Editia digitala romania ta diaspora, octombrie 2014

România Ta Diaspora, ALĂTURI DE TINE ORIUNDE TE AFLI! Să nu uitaţi să vă rugaţi, Precum v-au învăţat părinţii! Şi nu uitaţi, de sărbători, De obiceiuri şi tradiţii!

Că bunul Dumnezeu e mare

Marius Adrian Porojnicu

Şi-n mila Sa, va găsiţi calea! Şi tot ce-i azi, e încercare!

Altfel, va izbândi uitarea!

SĂ NU UITAŢI! Pribegi, prin lume aruncaţi, De timpurile 'nverşunate: De dor de ţară şi de fraţi Vi-s inimile 'ngreunate!

Să nu uitaţi de ce aţi mers Pe calea pâinii cea amară: Să nu uitaţi nici de părinţi,

Şi nu e loc mai sfânt sub soare Şi nici o ţară mai frumoasă! Şi nicăierea nu-i mai bine, Aşa cum e la noi acasă!

Niciunde nu-i mai dulce vorba Şi nicăieri, apa mai bună! Şi nici mâncare, precum ciorba, Făcută de muica-bătrână!

Nici de copii, rămaşi în ţară!

Maria Roibu,

În acest număr au scris următorii autori:

Natașa Valentina Roman

Adrian Melicovici

profesor, Arad, România

scriitor, Miane, Italia. Fondator al revistei România Ta ( Diaspora), design, tehoredactare, corectură, grafică și coordonare)

Lidia Fichiosi

Liudmila Carta jurnalist, Milano, Italia Iancu Samson scriitor, Cannes, Franţa Cristian Gabriel Groman poet, Londra, Anglia Cati Florea manager Romnewsmedia, Conegliano, Italia Cristina Dinu, jurnalist, Târgovişte,, România Constantin P. Popescu scriitor, pictor, Târgoviște, România

poet, Olanda

realizator radio, Arezzo, Italia Mihaela-Luiza Dumitraşc profesor, Verona, Italia Roxana Dima jurnalist, Bologna, Italia Marius - Adrian Porojnicu poet, Craiova, România Daiana Alexandra Dron jurnalist, Conegliano, Italia Magdalena Burbulia poet , Arezzo, Italia Irina Lucia Mihalca poet, Bucureşti ISSN 2360 – 607X

Pagina 3 – România Ta Diaspora

Români în lume

Străina Valurile mării se izbesc zgomotos de mal, iar o briză răcoroasă îi mângâie obrajii palizi şi obosiţi. Privirea-i profundă stă aţintită către orizontul în care cerul albastru se contopeşte cu marea. Aşteaptă să iasă soarele, însă soarele e ascuns după nori grei. Vara aceasta e mai răcoroasă.

Liudmila Carta jurnalist, Milano

Dar nici măcar ploaia sau furtuna, ce stă pe punctul de a se dezlănţui, nu o sperie. E singura zi în care poate respira libertate. Nici boare de om nu se mai zăreşte pe faleză.

Umbrelele și şezlongurile sunt pe punctul de a fi măturate de vântul puternic. Dar ea fredonează refrenul din Derniere danse amintindu-şi de clipul în care Idila îngenunchează în faţa unei tornade. E mult prea decisă. Tornadă de ar fi, ea va sta neclintită. S-ar arunca în fața vârtejului şi i-ar cere să o ducă cât mai departe. Acolo unde speranţele viselor se împlinesc cu împăcarea de sine.

Acolo unde dorul nu frige atât de tare.

S-a autoexilat pe insula în care a fost exilat și Napoleon acum 200 de ani. A fost o pură întâmplare, deşi ştie că

nimic în viaţa nu-i întâmplător. Destinul e pecetluit de Dumnezeu, iar El ştie mai bine ce face.

După ce şi-a aranjat părul lung, desprins în bătaia vântului, femeia o ia la pas spre zona de vârf a sătucului Cavo unde se află plaja Furgosso. Acolo va găsi marea liniştită, unde va putea sta întinsă pe plajă în singura ei zi liberă. Şase zile din săptămână trăieşte de parcă nu ar trăi, sau cel puţin aşa simte. Orele de muncă în familia pe care o serveşte, îi amintesc de povestea Cenuşăresei. Toată treaba este aruncată în capul ei în timp ce toţi ceilalți se distrează. Imaginile astea îi provoacă de multe ori furie, şi, nu doar o dată şi-ar fi dorit să fugă, dar a oprit-o gândul la

copilul ce l-a lăsat acasă. Înainte de a intra în acest joc al nevoilor şi al sorţii, femeia avea alte vise, pentru care şi părinţii ei s-au sacrificat.

Exact cum face ea pentru copilul ei pe care îl creşte singură, după ce bărbatul în care crezuse ani la rând s-a făcut nevăzut. De atunci, este mereu într-o luptă continuă cu propriile aspiraţii şi nevoia de a face faţă necesitaţilor cotidiene.

Fiecare zi este încă un pas pe un drum necunoscut în singurătate. A ajuns chiar și să vorbească singură, îşi pune întrebări la care caută răspunsuri. Nimeni nu o poate înţelege când vorbeşte în limba ei maternă. Dar așa se poate exprima cel mai bine.

Orele de singurătate o fac să se gândească la viaţa ei de până acum. Şi nu o singură dată s-a întrebat cum s-a întâmplat și a ajuns aici. Dar toate s-au petrecut prea repede, încât nici ea măcar nu îşi dă seama. Înainte de a deveni o Străină părăsindu-şi propria țară, femeia era cunoscută în oraşul natal.

Avea rude, avea prieteni şi avea un serviciu care îi plăcea mult. Dar a trebuit să renunţe la toţi şi la toate, după ce a apărut copilul, iar salariul ce îl avea nu îi ajungea să se întrețină.

De atunci, Străina, este mereu singură chiar dacă e înconjurată de o mare de oameni. Pentru ei toţi nu e decât o Străină, cum şi ei pentru ea, străini sunt.

Ajunsă pe plajă, se descalţă şi intră cu picioarele în apă, închide ochii şi trage aer în piept, iar când deschide ochii priveşte în zare şi parcă împăcată cu sine mai bifează o zi ce a trecut din calendarul vieţii ei singuratice. “Mai e puţin şi vin. Şi o să te strângă în braţe mama, dragul meu, puişor”, se consolează femeia suspinând.

Pentru ei toţi nu e decât o Străină, cum şi ei pentru ea, străini sunt.

Pagina 4 – România Ta Diaspora

Procultura/ interviu

MIHAI ȘERBĂNESCU, DESPRE ARTELE DE ALTĂ DATĂ ȘI DE ACUM ( 1 )

Cristina Dinu

Fără nevoia unei prezentări prea elaborate, Mihai Șerbănescu, profesor și pictor de renume al Târgoviștei vorbește în acest interviu despre arta sa. Și zic arta sa pentru că pictura este arta cea mai de preț a lui Mihai Șerbănescu.

De fapt, sunt una și aceeași persoană.

jurnalist, Târgovişte

Grigorescu. Studiai, atunci, timp de șase ani, acum studiezi doar trei și dacă mai dorești mai faci doi. Deci, am terminat această academie lucrând timp de șase ani, după ce știam destul de mult din tainele artelor vizuale.

4.CD: De ce pictura și nu dansul?

MS: Cred că artele te aleg și dacă nu ești bun, ești împiedicat la dans faci matematică, faci pictură, geografie, nu știu…s-ar putea ca domeniul să te aleagă, cum la fel de bine l-ai putea alege tu pe el.

Dansul într-adevăr nu are limite, poți să dansezi și la trei ani și la 100. La fel stau lucrurile și cu pictura. O poți face și la doi ani la fel cum, dacă Dumnezeu îți permite, o poți face și la 100. Capodoperele au fost executate și la vârste fragede și la maturitate, dar și la vârste înaintate.

1.Cristina Dinu: Cine este pictorul Mihai Șerbănescu din punctul de vedere al omului Mihai Șerbănescu?

Mihai Șerbănescu: Cel mai greu este să vorbești despre tine și mai ales în artele vizuale vorbesc lucrările sau activitățile pe care le-ai făcut. De exemplu, Calea Luminii nu este o lucrare pe care poți să o vezi în fiecare zi, dar trecând în revistă activitățile, expozițiile, lucrările, evenimentele vorbesc despre tine.

2. CD: Un cuvânt (sau mai multe) care să-l caracterizeze pe Mihai Șerbănescu…

MS: Cercetare, cu riscurile de a greși, în domeniul artistic.

3. CD: Cine l-a format și unde s-a format pictorul Mihai Șerbănescu?

MS: Sunt modelajul Școlii Românești de Arte, așa cum îmi place mie să spun. Mi-a plăcut de mic copil pictura, dar domnul Petre Marin Constantin a fost primul profesor, iar la Academia de Artă, domnul Albani, care a trecut în neființă de curând, domnul Ciubotaru și cel mai apropiat mie, cu care am studiat patru din cei șase ani, domnul Vladimir Zamfirescu.

Am făcut școala la București la fosta, pentru că acum nu se mai numește așa, Academie de Arte Plastice Nicolae

Dansul într-adevăr nu are limite, poți să dansezi și la trei ani și la 100.

Pagina 5 – România Ta Diaspora 5.CD: Ce-ți trebuie ca să vrei să devii și ulterior să devii pictor?

MS: În primul rând, să-ți placă. În al doilea rând, să-ți dispară interesele, în special pecuniare, să-ți dispară din minte orice fel de interes. Pictura se face cu sufletul și dăruindu-te picturii. De aici probabil că începe drumul și ulterior dacă ai noroc, dacă mintea te ajută, dacă sănătatea te ajută, dacă îți sunt favorabile conjuncturile, devii un nume de luat în considerație.

6. CD: Contează talentul sau poți fi netalentat și prin muncă să ajungi pictor?

MS: Pot fi posibile ambele variante. Eu spun de multe ori că majoritatea lumii moare cu talentul în brațe, nedescoperit. Și nu vorbesc despre un talent anume, ci despre toată paleta talentelor., poți avea de spus lucruri importante în limbaj plastic, dar este ca și cum ai cânta foarte bine, dar cânți în baie, pentru tine. Deci, e de preferat să ieși în lume, să te confrunți, să fii înjurat, să fii aplaudat, să le poți primi pe toate, pentru că atunci înveți foarte mult.

Nu întâmplător expozițiile, retrospectivele, participarea cu lucrări la expoziții devin, la un moment dat, o confruntare. Vezi cum stau lucrările tale lângă alte lucrări, lângă alte viziuni și mentalități, din țară sau din străinătate. Așa, prin comparație îți poți da seama cam pe unde stai.

Părerea mea ca cercetător pe plan artistic este că poți da și de alte posibilități, de alte expresii plastice.

7. CD: Având deja experiență în acest domeniu, nemaifiind la început de drum, spuneți-mi cum vedeți că evoluează arta? Cum s-a schimbat pictura față de acum 10 ani sau mai mult?

MS: Aproape că nu mai există graniță între pictură și grafică de cele mai multe ori, câteodată pictura ajunge să se

Procultura/ interviu păstreze în anumite date, alteori devine non-conformistă.

Octavian Paler spunea un lucru interesant, că pictura ba e regina, dar poate să fie și otreapă de rufe. Adică, în funcție de pe mâna cui intră o poți face înălțătoare, o poți face la un moment dat să atingă raiul, dar poți să te ștergi și pe picioare cu ea. Problema este să ai amprentă personală, să descoperi și să nu fii un executant, să nu fii un bun soldățel.

Foarte mulți nu depășesc stadiul de executanți sau de interes de a-și câștiga existența.

8. CD: Vorbeați de amprentă personală și aș vrea să știu care este amprenta dumneavostră personală?

MS: Vedeți, dacă eram în domeniul literaturii era mai ușor de exprimat. Când e vorba de plastică e mai greu și atunci lucrările sunt cele care vorbesc. În literatură folosești foarte mult limbajul verbal, pe când limbajul plastic e altceva.

Lucrarea de artă trebuie văzută și ea îți vorbește. Sergiu Celibidache spunea că adevărata muzică o auzi doar în sala de concert și nu pe CD. Sigur că nu putem mereu să stăm cu sala de concert lângă noi, dar faptul că el spune lucrul acesta ne îndeamnă să mergem acolo, pentru că acolo altfel stau lucrurile. Același lucru e valabil și pentru domeniul artelor plastice. Vezi lucrările cu ochii tăi, pe viu și atunci e altceva.

9. CD: Cum e publicul? Are de ales între foarte mult kitsch, pe care îl întâlnește peste tot și arta din galerii.

Cum știe un public neinițiat să aleagă? De ce ar veni la vernisaj și nu s-ar uita la o emisiune „de la ora 17” la TV? MS: În primul rând trebuie să aleagă cu sufletul și nu publicul trebuie să se priceapă la tainele artei, el trebuie doar să aleagă pur și simplu cu sufletul. Sigur că gusturile ți le poți cultiva, ca în orice alt domeniu. În momentul în care te-ai cultivat poți să faci diferența între sucul de portocale fals, care doar este portocaliu și are și gust de portocale și o portocală adevărată. La fel se întâmplă și în artă; nu lucrările colorate ca niște sorcove, nu lucrările lustruite sau cu lac pe ele însemană că sunt și cele mai bune. Cum îți alegi hainele, cum îți alegi alimentația, cum poftești la anumite lucruri poți să poftești și la lucrarea de pictură. O operă de artă trebuie să-și mărească în timp valoarea. Vă dau un exemplu, de curând s-a vorbit despre Cumințenia Pământului a lui Brâncuși, care a ajuns la o valoare aproximativă de 20 de milioane de euro. Din puținele lucrări ale lui Brâncuși care sunt pe piață și nu sunt în patrimoniu există și această Cumințenie a Pământului.

Suma este extraordinar de mare.

Problema se pune altfel, că în urmă cu 100 de ani ea a fost cumpărată cu un preț modest, nu au trecut decât o sută de ani și ajunge la valoarea pe care am amintit-o. Era considerată și i se spunea Urâțenia Pământului, pentru că sculptura acum 100 de ani era privită cu alți ochi, altă minte. Eh, vedeți cum se schimbă lumea, cum se schimbă mintea omului și asta doar după 100 de ani. Vă închipuiți ce va fi peste altă sută. Asta înseamnă artă și spun, de câte ori pot, că patrimoniul unei țări, 80% sau mai mult este reprezentat de opere de artă. ( Va urma )

În literatură folosești foarte mult limbajul verbal, pe când limbajul plastic e altceva.

Pagina 6 – România Ta Diaspora

Procultura

Fenomenul literar românesc „Fluturi” şi cele mai frumoase „ Insomnii” O poveste scrisă din tot sufletul. Din amintiri, din trăiri şi mai ales din viaţă. Nu, nu o zână imaginară ne spune adevăruri despre dragoste şi frumos. Nu închipuiri şi nu iluzii. Doar adevăruri lăuntrice, descrise cu cea mai frumoasă patimă, pentru ea, pentru noi şi pentru oameni.

Adrian Melicovici scriitor, Miane

Există un timp al inspiraţiei şi mai apoi al creaţiei. Există lacrimi şi zâmbete. De regrete pentru ce nu-ţi doreai de la viaţă şi de bucurie că ai putut să le împărtăşeşti celorlalţi.

Sinceritatea Irinei Binder, autoarea volumelor Fluturi, este dezarmantă. Romantismul devine copleşitor iar oglinda pe care şi-o aşează în faţa propriului interior, este paradoxal, o armă a fericirii de mai apoi.

Un dialog renaşte parcă din noi toţi prin simplitatea sa: " ce vezi când mă priveşti? " " Fluturi!!! " Respiră viaţă din viaţă prin toţi porii clipelor trăite de autoare, în acea lume în care s-a retras deschizându-se la ceasul din urmă, cu ea cu tot, cu lumea ei frumoasă, celorlalţi cititori. Lumea reală însă nu e aşa de mare. Nici pământul. Măcar acesta să fie doar unul dintre motivele pentru care mii şi mii de alte suflete au simţit profunzimea acestui răspuns, direct şi simplu în aparenţă.

Prin " Fluturi ", ( Editura For You ), scris de Irina Binder, s-a născut fenomenul literar cu acelaşi nume. Din cele patru zări ale lumii, oameni printre oameni primesc razele unui soare cu chip de om, creat din cel mai frumos destin.

Străluceşte aievea în alte mii de nopţi ale trăirilor şi

amintirilor din anii noştri, ne mai naştem o dată şi simţim primele îmbrăţişări, primele strângeri de inimă, primele poveşti din vieţile noastre.

Uite că în cultură, de astă dată cea românească, nu au murit speranţele pentru a scrie dacă nu clasic sau postmodernist, măcar ceva între, dar scriitoarea parcă îşi recită viaţa, imaginaţia şi mai ales viziunile. Scrie de parcă îşi aminteşte dinainte ceea ce nu a fost şi apoi, se întâmplă.

Am mers nu demult, prin Slovenia, pe drumuri de munte, mult...foarte mult...nu mai contează de ce şi în ce condiţii...pot doar să vă spun că în mijlocul naturii, un pârâiaş înspumat m-a însoţit de-a lungul unei întregi zile, curgând pe partea stângă, învolburându-se şi îndârjindu-se o dată cu mine.

Am uitat de tot şi de toate, într-atât era de frumos clipocitul apei...era pârâul vieţii...era aidoma unui cântec ascultat în surdină, încurajator şi dădător de emoţie şi sensibilitate dar mai ales de putere...aşa este şi Irina în scrierile ei... ca o melodie...ca un refren pe care vrei să-l fredonezi mereu şi mereu, în cel mai frumos ritm de trăire şi de simţire.

Pe un blog de al ei, " Insomnii ", autoarea ne ţine de fapt treji, îndemnându-ne să fim buni, iertători şi indiferenţi cu răutăţile lumeşti. " Fluturi " este pentru publicul romantic, visător şi iubitor de oameni şi de adevăr. Pentru cei ce mai au să-şi adreseze întrebări lor înşişi şi da, celor pe care-i privesc în ochi. Şi poate, cine ştie, la finalul poveştii, când vom fi terminat de lecturat volumele autoarei, cineva ne va întreba, aşa, banal dar pe atât de surprinzător: " Ce vezi când mă priveşti? ". Şi, mai apoi, vom primi acelaşi răspuns ca personajul din carte: " Fluturi ".

Am scris pentru oameni care ştiu să citească dincolo de o poveste. Irina Binder

Pagina 7 – România Ta Diaspora ( Fenomenul literar românesc „ Fluturi”, continuare din pagina precedentă. ) În această a doua pagină dedicată volumelor „ Fluturi”, autor Irina Binder, nu vă voi mai scrie despre ea. Las propriile ei cuvinte aşternute alături de imagini „ furate”, spre lectura voastră şi dacă veţi citi „ dincolo de o poveste” cum spune ea, atunci puteţi fi încântaţi. Am doar o singură adăugire: există un singur om, pe lumea asta, care chiar dacă nu a scris, atunci măcar a simţit „ Fluturi”?

Procultura importantă: să-i învețe și pe cei răi cum să fie buni. Uneori reușesc, alteori nu… Asta pentru că Dumnezeu nu face alegeri în locul oamenilor. „ Iubirea face ca, în timp, măştile oamenilor să cadă, pentru că prea puţini sunt cei care, odată dezveliţi de măşti, mai pot privi printre şi spre iluziile vinovate pe care le-au creat sau păstrat şi să topească lacrimi, prin sărutări fierbinţi, cu care să alunge toate umbrele vieţii.

Toţi iubim şi ne dorim să fim iubiţi de cineva, de Dumnezeu şi de soartă, de aceea cred că întrebarea e retorică.

Citind cartea Fluturi, te bucuri de un univers plin de emoţii şi te regăseşti în fiecare zbucium. Iar la finalul poveştii, te bucuri că Fluturi nu este doar o poveste, regăsind părţi din sufletul tău ascunse acolo, între pagini.

Preluări din Irina Binder:

La sfârşit, te bucuri, zâmbeşti şi mulţumeşti pentru tot: că ai cunoscut şi trăit iubirea cu toţi fluturii şi cu toate lacrimile ei, că ai avut parte de prietenii adevărate şi sincere, că ai crescut printre cei mai minunaţi şi delicaţi oameni, că te-ai pierdut ca să te regăseşti, pentru că toate au un rost şi pentru că nimic nu este întâmplător...

Cititorilor mei, cu multă dragoste! - Irina Binder

" Te-ai gândit vreodată când ai plâns, câți oameni mai plâng în momentul acela în întreaga lume? Plâng foarte mulți. Fiecare își plânge durerea lui și, sunt sigură că sunt foarte puțini cei care plâng de fericire.

Foto: Scriitoarea Irina Binder ( www.irinab.ro ) Cititori ai volumelor „ Fluturi”, de Irina Binder, Ed. For You

Unii plâng lângă cineva bolnav, alții plâng în fața unui mormânt, alții plâng singuri, poate pentru că au fost părăsiți de omul iubit. Unii plâng pentru că află că mai au puțin de trăit, alții plâng îngrijorați că nu vor avea mâncare pentru a doua zi. Unii plâng că nu pot avea copii, alții că se simt singuri și neiubiți...

Tu de ce plângi? Eu de ce plâng? Avem cu adevărat motive să plângem? Știu că atunci când suferi, durerea ta ți se pare cea mai mare, cea mai de nesuportat, pentru că nu o raportezi la dureri mai grave... " „ Numai Dumnezeu știe de ce aduce în viața noastră oamenii pe care-i cunoaștem... Cei buni sunt o dovadă a iubirii Lui față de noi. Cei răi sunt tot o dovadă a iubirii Lui, dar nu pentru noi, ci pentru ei, cei care au rătăcit calea... Uneori avem tendința să credem că dacă oamenii buni sunt o binecuvântare, cei răi sunt o pedeapsă. Nu este așa.

Cei răi sunt o încercare, o provocare. Cred că Dumnezeu are încredere în cei buni și de aceea le dă o sarcină

Mărturia autoarei despre un mesaj impresionant: “Unul dintre ele este primit de la o fată oarbă.

Prietena ei (“singura” pe care o are) i-a citit cartea mea şi a rugat-o pe ea să îmi trimită un email în care mi-a spus că datorită mie a călătorit, a iubit şi a simţit emoţii pe care nu le-a trăit niciodată.

Totodată ea mi-a mărturisit că datorită mie a scăpat de complexe şi că a decis să renunţe la izolare, să accepte soarta care i s-a dat şi să îşi acorde o şansă să trăiască altfel decât între patru pereţi, aşteptând doar să-i treacă viaţa.” ( Irina Binder )

Pagina 8 – România Ta Diaspora

Prodiaspora

Ţiganii, aurul şi diamantele (1) Este titlul unei poveşti scrise în câteva volume de scriitorul Samson Iancu, astăzi rezident la Cannes, Franţa. A mers pe jos în urmă cu peste trei decenii cu un copil mic în braţe. Iancu Samson, este primul român care a intervenit pentru a sprijini moral şi financiar expediţia românească interculturală „ Speranţa Unui Vis”, în toamna anului 2012.

Iancu Samson Cannes

Astăzi bijutier, scriitorul ne povesteşte viaţa şi peripeţiile sale cu o dezinvoltură şi originalitate ieşite din comun. A venit alături de noi, ca OM şi coleg, începând din acest număr. Să-i citim mai departe scrierile. ( Nota redacţiei )

Mă numesc Samson Iancu, sunt născut în Bucureşti pe data de 23-aprilie-1953; mama nu mi-a zis niciodată ora când m-am născut, dar eu cred că am fost născut spre dimineaţă, cam pe la ora două. Părinţii mei se numeau Maria şi Nicolae Câmpeanu, tata de origine ţigan, mama evreică, nu pot să confirm că era evreică-evreică get beget, ea aşa îmi povestea, odată chiar a numărat pe evreieşte până la cincizeci.

Nu pot să ştiu sigur dacă era evreică, însă eu am crezut-o, pentru că ea mi-a dat viaţă şi pentru faptul că niciodată nu m-a minţit. Eu mă consider român, pentru că m-am născut în România şi pe certificatul meu de naştere şi pe buletinul meu de identitate scrie că am cetăţenia de român. Deci, sunt român şi îmi iubesc foarte mult ţara.

mare parte a dispărut definitiv până aproape de creştetul capului.

Când mă uit în oglindă, îmi place foarte mult de imaginea mea, zâmbesc, mă strâmb, mai vorbesc câteodată cu mine, săpunesc bine faţa şi mâinile cu săpun şi de fiecare dată am impresia că sunt mult mai frumos, mai frumos ca ieri şi mai bătrân ca acum o lună. Formatul feţei îl am fie oval, fie pătrat, care anume din două, mi-ar fi tare greu să spun, însă eu mă văd un bărbat frumos, inteligent şi norocos. Am ceva, din expresia feţii, care aduce a melancolie şi inteligenţă amestecată cu mândrie ceea ce-i face pe unii să creadă că sunt dispreţuitor deşi nu-i adevărat, să mor eu dacă vă mint!

Am crescut; timpul parcă trece din ce în ce mai repede atunci când începi să îmbătrâneşti şi poate uneori când eram eu mic, adică înainte de a-mi miji mustaţa, mai exageram uneori, că în loc să spun că am 16 ani, spuneam că am 19 ori 20. Acum când mă apropii de vârsta de 60 de ani, în loc să spun că am 60, zic că am 50. Dar mai contează vârsta când te simţi în putere şi eşti sănătos tun?

Sunt de talie mijlocie, am 1,78 m, ochii căprui, tenul brunet dar destul de neted, fruntea este înaltă şi potrivit de mare, cu unele riduri care reprezintă inteligenţa şi puterea de gândire. Sprâncene negre, bine arcuite cu fire scurte şi stufoase.

Nasul meu este uşor cârn cu o înclinaţie puţin spre stânga, cam mărişor nasul meu, dar ce pot face eu, dacă aşa a fost să fie! Ştiu doar atât: că am un nas frumos iar despre mine şi despre imaginea mea n-am avut niciodată o impresie proastă. Am gura mare cu buze roşii şi cărnoase foarte frumos conturate. Dinţii din partea de sus sunt uimitori de albi, mulţumitori de simetric orânduiţi, dar ce păcat că sunt din porţelan, dinţii din partea de jos sunt mai întunecaţi la culoare.

Prima impresie când mă priveşte cineva, poate că nu este prea bună, poate fac impresia unui om fără valoare, pentru că niciodată nu mă afişez cu un aer de grandomanie. Însă când deschid gura şi încep să vorbesc şi să gesticulez, impresionez imediat persoana din faţa mea şi de fiecare dată obţin orice-mi doreşte sufletul.

Bărbia este proeminentă, nici prea mare şi nici prea mică cu o dungă de separaţie proeminentă care-mi dă un aer de forţă şi curaj. Părul a fost negru şi creţ, acum este alb şi în

Fac gesturi când vorbesc, sunt de fiecare dată convingător, privirea mea capătă o lumină care aproape că hipnotizează.

Pagina 9 – România Ta Diaspora

Prodiaspora

( Ţiganii, aurul şi diamantele. Continuare din pagina precedentă )

încât, de vreo zece ani, abia dacă mai mă vede cineva râzând.

Portretul meu este exact, pentru că m-am studiat mult timp, ca să pot afirma destul de sincer, că mă cunosc destul de bine şi mai pot afirma deschis, că n-am prea multe vicii şi nici defecte mari nu am.

Am impresia că am o melancolie blândă, suportabilă, dacă n-aş avea şi altele în afară de aceea legătura sentimentală legată de temperamentul meu.

Calităţi am foarte multe, în primul rând îmi place la nebunie literatura, poezia, muzica clasică, folclorul din România, pietrele preţioase, bijuteria, creaţia obiectelor antice, de artă şi bijuterie. Dar cel mai mult îmi place să scriu, a scrie pentru mine a devenit o manie. La început am crezut despre mine că n-am talent, apoi am observat că fac progrese uimitoare şi acuma când scriu, o fac fără pauze şi nici nu corectez şi nici nu rectific ceea ce am scris. Abia după ce am terminat de scris tot ce am în minte şi în suflet, mă apuc de corectat.

Cred că în orice domeniu se poate învăţa uşor, dacă ne place ceea ce facem şi nu o facem din obligaţie ori din plăcerea de a face demonstraţii altora că suntem inteligenţi şi culţi. Un om inteligent şi cu sufletul curat, niciodată nu-şi etalează calităţile faţă de prieteni şi faţă de oamenii care nu au aceleaşi daruri ca şi el.

Oamenii deosebiţi, au o lumină a lor, o lumină aparte care le luminează faţa şi comportamentul. Eu, spre exemplu, dacă mă aflu în faţa a o sută de persoane şi le pot privi în voie câteva minute, pot să descopăr imediat valoarea celui mai deosebit dintre ei, prin lumina pe care o degajă corpul, faţa şi spiritul lui.

Dacă mai am şi şansa să vorbesc cu persoana aceea, atunci pot spune sigur şi ceea ce gândeşte despre mine şi ceea ce are de gând să facă. Pot să fac o analiză rapidă a mimicii feţei, a gesturilor, a exprimării şi pot să anticipez dacă persoana din faţa mea, îmi doreşte binele sau răul.

Am descoperit cu uşurinţă că mă pot adapta în orice anturaj şi pot să fiu respectat chiar şi de cele mai agresive persoane, totul depinde de curajul şi de felul de exprimare cu care abordezi persoana respectivă. În faţa unei persoane periculoase nu se gesticulează niciodată. Iată cu toată sinceritatea o parte a imaginii mele văzută de mine din exterior şi altă imagine văzută tot de mine din interior şi aşa socotesc eu despre mine, în privinţa aceasta, şi nu cred că sunt prea departe de adevăr.

Sper că am descris bine o parte din înfăţişarea mea reală şi mai rămâne o parte de adăugat la portretul meu; căci mam studiat îndeajuns pentru a mă cunoaşte mai bine, şi nici nu-mi lipseşte încrederea ca să spun nestingherit calităţile pe care le pot avea, nici sinceritatea, ca să mărturisesc deschis defectele mele.

Adevărul este că fiecare dintre noi mai ascunde câte ceva, există imperfecţiuni pe care nu le putem detecta noi înşine, însă foarte adevărat este că majoritatea imperfecţiunilor sunt mult mai bine văzute din afară. În primul rând, în privinţa firii mele obişnuite, sunt un temperamental melancolic, şi asta în asemenea măsură,

Majoritatea timpului îmi place să scriu şi să visez, banii şi averea au trecut pe ultimul loc, când scriu, scriu tot ce simt în momentul de faţă şi uneori când am idei noi, le notez şi le scriu atunci când am ocazia. În magazin am ocazia să scriu liniştit, atunci când nu am clienţi, scriu, pentru că oricum nu am altceva de făcut, mă opresc din scris doar atunci când intră cineva pe uşă. În Franţa ca şi în toate ţările, există toate categoriile de oameni.

Unii oameni sunt deosebiţi de cinstiţi, alţii însă sunt hoţi, dar nu hoţi obişnuiţi, ci hoţi profesionişti. Ei, aici e buba!

Pentru hoţi eu sunt pregătit cu o tehnică foarte avansată.

Hoţii de obicei intră în grup, vorbesc mult, pun întrebări aiurea, se răsucesc şi fac paravane mascându-se între ei, mascând în acelaşi timp persoana care vrea să sustragă un anumit obiect. Tactica mea este foarte simplă şi inteligentă. Metoda mea se numeşte «metoda Samsonel» deşi nu este brevetată nicăieri. ( Va urma )

Pagina 10 – România Ta Diaspora

Prodiaspora

Prima slujbă la Londra. Primele peripeţii.

Cristian G. Groman

Abia sosisem la Londra şi micile mele economii din Italia erau deja pe ducă. Jumătate din bani s-a dus rapid pe chirie, care ajungea la cifre astronomice. La vremea aceea, documentele necesare pentru a putea munci se obţineau mult mai uşor, astfel încât nu am întâmpinat probleme, în decurs de două săptămâni, (ajutat şi de fratele meu), puteam munci ca self-employed. Însă de muncă nu se prea găsea în acea perioadă…

poet, Londra Abia sosisem la Londra şi micile mele economii din Italia erau deja pe ducă. Jumătate din bani s-a dus rapid pe chirie, care ajungea la cifre astronomice. La vremea aceea, documentele necesare pentru a putea munci se obţineau mult mai uşor, astfel încât nu am întâmpinat probleme, în decurs de două săptămâni, (ajutat şi de fratele meu), puteam munci ca self-employed. Însă de muncă nu se prea găsea în acea perioadă…

Cumpăram zi de zi toate ziarele care aveau anunţuri cu locuri de muncă, (la prima oră, cum apăreau) şi sunam imediat, ca nu cumva să se ocupe. Zadarnic, de fiecare dată, câte o voce amabilă îmi spunea cam aşa ceva: „ Îmi pare rău, anunţul nu mai este de actualitate”… Banii se duceau rapid, bătrâna Londra nu se dezminţea şi îşi păstra renumele, acela de una dintre cele mai scumpe capitale…

Azi aşa, mâine aşa, începuse să mă cuprindă deznădejdea.

Se apropia cu paşi repezi şi data următoarei chirii. Mă mai ajutase şi mă ajuta fratele meu cu banii, însă nu voiam să fiu mereu dator, chiar dacă el nu avea nici o pretenţie. Întro bună zi, o cunoştinţă îmi spuse: -Cristi, ştiu că ai nevoie de un job ca de aer, am auzit – de la un amic – de un român care se ocupă cu demolări şi ar avea nevoie de oameni. Vrei să te pun în legătură cu el?Am numărul lui de telefon, însă mai multe nu ştiu nici eu…

şeful de echipă, (Remus), singurul vechi, mâna dreaptă şi prieten al lui Adi. Adi părea cel mai bun şef din lume, nu prea stătea pe capul nostru, iar atunci când venea, ne servea cu suc, ciocolată, bomboane, pe cei ce fumau îi servea cu câte-o ţigară.

-Hai băieţi, mai faceţi şi voi câte o pauză, că n-o fi foc…

-Eheei şi pentru aşa şef, de drag să munceşti şi alta nu, spuneau toţi… Abia aşteptam ziua de vineri, numai când mă gândeam, mă şi cuprindeau fiori de bucurie şi parcă mă mânca şi palma stângă. Wow…Primul meu „salariu” în Londra…Sosi şi ziua mult aşteptată,însă nu începuse bine deloc. Dimineaţa, în maşină, Adi ne spusese (mie şi altor 3 colegi): -Măi băieţi, îmi pare tare rău, dar nu vă pot plăti azi, aşa cum v-am promis, nu depinde de mine, să ştiţi, ci de cel care m-a tocmit. Are să îmi dea o diferenţă de bani şi numai mâine vine, să vadă lucrarea gata…

-Bine, şefu, zise unul, nu-i bai, ce mi-e azi,ce mi-e mâine…

Totuna este, bani să fie…

-Vă sun eu mâine, dimineaţă, la prima oră, pe fiecare în parte, staţi fără nicio grijă şi stabilim unde ne întâlnim, ok?

-Ok, şefu!

-Mai întrebi? zic eu… Mulţumesc tare mult! Dă-mi repede, te rog, numărul, până nu se ocupă locurile şi acolo…

În seara zilei de vineri, când să plecăm, vine Remus cu o dubiţă, o parchează pe alee şi ne strigă pe toţi:

Zis şi făcut, l-am sunat pe tip (Adi) şi am stabilit să merg până în Lewisham, asta fiind undeva prin Sud-Estul Londrei, în condiţiile în care eu locuiam în Nord-Vestul capitalei. Vreo 4 linii de tren de schimbat şi vreo 2 ore de mers… Dar calul de dar se mai caută la dinţi? Convenisem cu tipul să mă aştepte în fiecare dimineaţă la o oră anume în Lewisham şi de acolo mai mergeam cu maşina lui până la casa unui indian foarte bogat, care trebuia demolată, ulterior vrând să îşi construiască alta, după schiţa şi planul lui. Plata? 50 de lire pe zi, însă toţi banii la sfârşitul săptămânii. Muncă grea şi cu demolările aistea, la baros, la cărat de moloz, de grinzi, 10-12 ore pe zi, însă eram foarte fericit pentru că, la sfârşit de săptămână, voi merge acasă cu 250 de lire în buzunar. Eram 8 oameni, plus

-Bă, copii, ia daţi-mi o mână de ajutor să încarc stâlpii aştia!

Remus era tipul de „şef de echipă” care nu pune mâna pe absolut nimic, dar dă ordine. Cât era ziulica de lungă, trăgea la ţigări cu marijuana şi inspecta cum lucrează ceilalţi… Era vorba de 4 stâlpi metalici, foarte mari. Deabia, de-abia am reuşit toţi opt oameni să îi urnim şi să îi urcăm în van (dubă) şi-apoi Remus dus a fost. Venise şi ziua de sâmbătă, mă trezisem devreme, din obişnuinţă şi tot aşteptam ca Adi să mă sune. Trecuse ora prânzului şi încă nimic, orele se scurgeau una câte una foarte greu şi eu cu ochii tot la telefon eram. Însă,nimic… ( continuarea în pagina următoare )

Pagina 11 – România Ta Diaspora ( urmare din pagina precedentă) Dacă am văzut că s-a făcut ora 5 după-amiază deja, am pus mâna pe telefon şi l-am sunat eu pe Adi. Mi-a răspuns după 3 încercări eşuate, cu o voce foarte iritată: -Da, ce este?

-Cum adică, ce este? Am aşteptat toată ziua un telefon de la tine, eşti om serios sau nu?

-Ştii ceva? Nu mai pot să vă plătesc pe niciunul din cei opt, am avut încredere în voi dar m-aţi furat!

-Te-am furat? Noi? Când şi cum?

-Erau 4 stâlpi din bronz masiv, lângă casă, au dispărut şi voi sunteţi singurii care aţi avut acces în grădină. Am informaţii că voi i-aţi încărcat într-o dubă… Indianul este foarte supărat, a chemat poliţia şi nici nu m-a mai plătit, cred că veţi fi daţi în urmărire… Eu mi-am luat mâna de pe voi, deja am pierdut prea mult. Scapă cine poate…

Prodiaspora banii munciţi din greu într-o săptămână cu oase rupte, te înşeli amarnic, te găsesc şi în gaură de şarpe şi te fac să plăteşti cu legea pumnului, nu îmi pasă de alte legi! Eu nam furat nimic şi am fost cinstit! Auzi?

Cine să mai audă? Închisese…Am mai încercat de vreo zece ori să îl sun pe individ, însă, pesemne avea un obicei, după fiecare lucrare încheiată (cu succes pentru el) îşi scotea cartela din telefon şi o arunca. Făceam bilanţul acestui job, 8 oameni a câte 250 de lire, asta însemna 2.000 de lire. Numai într-o săptămână…

Ia-l de unde nu-i pe hoţ, nici măcar numărul de la maşină nu i-l reţinusem, în euforia mea de a avea primul job în Londra. Şi când stai bine să te gândeşti, tot românii „te fac pe la spate în străinătate”…Vorba ceea, fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă feresc şi singur…

Aviz amatorilor de călătorit şi muncit prin Londra, nu e deloc uşor.,..

-Cred că asta e o glumă! Noi doar ce am executat ce ne-a spus mâna ta dreaptă, Remus, am reuşit să mai zic, pe moment, şocat fiind de turnura lucrurilor…

-Nu este nici o glumă, nu vedeţi niciun ban, ba mai mult, indianul mi-a zis că acei 4 stâlpi valorau pe puţin 4.000 de lire, aşadar sunteţi buni de plată! Remus nu ştie nimic de aşa ceva…Nu încerca să mă mai contactezi, că mă enervez şi atunci anunţ şi eu poliţia, la fel ca indianul…

-Ascultă, nemernicule, dacă tu crezi că mă poţi fraieri cu

Ne găseşti şi pe Facebook: www.facebook.com/romaniatadiaspora

Pagina 12 – România Ta Diaspora

Procultura

Un val plesneşte-n noapte... “ Cine va cunoaşte Iubirea, va zdrobi Porţile Morţii!

Atunci Lumina Uitată dintr-o ciudată toamnă va întrupa nălucirea ca un tainic sărut...”

Irina Lucia Mihalca poet, Bucureşti Un val plesneşte-n noapte... Cineva invizibil mângâie păpădiile din zâmbetul ei.

- Oare ne vom întoarce?

- Oare ne vom regăsi, mai tineri decât moartea ce ne-a chemat despărţindu-ne?

- Am inspirat adânc sărutul tău!

- Lacrimile copacilor sunt ascunse în zâmbetul tău. Oare ne vom regăsi, mai curaţi decît cerul primăverii - Mă învelesc în singurătatea durerii...

tine, surâsul tău la fel. Nu va fi mâine, nici ieri! Iubirea noastră va ţipa in oarbe oglinzi. Cândva stăpâneam Timpul, acum nici uitarea nu-mi mai mângâie tâmpla.

Sufletul urlă-n deşertul cerului adormind în gândul atâtor tăceri!

Doamne, dacă exişti undeva, nu mă mai face om!

Cine va cunoaşte Iubirea, va zdrobi Porţile Morţii! Atunci Lumina Uitată dintr-o ciudată toamnă va întrupa nălucirea ca un tainic sărut... Se spune că trecând prin visul zeului te purifici, în palmă îţi înfloresc toate gîndurile, uitarea învie din cenuşă, nici o tainică uşă nu mai există...

- Copil plutind în lacrima timpului, ţipind după mireasma gândului tău...

O fată tristă trece prin oglinda sângerândă.

- Oare ce-naltă iubire ne-a pedepsit cu Uitarea?

Un val plesneşte-n noapte... Cineva invizibil mângâie păpădiile din zâmbetul ei.

- Te văd alergând lângă mine, cu surâs de mărgele, cu privirea ta caldă, intinzând mâna să-mi prindă suflarea, să-mi alunge-ntristarea...

- Mă arunc pradă destrămării fir cu fir, într-o nonexistenţă, într-un alb desăvârşit... Lacrimi se-amestecă prin picăturile de ploaie, fără dorinţe, fără speranţă, fără nimic voi pleca.

- Lumea îmi scapă din mână, timpul se scurge prin lacrima ta.

- Spune de ce căile noastre se retrag când te văd?

- Sfârşit scrie AICI! - Oare vom mai fi NOI? E noaptea din noapte, ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă.

S-au plimbat ameţiţi de visul neştiut din ei...

El spuse: - O boală a intrat în lume, în lumea noastră! Totul se duce, se strică, moare... Nu va mai fi nimic, în geamuri imaginea mea va fi spălată de ploaie! Sângele meu e stingher fără

… O amintire-ecou ce stăruie îi arde, îi cheamă, îi uneşte!

Pagina 13 – România Ta Diaspora

Vrei și tu romanul PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR? Intră acum și comandă direct cu autograful autorului pe facebook.com/romaniatadiaspora sau pe e-mail romaniatadiaspora@gmail.com

Un roman scris după 2200 km pe jos

Ne găseşti şi pe Facebook: www.facebook.com/romaniatadiaspora

Procultura

Pagina 14 – România Ta Diaspora

România în imagini

Moeciu de Sus, Valea Popii

Comuna Râmeţ, judeţul Alba

Pagina 15 – România Ta Diaspora

România în imagini

Frumuseţi naturale din Ardeal

Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului

Sursele foto pentru „ România în Imagini: panoramio.com

Pagina 16 – România Ta Diaspora

Pro Istorie

Bucureştiul de la Bucur la Micul Paris. 550 de ani de atestare istorică Conform legendei, Bucureştiul şi-a luat numele de la ciobanul Bucur, care a construit prima casă, coliba, a oraşului pe locul unde în prezent se află Biserica lui Bucur. Capitala este prezentă şi în arhivele istorice unde este atestat în timpul domniei lui Vladislav Vlaicu, ca fiind un sat de pe malurile Dâmboviţei.

Roxana Dima, Bologna

Controversele naşterii Bucureştiului Istoricul Constantin C. Giurescu spune în scrierile lui, că pe malurile Dâmboviţei şi ale Colentinei este atestată cultura paleolitică şi neolitică. Până în 1800 î.Hr., apar dovezi ale unor asemenea comunităţi străvechi în zonele Dudeşti, Lacul Tei şi Bucureştii-Noi de astăzi.Dar, tot arhivele grăiesc despre primele locuinţe ale acestei zone constuite imediat după retragerea aureliană din 273 d. Hr., atestate în secolele IIIXII.Mulţi dintre istoricii care au studiat şi cercetat "naşterea" oraşului Bucureşti sunt de părere că Bucureştiul a fost întemeiat de către domnitorul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, la sfârşitul secolului al XVI-lea. Vlad Ţepes dă ordin la 13 iunie 1458, de a fi scris un act în latineşte, în care foloseşte expresia "juxta fluvium acque Domboviche" adică "lângă cursul apei Dâmboviţa" ce se referea, după toate probabilităţile, la Bucureşti. Primul document care atestă cu precizie aşezarea de Bucureştiul ca reşedinţă domnească aparţine tot cancelăriei lui Vlad Ţepes într-un hrisov scris în slavă şi emis la 20 septembrie 1459.Cetatea Dâmboviţei, cum mai apare în acel hristov, avea rol strategic, urmând să vegheze asupra drumului ce se întindea de la Târgşor

la Giurgiu, unde se află o garnizoană otomană.

Oraşul cu cele mai multe biserici Oraşul avea să se dezvolte într-un ritm foarte rapid, datorită numeroaselor biserici ctitorite, atat de domnitori cât şi de familiile boiereşti de pe lângă Curtea Domnească.

Astfel, pe lângă biserici s-au dezvoltat de-a lungul timpului şi mănăstirile, negustorii şi-au deschis magazine şi ateliere, astfel prin prezenţa lor oraşul s-a extins construindu-şi nucleul în centrul de astăzi. Statutul de capitală, i-a fost atribuit în secolele XV şi XVI; s-a remarcat intrând în competiţie cu alte oraşe precum Târgovişte şi Curtea de Arges. Astfel, ramura Drăculeştilor, urmaşii lui Vlad Ţepes, au înclinat mereu spre Bucureşti, în timp ce ramura mai directă a Basarabilor a tins spre Curtea de Argeş şi apoi spre Târgovişte.

Până la venirea domniilor fanariote, Bucureştiul devenise un important centru economic şi religios, prin dezvoltarea comerţului şi prin construirea de lăcaşuri ceea ce l-a determinat pe voievodul Brâncoveanu, să-şi aleagă loc de construcţie a Palatului la Mogoşoaia.

Tot în timpul domniei lui Brâncoveanu s-au stabilit şi graniţele

oraşului şi a fost organizat un recensământ pentru aflarea numărului de locuitori.

"Bulevardele" fanariote Indiferent de caracterul dat de către domniile fanariote, Bucureştiul în această perioadă a cunoscut o perioadă de înflorire a oraşului, atât din punct de vedere estetic dar şi comercial şi cultural. Astfel, sub Nicolae Mavrocordat şi Alexandru Ipsilanti au fost amenajate primele pavaje, şi s-au construit primele "bulevarde" şi căi, precum Calea Victoriei, au fost înălţate primele şcoli şi universităţi precum cea din Bucureşti dar şi extinderea urbei şi limitarea marilor moşii.

Tot în această perioadă au apărut şi celebrele mahalale care au fost organizate şi aşezate precum cele din Orient şi Constantinopol care aveau ca locuitori mai multe categorii sociale sau etnice. Ca un exemplu ar fi Cartierul Armenesc care se află chiar în Centrul Capitalei de astăzi, dar şi Cartierul Halei Matache Măcelarul. Odată construite aceste "cartiere" s-au dezvoltat şi au apărut şi micile răzmeriţe de nemulţumire a fiecărei etnii sau comercial care de multe ori au răsturnat atât domnitorul dar şi marile familii boiereşti de către Înalta Poartă.

Pagina 17 – România Ta Diaspora ( continuare din pagina precedentă) Veacul Micului Paris Devenită în timp capitala întregii Românii ca urmare a dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, oraşul avea să treacă printr-o adevărată explozie economică, demografică şi culturală.

De-alungul anilor și chiar a secolelor, Bucureștiul a fost ocupat atât de trupe austriece cât și de cele rusești ca urmare a războaielor care au lăsat urme vizibile orașului, în special de către cunoscutul general Kiseleff între anii 1829 și 1834. Regulamentul Organic, cunoscut azi ca fiind prima Constituție din România, Pavel Kiselleff a întreprins un amplu proces de modernizare a orașului după fanarioți.

Una dintre mările realizări ale lui Kiseleff a fost întocmirea unui recensământ cât se poate de exact, cartarea și definirea moșiilor, a tuturor clădirilor și extinderea canalizării oraşului, pavarea cu piatră cubică care înlocuia plăcile de lemn de pe tipul fanarioților, construcția de fântâni publice și asanarea zonelor mlăștinoase.

Pro Istorie Acest episod din Istoria Bucureștilor este consemnat de către scriitorul Nicolae Filimon în romanul "Ciocoii vechi și noi". Așa s-au născut marile Bulevarde de azi: Şoseaua Kiseleff şi Calea Dorobanţilor.

Pentru a creea un aspect plăcut al oraşului și pentru a atrage oamenii de afaceri veniți în oraș, s-au construit cafenele, buticuri, hoteluri, parcuri, magazine cu vitrine atrăgătoare, iar străzile erau largi cu tramvaie trase de cai. Și, pentru a da o culoare orașului, trebuie menționat faptul că s-a format și o viață culturală, artistică, cu ajutorul marilor scriitori, precum Mihail Emisnescu, Blaga, Camil Petrescu și mulți alții.

Foto Bucureştiul Vechi, denumit „Micul Paris”

www.diasporatv.eu

Partenerii nostri media

Pagina 18 – România Ta Diaspora

Români în lume

Claudiu Şarpe, „omul ritm” «Trei lucruri sunt veșnice pe lumea asta : sufletul omului, muzica și dragostea.» spunea Dan Surducan, o concepție mai mult decât reală și plauzibilă.

Maria Roibu poet, Olanda

Multiinstrumentist, compozitor și solist vocal, Claudiu Șarpe a lăsat o amprentă în lumea muzicii din România, țara în care este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai buni percuționiști. Printre colaborarile pe care le-a avut, atât pe plan național cât și internațional, se număra cele cu Sfinx Experience, Paul Ciuci (Compact), Laurențiu Cazan, Cristian Crețu(Horia Brenciu Band)etc. , Edna(BoneyM), Eddie Floyd, Michel Camilo etc. De-a lungul timpului, în afara instrumentelor de percuție, Claudiu Șarpe studiază și aprofundează mai multe intrumente muzicale, cum ar fi chitara, chitara bass și pianul, îmbrățișând totodată și solistica vocală, aptitudine încununată de un timbru vocal de tenor. În ultimii ani, călătorește în mai multe țări din America de Sud, unde aprofundează stilul latino, stil ce devine pentru muzician o nouă provocare pe scara muzicii sale. Începând cu anul 2011, Claudiu Șarpe începe să pună accent

Claudiu Șarpe, «omul ritm», sau «muzicianul cu inima pe portativ», așa cum a fost descris nu de puține ori în paginile revistelor de cultură, este un artist de origine română stabilit în Olanda de mai mult de douăzeci de ani.

pe ideea de a începe o nouă carieră muzicală, cea a solisticii. Compune în tot acest timp, nu mai puțin de 50 de piese, amprentate de stiluri cum ar fi, pop, funk, jazz, balade romantice latino, afro-funk-latin, salsa, brazil, latin-jazz etc. La începutul anului 2014, revenirile în România, țara natală, devin tot mai dese, împinse de ideea de a introduce pe piața muzicală un stil mai puțin cunoscut românilor, respectiv stilul bolero-modern și nu numai. Această idee a prins contur, în vara acestui an, cu prilejul regăsirii scenice după 22 de ani, între el și Cristian Crețu, muzician de renume pe piața muzicală din România și totodată un bun prieten din copilărie, moment în care cei doi au interpretat piesa Maria, piesă compusă de Claudiu Șarpe, cu ceva timp în urmă.

Impactul piesei asupra publicului, îi întărește muzicianului ideea de a lansa un single în România, și de ce nu, acest single fiind chiar piesa Maria.În perioada imediat următoare,

cei doi muzicieni încep să așeze bazele unei colaborări pe cât de frumoase, pe atât de provocatoare.

Piesa Maria, începe să prindă un alt contur, prin aportul adus de către muzicianul Cristian Crețu, acela de a o prelucra în așa maniera încât să îi dea imaginea unui duet original, amprentat de două stiluri, respectiv latino romantic-pop. Mesajul piesei este pe cât se poate de clar, pe atât de intrigant, elementele sale fiind mereu în contrast, acelea în care se evidențiază stilul boleroului modern și textul dual spaniol-englez în care cei doi muzicieni transmit un mesaj către ceea ce reprezintă Maria, pentru fiecare dintre ei. Rezultatul acestei colaborări, nu este doar piesa în sine ci și videoclipul ei, care a fost realizat, în urmă cu foarte puțin timp, videoclip ce urmează să apară pe piață, la sfârșitul lunii octombrie 2014, și care invită publicul să asiste la îmbinarea celor două povești, într-o dimensiune inedită.

Pagina 19 – România Ta Diaspora

Români în lume

Străină în ţara mea

Mihaela Luiza Dumitraşc profesor, Verona

Eram în 2007, la aproape un an de când venisem în Italia.

Verona mi se părea superbă - cochetă, elegantă şi îngrijită "Oraşul iubirii". Îmi reîntregisem familia după 4 ani de stat singură cu copilul meu, într-un Bucureşti rece şi nepăsător.

Ovidiu, baiatul meu, avea în sfârşit un tată, la vârstă de 5 ani; era o mare bucurie, eram în sfârşit o familie. Am hotărât că decât să fiu o străină în ţară mea, mai bine o străină printre străini.

Un “monstru” cu 27.000 turaţii/min.

Primul loc de muncă a fost într-o firmă de produse de artizanat în plexiglas. După 10 ani de stat la catedră ca "profa de info", iată că eram în stare să proiectez obiecte în CAD 2D şi să le tai cu ajutorul unui "monstru" de 3 m lungime şi 2 lăţime, cu 27.000 turaţii/min (dacă îmi amintesc bine).

Puneam placa de plexiglas de 3 mm singură şi schimbam burghiul singură! Eram mândră de mine, realizam lucruri foarte frumoase. Plexiglasul e spectaculos, mai ales dacă e şi colorat - are acele reflexe de vis.

Nu eram plătită cine ştie ce - 900 de euro, când omologii mei din alte firme luau 1800 euro. Eu eram româncă...nu trebuia să am pretenţii prea mari. Eram mulţumită, chiar dacă făceam naveta o oră şi jumătate dus şi la fel la întors.

Dimineaţa îmi duceam băiatul la şcoală (era clasa I) şi plecam fericită la muncă. M-am integrat bine, cu firea mea prietenoasă şi pusă mereu pe şotii, nu mi-a fost greu să-mi fac amice, chiar dacă erau italience.

La curăţenie în hală.

Toate bune şi frumoase până în 2008 februarie, după "Cazul Mailat", lucrurile uşor-uşor au început să devieze.

Nu mai puteam să calculez milimetrii la proiect în româneşte, mi se cronometra oriece minut petrecut la proiectare şi cel de tăiat materialul şi de curăţat maşina...

Trebuia să fiu competitivă - dintr-o dată nu mai dădeam randament. Într-o zi, la sfârşitul lui martie 2008, pentru că nu aveam comenzi, patronul m-a pus să fac curat în hală. Nu le-a pus pe italiencele care erau în hală la producţie, care finisau piesele tăiate de mine, ci doar pe mine. Am pus aspiratorul, am şters pe jos, am aspirat păianjenii din tavan (necurăţaţi cred că de un cincinal!).

A două zi, am fost rugată să trec la curăţenie la birouri...

Am înghiţit în sec şi n-am zis nimic şi m-am executat (deşi o femeie de serviciu era mai bine plătită decât mine eu eram plătită 5 euro la oră, iar o femeie de serviciu 10 euro la oră).

Terminând treaba repede (noi suntem obişnuite), din proprie iniţiativa m-am ocupat şi de "bucătărie" – o chichineaţă unde mâncau patru persoane în pauza de prânz şi de WC. Nu cred că au văzut acele locuri o astfel de curăţenie. Patronul era mulţumit (cred şi eu!). Eu mă simţeam umilită pentru că n-am auzit nici măcar un "grazie" (mulţumesc), era datoria mea să le fiu servitoare, nu?!

Sunt pregătită să lucrez în firma ta!

Pe 2 aprilie 2008, după 1 zi de concediu medical, l-am anunţat pe patron că eu nu mai vin la serviciu. Oricum aveam un contract "la proiect" care se înnoia din trei în trei luni...ultimul expirase chiar pe 1 aprilie! Ultimul salariu l-am primit în tranşe de câte 100, 200 şi 300 de euro... Pe Internet a apărut un anunţ foarte incisiv:" Româncă, 37 ani - sunt pregătită să lucrez în firma ta!" Şi am înşirat toate cunoştinţele mele. În 2 zile lucrăm deja într-un alt loc de muncă, că funcţionara comercială.

Urez tuturor celor care s-au regăsit, intr-un fel sau altul în aceste rânduri, să nu dispere nici o clipa, ci să lupte şi ca creadă în ei înşişi şi cu siguranţă vor reuşi. Tenacitatea răsplăteşte mereu.

România TA Diaspora: Scrie-ne despre tinerele talente pe care le cunosti pe e-mail: romaniatadiaspora@gmail.com

Pagina 20 – România Ta Diaspora

Pro amintiri

Atunci când inima bate mai tare prima parte

Lidia Fichiosi moderator radio, Arezzo

Sunt două tinere frumoase, modeste, sârguincioase şi hotărâte din două zone diferite, dar amandouă din aceeaşi ţară: România. Laura Pascu şi Cristina Fărăuanu ştiu ce vor de la viaţă şi caută soluţii pentru a-şi realiza visele. Le cunosc şi sunt mandră că ele reuşesc să dea un exemplu tuturor tinerilor, un exemplu de curaj şi de frumuseţe interioară.

Pe Laura Pascu am cunoscut-o la un curs de moderator radiofonic cu ceva timp în urma. M-a impresionat tenacitatea ei şi dorinta de a nu renunţa la nimic din ceea ce-i place. Iată ce mi-a povestit: ”Acum 10 ani,îmi aduc şi acum aminte cât de triste au fost momentele în care ai mei au plecat din ţară cu speranţa de a ne oferi, mie şi surorii mele, o situaţie mai bună şi un viitor mai bun. Timp de 7 ani am rămas în grija bunicilor, persoane minunate cărora le datorez în mare parte ceea ce am devenit, ca persoană şi caracter. Nu ne-a lipsit nimic, ne-au oferit o educaţie bună şi poate că ne-am maturizat mai devreme decât era necesar.

Am reuşit să intru la cel mai bun liceu din oraş ”Colegiul Naţional Bogdan Petriceicu Haşdeu”, la profilul filologielimbi străine. Eram un copil timid, dar am întâlnit profesori minunaţi care mi-au fost întai de toate mentori şi de la care am învăţat ce înseamnă să fii om, să creşti frumos, modest şi umil ca să iţi poti urma un ţel în viaţă iar prietenii pe care mi i-am făcut imi sunt şi acum alături de la aproape 2000 de kilometri, încurajându-mă. Poate că am devenit mai sociabilă pe la 17 ani, când am început să iau lecţii de canto la Palatul Copiilor din Buzău. Muzica a fost dintotdeauna o pasiune de care mă leagă multe până în prezent.

Am cântat în corul şcolii, la serbări, festivităţi iar după începerea cursurilor de canto am participat la câteva concursuri şi emisiuni de la televiziunile locale. După examenul de bacalaureat mă aştepta cea mai importantă decizie: să rămân acasă alături de bunici, prieteni şi de a urma o facultate la Bucuresti, cu riscul problemelor financiare sau să plec în Arezzo pentru a fi alături de părinţii şi sora mea să o iau de la 0, cu o limbă care imi era total necunoscută, fără să cunosc pe nimeni şi să mă înscriu la facultate după nici măcar o săptămână. Mi-a fost foarte greu să mă adaptez însa am acceptat că am făcut un pas important, că trebuie să merg până la capat şi că trebuie să-mi demonstrez mie înainte de toate că sunt în stare. M-am înscris la secţia ”Muzică şi arte ale spectacolului”, decizie de ultim moment, deoarece eram convinsă că voi urma Facultatea de limbi străine.Nu voi

uita ziua de 1 octombrie 2011 când am început cursurile, când mă simţeam “rătăcită” pentru că ştiam să spun”ciao”, ”grazie” şi cam atât. A fost o perioadă dificilă, au trecut 3 ani, cu bune şi cu rele, am obţinut bursa de studiu, m-am format ca om, personalitate, caracter, cultura generala.”

Laura a vizitat locuri superbe, îi place foarte mult să călătorească şi işi promite că atunci când va deveni independentă din punct de vedere financiar, să călătorească, să cumpere cărţi bune, filme, pe scurt pasiunile ei.

A sustinut examenul de licenţă cu putin timp în urmă ,”Istoria muzicii moderne şi contemporane”, a fost foarte bine şi este mulţumită de ceea ce a reuşit chiar mai devreme decât era termenul impus de facultate, lucru pe care nici colegi de-ai ei, italieni, nu l-au reuşit. În momentul în care scriu se pregăteşte pentru examenul de admitere la “Universitatea din Bologna”, secţia “Cinema, televiziune şi producţie multimedia”. Îşi doreşte să devină producător de film şi, de ce nu, să lucreze în televiziune fără a renunţa la pasiunea ei pentru muzică.

Chiar dacă a pierdut prieteni sau persoane dragi, a câştigat şi are alături de ea oameni minunaţi, prieteni cât pe o viaţă. Laura adaugă: ”Eu merg pe principiul PUŢINI DAR BUNI, cei care nu m-au lăsat la greu, care m-au susţinut în momentele dificile sau când simţeam că nu o voi putea scoate la capăt”. Laura, o tânără minunată, care a răspuns cu plăcere invitaţiilor la evenimente, care are principii şi un zâmbet atat de frumos şi sincer! ( va urma )

Pagina 21 – România Ta Diaspora

Obiceiuri

Sfânta Cuvioasa Parascheva şi minunile ei de Liudmila Carta În septembrie mi-am luat vacanţă. Şi s-a întâmplat să ajung în Iaşi. Erau doi ani de când nu vedeam oraşul studenţiei mele. Aş putea spune că l-am găsit atât de schimbat, atât de ponosit, parcă. Deşi alegerile se apropie şi au început campaniile electorale în România, în care promisiunile sunt multe şi care mai de care deochiate, Iaşul pare uitat de lume şi parcă învelit de o pustietate nemaivăzută, de mine, până acum. Mai ales în zona Copou şi Tudor Vladimirescu. Mi-am zis că nu e perioadă potrivită. Studenţii sunt în vacanţă.

Odată ce am ajuns în Iaşi nu puteam să nu merg la Catedrală. Am o recunoştinţă aparte faţă de Cuvioasa Parascheva pe care trebuia neapărat să o revăd. În general nu prea cred în miracole. Dar nu ştiu cum se face că de fiecare dată Cuvioasa a făcut câte un miracol cu sufletul meu. Şi cum în octombrie e ziua ei era un prilej tocmai potrivit pentru a-i duce o floare.

Pe 14 octombrie Biserica Ortodoxă o sărbătoreşte pe Cuvioasa Maică Parascheva. Dar mai ales clopotele vor răsuna cel mai mult la Iaşi, întrucât de mai bine de 350 de ani moaștele ei se găsesc la Mitropolia din Iaşi. Astfel, începând cu şase octombrie oraşul studenţesc intră în sărbătoare. Urmează săptămâni şi zile pline cu evenimente şi mult tam-tam.

mari, căprui, ce mă priveau întrebători: „îmi dai sau nu îmi dai?”.

Nici la un metru distanţa se auzea murmurul unei femei rostind o rugăciune. Era aşezată sub un gard, cu capul aplecat în poală şi mâna întinsă.

mă aflam în mijlocul lor. Depănez şi azi imagini cu chipuri încercate de soartă pentru care Cuvioasa Parascheva “izvor de binecuvântare și însănătoșire duhovnicească și trupească” era unica salvare, unica lor speranţa de care se mai ţineau agăţaţi.

În faţa bisericii tot mai mulţi oameni se înghesuiau la coadă. Mi-am făcut loc printre ei. O linişte apăsătoare se aşternuse peste sufletul meu. Din când în când se auzea un văitat de bătrână ce îşi plângea necazul Cuvioasei.

Nu mai văzusem în viaţa mea până atunci atâta suferinţă pe chipul oamenilor. Eram acolo şi simţeam durerea lor.

Când am plecat, cu cât mă îndepărtam mai mult de Catedrală, cu atât simţeam o uşurare mai mare.

Claxoanele maşinilor mă trezeau la realitatea mea în care suferinţele se pierd până ajungi să nu le mai vezi.

În fața Catedralei am găsit deja instalate tarabe în care negustorii îşi vând lucrările de artă. De la tablouri până la haine croşetate, tricotate, poşete, bijuterii, etc. Toate lucrate minuţios şi cu bun gust. Îţi sar imediat în ochi, iar dacă te laşi ademenit de toate aceste minunăţii rişti să uiţi de mântuirea sufletească pentru care ai mers până acolo.

Era o zi obişnuită de miercuri, dar în faţa Mitropoliei am găsit o aglomeraţie neaşteptată.

La fel și acum simţeam gemetele rugăciunilor credincioşilor până în măduva oaselor.

Sub sunetul bătăilor de clopote mintea mea conturează poveşti de viaţă clare şi uşor de interpretat.

Cuvioasa Parascheva face cu adevărat minuni. Iubitoare a săracilor, Sfânta, ne vindeca pe noi de noi. În amestecul de tămâie şi rugăciune, minunile se întâmplă instant: te dăruieşti pe tine altora şi îi iei pe alţii cu tine.

Zeci de oameni îmi tăiau calea haotic.

Pentru o fracţiune de secundă am simţit că mă pierd şi că nu mai înţeleg unde mă aflu. Bătăile clopotelor începură să lovească cu atâta putere încât m-au trezit la realitatea ce mi se părea ireală. “Dă-mi şi mie un leu” îmi zice o voce de copil.

În liniştea mea mă gândeam la evenimentul ce urmează să aibă loc curând. Aşa ceva în România se întâmplă doar o dată pe an. Pelerinii din toată ţara şi din afara graniţelor, ce stau înghesuiţi zile în şir la coadă, pe frig şi ploaie, fără umbrele doar cu credinţa în suflet, pentru a atinge Sfintele racle cu moaştele Cuvioasei Parascheva.

Mă uit în dreapta mea şi văd doi ochi

Îmi amintesc acum câţiva ani când

Răul, egoismul, agonia, ura, ignoranţa, etc, se preling în afara noastră. Darul Cuvioasei Parascheva pentru noi, suntem noi înşine după ce trecem prin alţii. Parcă devenim mai buni. Parcă mai sensibili. Parcă mai luminoşi. Şi parcă mai mulţumiţi de ce avem şi de cât avem.

La multi ani Sfintei Cuvioasă Parascheva!

Pagina 22 – România Ta Diaspora

Buongiorno Italia

Un italian pregatit de o românca = 10 (zece) la Bacalaureat Îmi era dor de şcoală, de clasă, de elevi. Era interesant şi ceea ce făceam: lucram la o firmă de publicitate. Utilizam plotter-ul pentru a face imprimeuri pe tricouri, afişe şi bannere.

Aplicam în practică ceea ce învăţasem şi explicasem la şcoală. În suflet însă, îmi doream să fiu din nou profesoară. Şifonierul pe post de tablă.

Fiecare om se naşte cu o vocaţie şi a mea cred că era să fiu profesoară. Eram mică şi mă duceam cu tata la şcoala lui, unde el era profesor de desen tehnic. Eu aveam doar 5 ani. Mi-l aduc aminte şi acum cum era îmbrăcat: costum şi cravată - mereu elegant era Făt-Frumos-ul meu din poveşti. Eram sigură că meseria de profesor e cea mai frumoasă din lume! Mai târziu, când eram prin gimnaziu, rămâneam după ore cu câţiva colegi ca să ne explicăm lecţiile; ne jucam de-a profesorii.

Martor îmi este şi şifonierul de acasă, care a văzut multe lecţii "desfăşurate" pe suprafaţă lui, scrise cu cretă pe furnir... (după această “faptă” ştergeam cu apă cu oţet) până când, într-o zi , mama a observat că şifonierul ei era cam zgâriat. Oh! A fost o tragedie! A plâns când a văzut că zgârieturile erau litere ("Cum de ţi-a trecut prin cap să scrii pe şifonier?! Eşti o stricătoare!"). N-am mai scris de atunci, dar şifonierul din dormitor rămâne o relicvă a amintirilor mele din copilărie.

Cursuri de informatică cu medicii.

M-am hotărât în vara anului 2008 să merg la "Provveditorato Verona", instituţie de administrare a catedrelor vacante din Verona, similarul Inspectoratului şcolar. Aici îmi era recunoscută diploma de licenţă, dar secţia pe care am terminat-o eu nu exista în Italia (cibernetică) şi trebuia să echivalez studiile, adică să fac ori un an la Padova că să termin Facultatea de Informatică, ori un an la Verona că să termin Facultatea de Matematică.

M-am lăsat păgubaşă pentru că nu-mi permiteam să plătesc taxa de 2500 euro şi nici drumul la Padova, pentru că doream informatică. Salvarea mea a venit tot cu anunţurile de pe Internet – Euroaccademia, şcoală privată, căuta un profesor de informatică - cursuri de E.C.M. – Educaţie Continuă pentru Medici. Am candidat şi am fost admisă! Mergeam la cursuri o dată pe såptåmană de la ora

20.00 la ora 23.00. Am intrat pentru prima oară într-un cabinet de informatică ultramodern, din cadrul Liceului de Informatică din Verona. Eram foarte emoţionată. Medicii însă erau mulţumiţi, pentru că mergeam la fiecare în parte şi le arătam ce trebuie să facă; în mod normal nu ar fi trebuit - aveam videoproiector - puteam să stau liniştită la computer-ul meu, adică al profesorului.

Cursul s-a sfârşit cu bine şi am rămas plăcut impresionată, când aproape toţi medicii mi-au dat nota10 ca evaluare a predării.

Michele, un elev de 10 (zece) Cursuri n-au mai fost şi cred că nu din cauza mea. În octombrie 2010, o familie de italieni, mi-au cerut să le pregătesc fiul la matematică. Michele (băiatul), era ultimul an la un liceu de electrotehnică. Mi-a fost jenă să le cer bani - nu stăpâneam limbajul matematicii în italiană şi ne erau şi prieteni de familie.

Am învăţat împreună cu elevul meu - el matematică, iar eu cum să predau matematică în italiană. Colaborare extraordinară pentru că la bacalaureat, în următorul an, 2011, Michele a luat 15 puncte din 15 puncte, adică 10 (zece)!. Un italian pregătit de o româncă, cu zece la matematică la bacalaureat.

Ulterior, în acelaşi an, Michele a fost admis la Facultatea de Electronică de la Padova. La “activ” mai am încă doi tineri italieni admişi la facultate: unul în 2013 la Management, iar altul anul acesta la Facultatea de Fizică.

Astăzi sunt profesoară la două licee private şi mă pregătesc să devin şi profesoară la stat (în Italia). A-mi urmă visul a fost un îndemn şi un ţel pe care l-am urmat şil voi urmă.

Totuşi nu pot să nu mă întreb uneori, de ce a trebuit să plec că să învăţ copii altora - ai italienilor, când puteam să învăţ copii noştrii, ai românilor. ( articol de Mihaela Luiza Dumitraşc )

România TA Diaspora!

Acum ne găseşti şi pe Facebook la adresa: www.facebook.com/romaniatadiaspora şi pe e-mail: romaniatadiaspora@gmail.com

Pagina 23 – România Ta Diaspora

Comunităţi

O primă zi de școală în străinătate. În general, se poate gândi că prima zi de şcoală într-o țară străină, este o zi obișnuită. Intri în clasă după puținele minute în rând la ”careu” și te așezi în prima bancă liberă pe care o găsești încercând să te faci nevăzut, invizibil. Toate acestea poate pentru că ești mai rușinos, pentru că nu vorbești perfect limba lor și vrei să eviți să te faci de râs sau pentru că ești influențat de stereotipurile care învată, incorect, că oriunde am merge nu suntem bine primiți.

Ideea inițială pentru majoritatea copiilor în prima zi de școală în străinătate este aceasta, și o pot confirma pentru că și eu am avut aceasta teamă, care trebuie depășită pentru că nu se întâmplă așa.

Din experiența mea şi cea a prietenilor mei, din prima zi după ce ești prezentat clasei, noii colegi sunt chiar fericiți și vin să te întâmpine cu un sărut pe obraz şi o mână întinsa, te invită cu ei în pauză și îți prezintă prietenii lor, în așa fel că te fac să uiţi de rusine, te fac sa zâmbești și să uiți ideile greșite pe care le aveai despre integrarea într-o altă țară.

Prima zi de școală poate fi ciudată, pentru că nu decurge cum te-ai fi așteptat fiind obișnuit la o altă modalitate.

Primul lucru divers pe care îl observi este acela că după prima ora, când sună clopoțelul, ești singurul care se ridică în picioare așteptând să ieși în recreația pe care de abia o așteptai, și vezi că toți colegii tăi sunt înca pe scaune fără nici o intenție de a ieșii din clasă, și ajungi a te așeza din nou pentru a vedea ce se intâmplă. Ceea ce descoperi nu este foarte plăcut inițial, pentru că vezi următorul profesor că intră în clasă pentru a te cunoaște şi a începe lecția sa.

După a doua oră la fel, și îți vine un mic moment de panică şi te întrebi ”dar recreația nu există?”. În sfârșit dupa trei ore, la sunetul celui de al treilea clopoțel vezi toată clasa în picioare și în acel moment ți se pare fecirirea din ultima zi de școală după cât ai așteptat acel moment. Încet încet, colegii care te-au invitat cu ei în pauză, nu au nici o frică de a te invita în oraș sau la ei acasă, și toate lucrurile acestea nu sunt numai educație sau respect, ci dorinta de a integra şi de a fi integrat la rândul lor.

Acest lucru pentru că și ei au aceeasi teamă ca şi noi, de a nu fi acceptați pentru ceea ce sunt, sau de a fi evitați, pentru că de cele mai multe ori, noi care venim să locuim în țara altora, dăm naștere grupurilor mixte de persoane ca noi, cu aceleaşi idei, care la prima vedere par înfricoșătoare pentru persoanele care ne ospitează.

Daiana Dron, Conegliano

Puțini știu sau cred că locuitorii țarilor străine unde trăim vor să fie integrați în comunitatea noastră dar este adevărat.

Odată ce ai legat o prietenie cu o altă persoană, aceasta nu se mulțumește doar cu știutul că există aceasta, ci vrea să cunoască mai bine persoana respectivă, familia, tradițiile, și să facă parte ori de câte ori au ocazia. Prietenii mei de exemplu de la început au simțit dorința și nevoia de a cunoaște mai bine țara de unde vin, şi chiar s-au informat singuri dacă se rușinau să intrebe, pentru a mă cunoaște mai bine. Ori de cate ori este o sărbătoare tradițională a lor, vor să știe dacă există echivalentul și pentru noi și cum se sărbătoreşte, ba chiar mai mult, cer să fie prezenti, și se simt bine între noi, apreciază muzica noastră, dansurile şi fac efortul de a încerca și ei pentru a se simți bine şi a se distra.

Ideea de frică de a fi acceptat trebuie depășita, de fapt nici nu trebuie să nască în mințile noastre, pentru că persoanele cu care intrăm în contact, sunt la fel ca noi, au aceleași gânduri și aceeași teamă, şi ca să trecem peste, avem nevoie doar de o altă persoană ca noi.

Pagina 24 – România Ta Diaspora

Comunităţi

Italia, Sacile: expoziţie de cinci stele a maestrului Florian Doru Crihana La expoziţie a fost prezentă mezzosoprana Lavinia Bocu, din Cluj Napoca.

Pe 10 octombrie, a avut loc la Sacile în Italia, expoziţia " Sacile- Venezia, un impressione satirica di Florian Doru Crihana", protagonist fiind maestrul cu acelaşi nume.

Evenimentul a avut loc la Palazzo Ragazzoni din localitate, cu participarea Consulatului din Trieste, prin consul general Cosmin Dumitrescu şi consul Mirela Dumitrescu (foto 4)

Principal organizator a fost Asociaţia G. Enescupreşedinte prof. Carina Cesa Sava din Sacile şi au mai participat inclusiv membrii ai primăriei din Sacile.

Expoziţia a prezentat zecilor de vizitatori o colecţie impresionantă de tablouri ale maestrului Florian Doru Crihana ( foto 1 ) , reprezentând imagini în viziunea artistului, din Veneţia şi Sacile. Aceste picturi diferă de cele clasice pe pânză, în sensul că ele trebuiesc începute şi finalizate în aceeaşi zi de

Cati Florea, Conegliano

către pictor, într-o concentraţie şi muncă maximă.

Consulul General al României la Trieste, s-a numărat printre vorbitori, arătându-se încântat de tematica serii şi asigurând publicul prezent că instituţia pe care o reprezintă susţine şi este întotdeauna alături la acest gen de evenimente.

Seara a fost aureolată de un recital al mezzosopranei clujence Lavinia Bocu , sosită pentru a doua oară la Sacile. Vocea artistei a încântat publicul care a aplaudat continuu la finalul recitalului.

Pagina 25 – România Ta Diaspora

Recomandări

Pentru susținerea activității CASCRI, în vederea repatrierii ramășițelor pământești ale cetățenilor români decedați în Italia, cei care doresc să sprijine asociația din punct de vedere financiar, o pot face printr-o simplă donație în contul: F.I.U (Fondul Intervenție de Urgență) deschis în Italia, la Banca Popolare di Vicenza, pe numele CASCRI.

Coordonatele bancare ale acestui cont, sunt (IBAN) : IT89K0572871860407571073576.

Rugăm dupa efectuarea vărsământului bancar să trimiteti o copie dupa chitanță pe adresa asociației. Va mulțumim. Adresa: Centro di Assistenza e Servizi dei Cittadini Rumeni în Italia (CASCRI) Italia, Președinte CASCRI, Leontin Cojocea.

În comunitatea de români unde trăiești au loc evenimente importante socio – culturale ? Ai o asociație care vrea să își facă activitățile cunoscute ? Atunci ” România Ta Diaspora ” e soluția: Pune mâna pe telefon și sună ACUM: 0039 / 3339472978 Italia, rețeaua TIM SAU e-mail: romaniatadiaspora@gmail.com Nu uita: avem colaborări cu televiziuni din Diaspora sau site-uri info, orice se întâmplă frumos unde ești poate deveni o știre!!!

România Ta e AICI!

Pagina 26 – România Ta Diaspora

Itinerarii

Cimitirul vesel de la Săpânţa „Umorul nu este o stare de spirit, ci un fel de a privi lumea.” ( Ludwig Wittgenstein )

Nataşa V. Roman profesor, Arad

Dacă trecerea în nefiinţă reprezintă un moment dramatic plin de încărcătură emoţională, iată că există un loc în România în care acest eveniment mai puţin plăcut este văzut dintr-o altă perspectivă. Una inedită, s-ar putea spune, deoarece moartea este văzută într-un mod amuzant şi fascinant în acelaşi timp pentru cei care vizitează Cimitirul Vesel de la Săpânţa.

Săpânţa este o una dintre marile comune ale Maramureşului aflată la 18 km de municipiul Sighetul Marmaţiei. Niciun turist care ajunge în zona Maramureşului nu trebuie să rateze vizitarea acestei comune frumoase care are un obiectiv turistic aparte: Cimitirul Vesel.

Potrivit legendei, locuitorii daci aveau o atitudine neobişnuit de veselă în faţa morţii. Aceştia credeau în viaţa veşnică iar moartea nu reprezenta altceva pentru ei decât o trecere spre altă lume unde îl puteau întâlni pe Zalmoxe, zeul suprem. Construit pe la mijlocul anilor 1930, Cimitirul Vesel poate fi considerat un obiectiv turistic unic în România şi chiar în lume datorită crucilor cu fundal albastru numit „Albastru de Săpânţa”. Pe aceste cruci sunt pictate în culori vii şi vesele scene din viaţa locuitorilor satului. Nu doar acest aspect surprinde pe cei care vizitează acest loc pitoresc. Crucile însufleţite de picturile în culori vibrante conţin câte o poezie scurtă care nu depăşeşte 17 versuri.

Departe de a plânge trecerea în nefiinţă a celor înmomântaţi acolo, poeziile sunt simple, sincere şi transmit multă emoţie celor care le citesc. Scrise la persoana I, ele conţin numele celor decedaţi precum şi detalii semnificative despre viaţa lor prezentate satiric. Cei care vizitează Cimitirul Vesel vor fi amuzaţi şi fascinaţi în acelaşi timp de exprimarea plină de umor întâlnită la poemele compuse de Stan Ioan Pătraş şi Dumitru Pop Tincu. Câteva ore bune sunt necesare vizitatorilor care doresc să citească toate epitafurile pline de umor deoarece în cimitir sunt peste 800 de asemenea cruci.

Unul dintre cele mai cunoscute epitafuri din acest loc este acesta: „ Sub această cruce grea Zace biata soacră-mea Trei zile de mai trăia Zăceam eu şi cetea ea

Voi care treceţi pă aici Încercaţi să n-o treziţi Că acasă dacă vine Iarăi cu gura pă mine Da aşa eu m-oi purta Că-napoi n-a înturna Stai aicea draga soacra-mea.”

Sculptate din lemn de stejar, neobişnuitele cruci păstrează intactă istoria acestei comune şi, datorită acestui lucru, Cimitirul Vesel a devenit un muzeu în aer liber vizitat de mii de turişti dornici să admire neobişnuitele epitafuri pline de umor.

Bisericile din lemn care păstrează specificul spaţiului maramureşean, relieful încântător al acestei zone şi Cimitirul Vesel de la Săpânţa sunt doar câteva argumente puternice pentru a vizita aceste locuri minunate locuite de oameni calzi şi frumoşi care au seninul în priviri.

Pagina 27 – România Ta Diaspora

Pro România

Copii frumoşi pentru România TA Bogdan Mihail, Târgovişte

Benea Ştefania Ioana

Te aşteptăm la Al Ponte Folina Via Follineta 2, Pv. Treviso, Folina, Italia

Pagina 28 – România Ta Diaspora

Procultura

Clipa (fragment din volumul " Marmură albă, de C. P. Popescu, Ed. Bibliotheca 2012 ) Cu o precizie demnă de un ceas elveţian, don Pedro cobora treptele casei la ora unsprezece treizeci. Purtând o pălărie neagră cu boruri largi, aceeaşi de peste cincizeci de ani, foarte bine păstrată, mâinile lui îndreptau garoafa roşie de la butoniera din stânga a costumului, mângâiau bărbia proaspăt rasă, aranjau pălăria, apoi paşii îl duceau drept înainte. Uneori în mâna lui dreaptă se arăta bastonul cu care îşi însoţea paşii în zile noroase sau cu ceaţă.

Constantin P. Popescu scriitor/pictor, Târgovişte

Padre Juanito i se aşază alături pe bancă. Nu spune nimic, dar nările lui adulmecă fumul ţigării lui don Pedro cu nesaţ.

Don Pedro rosteşte calm: - Ai găsit împărăţia cerurilor, părinte? Juanito ridică din sprâncene, mirat.

- Cum adică, don Pedro? E peste tot.

Don Pedro fumează ca în faţa unei table de şah. Cum să-i spună?

- Dar împăratul, împărăţia, de ce sunt necesare, Juanito?

Glasul îi e răguşit, dar duce ecourile unor întrebări îndelung nerostite.

- De ce trebuie să fie întotdeauna supuşi şi împăraţi?

Priveşte, Juanito, la mâinile noastre: sunt bătrâne şi zbârcite ca scoarţa copacilor, dar niciun copac din lume nu are, nu va avea niciodată un împărat. Cine ne dă nouă, fiinţe vii ca şi ei, voie, nu voie, sarcina, ordinul de a avea un împărat al împărăţiei? Dumnezeu? Întâmplarea, absurdul?

Juanito rămâne tăcut şi ar dori să fumeze. Nu spune nimic, îşi ridică ochii de pe mâinile lui, subţiri şi lungi, pe crengile castanilor. Ştie că don Pedro are sau ar putea avea dreptate, dar nu poate să îi spună asta. Nu poate încă, nu are voie.

De pe banca unde stau, făcându-mi de lucru cu aparatul meu, le ascult gândurile amestecându-se cu parfumul castanilor şi mai fur din când în când câte o imagine fără ca ei să observe. Sunt un spion, un intrus, dar cei doi nu ştiu.

Gândurile lor pot duce la presupuneri din ce în ce mai bizare, chiar înfricoşătoare.

- Don Pedro, spuse Padre Juanito, ce ai spune dacă în clipa aceasta, chiar aici, ar fi un ochi imens care te poate nu vedea, ci străpunge cu o privire?

Don Pedro tăcu o clipă, apoi spuse, agitând bastonul cu mâna dreaptă:

- L-aş orbi.

- Dar ce ai face dacă ochiul ar fi atât de mare încât bastonul dumitale ar fi un biet fir de praf, un atom de praf, neputincios în faţa privirii lui?

- L-aş orbi.

- Nu, nu înţelegi, ce ai face dacă privirea ochiului ar fi imposibil de învins?, adăugă Juanito, încercând să fie convingător.

- L-aş orbi, ţi-am spus. Aş putea să fac asta cu bastonul meu. Are puteri speciale, ţi-o spun după ce l-a purtat tatăl meu şi apoi eu mai bine de un secol. A fost cu mine şi cu tata peste tot prin lume. Nici nu bănuieşti, Padre, ce poate dezvălui, mai ales după ce aş orbi ochiul despre care îmi tot vorbeşti. Bastonul ăsta e un fel de unealtă pentru a vedea în nevăzut. Şi sunt pe lume mulţi ochi care au a se teme de el. Vederea pe care o poate destăinui nu e îngăduită oricui, mai ales celor nepregătiţi, adăugă don Pedro.

–

Şi cum anume ar putea fi pregătiţi, don Pedro?

Pagina 29 – România Ta Diaspora - N-am cum să-ţi explic, asta se simte şi atât.

- Cu tot respectul, don Pedro, nu înţeleg, răspunse preotul.

Nici n-ai putea, n-ai voie, se gândi don Pedro şi rămase tăcut. O pasăre trece fâlfâind din aripi foarte aproape de banca lor şi reuşesc s-o fotografiez. Cei doi o urmăriră cu privirile până când se aşeză pe pământ şi începu să ciugulească. Era o cioară. Un moment mă gândesc la înţelegerea luptei, la obligaţia, strecurată abil în destinele oamenilor, de a lupta. Cu cine, don Pedro?, aş întreba. De ce, don Juanito? Aflu, fără a primi răspuns, că lupta e doar căutare, dar nu pentru toţi. Lângă mine, pe banca de alături stau istoria şi religia.

Un câine mic, alb, cu un picior strâmb, vindecat după o fractură a piciorului din spate, se apropie de banca lor. Don Pedro îl mângâie şi câinele îi linge mâna. Padre Juanito stă drept, îmbrăcat în negru, priveşte cu ochi aproape blânzi.

Bietul don Pedro, se gândeşte, a îmbătrânit de-a binelea.

Don Pedro se întoarce spre preot. În ochii lui sângele vechi clocoteşte cu puterea tinereţii. Juanito, uimit, simte plutind în aer ceva rău. Câinele stă pe piciorul lui strâmb din spate, cu limba scoasă şi priveşte pe rând cele două făpturi. Latră scurt, de două ori. Nu-l aud.

Procultura Era pentru prima dată când se întâmpla asta şi puteam presupune o mulţime de lucruri. În momentul când paşii lui don Pedro de aştern pe stradă, sunt în spatele lui, la câţiva metri distanţă şi dona Silvia, rămasă în pragul uşii, mă vede.

O fracţiune de secundă privirile noastre se întâlnesc şi simt un strigăt de ajutor din ochii donei Silvia. Merg totuşi după el. Se grăbeşte şi bastonul reumatismelor lui loveşte ritmic pavajul. E ca un semn pentru mine, mă bucur că mâna lui poartă încă o vigoare bărbătească şi că are bastonul cu el.

Pe sub borurile largi ale pălăriei negre răzbate un parfum de apă de colonie. În laborator, acasă, feţele încă nepătrunse ale lui don Pedro mi se dezvăluie asemenea petalelor unei flori.

Se duce să-l ucidă pe Padre Juanito. În bastonul lui se ascunde stiletul spaniol, într-o teacă pe care n-ar putea-o bănui nimeni. Sângele lui don Pedro e la fel de viu ca al strămoşilor săi şi părul albit în cei peste cincizeci de ani de studii pare că flutură negru pe umeri. Pene viu colorate îi sunt aşezate pe frunte şi mâinile îi sunt bronzate şi puternice. gând, se întrevedeşu.

Fug spre biserică, mă ciocnesc de toţi cei care ies de la slujbă, îmbrăcaţi cât se poate de cuviincios, alerg înăuntru pe aleea din mijloc, sunt singur, nu mai este nimeni acolo, ajung la altar şi în clipa aceea Padre Juanito mă primeşte cu braţe deschise.

Don Pedro l-ar ucide pe Juanito şi Juanito ştie, dar niciunul

Îmi spune bun venit în împărăţia cerurilor, palmele mele

din ei nu se mişcă. Reuşesc cu greu să trag câteva imagini,

sunt pline de sânge şi bastonul îmi alunecă cu zgomot pe

care alături de visele lui don Pedro sunt pentru mine o

treptele altarului. Lama stiletului e roşie. Juanito îmi

adevărată comoară. Câinele mă vede şi mai latră odată.

închide ochii şi în clipa aceea clopotele catedralei bat. Mă

Facem pace, iar cei doi bătrâni simt liniştea. E mult mai

aud întrebând cine le trage şi uit.

bine aşa. În noaptea ce a urmat, don Pedro a avut un coşmar. Transpirat, zbătându-se cu himerele din vis, rostește cuvinte într-o limbă necunoscută, pe care dona Silvia nu le poate înţelege. Îi şterge sudoarea frunţii cu palmele ei şi nu reuşeşte să-l trezească, ştiind numai că prezenţa ei este singura scăpare a lui don Pedro din coşmar.

Dar dona Silvia ştie, mai bine ca nimeni altcineva, că don Pedro alungase îndeajuns de mult timp visul său sălbatic şi că sosise clipa luptei cu el.

L-am urmărit pe don Pedro într-o duminică de toamnă, după câteva luni. Mergea la biserică. Surprinzător, la plecarea de acasă dona Silvia îi spusese ceva din prag, don Pedro se întorsese şi-i răspunsese, dar nu auzisem nicio vorbă.

Pe don Pedro l-au găsit aşezat pe ultima bancă a aleii din parc, în umbra ultimei frunze a castanului de pe alee.

Mâinile lui, împreunate în pace, se sprijineau în baston. Au crezut cu toţii că doarme.

Nota redacţiei: De curând, colegul nostru a trecut prin momente dificile.

El mulţumeşte tuturor celor care i-au fost alături. Vă invităm să întraţi pe blogul său pentru a-i admira capodoperele, textele de proză sau picturile în ulei.Mmroe genunchii cărora se văd pete

spălate de curând, decolorate. Bastonul e înconjurat de o aură sângerie şi fără voia mea mă înfior. Un cal alb, alergând, se întrevede palid, şoptind în spatele lui.

Lumina laboratorului îl face să pară roşu.

Pagina 30 – România Ta Diaspora

Poveşti din viaţă

Români poeţi prin lume...

ROŞU

Bună dimineaţa principesa mea, zâmbeşte

de Nicoleta Nicolau Căpșună este roșie, de-asemenea cireașă

de Magdalena Burbulia

Iar macul din grădină cu roșul lui pătează iarba

nu-ţi pierde inocenţa copilăriei din sufletul tău cel bun, şi

În mintea mea copilărească credeam cu adevărat

lasă steaua ta să stralucească în întuneric până când noaptea devine zi

Că cineva distrat cu roșu le-a pictat. Însă într-o zi cu soare,

Bună dimineaţa principesa mea, zâmbeşte,

foarte foarte mirat

dăruieşte fericirea chiar şi atunci când vei fi tristă şi fii mereu zâmbitoare,

În bucătărie am văzut un fruct enorm verde dungat.

Era un pepene gustos ce proaspăt feliat A scos la iveală miezul roșu cu semințe înfrumusețat.

continuă-ţi drumul vieţii care pentru tine încă e lung şi priveşte înainte, şi joacă-ţi rolul pe scena prezentului fără săţi fie ruşine de trecutul tau.

Văzând acestea toate, cu mirare m-am gândit: Cine o fi acela ce taie acest fruct,

Bună dimineaţa principesa mea, zâmbeşte,

cu roșu miezul îl pictează și cu răbdare multă

eu sunt aici alături de tine.

cu semințe îl înfrumusețează?

Mai târziu, pe înserate am rămas fără cuvinte

Ne găsiţi şi pe Facebook:

Privind spre cerul ce părea albastru cu puțin timp înainte

www.facebook.com/romaniatadiaspora

Căci el se colorase cu un roșu aprins, ca focul Dat fiind că iubitul soare își împlinea apusul.

O unică întrebare mi-a invadat gândirea: Cine o fi în lumea aceasta atât de special, înalt Să poată ajunge cu pensula, culorile atât de sus, la soare Pentru a-l picta cu roșu atunci când merge la culcare?

www.emigrantul.it

Pagina 31 – România Ta Diaspora

Recomandări

Vrei și tu romanul PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR? Intră acum și comandă direct cu autograful autorului pe facebook.com/romaniatadiaspora sau pe e-mail romaniatadiaspora@gmail.com

Un roman scris după 2200 km pe jos

Aici e reclama Dumneavoastră e-mail: romaniatadiaspora@gmail.com tel: 0039/ 0438 794 231

Cine suntem noi, de la revista România TA? Români ca și voi, majoritatea trăim departe de țară. Vă scriem din câteva orașe ale lumii încercând să promovăm și cu ajutorul vostru tot ce fac românii frumos în lume ca de la suflet pentru suflet. Știm ce înseamnă dorul de cei dragi, sacrificiul, munca și împlinirea. Avem multe lucruri frumoase de arătat din istoria, cultura și prezentul nostru. Fiți alături de noi!

Vă mulțumim!

Fii SPERANȚA UNUI VIS Ai o poveste de viață? Fac românii lucruri frumoase acolo unde trăiesc? Spune-ne și nouă!

Contactează-ne sau trimite un mesaj pe Facebook la adresa: www.facebook.com/sperantaunuivisoficial

România Ta DIASPORA- pentru toți românii