BeWhere! numarul 6, martie 2012

ready

MAR 2012 6 Editorial 8 Calendar

genius 10 expat corner

„Cultura ar trebui să fie în miezul politicii“ Un interviu bilingv cu un diplomat „atipic“ – Henri Paul, fostul ambasador al Franţei la Bucureşti.

14 interviu

silviu purcărete Între autoironia salvatoare și teatrul total.

16 prin ţară

motive de popas BeWhere! pleacă prin ţară și vă recomandă locuri de popas.

17 cover story

în alb şi negru Vă invităm să priviți viața oraşului și artele în nonculori.

27 invitatul lunii rodolfo arturo herrera saldaÑa În poncho prin Bucureşti.

28 City bd

Foto: Adi Bulboacă

cronică albă pentru filme negre Gusturile nu se dis­cută. Filmele însă...

30 profil mihaela sîrbu, roluri și personaje în două filme românești

4 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

vânătorul de flăcări Pompier în Capitală.

to go 32 evenimentele lunii

One World Romania, B-est, NexT Avanpremiere ale festivalurilor de film din martie.

38 ORAȘ

clasic. de pus în ramă Ştefan Dinu – Allkimik şi idealuri fotografice. cronică la mărţişor, locuinţa lui Tudor Arghezi.

42 muzică

Bluesul la români În acordurile lui Vali „Sir Blues“ Răcilă.

Autoportret Bujor Stoicovici.

48 Muzică clasică

„Vă place bach?“ Răzvan Suma în turneu naţional.

50 film

artistul, emoţia şi americanii Filmul care omagiază epoca alb-negru. interviu Mihaela Sîrbu și „Tatăl fantomă”.

editorial Redactor-Șef Stela Nadoleanu stela.nadoleanu@bewhere.ro Redactor-Șef Adjunct Anca Negoiță anca.negoita@bewhere.ro Secretar General de Redacție Monica Anghel monica.anghel@bewhere.ro Editor Oraș Aura Clara Marinescu aura.marinescu@bewhere.ro Editor Muzică Patricia Marinescu patricia.marinescu@bewhere.ro Editor Film Ileana Bîrsan ileana.birsan@bewhere.ro Editor Teatru Cristiana Gavrilă cristiana.gavrila@bewhere.ro Editor Carte Ema Stere ema.stere@bewhere.ro Editor Artă Igor Mocanu igor.mocanu@bewhere.ro Editor Localuri Florin Barbu florin.barbu@bewhere.ro Editor Text Teodor Dună Colaboratori Raluca Radu, Mihai Nicolau,Theodora Stoica, Andrei Scarlatti, Alina Epîngeac, Raul Demetriad, Adriana Ioanide, Costin Mihalache, Natalia Tomescu, Codruța Crețulescu, Andrei Crețulescu, Oana Stoica

Foto: Adi Bulboacă

web Content manager Ionuț Constantinescu ionut.constantinescu@bewhere.ro Web-editor Petre Zarioiu petre.zarioiu@bewhere.ro

lacrimi și sfinți

54 teatru

mihai mălaimare sau arta pură a actorului și întâlnirea cu masca. cronici Hedda Gabler, Capra cu trei iezi, Pescăruşul, Cină cu prieteni.

58

Dans

dansul ca adn, între alb şi negru Sandra Mavhima, autoarea scurtmetrajului Collective Identity.

60 carte

tipar la o culoare Marjane Satrapi sau monocromia ca declarație de principiu.

64 artă

dna: dust narrative analysis Nicolae Comănescu, artă din praf și pulbere.

to shop 76 shopping

the taste is 68 restaUrante, baruri, cafenele, Cluburi

crud şi negătit Andreea Ştefan mănâncă vegan. Raw vegan. omnivore’s dilemma Urban cool, occidental. lacrimi şi sfinţi De la gâștele evreiești la rațele de duminică ale lui Dinescu.

Ageless club O nouă scenă pentru concerte live.

bespoke. perso­ nalizat, unicat, lucrat manual Pantofii Maftei, un brand austriac cu tradiţie românească.

design Art Director Liliana Trîncă DTP Magda Bitay magda.bitay@bewhere.ro Editor Foto Adi Bulboacă foto@bewhere.ro Foto & Ilustrații Adi Bulboacă, Claudiu Popescu, Nic Moldoveanu Redacția BeWhere!

Pictor Ion Negulici 4, sect. 1 București; redactie@bewhere.ro, tel/fax: 031.620.88.44 www.bewhere.ro marketing & p.r.

Eliza Sima Dumitrașcu eliza.dumitrascu@bewhere.ro

78 Health

meniu sănătos în oraş Bistro Montignac, Wellness Cuisine.

79 travel

Domeniul seniorilor La co­nacul din comuna Greaca, Giurgiu. berlinez pentru o săptămână Jurnalul unui pasionat de film și gastronomie.

82 adrese utile

sales manager Mariana Frățiean mariana.fratiean@bewhere.ro distribuție & abonamente Petrică Ghiță petrica.ghita@bewhere.ro abonamente@bewhere.ro; prin Zirkon Media și Interpress Sport director general Mihai Priboi tipografie G.CANALE & C. S.A. ISSN 2247-9481 Tiraj: 15.000 de exemplare © S.C. Corporate & Private Events s.r.l.

Toate drepturile asupra revistei BeWhere! aparțin S.C. Corporate & Private Events s.r.l. Reproducerea integrală sau parțială a textelor sau a ilustrațiilor din această publicație este interzisă în lipsa consimțământului prealabil al editorului. www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 5

dito

a

fganistanismul este cel mai grav defect al editorialului, reprezentând un flagrant dezacord între cel mai important eveniment al zilei şi subiectul ales de către editorialist în articolul său. Altfel spus, când ţara arde, preocupată fiind de o catastrofă naturală sau de un conflict social plin de violenţe, editorialistul scrie despre un eveniment minor, petrecut (eventual) într-o altă ţară. Prin urmare, afganistanismul presupune o lipsă majoră de actualitate. Această greşeală poate veni din grabă, din nepricepere sau, mult mai grav, din dorinţa manipu­latorie de a distrage atenţia cititorului de la adevăratele probleme sociale, economice etc.”

Fără să îmi propun să manipulez sau să vă distrag atenţia de la „starea naţiunii”, îmi asum lipsa de actualitate a subiectului despre care vorbesc. Ştiu că în ultimele luni au fost proteste. Ştiu că s-a schimbat întreg cabinetul de miniştri (şi premierul, desigur). Ştiu care e starea ţării noastre şi cunosc discuţiile despre situaţia Greciei, spre exemplu.

Mai ştiu că jurnalismul a fost pus la îndoială în ultima vreme. Ştiu că numai la cultură nu ne stă gândul. Dar, totuşi, despre cultură vreau să vă vorbesc.

După discuţia pe care am avut-o cu Henri Paul, fostul ambasador al Franţei la Bucureşti (găsiţi interviul la pagina 10), mi-au stăruit multă vreme în minte câteva cuvinte: „ideea culturii, la bază, este aceea de a permite oamenilor să trăiască mai bine”. Dar nu gândim deloc aşa.

Cât de mult interiorizăm ideea de cultură? Ne-o mai apropriem? Am lăsat-o să cadă, cumva, în ghearele divertismentului şi pare că nu mai e cale de întoarcere. Din când în când facem un pic de tam-tam (vezi legea audiovizualului), pentru că trebuie.

Am ajuns mercantili până şi cu emoţiile noastre. Aşa ne alegem spectacolele la care mergem (merită să dau banii? am/n-am timp pentru asta?).

Orice porţie, orice tip de cultură am consuma, vrem să ne aducă beneficii cât mai mari. Mercantilismul, câştigul personal primează, indiferent că înscriem copilul la o gră6 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

Foto: Adi Bulboacă

Afganistanism asumat diniţă particulară ca să înveţe două limbi străine încă din faşă sau că restricţionăm bugetele pentru secţia de cultură a vreunui ziar.

Când vom citi titluri culturale pe prima pagină a cotidienelor (şi nu doar când este vorba despre decesul vreunui artist)? Când un astfel de subiect va deschide jurnalul principal la TV? Când presa culturală va face rating? Când o ştire despre filmul de artă va atrage click-uri şi mii de „unici”, care, la rândul lor, stau la baza publicităţii pe site?

Cu ce să se hrănească cultura, dacă presupunem din start că „nu vinde”? Şi apoi, mă întreb, dacă vom lăsa cultura în derizoriu, fără atenţie, fără vlagă, cum mai potolim setea noastră de a trăi mai bine, despre care vă vorbeam mai sus?

PS: Ca să păstrez aceeaşi cheie de lectură, închei printr-un succint fals editorial. „Acesta din urmă nu vorbeşte despre o problemă preocupantă pentru colectivitate, ci atrage atenţia asupra unui material (dosar tematic) din interiorul revistei.”

Vă propun să intraţi în jocul nostru de nuanţe. L-am ales pentru a surprinde o tendinţă în artele contemporane, dar şi pentru a ne dezvălui poziţia editorială, prin câteva articole de opinie – în secţiuni. Vă mai supun atenţiei două noutăţi din sumar: câteva pagini bilingve dedicate expaţilor (sau turiştilor) pe care le vom publica începând cu această ediţie, precum şi lansarea rubricii permanente „Prin ţară”.

Motivul? Revista noastră ajunge, începând din martie, în chioşcurile şi librăriile din peste 15 oraşe ale ţării.

BeWhere your city is!

Redactor-șef Notă: Citate şi definiţii din Jurnalismul cultural şi de opinie, Sorin Preda, Polirom, 2006, cap. „Genuri de opinie. Editorialul”

t teatru & dans

11 şi 20 Vița de Vie

a artă

Filarmonica Timișoara (11 martie), ora 20:00

m muzică & live

alendar

f film c carte x mix s shopping

1-8 Târg

cu mărțișoare

Muzeul Satului „Dimitrie Gusti”, zilnic: 10:00-18:00

Tradiția spune că purtăto­ rul mărțișo­ rului era ferit de rele și de boală, și-i mergea bine tot anul. Mâini dibace au pregătit la început de martie sim­ boluri în alb și roșu.Târ­ gul de Mărțișor strânge laolaltă meșteri și artiști plastici din toată țara.

x

1

joi

2

VINERI

3

SÂMBĂTĂ

4

DUMINICĂ

expoziția „Mica_ Cera_Mica” Galeria Galateea, marți – vineri: 12:00 – 20:00, intrare liberă

Expoziţia de miniatură ceramică mai poate fi vizitată până pe 3 martie.

Peste 30 de artiști din București, Cluj-Napoca, Brașov, Baia Mare și Ora­ dea s-au reunit pentru a demonstra forța unor piese de artă, mici prin dimensiuni, dar mari prin valoare și conținut.

a

5

6

MARȚI

7

MIERCURI

1 martie10 iunie

Expoziție cu obiecte de tortură Muzeul București-Palatul Șuțu, preţ bilete: 10 lei (redus) şi 15 lei

55 de obiecte de tortură medievală, dintr-o colecție particulară, care provin în mare parte din Italia și Spania, pot fi văzute la București până la vară.

x

8 joi

9

VINERI

10

SÂMBĂTĂ

transhumanță”

12 God is an Astronaut

MȚR, sala Oaspeți, marțiduminică: 10:00-18:00

The Silver Church, ora 22:00, preț bilete: 50 lei

Proiectul artistic expus este al lui Dragoș Lum­ pan și arată astfel în cifre: 5 ani de cercetare, 6 țări studiate, 40.000 de km parcurși, 100.000 de fotografii, 70 de ore de material filmat și 100 de ore de înregistrări audio despre dispariția unui mod de viață milenar.

Irlandezii post-rock God is an Astronaut re­vin la București într-o nouă for­ mulă.

TNB, Sala Radio, ArCuB, Ateneul Român. Biletele se pun în vânzare la sălile de spectacol

Festivalul Flamenco or­ganizat de Institutul Cervantes ne arată, în cel mai pasional mod cu putință, că o țară înseamnă spiritul ei.

m

11

DUMINICĂ

12 LUNI

13 MARȚI

14

MIERCURI

15 joi

16

VINERI

m

15 The Big 3 The Silver Church, ora 21:00, preț bilete: 30 lei

a

Flamenco Clasic şi Noile Genuri

Stăm față-n față cu doi dintre cei mai importanți artiști jazz ai tuturor timpurilor.

Nu este prima dată când cei doi muzicieni colaborează live, dar este pentru prima dată când performează împreună la București.

Premiat de 18 ori cu Grammy, Chick Corea a semnat șapte albume împreună cu vibrafonistul de talie mondială Gary Burton. Acesta are în spate o carieră de cinci decenii și a colaborat cu nume dintre cele mai alese ale jazzului și bluesului.

15 ani de activitate într-un concert acustic.

Invitați speciali, piese vechi și noi, dar și unele care nu se aud de regulă în concerte.

1-18 Expo „Ultima

3-26 Festivalul

şi Gary Burton

Sala Palatului, ora 19:30, preț bilete: 75 – 300 lei

Opera Națională București (20 martie), ora 20:00, preț bilete: 30, 50 și 70 lei

m

Până pe 3

LUNI

20 Chick Corea

5 Tony MacAlpine The Silver Church, ora 20:00, preț bilete: 60 lei

Concertul face parte din turneul de promovare a celui mai recent album al chitaristului rock, intitulat Tony MacAlpine, lansat în 2011.

m

x

8 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

OCS, Coma și AB4 – o întâlnire între trei trupe prietene, o trecere în revistă a primei decade alterna de la noi.

m

13-18 Festivalul One World

Cea de-a cincea ediție a Festivalului de film documentar dedicat drepturilor omului, One World Romania, are loc între 13 și 18 martie la Cinemateca Eforie, Union, Corso și NCRR.

f

17

SÂMBĂTĂ

22 mar. - 18 apr.

17 şi 18

Lara Fabian

Sala Palatului, ora 20:00, preț bilete: 100 – 350 lei

Cântăreața de origine belgiană vine pentru pri­ ma dată la București și susține, la cererea publicului, două concerte.

m

18 mar. - 15 apr.

ATELIERPHOTON

Cursurile au loc la sediul Atelierphotonului din Banu Manta.

Taxa de participare: 700 lei/600 lei (elevi și studenți)

Asociația Culturală Con­ trol N lansează Atelierul de fotografie pe film şi formate alternative (5 cursuri, 15 participanți, trainer: Marius Iacob).

Atelierul se adresează celor pasionați sau interesați de fotografia pe film, îmbinând teoria fotografică ge­ nerală cu lucrul practic.

x

18

DUMINICĂ

19 LUNI

20 MARȚI

21

MIERCURI

22 joi

23

VINERI

24

Salonul de Arte Textile

Galeria Orizont, luni – vineri: 11:00-19:00, sâmbătă: 11:0015:00

MIX este conceptul propus de Uniunea Artiștilor Plastici pentru Salonul de Arte Textile 2012, deschis publicului în perioada 22 martie – 18 aprilie la Galeria Orizont din București.

MIX/SATB 2012 este o alcătuire expozițională formată din două secțiuni distincte: MIX/ Parietal/Ambiental, dedi­ cată tapiseriei clasice şi variantelor ei actualizate (haute lisse, basse lisse, broderie, imprimerie, colaj textil, tehnici mix­ te etc.) și MIX/Tridimen­ sional/Experimental, reprezentată de obiectul textil (post)modern, tehnicile de autor, instalația, mix media etc.

SÂMBĂTĂ

26 Gala Premiilor Gopo

Pe 26 martie, Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc organizează a 6-a ediție a Galei Premiilor Gopo, ocazie cu care sunt premiate valorile cinematografiei românești ale anului 2011.

f

28 Dramă, eroism și măreție Sala Enescu a Universității Naționale de Muzică din București, ora 19:00, intrare liberă

Al treilea concert din seria integralei Triouri­ lor cu pian ale lui Ludwig van Beethoven, or­ ganizat în stagiunea 2012 de Universita­ tea Națională de Muzică din București, la inițiativa ansamblului Musica Viva.

m

m

25

DUMINICĂ

26 LUNI

27 MARȚI

28

MIERCURI

29 joi

30 VINERI

31

SÂMBĂTĂ

1

DUMINICĂ

2

LUNI

12-18 Festivalul

28 mar. - 1 apr.

STEYsha School of Irish Dance, Studio Galapagos ş.a.

Festivalul Internațional de Film NexT (ediția a 6-a) are loc între 28 mar­ tie și 1 aprilie la Scala și Studio. Seminariile dedicate regiei, sounddesignului și distribuției de film se țin la cafeneaua Cărturești Verona.

Festivalul NexT

St. Patrick’s Day

Sărbătoare verde a Irlandei, St. Patrick’s Day are un festival și în București, între 12 și 18 martie. Workshopuri, proiecții de film, atelier de pictură „noduri celtice și creaturi mito­ logice irlandeze”, seri de dans social, expoziție de oferte conexe cu Irlanda. Festivalul promovează dansul și cultura irlandeză pe teritoriul României și Irlanda ca destinație europeană pentru turism și educație.

x

f

2 apr.

Nigel Kennedy Quintet Sala Palatului, ora 19:00, preț bilete: 80 – 250 lei

19-25 B-EST IFF

Cea de-a 8-a ediție a Fes­ tivalului Internațional de Film București, destinat exclusiv lungmetrajelor, are loc în perioada 1925 martie la Cinema Studio, NCRR și Sala Elvira Popescu.

f

Până pe 26 Voices of Freedom:

Radio Free Europe in the Cold War Era

Institutul Cultural Român, intrare liberă

Sound exhibition, fotografie, video, expoziție și masă rotundă. Organizatorul este Centrul Ceh la sediul ICR-ului din Aleea Alexandru 38.

a

www.bewhere.ro

Mereu surprin­ zătorul Nigel Kennedy, alături de Piotr Wylezol, Adam Kowalewski, Krzysztof Dziedzic și Tomasz Grzegor­ ski, într-un concert care merge de la clasic la jazz și de la fusion la rock.

m

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 9

xpat

corner

{română}

Henri PAUL • Născut în 8 august 1952, la Arcachon (Gironde); • 2004-2007, Director de cabinet al domnului Renaud Donnedieu de Vabres (Ministrul culturii şi al comunicaţiilor); • 2002-2004, Preşedinte al Institutului pentru finanţarea cinematografiei şi a industriilor culturale; • Din 1998, Consilier la Curtea de conturi; • 1994-1998, Director pentru probleme economice, sociale şi culturale pentru Teritoriile de peste mări în cadrul ministerului pentru Departamentele şi regiunile de peste mări; • 1993-1994, Director adjunct la cabinetul doamnei Simone Veil (Ministru de Stat, Ministru pentru probleme sociale, de sănătate şi ale oraşului) şi Director de cabinet al domnului Philippe DousteBlazy (Ministru delegat pentru sănătate); • 1986-1993, Director pentru probleme financiare pentru Regiunea Île-de-France; • 1984-1998, Consilier referendar la Curtea de Conturi; • 1980-1984, Auditor la Curtea de Conturi; • 1978-1980, fost elev al Şcolii Naţionale de Administraţie (promoţia Voltaire).

• Controlor al Armatelor de rezervă.

• Ofiţer al Legiunii de Onoare şi al Ordinului Naţional de Merit.

Foto: Adi Bulboacă

bio

E. S. Henri Paul este un diplomat „atipic”.

Bucureştiul a fost prima sa destinație diplomatică. Tot la Bucureşti l-am întâlnit la finalul mandatului de ambasador. Cariera sa este strâns legată de Curtea de Conturi a Franţei, dar crede cu tărie că trebuie să privim cultura ca pe un element indispensabil al bunăstării.

Poate tocmai de aceea a ac­­ceptat să intre într-un „joc” al întrebărilor cu pretext cultural.

Interviu de Stela Nadoleanu.

Traducere: Monica Anghel

Cultura ar trebui să fie în miezul politicii.

Ar ajuta enorm

{

}

Întrebările mizează pe o convenție. Toate pornesc de la evenimente culturale, conferințe, „sărbători” la care E. S. Henri Paul a participat, la care a ţinut discursuri, evenimente desfăşurate sub patronajul Ambasadei sau, pur şi simplu, evenimente francofone la Bucureşti.

„Paul Morand, L’Européen“, expoziţie-colocviu dedicată scriitorului şi ambasadorului francez

s

puneaţi – în 2009 – în discursul de deschidere a expoziţiei că Paul Morand v-a călăuzit cumva paşii, că l-aţi apreciat ca scriitor şi că i-aţi înţeles, pe parcursul şederii dvs. aici, pasiunea pentru melanjul dintre Orient şi Occident.

Dacă recitiţi cartea pe care a scris-o Paul Morand despre Bucureşti, apă­rută în 1935, veţi vedea că multe dintre cele descrise seamănă cu Bucureştiul de azi sau, chiar, cu România de azi. Sunt anumite trăsături fundamentale care au rămas aceleaşi. Iar acest amestec între Orient şi Occident rămâne în continuare valabil. E foarte vizibil şi, de altfel, românii îl simt.Asta deoarece sunt români care se simt mai atraşi de Orient şi alţii care se simt mai atraşi de Occident. Este vorba de tropisme diferite.

Să luăm exemplul revistei BeWhere!: este clar că vorbim de o orientare spre Occident.Acest amestec constituie o parte din şarmul şi specificul României şi, în fond, este o calitate.Amestecurile sunt un lucru bun. Pur şi simplu, trebuie să le iei în sensul dinamicii şi forţei lor. Din păcate, de cele mai multe ori, facem din ele o slăbiciune.

Ce-aţi mai regăsit din România lui Morand odată ajuns aici, în 2007? Care este „România dumneavoastră”, acum, la încheierea mandatului?

România nu se poate descrie în câteva cuvinte. E o ţară mare şi complexă. România actuală traversează o criză profundă şi cred că este pe cale să creeze ceva nou. Înainte de toate, România se simte europeană.Apoi, cred că ţine de tineri să-şi creeze un model propriu, care să nu ţină nici de Occident, nici de Orient, ci care să fie cu adevărat al lor.

10 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

„Bucarest, la mal aimée”, expoziţie – semnal de alarmă, la Palatul Kalinderu

Dacă ar fi să salvaţi măcar o părticică din Bucureşti (o casă, un parc, o stradă), care ar fi acel loc? Cum am putea avea mai multă grijă de acest oraş?

Tocmai! Nu putem salva doar o parte a Bucureştiului şi să lăsăm restul în paragină.Ar trebui creată o formă de protecţie generală.

Astăzi, se salvează doar o bucată şi se distruge restul. Nu este bine deloc. De exemplu, în Franţa, avem în anumite oraşe un secteur sauvegardé (zonă urbană supusă unor reguli urbanistice speciale, n. trad.).Asta înseamnă că introducem într-o anumită zonă pe care dorim să o conservăm norme care împiedică acțiunile nechibzuite.Acest fapt permite conservarea stilului arhitectonic predominant în partea respectivă de oraş, lăsând-o totuşi să evolueze. Este posibil. Și tocmai asta nu se face în Bucureşti.

„Napoleon al III-lea”, expoziţie la MNAR

Aţi acordat, de-a lungul mandatului, câteva distincţii unor personalităţi româneşti de excepţie. Avem în acest moment figuri marcante, nume care fac sau vor face istorie? Îmi place mult de Cristian Pârvulescu, e o persoană care are idei sănătoase despre democraţie şi care ar trebui să joace un rol mai important aici.

Elvira Popescu

Cum se vede cultura română, astăzi, de la Paris?

Nu prea se vede. De fapt, nu se vede suficient. Iar asta se întâmplă şi din vina românilor, pentru că, în afara ariei cinematografice, artiştii români nu sunt foarte vizibili în Franţa. Poate că ar fi necesar un mic efort de promovare. Îl ştim, într-o anumită măsură, pe Radu Afrim, de exemplu, care a avut câteva puneri în scenă, mai ales la Odéon.A mai fost, la un moment dat, o licitaţie de opere de artă la Tajan. Însă nu au fost prea multe manifestări ale artiştilor români. Şi e păcat. E o problemă pe care românii trebuie să o „rezolve”. Şi nu ține doar de aspectul financiar, pentru că nu e necesară o sumă atât de mare. Mai degrabă e nevoie de o organizare bună şi de voinţa de a face lucrurile să meargă. Nu e uşor, recunosc, dar e posibil.

„Raoul” – James Thiérrée, spectacol de teatru, dans, pantomimă, circ

Dacă noi, românii, ar fi să mizăm pe câteva atuuri, pe câteva talente sau pe un melanj de trăsături definitorii pentru a ne pune în valoare, care ar fi acelea?

Sunt multe. România are multe atuuri, iar Bucureştiul este un oraş plin de energie.Toţi artiştii care au venit aici au adorat Bucureştiul.Are o bună energie creatoare. Nu toate oraşele sunt aşa. Mai are şi un şarm real, care stimulează această creativitate.

E adevărat că e dificil să faci lucrurile să meargă, să le coordonezi, te cerţi uneori, dar, în acelaşi timp, există un elan benefic.

Există ţări unde aceste lucruri sunt mult mai dificile, pentru că sunt foarte rigide. În România, aceasta este una dintre raţiunile pentru care artiştii străini se hotărăsc să rămână.

Fête de la Musique

Gândindu-ne la specificul acestei sărbători în Franţa, se poate spune că aţi găsit în România acea „joie de vivre”? În ceea ce priveşte Fête de la Musique, cred că am putea face mai multe. Am încercat, şi a fost plăcut atunci când au fost concerte în curtea Muzeului Naţional de Artă. Dar trebuie să ne străduim mai tare. Ar trebui ca Primăria să se implice în desfăşurarea evenimentelor: o mare Fête de la Musique la Bucureşti ar fi excelentă. Asta mi-aş dori. Mai ales că acele evenimente pe care Primăria le organizează în stradă nu sunt extraordinare: cheltuiesc mulţi bani şi obţin efecte minime. Ar fi nevoie de evenimente la care publicul să participe efectiv, să nu rămână pasiv. Cred că ar trebui să animăm din nou acest oraş prin

implicarea tinerilor artişti şi creatori. Acum se organizează concerte cu scene mari și cam atât. E vorba despre o anumită lipsă de lejeritate. Asta mi-ar plăcea: mai multă lejeritate şi supleţe în Fête de la Musique.

Revenind la întrebare și la acea „joie de vivre”...

Da, bineînţeles că există. Fête de la Musique, de exemplu, a fost inițiată de Jack Lang. Este vorba despre un eveniment care a intrat în oraş într-un mod progresiv: nu a fost de la bun început aşa cum se desfăşoară acum. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul Nopţii Muzeelor, eu am fost cel care am adus evenimentul în Franţa. I-am cerut cuiva să facă un raport despre evenimentele din alte ţări şi mi-a vorbit despre această Noapte a Muzeelor, care exista în Țările de Jos. Apoi am hotărât că trebuie să o facem şi în Franţa. Am organizat lucrurile pe vremea când lucram la Ministerul Culturii, împotriva părerii curatorilor de muzee. Erau împotrivă pentru că, evident, nu voiau să ţină deschise muzeele noaptea. Însă, dintr-odată, deschise noaptea, muzeele atrăgeau multă lume, pentru că nu e acelaşi lucru să vezi un muzeu noaptea şi să-l vezi ziua. Lucrurile capătă o turnură diferită, poţi avea scenografii diferite şi nu mai ai nici acelaşi public cu cel de duminică, de exemplu. Asta a schimbat mult imaginea muzeului şi a întinerit publicul. E acelaşi lucru cu Fête de la Musique: dacă e organizată într-o manieră foarte suplă, punând laolaltă oameni tineri, cărora le dai mijloacele necesare – în loc să aduci instalaţii greoaie în locuri neinteresante, poţi să schimbi perspectiva oamenilor asupra oraşului şi să-l faci mult mai plăcut în ochii lor. Pentru că asta înseamnă să faci cultură. Îndeobşte, oamenii cred că a face cultură înseamnă să organizezi expoziţii despre nişte artişti pe care nu îi cunoaşte nimeni. Dimpotrivă, cultura trebuie să le permită oamenilor să trăiască mai bine. Cultura trebuie privită astfel.

Cultura este indispensabilă, nu putem trăi fără ea. Mai ales într-o ţară ca România, unde viaţa e mai grea. Cultura ar trebui să fie în miezul politicii. Ar ajuta enorm. De altfel, atunci când aveţi în vedere viaţa din Bucureştiul interbelic – un moment de boom al orașului –, uitaţi-vă la locul pe care îl ocupa atunci cultura în România: primordial. Este important, chiar în momentul în care oamenii nu se simt bine, să le poţi oferi cultură.

Tocmai de aceea sunt foarte mulţumit de modul în care aţi pregătit acest interviu: trebuie să pleci de la cultură, nu să o consideri un lucru secundar.

„Umbre şi lumini. Patru secole de pictură franceză”, expoziţie la MNAR, în 2005, înaintea mandatului dvs. / „Pictori români în Bretania”, expoziţie în Franţa, în 2010

Dacă ar fi să conturaţi un tablou în lumini şi umbre, care sunt iniţiativele culturale franceze cu care vă mândriţi?

Aveţi vreun regret? Vreun proiect nepus, încă, în practică? În ceea ce priveşte proiectele, îmi place să vorbesc despre viitor, nu despre trecut.Astfel, vom avea anul acesta o expoziţie simpatică despre Pif. Şi mai e un proiect, pentru la anul, sper, care îmi este foarte drag: o expoziţie despre Jean Marais şi filmul francez – o serie de filme. Cred că Jean Marais este bine-cunoscut aici, poate mai mult chiar decât în Franţa. Știu că a fost în România să facă un film.Am chiar un prieten român care mi-a arătat un autograf de-al lui. E un personaj interesant: sculptor, pictor, actor, chiar poet, în felul lui.

Care ar fi cuvintele care ar putea defini în modul cel mai adecvat şederea dvs. în România?

Sunt foarte mulţumit de şederea în România. Pentru mine, trebuie să recunosc, ar fi ideal să fiu în România şi să nu lucrez nimic, să o contemplu, să citesc ziarele, să mă întâlnesc cu români, să petrec şi, mai ales, să nu fac diplomaţie... Regret foarte tare că trebuie să părăsesc România.

C Citiți continuarea interviului pe www.bewhere.ro www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 11

xpat

corner

{français}

Photo: Adi Bulboacă

bio

Henri PAUL • Né le 8 août 1952 à Ar­ cachon (Gironde) ; • Diplômé de l’Institut d’études politiques de Pa­ ris. Licencié en droit ; • Août 2007, Ambassadeur extraordinaire et plénipotentiaire de la République française auprès de la Roumanie ; • 2004-2007, Directeur du cabinet de Monsieur Renaud Donnedieu de Vabres (Ministre de la culture et de la communication) ; • 2002-2004, Président de l’Institut pour le financement du cinéma et des industries culturelles ; • Depuis 1998 Conseiller maître à la Cour des comptes ; • 1994-1998, Directeur des affaires économiques, sociales et culturelles de l’Outre-mer au Ministère des départements et Territoires d’Outre-Mer ; • 1993-1994, Directeur adjoint du cabinet de Madame Simone Veil (Ministre d’Etat, Ministre des affaires sociales, de la santé et de la ville) et Directeur du cabinet de Monsieur Philippe DousteBlazy (Ministre délégué de la santé) ; • 1986-1993, Directeur des affaires financières de la Région Île-de-France ; • 1984-1998, Conseiller référendaire à la Cour des comptes ; • 1980-1984, Auditeur à la Cour des comptes ; • 1978-1980, ancien élève de l’École nationale d’admi­ nistration (promotion Voltaire) ; • Contrôleur des Armées de réserve ; • Officier de la Légion d’Honneur et de l’Ordre National du Mérite.

S. E. Henri Paul est un diplomate « atypique ».

Bucarest a été sa première destination diplomatique.

C’est toujours à Bucarest que nous l’avons rencontré, à la fin de son mandat d’ambassadeur. Sa carrière est étroitement liée à la Cour des comptes de France mais néanmoins, il pense vraiment que la culture doit être envisagée comme un élément incontournable du bien-être humain. C’est peut-être pour cela qu’il a accepté d’entrer dans un jeu de questions ayant un prétexte culturel.

Interview par Stela Nadoleanu

Mettre la culture au cœur des politiques: ça aiderait énormément

{

}

Mes questions ont un enjeu, une convention à la base : elles ont comme point de départ différents événements culturels, conférences, « fêtes » organisés sous l’égide de l’Ambassade de France ou, tout simplement, dans des milieux francophones, à l’occasion desquels vous avez tenu des discours ou vous avez exprimé votre avis d’une manière ou d’une autre.

«Paul Morand, L’Européen», exposition et colloque dédiés à l’écrivain, ambassadeur de France en Roumanie en 1942

e

n 2009, à l’occasion de l’ouverture de l’exposition, vous avez affirmé que Paul Morand vous a servi, d’une certaine manière, de guide et que, tout en l’appréciant en tant qu’écrivain, vous avez bien compris, le long de votre séjour en Roumanie, sa passion pour le mélange entre l’Orient et l’Occident.

Si vous relisez le livre que Paul Morand a consacré à Bucarest, qui est paru en 1935, vous allez voir qu’il y a beaucoup de notations qui ressemblent au Bucarest d’aujourd’hui ou même à la Roumanie d’aujourd’hui. Il y a des traits fondamentaux qui sont restés les mêmes, à mon avis. Et le mélange entre l’Orient et l’Occident est toujours vrai. Ça se voit et d’ailleurs les Roumains le ressentent. Parce qu’il y a des Roumains qui, eux-mêmes, se sentent plus attirés vers l’Orient et des Roumains qui se sentent plus attirés vers l’Occident. Il s’agit de tropismes différents. Par exemple, quant à votre revue, il est clair qu’elle est orientée vers l’Occident. C’est ce qui donne une partie du charme et de la spécificité de la Roumanie et qui est une qualité, au fond. C’est bien, les mélanges ; simplement, il faudrait en faire une dynamique et une force et, souvent, on en fait une faiblesse.

Qu’est-ce qui reste toujours, à présent, de la Roumanie de Paul Morand? Enfin, elle a quel air, « votre Roumanie », maintenant, à la fin du mandat ?

On ne peut pas décrire la Roumanie en quelques mots. C’est un pays très grand et très divers. La Roumanie d’aujourd’hui traverse une crise très profonde et je pense qu’elle est en train de créer autre chose. Elle se sent européenne d’abord et ensuite, je pense qu’il appartient aux jeunes Roumains de créer un modèle à eux, qui

12 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

ne tienne vraiment ni de l’Occident, ni de l’Orient, mais qui soit vraiment à eux.

« Bucarest, la mal aimée », exposition — signal d’alarme, au Palais Kalinderu

Si vous aviez la chance de sauver au moins un tout petit bout de Bucarest (une maison, un parc, une ruelle etc.), quel serait cet endroit ? Et comment pourrait-on prendre mieux soin de cette ville?

Justement, on ne peut pas sauver juste un tout petit bout de Bucarest et laisser le reste détruit. Ce qu’il faudrait faire, c’est créer une forme de protection générale. Ce qu’on fait aujourd’hui est qu’on sauve un bout et on détruit le reste. Ce n’est pas bon du tout. Ce qu’il faut, c’est créer ce que nous avons par exemple en Fran­ce, dans certaines villes, qu’on appelle un « secteur sauvegardé ». C’est-à-dire on va dans une zone que l’on veut conserver mettre des normes qui empêchent de faire n’importe quoi. Cela permet de préserver le style d’ensemble, tout en le laissant évoluer. C’est parfaitement possible et c’est ce qu’on ne fait pas à Bucarest.

« Napoléon III », exposition au MNAR

Le long de votre mandat, vous avez accordé un certain nombre de distinctions à des personnalités roumaines exceptionnelles.

Est-ce qu’il y a en ce moment des noms qui font déjà ou qui feront la différence dans l’avenir de la Roumanie?

J’aime bien Cristian Pârvulescu. C’est quelqu’un de très bien, qui a des idées très saines sur la démocratie et qui devrait jouer un rôle plus important.

Elvire Popesco

Comment voit-on de Paris la culture roumaine, aujourd’hui?

Je pense qu’on ne la voit pas beaucoup et qu’on ne la voit pas assez.

Et ça, c’est un peu de la faute des Roumains parce que, à part le cinéma, on ne voit pas trop les artistes roumains en France. Peut-être qu’il faudrait un petit effort de promotion. On voit peu, par exemple, Radu Afrim, qui a fait des mises en scène, en particulier à l’Odéon. Il y a eu, à un moment donné, une vente d’œuvres d’art, chez Tajan. Mais il n’y a pas eu beaucoup d’autres manifestations concernant les artistes roumains. Et c’est dommage. C’est un problème qu’il appartient aux Roumains de « résoudre ». Et ce n’est pas vrai qu’il n’y a pas d’argent, parce que cela ne demande pas tant d’argent que ça. Cela demande une bonne organisation et la volonté de faire des choses. Ce n’est pas facile, je le reconnais, mais il est quand même possible de le faire.

« Raoul » – James Thiérrée, spectacle de théâtre, danse, pantomime, cirque

Si on pouvait, en tant que Roumains, miser sur certains atouts, talents ou plutôt sur un mélange de traits définitoires qui nous valorisent de plus, lesquels devrait-on choisir?

Ah, il y en a beaucoup. Moi, je trouve que la Roumanie a beaucoup d’avantages et que Bucarest est une ville qui a plein d’énergie.Tous les artistes, tous les créateurs qui sont venus ici ont tous adoré Bucarest. Il y a une bonne énergie créatrice.Toutes les villes ne sont pas comme ça. Et un charme réel et quelque chose qui fait que beaucoup de choses soient possibles. C’est difficile de réaliser les choses, de coordonner, on se dispute, mais en même temps il y a un bon élan. Il y a des pays où cela est très difficile, car les choses sont très cadrées. En Roumanie, c’est une raison importante pour laquelle les artistes étrangers y restent.

Fête de la Musique Si on pense au spécifique de cette fête en France, est-ce que vous avez retrouvé la même « joie de vivre » à Bucarest?

Je pense que, en ce qui concerne la Fête de la Musique, on pourrait faire mieux. Nous avons essayé : c’était sympa quand il y avait des concerts devant le Musée National d’Art, mais il faudrait en faire plus.

Il faudrait que la Mairie de Bucarest se mêle de la Fête de la Musique.

Une grande Fête de la Musique à Bucarest serait très bien. C’est ce que je souhaite. Surtout que les événements que la Mairie organise à l’extérieur ne sont pas terribles. Ils dépensent beaucoup d’argent pour pas grande chose. Il faut des événements auxquels le public

participe effectivement, où le public ne reste pas passif. Je trouve qu’on devrait réanimer cette ville en demandant aux jeunes créateurs, artistes d’animer des événements.Alors qu’on paie des troupes qui se présentent avec une logistique très lourde. C’est un certain manque de légèreté. J’aimerais plus de légèreté et de souplesse dans la Fête de la Musique.

Si on revient à la question et à cette « joie de vivre »...

Oui, bien sûr, mais vous savez, la Fête de la Musique a été créée par Jack Lang. Donc, c’est un événement qui s’est installé dans la ville au fur et à mesure ; il n’était pas à l’origine comme il l’est maintenant. C’est comme la Nuit des Musées – c’est moi qui l’ai inventée en France. J’ai demandé à quelqu’un de me faire un rapport sur les événements originaux qui se passent dans d’autres pays et on m’a parlé de cette Nuit des Musées qui existait au Pays-Bas. Et après, on s’est dit qu’il faudrait l’avoir en France. Et nous l’avons mise en place pendant que j’étais au Ministère de la Culture. C’était décidé, contre l’avis des conservateurs des musées qui, évidemment, n’en voulaient pas, parce qu’ils ne voulaient pas ouvrir les musées pendant la nuit.

Mais du coup, ouverts la nuit, les musées intéressaient beaucoup de gens parce que voir un musée la nuit, ce n’est pas comme le voir le jour. On voit les choses différemment, on peut le mettre en scène et déjà ce n’est plus le même public qui va au musée le dimanche, par exemple. Ça a changé complètement l’image du musée et ça l’a beaucoup rajeuni. Et c’est la même chose avec la Fête de la Musique : si on la fait d’une manière très souple, en associant de jeunes gens, en leur donnant les moyens, au lieu d’avoir de grosses installations et de payer de lourdes boîtes, on peut changer le regard des gens sur la ville et la rendre beaucoup plus agréable et plus sympathique.

Parce que c’est ça, la culture. On pense que la culture signifie faire des expositions sur des peintres que personne ne connaît. Bien au contraire, l’idée de la culture est de permettre aux gens de vivre mieux. Il faut envisager la culture comme ça. Elle est indispensable, on ne peut pas vivre sans. Surtout dans un pays comme la Roumanie, où c’est difficile de vivre. Et c’est une chose qu’il faut faire en Roumanie : c’est de mettre la culture au cœur des politiques. Ça aiderait énormément. Et d’ailleurs, quand vous regardez la vie de Bucarest de la période d’entre-deux-guerres, qui a été le moment d’explosion de Bucarest, regardez la place que la culture avait en Roumanie. Elle était énorme. Il est important, au moment même où les gens ne se sentent pas bien, de leur donner de la culture. Et c’est pour ça que je suis très content de la manière dont vous avez préparé cette interview, car il faut partir de la culture, au lieu de croire que c’est un truc supplémentaire.

« Umbre şi lumini. Patru secole de pictură franceză », exposition au MNAR, en 2005, avant votre mandat / « Pictori români în Bretania », expositions en France en 2010

S’il fallait ébaucher un tableau en lumières et ombres, quelles seraient les entreprises françaises qui vous tiennent au cœur ?

Avez-vous des regrets ? Ou un projet que vous n’avez pas eu le temps de mettre en place?

Moi, dans les projets, je préfère parler de l’avenir. Pas du passé. Dans les projets à venir, on a une jolie exposition sur Piff, cette année.

Et il y a encore un projet, j’espère pour l’année prochaine, qui me tient beaucoup au cœur : c’est une exposition sur Jean Marais.Avec, en même temps, le cinéma français, un cycle de films. Je pense que Jean Marais est bien connu ici, alors qu’en France il l’est aussi, mais peut-être un peu moins. Je sais qu’il est venu tourner un film en Roumanie. J’ai un ami roumain qui m’a montré un autographe de Jean Marais. C’est un beau personnage, qui avait plein de talents : sculpteur, peintre, acteur, poète à sa manière aussi.

Quels seraient les mots qui définiraient de la manière la plus adéquate votre séjour en Roumanie?

Je suis très content de mon séjour en Roumanie. L’idéal, il faut l’avouer, ce serait d’être en Roumanie et de ne rien faire du tout, de contempler la Roumanie, lire les journaux, rencontrer des Roumains, faire la fête et surtout pas faire de la diplomatie... Je regrette beaucoup de quitter la Roumanie.

C Lire l’intégralité de l’interview sur www.bewhere.ro www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 13

genius

s

În anii ‘90, spectacolele sale duceau faima Teatrului Naţional din Craiova peste timp şi graniţe. Cu Faust a instaurat triumful internaţional al Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. Înainte de premiera cu O furtună, după Shakespeare, am avut - tot la Craiova - o discuţie discretă, ca şi artistul, despre teatru şi film.

De Cristiana Gavrilă

Silviu Purcărete:

„Un spectacol nu se termină niciodată” unteţi unul dintre cei mai apreciaţi artişti români. Lucraţi mult în străină­tate, dar vă întoarceți des în ţară…

Eu sunt român, locuiesc în străinătate din raţiuni economice, nu sunt un exilat. Lucrez în multe locuri, este adevărat, însă ceva mai mult în România, pentru că aici sunt acasă, vorbesc româneşte, mi se pare normal să fie aşa, nici nu pot să-mi imaginez cum ar fi altfel.

Reveniţi în aceleaşi teatre. Cât de importante sunt relaţiile cu echipa?

Relaţiile cu trupa sunt foarte importante... Bineînţeles, mi se întâmplă să ajung şi în locuri mai puţin priete­noase. Este un mare disconfort când lucrez cu o trupă necunoscută şi, în aceste cazuri, încerc să vin cu echipa mea, cu scenograful şi compozitorul cu care am mai lucrat ca să îmi creez, totuşi, un nucleu de colaboratori apropiaţi, să am un punct solid de la care să pornesc. Când eşti invitat într-o instituţie şi lucrezi pe comandă, este important să ai aceste premise.

Vă bucuraţi de un succes enorm, dar daţi senzaţia că nu aveţi voluptatea acestui lucru. În meseria asta, toată lumea îşi doreşte să aibă succes. Ar fi o ipocrizie să spun că nu mă interesează şi nu mă bucură succesul. Îmi place, dar îmi displace să mă expun succesului, cred că în felul ăsta stau lucrurile pentru mine. Devine foarte grav când îţi pierzi simţul umorului. Orgoliul este problema tuturor artiştilor. Orice am spune, mult din forţa de creaţie a artistului țâşneşte de aici. De multe ori, orgoliul te face de

Poate că am un soi de boală, altfel nu ştiu cum s-o numesc, care mă face să mă distanţez brutal de spectacol.

14 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

râs dacă nu este controlat, iar altă posibilitate de a-l controla nu ştiu în afară de simţul umorului şi autoironie.

Până la urmă este un raport confortabil cu realitatea...

Tocmai. Şi te scapă puţin de ridicolul la care te expui.

Am promis că nu discutăm despre O furtună. Dar vă rog să-mi spuneţi cum erau celelalte două, pe care le-aţi făcut mai demult. Îmi face plăcere să vorbesc despre piesa la care lucrez, dar s-a întâmplat o chestie comică. Am făcut odată acest lucru, tot la Craiova, am dat un interviu pentru caietul-program.

Absolut toate comentariile apărute erau despre ce am spus şi nimic despre spectacol. Îi las şi pe cronicari să muncească. Să înjure cu vorbele lor. Viziunile la Furtuna sunt total dife­rite. Este un text atât de bogat şi misterios, încât dacă acum ar trebui să mă mai apuc o dată de el, cred că aş găsi cu totul alte uşi prin care să intru. Este un labirint foarte ciudat. Sunt şi drumuri drepte, şi întortocheate, iar de fiecare dată ajungi în acelaşi loc, însă tot timpul descoperi alte faţete.Te împinge să urmăreşti punctele acestui labirint, ca în jocul acela cu creionul, când urmăreşti nişte puncte şi dai contur unor lucruri.

Când porniţi jocul ăsta cu creionul, ştiţi spre ce vă duce în final?

De obicei, nu ştiu unde ajung. Chiar şi atunci când ştiu ce urmăresc, mă rog, se zice că ai avea un concept despre piesă... niciodată nu prea ştiu cum se termină sau despre ce este vorba în final.

Această Furtună mi s-a părut că poartă ceva din Faust…

Păi este acelaşi om care face spectacolul, este acelaşi actor care joacă Faust şi Prospero. Sunt lucruri apropiate, până la urmă, avem doi magicieni.

V-am văzut la câteva filmări la Undeva la Palilula. Mă întreb de ce nu v-a atras ideea unui spectacol după acest scenariu?

Povestea mi s-a părut din capul locului că e mult mai potri-

vită într-un film. Are puţin element dramatic, însă este plină de epic şi picaresc. Nu are destulă dramă din care să se facă o piesă de teatru. Am pornit de la poveştile reale ale unui prieten, un medic, care este personajul principal al filmului – Dragoş Serafim. El mi-a spus o grămadă de poveşti din tinereţea lui, dintr-un univers românesc al anilor '60, când poveştile stăteau tot timpul pe trambulina de a pica în fantastic. Chiar am lăsat po­veştile să sară de pe fix. Cineva descrie un univers, nu este expus un univers în mod obiectiv. Poate fi un anume mod de a trăi în România anilor '50 - '60 prin ochii unui tânăr de atunci. Sigur că ar fi putut să fie şi o piesă de teatru sau, poate, un ciclu de spectacole scurte, pornite de la fiecare poveste. Însă dorinţa mea era să fac filmul, a fost greu şi cu întârzieri, dar deja nu mă mai interesează, din punctul meu de vedere, l-am terminat. Sunt foarte subiectiv cu el pentru că nu am vrut nicio clipă să devin regizor de film, am vrut să fac Undeva la Palilula. O să iasă în curând, dar deja nu mai e treaba mea. Eu am DVD-ul acasă, deci am terminat filmul.

Silviu Purcărete este pe lista scurtă a marilor regizori invitaţi la cele mai importante festivaluri de teatru

Când lucraţi la un spectacol, simţiţi la fel? Când îl consideraţi încheiat?

Niciodată în ziua premierei, întotdeauna cu o zi înainte. Dacă am avut ceva de spus, deja a fost făcut. Cu o zi înainte de premieră, spectacolul e încheiat. Poate că am un soi de boală, altfel nu ştiu cum s-o numesc, care mă face să mă distanţez brutal de spectacolul pe care-l fac. Dacă el există, trăieşte şi are viaţă lungă, mi se mai întâmplă să-l redescopăr după câţiva ani şi, dacă îl uit, întâlnirea este mai duioasă. De fapt, un spectacol nu se termină niciodată, nu ai cum să-l termini, doar îţi expiră timpul acordat pentru el. Când a ajuns la pu­blic, pentru mine a îngheţat. Devine ca o fotografie, se încheie developarea, s-a terminat procesul chimic…

Să nu încheiem cu această imagine plastică despre „fotografia” finală a unui spectacol. Se vor găsi unii care să vă „acuze” că faceţi teatru de imagine…

Păi acum vreo douăzeci de ani circula o vorbă, aşa, ca un fel de înjurătură, la adresa mea... „lăsaţi-l p-ăsta, că face numai teatru de imagine, nu are actori”. Parcă ar fi fost cel mai rău lucru din lume. Sau că folosesc actorii pentru a-mi construi imaginile.

O furtună, după Shakespeare, regia Silviu Purcărete, scenografia Dragoş Buhagiar, muzica Vasile Şirli, cu: Ilie Gheorghe, Sorin Leoveanu. Spectacolul se va juca la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” , pe 27 aprilie, ora 20:00, în cadrul Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova (23 aprilie -3 mai)

Foto: PR

Paradoxal, îmi vin în minte acum câţiva mari actori care au făcut mari roluri în spectacolele dvs.

Se poate, eu ce să vă zic?...

C

bio Silviu Purcărete s-a născut pe 5 aprilie 1950, la București.

TEATRU: • Piticul din grădina de vară de D.R. Popescu (1989), Ubu rex cu scene din Macbeth, după Alfred Jarry și W. Shakespeare (1990), Titus Andronicus de W. Shakespeare (1992), Phaedra, după Seneca și Euripide (1993), Danaidele (1995) și Orestia (1998), A douăsprezecea noapte, după W. Shakespeare (2004), Furtuna, după W. Shakespeare (2012) – T.N. „Marin Sorescu” Craiova.

• Pilafuri și parfum de măgar, exercițiu după Cartea celor o mie și una de nopți (2001), Cumnata lui Pan-

tagruel (2003), Așteptându-l pe Godot de Samuel Beckett (2005), deja legendarul Faust, după J.W. Goethe (2007), Lulu de Frank Wedekind (2008) și Metamorfoze, după Ovidiu (2009), D’ale carnavalului de Ion Luca Caragiale (2011) – T.N. „Radu Stanca”, Sibiu.

• Decameronul, Phaedra și Danaidele (Glasgow), Orestia (Lyric Hammersmith), Ubu Rex (Edinburgh International Festival), Furtuna (Nottingham Playhouse), Macbett de Eugen Ionescu pentru Royal Shakespeare Company.

OPERĂ: • La Bohème de Giacomo Puccini (Essen), Parsifal de Richard Wagner

(Scottish Opera), Roberto Devereux de Gaetano Donizetti(Wiener Staatsoper), Castor et Polux de Jean-Philippe Rameau (Opera Bonn).

• În 1996 devine director al Centrului Dramatic din Limoges.

• 2003, membru cu titlu personal al Uniunii Teatrelor din Europa.

• Participări şi premii la festivalurile de la Avignon, Edinburgh, Tokio,Melbourne, Montreal, Glasgow, Bath, Varna, Gdansk, Sarajevo.

FAUST a fost considerat revelaţia Festivalului de la Edinburgh din 2009. www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 15

rin țară

motive de popas Începând de luna aceasta, BeWhere! pleacă prin țară.

Ajungem în peste 15 orașe, în chioșcuri și librării. Ne dorim să fiți alături de noi, oriunde ne-ar duce pașii. Dar nu pornim periplul înainte de a vă recomanda câteva locuri unde merită să vă opriți din drum.

Craiova La Bulevard Mi s-a povestit că la Bulevard se bea cea mai bună cafea și se mănâncă cea mai bună pizza din toată Craiova. Şi nu a durat mult pentru a mă convinge. Situat în Centrul Vechi al orașului (în zona frumoasă de Lipscani, nu partea care șochează prin aerul de mahala neîngrijită), Cafeneaua-Restaurant Bulevard (foto 1) nu seamănă cu alte locuri de aici. O atmosferă prietenoasă, numai bună pentru discuții cu prietenii, și un decor aproape de teatru. Scaunele stil în mai multe forme şi culori, geamurile largi şi luminoase (la un nivel), sau atmosfera intimă, discret luminată (într-un alt separeu) oferă confortul unui loc în care nu ai cum să nu te simți bine. Sfatul nostru este să încercați să nu ocoliți nici dulciurile, iar tartele cu fructe sunt un adevărat deliciu. // Cristiana Gavrilă

1

Bulevard, Craiova, Lipscani 1, 0351.416.062

cluj-napoca

2

Tihnă, ca acasă

Dacă ajungeţi la Cluj, este musai să treceţi pe la Casa Tauffer (foto 2), mai ales dacă vă prinde noaptea pe străzile din Centrul Vechi. De fapt, de la o anumită oră, mai spre dimineaţă, zic, când cheful se încinge cel mai straşnic, alte variante nici nu prea aveţi... Pentru unii, acesta chiar ar putea fi un argument. Însă locul este într-adevăr plăcut, şi personalul amabil. Preţurile sunt acceptabile, noaptea, şi mici de tot, ziua, iar între orele 7 şi 15 beneficiaţi chiar de Happy Hours. Clădirea în care se află este un fel de monument istoric. Aici a fost primul salon literar (de limbă germană) din Cluj la începutul secolului al XIX-lea. În prezent, este o cafenea-ceainărie-bar boemă şi prietenoasă, amenajată cu gust, care funcţionează non-stop, unde se poate citi presa, se pot asculta concerte de jazz (live sau proiecții), se joacă şah, se discută şi se fumează narghilea. Accesul la internet este inclus. Meniul te întâmpină cu urarea: „Vă dorim clipe tihnite!”. În Casa Tauffer acestea chiar se pot trăi. // Cristiana Gavrilă

4 5 3

Casa Tauffer, Cluj-Napoca, Vasile Goldiş 2, 0731.339.259; www.janis.ro

brașov Un bistro la 11 bis

Dacă e un loc pe care vi-l recomand din toată inima în Braşov, acela e Bistro del’Arte (foto 3). Localul există sub această formă de câţiva ani buni, suficient de mulţi încât să-şi facă din localnici şi turişti clienţi fideli.

Atrage prin atmosfera foarte plăcută, prin designul interior cosy, confortabil, cu o notă de eleganţă aparte. Lumina e pe stilul difuz şi intim, iar pereţii găzduiesc tot felul de creaţii artistice (cu vânzare). Felurile de mâncare vin din multe colțuri ale lumii, la fel şi băuturile, cu câte un puternic accent săsesc.

Stau bine şi la capitolul muzică, din când în când live, cântată eventual la pianina din local. Muzica e bună şi niciodată atât de tare încât să nu te mai înţelegi cu vecinul de masă. E genul de loc unde poţi lua liniştit micul dejun, prânzul sau cina, în compania iubitei, copiilor, amicilor, părinţilor sau căţelului, ori, pur şi simplu, singur, citind ziarul.

Dacă treceţi prin „probably the best city in the world” (cum stă scris pe umbreluţele ce împânzesc centrul Braşovului), nu ezitaţi să treceţi pe aici, mai ales că bistroul se află la un „bis” – lucru mai rar în zilele noastre (vă rog să-mi iertaţi nostalgia aproape inexplicabilă după interbelic). // Costin Mihalache Bistro del’Arte (cuisine, drinks & art), Brașov, Piaţa Enescu 11bis, 0722.219.980; www.bistrodelarte.ro 16 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

târgoviște Rock pe pâine

Dacă aveți drum pe la „poalele” Chindiei, trebuie musai să știți că în acest oraș rockul e la mare căutare. Târgoviștenii și-au făcut deja un obicei de a merge de câteva ori pe săptămână la concerte. Și nu e puțin lucru pentru un oraș de provincie.

Fiord Club (rock’stillery, i se mai zice; foto 4) are ștate vechi în materie de muzică bună și bere ieftină. Concertele nu s-au împuținat cu timpul (de la Iris la Vița de Vie sau Timpuri Noi).

Nici berea (3-4 lei) n-a crescut prea mult la preț. Nu e mare spațiul, dar e destul de încăpător pentru pasionații de muzică live. Vara, la terasă, întâlnești doar cunoscuți.

Despre La Scriitori (foto 5) v-am mai povestit acum ceva vreme.

E club în cramă pe timp de iarnă (și nu numai). Are terasă cu pajiște verde pe timp estival. Prețurile „sonetelor” sau ale altor genuri și specii literare servite la bar or să vă uimească, și aici.

Din lista concertelor care au avut loc aici nu știm ce s-ar putea omite: Celelalte Cuvinte, Sarmalele Reci, Harry Tavitian... să mai continui? Rock plăcut la drum vă doresc! // Stela nadoleanu

Fiord Club, Târgoviște, Bd. I.C. Brătianu 3, 0721.453.336; La Scriitori, Târgoviște, Justiției 7 (lângă Muzeul Scriitorilor), 0788.472.629

În alb și negru

negru pe alb Privim artele și viața orașului în nonculori. Ne întoarcem la motive clasice și tehnici renăscute din propria uitare.

Vorbim despre simplitate și profunzime. Și folosim pretextul acesta pentru editoriale scrise negru pe alb.

ORAS,

Ștefan Dinu

Ștefan Dinu, inițiatorul proiectului Allkimik, crede în vechile tehnici. „Tratează” fotografia clasică — și la propriu, și la figurat. Nu vorbim doar despre tonuri alb-negru, ci despre convingeri fotografice printate, parcă, negru pe alb.

➺

18 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

pag. 38

Foto: Ștefan Dinu, Autoportret

Clasic.

De pus în ramă

Vali „Sir Blues” Răcilă

MUZICA˘

Melancolie americană made in Romania Adoptat de români într-o formă mai mult sau mai puțin fidelă, expresia tragismului sudist american este tot mai întâlnită în spațiul carpato-danubiano-pontic, primind influențe folk, rock sau fiind prezentat în combinație cu folclorul. Însuși Vali „Sir Blues” Răcilă explică alăturarea: „Ca structură muzicală, bluesul e foarte aproape de muzica tradițională românească”.

pag. 42

Foto: Mihai Cratofil

➺

www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 19

The Artist

film

O întoarcere în timp The Artist nu are vreo ambiție de capodoperă sau de inovație estetică, însă stârnește zburdalnic și reflexiv, deopotrivă, privirea, mintea și emoțiile spectatorilor din cele mai variate categorii sociale, de vârstă sau de cinefilie. Este o declarație de dragoste pe care o face unei forme de artă populară, brevetată de Hollywood acum mai bine de 100 de ani, dar care încă, iată, seduce și impresionează.

pag. 50

Foto: PR

➺

20 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

teatru Mihai Mălaimare ... şi „şcoala” marilor maeştri Vă amintiți ce mult ne amuzam în copilărie când prindeam la televizor vreun moment de pantomimă? Dacă îmi spuneți că nu vă plăceau mimii şi nici gagurile din filmele mute, nu vă cred. Mihai Mălaimare le-a luat în serios şi a învățat la „școala” unor mari maeștri, cum este Jacques Lecoq, cum să le aducă în stadiul de artă. Despre arta pură a actorului este vorba în spectacolele semnate sau jucate de Mihai Mălaimare.

pag. 54

Foto: PR

➺

www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 21

dans

Sandra Mavhima

Este autoarea scurtmetrajului Collective Identity. O româncăafricană 100% care, prin dans, a pornit în căutarea identității. Folosind mijloace din balet şi dans contemporan transpuse în imagini cinematografice, Sandra Mavhima vorbește despre individualitate. Concluziile nu sunt radicale, dar mesajul sună clar: fiecare individ este o minoritate şi are dreptul să se exprime conform ADN-ului și personalității sale.

➺

pag. 58

22 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

Foto: Adi Bulboacă

Dansul ca ADN, între alb şi negru

carte

Marjane Satrapi Tușuri negre pe coală albă

Foto: PR

Iraniencei Marjane Satrapi i s-au publicat deja două romane grafice în limba română: Persepolis, fireşte, cartea care a făcut-o celebră în întreaga lume, şi Broderii. Tuş negru pe coala albă de hârtie, poveşti întunecate sau luminoase, personaje fără umbră. Contrast 100%.

➺

pag. 60

www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 23

arta˘

Nicolae Comănescu Un solo-show Nicolae Comănescu inaugurează, luna aceasta, o nouă galerie de artă contemporană autohtonă: Zorzini Gallery. Curatoare: Adina Zorzini. Fără să fie prăfuite, lucrările lui Comănescu sfidează infinitatea de nuanțe duchampiene în drumul parcurs de la alb la negru, dar fără să judece în alb și negru, ci afirmând totul, negru pe alb.

➺

24 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

pag. 64

Foto: Adi Bulboacă

DNA: Dust Narrative Analysis

Andreea Ştefan

GASTRONOMIE

Crud și negătit De o parte a baricadei sunt carnivorii convinşi, de cealaltă sunt veganii, care mănâncă totul crud.

Andreea face parte din a doua categorie de extremişti. Despre platouri încărcate cu seminţe crude şi verdeţuri închegate şi transformate în pâine, maioneză şi tort de ciocolată fără cacao. O lume ireală, fără E-uri, aditivi şi răceli. Negru pe alb.

pag. 68

Foto: Adi Bulboacă

➺

www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 25

shopping

Radu Morariu

Este nepotul lui Alexandru Maftei şi reprezentantul Maftei în România.

Cine e Maftei? Un cunoscut brand de pantofi bespoke deja faimos în Austria, Germania, de curând şi în Rusia. Doar a creat câteva perechi pentru preşedintele Belarusului. La noi a venit de trei ani. Magazinul din Cotroceni este pe cât de exclusivist, pe atât de tradiţionalist. Parcă scos dintr-un film alb-negru cu domni îmbrăcaţi în frac şi maşini de epocă.

➺

26 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

pag. 76

Foto: Claudiu Popescu

Despre pantofi și alte exclusivități

nume: Rodolfo Arturo Herrera Saldaña ocupație: promotor cultural Rodolfo Arturo Herrera Saldaña s-a născut la Córdoba, Veracruz.

Studii: Arte Plastice şi Decorative (sticlă, ceramică și metal) la Escuela de Design din Ciudad de México şi la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. A făcut studii de Muzeologie la École du Musée du Louvre și un masterat în Restaurare și Conservare la Universitatea Paris I Panthéon Sorbonne.

Foto: Claudiu Popescu

nvitatul lunii

În poncho prin Bucureşti m traversat pentru prima oară în 19 noiembrie 1975 granița României la Curtici; era aproximativ ora unu și douăzeci de minute.

Odată ajuns pe pământ românesc, obosit, înfo‑ metat și însetat în urma călătoriei, l‑am întrebat în engleză pe alt pasager dacă în tren există vreun loc de unde s-ar putea cumpăra ceva de băut sau de mâncat. Polițistul de frontieră, care ascultase, a venit către mine și mi-a făcut cadou o cutie de bere nemțească și o brichetă.

Nu a vrut să primească bani și, fiindcă la acea vre‑ me cântam la flaut, ca să îi mulțumesc pentru gestul prietenesc, am cântat două melodii latino-americane, care cred că i-au plăcut. A spus ceva precum „bravo”, „mulțumesc mult” și pe urmă a plecat.

Trenul a continuat drumul său către București, iar oboseala a fost alimentul meu de bază. Am adormit profund cât era de largă banca compartimentului gol al unui vagon de clasa a doua și astfel mi-am petrecut prima noapte în România.

Pe la vreo nouă sau zece dimineața, m-am trezit.

Era plin de femei, copii și bătrâni; toți erau așezați pe banca din fața mea și mă priveau curioși, fără să încerce să mă deranjeze.

Mi-am schimbat poziția pentru a le face loc și am început să vorbim puțin în engleză. Erau acolo un ziarist, un șofer, o secretară și o mamă cu copiii săi, toți se îndreptau către București.

Am coborât din tren și oamenii amabili din

a

compartiment m-au ajutat, dându-mi câteva monede pentru a putea vorbi la telefon. Am ieșit pe ușa prin‑ cipală a Gării de Nord și am crezut că piața care se desfășura în fața mea era centrul Bucureștiului.

Apoi am luat un taxi, care m-a lăsat la căminul nu‑ mărul 3 de tranzit al Institutului Agronomic „Nicolae Bălcescu”, spre ieșirea din București.

Toți studenții străini proaspăt veniți ajungeau acolo; așa am ajuns și eu.

Aceasta a fost prima mea zi în București, în care nu am simțit că impresia iniţială de la frontieră s-ar fi opacizat – chiar din contră, începusem să cunosc România. La cei 22 de ani pe care îi aveam, veneam pentru a cunoaște de ce erau asemănări între cultu‑ rile noastre. Din primele mele impresii, pot spune că mi-am dat seama din primele momente că viața era mai ordonată și mai liniștită comparativ cu Ciudad de México din anii aceia.

Am mai remarcat, în schimb, că oamenii nu zâm‑ beau și nu vorbeau prea mult între ei. Se vedea că erau curioși și că ar fi vrut să se apropie ca să stea de vorbă cu mine. Era sfârșitul lunii noiembrie și se fă‑ cuse frig, eu nu aveam haine de iarnă și, pentru a mă încălzi puțin, foloseam o pălărie și un poncho pentru a mă acoperi (nu aveam altceva), iar acest lucru, fără să îl fi dorit, atrăgea atenția.

Oricum, era prima dată când ieșeam din țara mea și traversam oceanul, singur, departe de casă și de orice sprijin. Contam pe cele șaptezeci de kilograme de bagaje, flautul meu și 120 de dolari economisiți.

C

Experiența profesională: • A lucrat ca fonotecar și programator muzical la postul de Radio Educación din Ciudad de México.

• A colaborat cu centrele de cercetare, studiu și docență în artele sticlei antice, vitraliilor și designul sticlei contemporane, în Mexic, Franța, Spania și România.

• A coordonat întâlnirea artiștilor sticlari italieni, cehi, francezi și spanioli din cadrul programului „Kaleidoscop” al Uniunii Europene în Centrul Național al Sticlei din Segovia, Spania.

• A lucrat ca arheolog și restaurator de obiecte arheologice (sticlă, ceramică, metale, materiale organice) în Franța, Spania, Mexic, Italia și România.

• A susținut reorganizarea muzeelor din România, în baza criteriilor Consiliului Internațional al Muzeelor ICOM-UNESCO. • A lucrat ca organizator de expoziții și a conceput proiectul Muzeului universitar la Universidad Autónoma de Chapingo, Mexic.

Rodolfo Herrera Saldaña.

București, februarie 2012.

Traducerea: Thomas Herrera S. www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 27

city

28 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 29

rofil

A căzut prin acoperiş, s-a curentat şi a inhalat de nenumărate ori fum. În patru ani de când se luptă cu focurile, Florin „Pompierul“ Chirea a participat la stingerea celor mai mari incendii din Bucureşti.

Cazul „Maternitatea Giuleşti” a însemnat maturizarea sa profesională.

De Aura Clara Marinescu

Vânătorul de flăcări

t

e-ai jucat cu chibriturile în copilărie?”. „Flăcări am văzut doar la grătar, ăsta a fost primul contact cu focul” (râde). Florin Chirea este, la 27 de ani, căpitan în cadrul Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă, fiind avansat în grad după intervenția de la Maternitatea Giuleşti. A învăţat carte ca să ajungă pompier. După facultatea de profil, a ajuns la ISU Bucureşti. Divizia Pieptănari este locul său de muncă. În prima zi a primit botezul: o baie serioasă cu furtunul.

Titulatura de erou nu-i convine, deşi faptele îl indică clar pentru acest statut. „Nu-mi place să mi se spună erou. Ne facem meseria. Dacă nu am fi noi, ar fi altcineva”, spune Florin Chirea. Focul de la Giuleşti: „Eram de serviciu în acea zi şi am primit un telefon. Când am intrat, temperatura era foarte ridicată şi înăuntru se mai aflau câțiva copii. Pe unul l-am ţinut eu în braţe. 5 au murit şi 6 au fost salvaţi. Nu a fost o intervenţie grea, nu a ars o suprafaţă întinsă. Însă a fost mult fum şi au fost victime. Crunt!”. Prin focuri mai mari a trecut când au ars pieţele Crângaşi şi Reşiţa. „Echipa mea a fost prima acolo. Şi Dragonul Roşu a ars patru zile”. „Încerc să nu mă gândesc foarte mult la incendii, pentru că altfel...” Alte situaţii-limită: „M-am ars când s-a aprins un restaurant pe Iuliu Maniu, m-am curentat de câteva ori”, povesteşte calm. Când a ars un bloc în zona Sfânta Vineri, acoperişul s-a prăbuşit în timp ce Florin era în pod. L-a salvat adrenalina. „Toate simţurile lucrează la autoprotejare”. În raionul său, Ferentari, căpitanul are parte de excitement şi de scene desprinse din filme. „Un bărbat a dat foc casei fratelui şi ne aştepta ameninţător cu un cuţit într-o mână şi cu toporul în cealaltă, spunând că nu ne lasă să stingem flăcările!”. Pentru că tot a venit vorba de filme, să nu vă închipuiţi că, la apel, servanţii coboară pe bară, precum Bridget Jones. „Nu coborâm pe nicio bară, asta e din filme. Au vrut să implementeze bara într-o subunitate, dar într-o noapte, un ins căscat n-a nimerit-o, a căzut şi şi-a rupt piciorul. Nu ştiu dacă există şi la americani. Colegii belgieni folosesc tunele pentru a ajunge la garaj. Sincer, nu m-aş încumeta la bară”. Şi pompierii sunt salvaţi! „A trebuit să evacuăm un apartament şi unul dintre băieţii mei a crezut că mai e cineva înăuntru. Proprietara n-a fost atentă şi a încuiat uşa. Am cerut cheia şi cu greu l-am scos”. Într-un service auto l-a întâlnit pe tatăl unuia dintre copiii salvaţi la maternitate. Florin ar fi vrut să afle cum se mai simte cel mic, însă tatăl nici nu l-a salutat. În schimb, noi îi mulțumim.

C

30 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

Foto: Claudiu Popescu

În afară de vânătoarea de flăcări, florin chirea mai are o pasiune: să gonească cu motocicleta

to go

Titlu titlu bla bla

param pam pam ceva text aici.....

Foto: Claudiu Popescu

Detalii la pag. xx

www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 31

evenimentele lunii

there

Luna aceasta, trei festivaluri de film își descarcă tolbele cu povești în București.Or­ga­ni­za­torii și coordonatorii acestora vă recomandă câteva titluri de neratat. Un feature coordonat de Ileana Bîrsan

One World Romania

FESTIVAL Cea de-a cincea ediție a Festivalului de film documentar dedicat drepturilor omului, One World Romania, are loc între 13 și 18 martie la Cinemateca Eforie, Union, Corso și NCRR.

Alexandru Solomon Director

„Urmărim cu sufletul la gură cum studenţii de la University College din Londra ocupă facultatea, încercând să oprească mărirea neverosimilă a taxelor de şcolarizare. The Real Social Network este un film viu, realizat în colectiv, de tineri care ştiu că filmul e un instrument de protest eficace, pe lângă twitter şi celelalte unelte specifice.

Parc-am mai auzit povestea: o comunitate mică se trezeşte curtată de o mare corporaţie, care vrea să-şi instaleze fabrica pe izlazul comunal. În All for the Good of the World and Nosovice, Klusak reuşeşte o cronică trăsnită de tranziţie şi face un portret plin de haz – dar şi de tandreţe – sătenilor care, între timp, au pierdut bătălia. Švejk se întâlneşte cu globalizarea.“

Invitați

THE REAL SOCIAL NETWORK >>> Secția activiști și indignați Regia Ludovica Fales, Sdrjan KeČa, Isis Thompson, 2011, UK, 75 min.

Titlul sare în ochi de la o poştă şi te face curios, pentru că, indiferent dacă ai/n-ai cont pe Facebook, subiectul e tentant. David Fincher ştie de ce...

După primele 10 minute, mi se părea că ştiu cum vor arăta celelalte, dar filmul reuşeşte să te ţină, pentru că atuul său e veridicitatea: protestele studenţilor londonezi la măsura guvernului britanic de mărire a taxelor şcolare. Îi vedem cum se organizează, cum acţionează şi cum reţelele de socializare sunt liantul perfect pentru mişcarea lor. Deşi situaţiunea e „fuckin’ tensed”, n-avem cum uita că suntem în Anglia: sălile ocupate până mai ieri sunt lăsate aşa cum erau înainte de ocupare, curate şi nevandalizate. Un film bun, montat de o anume Adelina Bichiş. // Florin Barbu

The Real Social Network

ALL FOR THE GOOD OF THE WORLD AND NOSOVICE >>> Secția muncă și răsplată Regia Vit Klusák, 2010, Republica Cehă, 82 min. Într-un sat cehesc, compania Hyundai încearcă şi reuşeşte, până la urmă, să ridice o namilă de fabrică de maşini, în ciuda protestelor şi refuzurilor multor localnici de a le vinde bucăţile de pământ. Veşnica poveste! Cu un umor amar, filmul urmăreşte câteva figuri din sat, de la cei care au acceptat vânzarea şi cei care sunt presaţi sistematic de vecinii care s-au dat pe brazdă, să spunem, şi până la cei care se încăpăţânează şi încep să fie chiar ameninţaţi. Cu accente absurde şi hilare, povestea câmpului pe care cresc maşini nu este deloc singulară şi nici nu prezintă o problemă încheiată, nicăieri în lume. // Ileana Bîrsan

All for the Good of the World and Nosovice

Anul acesta, One World Romania va avea în jur de 30 de invitaţi din străinătate şi din ţară. Vor veni la Bucureşti regizorii filmelor The New World, Autumn Gold, The Real Social Network, Rouge Parole, Our School, Life in Stills, Bedtime Stories, We Will Be Happy One Day, I Was Worth 50 Sheep, cât şi producători, specialişti în domeniul drepturilor omului şi o serie de reprezentanţi ai altor festivaluri de film documentar din

32 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

ţară şi străinătate. Poate cea mai inedită prezenţă în cadrul festivalului va fi cea a grupului de artişti ruşi Voina.

Masterclass Una dintre cele mai importante prezenţe ale festivalului de anul acesta este cea a regizoarei Jennifer Fox. Ea va susţine, pe data de 15 martie, un masterclass la Bucureşti, iar în timpul festivalului, la Noul Cinema-

Ana Alexandra Blidaru Director executiv

„Anul acesta deschidem festivalul cu un film, nu cu un concert, fără a ne îndepărta însă de muzică. Puterea cuvântului este cel mai important aspect al muzicii hip-hop. Am crescut cu rap-ul românesc al anilor ‘90 şi The Furious Force of Rhymes m-a cucerit cu diversitatea personajelor prezentate, a mesajelor şi abordărilor lor. Planet Kirsan: Cu toţii avem gânduri ascunse de genul «când o să ajung dictator, o să interzic….».

Kirsan Nikolayevich Ilyumzhinov chiar a ajuns preşedintele Republicii Kalmukia şi a transformat şahul în materie obligatorie pentru ciclul primar.

Singurul stat budist din Europa este astfel cunoscut pentru performanţele în şah şi pentru campionatele mondiale de şah pe care le organizează.”

The Furious The Furious Force of Rhymes >>> Filmul de deschidere Force Regia Joshua Atesh Litle, 2010, SUA/ Franța, 84 min. of Rhymes Din Bronx, trecând prin Europa şi prin zona conflictului israeliano-palestinian şi până în cartierele sărace din Dakar se aude hip-hop pe diferite voci şi, surprinzător şi inedit, cu mesaje sociale extrem de diferite. Cei mai mulţi dintre protagoniştii acestui documentar, cu o deschidere geografică foarte amplă, sunt foarte tineri versificatori şi cântăreţi de hip-hop, atenţi şi la discursul pe care îl livrează, extrem de bine articulat şi cu aplomb, foarte încrezători în muzica şi mesajele care pentru ei sunt mult mai eficiente decât orice formă de conflict deschis. Nu este doar un documentar muzical foarte reuşit, ci şi un document social foarte solid despre o generaţie întreagă la scară mondială. // Ileana Bîrsan Planet Kirsan Planet Kirsan >>> Secția Politică Regia Magdalena Pięta, 2010, Polonia, 55 min.

Habar n-aveam că într-o mică republică din stepa rusească copiii fac la şcoală cursuri de şah, că „jocul minţii” poate lua... minţile unor oameni într-atât, încât să spună că ADN-ul uman e o Replică a celor 64 de pătrate ale tablei de şah. Omul care face această „mutare” de mare maestru este preşedintele republicii Kalmukia, Kirsan Ilyumzhinov şi şeful Federaţiei Mondiale de Șah, ctitorul „Oraşului Șahului”. Filmul e cam frisonant pentru că redă o parte din viaţa a doi şcolari, fraţi, antrenaţi chinuitor, totuşi, să performeze în confruntările dintre alb şi negru. Chiar şi aşa, o întrebare rămâne: dacă ăsta e preţul care trebuie plătit pentru excelenţă, indiferent de domeniu, merită? Șah mat! // Florin Barbu

„Cum arată viaţa după ce ieşi la pensie? Joci şah în Cişmigiu sau stai de vorbă cu vecinele pe scara blocului.

Asta dacă eşti sănătos. Autumn Gold prezintă o alternativă – una în care redescoperi viaţa, sportul şi competiţia. Bătrâni între 80 şi 100 de ani se antrenează şi participă an de an la un Campionat Mondial de Atletism.

Moartea vine oricum… de ce să stai s-o aştepţi?

One World Romania 2012 aduce prima retrospectivă a unui realizator de film. Flying: Confessions of a Free Woman este un film intim, care îmbină notele autobiografice cu poveştile de viaţă ale prietenelor lui Jennifer Fox. O poveste pe care o urmăreşti cu sufletul la gură şi care te plimbă prin 17 ţări.”

Autumn Gold Autumn Gold >>> Secția minori și bătrâni Regia Jan Tenhaven, 2010, Germania/Austria, 94 min.

După un astfel de film, parcă îţi vine să-ţi îndrepţi spinarea şi să reconsideri cumva beneficiile sportului şi ale mişcării. Aşa cum una dintre protagonistele filmului spune, e păcat că mass-media nu aminteşte decât firav şi marginal despre competiţia mondială de atletism pentru seniori.

Figurile centrale ale acestui documentar sunt competitori din Cehia, Austria, Germania, Italia, între 80 şi 100 de ani. Da, nu-i o greşeală. Ce e mai interesant şi încurajator (deh!) este seninătatea şi seriozitatea cu care îşi duc viaţa, este voinţa nemaipomenită de a rămâne stăpânii propriului corp. Filmul îi urmăreşte în perioadele de antrenament ce preced olimpiada şi competiţia propriu-zisă, dar printre vorbele lor despre prezent se strecoară mici istorii private melancolice şi ludice despre soţi, soţii, iubite, copii şi un trecut foarte îndepărtat. // Ileana Bîrsan Flying: Confessions of a Free Woman >>> Retrospectivă Jennifer Fox Regia Jennifer Fox, 2006, Danemarca/SUA, mini-serie TV, 353 min.

Documentarista americană Jennifer Fox, după succesul său cu Beirut — The Last Home Movie (1987) şi seria de 10 ore, An American Love Story (1999) — se aşază ea însăşi în faţa camerei şi, într-o serie de şase episoade, îşi filmează viaţa de zi cu zi, punând accent pe dileme şi probleme comune şi recognoscibile, dar pe care le urmăreşte exclusiv din perspectiva femeii singure, cu carieră şi cu o libertate pe care vrea să şi-o păstreze, dar nu oricum. Portretul femeii moderne este excelent conturat de Fox, în primul episod oprindu-se la incertitudinile şi neajunsurile relaţiilor cu bărbaţii şi la problema maternităţii. // Ileana Bîrsan

tograf al Regizorului Român, va avea loc o retrospectivă a câtorva dintre filmele sale: Beirut – The Last Home Movie, My Reincarnation, Flying: Confessions of a Free Woman (2 episoade din seria de 6).

Side events De miercuri, 14 martie, şi până duminică, 18 martie, vor avea loc, zilnic, mai multe evenimente conexe proiecţiilor de film. Printre acestea se numără: o dezbatere despre refugiaţii din România, având ca punct

Foto: PR

Oana Koulpy Head of Guest Service

Flying: Confessions of a Free Woman

de plecare documentarul Vol Special; o prezentare a grupului de artişti activişti ruşi Voina, urmată de o discuţie cu artişti şi activişti români; o dezbatere pe tema Primăverii Arabe; o întâlnire a mai multor reprezentanţi ai unor festivaluri de film, la care se va discuta problema corupţiei în cinematografie; o expoziţie foto dedicată mişcărilor de tip „Occupy” din lume şi o dezbatere plecând de la filmul The Real So­ cial Network, despre noile forme de protest şi activism online. www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 33

there

evenimentele lunii

b-est FESTIVAL

Cea de-a 8-a ediție a Festiva­lului Internațional de Film București, destinat exclusiv lungmetrajelor, are loc în pe­rio­ada 19-25 martie la Cine­ma Studio, NCRR și Sala Elvira Popescu.

We Need to Talk About Kevin

We Need to Talk About Kevin Regia Lynne Ramsay, 2011, UK/SUA, 112 min.

Tilda Swinton a fost lăsată deoparte şi anul acesta pentru nominalizările de la Oscaruri. Sigur că nu este cel mai comod, digerabil, senin şi glamoros rol al ei, însă este, cu siguranţă, unul pe care memoria afectivă nu-l poate rejecta cu una, cu două. Şi tot despre afecte este vorba şi în filmul-studiu de caz despre imposibilitatea unor răspunsuri certe, definitive şi revelatorii legate de relaţia mamă-copil. „Cu ce-am greşit de se poartă aşa?” sau „Mă va iubi copilul meu?” sunt chestionări esenţiale în viaţa hăituită şi bezmetică a unei mame disperate.

Imposibilitatea unei relaţii cu fiul său, care pare a i se împotrivi încă de la primele scâncete, până la faptele oribile pentru care se simte vinovată nu găsesc răspunsul la întrebarea „Cum a fost cu putinţă?”. // Ileana Bîrsan

CODRUȚA CREȚULESCU Coordonator festival

„Dacă e să aleg doar trei filme din selecţia Bucharest IFF 2012, atunci să fie următoarele: We Need to Talk About Kevin, o dramă de familie aflată la limita genului horror, cu o Tilda Swinton într-o formă de zile mari; Shame, cea de-a doua colaborare Steve McQueen – Michael Fassbender, pe nedrept ignorată în lista de nominalizări la Oscar; şi, last but not least, Les géants, un Tom Sawyer belgian scris şi regizat de un prieten al festivalului, Bouli Lanners, laureat cu Marele Premiu la ediţia din 2009 pentru Eldorado.”

OVERVIEW COMPETIȚIE

Shame

Shame Regia Steve McQueen, 2011, Franța, 101 min.

Format din planuri fixe şi lungi, pline de imagini extrem de grafice, la limita explicitului, cu dialogul redus la minimum şi cu o paletă coloristică virată în albastru-verzui, Shame reprezintă, la fel ca multipremiatul Hunger, un studiu de personaj, tot cu Michael Fassbender (Copa Volpi, Veneţia 2011) în rolul principal, semn că Steve McQueen nu vrea să fie un simplu regizor, ci un auteur. Lăsând politica la o parte, regizorul optează pentru un subiect mai laic (dependenţa de sex care macină spiritul şi distruge trupul), al cărui protagonist nu mai stârneşte, ca în Hunger, simpatia/revolta spectatorului, ci un soi de milă amestecată cu repulsie. // Codruța Crețulescu Les gÉants Regia Bouli Lanners, 2011, Belgia, 84 min.

Les géants, cel de-al treilea lungmetraj al belgianului Bouli Lanners, a fost lansat şi premiat în Quinzaine des Réalisateurs la Cannes 2011.

Povestea vine direct din Mark Twain: trei puşti îşi petrec vara la casa de la ţară a bunicilor, o vară din care nu lipsesc plimbările cu barca, dormitul în cabane părăsite, intrarea prin efracţie în vile nelocuite – totul culminând cu vânzarea casei unui cultivator de marijuana. Deopotrivă film de aventuri şi coming-of-age, Les géants reprezintă un capitol aparte în cinematografia belgiană, umorul negru şi dement tipic cineaştilor din zonă fiind eclipsat de amestecul irezistibil de tandreţe şi delicateţe, cu care regizorul-scenarist îşi alintă micii protagonişti. //

Les géants

Codruța Crețulescu

Competiţia Bucharest IFF se axează, comme d’habitude, pe regizori aflaţi la primul sau al doilea film. Anul acesta avem cinci debuturi – Sette opere di misericordia, coproducţie româno-italiană semnată Gianluca & Massimiliano di Serio şi aplaudată anul trecut la Locarno; Sleeping Beauty, de Julia Leigh, eseu deranjant/provocator lansat în competiţia de la Cannes 2011; Submarine, de Richard Ayoade, coming-of-age şarmant şi optzecist,

34 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

recent nominalizat la BAFTA; Tyrannosaur, de Paddy Considine, dramă „domestică” fără fasoane&menajamente, proaspăt câştigătoare la BAFTA; Snowtown de Justin Kurzel, poveste adevărată şi terifiantă, de o violenţă aproape insuportabilă, distinsă cu o menţiune specială FIPRESCI, anul trecut, la Cannes. „Veteranii” sunt reprezentaţi de spaniolul Nacho Vigalondo, cu Extraterrestre – comedie de moravuri în trei personaje, pe fundalul unei (aţi ghicit!)

Dana Dimitriu Chelba Director

„În fiecare an, B-EST încearcă să-și deschidă «porțile» într-un mod grandios – prin urmare, ediției din 2012 îi va da startul Radu Mihăileanu, prezent la București cu cel mai recent film al său, La source des femmes, aclamat de către criticii prezenţi la Cannes 2011, unde a fost lansat în premieră mondială şi adorat, deja, de publicul francez. Suntem onoraţi că în acest an președintele juriului va fi Jan Harlan, un om care şi-a legat în mod istoric numele de câteva capodopere ale celei de-a 7-a arte, precum Barry Lyndon sau The Shinning, pe care le-a produs alături de Stanley Kubrick. Cum în acest an se împlinesc 40 de ani de la lansarea Portocalei Mecanice, B-EST prezintă cele trei filme sus-menţionate într-o versiune restaurată digital, precum şi documentarele regizate de Harlan, Stanley Kubrick: A Life In Pictures și O, Lucky Malcolm!.”

Andrei Crețulescu Director artistic

„În principiu, BUCHAREST IFF programează, în afara competiţiei, titluri de răsunet ale anului trecut, mai mult sau mai puţin premiate, aplaudate, (de ce nu?) înjurate. La ediţia 2012 mă simt foarte aproape de Red State, o satiră macabră semnată de un Kevin Smith care se crede niţel Peckinpah, lansată într-un cor de proteste la Sundance, The Murderer (aka The Yellow Sea), fabulă greu încadrabilă în regia lui Na Hong Jin, debutat în 2008 cu ultraviolentul Chaser, şi, bineînţeles, (totodată în competiţie) Toată lumea din familia noastră de Radu Jude, un titlu şi-un autor care-mi devin progresiv mai dragi.”

Red State

Andrei Crețulescu

THE MURDERER Regia Hong-jin Na, 2011, USA, 157 min.

Pentru a-şi putea plăti datoriile unor mafioţi locali, un şofer de taxi acceptă o misiune sângeroasă şi încearcă cu aceeaşi ocazie să-şi recupereze soţia plecată la muncă în Coreea de Sud. Al doilea film al sud-coreeanului Na Hong Jin, The Murderer (aka The Yellow Sea) este o cursă contracronometru a unui om care pică în plasa deasă ţesută de două clanuri mafiote (chinez şi sud-coreean) şi care se află pe lista de suspecţi a poliţiei. Lungul şir de evenimente neaşteptate şi coincidenţe nefaste se transformă într-o fugă permanentă, absurdă şi frisonantă a unui vinovat fără vină (aproape!) care ţine să îndrepte lucrurile. // Ileana Bîrsan

The Murderer

Foto: PR

Toată lumea din familia noastră

invazii extraterestre; francezul Vincent Garenq, cu Présumé coupable – povestea adevărată a unei erori judiciare siderante şi genul de film care te face să scuipi pe prima uniformă care-ţi iese în cale; şi Radu Jude, pentru a doua oară în competiţie, cu Toată lumea din familia noastră – un titlu despre care se vorbeşte mult şi despre care se va vorbi şi mai mult, cât de curând. Şi-aşa e şi festivalul. // Andrei Crețulescu

RED STATE Regia Kevin Smith, 2011, Irlanda, 88 min.

Filmul lui Kevin Smith, situat tare departe de universul Clerks & Co., înseamnă de fapt vreo trei filme într-unul singur – un horror visceral despre trei puşti imberbi picaţi în labele unui cult sudist, un shoot’em up de la sângeros în sus, care aduce aminte de Peckinpah sau Carpenter în zilele lor de glorie, şi o satiră furibund/macabră la adresa religiei, familiei, politicii – fundamentele societăţii americane, le ştiţi. La premiera de la Sundance 2011 s-a protestat vehement – Smith presupun că s-a amuzat copios, filmul său îşi atinsese ţintele, deci, din start. Între timp, scandalul s-a mai domolit – dar chiar şi aşa, nimeni n-a avut curajul să ridice suficient în slăvi interpretarea lui Michael Parks, deopotrivă hilar şi terifiant în rolul unui predicator pentru care epitetul bolnav pare un compliment.

Atenţie, film şoc – cei cu inima slabă să se gândească de două ori înainte să intre. //

TOATĂ LUMEA DIN FAMILIA NOASTRĂ Regia Radu Jude, 2012, România, 107 min.

That joke isn’t funny anymore / It’s too close to home and too near the bone…

Problema nu e neapărat ce vor spectatorii să vadă, ci, mai degrabă, cât sunt de rezistenţi – şi dacă se pot vedea pe ei înşişi acolo sus, pe ecran. Toată lumea din familia noastră, al doilea lungmetraj semnat Radu Jude (experimentul Film pentru prieteni rămâne un mediumetraj) e un film dificil/deranjant, parte exorcizare, parte satiră, un film la care râzi cu lacrimi, dar nu eşti sigur că toate lacrimile vin din râs, un film care ar trebui să zgâlţâie cumva cinemaul românesc (şi nu neapărat din cauza violenţei de pe ecran) şi care ar trebui să repună în discuţie noţiunile de familie, onoare, laşitate, agresiune, independenţă, discreţie, normalitate. La Berlin, părerile au fost împărţite (de la „prea mic” la „foarte mare”), cu excepţia complimentelor pentru Şerban Pavlu – un tur de forţă într-un rol pe muchie, cu care te întâlneşti cam o dată-n viaţă. // Andrei Crețulescu www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 35

there

evenimentele lunii

nexT FESTIVAL

Festi­va­lul Internațional de Film NexT (ediția a 6-a) are loc între 28 martie și 1 aprilie la Scala și Studio.

Seminariile dedicate regiei, sounddesignului și distribuției de film se ţin la cafeneaua Cărturești Verona.

Baldguy

Ada Solomon Director

„Baldguy este un super muzical cu o temă extrem de serioasă şi, în acelaşi timp, de un comic debordant, în tradiţia umorului scandinav.”

BALDGUY/ SKALLAMANN >>> NexT Dance Regia Maria Bock, Norvegia, 2011,12 min.

Adolescenţa e vârsta marilor întrebări şi încercări, a marilor dileme, descoperiri, entuziasme şi iubiri. Dar şi a marilor conflicte, mai ales a celor cu propriii părinţi. Iar când vine vorba de sexualitate, lucrurile o pot lua razna, în ochii aceloraşi părinţi. Chiar dacă aceste cuvinte par grave, micul muzical nu e aşa, pentru că are şi umor bun(icel), pe stil nordic, şi e destul de lucrat: cântece, dans, însă e şi niţel cam repetitiv, chiar dacă nu e un film lung. E ca o mobilă de la Ikea, pare la fel cu multe altele, dar e utilă şi stă bine oriunde ai pune-o. // Florin Barbu

Méditerranées

Aglaée Yvonne Irimescu Coordonator festival

„Aglaée,pentru sensibilitatea, inteligenţa şi «corectitudinea politică» (aşa cum ar trebui ea să fie, nu în varianta sentimental-moleşită în care se manifestă pe ecran în 99% din cazuri) cu care construieşte raportul de forţe dintre personaje şi cu care amestecă – în mod excepţional — dispreţ, toleranţă, cruzime, atracţie, acceptare; Stones, pentru animaţia extrem de frumoasă, pentru muzica aproape nepământeană şi pentru felul în care vorbeşte despre dragostea care tânjeşte după împlinire, fără s-o primească vreodată.”

36 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

Hello Kitty

Stones

Foto: PR

Andrei Gorzo Director artistic

„Prima mea alegere este Méditerranées al lui Olivier Py – filmul care mă emoţionează cel mai mult din toată selecţia. În jurul unui montaj de secvenţe filmice provenite din arhiva propriei familii (turnate pe peliculă de 8 mm între 1961 şi 1974), vocea autorului ţese o autoficţiune totodată analitică şi rapsodică, de o mare-mare bogăţie.

Aş mai recomanda producţia UNATC Hello Kitty, în regia lui Millo Simulov, în care nişte băieţi pleacă la mare, veseli şi gălăgioşi, fără să ştie că moartea s-a urcat cu ei în maşină.

Concepţia regizorală mizează pe o tensiune subtilă între spontan (tot ce ţine de interacţiunile personajelor) şi predeterminat (tot ce ţine de mişcările de cameră), iar implementarea tehnică a acestei concepţii ambiţioase e fără cusur.“

The Itch

MÉDITERRANÉES >>> Competiție Regia Olivier Py, Franța, 2011, 32 min.

Realizată exclusiv cu imagini din arhiva personală, povestea familiei — construită, analizată şi narată de Olivier Py — se desfăşoară în mare parte de-a lungul anilor ’60, marcaţi de evenimentele din Algeria. Într-o familie înfiptă solid în rădăcinile algeriene, niciun minut din ceea ce părinţii au filmat nu surprinde presiunea istorică sau tristeţea destinului acestei familii care se confundă cumva cu istoria Algeriei. De la momentele de început, în care părinţii se filmează reciproc, până la ultima reuniune de familie înaintea marelui exil al câtorva dintre ei, această autoficţiune se desfăşoară pe două paliere, pe de-o parte, atmosfera melancolică şi tonul pe care figurile mereu surâzătoare şi arse de soare îl imprimă de la început până la sfârşit, şi, pe de altă parte, ochiul lucid cu care Py citeşte şi interpretează imaginea. // Ileana Bîrsan HELLO KITTY >>> Competiție Regia Millo Simulov, România, 2011, 23 min.

Nu ştiam mai nimic despre deja premiatul Hello Kitty al lui Millo Simulov şi bine am făcut, pentru că am avut surpriza unei poveşti închise la toţi nasturii şi am dat peste un film cu un arsenal meseriaş în materie de regie şi imagine. Fără să dau prea multe detalii legate de poveste, acest thriller petrece nişte băieţi zgomotoşi şi bine dispuşi pe drumul către mare într-o excursie banală. Dialogurile (câteodată excedate de sudalme, deh! ca băieţii) între personaje sunt urmărite cu o coregrafie specială a camerei, foarte adecvată acestui „ceva care pluteşte în aer”, fără preţiozităţi ieftine sau clişee comode.// Ileana Bîrsan

THE ITCH >>> NexT Kids Regia Patrick Schoenmaker, Olanda, 2011, 7 min.

Unul dintre filmele simpatice ale acestei ediţii NexT va fi, cu siguranţă, această mică reinterpretare animată a zicalei despre cel mai bun prieten al omului. Da, poate fi câinele (şi este), dar şi el, bietul, trebuie să trăiască sub acelaşi acoperiş cu stăpânii săi, care, după câţiva anişori de convieţuire comună, devin apatici, nimic nu-i mai... scarpină, să zicem. Ce-ar fi dacă în viaţa lor, a tuturor, ar apărea un purice? Mic, negru şi foarte săritor, reuşeşte să readucă veselia în monotonia traiului unei familii mic-burgheze. Simplu, zglobiu, colorat şi bine desenat, această „mâncărime” va fi una pe placul tuturor, fără dubii. // FLORIN BARBU Un Ogre

UN OGRE >>> NexT Kids Regia Gérard Ollivier, Franța, 2011, 7 min.

De câţiva ani încoace, ştim binişor ce este şi cu ce se ocupă un căpcăun.

Ne e simpatic pentru că nu sperie copiii şi pentru că are umor şi pentru (mai ales de-asta) că are un foarte bun prieten măgar şi o soţie care a renunţat la viaţa princiară ca să trăiască în mlaştină. Această animaţie albnegru ne reaşază, cumva, în copilăria noastră populată cu monştri şi zmei, doar că ne propune o mică distorsionare a acesteia. Am putea fi chiar noi căpcăunul cel temut? Cum aşa? Simplu: dacă mâncăm prea mult şi orice.

Uşor cinic, dar totul e posibil, nu-i aşa? // FLORIN BARBU

AGLAÉE >>> Competiție Regia Rudi Rosenberg, Franța, 2010, 20 min.

Unul dintre cele mai oneste filme cu adolescenţi, Aglaée surprinde cu naturaleţe, voioşie şi duioşie necazurile unor tineri colegi de şcoală aflaţi la primele experiențe stângace şi inadecvate, primele priviri serioase şi confuze, primele insuccese şi ambiguităţi. Ştim toţi cât de agasantă e câteodată adolescenţa, iar acest film are măsura potrivită cu care să facă această poveste comună să rezoneze cu amintirile oricărui spectator. Pe alocuri e ireverenţios şi crud, c-aşa-i şi adolescenţa, filmul mai are şi avantajul unor figuri deloc cosmetizate, imperfecte, inocente şi insolite. // Ileana Bîrsan

Ozana Oancea Coordonator NexT Kids & coordonator relații internaționale

„The Itch/ Scărpinici e un film vesel, alert, simpatic, despre cum un căţel şi un purice produc prin ţopăielile lor un mic dezastru domestic cu final fericit, ţopăitor. Un Ogre/Un Căpcăun este un film despre... despre copii care se fac mari, prea mari, pentru că sunt prea lacomi... atât de lacomi, încât... numai copii nu mai sunt... atât de pofticioşi încât... vai!, vai!, şi soarele!!!!!”

STONES/KAMENE >>> NexT Imaginaria Regia Katarina Kerekesova, Slovacia, 2010, 25 min. Într-o carieră de piatră, apariţia unei tinere femei bulversează viaţa greoaie a celor care, zi de zi, nu fac altceva decât să spargă şi să mute munţi de piatră. Părăsiţi de delicateţe (sau, poate, uitând de ea), ce mai încoace şi-ncolo, abrutizaţi, aceşti bărbaţi obişnuiţi cu greutăţile au mari probleme să funcţioneze lângă o fiinţă venită, parcă, dintr-o altă lume, normală. Deşi sumbră şi cam deprimantă, această melodramă muzicală animată în tehnica stop-motion este atrăgătoare vizual pentru că e, oarecum, neobişnuită. Deşi îmbină genuri diferite, povestea simplă şi directă o umanizează (pretenţios spus) fără să cadă în preţiozităţi indigeste. // florin barbu www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 37

raș

Autoportret pe sticlă

„Noua fotografie” se întoarce la vechile tehnici. Şi nu vorbim doar despre tonuri de negru şi alb. Ştefan Dinu, iniţiatorul proiectului Allkimik, ar putea vorbi ore în şir despre ambrotipie sau printuri tratate chimic. Crede cu tărie în fotografiaobiect şi îşi propune să creeze o adevărată comunitate foto.

De Adi Bulboacă

Foto: Silvanva Szalkay

bio

Clasic.

De pus în ramă

e

xistă o piaţă pentru fotografia clasică la noi? În România, tehnicile clasice de producere a imaginilor sunt foarte puţin populare şi nu există un public educat în privinţa aceasta. Spun în România, pentru că în vestul Europei piaţa de print fotografic a crescut foarte mult în ultimii 10 ani. Printurile sunt acceptate în toate muzeele de artă, în toate galeriile. Există chiar şi un fond de investiţie elveţian care vinde titluri de proprietate şi care investeşte exclusiv în printuri fotografice. În România nu avem această piaţă, parte din vină aparţinând comunităţii foto din ţară. Sau, mai bine zis, lipsei unei astfel de comunităţi. În lipsa comunităţii, vizibilitatea acestui fenomen scade, iar accesul la informaţie şi la resurse este limitat. Prezenţa unei comunităţi, în schimb, ridică nivelul de pregătire şi de educare a publicului într-o anumită privinţă, dar cel mai important este că 38 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

vizibilitatea fenomenului creşte. Fotografii din România se susţin prin fotografie socială sau de revistă. Nu ar fi rău dacă ar exista şi o piaţă de print.

Ce înseamnă Allkimik? Ce face acest atelier de fotografie clasică?

La Allkimik suntem pregătiţi să oferim servicii fotografice clasice şi alternative la standarde care să se ridice la cele mai oneste aşteptări, atât pentru fotografi, cât şi pentru publicul iubitor de fotografie.

Pentru cei care vor să deprindă tehnicile pe care noi le stăpânim, avem seminarii, kituri de produse, de chimicale şi, în scurt timp, camere de fotografiat. Producem, de asemenea, printuri alb-negru, color, diapozitiv (pe cybachrom), iar, în materie de fotografie de studio, ne axăm foarte mult pe ambrotipie (fotografie pe sticlă), tehnică ce a apărut şi a şi dispărut în secolul XIX, fiind de curând redescoperită şi beneficiind de o popularitate din ce în

ce mai mare în lume.

• Ștefan Dinu s-a născut în București, pe 3 septembrie 1976, a absolvit Facultatea de Științe Juri­ dice, Universitatea din București. În 2010, după 12 ani de avocatură, renunță la această profesie pentru a-și dedica timpul exclusiv fotografiei. Este autodidact - a participat doar la un workshop Magnum de 10 zile în Brigh­ ton, avându-i ca traineri pe Mark Power, Carl de Kaizer și David Hurn.

Practică tehnici tradiționale și alternative de creare a obiectelor fotografice precum ambrotipia, guma arabică tricoloră, cianotipura și cibachrome. Și-a expus proiectul „Face Five” la Institutul Cultural Maghiar și la Muzeul de Etnografie din Brașov, și proiectul „Maya”, la Galeria Allkimik.

Ce îţi propui să realizezi pe termen lung prin intermediul atelierului?

Profitând de faptul că atelierul este aşezat chiar deasupra barului „Pe Baricade”, ne-am gândit să creăm nişte pretexte pentru apropierea fotografilor.

Exemple ar fi proiec­ţiile de diapozitive, întâlniri de feedback pe diverse teme, accesul la biblioteca ate­­­lie­ rului sau la echipamentul nostru pe baza unui soi de membership. Ca proiect, îmi imaginez o revistă de fotografie printată manual. Din perspectiva resurselor, am putea să o pornim chiar şi mâine, singurul obstacol fiind accesul la suficiente materiale în format pe film. Există şi galeria găzduită tot de

Simply clever

Aura Clara Marinescu, editor oraș

[negru pe alb]

Foto: Ștefan Dinu

Bucureşti, oraş (între) deschis

barul „Pe Baricade”. Ce ne-am propus aici este ca fotografiile expuse să fie realizate prin procedee clasice sau alternative. Pentru aceste obiecte fotografice, prin intermediul galeriei, vrem să facilităm contactul cu publicul.

Oferă-mi un argument pentru care publicul ar trebui să îşi îndrepte atenţia către fotografia ca obiect.

Mai degrabă i-aş încuraja pe toţi să facă un exerciţiu: să se uite la fotografiile din copilărie şi să încerce singuri să înţeleagă la ce mă refer când spun „fotografie obiect”.

Allkimik, Radu Vodă 23A; www. allkimik.com

Atelieru' de Poze Este un workshop care îşi doreşte să pună fotografii în contact cu farmecul discret al fotografiei argentice. În plină explozie a digitalului, când expresii ca developare, aparat de mărit sau uscător foto aparţin deja altui timp, ni se propune un workshop, în cadrul căruia putem descoperi şi aplica tehnici fotografice clasice, bazate pe săruri de argint.

Pe scurt, este vorba despre o scurtă istorie a fotografiei, puţină teorie şi foarte multă practică. Ţinta echipei care susţine acest workshop este ca fotograful să redescopere starea lui de „homo fotograficus", adică amestecul de artist şi tehnician total, de la fotografiere până la printarea imaginii finale.

Atelierele se desfăşoară la sediul Imatech, Ion Maiorescu 8

www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 39

BeWhere TO GO

Încep cu concluzia: Bucureştiul, ca oraş turistic, nu apare pe un loc cât de cât onorabil, într-un ghid de călătorii. O spun iar, în prag de primăvară, şi o voi şi demonstra.

Abia după 22 de ani de libertate avem o linie de autobuze care fac turul cultural al oraşului, parcurs, adesea, fără să ştii ce vezi. Dacă un turist alege să privească oraşul de la etajul bus-ului înainte de toaletarea copacilor, riscă să întâlnească o cracă într-o curbă la dreapta.

Impactul doare şi la 25 de kilometri pe oră.

Info-chioşcuri. Capitala e o capcană mai ales pentru globe-trotteri. Un info-chioşc le stă la dispoziţie la Gara de Nord, un altul în Pasajul de la Universitate, dichisit după mai bine de un an de la reabilitarea coridorului subteran.

Marcajele turistice. S-au scris „râuri de purpură”, ca să parafrazăm titlul unui thriller, despre lipsa indicatoarelor turistice, a plăcuţelor cu nume de străzi sau a numerelor caselor. De fiecare dată, cu aceleaşi nemulţumiri. Din păcate, situaţia persistă.

Rătăcim fără ecou. Ce e nou în păienjenişul stradal? Nimic. Toate vechi. La metrou, aceleaşi hărţi (un mic ajutor pentru un străin în Bucureşti). Vizitatorul nu are cum să ajungă la Muzeele „Minulescu” şi „Rebreanu”, în Cotroceni, din cauză că în apropierea acestora nu este nicio plăcuţă care să le indice existenţa, se plângea curatorul. „Decât” în faţa instituţiei găseşti o info-tablă. E redundant! (vezi numărul 5 BeWhere!). Şi cu „Mărţişorul” a fost aceeaşi poveste (daţi pagina!). După o căutare online am găsit adresa, însă, pe traseu, nici o tăbliţă, doar pe Calea Văcăreşti, la câţiva metri de destinaţie. Îţi trebuie nervi tari ca să străbaţi urbea de la un capăt la altul, făcând slalom printre stâlpi plini de cabluri, dar fără urmă de săgeţi pentru destinaţii culturale.

Magazine cu suveniruri. Se găsesc sporadic în buricul Capitalei, unde, să recunoaştem, este lăcaşul „apostolilor lui Bachus”. Istorie părăsită. Încă un argument că nu ştim să ne îngrijim moştenirea urbană: pe Smârdan, la nr. 39, se află umbra a ceea ce a fost cândva Hotelul Con­ cordia. Aici, în 1859, s-a consfinţit dubla ale­ gere a lui Al. Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei şi al Ţării Româneşti. În vreme ce clădirea bucureşteană e în paragină, la Heidelberg, în Germania, este cinstită trecerea domnitorului pe acolo cu o plăcuţă memorială.

Dincolo de centrul oraşului, în cartiere, singurele puncte animate pentru turişti sunt mallurile. Restul e tăcere... Repetăm concluzia: Aşa cum este acum gătit de oaspeţi, Bucureştiul nu poate fi o destinaţie râvnită. Quod erat demonstrandum!

C

[MINI-REPORTAJ]

Cronică la Mărțișor Lângă Piața Sudului este un Muzeu Memorial. Ca să intrați, bateți în toaca din fier. Tudor Arghezi și familia sa au trăit în lunca de la „Mărțișor” cei mai frumoși ani.

u știu dacă am să găsesc „cuvinte potrivite”, dar sigur este că, pe locurile unde altădată creșteau „gherghinari” (prima plantă care înflorește la începutul primăverii, pe care fetele atârnau mărțișoare), Tudor Arghezi și-a ridicat o casă în alb și roșu, cu gândul la culorile veselului șnur. La sfârșitul lui februarie, „Mărțișorul” era alb complet. O minunăție! După ce străbați o alee lungă, mărginită de o livadă, la cea de-a doua poartă e musai să lovești toaca cu ciocanul de fier. Altfel nu ți se va deschide. În curte, pe stânga, îngropat în nea, culcușul lui Zdreanță, iar în dreapta, din mormintele proprietarilor (Tudor și Paraschiva), se mai zărește vârful unei cruci. În 1926, Arghezi cumpără un teren de 17.250 de metri pătrați, în vecinătatea închisorii Văcărești.

Timp de 15 ani, autorul „Florilor de mucigai” va construi casa, anexele gospodărești, tipografia. Curioși, am întrebat de ce a ales acest colț de București? Poetul a fost întemnițat la Văcărești (1919), învinuit de

n

trădare. A ales să se stabilească aici, în caz că va mai sta la închisoare. Așa, Paraschiva ar fi ajuns ușor la el cu mâncare. Avea o vorbă: „O ciorbă a Paraschivei face cât toată literatura mea”. Prima oprire: Potigrafu Mărțișor. Aici am găsit o mașină de înghețată, uscătoare de fructe, o centrifugă pentru miere. Câteva Bilete de papagal.

Singura carte tipărită aici a fost Drumul cu povești. „Scrisă de Arghezi, cu ilustrații de Mitzura și redactată de Baruţu. Nu e o carte de familie. Așa a fost să fie”, povestește fiica scriitorului. În casă, urcăm pe o scară roșie. În odaiabirou ne atrag privirea bastonul maestrului cu care s-a plimbat prin „Bucuresci”, papu­cii și ultima ceașcă de cafea. Ghidul ne conduce prin încăperile ticsite de cărți; bibliotecile sprijină 7000 de volume. Arghezi a fost și motociclist. O demonstrează ochelarii cu curele din piele și o tolbă agățată în perete. Ajungem în camera-laborator, acolo unde, pe o policioară, stau înghesuite ustensilele de parfumier ale scriitorului. Ce

Foto: Claudiu Popescu

De Aura Clara Marinescu

Camera de zi a familiei arghezi

nu va uita vreodată fiica lui Arghezi, Mitzura: „Ne-am iubit mult.Tata lucra mult, avea notițe și pe pernă, pentru că nu mai apuca să ajungă la birou. S-a prăpădit la 11 luni după mama. N-a mai vrut să trăiască fără ea și mi-a spus: «Să știi că n-am să apuc 12 luni din anul ăsta»”. Era 1967.

Muzeul Memorial „Tudor Arghezi”, Mărțișor 26, Program: marți-duminică 10:00 - 17:00, 021.332.59.00

[Gală-spectacol]

Premiile Radio România Cultural Cele mai valoroase creații culturale ale anului 2011 sunt răsplătite în 19 martie 2012 în cadrul galei a XII-a. 11 premii vor fi acordate pentru poezie, muzică, proză, știință, educație, film, jurnalism cultural (televiziune, presă scrisă și online), arte plastice. Pe lângă acestea, au fost adăugate trei premii speciale: „Lux Mundi”, Premiul In Memoriam „Iosif Sava” și Premiul de Excelență.

Criticul de teatru George Banu, scriitorul Andrei Ujică, regizorul Nae Caranfil au fost câteva dintre personalitățile premiate în anii precedenți.

Liviu Ciulei a fost răsplătit cu Premiul special „Lux Mundi”.

Teatrul Odeon, 19 martie, ora 19:00 40 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

nae caranfil, un premiant RRC

Foto: PR

// a.C.M.

[De citit]

Bucureștiul în cărţi Ce bucăţică iubim mai mult şi mai mult din Bucureşti?

Străzile, oamenii, influenţele, tradiţia? Istoricii şi partizanii oraşului s-au exprimat şi au adunat, în scris, câteva amintiri despre oraş. Pe care vi le recomandăm.

De Aura Clara Marinescu

„Străzi vechi din Bucureştiul de azi”, autor Alexandru Ofrim, Editura Humanitas 2011, Preţ: 65 de lei

2

În luna martie, Studio Creativ şi Muzeul Naţional de Artă Contemporană au pus la cale ateliere avangardiste pentru cei mici (6-13 ani).Tema aleasă: FLUXUS – o poveste lungă cu multe noduri. Ce vor face prichindeii? Vizite interactive în expoziţia Fluxus în Germa­ nia 1962-1994 şi ateliere de creaţie în care vor experimen­ ta practici inspirate de mişcarea Fluxus: fotomontaj, colaj cu materiale neconvenţionale, instalaţii, performance. Părinţii sunt bineveniţi să vadă, și ei, expoziţia, dacă nu au altă

2 3

1 Un mozaic cu fotografii în sepia. Autorul face o incursiune prin „târgul de curve”, pe la hipodrom (loc sacru, unde, dacă nu aveai veşminte noi de la Paris, reputaţiunea îţi era pusă în joc), dar şi o scurtă oprire pe la târgul din Obor, sau pe la crâşmele din pieţe, pe la scăldătoare sau pe uliţele pline de omăt.

Trebuie să ştiţi, şi sigur veţi afla mai multe din carte, că, dacă nu erai văzut pe Calea Victoriei două zile la rând, ori „lingăveai, ori muriseşi”. „De nu treceai prin faţa Capşei..., te condamnai singur la uitare”. Într-un limbaj argotic, arhaic, văzând şi simţind, cu poftă, ludic şi pus pe şotii, autorul face o plimbare prin „pântecele” Bucureştilor, aşa cum Zola a intrat în „Le ventre de Paris”. Eu am găsit cartea la un târg, însă merită să răscoliţi librăriile. „Suflet candriu de papugiu”, autor Radu Anton Roman, Editura NOI Media Print 2008, Preţ: 50 de lei

3

Cartea-album este o monografie a prezenţei evreieşti în capitală.

Volumul este structurat aşa încât combină informaţia istorică cu

imaginea literară, iar pozele de epocă, cu cele contemporane. Împărţită în 5 capitole, cartea este „nepreţuită pentru israelieni”. Cele două autoare au răscolit arhive şi au găsit surse, realizând prin demersul lor o invitaţie la descoperire, la ce a mai rămas din Bucureştiul în care comunitatea evreiască şi-a pus amprenta. „Un Bucureşti evreiesc lipsea”, a spus Ste­lian Tănase la evenimentul de lansare a cărţii. Scriitorul a remarcat lipsa datelor despre evreii care au condus avangarda literară românească, dar şi despre demolarea spaţiilor evreieşti de către buldozerele comuniste. Ar fi meritat o documentare serioasă. „Bucureştiul era frumos şi fericit când era omogen etnic”. „Istorii şi imagini din Bucureştiul evreiesc”, Autori: Felicia Waldman şi Anca Ciuciu, Editura NOI Media Print 2012, Preţ: 75 de lei

ocupaţie! În plus, nu plătesc nimic. Dacă, în februarie, copiii au ilustrat fragmente din Basmele românilor de Petre Ispirescu prin tehnici variate (desen cu peniţă şi tuş, linogravură), luna aceasta atelierele au ca subiect ilustraţia de carte. Locul de desfăşurare ales: librăria Cărtureşti (sediile Muzeul Ţăranului Român şi Verona). Atelierele au fost con­­cepute împreună cu Ana Niculescu (coordonator PR Cărtureşti), iar artist invitat este Cristiana Radu. Organizatori: Doina Anghel (Studio Creativ), Irina Radu (MNAC).

Programele din cadrul Studio Creativ sunt împărţite pe două categorii de vârstă: 6-8 ani (sâm­băta, de la ora 11:00) şi 9-13 ani (duminica, de la ora 15:00).Tariful: 30 de lei pentru un program (vizită şi atelier). // a.C.M.

Programări: e-mail: contact@studiocreativ.ro sau la 0724.569.037

www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 41

BeWhere TO GO

Volum de colecţie, Suflet candriu de papugiu, vol. II, este un hronic al Bucureştilor, un foileton de moravuri, surprinse între file de un spirit boem şi rafinat.

Pelerin al artei culinare, Radu Anton Roman a lăsat moştenire aici o retrospectivă a unei belle époque, cu impresii şi expresii de talcioc, cu cobiliţari, mofturi şi rafinamentul de cucoană.

Simply clever

Poveşti din colaje

1Cine a botezat stră-

zile oraşului, câte artere şi-au păstrat numele şi care este povestea lor?

Răspunsul îl aflaţi de la istoricul şi profesorul Alexandru Ofrim, în cea mai nouă publicaţie a sa.

Autorul face o radiografie toponimică, riguros documentată, accentuând latura vie a oraşului, de la obiceiuri, la vorbe de duh, pe un traseu ales cu 300 de străzi, de la Academiei şi până la 11 Iunie (început şi sfârşit).

Totul, pigmentat cu 500 de fotografii, imagini albnegru, color sau în sepia din oraşul cu lupanare şi birjari. „Străzile sunt făcute din case, oameni şi amintiri. Şi din paşi.

Acesta este Bucureştiul paşilor noştri: îl puteţi străbate în câteva ore.

Fără, măcar, să vă murdăriţi pantofii de praf”, scrie, în întâmpinare, Ioana Pârvulescu. Date preţioase, grafică impecabilă, într-o prezentare fără cusur, aşa arată tomul editat la Humanitas.

O carte elegantă. Nu am rezistat tentaţiei şi am cumpărat-o!

kids corner

uzică

Bluesul la români

Sudist, dar îl ştim şi noi.

Bluesul, aşa cum a fost transmis din generaţii, peste mări şi ţări, şi-a făcut loc pe scena românească de câteva decenii. Un bun importat, căruia artiştii autohtoni i-au păstrat, dacă nu forma originală, cu siguranţă fondul.

De Patricia Marinescu

Ei fac acordul AG Wein­ berger

Poate fi numit primul promoter al mişcării blues în România, iar „exilul cultural în Statele Unite”, de la începutul anilor 2000, a venit în ajutorul dezvoltării sinelui muzical, după cum spune. Are în palmares cinci albume de studio, cel din 2006,

Foto: Mihai Cratofil

e

ste părintele rockului. Plecând de la afro-americani, dar mai ales graţie descoperitorilor şi promoterilor, a ajuns până în cele mai exotice locuri din lume. Chiar şi ţările asiatice se mândresc cu bluesman-ii lor. Aşa şi noi. În ultimele decade, pe plaiurile mioritice au răsunat tot mai multe ritmuri blues. Au prins o formă pe cât posibil de fidelă originalului, dar au primit şi influenţe folk, rock ori chiar din muzica tradiţională.

Poate părea nefirească alăturarea cu un popor care are tristeţi incon-

Nash­ville Calling, fiind primul album de blues al unui artist român înregistrat în totalitate în S.U.A., produs de Tom Hambridge (care a lucrat cu Lynyrd Skynyrd, Johnny Winter, Bonnie Raitt, Susan Tedeschi, Delbert McClinton, Johnny Lang).

Nightlosers Una dintre cele mai „colorate” formaţii româneşti. Un mix de blues şi muzică tradiţională, Nightlosers sunt singurii care au reuşit să transpună Blue Suede

42 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

Shoes pe ritmuri de sârbă autohtonă, singurii de la

noi care combină tehnica sledge guitar şi muzicuţa cu vioara, rezultatul fiind un ethno-blues plin de umor.

Marcian Petrescu

Solist, textier, compozitor de blues, profesor de muzicuţă, tehnician reparator şi custo-

testabile, însă cam departe de feelingul sudist, obişnuit să şi le manifeste, mai la îndemână, balcanic ori prin doine şi mioriţe. Însă, aşa cum expune însuşi „Sir Blues”, muzica plantaţiilor nord-americane are multe în comun cu folclorul românesc. „Chiar şi ca structură muzicală, bluesul e foarte aproape de muzica tradiţională românească”, spune Vali „Sir Blues” Răcilă. Muzician, actor şi psiholog, Vali Răcilă îşi aminteşte momentul definitoriu. „Acum mulţi ani, am auzit un bătrân cântând la cobză Am un leu şi vreau să-l beu. Am spus că ăsta e bluesul românesc”.

Scena blues românească este într-o continuă modificare. Artiştilor cu ştate vechi de scenă le urmează îndeaproape trupe tinere, învăţăcei dintre cei mai ambiţioşi.Totuşi, nu a luat amploarea posibilă şi sperată, însă despre public putem spune că este din ce în ce mai amator de astfel de ritmuri. „Bluesul prinde foarte bine la tineri. Publicul, în general, are o percepţie bună despre genul ăsta muzical, când apucă să-l vadă, pentru că nu prea există promovare la noi.

Se organizează prea puţine concerte, deşi ar fi cerere. De exemplu, festivalul de la Sighişoara este cel care ţine stindardul. A adus şi aduce mereu nume importante”, explică Răcilă. Cât despre concertele pe care el însuşi le susţine, puţine au loc în Bucureşti. „Provincia e mai atentă la ele. Cluburile din ţară îşi dau osteneala, iar lumea le primeşte, aşa cum trebuie, ca pe nişte evenimente. În Bucureşti sunt patru, cinci locuri, pe care le ştiu eu, care promovează bluesul. Eu nu pot depăşi emoţia de a ieşi pe stradă să cânt, să arăt publicului ce înseamnă blues şi atunci merg unde sunt chemat”.

C

„Bluesul prinde foarte bine la tineri“ vali „sir blues” răcilă

mizer de muzicuţe, Marcian Petrescu cântă, încă de la începutul anilor 2000, alături de Trenul de Noapte, blues de limbă română. Despre prietenie şi iubire, dar şi cu mesaj social.

Valeriu Sterian Folk şi rock cu accente blues, încă de la începutul anilor '80. Activism social pe cele mai acide versuri şi cele mai sugestive ritmuri. Veac XX, Vino, Doamne!, S-a votat Codul Penal ori Evenimentul Zilei...

şi altele sunt albume de referinţă pentru muzica folk-rock-blues românească.

Simply clever

Patricia Marinescu, editor muzică

[negru pe alb]

Ipocrizie, extremism şi promovare

www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 43

BeWhere TO GO

Credeam că e târziu să scriu acum despre o ches­ tiune care bântuie online-ul de câteva luni, cel puţin. Este vorba des­ pre toate manifestele împotriva unora ca Fuego, Şte­ fan Hruşcă şi Justin Bieber.

Dă bine să-i vorbeşti de rău.

Mulţi cred asta. Şi acţionează în con­ se­ cinţă. În diverse cercuri de prieteni, şi nu mă refer neapărat la reţelele de socializare, toţi cei enumeraţi mai sus constituie subiectul unor discuţii care nu ajută pe nimeni. Şi nu schimbă nimic. E la modă, fie e sezonul să faci mişto de Ler, îţi pare amuzantă o imagine trucată cu Bieber, iar Chuck Norris salvează de... plictiseală. De cealaltă parte, se află extremiştii. Cei care sunt foarte aproape de a cocheta cu „hate-ismul”. Nu prea există lucruri bune şi doar ce le-a intrat în graţii trece „testul”, altfel, restul se poate duce de unde a venit, de preferat, învârtindu-se. Şi fac şi caz pe tema dată. Şi unii, şi ceilalţi au personaje de linşat. Nici unii, nici alţii nu-şi dau seama, poate, că prin toate aceste manevre nu fac decât să ajute la promovarea a ceea ce ei numesc non-valori.

De ce să-i urăşti pe Fuego ori pe Hruşcă? Cu ce ţi-a greşit Justin Bieber? Tocmai existenţa lor te ajută să faci comparaţia. Şi poţi să alegi. Într-un secol în care me­ dia este peste tot şi peste toate, credeţi-mă, este foarte simplu să-i eviţi pe ne­ doriţi. Nu ne obligă nimeni să-i ascultăm. Iau atitudine şi promit un „hi­ de all” tuturor postărilor de gen. Umorul, în opinie proprie, înseamnă mult mai mult decât să batjocorești luni în șir un produs de marke­ ting sau colindele. Suntem încă liberi să alegem dacă şi cărui gen aparţinem.

C

Veteranul bate­ rist Paul Fenton vorbeşte despre trupa care aduce tribut muzi­ cii lui Marc Bolan şi despre concertul pe care britanicii îl vor susţine la Bucureşti.

De Patricia Marinescu

A

Foto: www.werfotografiert.at

Foto: Adi Bulboacă

Paul Fenton, T-Rex

Q&

B Pentru că formaţia suferă destul de des modificări, cum va arăta T-Rex la Bucureşti?

Alături de mine, la baterie, din line-up vor face parte Jay Spargo, voce, Linda Dawson, backing vocals, Graham Oliver, fondatorul trupei Saxon, la chitară, Tony Allday, bas, Dave Major, clape. Cât despre setlist, nu vor lipsi cele mai bune piese T-Rex. În cele 90 de minute, cât va dura concertul, vom cânta de la Riding a White Swan şi Hot Love, până la Children of the Revolution.

B Aţi adoptat un nou stil de interpretare? Aveţi în plan lansarea unui material nou?

Nu avem intenţia asta. Păstrăm varianta live pe care Marc Bolan a dat-o pieselor. Le-am adus în secolul 21, cu un sunet mult mai bun, asta şi datorită faptului că instrumentele sunt acum mult mai performante. Am cântat mult în ultimii 14 ani, am avut ocazia să le perfecţionăm şi vrem să ducem mai departe moştenirea, aşa cum ne-a fost lăsată. Acum, piesele lui Marc sună mult mai bine, muzica este mai puternică. O cântăm cu inimile, nu cu mintea.

Noi suntem o mare familie, iar de-a lungul timpului a trebuit să ne revenim după toate pierderile pe care le-am suferit, după dispariţia lui Marc şi cea a lui Mickey Finn.

B Care este percepţia publicului despre noul T-Rex? Tinerii ne sunt foarte aproape. Eram în Japonia, de exemplu, iar adolescenţii cântau piesele cot la cot cu noi. Pe cei mai în vârstă îi numim „die hard fans”… Există multe trupe tribut T-Rex, dar eu sunt singurul care a învăţat de la însuşi Marc Bolan. Peste tot suntem primiţi bine, pentru că muzica nu s-a pierdut, pentru că lumea l-a iubit pe Marc.

B Cât de glam va fi show-ul de la Bucureşti?

Nu vom folosi o vestimentaţie de gen. Personalităţile noastre sunt suficient de puternice ca să nu fie nevoie de efecte. Jay îi va dedica lui Marc o piesă compoziţie proprie şi va exista, cel mai probabil, un acustic set de 4 sau 5 piese, pe la jumătatea concertului. Vom fi pentru prima dată în România şi, cu siguranţă, ne vom simţi bine.

T-Rex, 29 martie, Hard Rock Cafe. Preţ bilete: VIP – 400 lei (întâlnire & foto cu trupa, afiş & CD cu autograf); 120 lei (loc la mese); 70 lei (în picioare). În deschidere: Manfellow , QuantiQ

44 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

[LIVE] Post-rock irlandez

D

concerte bref

Simply clever

17-18.03 Lara fabian

God Is An Astronaut Într-o nouă formulă, God is an Astronaut revine la București, după nici un an de la primul concert susținut aici. Astfel, de această dată, îl vom vedea la tobe pe Michael Fenton, care s-a alăturat în 2011 lui Torsten, Niels și Jamie. God Is An Astronaut are sânge irlandez în vene și este considerată una dintre cele mai importante reprezentante ale curentului post-rock. Bazele trupei au fost puse în 2002 de către frații Torsten și Niels Kinsella și de Lloyd Hanney. Același an a însemnat și debutul discografic, The End of the Beginning, lansat de propria casă de producție Revive Records. Au urmat All Is Violet, All Is Bright (2005), EP-ul A Moment of Stillness (2006), Far from Refuge (2007) și God Is An Astronaut (2008). Cel mai recent material al trupei este Age of the Fifth Sun, lansat în mai 2010. // Theodora Stoica God Is An Astronaut, The Silver Church Club, 12 martie, ora 22:00. Preț intrare: 50 lei

The Big 3

Viţa de Vie

OCS, Coma şi AB4 sunt trei trupe re­pre­ zentative pentru zona alternative de la noi. Ideea s-a născut dintr-o glumă şi din prietenie. Nu a fost nimeni exclus, pur şi simplu, băieţii se cunosc de mai bine de zece ani şi au mai concertat împreună. Dacă vă încearcă vreo urmă de nostalgie, să ştiţi că nu vor lipsi hituri ca Odă în Piaţa Romană, Brusli vs.

Vandam sau Despre o tipă. În cei 15 ani de carieră, trupa Omul Cu Şobolani, devenită OCS, a lansat şase albume şi a susţinut sute de concerte. Înfiinţată în ‘99, Coma semnează coperte a două albume, Nerostitele (2006) avându-l ca invitat pe Bill Gould, basistul Faith No More, şi pregăteşte acum apariţia cu numărul trei. De cealaltă parte,AB4 (înfiinţată în 2000) a cunoscut şi cele mai multe modificări de structură şi apartenenţă geografică.The Big 3 – o trecere în revistă a primei decade alterna de la noi. // Patricia Marinescu The Big 3, 15 martie, ora 21:00, Silver Church.

Preţ bilete: 30 lei

Acustic, la aniversare

Lara Fabian, 17 & 18 martie, ora 20:00, Sala Palatului. Preţ bilete: 100 – 350 lei

02.04 Trupa Viţa de Vie îşi sărbătoreşte 15 ani de activitate prin două concerte acustice. „Ne doream de mult un concert VdV acustic, la fel şi fanii noştri. A durat atât, pentru că până acum nu am reuşit să stăm departe de chitările electrice mai mult de o săptămână”, spune Adi Despot.

Vom asculta melodii reorchestrate de pe toate albumele trupei. „Asta înseamnă inclusiv melodii care au 15 ani sau piese mai noi, care nu se regăsesc în setlistul nostru obişnuit. Deocamdată, mizăm pe elementul surpriză”. Înainte de evenimentul de la Bucureşti, trupa va susţine un concert aniversar acustic şi la Filarmonica din Timişoara. Dacă vor „găsi sprijin”, acest nou proiect VdV ar putea beneficia de un turneu naţional. Cât priveşte planurile de viitor, s-au apucat să lucreze la următorul album electric Viţa de Vie. // Theodora Stoica

Viţa de Vie, Filarmonica Timişoara, 11 martie; Opera Naţională Bucureşti, 20 martie, ora 20:00. Preţ bilete: 30 lei, 50 lei şi 70 lei www.bewhere.ro

Nigel kennedy Este unul dintre cei mai bine vânduţi violonişti din lume, a început să interpreteze muzică clasică, apoi a ajuns în zona jazz şi klezmer. Dar asta ştiaţi deja despre britanicul Nigel Kennedy.

Revine la Bucureşti, acum cu proiectul său jazz-fusion, Nigel Kennedy Quintet, din care fac parte Piotr Wylezol, Adam Kowalewski, Krzysztof Dziedzic şi Tomasz Grzegorsky. Un „amalgam bine organizat” de genuri muzicale, de la clasic la jazz, de la fusion la rock. Desigur, pieselor proprii li se adaugă vestitele prelucrări după Jimi Hendrix sau The Doors. Astfel, multe motive pentru care să-l re/ vedem pe Kennedy, iar, personal, pot spune că este un clasic în viaţă. // P.M. Nigel Kennedy, 2 aprilie, ora 19:00, Sala Palatului. Preţ bilete: 80 – 250 | MARTIE 2012 | BeWhere! | 45

BeWhere TO GO

ocs după 15 ani

Cântă în franceză, engleză, italiană, spaniolă şi portugheză. În cazul ei, este posibil ca şi germana să sune la fel de ameţitor, cu note senzuale. Je t‘aime este poate cea mai populară declaraţie pe care cântăreaţa de origine bel­ gia­nă o face atât de sfâşietor.

Des­pre Caruso spune că poate fi interpretată, în egală măsură, de voci feminine şi masculine, cu aceeaşi sinceritate, iar Lara Fabian reuşeşte asta, de fiecare dată, fără greşeală. Adagio beneficiază, de asemenea, de o reinterpretare originală… După un sfert de se­ col de activitate, nu dă semne de oboseală. Și-a încercat puterile şi cu ritmurile dance şi, nu, nu a ratat. Nici n-a putut fi blamată, nici contestată. O dovadă, şi fap­tul că la scurt timp după anun­ţarea performance-ului de la Bucu­ reşti, din 17 martie, la cererea publicului, Lara Fabian va urca pe scenă şi în următoarea seară. // P.M.

[de ascultat]

[lansare de album]

Chimes of Freedom: Songs

chimie

Aniversarea organizaţiei non-guvernamentale Amnesty International (ce are ca scop protejarea drepturilor ul omu­lui) este încununată de apariţia unei colecţii de 4 m u b Al CD-uri (73 de piese) formate din piese Bob Dylan interprelunii tate de diverşi artişti. Line-up-ul este unul impresionant – de la superstaruri ca Maroon 5, Adele, Lenny Kravitz, Sting, Miley Cyrus sau Ke$ha, până la trupe/artişti de notorietate scăzută, ca Belle Brigade (o trupă pe care o recomand celor cărora le place Paul Simon şi folkul, în general),The Airbourne Toxic Event sau Thea Gilmoure. Voi face aici o selecţie a pieselor care (din punctul meu de vedere) merită ascultate. Disc 1: Rise Against – Ballad of Hollis Brown, Bettye LaVette – Most of the Time, Ziggy Marley – Blowin’ in the Wind, The Gaslight Anthem – Changing of the Guards. Disc 2: Queens of the Stone Age – Outlaw Blues,The Belle Brigade – No Time to Think şi piesa care îmi place cel mai mult de pe al doilea disc, Ring them Bells, în interpretarea Natashei Bedingfield. Disc 3: The Times They are A-Changin’, inconfundabil cântată de Flogging Molly, Property of Jesus – Sinead O’Conner şi Shelter from the Storm – Ed Roland (Collective Soul). Recomandarea pentru Discul 4 este: All Along the Watchtower – Dave Matthews Band. Printre numele prezente pe discuri îi regăsim pe Mark Knopfler, Patti Smith, Bad Religion, Seal alături de Jeff Beck, Joe Perry, Carly Simon, Marianne Faithfull, Pete Seeger,Tom Morello, Band of Skulls, Cage the Elephant sau My Chemical Romance… among others. // Mihai Nicolau

Am stat de vorbă cu omu’ Chimie (Miău Foarfecă), unul din rapperii mei preferaţi de la noi. Am aflat că scrie enorm de mult. „Nici nu mă întreb de ce mai scriu. Pur şi simplu o fac… e deja inerţie. Mă închid în camera mea şi altceva nu fac. Pur şi simplu scriu”. I-am povestit că am avut şi eu (ca mai toată lumea) o perioadă în liceu în care scriam şi vedeam asta ca pe un mod foarte util de a mă descărca. A fost de acord cu mine, însă mi-a spus că nu îşi permite să se descarce la întâmplare şi că este foarte atent la ce scrie. Bucureştiul l-a inspirat, dar l-a cam plictisit. Primul său album solo, Mambo Siria (iniţial, ar fi vrut să-l numească Paranoia Blue), inspirat de trupa de lăutari, este, după spusele lui

46 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

Am stat de vorbă cu omu’ Chimie (Miău Foarfecă), unul din rapperii mei preferaţi de la noi. Am aflat că scrie enorm de mult. „Nici nu mă întreb de ce mai scriu.

Pur şi simplu o fac… e deja inerţie. Mă închid în camera mea şi altceva nu fac. Pur şi simplu scriu”. I-am povestit că am avut şi eu (ca mai toată lumea) o perioadă în liceu în care scriam şi vedeam asta ca pe un mod foarte util de a mă descărca. A fost de acord cu mine, însă mi-a spus că nu îşi permite să se descarce la în­tâmplare şi că este foarte atent la ce scrie. Bucureştiul l-a inspirat, dar l-a cam plictisit. Primul său album solo, Mambo Siria (iniţial, ar fi vrut să-l numească Paranoia Blue), ins­pirat de trupa de lăutari, este, după spusele lui Chimie, „ver­ siunea mea de blues”. Are de gând să pună la cale şi un show cu o trupă alături. Printre invitaţii de la lansare – Sa­murai şi Junk, Dragonu’, Aforic, Praetor, Serafim, Pacha Man, Ursache şi Bean, iar printre producători se numără gAZAH (o mare parte), Danezu’, Voice Cuts, Havana şi Cosmin. În materie de muzică, îi plac foarte mult WuTang Clan, Nas, Notorious B.I.G şi 2Pac. L-am rugat să ne recomande nişte filme şi printre titluri regăsim Pi, seria Mad Max, Apocalyp­to, seria Naşul şi tot ce înseamnă Martin Scorsese. În ceea ce pri­veş­te literatura, Chimie este pasionat de clasicii Nichita Stănes­cu, Mihai Eminescu, Ion Minulescu, George Topâr­ceanu, Feo­dor Dostoievski, Lev Tolstoi şi Franz Kafka. // Mihai Nicolau

Foto: Claudiu Popescu

of Bob Dylan Honoring 50 Years of Amnesty International

Lansare „Mambo Siria”, Chimie, 4 martie, Silver Church

[album de colecție]

Pronounced Leh-Nerd Skin-Nerd Alături de Allman Brothers, Lynyrd Skynyrd este una dintre cele mai cunoscute trupe de Southern Rock.Acest album de debut (1973) este, muzical vorbind, o operă de artă. O îmbinare de poezie sudistă cu mândria cunoscută a redneck-ului (cocenarului, cum ar spune o prietenă), alături de un country/blues mai rock decât al celor de la Allman Brothers (vezi I Ain’t the One). Pe acest album (produs de marele Al Kooper) sunt cele mai cunoscute balade ale lor: Tuesday’s Gone (mai celebră, poate, deşi, din punctul meu de vedere, din păcate, în varianta celor de la Metallica). Simple Man, o piesă foarte personală, un îndemn la respect, sinceritate şi dragoste – faţă de sine, părinţi şi pentru acel „someone up above”.

A treia baladă este electrizanta Free Bird – un „Freedom Anthem” cu acel solo memorabil al lui Allen Collins. Două dintre lucrurile pe care sudiştii le îndrăgesc ar fi armele şi băutura.Aşadar, nu puteau lipsi piese pe tema dată: Mississippi Kid şi Poison Whiskey. În ciuda faptului că discul explică cum se pronunţa numele trupei, aud tot mai des pronunţii dintre cele mai diverse şi tot mai stupide.Acest album renaşte muzica sudistă şi aduce în prim-plan o trupă care avea să devină etalon în aria blues/southern/rock.And they are still alive and kickin’.

Dovada: cel mai recent album – God and Guns (2009). Lănărd Schinărd. // Mihai Nicolau

Bujor Stoicovici

Autodidact, Bujor Stoicovici a construit unele dintre cele mai curajoase proiecte muzicale, are doi copii pe cât de diferiţi, pe atât de talentaţi şi inovatori şi nu cunoaşte alt Oraş decât Bucureştiul, care l-a provocat să-și contureze trăsăturile.

Ne distrăm foarte bine împreună. D-asta s-au produs şi nişte schimbări în trupe, pentru că începusem să nu ne mai simţim bine, să nu mai avem drumuri comune.

Simply clever

Regret... Că nu am De numele lui se leagă studiat cu adevărat butterflies in t pierdu pianul. Că am my stomach și tiptil mult timp degeaba.

Partea bună e că am De Patricia Marinescu plăcute, dar am pierdut timp preţios. Am Relaţia cu muzica... Aş putea fi foarte poetic, să spun că avut momente cu oameni cărora le-am oferit prea multă este precum o relaţie cu o femeie frumoasă. Dar e mai mult pierdut timp şi refer aici la relaţii muzicale. decât atât. De când a apărut în viaţa mea, mi-a controlat-o încredere. Şi mă

Foto: Claudiu Popescu

[autoportret]

cum a vrut.

Bucureştiul... Este oraşul în care m-am născut. Oraşul în care s-a născut mama, în care s-a născut bunica. Nu cunosc Bas şi contrabas... În şcoala primară, am primit cadou alt oraş. Regret că această comunitate a bucureştenilor, primul meu instrument, o triolă. Apoi, în clasa a cincea a fost măcelărită. Canalul, migraţiile. am ajuns în orchestra de mandoline a şcolii, pentru că îmi începând cu 1946, de-bucureştenizat. A ajuns destul plăcea de fata profului de muzică. Şi am stat acolo până în Oraşul a fost cumva ii, destul de puţin interesaţi unii de Oamen clasa a opta. La liceu, eram patru rockeri în clasă şi am zis: de ete­rogen. olele. Aşa or fi. Dar îmi lipseşte metrop sunt să ne facem o trupă. Când a venit vorba de instrumente... ceilalţi. Da, aşa cie, şi nu vreau să supăr provin din mulţi oraşul ăla. Vin eu ştiam să cânt la mandolină şi triolă. Cu mandolina r este oraşul ăsta. Da, dar murda ce spun: pe nimeni, care la rock, mai greu. Şi am avut de ales între baterie şi bas. riţi şi voi. Cred că sub murdă îl voi, şi trăiţi în oraşul ăsta Mi-am zis: cu tobele e nasol, că ai de cărat, plus că sunt bucureşteni de patru sunt mai aici de ii 10% din oamen în spate şi nu te văd gagicile. Aşa că am luat basul. După Oricum, din ‘92, a mă. proble o E eu. sunt generaţii, cum care m-am apucat să studiez de unul singur, n-am avut se întâmplă lucruri lat, întâmp S-au mult. de niciodată profesor. Iar în 2002, mi-am cumpărat un contra- crescut destul bune. bas, la care tot singur m-am apucat de lucru.

Ca muzician... Sunt un curajos. Nu-mi pun problema că e greu să fac un anumit lucru. Fac pentru că-mi place. Am deschis nişte drumuri. Am creat trupa Party Poopers. Din arăta aşa: Electric Brother – chitară, Bujor Butterflies in My Stomach sau TiPtiL... Sunt doi copii ‘95 până în ‘98, rd – voce, Dax – saxofon, Dan Tibacu Junkya Stoicovici – bas, ai mei. Desigur, nu i-am făcut singur. Unul e mai mare, a scu (ZOB), după care Ati de Stance ” „Forest – pian, Andrei făcut o şcoală, s-a dus la facultate, celălalt e mai mic, încă rup, în zilele noastre, dar superg de fel Un la liceu. Nu pot să-i iubesc diferit. Nu fac nicio diferenţă şi Chile – tobe. prima formă de acid jazz poate fost A i. nimen atunci eram mi-a ieşit până acum. Dar aş avea o mare problemă, dacă r, şi foarte aproape desigu ă, englez în ia, cântată în Român vreodată voi fi pus să aleg. foarte bine. În ‘99, Suna .

Anglia în atunci la de ce se întâmp română. Noi limba în jazz acid Novac, Baba am făcut trupa Fluturaşii în stomac vin tiptil? Despre dragoste... t saxo­ talenta un Milea, Cătălin pe Mara, Ea nu vine tiptil. Vine deodată. Niciodată nu eşti pregătit să am lansat-o pe t prima înfiinţa am Apoi 2003. în până asta te îndrăgosteşti. Dragostea vine în prima fază ca o palmă. fonist. Am făcut 2005, în ch, Stoma My in ies Butterfl e care jazz, trupă de nu Uneori, un pumn pe la spate şi te trezeşti pe jos. După . album un scoatem să reuşit am 2011 în care apar aceşti fluturi în stomac şi nu ştii ce să mai faci să cu care abia primeşti pumni d-ăştia. Câte specii de fluturi sunt pe lume, Artişti preferaţi... Sting, omul care m-a influenţat cel atâtea moduri de a iubi. De la cei mai urâţi, la cei mai mai mult. Peter Gabriel, Avishai Cohen, Lars Danielsson, frumoşi, de la cei mai rari, la cei mai des întâlniţi. sunt mulţi. Andrieş m-a influenţat foarte mult, Alifantis.

Dependent de... Viaţa socială. De discuţii, de momente re: frumoase: o ţigară bună, un pahar de whisky şi să stai să te Concerte viitoa Stomach: 7 martie, Sibiu, Club Vintage; 8 My gândeşti la ceva. Sau, dimpotrivă, o bere rece cu prietenii. Butterflies in C ara, martie, Timişo Club Arqa De priveliştea din apartamentul meu sau un drum cu maşina. Îmi place să călătoresc cu trupele, cu microbuzul. Citiţi materialul integral pe www.bewhere.ro

În afara muzicii... Proiectez poduri de cale ferată, când am de lucru. Sunt inginer în construcţii.

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 47

BeWhere TO GO

www.bewhere.ro

D

uzică clasică

martie best of

„Vă place Bach?”

02.03

Luiza Borac

Luiza Borac în al doilea concert pentru pian de Brahms! Ar trebui să fie unul dintre cele mai interesante concerte ale actualei stagiuni Radio.

Christoph Mangou va di­ rija după pauză celebrissi­ ma simfonie Din Lumea Nouă a lui Dvořák.

Sala Radio, 2 martie, ora 19:00.

Preț bilete: 16-36 lei

08.03, 09.03

Dvořák la Ateneu

Un program integral Dvo­ řák cu două lucrări create în perioada americană a compozitorului: celebrul concert pentru violon­ cel avându-l ca solist pe Marin Cazacu şi la fel de celebra simfonie Din Lumea Nouă sub bagheta lui Camil Marinescu.

Ateneul Român, Sala Mare, ora 19:00. Preț bilete: 10-20 lei

10.03, 11.03

Pablo Sáinz Villegas

Două recitaluri de chitară în cadrul Festivalului Interna­ţional de Flamen­ co. Exotism şi coni­venţă afectivă într-o muzică pe care o percepem în acelaşi timp străină, dar în care ne simţim şi ciudat de „acasă”.

23.03

Foto: PR

Horia Mihail în Rahmaninov

Sala Radio, ora 19:00. Preț bilete: 16-26 lei

cu care Pierre Fournier a realizat patru integrale ale acelorași suite. Îi dorim să fie un moștenitor pe măsură și să repete acest recital în fiecare an.

Ne place, deci, Bach? Ne place, și sunt convins că le va fi plăcut și lui Ingrid Bergman, și lui Anthony Perkins. // ANDREI SCARLATTI C Sala Radio, 21 martie, ora 19:00

Festival de vibrafon

Ateneul Român, Sala Mare, 10 martie, ora 19:00; Sala Radio, 11 martie, ora 19:00, preț bilete: 10-20 lei

O seară rusească pe scena Sălii Radio: Horia Mihail va fi solistul concer­ tului în re minor al lui Rahmaninov, cu dorul lui răscolitor de o Rusie abandonată în vremuri tulburi. După pauză, Gerd Schaller va dirija cele trei dansuri simfonice ale aceluiaşi compozitor.

răzvan suma

Pentru mulți melomani e cu siguranță o ciudățenie acest festival internațional de vibrafon, dar pentru alții, numeroși, este tocmai un prilej pentru un contact proaspăt cu muzica nouă. Cele cinci zile de festival (1216 martie) anunță concerte extrem de interesante: Emmanuel Séjourné, de ani buni numărul 1 în materie de vibrafon şi marimbă, va fi prezent în două seri și își va interpreta propriul concert pentru vibrafon și orchestră de cameră, dar și piese de Piazzolla; Emmanuel SÉjournÉ Alexandru Anastasiu şi Trio Grave vor cânta transcripții din opera lui J.S.Bach (ciacona și passacaglia); Richárd Szaniszló își va interpreta propriile piese, iar Igor Lešnik va fi solistul concertului pentru percuție și orchestră simfonică de Franz Cibulka – Igor Lešnik. Așadar nume foarte cunoscute de minuscula comunitate de iubitori ai vibrafonului. // A.S. Sala Radio, 12-16 martie, ora 19:00.

48 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

Foto: PR

s

coase la lumină de Pablo Casals, pe care Clara Haskil îl considera „cel mai răscolitor interpret al timpurilor noastre”, şi înregistrate pentru prima oară pe disc tot de el, între 1936 şi 1939, cele șase suite pentru violoncel solo ale lui Johann Sebastian Bach au cunoscut o celebritate binemeritată în secolul al XX-lea. O muzică plină de patos, cu liniști și suferințe nemaiauzite până atunci, care se lasă dezvăluită doar celor care știu.Ar trebui cântate în fiecare an pe scenele bucureștene, dar acest lucru se poate întâm­ pla doar într-o capitală cu adevărat civilizată, în care normalitatea (culturală, în cazul nostru) nu e privită ca o ciudățenie. De această dată, mesagerul lor se numește Răzvan Suma – care își încheie la București turneul național „Vă place Bach?”.Acest prim turneu național solo a cuprins opt orașe, în care violoncelis­ tul a cântat în câte o singură seară întregul ciclu de șase suite, adică două ore și ceva de muzică. Născut la Cluj-Napoca, Răz­van Suma studiază la Universitatea de Muzică din București, la clasa lui Marin Cazacu, apoi urmează cursuri de specializare în străinătate. Din 2006, cântă într-un trio extrem de mediatizat („Roma­ nian Piano Trio” sau „Trio Strad” – alături de Alexandru Tomescu, Horia Mihail, respectiv Toma Popovici), iar din 2009 devine solist al Orchestrelor și Corurilor Radio. Răzvan Suma a înregistrat cele șase suite la mijlocul lunii februarie pentru Sonoro Records.

Violoncelul pe care cântă Răzvan Suma este același

Foto: PR

ilm

dujardin, într-o scenă domestică à la Citizen Kane

Artistul, emoția și americanii

Independent de faptul că The Artist a luat Globuri de Aur și că, probabil, va fi premiat și cu Oscaruri, filmul este deopotrivă un spectacol cinematografic elegant și zglobiu, dar și un moment de reconsiderare a emoției din poveștile filmice. Ileana Bîrsan

a

nul trecut, la Cannes, necunoscutul Michel Hazanavicius, regizor francez de parodii cu spioni, a bulversat și a sedus un festival întreg cu filmul său mut, alb-negru, o declarație de dragoste dedicată cinemaului american de la începutul secolului trecut, pentru care actorul Jean Dujardin a câștigat și premiul de interpretare. Și ca într-un basm cu „a fost odată ca niciodată”, filmul lui Hazanavicius, un improbabil succes pe hârtie și un imposibil business pentru producători, la vremea proiectului, iată că a răsturnat ordinea mondială a cinematografiei și „va trăi fericit până la adânci bătrâneți”. Da, exagerez. Dar, atunci când The Artist clatină rețetele și prejudecățile, așteptările și pretențiile unor spectatori foarte diferiți, de la specialiștii din industrie și criticii de film, până la cinefilii fini și consumatorii de blockbustere – filmul devine un fenomen.

George Valentin, un star din filmele mute de la sfârșitul anilor ’20, trebuie să facă față apariției sunetului, inovație scandaloasă și trivială 50 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

bérénice bejo, cu o marcă specială

în epocă, motiv de declin pentru foarte mulți actori, cum este și cazul lui, însă o binecuvântare pentru tinerii actori, care se adaptează natural la această bizarerie, cum este cazul lui Peppy Miller (Bérénice Bejo, soția lui Hazanavicius), a cărei ascensiune merge paralel cu succesul filmelor vorbite. Drumurile celor doi se întâlnesc într-o poveste de dragoste foarte duioasă și naturală, care se desfășoară în convențiile filmului mut, cu restricțiile exploatării imaginii corpului, impuse de codul Hays. Este foarte interesant și curios cum un dans repetat, în rutina dublelor pe care cei doi actori trebuie să le execute, poate acumula atâta emoție și poate rezona fantastic cu resorturile melancolice din fiecare spectator. Sau cum e posibil ca o singură scenă în care tânăra actriță, pusă pe gânduri de tulburarea Actorului în scenele de dans mai sus amintite, se cuibărește în haina lui din cabină într-o îmbrățișare de o candoare incredibilă, chiar un moment erotic extrem de elegant și de puternic.

Hazanavicius a filmat The Artist în studiourile de la Hollywood;

Simply clever

Ileana Bîrsan, editor film

[negru pe alb]

Splendoare la loc de verdeață

O îmbrăţişare mută

www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 51

BeWhere TO GO

Dujardin și Bejo au repetat numărul de dans în studiourile în care Debbie Reynolds și Gene Kelly au repetat pentru Singin’ in the rain; personajul lui Dujardin a zăcut bolnav în patul lui Mary Pickford; actorii au filmat în ritmurile muzicilor anilor ’20, iar personajul George Valentin are împrumuturi de la figurile clasice și populare ale vremii, Douglas Fairbanks, John Gilbert, Max Lider, și câteva accente ale lui Gene Kelly.

Filmul va rămâne un exemplar unic de piesă omagială a vremurilor de aur ale cinematografului, un exercițiu rafinat lucrat cu toate convențiile și aproape toate mijloacele vremii (mai puțin faptul că a fost filmat color inițial pentru paleta de griuri, care sprijină foarte bine mizanscena) și un spectacol actoricesc fabulos. Nu merită insistat pe ideea că filmul cu sunet nu ar fi avut același impact.Arta seducției spectatorului nu este concepută de vorbe, voci sau de zgomote (pe care Hazanavicius le folosește foarte adecvat); vrăjirea și emoționarea spectatorului este construită cu gesturi mici și expresive, cu zâmbete limpezi și oneste, cu vulnerabilitățile corpurilor sau, dimpotrivă, cu exuberanța unor gesturi ample ale celor doi actori principali. Dujardin și Bejo electrizează ecranul și seduc spectatorii de la primele gesturi până la dansul ultim, pentru că filmul mizează pe gesturile naturale și emoționante, aparent învechite, cu personaje, doar aparent, demodate.

Pariul este câștigat. Da, poveștile cinematografice se pot întoarce la câteva mijloace simple și expresive, se pot întoarce la emoțiile subtile și gesturile oneste. F.W. Murnau era de părere că, deși inevitabil, sunetul a venit prea devreme; cu atât mai mult în epoca 3D și a balastului zgomotos, se pare că tăcerea e de aur.

C

Nu-mi mai place Lars von Trier pentru că îi este frică să-și asume disperarea individuală. E nevoie de o apocalipsă pentru a filozofa pe marginea răului în lume și a lipsei totale de sens a vieții. Îmi imaginez că Trier a avut măcar un moment de sinceritate deplină și și-a râs în barbă (sau a mai luat o pastilă?) asistând la amorul cu care filmul Melancholia este privit și discutat. Melancholia este un film rudimentar (și nu mă refer la spectacolul vizual, căruia îi găsesc și merite), este o păcăleală metafizică lip­ sită de curaj, pavoazată cu referințe cinematografice discutabile și îndrumări di­ dac­ ticiste către albumele de artă.

Subiectul își afundă pretențiile în mediocrități dramaturgice, precum una dintre surori, care își afundă picioarele în nămolul plin de simboluri fușerite.

Dacă von Trier s-ar fi oprit la disperarea sau depresia individuală, și nu la moartea co­ lectivă, această glumă bună pe care această viață o face poate că ar fi fost mult mai onestă și mai solidă. În plus, von Trier cons­­ truiește disproporționat pervers și suficient contrastul între cele două caractere, între mi­ reasa depresivă, argumentată, frământată și atractivă, și sora convențională, frizând idioțenia și isteria, deloc credibilă în motivele pentru care se agață de această viață (ba mai mult, ca bomboana de pe colivă, ultima glumă proastă a acestei vieți este lașitatea so­ țului). Și uite așa, moartea lumii aduce un sens vieții prin creația lui von Trier, care cred că-și râde în barbă în rolul supraviețuitorului privilegiat să spună povestea.

Si­ gur că o apocalipsă ne-ar aranja pe toţi, însă nu ne va explica nici­ o­ dată nimic, nici des­ pre noi, nici despre lumea în care, accidental sau nu, fiinţăm.

C

[CRONICI]

Băiatul cu bicicleta

Foto: Christine Plenus

Ziceam anul trecut că frații Dardenne par să aibă un soi de contract cu Cannes-ul – fie că-i cald, fie că-i foarte cald, belgienii nu trebuie să plece de pe croazetă nepremiaţi. Am tot abuzat de glumița asta – poate că-i momentul să precizez că am abuzat ghidat de admirație, nicicum de malițiozitate. Orice juriu, nu numai cel cannez (care a premiat Le gamin au vélo în 2011), va dezbate cu plăcere nedisimulată orice nou opus al „dublu-palmodorizaților” – filmele lor sunt progresiv mai simple, mai ample și mai minunate.

Cel de față, în care un puști (revelația Thomas Doret) trebuie (trebuie!?!) să accepte că tatăl său (nelipsitul Jérémie Renier), pur și simplu, nu-l mai vrea (nu mai poate să-l vrea?), schimbă nițel datele clasice ale filmografiei marca Jean-Luc et Pierre. Adică îndrăznește să fie mai luminos („am filmat vara”, s-au justificat, hâtri, cineaștii), îndrăzneşte chiar niscai muzică din off (Beethoven, în speţă), îndrăzneşte un star veritabil (Cécile de France, formidabilă, în pofida părerilor preconcepute ale criticii franceze) şi îndrăzneşte ceva mai multă speranţă (o să aflați exact cum și când). Îndrăznesc şi eu să spun că, atâta vreme cât belgienii fac filme, umanitatea mai are o şansă... Frații Dardenne vor prezenta Le gamin au vélo personal la București – nu-i ratați. Nici pe ei, nici filmul. // Andrei Crețulescu Le Gamin au vélo, 2011, Belgia/Franța, regia Jean-Luc și Pierre Dardenne, cu Thomas Doret, Cécile de France, Jérémie Renier, 87 min.

Copilul fraţilor dardenne

Tatăl fantomă

Debutul lui Lucian Georgescu, Tatăl fantomă, din fericire, nu are nimic de-a face cu rețetarul realismului minimalist, ba dimpotrivă, acoperă o gamă de genuri, pe un scenariu al lui Barry Gifford (Wild at Heart, Lost Highway). Însă Lucian Georgescu dă greș atunci când lipește câte puțin din fiecare într-un colaj în care vrea musai să spună multe lucruri importante, dezavantajat și de accentul necredibil și jocul lui Marcel Iureș, cu un permanent ton superior, didactic și politicos.

Povestea începe ca un road movie, un profesor pleacă de la Stanford, trece prin Viena și Budapesta, ajunge în Transilvania și se oprește în Bucovina, unde o întâlnește pe Tanya (Mihaela Sîrbu), de la arhivele statului, care-i va fi ghid în căutările rădăcinilor românești. Cei doi vor parcurge câțiva pași timizi într-o comedie romantică lipsită de atracție și umor, deși Mihaela Sîrbu joacă adecvat atât atitudinea rezervată și atentă, cât și puținele momente ludice și relaxate. Cu scene în care istoria privată a familiei este proiectată pe peliculă alb-negru, aventura profesorului traversează momente de thriller cu vampiri şi vise cu femei supraponderale şi ajunge pe nepusă masă într-un Cinema Paradiso cu mafioţi locali. // Ileana Bîrsan

Regia Lucian Georgescu, 2011, România, cu Marcel Iureș, Mihaela Sîrbu, Mimi Brănescu, Victor Rebengiuc, Valer Dellakeza, iureş şi rebengiuc, pe cai 90 min.

52 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

[interviu]

MIHAELA SÎRBU

Simply clever

Despre dragoste și demonii domestici

Un rol de teatru la care visați: Mi-ar plăcea un rol la care nu m-am gândit şi mi-ar plăcea orice rol într-o piesă în regia lui Alexandru Dabija.

Sunt diferențe majore între filmele citite pe hârtie și cum arată ele, acum, pe ecran?

La Lucian Georgescu cred că e o diferență destul de mare între prima variantă de scenariu pe care am citit-o și ce-a ieșit în film. Lucian a rescris mult, sunt scene care n-au mai intrat în film, au existat refilmări, de pildă finalul. De unele diferenţe eram conștientă şi în timpul filmării, de altele, nu. Filmul lui Lucian a fost o surpriză atunci când l-am văzut la TIFF. La Radu Jude aproape că nu există diferențe și, totuși, a fost un șoc când am văzut filmul. Eu aveam senzația că am jucat altceva decât ce vedeam, am perceput altfel situația atunci când am Recomandări jucat-o decât atunci când am privit-o. filme De exemplu, scene grele, de o violență Angst essen incredibilă la filmare, mi s-au părut Seele auf al mai soft în film. Deși, se pare că nu lui Rainer sunt, mai ales pentru cineva care le Werner vede pentru prima oară.

Fassbinder, Songs from the Second Floor de Roy Andersson, Vera Drake de Mike Leigh

Filme în care v-ar fi plăcut să jucați

Care a fost piedica cea mai mare în dezvoltarea personajului în Tatăl fantomă?

Povestea se desfășoară pe o perioadă mai lungă de timp şi problema a fost

să văd cum dozez relația cu personajul jucat de Marcel Iureș. Cum dozez interesul, atracția, care e momentul în care personajul meu se implică, pentru că e prins cumva între viața neîmplinită alături de un bărbat și o relaţie nouă, care are potențial. Însă relația unui străin cu o româncă e apăsată de tot felul de prejudecăți, gen vine americanu’ și te îndrăgostești și pleci cu el. Nu voiam să pară genul acela de relaţie „bazată pe interes”. În plus, personajele au o vârstă când lucrurile poate că nu mai sunt atât de simple. A fost o căutare atentă, am încercat să găsesc un drum propriu și să văd ce relație se naște, cum curg lucrurile.

Vorbind de improvizație, în filmul lui Radu Jude, Toată lumea din familia noastră, a fost loc de improvizație?

Nu foarte mult în ceea ce priveşte textul, adică mai scoteam o replică, mai schimbam un cuvânt. Chiar râdeam cu colegii mei, la început, se întâmpla uneori să facem glume şi să exagerăm la repetiţii și lui Radu să-i placă și să păstreze. Așa că a devenit un pic înfricoșător și ne-am hotărât să rămânem la textul de pe hârtie, care mergea deja suficient de departe. Apoi filmul, fiind într-un timp și spațiu unitare, lucrurile curgeau unele din altele, nu era loc de schimbări majore. Improvizaţiile de text ar fi putut devia lucrurile de pe traseul lor. Şi, oricum, se vorbea deja destul în film.

La filmul lui Lucian însă, un road-movie despre doi oameni care abia se cunosc, ne-am dat seama, de pildă, la un moment dat, că ne trebuie niște scene de legătură; oamenii merg cu mașina și nu-și spun doar lucruri importante, vorbesc nimicuri, oamenii mai spun și prostii. Iar pe astea le-am improvizat. Ca urmare a improvizației a apărut și tema muzicală a filmului, piesa „Breakfast in America” a trupei Supertramp. E cântecul meu preferat din adolescență.

Cu o seară înainte, ascultasem Supertramp şi a doua zi, la filmarea din mașină, mi-a venit s-o cânt. I-am cam nenorocit, fiindcă le-a plăcut şi au trebuit să cumpere drepturile. C Citiţi materialul integral pe www.bewhere.ro www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 53

BeWhere TO GO

În 5x2 al lui François Ozon, în care am descoperit o actriță foarte interesantă, Valeria Bruni Tedeschi; aș juca în aproape orice film al lui Woody Allen, preferatele mele sunt Love and Death și Bullets over Broadway. Aş juca în filme gen Sophie’s Choice, dar aş juca și în Seinfeld!

Vă plac personajele pe care le jucați? Se poate întâmpla să nu te atașezi de un personaj, chiar dacă îl joci impecabil?

Personajul din filmul lui Radu este mai aproape de ceea ce îmi place mie să joc. N-aveam cum să nu mă ataşez de el. La filmul lui Lucian am avut spaima că trebuie să fiu cumva „romantică”. Și mi-e greu să joc într-un film de dragoste. Mi-e mai ușor să joc într-un film în care ne spargem capetele.

Aveam senzatia, poate este o prostie, că în filmul de dragoste ești presat de tot felul de lucruri, trebuie să arăți bine, spectatorul să simtă că meriți să ai această poveste de dragoste, mai ales când joci alături de un actor atât de charismatic ca domnul Iureș. Pe când într-un film în care te cerţi, poţi să fii oricum, fiindcă asta se poate întâmpla oricui. Şi asta m-a relaxat.

Foto: Adi Bulboacă

Actrița Mihaela Sîrbu joacă în Tatăl fantomă și Toată lumea din familia noastră, filme ce pot fi văzute pe ecranele românești în luna martie și aprilie. Despre personajele sale, improvizație și câteva roluri visate, într-un interviu de Ileana Bîrsan

eatru

Mihai Mălaimare

sau arta pură a actorului Vă amintiţi ce mult ne amuzam în copilărie când prindeam la televizor vreun moment de pantomimă? Dacă îmi spuneţi că nu vă plăceau mimii şi nici gagurile din filmele mute, nu vă cred. Mihai Mălaimare le-a luat în serios şi a învăţat la „şcoala” unor mari maeştri, ca Jacques Lecoq, să le aducă în starea de artă.

De Cristiana Gavrilă

d

espre arta pură şi primă a actorului este vorba în spectacolele semnate sau jucate de Mihai Mălaimare. Genul de teatru spre care s-a aplecat, până la fascinaţie, este un amestec de mimă, pantomimă, commedia dell’arte. În tradiţia marilor maeştri, a scos teatrul de sub dictatura cuvântului şi a redat corpului dreptul şi capacitatea de a se arăta pe sine.Traseul actorului este acela de la simplu la complex şi complet, de la mijloace de expresie la expresivitate.Tot ceea ce în teatrul „serios şi clasic” este considerat facil sau, pur şi simplu, un exerciţiu, în teatrul practicat de Mihai Mălaimare capătă esenţa unui meşteşug aproape uitat. Doar teatrele-laborator îşi mai permit luxul să experimenteze mijloacele de Trebuie să expresie ale corpului. Numai te pre­găteşti câţiva regizori, în procesul de creaţie al unui spectacol, găsesc spiritual şi timp şi loc pentru a conştientiza fizic pentru corporalitatea ca material esteîntâl­ nirea cu tic, ca prim adevăr într-o artă bamasca.

Este zată pe prezenţă. „A face teatru un mister nu înseamnă numai a sta între zidu­rile unei clădiri şi a folosi un profe­sio­nal şi singur mijloc de expresie. Este personal care important să redescoperi vocaţia nu poate fi actorului cu dis­curs corporal. dez­văluit.

Actorul Commediei dell’Arte O mască este un actor renascentist, el e dispus să fie curios şi acest lucru făcută speîl face un actor capabil”, crede cial pentru artistul. În teatrul de gest pe care un personaj îl practică, textul este chiar actoînseamnă, rul, restul este doar un pretext. poate, a te În 1991, realiza spectacolul A murit Moartea, măi!, pornind întâlni cu de la un scenariu original, după Dumnezeu, proza fantastică a lui Ion Creanlucru adesea gă. Era preocupat de condiţia vepericulos selă şi tristă a artistului, dar, mai 54 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

Cristiana Gavrilă, editor teatru și dans

[negru pe alb]

Critica de teatru și câteva vicii de abordare

Foto: PR

Am rămas cu un dor care mă seacă. Un dor de care nu mă voi putea lecui niciodată.

Mi-e dor de Arlecchino!

ales, să-l explice pe marele povestitor într-o economie de cuvinte, înlocuite de gest. De fapt, îl restituie, fără vorbe multe, în imagini teatrale de neuitat, după ce opera sa a fost minimalizată în sute de versiuni exclusive pentru uzul copiilor. Cam acelaşi demers îl fac acum regizorul Alexandru Dabija şi Marcel Iureş în spectacolele proaspete şi pline de umor, de la Teatrul Act. În anii ’90, când era actor al Teatrului Naţional, şoca prin simplitatea unui spectacol despre care se mai vorbeşte şi astăzi: Actorul. Mai târziu, l-a reluat la Teatrul Masca. Plecând de la un text de Mircea Dinescu, Mihai Mălaimare declara: „Eu... după ce s-a tot scris că-i interpretez pe alţii, m-am decis să mă interpretez pe mine însumi. În seara asta voi juca rolul Actorului.Aşadar, eu fiind textul, vă rog să mă citiţi”. Iar el este gest, improvizaţie (lucru care presupune libertate, dar şi disciplină până la ultimul detaliu), este un Arlecchino cu o lacrimă desenată pe faţă. Şi mai mult decât toate spectacolele pe care le-a făcut, Mihai Mălaimare a reuşit să dea contur unui proiect teatral neobişnuit, teatrul de gest şi plastică a corpului:Teatrul Masca. Unic în România. Curajul unei mentalităţi pornite de la origini.A scos teatrul în stradă şi a mutat piaţa publică în staţia de metrou.A format o „şcoală”, la care numai cei dedicaţi au acces. Într-un interviu mai vechi, mi-a povestit ce înseamnă pentru el masca, acest obiect, uneori, folosit de actori cu atâta uşurinţă: „Este un obiect de cult. Nu te poţi atinge de mască în orice condiţii. Nu o aduci la viaţă decât dacă te apleci spre ea într-un anumit fel.Trebuie să te pre­găteşti spiritual şi fizic pentru întâl­nirea cu masca. Este un mister profe­sio­nal şi personal care nu poate fi dez­văluit.A folosi masca în mod obiş­nuit pe scenă înseamnă să joci cu faţa acoperită, dar a folosi o mască făcută special pentru un spectacol sau un personaj înseamnă, poate, a te întâlni cu Dumnezeu, lucru adesea periculos pentru actor”. Numai aşa îi înţelegem dorul de Arlecchino, pe care îl şopteşte cu patimă în ultima sa carte despre commedia dell’arte.

C

Un actor mare de la noi şi, în plus, de o discreţie cum rar întâlneşti, de aceea nu-i voi da numele - îmi spunea că nu a citit niciodată nimic din ce s-a scris despre el. Da, aceasta poate fi o atitudine de protecţie pen­ tru un artist, căci atât laudele, cât şi criticile te influenţează în ceea ce faci. Gloria şi eşecul lasă urme, mai ales dacă arta din care vii este supusă „viului” mereu în schimbare. Cred că cei care scriu despre teatru nu trebuie să uite acest „detaliu”. În câteva cazuri, îl mai înţeleg pe prietenul meu actor, şi din perspectiva celor care se apucă să-şi dea cu părerea. Despre artă se emit judecăţi absolute de valoare cu aceeaşi frecvenţă ca atunci când se discută despre vreme. Sensul criticii de teatru are valoare prin efectul de a semnaliza excesul, inteligibilul, performanţa, ideea, importanţa unui fapt, atât pentru artişti, cât şi pentru spectatori. Locul criticului este centrat între doi poli (care nu trebuie să fie opuşi): artist şi public. Ideal este să nu trădezi pe niciunul dintre ei, să fii deschis şi, în acelaşi timp, constant principiilor tale. „Statornic în nestatornicia lui”, spunea Aristotel vorbind despre personajul tragic. Păstrând proporţiile şi „nedramatizând” sen­ surile, cam asta e şi starea criti­ cului. Un individ care ştie cum se face totul şi priveşte doar „după chipul şi asemănarea lui”, nu-mi inspiră încredere. Nu mă conving nici cei care se pleacă în faţa „statuilor”, dar nu îşi asumă recunoaşterea unui talent tânăr (la umbra marilor statui, criticul capătă importanţă, însă, demersul critic de­ vi­ ne schizoid).

Există un articol, Ber­nhardt versus Duse, scris de Rouben Mamoulian, unde este surprinsă prospeţimea lecturii la fel de intensă ca şi cum le-aţi vedea pe cele două actriţe la bătrâneţe.

Sarah, ascunsă în spatele gloriei de altădată, Eleonore, extrem de tânără în ciuda vârstei. Autorul redă atmosfera, emoţia şi schiţează, peste timp, portrete vii. Da, acest gen de critică mă convinge.

C www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 55

D

teatru la ArCuB prieteni buni, cină proastă

Foto: Mihaela Marin

El şi ea, căsătoriţi, au doi copii, casă, maşini, câine. Profund nefericiţi. Se despart. Prietenii lor cei mai buni, cu viaţa parcă trasă la indigo până atunci, se întreabă dacă nu cumva şi mariajul lor e doar o glumă proastă. De la această premisă până la o piesă de teatru e cale lungă. Din păcate, aici se opreşte spectaculozitatea textului scris de Donald Margulies. Scenele emoţionante alternează cu cele amuzante şi tot aşa, timp de 2 ore, până la epuizarea spectatorilor, dar nu şi a subiectului.

Regizorul Claudiu Goga pare că a rămas în pană de material dramatic şi a încercat să croiască un parcurs elegant dintr-un petic insuficient.

Partea plină a paharului sunt actorii. Chiar dacă, la început, cuplul Karen – Gabe (Nadiana Sălăgean şi Marius Cordoş) demarează greoi spectacolul, pe parcurs, relaţiile dintre personaje se adâncesc şi se rafinează. Vlad Zamfirescu (Tom) este sarea şi piperul. Alcătuieşte un portret viabil, antipatic şi simpatic, vinovatul cu circumstanţe atenuante pe care chiar dacă îl condamni, îl înţelegi şi poate chiar îl respecţi pentru curaj. Cerasela Iosifescu (Beth) e jumătatea care completează acest tablou de familie în descompunere. E victima perfectă, dar şi soţia egoistă şi convenţională.

Cină cu prieteni la ArCuB ne arată, poate prea didactic, cum între două feluri de mâncare, la un pahar de vin, se destramă şi se recompun destine. Dar asta o ştiam deja. // C Alina Epîngeac

KÉzdi Imola, o excep­ țio­ nală Hedda Gabler

[CRONICI]

Hedda Gabler

şi vocea generalului tată

Foto: Ana Maria Moldovan

Cină cu prieteni, de Donald Margulies, regia Claudiu Goga, ArCuB

Dacă am face un sondaj printre oamenii de teatru, probabil mulţi ar spune că Hedda Gabler este o dramă burgheză, iar Ibsen un autor de un realism datat. Multe dovezi scenice pentru a-i contrazice nu există. În ultima vreme, dramaturgul norvegian a fost destul de ocolit de regizori (probabil victime ale aceleiaşi gândiri). Poate doar Nora lui Thomas Ostermeier, spectacol prezentat şi la Bucureşti, în 2007, şi, acum, Hedda Gabler, montată de Andrei Şerban la Teatrul Maghiar din Cluj, cu actori de excepţie. A declişeizat piesa, abordând o lectură comică şi tragică, motivată la detaliu, arătând un Ibsen de o modernitate neîndoielnică. În Sala Studio, într-un spaţiu intim (cum se întâmplă şi în Strigăte şi şoapte), gândit în verde, conceput cu stil de Carmencita Brojboiu, spectatorii intră în casa Heddei şi a lui Tesman, urmărind mica lor comedie de cuplu şi marea lor dramă psihologică. Pe aceasta din urmă plusează regizorul. „Cuceritorul monstru răsfăţat” care instaurează dictatura farmecului este, de fapt, o femeie privată iubire. Scopul existenţei a fost să-şi înalţe „cultul” feminităţii.

Drama Heddei Gabler, în viziunea lui Andrei Şerban, interpretată magistral de Kézdi Imola, nu este absenţa iubirii, ci frica de a-şi recunoaşte sentimentele. Dacă nu are acces la ea, îi va ridiculiza pe cei care o simt, o va umili pe Doamna Elvsted (Pethö Anikó, convingătoare într-un personaj comic). Kézdi Imola întruchipează aceste nuanţe în relaţiile cu ceilalţi, trăind plictiseala plină de dramă a unei femei în care clocoteşte erotismul, dar îşi potoleşte victimele cu duritatea fiicei de general. Dacă victima are o poziţie mai puternică, cum este cazul Judecătorului Brak

56 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

(Hatházi András), cu atât jocul se consumă mai repede. Pe muzica americană a anilor ’50, feminitatea are efect la fel de dur ca şi armele gene­ralului. Şerban introduce vocea tatălui, care răsună în mintea Heddei ca adevăr unic. Tes­man, bărbatul adorator, pierdut între studiu şi cărţi, devine neputinţa personificată în comparaţie cu puterea absolută a tatălui venerat. Bogdán Zsolt face un Tesman ino­ cent şi comic, uneori dus spre grotesc în neîndemânarea lui de a trăi conform aş­tep­ tărilor soţiei. Privind din mai multe perspective, Andrei Şerban ne spune că fiecare are drep­ tatea lui, motivată psihologic şi susţinută de realitate. Doar o „nepotrivire” îi face să se manifeste aşa. A Heddei, cu oamenii şi cu locul.

A lui Tesman, cu dorinţele ei. Apariţia celui care ar fi putut fi iubirea, scriitorul Lovborg (Szűcs Ervin), declanşează o furtună de regrete. Este copleşitor momentul când arde manuscrisul rătăcit, este prima crimă din dragoste. Ucide „copilul” făcut cu altă femeie.

Andrei Şerban porneşte pe urmele aparenţei şi întrezăreşte esenţa, dezvăluind ceea ce se ascunde în spatele cuvintelor şi a faptelor. După tabloul şocant cu Hedda moartă, îmbrăcată în hainele generalului, Juliane Tesman (mătuşa interpretată de Varga Csilla) şi Berte (menajera jucată de Csutak Réka) şuşotesc, transformând tragedia în­ tr-un fapt divers. Ai sentimentul că, citind în profunzime, regizorul a condus actorii să spună mai mult decât a scris dramaturgul. // Cristiana Gavrilă

Hedda Gabler de Henrik Ibsen, un spectacol de Andrei Şerban.

Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca

În Capra cu trei iezi se comit crime abominabile. Lupul ucide iezii cu plăcerea lui Hannibal Lecter, iar Capra se răzbună înfiorător, torturând criminalul până la moarte. În spectacolul lui Alexandru Dabija, atrocităţile sunt înăbuşite într-un dezmăţ culinar prilejuit de parastasul iezilor. Tocmai asta face povestea de groază.

Capra cu trei iezi este al doilea episod din seria poveştilor româneşti începută de Dabija la Teatrul Act cu Absolut! (după Ivan Turbincă).

De data asta, în discuţie se pune un anume tip de horror mioritic. Miturile autohtone sunt pline de criminali: meşterul Manole şi-a omorât soţia prin sufocare lentă, ciobănaşii ungurean şi vrâncean îl asasinează cu sânge rece pe cel moldovean etc. Violenţa acaparează poveştile aşa cum se întâmplă şi în cartoons, dar, în cele din urmă, groaza e disimulată în drăgălăşenie.

De disimulare se foloseşte şi Dabija, numai că el preferă gastronomia. Un adevărat tratat culinar („studiu gastronomic” zice regizorul) camuflează crimele. Lupul (Andi Vasluianu) ucide pentru a mânca. Capra (Emilia Dobrin) e mai subtilă, ea îl îndoapă pe Lup cu bunătăţi până îl omoară exact ca pe gâştele din care se prepară foie gras. Sigur, se poate presupune că buca-

Foto: Alexandru Iureș

Un thriller culinar

creangă pe înțe­ lesul adulților

tele au fost asezonate cu otravă, dar varianta „mănâncă până mori” e mai incitantă dramaturgic decât „mănâncă şi mori”. Bucătăria tradiţională este năucitoare: sarmalele şi pârjoalele arată îmbietor şi miros ca atare, iar plescăiturile Lupului mărturisesc credibil despre savoarea lor. Ceea ce pune capac este însă discursul despre mâncare. Se vorbeşte cu o poftă senzuală, aproape erotică (ca Jamie Oliver, care te poate

convinge verbal că nu există ceva mai delicios decât rozmarinul). Prinşi în această demenţă culinară, spectatorii uită de cauza festinului – două crime şi de scopul lui – altă crimă. C-aşa-i la români: nici viaţa, nici moartea nu merg pe burta goală. // Oana Stoica Capra cu trei iezi, regia Alexandru Dabija, Teatrul Act

Pescăruşul la înălţime

Foto: PR

Într-o seară de iarnă, când ninge şi e ger – ca în Rusia –, 10 studenţi ai UNATC Bucureşti, îndrumaţi de Valeria Sitaru şi de Vlad Logigan, joacă Pescăruşul de Cehov. Într-un apartament, la etajul 11. Aşa debutează un proiect surprinzător, care îţi ridică sprâncenele a mirare – „Teatrul 5113” la Complexul Orhideea Gardens. Pe canapele albe, în lumina caldă a veiozelor, vin Treplev şi Nina şi Arkadina, Maşa, Trigorin... la 2 paşi de tine. La început, te temi să nu îi stinghereşti, te simţi spectator. Apoi intri în povestea lor şi te simţi musafirul venit la o ceaşcă de ceai la conac. Şi râzi cu poftă la glumele lui Şamraev (Alexandru Minculescu) şi te amuzi de verva nebună a bătrânului avid de viaţă Sorin (Ştefan Pavel).

Apoi, măcar pentru o clipă, te laşi cucerit de mofturile şugubeţe ale doctorului (Alexandru Nagy) care o necăjeşte pe binevoitoarea şi docila Polina (Cristiana Ioniţă). Acum deja eşti de-al casei – o admiri pe Arkadina (Laura Marin) nu pentru aerele de artistă, ci pentru mâna forte cu care îi struneşte pe toţi; fermecătoare, adulată, egoistă în aparenţă şi, totuşi, atât de singură şi tristă. Cu Nina (Ana Udroiu) şi Kostea (Silviu Mircescu) parcă ai copilărit – îţi sunt dragi, ştii bine că nu sunt superficiali în aspiraţiile lor, ci doar tineri, naivi şi dezarmaţi. Îţi e ciudă pe Trigorin (Alexandru Răbulea) care, din prea multă celebritate şi plictis, dar cu şarm, calcă în picioare destine. Iar pe Maşa (Maria Popovici) o admiri pentru francheţea cu care îşi poartă „doliul vieţii” alături de un Medvedenko (Ionuţ cehov la teatrul din cameră Iftimiciuc) atât de sincer – prietenul tău de-o viaţă. E un spectacol la care mergi cu aşteptări de tot felul. Eşti, în primul rând, curios.

La final, emoţionat, cu lacrimi în ochi sau pe obraz, vei şti că a meritat. // Alina Epîngeac Complexul Orhideea Gardens – Calea Plevnei numărul 145B, etaj 11, apartament 5113

anul caragiale Evenimente la TNB La TNB, manifestările legate de Anul Caragiale au debutat în luna februarie cu reluarea unui spectacol de succes din repertoriul teatrului: O noapte furtunoasă, în regia lui Felix Alexa. Având o distribuţie de primă mână (Dan Puric, Mircea Rusu, Mihai Călin, Irina Movilă, Ileana Olteanu, Medeea Marinescu, Rodica Ionescu şi Orodel Olaru) şi scenografia Dianei Ruxandra Ion, O noapte furtunoasă se joacă la TNB din 2002, când a şi luat Premiul Criticii. Anul Caragiale va continua la Teatrul Naţional din Bucureşti cu regizori importanţi, care vor revizita opera autorului: Horaţiu Mălăele semnează regia la O scrisoare pierdută, Alexandru Dabija va monta o dramatizare după Două loturi, iar Radu Afrim, Năpasta. Silviu Purcărete va pune în scenă Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea.

Gigi Căciuleanu va realiza un Caragiale în stil coregrafic, cu titlul D’ale noastre. De asemenea, maestrul Radu Beligan pregăteşte un recital Caragiale. Vor fi editate două volume de istorie teatrală, Spectacole Caragiale în istoria Teatrului Naţional şi Directoratul lui I.L.Caragiale la Teatrul Naţional (autor Ionuţ Niculescu, directorul Muzeului Teatrului Naţional).

C www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 57

ans Este autoarea scurtmetrajului Collective Identity. O româncă-africană 100% care, prin dans, a pornit în căutarea identităţii. Folosind mijloace din balet şi dans contemporan, transpuse în imagini cinematografice, Sandra Mavhima vorbeşte despre individualitate.

De Cristiana Gavrilă

a

i lucrat la un film care pune problema identităţii din prisma individului, dar şi a colectivităţii. Are legătură cu faptul că originile tale sunt amestecate? Sau, pur şi simplu, este o tendinţă a societăţii?

Mult din ceea ce este acolo vorbeşte despre mine, artistul, jumătate de-o culoare, jumătate de altă culoare. Născută în lumea europeană, dar cu rădăcini africane. Lucrurile acestea le simt, indiferent cât aş încerca să fac abstracţie de ele. Nefiind niciodată în Africa, contactul meu cu aceste origini a rămas la nivel de ADN. Când trăieşti în lumea europeană, o asimilezi ca şi cum ar fi a ta 100%, uiţi la un moment dat că tu ai alt aspect decât ceilalţi.Am o amintire din Liban, care este foarte relevantă în acest sens. În fiecare seară un grup de africani cânta şi dansa, iar sute de oameni se strângeau să-i vadă. De obicei, mergeam şi noi. Într-o seară, le-am zis prietenilor mei: „iar suntem singurii albi între negrii ăia”.Am trăit atât de mult în lumea europeană încât cred că m-a absorbit.

Dar tu cum te simţi de fapt?

Nu ştiu, de aici apare problema identităţii şi a căutărilor. Sunt conştientă de cum sunt în exterior, dar caut şi corespondenţa interioară.Altfel, nu am nicio problemă cu lumea din jurul meu. Nu m-am simţit exclusă.

58 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

Din filmul tău, am rămas cu senzaţia că în ciuda luptei, generalitatea, oricum, ne acoperă...

Asta am vrut să spun.Trebuie să ai o particularitate mult prea mare ca să poţi face faţă tendinţei de uniformizare. Să ai ceva atât de particular, încât prin el să te ridici împotriva uniformizării. Şi, până la urmă, acest lucru nu ţine de culoarea pielii, asta e menirea artistului. Dorinţa lui de a spune ceva, crezând că e important, însă, în ce măsură este adevărat sau nu, e greu de ştiut. S-ar putea să fie o luptă în zadar... dar conştientizezi târziu. În film nu ai folosit nimic din specificul părţii africane a ADN-ului tău...

Da, m-am gândit la acest lucru, dar a fost opţiunea mea. Noi, la început, am lucrat fără muzică.Am vrut să experimentăm reacţiile corpului, iar, de obicei, muzica impune un ritm, o intensitate anume. Nu mai este sentimentul de la care tu porneşti, se modifică în funcţie de muzică şi de atmosfera pe care­ o induce. Noi am adaptat muzica la mişcare, şi nu invers. Există însă o imagine cu un pământ roşu, care aminteşte de o zonă tribală. În film se simte un fel de tensiune a corpului, o stare destul de instinctuală.

Fiind coregraf sau dansator, eşti foarte dependent de muzică, de aceea am încercat să scăpăm de ceea ce ne-ar fi condiţionat.

Foto: Adi Bulboacă

Dansul ca ADN, între alb şi negru Împreună cu Radu Aldea, directorul de imagine, am gândit o minimă regie, în care să legăm momentele de dans cu cele cinematografice, fără a se repeta şi a se suprapune ca mesaj. La un moment dat, dansul chiar este oprit şi imaginea este cea care vorbeşte.

De fapt, şi dansul se topeşte în ima­ gine...

N-am vrut nici să fie un film care slujeşte mişcarea, nici o coregrafie care serveşte imaginea. În acelaşi timp, rupte de imaginile din film, de acea fabrică părăsită unde am filmat, şi momentele de dans îşi pierd din efect.

Foloseşti elemente de balet şi dans contemporan. Le combini cu uşurinţă.

Dacă ar trebui să propui un proiect unei instituţii de gen, la ce te-ai gândi?

E nevoie de o deschidere din partea instituţiilor mari de a investi încredere în coregrafi care au pregătire şi în zona de balet, dar şi în cea de dans contemporan. Cred că lucrurile se leagă între genuri, dar noi am instalat nişte personaje separate în tot jocul ăsta.Vorbim în termeni... dans conceptual, balet clasic, dans contemporan. Ne blocăm în limbaj, când adevărata piedică e ideea.

Aş avea grijă la concept, el trebuie să fie adecvat zilelor noastre.

C Puteţi vedea filmul pe www.collectiveidentityfilm.ro

arte

Nu e un secret, în lumea editurilor: tiparul monocrom e cel mai ieftin. Când vine vorba despre cărți ilustrate, însă, opțiunea pentru alb și negru nu mai reprezintă neapărat o modalitate de reducere a costurilor, ci o declarație de principiu.

Monocromia lui Marjane Satrapi nu vorbește; strigă. De Ema Stere

Tipar la o culoare i

Dictaturi în dialog

Mult așteptat să apară, volumul Travesti de Mircea Cărtărescu, în varianta grafică semnată de Edmond Baudoin, povestește despre mai multe lumi deodată. Întâi, luăm notă de anxietățile artistului plastic, venit la București să înghită spații și ani, să afle tot ce e de aflat despre Cărtărescu și despre România și despre Ceaușescu și (e aproape un clișeu) despre el însuși: „sunt la București, e luna mai 2006, merg pe străzi, fac crochiuri, fac fotografii.

Merg prin București în 2006 și încerc să

60 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

mi-l imaginez în 1973, anul în care Victor avea șaptesprezece ani. Când Victor avea această vârstă, eu aveam treizeci și unu, trăiam la Nisa și aveam doi copii”.

Pe urmă, cartea crește ca o ciupercă neascultătoare. Ilustrațiile lui Baudoin nici nu sunt ilustrații propriu-zise, ci reflecții acuarelate, letrajul textului pare uneori redundant, ce să urmărești mai întâi? Dacă știi textul dinainte e binișor, dar nu prea important, fiindcă aici e vorba despre altceva. Cărtărescu scrie „creierul meu secreta spermiile visării” și Baudoin pictează o uliță.

Pe care, apoi, apare o căruță trasă de un cal. Un păianjen, multe cranii, Casa Poporului... E cartea unor senzații bi­ lingve, bispirituale. Atât de intimă unor oameni (doi la număr), încât uneori își face cititorul de rușine.

Travesti, Mircea Cărtărescu, Edmond Baudoin, Humanitas, Jumătatea plină, 128 pag., 34 lei

Foto: PR

ranianca Marjane Satrapi a devenit celebră în toată lumea încă de la publicarea primului volum din Persepolis (în ediție franceză, cartea a apărut în patru volume; în ediția românească, într-unul singur) și a deschis apetitul unui public foarte larg pentru romanul grafic – considerat, îndeobște, o nișă editorială.Artist plastic (prin formația universitară) și bună povestitoare (din naștere), ea se exprimă negru pe alb și prin de­ sen, și prin cuvinte. Persepolis este istoria ei personală: o autobiografie sinceră, necenzurată, deseori autoironică. Satrapi își povestește aici copilăria, adolescența, anii de facultate, cartea încheindu-se cu plecarea ei definitivă în Franța (în 1994). Nimic nu este eludat ori cosmetizat.

Lumea ei este o lume fără griuri.

Adresată cititorilor occidentali, cartea explică pe larg istoria recentă a Iranului și modificările pe care le-a suferit societatea iraniană. Născută în 1969 într-o familie care se interesează de politică (într-un sens mai degrabă marxist), Marjane avea doar nouă ani la izbucnirea revoluției prin care a fost înlăturat șahul și a venit la conducerea statului Ayatollahul Khomeini. De la o zi la alta, viața ei s-a schimbat. Prizonierii politici (destui în familia și în anturajul ei) au fost eliberați, doar pentru a fi rearestați, unii chiar executați, ulterior. În locul școlii franceze mixte pe care o frecventa, Marjane a trebuit să meargă într-o instituție de învățământ specială pentru fete.

Au început lipsurile și, în 1980, războiul cu Irakul. Nu în ultimul rând, ca toate fetele și femeile iraniene, Marjane a luat cunoștință cu vălul.

Vălul islamic are, de altfel, un rol special în Persepolis. El uniformizează, asprește ori persecută

Simply clever Ema Stere, editor carte

[negru pe alb]

The Book Business

figurile feminine. Privitorul învață repede diferența dintre vălul purtat cu entuziasm (de „gardienele revoluției”) și cel așezat pe cap de frica arestării; desenele lui Satrapi sunt minimaliste, dar extrem de expresive în această privință. În intimitatea casei, femeile sunt frumoase, elegante, ușor de deosebit una de alta. O dată ieșite pe stradă, însă, ele se pot confunda ușor una cu alta.

Cum spuneam, Satrapi nu omite nimic. Povestindu-și anii de liceu petrecuți la Viena, departe de familie, se desenează încercănată și înconjurată de rotocoale negre: tocmai descoperise drogurile.

Dezamăgiri amoroase, ciocniri cu autoritățile de tot felul... prietenii, conflicte... întoarcerea în Iran și experiența curioasă a studiilor de arte plastice... prima căsătorie, divorțul... În ultima imagine a cărții, o descoperim la aeroportul din Teheran, gata să plece definitiv din țara nașterii sale, lăsând o familie zâmbitor-înlăcrimată în urma sa.

Cine s-a îndrăgostit de personajele feminine din Persepolis (și cine le poate rezista?), le poate regăsi în celălalt volum semnat de Marjane Satrapi și publicat de Editura Art: Broderii. Reapare aici, ca figură centrală, bunica paternă a autoarei. Este (a fost) o doamnă șarmantă, înțeleaptă și plină de viață, din păcate, opiomană, din fericire, amuzantă și mulțumită de ea însăși. Doar a fost căsătorită de trei ori! În sufrageria ei se desfășoară toată această lungă conversație între femei, probabil sinteza multor după-amiezi de povești la care Marjane a asistat și pe care le combină cu umorul ei unic. Comparată chiar pe coperta ediției românești cu serialul Sex and the City, cartea dărâmă o prejudecată.Aflați că, în ciuda vălului și a moralei islamice, femeile din Iran sunt femei adevărate, cu o viață sentimentală și sexuală bogată, gata să-și împărtă­șească entuziasmele, dezamă­girile și speranțele ori să vorbească despre ale altora. Fiindcă, o spune chiar bunica Satrapi, „bârfa e ventilatorul inimii”. Și femeile din Iran au inimă.

Marjane Satrapi este, în acest moment, mai degrabă interesată de regia de film. După succesul ecranizării la Persepolis, își promovează în lume pelicula Poulet aux prunes, în care animația a trecut pe plan secund. Indiferent cu ce se va mai ocupa în continuare, însă, ea a inventat o ușă prin care au intrat și vor mai intra în lume multe cărți.

Un exemplu: pe 16 februarie s-a lansat la Paris Une Métamorphose iranienne, roman grafic în care Mana Neyestani, refugiat politic, își povestește cele trei luni de detenție petrecute în Teheranul natal, precum și aventurile ulterioare. Desigur, Franța are o lungă tradiție în benzile desenate (atâția copii români au învățat franceza din revista Pif, în anii 1970-80!) și această lungă tradiție presupune și formarea unui public interesat. Interesat, de exemplu, de cum poți povesti o dictatură. Ori de faptul că o dictatură se poate povesti. În alb și negru.

C

www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 61

BeWhere TO GO

Persepolis, trad. Mihaela Dobrescu, Art, 350 pag., 50 lei; Broderii, trad. Anamaria Pravicencu, Art, 136 pag., 33 lei

În afacerea cu cărţi, toată lumea e nemulţumită. Publicul (era să spun cititorii) consideră cărţile prea scumpe.

Autorii cred că ar trebui să şi câştige ceva, dacă tot au publicat. Mulţi vin cu bani de acasă. În fine, editorii (câţi mai sunt) şi-au redus drastic şi numărul de angajaţi, şi planurile anuale, şi lansările cu ştaif... Deci, care afacere cu cărţi? Cititul este privit ba ca un lux, ba ca un semn de nobleţe spirituală, ba ca o evadare în faţa vieţii adevărate, ba ca o obligaţie a celor tineri... Părinţii şi şcoala se acuză reciproc.

Din când în când, se mai lansează câte un proiect disperat. Vă amintiţi campania publicitară cu ocazia venirii lui Orhan Pamuk la Bucureşti, prin 2008? Panoul enorm pe care scria „Mihaela Rădulescu vine la Pamuk”? Dar fotografiile cu câte o fată citind în parc, vehiculate pe Facebook drept culmea romantismului?

Ar trebui să avem o literatură de consum bine dezvoltată, care să susţină prin ea însăşi toate celelalte isprăvi literare. Or, după ce că se citeşte puţin, şi acel puţin este supus judecăţii semenilor. În primii ani de după 1989, intelectualii oficiali se răfuiau in absentia cu Sandra Brown (dacă sunteţi foarte tineri, aflaţi că e o autoare de romane sentimentale). Au câştigat: a dispărut şi Sandra Brown din viaţa noastră.

Militez, aşadar, pentru reinstaurarea cititului ca zăbavă frumoasă, fără îndoială folositoare (Miron Costin a spus-o), neruşinat de evazionistă, adeseori inutilă, totuşi aptă să vindece nevroze şi să lumineze vremuri oricât de întunecate. Militez pentru introducerea unei cărţi, în coşul zilnic. Mă rog, săptămânal.

C

1.

Viseptol

2.

George Vasilievici, Casa de pariuri literare, 220 pag., 18 lei Doar cărţile cu adevărat bune pot fi triste.

Nu au cearcăne, nu găseşti rânduri în formă de lacrimi şi nici, dacă îţi apropii urechea de copertă, nu le auzi plângând. Aproape nici nu le poţi deosebi de celelalte. Viseptol e un roman de două ori trist: după ce a fost definitivat, a fost respins de mai multe edituri, adică nu l-a vrut nimeni; iar apoi, la puţin timp, şi-a pierdut, într-un fel tragic, autorul, rămânând astfel singur. Cu toate astea, Viseptol mi se pare o carte-eveniment în contextul literar actual. Un roman puternic, psihedelic, original, şocat, şi, de cele mai multe ori, foarte bine scris. O carte care atinge, în unele pagini, acea „demenţă” care se întâlneşte numai la marii scriitori. Chiar dacă se pot identifica influenţele discrete ale unor Gogol, Saramago, Burroughs sau Vonnegut, scriitura lui George Vasilievici, modul în care îşi construieşte viziunile, enormitatea celor narate, dublată de o subtilă ironie, au incrustrate în filigranul lor propria amprentă, propria marcă înregistrată.

Viseptol descrie, de fapt, o anti-realitate, halucinantă, hipertrofică.

Autorul pare că simte o repulsie structurală faţă de caracterul anost, repetitiv-previzibil al prozaicului. Nimic nu este cum ne-am aştepta să fie. Percepţia dilată sau mutilează lumea, făcând-o de nerecunoscut. Viziunile sunt rareori feerice. De cele mai multe ori, au un caracter grotesc, coşmaresc. Planurile narative se succed cu rapiditate. Tempoul este, şi el, accelerat. Se întâmplă prea multe lucruri care contrazic senzaţia de real. Pare că se mizează pe „necreditabilitatea” auctorială. E un fel de anti-autenticitate programatică la Vasilievici care polemizează, indirect, cu moda autoficţiunilor. Pentru că el este „interesat de incredibilul pur”. Cu cât crezi mai puţin în acest spectacol imaginativ cu resurse cvasiinepuizabile, cu atât cartea îţi place mai mult şi cobori mai adânc în lumea asta stranie, schizoidă, poetică. Aici, se poate întâmpla orice, absolut orice: un câine se poate mări de zeci de ori, poţi lua o pastilă cu un Icar desenat pe ea şi să-ţi crească aripi şi să zbori pe deasupra Amsterdamului, ţi se pot tăia mâinile la aeroport, pentru siguranţa zborului, poţi deveni chiar un fel de Abaddon, exterminatorul aproape întregii omeniri, poţi chiar avea o discuţie lejeră cu Dumnezeu. Citiţi neapărat aceste întâmplări în anti-realitatea îndepărtată. Se poate trăi şi acolo. // Teodor Dună Apoi se auziră iar paşii alergând pe duşumea şi în cameră intră Anteu ducând în braţe un bărbat cu mâinile amputate din umeri şi picioarele din şolduri. Cineva îi scosese ochii şi îi cususe gura. Uitându-mă cu atenţie, am observat că nu era nici pe departe cusut, nu, buzele îi erau prinse una de alta cu ace de siguranţă. M-am cutremurat privindu-l. Cât ai clipi, păpuşa a încercat să se arunce pe fereastră în întuneric şi astfel să îşi piardă urma, dar rămase aşa lipită cu totul de geamul ce o despărţea de materia ei primă. Măcar asta ştie ce vrea, mi-am spus privind-o.

Din mine se pare că a mai rămas numai minciuna la nivel de reacţie, de vreme ce stau şi asist la această demenţă colectivă.

autor

În vizor

Ţinutul Celălalt

Ruxandra Cesereanu, Marius Conkan, Cartea Românească, 224 pag., 24.95 lei Această carte de poezie nu este o carte de poezie. Este o poveste despre Spuki şi Lolo, un băieţel şi o fetiţă dintr-un orfelinat, care trăiesc într-o lume a lor, plină de minuni şi de pericole, unde totul este frumos şi crud, adevărat şi fals, unde se deschid mereu alte porţi, spre alte şi alte ţinuturi. Unde se poate călători dus-întors prin frigider, unde bau-bau sau moartea pândesc la tot pasul, unde se poate visa încrucişat, muri şi reînvia, călători în burta unui creion sau într-un cuptor încins.

Această poveste nu este o poveste: „I-am cunoscut pe Spuki şi Lolo în după-amiaza de 11 mai 2008, la sfârşitul unui atelier de scriere creatoare…”, citim pe coperta a patra mărturisirea autorilor. Spuki şi Lolo nu sunt doar doi orfani care suferă de sindromul Down, construind lumi compensatorii, sunt două fiinţe mici lipsite de dragoste, incapabile de dragoste, căutând dragostea. Sunt două fiinţe stranii, neadaptate la real şi care imaginează lumi-sertar, care se închid şi se deschid, care se multiplică absurd şi fantastic.

Ei există şi nu există. Sunt viaţă şi literatură.

Ei îl caută pe Celălalt. Ruxandra Cesereanu şi Marius Conkan, pornind de la poveştile şi limbajele unor copii cu nevoi speciale, au reinventat – din perspectiva omului suprasaturat de cultură şi intelect – o poveste şi un limbaj pletorice, un univers de un barochism crepuscular, care oscilează între naturaleţe şi artificiu.

Ei rescriu literatura pentru copii, personajele, ţinuturile şi limbajele ei, abordând un soi de realism fantastic al tuturor posibilităţilor lingvistice şi imaginare. Aşa că veţi găsi în această carte literatură, poezie, poveste, spectacol lingvistic şi metaforic, limbaj intens autentic, dar şi excesiv stilizat. În orice caz, un alt fel de literatură. // Raluca Perţa

A apărut Superhero (Cartea Românească), romanul de debut al lui Ciprian Măceșaru.

Născut în 1976, autorul a publicat deja trei volume de poezii, unul de interviuri și un jurnal cultural. Publicist full-time, Măceșaru este, în timpul liber, baterist și compozitor (ex-Hotel Fetish, ex-Toulouse Lautrec, în lucru cu o nouă formație deocamdată-fără-nume). Superhero se lansează miercuri 7 martie, la ora 19:00, la Librăria Bastilia. Prezintă Dan C. Mihăilescu și Alex Ștefănescu. Moderator Oana Boca.

Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică

3.

Herta Műller, Humanitas Fiction, 264 pag., 32 lei

Lynn Thorndike, Herald, 208 pag., 19 lei În fapt o teză de doctorat susţinută în 1905 la Universitatea Columbia de către Lynn Thorndike (1882-1965), cartea prezintă o neliniştitoare actualitate. Interesat de ştiinţele medievale, de alchimie, foarte tânărul (pe atunci) istoric american părea a presupune că se ocupă de o perioadă aflată la o distanţă sigură în timp. Admitea, desigur, „existenţa unui număr de credinţe ciudate şi aparent iraţionale… până în vremuri comparativ recente”, dar nu le intuia extraordinara vivacitate.

Thorndike porneşte de la premisa că încă din perioada Imperiului Roman s-au manifestat „doctrinele magice, credulitatea, misticismul şi iubirea de miraculos”, care aveau să influenţeze în măsură covârşitoare gândirea medievală. Există, susţine autorul, o continuitate a „credinţelor iraţionale” foarte bine ilustrată de Istoria naturală a lui Plinius cel Bătrân, de exemplu (77 d. Hr.). Şi dacă autorul antic înfiera magia, despre care spunea că ar fi contaminat şi religia, şi astrologia, şi medicina, este amuzant să constatăm leacurile miraculoase pe care le recomanda el însuşi.

Bietul Plinius! Scriind despre corpurile cereşti că „ar exercita o puternică influenţă asupra pământului”, s-a înscris pe vecie în rândul amatorilor de astrologie. Cât despre Pitagora – altfel, să recunoaştem, bun autor de teoreme – el a căzut în patima matematicii până la a o considera ordonatoare a vieţii înseşi, decretând că „numerele sunt esenţa universului” şi încurajând, astfel, dezvoltarea ulterioară şi frenetică a numerologiei.

Et caetera.

Mult mai târziu, prin secolul XVII, Sir Isaac Newton „a lăsat peste un milion de cuvinte în manuscris” şi aceste cuvinte s-ar fi referit, ce păcat, la magie.

Aşa că data viitoare când mai vedeţi vreun film prost cu incantaţii, fecioare despletite şi şerpi ştiţi pe cine să daţi vina: pe Plinius cel Bătrân, pe Pitagora şi, desigur, pe Newton.

Simply clever

Moda în vremea cititului Designerul american Carlos Campos și-a prezentat colecția de toamnă 2012, având drept temă romanul lui Gabriel Garcia Márquez, Dragostea în vremea holerei. Originar din Honduras, Campos se declară bântuit încă din adolescență de „această poveste de dragoste foarte romantică, a unui bărbat care așteaptă 50 de ani să îi declare unei femei că o iubește”. Minunată idee de marketing! Anul trecut, colecția lui Campos s-a inspirat dintr-un poem de Pablo Neruda, „Oda a las cosas simples”.

Jucătorul de Pac-Man Scriitorului britanic Martin Amis (n. 1949) tocmai i s-a dedicat o biografie, scrisă de un conațional, jurnalistul Richard Bradford. Autor multipremiat, căruia i-au apărut și în românește cinci romane (London Fields, Casa Întâlnirilor, Născuți morți, Săgeata timpului și Banii, toate la Ed. Polirom), Amis merita, desigur, un asemenea volum. Site-ul The Millions semnalează totuși absența regretabilă a oricărei referiri la Invasion of the Space Invaders (1982). Nu este vorba de un roman, ci de un ghid al jocurilor video tip arcadă care făceau ravagii la începutul anilor 1980, pe care Amis l-a publicat în Statele Unite. Prefațat de însuși Steven Spielberg, ghidul este astăzi de un comic nebun și include sfaturi precum: „Jucătorule de Pac-Man, nu fi mândru, nici prea macho, și vei prospera pe ecranul de pixeli”.

Personaje date în urmărire Scriitorul Brian Joseph Davis a lansat un proiect intitulat The Composites, menit să dea un chip marilor figuri literare.

Cum funcționează? Davis introduce descrierea câte unui personaj, în cuvintele autorului său, într-un program pe care specialiștii din medicina legală îl folosesc pentru a obține portrete robot.

Emma Bovary, Humbert Humbert, Tess d’Urberville... probabil nu așa cum vi i-ați imaginat. Încercăm un Tănase Scatiu?

Printre și pe lângă cărți Pe Flavorwire.com găsiți tot felul de motive să vă apucați de citit. În secțiunea Books, site-ul prezintă ba cele mai frumoase 20 de librării din lume, ba cele mai arătoase biblioteci universitare, ba o cadă funcțională făcută din cărți, care mai trebuie doar acoperită cu rășini.

// Ema STERE www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 63

BeWhere TO GO

Herta Műller se joacă, în modul cel mai serios cu putinţă, cu propriul scris. Ori nici nu e joacă? Greu de transpus în limba română (îl felicit, cu aceas­tă ocazie, pe tra­du­cătorul Alexandru Al. Şahighian), acest vo­lum de eseuri glisează cu egală pasiune între biografie şi ficţiune, între cuvintele germane şi cuvintele româneşti, între trecut şi prezent.

Juriul Nobel care i-a acordat Hertei Műller Premiul pentru Literatură în 2009 îşi motiva decizia prin aceea că scriitoarea „descrie cu lirismul ei concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi”. Or, despre deposedare este vorba şi în această carte. Toate experienţele oribile ale autoarei cu Securitatea – de la loviturile fizice la cele mult mai dureroase, prin care s-a descoperit înstrăinată de prieteni vechi –, melancolia exi­lului şi încăpăţânarea de a-şi păstra amin­tirile sunt povestite cu luciditate, cu asprime. Uneori, sunt repovestite, pentru a fi înţelese mai bine, pentru a fi altfel accentuate.

Her­ta Műller nu este, ştim bine, o persoană co­modă. Şi nici nu ar putea fi, decât cu preţul greu al uitării. Dar cum să uite că puţinii prie­teni care au vizitat-o după plecarea din România sau au reuşit să comunice cu ea erau infiltraţi de organele de Securitate, stig­matizaţi de ruşine ori insensibili la ruşine? Cum să uite de cei mai puţin norocoşi, care au dispărut fără urme şi fără explicaţii? Să ai coloană vertebrală nu e întotdeauna un avantaj. Herta Műller a fost urmărită şi hărţuită încă de la sfârşitul anilor 1970, când abia ter­­­minase facultatea.

Persecutată la serviciu, apoi rămasă fără serviciu, reangajată ulterior, ea şi-a găsit refugiul în sonorităţi, deci texturi, lexicale. Este un obicei pe care avea să îl păs­treze şi după ce a ajuns în Germania, când in­venta mnemotehnici bizare, convertind în versuri imagini îngro­zitoare sau absurde. Este un joc serios, în care multă vreme l-a avut ală­­turi pe marele ei prieten, Oskar Pastior. Prin des­­compunerea şi recompunerea cuvintelor – române, ger­mane, toate la un loc – Herta Műl­­ler şi-a întemeiat libertatea şi scrisul. // Ema STERE

Magia în istoria intelectuală a Europei

4.

info cărți

rtă Cu Nicolae Comănescu am început discuția de la praful și pulberea folosite de el pentru pictură și am ajuns la metafizica prafului, la politica și esența lui culturală. Iar, la final, o recomandare inedită de lectură. De Igor Mocanu

o

să încep cu o întrebare pe care ai auzit-o, poate, până acum, de un milion de ori.

De ce cu praf și pulbere?

Aproape că nu am ales să lucrez cu praf. Praful m-a ales pe mine... Praful a ales orașul în care locuiesc, țara… Praful face parte din viața noastră și nu îl observăm decât atunci când e prea mult. Momentul când am ales să lucrez cu Praful e un praf a fost simbol al cel în care am devenit nostalgiei, al conștient de zădărniciei, el. Praful ăsta al trecerii mult vorbește, timpului, un de fapt, îndemn la despre starea societății nonacțiune, un noastre. Mi-am supraviețuitor dat seama că al istoriei. e o materie densă, plină de informație. E o materie care merită interogată și poate fi folosită pentru a interoga.

Praful e un simbol al nostalgiei, al zădărniciei, al trecerii timpului, un îndemn la nonacțiune, un supraviețuitor al istoriei, apoi e un semn al acțiunii, al dărâmării, un vector al puterii sau un indicator al nivelului de trai. El ne-a însoțit constant de-a lungul vremii, de la praful ridicat de copitele solilor turci, până la praful ridicat de gura politicienilor români de azi. Praful s-a așternut de atâtea ori peste intenții bune și praful ne-a orbit de atâtea ori în istorie.

Sunt artiști români contemporani care vorbesc de praful ridicat de demolările comuniste. Probabil cea mai mare realizare a comunismului în Romania e recolta de praf la hectarul de cartiere și monumente istorice distruse. Nu-i nimic, comunismul a trecut și putem, în sfârșit, să ne bucurăm de praful ridicat de buldozerele care ne dărâmă monumentele istorice rămase, de clădiri de birouri ce încalcă normele de urbanism, de creșterea numărului de automobile care, raportată la PIB, e cea mai mare din Europa, de minciunile politicienilor. Dar despre lucrurile astea știm toți și știm tot și ne-am și plictisit să mai vorbim.

Parcurile și spațiile verzi se restrâng în fiecare zi, în fiecare zi sunt tăiați copaci și nimeni nu mai plantează ceva în loc. Foarte bine, încă un motiv de înmulțire a prafului. Praful conține ADN-ul orașului, amestecat cu acarieni, e perpetua devenire și istorie de

DNA: Dust Narrative Analysis

64 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

aici. Greu să vorbești despre praf în România și să nu devii critic.

Octavian Paler scria la un moment dat că în România praful e politic. E păcat să trăiești în București și să nu pictezi cu praf. Dacă nu cu praf, atunci cu ce? Dacă nu noi, atunci cine?

Acest statement este și un manifest. Se poate spune că epoca de praf și pulbere se încăpățânează să mențină viu vechiul și bunul deziderat clasic de a oglindi realitatea socială?

Nu sunt un adept al activismului în artă. Pe de altă parte, e greu să trăiești în România fără să fii pătruns de nedreptățile profunde pe care le vezi la fiecare pas. Prin folosirea prafului am făcut o alegere. În Romania, praful e un indicator al nivelului de trai, e un semnalizator al corupției clasei politice. Este atât de mult praf în București și în România (și) din cauza faptului că clasa politică e, în cel mai bun caz, rău inten­ționată. Ei, eu încerc să fiu un observator neutru, care folosește praful. Nu vreau să spun prin picturile mele că guvernul României (indiferent din ce perioadă) e un guvern corupt, hoț, ticălos, criminal sau că suntem un popor fără organizare socială.Asta se vede cu ochiul liber, mergând la întâmplare prin țară. Ce vreau să fac e să folosesc un produs al orașului, materia istoriei noastre mai recente sau mai îndepărtate,ADN-ul nostru, și să-l folosesc pentru descrierea vecinătăților, descriere în care acționează și materia cu care lucrez.

bio

Există un paralelism invers proporțional în explozia de Nicolae culoare a anilor 2000 și infiniComănescu (n. tatea de griuri de-acum. În ce 1968, Pitești) măsură griul formal este și un trăiește și gri ideologic? activează în București.

N-am simțit că părăsesc culoarea.

1994: fondează „Griul” dat de praf și de alte pulîmpreună cu beri reziduale sau „monocromia” Dumitru Gorzo grupul experi- rezultată e balansată de informația mental Rosto­ existentă în materialul cu care lupasca, activ crez. Sunt în continuare un adept al până în 2001. culorii și chiar al culorii puternice Expoziții: 2011 – Berceni și radiante. Când fac o imagine din (MNAC), 2010 praf, obțin un contrast, o densitate – Praf și pul- maximă, praful are o asemenea bere (H.art), forță ideologică încât modifică 2009 – 3 în receptarea vizuală. Pare el mono1: Muștar, Cenușă & Noroi crom, dar are o anumită „culoare” (Galeria 26) puternică, dacă te gândești mai ș.a. Lucrări mult. Praful din București e altfel în colecţii încărcat metaforic decât praful din private din România, New York, Londra,Tokio, Paris (ca Bulgaria, Ser- să citez texte de pe cutii). Este un bia, Italia, Germania, Aus- indicator chimic, ecologic, cultural, politic. Bucureștiul este un oraș tria, Suedia, America. mare, complex, bogat, sedimentar, cu lumi paralele, cu istorii multiple, cu structuri sociale în ultima vreme din ce în ce mai diverse, robuste și tonice (în pofida a ceea ce urmează să scriu), un oraș care te solicită, un oraș unde ai ce face și ai ce studia. E un oraș care din punct de vedere social începe să satisfacă.

Foto: Adi Bulboacă

La Zorzini Gallery ai recurs la expunerea scenografică, instalațională, cum se spune. Cărei urgențe răspunde o astfel de expunere?

Au fost perioade când eu și prietenii mei din Rostopasca numeam ceea ce făceam „pictaje”. În continuare nu iau în serios pictura, așa cum nu iau nici instalația, iar dacă pictura iese din pânză și inundă pereții de expunere, probabil că nu iau foarte în serios nici galeria.

Glumesc, pur și simplu umblu Praful conține după un discurs cât mai amplu, ADN-ul orașului, mai complex și ames­tecat cu mai satisfăcător. acarieni, e per-

petua devenire și istorie de aici.

Nu te voi întreba de artiștii contemporani din România care îți plac. Te voi întreba, în schimb, care sunt criticii de artă pe care îi apreciezi și ni-i recomanzi cu încredere?

Cei pe care îi urmăresc. Și nu sunt neapărat toți critici de artă. Uite, aici, în ordine aleatorie: Ruxandra Balaci, Ștefan Tiron, Liviana Dan,Adrian Guță,Adina Zorzini, Dan Perjovschi, Igor Mocanu, Dan Popescu, Mihnea Mircan, Călin Dan, Erwin Kessler.

La final, te rog să ne recomanzi și o carte…

Zenobia, de Gellu Naum.

C

Igor Mocanu, editor artă

[negru pe alb]

Arta protestului și protestul artei Recent, Primăria Capitalei a anunțat printr-un comunicat oficial că intenționează să declare Piața Universității spațiu constituțional de protest. Se pare că decizia Primăriei a fost determinată de o iniţiativă a unor ONG-uri care veghează la capul leşului democraţiei contemporane.

Gestul Primăriei în sine este pe cât de seducător și de ridicol, pe atât de periculos și de catastrofal pe termen mediu și lung, mai ales pentru menirea socială a artei. În termeni populari & caragialești, asta s-ar traduce prin revoluție cu voie de la poliție.

Lasă că nu e legal să protestezi decât după ce ai obținut aprobare, condiție care, în sine, intră în contradicție cu gramatica acțiunii de a protesta, dar să decretezi un țarc propice pentru un astfel de gest natural echivalează, adunând între patru pârleazuri energia care trezește democrația la realitate, cu un act de castrare anti-democratic. În termeni retorici, este golită de sens însăși esența constituționalității. Iar arta nu are decât să se întoarcă înapoi la ea în galerie sau muzeu și să-și urle sloganele și pe mai departe, la fel de salonard ca și până acum.

Prin 2004, primăria orașului Lleida a crezut că rezolvă „problema” graffiterilor și a triburilor urbane dacă dă de la buget o sumă de bani pentru amenajarea unui parc special, cu pereți imaculați, care să invite artiștii stradali să-și manifeste talentul dând tagguri și pintadas pe acele ziduri și nu în restul urbei.

Bineînțeles că zidurile plantate artificial de către primărie au rămas imaculate și până în ziua de azi, poveste care ilustrează perfect mecanica și reflexul acțiunii protestului.

Adevărata artă a protestului începe în punctul de coliziune dintre expresia democratică și Putere. Coliziune, pentru că numai în termenii unei astfel de interlocuțiuni se poate afirma că dialogul dintre cetățean și Putere se poartă ca de la egal la egal, raportul de forță având foarte multe șanse să încline în direcția primului.

Nu trebuie să mergem în trecut mai departe de secolul al XIX-lea ca să găsim explicația acestui fenomen. Dacă vrei să supui, înrămezi și pui o etichetă. Până aici este Piața, iar Piața este a Universității, unde vă invităm să protestați. Nu costați nimic, însă putem vinde suveniruri, gadgeturi și tricouri cu voi protestând. Piața Universității constituționalizată este, vorba unui amic, tricou cu Che Guevara.

C www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 65

BeWhere TO GO

DNA: Dust Narrative Analysis, Zorzini Gallery, Thomas Masaryk 31, 15.03—25.04

Simply clever

martie best of

Până pe 07.03 Esemplastic ability of imagination, pictură, artişti: Maia Oprea şi Laurenţiu Midvichi, Melenia

Art Gallery, Daniel Constantin 3.

Până pe 13.03 Expoziție Adrian Sandu,

curator: Dan Mircea Cipariu

Atelier 030202, Sfânta Vineri 11.

Până pe 17.03 Despre trăinicia lucrurilor pământești,

artist: Nicolae Grigorescu, pictură Muzeul Național Cotroceni, Geniului 1.

Până pe 17.03 Shadows, artist: Francisc

Chiuariu, pictură

AnnArt Gallery, Mahatma Gandhi 1.

Fața dinăuntru a peretelui Există mai multe puncte de convergență în Fața dinăuntru peretelui, cel de-al doilea solo-show semnat de artistul Ștefan Sava și vernisat, de data aceasta, la Ivan Gallery, primul intitulându-se Atoms and Void și având loc în 2010 la Galeria Posibilă. Atât prima expoziție, cât și cea de-a doua sunt proiecte de cercetare preocupate de investigarea traumei istorico-politice cu mijloace artistice. Numai că în timp ce primul proiect problematiza absența unei dezbateri reale asupra Holocaustului românesc, a Holocaustului de la periferie, după expresia lui Wolfgang Benz și Brigitte Mihok, și readucea în actualitate aporiile interpretării unei astfel de traume istorice, cel de-al doilea proiect pornește de la un episod ceva mai recent din istoria autohtonă și mai absent ca niciun altul din conștiința publică: deportările din Banat în Bărăgan de la începutul anilor 1950.

Discursul expozițional pornește de la singurele documente fotografice ale execuțiilor reproduse în cartea lui Matatias Carp, contraofertând un reenactment al traumei: artistul își sapă groapă în locul istoric al deportărilor (Fundata), după care, în altă parte, în video, marchează cu căngi agățate de funii și târâte în spate un spațiu inaugural abstract de exercitare a procesului rememorării.

De fapt, întreaga expoziție se află sub semnul decorticării. Așa cum este și lucrarea care îi dă numele, o bucată de tencuială groasă, smulsă din peretele casei bunicilor artistului, pe care acesta a gravat comentariul tautologic „fața dinăuntru a peretelui”. Cu alte

cuvinte, oricâte straturi culturale (var) ați adăuga pe partea cealaltă, o pipă va rămâne, întotdeauna, cu încăpățânare, o pipă. Iar acesta este adevărul inerent traumei. Provocarea pe care o lansează astfel Ștefan Sava conceptului de traumă este aceea că trauma nu poate fi colectivă, iar că înțelegerea ei are șanse de retenție numai în contextul microistoriei, în miezul unei petite histoire reînscenată cu amănuntul, apropriată prin toți porii, retrăită din rărunchi, adică un soi de reactualizare a efectelor a ceea ce subînțelegea Alain Badiou printr-o sintagmă precum răul radical. // I.M. Până pe 19.03: Fața dinăuntru a peretelui, time based media, mixed media, fotografie, instalație; artist: Ștefan Sava, Ivan Gallery, Dimitrie Grecescu 13

[expo]

Global fără globalizare: de la matematică până în China Până pe 19.03 P.4001., artist: Alexandru Crișan

Readers Café, Grigore Alexandrescu 89-97, Metro­polis Center, Groung Floor.

Până pe 25.03 Arta cositorului în co­lecțiile Muzeului Na­țional de Artă al României, artă decorativă MNAR, Calea Victoriei 49-53.

Până pe 26.03 Greek-Romanian Dialogue, pictură, sculptură,

gravură, grafică; artiști: Nikos Koulakiotis, Gabriil Andronikidis, Christos Mitas, Maia Oprea, Marius Ovidiu Burhan, Laurențiu Midvichi, Mircea Nechita, Daniel Crăciun, Mirela Iordache

Melania Art Gallery, Constantin Daniel 3.

C

Salonul de Proiecte continuă și în perioada martie-aprilie seria de expoziții inițiată de curatoarele Alexandra Croitoru și Magda Radu, cu un demers colectiv de chestionare a unui concept devenit aproape clișeu, prin supralicitare politică și culturală – globalizarea. „Ne aflăm într-un moment în care am uitat că au existat ani în care «străinătatea» era doar o abstracțiune – spune Alexandra Croitoru –, iar integrarea în structurile europene pare acum o normalitate... Acum ne lovim de un alt fel de limitări.” „Granițele fizice mai există încă, susține Magda Radu, chiar dacă la nivel virtual, ele pot fi – în mod ideal – depășite. Un exemplu foarte la îndemână e granița dintre România și Republica Moldova, iar Ghenadie Popescu, unul dintre artiștii invitați în expoziție, comentează această problemă. Nu prea agreez inițiativele culturale care declamă pompos desființarea granițelor: s-a dovedit că nici UE, care a luptat pentru eliminarea granițelor fizice, nu a reușit să gestioneze numeroase probleme legate de intoleranță, discriminări, naționalism, inegalități economice și sociale între statele care o compun.” // I.M. Global fără globalizare: de la matematică până în China, 23.02 – 08.04, expoziție colectivă, artiști: Anca Benera și Arnold Estefan, Tudor Bratu, Cristina David, Sebastian Moldovan, Ghenadie Popescu, Anca Munteanu-Rimnic, Cristian Rusu; curatoare: Alexandra Croitoru, Magda Radu, Salonul de Proiecte, Moșilor 62-68, Etaj 2

66 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

Foto: Adrian Bulboacă

D

[expo]

pliurile unui perete descompus

[publishing]

Idea artă + societate, nr. 39 / 2011 Idea artă + societate (nr.

39 / 2011) vine cu două teme grele: Primăvara Arabă, în trecerea de la revolte la revoluție și discursul colonialist vs. estetica decolonială. Revista mai conține un eseu vizual pe tema spațiului comun (Ana Dzokic & Marc Neelen); o galerie cu lucrări de Mar­ jetica Potrc și un grupaj de texte de Marta Jecu, Marcel Janco, Diane Amiel, Cristian Nae, Corina L. Apostol și Ovidiu Țichindeleanu. Plus un insert artistic semnat de Răzvan Botiș (One Way), cu bilete de tren pe ruta ClujNovosibirsk. // I.M.

the taste is

Foto: PR

Lacrimi și sfinți Poate una dintre cele mai frumoase invitații la masă adresate iubitorilor de finețuri gastronomice Detalii la pag. 71 www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 67

estaurante cafenele

andreea ștefan a ales nu doar o dietă, ci și un alt stil de viață

Parafrazarea titlului cărții semnate de Claude LéviStrauss, celebrul antropolog francez, e un mic artificiu.

Dar, fără să cădem în fandacsie şi păstrând cu atenţie proporţiile, discuţia cu Andreea Ștefan despre platouri încărcate cu seminţe crude şi verdeţuri închegate şi transformate în pâine, maioneză şi tort de ciocolată fără cacao, ne-a trimis într-o lume, parcă, ireală, fără E-uri, aditivi şi răceli.

De Anca Negoiță și Florin Barbu

Foto: Claudiu Popescu, PR

c

um să vă zic, nu prea „înghit” teoriile-discursurile-inflamările adepţilor hranei fără carne. De fapt, mă enervează. Nu intru în detalii acum. Spun doar că îmi place să mănânc bine şi îngrijit şi să încerc orice e comestibil. Dacă e şi cât de cât elaborat, happy me! Mâncare crudă, seminţe, absenţa focului, nimic rumenit?

A se scuti! Şi totuşi...

Crud şi negătit

Când şi cum ai devenit vegetariană?

Mâncam carne zilnic, sălămiorul era o prezenţă obligatorie la fiecare mic dejun.

Ba chiar în copilărie (gimnaziu) eram obeză, cred că am avut şi certificat de obeză, oricum, așa era trecut pe fişa medicală din şcoala generală. Straniu a fost altceva, pentru că, deşi „animalul” nu-mi lipsea de la nicio masă, am fost şi anemică.Trecerea la celălalt capăt al mesei, să zic astfel, a fost bruscă. După ce am născut-o pe Maia (cu aproape 5 ani în urmă), am citit o carte, Hrana vie de Ernst Günter şi... asta a fost.

Am aflat că fierberea, chiar şi la aburi, duce la pierderea enzimelor şi, în mare măsură, a vitaminelor. Am mai aflat ce se întâmplă cu laptele pasteurizat, carnea, sarea şi alte „bunătăţi” odată ce ajung în organism. Cum eu mâncam carne de 3 ori pe zi, m-am gândit să încep cu asta. Aşa că mi-am păstrat stilul de gătit şi am renunţat doar la carne.

Cum a fost trecerea asta, destul de drastică, pentru familia ta?

Foarte calmă, aş spune. Nu e un scop în sine mâncatul de alimente crude. De altfel, soţul şi copiii mei mai mănâncă şi obişnuit: paste, pizza. Amuzant e că, la începutul acestui schimb de meniu, prietenii care ne vizitau făceau o escală la „Sheriff's”-ul de vizavi, înainte sau după mesele de la noi.

68 | BeWhere! | | www.bewhere.ro

De altfel, şi mie, dintre legume, înainte îmi plăceau doar cartofii, mai ales dacă erau însoţiţi de o porţie de carne. Acum mănânc aproape toate legumele (ardei, roşii, castraveţi, ridichi, conopida aceea leşinată e grozavă crudă, dovlecelul e delicios dacă îl pui la sărat 2 ore şi apoi îl scurgi de apă). Cu broccoli nu prea mă împac.

Dar o să încerc să-l marinez.

De aproape un an ai trecut de la vegan la crud (raw vegan).

Nu în totalitate, dar spre asta tindem. Anul trecut am găsit blogul unei femei care a început să mănânce crud şi care m-a inspirat tare mult (bucuriebunăstarehrişcă.blogspot.com). Ea povesteşte acolo ce mănâncă: fructe şi legume proaspete, seminţe (migdale, caju, seminţe de floarea-soarelui, de dovleac, mac, susan), fructe uscate (caise, prune, goji, curmale etc.), cereale încolţite (hrişcă, grâu, lucernă). Mi s-a părut incredibil felul în care ea combina două tipuri de seminţe cu dovlecel şi îi ieşea un pate.Ta-tam!

Care sunt reţetele tale crude preferate?

Florin Barbu, editor localuri

[negru pe alb]

Ca sarea în bucate

Ciupercile cu maioneză sunt foarte gustoase. Se fac din ciuperci marinate cu ulei de măsline şi sos de soia timp de 3 ore şi maioneză din caju crud. O mână de caju pus la înmuiat 3 ore şi amestecat la blender cu apă, ulei de măsline, sare, mărar şi usturoi.

Mai este apoi tortul crud de ciocolată cu portocale. Blatul se face din migdale înmuiate 12 ore, curmale înmuiate 3 ore şi pudră de roşcove. Iar crema se prepară din caju înmuiat şi amestecat în blender cu suc proaspăt de portocale cu miere şi unt de cocos ca să se întărească. Glazura e din pudră de roşcove şi miere. Ca să fie tare, trebuie să stea puţin la frigider. Şi, pentru că trăim după principiul „punem pe noi doar ce putem să şi înghiţim”, îmi prepar singură şi crema de corp, care poate fi din unt de cocos sau unt de shea nerafinat. Aceste creme au termen de valabilitate maxim 3 luni, dar sunt complet naturale şi foarte hrănitoare.

De unde îţi faci cumpărăturile?

Din piaţă (fructele şi legumele cele mai mici şi mai buboase), iar seminţele şi cerealele de la Plafar. Dacă vrem vreo ciudăţenie, cum ar fi untul de cocos, untul de cacao, fulgii de cocos cruzi, mergem la Naturalia sau la Ki Life. Mi-am luat şi un aparat de deshidratat (deshidratează toate legumele şi fructele la maxim 40 de grade) la care am uscat prune, roşii, caise, pe care le mâncăm acum, iarna.

Cum s-a schimbat viaţa ta în ultimii 5 ani?

Rezultatul e că, de când mănânc aşa, sunt mult mai energică.

Cheltuim mai mult pe mâncare decât o făceam înainte. Dar avem mai multă energie, dormim mai puţin, avem mai mult timp şi n-am mai răcit (nici noi, şi nici copiii). Cel mai mult îmi place că am doi copii sănătoşi şi că am conştiinţa curată că fac ceva important pentru familia mea.

C

Îmi place să scriu despre mâncare pentru că îmi place să mănânc și pentru că îmi place să gătesc și pentru că e cea mai directă și plăcută și scurtă (distanța farfurie-gură ar trebui omologată universal) cale să cunoști oameni. Și culturi, firește. Tocmai ce am gustat din aceste adevăruri, cam banale, recunosc, la Berlin(ale), unde, pe lângă filme, unele indi­ geste, și cronici, am răsfoit și am comandat din meniuri, foarte variate. De la cangur la tandoori și la chinezării, cu escală la zebră, sau la antilopă gnu, udate cu bere germană, cu grog, sau cu vin indian, toate mi-au întărit convingerea că nimic din ce pun oamenii planetei ăsteia în farfurii nu trebuie ocolit. Dacă e posibil, mergeți și mâncați direct de la sursă, pentru că pastele nu-s nicăieri mai bune ca cele din casa unei gospodine italiene, iar fructele de mare cele mai savuroase sunt cele abia aduse de un mic vas într-un port grecesc, sau spaniol, sau orice port vreți dumneavoastră. Mă tot gândesc la cronica culinară perfectă și cred, deocamdată, c-ar trebui să fie un mormăit de plăcere, însoțit de o ușoară scuturare a capului, obligatoriu cu ochii puțin în­ chiși.

Asta-i tot! Nu salivări verbale, nu îmbalonări stilistice, nu comparații puturoase, eventual un imperceptibil „Aa!”. Știți despre ce vorbesc dacă-i iubiți pe Anthony Bourdain, pe Andrew Zimmern sau pe Jamie Oliver. Toți trei foști, sau actuali chef-i, sunt ca poeții care-și recită versurile direct și frumos, fără să plece cu priponul doar de dra­ gul de-a încropi o vorbărie inodoră, incoloră și insipidă, cam ca supa la plic. Puțină răbdare nu strică, iar mâncarea bună, ca și vorbele frumoase, are nevoie de timp și de inspirație, legate cu un strop de știință. Poftă bună și digestie ușoară vă dorește Florin Barbu. C www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 69

[relocated]

nou deschis Roland Cafe

Luni seara. Ninsoare de poveste. Zăpadă până la genunchi pe străduţele bucureştene şi peste genunchi pe trotuare. Ora 9 seara.

La Piaţa Operei, pustiu. Doar vreo două maşini rătăcite la semafor şi noi, căutând un loc cald în care să ne dezmorţim obrajii îngheţaţi. De afară se vedea o cafenea cu doar câteva mese de lemn, o lumină difuză şi oameni râzând. Plăcut şi înăuntru. Cald, mult lemn (mobilierul, lambriul, barul, totul este din lemn închis la culoare), intim la prima vedere. Muzica nu era chiar pe gustul nostru (nici la ritm, nici la volum). Am fi ascultat ceva mai „french” sau măcar mai în surdină, dar ne-am consolat la gândul că poate hiturile momentului la maxim sunt doar o meteahnă de moment. În fine. Înfriguraţi fiind, am cerut, fără să cercetăm meniul, un vin fiert. Nu aveau. Au promis că cedează cererii masive şi vor avea de mâine, negreşit. Chelnerul foarte amabil s-a oferit chiar să ne fiarbă un vin oarecare din meniu, dar fără condimente... Am ales un irish Irish coffee în decor intim

Zahana Zexe

Ştiam că e lângă fosta casă de cultură „Mihai Eminescu”, acum Teatrul Metropolis, dar Zexe şi-a luat tălpăşiţa niţel mai încolo, în locul unde era „Garibaldi”, alt restaurant. Ştiu, seamănă cu scheciul lui Caragiu cu împodobirea şi despodobirea bradului de Crăciun... Oricum, dacă domnul Andrei Pleşu a mâncat şi a scris despre, nu poate fi rău deloc. Era frig rău afară, eram amorţit şi cumva înfometat. Urc la saloanele de la etaj, iar prima impresie e foarte bună, pentru că e o casă aranjată cu bungust, cu mobilă şi decoruri cu aer învechit, cu personal decent şi, mai ales, cu meniu românesc bibilit (găsiţi şi bibilică, fiindcă veni vorba), cum se spune. Gustări reci, calde, grătare, peşte, ţuici, deserturi, sunt de toate de-ale noastre plus câteva preparate pe care nu (prea) le găsiţi pe toate drumurile. Măduva la cuptor (18 lei), cu sare şi usturoi, servite pe lemn, cu pâine prăjită (2,40 lei – ar trebui adusă odată cu măduva, nu mai devreme), a fost delicioasă, altceva nu pot spune. Ba da, am fost norocos, pentru că materia primă sosise la câteva minute după ce aflasem că nu mai era şi alesesem tuslama. Rămâne Noua casă Zexe pentru data viitoare. Măduvă fără alcool? 50 şi 50 de ţuică şi palincă (9 lei fiecare), din prună, servite în ţoiuri şi într-o mică frapieră. Cuceritor! Cum să vă zic, aş fi mâncat din toate, dar, până la urmă, farfuria a venit cu patricieni (12 lei), pizdulice (12 lei), fudulii (8 lei), cartofi prăjiţi în grăsime de raţă (9 lei), stropite cu sos de usturoi cald (6 lei) şi cu salată de sfeclă şi hrean (9 lei). Hm, au fost atât de bune că şi acum îmi ţâşneşte o arteziană în gură gândindu-mă. La fix preparate, condimentate şi rumenite, cărnurile astea sunt printre cele mai bune mâncate pe plaiurile noastre. Ca să întregesc ospăţul, am ales un pahar de Pelin roşu (9,50 lei), uşor înţepător şi cam comun şi cam neamar, cel puţin aşa îmi aminteam din tinereţea ante89. Nu puteam pleca fără desert şi m-am bucurat că meniul nu e îndopat cu clătite şi papanaşi (de fapt, nici nu sunt). Tortul îngheţat cu lămâie (19 lei) a fost rece, proaspăt şi bun, fără inovaţii indigeste. Iar dacă vreţi şi o amintire palpabilă, cumpăraţi o carte despre istoria ţuicii, scrisă de mână, sau oarece vinuri frumos ambalate. Eu am să revin curând, vreau să mănânc salată boeuf şi tuslama, printre altele! // Florin Barbu Zahana Zexe, Icoanei 80, 0733.209.209, 021.242.14.93; www.zexe.ro

[etnic]

coffee în schimb. Fierbinte, cremos, tare. Numai bun. Am aflat că localul este deschis de trei luni, că încă nu are site şi că data viitoare ar fi bine să încercăm şi ceva de mâncare, de vreme ce bucătăria este deschisă şi ne trimite numai miresme îmbietoare. De ce să mergeţi la Roland? Pentru că este una dintre puţinele cafenele din zonă, pentru că acum au şi vin fiert (dacă se ţin de promisiune) şi, cel mai important, pentru că e cald. Dacă dau şi muzica mai încet, sigur ne întoarcem. // ANCA NEGOIȚĂ

Roland Cafe, Dr. Lister 1, 031.437.82.64; www.caferoland.ro

Aşezat pe una dintre străzile care dau spre podul de la fosta Operetă, acest restaurant e plă­cut, elegant, dar nu greoi, chiar dacă din tavanul încăperii de la parter atârnă un candelabru măricel. Podele, perdele şi draperii, feronerie, vesélă din cea bună, decor ingenios, personal politicos şi cunoscător, toate astea fac o bună introducere oricărui nou-venit. Meniul are accen­te ruseşti, dar găsiţi şi câteva preparate cunoscute.

Ce-am observat în meniu e că sarmalele sunt trecute la gustări calde! Chiar, cum ar fi să comand un „platoaş” cu sarmale la deschidere şi să continuu cu porc... Încep cu borş roşu cu carne de vită (10 lei), însoţit de lavas cu brânză şi mărar (20 lei), adică ciorbă de sfeclă cu mici bucăţi de vită şi cu pătrunjel tăiat mărunt. E bună, e caldă (merge şi cu smântână), are gust şi se potriveşte cu lunguieţele plăcinte, crocante, rumenite şi umplute cu brânză nu foarte sărată. Păi, dacă sunt pe teren rusesc, merge şi o votcă (Absolut, 10 lei/40 ml...), nerusească totuşi. Până să vină pelmenii cu carne de porc (18 lei) şi vinul casei (8 lei/pahar) am timp să cobor la subsol, unde e clubul (deschis de miercuri, puteţi „servi” karaoke), cochet, nu foarte mare şi toaleta, elegantă, curată şi decadentă. Revenind la pelmeni, sunt

70 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

un fel de gnocchi, sau găluşti chinezeşti, serviţi cu un sos cremos şi uşor condimentat. Bune şi foarte săţioase, ar putea fi suficiente pentru un prânz hrănitor.Vinul roşu era Purcari, cred; acceptabil. Pentru desert am ales prune uscate şi umplute cu nucă. Combinaţia gustului uşor afumat, cu nuci crocante, cu frişcă (la tub totuşi...) e reuşită şi nu prea des întâlnită în restaurante. „Konieţ” pe ziua de azi, dar e un loc de revenit. // Florin Barbu

Tchaikovsky, Nicolae Tonitza 13, 031.437.80.03

Pe teren rusesc

Foto: Claudiu Popescu

Tchaikovsky

Decorul mizează pe tradiție

prin lume

Foto: Adi Bulboacă

Maharaja Indisches Spezialitä­ten

Lacrimi şi sfinţi Una dintre primele reacţii (chiar în redacţie...) pe care le-am auzit după ce poetul Mircea Dinescu şi-a deschis restaurantul în zona Centrului Vechi al Bucureştiului era de uşoară mirare la aflarea denumirii. Mie mi se pare una dintre cele mai frumoase chemări la masă adresate nouă, iubitorilor de fineţuri gastronomice. Şi mi-ar fi plăcut să-l văd pe „scepticul de serviciu al unei lumi în declin” la o masă, poate jos, în cramă, privind melancolic, de la marginea unui „platou de transhumanţă”, spre Coasta Boacii. Revin la zilele noastre, într-o seară de miercuri, când am preferat să mă aşez la o masă din cramă. Înaltă, boltită, cărămidă, mobilier din lemn, cu scaune albe şi cu laviţe acoperite de carpete ţărăneşti, dar şi cu tablouri dintr-un fel de Lego, întreg spaţiul este o reaşezare a ceea ce ştim de la conacul de pe malul Dunării, adică o tradiţie jucăuşă. Lucru observabil şi în meniu (un obiect frumos, dintr-un fel de hârtie-pânză): macrou frivol, limbă latină de viţel, salată revoluţionară, sau somn sentimental sunt câteva dintre ofertele maestrului Dinescu.

Mie ochii&papilele mi-au poposit pe ciorba de peşte, pentru început. Cum peştele abia sosise, ar mai fi trebuit să aştept 2 ore, aprox.

Mi-era foame. Ospătarul mi-a recomandat, politicos, ciorba de potroace (15 lei).

Accept şi adaug lipia de casă (4 lei), ardei iute crud şi smântână. Plus, fireşte, cinzeaca de ţuică de pere (10 lei). Care e foarte bună, simt „fructa”. Ciorba este adusă pe o placă de ceramică neagră şi e îngrijită cu de toate: zarzavat zdrenţe, cartof, inutilităţi de gâscă, de raţă, de curcă, de cocoş, e caldă, e bună şi cade bine în stomac. Recunosc că mie mi-ar fi plăcut să fie mai acră, dar e fix vorba de gustul meu. Pentru felul doi eram în mare şi veche dilemă: ce să alegi când tentaţiile abundă? Gâscă evreiască, raţă mută, sau prepeliţe de duminică? Of, of! M-a ajutat acelaşi băiet şi după vreo 20 de minute au aterizat, tot pe o placă neagră, două mici zburătoare de final de săptămână. Bine rumenite, ajutate de vin şi de miere, uşor afumate şi garnisite cu mazăre dulce, fragedă şi caramelizată, prepeliţele (43 lei) au mai cerut cartofi prăjiţi în untură (7 lei), dar şi ardei copţi (7 lei), aduşi într-un borcan modern, cu închidere etanşă. Foarte, foarte bun. Paharul de shiraz (7 lei), produs propriu, e încă prea tânăr (2010) ca să fie luat în seamă, dar nici nu strică fasonul mesei. Văd că m-am întins cu scrisul, dar trebuie să nu uit de şerbetul discret (10 lei, zmeură), adus într-un pahar cu apă. Ca pe vremuri, şi la fel de bun. Vorba maestrului: „Duci duhul sfânt cu lingura la gură/ De-ţi cântă maţul de mitropolit”. // Florin Barbu Lacrimi și sfinți, Şepcari 16, 0372.773.999; www.lacrimisisfinti.com

Cum revista noastră devine „nationwide” și cum nu am nimic proaspăt gustat, și remarcabil, din spațiul carpato-danubiano-pontic (minus București), vă invit să faceți o escală la Berlin, pe strada mai sus notată și să comandați tot ce vreți din meniu. Eu și prietenii mei am fost de două ori acolo (prima dată, evident, am intrat la nimereală) și am mâncat foarte bine, foarte mult și relativ ieftin. Localul e simplu, aerisit, personalul e indian și foarte politicos și dacă nu vă deranjează fumatul afară, atunci puteți bea liniștiți un pahar de Jogi, adică bere, sau vin (7,50 euro 0.5 l) din India. Berea e slăbuță, dar vinul e sec, roșu, e bun și are gust și post-gust de afumat, sau de zacuscă românească, sau de ușor stătut, așa cum remarcau Răzvan și Andrei. Mi-ar trebui foarte multe cuvinte ca să vă spun pe-ndelete cum e cu mâncarea de la „Maharaja”, dar dacă luați paneer pakora (3,50 euro) și mix pakoras (5,90 euro, platou 2 persoane), primiți felii de brânză indiană prăjită și condimentată și pui, conopidă, ciuperci, ceapă, gătite la fel, altfel spus, legume și brânză pane.

Nu e spectaculos, dar e gustos, e mult, și toate merg de minune cu cele 3 sosuri (de iaurt, de ardei foarte iute și unul dulce). Între timp mai lubrifiem cu vin, mai vorbim și uite că vine maharaja grill plate (11,90 euro), o tigaie în care sfârâie bucăți de pui, de miel și creveți, ardei gras, ceapă, morcov, legate cu un sos nu foarte iute, tocmai bun să întingi nan (pâinea „umflată”), dacă nu cumva preferați orez basmati alături. V-aș recomanda și tradiționalul mango chutney (1,50 euro), și atunci totul e perfect. E iute, dar nu arde (ba chiar Codruța era nițel dezamăgită), iar bucățile de carne sunt atât de bine rumenite că se mestecă singure (asta-i o vorbă din copilărie...) și, din nou, porția e foarte mare. Dacă sunteți mai

mulți, veți lua, desigur, feluri diferite, ăsta-i tot fasonul, asamblajul de arome, cu­lori și miresme. Și iar mai lubrifiați și mai vorbiți și nu veți ști cum au trecut 2 ore. Auf Wiedersehen! // Florin Barbu

Maharaja Indisches Spezialitäten, Goltzstraße20-10781 Berlin, +49.0302.15.78.25 www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 71

omnivore's dilemMa Este genul acela de loc urban cool, suficient de occidental şi exclusivist, dar şi suficient de homey pentru a ieşi complet din contextul unui Bucureşti kitschos.

Relaxat, cu design industrial şi cu muzica lui Yasaer, Gotye şi The xx, Omnivore's Dilemma are doar câteva mese şi un galantar cu tot felul de chestii „exotice” şi apetisante. Meniul se schimbă în fiecare

zi. Restaurantul, dacă putem să-i spunem aşa, este deschis între orele 10 şi 19 de luni până vineri. E recomandat să-l vizitaţi între 12 şi 15 pentru a putea alege din meniul complet. După orele acestea se cam termină supa, mai e doar o porţie de fel principal etc. Noi am venit la timp.

Adică exact la ora la care, dacă vă aşezaţi la a doua masă de la uşă, razele unui Masa însorită de la Omnivore's

soare fierbinte vă vor aminti că, în ciuda codurilor portocalii, sunt totuşi şanse mari să vină primăvara. Am ales un quiche cu mozarrella şi roşii, pui cu sirop de arţar, tartă cu mere şi nuci şi suc proaspăt de mere. Despre quiche-urile de la Omnivore's auzisem deja că sunt ultra gustoase. Dar niciun zvon nu s-a comparat cu realitatea.

Am jurat că o să încerc să-l gătesc acasă.

Sau că voi face cărare până la ei ori de câte ori îl au în meniu. Puiul cu arţar mi-a amintit de puiul cu miere al bunicii. Dulce, fraged, acompaniat de felii de ceapă dulceacrişoară, puţin caramelizată şi cartofi copţi cu rozmarin. La fel şi tarta, cu gustul de prăjitură făcută în casă. Zemoasă, bogată în mere şi nuci, cu puţin aluat şi acela însiropat bine, exact aşa cum îmi place. De fapt, toată atmosfera de aici este „ca acasă”.

O casă în construcţie, ce-i drept. Cu pereţi de beton, cu mese de lemn natur pe care stau vaze mici cu flori uscate, cu rafturi şi dulapuri pe care sunt oale, cratiţe şi castroane într-o dezordine ordonată, cu un bucătar care găteşte de zor. Fac şi livrări la domiciliu. Comanda minimă este de 40 de lei. // Anca Negoiţă Omnivore's Dilemma, Calea Victoriei 214, 021.212.56.66; www.omnivores.ro

[wine corner]

Vin (și eu, vin și ei)

72 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

banii, iar dacă nimeriţi Pinot Grigio Rose Mirabello (italienesc adică, 40 lei sticla) aţi dat lovitura, it’s uphill from there!

Dintre vinurile descoperite în escapadele devenite în timp tradiţie (ce credeaţi?), aş nota un Viognier Oxford Landing, austra­ lian şi parfumat (31 lei); un Sauvignon Blanc Black Sheep (59 lei), „născut” pentru paste cu sos alb, şi un Pinot Noir Black Rock, puternic şi învăluitor (72 lei), ambele

din Noua Zeelandă; şi favoritul personal, Tuileries, un Bordeaux catifelat de doar 36 de lei – de altminteri, oferta de vinuri franţuzeşti e formidabilă, aruncaţi o privire pe site (http://www.evinoteca.ro/). Sau veniţi direct acolo – sunt şanse să ne găsiţi tolăniţi pe canapea, cu un pahar de Ararat în faţă, ştiţi cum zic. // ANDREI CREȚULESCU Wine Bar&Shop Terroir, Cristian Tell, 1-3 (Piața Amzei)

Pour les connaisseurs

Foto: Adi Bulboacă

Pe lângă faptul că-i doldora de vinuri (plus niscai single malt-uri şi ceva coniac, dar să nu anticipăm), că-i poziţionat strategic şi comod în Piaţa Amzei (mai posedă un frate în magazinul Cocor, dar să nu divagăm) şi că înăuntru se fumează (o să spuneţi că ţigara nu se pupă cu degustarea – that ship has sailed!), Wine Bar-ul de care ne ocupăm în cele ce urmează mai are un atu redutabil – oamenii care te găzduiesc/omenesc, după caz, sunt simpatici şi se pricep la soiuri cel puţin cât te pricepi şi tu (se presupune că ţi-ai făcut temele), deci veţi vorbi aceeaşi limbă. Am pomenit cuvântul degustare – tărăşenia se întâmplă în fiecare weekend şi costă 50 de lei pe cap de însetat. În banii ăştia primeşti şapte pahare (mă rog, noi ne mai răsfăţăm şi ne alegem cu opt-nouă), diferite, mai exact un spumant, trei albe şi trei roşii, însoţite de salam unguresc şi franţuzesc, parmezan şi crackers (din nou, răsfăţaţii se aleg şi cu zacuscă de casă şi ceva rillette de răţuşcă, enfin). Meniul e prestabilit – şi e făcut cu cap, vinurile se completează/concurează de minune, nici unul nu-i românesc, deci nici măcar Florin n-are ce comenta. Spumantul se desface cu sabia – nu-i banc, spectacolul face toţi

A

cluburi baruri

mix corner

Doar de dragul vremurilor de altădată

Sash Cocktail Bar

Foto: Aura Clara Marinescu

E vizavi de spitalul Colentina, la intrarea pe strada Vasile Lascăr, la subsolul unui bloc, unde mai mereu, de destui ani, a fost un bar. Ultima oară s-a numit Mash şi nu ştiu dacă se trăgea din mai vechiul&celebrul bar aşezat pe fostul Dimitrov, acum Ferdinand, sau dacă e vreo referinţă cinefilă. Oricum, nici nu ştiu măcar de ce am început o cronică de bar cu un spital?

Vorba spunea „ori la bal, ori la spital”, dar unii înţeleg, poate, ori la BAR, ori la spital. Ca să nu zic c-ar putea fi şi la bar, şi la... Mă-ndepărtez de subiect. Care este (vorba cuiva...) cocktailul.

Prima întrebare pe care i-am pus-o barmanului, simpatic şi priceput, a fost dacă ştie să facă Amnezia. Ştia, avea şi o reţetă proprie, cu votcă şi absynth, pe lângă triple sec şi sambucca.

A fost bun, mai tare ca de obicei, ba chiar un shot a plesnit... Am mai băut Sash Special (18 lei) – votcă, dramboille, absynth, lime şi 7up.

Rezultatul e un amestec transparent-verzui şi fresh, uşor amărui şi tare, finalmente. Cum afară era cam urgie, am mai picurat un shot de Sash (12 lei, curacao, votcă şi absynth), am tras cu nesaţ din pipă, m-am înfofolit şi... Şi uite că nu am spus nimic despre spaţiul propriu-zis.

Nu e foarte mare, e cam scund, e curat, muzica era rezonabilă (decibelii şi playlist-ul, adică), iar meniul e în creştere. Încercaţi-l. Mai bine aici decât peste drum... // Florin Barbu

The JACK

prieteni”, ne spune barmanul), aşa că nu ne aventurăm prea tare: să fie bere!

Sticlele păreau să fi zăcut într-o cramă, pentru că stratul de praf le deconspira vechimea. Muzica a fost singurul plus al serii, pe gustul nostru: de la W.A.S.P la Ozzy Osbourne, de la Celelalte Cuvinte şi Iris la AC/DC. La capitolul decor se vede că patronii nu se străduiesc, probabil merg pe ideea că iubitorul de rock nu vine în bar pentru frumuseţea locului, ci pentru preţurile mici ale licorilor. Şi totuşi. Dacă afară sunt -12 grade Celsius, e bine să staţi în bar cât beţi un rând de bere (4-7 lei) şi nu mai mult, pentru că aeroterma şi caloriferele fac faţă cu greu. S-ar putea ca lucrurile să stea cu totul şi cu totul altfel pe vremuri călduroase. Auzisem că localul e deschis non-stop. Iarna se deschide spre seară şi stă aşa pentru ultimul client.

Primul bar rock din Bucureşti anunţă pe site că există ca să aducă „un omagiu rock’n’roll-ului şi generaţiilor anilor ’50’90”. Nu şi clienţilor din 2012. // aura

clara Marinescu

The Jack, Srg. Ion Moise 23, 0743.153.441, 0723.353.039; www.thejack.ro

Sash Cocktail Bar, Ștefan cel Mare 42, 0767.314.533; www.sash.ro

Foto: Claudiu Popescu

„Data viitoare alegem alt bar!” a fost concluzia serii. Şi asta încă de la intrarea în localul care şi-a trăit o parte din glorie pe Calea Griviţei. The Jack s-a mutat în Drumul Taberei, în apropiere de Plaza România. O ironie a unui amic: „Face cu adevărat concurenţă mallului!”. Dar să nu fim răi chiar de la început. Afară e o vreme neprietenoasă şi te gândeşti să petreci un timp în compania prietenilor şi a unei căni de vin fiert sau a unei beri. Nu ai chef de zarva din oraş şi vrei să te simţi bine în apropierea casei. Alegi un bar.

De data asta a fost The Jack. Pentru că în Vama Veche te simţeai bine în localul cu acelaşi nume şi acelaşi patron, şi pentru că, odinioară, era vad de muzică rock în strada Griviţei 55. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. În localul improvizat nu e căldură şi nici atmosferă (este o prelungire din tablă a unei case). Am ajuns pe la ora 18:00, chiar când se făcea pârtie în faţa uşii.

Primii şi singurii muşterii am fost noi şi am avut la dispoziţie 6 mese. Am ales-o pe cea în dreptul căreia pâlpâia timid un bec (celelalte erau cufundate în întuneric şi îţi dădeau fiori). Meniu nu există, să te poţi orienta („doar suntem între

www.bewhere.ro

Meniu work in progress | MARTIE 2012 | BeWhere! | 73

Concerte live săptămânal

ADVERTORIAL

Energiea

provoked by

Grolsch

Energiea provoked by Grolsh, stabiliment de experiment urban, Brezoianu 4, 0736.374.432; www.energiea.ro

Ageless Club o scenă pentru trupele mai vechi sau mai tinere se anunță a fi acest club. Dar să nu în­ cepem cronica tocmai cu con­ cluziile! Locul a fost des­ chis la sfârșitul anului, deși are ștate vechi într-ale spectacolelor. Este fosta Casă de Cultură a secto­ rului 4. Nu e nici departe de centru (aproape de Eroii Revo­ luției), dar nici nu putem să spunem că se află în mijlocul vadului. Dacă privim pro­ gramul anunțat, sper ca ape­ titul pentru concerte live să fie (și să rămână) regula casei. Și mai sper ca publicul să-și facă o obișnuință din a plă­ ti bilet de intrare pentru a vedea trupele anunțate pe scenă. Localul nu te păcălește printr-un design spectaculos, deși îți arată de la prima privire ce gen de muzică se ascultă aici. Mărturie stau colajele care îm­ bracă pere­ ții: veți recunoaște nume grele ale muzicii. Mai ales din zona rock. Deși e club, n-o să găsiți în Ageless prea mult loc de dans.

Oricum, un concert bun poate să

ridice publicul în picioare. Ar trebui ținut cont de acest aspect în serile cu lume multă, deși n-a fost ca­ zul în seara vizitei mele:trupa Fractures (indie) e abia la în­ ceput. Sonorizare, lumini: cha­ peau bas! Prețuri,la bar, ac­ ceptabile. Din experiență, știu că la concerte se bea multă bere, așa că aș re­ co­­ manda clubului să ceară distribuitorilor sticle de 0,5.În meniu găsiți cocktailuri și long-drink-uri clasice (cca 20 lei), dar și programul serilor din săptămâna în curs. Dacă tot am ajuns la acest capitol, trebuie să spun că vă așteaptă o seară blues cu Cyfer (2 martie), una rock cu trupe multe pe scenă (3 martie), precum și concursul Ageless Underground - The Global Battle of The Bands (între 8 și 10 ale lunii). Cum vă spuneam, o scenă cu muzică live.

Le dorim viață lungă. // Stela NaDOLEANU

Ageless Club, Calea Șerban Vodă 213, 0726.811.636; www.ageless.ro

[nou deschis]

Golf Planet

Se află pe Splaiul Unirii şi este deschis de numai o lună. Pe lângă design, barul mai are un plus – traseu de mini golf cu 18 găuri. Arhitectura locului ne-a făcut să ne simţim ca într-un joc video. Lumina neagră, tavanul în valuri fosforescente, pereţii cu peisaje planetare, melodia „Video games” a Lanei del Rey, toate contribuiau la senzaţia că trebuie să jucăm „Simon says” cu vreun computer ca să obţinem un cocktail.

Barmanul nu este însă vreun robot, ci un om cât se poate de amabil, puţin plictisit (locul era gol marţi seara) şi foarte dornic să ne dea cât mai multe detalii despre mini golf. Aşa am aflat că proprietarul localului, un francez, s-a inspirat din Franţa şi Belgia, unde sunt foarte multe baruri de acest gen şi că în weekend are parte de ceva mai multă animaţie (cu DJ şi tot tacâmul). Jocul de mini golf ne-a costat 50 de lei şi a durat cam o oră. Şi da, am câştigat. // ANCA NEGOIȚĂ Golf Planet, Franceză 60, 0726.793.179; www.golfplanet.ro

74 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

Sport indoor

Fotografii: Claudiu Popescu

Stabiliment de experiment urban. Fosta tipografie Energie­a (anii 1920) îşi (re)des­chide porţile.

Interiorul, deconstruit şi decorat de către arhitectul Cristian Corvin, rămâne fidel atât finisajelor, cât și funcționalității din epocă, în spaţiu regăsindu-se prese şi utilaje tipografice vintage.

Energiea este în egală măsură pub și hub urban, un loc unde vei putea testa o bucătărie contemporană sănătoasă, te vei putea întâlni la o bere cu prietenii, dar și cu cei mai activi artiști și performeri, fie ei DJ, artiști plastici, artizani, scriitori sau muzicieni. În cel mai pur spirit experimentalist Grolsch, Energiea provoacă și te invită la joacă, zi de zi și noapte de noapte de weekend.

Sâmbătă, 3 martie, deschidem meniul pentru toată lumea de la ora 15:00. Te învățăm să prepari în jumătate de oră o pâine irlandeză şi poți deprinde arta sosurilor care nu cer nici foc, nici făină: un atelier susţinut de Spic & Bob (www.spicsibob.ro) în colaborare cu Incubator 107. De la ora17:00 avem un atelier de Printuri ca pe timpuri — o inițiere în lumea începuturilor advertorialului, în peniță și tuș.

Printre ateliere te poţi delecta cu demonstraţii de artă grafică şi vizuală.

Noaptea avem concert Moonlight Breakfast, revelația retroelectro din România anului 2011, cu proiecții marca Les Ateliers Nomad. În plus, Fanas vine cu un uimitor MPC live set, iar Bully va încheia seara cu ritmurile lui funky.

Foto: Claudiu Popescu

to shop

Un nume, un brand Maftei este un nume cu tradiție.

Este singurul producător de pantofi bespoke din România.

Detalii la pag. 76 www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 75

hopping Radu Morariu

Bespoke.

„Pantofii mei preferaţi sunt unii portocalii din piele de struţ. Este o piele foarte moale, care se mulează bine pe picior. Acum sunt puţin uzaţi pentru că am mers cu ei inclusiv cu motocicleta. Plus că eu merg foarte mult pe jos. În total nu am foarte multe perechi de pantofi. În jur de 13. Îmi plac mult pieile comandate, dar nu mă îndur să le «stric» pe mine. Mai degrabă vreau să le arăt clienţilor”, Radu Morariu, reprezen­tant Maftei în România.

Personalizat, unicat, lucrat manual

n

oi am vorbit cu Radu Morariu, reprezentantul Maftei în România. Când l-am vizitat, purta un costum gri, casual elegant, şi era încălţat cu o pereche de pantofi grena din pisică de mare. „Povestea brandului a început acum 40 şi ceva de ani, când unchiul meu, Alexandru Maftei, a mers pentru prima dată la cizmărie. Avea 14 ani”, povesteşte Morariu. Moştenea pasiunea pentru cizmărie din familie. A făcut ucenicie, a fost nevoit apoi să facă stagiul militar şi, la întoarcere, şi-a deschis propriul atelier, în regim de cooperativă, lângă Piatra Neamţ. Aici a lucrat până în 1988, când a plecat în Austria. De ce a plecat? „Avea aici tot ce îi trebuia. Avea maşină Mercedes. Era singurul Mercedes din judeţ, avea bani, avea un apartament. Pe vremea aceea era o adevărată avere.Toţi copiii lui mergeau la şcoli de muzică. Avea tot. Dar nu era liber”. A încercat să plece în America, dar era foarte greu, aşa că a plecat în Ungaria, de unde a ajuns apoi în Austria. Aici a lucrat în mai multe locuri, până într-o seară când, venind de la muncă, a văzut una dintre vitrinele lui Scheer, un faimos brand de pantofi austriac. Şi, pentru că era, pe cât de cizmar, pe atât de antreprenor, a acceptat

Foto: Claudiu Popescu

Primul magazin Maftei s-a deschis acum 16 ani, în Viena. Între timp, s-a extins şi în Germania cu 6 reprezentanţe şi, de aproape 3 ani, se află şi în România. Aici este o piaţă mare şi o ofertă foarte mică. Maftei sunt singurii care fac pantofi bespoke în România. De Anca Negoiţă

imediat oferta lui Scheer de a lucra pentru el. A stat aici cinci ani, după care şi-a deschis propriul atelier.

Acum are cea mai mare echipă de oameni în industria de pantofi bespoke. 50 de oameni. El poate lucra repede şi mult chiar dacă este vorba despre pantofi lucraţi exclusiv manual, la comandă. Procesul durează între 4 şi 6 săptămâni.Totul începe cu întâlnirea cu clientul.

I se ia măsura, este întrebat ce îşi doreşte, ce piele, ce

Cum se îngrijeşte un pantof mircea cioponea este pa-

sionat de pantofi. Se vede asta cel mai bine pe blogul său, claymoor.blogspot.com. El este printre puținii care știu cum se îngrijește cu adevărat un pantof. Talpa este elementul consumabil. Ea ajunge să se tocească şi necesită înlocuire. Având în vedere că la pantofii „adevăraţi” talpa este cusută, înlocuirea cu una nouă este un proces facil.

Majoritatea pantofilor sunt făcuţi din piele de vacă, denumită box (după Joseph Box). Pentru îngri­jirea

76 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

regulată, este nevoie de: cremă de pantofi la cutie (nu se vor folosi cremele lichide sau cele pe bază de silicon), un tricou de bumbac vechi sau o perie mică rotundă pentru aplicat crema, o perie mică sau, pentru spaţiile înguste, (sau o periuţă de dinţi soft), o perie mare de dat lustrul (preferabil din păr de cal) şi, opţional, mănuşi de cauciuc. Se scot şireturile şi se pune pantoful pe şan. Se şterge de praf sau se curăţă cu săpun de piele. Se înfăşoară tricoul de bumbac pe index, se

ia puţină cremă şi se aplică pe piele cu mişcări circulare apăsând uşor. Se lasă crema să intre în piele aproximativ 20 de minute. Lustrul se dă cu peria mare de cal. Acum pantoful trebuie să arate curat şi pielea să strălucească.

Pentru un lustru oglindă se foloseşte crema wax. Într-un capac de cremă veche se pune apă (de preferinţă distilată). Înfăşuraţi tricoul pe degete, luaţi puţină cremă wax, puneţi o picătură de apă pe piele şi frecaţi cu crema nu prea apăsat, dar totuşi ferm.

Evitaţi zonele de flexiune ale

Simply clever

Anca Negoiță, redactor-șef adjunct

[negru pe alb] O mică parte din colecția Maftei

calapod, sunt foarte multe variantele între care are de ales. Comanda merge apoi la Viena. „Unchiul meu o prelucrează, adică îi face calapodul, iar acesta este trimis în România, la atelier”. Cea mai grea parte în tot acest proces este calapodul, pentru că acesta este cel care va ţine clientul pe viaţă şi care, eventual, îi va transforma în clienţi şi pe copiii şi nepoţii acestuia. La atelier se face un pantof de probă care, după ce este încercat de client, suferă câteva modificări. Apoi se confecţionează pantoful. Cel mai ieftin costă 700 de euro, iar cel mai scump poate ajunge la 3.000 de euro – cel din piele de aligator, cea mai costisitoare piele de pe piaţă. Cea mai populară piele în România este pisica de mare, iar, în general, este boxul. Pisica de mare este o piele rară, cu o textură interesantă. Poate părea extravagantă, dar verdictul se dă numai atunci când clientul pune pantoful în picior. În România, oamenii îşi doresc mai mult pantofi sport, care să îmbrace piciorul ca o mănuşă, dar care să fie în acelaşi timp şi eleganţi. „Este foarte greu să facem astfel de pantofi. Care să fie dintr-o piele elastică, dar care să nu ia forma piciorului”, spune Morariu. Pielea este achiziţionată de la furnizori cu tradiţie, din aceleaşi locuri din care cumpără branduri ca John Lobb, Berluti sau Scheer, nume consacrate în industria bespoke. „Cei care au comandat prima oară la noi s-au întors. Unui pantof pe care îl facem noi eu îi dau garanţie 10 ani. Acum avem în jur de 40 de clienţi fideli. Şi dacă ei nu pot veni la magazin întotdeauna, merg eu la ei. Unul dintre cei mai fideli clienţi ai mei are 37 de perechi de pantofi Maftei. Prima dată a comandat 17, niciunul asemănător cu celălalt. Ţine foarte mult ca pantofii lui să fie unici. Când i-am dus ultimele perechi, din piele de leopard şi zebră, mi-a spus: «Te rog să nu mai faci nimănui ceva la fel».Tot din lista noastră de clienţi fac parte şi preşedintele Belarusului, Lukaşenko. Dar şi multe alte personalităţi din lumea politică”.

C Maftei, Louis Pasteur 38, 0770.252.403; www.maftei.at

la diverse branduri inclusiv, vârful de lance în domeniu, gama de creme Medaille D’Or. În final, trei reguli de aur: 1. Nu purtaţi pantoful două zile consecutiv (pielea trebuie să elimine transpiraţia piciorului).

2. Puneţi imediat după purtare pantoful pe şanuri (de preferinţă şanuri de cedru nelăcuit pentru absorbţie maximă).

3. Lustruiţi pantoful la 5-6 pur­ tări şi observaţi când talpa este deteriorată pentru a o înlocui.

Obişnuiam să repet asta ca pe un tic verbal. Nu de alta, dar cele două variante mi s-au părut mereu perfecte. Şi oricare ar fi fost răspunsul, cu siguranţă era... absolut. Iar combinate, nu mai lăsau loc de nimic. O alăturare de extreme perfect complementare. Yin şi Yang.

Bine şi rău. Esenţa tuturor lucrurilor.

Televizorul alb-negru, tabla de şah de acasă, zăpada, noaptea cu cerul înnorat, o foaie nescrisă, un film cu Charlie Chaplin, o cupă cu frişcă, bucata de cărbune cu care am făcut portretul bunicului, părul mamei, o pereche de pantofi englezeşti, eşarfa purtată la moartea bunicii, rochia de mireasă a celei mai bune prietene. Alb şi negru. Două nonculori care mi-au nuanţat viaţa. În modă, această combinaţie poate să aibă multe velei­ tăţi. Dincolo de evidentele „clasic, tra­ diţional, înseam­ nă elegant, cu ştaif”, ea poate trimite şi la „negru pe alb”. Adică fără ocolişuri, hotărât, clar... masculin.

Fie că este vorba despre haine, încălţări, bijuterii, alb-negru te poate duce cu gândul la nostalgia unei perioade interbelice, la ri­ giditatea unui costum la o întâlnire de business, la fracul purtat într-o opulentă seară de gală, la un şirag de perle. Este cea mai versatilă combinaţie şi, totuşi, cea mai simplă, cea mai clasică, mai cunoscută şi mai utilizată. Nimic mai plictisitor, dar şi nimic mai inovativ. Între ce­ le două extreme, culorile aproape că se pierd în banal.

C www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 77

BeWhere TO GO

pantofului. Procesul se repetă timp de 1,5-2 ore, aşa încât răbdarea este un „must”. În final, se poate şterge cu un ciorap din nylon pentru lustru şi elimi­ narea finală a impurităţilor.

Odată procesul terminat, se lasă pantoful să se „liniştească” o zi, apoi se aplică un nou strat de wax.

Periile se găsesc la magazinele de încălţăminte, magazinele de bricolaj, pe site-ul www.accessoireschaussures.com sau pe www. valmour.fr, de unde se poate comanda tot ce ţine de îngrijirea pantofilor de

Ori e albă, ori e neagră?

ealth

Montignac Bistro

a

m ţinut mai multe diete în ultimii ani. În afară de evidentele frustrări culinare, de fiecare dată întâmpinam aceeaşi problemă.

Unde mănânc în oraş atunci când vreau ceva mai mult de un piept de pui sec la grătar cu salată verde în compania unei şi mai insipide ape plate? De curând, am un răspuns la această întrebare.

Se numeşte Bistro Montignac şi are meniul construit după principiile celebrului dietetician Michel Montignac. Are, aşadar, reţete de inspiraţie mediteraneeană, cu accente asiatice şi fusion, preparate din produse aprobate şi certificate de familia Montignac. Cu alte cuvinte, guilty pleasure s-a transformat doar în pleasure. Noi l-am testat într-o sâmbătă la prânz. Restaurantul se află la etajul unei vile din centrul Bucureştiului şi este decorat într-un stil roşu-vintage à la française. Atmosfera

Wellness Cuisine

Un fel de spa gastronomic

e intimă, caldă, aerisită. Iar personalul, prietenos şi pregătit cu sugestii. Am cerut un cappuccino decofeinizat, care a venit cu spumă de lapte şi, pe post de îndulcitor, fructoză. Ca fel principal am ales un piept de pui umplut cu brânză de capră şi servit cu un turnuleţ de legume, sos de ciuperci şi salată asortată şi un muşchi de vită în sos gorgonzola cu soté de broccoli şi salată asortată. Dacă pieptul de pui a fost fraged, cum mai rar mi-a fost dat să încerc în restaurantele de pretutindeni, unde l-am găsit mai mereu uscat, aţos şi fad, muşchiul de vită a fost atât de moale, încât efectiv se topea în gură. Şi pe măsură de gustos.

Deci se poate. Mâncare dietetică şi delicioasă. Singurul secret e combinarea alimentelor. Niciodată două grupe principale la aceeaşi masă. De altfel, Montignac a fost primul care a folosit indicii glicemici într-un regim. Şi cu succes, de vreme ce

Un alt restaurant din Bucureşti, de data asta mai vechi, se laudă că ne hrăneşte cu mâncare gustoasă şi sănătoasă. De mult timp voiam să ajung la Wellness Cuisine. Ba erau în vacanţa de sărbători, ba se renovau, ba aveau un eveniment privat. Aşa că i-am vizitat abia de curând, într-o joi seara. Deja devenise un fel de Mecca pentru mine. Dar, ca pentru orice lucru obţinut greu din viaţa mea, a meritat aşteptarea.

Wellness Cuisine se află la intersecţia Răzoare, la parterul unui design concept store. În viziunea mea, undeva în câmp, cum intri pe Trafic Greu, pe dreapta. Bilă albă pentru parcare. Bilă neagră pentru senzaţia de „in the middle of nowhere” (deşi poate fi un plus, dacă aşa reuşiţi să vă detaşaţi de nebunia oraşului). Înăuntru, decor şi chiar atmosferă de spa. Adică pereţi de bambus, Enya în surdină, o senzaţie de linişte. E adevărat că era gol joi seara. Ar trebui să verificăm senzaţie de peacefullness şi

78 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

pe el l-a ajutat să slăbească 10 kilograme în aproape 3 luni. Fără înfometare, doar cu disciplină şi grijă la combinaţiile de alimente.

Din meniul bistroului mai fac parte şi alte bunătăţi, cum ar fi muşchiuleţul de porc cu frigăruie de lemongrass cu legume sotate, piept de raţă la cuptor servit pe pat de măr cu sos Bordelaise sau cotlete de miel în crustă de ierburi aromate cu legume în stil provensal şi sos de piper roşu. Nici la capitolul deserturi nu stau rău deloc. Ceea ce nu poate decât să-i bucure pe amatorii de slăbit care au de ales între prăjitura cu ciocolată Montignac cu sos de fructe de pădure şi vin roşu, tarta de mere cu sos de vanilie sau panna cotta Montignac cu pară în vin. // ANCA NEGOIȚĂ C Montignac Bistro, George Enescu 10, 0721.170.953; www.bistromontignac.ro

când e plin. Din spa menu am comandat o salată a casei cu brânză cu mucegai, roşii cherry, stafide, nuci, rucola şi salată verde, o combinaţie interesantă de dulce-acrişoraromat. Au venit apoi vinetele cu mozzarella, acompaniate de un sos de roşii cu busuioc. Reuşite. În cele din urmă, am ales un somon la cuptor în crustă de busuioc cu garnitură de broccoli, sparanghel şi morcov. O porţie zdravănă de peşte fraged, crunchy pe alocuri şi zemos în mijloc. Am zăbovit câteva ore bune după ce am terminat mâncarea. Căldura şi liniştea ne-au invitat la vorbă.

Wellness Cuisine nu e un restaurant în care să mergi la orice oră. Cel mai potrivit ar fi să ajungeţi seara. Şi chiar dacă se află la Răzoare, nu e deloc un local de cartier. // Natalia Tomescu

Wellness Cuisine, Progresului 2, 031.432.87.83; www. wellnesscuisine.ro

Foto: Adi Bulboacă

Când dieta devine haute cuisine

Carte Blanche, restaurant cu meniu fusion

oteluri

Simply clever

Foto: Adrian Chelmec, PR

Domeniul Seniorilor

La doar 45 de km distanță de Bucureşti, spre graniţa cu bulgarii, se află satul Greaca, localitate atestată documentar din 1532. Aici sunt viile Domniţei Ruxandra. Tot aici se află Domeniul Seniorilor, un conac de 5 margarete cu wireless, bucătar care gătește vită argentiniană sau foie gras şi mobilier lucrat manual la Roma. De Anca Negoiţă

s

calităţile bucătarului. Şi asta pentru că de la un conac „in the middle of nowhere” te aştepţi maxim la ceva mâncare românească. Sau pescărească, având în vedere Dunărea vecină. Dar nu. Primul fel a fost supa cremă de funghi porcini, care a venit cu un strop de ulei de măsline şi crutoane calde. Cremoasă, dulce şi consistentă.

Au urmat vita cu foie gras şi bulete de cartofi şi mistreţul cu mere caramelizate şi piure de cartofi. Vita fragedă, rozalie şi suculentă, mistreţul dulceag. În loc de desert am cerut o ciocolată caldă albă cu frişcă, numai bună de mâncat cu linguriţa. Dar dacă aş fi vrut altceva, aş fi putut alege între mousse de ciocolată, cafea şi fum, mascarpone créme brulée, supă rece de mere şi piersici sau ravioli cu pe­ pene galben, ricotta şi sirop de arţar.

Seara am fi putut chiar să completăm cu un single malt Glenfiddich sau Laphroaig, dar trebuia să facem cale întoarsă la birou. Nici la Veritas n-am stat mult. Dar am aflat că au peste 200 de vinuri. Şi că 88 dintre ele pot fi servite la pahar. Şi că decorul aici este în culorile vinului – roşu, albgălbui şi auriu.

De altfel, mai mulţi arhitecţi inspi­raţi au lucrat la conac. În exterior a fost păstrată linia românească veche. Iar în interior au combinat modernul cu elemente provensale.

Camerele (standard şi de luxe) sunt toate pastelate şi mobilate cu piese (unele dintre ele) create special la Roma. Frumuseţea se vede în detalii. În finisaje, în sălile de baie. Conacul ar putea cu uşurinţă să aibă 4 stele,

O cameră de luxe

Vedere din lobby

dacă ar fi hotel şi nu pensiune cu doar 15 camere. Mai ales că are recepţia des­­chisă 24 de ore, personal care vor­beşte fluent limba engleză, un bucătar cu experienţă. Când am ple­cat, tocmai pregăteau camerele pentru oaspeţii de Dragobete. Petale de trandafiri pe pat, şampanie, ceva muzică romantică, foc în şemineul din lobby. Ofertele speciale curg.

A trecut luna îndrăgostiţilor, dar ur­ mează luna femeii, 1 mai, 1 iunie, cu pachete speciale. O cameră poate cos­ta pe noapte între 30 (camera stan­dard) şi 90 de euro (apartamen­ tul), dar preţurile se negociază şi în funcţie de sezon şi numărul solicitanţilor.

C Domeniul Seniorilor, comuna Greaca, județul Giurgiu, 0246.246.464; www.domeniulseniorilor.ro www.bewhere.ro

| | BeWhere! | 79

BeWhere TO GO

e spune că pe vremuri aici era o hangiţă grecoaică.

Aceasta, spune povestea, ar fi cumpărat moşia şi hanul de la un tătar. Hanul se afla chiar la intrarea în sat, aşa că toţi călătorii făceau popas aici pentru a se odihni şi a se bucura de vinul înmiresmat al grecoaicei. Locul se numea „La greaca cea frumoasă” şi era renumit şi pentru bucatele pe care aceasta le gătea cu peşte din Dunăre.

Acum, locul poartă numele de Domeniul Seniorilor. „Conacul” are 15 camere şi un apartament şi o întindere de peste 30 de hectare de jur, împrejur. Când am fost noi, ceaţa şi zăpada nu ne lăsau să admirăm prea bine priveliştea, dar ni s-a promis că vara se vede chiar şi Dunărea şi că apusurile sunt nişte explozii de căldură cromatică. Sigur ne întoarcem să ne convingem, mai ales că se anunţă trei piscine, gradene, un centru spa, teren de golf, te­renuri de tenis, bunga­louri. Proiectul este imens. Şi se preconizează investiții de peste 20 de milioane de euro. Proprie­tarul speră să-l termine la timp, adică în doi ani şi jumătate.

Deocamdată, în afară de un city break la doi paşi de oraş într-un cadru provensalo-mo­dern, mai puteţi face navigaţie, pescuit, vânătoare, în curând echitaţie, puteţi face plimbări cu ATV-ul sau cu sania. Sau, în caz de viscol sau doar lene de weekend, puteţi zăbovi la restaurantul locului, Carte Blanche, sau în wine bar, Veritas. Noi am făcut asta. Adică am luat prânzul aici şi am fost uimiţi de

alexanderplatz und potsdamer platz, două dintre locurile și timpurile cu care orice berlinez se identifică

Berlinez pentru

o săptămână Filme, restaurante, baruri în care fumatul este permis, est, vest, bucăți din zid și „topografii ale terorii”, „Trabi safari” și Checkpoint Charlie, bulevarde largi și cartiere cu străzi pline de mici localuri și cafenele, Berlinale Palast și clădiri de birouri din sticlă și oțel cu geometrii savante, Potsdamer Platz și Alexanderplatz sunt parte din istoriile trecute și recente ale unui oraș care impune. Herr Florin Barbu

c

u o decolare foarte matinală din București și cu o escală la Amsterdam (unul dintre aeroporturile care nu-s în totalitate impersonale), am ajuns, pentru prima dată, la Berlin. Drumul de la aeroport până pe Eisenacher Straße e făcut rapid într-un van Mercedes condus de un șofer foarte amabil, turc. De altfel, asta ar fi prima imagine pe care o am despre Berlin: toți șoferii de taxi cu care am mers nu erau etnici nemți, deși toți erau cetățeni germani. Pentru că veni vorba de taxi, toate mașinile (excepțiile sunt totalmente... excepții) sunt Mercedes, astfel că, atunci când m-am suit într-un hibrid, mi-a venit să cobor; nu există „privați”, iar tariful e standard, vreo 3-4 euro.

Pentru traseul Eisenacher Straße-Berlinale Palast (un fel de Universitate-Grozăvești), plăteam în jur de 8 euro. Da, pare puțin, dar zilnic se adună. Așa că soluția preferabilă e U-Bahn, cu bilete zilnice, de 4 călătorii, sau săptămânale. Suficient cu transportul berlinez. Trec rapid peste filmele festivalului (nimic remarcabil, așa cum scriam în cronicile zilnice de la fața locului) și fac mici escale în traseul meu prin acest oraș mare, aerisit și cu o arhitectură (am văzut destul de puțin) care nu lasă nimic la voia întâmplării, dar nici nu este impresionantă. Cartierul în care am locuit era liniștit și cu o tușă seducătoare de cochetărie dată de mulțimea de restaurante, cafenele, mici magazine care îl populau. Astfel că, înainte de oprirea obligatorie pentru „badge”, am stat la o masă la „Maharaja”, restaurantul indian în care am intrat după indicațiile primite pe... tabletă. A fost foarte bun, astfel că am revenit zilele următoare. Oricum, în fiecare zi încercam (cred că am și reușit) să gust ceva diferit. Frühstück pregătit de co-locatarii

80 | BeWhere! | MARTIE 2012 | www.bewhere.ro

La pas printr-o istorie frisonantă: Checkpoint Charlie, resturi din zid în Potsdamer platz, „Topografii ale terorii” și foste... sectoare

in&out. Da,la barul australian se fumează ÎNĂUNTRU

trabi & sightseeing-taxies. Lumea lui Trabi (acum colorată). Taxi, bitte!

mei (Danke!), chinezăriile de la Asia Pavillion, cu porții mari și relativ ieftine, chiftele nemțești mari și gustoase, bretzel, pe care-l găseam la tot pasul, cârnați tradiționali, platoul uriaș din care am mâncat cu mâna în restaurantul etiopian din cartierul „nostru” și friptura de cangur de la restaurantul argentinian, pe fondul cocktailurilor zilnice din barul australian unde eram abonați la mesele prietenului Michel, toate sunt parte decisivă din savoarea orașului și-l fac foarte simpatic.

Berlin este un oraș mare și tentant. Unul singur, acum.

Am ajuns la Checkpoint Charlie după ce am mers pe lângă sinistrul zid (cam 500 de metri păstrați), am străbătut „Topografia terorii”, muzeul ororii naziste, am zâmbit la imaginea unui Trabi safari și am tresărit în fața clădirii STASI, adică un drum de maximum 2 km, drept și frisonant. Cum mergeam, în dreapta fusese vestul, în stânga DDR. Nu-s suficiente cuvintele, nu-s revelatoare imaginile, nu-s complete privirile pentru înțelegerea suferințelor acestui oraș ciopârțit și chinuit timp de jumătate de secol. Atenționarea „You are leaving the American sector”, pe care acum o achiziționăm cu câțiva euro pe orice suport, a fost în anii aceia echivalentul vorbelor lui Dante. Într-adevăr, „Lasciate ogni speranza,...” erau definiția vieții în est, la fel cum „Ich bin ein Berliner!” au fost restaurarea speranței pentru berlinezii acelor ani, iar acest fapt este vizibil și palpabil în „Haus Am Checkpoint Charlie. Mauermuseum”, un traseu al disperării și ingeniozității sinucigașe, uneori. Omagiu și recunoștință, Meine Damen und Herren!

Pentru că orașul e mare și zilele scurte, Brandenburger Tor, Unter den Linden, Reichstag au rămas pentru altă vizită. Care sper să fie mai curând decât Berlinale 63.

Auf Wiedersehen!

C frikadelle und bobo-bun-Și-etiopian: dacă și Berlinale ar fi arătat la fel de bine...

Foto: Florin Barbu

berliner straße. Privind prin zid. O... „introducere” la Berlinale

Berlinale... Sticlă, oțel, lumină, urși, cinema, das ist Berlin! www.bewhere.ro

| MARTIE 2012 | BeWhere! | 81