Canada vol. 1 (preview) by CA Publishing

Coordonator

Corneliu Nicolescu

Project manager

Maria Mihaela Nistor

Canada De la descoperire până în 1867

2010

© CA Publishing, 2010 Coperta: Palkó Botond (www.palkobotond.ro) Redactor: Maria Mihaela Nistor Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Canada : de la descoperire până în 1867 / Corneliu Nicolescu (coord.). – Cluj-Napoca : CA Publishing, 2010 Bibliogr. ISBN 978-606-92737-6-0 I. Nicolescu, Corneliu (coord.) 94(71)"1867/..."

Editura CA Publishing www.ca-publishing.ro

Cluj‐Napoca, B‐dul Eroilor nr. 34, ap. 3

Cuprins

Introducere

SIMION LARISA

Noua Franță 1534‐1759

NICOLETA NICOARĂ Istoria comerţului cu blănuri de la primele schimburi până în secolul al XIX‐lea

3 DELIA CROITOR

Războaiele irocheze (1605‐1701)

4 ŞIPEŢEAN CRISTIAN

Provocările coloniale. Compania Golful Hudson

5 ALEXANDRA TIEANU

Secolul XVIII: Războaie în coloniile nord‐americane

6 CĂTĂLIN PETCU

Canada în contextul Războiului de șapte ani

7 HORAȚIU NICOLESCU

Considerații asupra Americii de Nord Britanice

8 MARIA GĂVĂNECI

Schimbările constituționale sub control britanic 1763‐ 1840

9 HOJBOTĂ BOGDAN

Războiul din 1812

115

10 DELIA ALBU

Montréal, Québec, Toronto în secolul al XIX‐lea – survol din perspectiva jurnalelor de călătorie

134

11 BALOGH LASZLO

Regimul constituţional din 1867

147

Introducere Volumul de față reprezintă concretizarea unui proiect al masteranzilor secției Managementul relațiilor internaționale și al politicilor europene din cadrul Facultății de Istorie și Filosofie a Universității Babeș‐Bolyai, promoția 2007‐2009. Prezenta lucrare se înscrie într‐o serie de colaborări ale studenților cu coordonatorul, serie ce a început încă din anul 2007, prin Președinția Americană, apărută la Presa Universitară Clujeană. Acest proiect de cercetare și‐a dezvoltat o dinamică proprie, care a determinat și actuala promoție din cadrul masteratului amintit să continue cercetările asupra teritoriului nord‐american. Apare astfel și un volum II, intitulat Diversitate etnică și culturală în Canada după 1867, publicat în cadrul aceleiași colecții. Abordările sunt predominant diacronice, fără a omite însă metoda analizei sincronice. Ceea ce oferă particularitate acestui volum este, pe de o parte, complexitatea temelor analizate, iar pe de altă parte diversitatea punctelor de vedere prezentate în raport cu fiecare temă. Lecturând articolele ce compun volumul, observăm abordări pluriperspectiviste, însoțite, la rândul lor, de un acut simț critic al cercetătorului. Așadar, lucrarea de față își propune atât să ofere răspunsuri, cât și să genereze întrebări. Această carte tratează aspectele incipiente, dar esențiale atât devenirii statului canadian, cât și înțelegerii a ceea ce Canada reprezintă la începutul mileniului al III‐lea. Tocmai de aceea, volumul de față este recomandat atât istoricilor, cât și specialiștilor în relații internaționale sau în studii nord‐americane. Ținând cont de interesul crescut pentru confederația canadiană la nivel global, dar și de rolul‐cheie pe care Canada îl are deține pe plan mondial, prezentul volum poate constitui pentru orice cititor punctul de plecare în aprofundarea realității canadiene contemporane.

1 Simion Larisa

Noua Franţă 1534-1759 Teritoriul care se întindea din Newfoundland până la Rocky Mountains şi de la Hudson Bay până la Golful Mexic a purtat, în perioada 1534‐1763, numele de Noua Franţă.

Canada-un tărâm al făgăduinţei?

O serie de factori i‐a determinat pe negustorii europeni să caute ţinuturile vestice, principalele stimulente fiind dezvoltarea comerţului şi aventura.1 Înainte de 1300, Marco Polo a fost fascinat de minunăţiile Orientului, dar pericolele unei astfel de călătorii i‐au convins oarecum pe europeni să caute rute maritime vestice mai sigure.2 Rivalităţile imperiale au creat o puternică presiune în competiţia pentru supremaţia în afara Europei. Dacă Spania îşi pusese amprenta asupra Americii Centrale şi de Sud, portughezii şi 1

John Saywell, Canada. Pathways to the present, 1994, Stoddart Publishing Co. Limited, p. 11. 2 Cartier's Explorations, http://student.britannica.com/comptons/article-198155/Canada, accesat în data de: 10 martie 2008.

Canada. De la descoperire până în 1867

olandezii au dezvoltat legături cu Indiile de Est. Acestei competiţii i s‐au alăturat Anglia şi India şi, bineînţeles, Franţa, care nu dorea să rămână în urmă. Noile descoperiri au fost încurajate şi de evoluţiile tehnice, care făceau mai sigure călătoriile pe mare: hărţile mai detaliate, apariţia caravelelor, a astrolabului, a compasului magnetic au permis o mai mare precizie în desfăşurarea călătoriilor pe mare. Contextul cultural a ajutat, de asemenea, la manifestarea spiritului aventurier. Renaşterea, punând omul în centrul Universului, a încurajat testarea limitelor şi a barierelor, într‐un mod raţional şi ştiinţific, lăsând la o parte superstiţiile trecutului. Mările au devenit mai libere pentru englezi şi francezi după înfrângerea Armadei spaniole în 1588. Un an mai târziu, în Franţa a fost încoronat ca rege Henric al IV‐lea, care a crezut în constituirea unui Imperiu Francez în Lumea Nouă. Henric dorea să îşi refacă trezoreria regală, folosită în timpul luptelor între catolici şi protestanţi. Totodată, a avut şi o puternică motivaţie misionară, dar şi o ambiţie financiară şi strategică.

Primele contacte- cele trei călătorii ale lui Jacques Cartier 1534-1541

În jurul anului 1523, navigatorul italian Giovanni da Verrazzano l‐a convins pe regele Francisc I să aprobe o expediţie pentru a găsi ruta vestică către Cathay în Asia. Mai târziu, în 1523, Verrazzano a navigat spre Dieppe, traversând probabil Atlanticul într‐o caravelă mică, cu 50 de oameni.3 După explorarea coastei Carolinei de azi a ancorat la Narrow, în New York Bay. A fost primul european care a descoperit New Yorkul de azi şi l‐a botezat Nouvelle Angouleme, în cinstea regelui, conte de Angouleme. Călătoria lui Verrazzano l‐a convins pe rege să stabilească o colonie în noul teritoriu descoperit. În 1534, în numele regelui Francisc I, Jacques Cartier a realizat prima călătorie spre noile pământuri ale Canadei de azi. Aceasta a fost o expediţie oficială, în urma căreia el i‐a prezentat regelui 3

John Saywell, op.cit., p.10.

ed. Corneliu Nicolescu

Franţei un raport asupra teritoriile şi populaţiilor întâlnite. A denumit multe din coastele importante ale Gofului St. Lawrence. Cartier a plecat din St. Malo pe 20 aprilie 1534 cu două vase şi un echipaj de 20 de oameni, câţiva dintre ei fiind criminali graţiaţi.4 În trei săptămâni a ajuns la Labrador, explorând mai întâi Strâmtoarea Belle Isle, sperând că va găsi o trecere spre China. Dar locul total neprimitor ‐ Cartier numindu‐l „pământul pe care Dumnezeu l‐a dat lui Cain”‐ l‐a determinat să navigheze spre sud, ajungând pe coasta sudică a Golfului St. Lawrence.5 Ajungând în Peninsula Gaspe, el a reclamat 10 metri de‐a lungul peninsulei în numele regelui Franţei. Cartier nu s‐a întors cu mult râvnitul aur, dar a adus cu el doi aborigeni, Domagaya şi Taignoagny, fii ai şefului Iroquois, Donnacona, cu care a dezvoltat legături comerciale. Cei doi băştinaşi le‐au vorbit francezilor despre bogăţiile din vest. Drept urmare, Francisc I a ordonat o a doua călătorie. Cartier va pătrunde în expediţia din anul următor până la satul Indian Stadacona, pe ruinele căruia se va ridica mai târziu oraşul Québec. A înaintat până la Hochelaga, oraşul Montréal de mai târziu. În aceste teritorii şi‐a petrecut Cartier iarna, dar mulţi dintre însoţitorii săi au murit de foame şi de frig.6 În cea de a doua călătorie, Cartier a plecat în data de 19 mai 1535 cu 3 vase şi 110 oameni, ajungând pe 7 septembrie în aşezarea denumită de Iroquois Kanata şi Stadacona, iar de acolo, împreună cu alţi 13 oameni, a ajuns la Hochelaga.7 Cea de‐a doua călătorie a lui Cartier s‐a dovedit mai importantă decât prima, deoarece acesta a descoperit râul St. Lawrence şi o serie de afluenţi ai acestuia, pe care exploratorii de mai târziu îi vor folosi în descoperirea unor noi teritorii. La întoarcere a navigat prin strâmtoarea care leagă Newfoundland de Cape Breton, ceea ce a condus la concluzia că 4

Cartier's Explorations, http://student.britannica.com/comptons/article-198155/Canada, accesat în data de: 12 martie 2008. 5 New France History, http://www.thecanadianencyclopedia.com/index.cfm?PgNm=TCE&Params=A1ARTA000 4499, accesat în data de: 12 martie 2008. 6 End of the First Colonizing Effort http://student.britannica.com/comptons/article-198155/Canada, accesat în data de: 13 martie 2008. 7 Ibidem.

Canada. De la descoperire până în 1867

Newfoundland este o insulă, descoperire foarte importantă în realizarea hărţilor. În 1541, Cartier a condus ultima expediţie către St. Lawrence. De această dată şi‐a stabilit cartierul general la Capul Roşu, nu departe de Stadacona. În primăvară a ajuns în ʼRegatul Saguenayʼ, unde a descoperit o mare cantitate de ceea ce au crezut că este aur şi diamante. De această dată, exploratorul era însoţit de Jean Francois de la Rocque, conte de Roberval, cu o parte a coloniştilor. Cartier a dezavuat ordinele lui Roberval de a‐l însoţi împreună cu coloniştii în Québec şi s‐a întors în Franţa. Iar efortul lui Roberval de a întemeia o colonie în aceste ţinuturi a fost inutil, pentru că peste iarnă majoritatea coloniştilor au murit, iar Roberval a hotărât, în aceste condiţii, să renunţe la proiectul de colonizare, iar Franţa a renunţat la experimentul canadian pentru aproape 60 de ani.8 În ciuda insucceselor suferite de Franţa, Cartier a fost primul european care a explorat râul St. Lawrence şi golful St. Lawrence. A completat harta sa cu o serie de nume băştinaşe: Kanata, însemnând loc de întâlnire, şi Kebec, locul în care râul se îngustează. Tot el a precizat și că Newfoundland este o insulă. A stabilit relaţii comerciale şi sociale cu populaţia Iroquois. Cartier a fost primul european care a încercat şi a reuşit să întemeieze o colonie permanentă pe teritoriul Canadei de azi. Totodată, a stârnit interesul pentru noi explorări ale acestei lumi.

Fondarea Noii Franţe

Până la sfârşitul secolului al XVI‐lea, flotele europene de pescuit au continuat să viziteze anual ţărmurile estice ale Canadei. Alături de pescuit, s‐a dezvoltat şi un trafic dezorganizat cu blănuri, în timp ce în Europa apăreau noi procedee de prelucrare a blănurilor. În aceste circumstanţe, în 1598, marchizul de la Roche pleacă spre Canada înzestrat cu un nou tip de autoritate, un monopol regal care

The History of Canada, consultat pe http://www.linksnorth.com/canada-history/end.html, accesat în data de: 13 martie 2008.

ed. Corneliu Nicolescu

îi dădea drepturi exclusive în comerţul cu blănuri.9 La Roche, urmărindu‐şi interesul, a stabilit o colonie mică la Sable Island, la sud‐est de Noua Scoţie. Aceasta a fost prima încercare a Franţei de a convinge diverşi nobili să întemeieze colonii în schimbul monopolului asupra blănurilor. Pierre Chauvin va stabili în 1600 un post de schimb la Tadoussac, pe râul St. River, care a supravieţuit numai trei ani.10 În 1604, monopolul a fost încredinţat lui Pierre de Monts. El şi‐a întemeiat o primă colonie la gurile râului St. Croix. Această poziţionare avea ca scop şi marcarea graniţei între provincia New Brunswick şi statul Maine. Printre însoţitorii lui de Monts s‐a aflat şi Samuel de Champlain, care a condus o expediţie în nord‐estul coastei americane de azi. În primăvara anului următor colonia a fost mutată pe ţărmul bazinului Annapolis, în vestul Noii Scoţii. În 1605 este înfiinţată colonia Acadia, ce va deveni, la scurt timp, cea mai de succes colonie franceză a acelor vremuri.11

Samuel de Champlain- părintele Noii Franţe

În 1602 Henry IV al Franţei l‐a angajat pe Samuel de Champlain ca hidrograf regal. Avmar de Chaste, guvernator de Dieppe în Nordul Franţei, a obţinut monopolul comerţului cu blănuri şi a stabilit un post comercial la Tadoussac. El l‐a invitat pe Champlain să‐l însoţească în expediţie acolo. Misiunea lui Champlain era clară: să exploreze Noua Franţă, să‐i examineze drumurile maritime şi să aleagă cel mai potrivit loc pentru dezvoltarea comerţului. Champlain a navigat pe 15 martie 1603 de la Honfleur şi s‐a pregătit să urmeze

The History of Canada, consultat pe http://www.linksnorth.com/canadahistory/thefounding.html, accesat în data de: 13 martie 2008. 10 1608 à 1759 : Nouvelle-France, http://www.canadiana.org/citm/themes/constitution/constitution3_f.html#nfdebuts, accesat în data de: 13 martie 2008. 11 Champlain's Explorations, consultat pe http://student.britannica.com/comptons/article198155/Canada, accesat în data de: 13 martie 2008.

Canada. De la descoperire până în 1867

ruta pe care Cartier o deschisese în 1535.12 A început să exploreze valea rȃului Saguenay. Apoi a navigat pe râul St. Lawrence în amonte, până la Hochelaga (Montréalul de azi). După ce Avmar de Chaste a murit în Franţa în 1603, Pierre du Gua de Monts a devenit locotenent general al Acadiei. El va întemeia o aşezare la Port Royal. Cei trei ani pe care i‐a petrecut în Acadia i‐au permis să realizeze o serie de hărţi. A călătorit aproape 1500 km de‐a lungul Atlanticului, de la Maine la Cape Cod. În 1608, Champlain a propus o reîntoarcere la valea râului St. Lawrence, mai ales la Stadacona, pe care a denumit‐o Québec. Pentru el, această zonă reprezenta o locație cheie pentru comerţul cu blănuri, dar și un punct de pornire pentru a găsi ruta ocolitoare către China. Alegerea pentru noua aşezare a fost determinată de existenţa portului şi a stâncii abrupte, dar protective pentru ceea ce va deveni metropola Québec. Un alt avantaj al Québecului a fost că nu era locuit de băştinași, întrucât Donnacona şi oamenii săi plecaseră13. Champlain a început construcţia pe 3 iulie şi a realizat‐o sub forma unui post comercial fortificat. Au fost construite depozite, locuinţe, palisade şi canale, folosind lemnul din pădurile apropiate. În timpul acestui al treilea voiaj a aflat de existenţa lacului Saint Jean, iar în 1608 a fondat ceea ce va deveni orașul Québec. Champlain a explorat, de asemenea, râul Iroquois. El s‐a aliat cu Huronii, Algonquins şi Montaignais împotriva tribului Iroquois. În 1609 are loc un eveniment important în istoria Canadei. Champlain şi francezii săi acceptă să îi ajute pe Huroni într‐o luptă împotriva tribului Iroquois. În timpul luptei, Champlain loveşte mortal pe doi dintre şefii Iroquois. Alianţa franco‐huronă a pecetluit evoluţia de mai târziu: francezii şi huronii împotriva englezilor şi Iroqouis. În 1611, Champlain s‐a întors la zona insulelor Hochelaga. Aici a găsit un port ideal şi a construit Place Royale, în jurul căruia se va dezvolta un oraş după 1642. Champlain a fost aşa convins că acesta era drumul spre Orient încât în 1612 a organizat o Comisie pentru a 12

Charles W. Colby, The Founder of New France.A Chronicle of Champlain, Toronto, 1915, p. 10. 13 History of Canada, http://canadachannel.ca/3/3Cfirstsett.php, accesat în data de: 14 martie 2008.

ed. Corneliu Nicolescu

căuta un pasaj prin care să ajungă în ţara numită China. În anul următor a început o expediție în susul râului Ottawa, în timpul căreia a ajuns la Insula Allumette. 14 Acesta a fost efortul lui Champlain de explorare, iar în anii care au urmat şi‐a dedicat eforturile înfiinţării unei colonii franceze pe valea St. Lawrence. Baza acestui proiect a fost aşezarea Québec. Primii ani ai noii colonii au fost dificili, în special deoarece, din punct de vedere demografic, regiunea s‐a dezvoltat foarte greu. Champlain a fost interesat să exploreze noile ţinuturi şi acolo unde nu a reuşit să ajungă şi‐a trimis oamenii, unul dintre aceştia fiind Etienne Brule, primul alb care a străbătut Pennsylvania şi primul care a văzut Lacul Superior.15 Champlain, în schimb, a descoperit în 1609 lacul ce urma să‐i fie omonim, iar în 1615 a ajuns în centrul ţinutului Huron, lângă Lacul Simcoe.16 În timpul acestor călătorii, Champlain i‐a ajutat pe Huroni în bătăliile împotriva Confederaţiei Iroquiese, motiv pentru care aceştia din urmă au devenit duşmanii de moarte ai Franţei. Un alt eveniment important în istoria Noii Franţe a avut loc în 1628, când cei cinci fraţi Kirke, piraţi, având sprijinul monarhului lor, după ce atacaseră Acadia, s‐au îndreptat spre Québec, cerându‐i lui Champlain să se predea împreună cu colonia sa. Cei cinci au fost ajutaţi şi de un context prielnic: Compania celor 100 de Asociaţi tocmai îşi trimitea prima expediţie. În acest fel, aşteptându‐i în Peninsula Gaspe, fraţii Kirke au capturat 18 din cele 20 de nave şi au luat 600 de prizonieri împreună cu importante provizii de iarnă. Acestea erau vitale pentru supravieţuirea coloniştilor din Québec. Fraţii Kirke s‐au întors în vara lui 1629 şi l‐au luat ca prizonier în Anglia pe Champlain. Acadia şi Noua Franţă au rămas în mâinile englezilor pentru următorii patru ani. Regele Carol va fi de acord să înapoieze Franţei coloniile în schimbul unei mari sume de bani. Cu toate acestea, fraţii Kirke au distrus toate aşezările pe care Franţa le 14 1608 à 1759 : Nouvelle-France, consutat pe http://www.canadiana.org/citm/themes/constitution/constitution3_f.html#nfdebuts, accesat în data de: 14 martie 2008. 15 The father of the New France, http://www.linksnorth.com/canada-history/thefather.html, accesat în data de: 14 martie 2008. 16 Samuel de Champlain, http://mrnussbaum.com/champ2.htm, accesat în data de: 14 martie 2008.

Canada. De la descoperire până în 1867

ridicase, punându‐l pe Champlain să înceapă din nou ridicarea coloniei la întoarcerea sa în 1632. Champlain va reveni în Noua Franţă şi va deveni guvernatorul ei începând cu 1633.17 El a fost foarte iscusit în realizarea hărţilor din aceste teritorii. Totodată, a dovedit abilități de foarte bun diplomat şi negociator, reuşind să încheie alianţe de success cu câteva triburi locale, inclusiv cu Huronii, cu Montagnais şi cu Mi’kmaq. Ca şi prim guvernator al Québecului, din 1608 până la moartea sa, în 1635, prin activitatea sa destoinică, poate fi considerat Părintele Noii Franţe. Totuşi, povestea începuturilor Noii Franţe rămâne marcată de nenumăratele încercări nereuşite, datorate lipsei de sprijin, dar şi lipsei de pregătire în faţa condiţiilor neospitaliere. Champlain a fost convins că descoperirea unei locaţii mai accesibile va determina succesul efortului de colonizare al Franţei în aceste teritorii. De aceea, el a încercat să‐l convingă pe Ludovic al XIII‐lea de avantajele religioase şi comerciale ale unei colonii franceze permanente în Lumea Nouă. Québecul a servit multor scopuri ale Franţei. Unul dintre ele a fost religios. Intenţia Franţei era să‐i convertească pe băştinaşi şi să reuşească diseminarea catolicismului în Lumea Nouă. Se considera că prin adoptarea creştinismului indigenii se pot ʽcivilizaʼ. În atingerea acestui obiectiv, au venit în Noua Franţă o serie de ordine catolice, îndeosebi Recoleţii şi Iezuiţii. În 1663, Québecul era doar o ramură comercială: comerţul cu blănuri se opunea agriculturii, contactele interculturale însemnau războaie şi boli pentru nativi, populaţia franceză era puţină, iar administrarea coloniei de către exploatatori era un dezastru.

17 New France History, consultat pe http://www.thecanadianencyclopedia.com/index.cfm?PgNm=TCE&Params=A1SEC83257 8, accesat în data de: 14 martie 2008.

ed. Corneliu Nicolescu

Primii misionari

Primii care au venit au fost Recoleţii, la începutul anului 1615. Intenţia lor era să‐i convertească pe Montagnais care trăiau în jurul St. Lawrence, dar şi pe Huroni. Dar recoleţii vor fi înlocuiţi de iezuiţi, mult mai agresivi în activitatea lor misionară. Iezuiţii au construit prima misiune romano‐catolică la Tadoussac. Ei au învăţat limba indigenilor, dar totodată i‐au convins pe băştinaşi să se convertească la creştinism. Cea mai mare misiune romano‐cotalică au construit‐o însă în ţinuturile Huronilor, Ontario de astăzi. Dar atitudinea indigenilor faţă de activitatea misionară era una divizată: o parte s‐au lăsat convertiţi, primind şi anumite privilegii, în vreme ce alții îşi vedeau ameninţate credinţele şi stilul de viaţă şi se împotriveau prozelitismului religios. Misionarii erau văzuţi cu şi mai multă suspiciune din cauza epidemiilor pe care le‐au adus cu ei şi care au determinat moartea a foarte mulţi indigeni.18 Dar toată această activitate misionară avea şi un alt scop, şi anume dezvoltarea comerţului cu blănuri. În acest sens, Cardinalul Richelieu a format în 1627 Compania celor 100 de Asociaţi, cunoscută mai târziu ca şi Compania Noii Franţe. În schimbul monopolului complet asupra comerţului cu blănuri, Compania avea datoria să administreze, să organizeze şi să populeze colonia. Trebuia să trimită cel puţin 4000 de colonişti în paisprezece ani, asigurându‐le locuinţa şi serviciul. Richelieu a interzis celor care nu erau romano‐catolici să locuiască acolo. Protestanţilor li s‐a cerut să renunţe la religia lor pentru a se stabili în Noua Franţă, de aceea mulţi au decis să se mute în coloniile engleze. Dar stagnarea creşterii populaţiei a fost călcâiul lui Ahile care nu a permis atingerea obiectivului Companiei. Pe de altă parte, piaţa europeană de blănuri nu suporta mai mult de 20000 de kilograme anual şi, de aceea, multe blănuri erau distruse în depozitele europene, păstrând însă un preţ ridicat.19

For the Glory of God, http://student.britannica.com/comptons/article-198155/Canada, accesat în data de: 14 martie 2008. 19 1608 à 1759 : Nouvelle-France,

Canada. De la descoperire până în 1867

Viaţa socială

Familia era o instituţie importantă în organizarea Noii Franţe. Familiile erau numeroase, cuprinzând peste zece membri. De obicei, copiii rămâneau în sânul familiei până când se căsătoreau. Rolul fiecăruia din familie era bine definit. Oricine, indiferent de vârstă sau sex, lucra câmpul şi avea grijă de animale. Produceau o economie auto‐suficientă. Sărbătorile se desfăşurau în ritmul naturii. Astfel, două dintre cele mai mari sărbători, pe lângă cele de Crăciun şi Paşti, erau 11 Noiembrie şi 1 Mai. Prima din ele se sărbătorea la casa stăpânului, când toate taxele erau plătite, iar cea de a doua anunţa venirea primăverii.20 În timp ce aproape trei sferturi din populaţie trăiau la ţară, existau şi locuitori ai oraşelor ce se aflau în plină dezvoltare. Cele mai importante oraşe erau situate pe râul St. Lawrence, în apropierea postului comercial. Québec, capitala şi cel mai mare oraş, avea o populaţie de aproape 2000 locuitori în secolul al XVI‐lea. Montréal, ridicat în 1642, s‐a dezvoltat rapid, devenind al doilea oraş ca mărime, pentru că era centrul comerţului cu blănuri. Oraşele erau încă într‐un stadiu primitiv de dezvoltare, multe case erau construite din piatră, gunoiul era aruncat pe străzi, exista multă mizerie şi violenţă. Existau asemănări, dar şi o serie de deosebiri între stilul de viaţă european şi cel din Noua Franţă. Deşi multe lucruri erau împrumutate din Europa, cum ar fi sistemul feudal şi religia catolică, ele erau adaptate contextului Lumii Noi, realizându‐se un mixaj între acestea și stilul de viaţă al aborigenilor în ceea ce privește, de exemplu, dieta sau mijloacele de transport. Oamenii foloseau drumurile pe apă, mai ales pe râul St. Lawrence, iar ca şi principal mijloc de transport, canoele.21

http://www.canadiana.org/citm/themes/constitution/constitution3_f.html, accesat în data de: 14 martie 2008. 20 Paul Linteau, Istoria Canadei, Editura Corint, 2002, p. 110. 21 Seigneur and Habitant, consultat pe http://student.britannica.com/comptons/article198155/Canada, accesat în data de: 14 martie 2008.

ed. Corneliu Nicolescu

Guvernarea regală

La mijlocul secolului al XVII‐lea, Noua Franţă era în pragul colapsului. În 1649 Iroquois au decis să lanseze un asalt major asupra duşmanilor lor, Huronii. Iroquois au ieşit învingători şi au distrus din temelii aşezările Huronilor. Intenţia iroquoisă era şi aceea de a‐i înlătura pe francezi de pe continent.22 După blocarea rutelor pentru comerţul cu blănuri, au atacat Québecul şi Montréalul. Coloniştii reuşesc să facă faţă unui asalt de şapte zile, dar mulţi dintre ei se hotărăsc să revină în Franţa. Această decizie nu face decât să înrăutăţească situaţia. Numărul mic al populaţiei era deja o problemă importantă pentru Noua Franţă. Într‐o jumătate de secol de existenţă, Noua Franţă număra numai 3000 de locuitori, a căror existenţă depindea prea mult de comerţul cu blănuri şi era mereu ameninţată de raidurile indigenilor.23 Ludovic al XIV‐lea va înlocui vechea formă de administrare a Noii Franţe şi va institui guvernarea regală, ceea ce presupune supunerea directă a Noii Franţe faţă de coroana franceză. Se trece la o formă de organizare centralizată, cu o birocraţie ierarhizată, iar toate deciziile sunt luate la curtea regală franceză şi implementate în Noua Franţă. Din punct de vedere economic, se va aplica teoria mercantilistă, conform căreia coloniile erau dezvoltate datorită beneficiilor comerciale pe care le ofereau. Nu numai că ele reprezentau un rezervor de aprovizionare pentru ţara‐mamă, dar o ajutau să îşi construiască şi rezerve de aur. Guvernarea regală a reprezentat o extensie a sistemului absolutist, practicat pe continentul european. În fruntea acestei guvernări era regele Ludovic al XIV‐lea, iar în subordinea lui directă se afla ministrul marinei şi coloniilor, Jean Baptiste Colbert. Sfatul lui Colbert devenea politică, decizia lui devenea lege.24. Consiliul 22

History of Canada, http://canadachannel.ca/3/3Droyalcol.php, accesat în luna martie 2008. 23 Ibidem. 24 New France, http://www.thecanadianencyclopedia.com/index.cfm?PgNm=TCE&Params=A1ARTA000 3345, accesat în data de: 14 martie 2008.

Canada. De la descoperire până în 1867

Suveran a devenit fundamentul guvernării regale, fiind format din 6 până la 12 membri. Guvernatorul general era Ludovic al XIV‐lea, care se ocupa de apărare, de probleme militare şi de relaţile cu indigenii. Episcopul controla bisericile, misiunile, spitalele, şcolile şi activităţile de caritate. Intendentul se ocupa de comerţul cu blănuri, de justiţie, finanţe, industrie, dar şi de problemele de zi cu zi. Aşadar, în noua provincie Noua Franţă, existau patru surse de autoritate, fiecare cu sfera proprie de responsabilităţi25: ‐ un guvernator, care se ocupa de problemele militare şi de relaţiile externe şi se subordona ministrului marinei. Regele era cel care numea guvernatorul. ‐ episcopul de Québec era responsabil atât de eforturile misionare, cât şi de spitalele şi şcolile din colonie. Era ales de rege şi confirmat de Papă. ‐ un intendent care, deşi etnic subordonat guvernatorului şi episcopului, dispunea de puteri mari. Fiecare provincie franceză avea un intendent care supraveghea ca deciziile regelui să fie aplicate. Controla cele trei ministere din interior: justiţie, administraţie civilă şi finanţe. Regele numea titularul acestui post. ‐ un Consiliu Suveran, redenumit Consiliul Superior în 1703, care avea rolul de Curte de Apel pentru problemele civile şi criminale. Până în 1675, guvernatorul şi episopul se ocupau de numirea membrilor Consiliului, apoi regele. Noua Franţă avea şi guvernare locală în Louisiana, Acadia şi Québec, la Trois‐Rivieres şi Montréal, fiecare fiind administrate de un guvernator local şi de un delegat al intendentului. Legislaţia care se aplica în Noua Franţă era acelaşi drept civil care se folosea şi în Franţa. Justiţia era administrată prin metoda inchizitorie tradiţională din Franţa. Această metodă acorda puteri mari judecătorului, dar era mai puţin costisitoare şi rapidă.

25 1608 à 1759 : Nouvelle-France, http://www.canadiana.org/citm/themes/constitution/constitution3_f.html, accesat în data de: 14 martie 2008.

ed. Corneliu Nicolescu

Activitatea intendentului Jean Talon

Jean Talon a jucat un rol foarte important în istoria Noii Franţe. Intenţia lui în 1665, când a ajuns în colonii, a fost să o transforme într‐una din cele mai importante posesiuni ale regelui. S‐a ocupat nu numai de agricultură şi de comerţul cu blănuri, dar şi de construirea unor nave, de comerţul cu indienii din vest, de pescuit şi chiar de o berărie. Mai întâi, s‐a dedicat îmbunătăţirii apărării coloniei, aducând 1100 soldaţi şi ofiţeri la regimentul de la Carignan‐ Salieres.26 Totodată, a încercat să îmbunătăţească relaţiile cu indigenii, pentru a‐i face pe colonişti să se simtă mai siguri. Jean Talon este cel care a condus recensământul din iarna lui 1665‐1666, când au fost număraţi 3215 locuitori în Noua Franţă, mult mai mulţi decât cu câteva decade înainte. Totuși, rezultatele recensământului au demonstrat existența unei mari diferenţe între numărul bărbaţilor (2034) şi cel al femeilor (1181).27 Una din deciziile importante ale lui Talon a fost aceea de a creşte numărul populaţiei prin aducerea cât mai multor femei. În decada următoare, mai mult de 800 de “fiice ale regelui” au sosit în Noua Franţă.28 Talon a instituit recompense pentru cei care se căsătoreau şi aveau mai mult de 10 copii. În aceste condiţii, populaţia a ajuns la 7600 locuitori până în 1673.29 Acum se putea extinde şi agricultura, deoarece tot mai multe pământuri au fost cultivate. Odată cu creşterea populaţiei, Talon a reuşit să dezvolte o piaţă internă a blănurilor, dar şi industrii precum cea a textilelor sau a pantofilor. Un alt eveniment important al acestei perioade este pacea semnată cu tribul Iroqouois în 1667, moment după care Regimentul 26

Governor, Intendant, and Bishop, http://www.linksnorth.com/canada-history/governor.html, accesat în luna martie 2008. 27 Wood William, The passing of New France, editor H.H Lengton, vol. 9, p.110, http://infomotions.com/etexts/gutenberg/dirs/etext04/cca1010.htm. 28 New France History, http://www.thecanadianencyclopedia.com/index.cfm?PgNm=TCE&Params=A1ARTA000 2799, accesat în luna martie 2008. 29 Ibidem.

Canada. De la descoperire până în 1867

Carignan‐Salieres a fost rechemat în Franţa. Dar Ludovic i‐a încurajat să rămână în Noua Franţă. Mai mult de o treime s‐au supus cererii regelui şi s‐au stabilit în Noua Franţă, primind pământuri şi titluri senioriale. În planul organizării vieţii religioase s‐a remarcat episcopul Laval, care a ridicat numeroase biserici şi primul colegiu din Canada, Seminarul Teologic din Québec. Contele de Frontenac, în calitatea sa de guvernator între anii 1672‐1682 şi 1689‐1697, a continuat activitatea lui Talon. Frontenac s‐a remarcat prin activitatea lui de construire a unor forturi strategice. El a acordat o atenţie deosebită dezvoltării comerciale. Frontenac a construit Fortul de la Cataraqui în vederea îmbunătăţirii relaţiilor cu tribul Iroquois, dar și pentru a încuraja schimburile comerciale cu aceştia, motivându‐i să dezvolte relaţii mai bune cu coloniştii francezi decât cu Anglia. Dar Frontenac este rechemat în Franţa din cauza stilului său de viaţă extravagant, iar succesorul său, Antoine Lefebvre de la Barre va extinde comerţul cu blănuri, construind mai multe forturi şi creând Compania Nordului pentru a concura cu nou înfiinţata Hudson Bay Company. Dar relaţiile cu Iroquois se deteriorează din nou, iar pe fundalul războiul dintre Franţa şi Anglia, Iroquois atacă din nou coloniile franceze, distrugând aşezarea de la Lachine.30 În noile condiţii, Frontenac cere şi obţine permisiunea lui Ludovic să revină în Noua Franţă. El considera că triburile Iroquois sunt încurajate de coloniştii englezi din cele 13 colonii americane şi, împreună cu soldaţii şi aliaţii indigeni, în iarna lui 1689, ajunge până aproape de New York, unde atacă populaţiile ce locuiau acolo.31 Frontenac nu face decât să determine răzbunarea englezilor, care în 1690, sub conducerea lui William Phips, atacă mai întâi Port Royal, ajungând până în Québec. Phips plănuiește o blocadă a Québecului, sperând la o predare înainte de lăsarea iernii. Frontenac refuză să se predea, iar vremea nefavorabilă îl va ajuta să respingă atacul decisiv al lui Phips. Dar conflictele cu Iroquois nu au încetat. În 1696, Frontenac a organizat o campanie cu 2000 de soldaţi şi aliaţi 30

Paul Linteau, op.cit, p.120. History of Canada, http://canadachannel.ca/3/3Gconquest.php, accesat în luna martie 2008. 31

ed. Corneliu Nicolescu

indigeni, ajungând până în centrul teritoriilor Iroquois. Abia în 1701 indigenii din tribul Iroquois au fost dispuşi să încheie pacea.

Sfârşitul Noii Franţe

Noua Franţă a fost rezultatul ambiţiilor financiare şi strategice ale Franţei, care aspira la întemeierea unui mare Imperiu, ce trebuia să includă şi teritorii în afara Europei. Cartier a fost primul european care a explorat ţinuturile necunoscute şi neprietenoase ale Canadei de azi, reuşind să întemeieze o colonie permanentă în această parte a lumii. Dar cel care va exploata importanţa comercială a acestor ţinuturi va fi Champlain. El a înfiinţat Québecul de azi şi, prin activitatea lui destoinică în calitate de prim guvernator, şi‐a câştigat titulatura de Părinte al Noii Franţe. Alte două personalităţi importante care au marcat istoria Noii Franţe au fost intendentul Jean Talon şi Contele de Frontenac. Eforturile acestora au vizat înflorirea demografică şi economică a Noii Franţe, astfel încât acest teritoriu să ajungă cea mai importantă posesiune a regelui Franţei. Cu toate acestea, Franţa nu a reuşit să facă faţă triumfător presiunilor britanice, iar istoria pur franceză a noului teritoriu colonizat s‐a sfârşit în anul 1759. Cea mai importantă bătălie din istoria Canadei, care a schimbat cursul a 150 de ani de istorie, a fost cea din 13 septembrie 1759, pe câmpurile lui Abraham, în Québec. Cu toate că tratatul de la Paris se va încheia numai după patru ani, această bătălie a marcat sfârşitul Noii Franţe. Victoria Marii Britanii a însemnat redenumirea coloniei a cărei evoluție a fost prezentată mai sus, dar şi încorporarea acesteia în Imperiul Britanic.

Bibliografie Brune, Nick și Sweeny, Alastair. History of Canada Online. Waterloo, Northern Blue Publishing, 2005.

Canada. De la descoperire până în 1867

Colby, Charles W. The Founder of New France.A Chronicle of Champlain, Toronto, 1915. Leacock, Stephen, The dawn of Canadian history, Montana, Kessinger Publishing, 2004. Linteau, Paul, Istoria Canadei, Editura Corint, Bucureşti, 2002. Saywell, John, Canada. Pathways to the present, Stoddart Publishing Co. Limited, 1994. Surse electronice: Wood, William, The passing of New France, http://infomotions.com/ etexts/gutenberg/dirs/etext04/cca1010.htm Cartier's Explorations, http://student.britannica.com/comptons/article‐198155/Canada. History of Canada, http://canadachannel.ca/3/3Cfirstsett.php Champlain's Explorations, http://student.britannica.com/comptons/article‐198155/Canada End of the First Colonizing Effort, http://student.britannica.com/comptons/article‐198155/Canada For the Glory of God, http://student.britannica.com/comptons/article‐198155/Canada Governor, Intendant, and Bishop, http://www.linksnorth.com/canada‐history/governor.html New France History, http://www.thecanadianencyclopedia.com/index.cfm?PgNm=TCE& Params=A1SEC8325 Samuel de Champlain, http://mrnussbaum.com/champ2.htm Seigneur and Habitant, http://student.britannica.com/comptons/article‐198155/Canada

ed. Corneliu Nicolescu

The father of the New France, http://www.linksnorth.com/canada‐ history/thefather.html. The History of Canada, http://www.linksnorth.com/canada‐ history/end.html 1608 à 1759 Nouvelle‐France, http://www.canadiana.org/citm/themes/constitution/constitution 3_f.html#nfdebuts, accesate în luna martie 2008.