Avalon (preview)

Ovidiu PECICAN

AVALON ﾃｮntﾃ｢mpinﾄビi istoriografice

2011

Ovidiu Pecican Avalon Copyright © CA Publishing, 2011, pentru prezenta ediție Copyright © Ovidiu Pecican, 2011 Toate drepturile pentru prezenta ediție aparțin Editurii CA Publishing și autorului Ovidiu Pecican. Reproducerea integrală sau parțială a textului sau a ilustrațiilor din această lucrare este posibilă numai cu acordul prealabil scris al Editurii CA Publishing și al autorului Ovidiu Pecican.

Redactor: George Jiglău Tehnoredactor: Palkó Botond (www.palkobotond.ro) Design copertă: Alexandru Pecican

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PECICAN, OVIDIU Avalon : întâmpinări istoriografice / Ovidiu Pecican. - Cluj-Napoca: CA Publishing, 2011 ISBN 978-606-8330-02-0 94(100)

Editura CA Publishing ADRESĂ: Cluj-Napoca, B-dul Eroilor 34/3 TEL: 0364-807.636 EMAIL: office@ca-publishing.ro WEB: www.ca-publishing.ro

criticilor m(i)ei

„Insula Pomorum que Fortunata uocatur” Geoffroy of Monmouth, Historia

CUPRINS INTRARE .................................................................................................. 11

I. ABORDĂRI

15

EVALUAREA CIVILIZAŢIILOR ................................................................. 17 CIVILIZAŢII ............................................................................................... 19 IMPERII .................................................................................................... 21 SOROKIN ŞI CIVILIZAŢIILE...................................................................... 24 GNOSTICISM ȘI POLITICĂ ....................................................................... 26 VOEGELIN ȘI ROMÂNII ........................................................................... 28 RĂZBOI, CONSPIRAŢIE, TRIUMF ........................................................... 31 FIZIONOMII ŞI DOMINANTE ISTORICE .................................................. 33 ELOGIU BÂRFEI ...................................................................................... 35 ÎNTUNERIC ŞI UMANITATE .................................................................... 37 MEDIOCRAŢIA ......................................................................................... 39 ISTORIE ŞI AUTOEDUCARE .................................................................... 42 CHEIA SOL ............................................................................................... 44 CRITICA, ISTORIE A SUBIECTULUI.......................................................... 46 VIAŢA LATENTĂ A TRECUTULUI ............................................................ 48 ISTORIE ŞI ROMAN ................................................................................. 50 REPORTAJUL CA ISTORIE ...................................................................... 52 APOLOGIA ISTORIEI RECENTE .............................................................. 54 RITMURILE ISTORIEI............................................................................... 56

MANUSCRISELE NU ARD....................................................................... 58 NEASTÂMPĂRUL LUCIDITĂŢII ............................................................... 60 ZBORUL ÎN TIMP AL CONCEPTELOR.................................................... 63 SPIRITUL PUBLIC .................................................................................... 65 INVENTAREA EVULUI MEDIU ................................................................ 68 IDEI POLITICE MEDIEVALE .................................................................... 70 O INTERSECŢIE METODOLOGICĂ .......................................................... 73 ZEII WALL STREET ................................................................................. 75 EGO-ISTORIA CA AVENTURĂ ETICĂ...................................................... 78 CODUL LUI ARON ................................................................................... 80 SCHIMBAREA DE SEX A ISTORIEI ......................................................... 83 TEHNOLOGIE ŞI POLITICĂ...................................................................... 85 CLASĂ ŞI LIBERTATE .............................................................................. 88 REFLECŢII DESPRE STÂNGA ................................................................. 90 IMAGINAR ŞI ACTUALITATE ................................................................... 93 SCAMATORUL ......................................................................................... 95 PARADIS ŞI ANTIUTOPIE........................................................................ 98 BALUL VAMPIRILOR ............................................................................ 100 CARNAVAL ȘI MODERNITATE ............................................................. 103 PRIMITIVISM, MODERNISM................................................................. 105 MOZAIC INVESTIGATIV ......................................................................... 107

II ACASĂ, ALTFEL

111

CLASICISM PE CONT PROPRIU ........................................................... 113 EV MEDIU SOCIAL ................................................................................ 115 NOBILIMEA ŞI SCRISUL........................................................................ 117

MARAMUREŞUL NOBILIAR ................................................................. 119 BANUL OLTEAN ŞI TĂTARII ................................................................. 122 AMNEZII SAU ATITUDINI ISTORIOGRAFICE? ...................................... 124 DIN VREMEA LUI ȘTEFAN VODĂ ........................................................ 127 O CRONICĂ DE AUTOR?........................................................................ 129 O COMPILAŢIE TEOLOGICĂ ȘI ISTORICĂ............................................. 132 ORAŞUL ÎN IMAGINI ............................................................................. 135 SECRETE SĂTMĂRENE ........................................................................ 137 RENAŞTEREA LA CLUJ ......................................................................... 140 COMPLEXITĂŢI BAROCE ...................................................................... 142 PROCEDURI ECLEZIASTICE ................................................................. 145 TRANSILVANIA TEREZIANĂ ................................................................ 147 METAFORĂ MASONICĂ ŞI IDENTITATE SECRETĂ ............................. 150 EFREM MICU ŞI ELITELE ROMÂNEŞTI ............................................... 152 CONVERTIREA PRESTIGIULUI PERSONAL ÎN PORTRETISTICĂ? ...... 155 DOISPREZECE APOSTOLI ROMÂNI? ................................................... 157 CRIZA CONFESIONALĂ ROMÂNEASCĂ .............................................. 159 ŞINCAI LA COMPUTER ......................................................................... 162 SONDAJE ÎN BIOGRAFIA CĂRŢILOR .................................................... 165 PRIMA ALFABETIZARE ........................................................................ 167 SONDAJE ÎN CULTURA ROMÂNĂ DE ODINIOARĂ ............................. 169 PORTRETE CU TEZĂ ............................................................................. 172 ROMÂNISM ŞI PATRIOTISM ................................................................ 174 RECUNOŞTINŢA ISTORICĂ ................................................................... 176 DOSARE AGRARE ................................................................................. 178 EDIŢII IMPECABILE ............................................................................... 180

CONJURAŢIA MUNTENILOR ................................................................ 183 JUNIMISMUL, ALT LIBERALISM .......................................................... 185 SUBSIDIARITĂŢI .................................................................................... 187 BOIERII ȘI LEGIUNEA............................................................................ 190 PATRU LEI TINERI INTERBELICI .......................................................... 192 ALTĂ INEDITĂ CIORANIANĂ ................................................................ 195 GERMANIA, EROU TRAGIC? ................................................................. 197 TRAGEDIE ȘI TRAGEDIE ....................................................................... 199 ISTORII RUŞINOASE .............................................................................. 202 LIBERALISM ŞI MILITANTISM.............................................................. 205 SILVIU DRAGOMIR ŞI PERICOLELE POLITICII .................................... 207 TATONĂRI AURORALE POSTBELICE .................................................. 210 FINALUL REGALITĂŢII ROMÂNEȘTI .................................................... 212 HORROR ÎN BASARABIA...................................................................... 215 MOARTEA ÎN UNIFORMĂ CU PETLIŢE ............................................... 217 RĂUL JDANOVIST PERSONIFICAT ....................................................... 219 ISTORICUL ÎN STRADĂ ......................................................................... 222 DECENIILE AMNEZICE ......................................................................... 224 XILOGLOSIA ROMÂNEASCĂ ................................................................ 226 KOESTLER, CAMUS, CEAUŞESCU ........................................................ 228 LOGICĂ, RAŢIUNE ŞI JURISPRUDENŢĂ ............................................... 230 TRANZIŢIA LA FEMININ ....................................................................... 233 CONFESIUNI SRI ................................................................................... 235 MONŞTRII PROXIMITĂŢII ..................................................................... 237 MODERNIZARE AGRICOLĂ ȘI GENOCID ANIMALIER ........................ 240 GENOMUL BIROCRAŢIEI ...................................................................... 242

AUGUST 1968 ........................................................................................ 245 CEALALTĂ ISTORIE SINCERĂ............................................................... 247 VĂDUVA NEAGRĂ ................................................................................. 250 CENZURI DE IERI ŞI DE AZI.................................................................. 252 RESTANŢE ............................................................................................. 254 LENINISM ŞI DEVENIRE ISTORICĂ ...................................................... 257 O PATĂ ALBĂ: FRONTIERISMUL ......................................................... 259 MODURILE PRIVIRII RETROSPECTIVE ................................................ 262 CĂDEREA INTELECTUALĂ A COMUNISMULUI .................................. 265 CÂND JUSTIŢIA JUDECĂ TRECUTUL .................................................... 267 ISTORIA CONTEMPORANĂ LA RADIO ................................................ 270 CAPITALISMUL „TÂRZIU” ..................................................................... 272 ADIO ELIADE ......................................................................................... 275

A V A L O N

INTRARE Nu este posibil să fii un bun istoric dacă nu îți exersezi capacitatea de înțelegere a trecutului pornind de la lecturi asidue, întreprinse cu spirit critic, în permanență. Nici așa nu este, de altfel, sigur că vei atinge un grad de comprehensiune, rafinament și subtilitate necesar și suficient calității de bun profesionist în cercetarea trecutului. Poți, în schimb, dobândi recunoașterea – minimală, nicio problemă – de cititor mai mult sau mai puțin avizat al paginii istoriografice.

Cu asemenea gânduri am pornit la drum atunci când, grație ofertei generoase a criticei literare Carmen Mușat și a publicistului și eseistului Ovidiu Șimonca, ambii de la revista Observator cultural, am început să public săptămânal comentarii istorice, aducând în atenție apariții mai noi și mai vechi, idei și viziuni aparținând istoriografiei și reprezentanților ei. Am socotit – și o cred în continuare – că receptarea cărții de istorie, îndeobște bine primită de publicul larg, trebuie să ajungă din publicațiile ultraspecializate și în cele de cultură generală, creând obișnuința unor exerciții de gândire necanonică în marginea propunerilor de reconstituire și interpretare istorică venite dinspre specialiști. Ca orice alt domeniu al scrisului, și cel istoric are nevoie de reacții, măsurători, verdicte, ba chiar și de dialoguri polemice, creșterea lui fiind altminteri mult încetinită și stingherită de lipsa unui mediu propice, a unei absențe a oxigenului…

Dorinţa de a dezbate chestiunile conexe cercetării istorice şi practicii istoriografice – „meseria” practicianului investigării trecutului – este legitimă şi are o oarecare vechime în România. Ea nu a fost încă instituită ca domeniu de cercetare sistematică, dar au existat şi există intelectuali care se interesează de domeniu şi chiar se ilustrează în interiorul său. Se întâlnesc aici teoreticienii (sau, mai pretenţios spus, filosofii), experţii în naratologie şi criticii literari sau culturali, ba chiar şi oameni cu o pregătire care, în aparenţă, mai degrabă i-ar scuti decât i-ar împinge în direcţia respectivă. Această circumstanţă, care indică pentru unii un teren mlăştinos, insuficient de bine definit pentru a-i ţine înafara perimetrului bine împrejmuit pe cei nechemaţi, pentru alţii înseamnă o creştere a atractivităţii domeniului şi poate chiar o tendinţă a acestuia de a se constitui într-un punct de întâlnire 11

O v i d i u

P E C I C A N

transdisciplinar. S-ar putea, de aceea, ca viitorul să aducă o aglomerare tot mai mare de spirite cu specializări diverse, însă cu preocupări convergente în sfera teoriei istoriei, prilejuind, totodată, o adâncire şi o expansiune a câmpului problematic, a angulaţiei abordărilor. În mediile academice se socotește adeseori, în mod eronat, că recenzia rămâne un gen minor, demn de a fi încredințat studenților sau istoricilor începători, pentru exersarea încheieturii. Dimpotrivă, cred că evocarea conținutului unei cărți, a punerii ei în pagină, discutarea minusurilor și evidențierea plusurilor într-un spațiu minimal este unul dintre exercițiile de virtuozitate pe care nici măcar istoricii consacrați nu îl stăpânesc bine întotdeauna.

Deschiderea spre propunerile noi ale colegilor istorici din România, amendarea redundanțelor, dezvăluirea altor orizonturi istoriografice decât cele la care era conectată în mod tradițional disciplina istorică de la noi, ca și articularea unor puncte de vedere personale în chestiunile discutate au stat, toate, în atenția mea. Rezultatul este acest număr de pagini, o recoltă relativ bogată de lecturi, ieșirea din cercul relativ îngust al preocupărilor proprii și bucuria întâlnirilor. Nu degeaba miam intitulat rubrica Avalon, pornind de la sugestiile bogate ale unei definiții de dicționar: “Avalon (probabil din cuvântul celtic abal: măr; [...]) este o insulă din legenda arthuriană, faimoasă pentru merele ei frumoase. A apărut întâi în relatarea pseudoistorică din 1136 a lui Geoffrey of Monmouth, Historia Regum Britanniae (Istoria regilor Britaniei), ca fiind locul unde regele Arthur a fost luat ca să-şi revină de pe urma rănirii lui în ultima bătălie, cea de la Camlann, şi unde a fost făcută spada lui, Caliburn (Excalibur). Ideea unei asemenea «Insule a Binecuvântaţilor» are paralele şi în alte mitologii Indo-Europene, în particular irlandeza Tír na nÓg şi Hesperidele grecilor, ultimele fiind şi ele notorii datorită merelor de acolo” (wikipedia). În Avalon istoria arată altfel decât în realitatea cotidiană. Ea este infinit mai diversă, colcăind de tendinţe, generoasă cu genurile şi autorii neomologaţi încă, atentă la marginali (ca la o pepinieră) şi la megalomani, democrată şi plurală, vorbind în chipuri uneori antagonice, alte ori complementare despre atenția, preocuparea, eventual obsesia față de trecut. Avalonul este, până la urmă, acea misterioasă alchimie care face din trecut, prin noile grile interpretative care se aplică mereu înnoitelor resurse ce vorbesc despre el, partea cea mai imprevizibilă a experienței umane.

12

A V A L O N

Îi urez cititorului să găsească în florilegiul de texte care urmează delectarea sau iritarea pe care le caută și care îl pot stimula în ocolirea inerției ce ne pândește cotidian pe fiecare din noi. Dacă va mai găsi și altceva, cu atât mai bine…

Cluj-Napoca, 19 decembrie 2010

13

I. ABORDĂRI

A V A L O N

EVALUAREA CIVILIZAŢIILOR François Guizot (1787 – 1874) era socotit mare istoric încă de pe vremea când bonjuriştii români frecventau universităţile occidentale.

Cărţile lui erau lecturi „obligatorii”, la modă. Acest mare protagonist al istoriografiei romantice franceze a rămas, totuşi, de aproximativ un secol şi jumătate încoace, un model părăsit de istoriografia română, şi nici aporturile sale de gânditor politic nu au beneficiat de o receptare mai bună de atunci încoace. Profilul lui de conservator liberal îl recomandă, totuşi, astăzi unei alte receptări, înnoite, în mediile intelectuale româneşti, ajunse la vremea unor somaţii doctrinare clarificatoare. Tipul de liberalism moderat pe care Guizot l-a practicat, ca şi simpatia lui pentru monarhia parlamentară, pacifismul lui pragmatic şi apropierea de Marea Britanie atât în calitate de ministru şi om politic, cât şi în cea de autor de evocări istorice, îşi găsesc similitudini atât printre personalităţile noastre istorice şi culturale din acelaşi secol al XIX-lea – precum Ion Heliade-Rădulescu în Ţara Românească şi Mihail Kogălniceanu în Moldova -, cât şi printre cei care, astăzi, vădesc o compatibilitate cu conservatorismul, admiraţie faţă de Casa Regală şi, nu în ultimul rând, oricât ar părea acest lucru de paradoxal, solidaritate cu „revoluţia portocalie”. Într-un asemenea context, apariţia unei traduceri fundamentale din moştenirea lăsată de istoric, Istoria civilizaţiei în Europa de la căderea Imperiului Roman până la Revoluţia Franceză (Bucureşti, Ed. Humanitas, 2000, trad. de Cristian Preda şi Miruna Tătaru-Cazaban, 272 p.), este mai mult decât o simplă recuperare tardivă. Nu este întâmplător că volumul a apărut într-un proiect finanţat de Fundaţia Concept, de Centrul pentru Dezvoltare Editorială al Institutului pentru o Societate Deschisă din Budapesta şi de Ministerul Francez al Afacerilor Externe şi de Ambasada Franţei în România, figurând în programul „Ideea europeană”, în seria „Societatea civilă” coordonată de Aurelian Crăiuţiu. El face parte dintr-o bibliografie socotită pe bună dreptate fundamentală în domeniul modelării unei conştiinţe civice adecvate democraţiei şi asumării lucid-active a europenităţii, ambele părţi dintr-un patrimoniu colectiv menit să contureze un viitor mai recompensant decât trecutul şi prezentul.

17

O v i d i u

P E C I C A N

Două dintre formulările cu care a intrat Guizot în istorie merită amintite ca unele ce sunt definitorii pentru felul cum înţelegea el provocările vieţii. „Spiritul revoluţionar, de insurecţie este un spirit opus în mod radical libertăţii” spunea el, definindu-se ca adept al reformării societăţii, şi nu al răsturnărilor brutale, aducătoare de dezechilibre pernicioase. Cu un alt prilej, el dădea sfatul: „Faceţi economii mai curând decât copii”, pariind pe o anume reţetă a prosperităţii, deşi astăzi ştim ceea ce el ignora: sporul demografic este el însuşi o bogăţie. În Istoria civilizaţiei în Europa – una dintre cele mai faimoase lucrări semnate de Guizot, în fapt un titlu sub care sunt reunite prelegerile universitare imediat anterioare anului 1828, când apărea volumul -, autorul face saltul de la istoria rezumată la reconstituiri faptice către tentativa de a descoperi un sens de înaintare dincolo de acestea. Istoricul îşi încadrează astfel demersul într-o concepţie vizând ambiţii de mai amplă cuprindere şi de o anvergură filosofică. Proiectul lui Guizot stă în picioare până astăzi şi fără de care istoriografia nu ar fi decât muncă de artizanat anticăresc, puzzle de întâmplări, chipuri şi împrejurări, scrutate cu un ochi avid de detalii, dar incapabil să descopere un sens mai profund. Din formula lui, înţeleasă astfel, se revendică şi Fernand Braudel, şi Ostwald Spengler, dar şi un Huntington.

Ce este însă civilizaţia pentru Guizot? Respingerea explicită a definiţiei de dicţionar îl obligă la exemple, tatonări şi deducții. Un popor care are trai înlesnit, dar este ţinut în amorţeală nu este civilizat.

Nici altul, care, fără a o duce deplin bine, trăieşte suportabil, dar ale cărui sentimente înalte au fost cultivate, principiul libertăţii fiindu-i, totuşi, neutralizat. Un al treilea tip de colectivitate ar fi cea care îşi dezvoltă câteva libertăţi individuale, dar trăieşte în extremă dezordine şi inegalitate socială; experienţă la fel de neproductivă pentru civilizaţie. Nici un al patrulea popor, în cadrul căruia libertatea fiecărui ins e mare, iar inegalitatea e redusă (ori trecătoare), dar unde nu există niciun interes pentru treburile publice, nu este de luat ca model. Abia popoarele care îşi schimbă starea, evoluând ca ansamblu, înaintând în cunoaştere şi în asumarea progresului societal la multiple niveluri creează şi degajă o civilizaţie.

Reţeta prin care poţi verifica în ce categorie ne putem încadra, este simplă: „Luaţi toate faptele din care se compune istoria unui popor şi care, în mod obişnuit, sunt considerate a fi elementele vieţii sale; luaţi

18

A V A L O N

instituţiile lui, comerţul său, industria sa, războaiele şi toate detaliile guvernării sale: atunci când vreţi să le consideraţi în întregul lor, în relaţia lor, atunci când vreţi să le apreciaţi, să le judecaţi, ce anume le cereţi? Le cereţi să arate în ce fel au contribuit la civilizaţia acelui popor, ce rol au jucat ele aici, ce parte au ocupat, ce influenţă au exercitat. Doar astfel veţi dobândi o idee completă a lor, şi, mai mult decât atât, doar astfel le veţi măsura, le veţi aprecia adevărata valoare: ele sunt, într-un fel, nişte fluvii cărora li se cere să dea seamă de apa pe care trebuie s-o verse în ocean”. Formula a fost urmată, la noi, de E. Lovinescu – om de formaţie pariziană insuficient explorată de exegeţi , în Istoria civilizaţiei române moderne (1924 - 1925). Nici Pompiliu Eliade nu era străin de acest spirit atunci când studia influenţa franceză asupra spiritului nostru public, stăruind asupra statalităţii româneşti în perioada fanariotă (1898), chiar dacă, în egală măsură, tentativa acestui autor poate fi raportată şi la analiza SUA întreprinsă de Alexis de Tocqueville sau a Rusiei datorată vărului acestuia din urmă, marchizul de Custine.

Cine face însă astăzi istoria civilizaţiei în cultura română?

Nr. 492, 17 septembrie 20091

CIVILIZAŢII În Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiei (ed. a III-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2008, 566 p.), iniţial o teză doctorală susţinută la Sorbona (1972), Neagu Djuvara – singurul nostru teoretician al istoriei de anvergură, în viaţă – propune pe seama conceptului de civilizaţie o definiţie pe cât de laxă, pe atât de utilă. Ar fi vorba de civilizaţii atunci când ne referim la „culturile care: 1. au acoperit o arie geografică relativ întinsă pentru epoca în care au apărut, îmbrăţişând mai multe etnii sau mai multe state organizate; 2. au realizat o anumită unitate în moravuri, tehnici, arte, credinţe şi care, 1 Toate articolele din acest volum au aparut in revista Observator Cultural, la rubrica Avalon.

19

O v i d i u

P E C I C A N

3. dezvoltându-se în general pe o durată de peste două mii de ani, au trecut prin fazele aceleiaşi scheme de evoluţie politică” (p. 22). Este clar de la bun început că, pentru a accepta că asemenea definiţie are acoperire în realitate, trebuie să mijeşti puţin ochii şi să iei distanţă de tabloul ansamblului istoriei omeneşti, identificând subiecţii cu alte instrumente de măsură decât cele ale exactităţii. Amploarea în timp şi spaţiu a unei civilizaţii nu poate decât îndepărta de la pretenţia de rigoare ştiinţifică pe care, din când în când, atât discursul istoric propriu-zis, cât şi cel desfăşurat în marginea istoriografiei – cu pretenţii de reflecţie teoretic-metodologică – l-au mai etalat. Suntem în plină estimare intuitivă, bazată pe o inventariere lacunară a faptelor istorice (evenimente, procese, actori, cauzalităţi şi consecinţe), unde uneltele şi măsurătorile la care recurge specialistul diferă radical de cele ale arheologului care recoltează cioburi şi monede, fragmente de zid ori morminte, de cele ale desfoliatorului de fonduri arhivistice, sau de cele ale monografului care reface o imagine de ansamblu cu o cât mai mare acurateţe, pornind de la toate detaliile de prin studiile de amănunt pe o temă dată. Când vine vorba despre istoria civilizaţiei, istoricul se metamorfozează mai degrabă într-o specie de subiect cunoscător plasat cu o anume aproximaţie între filosof, antropolog şi prezicător ori ghicitor. El acceptă ca de la sine înţeles caracterul lacunar al informării şi preferă – printr-o opţiune lucidă – să lucreze cu materiale-şvaiţer, încercând să se concentreze asupra ansamblului, nu al circumstanţelor specifice unei durate scurte şi unui teritoriu îngust.

Să faci din studiul civilizaţiilor istorice o pasiune şi o profesie înseamnă să lucrezi cu megaliţi, încercând să suplineşti lipsa de precizie a surselor avute în vedere prin viziune. Desigur, aceasta din urmă ţine mai degrabă de generalizări, ridicări îndrăzneţe de la particular, dar în egală măsură şi de atitudini, de empatie, de opţiuni în raporturi destul de laxe cu raţionalitatea cotidiană. La drept vorbind, să retrasezi traiectul unei civilizaţii din interiorul unei vieţi individuale circumscrisă de un orizont finit de timp este un salt de mare îndrăzneală, un exerciţiu olimpic a cărui anvergură nu este la îndemâna oricui şi pentru care nu orice pregătire cărturărească ori de specialitate nu te recomandă. Rămân mereu, după terminarea studiilor, destule de adăugat brumei de cunoştinţe puse la treabă, pentru a deveni un istoric al civilizaţiilor în toată puterea cuvântului. Într-un anume sens, istoricul civilizaţiei este, prin însăşi natura efortului la care se supune, condamnat la filosofie. Dar el echivalează

20

A V A L O N

cumva şi munca fizicianului preocupat să înţeleagă şi să sintetizeze traseul făcut de univers de la apariţia sa încoace.

Paradoxal, din pricini de acest fel, expertul în istoria civilizaţiilor se află plasat mai aproape de Newton, Einstein ori Hawking, de Hegel şi Spengler ori de Fukuyama decât de înşişi colegii lui de meserie, istoricii care alcătuiesc majoritatea şi îşi fixează obiectivul în perimetre mult mai înguste, mai controlabile. Legea genului proxim trebuie, în asemenea situaţii, abandonată ca nefuncţională, sau gândită „transversal”, dincolo de domenii specializate, în funcţie de anvergură şi angulaţie. În istoria noastră asemenea rare personalităţi se pot număra pe degetele unei singure mâini. La drept vorbind, înafara lui Neagu Djuvara doar Lucian Blaga poate, eventual, binemerita acest titlu sonor şi rarissim. Deşi a fost puternic influenţat de cercetările lui Leo Frobenius şi a plătit tribut concepţiei lui Ostwald Spengler, prin încadrarea concepţiei sale despre civilizaţii într-o ontologie, cosmogonie şi axiologie proprie, alimentată abundent şi de multe alte resurse intelectuale, dar mereu adusă la un discurs şi o viziune proprie, Blaga îşi onorează proeminenţa filosofică. În ce îl priveşte pe Neagu Djuvara însuşi, discipol matur al lui Raymond Aron, trecut însă şi prin lecturi filtrate atent din Spengler, dar şi din Arnold Toynbee, autorul reuşeşte performanţa unei perspective proprii asupra succesiunii macrostructurilor istorice pe care le identifică drept civilizaţii. Nu este deloc puţin, iar exegeţii îşi vor spune cuvântul. nr. 453, 11 decembrie 2008

IMPERII Printre istoricii români dezbaterea pe tema imperiilor s-a legat mereu de o situaţie particulară: aceea că românii au fost, în trecut, nu doar o singură dată, supuşii unor mari imperii. Datorită acestui fapt, ceea ce pare să îi preocupe îndeobşte pe specialişti este problematica relaţiei dintre supuşii care am fost şi puterea dominatoare. Fie că este vorba despre tătari, de turci, de Habsburgi sau de ruşi, de politicile cotropitoare ale Germaniei naziste sau de trufaşa expandare a URSS, 21

O v i d i u

P E C I C A N

problematica imperiilor i-a preocupat mereu pe români, cu obstinaţie, în tentativa mereu reluată de a-şi înţelege istoria. Chiar de aceea, o scoatere din împrejurările obişnuite ale interogativităţii, printr-o repunere a problemei în termeni mai generali, îmbogăţeşte în mod salutar sugestiile, obligând la părăsirea cercetării rutiniere şi la reformulări mai în ton cu epoca globalizării, când marile entităţi supranaţionale par cele mai pregătite dintre toţi actorii politici activi (entităţi locale, regiuni şi autonomii, state-naţiune, alianţe transnaţionale, organisme suprastatale) să asume iniţiativele majore, de nivel mondial, În acest context, apariţia albumului pregătit de Robert Aldrich, Epoca imperiilor (Bucureşti, Ed. All, 2008, trad. de Gabriel Tudor, 320 p.; ediţia originală: 2007), în limba română, într-o prezentare demnă de subiect, fastuoasă, poate înviora, cu adevărat, dezbaterea de specialitate şi meditaţia liberă de orice obişnuinţe a cititorului cultivat.

După introducerea teoretică şi generală în materia cărţii, imperiile sunt trecute în revistă solemn şi comprehensiv de treisprezece specialişti – câte unul pentru fiecare imperiu - recrutaţi dintre cei aparţinând naţiunilor care au creat asemenea entităţi politice. Lista include Imperiul Otoman, Spania, Portugalia, Olanda, Scandinavia, Marea Britanie, Franţa, Rusia, Austro-Ungaria, Belgia, Germania, Italia şi SUA. După cum se poate vedea încă din prima clipă, listarea lui Robert Aldrich nu trece în revistă tot ceea ce a însemnat imperiu de-a lungul timpului. Lipsesc de aici marile experienţe cuceritoare ale lumii antice şi medievale (Egipt, imperiile mesopotamiene – Summer, Babilon, Asiria -, hitiţii, Persia, Imperiul Macedonean, Roma, Bizanţul), şi chiar unele mai puţin cunoscute, precum Imperiul Han, Srivijaya din sud-estul insular al Asiei, Champa, Pagan şi Imperiul Khmer, cel nipon, sau, în Americi, cel aztec şi incaş. Se poate deci afirma că o frecventare a atlasului imperial oferă incursiuni infinit mai spectaculoase, chiar dacă excludem din panoramă – din lipsă de suficiente dovezi istorice – vastele „culturi” ale epocii pietrei şi metalelor, ale căror urme materiale sugerează o unificare la nivelul civilizaţiei care putea, desigur, fi şi rezultatul unor înţelegeri sau constrângeri politice.

Important în propunerea lui Aldrich şi a echipei sale de redutabili istorici este însă proiectul de a trece în revistă, de la o considerabilă înălţime, biografiile unor imperii care au acoperit arealuri imense şi şiau întins activitatea peste epoci întregi. Obişnuinţa de a discuta astfel nu a fost exersată, la noi, decât, cel mult, de Nicolae Iorga, Lucian Blaga

22

A V A L O N

şi, mai recent, de Neagu Djuvara. În aşteptarea primei ediţii de Opere din creaţia lui N. Iorga (nimic nu o anunţă deocamdată, semn că la circa şapte decenii de la dispariţie, savantul rămâne tot prea mare pentru cultura noastră), trimiterile la scrierile relevante pentru tema la care mă refer aici rămân plurale şi disparate, de la Istoria Imperiului Otoman până la proiectul de istoriologie umană. Fără a fi în primul rând istoric – deşi a teoretizat istoria, în trilogii şi în Fiinţa istorică, şi, mai apoi, a şi ilustrat-o, printr-o lucrare referitoare la sec. al XVIII-lea ardelenesc -, Lucian Blaga a făcut binecunoscuta analiză morfologică a culturilor, a spaţialităţii şi temporalităţii inconştiente, abordând chestiunea formelor de civilizaţie generatoare de mari experienţe istorice dintr-un unghi plin de sugestii încă neexploatate suficient. La rândul lui, Neagu Djuvara, analizând tiparele civilizaţionale într-o teză doctorală dedicată teoriei istorice, jalona, şi el, cu noi interpretări, un traseu tematic prea rareori frecventat în România.

Anii recenţi, de când – prin alianţele sale strategice cu UE, NATO şi SUA – România a pătruns în marea politică planetară, aduc în atenţie nu doar noile imperii emergente în scena rapidelor transformări istorice actuale, precum SUA, UE, China şi Brazilia -, ci şi alte realităţi politice. În locul marilor formule imperiale absolutiste ale trecutului, actualele alcătuiri suprastatale par mai flexibile şi mai rezistente de când şi-au asociat democraţia şi libera exprimare a diversităţii, unele, sau concurenţa şi politicile de piaţă, altele. În raportarea, din interior sau din exterior, la acestea, România este chemată la alte mese de joc decât cele de odinioară, cu drepturi şi îndatoriri profund diferite. Fără a înţelege dinamica imperială şi regulile de astăzi ale jocului, destinul nostru istoric subaltern şi necreativ de odinioară are mari şanse de a se repeta. În evitarea acestei situaţii, meditaţia istorică originală românească are un rol de jucat şi este chemată să îşi manifeste cât mai deplin clarviziunea şi profesionalismul.

Nr. 476, 28 mai 2009

23

O v i d i u

P E C I C A N

SOROKIN ŞI CIVILIZAŢIILE Una dintre cărţile cel mai greu de găsit pe mapamond – apropo: n-o avem încă în traducere românească – este cea publicată în URSS, în 1922, de Pitirim Alexandrovici Sorokin, Foamea ca factor. Cum poate influenţa înfometarea comportamentul oamenilor, organizarea şi activitatea socială. Americanii au tradus-o sub titlul de Hunger as a Factor in Human Affairs (Florida, 1975), ceea ce face, de bine, de rău, posibilă consultarea ei, chiar dacă nu în originalul devenit inaccesibil după epurarea lui din circuitul ştiinţific, prin grija comisarilor lui Lenin. Născut în regiunea fino-ugrică Komi, în 1889, şi plecat printre umbre în 1968, acest om de ştiinţă a emigrat în SUA în 1923, devenind ulterior întemeietorul departamentului de sociologie de la Universitatea Harvard. Opozant al teoriilor lui Talcott Parsons, el a elaborat teoria ciclurilor sociale.

Lucrarea masivă şi controversată apărută în anii interbelici sub titlul Dinamici sociale şi culturale (1937 - 1941) – rămasă nediscutată în cultura noastră până în prezent - a lansat teoria conform căreia societăţile pot fi clasificate în funcţie de „mentalitatea culturală” pe care o dezvăluie. Aceasta poate fi ideaţională (realitatea e privită aici ca fiind de natură spirituală), senzuală (realitatea este materială), sau idealistă (realitatea este o sinteză de material şi spiritual). Conform lui Sorokin, civilizaţiile majore evoluează trecând prin aceste etape: ideaţională, idealistă şi senzuală. Fiecare dintre aceste faze ale dezvoltării culturale nu caută doar să descrie natura realităţii, ci stipulează şi natura nevoilor umane şi ţelurile necesar a fi satisfăcute, limitele între care trebuie satisfăcute şi metodele prin care se obţine satisfacerea lor. Acelaşi gânditor a socotit civilizaţia occidentală ca fiind senzuală, dedicată progresului tehnologic, drept care i-a profeţit decăderea, întrezărind afirmarea unei ere ideaţionale sau idealiste. În ultimele lui decenii de viaţă s-a dedicat studiului iubirii altruiste înţelese ca ştiinţă, măsură de prevenire a haosului universal. Tentativa din etapa finală a carierei sale îl face pe Sorokin autor al unei tentative emoţionante, în care doctrina christică a iubirii aproapelui pare abordată cu mijloace care alătură ştiinţa de laborator abordărilor de guru ale unui Gurdjieff. În acelaşi timp, însă, el nu se transformă într24

A V A L O N

un guru de tip oriental, mesianic, predicând altceva decât necesitatea imperioasă a altruismului în relaţiile interumane, astfel încât savantul se prezintă până la capătul vieţii tot ceea ce a fost: un om de ştiinţă generos, animate de intenţii nobile, şi nu un scamator-manipulator. În cultura română, întârzierea traducerii lucrării fundamentale a lui Pitirim Sorokin este o dovadă de întristătoare întârziere. Invocarea ei în discuţiile relevante pentru ceea ce în sec. al XIX-lea se numea etnopsihologie, în raport cu aşa-numita psihologie a popoarelor (Drăghicescu o reprezintă la noi fiind mai mult invocat, decât citit critic), în relaţie cu morfologia culturii (Leo Frobenius ş.a.) ar fi cât se poate de binevenită şi ne-ar permite înţelegerea şi situarea mai exactă a sistemului filosofic al lui Lucian Blaga, a tentaţiilor lui Mircea Vulcănescu, E.M. Cioran, Constantin Noica şi Petre Ţuţea de a glosa în marginea românităţii „absolute”, transcendente etc. Nu este, desigur, vorba de a decela influenţe în maniera comparatismului clasic, ci mai degrabă de a observa sincronicitatea unor fapte şi interpretări, a unor paradigme şi criterii, aşezându-le în relaţie cu propriile rădăcini care, nu o dată, sunt comune. La urma urmei, americanul Sorokin era, la origini, rus, şi s-a format în interiorul aceleiaşi culturi europene de care ţineau, prin studii şi lecturi, şi clasicii români deja invocaţie.

Interesantă se dovedeşte şi interpretarea realităţii istorice româneşti după modelul acreditat de Pitirim Sorokin. Tentativele de lăsare în urmă a arhaicului prin modernizare accelerată, începute de paşoptişti, temperate de viziunea junimistă, şi susţinute ulterior de sincroniştii interbelici, respectiv de adepţii stalinismului mimetic de după cel de-al doilea război mondial marchează un traseu oscilatoriu.

Etapele de senzualism materialist (racordarea la secularizarea occidentală sub Cuza Vodă şi la ateismul moscovit în timpul jumătăţii de veac comuniste) sunt contrabalansate de o relansare a modelului idealist (extremismul spiritualist interbelic, dar şi re-spiritualizarea cocteil - de tip New Age mai degrabă decât conformă modelului tradiţional – de după 1989).

Sorokin acordă, cum se vede, un rol semnificativ modului de gândire dominant într-o societate – pe care unii preferă să îl numească mentalitate -, făcând din el criteriul de clasificare al tipurilor de dezvoltare societală. Din păcate însă, modurile de gândire şi reprezentare a realităţii la un moment dat şi la nivel macrosocial sunt, pe cât de dificil de analizat, pe atât de greu de măsurat, nemaivorbind de fluiditatea lor dovedită şi direcţia impredictibilă a acesteia. Dintr-un

25

O v i d i u

P E C I C A N

alt punct de vedere, distincţia între cele trei tipuri sorokiniene de societăţi corespunde celei de maximă generalitate între idealism şi materialism, cu corectivul unui amestec între cele două care, la o privire mai atentă, rămâne singurul realist, căci tipurile pure sunt doar teoretice, normative, neregăsindu-se pe teren.

Aşa stând lucrurile, chiar dacă ele reprezintă radiografieri ale realităţii sociale şi civilizaţionale în categorii prea largi pentru a fi funcţionale, punerea lor în pagină şi concepţia de ansamblu a autorului spun suficient de multe pentru a merita o dezbatere serioasă. Să sperăm că ea va urma, în România, cât mai curând.

Nr. 508, 14 ianuarie 2010

GNOSTICISM ȘI POLITICĂ Opera de politolog și filosof al politicului, al istoriei sau chiar al conștiinței a lui Eric Voegelin (3 ianuarie 1901 – 19 ianuarie 1985) își face intrarea în cultura noastră prin traducerea eseului Religiile politice (București, Ed. Humanitas, 2010, 160 p.), găzduită de colecția Zeitgeist a lui Vladimir Tismăneanu, în traducerea și cu introducerea amplă a lui Bogdan Ivașcu. După cum indică ediția la care mă refer, textul a fost preluat din volumul al cincilea – Modernitatea fără limite - al seriei de autor Collected Works, unde ocupă paginile 19-74. Poate graba de a-l pune la dispoziția publicului din România, poate costurile mai reduse în timp de criză ale investiției într-un volum subțire sau poate chestiuni legate de dreptul de autor au determinat alegerea de a traduce doar cincizeci și ceva de pagini, un singur studiu, de fapt, dintro colecție vastă care își așteaptă receptarea meritată și în răsăritul latin al Europei. L-ar fi putut însoți și alte pagini elaborate în anii 30 ai secolului trecut, în încercarea de a reflecta mai bine preocupările - și soluțiile – pe care tânărul vienez Voegelin le manifesta pe atunci public, ajungând să își atragă nu doar antipatia extremei drepte, ci și criticile democratului Thomas Mann, pentru o pretinsă neutralitate științifică ce putea fi interpretată drept ambiguitate etică și justificare a nazismului.

26

A V A L O N

Darurile nu trebuie însă primite altfel decât cu bucurie, drept care exprim și eu aici mulțumirea de a avea la dispoziție un prim Voegelin în strai românesc, oricât de succint ar fi el; rămân însă în așteptarea traducerii lucrării magistrale, neîncheiate, în șase volume, Ordine și istorie. Cel puțin primele trei volume, separate de apariția celui de-al patrulea nu doar de peste un deceniu, ci și de modificarea perspectivei autorului, ar merita o cât mai grabnică punere în circulație științifică și culturală românească, asigurând o și mai temeinică bază de reflecție, ca și cunoașterea gânditorului ajuns la maturitatea creației. În ce privește traducerea Religiilor politice, nu mi-e clar de ce a fost lăsat pe dinafară motto-ul prezent în original („Per me si va ne la città dolente”, desprins din cântul III al Infernului), un omagiu adus autorului florentin al Divinei comedii, dar și un reper simbolic util în situarea gândirii din acea etapă a lui Voegelin. „Prin mine în cetatea suferindă…” indică faptul că tânărul politolog se vedea ca emisar al înțelegerii naturii durerii cetății și că se simțea afin cu demersul gânditorului medieval prin multiple fire invizibile. Acest lucru devine și mai evident când observăm că, de-a lungul întregii lui vieți, Voegelin a parcurs un demers personal în materie de cunoaștere invers celui al modernității europene. El a pornit de la analiza modernității în termeni raționali pentru a avansa, în partea a doua a activității, tot mai mult către identificarea ordinii în istorie cu mitul și simbolismul ce exprimă un proiect transcendent imposibil de descris cu acuratețe, însă descifrabil pe calea credinței. Evident că, în asemenea perspectivă, gânditorul a privit secularizarea și separația statului de biserică în ultimele secole ale dezvoltării omenirii apusene ca pe un proces de degradare, alienare sau alterare. Pe de altă parte, o asemenea evoluție personală confirma premisele exprimate în lucrările timpurii, precum Religiile politice, unde în spatele fenomenologiei politice actuale el descifra o viziune gnostică.

Sigur că o asemenea lectură „esoterică” a lumii trebuia să seducă pe amatorii de inițieri, mesaje secrete, transcendențe disimulate și metafizici legitimatoare de pe tot cuprinsul planetei, iar receptarea eseului timpuriu al lui Voegelin în România ar putea beneficia de adeziunea frenetică a aceleiași categorii de public, mai ales că o convingere de acest fel servită de o minte educată în spirit germanic impresionează printr-o anume siguranță a formulărilor. Onest cu sine și cu ceilalți însă, autorul însuși avea să își amendeze în anii 1970, cu prilejul apariției întârziate a volumului al IV-lea din Ordine și istorie –

27

O v i d i u

P E C I C A N

intitulat Epoca ecumenică -, prea simplificatoarele presupoziții din lucrările anterioare.

Lectura prezentului prin chei universaliste și globalizante, prea laxe, se poate dovedi adeseori prea generală pentru a da răspunsuri adecvate întrebărilor de la care pornește o cercetare. Se prea poate ca acest neajuns să marcheze și înțelegerea modernității politice ca gnoză diseminată în variante diverse.

Nu e nevoie să fii gnostic pentru a fi nemulțumit de așezarea ta în lume, câtă vreme cele trei mari religii monoteiste acreditează, ele însele, izgonirea primului om din Paradis și, odată cu ea, decăderea din starea paradisiacă într-o formulă existențială degradată. Cum ar putea aceasta produce, în raport cu existența în Rai, altceva decât frustrare?!

Acțiunea răului în lume, admisă și în iudaism, și în creștinism, și în islamism, nu este o inovație gnostică. Iar schimbarea condiției umane prin cunoaștere este o atitudine exprimată inițial în episodul adamic al consumării fructului din pomul cunoașterii.

Toate acestea conduc însă, cum se vede, la scenarii arhetipale, și tocmai în aceasta stă contribuția – sau eroarea, depinde de cine se referă la faptul respectiv – a operei lui Eric Voegelin. Nu arhetipurile fac istoria, ci puzderia de fapte și procese, evenimente concrete care, fie și întruchipând – sau părând susceptibile de o interpretare de acest fel – mituri și arhetipuri, rămân separate de scenariile mitologice respective prin numeroase alte trăsături.

Cartea tânărului savant Eric Voegelin, devenită accesibilă în limba română, indică nu atât o cale viabilă de interpretabilă a istoriei, cât eșecul unei filosofii a istoriei spectaculare, dar incapabilă să rezolve mulțumitor problema cu care se confruntă.

Nr. 564, 25 februarie 2011

VOEGELIN ȘI ROMÂNII Pătrunzând în substanța studiului lui Eric Voegelin Religiile politice (București, Ed. Humanitas, 2010, 160 p.), constați că observațiile lui se întemeiază pe generalizarea unei experiențe occidentale: secularizarea societăților apusene în veacurile modernității. Ce s-ar fi întâmplat însă 28

A V A L O N

dacă autorul ar fi avut în vedere societățile răsăritene ortodoxe și postbizantine în care numai comunismul ultimului secol a încercat o secularizare forțată (și care, o vedem azi cât se poate de bine, a eșuat, de altfel)? În Imperiul Bizantin, unde coroana imperială subsuma și atribute ecleziastice necontestate, ba chiar intens susținute de Biserică – așa cum observa Frantisek Dvornik într-o lucrare fundamentală -, îndepărtarea de religiozitatea medievală nu s-a produs de la sine, ca efect al educației și al dezvoltării științei. Lucrurile s-au petrecut chiar pe dos. Prăbușirea imperiului răsăritean-creștin sub turci a întărit rolul Patriarhiei, adăugându-i și atribute politice în conducerea miletului (a comunității confesionale) proprii. Pe de altă parte, grija prezervării propriei identități religioase a făcut popoarele ortodoxe ajunse sub dominație otomană să își întărească adeziunile față de credința strămoșească, în loc să le slăbească.

Cazul românesc este mai bine cunoscut. La un timp după ce, în țările aflate sub tutela papalității, unii savanți socotiți eretici mureau – precum Giordano Bruno, în 1600 – pe rug sau abjurau (ca Galileo, în 1633), la Istanbul piereau executați din motive de fidelitate față de credința lor ortodoxă toți bărbații din familia principelui român Constantin Brâncoveanu (15 august 1714). Unirea principatelor din 1859, înfăptuită la umbra protectoare a imperiului lui Napoleon al IIIlea și reformele care au urmat au inclus și separarea decisă a statului român modern de biserică, inclusiv prin secularizarea averilor mănăstirești. Dar asta nu a însemnat și desprinderea statului din îmbrățișarea ecleziastică. După proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1 mai 1885) s-au văzut înaintemergători religioși români implicați profund în treburile guvernării, cum a fost în perioada interbelică, când patriarhul Miron Cristea a ajuns senator, devenind mai apoi regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930) și primministru (10 februarie 1938 și 6 martie 1939). S-a dovedit că girarea politicii momentane de către o înaltă față bisericească a fost nefastă, datorită caracterului profund antidemocratic al politicii de stat românești în acea perioadă. Cu toate acestea, după 1989, când paranteza comunistă a istoriei noastre s-a închis, preluarea de către stat a obligației de a plăti o parte din salariile preoților și, mai recent, trecerea fostului departament al Cultelor în subordonarea directă a prim-ministrului semnalează revenirea și întărirea treptată a vechiului tip de relație dintre Biserică și Stat în România.

Atâta câtă a putut fi sub comunism, secularizarea societății românești pare mai degrabă un simulacru. O indică nu doar 29

O v i d i u

P E C I C A N

multitudinea de biserici ridicate, în vremurile tranziției postcomuniste, care numai înlesnite nu au fost, pe banii enoriașilor, pretutindeni în țară, ci și formalismul ateu al nomenclaturii, care nu a pregetat să își boteze religios copiii, să se cunune în biserică și chiar să sponsorizeze discret locașurile de cult.

Iată de ce cred că perspectiva lui Voegelin nu izbutește să rezolve, la nivelul întregii istorii universale, chestiunea răului în societatea modernă și nici să explice satisfăcător derapajele politicii contemporane prin trimiterea la arhetipal. Din acest punct de vedere, explicația faptului istoric dată de Blaga, ca fapt cu amprentă stilistică, pare mai flexibilă și mai posibil de racordat la mersul istoriei prin epoci.

Un voegelinian recent – nu mai puțin jungian, însă – se dovedește Coriolan Babeți în trilogia Democrația, o religie a Marii Mame (2009) care, s-a spus, „…descoperă aceeaşi constanţă arhetipală în mişcările istorice aproape geologic de largi”, asertând că „Valorile democraţiei … sunt cele ale femininului”, în timp ce tiraniile țin de masculinitate (Călin Andrei Mihăilescu).

După un alt comentator al lui Babeți, „Critica arhetipală se deosebește de alte forme de critică mai cu seamă prin aceea că, în mod programatic, își restrânge opțiunile. Față de critica de gust sau de cea stilistică, ori de aceea tematică, ea ni se arată a fi mai puțin frivolă, locvace și, de fapt, mai mult axată pe esențialitate. Texte, imagerie, muzică, formele sunt interpretate prin prisma recurenței unor mituri și toposuri, arhetipuri …” (Dumitru Radu Popa, „De la cronologie la cronotopie”, în Cultura, 20 ianuarie 2011). Valorizând pozitiv arhetipalismul, D.R. Popa își face cunoscută propria situare în raport cu acesta, dar nu uită să atragă atenția asupra caracterului esențialist al abordării. În orice caz, balansul propus de Babeți – masculin-feminin – nu rămâne cantonat numai în registrul arhetipalului, ca soluția lui Voegelin, ci are șansa de a fi dublat și de o realitate sexuală, culturală și de gen concretă, palpabilă, ceea ce îi conferă o viabilitate suplimentară, permițând inclusiv „măsurătorile” științifice, cantitative și calitative.

Cred că în momentul când opera principală a lui Voegelin va fi tradusă, în fine, și la noi, ea va aparține mai degrabă istoriei culturii decât avangardei deschizătoare de drumuri, fiind deja parțial metabolizată și rămânând numai în parte aplicabilă realităților istorice extra-occidentale.

Nr. 565, 4 martie 2011

30