BeWhere! numărul 5, februarie 2012 by Revista BeWhere!

ready

feb 2012 6 Editorial 8 Calendar

genius 10 feature

Foto copertă: Getty Images

DESCENDENȚII UNUI CINEMA CLASIC George Clooney și Alexander Payne într-un interviu realizat de Fox Searchlight, în exclusivitate pentru BeWhere!

30 invitatul lunii ioan gyuri pascu Orașul din inimă.

to go

12 interviu

32 evenimentul lunii

amos oz Între o existență izolată și o recunoaștere mondială.

cirque du soleil Un spectacol de culoare și magie.

14 event

be where the oscars are Criticii noștri fac pronosticuri.

16 festival

flamenco clasic și noile genuri Ritmuri tradiționale și moderne pe scenele din București.

18 urban report

cartea sau șevaletul Alegeți pictorii, sau scriitorii când ieșiți în oraș?

21 Cover story

Foto: PR

Pariuri Facem cărțile și mizăm pe o mână de oameni cu talent.

28 city bd belÉn maya garcÍa, un motiv în plus să nu ratați Festivalul Flamenco

LA RESTAURANT Gusturile și motivele nu se discută.

34 ORAȘ

rebreanu și minulescu, vecini de palier Două muzee cu blazon de familie. beatrice iordan, un artist în umbra copiilor.

37 FOTOgrafie

22 ianuarie 2012

40 muzică

Hefe brings the noise Pasiunea contează. Și susținerea prie tenilor. mihnea blidariu Autoportret în șase albume.

45 Muzică clasică

eduard kunz Pledoarie pentru pian.

FEBRUArie 2012 | BeWhere! | 3

editorial Redactor-Șef Stela Nadoleanu stela.nadoleanu@bewhere.ro Redactor-Șef Adjunct Anca Negoiță anca.negoita@bewhere.ro Secretar General de Redacție Monica Anghel monica.anghel@bewhere.ro Editor Oraș Aura Clara Marinescu aura.marinescu@bewhere.ro Editor Muzică Patricia Marinescu patricia.marinescu@bewhere.ro Editor Film Ileana Bîrsan ileana.birsan@bewhere.ro Editor Teatru Cristiana Gavrilă cristiana.gavrila@bewhere.ro Editor Carte Ema Stere ema.stere@bewhere.ro Editor Artă Igor Mocanu igor.mocanu@bewhere.ro Editor Localuri Florin Barbu florin.barbu@bewhere.ro Editor Text Teodor Dună

feb. dec.2012 2011

ready

web Content manager Ionuț Constantinescu ionut.constantinescu@bewhere.ro Web-editor Petre Zarioiu petre.zarioiu@bewhere.ro

collective identity, artă contemporană, dans, fotografie

46 film

radu jude Despre povestea unei familii, între dramatic și ridicol. cronici Doamne... ce măcel!, J. Edgar, Descendenții, Un spion care știa prea multe, Ziua trădărilor.

design Art Director Liliana Trîncă DTP Magda Bitay magda.bitay@bewhere.ro Editor Foto Adi Bulboacă foto@bewhere.ro Foto & Ilustrații Adi Bulboacă, Claudiu Popescu, Nic Moldoveanu Redacția BeWhere! Pictor Ion Negulici 4, sect. 1 București; redactie@bewhere.ro, tel/fax: 031.620.88.44 www.bewhere.ro

52 teatru

portretul artistului la tinerețe Alexandru Mâzgă reanu (regizor) și Andrada Chiriac (scenograf) merită să fie luați în serios. cronici Însemnările unui necunoscut, Cabinierul, Noi 4.

marketing & p.r. Eliza Sima Dumitrașcu eliza.dumitrascu@bewhere.ro sales manager Mariana Frățiean mariana.fratiean@bewhere.ro distribuție & abonamente Petrică Ghiță petrica.ghita@bewhere.ro abonamente@bewhere.ro; prin Zirkon Media și Interpress Sport director general Mihai Priboi tipografie G.CANALE & C. S.A. ISSN 2247-9481 Tiraj: 15.000 de exemplare © S.C. Corporate & Private Events s.r.l. Toate drepturile asupra revistei BeWhere! aparțin S.C. Corporate & Private Events s.r.l. Reproducerea integrală sau parțială a textelor sau a ilustrațiilor din această publicație este interzisă în lipsa consimțământului prealabil al editorului.

4 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

Foto: PR

Colaboratori Raluca Radu, Mihai Nicolau,Theodora Stoica, Andrei Scarlatti, Alina Epîngeac, Raul Demetriad, Adriana Ioanide, Costin Mihalache, Natalia Tomescu, Andrei Crețulescu, Oana Stoica

Dans

Collective Identity Proiect câștigător la Centrul Național al Dansului în 2011.

58 carte

doru stoica O carte micuță, și SF-istă pe deasupra. Un debut promițător.

62 artă

Back in USSR by Marșrutka Întâlniri cu oameni, statui și (foști) idoli, în spațiul ex-sovietic.

the taste is 66 restaUrante, baruri, cafenele, Cluburi

compoziție reușită Tudor Alexandru servește la bar compuși chimici. Numai în combinații. blind restaurant Îți ascute simțurile. wine corner Vinuri italienești (și nu numai) la Corelli Wine Bar.

to shop 74 shopping

happy ex-valen tine! Lăsați imaginația să vă călăuzească. de-ale copilăriei Magazine de la vârsta tricicletei la adolescență.

77 Health

aerobic online, non-stop La cursurile Mihaelei Murgu.

79 travel

grand hotel continental Cu parfum interbelic. incredibila indie Ca în reclame, și mai mult de-atât.

82 adrese utile

Foto: Adi Bulboacă

dito

mize și premise

ac-ar fi să puneţi pariu pe o idee, pe un proiect sau pe o caracteristică definitorie a oraşului în care trăim, care ar fi acelea? Eu, una, n-aş putea să aleg, aşa cum (veţi vedea în paginile următoare) au făcut-o editorii revistei în acest Cover Story, pentru fiecare secţiune în parte. N-am găsit o miză singulare tantum sau una exhaustivă. Am făcut, în schimb, o listă de idei, dorinţe, posibilităţi pe care aş paria cu dragă inimă. Mi-ar plăcea să pun toate jetoanele pe speranţa că vom avea un plan de urbanism riguros şi realizabil. Şi că ne vom ocupa, nu doar prin vorbe, de casele vechi ale Bucureştiului, de locurile cu poveste, de străzi, de Centrul Vechi. Aş mai vrea să pariez că se va mai găsi un Pache Protopopescu în timpurile acestea. Un om cu viziune şi cu poftă de muncă, căruia să nu-i fie teamă să aducă „iluminatul public” (găsiţi dumneavoastră echivalentul actual) pe străzile oraşului. Aş paria pe faptul că vom înţelege şi vom duce până la capăt noţiunea de civilitate, de la hârtia aruncată pe jos în staţia de tramvai, până la modul în care privim „normalitatea” ghenelor sau a pubelelor neselective. De la respectul pentru spaţiul personal şi cel public, până la non-agresiune. Dacă aş vrea să ridic miza, aş paria că vom avea un Hyde Park al nostru. Putem să-i spunem, pe româneşte, „poiana lui Iocan”. Mi-ar plăcea, mai ales, să pun rămăşag că vom găsi maniera în care să ne exprimăm nemulţumirile, aflând şi cauzele lor. Aş mai vrea să pariez că vom descoperi identitatea oraşului acesta. Acum ne comportăm de parcă n-ar avea nici nume, nici viitor. E adevărat că nu ştim cu ce să ne lăudăm? M-am întrebat de nenumărate ori care este simbolul oraşului acesta. Ce-l reprezintă? Care este prima propoziţie cu care începem o povestire despre Bucureştiul de azi? Să mizez pe schimbarea de perspectivă, mi-ar mai plăcea. Poate că o să mă numiţi „visătoare” sau „naivă”. Însă mă mir cum de nu putem vedea şi exemplele, mai mici sau mai mari (dar cât se poate de pozitive), din jurul nostru. De ce n-am crede că vom avea mai des (sau mai multe) evenimente de tipul Street Delivery? Şi că oamenii se vor bucura, pentru o vreme, să trăiască într-un „oraş pietonal”. De ce să nu sper că acest eveniment va ajunge să fie un festival estival? Vorbind tot despre schimbarea de perspectivă, am putea să ne încredem, de exemplu, în viziunea (sau pasiunea) arhitectului Teodor Frolu. Şi să facem să renască, şi noi, aşa cum el a făcut-o la Uranus, vreun cartier sau vreo mahala. Aş mai paria că, dacă sunteţi în asentimentul pariurilor mele, o să vreţi să puneţi jetoanele pe aceeaşi culoare norocoasă. Şi că o să jucaţi totul pe cartea idealismului „desuet”, oricât de vagi şi îndepărtate sunt premisele ca lucrurile să se întâmple întocmai. Dacă pariem cu toţii, va creşte miza. Cresc şi şansele de câştig, în acelaşi timp. Cât de mari pot fi riscurile unor pariuri idealiste? Ce avem, practic, de pierdut?

Redactor-șef 6 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

t teatru & dans

11 Marjane Satrapi, sesiune de autografe

a artă

Librăria Bastilia, ora 16:00

m muzică & live

alendar

f film c carte x mix s shopping

Autoarea şi realizatoarea franceză de origine iraniană Marjane Satrapi vine la Librăria Bastilia pentru o întâlnire cu cititorii şi o sesiune de autografe pe cele două romane grafice apărute la Editura Art: Persepolis şi Broderii.

2 Äl Jawala Kulturhaus. ora 21:00, preţ bilete: 30 lei

Balkan big beats din Germania revin la București într-un concert ce face parte din turneul Blast Your Ghetto.

5 și 8 Însemnările unui necunoscut

Teatrul Bulandra, Sala Toma Caragiu, ora 18:30, preţ bilete: 19 - 37 lei

Teatrul Bulandra vă invită în paginile lui Dostoievski, alături de Mihai Constantin, Virgil Ogăşanu şi Tamara Buciuceanu.

miercuri

joi

VINERI

SÂMBĂTĂ

DUMINICĂ

LUNI

MARȚI

MIERCURI

9 The Talltones Green Hours 22 Jazz Café, ora 21:00

JOI

VINERI

SÂMBĂTĂ

DUMINICĂ

Primus Sitter (chitară), Richie Klammer (voce, trompetă) și Stefan Gferrer (contrabas) se numără printre cei mai originali când vine vorba de reinterpretări muzicale, dar aduc pe scenă și compoziții proprii.

Romexpo, Pavilionul Central, preţ bilete: 120-438 lei

8 | BeWhere! | FEBRUARIE 2012

LUNI

MARȚI

14 Sonatele pentru flaut de Bach Ateneul Român, Sala Mare, ora 19:00, preţ bilete: 30 lei

Flautistul Ion Bogdan Ştefănescu şi mereu atenta şi inspirata acompaniatoare Verona Maier vor interpreta integrala sonatelor pentru flaut şi pian de Johann Sebastian Bach.

8-12 Cirque du Soleil

12 Absolutely Fabulous Fashion and Vintage Fair Villa Rodizio, program: 11:00 – 19:00, intrare: 10 lei

Ca de fiecare dată, organizatorii îşi propun să susţină curentul vintage şi, totodată, tinerele ta lente care semnează piesele vestimentare şi accesoriile.

Samuel James va urca pe scena Sighișoara Blues Festival, în perioada 23-25 februarie, alături de Johnny Winter, Samantha Fish, Shakura S’Aida, Bob Brozman, Corey Harris & Rasta Blues. (Sala „Mihai Eminescu”, ora 19:30, preț bilete: 100 lei/seară)

19 Iron Butterfly Hard Rock Cafe, ora 20:30, preţ bilete: 90, 130, 300 lei

27 Conferința Amos Oz în dialog

Se numără printre muzicienii care au ajutat ca trecerea de la psihedelic la heavy metal să se facă mai ușor. InA-Gadda-Da-Vida live, la București! În deschidere: Raygun Rebels.

Ateneul Român, ora 18:30

cu Gabriel Liiceanu

28 lansarea seriei de autor Amos Oz Librăria Humanitas Kretzulescu, ora 17:00

Volumele Odihnă desăvârşită, Cutia neagră, Scene de viaţă campestră şi Cum să lecuieşti un fanatic. Lansarea va fi urmată de o sesiune de autografe.

23 Lydia Lunch Kulturhaus, ora 21:00, preț bilete: 30 lei

Sick With Desire, un show ce îmbină muzica, poezia şi efectele vizuale într-un tot unitar şi spectaculos.

MIERCURI

16 JOI

VINERI

21 expoziţia Furioso! 418 Gallery, program: lunivineri 11:00 - 19:00

Expoziție de pictură semnată de Romul Nuțiu. Artistul timişorean se declară un ex perimentalist. Luna aceasta prezintă publicului bucu reştean câteva din tre lucrările recent realizate pe tărâmul artei abstracte.

Sâmbătă

DUMINICĂ

20 LUNI

MARȚI

MIERCURI

23 JOI

24 VINERI

Sâmbătă

DUMINICĂ

LUNI

MARȚI

MIERCURI

29 Portret/Atelier Dumitru Şchiopu

MȚR, program: marți duminică,10:00-18:00

Portret de olar cu ulcele de la Vlădeștii de Vâlcea. Expoziția este deschisă până pe 29 februarie. Muzeul propune o radiografie a istoriei meşteşugului, o mitologie personală și observarea unei tipologii specifice ceramicii de Vlădeşti.

22-24 seri de film

Institutul Cultural Român, ora 18:00, intrare liberă

În fiecare seară, la Institutul Cultural Român vor rula în această perioadă filme din competiția Festivalului Astra Film Sibiu 2011.

24 concert de pian Dmitri Alexeev Sala Radio, ora 19:00, preţ bilete: 16 - 26 lei

Marele pianist rus va cânta Concertul pentru pian al lui Grieg, iar Cristian Mandeal va dirija după pauză una dintre capodoperele prea puţin cunoscute ale lui Ceaikovski: Simfonia Manfred – o simfonie sau un poem simfonic în maniera lui Liszt sau Berlioz – inspirată de poemul lui Byron.

FEBRUARIE 2012 | BeWhere! | 9

Alexander Payne și George Clooney își așteaptă în tihnă Oscarurile

Descendenţii

unui cinema clasic

nterviu

Cu două Globuri de Aur, pentru cea mai bună dramă şi pentru rol masculin, filmul The Descendants se află în drum drept către premiile Oscar. Despre povestea avocatului hawaian și despre culisele acestui film, într-un dialog cu actorul George Clooney și regizorul Alexander Payne, realizat de Fox Searchlight, în exclusivitate pentru BeWhere!

ând v-aţi întâlnit prima oară şi cum aţi ajuns să faceţi The Descendants? Alexander Payne: În 2003, pentru Sideways, dar n-a fost să fie. Destul de greu de spus de ce nu, dar a fost un moment în care nu ne-am potrivit. Însă mi s-a părut că se potriveşte foarte bine în rolul lui Matt King, după înfăţişare chiar ai putea spune că are sânge hawaian. George Clooney: Filmam The American şi, când am intrat în proiect, eram 10 | BeWhere! | FEBRUARIE 2012

în cea mai bună formă. Alexander mi-a spus „Ştii, cum arăţi acum… N-o să arăţi aşa când o să facem filmul”. A.P.: A reuşit să se îngraşe un pic şi să-şi lase părul mai lung. Citind scenariul, ţi-ai spus despre Matt „Îl recunosc pe acest individ. Pot face acest rol”? G.C.: Nu sunt sigur niciodată, dar întotdeauna îmi spun că pot încerca. Când am făcut Solaris, i-am scris o scrisoare lui Steven Soderbergh şi i-am spus „Nu ştiu dacă-l pot juca, dar aş vrea să încerc. Dar numai dacă tu crezi că aş putea”. Nu e ceva ce-am mai făcut, este un personaj diferit. M-a interesat foarte mult să

Mâhnitul Clooney (Matt King), într-un moment clasic de farsă

explorez zona asta, dar n-o puteam face decât alături de oameni în care cred.

Ultimele verificări and ... „Action!”

Cum îţi imaginezi personajele pe care le scrii sau le joci? A.P.: Trebuie să spun că personajele se conturează şi devin din ce în ce mai consistente la casting. Când văd actori spunându-şi replicile, mă gândesc dacă sunt autentici, dacă îi cred. Nu judec felul în care joacă. Ca regizor, rolul numărul unu este să stau în sală tot timpul, să urmăresc filmul în minte şi să mă întreb dacă ceea ce văd este credibil. G.C.: Îmi doresc să pot spune că am ajuns cu 10 zile înainte de filmări, că am vorbit cu oamenii locului, dar adevărul este că scenariul a acoperit tot ce aveam eu nevoie. În plus, sunt genul de actor care spune „Azi am de lucru şi asta voi face” şi părăsesc platoul când totul e gata. Apoi îmi văd de restul vieţii. Am un buton on/off. Iar regizorul mă ajută cu răspunsuri la întrebările legate de nivelul la care trebuie să joc, tonul pe care ar trebui să-l am. În cazul acestui film, destul de greu de catalogat, sunt bucăţi amuzante în stilul slapstick, de pildă, alergarea în josul străzii, apoi sunt momente foarte delicate, pentru care trebuie să găseşti o soluţie astfel încât să nu vezi cum lucrează maşinăria. Cum aţi descrie personajul lui Matt şi povestea, în general? G.C.: Cred că este un film despre maturizare, deși individul are 50 de ani. Trebuie să facă faţă tuturor trădărilor pe care le simte – de la cea a soţiei, la cea a copiilor, care nu sunt cei mai grozavi, până la faptul că trebuie să gestioneze toate problemele cu pământul şi rudele. Odată cu catastrofa a cărei victimă este soţia lui, totul este aruncat în aer şi deodată trebuie să se confrunte cu probleme pe care le-ai fi putut evita în alte circumstanţe. A.P.: Este un moment cheie, atunci când socrul lui spune „A fost o soţie credincioasă, devotată, merita mai mult”, el ar fi putut contracara, dar n-a făcut-o. Acolo există un moment destul de dramatic, în care se schimbă focusul pe George, momentul în care el este figura centrală. Un mic moment în care personajul se schimbă, creşte, înţelege. Filmul are de-a face şi cu doliul. Vă amintiţi când aţi conştientizat pentru prima dată ideea de moarte? G.C.: În Kentucky, am fost crescut în religia catolică. Moartea e interesantă, este un coşciug deschis, de fapt. Acum cred că e cumva barbar, dar înţeleg ideea de a-i vedea pe morţi. Îmi aduc aminte de unchiul George, de care eram foarte ataşat. S-a întâmplat ceva care m-a schimbat fundamental. La vremea aceea, aveam

Cu un ochi de regizor, Clooney își urmărește personajul

27 de ani, eram într-un show care nu-mi plăcea deloc, eram într-o relaţie care nu funcţiona. Eu îl ţineam de mână în timp ce el spunea încontinuu „Ce irosire, ce irosire…”Avusese o viaţă frumoasă, fusese jucător de basketball, o vedetă, a fost managerul de turnee al mătuşii mele, Rosemary, şi avusese o întâlnire cu Miss America. Îmi amintesc că îl priveam în clipa în care a murit şi într-o secundă n-a mai semănat cu el însuşi. Atunci mi-am spus „N-am să ajung la 68 sau 70 de ani, zăcând şi spunând: «Ce irosire…»”. Am înţeles că viaţa trebuie trăită şi nu îţi poţi permite să te trezeşti spunând „Ar fi trebuit..., aş fi putut...” Este o scenă în care Matt îi spune soţiei ce crede. Cum ai cântărit acea emoţie? G.C.: A fost destul de greu. Eram foarte conştient de prezenţa lui Pattie (Hastie), actriţa care o joacă pe soţia mea, aflată în comă. Eram conştient că trebuie să am grijă să nu ţip, pentru că aş fi putut s-o fac să se mişte. Faptul că ne aflam într-un spital a fost de mare ajutor. Mi-a plăcut ideea că suntem limitaţi de spaţiul camerei, cu multă lume afară, printre care şi cele două fiice, şi totul trebuia să se desfăşoare în secret. De obicei, actorii încearcă să plângă, în situaţii în care oamenii se străduiesc să evite lacrimile. Actorii încearcă să fie furioşi, în situaţii în care oamenii încearcă să nu fie. Când eşti pus în postura de a face tot ce poţi, de cele mai multe ori, să nu faci nimic este cel mai bun lucru pentru un actor. C Filmul The Descendants se află în cinematografe din 3 februarie. Puteţi citi cronica filmului la pag. 48 FEBRUARIE 2012 | BeWhere! | 11

genius bio

• AMOS OZ (n. 1939) este prozator şi eseist israelian. S-a născut la Ierusalim, părinţii săi fiind originari din Polonia şi Rusia. La cincisprezece ani s-a stabilit în kib butzul Hulda. După absolvirea Facultăţii de Filozofie a Universităţii Ebraice din Ierusalim a revenit în kibbutz, unde a practicat agricultura şi a predat la liceul local până în 1986, când s-a mutat cu familia în oraşul Arad, de pe ţărmul Mării Moarte. În 1967 a luptat în Războiul de Şase Zile, iar în 1973 a participat la Războiul de Yom Kippur. Co-fondator, în 1978, al mișcării Shalom Achshav (Pace acum). În prezent, profesor la Universitatea Ben Gurion din Beer Sheva. • Primul său volum de povestiri, Acolo unde urlă şacalii, a apărut în 1965, fiind urmat de romanul Altundeva poate (1966). Romanul Soţul meu, Michael (1968) a fost primul său succes internațional. • Humanitas Fiction i-a dedicat o serie de autor, care cuprinde volumele Să nu pronunţi: noapte, Poveste despre dragoste şi întuneric, Deodată în adâncul pădurii, Cum să lecuiești un fanatic, Rime despre viaţă şi moarte, Scene de viaţă campestră și Odihnă desăvârșită. • Amos Oz a fost distins cu numeroase premii, și pentru opera literară, și pentru eforturile sale politice. 12 | BeWhere! | FEBRUARIE 2012

Cel mai important scriitor israelian revine în România la sfârșitul lunii februarie. Editat și reeditat în serie de autor la Humanitas Fiction, iubit și foarte iubit de cititorii din toată lumea, subiect de pariuri în preajma anunțării Nobelului pentru literatură, Amos Oz ne-a acordat un interviu telefonic. De Ema Stere

Amos Oz:

„Uneori tânjesc după locuri mari”

n critic de la Sunday Telegraph v-a comparat cu Faulkner și Tolstoi și Dostoievski – știu că vă plac autorii ruși, așa că, probabil, nu v-a deranjat –, dar și cu Saul Bellow, pentru că (și asta mi s-a părut amuzant) ați avea, amândoi, „personaje nefericite și decadente”. Credeți că aveți personaje nefericite și decadente? Nefericite, da, mi se pare mult mai interesant să scriu despre oameni nefericiți decât despre oameni fericiți, fiindcă fericirea vorbește despre ea însăși. Nu are nevoie să fie cercetată, interogată... Or, cum spune și Tolstoi, fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei. Dar nu cred că personajele mele sunt neapărat decadente – unele sunt, altele nu. Ați spus despre scriitorii ruși că vă sunt aproape – că ați crezut că Cehov, de pildă, trebuie să fi trăit în cartierul dvs. Ce vă place la literatura rusă? E foarte aproape de rusismul cartierului în care am crescut. Mulți dintre vecinii mei veniseră din Rusia, erau imigranți evrei din Rusia. Și vorbeau rusa, uneori vorbeau poloneza, dar majoritatea rusa, și unii se inspirau din ideile lui Tolstoi. Dar chiar și cei inspirați de Tolstoi erau niște personaje foarte dostoievskiene –

erau complicați, frământați, aveau tendința de a se pedepsi singuri. În mod straniu, toată lumea lucra pentru Cehov: toți trăiau într-un loc mic, într-o suburbie a Ierusalimului, și toți visau la alte locuri și la alte țări, la capitale îndepărtate... Era o atmosferă foarte cehoviană, iar după ce am citit Cehov, am crezut că era un locuitor al cartierului nostru. Împărtășeați această obsesie pentru orașe mari, pentru locuri îndepărtate? Uneori tânjesc după locuri mari, dar mi-am trăit aproape întreaga viață în locuri mici. În primul rând, m-am născut și am crescut într-un cartier mic și mărginaș din Ierusalim, apoi, la vârsta de 14 ani, m-am dus să trăiesc într-un kibbutz, adică într-un sat, iar acum trăiesc într-un oraș mic din deșert, care se numește Arad. E un oraș foarte mic. Știu că aveți un Arad în România, n-am fost niciodată acolo, dar știu că e mult, mult mai mare decât micuțul nostru Arad. Ați menționat perioada petrecută în kibbutz... E straniu pentru cineva ca mine, care am crescut în comunism, să înțeleg un loc în care oamenii renunță în mod voluntar la viața personală și la proprietate, pentru a trăi cu ceilalți. A fost o experiență bună? Spre deosebire de colhozul din țările comuniste, în kibbutzul israelian nu trebuia să renunți la individualitate. Puteai rămâne cu ușurință un individ și este un fapt

că am devenit scriitor în kibbutzul Hulda și am evoluat ca scriitor în kibbutzul Hulda și am căpătat un renume internațional în timp ce eram încă membru al kibbutzului Hulda. Deci kibbutzul era mult mai deschis și mai tolerant și mai liberal decât echivalentul său comunist. Și ați publicat Odihnă desăvârșită, un roman a cărui acțiune se petrece în kibbutz, când locuiați încă acolo... A avut cineva ceva de spus în această privință? Ei bine, unora le-a plăcut și unora nu le-a plăcut. Kibbutzul Hulda era ca un parlament în aer liber, toată lumea dezbătea, tot timpul. De fiecare dată când publicam o carte, ea devenea subiect de dezbatere pentru toți cei din kibbutz. Și fiecare îmi spunea foarte deschis dacă i-a plăcut sau nu i-a plăcut, ce i-a plăcut și ce nu i-a plăcut, dar nimeni nu recunoștea personajele mele în kibbutz, fiindcă niciodată nu am folosit modele reale.

Program evenimente

Luni, 27 februarie, ora 18.30, Conferinţă la Ateneul Român, Amos Oz în dialog cu Gabriel Liiceanu Marţi, 28 februarie, ora 17.00, la Librăria Humanitas Kretzulescu va avea loc lansarea seriei de autor Amos Oz, cu volumele Odihnă desăvârşită, Cutia neagră, Scene de viaţă campestră şi Cum să lecuieşti un fanatic. Lansarea va fi urmată de o sesiune de autografe

Continuați să aveți două pixuri? Absolut! Unul negru și unul albastru, unul cu care să-mi scriu poveștile și celălalt cu care să le spun guvernelor să se ducă dracului. V-am întrebat fiindcă știu că separați lucrurile, scrisul politic de scrisul ficțional, dar, de fapt, personajele dvs. nu sunt apolitice. Ele au păreri, au orientări foarte clare, nu sunt niciodată izolate. Niciodată. Nu, fiindcă oamenii din Israel vorbesc tot timpul despre politică, așa că și personajele mele se ceartă tot timpul. Se ceartă pe teme politice, pe teme curente, pe teme istorice și ideologice. Doar că romanele mele nu sunt scrise pentru a servi unui scop politic sau ideologic. Nu există un punct de vedere al romanului – personajele au opinii, dar romanul nu. Ei discută politică, dar eu nu mă identific neapărat cu vreunul dintre ei.

Nu un meniu complet! Doar primul fel. Și primul fel e greu de ales, fiindcă depinde de gusturile personale. Poate că i-aș recomanda celui care nu a citit niciuna dintre cărțile mele să înceapă cu un roman mai vechi, numit Soțul meu, Michael. C

Foto: Colin McPherson

Dacă ar fi să vă gândiți la cineva care nu a citit niciodată niciuna dintre cărțile dvs., care ar fi cea mai bună introducere în opera dvs.? Cu care i-ați recomanda să înceapă? E o întrebare foarte grea. Îmi cereți să inventez un meniu pentru un om complet străin.Trebuie să îl cunosc pe cititor, să știu cine e, ca să-i pot aproxima preferințele.

Are două pixuri: „Unul negru și unul albastru, unul cu care să-mi scriu poveștile și celălalt cu care să le spun guvernelor să se ducă dracului˝ FEBRUARIE 2012 | BeWhere! | 13

Tilda Swinton (We Need to Talk About Kevin)

vent Meryl Streep (The Iron Lady)

George Clooney (The Descendants)

Michael Fassbender(Shame)

Be Where The Oscars Are Chiar dacă la momentul în care revista pleacă spre tipar cunoaștem câștigătorii Globurilor de Aur și nu avem lista nominalizărilor la premiile Oscar, ne-am permis o joacă pe care o tratăm cu seriozitate. Ladies and Gentlemen, we give you… posibilele nominalizări la cele mai importante categorii, presupusele alegeri ale Academiei și favoriții noștri. S-au jucat și au votat Florin Barbu, Ileana Bîrsan și Andrei Crețulescu.

Ileana Bîrsan:

a Globurile de Aur premiile s-au împărțit frățește, nimeni (important, vreau să spun!) n-a plecat fără premiu (deh, sunt și multe categorii!), și nu cred că și la Oscaruri lucrurile vor sta foarte diferit. Cele mai probabile 10 filme luate în considerare pentru nominalizările la cel mai bun film cred că sunt: The Artist, The Descendants, J. Edgar, The Help, Hugo, Shame, The Iron Lady, War Horse, Moneyball și Midnight in Paris, cu rezerva unor surprize, The Tree of Life sau Tinker Tailor Soldier Spy. Deși, până de curând, credeam că duelul de la Oscaruri se va duce între J. Edgar și The Artist, uitându-mă în istoria recentă a premiilor Academiei, tind să cred că voturile nu vor credita un film cu o figură politică națională, a cărei biografie nu e nici pe departe rezolvată și, cu atât mai puțin, agreată. Cum The Artist – „scrisoarea de dragoste către cinemaul american”, așa cum spunea producătorul filmului, Thomas Langmann – a reușit să ia cele mai mari premii și să bucure spectatori din varii categorii, de la criticii de film până la consumatorii de blockbustere, se pare că este câștigătorul acestei ediții. Chiar dacă la ultimele ediții, premiile pentru regie și pentru film s-au acordat aceluiași titlu, anul acesta se prea poate ca lucrurile să difere, și Martin Scorsese să fie premiat pentru o altă poveste (iată!) despre magia cinemaului, Hugo. Recunosc, mi-aș dori ca Nicolas Winding Refn să primească măcar o nominalizare pentru regie (no chance!), iar Gary 14 | BeWhere! | FEBRUARIE 2012

Oldman pentru actor principal (maybe!). Who knows? Poate Mr. Harvey Weinstein, care pregătește surpriza Michelle Williams, pentru nominalizarea la cea mai bună actriță. Nu că ar fi ceva rău...

Film Regizor Actor principal

Ar trebui să câștige

Va câștiga

The Artist

David Fincher (The Girl with the Dragon Tattoo)

Martin Scorsese

Michael Fassbender

George Clooney

(Shame)

(The Descendants)

Actriță Tilda Swinton (We Need principal to Talk About Kevin)

(Hugo)

Meryl Streep (The Iron Lady)

Actor secundar

Albert Brooks

Christopher Plummer

(Drive)

(The Beginners)

Actriță secundar

Jesica Chastain

Octavia Spencer

(The Help)

Animație

The Adventures of Tintin

Film străin

Pina

A Separation

Florin Barbu:

The Artist

Clint Eastwood

The Tree of Life

ș spune că nu e un an remarcabil, cu toate că Super 8 și Drive sunt, ele singure, totalmente remarcabile. Nu-mi fac iluzii că filmul lui J.J. Abrams va fi, măcar, nominalizat. Teme(ri) le lumii noastre mult prea constipate sunt prea grave și prea gălăgioase și prea comercializabile, în orice fel & mai ales pe peliculă, ca să nu fie bifate și la Hollywood. Deși nu l-am văzut, The Artist pare a fi singura excepție a acestei ultime ediții! Ha, v-am pus pe gânduri... Cum, nu știți? Sursa e foarte sigură, îl cheamă RE și a făcut un... filmuleț, 2012, care ne spune verde-n față ce și cum va fi anul ăsta. Am adus vorba despre voma asta, pentru că trăim într-un fel de catastrofă, după unii: politica. Din filmele pe care le-am văzut pe lista ta, Ileana, câteva au chiar politica în prim-plan sau în leading role, as you wish. Am văzut doar J. Edgar și The Ides of March și nu m-au impresionat. Eastwood bifează și va bifa marile teme și mituri și chipuri ale istoriei americane așa cum știe să o facă el: direct, bărbătește, într-un fel, dar totalmente cuminte. Sau, hai, poate că nu e cel mai potrivit cuvânt, poate aseptic... Parcă citești un manual de istorie. Despre filmul lui Clooney pot spune că mi-a plăcut foarte mult & again Gosling. Care sper să fie nominalizat pentru rolul din Drive… Nevertheless, să nu subestimăm puterea lui The Tree of Life și a regizorului acestuia... Ar trebui să câștige

Va câștiga

Super 8

The Artist

Regizor

J.J. Abrams

Nicolas Vinding Refn (Drive)

Actor principal

Ryan Gosling

George Clooney

Foto: PR

Film

Martin Scorsese

Michel Hazanavicius

INFO

Pe www.bewhere.ro puteți citi materiale ample despre filmele de Oscar, atât predicțiile BeWhere! pentru cele mai importante categorii, cât și nominalizații, favoriții și câștigătorii premiilor Academiei Americane de Film. Ceremonia decernării premiilor Oscar are loc pe 26 februarie 2012 și este transmisă în direct de HBO.

Actriță principal

(The Ides of March)

(Drive)

Michelle Williams

Meryl Streep

(The Iron Lady)

(My Week with Marilyn)

Actor secundar

–

Actriță secundar

–

Animație

The Adventures of Tintin

Film străin

Pina

A Separation

Andrei Crețulescu:

acă Academia va nominaliza 10 filme (nu-i obligatoriu), atunci ele vor fi exact cele din lista Ilenei, cu Bridesmaids în loc de J. Edgar, cu The Ides of March în loc de Iron Lady, și cu The Girl with the Dragon Tattoo în loc de Shame. Acesta din urmă ar putea fi singurul „upset” (în sensul bun) – dar Fincher va fi probabil nominalizat la regie, așa că, slabe șanse. Globurile de Aur au devenit mai irelevante ca oricând – sunt doar un spectacol cu șampanie și caviar, organizat de jurnaliști (nu neapărat critici!) care se descurcă în engleză la fel de greu ca-n cinema: The Descendants, cel mai bun film?! Lăsați... Minunea alb-negru. The Artist (cine-ar fi crezut...) va fi nominalizat – și, dacă va câștiga, va fi încununarea perfectă a basmului început la Cannes. E drept că-i făcut de francezi (pe teritoriul yankeilor și cu armele lor, en plus), dar Academia iubește basmele cu pasiune. Nu atât de multă pasiune încât să-l premieze pe Jean Dujardin în detrimentul lui Clooney, dar peu importe – marii campioni ai anului (Ryan Gosling, în Drive, Michael Shannon, în Take Shelter, John Hawkes și Elizabeth Olsen, în Martha Marcy May Marlene) vor fi triumfat cu o zi înainte, la Independent Spirit Awards. Surprize? Țineți minte trei cuvinte: Oldman, Fassbender, Margaret.

Film Regizor Actor principal

Ar trebui să câștige

Va câștiga

The Artist

Woody Allen

Alexander Payne

(Midnight in Paris)

(The Descendants)

Jean Dujardin

George Clooney

(The Artist)

(The Descendants)

Actriță Tilda Swinton (We Need principal to Talk About Kevin)

Viola Davis (The Help)

Actor secundar

Albert Brooks

Christopher Plummer

(Drive)

(The Beginners)

Actriță secundar

Carey Mulligan

Octavia Spencer

(Shame)

(The Help)

Animație

Rango

The Adventures of Tintin

Film străin

A Separation

FEBRUARIE 2012 | BeWhere! | 15

estival

Festivalul Flamenco Clasic şi Noile Genuri

Spania se mută într-o sală de spectacol. Locul: Bucureşti. Când? Între 3 şi 26 martie. Festivalul Flamenco, organizat de Institutul Cervantes, ne arată, în cel mai pasional mod cu putinţă, că o ţară înseamnă spiritul ei. Tradiţional şi modern, flamenco trece de „rigoarea timpului” şi ne prinde în palmele muzicii.

Belén Maya García şi flamenco în stil liber

Când ne gândim la flamenco, ne apar imediat în minte Spania, pofta de viaţă şi erotismul. Belén Maya García a pornit de aici, dar a mers mult mai departe. A început prin a fi o dansatoare de avangardă extremă, geometrică. Şi a născut un stil din care nu lipseşte urgenţa, radicalitatea, atitudinea. În 1995, uimea cu filmul lui Carlos Saura, Flamenco. Pentru ea, avangarda s-a născut din originile costumului andaluz. „Nu lipseşte din dansul ei străvechea rigoare a timpului, durerea ceasurilor, dezolarea opririlor, linia ruptă în palma unei mâini a zilelor noastre. (...) În ultima perioadă, însă, am asistat la transformarea trapezistei sudice într-o echilibristă subtilă. O metamorfoză a maturităţii şi a adevărului”, scrie Juan Vergillos despre ea în Las Rutas del Flamenco en Andalucía. Ea reprezintă femeia flamenco de astăzi, care nu îşi uită originile şi nu îşi reneagă strămoşii, dar vrea să împingă graniţele artei cât mai departe posibil. // Cristiana Gavrilă

Pablo Sáinz Villegas

Născut în 1977 în La Rioja, Pablo Sáinz Villegas a câştigat numeroase şi importante concursuri de chitară. Locul I la concursul internaţional Tarrega i-a adus şi un contract cu casa de discuri NAXOS, pentru care a înregistrat o compilaţie de piese spaniole (Joaquín Turina, Federico Moreno-Torroba, Joaquín Rodrigo, Francisco Tárrega sau Andrés Segovia), dar şi o lucrare rară în discografia contemporană: Luciano Berio, Sequenzas I-XIV. A fondat proiectul filantropic „El legado de la música sin fronteras”, prin care încearcă să-i apropie de muzică pe copiii şi tinerii cu posibilităţi financiare modeste, urmărind astfel să promoveze înţelegerea între culturi, dar şi dezvoltarea tineri lor într-un spirit umanist. În ultima perioadă are o intensă activitate ca profesor şi susţine masterclass-uri în întreaga lume.// ANDREI SCARLATTI 11 martie, ora 19:00, Sala de Concerte a Radiodifuziunii Române

3 martie, ora 20:00, Sala Mare a Teatrului Naţional „I.L. Caragiale”

La Shica

Cu un limbaj atipic, un amestec pop-flamenco, dar şi cu punctuaţii hip-hop, La Shica este una dintre prezenţele originale ale scenei spaniole. Acompaniată de un trio acustic, ceea ce conferă adevărata originalitate a proiectului este nevoie de a experimenta. Fără artificii, cu naturaleţe. Muzică şi dans, se spune că spectacolul oferit de La Shica este greu de catalogat, însă uşor de înţeles. // PATRICIA MARINESCU 4 martie, ora 20:00, Sala Mare a Teatrului Naţional „I.L. Caragiale”

16 | BeWhere! | FEBRUARIE 2012

La Shica

PROGRAM Organizatori: Institutul Cervantes din Bucureşti şi Ambasada Spaniei în România Belén Maya García Pablo Sáinz Villegas

Jorge Federico Osorio

Foto: PR,

Aclamat îndeosebi în lumea hispanică, interpret inspirat al conaţionalului său Manuel M. Ponce, Jorge Federico Osorio are o discografie bogată, care cuprinde atât concertele lui Mozart, Beethoven, Brahms, Schumann sau Prokofiev, cât şi piese de inspiraţie hispanică (Albéniz, De Falla, Chávez sau Villa-Lobos). A studiat cu Monique Haas, Nadia Reisenberg, a audiat cursurile lui Wilhelm Kempff, a cântat cu Henryk Szeryng şi a colaborat cu cei mai importanţi dirijori contemporani: Bernard Haitink, Klaus Tennstedt sau Lorin Maazel. A realizat prima înregistrare pe disc a concertului pentru pian de Manuel Ponce, iar CD-ul cu piesele pentru pian solo de Brahms a fost considerat de revista Gramophone „una dintre cele mai interesante înregistrări cu muzica pentru pian de Brahms din ultimii ani”. O recomandare pentru cei care vor să descopere şi o muzică mai rară pe scenele noastre: CD-ul Balada Mexicana, dedicat în întregime pieselor pentru pian solo de Manuel Ponce. // A.S.

Dúo Isaac Turienzo y Jorge Pardo

24 martie, ora 19:00, Sala Mare a Ateneului Român

Dúo Isaac Turienzo y Jorge Pardo

Jorge Federico Osorio

Ce face duoul atât de special? Ei bine, Isaac Turienzo este unul dintre cei mai titraţi pianişti de jazz şi flamenco. De cealaltă parte, partenerul său de scenă, Jorge Pardo, pe care Turienzo îl consideră unul dintre cei mai buni flautişti din lume, se numără printre primii saxofonişti care a abordat genul flamenco. Desigur, nu este prima dată când cei doi susţin împreună un recital jazz flamenco pentru pian şi saxofon, iar la Bucureşti avem de ales dintre două date de concert. // P.M. 25 şi 26 martie, ora 19:00, Sala de Concerte a Radiodifuziunii Române David Palomar

3 martie, ora 20:00 Sala Mare a Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” Spectacolul companiei de dans Belén Maya 4 martie, ora 20:00 Sala Mare a Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” Pop-Flamenco: La Shica 10 martie, ora 19:00 Sala Mare a Ateneului Român şi pe 11 martie, ora 19:00 Sala de Concerte a difuziunii Române Radio Recital de chitară susţinut de chitaristul Pablo Sainz Villegas 15 și 16 martie, ora 19:30 Sala ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale al Municipiului București Concert David Palomar. Omagiu Flamenco pentru Chavela Vargas 24 martie, ora 19:00 Sala Mare a Ateneului Român Recital de pian: Jorge Federico Osorio 25 si 26 de martie, ora 19:00 Sala de Concerte a Radiodifuziunii Române Concert de jazz-flamenco: Dúo Isaac Turienzo (pian) şi Jorge Pardo (Saxofon) Biletele se vor pune în vânzare la casele de bilete ale sălilor partenere, începând cu 15 februarie 2012

David Palomar

David Palomar aduce un omagiu Chavelei Vargas, supranumită „Vocea dură a tandreţei”, cea care i-a influen ţat destinul artistic. Sub titlul „La dama del poncho rojo”, spectacolul de la Bucureşti va cuprinde piese cunoscute ale artistei sud-americane, prezentate în maniera proprie a lui Palomar, o risipă de bulerías, de trăire pasională. // P.M. 15 şi 16 martie, ora 19:30, Sala ArCuB FEBRUARIE 2012 | BeWhere! | 17

rbanreport

Bucureștiul stă bine, nominal vorbind, la capitolul baruri „artistice”. Am ales câteva nume de scriitori și pictori care colorează viața orașului, încercând să aflăm dacă forma are fond.

Cartea șevaletul sau

scriitori

Othello, Macbeth, Hamlet. Te-ai aștepta să intri în lumea personajelor create de marele Will, când treci pragul barului. Dezamăgirea te lovește însă de la ușă. Și mă refer aici la amenajarea interiorului. Portretul dramaturgului englez este agățat pe pereți în toate ipostazele: pe pergament, branduit cu bere românească, pictură, desen animat și caricatură. Kitsch maxim însă: un perete împânzit de caricaturi: Puyol, Barack Obama, Dali, Stan și Bran, personaje mondene din Spania, toate înghesuite în jurul lui Shakespeare. Ne așezăm. Se poate conversa onorabil, iar meniul este acceptabil. Îl găsim și aici pe Shakespeare în toată creația sa. Din faimoasa tragedie, Hamlet părea un băiat cu gust pentru vin, mai ales. În bar, cocktailul care-i poartă numele conține lămâie, căpșuni proaspete, suc de piersici, votcă și mentă, toate mixate în pahar la prețul de 19 lei. Dacă „Hamlet” nu e pe gustul dumneavoastră, să sperăm că „Macbeth” nu vă poartă ghinion cu un amestec de kiwi, votcă și pepene galben. „Romeo” e mai dulce: mure și gin. Ajungem la pagina din meniu „Virgin Juliet”, de unde comandăm o licoare fără alcool, cu fructe proaspete 100%. Orice combinație, 14 lei. În barul unui englez nu puteam încerca decât salata Caesar (16 lei) și aripioare picante (12 lei) cu legume sote (4 lei). Foarte bune, de altfel. La capitolul ambianță – din când în când, un ospătar aranja CD-ul în colțul amenajat pentru platane. Și, ca să arate că nu se fac discriminări, Johnny Hollyday o cântă în franțuzește cam tot albumul. Pe noi nu ne-a deranjat. Dar ce ar spune un britanic dacă ar călca pragul localului? N-ar fi el „pissed off”? // Aura Clara Marinescu

Shakespeare Bar, Blănari 21, 0729.842.459/021.311.19.92; www.shakespearebar.ro 18 | BeWhere! | FEBRUARIE 2012

Foto: Claudiu Popescu

Shakespeare Bar

James Joyce Când am intrat la James Joyce, am crezut că voi petrece timpul în bucătărie. Neinspirat compartimentat, locul unde se prăjesc cartofii se află chiar la capătul scărilor de la intrare. Sâmbăta, la orele prânzului, uleiul sfârâia și mirosul de prăjeală împânzise tot pubul. Clienți nu am găsit foarte mulți, iar cei care începuseră să vină erau „insulari”. Culoarea verde a localului îi atrage ca un magnet. Firele instalației electrice, la vedere, pigmentează zidurile întunecate de cărămidă roșie, iar câteva citate ale bătrânului Joyce (singura referire la scriitor) stau înrămate pe un perete. Una dintre încăperi ține loc de club, pentru cei mai petrecăreți din fire, iar barul este reședința clienților străini. Nici urmă de Guiness în meniu. Doar beri englezești (Abbot Abe, London Pride sau McCallum’s Stout – 14 lei). Nu am primit un meniu pentru mâncare și, chiar dacă am fi avut poftă de un fel irlandez, am renunțat la orice când am văzut „veselia” și „spionajul” cu care sunt tratați clienții aici (nu puteai înghiți nimic fără o monitorizare constantă din partea fetei care servea). Ne-au plăcut vederea către Cișmigiu, mesele și scaunele confortabile. Nu ne-a plăcut că era frig. // Aura

pictori

Clara Marinescu

James Joyce, Piața Walter Mărăcineanu 1-3, 021.311.41.77; L-J: 10:00 – 00:30; V: 10:00 -02:30; S: 12:00 – 02:30; D: 12:00 – 00:30

Café Lautrec

Dante Café Treceam întotdeauna prin dreptul cafenelei aflate vizavi de Facultatea de Drept, însă nu am îndrăznit să intru. Poate gândul la „Infernul” lui Dante m-a oprit. Acum, numele localului s-a legat de la sine de subiectul feature-ului. Un local intim, decorat cu bun-gust, minimalist, cu fotolii și scaune moi, cu pereți tapetați. Nimic ostentativ, doar câteva citate din Times, înrămate pe pereții de la etaj. Cred că am ajuns în cel mai frumos moment al zilei, la orele prânzului. Toate mesele ocupate, iar discuțiile erau exclusiv despre examenele la Istorie, programate în sesiunea de iarnă. Dacă sunteți nostalgici după studenție, mergeți la Dante Café, o să vi se facă poftă de un curs practic sau de vreun seminar. Dintr-o plasmă, atmosfera multimedia era asigurată de Smiley, Rhianna și Corina. Ceaiul cu aromă de măr (8 lei) nu s-a apropiat de gustul dorit, dar mergeți la sigur cu o bere Staropramen (apare în meniu la Noutăți) de 6,5 lei. Singura referire din meniu la scriitorul italian este salata „Dante” (12 lei). De „Infern”, nici vorbă. // Aura Clara Marinescu

Dante Café, Mihai Kogălniceanu 49, L-V: 10:00-00:00; D: 16:00-00:00

Franța, final de secol XIX. Catifea roșu-aprins, draperii greoaie și ușor prăfuite, alături de mai multe reproduceri după Henri de ToulouseLautrec te transpun pentru câteva ore. Nu te aduce la realitate decât muzica pe care o auzi în întreaga casă. Din păcate, uneori, ieșită din context. Am regăsit Café Lautrec într-o seară mohorâtă, scăldată într-o lumină caldă, abia dezmorțindu-se din agitația de peste zi. (Dacă nu suni înainte, întru verificare, e posibil să găsești porțile închise.) Într-un astfel de decor, te-ai aștepta să fii întâmpinat de o doamnă purtând rochie cu falduri largi și o pălărie cu pene – ar fi prea frumos. Locul îi e luat de un domn amabil, pasionat de playstation. Am ales cel mai boem colț, o masă înconjurată de două fotolii înguste și o canapea, oferind ca perspectivă strada. Și pentru că tot era vorba de transpunere, am comandat o cană de cacao cu lapte (6 lei). După mai bine de o oră, salutam gazdele de plecare și-mi doream să revin, dar să o găsesc mai cochetă și „cântând” o muzică adecvată. // Patricia Marinescu

Café Lautrec, Iancu Cavaler de Flondor 2, 0723.99.65.64/ 021.252.16.16, program incert FEBRUARIE 2012 | BeWhere! | 19

pictori

Van Gogh Grand Café Fără să stau pe gânduri, declar localul ca fiind cea mai bună alegere atunci când vine vorba de băut o cafea în oraş, într-o atmosferă ca „afară”. De-a lungul timpului, la Van Gogh nu s-au schimbat foarte multe. Noutatea majoră și uşor dezamăgitoare o reprezintă personalul. Sau am nimerit într-o zi proastă a unuia dintre chelneri. Fără prea multe zâmbete și cam nerăbdător. Am trecut cu vederea, până la urmă, i se poate întâmpla oricui. Am ocupat un loc la fereastră, aşa cum fac de obicei, am comandat un cappuccino dublu (13 lei) şi eram astfel pregătită să petrec o după-amia ză plăcută. Pe măsură ce localul se aglomera cu turişti, dar şi clienţi de prin partea locului, afară aveam parte de spectacolul străzii, cel pentru care locul ales face toţi banii. Un alt plus, acustica sălii. Nu poţi auzi conversaţia nici de la cea mai apropiată masă. La etaj, trei încăperi decorate diferit pot fi un loc de întâlniri in/formale, iar subsolul ţine loc de terasă călduroasă pe timp de iarnă (atenţie, aici nu se fumează). // Patricia Marinescu Van Gogh Grand Café, Smârdan 9, 0311.076.371, L-J: 08:30 – 00:00, V: 08:30 – 01:00, S: 10:00 – 00:00, D: 10:00 – 00:00 20 | BeWhere! | FEBRUARIE 2012

Café Verona Sub librăria Cărturești, un spațiu primitor, cu câteva elemente neconvenționale de decor, duce cu gândul la o galerie de artă. Café Verona – spațiu pentru fumători, cu Wi-Fi și tot ce-i trebuie omului modern – oferă și o mulțime de sortimente de cafea și ceaiuri (de la 5 lei), vinuri (de la 10 lei), bere (de la 7 lei), cocktailuri (13 lei) sau prăjiturele (de la 5 lei). La o primă vedere, însă, remarc tablourile expuse și spre vânzare și mesele înconjurate de băncuțe acoperite cu perne colorate. Mi-aș fi dorit să stau acolo, dar era totul ocupat. Aleg o masă centrală. De aici, mi-am zis, pot să observ totul. Chelnerii destul de prezenți, clienții aflați la întâlniri de lucru, alții care citesc ori stau la o discuție lejeră, de seară. Muzica, în surdină, a dispărut ușor pe la ora 19:00 și poate că a fost mai bine pentru atmosfera din colțul cald și intelectual al Bucureștiului. // Patricia Marinescu

Café Verona, Pictor Arthur Verona 13-15, 0732.003.060, nu se fac rezervări. L-V: 10:00 – 00:00, S-D: 11:00 – 00:00

Fotografii de Adi Bulboacă

Am făcut cărțile. Și am mizat pe o mână de oameni. Îi recomandă ideile puse în practică. Sau nonconformismul. Credem în viitorul lor, tocmai pentru că le cunoaștem trecutul artistic. Fie că sunt actori ai umbrei sau nume cunoscute, ne-au dat motive să plusăm.

Muzică

Hefe, promoter

Peste o sută de concerte susținute de artiști străini la București și numele anunțate pentru anul acesta îl recomandă pe Hefe și proiectul său, Bring The Noise, ca fiind gura de aer proaspăt în industria concertelor din Capitală. Tot ce face, face din pasiune pentru muzică, fără pretenții financiare și cu susținerea prietenilor. Hefe face cărțile, noi pariem pe calitate și publicul decide. „Ca să poţi face asta, trebuie să ai nişte cunoştinţe în spate, să-ţi placă foarte mult muzica şi… să-ţi placă foarte, foarte mult muzica”. Pagina 40

22 | BeWhere! | FEBRUARIE 2012

Film

Radu Jude, regizor

Nu crede în motivele pentru care am ales ultimul său film pariul cinematografic al anului. Cu autoironie și atenție, regizorul Radu Jude, în Toată lumea din familia noastră, dezvăluie micul infern domestic, acolo unde cândva, pentru scurt timp, paradisul fusese regăsit. Conflictul celor două lumi va pendula milimetric și grațios între tragic și ridicol. Pagina 46

FEBRUARIE 2012 | BeWhere! | 23

Andrada Chiriac, scenograf, și Alexandru Mâzgăreanu, regizor

Teatru

Ea... pentru că are viziune şi îndrăzneală. Pentru un scenograf, tehnica şi talentul sunt la fel de importante. Şi amândouă par să-i fie aproape. Andrada Chiriac a îmbrăcat „bine” zeci de personaje din Vizita bătrânei doamne într-un timp aşa de scurt, în care alţii nu ar fi fost capabili nici să decidă linia costumelor. El... pentru că este unul dintre tinerii regizori de teatru care caută ideea în zilele noastre, când mai importantă este forma, pentru că a avut curajul să se apropie de Cehov, dar şi de un text care a stârnit multe reacţii: Purificare de Petr Zelenka. Pagina 52

24 | BeWhere! | FEBRUARIE 2012

Carte

Doru Stoica, scriitor Între bariere: o carte micuță, scrisă de un autor discret și apărută la o editură de nișă. Prozele scurte ale lui Doru Stoica au o asemenea siguranță a stilului și atâta umor, că abia așteptăm să vedem ce mai urmează. Pagina 58

FEBRUARIE 2012 | BeWhere! | 25

Serghei Chiviriga, actor, și Vlad Petri, artist vizual

Back in USSR by Marșrutka: Kazahstan, Kirghistan, Uzbekistan, Georgia, Armenia, Tadjikistan, Republica Moldova, Transnistria, Nagorno-Karabah. 16.000 de kilometri cu marșrutka, din Est și mai în Est, într-un proiect artistic de observare a realităților postsovietice. Serghei Chiviriga și Vlad Petri vorbesc pentru prima oară de la întoarcerea din fosta URSS și despre ce urmează să se întâmple cu imensa cantitate de material documentar acumulat.

Artă

Pagina 62

26 | BeWhere! | FEBRUARIE 2012

Tudor Alexandru, barman

Domnul din imagine va fi în curând specialist în informatica de gestiune. Până la tabele și balanțe de plăți, l-am invitat să ne (dez)asambleze, deocamdată din vorbe, oarece cocktailuri. Pentru că se pricepe. Și pentru că am mai băut/ mâncat din rezultatele muncii sale cu licori și cu tot felul de substanțe (permise, desigur). Ah, da, și pentru că e barman. Who knows, poate că miza pe Tudor Alexandru și pe mixologia moleculară va fi câștigătoare. Pagina 66

Localuri FEBRUARIE 2012 | BeWhere! | 27

city

28 | BeWhere! | FEBRUARIE 2012

FEBRUARIE 2012 | BeWhere! | 29

nume: Ioan Gyuri Pascu ocupație: muzician/actor

Foto: Zoltan Lorencz, Mediafax

nvitatul lunii

Orașul din inimă ălca apăsat, pe caldarâmul Străzii Nemţeşti. Mirosul înţepător de piele proaspăt tăbăcită se amesteca, în adierea caldă de mai, cu mirosul de chiftele turceşti de oaie şi viţel. Se duse din nou cu gândul în Fanar, acolo unde bunicul său avusese prăvălie. Da. Era un Mavrocordat, dar nimeni nu mai ştia asta sau, mai degrabă, nimănui, nici drumeţilor de pe Strada Nemţească, nici negustorilor veniţi din Lipsca nu le păsa de un biet învăţător cu pălăria decolorată de soare şi cu încălţări peste care vremile aşternuseră colbul înţelepciunii celor patru zări. Inima îi bătea cu putere, căci nu ştia dacă Maria primise răvaşul său. Nu ştia dacă avea să o mai vadă vreodată. Ştia numai că o să-i fie dor de surâsul ei ca un văl subţire de borangic aşternut, parcă, prea nefiresc de simplu, peste o mare de tristeţe, ce nu putea şi nu dorea să se ascunză, ci doar se îmbrăca, acum şi vreodată, cu cel zâmbet tălmăcitor de lumină. Vânduse clavirul pe care mătuşa Evdochia i-l lăsase. Nu ar fi vrut, dar nu mai avea să cânte, cel puţin până când vaporul nu-l va duce în Lumea Nouă. Mâine, cu trenul de unsprezece, avea să plece la Constanţa şi Bucureştii aveau să rămâie doar oraşul din inimă. Pe Maria nu o putuse convinge să meargă cu el. Pentru ea, îndatorirea de a-şi îngriji mama şi de a-l vedea şcolit pe frăţiorul ei, Mihnea, era mai presus de orice. De orice. Păsările visurilor ei stăteau chircite într-o inimă împietrită, ce nu mai bătea decât ritmul paşilor ei de acasă la croitorie şi înapoi şi, doar arareori, până la Hanul cu Tei, unde se vedeau la dugheana lui Aihan, la o cană de bragă, mereu la aceeaşi masă liniştită din lemn de nuc. Atât mai voia. Să-i vadă zâmbetul acela stingher şi să mai simtă o dată sărutul acela cu gust de bragă. Ajunse la dugheana lui Aihan şi se aşeză la masa din lemn de nuc. Şi ea apăru. Cu zâmbetul acela stingher şi cu privirea aceea care fereca păsările visurilor ei în inima ei împietrită. O privea cu nesaţ, căci trebuia să-şi hrănească inima pentru călătoria cea fără de când, unde şi cât. Şi zâmbetul ei deschise gura ei dulce şi atât de frumos cântătoare. Domnu’ Pascu, ce vă mai dau, un airan şi ce, că stă lumea la coadă şi… Mă scuzaţi, dar nu am mai fost de mult timp în Centrul Vechi şi, nu ştiu, are aşa… un parfum de… mă C rog… Da, o shaorma şi un airan. Atât, mulţumesc.

30 | BeWhere! | FEBRUARIE 2012

Ioan Gyuri Pascu (n. 31 august 1961 la Agnita) este muzician și actor, absolvent în 1988 de românăspaniolă (Facultatea de Filologie, Universitatea din Cluj). Și-a început cariera muzicală încă din timpul liceului, cântând la diferite instrumente (pian, chitară, muzicuță, tobe) și/sau ca solist vocal în trupe rock. A înregistrat zece albume, cel mai recent fiind La jumătatea vieții (2007), și are în lucru un al unsprezecelea. Practică un stil sincretic pop-rockblues-reggae. În perioada 19872007 a fost membru al grupului de umor Divertis. A jucat în filme românești și străine, printre care O vară de neuitat (r. Lucian Pintilie, 1993), Occident (r. Cristian Mungiu, 2002), serialul TV Vine Poliția! (20082009). Pe scenă, i-a interpretat pe Rică Venturiano din piesa O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale și pe Cadîr din Take, Ianke şi Cadîr după Victor Ion Popa (r. Doru Ana).

to go

Foto: Adi Bulboacă

Starea de excepție Fort 13 Jilava O instalație care chestionează — cu instrumente artistice — ideologia și funcționalitatea unui posibil muzeu. Detalii la pag. 63

FEBRUARIE 2012 | BeWhere! | 31

there

evenimentul lunii

Cirque du Soleil

Magia urbană

Cirque du Soleil vine în România cu un spectacol creat în urmă cu 20 de ani. Cum sfârşitul lumii reprezintă tema şi teama acestui an, Saltimbanco poate fi o replică luminoasă, colorată şi optimistă a apocalipsei: finalul unei lumi convulsive şi începutul erei toleranţei. De Oana Stoica ând a înfiinţat Cirque du Soleil în 1984 la Montreal, Canada, cu 20 de artişti de stradă, Guy Laliberté l-a gândit ca pe un proiect de un an. După 27 de ani, Cirque du Soleil a revoluţionat arta circului şi a devenit una dintre cele mai profitabile companii de divertisment cu un venit anual de peste 800 de milioane de dolari, produs de 5.000 de angajaţi, dintre care 1.300 de artişti din 50 de ţări. Dincolo de glamour, se află însă o muncă titanică. Crearea unui show presupune luni de antrenamente dure şi nu există o garanţie că tot ce s-a lucrat se va regăsi în spectacol. Regizorul şi coregraful păstrează pentru final doar numerele cele mai complexe, executate perfect şi care se integrează viziunii artistice. Spectacolele mixează elemente dificile de circ precum salturile de mare risc cu o teatralitate ostentativă. De la commedia dell’arte la limbajul abstract al artei contemporane, de la personaje bufe la cele mitice, cu soundtrack-uri care ajung în topuri, dar fără dresaje de animale, show-urile Cirque du Soleil se focusează pe spectaculos, atât la nivel acrobatic, cât şi estetic. Regulile sunt clare: o temă care presupune crearea unei lumi fantastice, scenariu narativ, personaje bizare, costume elaborate, machiaje complicate (picturi faciale), light design de concert rock, impact vizual puternic şi muzică originală. În Saltimbanco, tema este oraşul cu eclectismul său cultural. Speranţele şi temerile urbane se materializează într-o stare de visare exuberantă. Omul-metropolă se reflectă într-un univers feeric cu tuşe melancolice, acel amestec fellinian de

32 | BeWhere! | FEBRUARIE 2012

iluzie şi grotesc. E un pic din circul crud în care mama Aglajei Veteranyi atârna de păr sau din cabaretul crepuscular al celor de la The Tiger Lillies. Creat în urmă cu două decenii şi readaptat pentru arenă în 2007 (unele dintre numerele iniţiale au fost retrase în timp), spectacolul este un clasic, mai calm şi mai coagulat decât show-urile ulterioare. Pentru prima dată, songurile folosesc în text un limbaj inventat (Gibberish = o limbă neinteligibilă, cu sunete care seamănă cu cuvintele, dar fără sens). Aceasta va deveni în timp una dintre tradiţiile Cirque du Soleil. Muzica compusă de René Dupéré are vocea canadiencei Francine Poitras. În 2005, o parte din muzică a fost reînregistrată cu noi instrumente şi s-a adăugat vocea francezului Laurence Janot. Titlul spectacolului trimite la termenul italienesc care desemnează artiştii de stradă, „saltare in banco” (a sări pe bancă). În regia lui Franco Dragone, cu o coregrafie semnată de Debra Brown şi o distribuţie de 50 de artişti provenind din 20 de ţări, Saltimbanco include dificile numere solo sau de grup precum „Prăjinile Chinezeşti“ (înalte de 7,6 m), care presupun demonstraţii de agilitate şi echilibru, o piramidă umană în „Leagănul rusesc”, acrobaţii riscante la „Trapez” sau patru zburători în „Bungee”, dar şi spectaculoase jonglerii cu mingi sau „Clovni” ciudaţi. Costumele din spandex, extravagante şi viu colorate, accentuează diversitatea urbană şi sunt executate de 300 de artizani. Artiştii au între trei şi cinci costume fiecare, ce pot include până la 12 piese. În total, în spectacol sunt în jur de 2.500 de costume şi 250 de perechi de pantofi făcute la comandă. Cirque du Soleil tratează angoasele adulţilor prin visele copiilor. Lumea magică din Saltimbanco este o interfaţă pentru C convulsiile omului contemporan.

Explozie de culoare și lumini

Foto: PR

Tipologii urbane în cheie Cirque du Soleil

Portret de familie în tușe groase

Un adevărat spectacol, în sensul intrinsec al cuvântului

info

• Pentru Saltimbanco este necesar un echipament de 180 de tone. Scena are 34 de metri lungime şi 20 de metri lăţime. • Este cel mai longeviv spectacol al celor de la Cirque du Soleil. În 20 de ani, reprezentaţiile cu Saltimbanco au fost oprite de trei ori, dar la cererea publicului, au fost reluate. Show-ul a fost văzut de peste 11,5 milioane de spectatori din toată lumea. • Guy Laliberté: „Pentru mine, Saltimbanco este un mesaj de pace. În anii ‘90, imigraţia era o

problemă, exista un amestec cultural în marile oraşe şi Saltimbanco, cu personajele şi culorile sale, reflectă acest mix. Asta este o provocare în zilele noastre: să ne respectăm reciproc, să trăim şi să lucrăm împreună, în ciuda diferenţelor”. • Saltimbanco are reprezentaţii între 8 şi 12 februarie în Pavilionul Central de la Romexpo Bucureşti. Biletele costă între 120 şi 440 de lei şi sunt disponibile pe www.cirquedusoleil.com/ saltimbanco sau în reţeaua Eventim. FEBRUARIE 2012 | BeWhere! | 33

Camera de lucru a lui liviu rebreanu

raș

Peste drum de Cotroceni, într-un bloc cu trei etaje, pe aceeaşi scară, au locuit familiile Rebreanu şi Minulescu, la apartamentele 11 şi 12. Interfon 5 şi 6, de curiozitate. Acum, aici, sunt două muzee memoriale. De Aura Clara Marinescu

Apartamentul Rebrenilor Părintele lui Ion a cumpărat apartamentul cu patru camere cu împrumut de la Casa Corpu lui Didactic. Nu a locuit aici, însă venea aproape zilnic în vizită la fiica sa. Biroul prozatorului îl reconstituie pe cel din casa de la Valea Mare, Argeş – singura proprietate a lui Rebreanu –, iar biblioteca este înţesată de vo lume în germană. Pe birou, într-o dezordine organizată, ustensile de scris, cuţite de scrisori, trei pipe şi un ceas de buzunar, car 34 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

Rebreanu şi Minulescu, vecini de palier tea de rugăciuni. Camerele sunt decorate cu portrete, carica turi şi chiar „peniţe” ce poartă semnătura autorului Răscoalei. Iosif Iser, Nicolae Dărăscu, Camil Ressu şi Miliţa Pătraşcu sunt „exp oz anţii”.„«B ie dermey er», garnitura de mobilă din centrul camerei, a fost un cadou oferit de romancier soţiei”, spune Cor neliu Lupeş. Am aruncat o pri vire şi în bucătărie: o colecţie de vase de ceramică pe care Puia, fiica lui Rebreanu, a intitulat-o „Someşanca”.

do nată de scriitoarea Mo nica Pillat-Săulescu Muzeului Naţio nal al Literaturii, de care aparţin cele două locuinţe. Cărţi, foto grafii, obiecte de mobilier, un şevalet şi două tapiserii îmbracă încăperea. Ne atrage atenţia o pereche de pantofi de damă, purtaţi parcă de o Cenuşăreasă. Cui au aparţinut? „Gheorghe Ene Filipescu, tatăl Corneliei P illat, a fost cizmar. Această pereche de încălţări, din 1929, a luat o medalie de aur la Londra, la o expoziţie internaţională”.

nulescu (soţia şi fiica) au adunat o colecţie de suflet. În vestibul, pe uşa îngălbenită de vreme, este agăţată prima plăcuţă de vizitare. S-ar putea spune că cei doi scriitori s-au întrecut în colecţii de tablouri. Minulescu a adunat mai multe. Semnăturile de pe pereţi nu mai au nevoie de prezentare: Alexandru Ciucu rencu, Margareta Sterian, Iosif Iser, Camil Ressu, Lucian Grigo rescu, Cecilia Cuţescu Stork,Vic tor Brauner, Oscar Han. C

Pillat, în gazdă la Rebreanu

Apartamentul MInuleștilor

Cea mai mică dintre ca me rele Rebreanu a fost îm prumutată Colecţiei Pillat,

Cel de-al doilea apartamentmuzeu are cinci camere. Loca tarii: Ion, Claudia şi Mioara Mi

Muzeele Memoriale „Liviu şi Fanny Rebreanu”, „Ion Minulescu-Claudia Millan”, B-dul Prof. Dr. Gheorghe Marinescu 19, 021.317.90.41; www.mnlr.ro

Foto: Claudiu Popescu

ei doi scriitori, prie teni de altfel, au cum părat locuinţele în 1934, Rebreanu pentru fiica sa, Puia Florica, iar Minulescu, sătul de cafenelele de pe Sena, se mută aici pen tru că avea nevoie de un loc pe malul Dâmboviţei unde să creeze. Renovarea celor două muzee era în toi când am ajuns. Vopseaua nici nu se uscase bine, însă mare parte din tablouri şi icoane erau rânduite deja la locul lor. Cărţile tocmai îşi regăseau odihna pe rafturi şi fie care lucruşor era repus în locul pe care l-au ales proprietarii de drept. Turul ghidat ni l-a oferit Corneliu Lupeş, coordonatorul celor două micro-muzee.

Vase de ceramică, în bucătăria rebrenilor

[Eveniment]

Elvira Popescu, din nou pe ecrane

Biroul lui liviu rebreanu la Minulescu, obiecte de familie

Tapiserie din colecția pillat

Lampă de tavan la Minulescu

Info Program de vizitare: Marţi-Duminică; Luni – închis. Iarna (1 noiembrie – 28 februarie): 9:00-17:00; Vara (1 martie – 31 octombrie): 9:00-18:00. Bilet de intrare: 4 lei – adulți; 2 lei - elevi,

studenți, pensionari; Pliante – 2 lei, filmări 20 lei/ oră. Acces: cu metroul până la stația Eroilor; cu tro leibuzele 61, 69, 90, 91 tobuzul 336 până şi cu au la staţia Facultatea de Medicină.

Cinematograful de la IFB Trei avanpremiere își red eschide porțile pe franceze, o n oa p 10 februarie t e dedicată scurtme trajelor în aceeași limbă și o retros pectivă cine ma tografică marcată de imaginea Elvirei Popescu. Toate acestea fac parte din programul de redeschidere a Sălii Elvira Popescu. Sala, una dintre cele mai vechi (și cunoscute) din oraș, a fost renovată în decursul ultimelor 6 luni după planurile cabinetului de arhitectură Lundi et Demi, câştigător al Bienalei de Arhitectură din Bucureşti 2008 pentru cel mai bun design interior, scenografie şi spaţiu public. Sala este acum echipată cu un proiector 35 mm şi cu un videoproiector Barco-2k, care permite proiecţiile pe suport digital Blu-ray. Are o capacitate de 200 de locuri. „Elvira Popescu” anunță pentru acest an, pe lângă programul obișnuit de cinema, festivaluri de filme autohtone, cu invitați și evenimente speciale. În luna redeschi Marjane Satrapi & derii, programul Vincent Paronnaud, cinematografului regizorii filmului cuprinde un „regal” „Poulet aux prunes” de filme ale actriței Elvira Popescu — Austerlitz (1960), Plein Soleil (1959) Ils étaient 9 célibataires (1939), Tricoche et Cacolet (1938), dar și o seamă de filme care vor rula în avanpremieră. Printre acestea se numără Poulet aux prunes (regia Vincent Paronnaud & Marjane Satrapi), film ce va rula pe 10 februarie, în prezența regizoarei. Noaptea Franceză a Scurtmetrajelor va avea loc pe 11 februarie, între orele 21:00 – 04:00.// S.N.

Programul complet al evenimentelor pe www.bewhere.ro. Sala Elvira Popescu, Bulevardul Dacia 77, 021.316.06.05; www.institut-francais.ro FEBRUArie 2012 | BeWhere! | 35

info urban [portret]

Actriţă, muzician, pedagog, pictoriţă şi mămică, am întâlnit-o pe Beatrice (31 de ani), un boţ de fată, la Muzeul Ţăranului Român, unde organizează ateliere de lucru pentru copii. Aici îşi petrece cea mai mare parte a zilei.

Parcul Operei

Are aspect nou. După un spec tacol la Operă, vă puteți opri o clipă în parcul proaspăt reame najat. Există 20 de băncuțe noi, spațiu de joacă pentru cei mici (cu tobogan și leagăne), aparate pentru gimnastică. Aleile au fost cimentate, iar gardurile de nuiele delimitează zonele pen tru animalele de companie.

De Aura Clara Marinescu

Pasajul Latin

Băncuțe în Centrul Vechi

Cosmetizarea străduțelor din centrul Bucureștiului a con tinuat la începutul lui 2012 cu montarea câtorva elemente de mobilier stradal. Dacă nu vă deranjează vacarmul din zonă, de acum puteți admira localuri le sau casele din inima orașului stând mai comod, pe băncuțele din lemn. // a.C.M.

teatru de umbre la MȚR

Proiectul Childhood. Remains and Heritage

Beatrice Iordan, în umbra copiilor

Foto: Adi Bulboacă, Claudiu Popescu, Raluca Minoiu și Marius Caraman

Un culoar modern cu nume nou leagă strada Lipscani (Piața Roma) de Piața Sfântu Gheor ghe. În fostul pasaj Lipscani, complet transformat, puteți ve dea o adevărată expoziție: două basoreliefuri reprezentându-i pe Decebal și Traian, precum și hărți ale Imperiului Roman, ale Daciei.Tot aici găsiți și repro duceri în ghips după Columna lui Traian – toate, însoțite de texte explicative gravate în alamă.

36 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

Beatrice are o mulţime de planuri, pune la cale activităţi şi se gândeşte tot timpul la copii. Sunt pasiunea ei.Tot ceea ce face este pentru ei şi cu ei. Am întrebat-o ce o inspiră. „Copilăria. În afară de muzică, tot cursul vieţii mele este legat de copilărie. Am fost educatoare, mai apoi actorpăpuşar, confecţionez păpuşi, pictez îngeraşi şi acum sunt pedagog”. Nu îşi doreşte să joace pe o scenă, nu simte lipsa aplauzelor, pentru că cele mai mari satisfacţii le are la atelierele de teatru de umbre. „Teatrul în sine înseamnă multă lăsare de sine. Eu, dimpotrivă, încerc să mă găsesc, aşa că n-aş putea să joc tot timpul. Îi respect pe colegii mei care fac bine ceea ce fac”. S-a născut în Bucureşti, prin urmare m-am întrebat de unde afinitatea ei pentru folclor şi stilul etno. „Tata a fost pictor de biserici. Şi în fiecare vară, toată familia mergea unde avea el treabă. Aşa că am petrecut cei mai frumoşi ani scotocind prin tradiţii fără să vreau, vorbind cu oameni de la sate, pe care altfel nu i-aş fi întâlnit”. A văzut cum plăteau ceteraşii fetele aliniate la peţit în zona Oaş, („Ai fost peţită?” „Doar fetele de 18 ani aveau voie!”, râde), a cunoscut-o pe Ţaţa Aniţa, care ţesea straşnic la război, la fel şi pe Moş Negel, de la care a învăţat cântecul cobzei. Legat

de asta, Beatrice cântă în grupul de muzică veche românească Trei Parale, alături de soţul său, Flo rin, şi fratele ei, Dinu. Şi a colindat ţara în căutare de autentic, de versuri şi de meşteşuguri noi. Din 2003 a început să coasă păpuşi în tehnica papiermâché şi tot atunci a început să coordoneze atelierele de teatru de animație la MŢR. Jocul e simplu: câteva personaje „ciopârţite” cu foarfeca, o scenă-panou cu lumini şi actori-prichindei cu mâini dibace. Regizoarea îşi pune mănuşile, aran jează sforile şi cartoanele, dă stingerea gălăgiei şi reflectoarele se aprind.Totul se joacă după un scenariu bine stabilit în spectacolele găzduite de Clubul Ţăranului. Şi aşa au văzut luminile rampei Păţaniile lui Păcală, Lăzărelul (după un obicei popular), Prinţesa cu mulţi papuci sau Nechifor şi Ileana (un fel de Romeo şi Julieta).Acum, e în toi atelierul „Cu ajutorul umbrei să ne descope rim”, la Teatrul „Ion Creangă”, așa cum sunt şi şezătorile de la Teatru de Operetă (de două ori pe lună).Aici o ajută și soțul. În spatele scenei, Beatri ce trage ultimele sfori înainte să se ridice cortina. Copiii au intrat deja în pielea personajelor. Se aprind luminile: „A fost odată ca niciodat’... ”. Micul Prinţ este următorul „paşaport” de intrare în spectacol. C

otografie

22.01.2012. NO COMMENT Fotografie de Adi BulboacÄ&#x192;

FEBRUArie 2012 | BeWhere! | 37

[mini-reportaj]

februarie Bucharest City Tour best of cu 25 de km la oră Salonul Național de Artă Decorativă

Ediţia a XII-a reuneşte peste 80 de artişti plastici, care expun în tehnici mixte lucrări de tapiserie, imprimeuri textile, porţelan, sticlă, metal. Muzeul Național Cotroceni, Geniului 1, Preț: 6-12 lei

02-29.02

Portret/Atelier — Dumitru Şchiopu

Printre ultimii olari care mai lucrează în Vlădeștii de Vâlcea. Portretul lui este schițat în expoziția de la muzeul din Șosea. MȚR, Kiseleff 3, Program 10.00-18.00

11.02

Atelier de mozaic

Atelierul va fi organizat în patru ședințe (durata fiecărui curs este de 2.30h). Fundația Calea Victoriei, Caimatei 20, Preț: 320 de lei

24-29.02

Târgul Mărțișorului

„Cine poartă mărţişoare/ Nu mai e pârlit de soare!” este o vorbă de prin Muntenia. Așa că, pen tru noroc sau ca dar, cumpărați mărțișoare de criză, suprarealiste, trendy, emo sau catchy, de toate pentru orice buzunar!

Puţină lume ştie că, şi în timpul iernii, cele mai frumoase clădiri, instituţii şi obiective culturale din Capitală sunt „aliniate” pe un traseu propus de RATB.Autobuzul nu are nume, doar un număr. 361 îl înlocuieşte pe cel branduit, cu etaj. Însă cu avantaje şi dezavantaje.Tariful este de 1.3 lei. Avantaj, turiştii. În mod normal, preţul unei călă torii este de 25 de lei (adulţii) şi 10 lei (copiii). Le gat de informaţii, nu beneficiaţi de ghid audio, aşa că vă puteţi bucura de privelişte în linişte, în de plină linişte.Avantaj, RATB.Tot la capitolul costuri, desigur. Un alt atu: vehiculul merge constant, cu 25 de km la oră. În plus, vă veţi simţi privilegiaţi, aproape ca într-o limuzină cu şofer propriu şi 90 de locuri numai pentru dumneavoastră. Lipseşte doar şampania. Noi am făcut traseul complet într-o oră şi un sfert. Punct de plecare: Piaţa Unirii. Ora 11:45. La 12:15, motorul a început să se încălzească. Plecăm la 12:16, lăsând Bărăţia şi Spitalul Colţea pe dreapta. Prima staţie: Universi tate.Ai răgaz să faci câteva fotografii din autobuz în Piaţa Romană, pentru că şoferul nu se grăbeşte. Ne dă jos la Piaţa Presei Libere, îşi semnează hârti ile şi ne pofteşte din nou în autobuz.Alte puncte de interes: Muzeul de Geologie, Muzeul Țăranului Român,Ateneul Român şi Piaţa Revoluţiei, cu final de traseu, apoteotic, la Palatul Parlamentului. Dacă nu cunoaşteţi oraşul deloc, vă veţi plictisi până la aţipire şi veţi pleca acasă cu o mulţime de întrebări. Mai bine cumpăraţi un ghid şi o hartă!

Foto: Claudiu Popescu; Ilustrații: Nic Moldoveanu

02-29.02

// aura clara Marinescu

Info: Linia circulă între orele 10:00-22:00. Traseul are o lungime de 15.4 km şi 14 staţii. Plecări din Piaţa Unirii şi Piaţa Presei Libere.

MȚR, Kiseleff 3, Program: 10.00-18.00

[expo]

Viața urbană în Moldova și Muntenia 1830-1916

Foto: Claudiu Popescu

Evoluția orașului românesc este surprinsă într-o expoziție ce reunește documente și imagini păstrate cu grijă în muzeele din țară și la Arhivele Naționale ale României. Organizată tematic, expoziția foto-documentară înfățișează urbea, de la Regulamentele Organice (1831), până la planurile și schițele de clădiri conturate în 1916. Veți putea studia planul portului Constanța (1907), dar și harta Brăilei de la 1888. „Brăila s-a dezvoltat 38 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

concentric. Turnu Severin a crescut în jurul portului, iar Bucureștiul și Iașul s-au construit într-un haos total, după cum arată planurile de atunci”, explică Florica Bucur, referent superior la Arhivele Naționale. Ce ne-a atras atenția? Un tabel de la 1867 care cuprinde principalele alimente: „beuturi: oțetulŭ, rachiulŭ, spirtŭ, vinulŭ”, și lista e mult mai lungă. De asemenea, tipurile sociale sunt exemplificate în cadrul expoziției: membrii protipendadei, comercianții

(plăcintarul, vânzătorii ambulanți de carne sau negustorul de cireșe), funcționarii și țăranii. Cele 17 panouri și 13 vitrine expuse conțin acte, hărți, litografii, fotografii. Veți observa cu siguranță documentul prin care s-a pus „fundamentul Liceului Lazăr”, semnat de Majestățile lor Carol și Elisabeta. // aura clara Marinescu

Deschisă până la 10 iunie 2012, Arhivele Naționale ale României, Bd. Elisabeta 49, intrarea liberă

Pasionat de punk, hardcore, ska, metal, dar şi hip-hop, Hefe aduce şi în 2012 performeri şi muzicieni valoroşi pe scenele de club bucureştean. Pariem că va fi un an bun… De Patricia Marinescu

-am întâlnit pe Răzvan Rădulescu, aka Hefe, după cele mai bine de 100 de concerte cu trupe străine organizate sub egida Bring the Noise. „Am vrut să fac mai mult decât să fiu fan. Vreau să văd la Bucureşti trupele care îmi plac mie”, mărturiseşte fără să stea pe gânduri. Şi aşa s-a decis, în 2004, să-şi facă agenţie de booking. Din acelaşi motiv, am putut să-i vedem live pe Deftones, Faith No More, Marky Ramone, Katatonia, Napalm Death, Kultur Shock, NoFX, Sick of It All, dar şi pe DJ Premier sau DJ Rob Swift. Artiști care, în străinătate, cântă în fața a 10, 15 mii de oameni, la București adună câteva sute. „Suntem puțini care ascultăm genul ăsta de muzică. Am început să-i ştiu pe toţi cei care vin la concerte, iar fără un sprijin puternic, rămânem tot ăia care caută să asculte altceva. Și nu e o nebunie de-a mea că-s buni”. Pentru zona punk/hardcore, formațiile ajunse la Bucureşti prin Bring the Noise sunt dintre cele mai cunoscute.

Pentru cunoscători

Încă de la începutul anilor 2000, clubu rile din oraș sunt blocate într-un playlist şi asta doar pentru a merge la sigur, pentru că marea parte a publicului nu ţine să-şi pună 40 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

Hefe Brings the Noise probleme, când iese la distracţie.Totuşi, seara ska-punk din Fire a adunat, ani de zile, sute de împătimiţi ai genului animaţi de DJ Hefe. „Cui nu ştie despre ce trupe vorbesc nu-i pot spune cât de mari sunt numele pe care le-am adus. Cu mulţi oameni din afară sunt pe aceeaşi lungime de undă. Aici trebuie să le faci o poveste mondenă legată de respectivii, de genul basistul de la ăştia e prieten cu vecinul lui Jackson. Şi atunci vezi cum li se luminează faţa”. Pe de altă parte, scopul agenţiei nu a fost să facă bani. „Nu sunt nici milionar excentric, nici nebun. Dar cum alţii îşi tunează maşinile, aşa mie îmi place muzica şi-mi place să fac concerte. Financiar vorbind, vreau să ies pe zero, pentru că am avut şi pierderi. Au fost seri în care am pierdut bani, doar pentru că am vrut eu să-i văd pe unii la Bucureşti. Îmi doresc ca publicul să înţeleagă şi să mai vină şi alţii să facă ce fac eu”.

Booking cu suflet

Când e prins în mrejele unei formaţii, pune în mişcare toate trupele. Prietenii răspund prezent la apel, iar artiştii sunt

antamaţi rapid. „Nu calculez cu foaia şi pixul. Dacă am ascultat trupa, mai întâi sun şi stabilesc, apoi văd ce şi cum. Dacă n-aş face-o cu suflet, aş înnebuni”. Am aflat că Hefe face parte şi dintr-o reţea. Explicaţia e simplă: „Ca mine, mai sunt nişte băieţi în Serbia, Bulgaria, Macedonia, Grecia,Turcia. Am început să facem asta împreună, iar când unul vrea să aducă o formaţie, îi sună pe toţi, şi trebuie să facem concertul”. Din păcate, o finanţare puternică pentru concerte nu există, pentru că posibilii sponsori sunt nişaţi pe mainstream… „Ca să poţi face asta, trebuie să ai nişte cunoştinţe în spate, să-ţi placă foarte mult muzica şi… să-ţi placă foarte, foarte mult muzica”. Concerte viitoare: Dilated Peoples (2 februarie, Silver Church), Lydia Lunch (23 februarie, Kulturhaus), Born From Pain (28 februarie, Fabrica), Diary of Dreams (29 februarie, Silver Church), Point Blank (2 martie, Fabrica), God is An Astronaut (12 martie, Silver Church), The Big 3 (15 martie, Silver Church). C Citiţi interviul integral pe www.bewhere.ro

Foto: Adi Bulboacă

uzică

Austrian Hours

The Talltones

Äl Jawala, 2 februarie, ora 21:00, Kulturhaus. Preţ bilete: 30 lei, la intrarea în club

Elektro Guzzi

Selebrities

The Talltones, 9 februarie, ora 21:00, Green Hours 22 Jazz Cafe

Foto: PR

Äl Jawala înseamnă, pe scurt, Balkan big beats din Germania. La o primă vedere, am putea spune că avem de-a face cu un proiect cumva nefiresc, însă trupa s-a format pe baza conceptului „de prin lume adunate”, inspirându-se din viaţa popoarelor balcanice, şi nu numai. Şi în traducere liberă, muzicienii de faţă sunt călători. Soundul este condimentat cu soul, ska, electro-swing, caribbean şi elemente de dub. Äl Jawala se află acum în turneul Blast Your Ghetto şi, dacă vă întrebaţi ce e nou,

Trei muzicieni inspiraţi de trei monştri – Weill, Hendrix şi Waits – mixează jazzul cu popul, dar şi cu ritmuri alternative. Poartă numele de Talltones şi înseamnă: Primus Sitter (chitară), Richie Klammer (voce, trompetă) și Stefan Gferrer (contrabas). Vă pot spune că se numără printre cei mai originali când vine vorba de reinterpretări... Aduc pieselor Pink Floyd o notă jazzy-rough pop cu un aer întunecat, iar ascultând varianta lor pentru These Boots Are Made for Walking, ai senzaţia că intri într-o cu totul altă dimensiune. Contrabasul puternic, folosit la putere maximă, la fel şi efectele de chitară, toate alături de o voce gravă. Iar pentru că nu prea sunt de găsit pentru video-audiţii pe YouTube, vă provoc la o seară live. // P.M.

[LIVE]

Äl Jawala

Explorând un sound electronic aparent digital, Bernhard Hammer, Jakob Schneidewind și Bernhard Breuer se dezlănțuie în performance-uri la baza cărora stau instrumente clasice ca basul, bateria și chitara, fără prelucrări computerizate.Tot ceea ce se aude în concertele lor este 100% live. Cei trei se transformă în adevărate mașinării și surprind publicul prin forța hipnotizantă a ritmurilor techno. Parquet (2011), cel de-al doilea album de studio, este extrem de potrivit pentru o seară de clubbing, dar, în egală măsură, un material discografic plin de nuanțe, detalii și tonalități dintre cele mai avangardiste. Evenimentul este organizat cu sprijinul Forumului Cultural Austriac și se detașează incontestabil în seria „must see 2012”. // Raluca Radu

aflaţi că cea mai recentă apariţie discografică (a şasea) vine cu… voce. Pe lângă cei cinci membri ai grupului, la finalizarea albumului şi-au adus aportul invitaţii speciali Flo Mega (voce), Roman Zaytsev (voce) şi Wolfgang Zumpe (trompetă/trombon), iar co-producător este Philipp Rauenbusch (basistul trupei Reamonn). // Patricia Marinescu

Klaus Paier & Asja Valcic – A deux O alăturare inedită. Istorii amoroase, piruete cu iz franţuzesc, dar şi un strop de tango argentinian. Acordeonistul Klaus Paier şi violoncelista Asja Valcic inspiră (şi expiră) jazz modern, de fină inspiraţie balcanică, dar şi purple-haze rock. Întâlnirea lor din urmă cu aproape şapte ani s-a materializat prin albumul A Deux. 13 piese,

Elektro Guzzi, 16 februarie, ora 22:00, Club Control

Foto: PR

electro cu bas, chitară și baterie

Grupul american Selebrities, aflat în premieră pe continentul european, este invitatul special al festivalului Future Sounds. Originar din Brooklyn, trioul Selebrities înseamnă Maria Usbeck, Jer Robert Paulin și Max Peterson. Ei s-au făcut remarcați, într-o perioadă relativ scurtă, prin single-ul We’ve Been Foolish și în cadrul concertelor de deschidere a unor trupe ca Bikini, Puro Instinct, Craft Spells, Chad Valley. EP-ul Ladies Man Effect (2010) avea să fie completat, în 2011, de primul lor album: Delusions. Cu un sound situat între new wave și romantic pop, trioul promite publicului din București un show energic și fascinant. // Raluca Radu

dialoguri, care i-au pus pe cei doi în postura de a susţine acum un concert la Bucureşti, unul din care nu va lipsi, desigur, improvizaţia. // P.M.

Selebrities, în cadrul Festivalului Future Sounds, 24 februarie, ora 21:00, Safe House. Preţ intrare: 20 lei

Klaus Paier& Asja Valcic, 23 februarie, ora 21:00, Green Hours 22 Jazz Cafe FEBRUArie 2012 | BeWhere! | 41

[New Entry]

Moonlight Breakfast

Iron Butterfly

// Patricia Marinescu

Iron Butterfly, 19 februarie, ora 20:30, Hard Rock Cafe. Preţ bilete: 90, 130, 300 lei. În deschidere: Raygun Rebels

un prieten vechi de familie, iar Bătz se pare că a fost exact omul potrivit la momentul potrivit. „Înainte să descoperim faptul că există posibilitatea să cântăm în deschidere la Jamiroquai, am făcut un fel de jam session la noi acasă/ studio/ sală de repetiții, unde a venit și Bătz împreună cu niște prieteni. Ne-am plăcut reciproc, atât de mult încât, până la urmă, am hotărât că cel mai bine ar fi să ne întâlnim și cu altă ocazie”, am primit explicații de la Christie. Și numele trupei, Moonlight Breakfast, are tot o poveste de familie, pe care am aflat-o de la Christie. „A pornit de la faptul că odată ce adormea Andi, băiețelul nostru de 2 ani şi jumătate, pe la 10 seara, puteam și noi să începem să lucrăm. Se făcea 10 seara, coboram în studio, beam o cafea, începeam să lucrăm și era…

Foto: Claudiu Popescu

Înainte să-i întâlnesc, le ascultasem piesele Still și Shout la radio Guerrilla și eram de părere că sună al naibii de bine, „ca afară”. Pe cei patru i-am cunoscut înaintea unui concert, susţinut în Control, și am nimerit în mijlocul repetițiilor. Aici i-am găsit pe Christie (voce), Bătz (keys), Printzu (bas, chitară) și Bazooka (tobe). Cel din urmă a rămas să facă proba de sunet, iar noi ne-am îndreptat spre o cameră mai liniștită. Atmosfera a fost destinsă. Christie mi-a răspuns cu zâmbetul pe buze la toate întrebările, Bătz priveşte lucrurile cu seriozitate, iar Printzu a fost ceva mai tăcut. Astfel, am aflat că Moonlight Breakfast e o trupă „de familie”, să-i spunem așa. „Eu și Bazooka suntem căsătoriți. Avem un copil foarte frumos împreună”, mi-a spus râzând Christie. Printzu este și el

Moonlight Breakfast”. Ca orice proiect de suflet, Moonlight Breakfast trebuie să aibă și o zi de naștere, iar ziua de 12 aprilie 2011 este cea în care și-au auzit prima dată o piesă la radio, Still. De atunci, muzica lor a fost difuzată la un post din Franța, iar „niște americani drăguți vorbesc frumos” despre ei. Ca planuri de viitor, se pregătesc să lanseze primul album în această primăvară. Promit ceva special, „puțin diferit de ceea ce s-a făcut până acum”, fără a oferi mai multe detalii. C Citiţi interviul integral pe www.bewhere.ro

[Jazz Point]

Mălin Cristache Stilul manouche, cunoscut și ca gipsy jazz, este tot mai prezent în oraș. Așa că am stat de vorbă cu Mălin Cristache, fondatorul grupului Hot Club de Bucharest, afiliat comunității Hot Club-urilor din lume. De Mihai Nicolau

Foto: Adi Bulboacă

Au avut inspiraţia potrivită, la momentul potrivit. Se numără printre creatorii pionieri care au ajutat ca trecerea de la psihedelic rock la heavy metal să fie una facilă. In-A-Gadda-DaVida, opera rock a anului 1968 care a fost distinsă şi cu un disc de platină, exprimă esenţa trupei americane. După 46 de ani de la înfiinţare, după mai multe schimbări ale componenţei şi două perioade de pauză, Iron Butterfly au pornit într-un nou turneu european.Veteranul lineup-ului de la Bucureşti este bateristul Ron Bushy, compozitor şi grafic designer, unul dintre puţinii muzicieni care interpretează la instrumente creaţie proprie. Bushy este şi cel care se face responsabil de titlul final a ceea ce iniţial ar fi trebuit să se intituleze In the Garden of Eden, iar soloul de baterie din piesa de 17 minute este considerat unul de referinţă.

Se caracterizează ca fiind o trupă de retroelectro, iar debutul pe scenă l-au avut în deschiderea concertului Jamiroquai, în fața a peste 15.000 de oameni. De Theodora Stoica

După ce a studiat alături de Marius Popp și a avut un proiect serios de hard bop / bebop, din pricina obișnuinței publicului de a asculta numai piese „pe val” și simple, și contrar voinţei sale, dorind să cânte piese mai complexe, dar care nu erau bine primite, Mălin s-a retras spre o altă ramură a jazzului. „Mă nemulțumea faptul că oamenii plecau obosiți. Nu îi vedeam fericiți de ce vedeau, nu erau mulţumiți și relaxați”.A pornit spre manouche după ce un prieten din Norvegia i-a făcut cadou DVD-ul Bireli Lagrene – Live Jazz á Vienne. „După vizionarea concertului, mi-am dat seama că am un drum”.Acum, Bucureștiul vechi și interbelic îl inspiră în compoziții, drept consecință, în 2008 a și compus piesa Swing de Bucharest, aducând astfel orașul în repertoriul jazz manouche internațional, primind feed-back pozitiv de peste granițe.Acesta va fi şi numele albumului care „cu puțin noroc, va apărea anul acesta”. După patru ani de „căutări și experimente”, proiectul de suflet al lui Mălin, Hot Club de Bucharest, a ajuns la o „formulă finală, care aduce calitate”. Un altul, paralel, Mălin Cristache Cvartet, apărut în urmă cu un an, este ținut la nivel de atelier / workshop și are ca scop promovarea unor muzicieni necunoscuți publicului, inclusiv elevi de-ai săi. Cu bucurie, Mălin realizează că se formează un public fidel și că ușor, ușor fenomenul crește. Hot Club de Bucharest (Oana Ropotan – vioară, Bogdan Tofeanu – chitară, Sebastian Grosu – chitară și Ștefan Iuga – contrabas) este un grup ce merită văzut și care, din proprie experiență vă spun, dă dependență. Le puteți asculta înregistrările pe site-ul malincristache.com sau pe hotclubdebucharest.ro. În fiecare miercuri, în club Zappa, și în fiecare vineri, în Morgan la Dud, le ascultați compozițiile proprii, dar și preluări după artiști manouche de renume, precum Django Reinhardt și Bireli Lagrene. Veți fi mai mult decât plăcut surprinși, credeți-mă!

42 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

[autoportret]

Mihnea Blidariu Muzician şi poet, lider de trupă (Luna Amară) şi instigator la conştientizare, Mihnea Blidariu vorbeşte răspicat despre albumele care-l înconjoară, despre activismul social şi „descurcăreala” din Bucureşti. Pentru mine, muzica este... Totul. Ca muzician, mă clasific... Nonconformist, dornic de experiment. Poezia este... O altă formă de exprimare a eului. Activismul social... Necesitate pentru România, stare de spirit pentru mine. Motto: „Nu merită să ai libertate, dacă aceasta nu include şi libertatea de a face greşeli”, Gandhi. Cea mai de preț avuție... Conştiinţa şi sufletul. Cel mai mare viciu... Fumatul. Regret... Că nu învăţăm, ca popor, din greşelile trecutului. Instig la... Informare, educare, conştientizare, nesupunere civică, neres pectarea legilor strâmbe şi acţiune. Despre Bucureşti... Îmi place viaţa culturală, nu îmi place spiritul de improvizaţie în orice şi „descurcăreala”… Publicul mă vede... Hmm, nu m-am gândit la asta niciodată. Nu ştiu, cum vrea el. Mă interesează mai mult cum îmi percepe mesajul decât cum mă vede pe mine. Într-un cuvânt, sunt… Sufletist. C

Foto: Georgiana Gîrboan

De Patricia Marinescu

[În albume] Albumul cu care am crescut Pink Floyd – Delicate Sound Of Thunder. E un live album şi, când eram mic, aveam pick-up acasă, la Bacău. Mama avea albumul acesta şi eu mi-l puneam aproape în fiecare seară, la culcare. Îmi plăcea mai ales Shine On You Crazy Diamond. Primul album cumpărat AC/DC – The Razors Edge. Era pe casetă, o casetă cu carcasă de plastic, roşie. Atâta am ascultat albumul ăla, că învăţasem versurile pe de rost. Le mai ştiu şi acum, dar numai la Thunderstruck… Albumul pe care regret că l-am împrumutat Colosseum – Colosseum Live. Nu mai

ştiu cui l-am dat, dar nu l-am mai primit înapoi… E o trupă grozavă, din jazzrockul anilor 1970. Bine, am acum albumul, dar era pe casetă şi era fain că era pe casetă… Albumul pe care îl ascult frecvent Pink Floyd – The Final Cut. Frecvent, mai ales în ultima vreme. Are nişte versuri incredibile, care se potrivesc, în mare parte, cu ce se întâmplă acum, aici. Albumul pe care îmi doresc să-l fi compus Alice In Chains – Black Gives Way To Blue. Este un album incredibil, mai ales că este o revenire a trupei, după multă vreme. Şi, având în vedere că am avut

ocazia minunată de a-i cunoaşte pe cei din Alice In Chains, atunci când am cântat pe aceeaşi scenă la Sonisphere, pot spune că aş fi vrut să fiu în locul lor, aş fi vrut să am inspiraţia şi background-ul artistic al acestor muzicieni extraordinari… Albumul pe care nu l-am lansat încă... Sunt mai multe. În primul rând, îmi doresc un nou album Luna Amară, nu anul acesta, dar cu siguranţă în 2013. Apoi, dacă ideile pe care le am se vor concretiza într-un mod fericit, aş dori să scot un album cu un proiect de muzică noir/alternative rock/psihedelic, un melanj între Nick Cave, Noir Desir, PJ Harvey şi Tom Waits. Dar, despre asta, la momentul potrivit… FEBRUArie 2012 | BeWhere! | 43

în țară Sighişoara Blues Festival Ediţia a opta a Sighişoara Blues Festival stă sub semnul muzicii de pe continentul nord-american. Cap de afiş, Johnny Winter. Americanul vine cu noul Roots, prima apariţie discografică a sa din ultimii şapte ani. Festivalul va fi deschis de Samuel James. Solo acustic. Ascultându-l pentru prima dată, timp de câteva ore, am dat dreptate caracterizării proprii: personalitate muzicală puternică, influenţată de Bill

[de ascultat]

Puscifer Conditions of My Parole Alături de Steven Wilson, Maynard James Keenan este, din punctul meu de vedere, unul dintre cei mai creativi muzicieni ai ultimilor 20 de ani. Cel mai recent proiect al său, formația Puscifer, a lansat în octombrie 2011 al doilea album, Conditions of My Parole. Acesta vine la 4 ani după lansarea primului V is for Vagina.Acest prim album, a cărui copertă este absolut stupidă, a avut parte de un album de remixuri intitulat V is for Viagra: The Remixes. Pe compilație găsim remixuri făcute de Danny Lohner (Nine Inch Nails), Joey Jordison (Slipknot), Paul Barker (Ministry) și Aaron

[albume de colecție]

Withers, Tom Waits, James Brown, Leo Kottke şi P.T. Barnum. Este, încă o dată, incredibil cum o voce şi o chitară acustică te pot ţine în priză, neştiind nicio clipă ce poate urma. A doua seară este dedicată doamnelor. Tânăra Samantha Fish (foto), această proaspătă Runaway a bluesului american, s-a numărat printre cele mai bune debuturi ale anului 2011. A pornit în turneu european, la doar 22 de ani, şi pariez că va face tot posibilul să demonstreze ce înseamnă Girl With Guitar. Multi-culturala Shakura S'Aida (Canada) rămâne fidelă aceluiaşi brown-sugar blues. În ultima seară, îi vedem pe maestral slide guitar Bob Brozman – etnomuzicolog performer, producător şi autor, iar Corey Harris & Rasta Blues încheie festivalul. Ca în fiecare an, în afara concertelor, ne vom delecta cu o serie de jam session-uri, care au loc în crama hotelului Sighişoara. // Patricia Marinescu

23-25 februarie, ora 19:30, Sala de spectacole „Mihai Eminescu” din Sighişoara. Preț bilete: 100 lei/seară

Turner (Isis), printre alții. Spun toate astea pentru că recomand l ascultarea primului album și, evenumu b l A tual, al celui de remixuri înainte de lunii Conditions of my Parole. Primul album este experimental și lipsit de coerență, însă are piesele lui de vârf, precum Momma Sed, Rev. 22:20.Având termen de comparație, putem acum spune că cel mai recent material este într-adevăr un electro/rock/industrial excelent. De la versuri până la sample-uri, de la producție până la stare, totul este, ca să fiu în ton cu titlul primului album, orgasmic. Cu ecouri din primul material, alături de piesele care nu mi-au plăcut (nu mă hazardez să spun mai puțin reușite!), dau play primei piese, Tiny Monsters. Interesul și curiozitatea nu mi-au scăzut pe parcursul albumului. Teama unei piese care să mă dezamăgească a dispărut odată cu secunda 39 de la a patra piesă, Telling Ghosts. Nu voi mai recomanda piese, ci o plimbare cu albumul în căști. // Mihai Nicolau

Van Morrison Astral Weeks

hDS Senderos de Traición

Este considerat unul dintre cele mai bune albume pop din toate timpurile (desigur, genul „pop” la nivelul anilor ‘60 este altceva decât percepția „pop” a secolului XXI). O voce plină de pasiune, care își pune amprenta pe mintea și inima ascultătorului, poezie și atmosferă, soul, jazz, folk și un ajutor semnificativ din partea unui cvartet de coarde – toate acestea fac albumul Astral Weeks unul deosebit. Materialul este unul ușor dezolant ca stare, dar nu de o tristețe molipsitoare și nici repulsivă; îl văd, mai degrabă, ca pe un monolog poetic. De luat în calcul că la 23 de ani (atunci când a apărut albumul),Van „The Man” avea deja două materiale înregistrate cu Them (‘66 și ‘67) și un album solo, Blowin’Your Mind (‘67). Piesa care iese din tiparul albumului și îl debalansează pentru 3 minute este The Way Young Lovers Do. Greil Marcus (jurnalist la Rolling Stone și The Village Voice) spunea că „prezența acestei piese pe album este deranjantă”. Una peste alta, este o piesă care mie îmi place teribil de mult. O altă compoziţie dragă mie este Ballerina – pe un fundal acustic simplu, Morrison își etalează dramatic capacitățile vocale, asemeni tensiunii unui punct culminant dintr-o piesă de teatru. După ascultarea acestui album, recomand cu aceeași „înfrigurare”, Astral Weeks: Live at Hollywood Bowl, înregistrat în 2008 și apărut în 2009, cu piesele acestui album clasic, reorchestrate. //

Materialul discografic al celei mai titrate trupe rock spaniole apărut în 1990 este, în opinia proprie, şi cel mai reuşit. Poate nu la fel de puternic, ca sound, precum Avalancha (1995), însă suficient de rock și cu versuri pline de substrat. Făcând o pa ranteză, personal, nu încadrez Héroes Del Silencio în sfera Latin Rock, decât geografic vorbind. Dacă veți asculta alți exponenți ai genului, precum Aterciopelados, Mana, Zoe, Los Enemigos,Andres Calamaro sau La Quinta Estacion, veți face comparația, și-mi veți da dreptate. Revenind pe „cărările trădării”, apariția anului ‘90 este cea care a dat şi cele mai multe dintre hiturile formaţiei, dar şi care a conturat cu adevărat identitatea trupei.Al treilea material de studio dintr-un total de cinci lansate până în prezent (tot mai multe zvonuri anunță revenirea formației, după 16 ani; de asemenea, în 2007, a existat un turneu de reconciliere), Senderos de Traición are toate datele necesare unui disc de referinţă. Se năpusteşte asupra noastră, mai întâi, vibraţia riffului Entre Dos Tierras, apoi spiritul din Maldito Duende. Urmează La Carta, Malas Intenciones, Oración sau Despertar. Tot aici găsim şi Con Nombre de Guerra.Toate au în comun texte care exprimă dezamăgirea şi decăderea, povestesc relaţii eşuate sau vorbesc despre senzațiile tari date de narcotice, trădarea în dragoste, trădarea destinului sau a societății.Totuşi, fără urmă de regret (şi poate că în asta stă secretul) pentru cele făcute şi spuse, Enrique Bunbury (voce, chitară), Joaquin Cardiel (bas), Juan Valdivia (chitară) şi Pedro Andreu (baterie) compun un grup şi un album, pe bună dreptate, para todos los rockeros y para siempre. // PATRICIA

Mihai Nicolau

44 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

MARINESCU

bio

Foto: Claudiu Popescu

uzică clasică

Pledoarie pentru pian

Eduard Kunz, premiat în compe ti ții, „maestro” la ora de studiu

BBC Music Magazine l-a numit „unul dintre cei 10 mari pianişti de mâine”. Este de origine rusă, dar locuiește în România. Cei care l-au ascultat pe scena Ateneului în 2007 sigur își doresc să-l revadă la București. Eduard Kunz a fost prea puțin promovat la noi în ultimii ani, însă pariem că veți tot auzi numele lui. De Andrei Scarlatti

n 2007 aţi câştigat premiul I la Concursul Internaţional George Enescu. Entuziasmul publicului şi nivelul artei dvs. m-au făcut să sper că urma să fiţi un oaspete frecvent al scenelor din Bucureşti. Ce s-a întâmplat în acest sens? Ca să cânţi pe o scenă, e nevoie de doi oameni: un artist care să interpreteze şi un organizator care să facă lucrurile posibile. Vin întotdeauna cu plăcere la Bucureşti, mai ales acum, şi cred că, pur şi simplu, organizatorii festivalului nu au reuşit să pună la cale un asemenea eveniment. De fapt, nu s-a întâmplat nimic. E una dintre acele ocazii în care, din nefericire, nu se întâmplă nimic. Nu am ce să zic mai mult despre asta. A fost o experienţă incredibilă pentru mine, iar Ateneul este cu adevărat una dintre cele mai minunate săli de concerte. A fost o experienţă excelentă, nu doar pentru că am câştigat, ci şi datorită organizării şi a tinerilor implicaţi în competiţie. A fost o atmosferă foarte specială. Păcat că nu am avut şansa să revin după aceea. Ştiu că în octombrie ați ţinut un masterclass şi un recital la Braşov. Cine a iniţiat

proiectul? E începutul unui şir de astfel de manifestări? Să sperăm ceva similar la Bucureşti? A fost un mare succes, din fericire pentru noi. Următorul masterclass va avea loc între 9 şi 16 aprilie, tot la Braşov. E vorba de câţiva oameni foarte talentaţi şi buni organizatori din România, prieteni de-ai mei: Sergiu Tuhuţiu, destul de bine cunoscut aici datorită evenimentelor Piano Colours (organizate în București), şi Anca Preda, profesoară de muzică la Facultatea de Muzică a Universităţii „Transilvania” din Braşov. Cei doi au creat fundaţia Leading Young Musicians şi ideea lor este să invite pe cineva, aflat la nivelul unei cariere internaţionale, dar care este, în acelaşi timp, suficient de tânăr încât să-şi amintească cum se întâmplau lucrurile acum 5-10 ani şi să poată îndruma colegi mai tineri doar cu 7 sau 10 ani. Am fost la Braşov pentru prima oară în octombrie 2011, nu mai cântasem acolo şi, pentru că lucrurile se desfăşurau într-o sală relativ mică – Casa Armatei –, mă întrebam dacă va veni cineva. Cu zece minute înainte de recital am sosit şi am întrebat dacă a venit cineva şi mi s-a răspuns că, dimpotrivă, nu sunt suficiente scaune pentru cei prezenţi.

Eduard Kunz s-a născut pe 30 octombrie 1980 la Omsk, în sud-vestul Siberiei. Studiază cu Andrei Diev la Conservatorul din Moscova, apoi cu Norma Fisher şi cu Mark Ray la Royal Northern College of Music din Manchester. Participă la numeroase competiţii internaţionale prestigioase: George Enescu (premiul I), Van Cliburn, New Orleans (premiul I), Paderewski (premiul I) sau Ceaikovski. A susținut recitaluri pe cele mai mari scene ale lumii, iar din 2011 a început o serie de masterclass-uri în România, SUA, Italia sau Rusia. BBC Music Magazine l-a numit unul dintre cei 10 mari pianişti de mâine. Este artist Yamaha. În perioada 9-16 aprilie va susţine al doilea masterclass în Braşov.

În ceea ce priveşte masterclass-urile, am mai fost invitat şi în trecut, însă am refuzat, gândindu-mă că nu îmi găsesc locul într-un asemenea proiect. Însă acum îmi dau seama că pot să ajut cu adevărat, pot să aduc mai multă claritate într-o perioadă scurtă de timp şi să contribui la nişte rezultate imediate. Când mi-am dat seama că am această calitate care merită exploatată, a devenit o plăcere pentru mine şi, sper, şi pentru participanţi şi, astfel, am hotărât să continuăm proiectul. Cum priviţi viaţa culturală a Bucureştiului? Cât priveşte viaţa muzicală, sunt surprins că Festivalul Enescu – cel mai mare din Europa – nu e însoţit şi de alte evenimente muzicale importante. Pot să dau exemplul Braşovului şi sunt sigur că nu e ceva unic: oamenii au nevoie de asemenea manifestări şi participă cu plăcere. În sensul acesta, e straniu că Festivalul Enescu pare atât de izolat. Poate că e nevoie de o generaţie tânără ca lucrurile să se întâmple, aşa cum este cazul cu Festivalul SoNoRo sau cu masterclass-urile din Braşov. Locuiţi în Bucureşti în ultima vreme. Cum aşa? Unul dintre cele mai importante lucruri în viaţă este iubirea. Aşa încât... acesta e răspunsul. C Citiți interviul integral pe www.bewhere.ro FEBRUArie 2012 | BeWhere! | 45

Foto: Adi Bulboacă

ilm

Ultimul lungmetraj al regizorului Radu Jude, Toată lumea din familia noastră, participă la Festivalul Internațional de Film de la Berlin (9-19 februarie), în secțiunea Forum. Despre povești de familie, simțul ridicolului și câteva filme preferate într-o conversație cu

Cu autoironie și atenție, Radu Jude vorbește despre filmele sale

Ileana Bîrsan

Poveste de familie între dramatic și ridicol

e ce filmele tale au povești din lumile mici, dezvăluie conflicte la nivel micro, în special familia? O să-l amintesc pe Radu Cosașu, care cita un proverb african: „Șopârla”, în înțelepciunea ei, nu atacă niciodată leii, atacă muștele”. Cam așa și eu. Nu atac niște subiecte foarte mari, din care nu-nțeleg nimic, mă ocup și eu de chestii mai mici, nu ajung la sensul vieții, răul în lume sau subiecte istorice. Deci n-ai face niciodată un film despre apocalipsă? Aș face absolut orice, dacă mi s-ar da bani, dacă ar exista bani privați pentru un proiect. Eu fac tot felul de reclame, de ce n-aș face tot felul de filme, și chiar n-am criterii în alegerea genului. Dar l-ai face după rețetă, n-ar

46 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

fi povestea ta, nu? Nu m-aș strădui eu să scriu filme comerciale, nu văd de ce să mă și chinui pentru ceva ce nu-mi place în mod special, dar dacă un proiect comercial ar apărea gata finanțat, l-aș filma bucuros. Concluzia este că de filmul de gen nu te prea poți apropia, că e luat deja, și atunci tot timpul vei avea filme pentru public puțin numeros, nișat. Da, povestea cu eventualul film de gen românesc e cam încheiată, nu cred că poți concura cu americanii, cu mașinăria lor de producție, distribuție etc. Dar eu cred că există oameni care gustă filmele europene și, eventual, românești, doar că nu se duc la cinematograf. Odată ajuns la TV, pe DVD și pe rețelele de pe internet, filmul e văzut de mult mai multă lume decât în sălile de cinema. Nu

există obișnuința mersului la cinema la publicul care ar putea să guste acest tip de film. Nu știu de ce, pentru că la teatru, de pildă, există un public.Adică, dacă vrei să-ți iei un bilet la o piesă de Andrei Șerban, nu prea găsești. Poate arta cinematografului este mai puțin creditată, fiind o artă populară. Tot Cosașu spunea că asta este o chestiune mai veche, încă din perioada interbelică, intelectualii români nu gustau cinematograful, li se părea ceva neserios. Și probabil că lucrurile s-au transmis așa, deși în anii ’60-’70 părea să existe un interes pentru cinematograful de artă.Toată generația părinților noștri a văzut Blow-Up, Andrei Rubliov sau vreun film de Kurosawa. Ai face film documentar?

Am vrut să fac un documentar despre revelionul lui Vanghelie, mi se pare un fenomen care are deja 10 ani și merită documentat.Aș face foarte multe lucruri, dar cumva trebuie să te limitezi. Nu poți să te-arunci în toate. Oricum, mi se pare că am două meserii: una de regizor de film și una de regizor de publicitate. Câte reclame faci pe an? În medie, 30. Cam două pe lună. Pregătirea filmării propriu-zise ia cel mai mult timp. Nu te plictisești de reclame? Mă bazez pe citatul din Ecleziastul: „Tot ceea ce mâna ta prinde să săvârșească, fă cu hotărâre, căci în locuința morților în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la cale”.Așa că încerc să fac totul cu atenție și plăcere, pentru că am observat că, dacă le faci în

Recomandări filme Mi-a plăcut ultimul film al lui Michael Haneke, Das Weisse Band, un documentar al lui Patricio Guzman, Nostal gia de la luz. Nu văd așa multe filme noi. Un film făcut de Chang-dong Lee, Poetry, cu o actriță incredibilă. Documentarele lui Marcel Ophüls, pe care le-am văzut în ultimii ani, m-au im presionat foar te mult, Shoah al lui Claude Lanzmann, care m-a răvășit realmente. Apoi mai e o ficțiune a lui Max Ophüls, Madame de… care mi-a plăcut foarte mult. Aș adăuga descoperirea lui Maurice lat (grație Pia lui Andrei Rus), în spe cial filmele L’enfance nue și A nos amours.

scârbă, și ele ies prost, și tu te simți prost.

Toată lumea din familia noastră dezvăluie povestea unei familii, afectate de un divorț, în care relația dintre un tată și fiica lui este sabotată de lipsa de comunicare și de iubire, de fapt. Care este legătura între acest film și scurtmetrajul Alexandra? Inițial aș fi vrut să păstrez cam toate personajele din Alexandra, dar a durat mult mai mult decât am crezut până am reușit să obținem banii, între timp fetița din film crescuse și am hotărât să schimb și să nu se mai lege de scurtmetraj. Este un divorț în mijlocul poveștii și aici, dar în termeni diferiți. Întotdeauna mi s-a părut că divorțul este o situație care revelează multe lucruri despre oameni. Brusc, Sofia Nicolaescu și Șerban Pavlu, fiica și tatăl plănuind o vacanță de vis

într-o situație de acest tip, în care ajungi la un conflict deschis, cad niște bariere. Este aproape de necrezut cum doi oameni care s-au iubit înainte, și-au făcut declarații ajung să se scuipe, să se înjure, să se urască. În plus, mai e ceva care-mi place la conflictele astea de familie. Indiferent de cât de dure ar fi pentru oamenii implicați, dacă privești din afară, au întotdeauna ceva penibil, ceva ridicol, ceva stupid. De ce ridicolul iese la suprafață? Tu ai un simț al ridicolului foarte evident. Cred că orice om atent îl are. E un doctor în Unchiul Vanea, care spune: „Am crezut multă vreme că destinul omului este să fie tragic și acum cred că starea naturală a omului este să fie ridicol“. Într-o situație de conflict, brusc, vezi ce zace în oameni, și întotdeauna există un soi de discrepanță între felul în care se văd ei și felul în care sunt percepuți din afară, discrepanță între idealurile declarate și cele reale și cred că această discrepanță creează sentimentul de ridicol. Scenariul filmului Toată lumea din familia noastră este scris în colaborare cu Corina Sabău. Corina a scris un roman pe care am avut ocazia să-l citesc înainte să apară, Blocul 29, apartamentul 1, și mi s-a părut foarte bun la nivel de detaliu și de observație.Aveam nevoie de cineva care să mă ajute la scenariu, nu atât la nivelul structurii, care îmi era destul de clară, cât la nivelul detaliilor și al unei perspective feminine.Apoi, întreg scenariul l-am revizuit cu

Andrei Butică, el fiind și operatorul filmului.Andrei are o ureche foarte bună, simte imediat dacă replicile sună fals și el, de fapt, a colaborat la toate scenariile mele, inclusiv la cele pe care nu le-a filmat.

în sălile de cinema

Din distribuția scurtmetrajului Alexandra n-a rămas decât Șerban Pavlu. Cine sunt ceilalți actori? Fetița de 5, 6 ani este Sofia Nicolaescu și am fost impresionat de ea în momentul în care am găsit-o. Este extrem de inteligentă, cu o ironie specială la vârsta asta și chiar cred că este extraordinară. Este prima dată când joacă.Are niște părinți formidabili, o dată că i-au permis să joace într-un film un pic dificil pentru un copil, cu agresiuni verbale, fizice. Cumva copilul e prins în mijlocul acestui mic infern domestic. Din film mai fac parte Gabriel Spahiu, cu care am mai lucrat și nu vreau să schimb ceva care e deja bun, dar are un rol un pic diferit față de ceea ce face în mod obișnuit, Mihaela Sârbu, cu care de multă vreme am vrut să lucrez, de când am văzut o piesă de teatru, după Neil LaBute, și m-a impresionat foarte mult, dar nu s-a ivit ocazia. Am vrut să fac un film popular, un film de public și în film joacă și Tamara Buciuceanu-Botez, Stela Popescu și Alexandru Arșinel, niște oameni foarte calzi și profesioniști. Mi s-a părut interesant ca personajul (interpretat de Șerban Pavlu) să se tragă din Stela și Arșinel. Și cu cine seamănă? Mai mult cu taică-su. Citiți interviul integral pe www.bewhere.ro

Rulează din ianuarie

• Doamne… ce măcel! (Carnage), de Roman Polanski ........................... pag.48 • J. Edgar (J. Edgar), de Clint Eastwood…………… pag. 50 • Păpușile Muppets (The Muppets), de James Bobin ……………....... pag. 50 • Ziua trădărilor (The Ides of March), de George Clooney…..... pag. 51

ryan gosling, într-un alt rol de Oscar

apar în febrUARIE 3 februarie

• Descendenții (The Descendants), de Alexander Payne .............. pag.48 • Un spion care știa prea mult (Tinker Tailor Soldier Spy), de Thomas Alfredson …………..... pag. 50 • Haywire: Cursa pentru supravieţuire (Haywire), de Steven Soderbergh • Habemus Papam, de Nanni Moretti

10 februarie

• Calul de luptă (War Horse), de Steven Spielberg .……………....... pag. 48 • Face toți banii (One for the Money), de Julie Anne Robinson

17 februarie

• Să fie război! (This Means War), de McG • Casa conspirativă (Safe House), de Daniel Espinosa • O săptămână cu Marilyn (My Week with Marilyn), de Simon Curtis

24 februarie

• Artistul (The Artist), de Michel Hazanavicius • The Vow (The Vow), de Michael Sucsy • The Grey: La limita supraviețuirii (The Grey), de Joe Carnahan FEBRUArie 2012 | BeWhere! | 47

[CRONICI]

Descendenții

Calul de luptă Trompetist. Nu-i primul cuvânt cu care l-ai descrie pe Steven Spielberg, mai ales dacă te numeri printre admiratorii (aproape) necondiționați, dar, în context, zău că sună cel mai potrivit. Dacă nu știți cartea, știți piesa de teatru – și dacă nu știți piesa, știți povestea (dacă ați văzut parodia de la SNL, nu vă mai obosiți). „Saving Black Stallion” a botezat-o un hâtru american. E răutăcios, dar nu-i departe – odiseea calului (un exemplar splendid, ce-i drept) care trece din hățurile aliaților în ale nemților și înapoi pe parcursul marelui război, spre a-și regăsi în final (ce credeați?) stăpânul care l-a crescut, pe cât e de frumoasă, pe atât e de inutilă. Împănat de imagini tip carte poștală, mai la locul lor într-un film de Ron Howard, ultra-șantajist emoțional, jucat episodic de un amalgam european (Tom Hiddleston, David Thewlis, Benedict Cumberbatch, Liam Cunningham, Niels Arestrup, David Kross, Nicolas Bro) și împușcat în picior de cea mai sinistră partitură compusă vreodată de John Williams, acest al doilea SS din 2011 este prea adult pentru copii, prea copilăros pentru adulți, un paradox cu patru copite, eșuat într-un no man’s land interminabil. Oare am devenit prea cinic pentru că am văzut filme de Spielberg sau am văzut filme de Spielberg pentru că am devenit prea cinic? Sunt voci care au comparat War Horse cu un film de John Ford. Comparația merita un film pe măsură. // Andrei Crețulescu War Horse, Anglia/SUA, 2011, regia Steven Spielberg, cu Jeremy Irvine, Peter Mullan, Emily Watson, 146 min. 48 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

Ileana Bîrsan

The Descendants, SUA, 2011, re gia Alexander Payne, cu George Clooney, Shailene Woodley, Amara Miller, 115 min.

Foto: PR

Calul de bătaie (de joc) al lui Spielberg

Viața e nedreaptă. Și cei mai afectați sunt oamenii buni. Cam așa arată filmul lui Alexander Payne. Mai precis, viața tihnită a unui avocat hawaian, tată de duminică și soț absent, este răsturnată de accidentul soției, care o aruncă într-o comă iremediabilă. Și cum un necaz nu vine niciodată singur, nefericitul află că soția îl înșela. Astfel, melodrama lui Payne, în care singura victimă este, culmea, doar Matt King, omul care acum trebuie să-și ducă crucea familiei, să devină responsabil de viețile celor două fiice, să rezolve și treburi domestice și să pună la punct și chestiunea infidelității. Însă, cu toate eforturile lui George Clooney, care reușește de multe ori să joace inadecvarea, stângăcia și mâhnirea, constructul pseudouman unilateral (despre femeia adulteră nimeni nu mai suflă vreo vorbă, lucrurile sunt clare, ba, mai mult, e loc și de-o răzbunare mică) și relaxat (tristul Clooney este aruncat din timp în timp în mijlocul unor glumițe sau al unor scene de farsă clasică) își găsește, în cele din urmă, pacea în sânul familiei. Pe lângă previzibilul pozitiv și senin al micilor drame cu etichetă de film independent, Payne îți arată clipă de clipă când să râzi și când să plângi, cu senzația că, dacă nu te conformezi, ar trebui să te simți vinovat de cinism și rea-voință. //

Tristul Clooney, în sânul familiei

Doamne… ce măcel!

75 de minute fără generic – sau nu se întâmplă nimic, pentru că s-a întâmplat deja, demult, ceea ce-i la fel de enorm. În spatele celor două cupluri, care încep (sau sfârșesc, sic!) prin a-și scuza/acuza reciproc copiii și care sfârșesc (sau încep, Nu-i prima oară când Roman Polanski adaptează pentru cinema o piesă de tea re-sic!) prin a se insulta/complimenta la fel de reciproc, uneori în spațiul aceleiași tru cu câteva personaje (vedeți/revedeți fraze, ne ascundem noi... și toți cei pe Fecioara și moartea), dar e prima dată care-i știm. Suntem lași, suntem meschini, când critici/cronicari, mai mult sau mai puțin literari, susțin că piesa funcționa mai suntem obtuzi și încrezuți, mincinoși, bine pe scenă. N-am văzut, nu comentez, alunecoși, bețivi, posesivi, falși și ridicol de falși, suntem egoiști, suntem inculți, se prea poate – argumentele conform suntem anoști, suntem cam proști. cărora filmul e prea static și/sau nothing Căptușit cu cinismul care i-a guvernat much happens sunt însă nule. Indiferent întreaga carieră (mi-l închipui râzând cu dacă citești textul Yasminei Reza ca pe o lacrimi la gândul că e silit să construiască metaforă sau ca pe o satiră, se întâmplă Brooklynul într-un studio parizian), totul (deci enorm) pe parcursul celor Polanski ne trage zâmbind de mânecă: hai, gata, nu ne mai pasă de multișor. Uitați-vă în jur – nici măcar nu ne mai pre facem. // Andrei Crețulescu

Cât vă pasă?, o piesă de Roman Polanski

Carnage, Franța/Ger mania, 2011, regia Ro man Polanski, cu Jodie Foster, John C. Reilly, Kate Winslet, Christoph Waltz, 79 min.

(continuare la pagina 50)

Nu-i puțin lucru să te înhami să faci un biopic (film biografic) despre una dintre cele mai controversate, hulite și admirate, deopotrivă, personalități politice ale Americii, J. Edgar Hoover. Dar e puțin lucru să pedalezi monocrom (ca să nu spun monoton) pe umanizarea acestei figuri, pendulând fără riscuri sau surprize majore între perspectiva romantică și didactică asupra politicului și unghiul inocent și romanțios din care se devoalează culisele unei vieți chinuite de dileme și rețineri sexuale. Filmul lui Clint Eastwood este o romanță, pe care duetul Leonardo DiCaprio (J. Edgar) și Armie Hammer (partenerul lui Hoover, Clyde Tolson) o cântă cu destulă eleganță și cumpănită fragilitate.

Foto: PR

J. Edgar

Un scurt moment de glorie pentru J.Edgar

Însă, de cele mai multe ori, empatia cu acest personaj este îngreunată de clișee dramaturgice, mai ales atunci când e vorba de glorificarea personajului, de un ton și o voce pe care DiCaprio nu le prea găsește și de reținerea lui Eastwood de a ridica vreo problemă. Peste toate astea, filmul are același păcat pe

care îl are și Hoover, suficiența. Alegerea lui DiCaprio nu aduce vreun avantaj personajului, cu toată strădania lui căznită de a apela la inflexi uni care să facă diferența între perioada tânără și cea în care îl joacă pe Hoover bătrân, chiar și așa, cu tonele de machiaj, care frizează

Păpușile Muppets „It’s time to play the music/ It’s time to light the lights/ It’s time to meet the/ Muppets on the Muppets/ Show tonight”, sau ar fi mai bine să spunem „It’s time to Re-play...”, pentru că este o reîntâlnire cu celebrele păpuși, după multișor timp. Sunt curios să aflu ceva despre celebritatea lor post-show, pentru că, deși foarte bune și amuzante și inteligente, show-urile par a nu mai fi pentru teenager-ii zilelor noastre, setați pe alt tip de umor, gălăgios&epidermic, de cele mai multe ori. Dar, asta e o altă poveste. Să rămânem în preajma echipei Muppet, destrămată, dar cu chef de reunire. Motiv să fie... Posibila dărâmare a fostului lor teatru (de către lacomul Tex Richman/Chris Cooper) îi pune pe treabă, cu ajutorul fraților Gary (Jason Segel, care e și coscenarist) și Walter (e Muppet-ul pe care-l purtăm fiecare în noi) și cu suportul dedicatei Mary

Dacă doriți să revedeți 50 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

(Amy Adams, logodnica lui Gary). Aproape că nu mai e așa de importantă intriga filmului atunci când ne este gâdilată memoria copilăriei, când devenim melancolici (Thanks God că nu dă peste noi vreo planetă...) cu gândul la Fozzie, Gonzo, Beaker și, of course, Miss Piggy. Care e tot un fel de star, la Paris, și care nu l-a uitat pe Kermit, marea și mereu proaspăta (doar e verde, nu?) ei iubire. Actorii cântă și dansează cu plăcere și bucurie și pe propriile lor voci&picioare, poantele sunt ok, pot să spun că mi-a plăcut, în ansamblu, deși m-aș fi lipsit de Jack Black. So, mergeți și mai bucurați-vă o dată la „...the most sensational/ inspirational celebrational/ Muppetational” Show. // Florin Barbu

The Muppets, 2011, regia James Bobin, cu Jason Segel, Amy Adams, Chris Cooper, 103 min.

ridicolul, de cele mai multe ori (cel mai prost machiat personaj este Tolson, din păcate pentru Hammer, un actor talentat și cu o figură clasică). // Ileana Bîrsan J. Edgar, SUA, 2011, regia Clint East wood, cu Leonardo DiCaprio, Armie Hammer, Naomi Watts, 137 min. Gary Oldman, un spy-movie de modă veche

Un spion care știa prea multe A cam fost evenimentul Veneției 2011 – iată ce-am spus atunci, la cald: „Romanul lui John LeCarre a fost transformat, acum 30 de ani, într-una dintre cele mai faimoase miniserii BBC starring Alec Guiness, carevasăzică suedezul Tomas Alfredson avea toate motivele să tre mure niţeluş. Ei bine, ori era îmbrăcat gros, ori e călit de la el de acasă – TTSS este un film impresionant, o lecţie de regie și actorie, un old-fashioned spy-movie asumat, în fine, genul de film dur, dar elegant, şoptit, dar implacabil, despre care obişnuim să spunem „they don’t make’em like that anymore”, dus în spate fără efort de un Gary Oldman (as George Smiley) la apogeu, numai bun pentru premiul Oscar pe care probabil că n-o să-l primească”. Trec peste story-ul isteț comprimat și schimbările

pertinente, trec și peste distribuția cu alură de bestof britanic (John Hurt, Tom Hardy, Mark Strong, Ciaran Hinds, Kathy Burke, Toby Jones, Stephen Graham), și mă întreb ce-i mai important: felul în care regizorul Alfredson a gândit/filmat/decupat ansamblul, cu o siguranță și un savoir-faire demne de marii clasici ai genului sau faptul că a făcut-o în miezul unor vremuri sugrumate de întâmplări cinematografice isterice, tembele, grăbite și zgomotoase? Faptul că a reușit un film perfect șaptezecist (ton, stil, alură) sau faptul că a reușit un film perfect șaptezecist în 2011? Păi da. // Andrei Crețulescu Tinker Tailor Soldier Spy, Anglia, 2011, regia Tomas Alfredson, cu Gary Old man, Colin Firth, Benedict Cumber batch, 127 min.

Marisa Tomei și Ryan Gosling, presa și politica față-n față

[DVD]

Noi începuturi

Trecând peste apelativul „cute”, pe ca re-l pot primi și Ewan McGregor, și Melanie Laurent, și cățelul Cosmo, există oare vreun alt motiv pentru care acest filmuleț semi-autobiografic să fie vizionat, în afara faptului că veteranul Plummer, șarmant în rolul unui pater familias gay care moare de cancer, va înșfăca probabil, în fine, primul Oscar din carieră? Nu. Dar e un motiv suficient. // Andrei Crețulescu

Beginners, 2011, regia Mike Mills, cu Ewan McGregor, Melanie Lau rent, Christopher Plummer, 102 min. , 49.90 lei, Odeon Film

Pescuit sportiv

Ziua trădărilor N-am să comentez aici părerile politice ale regizorului George Clooney – cam toată lumea le cunoaște. N-am să comentez nici diferențele dintre piesa de teatru (Farragut North) și scenariul adaptat de Clooney și eternul său colaborator Grant Heslov – în fond, piesa nu s-a jucat la noi, iar filmul e oricum, numai teatral nu. N-am să comentez nici prestațiile actoricești – 2011 a cam fost anul lui Ryan Gosling, actorul George Clooney culege lauri mai degrabă pentru The Descendants, iar numele „secundarilor” (Paul Giamatti, Philip Seymour Hoffman, Jeffrey Wright, Marisa Tomei, Jennifer Ehle) fac ele însele cât o cronică. N-am să comentez nici măcar verdictul hronicarilor yankei – în fond, au dreptate, subiectul nu-i nou, concluzia (era să scriu sentința) e previzibilă. Am să remarc însă inteligența domnului Clooney, care, asemeni domnului Eastwood în tabăra cealaltă, trage câteva palme usturătoare și prietenilor democrați – e un semn de maturitate și curaj. Într-o epocă în care noțiunea „coloană vertebrală” pare desprinsă din cărțile SF, iar corupția sufletească e o sintagmă mai la îndemână decât cartea de alegător, cinismul regizorului e cât se poate de justificat. Iar faptul că, de la jumătate încolo, dilemele din filmul dumisale devin mai puțin politice și mai mult moral/umane transformă acest demers aparent pompierist într-unul (încă, sper) necesar... și foarte trist. // Andrei Crețulescu The Ides of March, SUA, 2011, regia George Cloo ney, cu Ryan Gosling, Evan Rachel Wood, George Clooney, 101 min.

Lungmetrajul de debut al lui Adrian Sitaru, un thriller filmat integral din unghi subiectiv, desfășoară o mică istorie de weekend, într-o „zi superspecială”. Un cuplu de amanți se căptușesc cu o prostituată pe care o lovesc cu mașina și pe care se simt datori s-o ia cu ei la picnicul programat. Într-un joc al aparențelor, suspiciunilor și egoismelor, Ana/Violeta îi joacă pe degete pe fiecare dintre ei și pe amândoi deodată, fără o miză concretă. Gratuitatea gesturilor și a faptelor fetei îi înnebunește pe cei doi și face ca orice adevăr să se întoarcă pe dos și să fie corupt. Jucat admirabil de toți trei într-un tur de forță, filmul te ține cu sufletul la gură de la început până la sfârșit, fiecare replică-momeală sau gest aparent zăpăcit al „fetei sufletiste” se rostogolește ca un tăvălug peste orice certitudine și brodează misterios și pervers piste posibile sau false. // Ileana Bîrsan Pescuit sportiv, 2007, regia Adrian Sitaru, cu Ioana Flora, Maria Dinulescu, Adrian Titieni, 84 min., 49.90 lei, Transilvania Film

Pina Alexandru Tomescu spune, în testimonialulbonus (pe lângă trailer și fotografiile remarcabile ale Donatei Wenders) de pe acest dvd, că l-a impresionat, încă de la primele imagini, „muzicalitatea mișcărilor”. E foarte greu să spun ceva convingător (adică să-i conving pe cei care n-au văzut filmul în săli, 3D, să cumpere DVD-ul) fără să mă împiedic în cuvinte nepotrivite, pompoase, puse cu mâna. De aceea, încerc o foarte scurtă „discuție” cu memoria mea, pe fondul imaginilor din Pina. Este evident un film al lui Wim Wenders (măcar pentru rapelul, constant, la oraș - aici Wuppertal - cu arhitectura sa aparent inert/sufocantă), dar cu o destinație precisă: pentru Pina Bausch. De altfel, așa apare și pe generic, și pe afiș. Vedem oameni dansând și vorbind cu gândul la Pina și, la final, rămânem cu vorbele astea: „Este dans, este teatru, sau este doar viață, dragoste, libertate, luptă, dor, fericire, disperare, regăsire, frumusețe, forță...”. Avea/are dreptate Pina Bausch când ne spune „Dansați, dansați... fel suntem pierduți”. // Florin Barbu Alt Pina, 2011, regia Wim Wenders, 103 min., 49. 90 lei, Parada Film FEBRUArie 2012 | BeWhere! | 51

eatru

bio Andrada Chiriac • În 2008, a absolvit UNATC „I.L. Caragiale”, secţia Scenografie. S-a implicat în proiecte de teatru comunitar iniţiate de echipa Tanga Project în cartierul Rahova şi la Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara. • A colaborat cu Teatrul Mic (Interzis sub 18 ani de Mihaela Michailov şi Hotelul dintre lumi de Eric-Emmanuel Schmitt), cu Teatrul Nottara (Opera de trei parale de Brecht şi Piaţa Vladimir de Ludmila Razumovskaia), cu TNB (Purificare de Petr Zelenka şi Vizita bătrânei doamne de Dürrenmatt), Teatrul Odeon (Pentru că pot de Arthur Kopit). • Două dintre filmele la care a lucrat au fost nominalizate la Premiile Gopo 2011 (Oxygen, regia Adina Pintilie, şi Captivi de Crăciun, regia Iulia Rugină).

Portretul artistului la tinerețe Alexandru Mâzgăreanu este regizor. Andrada Chiriac, scenograf. Au lucrat împreună la câteva proiecte. Dar nu o echipă vrem să vă prezentăm, ci doi artişti la început de drum, care merită să fie luaţi în serios. De Cristiana Gavrilă

52 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

El este tânăr regizor care, în zilele noastre, când primează forma, caută pe scenă ideea. A avut curajul să se apropie de Cehov (Funcţionarii, la Metropolis), dar şi de un text care a stârnit multe reacţii: Purificare de Petr Zelenka, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Îşi alege texte din zone diferite „pentru că sunt într-o perioadă de căutare. Nu mi-am găsit încă un teritoriu care să mă reprezinte. Nici nu cred că îmi doresc acest lucru”. Astfel că a debutat cu Fool for love de Sam Shepard, a urmat Romanţioşii de Edmond Rostand, apoi a ales titluri ca True west de Sam Shepard (spectacol care se joacă la Teatrul Nottara) sau Pentru că pot de Arthur Kopit, o po veste dură despre terorismul prin internet, care a avut premiera de curând la Odeon. Are trecute în CV piese extrem de diferite ca problematică, montate în stiluri la fel de distincte. Nu toate au fost nişte reuşite, dar acest lucru nici nu poate fi posibil în artă. Însă, dorinţa de a-şi cunoaşte meseria mai bine şi de a afla „de fapt, ce este regia” sunt uneori mai importante, spune Mâzgăreanu. „Se întâmplă ca un spectacol să fie primit bine de public şi lumea reacţionează pozitiv, dar eu îl consider un eşec dacă nu am reuşit să îl conduc acolo unde îmi doream sau dacă simt că am renunţat la o parte din ce îmi propusesem.”

Foto: Adi Bulboacă

ă interesează teatrul făcut de tineri chiar şi atunci când nu sunt de acord cu ce propun. Avem nevoie de curajul lor, de acea stare irepetabilă de îndrăzneală şi „obrăznicie” specifică tinereţii. Poate că pentru artişti cel mai greu este să-şi păstreze curajul şi predispoziţia de a căuta. Când am fost pusă în situaţia de a alege nişte tineri pe care să „pariez”, m-am oprit asupra a două nume care şi-au arătat îndrăzneala în teatre serioase. Mi se pare o probă de foc pentru orice om care vrea să facă teatru. Nu spun că este uşor să realizezi proiecte independente. Însă pentru că sunt serioa se, aceste locuri au şi ele păcatele lor, de aceea este greu şi să pătrunzi, şi să rezişti. Sau să fii luat în serios. Deci, am ales doi tineri care mi s-au părut, pe deasupra, şi profesionişti. Uneori, talentul şi profesionalismul sunt egale ca importanţă, iar, atunci când îşi dau mâna, poate fi chiar şansă curată. Alexandru Mâzgăreanu este regizor. Andrada Chiriac, scenograf. La câteva proiecte au lucrat împreună, dar nu o echipă vreau să vă prezint, ci doi artişti la început de drum, care merită să fie luaţi în serios, deşi par doar nişte puşti, iar când îi vezi, nici nu i-ai bănui de vreun strop de maturitate.

bio Alexandru Mâzgăreanu Născut în 1987, a absolvit cursurile de regie teatru şi masterul la UNATC „I.L. Caragiale”, în 2010. A participat la workshopuri de actorie şi de scriere dramatică. A semnat regia spectacolelor: Fool for love de Sam Shepard (Premiul pentru cel mai bun regizor la Festivalul „Pledez pentru tineri” de la Piatra Neamţ, 2008), Romanţioşii de Edmond Rostand (Premiul pentru cel mai bun regizor „Comedia ţine la TINEri”, 2008), Trilogia atrizilor după Eschil şi Euridice (Centrul Cultural „Nicolae Bălcescu), True West de Sam Shepard (Teatru Nottara), Dragă Elena Sergheevna după Ludmila Razumvskaia (Teatrul de Comedie, în cadrul proiectului „Opera Prima”), Funcţionarii după Cehov (Teatrul Nottara), Purificare de Petr Zelenka (TNB), Pentru că pot de Arthur Kopit (Teatrul Odeon), Cabina artistelor de Arnost Goldflam (ArCuB).

D Ea are o viziune estetică pe care o dezbină şi combină în amănunte şi detalii. Pentru scenograf, talentul şi tehnica sunt singurele forme de supravieţuire pe scenă. Amândouă par să-i fie aproape.Andrada Chiriac a îmbrăcat „bine” zeci de personaje din Vizita bătrânei doamne într-un timp aşa de scurt, încât alţi scenografi (poate chiar cu experienţă) nu ar fi fost capabili nici să decidă linia costumelor. Împreună cu Alexandru Mâzgăreanu a gândit scenografia spectacolului Purificare, într-un puzzle de spaţii simple, delimitate prin convenţie, care să rezolve schimbările cerute de text. Sala Atelier de la TNB s-a transformat într-un studio de televiziune, dar şi în livingul unei familii. Îi place să lucreze cu semne şi spaţii marcate, în care să integreze firesc proiecţiile, mai mult decât cu desfăşurările de forţe şi decoruri elaborate. Deocamdată este o curiozitate dacă îşi va urma această tendinţă şi o va stiliza.Turul de forţă făcut la Vizita bătrânei doamne, când a intrat pe ultima sută de metri într-o echipă care, la prima vedere, poate să inhibe – Alexander Morfov (regizor) şi Nikola Toromanov (autorul decorului) – o poate recomanda ca un scenograf de cursă lungă la mare viteză. Deşi totul este perfectibil, şi hainele, chiar şi pe scenă, ţin de gustul fiecăruia, a reuşit să surprindă tipologiile şi atmosfera spectacolului şi să transforme costumul într-un element pictural aplicat pe imagini scenice. C

cartea de teatru Commedia dell’arte – clipa astrală a teatrului universal Actorul este esenţa teatrului, nu doar atunci când vorbim despre commedia dell’arte, ci în toate momentele cruciale din istoria lui fascinantă. Întotdeauna, teatrul a renăscut din propria cenuşă prin corpul viu al actorului, această demonstraţie susţinută cu patos şi cu argumente şi exemple ştiinţifice, dar şi mărturisiri personale, face Mihai Mălaimare în eseul-pledoarie pentru commedia dell’arte apărut la Editura Tracus Arte. Actor privilegiat, format la Şcoala lui Lecocq, el însuşi autor al Teatrului Masca (o noutate curajoasă şi excentrică a ultimilor ani în peisajul teatral de la noi), formator de şcoală după principiul maeştrilor de altădată, Mihai Mălaimare crede că încă mai putem veni în faţa publicului în formă de Arlecchino, Pantalone, Colombina… cu condiţia să cunoşti secretul acestei forme unice de teatru. Doar actorul care înţelege semnificaţia măştii şi stabileşte comuniunea cu ea, numai cine ştie că „gesturile au propria lor limbă, mâinile au gură şi degetele au voce (…) este capabil să-şi oblige corpul să vorbească”. Acest lucru l-a încercat Teatrul Masca şi noi credem că, în mare parte, a reuşit. Pentru că a scos arta din sălile convenţionale în stradă, a pus actorul să-şi conştientizeze propriul corp şi să vorbească prin el. A mutat piaţa publică în staţia de metrou. Chiar dacă pe coperta a patra, Mălaimare mărturiseşte că a ezitat să-şi ducă proiectul până la capăt. „Am fi putut face ceea ce nici Timpul nu a îndrăznit, am fi putut fi contemporani a două secole deodată. Aşa am rămas cu un dor care mă seacă, un dor de care nu mă voi putea lecui niciodată. Mi-e dor de Arlecchino!” // C.g. >

FEBRUArie 2012 | BeWhere! | 53

[CRONICI]

commedia dell’arte

Commedia dell’arte este un exerciţiu de virtuozitate pentru actorii de la Masca, educaţi în spiritul unui teatru de expresie corporală şi al umorului burlesc. O echipă tânără, bine antrenată, care se implică în acest gen aparent simplu cu cea mai mare seriozitate, umple de ceva timp sala de la Masca. Mihai Mălaimare a montat Slugă la doi stăpâni într-o viziune originală şi neaşteptată, transpune toată acţiunea în epoca flower-power, rămânând însă aproape de piesa lui Goldoni. Păstrează caracterele, dar le îmbracă în datele altor vremuri, iar costumele în linie modernă, semnate de Sanda Mitache, reuşesc să păstreze prin sugestie, culoare şi accesorii datele commediei dell’arte. Este destul de riscant jocul cromatic prin care se face distincţia între generaţii (bătrânii costumaţi de epocă şi cu masca specifică, iar tinerii în jeanşi şi haine din piele, purtând inscripţia „make love not war”), imagistic, însă, reuşeşte să susţină concepţia regizorală, alimentând spectacolul cu un ridicol proiectat unor personaje sau situaţii reinventate de Goldoni într-un joc antrenant al răsturnărilor de situaţie, al travestiului, al încurcăturilor şi bastonadelor, susţinut de o replică spumoasă. În Andrei Gonczi, Truffaldino îşi găseşte charisma şi energia unei interpretări care merită reţinută. Mihai Mălaimare se bazează pe mijloacele commediei dell’arte, dar introduce idei moderne, încercând o demonstraţie despre dragoste şi viaţă, valabilă în orice timp şi în orice condiţii. Întotdeauna tinerii iubesc, visează şi suferă la fel, iar piesa lui Goldoni este un bun pretext pentru intenţia regizorului.Acompaniază cele două poveşti de dragoste şi încurcăturile născute în jurul lor cu multe cântece, ca într-un spectacol de pe Broadway, urmărind succesul garantat la public. Atmosfera italiană din piesă este frumos sugerată prin imaginea unei gondole în miniatură, care deschide spectacolul şi apoi marchează schimbările de spaţiu, ca într-un spectacol de păpuşi. // C Cristiana Gavrilă

Teatrul Masca, Uverturii 70, 021.430. 50.55; www.teatrulmasca.ro

Foto: Rareș Petrișor

Slugă la doi stăpâni

Însemnările unui necunoscut

Este unul dintre acele spectacole pe lângă care nu treci uşor, îţi revin imagini şi te urmăresc personaje, îi găseşti un sens raportat la momente din viaţa ta chiar şi la mult timp după ce l-ai văzut. Din foaierul teatrului intri direct în paginile lui Dostoievski, într-o poveste simplă de viaţă, pe care regizorul Alexandru Darie a imaginat-o ca un ceremonial subiectiv. În plin realism, existenţa este mai absurdă ca oricând, iar regizorul construieşte matematic haosul vieţii, personajele intră şi ies pe uşile care încadrează culoarul-tunel ce porneşte aproape din holul teatrului, cu exactitatea unei orchestre simfonice. Dacă se întârzie o secundă, întreaga sonoritate imagistică se face ţăndări. După această viziune de ansamblu, ochiul spectatorului este îndreptat spre scene din viaţa personajelor, cu efectul privirii prin gaura cheii. Sunt scene simultane, planuri paralele, iar meritul lui Alexandru Darie este acela de a fi găsit dozajul spectacolului şi de a fi pus fiecare actor la locul lui, astfel încât nimic nu se suprapune, totul se armonizează. Dramatizarea semnată de regretatul Ion Cojar (care şi începuse spectacolul), inspirată din romanul Satul Stepancikovo şi locuitorii săi, cunoscut şi cu titlul O casă de nebuni, analizează distant mai multe vieţi trăite în conacul de la ţară al unui simpatic şi trist colonel, retras într-o lume complet izolată de frământările politice şi sociale ale Rusiei în perioada începutului de emancipare a iobagilor. Cotidianul, banalul vieții consumă existenţe măcinate de nevoia de libertate şi lipsa de spaţiu, de fuga după puţină linişte necesară pentru a putea trăi cu adevărat. Peste toată această atmosferă planează tirania

54 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

lui Foma Fomici (Virgil Ogăşanu într-un rol care dezvăluie o nouă imagine a actorului), idolatrizat doar pentru că domină şi îi terorizează pe ceilalţi, ajutat de adoraţia ironicerotică a Generălesei (Tamara Buciuceanu este o apariţie caraghioasă şi demonică). Victima acestei ierarhii este Rostanev (Mihai Constantin într-un tur de forţă la care numai actorii mari rezistă). Poate unora li se va părea puţin cam lung acest spectacol, conceput în modernul „stil clasic de Bulandra”, dar odată intrat în casa colonelului Rostanev, gândită de Maria Miu ca un tunel metaforic al existenţei la capătul căruia se află moartea (este colosală libertatea pe care lemnul i-o oferă acestei scenografe), simţi ceva puternic, ca o trăire existenţială, când auzi vocile călugărilor (Grupul Accoustic), deşi regizorul adaugă un strop de parodie, ca să nu luăm totul prea în serios. Timpul nu te oboseşte, ci te pune în situaţia de a te descoperi, exact cum se întâmplă cu tânărul scriitor prin însemnările căruia curge povestea de pe scenă (interpretat de Alexandru Potocean într-un stil simplu, cu mijloace puţine şi efect puternic, ca un contrapunct al întregului spectacol). Însemnările unui necunoscut este un spectacol modern tocmai prin faptul că e gândit să fie „anti-modern” şi nu apelează la niciun artificiu de imagine pe scenă, deşi se constituie asemenea unui tablou viu, în care suntem incluşi şi ca personaje, şi ca spectatori. Trupa de la Bulandra face încă o demonstraţie de teatru bun, cu actori pe măsură. // Cristiana Gavrilă

Însemnările unui necunoscut de F.M. Dostoievski, regia Alexandru Darie, Teatrul Bulandra, Sala „Toma Caragiu”

SORIN COCIŞ și ALEXANDRU REPAN într-un spectacol despre minciuna artei

Ce poate fi mai trist pe scenă decât un actor care îşi uită rolul, ce poate fi mai dureros în viaţă decât imaginea unui om în faţa morţii? În Barrymore, text jucat cu ani în urmă de Ştefan Iordache, apoi de Adrian Pintea, exista o replică la profunzimea căreia ne invită să reflectăm şi Cabinierul de la Teatrul Nottara: „Nimic nu-i mai trist pe lume decât un actor mort”. Dacă regizorul Marcel Ţop a respectat textul dramaturgului Ronald Harwood (printre altele, autorul mai multor scenarii de film, câştigătorul unui Oscar pentru Pianistul), înseamnă că şi acesta preia replica, dar îi adaugă o încărcătură de speranţă. Marele actor shakespearian aflat în faţa colapsului şi în apropierea morţii, interpretat în notă ludică, dar respectând tensiunea piesei, de Alexandru Repan, o întreabă pe Madge (regizorul-tehnic al teatrului, femeia care l-a iubit în taină zeci de ani, jucată de Anca Bejenaru cu duritatea oamenilor fragili): „Şi ai fost fericită făcând teatru? A meritat?” / „Nu, nu am fost fericită. Da, a meritat!”. Despre nefericirea care devine salvare este vorba în această piesă şi ideea în jurul căreia regizorul Marcel

Foto: PR

La moartea unui artist

Ţop îşi conturează spectacolul, bazându-se pe un actor care înţelege foarte bine mesajul textului (Alexandru Repan) şi un altul care psihologizează cu simplitate (Sorin Cociş în rolul Cabinierului). Iar ordinea nu este întâmplătoare, pentru că regizorul pare nedecis între a face un recital Repan sau a reda acest final tumultuos al unui actor prin ochii celui care l-a însoţit din umbră. Astfel, optează spre o variantă de mijloc, iar rezultatul este că reduce foarte mult din ceea ce însemna personajul principal. Asta nu umbreşte

însă frumuseţea unui text care vorbeşte despre minciuna adevărată a teatrului şi preţul pe care îl plătesc actorii. Încadrat de un spaţiu (scenografia Anca Cernea) care reconstituie minimalist o cabină de teatru peste care domină un afiş cu Sir în Regele Lear, spectacolul poartă ceva din sinceritatea şi patetismul declaraţiilor de dragoste, iar efectul este acela de a emoţiona. // Cristiana Gavrilă Cabinierul de Ronald Harwood, regia Marcel Ţop, Teatrul Nottara, Sala „George Constantin”

Patru actriţe în căutarea unor personaje

Foto: Adi Bulboacă

De la Pirandello încoace, personajele îşi caută autorul. În Noi 4, actriţele îşi caută personajele care evadează din spectacol. Teatrul se deşiră şi pe scenă rămâne urzeala show-ului care e, până la urmă, tot teatru. Spectacolul Liei Bugnar este o joacă de-a convenţiile care se exfoliază ca foile de ceapă. În povestea iniţială, o ironie la adresa dramoletelor familiale, universul feminin din jurul unui bărbat se aglomerează: o nevastă, două amante şi o surpriză de tip deus ex machina care complică lucrurile de-a binelea.

Maria Obretin, Lia Bugnar, Dorina Chiriac, Ilinca Manolache, jocul de-a viaţa şi teatrul

Personajele vor să pară dramatice, dar cad în melodramă şi uneori alunecă afară din poveste, lăsân du-le pe actriţe să se descurce cum or şti. Convenţia se rupe şi actriţele se joacă pe ele însele într-o altă poveste, a facerii spectacolului. Cum teatrul e viaţă, iar viaţa e teatru, în spatele „marilor” drame de pe scenă sunt „micile” drame ale artistelor. Autoarele evită păcatul de a cădea în victimizare lacrimogenă. Replicile sunt acide, au umor, funcţionează autoironia şi există un chef nebun de joacă. Personajele melodramei au tuşe groase: soţia misterioasă şi sensibilă (Maria Obretin), amanta tânără şi insensibilă (Ilinca Manolache), a treia femeie, şi mai misterioasă (Lia Bugnar), şi El, adoratul (Dorina Chiriac). Aceste stereotipii tipologice sunt complementare firescului personajelor „reale”. Practic, fiecare actriţă are trei sonajului ipostaze, cea civilă, a per şi a actriţei care joacă personajul. Lia Bugnar şi Dorina Chiriac au şi o a patra ipostază, prima, de dramaturg, a doua, de regizoare. Cum principiul de bază (şi sănătos) al spectacolului e că „teatrul nu e o clădire”, cele opt (actriţe şi personaje) pot fi întâlnite oriunde, dar mai ales la Teatrul Luni de la Green Hours şi Godot Café - Teatru. // Oana Stoica

Noi 4 de Lia Bugnar, regia Dorina Chiriac, Teatrul Luni de la Green Hours FEBRUArie 2012 | BeWhere! | 55

Cât de rafinat şi avid de cultură în cea mai sofisticată formă a sa e, oare, omul care cheltuie 35.000 de dolari pe o pânză albă? Aproape albă; la drept vorbind, aproape insesizabile, greu de ghicit, dar totuşi existente, trei dungi albe traversează fundalul şi transformă tabloul într-o veritabilă capodoperă contemporană. Serge, un doctor suficient de snob şi suficient de entuziasmat, a cheltuit mica avere pentru a se putea bucura de artă în confortul propriului living. Spectacolul începe când prietenul său, Marc – inginerul fidel operelor clasice şi artei ceva mai concrete –, contestă genialitatea care zace în proaspăta investiţie culturală. Şi cum comedia e mai savuroasă în trei, apare şi Yvan, nici prea înverşunat, nici prea cultivat, dar cu un suflet de aur, gata să admire deopotrivă şi un Rembrandt, şi un Antrios (vinovatul de capodopera în cauză). Subiect simplu, poate chiar previzibil, dar perfect adecvat pentru un spectacol pe care să îl recomanzi oricărui prieten aflat în căutarea unei seri reuşite la teatru. Într-un decor ludic – o cuşcă îmblănită kitschos, în care, suspendaţi şi înconjuraţi de un cordon roşu ca la muzeu, „exponaţii” par puşi sub lupă pentru „vizitatorii” curioşi. Primim două ore de bună dispoziţie, râs sănătos şi umor de calitate, acompaniate de o lecţie de prietenie nu lipsită de emoţie. Acesta pare să fi fost gândul regizorului Cristi Juncu atunci când a preferat să mizeze pe jocul actoricesc şi pe simplitatea unui text bine scris. Secretul, pentru că trebuie să existe şi un secret care să facă dintr-o premisă fadă un spectacol savuros, îl reprezintă cei trei actori – Vlad Zamfirescu (Marc), Şerban Pavlu (Serge) şi Gheorghe Ifrim (Yvan). Fiecare în parte realizează un rol perfect asumat şi bine conturat, însă împreună formează un trio irezistibil. Temperamentele diferite ale celor trei prieteni se ciocnesc animate de încăpăţânarea fiecăruia dintre ei. Apoi vine o glumă şi gata supărarea. Şi tot aşa – cu eleganţă, talent şi spirit ludic. Chiar dacă ne-am obişnuit să catalogăm drept artă cutiile de supă laolaltă cu Mona Lisa, e sănătos ca, din când în când, să îl recunoaştem pe snobul din noi. Când mergeţi la „Artă” la Teatrul Bulandra, lăsaţi-l acasă şi râdeţi cu poftă! // Alina Epîngeac Artă de Yazmina Reza, regia Cristi Juncu, Teatrul Bulandra, Sala Izvor

ans

Collective Identity Până unde intră comunitatea în viaţa noastră? Cum ne influenţează personalitatea? Avem vreo şansă? Sandra Mavhima, o tânără dansatoare şi coregrafă, semnează un film care pune aceste întrebări,invitându-ne pe noi să răspundem. De Cristiana Gavrilă Unul dintre proiectele câştigătoare la Centrul Naţional al Dansului, în anul 2011, a fost arătat publicului de curând, la Sala Nouă a Teatrului de Comedie. Este vorba despre un scurtmetraj gândit de dansatoarea şi coregrafa Sandra Mavhima şi o expoziţie de fotografie, care poartă semnătura fotografului Cosmin Gogu. Tema de la care a pornit Sandra Mavhima este identitatea şi depersonalizarea pe care o impune viaţa într-o colectivitate. Un grup de dansatori (Galina Bobeicu, Irina Strungăreanu, Momo Sanno, Mugur Valsami şi Sandra Mavhima) îşi eliberează emoţia prin dans, într-un spaţiu ostil, o fabrică părăsită, topindu-şi trupurile în mişcări din care se nasc imaginile cinematografice. Fiecare scenă pare a fi un mic spectacol în sine, unde se amestecă dansul contemporan cu elemente de balet clasic într-un puzzle de corpuri şi imagini. Emoţiile determină mişcarea, coregrafa nu urmăreşte un anumit stil, ci caută formulele care să exprime cel mai bine o anumită stare. Există o tensiune a corpurilor, care aduce plasticitate imaginii filmice. Compoziţia se bazează pe nonculoare pentru a scoate, poate, în evidenţă accentele grave. O pată de vopsea acoperă faţa unei fete, albul pânzelor dintr-o spălătorie, care alunecă într-un mod egal şi înfiorător într-un spaţiu pe care îl acaparează, sunt doar câteva momente când coregrafa lasă imaginea să vorbească prin limbajul specific. O compoziţie postmodernistă sau suprarealistă umple, din când în când, ecranul. O lume cenuşie acoperă individualitatea cu nonşalanţă, iar individul se luptă cu disperare pentru dreptul său la unicitate. Pe acorduri şi ritmuri grave (muzică şi sound designer Tom Brânduş), corpul (adică omul) îşi exprimă mesajul C în gesturi încordate, ca şi emoţia din care acestea se nasc. Puteţi vedea filmul pe www.collectiveidentityfilm.ro

56 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

Foto: Cosmin Gogu

Arta de a nu mai fi snob

arte Când vine vorba despre planurile sale scriitoricești, Doru Stoica folosește cuvinte vagi: „probabil”, „sper”, „visez” și „caut”. A publicat un singur volum, dar vrea deja să schimbe macazul. Pe cât pariu că într-o direcție și mai bună?

ichael Haulică spune despre proza dvs. că ar fi „un sciencefiction scris cu mij loacele realismului magic” şi este adevărat că aţi publicat până acum doar în reviste şi antologii SF. Şi cartea v-a apărut la o editură specializată în SF. Vă simţiţi SF-ist? Da, mă simt SF-ist în înţelesul personal al cuvântului, pentru că în domeniul acesta există o polemică de vreo 20 de ani încoace cu privire la „ce este SF-ul şi cu ce se mănâncă el”. Mă simt deci SF-ist în felul meu şi nu în felul în care e înţeles în general SF-ul, sensul cu poveşti „serioase” cu extratereştri, roboţei etc. Cel mai corect ar fi să spun că mă simt liber să scriu poveşti fără a ţine seama de constrângerile realităţii.

din sat, un om despre care nu credeam că mai trăieşte. La vreo trei zile după ce am terminat povestea, m-am întâlnit cu el, era vesel, la 70 şi ceva de ani pedala cherchelit prin mijlocul satului fluturându‑şi şapca la vederea cunoscuţilor. A fost o experienţă neobişnuită, un cadou neaşteptat – parcă ieşise din poveste şi venise să mă salute.

Dintre cele nouă proze ale cărţii, opt se petrec într-un sat românesc nenumit (poate şi a noua...). Unele personaje reapar: Ghimirlici, de pildă. Este universul dvs. imaginar, un Macondo personal? Ori e satul unde locuiţi acum? Este un univers imaginar bazat în mare pe satul copilăriei mele – unde am revenit şi unde locuiesc acum. Au existat personaje adevărate, oameni din sat, au existat doar nume preluate ca atare sau uşor modificate, dar au existat mai ales persona je complet imaginare (cum e şi Ghimirlici). Un fapt amuzant: prin noiembrie am scris o po veste cu un personaj secundar adevărat, un căruţaş mucalit

Volumul dvs. a apărut în 2009 şi urmează să vi se înmâneze premiul Vladimir Colin pentru el acum, în fe bruarie 2012. Ce s-a întâmplat în aceşti ani? S-a vândut bine, a fost recenzat prin reviste, aţi dat interviuri? Nu m-a interesat prea mult partea comercială, deci nu ştiu exact cât de bine s-a vândut. Eu mă bucur de actul de a scrie în sine şi mai ales de zâmbetele ulterioare ale cititorilor. Privită prin prisma impactului, cartea a fost discretă, interviuri nu au fost, am avut vreo şase recenzii, majoritatea pe internet, pe siteuri SF şi m-au bucurat foarte mult părerile bune exprimate de oameni pe care îi respect.

58 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

„Mă simt SF-ist în felul meu” Am avut şi o mini-recenzie mai puţin elogioasă pe un blog, dar a fost făcută cu atâta bun-simţ şi sinceritate încât nu m-a întristat deloc. Vă bate gândul să deveniţi scriitor profesionist? În niciun caz. Dincolo de con vingerea mea că nu aş putea trăi din aşa ceva în România, scrisul ar deveni o corvoadă şi probabil l-aş abandona. Prefer să rămân un amator mai mult sau mai puţin talentat, mai mult sau mai puţin prolific. Povestirea „Interneci” (scrisă în 2004) pare a fi avut un destin propriu – a fost publicată şi în Statele Unite, antologată etc. Istoria sătenilor care îşi fac un Internet fără calculatoare este, într-adevăr, genială. De unde v-a venit ideea? Într-adevăr, povestea are un destin mai special. E ciudat că, deşi ţin mult la ea, nu îmi mai amintesc exact cum am scris-o. Restul poveştilor au fiecare un istoric personal mai mult sau mai puţin amuzant (de exemplu, „Documentar” a fost

scrisă toată în tren de la Arad la Ploieşti, scriam şi râdeam de unul singur spre uimirea celorlalţi călători din compartiment), dar „Interneci” s-a pierdut cumva printre neuroni. Ideea nu e chiar originală, dacă o privim în context, e rezultatul reţetei personale: tehnica modernă și tema SF aruncate în lumea „mea” şi privite prin ochii personajului colectiv băşcălios din satul meu. Aveţi ceva în plan / început / gata de tipar? Am o proză nouă (la fel de scurtă ca şi celelalte din volumul publicat) gata de tipar – o să apară probabil prin martie şi încă una „la dospit” – probabil o voi scrie tot în primăvară, dar astea sunt mici povestioare din care sper să tot scriu măcar două-trei pe an. Visez la un proiect mai mare, dar nu cred că bietul meu „Macondo personal” mai are resurse pentru aşa ceva. Caut deci altceva şi s-ar putea să mai dureze vreun an sau doi până voi găsi. C Între bariere, Millennium Press, 88 pag., 15 lei, Ediţie digitală: 9.99 lei

Foto: Adi Bulboacă

Un interviu de Ema Stere

O scenă din viaţa unui pictor călător,

Magazinul de sinucideri

Romanul lui César Aira nu este despre un mare artist. Ci despre marea obsesie a unui pictor astăzi datat şi aproape uitat, dar care, în epocă, prin prima jumătate a secolului XIX, era destul de celebru. Nu are, ca artist, nimic fascinant. Nu e nici Bosch, nici Leonardo, nici Goya. E doar un peisagist. Adică un fel de fotograf, al cărui efort l-ar constitui redarea fizionomiei naturii. Mimesis şi techne. Aira începe acest roman, care amalgamează ficţionalul cu date biografice reale, în buna tradiţie a renascentistului Vasari, cu ale sale Vieţile pictorilor: ne sunt prezentate succint genealogia şi viaţa lui Johann Moritz Rugendas, felul în care înţelege arta etc. Rugendas este, nici mai mult, nici mai puţin, decât un pictorcălător, care alege ca destinaţii locuri exotice, pe care le „fotografiază” pentru a satisface, astfel, curiozitatea europenilor pentru locuri greu accesibile. Ani în şir, peregrinările lui au vizat Mexicul, Chile, Argentina. Până la un punct, viaţa însemna o nesfârşită călătorie prin peisaje stranii, întreruptă de, să le numim astfel, sesiunile de reproducere artistică. Toate bune şi cam prea bune. Până când, în mijlocul unei întinse câmpii aride, Rugendas este surprins de o apocaliptică furtună, fulgerat şi desfigurat. Pentru a suporta durerea, devine morfinoman. Apar halucinaţiile. Dintr-un artist celebru şi elegant se transformă într-un monstru care nu-şi închipuia că în trupul lui se poate ascunde atâta durere. Odată cu noul său chip, simte tentaţia de a se autoportretiza. Foloseşte culori tot mai ciudate. Nu mai poate suporta lumina. Deşi supus unor chinuri groaznice şi unei imense slăbiciuni, pare un halucinat a cărui călăuză incontrolabilă este ochiul. Un ochi înfometat, care îl târăşte peste tot pentru a-şi domoli foamea de a privi. Plăcerea de a vedea este înlocuită acum de obsesia de a vedea. A picta echivalează parcă cu un ritual de exorcizare a propriei monstruozităţi. În ultimele pagini ale romanului, Rugendas se pictează pe sine pictându-i pe ceilalţi. Găsind, poate fără să-şi dea seama, răspunsul la o întrebare care l-a chinuit: cum să-l faci pe celălalt să înţeleagă atunci când îi spui – „sunt un monstru”? // Teodor Dună

Lumea imaginată de Jean Teulé nu e tocmai cea mai bună dintre lumile posibile. Ploi de acid sulfuric, continente întregi care adună abia câteva grame de viaţă, sub forma unor licheni amărâţi, invazii inconturnabile ale deşertului. Astea sunt ştirile care se aud în casa respectabilei familii Tuvache – posesoarea unui înfloritor magazin de sinucideri. De la singura fereastră a stabilimentului, se pot admira Turnurile Religiilor Uitate. Dar, mai cu seamă, de aici poţi privi cum, seara, se aruncă mulţi oameni de la etaje. Pe domnul Tuvache îl linişteşte şi-l bucură nespus priveliştea oamenilor-stele-căzătoare, care „cad ca grăunţele de nisip”. În acest roman, toată lumea nu pare să aibă altă ocupaţie decât să-şi pună capăt zilelor şi nopţilor. Magazinul de sinucideri oferă – pe lângă optimiste sloganuri de genul: „V-aţi ratat viaţa? Cu noi moartea este un succes!” – cam tot ce îi trebuie unui doritor în materie: funii, bomboane otrăvite, şerpi veninoşi, cocktailul letal al zilei, bolovani de ciment pentru un sejur îndelungat sub ape. Membrii familiei Tuvache poartă numele unor sinucigaşi celebri, sunt macabri, amuzantîntunecaţi, semănând binişor cu familia Addams. Teulé caricaturizează totul în tuşe groase, recurgând la resursele umorului negru. Între aceste personaje morbide şi comice există însă şi mezinul Alan, care e atât de luminos şi vesel, încât devine un simbol al binelui, deci plictisitor. Iar felul în care reuşeşte să-i convertească pe ceilalţi la optimism are ceva de-a dreptul stupid. Când nu încearcă să emită aserţiuni pline de subtilitate de genul „viaţa e frumoasă, merită trăită”, Magazinul de sinucideri este un roman amuzant, inventiv, care te poate binedispune. Şi mai are o calitate: după ce îl aşezi în raft, ţi se face dor să te reîntorci la Demonii lui Dostoievski. // Teodor Dună

César Aira, Polirom, 144 pag., 19.95 lei

autor

În vizor

Jean Teulé, Allfa, 120 pag., 19.90 lei

Petru Albu a câştigat Concursul de Debut Literar UniCredit şi astfel şi-a văzut volumul Trestii (proză scurtă) tipărit la Humanitas. Este un început la vârstă adultă, autorul fiind născut în 1962. Ca atare, are anxietăţile, dar şi siguranţele vârstei adulte: „Oraş fără fapte care să tulbure rutina, rar câte-o moarte violentă din sinucidere sau accident, niciodată vernisaj. Oraş cu politicieni a căror faimă nu depăşeşte extravilanul ca spaţiu, iar ca timp, maximum 20 de minute după ce coroanele au căzut peste mormântul proaspăt.” (fragment din povestirea „Oraşul”). De urmărit.

info cărți De la Boris la Borissova Vi-l amintiţi pe Boris Akunin, autor rus de romane poliţiste şi părinte al celebrului detectiv Erast Fandorin, care, de fapt, era una şi aceeaşi persoană cu Grigori Skartisvili (n. 1956, la Tbilisi), editor, eseist şi traducător din limba japoneză? I-au apărut în româneşte romanele Azazel, Gambit turcesc, Leviatan şi Moartea lui Ahile (Humanitas Fiction). Ei bine, Skartisvili are un nou pseudonim: Anna Borissova; a semnat astfel trei cărţi şi a vândut cel puţin 200.000 exemplare. Borissova ar fi, în opinia creatorului ei, „o femeie cultivată, care a atins vârsta libertăţii, ai cărei copii sunt deja mari, al cărei spirit este copt şi care are personalitatea ei.” Şi care – mai ales – scrie cum vrea, la adăpost de pretenţiile fanilor lui Fandorin.

O dragoste de lungă durată Scriitorul francez Frédéric Beigbeder, care a jucat deja în vreo zece filme, tocmai şi‑a adâncit experienţa cinematografică. A regizat Dragostea durează trei ani, o adaptare a romanului său omonim (în româneşte la Editura Pandora M), şi se pare că s-a distrat foarte bine. „Cartea este mult mai sumbră decât filmul”, a declarat el, adăugând că şi-a permis „să corecteze volumul, ceea ce e luxul suprem.” Catalogată drept „comedie romantică”, istoria lui Marc Marronnier, cel care scrie un pamflet numit Dragostea durează trei ani în timp ce încearcă să-şi revină după un divorţ, îi va aduce probabil la cinema pe toţi fanii lui Beigbeder. Care nu sunt tocmai puţini.

Copyright zero În 2012 au intrat în domeniul public operele unor autori precum Virginia Woolf, Rabindranath Tagore, Marina Ţvetaeva, James Joyce. Accesul la opera lui Joyce, de pildă, a fost până acum foarte limitat, din cauza celui care a deţinut drepturile de autor – nepotul său direct, Stephen. Stephen Joyce cerea sume mari editorilor interesaţi, a refuzat cercetătorilor dreptul de a cita din opera bunicului său şi a interzis guvernului irlandez o serie de lecturi publice planificate cu ocazia centenarului romanului Ulise.

Tricentenar Rousseau

S-a dat startul evenimentelor dedicate lui Jean-Jacques Rousseau, de la a cărui naştere se vor împlini, la sfârşitul lunii iunie, 300 de ani. Filozof, scriitor, compozitor, autor al celebrului Contract social şi al romanului Émile (1762), semnatar al unui volum de Confesiuni (1770), Rousseau rămâne una dintre figurile cheie ale Iluminismului francez. Sunt programate apariţii editoriale, expoziţii, concerte, în toate colţurile lumii. 60 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

3. Marfă reîncărcată Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguţ, Dan Pleşa, Bogdan O. Popescu, Brumar, 112 pag., 20 lei Este în firea omului să vrea să se plimbe prin timp, să-și amintească de emoțiile de altădată... Așa se explică, de pildă, reeditarea recentă (și cu prezentare grafică riguros păstrată) a antologiilor Aer cu diamante și Cinci, în care au debutat vedetele poeziei optzeciste. O idee nu mai puțin interesantă a prins formă la Editura Brumar, care a preferat să „dea reload” unui volum apărut în 1996 la defuncta editură Salut a lui George Mihăiță. Intitulată tineresc Marfă, antologia de acum cincisprezece ani îi cuprindea pe Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa și Bogdan O. Popescu. În aceeași formulă, dar având destine inevitabil mai bogate, autorii menționați revin în librării cu Marfă reîncărcată. Remarc, întâi, minimalismul lui Dan Mircea Cipariu, un personaj foarte activ și influent al literaturii noastre. Cu versuri scurte și adjective puține, Cipariu are tendința să-și încheie poemele cu un semn de exclamare sau cu niciun semn de punctuație, dar cu multă disperare și într-un caz, și în celălalt: „Particula lui Dumnezeu:/ o carne roz/ plină de amintiri și insurgențe!” (Particula lui Dumnezeu) ori „e o tăcere peste care putem pune/ mult whisky/ multă gheață” (biletul de dragoste). Florin Dumitrescu (www.textier.ro) este, cum îi spune și site-ul, textier pentru formații (rock). El mai este: lucrător în publicitate; poet care publică rar de tot; atras și de lirica populară, și de popul american; neinhibat nici de dualitatea ritm-rimă, nici de absența acesteia. Unele poeme și le-a reluat din volumul ÎNcîntece (Vinea, 2010), din care provine și fragmentul ce mi-a căzut cu tronc: „Sînt un om norocos/ să mă știu privilegiat de Hristos/ să simt duhul sfînt/ peste umărul meu rîzînd rîzînd rîzînd// Pentru un singur scop am fost ales/ N-am pe pămînt alt interes/ decît să spun ce-am aflat de la muze// Dumnezeu a creat lumea să se-amuze” (Mă uit în rai cu binoclul). Sorin Gherghuț, revelația anului 2011 după publicarea volumului Orice (Pandora M), pare a fi cel mai jucăuș, capricios și sigur pe instrumentele sale dintre toți antologații. Până într-acolo, încât include în grupajul său poetic o proză semnată de Aura Bărîcă Gherguț, astfel prezentând-o: „O, de-aș găsi o literă lipici/ cu care să fixez aici/ de Aura un text, despre bunici// o, dac-aveam o literă lipici...// îl atașez atunci acum/ nu cu o literă ci c-un/ . . . . ./ (șir de 5 cuie, la un tab distanță)// e un text bun,/ (n-o spun cu toleranță)” (litpitch). Urmează Dan Pleșa, singurul care se declară cu totul despărțit de poezie și autorul unui poem lung și epic numit poesiocrația, în care dă seama de viața de corporatist, de colegii de debut... Un poem foarte bun, dar „nu am voie să spun mai mult”. Cu siguranță cel mai publicat dintre poeții antologați, Bogdan O. Popescu (mențiune obligatorie: medic neurolog) este îndrăgostit și, de regulă, grav: „aș vrea să fiu bărbatul unei singure femei/ dar, cu toată ființa mea de sticlă, nu sunt.” (unei singure). Vorba prefațatorului Florin Iaru, niciunul dintre autori „nu mai e pișpiriul, deșiratul, coșurosul sau inhibatul de anțărț”. Ceea ce uneori e bine, alteori nu. Spor la citit! // Ema Stere

Alte vieţi decât a mea

Emmanuel Carrère, Trei, 288 pag., 29 lei Alte vieţi... este al patrulea volum apărut sub semnătura lui Emmanuel Carrère la Editura Trei, după Un roman rus, Adversarul şi Ora de schi. Dificil de încadrat, el cuprinde o succesiune de istorii reale, la care autorul a fost martor sau care i s-au povestit şi care au în comun doar tragismul extrem. Care să fie scopul acestui demers? Vindecarea – prin puterea magică a comparaţiei – a unor angoase mărunte, a unor accese de egoism cărora autorul le cade pradă din când în când. E o filozofie ce mi-a amintit de un proverb african: „eram supărat că nu am pantofi, până am văzut pe cineva care n-avea picioare”. Aflat, de pildă, în vacanţă împreună cu viitoarea sa soţie, în Sri Lanka, Carrère se gândeşte serios să o părăsească: „Întorceam pe toate feţele incapacitatea mea de a iubi, cu atât mai strigătoare la cer cu cât Hélène este cu adevărat o persoană iubitoare. Îmi spuneam că voi îmbătrâni de unul singur”. Este Crăciunul anului 2004. A doua zi, un val uriaş mătură litoralul, ucigând zeci de mii de persoane; printre ele, pe Juliette, o fetiţă de patru ani, venită în vacanţă cu părinţii şi bunicul. Abia întors în Franţa şi foarte preocupat de un film pe care îl făcuse, Carrère află că viitoarea sa cumnată are un cancer cu metastaze etc. Autorul nu caută cu dinadinsul poveşti oribile. Acestea par a-l căuta pe el, istorisite de unul şi de altul. Morţi violente ori agonii de nesuportat; durerea îngrozitoare a supravieţuitorilor; lupta oamenilor săraci cu marile bănci. Fiecare nenorocire umană poartă în ea un grăunte vindecător – o lecţie de viaţă, o mână întinsă, un ajutor dat altcuiva – şi această reţea a solidarităţii noastre, crede Carrère, dă sens existenţei fiecăruia dintre noi. Ori măcar ne alină durerile mai mici. // Ema Stere

Foto: Adi Bulboacă

rtă

Serghei Chiviriga și vlad petri

Marşrutka – un proiect de documentare artistică, axat pe dimensiunea antropologică şi socială a cercetării, cu un ochi foarte ager îndreptat asupra politicii. Echipa: Serghei Chiviriga, Alice Monica Marinescu, Vlad Petri, David Schwartz. Site: www.marshrutka.ro. De Igor Mocanu

Back in USSR by Marşrutka1

um a început totul? Vlad Petri: Am decis să alegem câteva locuri, cum sunt anumite orașe, în care să încercăm să zăbovim mai mult, patru-cinci zile. După care încercam să facem un interviu cu oamenii întâlniți acolo, să aflăm lucruri care ne interesau, să fotografiem diverse zone ale orașelor. Cum aţi realizat documentarea, cu ce mijloace? Serghei Chiviriga: Foto, audio, video și interviuri scrise. Bine, le-am făcut pe toate, nu ne-am limitat la un singur mijloc. V.P.: Dar nescăpând din vedere scopul proiectului. Eram turiști, însă fără să abandonăm postura de cercetători.

În călătoria voastră de cercetare v-aţi întâlnit cu România? V.P.: Da. Cred că primul lucru care ne vine amândurora în minte acum sunt manelele. Le-am auzit peste tot. Din Karakalpakstan, regiunea autonomă a Uzbekistanului, și până în munții Tadjikistanului, în mașinile cu care am mers. Am văzut un videoclip al lui Adrian Copilul Minune la Stepanakert, în Nagorno-Karabah. Dar cu România politică? V.P.: Da, Cheia Porților Orașului București, la Centrul Cultural al Președintelui din Kazahstan. O cheie de aur de la Emil Constantinescu pentru Nazarbaev, așezată într-un penar foarte elegant. S.C.: Apoi, în Armenia, la intrarea în Muzeul Genocidului se afla un parc de brăduți, copăcei plantați de personalitățile politice care au vizitat țara. Era și un brăduț sub care scria: „This tree was planted by Ion Iliescu, the President of Romania”.

Ce v-a fascinat în această călătorie? V.P.: În fotografie a fost destul de greu să surprindem dimensiunea aceasta politică, tocmai prin faptul că ne-am lovit de tot felul de interdicții. În schimb, în partea de text, interviuri, filmări, am observat două direcții: Care este funcția acestor instituții muzeale în țările sunt unii subiecți care se desprind de mediul politic în în care ați fost? care trăiesc și vin cu propriile versiuni politice; și sunt S.C.: Instituția Muzeului Președintelui este aproape un restul, care ne-au re-livrat imaginea oficială. Așa a fost în lăcaș de cult. Muzeul Președintelui și Centrul Cultural Tadjikistan. al Președintelui din Kazahstan, de la Astana. Centrul S.C.: Culmea, cei mai spălați pe creier erau tinerii între Cultural al Președintelui se află într-o clădire nou-nouță, 20 și 25 de ani, care au prins sistemul post-’91, mai ales de cinci etaje, unde este expusă istoria Kaîn Kazahstan, Kirghistan și Uzbekistan. Dar Eram turişti, zahstanului. La parter vezi iurte și obiecte din păreau foarte sinceri în ceea ce spuneau. însă fără să perioada neolitică, iar pe măsură ce urci, parÎn schimb, cei care au prins perioada sovietică aveau o idee și niște termeni de comparație. abandonăm curgi istoria țării, din ce în ce mai prefabricată. V.P.: În documentarul la care lucrăm acum, postura de La penultimul etaj era expusă epoca sovietică, iar la ultimul – partea contemporană, cea a partea Statului, partea politică este cea mai cercetători președintelui Nazarbaev. pregnantă și mai relevantă. V.P.: În Kazahstan au avut loc trei mari evenimente de când au mutat capitala în nord, în Astana. Au avut 1 Marshrutka, de la „marshrutnoye taksi”, e un fel de maxi-taxi folosit în țările Summitul OSCE, Congresul Tuturor Religiilor Lumii și CIS (foste URSS), statele Baltice și Bulgaria. Rolul marshrutkii moderne e similar cu cel al minibus-ului din alte țări, cu diferența că, prin diverse modificări, Jocurile Olimpice Asiatice de Iarnă. Iar aceste evenimarshrutka poate avea locuri de stat în picioare. mente au intrat automat în toate instituțiile culturale 62 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

bio Serghei CHIVIRIGA Născut în 1986, în Floreşti, Republica Moldova. A absolvit în 2011 Facultatea de Teatru „Spiru Haret” din Bucureşti, specializarea – actorie (clasa profesor Sanda Manu). Vlad PETRI Născut în 1979, în Bistriţa, România. Fotograf, operator, ar tist vizual. A participat la mai multe expoziţii de grup şi personale: Pasa ger (Galeria UNA, 2001), Portrete vii (Make a Point, 2010). A regizat şi filmat documentarul Revelion 2008 împreună cu Mădălina Roşca. Proiectele sale sunt documentate pe www.vladpetri. ro.

Apropo de simbolurile naţionale, am văzut, de asemenea, pe site-ul proiectului, că aţi întâlnit destul de mult Lenin. V.P.: Da, ne-am întâlnit cu statuile lui peste tot. Mai puțin în Uzbekistan, unde nu există nicio statuie cu Lenin. Raportarea la trecutul recent merge pe două direcții. E una nostalgică, oameni în vârstă care încă mai fac lanțuri umane în jurul unei statui a lui Lenin, când se pune problema să fie mutată. Apoi există direcția nouă, naționalistanticomunistă, care înlocuiește fiecare statuie a lui Lenin cu câte un erou național. S.C.: În Kazahstan, într-un oraș din nordul țării, statuia lui Lenin fusese înlocuită cu statuia unui personaj din desene animate, cu statuia Căpitanului Wrongel. V.P.: Tot acolo mai apare Abai Kunanbaev, poetul lor național, în Kirghistan e un monument cu Erkeklik, care înseamnă „libertate”, în Tadjikistan – Ismail Somoni, un căpitan de oști revendicat atât de uzbeci, cât și de iranieni, care apare și pe bancnote. Iar în Uzbekistan e Timurlane, marele războinic.Toată cohorta asta de eroi vine să-l înlocuiască pe Lenin. E foarte interesantă și raportarea Guvernelor față de această armată de statui și față de simbolurile fostei URSS. Asta ne-a interesat foarte mult, tranziția simbolurilor de la un regim la altul. Apoi am mai găsit un Lenin în Khorog, capitala regiunii Pamir Gorno-Badakhshan, care fusese mutat din centru în curtea cuiva, iar lângă soclu era priponită o vacă, păștea. Am rugat-o pe o femeie care stătea acolo să ne lase să intrăm, însă a refuzat categoric, era Leninul ei. După ce aţi acumulat întreg acest material documentar de proporţii, cum v-aţi gândit să-l faceţi cunoscut? S.C.: Păi, primul pas a fost să creăm site-ul www.marshrutka.ro. Acum lucrăm la un film documentar. V.P.: Fotografiile, textele pe care le-am scris, ziarele adunate de pe unde am umblat, toate am vrea să-și găsească formula potrivită a unei expoziții mai mari și a unui album, care să ajungă la publicul larg. Am vrea întâi să terminăm de postprelucrat documentarul, care întregește toată experiența, după care să facem o expoziție instalațională. București, 9 ianuarie 2012. C Citiți interviul integral pe www.bewhere.ro

[expo]

Starea de excepție [I]. Fort 13 Jilava Istoria Fortului 13 de la Jilava este destul de cunoscută, ceea ce interesează aici este următorul aspect: de la construcția acestuia între anii 1870-1890, în rând cu celelalte 17 forturi, și până la Mineriadele din anii 1990, Fortul 13 a fost, fără excepție, „gazda” tuturor condamnaților regimurilor politice care s-au perindat în spațiul românesc. De la țăranii arestați în timpul răscoalei din 1907 și până la intelectualii cu barbă din timpul revoltelor de după 1989, descriind acele contexte istorice neomițând, bineînțeles, legionarii în care politicul scapă de sub orice interbelici, după aceea, deținuții control democratic – mai țintește politici ai regimului stalinist al lui într-o direcție, urgentă, am putea Dej și ai celui național-socialist al lui spune. Aceea de a gândi critic și pe Ceaușescu, încăperile Fortului 13 cont propriu un icon istorico-politic au ajuns astăzi, la ora bilanțului și a complet, cum este Fortul 13. Plasată cercetării, un spațiu cu o cultură a undeva la jumătatea drumului dintre memoriei dusă la limită. Cu toate etică și estetică, practica memoriei acestea, funcția contemporană a nu se învață pe calapod pedagogic, acestui spațiu riscă să fie deturnată ea se deprinde în mod individual în de pe axa cunoașterii științifice, pe context, iar aceasta este miza grea a aceea a propagandei ideologice, instalației lui Alexandru Potecă. // I.M. prin utilizarea sitului în discursurile mainstream, cum este acela al Până pe 01.03: Starea de excepție [I]. anticomunismului postcomunist Fort 13 Jilava, Intervenție artistică de tip promovat de IICMER & Co. Ei instalație site-specific, artist: Alexandru Potecă, bine, într-un astfel de spațiu a ales coordonatoare proiect / curatoare: Adina Arvaniartistul vizual Alexandru Potecă să-și topol, Fort 13, Penitenciarul București Jilava, planteze intervenția instalațională Sabarului 1, Comuna Jilava, Județul Ilfov. de tip site-specific. Dacă am spune că este un solo-show, am fi alexandru potecă nedrepți. Mai întâi, cu artistul însuși, care nu face niciun fel de show, ci chestionează funcția ideologică și contemporană a unui spațiu unic în întreg Centrul și Estul Europei, propunând prin lucrările sale un demers de reactivare a culturii memoriei. Apoi, am fi nedrepți cu ceilalți colaboratori ai artistului (coordonatoarea și curatoarea Adina Arvanitopol, cât și deținuții și conducerea actualului Penitenciar Jilava), care transformă discursul artistului Alexandru Potecă într-o platformă de manifestare a ceea ce se numește artă comunitară sau artă activă, în varianta ei socială, unii deținuți contribuind la amplasarea instalației artistice. Dar expoziția Starea de excepție [I] – o sintagmă împrumutată din Starea de excepție din Fortul 13 Jilava limbajul juridic,

Foto: Adi Bulboacă

și în mașinăria Am văzut un muzeificării. Cam videoclip al cum ar fi fost dacă Summitul NATO de lui Adrian la București ar fi fost Copilul expus după aceea la Minune la MNAC și în restul muStepanakert, zeelor din țară. Un loc în Nagornoîn care apare din nou Karabah imaginea președintelui este Muzeul Lagărului Comunismului, Karlag, amplasat undeva pe lângă Karaganda. Evident, un muzeu al crimelor stalinismului, condamnate acum de către Nazarbaev.

FEBRUArie 2012 | BeWhere! | 63

[expo]

Dacă v-aţi săturat de stat şi înghiţit în sec în casă în faţa televizorului şi aţi vrea să ieşiţi în stradă, să vă exprimaţi liber şi nemulţumit, dar nu ştiţi cum să o faceţi, ei bine, melancolia nu e îndeajuns, iar expoziţia curatoriată de Niels Van Tomme luna aceasta la Pavilion Unicredit s-ar putea să fie o soluţie. Pe scurt, găselniţa, breşa, scurgerea de gaze identificată de Van Tomme este următoarea: dacă în timpul programului de job ne găsim timp să mai punem la punct unaalta din treburile personale, fără nicio legătură cu firma la care suntem angajaţi, subminând astfel, încet, dar sigur, mecanismele de funcţionare ale maşinăriei capitalului (în termenii lui de Certeau, zice Van Tomme, ne-am numi „perucă”), tot aşa, în sistemul social din care facem parte, am putea deveni „peruci”, grevând curgerea inexorabilă a legilor politice părtinitoare. Iar artiştii

Foto: Andrea Galvani

Melancolia nu e îndeajuns…

incluşi în expoziţie ar putea servi de model local pentru astfel de acte subversive. Lotte Van den Audenaeren a creat o lucrare site-specific, constând din imprimarea pe asfaltul unei parcări a cuvântului „multiple”, adică, „putem parca mai mulţi”. Un semn rutier inexistent, însă ale cărui semnificaţii benefice ar face un şofer bucureştean să salte-n sus de veselie. Lucrarea audio-video a lui Jo Mitchell, Silent Prayer

(extended version after John Cage), este o documentare a momentelor de linişte din cadrul unui concert de rock al trupei Rush of Blood. Referinţa la John Cage din această lucrare, spune Van Tomme, aminteşte de gestul compozitorului când acesta propusese corporaţiei Muzak, al cărei slogan este „a soundtrack for your business”, o operă de vreo 45 de minute de sfântă linişte… Videoinstalaţia Zwischenzeit / In-

between (2008), semnată de Matthias Wermke & Mischa Leinkauf, relatează în 17 minute de loop parcursul urban sub- şi suprateran cu drezina. Parcursul unui om! Cu drezina!! Pe ruta unui metrou uşor!!! Lucrarea lui Andrea Galvani, celebra Higgs Ocean #7 (20092010), şi cea a lui AnneJames Chaton, événement no 23, vendredi 26 juin 2009, mută subversiunea în zona metaforei, însă a unor metafore inspirate din imaginarul contemporan: energie solară şi Michael Jackson. Ce-i cu ele, aflaţi din expoziţia Melancolia nu este îndeajuns… de la Pavilion Unicredit. // I.M. Melancolia nu e îndeajuns…, expoziţie colectivă, curator: Niels Van Tomme, artişti: Lotte Van den Audenaeren, Anne-James Chaton, Andrea Galvani, Jo Mitchell, Matthias Wermke & Mischa Leinkauf; la Pavilion Unicredit, Nicolae Titulescu 1, până pe 19.02.

[publishing]

Arta. Revistă de arte vizuale Ediție bilingvă, # 2-3 / 2011, 237 pag. După 1990, în câmpul artistic autohton au început să apară tot mai multe preocupări pentru fotografie, video, instalație, performance, determinând artele tradiționale, cum sunt pictura, sculptura, ceramica, să cadă într-o aparentă desuetudine. În prezent lucrurile stau altfel. Cum? Puteți citi / vedea în noul număr dublu al revistei Arta, dedicat revirimentului picturii generației 2000. Bonus: un dosar consistent despre Bienala de la Veneția de anul acesta. // I.M. 64 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

the taste is

Corelli Wine Bar Soiuri multe, italienești, chelneri pricepuți și discounturi încurajatoare dacă cereți pentru acasă. Foto: Claudiu Popescu

Detalii la pag. 70

februarie 2012 | BeWhere! | 65

tudor alexandru servește la bar compuși chimici. Numai în combinații.

Foto: Adi Bulboacă

Compoziție reușită Pe Tudor Alexandru l-am întâlnit la finalul anului trecut, la Orange Concept Store, la etaj, la Experimantal Bar, care este, în acelaşi timp, primitor şi neprimitor. Pentru că fumatul e interzis şi pentru că orarul e până la 9 seara. Eu venisem acolo cu un scop foarte precis: voiam să beau/mănânc cocktailuri. Adică ceea ce e denumit mixologie moleculară. Domnul susnumit este barman şi printre puţinii, de la noi, care ştiu să (re) compună, chimic, băuturile. De Florin Barbu

e când eşti barman? De un an şi jumătate. La început mergeam şi îmi ajutam un prieten, barman, în fostul „Twice”.Asta a ţinut câteva săptămâni, cam o lună în 2008, după care a început să-mi placă şi m-am gândit că n-ar fi rău să continui. În 2010 am trimis un fel de cerere la „Barmania”, în care spuneam că mi-ar plăcea să fac treaba asta ca pe o profesie. Şi m-au primit. Vreau să spun că nu veneam pe nepusă masă, aveam unele deprinderi şi mi-a fost uşor să învăţ restul.Aşa că între iulie 2010 şi februarie 2011 am lucrat, cu echipa „Barmania”, în Palatul Ghika.Acum mă ocup doar de evenimente şi sunt trainer, tot la „Barmania”, desigur. Tudor îmi vorbeşte din spatele unui bar perfect utilat din sala unde ţine lecţiile şi „antrenamentele” pentru cursanţi.Am aflat, astfel, că la îndemâna barmanului ar trebui să fie aşezate sticlele în această ordine: votcă, rom, gin, tequilla, triplesec, adică exact băuturile care, intrate în pahar, compun Long Island. Bine, aşezarea asta e de mult, de când cocktailul ăsta era cel mai cerut, precizează Tudor. În ultimul timp sunt adăugate, la

66 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

capăt, şi sticle de whisky şi alte băuturi. Ele nu intră în compoziţia acestui cocktail, dar sunt foarte cerute. Poate că acum preferinţele s-au mai schimbat, dar ordinea asta a rămas. Creează un soi de rutină şi ajută barmanul, scurtează timpul pregătirii şi servirii băuturilor. Putem vorbi de o modă a cocktailurilor, sunt unele mai în vogă decât altele? Am observat că Mojito e la modă. E cerut tot timpul şi de către oricine, femei, bărbaţi, tineri sau mai puţin. Pe de altă parte, cel mai puţin comandate sunt „clasicele”: Old Fashioned, Sazerac, Side Car, Manhattan. Explicaţia e cea mai simplă. Oamenii nu au cultura de bar şi nu apreciază cocktailurile decât după ce află povestea din spatele lor, aşa că e o vină comună, atât a consumatorilor, cât şi a barmanilor... Hai să ne întoarcem, te rog, la mixologia moleculară? Cum ai ajuns în zona asta? Din curiozitate.Am fost în câteva locuri în lume (barul „Purl” din Londra, de exemplu, votat printre cele mai bune baruri din lume în 2010) şi mi-a plăcut ce am văzut. Din păcate, în România nu prea găsesc usten-

silele necesare. E vorba de kit-uri de mixologie moleculară, care au diferite substanţe utilizate în compunerea cocktailurilor, în forma asta. Noi le cumpărăm din America, nu-s ieftine (cele bune, peste 100$), dar merită efortul.Vorbind de utilări pentru baruri, în general, oferta din ţară nu e deloc... ofertantă, să zic aşa. Păcat! Orice fel de cocktail poate fi transformat prin mixologia moleculară? Aş spune că nu, dar aici e vorba, mai ales, de inventivitatea barmanului. Ceea ce am adus la Experimental (Concept Store) erau Cosmopolitan,White Russian şi Espresso Martini, parcă.Vreau să mai spun că, deocamdată, e singurul loc din Bucureşti unde doritorii pot încerca astfel de băuturi. Există cocktailuri mai elaborate, pentru care se foloseşte azotul lichid, dar ar trebui anumite utilări ale barului, care nu sunt prezente la noi. Pentru curioşii BeWhere! pot recomanda să caute pe YouTube: „Massimo La Rocca at City Space bar. Masterclass” și „Luca Cinalli. Masterclass at City Space bar”. Oricum, până ajungeţi în barurile acelea, faceţi o rezervare în locul pe care l-am pomenit mai înainte. Tudor, recomandă-ne un cocktail care-ţi place. Margarita, dar preparată puţin diferit: pe lângă ingredientele obişnuite – tequilla, triple sec, lime – eu adaug whisky afumat şi 2-3 dash-uri (1 dash = 3-4 picături) de C tabasco. Enjoy! Experimental Bar, Calea Victoriei 41 (Orange Concept Store), 021.203.30.30, 0744.411.411

estaurante cafenele

restaurant românesc

Şarpele Roz „Țac-pac, stai că trag, pân' la ziuă praf mă fac”, „Şi iarăşi beau să mă trezesc” şi, mai ales, vorba lui Gheorghe Dinică, „Lumea e mică. Ce mai... câteva mese”. Acestea fiind spuse, aproape că v-am concentrat toată esenţa restaurantului mai sus numit în doar câteva fraze cu tâlc. Şarpele Roz este cel mai nou restaurant cu specific românesc din Bucureşti. Acesta se află în Piaţa Victoriei, acolo unde au fost, pe rând, restaurantul Istria, clubul Pat, Mărul de Aur şi alte câteva. Decorul este, aşadar, un fel de adaptare a tot ceea ce a însemnat design pentru fiecare dintre localurile menţionate mai sus. Ce-a ieşit? Un spaţiu la limita dintre kitsch şi pitoresc. Draperii roşii, sfeşnice cu lumânări şi urme de ceară topită, poze cu artiştii locului (Marius Mihalache, Maria Buză, Fraţii Stanciu şi Mira, Nelu

Foto: Claudiu Popescu

Cocoşu’ Roşu

petreceri cu muzică lăutărească și meniu românesc

Ploieşteanu, Cornelia Catanga şi cam toţi cei care cântă muzică lăutărească veche), o scenă şi un şarpe mare roz puţin „afumat”. Nu ştim cum e atmosfera la ceas de seară (sau dimineaţă), dar la orele prânzului este tare plăcută. Am nimerit într-o zi rece, ploioasă, aşa că ne-am bucurat de atmosfera caldă, românească, de muzica lăutărească în surdină şi de profesionalismul chelnerului care ne-a servit. Ciorba de burtă nu a fost aşa de bună precum ciorba de fasole cu salată de ceapă. Iar cotletul de berbecuţ nu a fost aşa de suculent şi aromat ca tochitura cu mămăliguţă. Papanaşii, în schimb, au fost delicioşi. Promitem să ne întoarcem pentru ei, evident într-o sâmbătă seara. // Anca Negoiţă

Şarpele Roz, Calea Victoriei 163, 0742.582.728

Casa tulceană

Foto: Claudiu Popescu, PR

Multe amintiri am de aici. Unele foarte dragi, unele mai tulburele, oricum, era, la un moment dat, restaurantul meu favorit, pe vremea când îl chema „Christie's” și când proprietarii vegheau la cele trebuincioase. Cum nu mai trecusem pe acolo de un an, eram curios. Și cu poftă de pește. Spațiul e aproape neschimbat, personalul e altul. Ce să zic, are balta pește, majoritar de prin bălțile noastre, cu vreo doi solzi importați: somon, dorada. Neiubitorii de carne acvatică au destule alternative, de la salată orientală de post, până la patru feluri de limbă de porc și la organe de pui și de porc. Next time, acum vreau storceac (12 lei, ciorbă de somn cu smântână și legume mărunțite), nisetru la tablă (34 lei), cu garnitura clasică de cartofi natur (6 lei, destul de fazi) peste care am dat o stropeală de mujdei (1.50 lei, la fel, putea fi mai elaborat, poate cu nițică verdeață...). Ciorba e bună, consistentă, cred c-ar fi trebuit s-o iau cu mămăligă. N-o mâncați fără ardei iute. Nisetrul a poposit în fața mea pentru că nu mai era scrumbie de Dunăre. Oricum, e prăjit bine, cu consistența specifică, ușor elastică (textura m-a dus la... ciuperci), e-n regulă, dar parcă ar fi mers cu un sos de capere. Vinurile sunt românești, ieftine, așa că am băut gin tonic (12 lei). N-am „desertat” nimic, dar am plecat cu platoul cald de pește la pachet. Nu mă-ntrebați cum e, nu l-am început. Impresia e bună, cred că ar trebui ceva tărie românească și nu m-ar deranja oarece cozi de raci. Revin pentru organele de porc. // F.B. Fostul Christie's are acum un nume dobrogean

Restaurantul pare a fi acea cârciumă pusă în drum, exact ca în celebrul şlagăr autohton. Localul se ghidează după lozinca „românul petrece”, aşa că mâncărurile sunt asezonate cu un program artistic live. Am „spionat” stabilimentul, am pus câteva întrebări şi am aflat care este atuul meniului: bucatele home made. Pâinea, pastrama de berbecuţ, cozonacii şi îngheţata sunt preparate în casă, iar legumele şi carnea provin din ferma proprie. Comand. Peşte. Şalău „La Bonne Femme” (8 lei). Cer şi garnitură. Legume la grătar. Ospătarul cu mănuşi albe se precipită, mă asigură că peştele vine însoţit de garnitură. Insist. Dar mi se repetă acelaşi lucru. Mă resemnez. Primesc un platou generos cu şalău, învelit într-o tonă (după cum i se părea vecinului de masă) de piure de cartofi cu ciuperci. Fără cusur. Atât vă spun. La capitolul băuturi găsim de la ţuică la cocktailuri exotice, ca de plajă. Ne-am obişnuit ca toţi să facă „Sex on the beach”. Limonada nu văzuse lămâie niciodată, poate o sticluţă de Hellas. Ca să ne mai treacă acreala, atmosfera a fost încălzită de ansamblul Năframa (băieţi şi fete îmbrăcaţi în costume populare). Nimeni nu a scăpat de o periniţă pe la „cântatul cocoşilor”, potolită de un CD cu hituri din alte timpuri. În concluzie, distracţie şi mâncare variată şi ieftină, aşa arată o vizită rapidă la Cocoşu’ Roşu. Calitatea? La nivelul preţurilor. // AURA CLARA MARINESCU

Cocoşu’ Roşu, Mărgelelor 61-63, 021. 434.20.89; www.cocosurosu.ro

Casa Tulceană, Aaron Florian 3A, 0721.766.647 FEBRUArie 2012 | BeWhere! | 67

Foto: Claudiu Popescu; Ilustrații: Nic Moldoveanu

Pentru rezervările făcute online există o reducere de 30%.Doar pentru cei cărora nu le e teamă de întuneric

Nu poți să faci fotografii pe întuneric. Dar senzația... O adevărată „plonjare” în necunoscutul din farfurie

Blind Restaurant

Atunci când unul dintre simţuri este anihilat, celelalte se străduiesc să compenseze. Aşa se explică faptul că orbii aud mai bine sau că surdomuţii văd excelent. Pe acest principiu se bazează şi Blind Restaurant. De Anca Negoiţă

rima dată când am mers la o „cină oarbă”, experienţa a fost copleşitoare. Întuneric total, o masă de 10 persoane necunoscute, un meniu surpriză şi câteva pahare de vin roşu care, ajutate de beznă, au destins foarte mult atmosfera. Chiar dacă s-a întâmplat acum câţiva ani, amintirile sunt cât se poate de vii: recunoaşterea celorlalţi după timbrul vocii (chiar şi după ce s-a aprins lumina), consistenţa mâncării (căreia, la un restaurant clasic, nu i-am dat niciodată prea multă importanţă), miresmele puternice şi mai ales gustul. De atunci am tot vrut să repet experienţa. Am reuşit abia zilele trecute, la Blind Restaurant, un local deschis de numai o lună şi un pic pe strada Traian. Am făcut rezervare într-o seară de marţi. Dincolo de uşa masivă ne aştepta o domnişoară care ne-a invitat la una dintre mesele din lounge şi ne-a luat comanda. Lumina difuză şi muzica ambientală în surdină, precum şi faptul că eram singurii clienţi ne-au făcut să vorbim în şoaptă. Ceea ce a amplificat sentimentul că fac ceva secret şi chiar interzis. În doar câteva minute, chelnerul a venit să ne invite în sală şi să ne spună

68 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

regulile: orice sursă de lumină este lăsată într-un dulap cu cheie la intrare (inclusiv telefonul), paharul cu băutura aleasă va sta în dreptul tacâmurilor, iar atunci când chelnerul aduce farfuriile, trebuie să stăm cât mai pe spate în scaun. Ni s-a dat câte un şorţ de unică folosinţă şi apoi am fost ghidaţi în camera întunecată. Chelnerul a fost tare amabil şi sociabil şi ne-a răspuns răbdător la toate întrebările (pe care le-a auzit deja de n ori, probabil). Aşa am aflat că da, se sparg multe pahare, da, unii clienţi au idei mai neortodoxe atunci când se găsesc în beznă totală (dar, citez, un chelner nu vede, nu aude şi nu vorbeşte) şi da, unora le e frică de întuneric şi la vârsta celei de-a patra copilării (sau a doua tinereţe, spuneţi-i cum doriţi). Dar să revenim la mâncare. Am ales meniurile Red şi Dark Blue, ambele 99 de lei. Cel albastru a avut o salată Blind pe care, fără să ştiu în prealabil ingredientele, am asociat-o cu un soi de salată Caesar fără crutoane. Foarte gustoasă, de altfel. Felul principal a fost somon în crustă de mac şi susan cu sos alb şi capere. Absolut delicios, a venit alături de un piure de ciuperci pe care l-am lăsat în farfurie (de gustibus...). N-am

rezistat tentaţiei de a „gusta” mâncarea cu mâna. Aşa am descoperit felia de lămâie unduită tare frumos pe marginea farfuriei. Cine ar fi zis că bucătarul ornează preparatele şi pentru cei care nu le văd? Desertul, mere caramel, a venit inundat în frişcă. Da, şi aici am încercat marea cu degetul. Meniul roşu a avut salată bitter, muşchi de vită cu sos de piper verde şi sparanghel şi trufe de ciocolată. Cina de la Blind Restaurant a fost de departe una dintre cele mai relaxante avute în ultima vreme. Este incredibil de eliberator să socializezi pe întuneric, să nu dai atenţie aparenţelor şi să nu fii obligat să respecţi codul bunelor manie re la masă. C Blind Restaurant, Traian 147, 0720.067.580; www.blindrestaurant.ro Primul restaurant pe întuneric a fost deschis în 1999 de către un preot orb din Zürich. Jorge Spielmann obişnuia să organizeze mese festive la el acasă. Din solidaritate cu el, invitaţii purtau măşti sau ochelari negri.

tradiție [de bucurești]

Alors, Micul Paris fără un colţ de Coastă de Azur? Iahturi, Ferrari, gagici, cazinouri, F1, gagici, „bijuuri”, gagici, toate astea, la un loc, nu prea merg pe malurile dâmboviţene. Dar ne place să visăm (chiar şi coşmaruri) şi am botezat un restaurant din Cişmigiu cu nume princiar. Mişto e că locul (cu numele de rigoare ataşat) e de pe vremea aia, cu raţii pe buletin. Nu-mi amintesc să fi intrat de două ori să mănânc, atunci. Nu mă atrăgea locul, cu toate bărcile pline de bucureşteni „orbecăind” pe luciul cam tulbure al apei înconjurătoare. Ce-ar fi să intru acum? Intru. Mă rog, prima surpriză e că Monte Carlo (mai) funcţionează. La prânz, patru-cinci mese ocupate, dar înăuntru e cald, curat, muzica nu e deranjantă, iar meniul, clasic pentru un restaurant bucureştean cu vechime. Ciorbe, fripturi, peşte, salate, deserturi şi băuturi cu nimic deosebite. Ciorba de burtă (9 lei) e rezonabilă, frigăruile de berbecuţ (30 lei, două la număr), măricele, mestecabile, potrivite cu piureul de cartofi, călduţ. Rateul a fost mazărea sote (8 lei), leşinată şi niţel acrişoară. Salata de andive (8 lei), cu sos de muştar, e potrivită cu restul, mai ales prin textura crocantă. Am băut gin tonic (15 lei) pentru că nu beau bere sau vin românesc. Desertul? Ospătarul (cu alură de anii ’80) îmi recomandă parfait de alune (11 lei), care pare contemporan cu anii menţionaţi. Nu-i neapărat rău, dar nici nu l-aş recomanda. Una peste alta, dacă vă ține, alegeţi varianta originală a numelui. // Florin Barbu

Monte Carlo, Grădina Cişmigiu, 021.313.13.44

T-Bone, prima „haltă” în lumea fripturilor

Steak House

dacă veți mânca ce vedeți în fotografie veți

Un restaurant cu vechime pe care l-am recomanda, nu neapărat pentru salata de andive, ci p entru consecvența în peisajul bucureștean

vedea de ce bucata asta de carne se numeşte T-Bone. Eu am comandat bucata cea mai mare din meniu (66.90 lei), adică pe cea de 500 de grame (crudă). Pe grătar (cu urmele distincte) a stat cam 25 de minute, după care s-a oprit în faţa mea, împreună cu salata de rucola cu parmezan şi cherry (15 lei) şi cartofii aurii (5.90 lei), plus sosul sweet chilly (3.50 lei). Cum niciun grătar din lume nu funcţionează pe uscat, paharul de vin roşu (4 lei) românesc, băubil, a rotunjit masa. Cum e carnea? Îmi vine să spun mergeţi şi încercaţi, cu încredere. Dar trebuie să adun vreo trei sute de cuvinte... So, e printre cele mai bune fripturi de vită pe care le-am mâncat. Nu-i de mirare, numele face renumele. Da, e o franciză cu alte două (sau trei) localuri. Spaţiul din Pache nu-i foarte mare, e destul de confortabil, cu personal amabil şi cunoscător şi, of course, cu mâncare delicioasă. Mediu făcută a fost bucata de vită argentiniană (e mai scumpă, dar vine direct maturată şi e mult mai bună decât cea românească) pe care am cerut-o şi am primit-o: la tăiere (neapărat perpendicular pe fibră) rozul suculent din mijloc era încadrat de două dungi arămii. Yummy! Să plec fără desert? No way! Tortul fondant (9.90 lei), mai degrabă un soi de mousse cu îngheţată deasupra, a încheiat o după-amiază duminicală reuşită. Eh, am păstrat pentru final ce-i mai bun: Sâmbătă&duminică, toate preparatele din carne de vită au reducere 30%. Not bad at all! // Florin Barbu Steak House, Pache Protopopescu 60, 031.432.74.29 FEBRUArie 2012 | BeWhere! | 69

Foto: Claudiu Popescu, Florin Barbu

Monte Carlo

Club „La Dolce Vita”, Pub & Restaurant Italian

gastro culturale

Florin Barbu

Bastilia Librarium, Piaţa Romană 5, 021.315.43.14. (la mansardă) 70 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

Club „La Dolce Vita”, Occidentului 44, 0744.388.659, 0728.832.744

Cafeneaua Smârdan

Cum să vă zic, trebuie să-mi domolesc, niţel, ori la 40 ml, cel puţin 15 lei... As you wish! Vă bucuria şi plăcerea, evidente, cu care scriu mai recomand, dacă vă prinde moţăiala, cacao despre acest loc. E preferatul meu! L-am descocu lapte (7 lei), bună şi fierbinte. Singurul regret perit la câteva zile după ce fusese deschis, parcă e că scara, favorita mea, a fost înlocuită cu una prin vara lui 2010. Bucuria şi mai mare a fost că din, vai mie!, lemn. Asta nu înseamnă că n-am să unul dintre proprietari era un bun prieten. De revin. Săptămânal, cel puţin. // Florin Barbu atunci sunt la fel de bun prieten şi cu celălalt Cafeneaua Smârdan, Smârdan 18, colţ cu Sf. Dumitru 2, proprietar. Erau doar trei mese într-o încăpere 021.316.77.55; www.cafeneauasmardan.ro mică şi cochetă, cu multe cărţi pe pereţi şi cu vinuri bune, cu o scară fabuloasă din metal, abruptă şi masivă, care te cobora, parcă, în măruntaiele unui submarin şi cu single malt bun şi ieftin şi la 50 de ml. Între timp, au apărut şi o terasă cu pături roşii pentru friguroşi şi, de curând, alte câteva mese înăuntru. Da, cafeneaua a primit un face-lift care o prinde. Cărţile au rămas, muzica e la fel de bună, departamentul vinuri s-a îmbogăţit, personalul e decent/prietenos, preţurile sunt la fel de prietenoase. Ca să mă credeţi, vă spun că aseară (mijloc de ianuarie, adică) am băut o sută de Caol Ila, preferatul meu, pentru care am plătit 38 de lei. Cam asta e, în altă Recomandăm, fără reți parte daţi pe un Jack, de cele mai multe neri, această cafenea

Foto: Adi Bulboacă

Povestea pe care a pus-o la cale Matei Martin, la ultimul nivel al abia Madlenele... deschisei librării din Piaţa Romană, se întâmplă luni seara, la fiecare două săptămâni. Acelaşi MM găteşte, in situ, vă serveşte şi vorbeşte despre cum au ajuns mâncărurile din albul paginilor în discul alb al farfuriilor de neunică folosinţă. Cu un invitat şi cu dumneavoastră, dacă aveţi chef, plăcere şi dacă nu aveţi gura plină cu bunătăţile criticului bucătar. Eu am ajuns când vedeta serii a fost copleşitoarea madlenă. Oui, chiar aceea! De data asta, Matei a venit cu micile cocoloaşe gata făcute. Și au fost bune, toate variantele, pentru că gazda şi-a permis experimente. Reuşite. Vreau să spun că nu-s deloc un fan al madlenelor, indiferent de unde/cum/cu ce sunt făcute, dar acestea funcţionau rezonabil. Iar la întrebarea, clasică, despre amintirea trezită fiecăruia atunci când muşcăm din micul cvasi-cilindru, eu aş răspunde că am în faţa ochilor, de câţiva ani, episodul din Seinfeld, când Elaine, parcă, mânca doar vârful fiecărei muffin (să zicem că-i o madlenă care a trecut Atlanticul...), plin cu stafide. După o seară reuşită, cu un invitat, Luca Niculescu, plăcut, mi-a rămas întrebarea asta: cine mai citeşte, integral, În căutarea timpului pierdut? Snobii, poate, cum spunea cineva? Certamente, oamenii care au timp, sau pentru care timpul nu e pierdut. Mie îmi place să cred că dacă găsim timp pentru Proust, atunci trebuie să găsim şi pentru Aurora. Până atunci, să vedem ce ne mai pregăteşte MM, sus, la Bastilia.//

Foto: Claudiu Popescu, Florin Barbu

Porc cu piper la Bastilia Despre bucate celebre din cărți cu renume

Dacă tema acestui număr e miza anului 2012, atunci eu n-am niciun dubiu când spun că primitorul (nu despre dimensiune vorbesc) local așezat vizavi de liceul „Dinu Lipatti” este un pariu câștigat. De mult. Antipasti „Dolce Vita”, Pentru că iubitorii o combinație de mâncare italiană, reușită mulți italieni printre ei, știu că aici găsesc totdeauna paste, carne, deserturi și vinuri ca-n Italia. Delicioase! Puteam, foarte bine, să nici nu merg, acum, să mănânc, pentru că am amintirea clară (a gustului, a mirosului, a culorilor) a fiecărui fel cerut, de fiecare dată. Dar cum să rezist tentației? Și de ce? Nu mai lungesc vorba și vă spun că am cerut tulpini de țelină cu gorgonzola (12 lei), antipasti „Dolce Vita” (16 lei), tagliatelle cu mazăre și prosciutto (14 lei), tiramisu (7 lei), asortate cu două pahare de digestive (7 lei x 2), unul puțin mai aromat, mai mentolat. Nu e nimic complicat, dar e tipul de mâncare ușor de ratat, dacă ingredientele nu-s cele potrivite. Țelina e verde și crocantă, gorgonzola e cremoasă și neagresivă, iar platoul cu mezeluri și brânzeturi face trecerea ideală către paste. Mazărea se potrivește de minune cu tagliatellele, smântâna și prosciutto, astfel că nu am altceva de făcut decât să las furculița să-și facă treaba. Printre detaliile care fac șederea mai mult decât plăcută aici e și frigiderul unde așteaptă deserturile. Tava cu tiramisu se înjumătățise, am luat eu o porție (proaspătă și aromată și gustoasă, printre cele mai bune din oraș), puțin probabil să fi rămas ceva dimineața următoare. Și încă n-am amintit nimic despre ambianță. Atât mai spun: e ieftin, e foarte bun! Poftă bună! // Florin BARBU Tagliatelle cu mazăre și prosciutto

localuri [non-stop]

wine corner Corelli Wine Bar

Un nou obicei al vieţii de noapte: vedem răsăritul în Oktoberfest. După ce cluburile şi barurile din Centrul Vechi, cel puţin, s-au închis, „turneele” continuă aici. Auzind de un așa lucru, am făcut experimentul. Aproape de 5 dimineaţa, în Oktoberfest, aveţi toate şansele să fiţi singurii clienţi. Cei care au petrecut aici peste noapte şi-au luat tălpăşiţa, lăsând locurile libere întârziaţilor. Şi, într-adevăr, la scurtă vreme, locul începe să se aglomereze. Mai întâi apar „rătutiţii”, cei care încearcă cu tot dinadinsul să prelungească noaptea de distracţie. Îşi umplu masa de halbe de bere nefiltrată şi privesc nedumeriţi ştirile sportive care rulează în neştire pe ecranele agăţate pe pereţi. Nu ajung la nicio concluzie, dar sunt vajnici pe metereze. O altă categorie – agitaţii nemulţumiţi. Îşi fac apariţia vijelios, pare că au treburi importante. Discută între ei pe un ton ridicat şi, fără să-şi termine băuturile, părăsesc incinta, puşi pe scandal. Mai sunt şi cei care vin să bea o cafea înainte, poate, de a ajunge la serviciu. Dar sunt puţini şi nu se fac remarcaţi decât prin calm. Muzica te asurzeşte.Explicaţia pentru volumul ei ne-o oferim singuri: să-i menţină treji pe veteranii nopţii. Notti Magiche sau Black Dog răsună alături de Iron, Lion, Zion ori Mexican Girl. După câteva discuţii interesante şi chiar un dans printre mese, pe la 11 dimineaţa, Oktoberfest este deja plin de adolescenţi. Copii hotărâţi să-şi înceapă ziua „cool” se ascund în spatele meniurilor şi pufăie de zor. După prânz, clientela devine tot mai eclectică, iar spiritele sunt destul de liniștite. Doar urmează o altă noapte de... „război”. Faună diversă, la fel şi impresiile de după. Așadar, dacă vreţi să ieşiţi din cotidian, încercaţi un „răsărit de soare” în Centrul Vechi. // Patricia Marinescu

Foto: Claudiu Popescu, Adi Bulboacă

Oktoberfest, Şelari 9-11, 0724.333.233; www.oktoberfest-pub.ro

Ultima „haltă” a unei nopți de bar-hunting

Primul non-stop din oraș

ramayana cafÉ Încă de la lansare, din 2008,

Ramayana Café a fost un local inspirat şi serios. A promis program 24/7 şi asta a oferit. A promis evenimente interesante şi acum sunt deja o tradiţie. A promis ceaiuri aromate, prăjiturele delicioase şi sandviciuri cu pâine coaptă pe loc, asta au şi acum în meniu. Prima dată când am fost la Ramayana mi-au plăcut dispozitivele radio cu care poţi chema chelnerul, atmosfera intimoromantico-relaxată şi ceaiul verde cu iasomie, servit aşa cum se cuvine în cel mai drăguţ set de ceai care există. Între timp, localul a căpătat pentru mine şi ceva valoare sentimentală. Iar acum o lună, când l-am văzut ultima dată, toate cele descrise mai sus mi-au reamintit de ce îmi place atât de mult să pierd vremea acolo la 3 dimineaţa. Sau la 6 după-amiaza. Chelnerii sunt mereu pregătiţi cu soluţii şi un zâmbet, meniul este din ce în ce mai stufos (încercaţi şi rooibosul verde neoxidat şi neapărat Yerba Mate, o plantă sud-americană cu teină), sandviciurile sunt la fel de gustoase (unul dintre cele mai noi se numeşte Curiously Sweet Chicken şi are piept de pui la grătar, merişor, ţelină verde şi maioneză, o combinaţie tare interesantă). Faptul că e non-stop e doar un plus. Ramayana oricum merită vizitată la orice oră.// Anca Negoiţă

Marţi seara, pe la 7, începuse inventarul... „Puteţi reveni după câteva ore?”. Mda, vezi să nu! Norocul (al meu, al locului?) a fost că nu am găsit nimic asemănător în Centrul Vechi, deci... am revenit a doua zi, tot pe seară. Erau două mese (toate înalte, cu aşa-zişii „cai” lângă) ocupate, iar prima impresie fu bună. M-am aşezat aproape de bar şi am desfăcut meniul, nu înainte de a observa că, pe lângă sticlele de vin, nu foarte numeroase, pe un raft poposise ba un single malt, ba un cognac, ba un cherry... Cum adică? Simplu: unii clienţi nu preferă vinul. Bun, să nu intre, e vizibil ce găsim dacă intrăm, vin! Recunosc, sunt un pic descumpănit. Să revenim... Vinurile italieneşti sunt cele mai numeroase, între produsele străine, şi aici găsiţi şi cea mai scumpă sticlă, Solaia 2006 Antinori Roşu Sec, 1625 lei. Sper că e foarte bun. Până atunci, aş fi vrut să gust din vinul roşu făcut de domnul Mugur Isărescu, doar că nu era. Cum de altfel nu erau destule româneşti, cel puţin la pahar. Mi s-a spus că în scurt timp vor fi schimbări ale meniului. Bine, înţeleg. Încep cu Calcos do Tanha Tinto Sec (Portugalia, 55 lei sticla, 11 lei paharul), destul de aspru, cu post-gust astringent, nu prea prietenos. N-am cerut nici platoul cu brânzeturi, nici pe cel cu fructe, ci am luat... măsline (8 lei). Dacă aveţi noroc, veţi fi serviţi de o tânără domnişoară şcolită într-ale vinului, simpatică şi cunoscătoare. Orarul nu e bătut în cuie, dar nimeni nu vă arată uşa dacă n-aţi terminat sticla la miezul nopţii. Oricum, pentru cei dornici să plece cu niscaiva palpabil din Corelli, preţul e cu 25% mai mic faţă de cel din meniu. Pas mal! Eu am continuat cu Domus Vitae Rosso di Montalcino DOC SEC (Italia, 90/18 lei) şi am terminat cu Simonsig Cabernet Sauvignon Merlot SEC (Africa de Sud, 65/13 lei). Cel mai bun a fost italianul, bine conturat, fără arome. Am plecat mulţumit, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră, oricând. // FLORIN BARBU Foto: Adi Bulboacă

Oktoberfest

Corelli Wine Bar, Smârdan 28, 0723.000.011, 021.312.60.00

Ramayana Café, Baldovin Pârcălabul 11, 0788.595.595; www.ramayana.ro FEBRUArie 2012 | BeWhere! | 71

luburi

Foto: Claudiu Poperscu

Căutați prin decor papiota

[Bon ton]

PAPIOTA Recunosc: sunt pretențioasă. Mai ales atunci când vine vorba despre concordanța dintre concept și design. Sigur că numele acesta mi-a stârnit interesul. Am ajuns într-o vineri seară, pe la 9. Mesele erau deja ocupate, așa că ne-am așezat la bar. De la înălțimea scaunelor cu pricina am putut studia cu atenție decorul, oamenii, atmosfera. Prima impresie: „quelque chose de différent”. Practic, privirea mea n-a avut răgaz nicio clipă. De parc-aș fi fost într-o permanentă

competiție cu mine însămi. Voiam să descopăr alte și alte detalii. Și n-am să vă dau prea multe indicii (în caz că ajungeți aici). Un singur îndemn: căutați papiotele colorate prin decor! Mesele de cusut și de călcat se integrează perfect în cadru. Și chiar sunt comode. Iar meniul pare numai bun să-ți tot „croiești” gusturi. În cercați „Unul pe față/unul pe dos” (votcă neagră cu lichior de pepene și zmeură, 21 lei). O să vă deschidă apetitul pentru alte și alte „cusături”. Barmanii chiar știu

ce fac. Și cum să servească. Dacă mergeți în capătul localului, veți vedea Șelariul dintr-o perspectivă pe care n-am crezut-o posibilă. Pentru priveliștea asta, mai bine faceți o rezervare. Și la capitolul acesta veți avea o surpriză plăcută. Când am plecat, abia venise DJ-ul. Păcat! Dar promit să revin. Mai ales dacă Papiota rămâne în aceste tipare. // Stela nadoleanu Papiota, Lipscani 43 (prin Intrarea Lipscani), 021.315.40.43; www.papiota.ro

[revisited]

Foto: Claudiu Poperscu

Barfly

Ușa e deschisă până spre dimineață 72 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

De când s-a mutat în zona Unirii, şi au trecut ani buni de atunci, Barfly şi-a cam pierdut din farmec. A dat intimitatea spaţiului iniţial pe generozitatea celui de acum, iar singurele bile albe rămân muzica (de cele mai multe ori, bună de dans) şi ora târzie de închidere. Cobori, cu mare grijă la pragul de sus şi la unghiul în care se înclină treptele, şi ajungi în încăperile portocalii, cu mese şi scaune din lemn, parcă împrumutate de la cantina liceului. Pe pereți, câte un tablou ici-colo întruchipând un Armstrong ori Solarisul lui Tarkovski. În așa ambianță, e clar că noaptea capătă noi valenţe. Prima imagine: separeul de lângă pupitrul DJ-ului. Mai mulţi bărbaţi trecuţi de 30 de ani ocupă scaune ordonate într-un semicerc perfect şi privesc domnişoarele ori cuplurile care dansează pe ring. Ca la balul de clasa a opta. Fac stânga-mprejur şi ajung la bar. Aici, ca de nicăieri, mi se spune răspicat „ne cunoaştem de undeva”. Îl asigur

scurt pe respectivul că nu l-am văzut în viaţa mea şi îmi comand ceva. Destul de uşor, chiar dacă ceasurile băteau ore matinale, lumea începuse să se agite pe ritmuri Cabo Verde. Au urmat Aznavour, Zeppelin, The Rolling Stones sau Zaz, iar cu shot-urile care tronau pe bar, dansul s-a încheiat undeva în jur de 7 dimineaţa. Dacă tot am stat până la ora asta, hai să ne bem cafeaua tot aici. Propunerea este acceptată în unanimitate. Trebuie să ştiţi că preţurile sunt mai mult decât acceptabile, iar personalul e destul de priceput. Spre dimineaţă, ce-i drept, DJ-ul (cu care, uneori, te poți târgui pentru câte o preferinţă – după puterea buzunarului clientului şi a pasiunii acestuia pentru muzică) părăseşte pupitrul, lăsându-ne în voia playlistului, dar, la ora aia, pentru cei mai mulţi nu mai contează aproape deloc. // Patricia Marinescu Barfly, Olteni 3, 0720.566.110; www.barflybuc.wordpress.com

to shop

Foto: PR

Grand Hotel Continental Interioarele acestui boutique hotel dezvÄ&#x192;luie epoci Č&#x2122;i stiluri celebre: Ludovic XV, renascentism, baroc... Detalii la pag. 79 Februarie 2012 | BeWhere! | 73

hopping

Happy

Ex-Valentine! Dacă Valentine’s Day sau Dragobetele nu sunt chiar sărbătorile voastre preferate, dar nici nu le puteţi ignora din diverse motive, aţi putea măcar să vă amuzaţi într-un stil cât se poate de neconvenţional. Nu spunem să fiţi răutăcioşi. Ba chiar sugerăm să vă inspiraţi din lista noastră doar dacă ştiţi că destinatarii ţin la glumă.

Amigurumi Doll www.etsy.com

1 Voodoo

3.20 $

Anna Lappé: for a Hot Planet www.amazon.com

3 Diet

aprox. 17 $

De Anca Negoiţă

n cazul în care nu preţuiţi în mod special relaţia abia terminată şi dacă nici nu vreţi să mai ţineţi legătura cu ex-ul, cel mai bine ar fi să nu vă cadorisiţi de ziua dragostei. Maximul pe care îl puteţi face în acest caz este să trimiteţi o felicitare imparţială cu un mesaj clar de genul „O viaţă frumoasă” şi atât. Pentru un passive-agressive touch, felicitarea ar putea fi o poză a ta cu actualul. Dar nu încurajăm astfel de comportamente. O altă idee ar fi fursecurile în formă de cap de mort. Fie că le preparaţi acasă sau că le comandaţi de pe site-uri specializate, prăjiturile sunt întotdeauna un dar greu de refuzat. Indiferent de formă. Aproape la fel de bun este şi un dar impersonal, cum ar fi o umbrelă, de exemplu. Util, practic, fără nicio legătură cu orice ar putea însemna romantism. La fel de rece poate fi şi un voucher, mai ales dacă este pentru un abonament complet la psihoterapie. Se înţelege că, dacă v-a părăsit, sigur are nevoie. Sau, aţi putea măcar să-i luaţi un DVD cu filmul În Derivă cu Marcel Iureş. Poate e autodidact. La aceeaşi categorie intră şi cartea cu reţete dietetice, abonamentul la sală sau, şi mai bine, un cântar. Nu în ultimul rând, cumpăraţi pentru Ex un suport de cuţite pentru bucătărie. E practic, şi colorează camera. Sigur vă va rămâne veşnic recunoscător, chiar dacă nu va suna să vă mulţumească în persoană.Tot la categoria design interior intră şi păpuşile voodoo. Dacă reuşiţi să treceţi peste reputaţia proastă pe care şi-au făcut-o, veţi vedea că sunt chiar drăguţe. C 74 | BeWhere! | FEBRUARIE 2012

The Ex

2 5-Piece

Knife Set with Unique Red Holder Designed By Raffaele Iannello www.amazon.com aprox. 90 $

Skull Cookies

4 Găsiți

rețeta pe www. cooksbookblog.com

Ambient

5 Umbrella

Umbrelă cu prognoză meteo. Detalii pe www.ambientdevices. com;aprox. 125 $

Glass Diagnostic

6 Scale

www.eurosau.de aprox. 19.90 EUR

De-ale copilăriei

nou deschis

Foto: Claudiu Popescu

L’Atelier des enfants

[kids corner] Este unul dintre cele mai noi magazine pentru copii deschise în Bucureşti. Atelierul se află pe Calea Dorobanţilor şi are pe rafturi câteva dintre cele mai cunoscute branduri de fashion, de la Boss, DKNY sau Timberland la Elle şi Calvin Klein. Nu-i rău deloc să fii copil, mai ales dacă ai o pereche de părinţi dispusă să cheltuie pentru imaginea familiei. Colecţiile din magazin sunt în ton cu tendinţele şi se adresează celor cu vârste cuprinse între 0 şi 16 ani. Astfel că există trei colecţii de la Boss – Premium, Lifestyle şi Sport High-Tech, linia Donna Karan New York cu haine eclectice, urbane, practice, colecţia Elle într-un ton şic-relaxat,

à la parisienne, haine confortabile, rezistente, de zi cu zi, de la Timberland, dar şi colecţii casual, neutre şi simple, semnate Calvin Klein. Magazinul se întinde pe o suprafaţă de aproape 100 de metri pătraţi şi are aproximativ 2.000 de produse din care să alegeţi.

L’Atelier des enfants, Calea Dorobanţilor 116-122, 021.230.14.46; www.latelierdesenfants.ro

Poveștile pentru cei mici nu rămân închise doar în cărți și în vise. Ele sunt aduse în realitatea urbană de designeri celebri și aranjate de mâini dibace în magazine pline de culoare, cu personaje dintre cele mai haioase. De Aura Clara Marinescu

C Boribon este o lume cu figurine, vehicule, puzzle-uri, decorațiuni și instrumente muzicale.Aici, părinții vor avea mari dificultăți în alegerea cadoului pentru cei mici. E o lume a jucăriilor. Primele care îți atrag atenția sunt cele realizate manual, din materiale naturale. Jucăriile prinse cu sfoară (pe care cei mici le pot trage după ei prin casă) favorizează abilitățile motrice, așa că Zouzou, măgărușul alb cu patru roți (50 lei), își poate câștiga statutul de nou prieten. Mașinuțele I’m Toy (67 lei) vor deveni cu siguranță „accesorii” (de casă, nu de drum lung) ale oricărui prichindel cu vârsta cuprinsă între 3 și 7 ani. Un set de bucătărie din metal cu buline albastre pentru „domnișoare” costă 130 lei. Iar dacă ajungem la secțiunea bijuterii și accesorii, găsiți inele, agrafe de păr Tatiri și ceasuri de mână ingenios colorate (între 8 și 27 lei). La capitolul cochetărie, Boribon a pus în vânzare pălărioare croșetate manual, din bumbac pur (45 lei). Înainte să faceți comanda online (www. boribon.ro), cercetați cu atenție măsurile! Veți primi produsul în 10 zile.

le, ghiozdanele și ustensilele de birou pe care orice elev și le dorește. Despre paleta de culori ce să mai vorbim! – sunt pentru toate gusturile, de la roz-bombon, la verde-crud, de la roșu-aprins la negru-tăciune. Există și produse dedicate fanilor anumitor trupe.Vă place Beatles? Veți găsi aici un set de rechizite (cu rucsac, penar, caiet) branduite corespunzător. Prețul carnețelelor variază în funcție de mărime:A4–45 lei, A5–35 lei și A6–25 lei. Jurnalele pe hârtie ivoire costă de la 11 la 70 lei. Colour oferă produse cu semnături celebre: Jordi Labanda (un ghiozdan Bond Girl costă 180 lei), Madame Mo (o carte poștală costă 6 lei), Agatha Ruiz de la Prada (mini geantă bow – 70 lei) sau Divinas Palabras (geantă laptop economy – 250 lei). Printre favorite se numără: caietele cu oițe și cele realizate din hârtie reciclată, păpușile Momiji (55 lei). Colour — Beautiful Things, Calea Victoriei 83-85, 021.230.10.66, L-V: 10:00-19:00, S: 11:00-16:30

C Chiar dacă Pierrot Decorațiuni este un magazin cu decorațiuni de interior, există și un colț dedicat celor mici. Împodobit cu îngerași și căluți din lemn, camerele celor mai mici membri ai familiei pot fi decorate cu ajutorul produselor italienești Bartolucci. Istoria lor începe încă de pe vremea când televizorul și jocurile video nu existau, iar copiii își petreceau timpul liber jucându-se afară. Lumea fantastică a animalelor este imortalizată în lemn. Detaliile lucrate cu grijă fac din animalele-jucării Boribon, Viitorului 21 (lângă Piaţa Gemeni), 021.211.10.63, L-V: obiecte originale pentru camerele celor mici. O lume 10:00-20:00, S: 10:00-15:00; Madrid 5A, 021.253.13.53, L-V: fantastică formată din ceasuri-iepure și pisici-abajur, 10:00-19:00, S: 10:00-15:00. din căluți-balansoar și din marionete, toate lucrate artizanal, exclusiv din lemn. Prețurile produselor pornesc de la 100 de lei. C Colour – Beautiful Things este un boutique plin de nuanțe. Dincolo de prag se întinPierrot Decorațiuni, Intrarea Biserica Albă 1, 021.317.40.44, L-V: de o întreagă lume a rechizitelor pentru copii și adolescenți. Privirea îți rămâne „ancorată” de penare- 10:30-19:30, S: 11:00-15:00

76 | BeWhere! | FEBRUARIE 2012

mihaela murgu este trainer online

ealth

Aerobic online, non-stop

unt însă şi câţiva ambiţioşi printre noi care, chiar dacă nu au timp sau bani, reuşesc să facă sport, să ducă o viaţă sănătoasă şi să arate absolut superb. Pentru ei şi pentru cei care vor să le calce pe urme există www.homeaerobic.com, un serviciu online de aerobic pentru acasă. Siteul împlineşte în februarie 2 ani şi are deja o bază de abonaţi din toată lumea. „Am atât români, cât şi străini, chiar dacă programele sunt, în momentul de faţă, doar în română”, povesteşte Mihaela Murgu, iniţiatoarea serviciului. „Am lansat acest site la un preţ foarte accesibil (un abonament nelimitat pe lună costă 6 euro) cu gândul la persoanele foarte ocupate, care călătoresc mult şi nu au timp să ajungă la o sală de fitness sau aerobic, dar şi pentru cei care nu îşi permit să plătească un abonament la o sală de fitness complet dotată şi, mai ales, pentru cei care nu îşi permit să plătească un antrenor personal”. Mihaela practică sportul de la vârsta de 3 ani.A început cu balet clasic la Rapsodia Română, Palatul Naţional al Copiilor din Bucureşti şi Liceul de Coregrafie Floria Capsali, iar de la 15 ani şi până azi predă clase de gimnastică aerobică, functional intensive training şi face inclusiv personal training. Specializarea sa este acum aceea de instructor de aerobic Body Shape, Cardio&Tone. Iar din iulie anul trecut a lansat în România conceptul de Port de Bras, un fel de aerobic combinat cu elemente din baletul clasic.

O zi obişnuită din viaţa sa este de-a dreptul inspiraţională. „Mă trezesc în jurul orei 7:00 şi încerc să-mi programez toate antrenamentele personale de la domiciliul clientului după ora 9:00 ca, în acest timp, să pot face un duş rapid, să mănânc şi să verific dacă abonaţii homeaerobic.com au întrebări legate de programe sau nutriţie. Micul dejun este foarte important. Nu-l sar niciodată, pentru că trebuie să-mi dea energie care să-mi ajungă până după ora 14:00.Trebuie să fie bogat în proteine şi carbohidraţi complecşi ca să ţină de foame.Asta înseamnă un bol de iaurt cu nuci, stafide şi cereale musli fără zahăr plus o ceaşcă de cafea”. Prânzul înseamnă peşte (somon) sau curcan cu legume proaspete sau fierte şi ca desert un baton de cereale sau musli sau fructe uscate sau ciocolată. „Trebuie reţinut că am zis SAU, nu şi una, şi alta”. Ia cina la 20:30 – ciorbă de legume cu carne slabă sau o salată mare asortată cu roşii, castraveţi, ardei gras şi brânză. Mihaela are în jur de 2-3 antrenamente individuale pe zi, 2 ore de aerobic la Class Fitness Club şi câteva ore bune de filmări pentru homeaerobic.com. „Trebuie să concep câte 2 programe noi în fiecare săptămână şi de fiecare dată cu accent pe altă grupă musculară şi pe care trebuie să le filmez după ce le scriu în detaliu şi stabilesc unde ar trebui să fac observaţiile necesare, ca toate exerciţiile să fie executate corect de toţi cei care mă urmăresc”. Un film cu durata de 40 de minute poate necesita până la 3-4

Foto: Claudiu Popescu

[sport] Aş merge la sală, dar nu am timp. Sau nu am bani. Sau le am pe amândouă, dar mai bine ţin dieta aia despre care am citit că te ajută să slăbeşti 15 kg într-o lună. Sunt scuze pe care le-am auzit (şi folosit uneori, spre ruşinea mea) de zeci de ori. De Anca Negoiţă

ore de filmări, timp în care lucrează intens, continuu. Cei mai mulţi abonaţi vor să slăbească mult şi repede. Replica Mihaelei în acest caz este „nu te-ai îngrăşat într-o zi, nu slăbeşti într-o zi”. Nu s-a inventat încă dieta universală, nici cea făcătoare de minuni, aşa că singura soluţie rămâne cea bine cunoscută: renunţarea la grăsimi, consumarea fructelor, a legumelor, a cărnii slabe şi sport, mult C sport. www.homeaerobic.com FEBRUArie 2012 | BeWhere! | 77

Aparatul invizibil aparatele dentare erau, până nu demult, coşmarul fiecărui adolescent, din aceeaşi categorie cu coşurile şi ochelarii de vedere. Acum sunt purtate şi la 30 de ani şi, mai mult, chiar pe covorul roşu. Tom Cruise, Niki Taylor şi Chris Rock pot face asta fără să-şi piardă din popularitate, pentru că aparatul purtat de ei este... invizibil. Iar zâmbetul mai alb şi mai drept ca niciodată. De curând, aparatul minune a fost adus şi la noi în ţară. Se numeşte Safir şi poate fi găsit la Dent Estet, Velvet Dental şi alte câteva clinici. Bracheţii săi sunt realizaţi din cristal transparent, ceea ce îi face practic invizibili. Spre deosebire de cei din ceramică, pe care se poate aduna placă bacteriană, aceştia rămân transparenţi pe toată perioada purtării aparatului, datorită structurii microcristaline şi a suprafeţei uniforme. În plus, deşi acţionează la fel ca orice alt aparat dentar, Safir este realizat dintr-un material care îl face mai confortabil şi deci mai uşor de purtat pe o perioadă îndelungată. Preţul unui aparat dentar Safir este de aproximativ 1.000 de euro.

„Sculptură” fără bisturiu [beauty] Cred în continuare că sportul este sfânt. Şi că nicio terapie minune nu-l poate înlocui. Cu toate astea, sunt la fel de convinsă că rezultatul final, acel trup perfect fără celulită, cu pielea întinsă şi elastică, nu poate fi obţinut decât dacă orele de sală sunt completate cu masaj sau, şi mai bine, cu şedinţe de modelare corporală. De Anca Negoiţă

nul dintre cele mai noi saloane din Bucureşti care au aparatura specială de remodelare corporală este Elos. Centrul se laudă cu câteva dintre cele mai noi şi mai performante echipamente din categoria mai sus menţionată – Vela Shape II şi Vela Smooth. Cele două promit diferenţe vizibile de la prima şedinţă. Nu am crezut până nu am încercat. Vela Shape II ajunge până în ţesuturile profunde şi astfel poate să reducă straturile de grăsime, circumferinţa şi celulita. Este un tratament neinvaziv şi fără timp de recuperare. Aparatul foloseşte tehnologia elos, o combinaţie între radiofrecvenţa bi-polară (RF), energia luminii infraroşii, masajul mecanic şi vacuum. Pe româneşte, un dispozitiv se plimbă pe zonele cu probleme şi le încălzeşte

[therapy info]

Intraceuticals

efectele se văd după prima ședință 78 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

şi masează. Masajul poate fi destul de dureros la început, mai ales dacă celulita şi stratul de grăsime sunt serioase. Pe mine m-a durut suportabil, m-a gâdilat îngrozitor şi m-a amuzat şi mai tare senzaţia pe care o dă vacuumul. Rezultatul s-a văzut cu ochiul liber. Pe măsură ce pielea se încingea (trebuia să ajungă la 42 de grade, după cum mi s-a explicat), masajul devenea mai dureros, semn că se spărgeau celulele de grăsime. Am făcut chiar şi febră musculară. Mai multă decât fac de obicei după sală. Pentru că e atât de eficient, nici preţul nu este cel mai mic. Un abonament cu 8 şedinţe, care tratează toate zonele afectate de celulită şi grăsime, poate depăşi 300 de euro. La fel de eficient este şi Vela Smooth, doar că durează mai mult, pentru că intensitatea cu care lucrează este mai scăzută.

Tot o terapie a vedetelor (i se mai spune şi „tratamentul Madonnei”), Intraceuticals funcţionează pe baza unor infuzii care au ca scop reîntinerirea feţei, curăţarea tenului, vindecarea anumitor probleme, închiderea porilor, estomparea petelor sau a eczemelor, vindecarea acneei şi multe altele. La Elos tratamentul este făcut de un medic specialist şi poate costa 100-125 de euro o şedinţă sau 850 de euro un abonament de 6 şedinţe în pachetul Rejuvenate plus Atoxelene. Cum funcţionează? Medicul se va plimba cu un aparat pe toată suprafaţa tenului. Acesta va pompa în piele un cocktail de substanţe nutritive – vitamine, acid hialuronic, minerale. Şi aici se poate vedea efectul imediat. De fapt, cel mai bine ar fi să rugaţi medicul să vă trateze o jumătate a feței ca să puteţi observa diferenţele – dispar cearcănele, dispar ridurile fine, se ridică linia pomeţilor şi a sprâncenelor, la fel şi colţurile buzelor. Lifting fără C bisturiu. Elos, Piaţa Dorobanţi 6, Intrarea Aviator Theodor Iliescu 2, 0729.232.889

Foto: Adi Bulboacă, PR

get healthy

Vela Shape II,doar pentru curajoase

oteluri

Concerto, restaurantul Hotelului Continental

info point

Foto: Claudiu Popescu, PR

Calendarul evenimentelor

Grand Hotel Continental

Clădire cu parfum interbelic, mobilă de la târguri de antichităţi din Italia şi case de licitaţii din Viena, gastronomie franţuzească. Aceasta este reţeta unui boutique hotel de cinci stele din mijlocul Bucureştiului. De Anca Negoiţă

lădirea a fost proiectată de un arhitect german şi un constructor român. Boutique hotelul avea atunci camerele la etaj, iar la parter, un restaurant de 240 de locuri, cu două saloane în forma literei L, plus o grădină de vară de 180 de locuri. După o perioadă de doi ani de procese birocratice şi încă doi ani de lucrări de construcţie, Grand Hotel Continental, monument istoric cu parfum de epocă interbelică, s-a redeschis în decembrie 2009. Acum are 59 de camere distribuite pe trei etaje, din care 3 sunt Senior Suite, 3 sunt Junior Suite, 3 sunt Deluxe Clasic, 18 sunt camere standard şi 30 camere deluxe. Cele 6 apartamente sunt decorate în stilurile Renascentist, Baroque, Impero, Ludovic XV. La parter, funcţionalitatea încăperilor a fost modificată în urma ultimei restaurări, astfel încât, astăzi, unul dintre cele două saloane în forma literei L, unde era odinioară restaurantul cu 240 de locuri, este acum recepţia. Iar al doilea adăposteşte

restaurantul Concerto, care se laudă cu o piesă din lemn de mahon cu sticlă gravată şi o masă cu capete de dragoni din lemn de nuc de la faimoasa casă de licitaţii Dorotheum din Viena. Conceptul pe care se bazează poartă numele de „nouvelle cuisine”. „Sala rustică”, aflată odinioară la subsolul clădirii, a fost înlocuită de Balkan Bistro, restaurant cu specific balcanic. Mobilierul bogat ornamentat al recepţiei a fost achiziţionat de la o fostă reşedinţă nobiliară din Bergamo, iar masa centrală din foaierul recepţiei, consola, scaunele cu tapiţerie florală şi oglinzile au fost cumpărate de la târgul de antichităţi din Parma. Câteva dintre candelabre au fost licitate în Viena, la Dorotheum, iar altele, selecţionate cu migală din varii târguri de antichităţi, în vreme ce o parte au fost realizate în baie de aur, la comandă, de către meşteşugari italieni. Victoria Club, barul englezesc, a fost amenajat la parter pe locul fostei recepţii a hotelului. Mobilat

cu piese clasice din mahon şi ca napele Chesterfield din piele, barul are şi un cigar lounge. Gravurile de pe pereţii barului au fost şi ele aduse de la Târgul de Antichităţi din Fontanellato, Parma. C Grand Hotel Continental, Calea Victoriei 56, 0372.010.300; www.continentalhotels.ro

• 2012 cuprinde clasicele Valentine’s Day, 8 Martie, Săptămâna Românească, Crăciunul şi Anul Nou. La vară vor relua serile dansante lansate anul trecut pe terasa hotelului. În restaurantul Concerto vor fi seri muzicale cu solişti care vor cânta live şi petreceri tematice.

• În restaurantul Concerto, meniul este european, inspirat mai ales de bucătăria franceză. La Balkan Bistro se servesc preparate din bucătăriile tradiţionale ale mai multor regiuni, de la Albania, Bulgaria, Croaţia, până la Grecia, Turcia, Serbia şi, evident, România. Fiecare preparat are o poveste, iar numele felurilor de mâncare sunt redate în limba lor originară: Imam Bayildi, Meze Konstantinos, Halloumi me piperi prasino, Karides Guvec, Anatolian Kebab a la Bayram, Pasticada, Şiş Kebab, Yaourti me meli, Kadayif şi multe altele. • Printre atracţiile turistice din zonă se numără Calea Victoriei, MNAR şi Ateneul Român la distanţă de 5 minute de mers pe jos. Teatrul Naţional şi Universitatea sunt la 10 minute distanţă, la fel şi Muzeul de Istorie şi clădirea C.E.C. Și nu în ultimul rând, Grădina Ciş migiu, cea mai veche grădină publică din Bucureşti, amenajată în stilul parcurilor britanice.

FEBRUArie 2012 | BeWhere! | 79

ravel

Incredibila Indie

Foto: Ștefan Dobroiu

Nu ştiu cât au nimerit-o autorităţile noastre cu „Land of Choice”-ul lor turistic, dar indienii sigur s-au descurcat mai bine: India este cu adevărat incredibilă (sloganul de ţară este „Incredible India”), iar călătorului nedeprins cu ţările de un miliard de locuitori îi vor trebui câteva zile de acomodare. De Ștefan Dobroiu i se pare că la metroul Unirii este aglomerat la ora de vârf? Înseamnă că n-aţi fost în New Delhi, unde cozile gigantice de la metrou sunt sugrumate şi de puncte de control mai ceva ca la aeroport. Aveți impresia că Bucureştiul e încetinit de blocaje de circulaţie? Dați o fugă în milenarul Varanasi, unde ricşe, biciclete, vaci şi maşini de toate felurile se înghesuie pe aceeaşi stradă îngustă, dominată de un poliţist care nu ezită să facă ordine ajutându-se şi de un băţ lung de bambus... Oricât de mult aţi citit despre India şi oricâte fotografii aţi văzut, nu vă consideraţi pregătiţi: veţi fi luaţi întotdeauna prin surprindere, şi uneori nu în cele mai plăcute moduri. Cate goric nu este o ţară în care se călătoreşte uşor şi poate că la plecare vă veţi promite să nu vă întoarceţi curând, dar nu vor trece câteva săptămâni şi deja va începe să vi se facă dor... Bineînţeles, puteţi vizita India cu ajutorul unei agenţii de turism, dar aşa veţi cunoaşte doar o versiune edulcorată: nu puteţi trece prin Delhi fără să daţi din coate pentru a înainta măcar un metru într-un bazar, fără să fiţi hărţuiţi de şoferii de auto-ricşe, fără să treceţi prin gară (una dintre cele mai haotice din lume) sau fără să vă tocmiţi pentru orice serviciu cât de mic. Toate sunt experienţe esenţiale, pe care tururile oferite de agenţiile de turism vi le refuză în numele confortului şi-al relaxării. Prin urmare, plănuiţi-vă fiecare etapă a călă toriei din timp (biletele de tren ar trebui luate măcar cu o lună înainte), pregătiţi-vă rucsacul şi începeţi aventura. În primele zile, probabil 80 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

uland DarB waza, imensa poartă spre moscheea din Fatehpur Sikri

Copii privind printr-un panou de piatră sculptat, Fatehpur Sikri

Jama Masjid, marea moschee din Delhi

o să rămâneţi uimiţi de nenumărate ori, căci în India e uşor să ştergi cu buretele secole (şi uneori milenii) de civilizaţie. Sau, mai bine zis, de tehnologie. Poate că metroul din New Delhi este mai performant decât cel din Bucureşti, dar e de ajuns să vă îndepărtaţi câţiva kilometri de oraşele ultra-aglomerate pentru a vedea sate fără curent electric, în care se ară cu plugul şi se macină în moara de piatră, aşa cum se făcea şi înaintea erei noastre. Uimirea va fi înlocuită curând de o stare de relaxare: India e cum e şi n-ai ce-i face, prin urmare mai bine vă bucuraţi de tot ce vă poate oferi. Câteva dintre cele mai frumoase privelişti ale lumii se află la maxim zece ore de mers cu trenul de capitală şi până şi cel mai umblat turist va avea cu ce să umple o lună de turism intens. Unii reuşesc să umple câţiva ani, pentru că India poate fi ca un drog: îndepărtarea induce un sevraj insuportabil. Pentru mulţi dintre noi, o călătorie în Asia reprezintă o investiţie de timp, bani şi energie considerabilă, prin urmare, puteţi fi tentaţi să profitaţi cât mai mult de (prea puţinele) zile petrecute acolo, dar e o idee proastă să vreţi să vedeţi prea mult în prea scurt timp. Nu vă doriţi doar un maraton de temple şi forturi. India vă ajută oferindu-vă o mulţime de alte experienţe improbabile în Europa: poate o călătorie pe cămilă în deşert, la Jaisalmer, o lecţie de yoga la doi paşi de adulatul Gange, în Varanasi, prepararea unui curry de pui la o lecţie de bucătărie locală în Udaipur, câteva minute de meditaţie despre puterea dragostei în umbra Taj Mahalului în Agra, experienţa extremă a traversării unei străzi în Delhi şi multe-multe altele. Printre palate şi temple puteţi strecura vizite Udaipur Carnete îmbrăcate în mătase în rezervaţii naturale, căci aici se află câteva dintre cele mai întinse zone protejate din lume, unde puteţi porni, pe spinarea unui elefant, în căutarea unui tigru, simbolul bogatei vieţi sălbatice indiene. În acelaşi timp, doar stând pe o stradă, înconjurat de sute şi mii de localnici care-şi văd de treburile zilnice, vă întoarceţi mai schimbat decât dintr-un turneu exhaustiv prin marile capitale ale Europei... Atenţie, India poate fi şi periculoasă. Nu mă refer la siguranţa personală, căci riscurile la acest capitol sunt mult mai mici decât se spune, ci la faptul că veţi dori întotdeauna să vă întoarceţi. Sau să mergeţi în Sri Lanka. Sau în Nepal. Sau în China, Laos, Thailanda şi Vietnam. India are toate şansele să deschidă un apetit dificil de satisfăcut pentru cei care se bucură de o lună de concediu pe an: călătoriile în locuri unde milioane de oameni vă amintesc că se poate trăi cu totul altfel decât suntem obişnuiţi. C Palatul regal din Udaipur

FEBRUArie 2012 | BeWhere! | 81

adrese utile

grand hotel continental

Dacă nu știți cum și unde să ajungeți, noi vă punem semnul exclamării pe hartă. colour

bastilia, porc cu piper

B Muzică Club Control, Academiei 19, 0733.927.861; www. control-club.ro Club Fabrica, 11 Iunie 50, 021.335.03.23; www.fabrica-club.ro Green Hours, Calea Victoriei 120, 0788.452.485; www. greenhours.ro Hard Rock Café, Șoseaua Kiseleff 32, 021.206.62.61; www. hardrock.com Kulturhaus, Sfânta Vineri 4, 021.313.55.92; www. kulturhaus.ro Safe House, Popa Nan 82 bis; www.facebook. com/pages/Safe B Muzică clasică Ateneul Român, Franklin 1-3, 021.315.00.24; www. fge.org.ro Sala Radio, Gene ral Berthelot 60, 021.303.14.28; www. orchestre.srr.ro Opera Naţională Bucureşti, B-dul Mihail Kogălniceanu, 70-72, 021.314.69.80;

www.operanb.ro B Localuri Şarpele Roz, Calea Victoriei 163, 0742.582.728; www. sarpeleroz.ro Blind Restaurant, Traian 147, 0720.067.580; www.blindrestaurant.ro Ramayana Café, Baldovin Pârcălabul 11, 0788.595.595; www. ramayana.ro Old Nick Pub Bucureşti, Dionisie Lupu 88, 0733.525.150; www. oldnickpub.ro Steak House, Pache Protopopescu 60; www. specialsteaks.com Bastilia Librarium, Piaţa Romană 5, 021.315.43.14; www. facebook.com/libraria. bastilia Cafeneaua Smârdan, Smârdan 18, 021.316.77.55; www. cafeneauasmardan.ro Club „La Dolce Vita”, Occidentului 44, 0744.388.659, 0728.832.744 Papiota, Lipscani 43, 0728.470.926;

82 | BeWhere! | FEBRUArie 2012

www.papiota.ro Barfly, Olteni 3, 0720.566.110; barflybuc.wordpress. com Oktoberfest, Şelari 9-11, 0724.333.233; www.oktoberfest-pub.ro Casa tulceană, Aaron Florian 3A, 021.311.83.24; www. casatulceana.ro Cocoşu’ Roşu, Mărgelelor 61-63, 021.434.20.89 Café Lautrec, Iancu Cavaler de Flondor 2, 0723.99.65.64/ 021.252.16.16; www. lautrec.ro Café Verona, Pictor Arthur Verona 13-15, 0732.003.060; www. carturesti.ro Dante Café, Mihail Kogălniceanu 49;0743.688.722 James Joyce, Piaţa Walter Mărăcineanu 1-3, 021.311.41.77 Shakespeare Bar, Blănari 21, 0729.842.459/ 021.311.19.92; www. shakespearebar.ro Van Gogh Grand Café, Smârdan 9, 0311.076.371;

www.vangogh.ro1

Teatrul Masca, Bulevardul Uverturii 70, 021.430.50.55; www. B Shopping L’Atelier des Enfants, masca.ro Teatrul Bulandra, Calea Dorobanți 116Sala „Toma Caragiu”, 122, 021.230.14.46; 021.212.05.27, www.latelierdesenSala „Liviu Ciulei”, fants.ro 021.314.75.46; www. Boribon, Viitorului 21, bulandra.ro 021.211.10.63, Madrid Teatrul Nottara, Sala „George Constantin”, 5A, 021.253.13.53; 021.318.89.01; www. www.boribon.ro nottara.ro Colour, Beautiful Teatrul Luni de Things, Calea Victoriei 83-85, 021.230.10.66; la Green Hours, 0788.452.485; www. www.colour.ro greenhours.ro Pierrot Decorațiuni, Intrarea Biserica Albă 1, B artă 021.317.40.44; www. Grand Café Galleron, Nicolae Golescu 18A, pierrot.ro 021.312.45.65; www. grandcafegalleron.ro B Health MNIR, Calea Victoriei Elos Beauty Center, 12; www.mnir.ro Piața Dorobanţi 418 Gallery, In6, Intrarea Aviator trarea Armașului Theodor Iliescu 2, 12, 0747.480.630; 0729.232.889; www. www.418gallery.com elos.ro Hotel Sarroglia, Vasile Lascăr 59, B travel 031.412.60.00; www. Grand Hotel Contisarrogliahotel.com nental, Calea Victoriei Pavilion Unicredit, 56, 0372.010.300 Nicolae Titulescu 1, 021.310.54.69; www. B teatru pavilionunicredit.ro Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu, Fort 13, Penitenciarul București Jilava, B-dul Corneliu Coposu Sabarului 1, Comuna 2, 0269. 210.092; Jilava, Județul Ilfov www.sibfest.ro

B Oraș Arhivele Naționale ale României, Bulevardul Elisabeta 49, 021.313.92.95; www. arhivelenationale.ro Fundația Calea Victoriei, Caimatei 20, 021.321.30.22; www.fundatiacaleavictoriei.ro Muzeul memorial „Liviu şi Fanny Rebreanu”, Bulevardul Profesor Doctor Gheorghe Marinescu 19, 021.317.90.41; www.mnlr.ro Muzeul memorial „Ion MinulescuClaudia Millan”, Bulevardul Profesor Doctor Gheorghe Marinescu 19, 021.317.90.41; www.mnlr.ro Muzeul Național Cotroceni, Bulevardul Geniului 1, 021.317.31.06; www.muzeulcotroceni. ro Muzeul Țăranului Român, Kiseleff 3, 021.317.96.61; www.muzeultaranuluiroman.ro Librăria Humanitas Kretzulescu, Calea Victoriei 45, 021.313.50.35; www. humanitas.ro

Foto: Claudiu Popescu, Adi Bulboacă

ramayana cafÉ