Mass-media 49
Malaxorul de decembrie depresiv, melancolic, sărbătoresc ■ Dintr-un eseu de „sezon” (pandemic ori postpandemic) semnat de Ștefan Bolea, „Melancolie sau depresie”, în „Apostrof” (nr. 11/2021): „Cioran considera în
Mărturisiri și anateme că «există, desigur, o melancolie clinică, asupra căreia leacurile au câteodată efect; există însă alta, subiacentă până și exploziilor noastre de bucurie, și care ne-nsoțește peste tot, nu ne lasă singuri niciun moment. Nimic nu ne ajută să ne eliberăm de această malefică omniprezență: ea este eul nostru, pe veci față în față cu el însuși». Revenind la citatul pe care l-am folosit ca motto, aș putea spune că într-o lume fără melancolie și numai cu depresie, privighetorile râgâie după ce au consumat o supradoză de Prozac”. Pentru destui, sărbătorile vor fi un nou prilej de... depresie. Ori de candidă melancolie, după sărbătorile de altădată... ■ Un citat din H.-R. Patapievici, din „Orizont” (nr. 11/2021): „În cultura noastră, în care direcția e dată de criticii literari, pe cei mari îi recunoaștem anume după acest criteriu, că au fixat direcția. În cei o sută cincizeci
de ani de cultură românească modernă, au fost doar trei. Pentru epoca de așezare a societății românești în modernitate, în care corupția venea dinspre falsitatea formelor culturale, criticul literar care a fixat direcția a fost Titu Maiorescu; pentru epoca interbelică și a marii confruntări cu corupția etnicistă și rasistă a culturii, a fost E. Lovinescu; pentru perioada comunistă, cu corupția ei totalitară, a fost Nicolae Manolescu. După 1989, nu mă mai pot pronunța. Am impresia că am intrat într-o epocă în care, pentru prima oară în istorie, cultura nu mai dă direcția societății, iar societatea nu mai recunoaște în cultură referentul și conținutul veritabil al vieții ei istorice” (revistaorizont.ro). Sigur, cultura azi nu dă direcția societății. De fapt, societatea nici nu are o direcție. ■ În contextul citatului de mai sus, un fragment din dialogul purtat de Ovidiu Pecican cu Mircia Dumitrescu, într-un recent număr al revistei „Steaua” (nr. 9/2021): „Ești simbolul unicității. Sau, cel puțin, așa crezi în momentul începerii unei lucrări. Când o termini, poți vedea că e un eșec, poți fi nemulțumit, o
poți distruge, dar îți aduni forțele și, ca Sisif, o iei de la capăt. Opera este sufletul artistului, ea dă naturalețe și justifică dorința de a fi în viață. Cât despre prețul artei, trebuie specificat că există o artă ce afirmă cu adevărat viața și valoarea, dar există și cea care face concesii și este prețuită în bani de samsarii de artă. Se ajunge ca valoarea artistică să se confunde cu mărimea sumelor de bani tranzacționate. Beneficiind de sărăcia accentuată a artiștilor se încearcă crearea corurilor epigonice ale traseelor artistice. Arta noastră, după un timp de izolare prin realismul socialist, în dorința de a se sincroniza la cultura modernă, a început să imite ce lipsea. Se uită că
datoria noastră este să creștem cultura națională fără complexe, reperele fiind cele ale culturii universale la construcția căreia să participăm activ” (revisteaua.ro). Cultura națională... (D.S.) ■ Sperieturi prospectative. Oltenii au creat o adevărată tradiție în a povesti cu talent întâmplări înfricoșătoare, cu iz fantastic. Să ne amintim de proza interbelică a lui Victor Anestin, Vasile Beneș, Victor Papilian. Antologia „Dincolo sunt o groază de povestiri stranii” (Editura Cristian PlusArt, Malu Mare, 2021) ne dovedește că fiorul străbaterii unei „rupturi în realitate” poate fi transmis de o nouă generație de povestitori, la fel de pricepuți să creeze o atmosferă stranie, menită să ne facă părul măciucă. În vreme ce pe telefoane și pe consolele de jocuri ne pândesc tridimensional, dar inofensiv, tot felul de monștri, când se ia curentul și rămânem brusc în întuneric redescoperim senzațiile trăite de cei prea săraci ca să umple lampa cu petrol, care se adunau iarna la gura sobei și ascultau zgomotele neobișnuite de afară. Să fi fost morții care se întorceau acasă din morminte, ori Muma Pădurii, ori alte spirite malefice? Astfel de povești putem asculta și astăzi, sunt la fel de fascinante, oferă o cale de sondare a Nevăzutului. Volumul de față dovedește că au rămas mulți care au ținut minte cele auzite în copilărie. Narațiunile scrise de Mihai Cranta, Mihai Cristian Dumbravă, Constantin Gheorghe, Constantin Iancu, Victor Martin, Daniel Tudor Ninoiu și Lucreția Mirescu au fost adunate la inițiativa editorului Daniel 203
