6 minute read
ADEVĂR SAU PROVOCARE
Liderul de pace și liderul de război
îÎn vremuri de criză, critice, oamenii tind să se adune încă și mai mult în jurul liderilor. Asta prilejuiește ascensiunea demagogilor și a impostorilor charismatici dar și strălucirea celor care știu să adune în jurul lor și să alinieze energiile celorlalți. E un model al liderului care subzistă de secole, liderul eroic. Problema cu acest model e că nu trăim doar crize, că e nevoie de lideri și în perioade de construcție calmă, așezată, consecventă. Așteptarea ca toți liderii să fie eroi generează presiunea lor de a inventa mereu crize și dușmani, ca să își justifice eroismul. Nu vreau să argumentez aici împotriva modelului liderului eroic. Crize au fost, trăim una chiar acum și vor mai fi, iar rolul liderilor în acele momente nu e deloc neimportant
Advertisement
de ADRIAN STANCIU
sau de neglijat. Trebuie totuși remarcat că instinctul colectiv refuză liderii eroici pe vreme de pace, cel mai bun exemplu e felul în care Churchill a pierdut alegerile de imediat după război, deși era glorificat ca salvatorul națiunii. La fel s-a întâmplat cu George Bush Sr. sau cu Woodrow Wilson. Liderul de pace are nevoie de cu totul altfel de calități decât cel de război.
Din păcate, lumea afacerilor uzează mult prea mult de arhetipuri războinice atunci când se definește pe sine. Se vorbește despre atacuri și contra-atacuri, despre strategie, despre tactici, despre ordine și respectarea lor, despre ranguri și “chain of command”, despre subordonați, despre mobilizarea trupelor și câte altele. Cumva, e întreținută artificial atmosfera de criză și de bătălie care justifică și validează arhetipul liderului eroic. Dar este el chiar valid, în vreme de pace?
Pentru a răspunde la întrebarea asta ar trebui să răspundem întâi la alta: De ce au oamenii nevoie de lideri, ce rol servesc ei? Dacă observați orice grup de oameni care fac ceva împreună veți vedea cum ei emană, destul de repede, dintre ei, un lider. Dar de ce o fac? Ce nevoie servește acel lider? Nevoia esențială e aceea de ordine, de aliniere. Oricât de mare ar fi energia părților componente ale unui sistem, rezultatul ei poate fi foarte mic sau chiar nul dacă energia se exercită în direcții aleatoare sau, și mai rău, sistematic opuse. În astfel de cazuri, cu cât e mai mare energia cu atât mai prost e rezultatul.
Grupurile, pentru a produce rezultate, au nevoie în primul rând de aliniere, de îndreptarea eforturilor către aceeași direcție. Această cerință e esențială, dar nu și suficientă. Mai e nevoie și ca membrii grupului să coopereze într-un fel cunoscut și asumat la acest scop comun, să vadă drumul și metodele de parcurs într-un fel similar pentru a putea conta unii pe ceilalți și a putea coopera, pe o bază de încredere. Aceasta e ceea ce numim, îndeobște, morala comună, sau valorile comune.
Primul rol al liderilor, deci, e de a crea acest spațiu, al unui destin comun, scop comun dar și spațiul valorilor comune pe care drumul comun se așază. Acest rol trebuie îndeplinit cu prioritate de orice lider, în orice situație. Sigur, pot exista și altele, dar acesta e primordial, fără el nu se poate, grupul intră în disoluție sau caută alt lider. Prin ce se deosebește atunci liderul eroic, de război, de liderul de pace?
Deși poate că pare diferit, liderul de război are, de fapt, o sarcină mult mai simplă. Pentru că are o aliniere naturală la scopul comun, are cea mai bună aliniere la un scop comun pe care psihologia umană o poate genera: un inamic. Nimic nu leagă mai bine oamenii decât un inamic comun. Există chiar acum în societate o întrebare care circulă despre spiritul civic. Cum se face că au ieșit sute de mii de oameni în stradă contra Ordonanței 13, dar nimeni contra unui guvern văzut ca trădător? Un răspuns ar putea fi următorul: Ordonanța 13 era un inamic clar, circumscris, identificabil. Situația actuală e confuză, difuză, nuanțată. E foarte ușor să te unești contra ceva și foarte greu să te unești pentru ceva. Cine a fost vreodată în vreo mișcare civică știe asta pe pielea lui.
Apoi, în linia valorilor, lucrurile sunt, comparabil, la fel de simple. Pentru luptă ai nevoie de valori clare și larg împărtășite: reziliență, curaj, spirit de sacrificiu, spirit comunitar, patriotism. E, desigur, nevoie să le animi, să le propovăduiești, să le dai combustibil, dar rețeta nu e vreo mare descoperire. Liderul eroic e, de fapt, un personaj simplist și, în general, mimetic. Diferențele țin de charisma personală, de capacitatea de comunicare, de curajul afirmării soluțiilor dificile, de talentul de a manipula frica oamenilor și a o transforma în energie activă, de luptă. Nu e puțin lucru, dar rețeta e aceeași.
De ce nu ar fi bună, atunci, și pe timp de pace? Pentru că pe timp de pace nu trebuie să te lupți cu cineva ci trebuie să te lupți pentru ceva. Încadrarea acestui tip de efort de construcție ca pe un efort de luptă simplifică drastic și deloc util esența lui și îl transformă într-o bătălie îngustă contra unor competitori, fură perspectiva. Prima victimă a unei astfel de abordări e creația. Organizațiile astfel conduse sunt disciplinate până la convenționalism, ascultă ordinele orbește, sunt obsedate de ele însele și de poziția lor în fața competitorilor, au misiuni descrise în cuvinte militare, competitive și care vorbesc despre propria lor măreție în loc de locul pe care îl doresc în lume, sunt opace la lumea exterioară pe care o văd ca pe un adversar. Chiar în momente de criză, unde o oarecare strângere a rândurilor e necesară, inamicul e arareori circumscris și evident și o abordare de acest gen produce rezultate minimale.
Liderul de pace, deci, trebuie să fie întâi un vizionar, o persoană autentică, a cărei putere derivă în primul rând de la ceilalți. Trebuie să creeze viziunea comună ca pe o aspirație către un sens comun, către ceva meritoriu, la care are rost să tragi, ceva care te însuflețește și care îți dă energie. Mai trebuie apoi să adune și să susțină valorile comune, să se asigure că ele trăiesc, sunt înțelese și urmate de toți. Și nu în ultimul rând, trebuie să facă toate astea exercitând o formă de putere care pune în paranteze puterea lui instituțională, la care nu trebuie să apeleze decât excepțional și rar; trebuie să uzeze de puterea lui personală. Această putere nu vine din titluri ci ești investit cu ea de către ceilalți. Ce face pe cineva să fie văzut ca puternic, atunci? E o întrebare bună care merită un articol al ei. Dar primul răspuns e autenticitatea. Liderii puternici, liderii care sunt urmați, sunt în primul rând stăpâni pe ei înșiși, capabili să facă față și calităților dar și defectelor lor, generoși cu ceilalți și exigenți cu ei, foarte buni la construit punți între oameni, la rezolvarea constructivă a conflictelor, la a-i face pe ceilalți să devină cea mai bună versiune a lor.
Aceste calități sunt aproape în opoziție directă cu cele ale liderului de război, ale liderului eroic. Și sunt mult mai rare și mult mai dificil de articulat. Poate de aceea cei mai mulți lideri preferă încă modelul eroic, cu toate limitările lui în lumea modernă. Dar vremea liderilor eroici a trecut. Acum e vremea liderilor autentici.
