Securitatea (preview)

Barry Buzan Ole Wæver Jaap de Wilde

securitatea un nou cadru de analiză

2011

Barry Buzan, Ole Wæver, Jaap de Wilde Securitatea. Un nou cadru de analiză Copyright © CA Publishing, 2011, pentru prezenta ediție Copyright © Barry Buzan, Ole Wæver, Jaap de Wilde, 2011 Toate drepturile pentru prezenta ediție aparțin Editurii CA Publishing.

Reproducerea integrală sau parțială a textului sau a ilustrațiilor din această lucrare este posibilă numai cu acordul prealabil scris al Editurii CA Publishing.

Redactor: George Jiglău Index: Ioana Herbel Tehnoredactor, design copertă: Palkó Botond (www.palkobotond.ro)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BUZAN, BARRY Securitatea : un nou cadru de analiză / Barry Buzan, Ole Wæver, Jaap de Wilde ; George Jiglău (trad.). - Cluj-Napoca : CA Publishing, 2010 Bibliogr.

Index ISBN 978-606-92737-3-9 I. Wæver, Ole II. Wilde, Jaap de III. Jiglău, George (trad.)

355.45

Editura CA Publishing ADRESĂ: Cluj-Napoca, B-dul Eroilor 34/3 TEL: 0364-807.636 EMAIL: office@ca-publishing.ro WEB: www.ca-publishing.ro

Cuprins Cuprins

6

Prefaţă

9

CAPITOLUL 1

Introducere

13

Dezbaterea „extindere” versus „restrângere” în studiile de securitate ............... 14 Nivele de analiză ...................................................................................................... 19 Sectoare ................................................................................................................... 21 Regiuni ..................................................................................................................... 23 Teoria „clasică” a complexului de securitate ........................................................ 25 Dincolo de teoria clasică a complexului de securitate........................................... 32 Note .......................................................................................................................... 37 CAPITOLUL 2

Analiza de securitate - cadru conceptual

41

Ce este securitatea? ................................................................................................ 41 Securizare ................................................................................................................ 44 Sectoarele şi instituţionalizarea securităţii ............................................................ 48 Securitatea subiectivă, obiectivă şi intersubiectivă ............................................... 52 Puterea socială şi condiţiile facilitatoare ............................................................... 54 Actor şi analist în studiile de securitate ................................................................. 56 Unităţile analizei de securitate: actori şi obiecte de referinţă ............................... 60 Regiuni şi alte constelaţii de securizare ................................................................. 69 Note .......................................................................................................................... 73 CAPITOLUL 3

Sectorul militar

77

Agenda securităţii militare ...................................................................................... 77 Obiecte de referință şi actori de securizare ............................................................ 82 Obiecte de referință ............................................................................................. 82 Actorii de securizare ............................................................................................ 86

cuprins

Actorii funcţionali ................................................................................................. 87

Logica ameninţărilor şi vulnerabilităţilor ................................................................ 89 Dinamici regionalizatoare?...................................................................................... 95 Rezumat ................................................................................................................. 106 CAPITOLUL 4

Sectorul de mediu

109

Agenda securităţii mediului................................................................................... 109 Actori de securizare şi obiecte de referință .......................................................... 115 Logica ameninţărilor şi vulnerabilităţilor .............................................................. 120 Dinamici regionalizatoare?.................................................................................... 127 Rezumat ................................................................................................................. 135 Note ........................................................................................................................ 137 CAPITOLUL 5

Sectorul economic

141

Agenda securităţii economice ............................................................................... 141 Actori de securizare și obiecte de referință .......................................................... 147 Logica ameninţărilor şi vulnerabilităţilor .............................................................. 152 Dinamici regionalizatoare?.................................................................................... 161 Tendinţe de globalizare ...................................................................................... 161 Dinamica regională ............................................................................................ 164 Dinamici de localizare ........................................................................................ 168

Rezumat ................................................................................................................. 168 CAPITOLUL 6

Sectorul societal

171

Agenda securităţii societale .................................................................................. 171 Actori de securizare și obiecte de referință .......................................................... 176 Logica ameninţărilor şi vulnerabilităţilor .............................................................. 178 Dinamici regionalizatoare?.................................................................................... 180 Africa ................................................................................................................. 181 America Latină................................................................................................... 183 America de Nord ............................................................................................... 184 Europa .............................................................................................................. 188 Orientul Mijlociu ................................................................................................. 189 Asia de Sud ....................................................................................................... 191 Asia de Sud-Est................................................................................................. 192 Asia de Est ........................................................................................................ 192 Fosta Uniune Sovietică ...................................................................................... 194

Rezumat ................................................................................................................. 197 Note ........................................................................................................................ 198

securitatea. un nou cadru de analiză

CAPITOLUL 7

Sectorul politic

201

Agenda securității politice ..................................................................................... 201 Actori de securizare și obiecte de referință .......................................................... 207 Logica amenințărilor și vulnerabilităților .............................................................. 213 Dinamici regionalizatoare?.................................................................................... 219 Rezumat ................................................................................................................. 227 Note ........................................................................................................................ 227 CAPITOLUL 8

Cum sunt sintetizate sectoarele

231

Nivele de analiză ca modalitate de comparare a sectoarelor .............................. 233 Conexiuni trans-sectoriale .................................................................................... 235 Conexiuni prin prisma actorului în securitatea trans-sectorială ......................... 237 Exemple şi designul unei investigaţii empirice .................................................... 242 Franţa ................................................................................................................ 242 Japonia ............................................................................................................. 244 Statele „Lumii a Treia”........................................................................................ 245 Ordinea economică liberală internaţională .......................................................... 247 Mediul înconjurător ............................................................................................ 247

Uniunea Europeană: o lectură ............................................................................... 253 Concluzii: Scopuri .................................................................................................. 266 Note ........................................................................................................................ 269 CAPITOLUL 9

Concluzii

273

Studiile de securitate: Noul cadru de analiză ....................................................... 273 Implicații ale noilor studii de securitate pentru teoria clasică a complexelor de securitate ............................................................................................................... 275 Abordarea constructivistă ..................................................................................... 284 Noul nostru cadru în contrast cu abordarea tradițională ..................................... 289 Notă ........................................................................................................................ 296

Bibliografie

298

Index

323

Prefaţă Această carte defineşte un cadru nou şi comprehensiv de analiză în studiile de securitate. Stabilind problematica pentru o agendă mai cuprinzătoare, ea răspunde şi acuzaţiei tradiţionaliste conform căreia o agendă mai cuprinzătoare face ca subiectul să devină incoerent, dar definește securitatea în așa fel încât să încorporeze agenda tradiţionalistă. Volumul examinează caracterul distinctiv şi dinamica securităţii din cinci puncte de vedere: militar, politic, economic, de mediu şi social. Respinge argumentaţia tradiţionaliştilor în favoarea limitării securităţii la un singur sector, susţinând că securitatea este o politică aparte, aplicabilă unei palete largi de probleme. Volumul oferă o metodă operaţională constructivistă de distingere a procesului de securizare de cel de politizare – pentru a înţelege cine poate securiza o problemă şi în ce condiţii.

Scopul iniţial al acestei cărţi a fost de a actualiza teoria complexului de securitate regională (Buzan 1991; Buzan et al. 1990), reflectând sentimentul răspândit de la mijlocul anilor ’90 potrivit căruia sistemul internaţional de după Războiul Rece urma să aibă un caracter mult mai descentralizat şi mai regionalizat. Am intenţionat să aliniem teoria complexului de securitate cu agenda de securitate mult mai largă de după Războiul Rece pentru a o putea utiliza în analiza (dez)ordinii internaţionale emergente. Întrebarea noastră a fost „Cum a putut fi amestecată teoria complexului de securitate cu agenda extinsă a studiilor de securitate, care acoperea nu doar tradiţionalele sectoare militar şi politic, dar şi pe cele economic, social şi de mediu?”.

Această întrebare a reprezentat o consecinţă firească a contradicţiei, deja evidentă în lucrarea People, States and Fear (Buzan 1991), între argumentul în favoarea unei concepţii mai largi a securităţii, pe de o parte, şi o prezentare a teoriei complexului de securitate răspândită la scară largă în termeni militari şi politici, pe de alta. Această întrebare a rezultat în mod natural din două cărţi publicate anterior (Buzan et

securitatea. un nou cadru de analiză

al. 1990; Wæver et al. 1993). Prima dintre ele era bazată pe complexul de securitate care are ca punct central statul, iar a doua avea ca scop dezvăluirea componentei sociale a agendei extinse de securitate.

Teoria complexului tradiţional de securitate are puterea considerabilă de a explica şi de a prezice atât formarea tiparelor regionale durabile în relaţiile de securitate, precum şi a tiparelor intervenţiei externe în aceste regiuni. Dar ar putea fi extinsă această logică în sectoarele mai noi, având în vedere că importanţa relativă a securităţii militare şi politice a pierdut teren după sfârşitul Războiului Rece? În procesul de lămurire a acestei întrebări, am considerat necesar să acceptăm provocarea că agenda extinsă de securitate este incoerentă din punct de vedere intelectual. În consecinţă, proiectul a devenit mai ambiţios, transformându-se într-o consideraţie generală asupra modului în care poate fi înţeleasă şi analizată securitatea internaţională, fără a pierde din vedere scopul original.

Cea mai mare parte a conceptualizării şi a scrierii acestei cărţi a fost o întreprindere colectivă, toţi autorii având contribuţii substanţiale la fiecare capitol. Cu toate acestea, unele părţi au amprente individuale distinctive. Barry Buzan a fost principalul redactor al capitolelor 1, 3, 5 şi 9, a fost responsabil de abordarea sectorială şi a deţinut responsabilitatea generală în editarea şi coordonarea lucrării. Ole Wæver a fost principalul redactor al capitolelor 2, 6, 7 şi 8, dar şi al celei de-a treia secţiuni a capitolului 9, şi a fost principalul „furnizor” al abordării securizării în definirea subiectului. Jaap de Wilde, cel mai nou membru al grupului de cercetători de la Copenhaga, a fost redactorul principal al capitolului 4 şi al primelor două secţiuni ale capitolului 8, a avut contribuţii substanţiale la capitolele 5 şi 9 şi i-a împiedicat pe ceilalţi doi autori să aibă poziţii prea încrezătoare cu privire la premisele realiste.

Am primit ajutor substanțial în acest proiect. În primul rând, mulţumim Fritz Thyssen Stiftung, al cărei grant generos a făcut posibil ca Buzan să-şi concentreze atenţia asupra acestei cărţi între anii 1995 şi 1996, ca noi să formăm o echipă de experţi care ne-a furnizat o cercetare atentă şi continuă, dar şi pentru suportarea costurilor unui asistent de cercetare. În al doilea rând, îi mulţumim lui Hakan Wiberg şi staff-ului de la Institutul de Cercetare a Păcii din Copenhaga, care ne-a oferit o atmosferă încurajantă, stimulantă şi plăcută în care să lucrăm. Le mulţumim, de asemenea, consultanţilor noştri – Mohammed Ayoob, Owen Greene, Pierre Hassner, Eric Helleiner,

10

prefaţă

Andrew Hurrell şi Thomas Hylland-Eriksen – care ne-au pus la dispoziţie atât expertiza, cât şi gândirea cuprinzătoare. Toţi aceşti consultanţi au făcut comentarii scrise extensive în procesul de scriere a acestei cărţi. Versiunea finală poartă amprenta comentariilor lor, cu toate că nu deţin vreo responsabilitate formală pentru cele prezente în această carte. Îi mulţumim şi Evei Maria Christiansen şi lui Mads Voge, asistenţii noştri de cercetare, care s-au ocupat de majoritatea problemelor de logistică şi care au lucrat de multe ori până la ore înaintate fără a se plânge. Într-un final, le mulţumim celor care ne-au oferit voluntar comentarii pe parcurs şi ale căror cunoştinţe ne-au ajutat să ne conturăm argumentele: Didier Bigo, Anne-Marie le Golannec, Lene Hansen, Helge Hveem, Emile Kirschner, Wojciech Kostecki, Graziana Miniotaite, Bjorn Moller, Marie-Claude Smouts, Michael Williams, dar şi recenzorului nostru anonim de la Lynne Rienner Publishers.

Barry Buzan Ole Wæver Jaap de Wilde

11

C A P I T O L U L

1 Introducere Scopul acestei cărţi este definirea unui nou cadru comprehensiv pentru studiile de securitate. Abordarea noastră se bazează pe munca celor care au încercat, mai bine de un deceniu, să pună la îndoială întâietatea elementului militar şi a statului în conceptualizarea securităţii. Aceasta a provenit din diverse surse, rareori coroborate. O parte a provenit dinspre domeniul politicilor publice, organizaţiile reprezentative (inclusiv statul) încercând fie să obţină recunoaşterea intereselor lor, fie să se adapteze la noile circumstanţe. Alte întrebări au provenit din mediul academic: din cercetarea păcii, de la mișcările feministe, din economia politică internaţională şi din studiile de securitate şi strategice. În general, deplasarea lor a luat forma încercărilor de a extinde agenda de securitate, clamând statutul de probleme de securitate pentru chestiuni din sectoarele economic, de mediu şi social, dar şi al celor militare şi politice care definesc studiile tradiţionale de securitate (cunoscute şi sub denumirea de studii strategice). În consecinţă, în momentul de faţă există două viziuni asupra studiilor de securitate: cea nouă, a adepţilor extinderii, şi cea veche, a tradiţionaliştilor1, centrată pe armată şi pe stat. Este timpul să comparăm cele două viziuni şi să evaluăm costurile şi beneficiile pe care le presupune fiecare. Acest lucru necesită existenţa unor concepte unificatoare și a unei metode de a cerceta agenda extinsă într-o manieră coerentă. Este necesar, de asemenea, să realizăm o clasificare a ceea ce este şi a ceea ce nu este o problemă de securitate, să explicăm modul în care problemele sunt securizate şi să

securitatea. un nou cadru de analiză

identificăm dinamicile de securitate ale diferitelor tipuri de securitate, de la nivel local la nivel regional şi global. Identificarea problemelor de securitate este uşoară în accepţiunea tradiţionaliştilor, care echivalează securitatea cu problemele militare şi cu folosirea forţei.

Dar acest lucru este mai dificil atunci când securitatea este scoasă din contextul militar. Există o serie de pericole intelectuale şi politice atunci când cuvântul securitate este legat de o varietate tot mai mare de probleme.

Următoarea secţiune a acestui capitol urmăreşte dezbaterea dintre abordările noi şi cele tradiţionale ale studiilor de securitate.

Următoarele două secţiuni definesc conceptele care structurează analiza din acest volum. Prima defineşte înţelegerea noastră asupra nivelelor de analiză (locuri în spaţiu de la macro la micro, în care pot fi găsite atât sursele explicaţiei, cât şi consecinţele), iar a doua se referă la sectoare (viziuni de ansamblu care selectează un anumit tip de interacţiune). Restul părţilor capitolului se referă la regiuni, la modul în care ele relaţionează cu nivelele analizei, subliniind teoria complexului „clasic” de securitate şi revelând unele dintre problemele întâmpinate în procesul de extindere a gândirii complexului de securitate în sectoarele netradiţionale (economic, social, de mediu).

Dezbaterea „extindere” versus „restrângere” în studiile de securitate Dezbaterea „extindere” versus „restrângere” s-a dezvoltat din cauza insatisfacţiei faţă de limitarea domeniului studiilor de securitate impusă de obsesiile militare şi nucleare din timpul Războiului Rece. Această nemulţumire a fost stimulată iniţial de dezvoltarea agendei economice şi de mediu în relaţiile internaţionale în anii ‘70 şi ‘80 şi mai târziu de creşterea îngrijorării faţă de problemele de identitate şi de criminalitate transnaţională din anii ‘90. Extinderea provocată de aceste probleme a creat, la rândul ei, o reacţie, ducând la apariţia unor voci care cereau limitarea studiilor de securitate la probleme centrate în jurul ameninţărilor sau a utilizării forţei. Un argument cheie a fost faptul că extinderea progresivă a domeniului studiilor de securitate punea în pericol coerenţa

14

introducere

intelectuală a securităţii, acordându-i un sens atât de larg încât ar fi devenit de neînţeles. Acest argument a mascat, probabil, o îngrijorare politică, de cele mai multe ori nerostită, potrivit căreia faptul că problemele non-militare puteau deveni probleme de securitate ar fi avut efecte nedorite şi contraproductive asupra întregii lumi a relaţiilor sociale şi internaţionale (mai multe pe această temă în Capitolul 9).

Printre cei care au susţinut deschis extinderea domeniului studiilor de securitate s-au numărat Ullman (1983); Jahn, Lemaitre şi Wæver (1987); Nye şi Lynn Jones (1988); Matthews (1989); Brown (1989); Nye (1989); Crawford (1991); Haftendorn (1991); Tickner (1992); şi Wæver et al. (1993), cei mai mulţi pornind de la presiunea surselor noi de ameninţare, adesea non-militare. A existat, de asemenea, o puternică legătură în economia politică internaţională care a interconectat tiparele din sectoarele militar şi economic (Gilpin 1981; Crawford 1993, 1995; Gowa 1994; Mansfield 1994). Buzan (1991) este un adept al extinderii, dar a fost sceptic cu privire la perspectivele conceptualizării coerente a securităţii în sectorul economic (vezi şi Luciani 1989) şi de mediu (vezi şi Deudney 1990).

Buzan susţinea coroborarea unui subdomeniu militar distinctiv al studiilor strategice cu studiile de securitate extinse (1987; 1991, capitolul 10). Ullman (1983) şi Buzan (1991, capitolul 3) au extins definiţia ameninţării de la o formulare pur militară la una mai generală. Ceilalţi doi autori ai aceste cărţi sunt, şi ei, adepţi ai extinderii, de Wilde având un profil liberal-pluralist, iar Wæver autodeclarându-se realist post-modernist.

Apărarea poziţiei tradiţionaliste a pornit în momentul în care Războiul Rece s-a încheiat. Şi mai târziu au existat persoane care au găsit argumente în favoarea restrângerii domeniului la „orice se referă la prevenirea războiului nuclear între superputeri” (Lebow 1988: 508). Dar pe măsură ce principala misiune a comunităţii strategice – analiza confruntării militare dintre Est şi Vest – dispărea, a apărut o perioadă de dezorientare. Funcţia şi, implicit, statutul şi finanţarea întregului edificiu al studiilor de securitate dezvoltate în timpul Războiului Rece păreau să fie ameninţate; astfel, abordarea militară a analizei strategice părea extrem de vulnerabilă în faţa presiunii exercitate de adepţii extinderii. Reprezentativă pentru această perioadă a fost apariţia revistei Survival (31:6) din 1989, devotată integral „aspectelor non-militare ale strategiei”.

15

securitatea. un nou cadru de analiză

Tradiţionaliştii au reacţionat prin reafirmarea argumentelor convenţionale cu privire la durabilitatea dominaţiei securităţii militare (Gray 1994b). În măsuri diferite, aceştia au acceptat nevoia de a examina mai pe larg cauzele non-militare ale conflictelor din sistemul internaţional şi au încercat într-o măsură foarte mică să apere centralitatea statului în analiza de securitate într-o perioadă în care atât de mulţi actori non-statali aveau un rol important în afacerile militare. Majoritatea tradiţionaliştilor insistă asupra rolului definitoriu al conflictului militar în definirea securităţii şi sunt pregătiţi să-şi diminueze concepţia centrată pe stat. Cu toate acestea, unii – Lahn, Lemaitre şi Wæver (1987) şi Ayoob (1995) – susţin că sectorul politic primează, iar Ayoob priveşte statul ca element principal. Unii tradiţionalişti (Chipman 1992; Gray 1992) au afirmat că era vorba doar de o revenire la originile materiei, după limitarea nucleară artificială din timpul Războiului Rece, dar strategia cheie a fost de a permite extinderea doar în măsura în care ea putea fi legată de preocupările despre ameninţare sau de utilizarea efectivă a forţei între actorii politici. Aşa cum susținea Chipman (1992: 129): Elementul care structurează analiza strategică trebuie să fie posibila utilizare a forţei (...). Aspectele non-militare ale securităţii pot ocupa o parte mai mare din timpul strategului, dar nevoia popoarelor, a naţiunilor, a statelor sau a alianţelor de a procura, a desfăşura, a angrena sau a retrage forţele militare trebuie să rămână principalul scop al cercetărilor analiştilor de strategie.

Cu toate că încearcă în mod evident să previne extinderea subiectul, afirmaţia lui Chipman este interesantă deoarece se îndepărtează explicit de centrismul statal, recunoscând că popoarele şi naţiunile, dar şi statele şi alianţele pot utiliza forţa în mod strategic în sistemul internaţional.

Stephen Walt face, probabil, cea mai fermă afirmaţie a poziţiei tradiţionaliste. El susţine că studiile de securitate se referă la fenomenul războiului şi pot fi definite ca „studiul ameninţării, al folosirii şi al controlului forţei militare”. Împotriva celor care pledează pentru extinderea agendei de securitate în afara acestui domeniu strict militar, el susţine că un astfel de demers:

16

introducere

Prezintă riscul de a extinde excesiv „studiile de securitate”; urmând această logică, probleme precum poluarea, bolile, abuzul asupra copiilor sau recesiunile economice ar putea fi privite ca ameninţări la adresa „securităţii”. Definirea domeniului în acest fel ar distruge coerenţa sa intelectuală şi ar face mai dificilă proiectarea de soluţii pentru oricare din aceste probleme importante. (Walt 1991: 212-213) Walt (1991: 227; vezi şi Dorff 1994; Gray 1994a) permite existenţa „economiei şi securităţii” în concepţia sa, însă doar dacă ele sunt legate de probleme militare, şi nu de securitatea economică în sine.

Critica adusă de tradiţionalişti adepţilor extinderii, potrivit căreia aceştia riscă incoerenţa intelectuală, poate reprezenta un argument puternic. Agenda extinsă lărgeşte dimensiunea cunoaşterii şi a înţelegerii necesară pentru a urma studiile de securitate. Mai îngrijorător este că aceasta mai prezintă două probleme. În primul rând, având în vedere funcţia politică a termenului de securitate, agenda extinsă sporeşte nevoia de mobilizare a statului într-o gamă mai largă de probleme. După cum a subliniat Deudney (1990), acest lucru poate fi indezirabil şi contraproductiv în sectorul de mediu, iar argumentaţia poate fi extinsă uşor şi la alte sectoare. În al doilea rând, agenda extinsă tinde, aproape necugetat, să transforme „securitatea” într-un gen de lucru universal pozitiv – condiţia spre care toate relaţiile ar trebui să tindă. Dar, după cum a afirmat Wæver (1995b), aceasta este o poziţie periculos de îngustă. În cel mai bun caz, securitatea este un fel de stabilizare a relaţiilor conflictuale sau ameninţătoare, deseori prin mobilizarea de urgenţă a statului. Cu toate că securitatea din relaţiile internaţionale poate fi în general mai bună decât insecuritatea (ameninţări împotriva cărora nu există contramăsuri), o relaţie sigură conţine, totuşi, conflicte serioase – cu excepţia celor împotriva cărora au fost luate măsuri eficiente. Chiar şi acest nivel de dezirabilitate poate fi pus la îndoială: liberalii, de exemplu, susţin că o securitate economică prea mare distruge mecanismele economiei de piaţă. Securitatea nu trebuie privită prea uşor ca un lucru bun. Este mai bine, susţine Wæver, să se ţintească spre desecurizare: scoaterea problemelor din sfera urgenţelor şi plasarea lor în procesul normal de negociere al sferei politice.

17

securitatea. un nou cadru de analiză

Principalul scop al acestei cărţi este prezentarea unui cadru bazat pe agenda extinsă, cadru care va încorpora poziţia tradiţionalistă.

Suntem împotriva concepţiei că nucleul studiilor de securitate sunt războiul şi forţa şi că alte probleme sunt relevante doar dacă au legătură cu acestea (cu toate că în viziunea lui Buzan [1991, capitolul 10] o astfel de abordare s-ar potrivi cu ideea ca studiile strategice să rămână o specializare concentrată pe problemele militare în cadrul noilor studii de securitate). În schimb, noi dorim să construim o viziune mai radicală a studiilor de securitate, explorând ameninţările la adresa obiectelor de referinţă şi securizarea acestor ameninţări, atât non-militare, cât şi militare. Luăm în serios plângerile tradiţionaliştilor cu privire la incoerenţa intelectuală, dar nu suntem de acord cu concepţia că retragerea înspre nucleul militar este singura sau cea mai bună modalitate de a lupta împotriva acestei incoerenţe. Urmărim coerenţa, dar nu prin încadrarea securităţii în sectorul militar, ci prin explorarea logicii securităţii însăşi pentru a afla ce diferenţiază securitatea şi procesul de securizare de elementele pur politice. Această soluţie oferă posibilitatea de a ne desprinde de disputa actuală dintre cele două abordări.

Este nevoie să construim o conceptualizare a securităţii care să însemne ceva mai clar decât orice ameninţare sau problemă.

Ameninţările şi vulnerabilităţile pot apărea în multe zone, militare sau non-militare, dar pentru a conta ca probleme de securitate ele trebuie să îndeplinească o serie de criterii stricte, care le deosebesc de cursul normal al problemelor pur politice. Ele trebuie etapizate ca ameninţări existenţiale la adresa unui obiect de referinţă de către un actor al mediului de securitate care generează, astfel, aprobarea măsurilor de urgenţă în afara regulilor care s-ar impune în caz contrar. Aceste criterii sunt explicate pe larg în Capitolul 2 şi arată cum poate fi extinsă agenda studiilor de securitate fără a distruge coerenţa intelectuală a domeniului.

18

introducere

Nivele de analiză Mai bine de trei decenii, dezbaterea asupra nivelelor analizei au fost tema centrală a teoriei relaţiilor internaţionale (Buzan 1994c; Onuf 1995). Nivelele trec şi prin toate tipurile de analiză a securităţii, fie în dezbateri asupra obiectelor de referinţă preferate ale securităţii (indivizi versus state), fie asupra cauzelor războiului (structura sistemului versus natura statelor versus natura umană). Având în vedere că proiectul nostru a început cu întrebări despre relaţia dintre teoria securităţii regionale şi agenda multisectorială de securitate, şi el, la rândul lui, depinde de înţelegerea nivelelor de analiză. În următoarele capitole, vom folosi nivele de analiză în special pentru a localiza actorii, obiectele de referinţă şi dinamica interacţiunii care operează în domeniul securităţii.

Când vorbim de nivele, ne referim la obiectele analizei care sunt definite în funcţie de spaţiu, de la mic la mare. Nivelele sunt locuri unde pot fi localizate atât rezultatele, cât şi sursele explicaţiei. Teoriile pot sugera explicaţii cauzale de la un nivel la altul – de exemplu, de sus în jos, de la structura sistemului la comportamentul unităţii (ex. piaţa pentru firme, anarhia pentru state) sau de jos în sus, de la natura umană la comportamentul comunităţilor umane, fie ele firme, state sau naţiuni. Dar nu există nimic intrinsec în nivele care să sugereze un anumit tipar sau o anumită prioritate a relaţiilor între ele. Nivelele sunt mai degrabă referinţe ontologice ale locului unde se petrec lucrurile, şi nu surse de explicaţie în sine. În studiul relaţiilor internaţionale, cele mai frecvente cinci nivele de analiză sunt: 1. Sisteme internaţionale, respectiv cele mai mare conglomerate de unităţi interdependente sau care interacţionează şi care nu au niciun sistem deasupra lor. În prezent, acest nivel cuprinde întreaga planetă, dar mai demult au existat simultan mai multe sisteme internaţionale, mai mult sau mai puţin separate (Buzan şi Little 1994).

2. Subsisteme internaţionale, respectiv grupuri de unităţi din cadrul sistemului internaţional care pot fi deosebite de întregul sistem

19

securitatea. un nou cadru de analiză

prin natura particulară sau prin intensitatea interacţiunilor sau a interdependenţei lor. Subsistemele pot fi coerente din punct de vedere teritorial, caz în care sunt regionale (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est [ASEAN], Organizaţia Unităţii Africane [OAU]) sau nu (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol), caz în care nu sunt regiuni, ci simple subsisteme.

3. Unităţi, respectiv actori compuşi din subgrupuri variate, organizaţii, comunităţi şi indivizi, suficient de coezive şi independente pentru a fi diferenţiate de altele şi pentru a avea durabilitate la nivelele înalte (ex. state, naţiuni, firme transnaţionale) 4. Subunităţi, respectiv grupuri organizate de indivizi în cadrul unor unităţi care sunt capabile (sau încearcă) să afecteze comportamentul unităţii (ex. birocraţii, grupuri de lobby) 5. Indivizi, elementul de bază al majorităţii analizelor din sţiinţele sociale Nivelele oferă un cadru în care se poate teoretiza; ele nu sunt teorii. Ele permit localizarea surselor explicaţiilor şi rezultatele din care sunt compuse teoriile. De exemplu, neorealismul îşi localizează sursa explicaţiilor (structura) la nivel de sistem şi principalul rezultat (auto-ajutorare) la nivelul unităţii. Politica birocratică îşi localizează sursa explicaţiei (proces) la nivelul subunităţii şi rezultatul (comportamentul iraţional) la nivelul unităţii. Până la un punct, nivelele permit, de asemenea, identificarea majorităţii actorilor, a forumurilor şi a altor elemente implicate în relaţiile internaţionale.

Unele organizaţii (ONU) şi structuri (piaţa globală, societatea internaţională) operează la nivel de sistem; altele (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Uniunea Europeană [UE], Acordul Nord-American de Comerţ Liber [NAFTA], ASEAN) sunt în mod evident subsistemice. Dar nu este întotdeauna posibilă identificarea clară a actorilor dintr-un anumit nivel. Un grup de lobby precum sindicatul naţional al fermierilor poate fi încadrat clar la nivel de subunitate, dar organizaţiile transnaţionale, precum Greenpeace sau Amnesty International, îşi întretaie nivelele. Ele pot acţiona, în parte, la nivelul subunităţilor şi, pe de altă parte, la nivelele subsistemelor şi sistemelor. Acelaşi lucru este valabil în cazul firmelor multinaţionale.

20

introducere

Deoarece dezbaterea cu privire la nivelele de analiză în relaţiile internaţionale a fost asociată cu neorealismul, ea a tins să reflecte centrismul statal al acelei teorii, imaginând subunităţile ca făcând parte din state, iar subsistemele şi sistemele ca fiind compuse din state. Pe această bază, schema nivelelor de analiză a fost criticată pentru că întărea centrismul statului şi presupunerile interiorexterior tipice relaţiilor internaţionale (Walker 1993; Onuf 1995). Din această perspectivă, schema nu este doar o tipologie inocentă şi abstractă, ci prezintă o ontologie specifică ce ascunde vederii şi discriminează unităţile transnaţionale care nu se potrivesc în această schemă. Dacă se doreşte structurarea timpului şi spaţiului politic în anumite linii, schema nivelelor de analiză în forma sa neorealistă va fi considerată problematică. Nu este nevoie ca nivelele să privilegieze statele – nivelul unităţilor poate cuprinde mai multe elemente decât statele. Având în vedere că în acest proiect încercăm să instituim o mai mare diversitate de unităţi de securitate şi, din moment ce se poate spune că orice unitate în sine are un interior şi un exterior (Wæver 1994, în curs de apariție-b), nu acceptăm această vastă versiune a criticii. Acceptăm, însă, faptul că în relaţiile internaţionale trebuie conştientizată tendinţa schemei nivelelor de analiză de a întări gândirea centrată pe stat.

Sectoare Ce înseamnă adoptarea unei agende mai diversificate, în care problemele de securitate economică, socială şi de mediu merg mână în mână cu cele militare şi politice? Conceperea securităţii în termeni de sectoare s-a dezvoltat în timpul ultimelor decenii ale Războiului Rece, odată ce noi probleme au fost adăugate pe agenda politicomilitară. Practica de a recurge la sectoare este comună, dar arareori explicitată. Realiştii, de la Morgenthau la Waltz, discută în termenii teoriei politice, presupunând astfel că sectoarele sunt semnificative din punct de vedere analitic. A devenit obişnuită, în discuţiile despre relaţiile internaţionale, calificarea identităţii sistemelor în funcţie de sectoarele de activitate din cadrul lor, precum în „sistemul economic internaţional” sau „sistemul politic internaţional”. Michael Mann (1986, capitolul 1) priveşte puterea din perspectiva distincţiilor

21

securitatea. un nou cadru de analiză

dintre ideologie, putere economică, militară şi politică. Într-adevăr, întreaga divizare în discipline a ştiinţelor sociale şi a altor ştiinţe se bazează în mare parte pe o preferinţă de a gândi din perspectiva sectoarelor – o practică reflectată în discursul general, care presupune adeseori că economia, societatea şi politica pot fi separate fără a se gândi prea mult asupra modalităţii de a realiza acest lucru.

Adoptarea agendei extinse de securitate ne determină să reflectăm asupra a ceea ce înseamnă sectoarele.

O modalitate de a privi sectoarele este aceea de a considera că ele identifică anumite tipuri de interacţiune. Din această perspectivă, sectorul militar constă în relaţii de coerciţie; sectorul politic constă în relaţii de autoritate, statut de guvernare şi recunoaştere; sectorul economic constă în relaţii comerciale, producţie şi finanţe; sectorul social presupune relaţii de identitate colectivă; sectorul de mediu constă în relaţiile dintre activitatea umană şi biosfera planetei.

Buzan (1991: 19-20) a stabilit sectoarele analizei de securitate după cum urmează: În general, securitatea militară se referă la interacţiunea pe două nivele a ofensivei armate şi a capacităţii defensive a statelor şi a percepţiilor unui stat asupra intenţiilor celuilalt şi viceversa. Securitatea politică se referă la stabilitatea organizaţională a statelor, a sistemelor de guvernare şi a ideologiilor care le conferă legitimitatea. Securitatea economică se referă la accesul la resurse, finanţe şi pieţe necesare să susţină nivele de trai acceptabile, dar şi puterea statului. Securitatea societală se referă la sustenabilitatea tiparelor lingvistice tradiţionale, a culturii şi a religiei, identităţii naţionale şi tradiţiilor, în cadrul condiţiilor acceptabile pentru evoluţie.

Securitatea mediului se referă la conservarea biosferei locale şi globale ca principalul sistem de susţinere de care depind toate activităţile umane. Într-o lucrare mai recentă (Wæver et al. 1993: 24-27), am modificat această afirmaţie pentru a ne îndepărta de considerarea, uneori implicită, alteori explicită, a statului ca obiect central de referinţă al tuturor sectoarelor. Pentru ca abordarea multisectorială a securităţii să aibă vreun sens, a trebuit să permitem existenţa altor

22

introducere

obiecte de referinţă în afară de stat. Prezentul volum extinde acest argument.

Sectoarele trebuie să fragmenteze un întreg în scopul analizei prin selectarea unora dintre tiparele sale distinctive de interacţiune. Dar elementele identificate de sectoare nu există independent. Relaţiile de coerciţie nu există în afara relaţiilor de schimb, a autorităţii, a identităţii sau a mediului. Sectoarele pot identifica tipare distinctive, dar rămân părţi inseparabile ale unui întreg. Scopul selectării lor este doar reducerea complexităţii şi, implicit, facilitarea analizei.

Utilizarea sectoarelor reduce scopul cercetării la proporţii mai ușor de gestionat, prin reducerea numărului de variabile luate în calcul. Astfel, un economist priveşte sistemele umane în termenii bogăţiei şi dezvoltării accentuate şi justifică presupuneri restrictive precum motivaţia comportamentului prin dorinţa de a maximiza utilitatea. Realistul politic priveşte acelaşi sistem în termeni de suveranitate şi putere şi justifică presupuneri restrictive precum motivaţia sau comportamentul determinat de maximizarea puterii.

Strategul militar priveşte sistemul în termeni de capacitate ofensivă şi defensivă şi justifică presupuneri restrictive, precum motivarea comportamentului prin calculele avantajului coercitiv. Ecologiștii privesc sistemele în termenii aspectelor ecologice ale civilizaţiei şi ai nevoii de realizare a unei dezvoltări durabile. În sectorul social, un analist priveşte sistemele în funcţie de tiparele identităţii şi de dorinţa de a menţine independenţa culturală. Fiecare priveşte întregul, însă vede doar una din dimensiunile realităţii acestuia.

Metoda analitică a sectoarelor începe, astfel, cu fragmentarea, dar trebuie să se finalizeze cu reconstituirea întregului. Fragmentarea se realizează doar pentru a simplifica şi pentru a clarifica. Pentru a atinge, însă, un nivel de înţelegere, este necesară reunificarea părţilor şi studierea modului în care ele relaţionează, problemă pe care o vom trata în capitolul 8.

Regiuni Interesul nostru faţă de regiuni provine nu doar din lucrările noastre anterioare asupra teoriei complexului regional de securitate, dar şi din interesul cu privire la premisa conform căreia, în lumea de

23

securitatea. un nou cadru de analiză

după Războiul Rece, relaţiile internaţionale vor dobândi un caracter mai regionalizat. Raţiunea din spatele acestei presupuneri este că prăbuşirea bipolarităţii a îndepărtat principala forţă organizatoare la nivel global. Marile puteri rămase nu mai sunt motivate de rivalităţi ideologice şi toate dau semne evidente că vor să evite angajamente politice suplimentare dacă interesele lor nu sunt afectate puternic şi imediat. Această situaţie a dus la slăbirea conducerii la nivel global şi, în consecinţă, la ideea că, mai mult decât oricând, regiunile vor trebui să-şi rezolve singure propriile probleme. De asemenea, slăbirea angajamentului marilor puteri în problema globală este concomitentă cu dezvoltarea puterilor din majoritatea părţilor lumii. Lunga perioadă a dominaţiei europene şi Occidentale este erodată treptat de dezvoltarea posibilităţilor industriale, militare şi politice a tot mai multor state şi popoare.

Regiunile sunt un tip special de subsisteme2. Gruparea pe criterii geografice pare o caracteristică suficient de importantă a subsistemelor internaţionale: De ce ar tinde statele să formeze grupări regionale? Se comportă alte unităţi în acest mod? Trebuie să ne gândim doar la Uniunea Europeană, NAFTA, ASEAN, Asociaţia pentru Cooperare Regională în Asia de Sud, Forumul Pacificului de Sud, Comunitatea de Dezvoltare Sud-Africană, OAU sau la altele pentru a ne da seama de importanţa subsistemelor formate pe criterii teritoriale. Regiunile sunt obiecte de analiză în sine, locuri unde pot fi identificate consecinţele şi sursele explicaţiilor. De ce a apărut şi de ce se menţine acest tip de subsistem teritorial (sau o anumită variantă a sa) ca o trăsătură a sistemului internaţional?

Probabil că cea mai bună explicaţie a sistemelor statale regionale poate fi extrasă din gândirea lui Hans Mouritzen (1995, 1997). El începe cu faptul simplu, dar arareori luat în seamă, că unităţile (statele) sunt mai degrabă fixe decât mobile. În teoria contemporană a relaţiilor internaţionale, ideea că principalele unităţi politice nu sunt mobile este luată de bună, cu toate că nu a fost întotdeauna aşa. Mii de ani înainte de secolul XV, triburile barbare au fost un element important al sistemului internaţional. Aceste triburi se deplasau pe distanţe mari. În acele vremuri, acest lucru nu era neobişnuit.

Mouritzen susţine că, dacă unităţile sunt mobile, mediul fiecărei unităţi va constitui, după un anumit timp, sistemul în sine, şi nu un anumit segment din acel sistem. De asemenea, dacă unităţile sunt imobile, fiecare va înfrunta un mediu regional relativ stabil, format

24

introducere

din cele mai importante unităţi din proximitatea geografică; fiecare unitate va fi caracterizată de un anumit loc în structura sistemului (Mouritzen 1980: 172, 180).

Eşecul de a lămuri efectul unităţilor imobile explică, în parte, de ce nivelul subsistemelor a fost oarecum neglijat de teoria relaţiilor internaţionale. Hollis şi Smith (1991: 7-9), de exemplu, nici măcar nu menţionează acest aspect în schema lor. Identificarea mecanismului care formează regiunile atrage atenţia asupra nevoii de a acorda atenţie aspectului regionalizării nivelului subsistemelor în analiza securităţii internaţionale.

Această discuţie se referă în principal la state, a căror mobilitate/imobilitate e relativ clară. Argumentul lui Mouritzen, cu accentul pe sectoarele politic şi militar, aduce justificări suplimentare teoriei complexului de securitate clasic şi ne dă indicii asupra modului în care putem începe să ne gândim la relaţiile de securitate în alte sectoare. În sectorul social, de exemplu, ne-am putea aştepta ca unităţi precum naţiunile să demonstreze o imobilitate similară cu a statelor şi să găsim, astfel, formaţiuni regionale în cadrul lor. Dar în sectorul economic unităţi precum firmele sau găştile criminale pot fi extrem de mobile. Acolo ne putem aştepta logica nivelelor sistemice să funcționeze mai puternic şi, astfel, să avem puțin de-a face cu formaţiuni regionale.

Teoria „clasică” a complexului de securitate Această secţiune rezumă teoria complexului de securitate dezvoltată până în 1991 şi poate fi sărită de cei care sunt familiari cu lucrările lui Buzan (1991, capitolul 5). Teoria complexului de securitate a fost schiţată pentru prima oară de Buzan în prima ediţie a volumului People, States and Fear din 1983 (pp. 105-115). Teoria a fost aplicată Asiei de Sud şi Orientului Mijlociu (Buzan 1983), apoi a fost elaborată şi aplicată aprofundat în cazul Asiei de Sud-Est (Buzan 1988). Vayrynen (1988), Wriggins (1992) şi Ayoob (1995) au aplicat versiuni ale teoriei în mai multe cazuri cu caracter regional, şi Wæver (1989b, 1993), Buzan şi colegii (1990), Buzan şi Wæver (1992) şi Wæver şi colegii (1993) au utilizat-o pentru a studia transformările

25

securitatea. un nou cadru de analiză

suferite de Europa după Războiul Rece. Cele mai recente actualizări ale teoriei au fost prezentate de Buzan (1991, capitolul 5).

Logica regiunilor de securitate se bazează pe faptul că securitatea internaţională este o chestiune de relaţionare. Securitatea internaţională se referă în principal la modul în care colectivităţile umane relaţionează unele cu celelalte când vine vorba de ameninţări şi vulnerabilităţi, chiar dacă uneori se referă la modul în care aceste colectivităţi relaţionează cu ameninţările din partea mediului natural.

Accentul asupra naturii relaţionale a securităţii este în conformitate cu scrierile despre studiile de securitate (Herz 1950; Wolfers 1962; Jervis 1976), care au subliniat dinamicile relaţionale precum dilemele de securitate, echilibrul puterii, cursele înarmării şi regimurile de securitate. Despre securitatea unui obiect izolat (ex: securitatea Franţei) pot fi spuse prea puţine lucruri de interes; astfel, securitatea trebuie studiată într-un context mai amplu.

Cel mai amplu context, cel global, este util în studierea marilor puteri şi în analiza obiectelor de referinţă sistemice (mediul global, economia mondială, societatea internaţională). În modelul tradiţional al analizei de securitate (politico-militar), securitatea globală este insuficient integrată pentru a avea logică pentru majoritatea unităţilor: securitatea Togo-ului sau a kurzilor se deteriorează, în timp ce cea a Argentinei sau a Israelului se îmbunătăţeşte, iar cea a Suediei sau a Japoniei rămâne neschimbată – fără ca oricare dintre aceste situaţii să fie afectată de celelalte. Raţiunea din spatele teoriei clasice a complexului de securitate este că, pentru majoritatea actorilor de la nivelul unităţilor, securitatea politico-militară se încadrează în mănunchiuri de mărime medie, iar teoria cea mai relevantă este cea care se referă la nivelul regional. Una din problemele pe care le vom trata în această carte este dacă această raţiune rămâne adevărată în cadrul abordării multisectoriale.

Teoria clasică a complexului de securitate afirmă existenţa subsistemelor regionale ca obiecte ale analizei de securitate şi oferă un cadru analitic de lucru cu aceste sisteme. De asemenea, ca şi majoritatea lucrărilor tradiţionaliste în acest domeniu, teoria s-a concentrat în primul rând pe stat ca unitate cheie şi pe sectoarele politic şi militar. Acest cadru a fost proiectat pentru a sublinia autonomia relativă a relaţiilor de securitate regională şi pentru a plasa aceste relaţii în contextul unităţii (statul) şi a nivelelor sistemului. Unul din scopurile sale a fost de a le oferi specialiştilor din

26

introducere

domeniu limbajul şi conceptele care să faciliteze studiile comparative între regiuni, care sunt o slăbiciune importantă a literaturii existente.

Un alt scop a fost cel de a contrabalansa tendinţa teoreticienilor puterii de a subestima importanţa nivelului regional în problemele de securitate internaţională. Această tendinţă a fost exagerată de dezvoltarea neorealismului la sfârşitul anilor ’70 (Waltz 1979), care sa concentrat exclusiv pe structura puterii la nivelul sistemului. Pare probabil ca această tendinţă să se diminueze odată cu dispariţia bipolarităţii accentuate la nivelul sistemului şi cu apariţia unei structuri mai difuze a puterii internaţionale.

Toate statele din sistem sunt interconectate într-o ţesătură de interdependenţă de securitate. Dar din cauză că majoritatea ameninţărilor politice şi militare se „deplasează” mai uşor pe distanţe scurte decât pe distanţe lungi, insecuritatea este deseori asociată cu proximitatea. Majorităţii statelor le e frică mai degrabă de vecinii lor decât de puterile mai îndepărtate; astfel, interdependenţa de securitate din sistemul internaţional este departe de a fi uniformă.

Tiparul normal al interdependenţei într-un sistem internaţional divers din punct de vedere geografic, dar şi anarhic, este una bazată pe clustere regionale, pe care le denumim complexe de securitate.

Interdependenţa de securitate este evident mai intensă între statele din interiorul unor astfel de complexe decât între statele din afara lor.

Complexele de securitate se referă la intensitatea relativă a relaţiilor de securitate interstatale care formează tipare regionale distincte, configurate atât de distribuţia puterii, cât şi de relaţiile istorice de amiciţie sau inamiciţie. Un complex de securitate este definit ca un grup de state ale căror percepţii şi preocupări majore de securitate sunt atât de interconectate încât problemele lor de securitate internaţională nu pot fi analizate sau rezolvate independent. Dinamica formării şi structura unui complex de securitate sunt generate de statele din cadrul complexului – de percepţiile lor de securitate şi de interacţiunile reciproce. Complexele individuale de securitate sunt trăsături durabile, dar nu permanente ale sistemului internaţional.

Teoria afirmă că într-un sistem anarhic şi divers din punct de vedere geografic complexele de securitate sunt trăsături normale şi de aşteptat; dacă acestea nu sunt prezente, trebuie să se ştie de ce.

Deoarece sunt formate din grupări locale de state, complexele clasice de securitate nu au numai un rol central în relaţiile dintre membrii lor; ele condiţionează crucial, dacă este cazul, modul în care

27

securitatea. un nou cadru de analiză

puterile externe penetrează regiunea. Dinamica internă a complexelor de securitate poate fi localizată de-a lungul unui spectru în funcţie de ceea ce defineşte interdependenţa de securitate: amiciţia sau inamiciţia. La polul negativ se află formarea conflictelor (Senghaas 1988; Vayrynen 1984), în care interdependenţa se naşte din frică, rivalitate şi percepţii reciproce de ameninţare. La mijloc se situează regimurile de securitate (Jervis 1982), în care statele se tratează reciproc ca potenţiali duşmani, dar au încheiat acorduri de asigurare cu scopul de a reduce dilema de securitate dintre ele. La polul pozitiv al spectrului se află o comunitate pluralistă de securitate (Deutsch et alli 1957: 1-4), în care statele nu mai aşteaptă şi nu se mai pregătesc de utilizarea forţei în relaţiile dintre ele. Integrarea regională va elimina un complex de securitate cu aceleaşi limite, transformându-l dintr-un subsistem anarhic de state într-un singur actor mai mare în cadrul sistemului. Integrarea regională a membrilor unui complex va transforma structura de putere a respectivului complex.

Potrivit teoriei, complexele de securitate, asemenea echilibrului puterii, sunt produsul intrinsec al sistemelor internaţionale anarhice.

Există două condiţii în care un complex de securitate nu poate exista. În primul rând, în unele zone statele locale au atât de puţine capacităţi încât puterea lor se proiectează puţin sau chiar deloc în afara propriilor graniţe. Aceste state au perspective de securitate direcţionate spre interior şi între ele nu există o interacţiune de securitate suficient de mare pentru a genera un complex local. A doua condiţie apare atunci când prezenţa directă a puterilor externe într-o regiune este atât de mare încât suprimă dinamica de securitate dintre statele locale. Această condiţie este denumită acoperire, care implică în mod normal staţionarea de forţe armate în zona acoperită de marile puteri care intervin şi este deosebită de procesul normal de intervenţie a marilor puteri în problemele complexelor locale de securitate. Intervenţia întăreşte, de obicei, dinamica securităţii locale; acoperirea le subordonează tiparului mai larg al rivalităţilor dintre marile puteri şi poate chiar să le facă să dispară. Cele mai elocvente exemple de acoperire sunt perioada de colonialism european în ceea ce numim acum Lumea a Treia şi dominaţia rivalităţii dintre superputerile de după cel de-Al Doilea Război Mondial asupra dinamicii europene de securitate. Sub acoperire nu se poate distinge clar dinamica locală de securitate, neputând fi identificat, astfel, un

28

introducere

complex local; tot ceea ce se ştie este care a fost dinamica locală înainte de acoperire.

Complexele de securitate sunt subsisteme – anarhii în miniatură – de sine stătătoare şi, în analogie cu sistemele pline, ele au propria lor structură. Deoarece complexele de securitate sunt trăsături mai degrabă durabile decât permanente ale anarhiei generale, dacă le privim ca pe subsisteme cu structură proprie şi cu tipare de interacţiune putem avea un punct de referinţă cu ajutorul căruia să identificăm şi să evaluăm schimbările din tiparele securităţii regionale.

Structura esenţială este standardul după care pot fi evaluate schimbările semnificative în complexul clasic de securitate. Cele trei componente cheie ale structurii esenţiale ale unui complex de securitate sunt (1) aranjarea unităţilor şi diferenţele dintre ele (acelaşi lucru este valabil şi pentru sistemul internaţional ca întreg, nefiind astfel o variabilă semnificativă la nivel regional), (2) tiparele de amiciţie şi inamiciţie şi (3) distribuirea puterii între principalele unităţi. Modificări majore aduse oricăreia din aceste componente ar necesita, în mod normal, o redefinire a complexului. Această abordare permite analiza securităţii regionale atât în termeni dinamici, cât şi statici. Dacă privim complexele de securitate ca structuri, putem să observăm consecinţele care rezultă fie din efectele structurale, fie din procesele de schimbare structurală.

Schimbările care afectează complexele de securitate locale sunt de obicei numeroase şi continue. Relativitatea puterii este permanentă şi chiar şi tiparele de amiciţie şi inamiciţie se modifică ocazional. Întrebarea este: susţin astfel de schimbări structura esenţială sau o împing spre o anumită transformare? Există patru opţiuni structurale de evaluare a impactului unei schimbări asupra unui complex de securitate: menţinerea status quo-ului, transformarea internaţională, transformarea externă şi acoperirea.

Menţinerea status quo-ului presupune ca structura esenţială a complexului – distribuţia de putere şi tiparul ostilităţii – să rămână intactă. Această consecinţă nu înseamnă că nu a avut loc nicio schimbare. Înseamnă, mai degrabă, că schimbările care au apărut au tins, în mare, fie să susţină, fie să nu submineze serios structura.

Transformarea internă a unui complex local apare atunci când structura sa esenţială se schimbă în contextul graniţei sale exterioare.

O astfel de schimbare poate fi rezultatul integrării politice, al

29

securitatea. un nou cadru de analiză

modificării decisive a distribuției puterii sau al alternanţelor majore în tiparul amiciţie/inamiciţie.

Transformarea externă apare atunci când structura esenţială a unui complex este modificată fie prin expansiunea, fie prin contragerea graniţelor sale exterioare. Modificările minore ale graniţelor pot să nu afecteze semnificativ structura esenţială.

Adăugarea sau înlăturarea statelor mari are, totuşi, un impact substanţial atât asupra distribuţiei puterii, cât şi asupra tiparului amiciţie/inamiciţie.

Acoperirea presupune acţiunea uneia sau mai multor puteri externe în complexul regional, acţiune ce are ca efect suprimarea dinamicii securităţii indigene. După cum am mai spus, această situaţie este deosebită de procesul normal de intervenţie a marilor puteri în problemele complexelor regionale de securitate.

Odată ce a fost stabilit nivelul regional, poate fi schiţată toată paleta de straturi care cuprind un cadru analitic comprehensiv pentru securitate. La cel mai de jos nivel se află mediul de securitate domestic al statelor individuale şi al societăţilor. Urmează apoi complexele regionale de securitate. Ne-am aştepta ca relaţiile de securitate să fie relativ intense în cadrul acestor complexe şi relativ subjugate, dar în anumite circumstanţe poate apărea o interacţiune semnificativă între graniţele de indiferenţă care deosebesc un complex de altul. Astfel, relaţiile dintre complexele de securitate cuprind şi un strat care devine important dacă urmează să aibă loc schimbări majore în tiparul complexelor de securitate. La nivelul superior se găseşte un complex mai mare, al marilor puteri, care constituie nivelul sistemului. Ne-am aştepta ca relaţiile de securitate dintre marile puteri să fie intense şi să penetreze într-un anumit grad problemele complexelor locale. Metoda de analiză din acest cadru are principalul scop de a înţelege dinamica de securitate a fiecărui nivel şi de a vedea cum interacţionează tiparele de la fiecare nivel. Într-un anumit sens, complexele de securitate sunt construcţii teoretice pe care analistul le impune asupra „realităţii”. Dar în cadrul teoriei ele au un statut ontologic: ele reflectă o tipizare observabilă a politicilor globale şi nu pot fi, astfel, construite la întâmplare. Se poate discuta asupra interpretării corecte a liniilor de demarcaţie, dar nu poate fi folosit termenul de complex de securitate pentru a descrie orice grup de state (Norden, Pactul de la Varşovia, membrii Tratatului de Neproliferare). Trebuie să existe un tipar teritorial distinctiv al

30

introducere

interdependenţei care să deosebească membrii unui complex de securitate de alte state vecine. Acest tipar trebuie să fie suficient de puternic încât criteriile de incluziune şi excluziune să fie clare3. Astfel, există un complex de securitate european, dar nu şi unul nordic (deoarece Norden este parte a unui tipar mai larg de interdependenţă de securitate), un complex al Orientului Mijlociu, dar nu unul mediteranean (deoarece statele mediteraneene fac parte din alte complexe regionale). Asia de Sud este un exemplu de complex de securitate centrat pe rivalitatea dintre India şi Pakistan, Birmania având funcţiunea de graniţă cu complexul din Asia de Sud-Est, Afganistanul delimitând graniţa cu complexul din Orientul Mijlociu, iar China conturându-se ca mare putere cu potențial de intervenție.

Teoria clasică a complexelor de securitate distrage atenţia de la extremele securităţii naţionale şi globale şi se concentrează pe regiuni, unde aceste două extreme se întrepătrund şi unde au loc majoritatea acţiunilor. Teoria complexului de securitate conectează şi studiile condiţiilor interne ale statelor, relaţiile dintre statele regiunii, dintre regiuni şi dintre regiuni şi marile puteri globale. Mai ambiţios, aşa cum a fost demonstrat în cartea noastră din 1990 (Buzan et al.), teoria complexului de securitate poate fi utilizată pentru a genera scenarii definitive şi pentru a structura studiul şi predicţiile legate de posibilităţile de stabilitate şi schimbare. Teoria oferă conceptele descriptive pentru analiza statică şi dinamică şi punctele de referinţă pentru localizarea schimbărilor survenite în structura relaţiilor de securitate internaţională. Odată ce a fost identificată structura unui anumit complex, ea poate fi folosită pentru a reduce numărul posibilităţilor de schimbare. Teoria este prescriptivă până la punctul în care identifică domeniile potrivite (şi nepotrivite) de acţiune şi sugerează o paletă de stări (formarea conflictelor, regimul de securitate, comunitatea de securitate) care pot servi drept cadru pentru gândirea obiectivelor politicilor.

31

securitatea. un nou cadru de analiză

Dincolo de teoria clasică a complexului de securitate Abordarea clasică a analizei securităţii regionale caută tipare de interdependenţă în securitate suficient de clare pentru a distinge un grup de unităţi de vecinii săi (Buzan, Jones şi Little 1993, capitolul 5).

Complexele de securitate sunt formate din interior spre exterior, prin interacţiuni între unităţile lor constitutive. Deoarece teoria clasică a complexului de securitate a fost destinată gândirii asupra sectoarelor politic şi militar, statele au reprezentat obiectele lor de referinţă.

Regiunile de securitate au avut, astfel, următoarele caracteristici: 1. Au fost compuse din două sau mai multe state.

2. Aceste state au constituit un grup coerent din punct de vedere geografic (deoarece ameninţările din aceste sectoare se transmit mai uşor pe distanţe scurte decât pe distanţe mari).

3. Relaţia dintre aceste state a fost marcată de interdependenţă în domeniul securităţii, care putea fi pozitivă sau negativă, dar care trebuia să fie suficient de puternică între ele decât între ele şi statele externe.

4. Tiparul de interdependenţă în domeniul securităţii trebuia să fie profund şi durabil (mai mult decât o singură interacţiune), chiar dacă nu permanent.

Cu alte cuvinte, regiunile de securitate erau un tip de subsisteme politice internaţionale şi erau microversiuni relativ autonome ale sistemului politic internaţional în cadrul căruia funcţionau. Deoarece unităţile de analiză erau statele, regiunile de securitate au tins să fie un fenomen destul de amplu. Majoritatea complexelor de securitate au fost continentale şi subcontinentale: Asia de Sud, Orientul Mijlociu, Africa de Sud, Europa, America de Sud etc.

O modalitate prin care această carte trece de teoria clasică a complexului de securitate (CSCT) este extinderea analizei spre o gamă mai largă de sectoare. Cât de perceptibile sunt tiparele regionale atunci când nu ne mai limităm la state şi la privilegiile sectoarelor

32

introducere

politic şi militar? Va genera dinamica de securitate din sectoarele nontradiţionale formaţiuni regionale semnificative sau logica lor de securitate le va plasa punctul de atenţie spre sistemul superior sau spre nivelele mai joase (subunităţi)? Vor prezenta celelalte sectoare dinamici preponderent globale, locale, dezordine sau ce?

Răspunsurile la aceste întrebări vor depinde de doi factori: dacă unităţile relevante sunt fixe sau mobile şi dacă ameninţările şi vulnerabilităţile sunt influenţate de distanţă. Dacă unităţile nu sunt fixe şi dacă ameninţările nu sunt influenţate de distanţă, logica regionalizării poate fi slabă. Chiar dacă întâlnim „regiuni” în mai multe sau în toate sectoarele, se vor alinia ele – de exemplu, sunt regiunile din sectorul de mediu aceleaşi cu cele din sectorul politic? Se vor grupa sectoarele de mediu, de exemplu, în jurul mărilor (Mediteraneană, Baltică, Neagră, a Japoniei etc.) şi al râurilor (Nil, Eufrat, Iordan), iar cele politic şi social vor fi ele mai degrabă grupate pe sol şi continente? Descoperirea răspunsurilor la aceste întrebări este misiunea capitolelor 3-7, iar în capitolul 8 sunt rezumate concluziile. În mod logic, există două modalităţi de a deschide teoria complexului de securitate şi altor sectoare decât cele militar şi politic şi altor actori decât statele: 1.Complexe omogene. Această abordare pleacă de la premisa „clasică” potrivit căreia complexele de securitate se concentrează în sectoare specifice şi sunt compuse, astfel, din forme specifice de interacţiune între tipuri similare de unităţi (ex: rivalităţile de putere dintre state). Această logică duce la diferite tipuri de complexe care apar în diferite sectoare (ex: complexe militare formate predominant din state, un complex social de unităţi bazate pe identitate şi altele asemenea).

2.Complexe eterogene. Această abordare abandonează premisa potrivit căreia complexele de securitate sunt „blocate” în anumite sectoare. Ea presupune că logica regională poate integra mai multe tipuri de actori care interacţionează în două sau mai multe sectoare (ex: state + naţiuni + firme + confederaţii care interacţionează în sectoarele politic, economic şi social).

33

securitatea. un nou cadru de analiză

Nu există un motiv de a alege între aceste alternative. În principiu, ambele sunt posibile, iar analistul trebuie să determine care alternativă se potriveşte cazului studiat.

Complexele de securitate au avantajul de a conecta actorii de-a lungul sectoarelor, permiţându-i analistului să îşi facă o imagine clară şi să urmărească întrepătrunderile inevitabile dintre sectoare (impactul militar asupra dezvoltării economice etc.). A, B, C şi D ar putea fi naţiuni, state sau instituţii supranaţionale precum UE, iar dinamica de securitate a Europei poate fi înţeleasă cel mai bine ca o constelaţie de temeri de securitate şi interacţiuni între naţiuni, state şi UE (Wæver et alli 1993, capitolul 4; Wæver 1996b, în curs de aparițiea). O logică similară ar putea fi aplicată Orientului Mijlociu, unde complexul de securitate conţine atât state, cât şi naţiuni (ex: kurzi, palestinieni).

Complexele de securitate omogene (care ar include modelul clasic politico-militar, dominat de stat) necesită construcţia de cadre separate pentru fiecare sector. Ele oferă posibilitatea de a izola dinamica de securitate specifică fiecărui sector (politico-militar, economic, social etc.), dar ele prezintă, de asemenea, provocarea reasamblării cadrelor separate într-o imagine holistică şi pericolul ca legăturile dintre sectoare să fie pierdute sau încurcate. Privind complexele de securitate sector cu sector, pot fi identificate tipare care nu se aliniază. În capitolele ce urmează, vom urma această abordare pe motiv că este nevoie să explorăm dinamica de securitate a sectoarelor, prea puţin înţeleasă, dar şi pentru că pare cea mai bună metodă de a stabili cadrul. Acest lucru nu ar trebui interpretat ca o privilegiere a abordării omogene în faţa celei eterogene, după cum va reieşi din capitolul 8.

Fiecare dintre capitolele care se referă la sectoare conţine o subsecţiune care enunţă două întrebări: unde sunt localizate predominant dinamicile de securitate ale acestui sector? şi care sunt tendinţele? Sunt ele regionale, globale sau locale? Două tipuri de consideraţii afectează modul în care răspundem la aceste întrebări.

Prima este natura cauză-efect a problemelor în jurul cărora are loc securizarea: condiţiile care facilitează securizarea. A doua este procesul de securizare în sine. Condiţiile care facilitează securizarea sunt uneori localizate la un anumit nivel, alteori nu. Problemele au un caracter global evident atunci când au cauze şi efecte globale – de exemplu, modificările temperaturii globale, creşterea nivelului

34

introducere

mărilor etc. Ele sunt locale atunci când au cauze şi efecte locale – de exemplu, poluarea apei cu deşeuri industriale sau scurgeri din canalizare. Poluarea apei poate apărea în multe locuri, dar acest lucru nu o face o problemă globală. Utilizăm termenul în unele locuri, dar mai degrabă în cazul unor probleme locale. Diferenţa nu constă în faptul că poluarea este resimţită la nivel local – şi în cazul creşterii nivelului mării este la fel -, ci în faptul că aceste cazuri pot apărea separat. Creşterea nivelului mării este, în schimb, un fenomen integrat; este imposibil ca el să apară doar într-o anumită regiune.

Dar, în principiu, cauzele sale pot fi locale, fiind determinate, de exemplu, de consumul de energie dintr-o anumită ţară.

Nivelele pot fi amestecate şi pot avea, de exemplu, cauze locale şi efecte globale (exemplul de mai sus) sau cauze globale şi efecte locale (precum găurile din stratul de ozon). Cu toate acestea, această situaţie se referă la nivelul problemei, nu neapărat la securizarea sa. La fel ca în cazul teoriei complexului de securitate, cel mai important criteriu este care actori sunt, de fapt, legaţi prin interese reciproce de securitate. Dacă puterile din Orientul Mijlociu s-ar bloca într-o rivalitate de securitate şi ar forma un complex de securitate, este irelevant dacă analiştii pot spune că „adevărata” ameninţare la adresa acestor puteri vine dinspre Rusia sau SUA. Dacă actorii iau măsuri majore de securizare astfel încât Orientul Mijlociu să devină mai unit, el va constitui un complex regional de securitate.

Mai general, criteriul după care se poate răspunde la problema nivelelor este, în ultimă instanţă, politic: ce grup de actori se formează în jurul acestei probleme. Natura problemei – cauzele şi efectele – pot indica adesea nivelul cel mai probabil, dar nu aceasta este cea care răspunde, în final, la întrebare. În procesul de securizare, elementul cheie este pentru cine devine securitatea o problemă și în raport cu cine. De exemplu, o lipsă a apei ar putea deveni o problemă securizată la nivel global, însă marile lupte vor fi purtate cel mai probabil la nivel regional. Puterile din avalul şi cele din amontele unui râu, dar şi alţi potenţiali beneficiari ai acestuia, se vor considera atât ameninţări, cât şi potenţiali aliaţi, ceea ce ar putea cu alte rivalități rivalităţi şi grupuri din regiune, angrenându-se într-un complex regional de securitate, mai general. Rezultatul nu este determinat doar de natura problemei: dacă toate statele din aval s-ar putea uni şi ar insista pentru existenţa unor regulamente globale asupra utilizării apei, ele ar putea securiza problema la nivel global. Consecinţele care se materializează sunt

35

securitatea. un nou cadru de analiză

rezultatul politicii, iar răspunsul nostru în chestiunea nivelelor trebuie să aibă în vedere adevăratele acţiuni de securizare, şi nu doar calităţile obiective ale problemei. Trăsătura definitorie este dimensiunea grupului de securitate care se formează în jurul problemei.

Deoarece optăm pentru abordarea omogenă din punctul de vedere al sectoarelor în capitolele 3-7, există o problemă în definirea exactă a sensului regiunii şi, mai general, a nivelelor. În linia schemei prezentate la secţiunea „Nivele ale analizei”, am fi preferat să privim regiunile şi unităţile în termeni potriviţi fiecărui sector. Astfel, în sectoarele militar şi politic, unităţile ar fi statele, iar regiunile ar fi grupuri de state adiacente, dar în sectorul social unităţile ar fi naţiunile, iar regiunile, grupuri de naţiuni adiacente. Problema acestei abordări este faptul că unităţile şi regiunile pot însemna foarte multe lucruri în diferite sectoare: unitatea politico-militară a Nigeriei, de exemplu, poate conţine mai multe „regiuni” sociale. Vom adopta, astfel, un cadru centrat pe stat în scopul de a obţine o scară fixă după care să măsurăm nivelele. În consecinţă, vom obţine consistenţa sensului regiunii utilizând sensul politic, definit de stat, al termenului ca măsură standard, indiferent de sectorul despre care discutăm.

Scopul nostru nu este să determinăm sau să privilegiem statul ca actor, ci doar să obţinem consistenţă în discuţie. Există şi alte unităţi, dar doar una este aleasă ca instrument de măsurare.

Astfel, prin regiune ne referim la un teritoriu coerent din punct de vedere al spațiului, compus din două sau mai multe state. Subregiunea este o parte a unei astfel de regiuni şi poate cuprinde mai multe state (dar mai puţine decât numărul total al statelor din regiune) sau poate avea o compoziţie transnaţională (un ansamblu de state, părţi ale unor state sau ambele). Microregiunile se referă la nivelul subunitar din cadrul graniţelor unui stat.

A doua modalitate de a trece dincolo de CSCT este o abordare explicit social-constructivistă de înţelegere a procesului prin care sunt securizate problemele. CSCT tratează această problemă doar în termeni de amiciţie şi inamiciţie (ceea ce a cauzat o deviaţie constructivistă de la realismul obiectivist, material – amiciţia şi inamiciţia sunt generate de actori şi nu sunt reflecţii ale condiţiilor materiale); adoptarea agendei extinse necesită o abordare mai sofisticată. Această abordare este tratată în capitolul 2, care explică securitatea nu doar ca pe o utilizare a forţei, ci ca pe un tip particular

36

introducere

de politică intersubiectivă. Capitolul 2 încearcă să clarifice două probleme analitice: (1) cum se poate identifica ceea ce este şi ceea ce nu este o problemă de securitate sau, altfel, cum pot fi diferenţiate politizarea şi securizarea unei chestiuni; şi (2) cum pot fi identificaţi şi distinşi actorii din domeniul de securitate şi obiectele de referinţă.

Aceste clarificări au scopul de a răspunde criticilor agendei extinse de securitate, care susţin că deschiderea agendei riscă să securizeze totul, golind conceptul de securitate de orice conținut. Sperăm să demonstrăm cum poate fi transpus de-a lungul sectoarelor sensul esenţial al securităţii (atingând astfel scopul dorit al extinderii) fără a dilua conceptul până la distrugerea sensului său distinctiv.

Fiecare capitol de la 3 la 7 acoperă unul dintre principalele sectoare care definesc încercarea de a construi o agendă extinsă a studiilor de securitate internaţională. Aceste capitole au o structură comună: fiecare încearcă să răspundă la mai multe întrebări – care este agenda de securitate a sectorului, ce tipuri de actori sunt caracteristice sectorului, ce fel de logică a ameninţărilor şi vulnerabilităţilor operează în cadrul sectorului şi cum se împarte dinamica de securitate a sectorului la scară locală, regională şi globală.

Fiecare din aceste capitole este o „lentilă” care izolează un anumit sector în scopuri analitice şi încearcă să releve dinamica sa distinctă de securitate. Unul dintre principalele scopuri ale acestui demers este să răspundă la întrebarea dacă ar trebui să ne aşteptăm la o logică tradiţională puternică în sectoarele non-tradiţionale.

Capitolul 8 încearcă reagregarea, mai întâi din perspectiva modului în care se aliniază dinamicile de securitate în cele cinci sectoare, dar mai ales a modului în care este realizată reintegrarea sectoarelor de către actorii implicați în procesul de luare a deciziilor.

Capitolul 9 reflectează la abordarea utilizată pentru a introduce studiile de securitate într-un cadru coerent, compară noul cadru cu cel tradiţional şi abordează implicaţiile asupra teoriei complexului de securitate.

Note 1. Un posibil al treilea concurent sunt nou-lansatele „studii critice de securitate”, care caută alternative ortodoxiilor realiste, etatiste şi

37

securitatea. un nou cadru de analiză

pozitiviste. Unele dintre cele ce urmează pot fi considerate conforme cu această descriere, dar noi nu avem poziţii antistatale sau antirealiste şi suntem ghidaţi mai degrabă de colectivismul metodologic decât de individualismul metodologic. Puteţi citi mai multe despre studiile critice de securitate în capitolul 2.

2. Suntem conştienţi de faptul că în alte segmente ale literaturii termenul de regiune are un alt sens decât cel prezentat de noi.

Termenul a fost introdus iniţial la nivelul subunităţilor. În Franţa secolului XIX, o mişcare politică afirma că regionalismul este un ideal pentru organizaţiile politice plasate între guvernarea centralizată şi autonomia politică. Această accepțiune politizată a regiunii continuă să fie utilizată de mișcările separatiste. De asemenea, reviste precum Regional Politics and Policy (publicată începând cu 1990), International Regional Science Review (din 1975), Journal of Regional Science (din 1958) şi Regional Studies (din 1967) sunt dedicate în primul rând situaţiei minorităţilor etnice din regiunile specifice subunităţilor şi problemelor de administraţie şi planificare de la diferite nivele politice – descentralizarea şi centralizarea politică. În plus, există o Europă a regiunilor: harta contemporană a UE este subdivizată nu doar în state, dar şi în mii de unităţi mai mici (o „elveţizare” a Europei) şi într-o varietate tot mai mare de „regiuni” transnaţionale (regiunea Mării Baltice, regiunea Alpilor şi a Adriaticii etc.), care, în terminologia noastră, ar apărea ca subregiuni sau transregiuni. În acest studiu, termenul de regiune se referă la ceea ce alte studii denumesc macroregiuni (cf. Joenniemi 1993, 1997).

3. Complexul de securitate nu este obiectiv în sensul „independenţei actorilor”. În multe dintre analizele tradiţionale, regiunea este definită „obiectiv” doar în termeni geografici şi istorici (cf. dezbaterilor actuale despre apartenenţa Rusiei la Europa). În acest sens, o regiune este doar o arenă pentru securitate, neinfluenţată de politicile de securitate – analistul observă realitatea „obiectivă” şi le spune actorilor cărei regiuni îi aparţin. În schimb, complexele de securitate sunt definite în principal de interacţiunile de securitate dintre unităţi. Din moment ce susţinem că securitatea nu este o chestiune obiectivă, ci un produs al comportamentului actorilor, complexele de securitate nu sunt obiective în sensul tradiţional. De asemenea, nici complexul de securitate nu trebuie privit de către actori ca o construcţie discursivă. Nu suntem

38

introducere

interesaţi (în acest context) dacă actorii se definesc pe ei înşişi ca pe o regiune sau dacă ei pretind că adevărata lor regiune este mai mare sau mai mică. Complexele de securitate nu le cer membrilor lor să gândească în funcţie de conceptul de complex de securitate (cf. Nota 6, capitolul 2). Analiştii aplică termenul de complex de securitate (şi definesc astfel o regiune) bazată pe contigentul specific istoric şi pe o constelaţie care se poate schimba generată de practicile interdependente de securitate ale actorilor. Pe această bază pot fi trasate liniile hărţii, iar teoria poate deveni operaţională.

39