Revista ”românia ta diaspora”, august 2014

Urmăriți prima televiziune româno-italiană din Italia.

VA FI DIFUZATĂ PE DIGITALE TERESTRE ch 697 - ch 617 - ch 112

Aici e reclama Dumneavoastră e-mail: romaniatadiaspora@gmail.com tel: 0039/ 0438 794 231 România Ta DIASPORA- pentru toți românii

Fii SPERANȚA UNUI VIS Ai o poveste de viață? Fac românii lucruri frumoase acolo unde trăiesc?

Spune-ne și nouă!

Contactează-ne sau trimite un mesaj pe Facebook la adresa:

www.facebook.com/sperantaunuivisoficial

Cine suntem noi?

Români ca și voi, majoritatea trăim departe de țară. Vă scriem din câteva orașe ale lumii încercând să promovăm și cu ajutorul vostru tot ce fac românii frumos în lume ca de la suflet pentru suflet. Știm ce înseamnă dorul de cei dragi, sacrificiul, munca și împlinirea.

Avem multe lucruri frumoase de arătat din istoria, cultura și prezentul nostru. Fiți alături de noi! Vă mulțumim!

Pagina 3 – România Ta Diaspora

Eveniment

Diaspora estival

Radu Nicolae

În perioada17-24 august, a avut loc la Eforie Nord, în România, evenimentul ”Diaspora estival” aflat la a doua ediție. A fost și ocazia reîntâlnirii românilor din Diaspora, care trăiesc în țări europene ori chiar de peste oceanul Atlantic. Temele discutate au fost interesante dar poate că și mai interesante au fost problemele ridicate spre rezolvare de către unii din participanți din Austria, Italia, Franța, Olanda, Canada, Belgia, Spania, Canada etc.

moderator tv, Piacenza

Ei bine, am mai avut ocazia să-i întreb pe unii oficiali din guvernul României, despre studierea limbii române în străinătate, reamintindu-le de programul ” Hurmuzescu”. În acest sens, am discutat cu ministrul delegat pentru românii de pretutindeni, Bogdan Stanoevici, care mi s-a părut un om simplu, deosebit și deschiderea a fost imbucurătoare pentru mine. S-au mai discutat teme pe domeniile culturii, educației dar și pe probleme care țin de legislația muncii în Diaspora. Speranța mea este să se îmbunătățească sistemul pensiilor inclusiv pentru asistentele familiare din Italia și nu numai ( aici li se spune badante).

Desigur, am avut ocazia să mă întâlnesc și cu primul ministru sau parlamentarul Vasile Zgonea, ori cu oameni dragi mie de la alte asociații, din Atena, ori colegul de la Diaspora din Austria dar repet, mai multe vă spun de acum înainte , când revin în emisiune pe romaniatv.it. Până atunci, un salut călduros românilor din toată lumea!

Am avut prilejul să particip la acest eveniment ca să mă conving singur de necesitatea organizării unui asemenea eveniment. Una peste alta, mi-am reântâlnit prietenii din alte țări, bineînțeles că și pe cei din Italia, care locuiesc mai departe de mine. Am să vorbesc și pe postul România Italia Tv despre toate acestea pentru că, nu-i așa, ” Borsa del lavoro”, emisiunea pe care o moderez, este în directă legătură cu unele lucruri întâmplate aici.

”Diaspora estival”, ediția a doua, Eforie Nord. Dezbateri.

Pagina 4 – România Ta Diaspora

Mărturii

Lungul drum spre viitor “De mică mi-am dorit să studiez într-o ţară civilizată şi cu multe perspective cum este Marea Britanie. Când am început să mă orientez către facultatea dorită, nu am crezut o clipă că sistemul de aici, este, însă, atât de diferit de sistemul de acasă, din România.”

Mihaela Petcu jurnalist, Londra

Odată ajuns pe meleaguri britanice, ca român, trebuie să lupţi şi să fii învingător, chiar dacă totul este împotriva ta.

Situaţia de aici nu este chiar aşa de clară, cum se vede de afară. Ca să poţi răzbate în această "junglă" trebuie să ştii să te ridici şi să insisti ca să te faci înţeles de lumea ce nu este din neamul tău.

În România, ca să mergi la facultate, în mare parte trebuie întocmit un dosar şi depus la facultate. Ei bine, aici te vei lovi de o altă procedură, puţin mai complexă, la prima vedere şi destul de diferită de cea de acasă. Ca să fii admis la o facultate treci prin nişte examene de admitere şi teste de limbă engleză, nefiind cetăţean britanic. În funcţie de facultatea pe care o urmezi, nu sunt deloc uşoare şi ca să fii acceptat, trebuie să obţii rezultate foarte bune. Dar asta nu este tot, ca să ţi se asigure un loc la facultatea dorită trebuie, de asemenea, să treci printr-un interviu pe care îl vei da în cazul în care ţi se acceptă aplicaţia, iar abia apoi vei trece prin alte emoţii să aflii dacă vei fi sau nu acceptat.

Zis şi făcut, am sunat la facultate să întreb cum poti aplica, iar domnişoara de acolo îmi tot vorbea de UCAS. E clar, nici eu nu

am avut habar la început ce înseamnă asta. Aşa că drag român, trebuie să te înarmezi cu mult calm. Pentru a aplica la o universitate din UK ai nevoie să te înscri pe un site care chiar aşa se şi numeşte. UCAS este o organizaţie ce se ocupă de informarea şi consilierea cu privire la învătământul superior şi unde poţi depune dosarul de candidatură. Tot aici îti poţi urmări evoluţia şi poti afla dacă una dintre universităţile la care ai aplicat este interesată de tine. Ştiind că prin vară se depun dosarele pentru a începe cursul universitar în toamna ce urmează, am zis să îmi iau inima în dinţi şi să aplic la facultatea dorită. Am aplicat online pe siteul cu pricina şi am încercat să aflu cât mai multe cerinţe pentru a fi acceptată. Examene, teste, interviuri, emoţii... Însă informându-mă, am aflat că pentru a putea studia în UK, trebuie să aplici dosarul cu un an înainte. Ce înseamnă asta? Păi e foarte simplu. Treci prin toate etapele amintite mai sus, ai o anumită perioadă până la care poţi aplica, iar cursurile le vei începe în toamna ce va urma, adică peste 1 an de zile. Ei bine aşa cum spuneam şi la început, iată că sistemul de învăţământ britanic este diferit faţă de sistemul românesc. Ce se întâmplă, însă, în cazul în care totuşi nu vrei să pierzi un an de zile şi vrei să studiezi. Mai ai încă o portiţă şi aceea se numeşte Clearing, în limba engleză. Dar despre asta vă voi vorbi mai pe larg în materialul următor.

Până atunci, nu uitaţi să vă păstraţi sufletul românesc şi să duceţi mai departe moştenirea pe care strămoşii noştri ne-au lăsat-o, chiar dacă uneori viaţa ne desparte de pământul mult iubit.

Pagina 5 - România Ta Diaspora

România TA Info

"Hrănește planeta, energie pentru viață".

România prezentă la Expoziția Universală Milano 2015 Italia se pregateste pentru a găzdui expoziția universală iar tema propusă pentru Expo este "Hrănește planeta, energie pentru viață" și vrea să includă tot ce are legatură cu alimentația, de la problema lipsei de hrană în anumite zone din lume până la aceea a educației alimentare, precum și subiecte în legatură cu OGM.

Giuseppe Esposito Mantua

această problema. Sper ca la publicarea acestui articol să fi fost rezolvat acest lucru.

Milano a mai găzduit Expoziția Universală în 1906, pe tema transporturilor.

Expo 2015 (în denumire oficială românească ”Expoziție Universală Milano 2015”, Italia, în engleză ”World Exposition Milano 2015”, Italy) va avea loc la Milano între 1 mai și 31 octombrie 2015.

Expoziția este organizată de Expo 2015 S.P.A, societate creată de guvernul italian, regiunea Lombardia, provincia Milano, primăria din Milano și camera de comerț din Milano.

Este o mare oportunitate pentru România pentru a se face cunoscută ca țară prin prezentarea produselor sale.

Pe aceasi linie cu tema Expo 2015, România oferă vizitatorilor o informare consistentă despre caracteristicile țării, despre resursele și potențialul ei.

Obiectivul este acela de a împărtăși esența spiritului românesc, coexistența biodiversităților, potențialul agriculturii, practici tradiționale, folclor și ospitalitate.

Mesajul principal pe care România vrea să îl transmită la Expo Milano 2015 este în mod principal că această țară traiește în armonie cu natura, unde tradițiile se unesc cu modernitatea, oferind lumii resurse accesibile, sustenabile, care apără biodiversitatea, siguranța unei alimentații sănătoase, promovarea valorilor culturale și încurajarea pentru utilizarea energiei curate.

Am fost de curând, mai exact pe 15 august 2014 pentru a căuta steagul României, și am avut neplăcuta surpriza de a-l găsi poziționat cu culorile în ordinea greșită, acum mă sesizez pentru a comunica celor care sunt responsabili să rezolve

Îi multumesc lui Adrian Melicovici pentru oportunitatea de a scrie în "Romania TA", o persoana pe care am avut posibilitatea de a o cunoaște personal și care merită un multumesc din partea tuturor românilor și a italienilor pentru ceea ce face pentru a favoriza integrarea între țări.

Vrei reclamă aici?

Vrei să fii cunoscut?

Noi suntem soluția: tel: 0039/3339472978

Pagina 6 – România Ta Diaspora

Descoperă România TA

“Tunelul Iubirii” din România printre comorile ascunse ale Europei „E o minune naturală ce aminteşte de renumitului Tunel al Dragostei din oraşul ucrainean Klevan. Cine îşi putea imagina că şi în România există aşa ceva? Nici măcar localnicii nu știau de el.”

Liudmila Carta jurnalist, Milano știau de el.

România este o ţară extraordinar de frumoasă, bogată în tradiții ancestrale, distantă și fascinantă, cu un gust dulce ca dealurile pline de verdeaţă, cu un popor mândru şi o atmosferă de gotic intrigant.

Ochii rămân uimiţi şi copleşiţi la frumuseţea de pe meleagurile românești, locuri încă neştiute de publicul larg, locuri în care dăinuiesc mistere şi poveşti de suflet, locuri în care se nasc şi se leagă pe viaţă iubiri. Un astfel de loc pare a fi “Tunelul Iubirii”.

Recent, în cadrul proiectului “Redescoperă Europa” a fost publicată o listă cu 28 de locuri din Europa de care turiştii nici nu au auzit. România se afla pe poziția 19 cu “Tunelul Iubirii”, un ţinut rupt parcă din altă lume de care nici măcar românii nu au auzit. Doar numele te instigă și te face să vrei să mergi acolo.

Zis “Tunelul Iubirii” locul ademeneşte mai ales îndrăgostiţii romantici, cuplurile de tineri căsătoriţi, dar chiar și singuraticii, cât și pasionaţii de fotografie. “Tunelul Iubirii” reprezintă o Cale ferată ce leagă Băuţar Caransebeş, din judeţul Caraş-Severin, de-a lungul căreia copacii au crescut arcuit, transformând locul într-o perlă a naturii. Totodată această boltă de copaci lăsată să crească în voie ajunge a fi un peisaj unic în România, introdus pe lista comorilor ascunse din Europa.

E o minune naturală ce aminteşte de renumitul Tunel al Dragostei din oraşul ucrainean Klevan. Cine îşi putea imagina că şi în România există aşa ceva? Nici măcar localnicii nu

“Tunelul Iubirii” a fost descoperit întâmplător, în februarie 2013, de către doi fotografi amatori din orașul Oțelu-Roșu, ce se plimbau pe dealurile din zonă încercând să fotografieze apusul de soare, însă când au ajuns la calea ferată atenţia le-a fost captată de această minunăţie.

Fotografii au realizat mai multe poze care au fost repede răspândite pe internet. Imaginile au stârnit curiozitatea şi altor tineri din zonă, dar şi turiştilor din ţară care au mers să se convingă cu proprii ochi de existența tunelului.

Mai bine de o sută de ani de când trenurile au început să scarțîie agale de-a lungul șinelor căii ferate CaransebeşBăuţar. Conform datelor istorice a fost inaugurată la 11 noiembrie 1908 și până în prezent circulă trenuri de călătorie și marfă. Dar, cel mai frumos, această nouă perlă a Romanie “Tunelul iubirii” - merită vizitat la pas.

Iniţiativa “'Descoperă Europa” a fost lansată anul trecut, cu ajutorul aplicației mobile Foursquare, ulterior denumită “Redescoperă Europa”. Anul trecut pe listă a fost inclus Transfăgărășanul, ce a fost vizualizat de peste 30.000 de ori pe Foursquare și 1.761 de persoane s-au înregistrat.

Orice am spune, acest „tunel” e un miraj al frumuseții naturii.

Pagina 7 – România Ta Diaspora

Actualitate & Eveniment

ICOANELE S-AU ÎNTORS ACASĂ!

Michaela Bocu

Generic, cum nu se putea mai potrivit pentru definirea momentului cu totul special al vernisajului şi expoziţiei eveniment, găzduite, pînă în 31 august 2014, de Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, într-o formidabilă acţiune de valorizare şi familiarizare a publicului cu o latură mai puţin cunoscută a artei religioase, cea taumaturgică.

Jurnalist, Cluj Napoca Iniţiativa muzeului gazdă, coroborată cu efortul organizatoric al Mitropoliei Clujului, Maramureşului şi Sălajului, al Institutului de Arheologie şi Istoria Artei Cluj-Napoca, al Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, Muzeului ''Astra'' din Sibiu şi al Bibliotecii Judeţene Mureş din Tîrgu Mureş, a dat contur concret nu doar cunoaşterii trecutului, ci şi a motivaţiilor care ne guvernează existenţa, descoperirii frumuseţii estetice a icoanelor şi perceperii, cu toate simţurile, a semnificaţiilor şi atribuţiilor icoanei în viaţa creştinului. Expoziţia este o încercare curajoasă de a pătrunde în mintea celor care, cu secole în urmă, s-au închinat acestor icoane, de cunoaştere a creaţiei unui autor anonim din secolul al XVIII-lea, care a activat în localităţi din jurul Clujului şi în Sălaj, cea mai timpurie atestare fiind din 1748 şi cea mai tîrzie din 1779.

Moderat de directorul MET, Dr. Tudor Sălăgean, vernisajul de la Muzeul Etnografic al Transilvaniei a prilejuit inspirate şi emoţionante luări de cuvânt şi mesaje, relevând experienţa trăirii personale a credinţei şi evlaviei în Postul Adormirii Maicii Domnului: IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei – cu un cuvânt pe tema pelerinajelor în care obişnuim să mergem, pentru ca, de data aceasta, să se întâmple să vină icoanele la noi; pelerinajele la icoane făcătoare de minuni reprezintă o

preocupare duhovnicească ce nu poate lipsi din creştinismul autentic; Iată ce sublinia, la vernisaj, Acad. Marius Porumb, despre marea operă anonimă: ''Istoria şi patrimoniul culturalartistic ale românilor sînt adesea sub semnul anonimatului, fiind cu precădere o realizare colectivă şi de durată, dorinţa de perfecţiune fiind împlinită datorită unui continuu exerciţiu

practic şi mental, ce armonizează esteticul cu utilul.

Continuarea în pagina următoare...

Urmărește Diaspora Tv și fii informat în timp real cu site-ul:

www.diasporatv.eu Romnewsmedia Internațional România – portalul românilor din nordul Italieiwww.romnewsmedia.com

Pagina 8 – România Ta ( Icoanele s-au întors acasă- continuare din pagina precedentă ) Dacă istoria românească are între cele mai vechi izvoare documentare o cronică a faptelor primilor voievozi ziditori de ţară, datorată unui grămătic anonim, viaţa artistică şi culturală este dominată de contribuţia excepţională a unor anonimi, care au ridicat la înalte cote de frumuseţe lăcaşuri de cult, ce fac parte din marea familie a bisericilor de lemn ale Maramureşului, ale Sălajului sau Bihorului, dintre care le pomenim pe cele de la Şurdeşti, Plopiş, Rogoz, Budeşti, Bârsana, Cuhea şi Ieud.

Meşterii constructori şi arhitecţii anonimi din spaţiul românesc al Transilvaniei au înălţat spre cer rugi ce se cheamă Densuş, Strei şi Strei Sângeorgiu, Sântămărie Orlea, Ostrov şi Râu de Mori, Râmeţ, Gurasada, Crişcior sau Ribiţa, Zlatna, Feleac şi Vad, Mănăstirea Prislop sau Sâmbăta, Lupşa, Şcheii Braşovului sau Făgăraş.

Bisericile româneşti sunt împodobite cu picturi murale sau icoane. De cele mai multe ori autorii picturilor sacre au rămas anonimi, făuritorii icoanelor sau ai frescelor fiind consideraţi ctitorii donatori, comanditarii care îşi înveşniceau cu smerenie pământeană numele în inscripţiile pomelnic, care menţionau ofranda lor ca pe o rugăciune închinată lui Hristos.

Aşa glăsuiesc în slavona liturgică inscripţiile de donare a icoanelor din cel de-al XVI-lea veac, un exemplu elocvent pentru ceea ce afirmam mai sus fiind textul votiv al icoanei ferecată în argint a episcopului Anastasie din mănăstirea zidită de Ştefan cel Mare la Vad: „Rugăciunea robului lui Dumnezeu Anastasie de la Vad... care a ferecat această icoană în anul 7039 (1531)”.

Actualitate & Eveniment cucernic anonimat: „Această icoană au făcut-o robii lui Dumnezeu Domma şi Ştefu din Agârbiciu, şi pentru sufletul lui şi pentru sufletul ei, pentru sufletul copiilor şi pentru sufletul părinţilor să fie pomenire. Şi a închinat această icoană hramului Adormirea Precestei. Văleat (de la Facerea lumii) 7063 (1555) s-au săvârşit”.

Un faimos pictor, cu o remarcabilă activitate este preotul Luca din Iclod, autorul celebrei icoane miraculoase de la Nicula, dar şi al altor preţioase icoane, care cu evlavie şi smerenie au rămas voit nesemnate de autorul lor, dar care este cunoscut datorită mărturiilor documentare din epocă.

Tradiţia bizantină şi postbizantină prin care autorul icoanelor şi al picturii murale nu îşi semnează opera este frecventă, dar nu obligatorie.

Cunoscutul pictor, ieromonahul Dionisie de la Furna, trăitor la Muntele Athos, a scris un manual intitulat Erminia pentru meşteşugul Zugrăviei, în care adresându-se ucenicilor îi îndeamnă: „Iară tu ia aminte bine, necruţând osteneala, ci cu prea multă rîvnă şi hărnicie să te iscuseşti şi deplin să înveţi meşteşugul acesta, pentru că fiind de la Dumnezeu dat şi orânduit, acesta este dumnezeesc lucru”. Pictorul de icoane şi biserici, care „cu bună cucernicie şi cu râvnă lucrează lucrul acesta, iau de la Dumnezeu har şi binecuvântare”. Aceasta era răsplata primită de pictor, care era mai presus de lucrurile lumeşti.

Secolul al XVIII-lea în Transilvania se prezintă ca o incontestabilă explozie artistică românească, cea mai sugestivă evoluţie fiind în domeniul picturii, unde au activat peste trei sute de pictori, care cu sârguinţă şi talent au împodobit bisericile de lemn şi piatră ale românilor transilvăneni. Maeştrii transilvăneni au avut o contribuţie artistică însemnată în provinciile extracarpatice, unde sunt atestaţi la decorarea unor biserici din Muntenia şi Oltenia, Moldova şi Basarabia, sau în mediul ortodox din Serbia, Ungaria şi Slovacia.

Expoziţia de faţă este un crâmpei din uriaşul patrimoniu cultural-artistic creat de români în interiorul arcului carpatic. Este activitatea unui pictor rămas anonim, în spiritul unei tradiţii respectate de arta veche românească.

Inscripţiile slavone de pe superbele icoane donate bisericii din Urisiu (jud. Mureş) de o familie de nobili Credincioșii mereu acolo...în Marea minune s-a înfăptuit: Soborul români au următorul text: ”Rugăciunea robului lui plină regăsire sufletească și icoanelor făcătoare de minuni s-a Dumnezeu pan Luca din Urisiu şi a soţiei sale şi a spirituală adunat la Muzeul Etnografic al copiilor săi. Văleat 7047 (1539)”. Inscripţia nu Transivaniei! Icoana Maicii Domnului aminteşte numele pictorului, care rămâne anonim, dar care prin cu Pruncul, de la Mănăstirea Dragomireşti (Maramureş), a putut calitate şi prin stilul picturii poate fi identificat, fiind unul din fi venerată la Cluj-Napoca, în incinta Muzeului de pe Str. pictorii ce făcea parte cu siguranţă din marea şcoală de pictură Memorandumului, precum şi la Biserica lui Horea din Parcul din Moldova lui Petru Rareş, icoanele de la Urisiu fiind Etnografic ''Romulus Vuia'' (Biserica din Deal), în timpul comparabile şi de aceeaşi factură cu icoanele împărăteşti de la liturghiei oficiate de Pr. Dinu Criste, cu participarea PC Pr. Humor, donaţie voievodală la mănăstirea moldavă.

Sofronie, stareţul Mănăstirii Sf. Ilie din Dragomireşti, şi a unui grup de locuitori din Dragomireşti, în frumoasele lor straie La Agârbiciu, în apropierea Clujului, în modesta biserică de tradiţionale, a căror prezenţă a sporit semnificaţiile spirituale ale lemn se păstrează un triptic aparţinând aceleiaşi şcoli de pictură acestui eveniment expoziţional din Postul Adormirii Maicii din epoca rareşiană, inscripţia slavonă menţionând doar numele Domnului. ( foto: Lavinia Bocu). donatorilor care au făcut icoana, pictorul autor rămânând într-un

Pagina 9 – România Ta Diaspora

Itinerarii românești

Oituz, sufletul și inima mea Mi se spune că atunci când vorbesc despre România și în special despre Oituz, ochii mei au o aură specială, sclipesc și emană fericire. Eu nu mă pot vedea dar știu că în acele momente inima mea bate atât de puternic încât îmi vine să o țin cu mâinile pentru a nu-mi sălta din piept.

Lidia Fichiosi realizator radio, Arezzo Și cum să nu fiu emoționată, fericită și entuziastă ca și acum, dealtfel, când vorbesc de locul meu de bastina, Oituz? Ulițele copilăriei, ghiolul în care mă scăldam, stejarul de unde îmi luam avânt cu săniuța, Manciucul și Munceiul unde adunam fânul, Albertul unde mă îmbată mirosul strugurilor pârguiți…părinții mei, sora mea, bunicii mei, toți cei dragi mie sunt acolo!

Comuna Oituz își întrupează ființa în șase sate, fiecare cu personalitatea sa distinctă și asa este: Oituz (fost Grozești) este satul de referință, Marginea și Calcai aparțin zonei subcarpatice iar Ferastrău, Harja și Poiana Sărată se află în Carpații Moldovei, la limita Munților Vrancei cu Munții Nemira. Așezările actuale își au originea în vetrele costruite în epoca antică din perioada geto-dacică, demonstrând că populația a locuit permanent teritoriul. Începând cu secolul al XIV-lea întalnim date sigure despre localitățile componente ale comunei.

Privitor la documentele scrise, acestea datează din primul deceniu al secolului al XV-lea. Satul de reședință Oituz (fost Grozești), satul meu natal, este primul atestat documentar printr-un uric scris pe pergament la Suceava în timpul lui Alexandru cel Bun la 15 martie 1410, în ziua Sfântului Lazăr.b A doua atestare este din vremea domnitorului Ștefan cel Mare din august 1479. Denumirea de Grozești este și mai veche decât prima atestare documentară. Se pare că actualul teritoriu al satului ar fi aparținut, odată, unui mare căpitan de oști cu numele de Groza. Aș putea să scriu un roman despre Oituz, sunt atâtea lucruri de spus, dar voi menționa câteva aspecte pe care poate nu le cunoasteți.

Comuna Oituz e păstrătoarea unor bogate mărturii de cultură și civilizație populară. Mesteșugurile au apărut din antichitate constituind simbioza dintre cadrul natural cu toate elementele sale, evoluția populației și rețelei de așezări umane precum și condițiile istorice. Să începem cu lemnul și prelucrarea lui: Oituzul este unicul loc din județul Bacău unde cosarcile se prelucrează din fâșii de alun. Olăritul constituie o tradiție și o activitate industriala cu oferte pentru Franța, Austria și Germania.

Este bine reprezentat prin ceramica roșie smălțuită dacică iar obiectele ( lăptare, oale pentru sarmale, ghivece, ulcioare, căni de vin și de țuică) sunt ornate cu motive tradiționale străvechi: râuri, linii, valuri, creanga bradului (cu o pastă subțire de huma). Fierarii, tot mai rari, realizează potcoave, scoabe,

lanțuri, topoare, tapine și eu știu cât e de greu de la bunicul meu “nenea Gheorghe, fierarul” cum i se spunea. Pietrarii sculptează cu dalta și ciocanul stâlpi de poartă, semne funerare precum și figuri decorative pentru împodobirea mormintelor sau a curților. Dar nu pot omite torsul, țesutul, prelucrarea inului, lânii care se practică și azi. Din vrednicele mâini ale oituzencelor ies la lumină scoarțe mocănești, saci, desagi, piese de port popular, ștergare de perete. Am făcut-o și eu, cu ani în urma și eram tare bucuroasă că pot să țes sau să cos o ie. În Oituz se află monumentul eroilor cavaleriști din Primul Război Mondial, monument memorial sau funerar de interes Național, opera lui Vasile Ionescu-Varo, ridicat pe dealul Cosna în 1924, în același an în care s-a inaugurat biserica romano-catolică din centrul satului, biserica în care am fost creștinată și eu. Bunicul meu, vrednicul fierar, a fost unul dintre cei care a participat la construcția bisericii. Și tot el, de când eram mică, în timp ce-i pieptănam părul alb, îmi povestea faptele de vitejie de pe meleagurile noastre cu mândrie, amărăciune și speranță totodată.

( continuarea în pagina următoare )

Pagina 10 – România Ta Diaspora ( continuare din pagina precedentă ) Îl puneam să-mi repete de zeci de ori, mai ales despre Primul Război Mondial, bătălia de la Oituz (26iulie/8august9/22august 1917), confruntare importantă în urma căreia a fost stopată ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea pătrunderea în Moldova și scoaterea României din război.

Conform planului, lovitura principala a fost dată pe direcția Ferăstrau-Grozești-Onesti (Valea Oituzului).

Animați de lozinca “Pe aici nu se trece!”, ostașii români au rezistat cu eroism, zădărnicind planurile adversarilor. În cinstea ostașilor căzuți a fost construit Cimitirul Eroilor din Primul Război Mondial. Iar aici urmează o altă poveste pe care presupun ca nu o cunoașteți.

Olga Tudorache, actrița din Oituz Marea actriță a României, Olga Tudorache, s-a născut la Oituz în 1929. Bunicul distinsei actrițe, Ion Tudorache, a făcut biserica ortodoxă din Oituz. Chiar la intrarea în vechea biserică se poate vedea mormântul acestuia. Parcă vrea să vegheze încă asupra creației lui.

Itinerarii românești cinci frați, toți băieți, toți mai mari ca ea, răsfățând-o și protejând-o, chiar și după ce a mers-ca duducuțele de familie bună, așa cum era și ea - la o școala în București. ”Voia să fie inginer silvic, să ajute copacii, să vorbească mereu cu ei, să le dea sufletul ei, să împrumute de la ei statura lor dreaptă și maiestuoasă. Și asta a facut.

Iar marea ei dragoste pentru pădure a învins toate prejudecățile. ”Aurora Gruescu și-a legat numele de primul plan de împădurire națională fixat la suprafața de zece mii de hectare, a condus lucrările de combatere avio-chimică a dăunătorilor din pădurile infestate din jurul Bucureștiului, a făcut inovații ce s-au confirmat, legate de lucrările de mecanizare în combaterea dăunatorilor. La 16 februarie 2000 a primit o scrisoare de la vicepreședintele Societății “Progresul Silvic”, dr.ing.Cristian D.Stoiculescu, prin care i se confirma faptul că este prima femeie inginer silvic din Romania și din lume. Este prima romancă intrata în Guinnes Book.

Eu sunt oituzeancă. Sunt mandră de originea mea și mă bucur că am reușit să învăț din înțelepciunea localnicilor. Îi iubesc și îi stimez pe părinții și bunicii mei și pot spune: Oituzul reprezintă sufletul si inima mea!

În spate e un alt mormânt, al fiului ctitorului vechii biserici,Valeriu Tudorache, tot preot, unchiul actriței. La 12-15 metri de mormintele bătrânului preot Tudorache și al fiului său, o altă moviliță întregește tristul peisaj. Are o cruce neagră, din fier forjat, pe care scrie “ pilot Eusebiu Tudorache” .Mormântul e aproape lipit de curtea bisericii, ca și cum bătrânul preot a vrut să-și țină băiatul și după moarte, lângă el, să vegheze asupra lui. Este mormântul tatălui actriței. Are imediat în vecinătate mulți alți eroi.

Aici, în cimitirul acestor eroi, care au cruci micuțe, cu numele, rangul, regimentul și batalionul pe care l-au servit, se ridică un monument măreț: cel al generalului Eremia Grigorescu. ” Pe vremuri, a trecut prin zonele astea un grec, Negros Pontes. A câștigat toate pădurile, cât vezi cu ochii, la jocurile de cărți cu boierii vremii. Așa s-a trezit plin de păduri. ”Fata lui s-a măritat cu generalul Eremia Grigorescu.” povesteste domnul Ion, din partea locului.

Aici e reclama TA Contacte: E-mail: romaniatadiaspora@gmail.com facebook.com/romaniatadiaspora tel: 0039/3339472978

Bonus!!!

Acolo, la Oituz, lângă castelul generalului Eremia Grigorescu, printre munți, ape și păduri, Aurora a deschis ochii și a privit lumea curioasă. S-a născut într-o familie de învățători și a avut

Reclama automată GRATUIT pe portalul info romnewsmedia.com adică ROMNEWSMEDIA INTERNAȚIONAL

Pagina 11 – România TA Diaspora

Procultura

Păsările Zaki Păsările Zaki începuseră să-mi trimită semne în acele ore ale nopţilor întunecate şi fără lună. Sunete ascuţite pe care numai ele le trimiteau şi numai pentru mine, cel care eram capabil să le înţeleg. Ştiam de mult că vor veni acele cântece, la fel de bine cum ştiam că păsările Zaki nu puteau zbura singure.

Constantin P. Popescu pictor/ scriitor, Târgoviște Aveau nevoie pentru asta de oameni şi tocmai de aceea cântecul lor pătrundea asemenea aerului mai întâi prin nas, apoi prin plămâni şi de acolo creştea prin sânge şi se răspândea pe linia şirei spinării.

Când pasărea ştia că are gata un asemenea cuib, atunci prin mâinile omului treceau fiorii unor aripi şi cântecul păsării primite se făcea zbor. Şi dacă omul acela era însoţit în viaţa lui de întuneric, deşi nici o viaţă de om nu este cu totul întunecată, atunci păsările Zaki îl ridicau foarte sus, aproape de nori şi-l lăsau apoi să cadă de acolo.

Făceau lucrul acesta pentru că era necesar să fie aşa, pentru ca omul să cadă, să se lovească şi să-l doară. Le durea şi pe ele atunci, aşa cum îl durea pe omul acela. Dar numai aşa omul se trezea, numai aşa putea vedea stând la căpătâiul lui pasărea Zaki având grijă de el. Atunci omul învăţa să-şi descopere mai mult forţa spiritului decât puterea braţelor. Putea acum să audă cântecul fluierat de trei ori doar pentru el de pasărea Zaki.

Niciodată păsările Zaki nu zburaseră altfel.

astea sunt semne cereşti.

Din vremuri îndepărtate, bătrânii povesteau că păsărilor Zaki le sunt atât de dragi oamenii încât, la sfârşitul timpului, Pământul nu va mai fi locuit. Vor fi doar păsări Zaki în lumea lor de peste nori. Iar atunci vor veni alţi oameni, din locuri mult mai îndepărtate, pentru a învăţa să-şi descopere mai întâi puterea braţelor şi mai apoi forţa spiritului. Abia atunci auzeau cântecele păsărilor Zaki, acele păsări care îi iubeau atât de mult pe oameni încât nu puteau zbura singure, ci numai prin ei şi pentru ei.

Aşa povesteau bătrânii din vremurile îndepărtate, dar în glasurile lor se simţea o durere pe care nici ei nu o mai puteau desluşi.

Era amintirea prăbuşirilor vechilor lumi, la fel de necesare ca zborul.

Când omul era destul de crescut şi înţelegea, aşa cum înţelesesem eu, că poate zbura cu pasărea aceea care se dăruia numai lui, atunci pasărea Zaki se bucura. Iar eu mă bucuram la fel de mult, însemna că eram pregătit pentru zbor şi nu voi mai fi trântit de pământ ca să mă trezesc. Asta probabil că se întâmplase altădată şi dacă eu nu-mi mai aminteam nu avea nici o importanţă.

Păsările Zaki aveau aripi mari şi verzi, fosforescente, iar trupul lor era roşu ca sângele arzând. Atunci când cântau, un sunet întreit şi ascuţit ca o tânguire, trupul şi aripile lor erau numai setea de oameni şi zbor. Pentru că niciodată nu puteau zbura singure.

Iar câteodată, destul de rar însă, omul era dus în zbor acolo sus, în lumea de deasupra norilor, în lumea păsărilor Zaki. Acolo omul era adoptat, îngrijit într-un mod cu totul şi cu totul deosebit şi devenea şi el pasăre Zaki. Pentru lucrul acesta, toate păsările Zaki se făceau cu mult timp înainte mult mai frumoase şi penele lor fosforescente luminau nopţile fără lună în culori nemaivăzute vreodată. Oamenii se minunau atunci şi spuneau că

Citiți și blogul autorului: cppopescu.blogspot.com

România TA Diaspora este o publicație lunara a expediției românești ” Speranța Unui Vis ”

Pagina 12 – România Ta Diaspora

Procomunități

În Spania ca acasă Biserica nu este doar biserică, este loc de întalnire și socializare, unde ei vorbesc de locuri de muncă, schimbă informaţii, se organizează și povestesc despre ce mai este pe acasă.

Liliana Daniela Găvăneșteanu scriitor, Madrid

Drumul până la capitala Spaniei este un chin care durează 3 zile, dar toți românii îl suportă cu stoicism. În fiecare zi, pornesc autocare spre Spania, cu opriri din orașele mari din țară, pentru a culege pasageri. Chiar dacă procentul călătoriilor a scăzut în ultimul timp, motivul nu este doar întoarcerea românilor din cauza crizei, ci și faptul că emigranţii sunt din ce în ce mai obișnuiți să meargă cu avionul. Au devenit euronavetiști, muncesc câteva luni în Spania, după care se întorc o vreme în țară, apoi ciclul se repetă, îți fac o viață și aici și acolo.

Au plecat din țară oameni săraci, oameni cu studii, și aventurieri cu rude și cunoștințe în străinătate, nemulțumiți de viaţa și traiul din țară. Oamenii au învățat cum să găsească de lucru, cum e cu învățarea limbii și cu toleranța străină, în fiecare din țările în care au mers. Majoritatea românilor au plecat spre Spania și Italia, ştiau de la predecesorii lor că acolo se găseste de lucru, că le e ușor să învețe limba, că se câștigă bine...Cei care se aflau deja în străinătate au putut să își reîntregească familia, și-au adus soții, soțiile, copiii...

Mulți dintre emigranții români, au permise și contracte de muncă ce îi ajută să își îmbunătațească traiul, sunt aici ca să muncească pentru a-și putea construi o casă în țară, să-și cumpere o maşină și ca să strângă bani pentru o afacere proprie. Românii care muncesc în Spania, funcționează după următorul algoritm: stau aici până vor reuși să strângă bani, ca să aibă motive să se întoarcă acasă; așa că muncesc pe brânci, pentru că știu că asta nu o să dureze la nesfârsit. În locurile unde a crescut comunitatea româneasca au început să se dezvolte și afacerile românești.

S-au deschis discoteci, baruri, restaurante, consignaţii, mici magazine alimentare ale românilor pentru români. Au apărut cofetării românesti, frizerii și-au adus ziare și reviste din țară și au făcut ziare românesti, cu știri de acasă, dar și cu informatii folositoare cu locuri de muncă, sau povești de viată ale imigranţilor. Practic, românii au plecat din țară pe baza oamenilor pe care îi cunoșteau deja din România, rude, frati, prieteni ; omul se duce acum în altă parte a satului lui, care sa mutat în Spania. Emigranții, nemulțumiți de viața lor de acasă, încearcăă să păstreze cât de mult pot, legătura cu țara, unde speră să se întoarcă într-o zi.... Fac vizite cât pot de des,

trimit pachete și bani, investesc în casele pe care și le construiesc în țară, vorbesc la telefon sau pe internet cu cei de acasă. La ora la care ies românii de la muncă, centrele cu telefoane, numite și locutorio, cu tarife foarte mici pentru convorbirile în strainatate, sunt pline ochi. Oamenii așteaptă cuminți la cozi, stau câte trei într-o cabină și râd, plâng, se ceartă, se întristează, în timp ce vorbesc cu cei de acasă....

Duminica, sau în zilele de sărbătoare, românii pot merge la biserică; o improvizaţie într-o clădire închiriată, încăperea, care ține loc de biserică, este plină de credincioşi. Pe pereți, sunt atârnate câteva icoane, iar la intrare, o femeie vinde lumânări și cărți creştine, brățări, cruciuliţe, icoane și altele, iar pe un avizier, sunt lipite anunțuri ale oamenilor care caută de lucru, sau care au în micile lor apartamente, o cameră de închiriat.

Biserica nu este doar biserică, este loc de întalnire și socializare, unde ei vorbesc de locuri de muncă, schimbă informaţii, se organizează și povestesc despre ce mai este pe acasă. Duminica, parcurile sunt pline de români adunați în grupuri-grupuri, sunt singurele locuri de divertisment și relaxare pentru unii dintre ei. Viața imigranţilor din Spania nu este usoară, dar nici grea; cei mai mulți nu mai vor să se întoarca acasă, ori dacă se vor intoarce, va fi atunci când vor avea unde și cu ce .

Pagina 13 – România Ta Diaspora

Buongiorno Italia

O zi la muncă în Italia și un zâmbet printre lacrimi În acea dimineață nu reușeam să-mi mișc picioarele, toată articulația musculară îmi era blocată. Dând plapuma deoparte încercam să le mișc ca să pot păși. Nu aveam timp la dispoziție și orice minut pierdut era fatal pentru mine și riscam să pierd trenul ca sa plec la muncă.

Magdalena Burbulia Arezzo

Încă șezută în pat încercam să mă ridic, dar ca un copil mic, care pășește pentru prima oară am căzut în pat, neavând forța necesară. Gândul îmi fugea la doctorița de la medicină legală , la care cu o zi în urmă, făcându-mi control la un recurs de-al meu, nu a găsit necesar că trebuie să-mi măreasca gradul de invaliditate. ”E criza” mi-a spus și bani nu sunt la INPS. Cu un gest rapid îmi frecționam gleznele și spijinindu-mă de noptieră încetul cu încetul , ca un bătrân gârbovit, mă îndreptam către balcon ca să văd ce face ”il mio amore” Dante, pisicuța mea preferată, dându-i de mâncare.

După care cu o privire fugitivă m-am uitat pe geam ca să văd cum e vremea de afară. Uneori constat cu oarecare regret că unele dimineți sunt triste, mai ales când plouă, și-mi provoacă deja o indispoziție. Închizând repede ușa de la balcon în urma mea ca să nu iasă Dante, privesc ceasul de pe perete; e 6 si 10, deja mă pune în alertă să mă grăbesc, făcând micul dejun și pregătindu-mă ca să ies din casă, nu înainte de a mă asigura că m-am machiat la ochi cu tuș negru, că la mână am ceasul și am zis rugaciunea de dimineață. Când nu plouă prefer să merg pe jos până la stația de tren, ca să fac un pic de mișcare. Pe drum întâlnesc de obicei doi români care mă salută mereu cu plăcere. În tren obișnuiesc să mă așez la geam, mai ales că am de unde alege locuri fiindca vagoanele sunt aproape goale. Îmi place să privesc natura și să comunic cu ea, o văd tristă când e abandonată de oameni și e veselă când soarele o încălzește cu razele lui . În mișcarea trenului caut cu o privire fugitivă căprioara, o văd cum paște ridicând privirea la orice mișcare suspectă.Tresaltă când aude zgomotul de roți și scapă ascunzându-se într-o pădure din apropiere. În fuga trenului ochi mei sunt răpiți de muntele masiv din depărtare, care mă alungă cu gândul la dorința de evadare, libertate, călătorie și liniște a pădurilor pline de viață. Și în plus îmi trezește în suflet dorul de o aventură eliberatorie și de a rătăci pe cărările lor pustii.

Megafonul stației de coborâre mă trezește la realitate.

Cobor controlând că nu am uitat geanta cu mâncare și încet încerc să-mi dezmorțesc picioarele târând durerea după mine apoi îndreptându-mă către fabrică. Timpul în care am de străbătut un kilometru de drum mă stresează, fiindcă uneori, din cauza unei întârzieri a trenului, eu risc să intru tot târziu, la muncă. Mi s-a întâmplat din neatenție și grabă să-mi luxez genunchiul sau să fac entorsă la picior. Însă există și plăcerea când pot avea prilejul să merg încet pe drumul din acea văgăună din natura înconjurată de munți și să respir aerul rece

al dimineţii. Orice anotimp se ia la întrecere prin frumusețile lui fascinând natura plină de mister. Și cum orice “pădure are și uscăciuni” cu regret spun că-mi pare rău văzând agricultura abandonată, case și fabrici ruinate din cauza crizei create în Italia din ziua de azi. În ultimul timp am fericirea să găsesc poarta de la fabrică deja deschisă nefiind astfel nevoită să mai aștept în picioare. Cu un surâs sau altul sau cu un bună dimineața, salut colegii de muncă pe care-i întâlnesc în timp ce mă îndrept către ușa de la intrare a muncitorilor. După ce las geanta cu mâncare în sala de mese și urc niște scări la etaj sprijinindu-mă de bară, mă grăbesc să intru prima ”de orar” ca să îmi fie mai ușor cu munca. În fugă am luat hainele de muncă din vestiar și m-am refugiat ca de fiecare dată în toaletă, ca să mă schimb și să evit ochii curioși ai colegelor . ( Nu-mi face placere să-mi expun la vedere picioarele mele pline de cicatrice in urma interventiilor avute). Pregatită de muncă, cu sticla de apă la subraț ,si după ce am timbrat, m-am îndreptat spre sectorul meu, începând deja să pun la punct marfa. Eram satisfăcută de munca depusă și mai ales că lucrând singură, în trei zile am livrat toate ordinele înainte de expirare. În sfârșit am văzut un zâmbet pe fața responsabilului de fabrică, e un tip serios, dotat cu o mare capacitate de a distribui munca în fabrică muncitorilor, eu îl numesc “computer”, doar în pauza de prânz face câte o glumă de bun gust la adresa cuiva și toți cei din jurul lui râd cu placere.

Pagina 14 – România Ta Diaspora Suntem acolo un amestec țării, bangladesh, indieni familie, fiindcă daca stau ore zilnic, în care vorbim cunoaștem unii cu alții.

Buongiorno Italia

de italieni din mai multe regiuni ale și eu singura româncă. Formăm o și mă gândesc petrecem împreuna 8 puțin între noi, dar avem timp să ne

greu a acceptat încadrarea mea în această fabrică...nu vroia deloc persoane cu handicap în fabrica lui, fiindcă, spunea el, a avut multe probleme din cauza acestora. C.V.-ul meu și referințele date de Funzionario Direttivo Provincia di Arezzo, lau convins până la urmă să mă accepte .

În schimb sunt și unii a caror prezență se face simțită, fie că o dorești sau nu. Când în momentele de criză, titularul a trebuit sa licențieze ( concedieze, nota redacției) un grup de oameni, mi-a rămas un gol în suflet, fiindcă vrând sau nevrând , mă atașasem de toți, câte puțin de fiecare.

În gară așteptând trenul spre casă, mare mi-a fost bucuria când am vazut-o pe o prietenă de a mea românca, Maria, pe care nu o mai văzusem de mulți ani. Mi-a spus ca era badantă la o bătrână, care locuia în aceiași casă cu fiul și nora. Îmi povestea în mare problemele prin care a trecut de când nu ne-am vazut ultima oară. Îi era dor de locurile natale și de familie, dar trebuia să strângă din dinți și să reziste, spunea ea, măcar alți doi ani și va pleca în țară. O priveam pe ascuns și o vedeam foarte schimbata. Avea tenul măsliniu și o grămadă de cearcane la ochi. Părul pe jumatate vopsit, jumătate alb și neîngrijit o îmbătrânea și mai mult.

Și cum în acea zi nu aveam nimic de smălțat, șeful meu m-a trimis la una dintre fetele din Blangladesh ca să mă învețe ceva care să mă ajute. Ridicându-mă de pe scaun și sprijinindu-mă de masă, încercam să fac câțiva pași. Numai bine că uneori este necesar să mă și ridic, atunci când muncesc. Șchiopătând, m-am îndreptat către Sadhy, una dintre fetele preferate ale mele. E de o frumusețe rară, pielea ei creolă , părul lung și negru, calmul cu care vorbește și totodată îmbrăcămintea ei tradițională, îmi amintesc de actrițele din filmele indiene, pe care le vedeam la cinema pe vremea lui Ceaușescu.

Raportul meu cu colegii a atins niveluri și ridicate si joase, dar am încercat să evit certurile și discuțiile. Nu m-am considerat niciodată o inadaptată în societate sau într-un grup de persoane, dar pe măsură ce înaintez în vârstă, am 50 ani, lovindu-mă de tot mai multe situatii neașteptate, moduri de gândire radical opuse, încerc pe cât posibil să-i înțeleg pe fiecare, ca să pot pleca acasă, după program cu inima împăcată.

Trecuse prin gară ca să-și cumpere țigări de la un tabachi ( magazin cu țigări și tutun, n.r.) din apropiere. Îmi punea întrebari una dupa alta că nici nu apucam să-i răspund prea bine la toate. Cunoștea povestea vieții mele de când am sosit acum 20 de ani în Italia, dar nu știa cum am reușit să mă descurc până acum și ce făcea fetița mea. S-a arătat foarte fericită cand i-am spus că studiaza la facultate. Șuierul trenului anunța sosirea lui în gară.Ne-am îmbrățișat și ne-am despărțit în timp ce urcam scările într-un vagon.

Ca și dimineața, seara este pustiu prin vagoane. Mă așez din nou la geam și privesc, făcând o retrospectiva a naturii și locurilor pe care le vad zi de cu zi din tren. Dupa două stații nu reușeam să văd nimic afară. Era ceață de nu vedeam până la un metru sau doi.

Uitându-mă la ceas, lipseau 10 minute până la stația de coborâre. Cand am trecut podul, clipocitul apei din pârâul de langă periferia orasului, se auzea zgomotos. Știam că urma acea pădure în care dimineața văd căprioara mea că se ascunde și mă gândeam la ea. O oprire brusca și scârțâitul roților m-a speriat și din instinct am vrut să mă ridic că să vad ce s-a întamplat. Din oprirea brusca m-am lovit cu capul de o bară... Cei prezenți încercau să se uite pe geam ca să înțeleagă ce s-a intamplat.

Faptul că sunt româncă, la început am fost privită cu un alt “ochi” de către unele colege, dar cu trecerea de timp ele au devenit cele mai bune prietene.

Dupa program în acea zi trecusem pe la birou ca să duc o listă cu marfa care lipsea dn sectorul meu, și în calea mea l-am intalnit pe titularul principal, un om în vârstă, cu mustață, de statură mică, cărunt la păr și care este fără cusur, impecabil. Lam salutat și mi-a facut semn să mă opresc. Mi-a adresat felicitări pentru cum îmi desăvârșesc munca pe deplin și atingându-mi ușor umărul și-a văzut de drum.

Aveam inima în mii de bucăți și când stau să mă gândesc cât de

” A lovit o caprioară” , a spus un om trecând prin vagon mai mult în fugă,văzându-mă agitată. Am pus mâinile acoperindumi fața și înțelegând ce se întâmplase. Nu reuseam să plâng. Nu mai aveam lacrimi. Toata lumea era adunată în fața trenului ca să vadă acel suflet nevinovat înghițit de ceață. Eu am preferat să nu o văd, ca să trăiesc cu imaginea ei vie cum statea după frunzișul uscat al unor tufe, cum păștea ridicând privirea la orice mișcare suspectă și cum tresălta când auzea zgomotul de roți, apoi se făcea nevăzută.

De acum, nici fuga ei nu aveam să o mai văd.

Pagina 15 – România TA Diaspora

Tradiții și obiceiuri

Turtițele ”buniței” Nu știu alții cum sunt dar eu când mă gândesc la locul unde îmi petreceam verile, la casa bunicilor de la țară, prima amintire caremi cuprinde întreaga ființă sunt turtele coapte în ulei ale bunicii!

Cu tot respectul pentru Marcel Proust și madlenele înmuiate în ceai ale mătușii Leonie, mie „memoria involuntară” îmi scapără la simpla evocare a unuia din elementele ce compuneau un spațiu ideal afectiv.

Carina Cesa Sava profesor, Sacile

Nu e vorba numai de senzația olfactiv gustativă ci efectiv toate cale afară, bunița îl apuca ca pe un copil (ați băgat de seamă că simțurile sunt stârnite de amintirile ce dau năvală. Cum se face aluatul dospit se cheamă “cocă”, adică la fel ca pruncul care că din toate lucrurile bune pe care le pregătea bunica dinspre trebuie modelat și îngrijit ca să crească?), îl modela în formă de mamă, bunița, cum îi spunem eu, și după mine întreaga serie de sul și îl împărțea în mod egal în număr cu soț, dacă era nepoți, tocmai turtele au avut impactul cel mai puternic? Or fi doisprezece și mai bine. Fiecare bucățică devenea mai întâi de fost fermecate, ca în basmul din copilărie, și acum se forma unui merișor văratec. Abia apoi punea mâna pe sucitor rostogolesc căutându-și drumul spre mine și aducând cu ele o care prin mișcări care păreau cât se poate de naturale, turtea întreagă lume cu miros de grâu bun, pere coapte și gutui. sfera de aluat într-un disc ca o lună plină care avea să De la rusticul și, așa cum ne place să credem, neaoșa primească în pântece alifia ovolactată. În această fază discul turtă, la rafinata tartă și sofisticatul tort, s-a produs o evoluție devenea semilună având grijă ca marginile să fie bine lipite dar nu numai etimologică dar și cultural-culinară, fiecare din ele nici deformate de apăsări prea insistente. După ce toate turtele îmbogățindu-se de conotații general acceptate sau individuale. și-au primit porția de umplutură urma faza cea mai Turta e ruda cea săracă a tortului. Tortul îl savurăm la mari emoționantă, adevărată metamorfoză, cea care nu se putea evenimente, turta o mâncam cu prietenii casei depănând pierde cu nici un chip, frigerea lor. Tigaia neară cu ulei încins amintiri. Tortul e prezentul ce întâmpină viitorul, turta e era tulburătoare, chiar înfricoșătoare. Aici bunița punea cu prezentul care celebrează trecutul. Tortul ne gratifică, turta ne blândețe două semiluni palide ce începeau imediat să crească hrănește. În filmul City of Angels, (excepțional film, dacă nu l- sub ochii noștri mirați ocupând întreaga suprafață a tigăii. Cine ați vazut dați fuga și închiriați un CD) Nicolas Cage știe dacă în Sărutul lui Brâncuși nu se regăsește, venită dintr-un interpretând rolul unui înger ce se îndrăgosteste de Meggie, profund al subconștientului, și această imagine? Prăjite frumos ( Meg Ryan) îi cere iubitei să-i descrie gustul unei pere! E o pe amândouă părțile până când deveneau de culoarea perelor de scenă de o frumusețe și o profunzime sublimă. Și mesajul e pe toamnă, erau scoase și lăsate să aștepte cuminți ca să le mai măsură. Noi, oamenii de rând suntem invidiați de îngeri pentru treacă dogoreala, una peste alta ca și pernele înfoiate de pe că putem avea bucuria palatului! Turtele buniței aveau gust de patul din odaia unde se intra lăsând la ușă încălțările, așa cum spic de grâu copt, de vară și erau puhave de brânza galbenă intrăm și noi în odaia amintirilor. amestecată vânjos cu ouă de la găini guralive. Când gustai din Săru’ mâna, buniță! ele dinții străpungeau aluatul ce se abandona mușcăturii voluptoase în timp ce bogăția umpluturii alifioase ți se P.S. De data aceasta nu vă dau rețeta; e un descântec și se fură, prelingea nerăbdătoare în gură. dar merită de încercat. O singură recomandare: atenție ce Codul alimentar e un cod afectiv iar pregătirea alimentelor brânză folosiți. Se poate încerca și un amestec dar baza trebuie capătă uneori valențe rituale. Și prin ritual ne apropiem de să fie dată de brânza tip telemea sau urdă. Alte brânzeturi s-ar sacru. Prin ritual încercăm să ne menținem propria identitate, putea topi la frigere și s-ar prelinge din aluat ca o lavă ca persoane și ca nație. Comportamentele stereotipate și necontenită... repetate ale ritului sunt modele încurajatoare de urmat și construiesc ceea ce numim „tradiție”. Acest lucru e simțit de noi toți dar studiat și explicat de antropologi, sociologi, psihologi.

Descântecul buniței începea cu o grămăjoară de faină pe care o dezmierda cu apă călduță în care dizolvase drojdia, la început mai domol, apoi din ce în ce mai îndârjit până ce pulberea se transforma într-un boț uneori ascultător ce se dădea după degetele dibace, alteori recalcitrant întorcându-se la forma inițială. Obosit îndeajuns, boțul era lăsat să se odihnească sub un ștergar curat, jumătate de oră sau chiar o oră după cum era și vremea de afară. Când i s-a împlinit sorocul și a crescut din

Pagina 16 – România Ta Diaspora

Tradiții și obiceiuri

Sfânta Maria Mică, istoric, obiceiuri și superstiții Sfânta Maria Mică, istoric și superstiții Evident, sunt superstiţii din cele care înconjoară orice sărbătoare religioasă.

Maramureşenii mai cred că toamna va fi urâtă şi ploioasă dacă plouă pe 8 septembire. Iar dacă înfloresc merii şi perii, înseamnă că toamna va fi plăcută, iar recoltele se vor culege uşor. În alte regiuni, oamenii sunt ferm convinşi că vremea se strică de tot după Sfântă Mărie Mică, vara devenind o simplă amintire, păsările călătoare îşi iau zborul către ţinuturi mai calde, iar gâzele se ascund în pământ.

neamul lui Iuda, şi a născut pe Iacov tatăl lui Iosif teslarul, şi trei fete: pe Maria, Sovi şi pe Ana. Maria a născut pe Salomi moaşa; Sovi a născut pe Elisabeta, iar Ana a născut pe Născătoarea de Dumnezeu.

Deci Preasfânta este nepoată lui Matan şi a Mariei femeia sa. Iar Elisabeta şi Salomi erau nepoate ale Anei de surori, şi verişoare cu Născătoarea de DumnezNumite popular Cercurile Sfintei Mării, aceste zile aduc ghinion celor care lucrează: bărbaţii se vor lovi, iar femeilor li se va arde mâncarea. În unele zone pericolul este considerat şi mai mare: dacă găteşti înainte sau după Sfântă Mărie Mică ţi se varsă oala cu mâncare şi îi arde pe copii.

Tot în zilele de 7 şi 9 septembrie, cei de la ţară nu fac focul în casă oricât de frig ar fi pentru că acest gest aduce ghinion şi boală familiei respective.

Pentru agricultori, după ziua de Sfăntă Mărie Mică începe cea mai bună perioadă a anului, aceea în care strâng roadele muncii lor. Cei care nu şi-au adunat încă plante medicinale nu are rost să o mai facă pentru că ele îţi pierd puterea tămăduitoare dacă sunt adunate după de Sfântă Mărie Mică.

Tatăl Sfintei Fecioare, Ioachim, se tragea din neam împărătesc. Acesta cu toate că-si ducea la Dumnezeu darurile îndoite, ca un iubitor de Dumnezeu şi bogat ce era; dar pentru nerodire era defăimat căci erau sterpi şi nu aveau copii. De aceea mâhnindu-se la inima, el în munte, iar femeia lui Ana în grădină, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu, Care ascultându-i, le-a dat rod sfânt pântecelui, pe Preasfânta Născatoare de Dumnezeu.

Iar Sfânta Ana se trăgea din Matan al douăzeci şi treilea din neamul lui David şi al lui Solomon; acesta a luat pe Maria din

Reclama TA aici! Plătești o dată și te bucuri de DOUĂ ORI! Apariție automată și pe alte portaluri.

0039 / 3339472978 Italia, rețeaua TIM

Pagina 17 – România Ta Diaspora

Istorie și artă

Bisericile de lemn, sclipirile plaiului românesc Au avut întotdeauna un farmec aparte atrăgând curiozitatea și privirile multora...ele se disting negreșit între alte lăcașe de cult și astfel, rămân inegalabile ca originalitate și frumusețe în spațiul european. Bisericile de lemn din România au darul de a ne aduce bucurie, liniște și încântare.

Adrian Melicovici scriitor, Miane

Bisericile de lemn din Transilvania fac parte din familia de biserici de lemn românești. În Transilvania, inclusiv Maramureșul, se mai păstrează aproximativ 600 de biserici de lemn, jumătate din numărul celor existente după primul război mondial. Bisericile de lemn rămase în Transilvania domină patrimoniul cultural și istoric imobil al românilor din aceste părți. Bisericile de lemn au o valoare identitară inegalabilă și inestimabilă pentru românii ardeleni.

Se remarcă prin tehnica îmbinărilor din lemn și a realizării învelitorilor din șindrilă, prin motivele ornamentale vizibile pe suprafața portalurilor și ancadramentelor - ce se susțin pe stâlpi zvelți - simbolizând elemente de natură vegetală, animală și geometrică realizate prin dăltuire, crestare.

Ele sunt documente palpabile și grăitoare ale realităților istorice, sociale și culturale din trecutul acestei regiuni.Bisericile de lemn din Budești Josani, Biserica de lemn din Desești, Biserica de lemn din Bârsana, lemn din Bârsana, Poienile Izei, din Ieud Deal, Surdești, Plopiș, Biserica de lemn din Rogoz... Împreună, aceste 8 biserici de lemn reprezintă un ansamblu de exemple remarcabile de diverse soluții arhitecturale din diferite perioade și zone. Ele sunt înguste, dar înalte, cu turle suple și lungi la capătul vestic al clădirii. De aceea ele sunt expresia particularității locale a peisajului cultural al acestei zone montane din nordul României.

PF Părinte Patriarh, acestea sunt: „Stejarul, arbore de esenţă tare, cu dimensiunile sale impresionante, longevitate şi putere de a rezista tuturor vicisitudinilor timpului, simbolizează în special soliditatea credinţei, permanenţa şi continuitatea vieţii ecleziale a unui popor credincios, cum este şi poporul român.

Cu rădăcinile sale înfipte adânc în pământ şi cu vârful ridicat spre cer, stejarul se înfăţişeaza omului ca un arbore axial care asigură comunicarea între trei lumi: lumea subpământeană, cea terestră şi cea celestă. În Sfânta Scriptură, stejarul este loc de teofanie şi jertfă, ca stejarul de la Mamvri, unde Dumnezeu i Se arată lui Avraam, în Vechiul Testament, stejarul era loc de consacrare a conducătorilor triburilor lui Israel etc. El ocupă un loc important şi în viaţa şi spiritualitatea poporului român, unde găsim stejari legendari, precum stejarul moldav de la Borzeşti sau gorunul transilvănean al lui Horia, de la Ţebea. Alt lemn folosit la construcţie este bradul, care este simbolul elevaţiei şi verticalităţii, al permanenţei şi prospeţimii, al tinereţii şi frumuseţii, al cerescului şi al vieţii veşnice“.

Pagina 18 – România Ta Diaspora

Recomandări

Citiți în următorul număr JURNALELE SPERANȚEI UNUI VIS Povestea reală a expediției românești târgoviștene interculturale prin care s-a parcurs pe jos drumul din Cetatea Chindiei până la Roma în 2012. Un scriitor a purtat steagul României până la Columna lui Traian, după un efort plin de peripeții. Un fapt REAL!

Jurnalele ” Speranței Unui Vis”. Expediție interculturală proiect românească

Pagina 19 – România Ta Diaspora

Istorie și artă

Teodor Gheorghe Negoiță, primul român la Polul Nord.

Teodor Negoiță poate fi considerat "nepotul" marelui explorator Emil Racoviță. Acest lucru pentru că și viața sa a fost influențată de expediții și descoperiri departe de casă. Teodor Negoiță a fost primul român care a dorit să pună piciorul pe solul Polului Nord în anul 1995.

S-a născut pe 27 septembrie 1946 în județul Bacău și s-a stins din viață pe 23 martie 2011 la București.

Daiana Alexandra Dron jurnalist, Conegliano

Exploratorul a absolvit facultatea de Chimie Industrială din Iași, a fost doctor în științe chimice și inițiatorul Programului Român de Cercetări Polare în 1987. A participat la 13 expediții în Antarctica și Arctica din care 8 au fost organizate și conduse de el însuși, a mai fost directorul Institutului Român de Cercetări Polare, reprezentantul României la Tratatul Antarctic din 1997, președintele Fundației Antarctice Române din 1996 și nu numai, a condus prima stație românească permanentă de cercetare și explorare din Antarctica, fondată de acesta și inaugurată în anul 2006, sub numele de "Stația LawRacovița".

alte circa 40 de lucrări în abstract și 2 cărti în limba engleză.

Acesta a participat nu numai la expediții organizate ori internationale, dar și la expediții solitare, în zone precum Groenlanda de nord-vest, si Insula Spitsbergen unde au fost realizate alte două asemenea incursiuni.

Una dintre lucrările sale cele mai cunoscute în Romania este cartea "Știința pe gheață, cu chinezii în Antarctica" din anul 2005, mai ales pentru că exploratorul însuși a fost în școlile din România să vorbească despre acest eveniment important, și cartea sa a ajuns în mâna multor copii și adolescenți. Această carte a fost scrisă pe baza jurnalului ținut în perioada iernii anului 2002-2003 când autorul și exploratorul a participat la a 19-a expediție chineză în sudul extrem. Mulțumită acestei expediții, Negoiță a devenit singurul român care a conviețuit cu chinezii pentru o perioadă așa de lungă și deseori în condiții extreme precum furtuni la fața locului ori la bord, vânturi , ancore încâlcite și frig năprasnic ce făcea ca barba exploratorului să înghețe.

Această carte " Știința pe gheață, cu chinezii în Antarctica" este plăcută și pentru faptul că este caracterizată de multe poze care demonstrează această expediție și a fost iubită de tineri și școlari pentru pozele simpatice cu autorul alături de pinguini. Teodor Gheorghe Negoiță a fost și va rămâne unul dintre cei mai importanți exploratori români.

Această stație a fost cedată României de către Australia, după discursul exploratorului cu vedere la greutățile țării de a crea una. Astfel, lui Teodor Negoiță i-au fost recunoscute marile eforturi făcute pentru a continua tradiția începută de Emil Racoviță cu mai bine de un secol în urmă. Cu vedere la acest eveniment exploratorul va spune: "Dupa mai bine de 100 de ani, l-am readus pe Racoviță în Antarctica. Cea mai mare satisfacție din cariera mea am avut-o când am preluat baza de la australieni. Am fost atât de emoționat atunci, ca nici nu puteam semna." Teodor Gh. Negoiță a și publicat peste 28 de lucrări științifice în domeniul cercetărilor polare,

Cartea “ Știința pe gheață cu chinezii în Antarctica”.

Autograf de la autor pentru autoarea materialului.

Radio Wave International può essere ascoltata in FM su 98.5 e 106.1 Mhz nella provincia di Arezzo, oppure in streaming web.

RADIO WAVE INTERNAȚIONAL- Un radio pentru toți- asculta live pe www.radiowave.it Poate fi ascultat atât în frecvențe radio pe 98,5 sau 106, 1 Mhz sau direct pe streaming web.

Trasmisie in italiană dar și cu realizatori români.

Pentru susținerea activității CASCRI, în vederea repatrierii ramășițelor pământești ale cetățenilor români decedați în Italia, cei care doresc să sprijine asociația din punct de vedere financiar, o pot face printr-o simplă donație în contul: F.I.U (Fondul Intervenție de Urgență) deschis în Italia, la Banca Popolare di Vicenza, pe numele CASCRI.

Coordonatele bancare ale acestui cont, sunt (IBAN) : IT89K0572871860407571073576.

Rugăm dupa efectuarea vărsământului bancar să trimiteti o copie dupa chitanță pe adresa asociației. Va mulțumim. Adresa: Centro di Assistenza e Servizi dei Cittadini Rumeni în Italia (CASCRI) Italia, Președinte CASCRI, Leontin Cojocea.

Pagina 21 – România Ta Diaspora

Arta în imagini

Constantin P. Popescu, este un scriitor dar și un pictor talentat. Vă invităm în

FASCINAȚIA PICTURII. Astăzi, pictorul târgoviștean. Imaginile de mai jos înlocuiesc mii de cuvinte.

Corabia uitării...

Jazz...

Midnight...

Uciderea păsării de lumină...

Pentru achiziționarea unei picturi contactați pictorul la e-mail: po_cos@yahoo.com

Ne găsiți și pe Facebook la adresa: www.facebook.com/romaniatadiaspora sau tel. 04381794231 prefix Italia 0039

Pagina 22 – România Ta Diaspora

Prodiaspora

Schimbarea locuinţei (la Londra) 2 O olandeză face viața amară chiriașilor prin restricțiile impuse. E ca un film de epocă unnde oamenii din zilele noastre dau piept cu perioada de glorie a unui matriarhat agresiv. Citiți un adevărat film artistic redat din viața reală, de la a la z. Mai exact, prin ce trec inclusiv românii în Marea Britanie mai cu seamă Anglia. ( România TA)

Cristian Gabriel Groman poet/ scriitor, Londra

Data trecută vă povestisem despre regulile care ne fuseseră impuse după ce ne-am mutat în noua locuinţă, reguli pe care le numisem, în glumă, “decalogul babei”. Vă voi povesti şi ce s-a întâmplat în continuare.

Poate că unii îşi închipuie că viaţa aici, în Londra, este întotdeauna ca pe roze sau că umblă câinii cu covrigi în coadă, însă nu este deloc aşa. Lucram -în acea perioadă- pe un salariu nu tocmai bun, fiind plătit la sfârşitul fiecărei săptămâni. Eram şi singurul care lucram, soţia mea neprimind încă dreptul de a munci deşi aplicase pentru documente de patru ori. Aşadar, ne cam “cârpeam” cu banii, cum s-ar spune... 110 lire pe săptămână mergeau direct la chirie iar cu restul ( nu prea mulţi) ne duceam traiul...

Era într-o zi de miercuri şi, din ultimii bănuţi, făcusem

cumpărături ca să ne ajungă până vineri, când luam salariul.

Trecusem pe la un magazin românesc, situat nu departe de casa unde locuiam, în Wembley.

Printre altele, cumpărasem şi nişte cârnăciori, cu gândul să-i prăjim sau să facem o mâncărică. Zis şi făcut, numai că a doua zi, deschizând frigiderul, ia cârnaţii de unde nu-s...Hoaşca ne avertizase că nu-i place mirosul de prăjeală, ceapă sau usturoi, aşadar, îi “confiscase” şi ne lăsase cu buza umflată...De multe ori, când pregăteam ceva în bucătărie, atent fiind la aragaz, simţeam un fel de prezenţă malefică, o energie negativă. Întorceam capul şi o vedeam pe babă stând pe un scaun, fixându-mă cu nişte ochi sticloşi şi cu nelipsitu-i rânjet hidos în colţul gurii. Niciodată n-o auzeam intrând în încăpere. Avea nişte uşi secrete pe care numai ea le putea folosi, intra pe una şi ieşea pe cealaltă, tiptil, ca o pisică. Alina, terorizată şi ea de

individă, îmi spunea că i-e frică să nu fie cumva vreun strigoi, deseori apărându-i în coşmaruri. coşmaruri. Într-o seară, pe la ora 22, dau să intru în bucătărie însă uşa era încuiată. Curios fapt, îmi zic, pentru că, de regulă, neghioaba o închidea la orele 23. Înăuntru se auzea zongănit de oale şi am recunoscut “dintr-o mie” sunetul unor crătiţi de-ale noastre.Apoi...pâş-pâş...pâş-pâş...paşii babei...

Dau fuga la etaj şi mă uit pe geam... Doamna proprietăreasă scotea nişte saci de platic (cu lucrurile noastre) în faţa casei.

Avea o altă ieşire (de urgenţă, pe care noi nu aveam voie să o folosim), din bucătărie prin grădină.

Olandeza ne tot ameninţase că ne va arunca în stradă şi se vede treaba că prinsese a-şi ţine cuvântul... Zic în sinea mea: “ok, hai să vedem...care pe care...” Pun mâna pe telefon şi sun la poliţie. Îmi răspunde o voce feminină care mă întreabă cu ce mă poate ajuta. Ştiam că poliţia nu intervine în dispute de acest gen, aşa că a trebuit să “forţez nota”.

-Bună seara, zic, (prefăcându-mă a fi tare îngrijorat, speriat chiar), am o mare problemă, uşa bucătăriei este închisă pe dinăuntru şi cred că sunt nişte hoţi în ea; i-am auzit!

-Bucătăria este la parter, nu?-mă întreabă operatoarea cu o voce gravă...

-Da -Şi unde sunteţi acum?

-La etaj, în camera noastră, spun eu.

-Ok, foarte bine, rămâneţi acolo, închideti uşa cu cheia şi nu coborâţi pentru nimic în lume, până la sosirea echipajului pe care îl vom trimite acum. Spune-mi, te rog, adresa!

Pagina 23 - România Ta Diaspora ( continuare din pagina anterioară ).

Nu a durat mai mult de 5 minute şi, uitându-mă pe fereastră, am văzut o maşină de poliţie cu girofarurile aprinse, însă fără să aibă sirenele pornite (pesemne, să nu sperie hoţii). Am coborât imediat şi le-am deschis. Doi zdrahoni de peste 2 metri înălţime şi-au făcut apariţia, intrând în mare linişte.

Unul alb, celălalt de culoare, amândoi, pachete de muşchi, din cap până-n picioare...

-Aia e bucătăria?-întrebă scurt cel ce semăna parcă cu Dolph Lundgren.

-Da, spusei eu, grav, la fel de grăbit...

-Tu eşti proprietarul? Ne dai acordul s-o spargem?

-Nu sunt eu proprietarul, doar chiriaş, proprietara nu ştiu unde este, că nu răspunde la telefon...

-Deci nu e uşa ta, ok, ne trebuie totuşi acordul... O sparg?

-Sparge-o, zic! Dacă-s hoţi înăuntru, trebuie spartă, mai întrebi? (de abia aşteptam să văd ce faţă va face babuşca).

Zdrahonul strigă de două ori “poliţia, la o parte”, îsi făcu avânt şi, cu o lovitură ca în filme, zdrobi uşa, care sări din balamale ca o foiţă de staniol. Un gând fugar îmi zburase prin minte: oare cum ar fi dacă Miss Hannah ar sta în dreptul uşii?!?

Am apucat să văd o umbră ce se strecura pe uşa ce dădea în grădină. Bineînţeles, după nici un minut, apare şi individa, folosind intrarea din faţă, senină, mirată şi neştiutoare, ca şi când venea din oraş.

-Ce se întâmplă aici, întrebă ea, întunecându-se la faţă...

-Avem o mică petrecere, zic eu, participaţi şi dumneavoastră?

Credeam că va exploda baborniţa de ciudă, se înnegrise toată la faţă şi dacă nu erai poliţiştii acolo, cred că s-ar fi repezit să mă strângă de gât! Pentru mine însă, după toate cele câte ne făcuse, era cea mai mare satisfacţie să o văd aşa...

După ce le-am explicat pe scurt poliţiştilor care era situaţia în acea casă, unul dintre ei mi-a spus: -Prietene, te compătimesc! Şi întorcându-se spre proprietară: -Cucoană, n-ai nici un drept să îi arunci aşa, în stradă, ţi-au plătit până la o anumită dată! Este inuman ce faci, oamenii pot muri pe stradă în plină iarnă...

A trebuit să căutăm urgent o altă casă, că viaţă bună nu puteam avea acolo...

Prodiaspora

Versuri... din România TA! Marius - Adrian Porojnicu

poet, Craiova QUO VADIS ? Între neputinţa lumii Şi dorinţele-i deşarte, Şede rezultatul sumii Muşcăturilor de şarpe !

Printre stelele aflate În inelul mult visat : Cerurile-nvolburate Contra oricărui tratat !

Flamuri multe se ridică Şi mânia iar răzbate Şi nu poţi să faci nimica, Cititorule de carte !

O planetă se strecoară, Cântărind clipa acee Când speranţa poa' să moară, Străbătând Calea Lactee, Şi , nimic nu ne-a rămas Din zadarnicele gânduri, Poate doar un ultim ceas,.....

Poate doar câteva rânduri,...... Ţine-mă în braţe, strâns, Poate-i ultimul meu urlet !

Ai o poveste asemănătoare? Vrei să știe mai mulți cum este de fapt viața ta de emigrant?

Scrie-ne: romaniatadiaspora@gmail.com

Şi să nu mă-ntrebi de ce Şi să nu mă muşti de suflet !

Pagina 24 – România Ta Diaspora

Prodiaspora & comunități

Copilăria noastră vis-a- vis de a voastră?

Daniela Popa Popescu

De cele mai multe ori timpul petrecut cu cei mici al unui părinte din Diaspora se rezumă la câteva ore pe zi și o zi pe săptămână!

Unii se confruntă cu probleme de integrare, iar asta îi doare cel mai tare! Unii aleg să o spună, alții tac și înghit amarul, ca și unii din părinți! Copiii trebuie învățați să se exteriorizeze, să-și exprime sentimentele, să spună ceea ce nu le place!

jurnalist, Atena Vreau să aibă o copilărie fericită!Asta spunem toți, gândim la ceea ce-i mai bine pentru copiii noștri dar uităm esențialul!

Care este adevărata copilărie? Cea pe care am trăit-o noi, adulții, acești părinți care am devenit sclavii banului uitând că viată nu se rezumă doar la asta, sau cea pe care o trăiesc copiii noștri?

Copilăria copiilor din diaspora este total diferită de copilăria celor care trăiesc în România! De ce spun asta? Sunt copii născuți peste hotare dar prin care trece și va trece până la moarte sânge romanesc și sunt și copiii rupți de rădăcini care fără să fie întrebați au fost luați, smulși dintre prieteni, rude, poate… frați spre a trăi mai bine! Dar oare aceștia sunt împliniți?

- Aici strângem bani să ne facem casa noastră în România și să plecăm!!!

Câtă așteptare... Majoritatea au plecat pentru câțiva ani... dar au trecut mulți, chiar foarte mulți! Unii s-au întors, alții au mai rămas pentru un timp iar alții pentru o viață! Puțini sunt totuși cei care își doresc să-și facă o viată departe de România Ta, România noastră! Copilăria de azi se rezumă la o sumedenie de responsabilități, se investește în cei mici, poate câteodată cam exagerat! Mai au cei mici copilărie, când programul lor zilnic se rezumă la școală, fotbal, gimnastică, engleză, pian sau multe alte activități opționale?

Văd o maturizare timpurie a copiilor! Este bine sau nu?Asta, noi, părinții, decidem! Vacanța de vară este pentru cei mai mulți copii români o copilărie prescurtată, limitată dar frumoasă!De ce? Pentru că o vor petrece în România alături de animalele de casă, pentru unii atât de necunoscute, alături de bunicii care nu știu ce să le mai ofere pentru a nu le simți lipsa în lunile în care sunt plecați! Cât de fericiți sunt cei care-și petrec minicopilăria la țară!

Copiii trebuie să fie fericiți! Copilăria nu se cumpără, se trăiește! Haideti să încercăm măcar cât de cât să le- o facem mai frumoasă, mai copilăroasă, gândindu-ne la cum am petrecut noi!

De cele mai multe ori timpul petrecut cu cei mici al unui părinte din diaspora se rezumă la câteva ore pe zi și o zi pe săptămână! Unii se confruntă cu probleme de integrare, iar asta îi doare cel mai tare! Unii aleg să o spună , alții tac și înghit amarul, ca și unii din părinți! Copiii trebuie învățați să se exteriorizeze, să-și exprime sentimentele, să spună ceea ce nu le place!

Prin conversații cu elevii români aflăm multe! Chiar mai multe decât ar putea înțelege părinții lor!La întrebarea ”Unde ați dori să trăiți”, 90 la sută au răspuns România! De ce? Pentru că România este țara noastră, pentru că acolo nu mai este nevoie să mai vorbim altă limbă, pentru că acolo este acasă!

-Dar aici nu sunteți acasă?

Pagina 25 – România Ta Diaspora

România în Imagini

” Biserica de sub stâncă ”.

Bucegi, mănăstirea ” Peștera Ialomiței” În comunitatea de români unde trăiești au loc evenimente importante socio – culturale ? Ai o asociație care vrea să își facă activitățile cunoscute ? Atunci ” România Ta Diaspora ” e soluția: Pune mâna pe telefon și sună ACUM: 0039 / 3339472978 Italia, rețeaua TIM SAU e-mail: romaniatadiaspora@gmail.com Nu uita: avem colaborări cu televiziuni din Diaspora sau site-uri info, orice se întâmplă frumos unde ești poate deveni o știre!!!

România Ta e AICI!

Pagina 26 – România Ta Diaspora

Credință & spiritualitate

Mănăstirea Nămăieşti, locul de popas al Sfântului Andrei

Povestea nașterii acestui lăcaș monahal a început în urmă cu aproximativ 2000 de ani

Aflată la 5 km de orașul Câmpulung Muscel, într-o zonă pitorească deosebit de frumoasă și peste drum de casa memorială a marelui poet George Topârceanu, Mănăstirea Nămăieşti are o istorie deosebit de fascinantă. Se zice că alături de Mănăstirea Corbii de Piatră şi Cetăţuia lui Negru Vodă face parte din triunghiul echilateral de 20 km alături de cel al lăcașelor de cult.

Povestea nașterii acestui lăcaș monahal a început în urmă cu aproximativ 2000 de ani, când pe aceste meleaguri a poposit Sfântul Apostol Andrei care a propovăduit în Dobrogea şi Dacia Superioară, făcând o oprire lângă un templu păgân închinat zeului Zamolxis. Dorind să înnopteze într-o grotă a întrebat: Nemo est (Nu este nimeni aici?) de unde în timp s-a transformat în actuala denumire Nămești. Apostolul Andrei avea în traista sa o icoană care o reprezenta pe Maica Domnului și care i-a fost dăruită chiar de Maica Sfântă și care a fost pictată de către Sfântul Apostol Evanghelist Luca la rugămintea ei.

Se spune că, înainte de a pleca, Sfântul Andrei a lăsat icoana în același loc unde se află și în prezent. Legenda spune că icoana a fost găsită de trei ciobani care au poposit într-o seară lângă grotă și care în acea noapte au visat un sunet de clopot și un înger care le-a spus că în stânca de lângă ei se află icoana Maicii Domnului zugrăvită la dorința ei iar acolo trebuie să ridice un lăcaș sfânt. Speriați de acest vis, ciobanii au plecat de acolo de frică, dar în noaptea următoare au avut un alt vis în care a apărut chiar Sfânta Maria care le-a arătat intrarea în grotă, rugându-i ca acolo unde vor găsi icoana trebuie să ridice un lăcaş de închinare iar numărul vieţuitorilor din cadrul mănăstirii să fie întotdeauna de 33, anii trăiţi de Fiul eiMântuitorul Iisus Hristos, pe pământ.

Astfel a luat pentru prima dată ființă Mănăstirea Nămăieşti, căreia ciobanii i-au ales două hramuri: „ Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” şi „ Izvorul Tămăduirii”. Încă nu se cunoaște anul în care a fost cioplit lăcaşul de cult, dar se crede că Mănăstirea Nămăieşti datează cu aproximaţie din prima

Roxana Dima jurnalist, Bologna

jumătate a secolului al XVI-lea. În anul 1798, Enache Postelnicul a ferecat în argint icoana făcătoare de minuni, a fost litografiată în 1871 de catre maiorul Maior Papa Zogeu, iar în anul 1913 aceasta a fost înrămată în argint la ordinul soţiei unui general din armata română. În timpul primului război mondial întreaga mănăstire a luat foc din cauza bombelor căzute în aceasta zonă. Unul dintre cei care au ajutat să stingă focul, sergentul Ion Mustaţă, a povestit după aceea că în momentul când flăcările s-au extins până la icoană, acestea s-au stins dintr-o dată.

După stingerea focului sergentul împreună cu alte persoane a reuşit să scoată icoana din biserică şi o parte din cărţile şi odoarele bisericeşti. Mănăstirea mai deține o cruce veche ridicată lângă turlă în anul 1601, hrisoave cu proprietăţi ce datează din anii 1542 şi 1572, ateliere de covoare şi macrameuri şi cărţi foarte vechi. În urmă cu 5 ani, în cadrul mănăstirii a fost construit un Muzeu al artei și tradiției populare din această zonă care deține o mulțime de straie populare foarte vechi și de o importanță inestimabilă. Se știe că Sfântul Apostol Evanghelist Luca a zugrăvit 12 icoane cu chipul Maicii Domnului care au fost destinate celor 12 apostoli ce urmau să plece în lume pentru propovăduirea Evangheliei și a creștinismului în lume. Una dintre aceste icoane se află și la mănăstirea San Luca din orașul Bologna- Italia care, se spune, precum cea de la Nămăești, este făcătoare de minuni.

Bologna, Icoana făcătoare de minuni

Pagina 27 – România Ta Diaspora

Istorie și tradiție

Mănăstirea Voroneț, perlă a Bucovinei din România TA

Mănăstirea Voroneț este o mănăstire ortodoxă din România situată în fostul sat Voroneț și una dintre cele mai vestite ctitorii ale lui Ștefan Cel Mare Conform tradiției, la Voroneț exista un mic schit de lemn, unde trăia Daniil Sihastrul, cel căruia Domnul Ștefan cel Mare i-a cerut sfat și ajutor atunci când ajunsese la un moment de cumpănă în timpul luptelor cu turcii. Cercetări recente arată că Daniil nu a fost o figură legendară ci o personalitate istorică reală. Printre pietrele funerare de la Voroneț se află și o lespede cu inscripția: „Acest mormânt este al părintelui nostru David, ca schimnic Daniil”.

Prima atestare documentară a Mănăstirii Voroneț datează de la 22 ianuarie 1472, când Ștefan cel Mare dădea călugărilor de la Voroneț (care îl aveau ca egumen pe Misail) o scutire de vamă pentru „două măji de pește care vor fi aduse de la Chilia sau din altă parte”. În locul vechiului schit de lemn, Ștefan cel Mare a ridicat actuala biserică, cu hramul Sf. Gheorghe. Din pisania bisericii rezultă că lucrările de construcție au durat de la 26 mai până la 14 septembrie 1488, deci mai puțin de patru luni.

Cronicarul moldovean Ion Neculce descrie astfel întemeierea mănăstirii: Iară Ștefan-Vodă, mergând de la cetatea Neamțului în sus pre

Moldova, au mersu pe la Voroneț, unde trăia un părinte sihastru, pre nume Daniil, și bătând Ștefan-Vodă în ușa sihastrului să-i descuie, au raspunsu sihastrul să aștepte Ștefan-Vodă afară până ce și-a istovi ruga. Și după ce și-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ștefan-Vodă și s-au ispovedit Ștefan-Vodă la dânsul. Și au întrebat Ștefan-Vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-vă țară la turc, au ba?

Iar sihastrul a dzis să nu o închine, că războiul este al lui, numai, după ce va izbândi, să facă mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, să fie hramul bisericii... În 1547, sub oblăduirea Mitropolitului Grigore Roșca (văr al Voievodului Petru Rareș), bisericii i s-a adăugat un pridvor închis și pictat atât în interior cât și la exterior.

Viața monahală de la Voroneț s-a întrerupt în anul 1785, după anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic. A fost reluată în anul 1991, de data aceasta ca o obște de călugărițe.

( România Ta, sursa: orthodoxwiki.org

Pagina 28 – România Ta Diaspora

Promemoria

Constantin Virgil Bănescu – Bobiță, poetul care trăiește în noi prin cuvintele ”poem”

Cati Florea jurnalist, Conegliano

” Era Cezar Ivănescu poet, dramaturg, scriitor și director de editură român. Însă nu o să vorbesc despre el cu această ocazie. De data asta vreau sa mi-l amintesc pe tânărul poet Constantin Virgil Bănescu care mi-a fost prezentat în acea seară ca Bobiță și eu așa am continuat să-l chem și așa vreau să mi-l amintesc chiar dacă ne ruga de foarte multe ori să nu-l mai chemăm așa pentru că are și el un nume de om: VIRGIL. ”

Era o noapte de vară caniculară și ne întorceam de la București. Trecuse de miezul nopții și eram la volan de câteva ore bune dar mai aveam destul de mers până acasă.

George mă roagă să-l las și pe el să mai conducă și deodată îi vine ideea să ne oprim la un bun prieten de-al lui care petrecea câteva zile în casa bunicilor la țară. Și așa am făcut.

Ajungem la poartă și ne întâmpină un tânar simpatic care-și ținea țigara smecherește în colțul gurii. În curte, așezat la o masă luminată de un bec unde roiau cu veselie o grămadă de insecte...în fața unei table de șah...un domn distins și la fel de simpatic. Era Cezar Ivănescu poet, dramaturg, scriitor și director de editură român. Însă nu o să vorbesc despre el cu această ocazie. De data asta vreau sa mi-l amintesc pe tânărul poet Constantin Virgil Bănescu care mi-a fost prezentat în acea seară ca Bobiță și eu așa am continuat să-l chem și așa vreau să mi-l amintesc chiar dacă ne ruga de foarte multe ori să nu-l mai chemăm așa pentru că are și el un nume de om: VIRGIL. În acea seară s-a legat o prietenie frumoasă și de fiecare dată când aveam ocazia, ne întâlneam pentru un pahar de vin sau o partidă de șah. Ne cânta din fluier și ne recita poezii, era o plăcere sa-l asculți si să nu-l întrerupi. O amintire dragă legată de Bobiță este, o pisicuță siameză cu care se prezintă acasă la

mine. O găsise pe stradă, abandonată și a chemat-o Nada (nimic - în spaniolă) explicându-i fiicei mele, pentru că era un cadou pentru ea, că a ales acest nume ca să-și amintească cum în viață poți fi nimic și deveni ceva sau cineva dacă întâlnești persoana potrivită. Atunci era un discurs prea filosofic pentru o copilă dar azi este amintirea cea mai vie pe care o are cu el.

Când am decis să plec din țară, m-a îmbrățișat strâns și mi-a scris câteva rânduri de încurajare pe o foiță de hărtie pe care am păstrat-o ani de zile. Foarte rar, ne mai salutam online și ne povesteam. Apoi și mai rar. Se schimbase foarte mult: nu se mai bărbierea, purta un fel de redingotă și o pălărie cu boruri mari și voia să fie sau credea că e semit. Era o apariţie stranie, toţi îl evitau... Și trec ani...și ...de data asta o zi de vară la fel de caniculară (12 august 2009). Deschid calculatorul și rămân mută. Era un mesaj sec: Bobiță a murit!

România Ta Diaspora: email: romaniatadiaspora@gmail.com

Pagina 29 – România Ta Diaspora ( continuare din pagina anterioară )

Promemoria (Editura Junimea, Iaşi, 2002) şi Acelaşi cer ce nu e (Editura Vinea, 2006). A primit Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2001) şi Premiul „Hubert Burda“ pentru tineri poeţi din Europa de Est (Heidelberg, 2003). A fost tradus în germană (Oskar Pastior), spaniolă (Joaquín Garrigós) şi slovenă (Aleˇs Mustar), participând la întâlniri literare în Slovenia, Austria, Italia, Germania şi beneficiind de burse literare în Germania. A publicat poezie în revistele Ziua Literară, Literatorul, Paradigma, Tomis, Poezia, Poesis, Viaţa Românească, Ziarul de Duminică, Tribuna, Manuskripte, Akzente, Schreibheft, Wespennest, Empireuma, Cuadernos del Ateneo şi a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Tu.. tu ești izvorul sărutului meu și nu mă întrebi niciodată când a început sau când se va sfârsi lumea tu totul știi din sărutul meu Cu un mare DE CE? caut informatii. Erau în mulți care scriau despre dispariția prematură și de neînteles. Nora Iuga scria: "A murit micul poet, (primul laureat român al Premiului „Hubert Burda“, n.n.) Bobiță" el care a ţîşnit în poezie ca o jerbă de artificii, Bobiţă cel cu ochi de odaliscă, ce vrăjea publicul german cu fluierul lui, la care improviza melodii vesele ca un copil care se joacă, Bobiţă care trăia fiecare cuvînt ca pe un poem, care era sincer artificial, Bobiţă cel acuzat de cei care măsoară totul după limitele proprii că era cabotin, că era exhibiţionist, că era marele flateur, că se vâra sub pielea credulilor ca o eczemă, că simula, ah, ăştia care-i judecă pe toţi după măsura lor „stas“ – feriţi-vă de cei ce nu cred în alţii!"

Poate că se întreba el înainte să ne părăsească: unde sunt clipele care nu mai sunt? Unde sunt oamenii care nu mai sunt? Dar noi? Unde eram noi, cei care păream că suntem?

"Bobiţă n-a fost înţeles şi n-a fost crezut. În lumea noastră candoarea suspectă… şi bunătatea. Cei mediocri nu l-au iubit pe Bobiţă. Pe el l-a iubit POETUL! Oskar Pastior i-a dăruit – câţi se pot lăuda cu un astfel de dar?– traducerea primelor lui două volume în limba germană. Oare vor apărea vreodată?" Această lună se împlinesc cinci ani de la dispariția lui și eu am vrut să-l amintesc așa. Ștrengarul care ne aștepta în poartă, copilul care se murdărea culegându-ne zmeură din grădină, romanticul care ne recita poezii și ne încânta auzul cu fluierul lui dar mai ales POETUL. Pentru cine l-a cunoscut, viața a devenit mai bogată pentru că, chiar dacă Bobiță a murit, poezia lui Virgil trăiește și e nemuritoare!

A publicat volumele de poezie Câinele, femeia şi ocheada (Editura Timpul, Iaşi, 2000), Floarea cu o singură petală

precum odinioară te ridici pe vârfurile picioarelor și mă vezi mai bine ca oricine și te văd mai bine ca pe oricine și înțeleg mai bine ca oricând că tu ești izvorul sărutului meu cuvântul cuvintelor mele ( Constantin Virgil Bănescu)

”Bobiță”- ( C.V. Bănescu)

Pagina 30 – România Ta Diaspora

Pro Turism românesc

Sighişoara, o cetate medievală a României

Natașa V. Roman

Din momentul în care păşeşti pe tărâmul oraşului Sighişoara rămâi fascinat de atmosfera medievală pe care o inspiri vizitând Cetatea, Turnul cu ceas, Turnul Tăbăcarilor, Turnul Cositorarilor, Turnul Aurarilor, Turnul Frânghierilor, Turnul Măcelarilor, Turnul Cojocarilor, Turnul Ţesătorilor, Turnul Dogarilor, Turnul Fierarilor, Casa Vlad Dracul precum şi celelalte obiective turistice reprezentative pentru această zonă.

profesor, Arad Situat pe Târnava Mare, Sighişoara reprezintă o importantă destinaţie turistică atât pentru români cât şi pentru străini, fiind una dintre puţinele cetăţi locuite în zilele noastre. Adunând între zidurile ei meşteşugari saşi, români şi maghiari, Sighişoara a primit numele în toate cele trei limbi: SCHAESSBURG, SIGHISOARA, SEGESVẢR. Începând cu anul 1999, Sighişoara este inclusă în patrimoniul cultural mondial UNESCO.

În părţile locului şi nu numai circulă o legendă foarte interesantă despre Turnul cu Ceas, acesta fiind unul dintre simbolurile Sighişoarei. Deşi construit între secolele XIII – XIV, Turnul cu Ceas a fost de la terminare şi până în 1556 sediul Sfatului oraşului. Renovat în 1894 după celebrul incendiu din 30 aprilie 1676, Turnul cu Ceas oferă o privelişte încântătoare de la balconul său care te determină să revii în Sighişoara datorită fascinaţiei medievale pe care o exercită oraşul cu toate obiectivele sale. Poate cea mai cunoscută legendă a Turnului cu Ceas este cea a Globului de aur din vârful turnului. Legenda spune că, după nenumărate eforturi, sighişorenii au reuşit să vadă finalizată construcţia Turnului cu Ceas, au dat jos schelele, însă parcă tot îi lipsea ceva turnului.

După mai multe frământări, ei au decis să pună în vârful turnului ceva…Au aflat că într-un loc îndepărtat locuieşte un uriaş care face globuri de aur. L-au rugat sighişorenii să realizeze un glob de aur, însă acesta, după ce a realizat globul, i-a avertizat că acesta va rămâne acolo doar până când va apărea un om suficient de înalt care să fie capabil să îl atingă cu mâna. Acestuia îi va aparţine atunci globul de aur şi va trebui să fie lăsat să plece liniştit. Până acum nu s-a găsit nimeni care să

fie capabil să atingă globul de aur, însă sighişorenii trăiesc cu spaima că…

Datorită arhitecturii sale unice în Europa de centrală şi de sudest, Sighişoara poate fi considerat un oraş-muzeu care, vizitat, te transpune într-o atmosferă plină de mister amintind de menestrelii şi domniţele de la curţile domneşti dănţuind misterios.

Sighişoara reprezintă o atracţie turistică importantă datorită Festivalului Medieval desfăşurat în fiecare vară, anul acesta având loc a 22-a ediţie, cea numită Jacques de Molay 700 de ani de cavalerism. La fiecare ediţie a acestui festival toţi participanţii, îmbrăcaţi în costume specifice epocii feudale, retrăiesc atmosfera Evului mediu imaginându-şi că se află întrun castel medieval în interiorul căruia au loc turnire pe fondul muzicii medievale.

Sighişoara Blues Festival este un alt eveniment cultural care are loc anual în cadrul căruia au loc două concerte pe seară a câte 80 de minute, atrăgând din toată lumea pe iubitorii de blues.

Aşa cum spune un proverb evreiesc, „Indiferent ce se întâmplă, o călătorie îţi oferă întotdeauna o poveste de spus”, vizitând oraşul Sighişoara putem retrăi atmosfera medievală imaginându-ne cântecul bardului pe care dănţuiesc domniţele acestei minunate cetăţi. ( Surse: infosighișoara.ro, binderbubisighișoara.ro)

www.radiometafora.ro Vrei și tu romanul PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR? Intră acum și comandă direct cu autograful autorului pe facebook.com/romaniatadiaspora sau pe e-mail romaniatadiaspora@gmail.com

Un roman scris după 2200 km pe jos În acest număr au scris următorii autori: Adrian Melicovici

Constantin P. Popescu scriitor, pictor, Târgoviște, România

Natașa Valentina Roman profesor, Arad, România

scriitor, Miane, Italia. Fondator al revistei România Ta ( Diaspora), design, tehoredactare, corectură, grafică și coordonare)

realizator radio, Arezzo, Italia

Carina Cesa Sava

Giuseppe Esposito

profesor, Sacile, Italia, președinte al Asociației G. Enescu din Sacile ( PN).

Mantua, Italia

Mihaela Petcu jurnalist, Londra, Anglia

Cati Florea manager, Conegliano, Italia

Cristian Gabriel Groman poet, Londra, Anglia

Liliana Daniela Găvăneșteanu poet, Madrid, Spania

Iuliana Daniela Popescu jurnalist, Atena, Grecia

Liudmila Carta jurnalist, Milano, Italia

Lidia Fichiosi

Radu Nicolae moderator tv, Piacenza, Italia

Roxana Dima jurnalist, Bologna, Italia

Marius - Adrian Porojnicu poet, Craiova, România

Daiana Alexandra Dron jurnalist, Conegliano, Italia

Magdalena Burbulia poet , Arezzo, Italia

Michaela Bocu jurnalist, Cluj Napoca, România

România Ta Diaspora, august 2014 ISSN 2360 – 607X