Revista România Ta Diaspora, pe luna decembrie 2014

România Ta Diaspora, ALĂTURI DE TINE ORIUNDE TE AFLI!

Pe coperta revistei, copilul Bogdan Mihail, de la Târgovişte.

România Ta Diaspora, revistă socio-culturală pentru românii din toată lumea!

În acest număr au scris următorii autori:

Maria Roibu

Adrian Melicovici

poet, Olanda

scriitor, Miane, Italia. Fondator al revistei România Ta ( Diaspora), design, tehoredactare, corectură, grafică și coordonare)

Natașa Valentina Roman

Carina Cesa Sava profesor, Sacile, Italia Irina Binder scriitor, Braşov, România Cristian Gabriel Groman poet, Londra, Anglia Liliana Daniela Găvăneşteanu poet, Madrid, Spania Cristina Dinu, jurnalist, Târgovişte,, România Cati Florea manager Romnewsmedia, Miane, Italia Daiana Alexandra Dron jurnalist, Conegliano, Italia

profesor, Arad, România Lidia Fichiosi realizator radio, Arezzo, Italia Mihaela-Luiza Dumitraşc profesor, Verona, Italia Roxana Dima jurnalist, Bologna, Italia Marius - Adrian Porojnicu poet, Craiova, România Iancu Samson scriitor, Cannes, Franţa Lică Barbu, Brăila, România prozator, Brăila, România Irina Lucia Mihalca poet, Bucureşti, România ISSN 2360 – 607X

Pagina 3 – România Ta Diaspora

Români în lume

Pagina 4 – România Ta Diaspora

Spiritualitate

Despre dependențele sufletului...

Cristina Dinu jurnalist, Târgovişte

Dependențele sunt greu de recunoscut. De cele mai multe ori considerăm a fi dependențe fumatul, alcoolul, drogurile, însă nu toți dintre noi le avem pe acestea. Și nu despre acestea vreau să vă vorbesc aici. Vreau să vorbim despre dependențele sufletului. Ce trebuie să facem unii dintre noi pentru ca sufletul să se simtă împlinit?

“ Dacă sufletul este împăcat, poate să prindă contur orice dorință “ În Sărmanul Dionis, Mihai Eminescu scria că Lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu - ele sunt numai în sufletul nostru. Cu alte cuvinte, dacă sufletul este împăcat, poate să prindă contur orice dorință, orice speranță, orice lucru material poate prinde viață. Însă acest lucru este un ideal.

Din când în când, oricât de optimiști am fi sunt momente în care sufletul nu vrea să fie pe aceeași lungime de undă cu noi; și oricât ne-am dori să facem ceva suntem opriți de forțe pe care nu le putem înțelege, pe care mintea nu le poate cuprinde și asta ne dă un sentiment de frustrare; din frustrare vedem lucrurile mai negre decât sunt; și vedeți, e un cerc, se deschide, te poartă înspre tărâmuri la care nu credeai că vei ajunge și te purifică sau te îngroapă.

fi dependent de cărți? Știu, se întâmplă din ce în ce mai rar...

Ei bine, cine nu știe să fie subordonat cărților, nu știe ce înseamnă să-ți zburde imaginația și inima către pământuri nemaiîntâlnite sau către povești de dragoste ce par perfecte doar pentru că li se întâmplă altora. Și ce e mai frumos decât să intri în mintea altora?

Să nu înțelegi nimic inițial și să te simți ca un vrăjitor când ai înțeles ce și cum a gândit un cineva pe care îl admiri sau pe care abia îl cunoști. Și momentul cel mai plăcut este, când citind, ai impresia că și tu poți scrie doar pentru că scrisul îți devine firesc; și când te așezi în fața hârtiei goale realizezi cât ești de neputincios în fața cuvintelor. Pentru că ele nu vin pur și simplu, chiar dacă le folosim zilnic.

Lumile descrise de cărți sunt paralele cu a noastră și tocmai de aceea ne e ușor ca prin cărți să evadăm din a noastră lume și să începem să visăm, să ne imaginăm ce șiau imaginat alții și să avem dreptul la dezamăgire când vedem un film, de exemplu, care nu seamănă cu ce ne-am imaginat noi.

Sufletul nu ni se destăinuie pe de-a’ntregul, dintr-odată, nu, sufletul ne arată bucățele din el de-a lungul întregii vieți.

Poate tocmai de aceea se spune că nu ne cunoaștem pe noi înșine, d’apăi pe alții. Așa și cu cărțile. Este nevoie de timp pentru a le descoperi, este nevoie de răbdare, concentrare și mai ales dorința de a înțelege.

Dacă nu ești într-o stare profundă de trezire nu vezi nici sufletul, nu înțelegi nici cărțile și mai ales nu vezi că sufletul e dependent de cărți, de frumos, de bun. Și îl hrănești cu ce ai la îndemână. Și lucurile la îndemână nu sunt întotdeauna cele mai sănătoase, ci dimpotrivă...

Pentru suflet dependențele pot fi dintre cele mai ciudate: dependenți de cărți, dependenți de persoane, de animale, de frumos, de veselie, de bunătate. Am putea spune că există dependențe bune și rele. Adică ce ar putea să fie greșit la a

Caută-ne şi pe Facebook: România Ta www.facebook.com/romaniatadiaspora

Pagina 5 – România Ta Diaspora

Români în lume

Claudiu Şarpe, premieră la Kasteel Flora şi Bruxelles, Belgia!

Multiinstrumentist, compozitor și solist vocal, Claudiu Șarpe a lăsat o amprentă în lumea muzicii din România, țara în care este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai buni percuționiști.

Printre colaborările pe care le-a avut, atât pe plan național cât și internațional, se numără cele cu Sfinx Experience, Paul Ciuci (Compact), Laurențiu Cazan, Cristian Crețu (Horia Brenciu Band), Edna (BoneyM), Eddie Floyd, Michel Camilo

Maria Roibu scriitor, Olanda

Sud, unde aprofundează stilul latino, stil ce devine pentru muzician o nouă provocare pe scara muzicii sale. Începând cu anul 2011, Claudiu Șarpe începe să pună accent pe ideea de a începe o nouă carieră muzicală, cea a solisticii. Compune în tot acest timp, nu mai puțin de 50 de piese, amprentate de stiluri cum ar fi, pop, funk, jazz, balade romantice latino, afro-funk-latin, salsa, brazil, latinjazz etc.

La începutul anului 2014, revenirile în România, țara natală, devin tot mai dese, împinse de ideea de a introduce pe piața muzicală un stil mai puțin cunoscut românilor, respectiv stilul bolero-modern și nu numai.

Mesajul piesei este pe cât se poate de clar, pe atât de intrigant Claudiu Șarpe, «omul ritm», sau «muzicianul cu inima pe portativ», așa cum a fost descris nu de puține ori în paginile revistelor de cultură, este un artist de origine română stabilit în Olanda de mai mult de douăzeci de ani.

Multiinstrumentist, compozitor și solist vocal, Claudiu Șarpe a lăsat o amprentă în lumea muzicii din România, țara în care este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai buni percuționiști. Printre colaborările pe care le-a avut, atât pe plan național cât și internațional, se numără cele cu Sfinx Experience, Paul Ciuci (Compact), Laurențiu Cazan, Cristian Crețu (Horia Brenciu Band), Edna(BoneyM), Eddie Floyd, Michel Camilo etc.

De-a lungul timpului, în afara instrumentelor de percuție, Claudiu Șarpe studiază și aprofundează mai multe instrumente muzicale, cum ar fi chitara, chitara bass și pianul, îmbrățișând totodată și solistica vocală, aptitudine încununată de un timbru vocal de tenor. În ultimii ani, călătorește în mai multe țări din America de

Această idee a prins contur, în vara acestui an, cu prilejul regăsirii scenice după 22 de ani, între el și Cristian Crețu, muzician de renume pe piața muzicală din România și totodată un bun prieten din copilărie, moment în care cei doi au interpretat piesa Maria, piesă compusă de Claudiu Șarpe, cu ceva timp în urmă. Impactul piesei asupra publicului, îi întărește muzicianului ideea de a lansa un single în România, și de ce nu, acest single fiind chiar piesa Maria. În perioada imediat următoare, cei doi muzicieni încep să așeze bazele unei colaborări pe cât de frumoase, pe atât de provocatoare. Piesa Maria, începe să prindă un alt contur, prin aportul adus de către muzicianul Cristian Crețu, acela de a o prelucra în așa manieră încât să îi dea imaginea unui duet original, amprentat de două stiluri, respectiv latino romantic-pop.

Mesajul piesei este pe cât se poate de clar, pe atât de intrigant, elementele sale fiind mereu în contrast, acelea în care se evidențiază stilul boleroului modern și textul dual spaniol-englez în care cei doi muzicieni transmit un mesaj către ceea ce reprezintă Maria, pentru fiecare dintre ei.

Rezultatul acestei colaborări, nu este doar piesa în sine ci și videoclipul ei, care a fost realizat, în urmă cu foarte puțin timp, și care a fost scos pe piață la sfârșitul lunii octombrie.

Lansarea oficială a sigle-ului va avea loc în luna ianuarie 2015, în Belgia, la Kasteel Flora, nu înainte de a fi prezentată în cadrul unui eveniment ce se va desfășura la Parlamentul European de la Bruxelles.

Pagina 6 – România Ta Diaspora

Comunităţi

Aripi de suflet românesc în lume

Adrian Melicovici

Miroase a iarbă verde de acasă alături de ei. Doi tineri interpreţi de folclor autentic şi nu numai, încântă românii din Toscana, Italia. Şi nu doar acolo. Invitaţi să concerteze alături de artişti consacraţi, Gabriela Băncilă şi Marian Vijoi mai alungă din dorul de ţară şi duc mai departe cântecul românesc. Răsună vocea lor în mii de inimi şi atunci, nu ai cum să nu te mândreşti cu o nouă generaţie de artişti care vor aduce bucurie românilor ani buni de aici înainte. Diaspora se uneşte cu ţara mereu şi mereu, astfel.

scriitor, Miane

Gabriela Băncilă Gabriela Băncilă cântă, râde, dansează. Locuieşte în oraşul italian Pisa şi ai spune că turnul de acolo stă puţin înclinat şi din cauza ei. Fire veselă, optimistă, nu se dă înapoi să interpreteze cu foc şi talent muzica populară românească dar cu îndrăzneală interpretează şi arii din operă, uimind aproape de fiecare dată prin evoluţia ei.

Gabriela Băncilă este nelipsită de la marile evenimente unde românii se adună, de sărbători sau în momente de relaxare românească binevenită. E ca un argint viu. O asculţi, zâmbeşti şi apoi ţi-e frică să nu o scapi din priviri şi auz. Ba, mai mult, jocul ei scenic îţi obligă privirea să stea fixată către dansul ei continuu. Ai vrea să intri în horă cu ea. Ai vrea să ştii cum mai e acasă, în ţara ta, de unde ai plecat românule, străin printre alţii. Dar cu Gabriela nu mai eşti străin! E acolo, cu tine şi muzica ei!

Marian Vijoi Marian Vijoi este artistul curtat de soartă, talent şi mai ales o modestie ieşită din comun. El stă tot în Italia, la Arezzo, oraşul aurului, cum este cunoscută localitatea toscană. Are o slăbiciune aparte pentru îndrăgita artistă Maria Ciobanu şi adoră dar şi interpretează din repertoriul ei. Mai mult, a şi cântat cu ea. Marian este deja o mică vedetă cu apariţii televizate la câteva posturi importante.

Nici el nu lipseşte de la evenimentele importante. Vocea sa uimeşte, pur şi simplu. Are un timbru vocal aparte şi vocea îi este caldă, te vindecă de orice supărări. Îţi vine să baţi într-una din palme şi să pui zdravăn piciorul în podeaua care se cutremură sub jocul românesc. Nu oboseşti să îţi învârţi partenera când dansezi. Te încânţi cu cea mai frumoasă patimă şi uiţi de toate relele lumeşti. Iubeşti România şi tradiţia, portul popular şi atunci, prin Marian, ştii că viaţa e frumoasă.

Pagina 7 – România Ta Diaspora

Comunităţi Costel Nacu este căsătorit, are o fată care va fi mămică şi el bunic, deci. Bucurie mai mare într-o viaţă de om veşnic tânăr nici că se putea.

Chemaţi-l deci pe Costel la evenimente sau petreceri şi sigur nu veţi regreta! Veţi dansa, simţi şi trăi în cel mai frumos chip pe româneşte, cum s-ar spune.

Maestrul Costel Nacu

Costel Nacu, maestrul ceremoniilor din nordul Italiei, întinereşte în ciuda anilor care trec şi atunci când degetele sale ating orga, îi întinereşte şi pe ceilalţi. De aproape două decenii şi jumătate, artistul nostru trăieşte în Italia, actualmente la Meduna di Livenza, undeva spre nord estul ţării sale de adopţie, regiunea Veneto.

Costel Nacu este şi solist, vocea sa blândă se aude ca un balsam spre deliciul publicului participant. Este aproape nelipsit de la evenimentele organizate de exemplu cu eforturile niciodată epuizate ale Asociaţiei G. Enescu din Sacile, condusă merituos de către d-na profesor Carina Cesa Sava.

Se împlinesc în luna aceasta doi ani de speranţă:

Speranţa Unui Vis Pe data de 12 decembrie, la ora 12.50, ajungeam la Columna lui Traian, în Roma. Veneam pe jos tocmai de la Târgovişte din România, după două luni de strădanie, sacrificii şi mai ales încredere.

Am pătruns în Cetatea Eternă pe şoseaua consulară via Flaminia, îndrumat de un român sosit degrabă să mă sprijine pentru a ajunge fără să mă abat din drum la destinaţie: Cristian Dan. Parcă şi acum îi aud motocicleta obosită dar ambiţioasă ca şi el.

Veneam cu steagurile României şi Italiei legate pe braţe, la vedere. Plângeam de bucuria împlinirii şi răsturnasem orice neîncredere. Tocmai încheiasem expediţia interculturală, prima etapă, Speranţa Unui Vis. O expediţie iniţiată de mine pentru a vorbi tuturor despre ţara mea, pentru a le acorda încredere tuturor românilor în ei înşişi, pentru o bună convieţuire între popoarele noastre şi pentru a cunoaşte cum trăiesc, muncesc şi se sacrifică apoi se bucură românii din Diaspora. Şi pentru a mă lăuda cu oraşul meu de suflet, Târgovişte, cetate multiseculară, cetate a istoriei, tradiţiei şi spiritualităţii.

După ce am ajuns cu bine la final de drum, am scris a cincea mea carte, Pribeag pe drumul viselor, tradusă şi în italiană sub titlul adaptat Errante sul cammino dei sogni.

Am povestit în ea simplu, direct, despre această aventură unică în viaţa mea. Dar Speranţa Unui Vis continuă.

Inclusiv această revistă dragii mei, pe care o citiţi, este parte a acestui proiect care continuă prin pasiunea şi implicarea mea. Sufletul şi voinţa sunt cele mai importante surse de venit ale mele în ceea ce fac. Fiţi toţi încrezători, fiţi Speranţa Unui Vis! ( Adrian Melicovici )

Pagina 8 – România Ta Diaspora

Procultura/spiritualitate

Cine sunt?

Chiar aşa, cine sunt eu? Sunt doar un om ca toţi oamenii... un om cu calităţi şi cu defecte în armonie, un om care s-ar putea mândri cu câteva fapte măreţe, dar totodată ar trebui să se simtă ruşinat de anumite fapte care nu-i fac cinste... Un om cu greşeli omeneşti, cu experienţe de viaţă frumoase dar şi urâte, un om cu frământări interioare şi cu temeri, un om care a fost foarte fericit dar şi cumplit de nefericit, un om care s-a prăbuşit şi s-a ridicat de multe ori, un om care de câteva ori s-a abandonat pe sine, dar care s-a regăsit de fiecare dată.

Irina Binder

Irina Binder – www.irinab.com

scriitor, Braşov Un om care a crezut orbeşte în oameni, în fericire şi în iubire şi care a cunoscut gustul amar al eşecurilor şi al dezamăgirilor... Sunt un om care a avut şi decăderi, care a minţit, care a trădat, care a vorbit de rău, care a judecat fără să cunoască, dar care, într-un final, conştient şi dezgustat de toate decăderile lui, le-a regretat şi s-a străduit să evolueze spre bine...

Sunt un om care a înţeles într-un târziu că viaţa nu trebuie să fie perfectă pentru a fi fericit şi că fericirea nu este condiţionată de a avea totul, ci de a te avea pe tine, de a fi liber şi de a avea iubire... Un om care s-a trezit adeseori în rutină şi amorţit, care a rătăcit pe drumuri incerte şi care a făcut alegeri proaste...

Sunt un om care a înţeles că iubirea nu oferă garanţii, că ea devine uneori amărăciune, că fiecare fluture din stomac îşi ia zborul şi că oricât de mult am iubi şi oricât de mult neam dărui, oamenii ne pot abandona ca şi cum nu am însemnat nimic pentru ei. Sunt un om care a cunoscut binele şi răul, care a ales raţional dar şi iraţional, un om care atunci când priveşte în urmă are multe regrete, multe lucruri nespuse, promisiuni neonorate, vise neîmplinite...

Sunt un om simplu, un om visător, un om cald, căruia nu-i este ruşine să îşi strige iubirea în gura mare, care îşi recunoaşte greşelile şi înfrângerile cu demnitate şi curaj, un om care nu se teme de judecăţile lumii.

Sunt un om care iubeşte oamenii, care le înţelege rătăcirile şi care nu uită că a avut propriile rătăciri... Un om care respectă alegerile celorlalţi oricâtă durere i-ar aduce şi care nu judecă oamenii după prejudecăţi proprii... Sunt doar un om care a depins sufleteşte de alţii şi care a fost abandonat... şi de care au depins câteva persoane pe care nu a avut tăria să le abandoneze, fiind incapabil să facă din propriile eşecuri acte de răzbunare...

Sunt un om care a fost curtat de moarte şi care a refuzat-o ferm, luptănd cu puteri nebănuite date de Dumnezeu... Un om care a pierdut mult, uneori totul, fiind nevoit să o ia de

la zero de câteva ori... Sunt doar un om care a uitat de multe ori cine este şi cine vrea să devină, dar pe care iubirea l-a făcut să regăsească mereu drumul către sine.

Sunt un om care râde cu lacrimi şi care plânge în hohote, un om care e capabil să plângă toată noaptea, iar ziua să iasă în lume zâmbind... Un om care, deşi e plin de răni, uită de orice durere atunci când cineva drag suferă... Un om lipsit de egoism, care acceptă că uneori trebuie să se pună pe locul doi... Sunt un om care iartă fără a aştepta să i se ceară iertare, care acordă încă o şansă şi încă una, crezând în reabilitare, un om capabil să uite orice rău, dacă i se oferă puţină iubire...

Sunt un om care se îndrăgosteşte nebuneşte şi fulgerător, care nu-i uită şi nu-i urăşte pe aceia pe care i-a iubit cândva...

Pagina 9 – România Ta Diaspora

procultura/spiritualitate

Sunt un om imprevizibil de multe ori, un om care a spus "pleacă!" atunci când ar fi vrut să spună "rămâi!", un om care a plecat atunci când ar fi vrut să rămână, un om care ar fi vrut să plece atunci când a rămas...

Sunt un om dependent de iubire şi de frumos, pe care îl bucură ploaia, soarele, zăpada, râsul copiiilor, îndrăgostiţii care se privesc cu iubire, bătrânii care se ţin de mână, căţeii care cerşesc mângâieri... Un om pe care orice atenţie mică şi neînsemnată îl face fericit, un om căruia o îmbrăţişare îi poate alunga toate temerile lumeşti, un om care se trezeşte noaptea şi mulţumeşte divinităţii pentru tot, un om care vrea să dăruiască tot ceea ce are mai bun, care suferă odată cu ceilalţi, care şi-ar dori să aline singurătăţi şi să ofere mângâiere celor îndureraţi...

Un om capabil să muncească neobosit ca să facă o bucurie cuiva... Sunt un om cu care se poate vorbi despre orice, un om care a învăţat să asculte şi să înţeleagă dincolo de cuvinte şi să vadă dincolo de un chip şi de măşti... Sunt un om care se teme de singurătate, care nu se bucură de nimic dacă nu împarte cu alţii, un om care nu poate trăi doar pentru el...

Sunt un om cu stări sufleteşti extreme, un om plin de

pasiune, un om care trece în câteva clipe de la agonie la extaz... Un om fragil şi vulnerabil, dar totodată o forţă...

Sunt un om care se agaţă cu disperare de orice fărâmă de fericire şi căruia i se prăbuşeşte întreg universul atunci când este părăsit, rănit, dezamăgit...

Sunt un om sincer, lipsit de ipocrizie, un om care a învăţat că adevărul spus cu voce tare îi îndepărtează doar pe cei nesinceri...Sunt un om care va avea întotdeauna timp pentru oameni, o vorbă bună, o mângâiere, un zâmbet, o lacrimă şi o inimă primitoare...

Sunt doar un om... iubit, urât, aprobat, dezaprobat, acceptat, respins, înţeles, neînţeles, admirat, judecat... sunt doar un simplu om care are nevoie de pace interioară, de echilibru, de locul lui sub soare, de steaua lui pe Cer, de vise... un om care vrea să iubească şi să fie iubit. ( Fragment din cartea Fluturi, Irina Binder )

Începând din acest număr, scriitoarea de la Braşov, Irina Binder, a acceptat să colaboreze cu revista noastră, să ne ajute cu opiniile şi materialele ei. Îi mulţumim!

În lumea mea...

Mi se spune adesea că sunt naivă şi că trăiesc într-o lume frumoasă, ireală. Într-adevăr, lumea în care trăiesc eu este frumoasă, iar eu nu voi renunţa niciodată să cred în ea doar pentru că nu este totul perfect. ( Irina Binder ) Voi crede până la ultima bătaie a inimii mele în lumea mea frumoasă, în care oamenii sunt buni, frumoşi, sinceri şi au intenţii onorabile. În lumea mea frumoasă oamenii nu au scopuri ascunse, nu găsesc o oportunitate în fiecare persoană şi nu iubesc din interes. În lumea mea frumoasă oamenii nu se bucură de necazul cuiva, nu fac rău pe ascuns, nu sunt prefăcuţi şi nici perfizi. În lumea mea frumoasă oamenii se ajută, dăruiesc și nu trăiesc doar pentru ei înșiși. În lumea mea frumoasă oamenii nu judecă, nu condamnă şi nu execută fără milă. În lumea mea frumoasă, oamenii nu pedepsesc şi nu se răzbună, ci iartă. În lumea mea frumoasă oamenii îşi declară sentimentele, îşi spun “Te iubesc!”, se îmbrăţişează, se ţin de mână şi îşi oferă mângâieri. În lumea mea frumoasă oamenii nu se bârfesc unii pe alţii, nu răspândesc zvonuri şi nu tac atunci când cineva este nedreptăţit, înjosit sau umilit. În lumea mea frumoasă oamenii sunt demni, nu decad la acte josnice și nu găsesc plăcere în răutăţi şi în acte mârşave.

În lumea mea frumoasă oamenii respectă credinţa celorlalţi şi respectă ceea ce alţii iubesc. În lumea mea frumoasă oamenii nu sunt invidioşi, ci se bucură de reuşitele şi de fericirea celorlalţi. În lumea mea frumoasă o prietenie nu se sfârşeşte deodată cu prima neînţelegere, iar greşelile se uită, nu se reamintesc la fiecare supărare. În lumea mea frumoasă iubirea nu se transformă în ură de la o clipă la alta. În lumea mea frumoasă oamenii iubesc adevărul şi n-au nevoie de complimente şi linguşiri care să le hrănească orgoliile. În lumea mea frumoasă oamenii se adună ca să facă bine, nu rău. În lumea mea frumoasă oamenii construiesc, nu distrug. În lumea mea frumoasă oamenii zâmbesc, nu se uită urât. În lumea mea frumoasă oamenii mângâie, nu lovesc. În lumea mea frumoasă oamenii iubesc, nu dispreţuiesc…

“ În lumea mea frumoasă oamenii se adună ca să facă bine, nu rău. “ Irina Binder.

Pagina 10 – România Ta Diaspora

Prodiaspora

Roberta Stancu și Elvis Arustei Ioan, doi tineri care promit în Diaspora Când strunele viorii exprimă mai mult decât o melodie iar a scrie înseamnă mai mult decât un roman sau o poezie

Lidia Fichiosi

Doi tineri frumoși care se completează. Roberta dorește pe viitor să tămăduiască prin muzică iar Elvis nu vrea să devină unul printre cei mulți, vrea să devină unicul. „ Pe Roberta am cunoscut-o într-o fază a unui proiect la care particip. Mi-a plăcut zâmbetul ei și modestia.” (...)

Pe Elvis l-am cunoscut la lansarea primei sale cărți, aici în Arezzo, într-o atmosferă foarte cordială creată de publicul prezent.

moderator radio, Arezzo Este o fată frumoasă, are un păr creț de tot și un zâmbet care îi luminează privirea. Când cântă la vioară intră într-o lume specială, se cufundă în ea și trăiește fiecare notă. Are un caracter puternic și totodată dă impresia fragilității unui bibelou de porțelan. După cum mi-a povestit s-a născut în Râmnicu Vâlcea într-un mic cartier.

A locuit și a copilărit împreună cu mama și bunicii din partea mamei, înconjurată de căldura familiei și a rudelor, dar cea care i-a crescut cu adevărat pe ea și pe fratele ei, Andrei, mai mic cu un an, a fost bunica din partea mamei.

Pe când avea un an, tatăl ei a plecat la muncă în Italia iar mama ei l-a urmat după patru ani. Roberta mi-a mărturisit: ”Incă îmi aduc aminte de suspinul lui Andrei în noaptea plecării!”.

A avut o copilărie fericită, la vârsta de 5 ani știa deja să scrie și să citească, fiind o fire foarte curioasă. Înclinația artistică și-a exprimat-o de mică, prezentând cu fratele ei la ”spectacole” în casă.

Robertei i-a plăcut mereu muzica, asculta radioul în fiecare zi, nu se dezlipea de el, ”mă îndrăgostisem de cutia aceea magică” îmi spune ea ”continuând a îmi aduce aminte cum marele Pavarotti cânta întrunul dintre concertele sale acompaniat de o orchestră vastă, am făcut ochii cât farfuriile când am auzit cum cânta și am fost fascinată de sunetul flautului și al pianului”.

nu mai erau, așa că a ales vioara. În urma examenului a fost admisă să înceapă clasa întâi la Liceul de artă plastică și muzică din Râmnicu Vâlcea, ”liceu renumit cu elevi din toată lumea”, după cum mi-a afirmat, continuând că ”anul acela, la școală, a fost cel mai frumos an din viața mea”.

A fost greu, dar frumos, aşa că de câte ori ieșeam de acolo simțeam cum pe mine rămânea un parfum ciudat...era parfumul de cultură pe care acea școală îl emana şi dacă nu studiam în fiecare zi la instrument, mama mă moțăia ca lumea!”.

Rezultatele Robertei au fost excelente, numărându-se printre numele cele mai respectate, dotate și studioase din liceu până în clasa a șasea, când s-au produs o serie de schimbări radicale în viața ei.

La începutul verii, împreună cu fratele ei, pleacă în Italia, la o lună după moartea unchiului, o figură importantă pentru ea, fără să știe că nu se vor mai întoarce în România. ”Cu inima în doliu, a doua

„ strunele viorii, mai mult decât o lovitură a fost despărțirea de bunici, semnată de această vacanță melodie”

Mama Robertei a studiat chitara la liceu, însă nu a avut posibilitatea de a continua. Văzând pasiunea Robertei a decis să o consulte pentru drumul pe care dorește să-l aleagă după terminarea grupei pregătitoare de la grădiniță.

Nu a fost simplu. Își dorea să studieze pianul, dar familia nu-și putea permite să-l cumpere, locuri de înscriere la flaut

care nu va avea întoarcere” povesteşte Roberta, continuând” lunile petrecute nu au fost deloc fericite, iar nefericirea s-a transformat în depresie după aflarea adevărului”.

Cunoşti un tânăr talent care ar merita promovat? Caută-ne: romaniatadiaspora@gmail.com

Pagina 11 – România Ta Diaspora

Prodiaspora

Au schimbat casa de șapte ori în acea vară și cum nu ar fi fost de ajuns, cu două săptămâni înainte de ziua de naștere a Robertei, în luna aprilie 1996, tatăl ei pleacă, iar în anul 2012 abandonează familia care este nevoită să schimbe din nou casa. Roberta își amintește că” tata venea să ne viziteze o data la doi ani, când eram în România, de aceea nu petreceam mereu împreună Crăciunul, Revelionul și Sărbătorile de Paști, nu a fost prezent aproape la nici una Pe Elvis l-am cunoscut la lansarea primei sale cărți, aici în Arezzo, într-o atmosferă foarte cordială creată de publicul prezent. Este un tânăr foarte interesant care știe ce vrea și ceea ce îl caracterizează este modul în care își exprimă ideile care, sincer, nu sunt puține și nici de trecut cu vederea.

S-a născut la Roznov în anul 1994. S-a transferat în Italia la vârsta de opt ani și a crescut învățând foarte repede limba italiană și cultura acestei țări. De aici s-a născut pasiunea pentru lectură.

La vârsta de 18 ani, când pasiunea de a scrie a devenit pentru el un stil de viață, a început să scrie primul său roman pe care l-a numit ”experimental”. În luna aprilie a publicat prima sa carte Ti dirò una bugia, prometti che mi crederai (Îți voi spune o minciună, promite că mă vei crede), ”am devenit un autor oficial” mi-a mărturisit.

După doar patru luni a publicat o culegere de poezii împreună cu alți poeți. ”Era a doua publicație și eram deja în interiorul unui colier pentru poeţi”.

După terminarea liceului, Elvis s-a înscris la un curs privat, însă scrisul și psihologia sunt pasiunile care îl îndeamnă zi de zi să devină o persoană mai bună.

din zilele noastre de naștere, mai ales a fratelui meu”.

Roberta are 18 ani și studiază muzica la Liceul Clasic ”Francesco Petrarca” din Arezzo. Este o tânără puternică, determinată și de o modestie dezarmantă. Își dorește să termine conservatorul și facultatea de psihologie și să devină muzicoterapeută pentru că ”muzica este frumoasă, este constructivă și educativa”. filosofi. Poezia este un alt mod de a scrie iar pentru Elvis reprezintă adevărata identitate a unei persoane.”Odată m-au întrebat de ce scriu poezii, am răspuns că acestea sunt unica modalitate de a povesti lumii adevărul” mi-a mărturisit acest tânăr, sensibil la evoluția întregii planete. ”M-aș descrie ca o persoană care are ambiția de a deveni cel care sunt cu adevărat. Pe parcursul vieții mele sunt anumite obstacole pe care trebuie să le depășesc cu înțelepciune pentru a înțelege din ce în ce mai bine semnificația vieții.

Pentru că doar când se descoperă ce este cu adevărat viața i se poate da un sens unic. Nu vreau să devin unul printre cei mulți, vreau să devin unicul.”

Două parcursuri de viață, aceeași concluzie: avem tineri care au crescut frumos, cu principii sănătoase și care ne fac cinste. Să fie un dar de sărbători pentru ei, pentru părinții lor și pentru noi toți.

Sărbători fericite!

“Casa mea este întreaga planetă”

” M-am mutat în Italia lăsând în România bunicii mei pentru a fi împreună cu frații și părinții mei. Nu am întâmpinat greutăți de adaptare pe un alt tărâm. Ideea mea de cetățenie nu se rezumă la nivel teritorial ci la nivel global.

România este locul în care m-am născut însă casa mea este întreaga planetă. A fost foarte ușor să-mi fac prieteni noi pentru că sunt o persoană foarte curioasă și deschisă.”

Elvis îndrăgește mult și muzica. A cântat într-un grup, la chitară, așa a început să scrie primele texte. Îi place mult să citească și să se informeze, argumentele fiind spațiul, fizica cuantică, meditația, psihologia personală și nu numai.

Cuvântul filosofie înseamnă ”dragoste de înţelepciune” și din această cauză, lui Elvis îi place să se confrunte cu teme filosofice ”pentru că acestea sunt lecțiile care ar trebui să fie învățate pentru a deveni o persoană mai bună” după cum afirmă.

Un scriitor spunea că în realitate suntem cu toții un pic

Partenerii nostri media

www.diasporatv.eu

Pagina 12 – România Ta Diaspora

Pro Talente

Alexandra Uşurelu - artista cu glas de înger „Muzica este esenţa ordinii, înălţând sufletul către tot ce este bun, drept şi frumos.”(Platon) Seara, pe data de 28 noiembrie, a avut loc o primă audiţie a

Nataşa V. Roman profesor, Arad

albumului de debut al celei cu glas de înger, Alexandra Uşurelu. Ea va lansa acest album într-un concert special cu o mare producţie pe data de 9 ianurie la sala ArCub din Bucureşti. Pentru tânăra şi talentata artistă Alexandra Uşurelu a fost un moment emoţionant deoarece astfel a avut ocazia să se întâlnească cu bloggerii, să povestească, să vadă reacţiile frumoase ale celor prezenţi în timp ce au ascultat împreună albumul „La capătul lumii”.

Albumul a fost dat în distribuţie începând cu data de 1 decembrie urmând ca Alexandra Uşurelu să anunţe pe facebook de unde poate fi achiziţionat. Iată care sunt frumoasele cuvinte cu ajutorul cărora artista descrie evenimentul primei audiţii a albumului „La capătul lumii”: „Casa Mărgărit, locul unde ne-am întâlnit, a contribuit la crearea unei atmosfere intime, potrivită perfect cu muzica mea. Albumul "La capătul lumii" înseamnă o destinaţie în care am ajuns cu multă muncă, pasiune, încredere, dorinţa de a dărui şi de a transmite un mesaj. ”

argentinian al trupei Narcotango nominalizată de două ori la premiile Latin Grammy, cu Symphonic Pop Orchestra şi Andrei Tudor la primul ei concert simfonic.

Artista cântă încă din primii ani ai vieţii, însă de la 3 ani paşii destinului ei muzical s-au legat în întregime de muzică.

Alexandra nu a fost încurajată să urmeze o carieră artistică deoarece era timidă şi sensibilă în timpul copilăriei.

Talentul ei şi-a spus cuvântul şi, după ce a terminat Management Economic la Academia de Studii Economice din Bucureşti, Alexandra s-a înscris singură la Şcoala de Arte şi în prezent studiază chitara.

Atât la şcoală cât şi la olimpiade a obţinut diferite premii, însă ea a considerat că muzica ei nu-şi are locul în concursurile muzicale şi din acest motiv nici nu a participat la festivaluri. La unele dintre aceste festivaluri a participat în calitate de invitat deoarece ea spune că „ muzica este modul meu de a dărui, nu de a câştiga un concurs.”

Alexandra Uşurelu îi admiră pe toţi artiştii talentaţi şi sinceri care reuşesc să ajungă la sufletul oamenilor dăruind tot ceea ce au ei mai frumos şi din acest motiv pentru ea nu contează stilul muzical.

Albumul "La capătul lumii" conţine 12 cântece şi un bonus track, muzica fiind scrisă de Bobby Stoica, Walter Dionisie, Cornel Ilie, Mircea Rusu, iar versurile de Anca Dionisie, Bobby Stoica, Mircea Rusu, Cornel Ilie, Dan Badea şi chiar de însăşi Alexandra Uşurelu.

De-a lungul timpului, tânăra artistă a colaborat cu aceste persoane dragi ei menţionate mai devreme, însă şi cu Mircea Vintilă la cântecul „Ceva se întâmplă cu noi”, cu Dan Bordeianu la proiectul caritabil "În dar pentru copii" şi la videoclipul "Doi străini", cu Mariano Castro, pianistul

Până în momentul de faţă Alexandra nu şi-a planificat nicio colaborare, singura colaborare pe care ea doreşte să o aibă permanent este cea cu publicul. Publicul pe care îl are la concertele ei este calm, educat, plin de sensibilitate, uman, de parcă ar fi un membru al familiei ei.

Modestă şi plină de sensibilitate, frumoasa Alexandra Uşurelu mărturiseşte că simte că îşi arată sufletul oamenilor care o ascultă. Ea preferă să lase publicul să o descrie, însă artista vorbeşte astfel despre muzica şi albumul ei: „ În fiecare melodie este o stare de-a mea, un sentiment, şi toate la un loc completează omul care sunt. N-aş putea alege doar o singură melodie dacă aş fi întrebată pe care o îndrăgesc mai mult. Muzica mea este dedicată celor care simt că pot ajunge până "La capătul lumii" pentru visele lor şi aş descrie-o caldă, solară, sensibilă şi frumoasă.”

Pagina 13 – România Ta Diaspora

Prodiaspora

CRĂCIUNUL COPILĂRIEI Crăciunul înseamnă nașterea lui Iisus Hristos pentru creștini, pentru alte religii însă, nu este o sărbătoare, ci o festivitate a cărei baze sunt cadourile si familiile reunite. Această imagine "comercială" a Crăciunului din nefericire este prezentă în toate culturile odierne, dar pentru mine, va avea mereu aceeași valoare ca în copilărie, o copilărie pe care numai noi românii am trăit-o. Îmi amintesc că atunci când eram copil, pentru mine Crăciunul începea odată cu primul fulg de nea. Când zăpada era deja înaltă de ajuns pentru a te da cu sania, era oficial prima zi de Crăciun, care dura până când mama, oarecum plictisită de mania mea de a avea bradul împodobit, îl despodobea cam pe la sfârșitul lunii ianuarie. Acea perioadă care în mintea mea dura două luni, era caracterizată de bucurie, râsete cu prietenii si agitație.

Agitație pentru că aveam prea multe dorințe, și prea puțin timp pentru a scrie tot "moșului". Agitație pentru că scrisorica mea trebuia sa fie cea mai frumoasă din lume pentru a-l impresiona pe Moș Crăciun, dar nu aveam niciodată idei așa de bune, mi se părea mereu că "creația" mea nu era la înălțime.

Cu toate acestea Moșul nu a fost niciodată dezamăgit pentru că mereu am găsit sub brad ce îmi doream, poate nu tobele si inorogul roz ce îl cerusem, dar era mereu prezent și compensa, câteodată chiar cu câte o scrisoare mica în care îmi cerea scuze că nu a mai găsit tobe, și pentru că a furat câteva bomboane din brad.

Crăciunul este sărbătoarea care mă ținea cu sufletul la gură până când auzeam zgomote în casă și în toiul nopții alergam la brad sa văd cadourile şi trezeam toată familia ca să se bucure împreună cu mine. De asemenea este sărbătoarea care mă făcea fericită cel mai mult, nu neapărat pentru cadouri, ci pentru faptul că mă reuneam cu prietenii şi ne jucam cu bulgări de zăpadă de dimineață până seara când trebuia să mergem la colindat, uzi şi plini de zăpadă pe ghetuțe şi nu numai.

Daiana Dron jurnalist, Conegliano

de abia aduși acasă.

Dar distracţia mea nu se încheia așa pentru că plănuisem deja să mă duc împreună cu prietenii cu steaua. Eram fiecare concentrați să confecționăm stelele noastre, care mai de care mai deosebită, dar eu, ca să fiu sinceră, am fost mereu un pic ajutată de mama, ca să fie și mai frumoasă.

Prietenii îmi ciocăneau la ușă și așa începea seara noastră, cu mama care ne dădea bănuți la fiecare, ne spunea să avem grijă, iar când vecinii ne auzeau vorbind, ne deschideau deja ușile invitându-ne să cântăm. Gândindumă acum la acele vremuri îmi simt inima plină, iar în aceleași timp goală. Plină de bucurie pentru că am avut copilăria cea mai frumoasă, dar un gol pentru că acum, copleşiţă de prezent şi de probleme pe care le simţim adesea mai acut decât ar trebui să o facem, uităm uneori să ne bucurăm de lucrurile simple şi magice, care ne-au ajutat cândva să ne conturăm personalitatea, să ne transformăm încet încet în oameni mari. ( continuare în pag.14)

Un alt moment magic era colindatul când puteai cânta cu sufletul pentru persoanele care deschideau ușa și te priveau cu zâmbetul pe buze în timp ce te rușinai și roșeața din obraji din cauza frigului dispărea, lăsând loc celei de “fâstâceală” şi de bucurie când oamenii te îmbrățișau şi în afară de covrigi, nuci şi mere îți dădeau şi un sărut pe frunte.

După colindat și joacă în același timp, mă întorceam acasă mândră, cu trăistuţele mele pline cu vârf și îmi întrebam mama dacă și ea era mândră ca mine, de rezultatul acelei seri, iar eu mă răsfățăm pe lângă ea ca un motan şi mă lăudam în timp ce ea pregătea ceaiul ca să mănânc covrigii

Ne găseşti şi pe Facebook: www.facebook.com/romaniatadiaspora

Pagina 14 – România Ta Diaspora

Prodiaspora

A trecut mult timp de când nu am mai trăit așa perioadă de Când acesta punea bradul în picioare, era rândul meu sa îi Crăciun, mai ales de când nu mai sărbătoresc cum trebuie, sar în brate, să-l îmbrățişez pentru că mirosea a brad, și era la mine în ţară, să primesc eu acum la rândul meu copiii cu unul dintre mirosurile cele mai frumoase. colindul şi cu steaua. Singura "tradiție" pe care am păstratNicio amintire nu e puternică ca aceea... bunicul meu o departe de ţară, în afară de mâncarea tradițională, este mirosea a brad, iar împodobitul bradul acum miroase Nu uita, ne găseşti şi pe Facebook: bradului, unicul ca bunicul. lucru care mă face să www.facebook.com/romaniatadiaspora simt că este Crăciun Aceste amintiri nu când îmi lipsesc copiii cântăreți la ușă din minut în minut, trebuie niciodată uitate, trebuie povestite, şi traditiile şi zăpada care dădea startul acestei sărbători. învățate, dar mai ales, trebuie să respirăm profund când le Când împodobesc bradul, îmi reamintesc momentele trăim ca să ne aducem mereu aminte acel miros al lemnelor copilăriei când era ca o zi la parcul de divertisment, așa în sobă, a bradului și a persoanelor care ne sunt alături eram de fericită când bunicul intra în casă cu un brad care pentru că nu se ştie când putem să retrăim acele senzații și să revedem acele persoane. părea un gigant pe umerii săi.

Partenerii nostri media

www.actualitatea.it

www.romaniastiri.info

www.emigrantul.it

Pagina 15 – România Ta Diaspora

Procultura

Ţiganii, aurul şi diamantele (3) Paris Nimic nu este cu neputinţă: sunt căi care duc la toate lucrurile. Dacă am avea atâta voinţă, am avea întotdeauna şi destule mijloace. Fr. De la Rochefoucauld

Treizeci de kilometri pe jos. Pământul pe care calc e lipicios. Prin ceaţa înserării văd hăurile. Le ocolesc atent. La marginea unei prăpăstii m-am uitat în jos şi am strigat: - Mă numesc Samson şi nu mai plâng, nu mai plâng, nuu maaai plââââng! Ce dracu am, doar nu sunt femeie!?

Iancu Samson scriitor, Cannes

De la Cannes, Franţa, scriitorul Iancu Samson, căruia apropiaţii îi spun simplu, Sami, continuă să ne încânte dar să ne şi emoţioneze cu poveştile sale reale de viaţă din seria Ţiganii, aurul şi diamantele al cărui merituos autor este. ( România Ta Diaspora ) Mă mir şi eu că mă pot prosti în halul ăsta şi că am ajuns să urlu pe marginea unei prăpăstii. „Regele Midas are urechi de măgar”. „Mult zgomot pentru nimic”, mi-am spus şi m-am gândit la regele Midas despre care se spune că avea puteri supraomeneşti şi că transforma în aur tot ce atingea.

Eram între două frontiere şi aş fi putut să mă dau de gol!

Urme proaspete de roţi mi-au dat de înţeles că zona e patrulată. Ideea era să ajung până la Paris! Orice dorinţă a ajuns pentru mine un soi de constrângere deşi sunt liber să plec unde vreau, să fac orice doresc cu mine! Ce libertate aş avea şi eu, până la urmă, dacă nu ar exista drumuri între care să pot alege? Am mai trecut o dată pe la comoara mea şi am luat cu mine tot ce mai rămăsese. Dacă încerc să estimez perioada în care a fost îngropată, cred că e vorba de anii 19141918. O parte din monedele de aur datează din perioada lui Napoleon I şi Napoleon al III-ea.

de moară. Gâfâiam, eram transpirat tot.

La un moment dat mi s-a părut că aud nişte zgomote ciudate. M-am oprit brusc, ţinându-mi respiraţia. Mi-am pipăit cuţitul. Era la locul lui. Am pus mâna pe el şi am aşteptat, încordat. De-odată o tăcere incredibilă puse stăpânire asupra locului.

Am pus cuţitul la loc şi-am pornit din nou la drum, cât mă ţineau picioarele. Îmi era greu să cred că am o imaginaţie bolnavă sau că simţurile îmi joacă feste. Aveam treizeci şi nouă de ani si o constituţie de fier. În timp ce mărşăluiam, mi-am adus aminte de o specie de şerpi din Africa.

Mamba. La maturitate depăşeşte trei metri. Deşi există antidot specific, serul antivenin, muşcătura lui e fatală. Şi cei de culoare verde sunt periculoşi dar, dintre toţi, cel cu muşcătură cu adevărat mortală este mamba neagră, pentru al cărui venin nu a fost încă descoperit nici un antidot. Săritura lui poate depăşi cu zece metri performanţele mambei verzi.

Am mai găsit şi două monede de aur şi argint, datate 1845, respectiv 1905.

Asclepios zicea că, “dacă vrea să fie bogat, un om bun are nevoie de o minte rece şi o inimă caldă”. Le-am îndesat pe Mamba neagră este şarpele care nu toate în rucsacul meu jerpelit, acolo se teme de nici un alt animal şi nu unde-l pusesem pe Robert, în urmă cu “ Eram între două frontiere şi aş fuge niciodată din faţa pericolului. câteva săptămâni. Rucsacul era rupt în fi putut să mă dau de gol...”

Dacă te-a muşcat, viaţa îţi e două locuri, aşa că mă tot uitam în urmă, despărţită de trup în doar câteva de teamă că pierd câte ceva la fiecare pas. Ca să fiu mai sigur, am pus aurul şi bijuteriile în minute. pătură, am făcut un fel de boccea şi i-am legat strâns Din neatenţie, mi-am pierdut echilibrul şi am alunecat în capetele cu o sfoară. Poteca pe care coboram acum era jos, câţiva metri buni. La naiba cu mamba asta! Ce să caute destul de noroioasă şi alunecam la fiecare pas. Coboram, o mamba aici, in Europa? Mai bine-s atent la drum. (Va dar eram atât de obosit şi drumul atât de greu, încât chiar şi urma) la coborâre simţeam în spate rucsacul, atârnând ca o piatră

Pagina 16 – România Ta Diaspora

Tradiţii/obiceiuri

Iarna copilăriei și Sărbătorile de Crăciun

Roxana Dima, jurnalist, Bologna

De câte ori se apropie Sărbătorile de iarnă mă cuprinde nostalgia copilăriei când așteptam cu nerăbdare, încă de la sfârșitul lunii octombrie, primii fulgi de zăpadă. Și atunci ieșeam cu mic, cu mare să ne jucăm afară indiferent că eram îmbrăcați cu mănuși, căciuliţe și celebrele fulare puse până la nas de bunici sau părinți. Copilărie, ce frumos și prețios cuvânt. Perioadă neprețuită a omului de care ne aducem aminte uneori cu plăcere. Și totuși, în urmă cu ... ceva ani copilăria avea farmecul ei și în funcție de mediul în care te nășteai sau locuiai.

De cele mai multe ori, chiar dacă locuiai la oraș, bunicii erau la țară. Acolo ne petreceam vacanțele care erau minunate cu peripețiile ei, cu ceilalți copii din sat, cu jocurile de-a v-aţi-ascunselea, prin păpușoi, sau prin lucerna bunicilor sau a vecinilor..și multe alte pozne. Și pentru că veni vorba de iarnă, să ne aducem aminte de săniuțele cu care ne dădeam pe derdelușul improvizat, de patinele cu cheiță pe care le strângeam de ghetuțe și pe care le schimbam de la unul la altul.

mirosea a rășină. Iar focul din sobă care trosnea dădea un farmec aparte acestor zile minunate. Totul era pitoresc și plin de farmec și povești. Și apoi venea Seara de Ajun când porneam cu Steaua, după care în fecare zi cu trăistuțele pe umăr colindam până în zori ulițele satului. Toată lumea ne primea și ne dădea cozonac, nuci, mere, plăcinte și câțiva gologani pe care îi împărțeam frățește la sfârșit. Chiar dacă gerul încerca să ne sperie, noi mergeam la colindat cam așa:

De omul de zăpadă cu ochi din cărbuni și nas din morcov, căruia îi puneam un tuci deasupra și o mătură din nuielele bunicii. Distracția era săniușul și săpuneala de care nu scăpa nimenea. Chiar și în recreațiile de la școală nimeni nu scăpa fără o săpuneală strașnică, în special fetele!

Ei, și cum venea vacanța fugeam la țară..acolo nu prea erau interzise colindele în casă, nici popa cu sfinţirea casei sau Botezul..acolo totul era minunat. Ba, chiar la biserică mergeam și învățam colinde și ne povestea despre pruncul Iisus care se va naște, de cei Trei magi de la Răsărit sau de Crăciun care i-a primit la ei în casă.

Uneori din lipsă de globuri, înfășuram în hârtie creponată sau staniol, mere și nuci și le prindeam în bradul care

"Deschide ușa creștine...Deschide ușa creștine/ Că venim din nou la tine/ Drumu-i lung și-am obosit/ ...De departe am venit.".

Asta era la țară, la bunici, în sate unde tradiția nu a murit niciodată, nici măcar acum în zilele noastre, a erei tehnologiei și a internetului. În schimb, la oraș, părinții noștrii erau obligați să lucreze în Ziua Sfântă de Crăciun, dar seara, după draperiile trase, sărbătoreau și ei îngânând un leru-i ler..sau Domn, Domn, să-Înălțam!!

Pagina 17 – România Ta Diaspora Tot la țară și câteodată la oraș, venea Moș Nicolae unde punea în ghetuțele proaspăt făcute cu cremă, ce găsea și el..o banană, o portocală, bomboane sau ciocolată, procurată cu greu de către părinții sau bunicii noștrii de la cozile interminabile care începeau de pe la ore prea matinale, iar în Noaptea de Ajun venea Moș Crăciun după ce se stătea la masă.

Tradiţii/obiceiuri Cu toate neajunsurile şi lipsurile acelor timpuri copilăria avea farmecul ei pe care în ziua de azi copiii nu o cunosc.

Iar când începe să dea primii fulgi de nea mi-aduc aminte câteva versuri din celebra poezie a lui George Coşbuc, "Iarna pe uliţă": A-nceput de ieri să cadă Câte-un fulg, acum a stat, Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat.

Sunt copii. Cu multe sănii, De pe coastă vin ţipând

Moș Gerilă venea la oraș, în grădinițe, școli sau instituțiile care organizau pomul de Crăciun, iar părinții își aduceau odraslele să primească câte un pachețel după ce spuneau o poezie..sau un cântecel..repetat bine acasă.

Aproape în nicio casă nu lipseau cozonacii și sarmalele pe care bunicile și mamele noastre le pregăteau și pe care noi copiii le așteptam să se coacă mai repede. Oricum, noi erau mulțumiți de Moş Crăciun dar și de Moș Gerilă pentru că primeam din două părți.

Cred că aveam 6 ani când bunica m-a dus la Operă chiar în ziua de Crăciun și am văzut celebrul balet "Spărgătorul de nuci" compus de marele compozitor rus Piotr Ilici Ceaikovski, care are ca subiect petrecerea serii de Crăciun într-o familie cu doi copii pentru care s-au pregătit o mulțime de jucării frumoase.

Şi se-mping şi sar râzând; Prin zăpadă fac mătănii; Vrând-nevrând.

Ce poate fii mai frumos pentru toată lumea să se reîntoarcă pentru un moment la iernile copilăriei cu bune şi rele, când ne întoarceam de la derdeluş seara cu nasurile roşii dar fericiţi. Şi pentru că acest numar este ultimul din acest an, îmi permit să vă colind cu o strofă din Pluguşorul: Aho, aho Copii şi fraţi Staţi puţin şi nu mânaţi Lângă boi v-alăturaţi Şi cuvântul mi-ascultaţi Ia mai mânaţi măi flăcăi Şi sunaţi din zurgălăi Hai, Hai!!!

La multi ani!

Şi acum sunt fascinată şi întotdeauna în seara de Crăciun îmi pun uvertura baletului şi mă transpun în povestea "Spărgătorului de nuci", exact ca şi în copilărie.

“Aproape în nicio casă nu lipseau cozonacii și sarmalele pe care bunicile și mamele noastre le pregăteau și pe care noi copiii le așteptam să se coacă mai repede. “

Pagina 18 – România Ta Diaspora

Tradiţii/obiceiuri

Moş Gerilă şi Moş Crăciun

Mihaela L. Dumitraşc profesor, Verona

Când eram mică, habar n-aveam cine este Moş Crăciun. Toată lumea îi spunea Moş Gerilă, moşului ăla cu barbă albă şi care aduce multe jucării şi dulciuri. Mărturisesc că mi-era foarte frică de barba aia a lui şi preferăm doar cadourile, nu şi prezenţa. Era mare agitaţie în preajma venirii lui: trebuia să fac lănţişoare din hârtie colorată, (beteală nu se găsea), trebuia să tai aţişoarele pentru a agăţa bomboanele în pom, care rezistau maxim trei zile, pentru că eu şi cu fratele meu aveam grijă ca pe ascuns să ne înfruptăm din “pom”şi nici unul nu-şi recunoştea “fapta”.

Când eram mică, habar n-aveam cine este Moş Crăciun.

Toată lumea îi spunea Moş Gerilă, moşului ăla cu barbă albă şi care aduce multe jucării şi dulciuri. Mărturisesc că mi-era foarte frică de barba aia a lui şi preferăm doar cadourile, nu şi prezenţa.

Era mare agitaţie în preajma venirii lui: trebuia să fac lănţişoare din hârtie colorată, (beteală nu se găsea), trebuia să tai aţişoarele pentru a agăţa bomboanele în pom, care rezistau maxim trei zile, pentru că eu şi cu fratele meu aveam grijă ca pe ascuns să ne înfruptăm din “pom”şi nici unul nu-şi recunoştea “fapta”.

Bradul natural nu ne-a lipsit în nici un an din casă, chiar dacă uneori a fost înlocuit de molid. Acel miros de cetină, amestecat cu cel de coji de portocală şi de cozonac cald, vor rămâne în sufletul meu ca o icoană a copilăriei mele.

Acum Moş Crăciun sunt chiar eu!

Portocale nu prea erau, dar nu ne necăjeam prea mult; ni se părea normal să stai la cozi interminabile ca să le guşti, iar bananele - cele maxim cinci banane - dacă aveai norocul să le ai, le verificam, ca un ritual, în fiecare dimineaţă, dacă sau copt, după ce le desfăceam ziarul în care erau înfăşurate şi puse pe şifonier.

Când se coceau, luai câte o banană şi muşcai uşor din ea şi o plimbai prin gură şi o explozie de arome îţi invadau gura.

Nouă ni se păreau normale aceste lipsuri, de fapt nu erau lipsuri, aşa consideram că e normală viaţă noastră.

Vine Moşul!

Cel mai emoţionant moment era când mă trimiteau în dormitor, cu uşa închisă şi să aştept cuminte venirea Moşului! Cred că n-am fost mai cuminte în viaţa mea! Îmi bătea inima în piept, gata să se spargă. Mă chemau mai apoi şi direct sub brad mă opream.

Curios este că la grădiniţă nu mă puneau să mă ascund când venea Moşul. Aici trebuia să înveţi bine poezia, să mănânci tot din farfurie şi să fii cuminte, cel puţin cu două săptămâni înainte, altfel Moşul… te sărea de pe listă. În sfârşit venea acea zi minunată! O sărbătoare nemaipomenită: spectacole la grădiniţă, poezii recitate, muzică, şi o mulţime de cadouri, iar acasă mai trecea o dată Moşul şi mai trecea câte o dată şi pe la mama pe la serviciu sau pe la tata. Era darnic Moşul asta!

O altă magie era “Orăşelul Copiilor”, unde mergeam cu familia şi unde era iar prilej de cadouri, de data asta, de la mami şi de la tati.

Au trecut anii, Moş Gerilă a fost înlocuit pe bună dreptate de Moş Crăciun; am devenit mamă şi am reuşit să transmit aceeaşi magie a Moşului şi fiului meu. Crescând, era chiar supărat pe mine că l-am minţit în toţi acei ani, când era mic, mai ales că eu nu mint niciodată. Nu există o bucurie mai mare de Crăciun să fii chiar Moş Crăciun!

Bradul natural a fost înlocuit de unul de plastic (ecologic vorbind, mai bine), iar mirosul de cetină l-am înlocuit cu picături de ulei aromatizat de cetină; ornamente de brad se găsesc pentru toate gusturile şi mărimile portofelelor, portocale, mandarine, clementine, banane şi bomboane de tot felul. Acum eu sunt cea care prepară cozonacul de Crăciun, după reţeta mamei şi mă pot lăuda că nu sunt mai prejos. Colindători nu avem, dar colind eu şi soţul meu, acompaniaţi şi de chitară; în casă pluteşte acea atmosferă specială a Naşterii Domnului.

Va urez ca anul acesta Moş Crăciun să vină în casa vostră cu sănătate, bucurii, belşug şi voie bună!

Sărbători Fericite!

Pagina 19 – România Ta Diaspora

Poveşti de viaţă

Doruri nestinse (3) I-am spus asta chiar în faţă, sefei mele, printre lacrimi si suspine, că, dupa ce curăt, voi pleca din casa ei! ...apoi am luat rufele şi am coborât în baia mea să le spăl. În timp ce eu eram în baie, ea a sunat-o pe amica mea la Burgos şi i-a povestit întâmplarea, dar aşa cum ea ar fi ieşit basma curată, iar eu plină de vinovăţie...m-am pomenit cu ea în baie, întinzându-mi telefonul şi spunându-mi că amica mea doreşte să vorbească cu mine.

Spre surprinderea mea, totul luase o întorsătură cuadevărat interesantă, şefa mea se simţea foarte vinovată de tot ce se petrecuse şi vroia prin amica mea să îşi ceară scuze şi să rămân în continuare în casa ei, pentru că, copiii vor suferi foarte mult, fiind obişnuiţi cu mine şi că deja sunt un pic speriaţi, de întâmplarea de mai devreme ...spunându-i prietenei mele că, astfel de lucruri nu se vor mai repeta, pentru că întâmplarea cu maşina de spălat, putea să i se petreacă chiar ei...mă încuraja să rămân în continuare să lucrez aici şi de Sfânta Sărbătoare de Crăciun, să merg la ea câteva zile, pentru că ei pleacă la schiat în Granada şi voi rămâne singură, aşa că a vorbit cu şefa mea să îmi spună cum să ajung la Staţia de Autobuze din Avenida de America.

Nu plecasem niciodată de acasă, decât prin împrejurimi, pe străzile din apropiere sau pe un câmp din împrejurimi, pe unde mulţi bogătaşi îşi plimbau câinii sau ieşeau la alergat şi la plimbare în aer liber...era foarte frumos, în depărtare se zăreau turnurile Madridului. Mereu visam să ajung lângă ele, să le vad de aproape, însă mă mulţumeam că le văd chiar şi aşa, din depărtare...

Am plecat la Burgos cu o zi înainte de Crăciun, prietena mea mă aştepta în staţie, împreună cu fiul ei şi soţia lui. Întâlnirea cu ei, m-a făcut mai încrezătoare şi mult mai liniştită sufleteşte, eram atât de fericită în preajma lor, ca şi cum aş fi fost parte din familie, îmi dădeau atâta căldură sufletească, mă făceau să râd, se purtau frumos, încât simţeam că nu mai vreau să plec de la ei...

Am mers să facem cumpărături, de unde am luat şi eu cadouri pentru toţi .Am stat de vorbă cu amica mea şi cu nora ei până spre dimineaţă, nici măcar nu simţeam oboseala...am dormit câteva ore, apoi ne-am deşteptat să mergem la biserică. Venind acasă, am pus masa, care era încărcată cu tot felul de mâncăruri tradiţionale, începând de la aperitive şi până la desert. După-amiază am vorbit cu copiii, cu mama, plângând de bucurie...nu le mai auzisem glasurile de când plecasem...nu am vorbit foarte mult, dar mie mi s-a părut o veşnicie, acele câteva minute...

Liliana D. Găvăneşteanu poet, Madrid

Îmi era foarte dor de copii, simţeam că mi se opreşte respiraţia şi inima bate mai cu putere, simţeam o durere amarnică, ce nu mai simţisem până atunci...amintiri îmi împânzeau acum mintea, împrăştiată între tristeţe şi fericire...era perioada când împodobeam bradul de Crăciun, când mă agitam disperată din cauza neajunsurilor, să pot cumpăra cadouri copiilor, chiar dacă trebuia să le iau chiar şi pe datorie.

Era un obicei de-acum, să luăm lucruri pe datorie şi să le plătim când luam salariul... deja pentru mine acest obicei era ceva normal, care-mi intrase în viaţă pe nepusă masă, lăsându-mă purtată de soarta sărăcăcioasă în care trăiam, plină de datorii şi de neajunsuri...nu mai ştiam pe unde să mă împrumut ca să fac faţă situaţiei, de cele mai multe ori, mi se făcea ruşine de persoanele cărora le ceream şi îmi dădeau lacrimile...plângeam mereu ....( se opreşte din povestit, oftează adânc din tot sufletul, priveşte fix, un punct anume şi plânge, plecându-şi capul, este atât de firavă, îşi muşca uşor buza de jos şi încrunta uşor sprâncenele, apoi oftează adânc, parcă tot răul a ieşit afară, odată cu acest oftat ....îşi şterge lacrimile cu stoicism, apoi începe iarăşi să povestească printre lacrimi )...

Pagina 20 – România Ta Diaspora

Eveniment

Asociaţia Decebal – Traian de la San Donà di Piave, serbare de neuitat

Festa di San Nicola Duminică seara, Auditorium „ Leonardo da Vinci” din San Donà di Piave a fost umplut până la refuz de peste patru sute de conaţionali şi italieni. Românii au dat o reprezentaţie, şcoală pentru sufletul românesc, tradiţiile şi frumoasele noastre obiceiuri.

În frumosul oraş italian San Donnà di Piave, a avut loc duminică, 7 decembrie, în centrul oraşului, o serbare românească oferită publicului participant de către Asociaţia Decebal-Traian, preşedinte Dan Săbăoanu în colaborare cu Parohia Orotodoxă Română „ Ioan cel Milostiv”.

Auditorum „ Leonardo da Vinci” a fost invadat pur şi si simplu de sute de români, sala devenind neîncăpătoare.

Conaţionalii noştri au fost atraşi de spiritul sărbătorilor iar sărbătoarea Sfântului Nicolae, sub denumirea în italiană „ Festa di San Nicola”, a oferit celor prezenţi un prilej unic de încântare şi întâlnire cu tradiţiile, jocurile şi obiceiurile româneşti.

S-a dansat, s-a cântat, s-a aplaudat în picioare şi la scenă deschisă. Preşedintele Dan Săbăoanu a deschis seara de la microfonul scenei unde a prezentat invitaţii de marcă şi bineînţeles, persoanele cu care colaborează de obicei. A fost prezentat consulatul de la Trieste iar Consulul General al României, Cosmin Dumitrescu, a vorbit celor prezenţi în italiană mai întâi, apoi şi în limba română, spunând că cel mai bine se simte atunci când vorbeşte româneşte.

Bineînţeles că au luat cuvântul şi preoţii prezenţi.

A sosit apoi până să înceapă programul propriu zis al serbării un moment în care a fost prezentat şi invitat să spună câteva cuvinte, „ o persoană specială”, după cum s-a

exprimat preşedintele Săbăoanu. O persoană care se întorcea după doi ani în oraşul pe unde trecea pe jos în urmă cu doi ani, venind din România în drum spre Roma.

Acesta a fost scriitorul Adrian Melicovici, care a vorbit emoţionat publicului, reamintind acele momente şi mulţumind pentru invitaţia de a participa la eveniment.

Apoi a urmat serbarea. Publicul a fost fascinat de evoluţia conaţionalilor, îmbrăcaţi în frumoase costume populare tradiţionale de la mic la mare căci au fost şi mulţi copii pe scenă, care au cântat superb colinde.

Aranjamentul scenic, coregrafia, au fost fără reproş iar lumea s-a înghesuit chiar şi pe marginea sălii, unde nu mai erau scaune. În concluzie, peste patru sute de români au umplut până la refuz o sală entuziastă pentru o seară de neuitat.

Grupul coral „ Colindătorii” a interpretat câteva cântece tradiţionale, colinde iar tabloul real al copiilor alături de cei mari, toţi îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, tradiţional, a fost minunat. O încântare pentru ochiul şi auzul celor care trăiesc departe de ţara lor, printre străini... o emoţie continuă pentru aceşti oameni minunaţi care nu uită niciodată de unde au plecat şi de câte ori au ocazia, îşi amintesc cu drag de ce au mai frumos din ţara lor. În spatele scenei, un steag imens cu tricolorul românesc a privit parcă tot timpul către românii prezenţi.

„ S-a dansat, s-a cântat, s-a aplaudat în picioare...”

Pagina 21 – România Ta Diaspora

Eveniment Tânărul care a cântat a demonstrat un joc scenic şi o prezenţă neaşteptate iar aplauzele despre care am tot scris în acest material ai spune că şi acum răsună în sufletele celor care au fost acolo, duminică seara.

Eforturile organizatorilor s-au dovedit a fi imense, iar ele trebuiesc apreciate cu atât mai mult cu cât intrarea la spectacol a fost gratuită.

Asociaţia Decebal-Traian şi-a demonstrat încă o dată puterea nu doar de mobilizare dar şi de perpetuare frumoasă a obiceiurilor noastre strămoşeşti.

Reîntorcându-ne la decor, am putea spune că acesta a constituit un amănun „ deliciu” pentru cei care au văzut toate minunăţiile adunate de jur împrejurul scenei, de la pâinea noastră tradiţională, cu care ne întâmpinăm oaspeţii până la apariţia spectaculoasă a lui Moş Nicolae către sfârşitul spectacolului.

Dar până la Moş Nicolae, au fost prezentate câteva dansuri şi jocuri-ritual moştenite de români, într-o regie care a stârnit atenţia, interesul şi normal, aplauzele binemeritate.

Astfel, nu au lipsit „ Capra” şi „ Ursul”. Nu au lipsit momentele umoristice din timpul dialogurilor dintre protagonişti. Nu au lipsit nici ţiganul care îmbolnăveşte vezi Doamne capra, nici doctorul ce „ repară” de toate, nimic.

Oricum, până la urmă capra s-a dovedit a nu fi nici pe departe bolnavă ci însetată căci doar puţină apă-i trebuia ca să se vindece.

Pe scenă au cântat români simpli dar talentaţi, cântece populare româneşti de suflet. Au interpretat câteva melodii conaţionalii noştri Iuliana Trifan şi Liviu Bogliş.

În final, toată lumea a plecat plăcut impresionată de cele petrecute. La final nu uităm să reamintim că au fost prezente şi autorităţile locale, care colaborează îndeaproape cu asociaţia din localitate, an de an, participând la majoritatea evenimentelor organizate de aceasta. ( Adrian M şi Cati Florea )

Fii fanul nostru şi pe Facebook: Artista s-a emoţionat dar originalitatea ei a stârnic încurajările publicului care a aplaudat-o. Mai mult, ea a trebuit să facă câteva minute ... „ suplimentare” la sfârşitul unul dans deloc uşor pentru a lăsa timp pregătirii următorului număr scenic astfel că a meritat toate aprecierile.

www.facebook.com/romaniatadiaspora În comunitatea de români unde trăiești au loc evenimente importante socio – culturale ? Ai o asociație care vrea să își facă activitățile cunoscute ? Atunci ” România Ta Diaspora ” e soluția: Pune mâna pe telefon și sună ACUM: 0039 / 3339472978 Italia, rețeaua TIM SAU e-mail: romaniatadiaspora@gmail.com Nu uita: avem colaborări cu televiziuni din Diaspora sau site-uri info, orice se întâmplă frumos unde ești poate deveni o știre!!!

România Ta e AICI!

Pagina 22 – România Ta Diaspora

Procultura Poveştile României noastre...

Poate că spiritul Crăciunului dar şi al serilor când vrem să trăim prin aduceri aminte, o poveste nouă e binevenită. Lică Barbu, din Brăila, ne scrie deja una...ssst! Urmează...

Călător în clipa Iubirii de la Lică Barbu sosire...

Lică Barbu

“- Ce este un vis, bunicule?

- Visul este un fluturaş care zboarǎ în câmpuri stelare, Ştefan. Adunǎ muguri de dor şi le presarǎ în gândurile noastre.

Atunci se naşte clipa.”

prozator, Brăila Ploaia repezitǎ şi rǎcoroasǎ din acea zi de varǎ fierbinte trezea la viaţǎ moleşeala gândurilor mele. Aerul proaspǎt mǎ îndemna la scris. Îmi cǎutam inspiraţia pe foaia albǎ de hârtie rotind pixul în gol ca şi cum urma sǎ fac cerculeţe... am rǎmas cu mâna în aer când...privind afarǎ involuntar prin geamul şiroiat de ploaie, sub un copac un bǎiat şi o fatǎ de vârstǎ şcolarǎ adǎpostiţi de scuturarea norilor, se sǎrutau...

Brusc m-au inundat amintirile şi magia clipei trǎite cândva în copilǎrie se dorea scrisǎ într-o poveste...Cuvintele erau acolo de când lumea. Mǎ aşteptau...

Ciudat!...Titlul dispǎruse. Eram sigur cǎ l-am trecut. Emoţia aducerilor aminte mi-l rǎpise. Îl cǎutam nǎuc prin memorie, dar nu era... ...şi am plecat sǎ-l caut în poveste.

berbecul, era mai reţinut în behǎieli. Avea pǎrerea lui propie de berbec, dar dupǎ ce oiţele lui îşi exprimau dorinţa.

A cǎzut nepotrivitǎ aceastǎ ploaie, iar eu eram mâhnit pentru cǎ aveam o carte de citit. Împrumutasem de la bibliotecǎ “De la Pǎmânt la Lunǎ” de Jules Verne şi eram plin de curiozitate. Ori, în curte, tata m-a pus la altǎ treabǎ.

Când a vǎzut el cǎ mǎ tot fâţâiam fǎrǎ chef a deschis ţarcul oilor şi mi-a dat dezlegare: - Hai! Du-le la iarbǎ! Sǎ nu le mai aud behǎind!...Vezi sǎ nu-ţi uiţi cartea!

Cum s- o uit bǎgatǎ-n sân?

dacǎ o aveam

Nerǎbdǎtor de a citi, am ieşit din curte unu-doi. La trei eram deja la colţul strǎzii, iar oile zburdau pe drum înaintea mea. Luluţa era prima. Ştia drumul.

Doar Barbony mai întorcea capul sǎ fie sigur cǎ vin, iar eu scoteam limba şi mǎ strâmbam la el. O Era o duminicǎ de august. râcǎ mai veche dintre noi. M-a Dimineaţǎ a plouat, iar tata nu mîmpuns de câteva ori cu coarnele a lǎsat sǎ ies cu oiţele la pǎscut. lui noduroase şi l-am ameninţat “ Ce e un vis, bunicule?”

Mai spre prânz - a zis el, sǎ cǎ i le tai cu ferǎstrǎul. Mai aprig zvânte soarele iarba. mǎ împungea când mǎ prindea neatent. Ce vreţi?! Aşa-s prietenii!

Aveam şi noi, în cǎsuţa noastrǎ de la marginea oraşului, patru oi şi un berbec. Datoria mea era sǎ le duc la iarbǎ în La Salcâmi când am ajuns oile erau în plin ospǎţ. Aveam fiecare zi într-o pǎdurice de salcâmi. La Salcâmi, i se tot timpul din lume sǎ pot citi cartea. Mai arunc o privire spunea. Crescuse pe câmpia ce se deschidea la marginea ca un cioban profesionist spre lânoasele mele şi dau sǎ mǎ oraşului. Dupǎ prânz mergeam la şcoalǎ. întind pe iarbǎ în poziţia citit. Când ce sǎ vezi?! În iarbǎ, albǎ şi lucioasǎ, grasǎ şi cǎrnoasǎ, mǎ invita la cules o Fiind duminicǎ, era timp pentru pǎscut. Cu toate cǎ Ciuta ciupercǎ de câmpie. Ridic privirea şi vǎd în iarba dintre şi Vetuţa behǎiau în ţarc, ştiind cǎ-i ora mesei, Barbony, salcâmi o mulţime de puncte albe strânse în mănunchiuri Nu pot uita niciodatǎ acea zi!...

Pagina 23 – România Ta Diaspora

Procultura

Cocoloaşe... Ahaa! Uraaa! Ciuperci! Ploaia-i de vinǎ! zic în gând. Şi gândul la o masǎ cu ciuperci fripte pe o tablǎ, mǎ stârneşte la cules...Şi cartea? – veni alt gând în minte ce-mi tǎie pofta de ciuperci. Hm, grea alegere! Cedez în favoarea cǎrţii şi voi culege câteva ciuperci la plecare. Le frige mama acasǎ. Eu, oricum, le ard.

În mijlocul acestui carusel, mǎ aflam eu. Priveam uimit cum vârtejul îmi smulgea cǎmǎşa mea portocalie şi pantalonii mei scurţi legaţi cu sfoarǎ. Un zâmbet aştepta continuarea. Nu mult, cǎci am rǎmas gol cu braţele întinse şi privirea spre cer. Zâmbeam cu tot corpul. Eram pur, eram curat... eram omul Lumii.

Mǎ las sǎ cad lin pe covorul verde şi când am atins iarba aveam cartea deja deschisǎ. Încep a citi şi când întorceam pagina mai aruncam câte o privire spre oiţele mele.

Simţind cǎ le privesc, ridicau capul din iarbǎ mestecând lacome şi mǎ iscodeau curioase. Doar Barbony mǎ sfida cu o privire galeşǎ, se unduia în sus şi-n jos, iar coarnele i se topeau.

Parcǎ erau fosforescente. Hm! Iluzie opticǎ, îmi zic. O fi de la povestea lui Jules Verne cǎ prea mǎ fascina. Ceva se întâmpla, totuşi.

Plutea în aer un mister pe care nu-l conturam...

Era momentul dǎruirii... şi-atunci, s-a întâmplat!

O gǎrgǎriţǎ fǎcea tumbe pe cartea mea, iar un melc îmi sǎruta mâna.

O râmǎ se prelingea în jos, încet pe un bulgǎre pǎmânt, chemând-o pǎmântul. Pǎdurea de salcâmi intra prin mine şi rǎbufnea spre soare.

Era surprinsǎ de un moment ce se pregǎtea sǎ vinǎ.

Corpul meu a fost risipit spre cer. Întâi vârtejul mi-a cerut un deget, iar eu i-am dat ambele mâini. Apoi, m-a gâdilat în tǎlpi, iar eu râzând, i-am oferit picioarele. Cu capul, gâtul şi umerii a fost o joacǎ. Mǎ fǎceam cǎ nu sunt şi vârtejul mǎ ghicea. Îmi pierdeam trupul întro joacǎ nebuneascǎ, ameţitor de plǎcutǎ. Priveam cum bucǎţi din mine se pierdeau în vǎzduh spre cer, spre “Ce-i Acolo?”, “Şi Dincolo?” Întrebǎrile noastre de veacuri pe care le rostim atunci când privim spaţiul din care venim.

Am rǎmas singur. Fǎrǎ trup.

Doar sufletul învǎluit de gânduri în Eu-l meu. O teamǎ fireascǎ ma cuprins. Ce mǎ fac? Nu am ochi sǎ privesc, nu am mâini sǎ „O gărgăriţă făcea tumbe...” ating lumea, nu am picioare sǎ Şi a venit!... încet printr-o adiere ajung speranţele din drumul meu caldǎ de vânt vǎratec, apoi un vuiet de ramuri şi frunze şi, mai ales, nu am inimǎ sǎ iubesc. Aveam gândul pǎrtaş tremurate îmi cǎuta urechile. Un Nuştiuce şi un la risipirea trupului meu. Şi lui? Nici nu-i pǎsa! Vârtejul Nuştiucum m-atrǎgea spre un Nuştiucare. O chemare de s-a stins, iar eu intrasem în panicǎ. clopoţel venitǎ de Nuştiunde, mǎ invita. Voiam sǎ înţeleg! În jurul meu, pǎduricea de salcâmi foşnea a miresme Îmi muşcam buza de jos, tremurându-mi bǎrbia.

Nuştiudece eram ales sǎ asist la un aşa mister. Şi am verzi, oiţele pǎşteau fǎrǎ griji, o cioarǎ spǎrgea liniştea cu înţeles! Mirosul ierbii precum şi vraja florilor de câmpie un croncǎnit şi un gǎrgǎune se agǎţa de un fir de iarbǎ mǎ ademeneau într-un val-vârtej Deundeva, iar eu mǎ frecându-şi picioruşele de burticǎ. Natura câmpiei era la datorie. Eu nu eram nicǎieri în acest pastel de varǎ. Doar lǎsam captiv în iureşul unui joc al naturii. gândul prins în sufletul meu. Eu ce mǎ fac?! Disperat, am Era un vârtej bun, un vârtej ce-mi dǎdea energie, îl cǎutat o ieşire. Gândul mǎ îngrijora la situaţia mea ca om. simţeam prin toţi porii. Îl doream! Am intrat în el şi el în Cine pǎzea oile, cine termina de citit povestea lui Jules mine. Voiam în acel moment sǎ prind în mâna mea toatǎ Verne, cine trebuia sǎ meargǎ în locul meu la şcoalǎ, şi, omenirea şi sǎ o trag cu mine în vârtejul unei spirale ce mai ales, cum eram eu prezent în familia mea? Mama, depǎşea imaginaţia oricǎrui muritor. Spirala unei trǎiri tata, îşi fǎceau griji. Asta mǎ îngrijora cel mai mult. Aşa intense. Aşa simţeam în acel moment şi aşa resimt şi cum dorul mǎ cuprinde şi acum de pǎrinţii mei. acum. Prins veşnic într-un vârtej al atracţiilor de frumos.

Trebuia sǎ-mi regǎsesc trupul. Sǎ fiu un om întreg ! Sǎ fiu Fiecare spiralǎ în inerţia ei, avea covoraşe de frunze şi lumesc! Cum sǎ fac? Trebuia sǎ plec sǎ-mi caut trupul flori, de parfum izbitor al câmpiei, de iarbǎ verde cu risipit! Unde şi cum? Nu ştiam sǎ zbor, nu cunoşteam ciuperci şi rochiţa-rândunicii, de cǎrǎbuşi şi croitori gǎtiţi drumul spre spaţiu, eram confuz. ( Va urma ) de spectacol, de... de... o imensitate de culori şi miresme.

Din episodul următor: „Gǎsesc acul în carul cu fân, dar trupul meu în Univers n-am sǎ-l vǎd. Trebuie sǎ simţi, sǎ ştii unde eşti. În tine eşti tu! – mi-a transmis gândul un sfat. Off!.. În mine sunt eu. Na!”

Pagina 24 – România Ta Diaspora

Jurnalul amintirilor

Revoluţia mea (2)

Carina Cesa Sava

Într-una din seri, în timp ce eram ocupată cu pregătirile de sărbători, primesc vizita unei vecine care mă pune la curent, în mare taină dar și cu aerul cuiva care îți aduce o veste importantă, de faptul că la Timișoara erau manifestații, mișcări puternice de oameni ieșiți în stradă și că, zguduitor, se trăgea în ei! Primul gând a fost:” Doamne, Dumnezeule mare, or să sfârșească și ei aşa cum au sfârșit cei de la Brașov acum câțiva ani!” Eram toți de acord că situația devenise mult prea grea de suportat dar nu reușeam să vedem un scenariu posibil pentru o schimbare.

profesor, Sacile Imediat ce vecina a ieșit pe ușă m-am precipitat asupra aparatului de radio cu tranzistori, grăbită nevoie mare să prind posturile interzise VOCEA AMERICII sau EUROPA LIBERĂ. Se auzea destul de prost, zgâlțâiam cu ciudă cutia vorbitoare trăgând cât puteam de antenă, doar, doar so lungi mai mult și căutând locurile din casă unde prindea mai bine.

Locul cel mai bun era în dormitor, în colțul dinspre fereastră aproape de țevile de la calorifer, bune propagatoare atât a căldurii (atunci când era), cât și a undelor electromagnetice, dar și a celor sonore! Din dormitor îi auzeam foarte bine pe vecinii noștri cum își înjurau neamurile, cum își împărțeau lefurile, sau cum ....

Dar atunci nu îmi mai păsa de nimic, ba chiar, spre marea mea uimire, Europa Liberă se auzea stereo din toate apartamentele! Abia așteptam să ajung acasă de la școală ca să aflu dacă s-a mai întâmplat ceva, dacă evenimentele progresau, dacă mămăliga a explodat, în sfârșit!

La școală, prinse poate de sfârșitul trimestrului, nu-mi aduc aminte să fi schimbat impresii cu vreo colegă. Eu nu mă temeam de colegele mele, le consideram persoane de încredere, și, cu excepția învățătoarei secretară de partid, toate s-au dovedit femei în care frica de Dumnezeu să fie mai tare decât cea de partid...

Cu sora și cu mama mea de la Iași vorbeam folosind, pe cât se putea, cod cifrat, senzația era că telefoanele erau toate ascultate... Am reușit oricum să aflu că la Iași studenții se organizau să iasă toți în Piața Unirii. Apoi, vestea că studenți și elevi, cu toții iau vacanță mai devreme - se așteptau poate troiene care să-i împiedice să ajungă pe la casele lor? Și din nou, vești, legea că nu se puteau întâlni mai mult de trei persoane.

Din ziua de joi 21 decembrie îmi aduc aminte totul, absolut totul, cu toate amănuntele. Era o zi însorită și caldă cum nu se întâmplă la noi în decembrie, eram îmbrăcată într-un deux-pièces de stofă groasă în pied-de-coq alb-negru, am luat autobuzul spre școală (era vacanță dar noi aveam obligația să fim prezente la școală). Pe stradă nu era nimeni, o atmosferă ireală. La școală, numai directoarea, dna Patriche (nu m-am adresat niciodată cu “tovarășa”, așa

cum prevedea codul etic comunist, și d.l Ionescu, mecanicul și fac-totumul școlii,(fie-i țărâna ușoară și domnul să-l țină la cald și bine că bună căldurică ne mai dădea într-o perioadă când în apartamentele de la bloc puneam cărămizi ca să se încingă cu flacăra de la aragaz.)

Fiind a treia persoană, dl. Ionescu mă invită să părăsesc școala, dar înțeleg că e mai mult o glumă și încerc să pătrund mai adânc ce se petrece. Salut directoarea și am curajul să-i spun că e “începutul sfârșitului”. Apar mai apoi colega de geografie și cea de engleză iar doamna directoare deschide televizorul din biroul ei, încăpere alăturată cancelariei profesorilor. Nu-mi aduc aminte să fi văzut altă dată acel televizor alb-negru funcționând și chiar bine!

Primele imagini, crainicul de la televiziunea română care anunța fuga DICTATORULUI! Am căzut toți în genunchi și nu știu cine a început dar ne-am trezit spunând toți TATĂL NOSTRU! O emoție de nedescris ne-a invadat, eram aproape incapabili să articulăm cuvinte, ne îmbrățișam și ne curgeau lacrimile! M-am întors acasă plutind, o euforie inimaginabilă mă cuprindea, aveam senzația că recăpătasem dintr-o dată dimensiunea umană ce îmi fusese stâlcită de toți anii de dictatură, simțeam nevoia să-mi strig bucuria în gura mare, percepția avută era că nimic nu ne mai poate întoarce înapoi! ( Va urma )

Pagina 25 – România Ta Diaspora

Versuri

...A mai trecut un an...

A mai trecut un an din viaţa noastră...

O iarnă ca-n poveşti din nou a mai sosit...

Fulgi mari şi albi ne bat iar la fereastră...

Se scurge-amarnic timpul şi-am mai încărunţit... ( Cristian Gabriel Groman ) Cristian G. Groman poet, Londra

Scrii versuri? Pamflete? Poveşti?

Caută-ne: romaniatadiaspora@gmail.com

…Colindă pentru părinţi…

A sosit din cer Ajunul...

Cu-n toiag şi-o nuieluşă...

Vestind lumii-ntregi Crăciunul... Şi-a bătut uşor, la uşă...

Ne-a-ntrebat dacă-l primim...

L-am poftit îndată-n casă...

Lângă foc să-l găzduim... Şi l-am aşezat la masă... Îngheţat era, moşneagul...

C-a făcut o cale lungă...

De-ajutor i-a fost toiagul...

Pe la noi ca să ajungă...

"-Moşule... ia zi-ne, dară...

Fost-ai şi pe la părinţi?!?

Nu putem ajunge-n ţară...

Deşi-am fost foarte cuminţi..."

"-Fost-am, dragii mei, şi-acasă...

La ai voştri, scumpi părinţi...

Bunătăţi au ei pe masă...

Dar în ochi, lacrimi fierbinţi...

Mama, scoate iar din vatră...

Cozonaci şi pâine coaptă...

Tata, iese pân' la poartă... Şi se uită, şi v-aşteaptă..."

Greu este când eşti departe... Şi la ei nu poţi s-ajungi... Şi-o distanţă te desparte...

Ca în braţe să îi strângi...

Vino şi aici: www.facebook.com/romaniatadiaspora

Marius A. Porojnicu poet/ pamfletar, Craiova

E UD{ă şi}REA de Marius-Adrian Porojnicu Ghinionul meu, în viaţă : - Adevăr spun, draga meaCeasul rău, pisica, treişpe Şi... blonda udă şi rea !

Cerebral, mi-am făcut viaţa, După viziunea mea : Şi-n politică-mi văd scopul, Urmărindu-l, tot aşa !

Când tocmai credeam că-i bine, Că totu-i pe placul meu, Iat-o, numa' că... apare : Blonda udă, cu tupeu !

Ce sa mai gândesc la rece : Cu bastonul incomod, Cu gândul la nurii blondei, Fiori reci şi-n gât un nod…!

Opoziţia-i blocată, Criza ? Nu şi-a găsit omu' ! Ş i -bucată cu bucatăScăpăm : de ne ajută Ciomu ! ..............................................

Pixul meu , nebun, desigur , Pamfletist, gata d-atac,...

-Sigur că…se schimbă treaba, Dacă-s primit în iatac...* Acesta este un pamflet : orice asemănare cu persoane cunoscute, este întâmplătoare! ( Nota autorului )

Pagina 26 – România Ta Diaspora

Români de succes

Sportul înseamnă viaţă. Sănătate. Performanţa înseamnă ambiţie, perseverenţă. Iar să fii ca autor din aceeaşi localitate cu cineva care atinge succesul, e o emoţie. Ca şi mine, născută fiind în Pucioasa.

Cătălin Sprinceană & BikeXpert Racing Team

Cati Florea

”Ca sportiv îmi propun să am în continuare timpul necesar pentru antrenamente susținute și cel puțin 11 clasări pe podium ca și în 2014. Tot în 2015 doresc să reeditez maratonul de mountain bike "BikeXpert Alpine Challenge" la Pucioasa, orașul meu natal. “

manager, Miane

Cătălin a fost deschis cu noi şi ne-a povestit în răspunsurile sale cum a început să practice un sport deloc uşor, cutreierând mereu munţii şi o lume întreagă.

3) Cu ce te ocupi acum și pe unde ai fost, menţionează-ne și nume ale celor merituoși din echipa ta.

Pasiunea, dăruirea, ambiţia, l-au dus către trepte nu doar ale izbândei dar şi ale împlinirii personale. În acest moment manageriază BikeXpert Alpine Challenge şi echipa impresionează prin rezultatele sale. O muncă deloc uşoară, de care noi suntem străini dar despre care ne-a făcut plăcere să aflăm câte ceva. Eu personal am rămas impresionată şi nu-mi rămâne decât să mă înclin în faţa acestor sportivi români merituoşi despre care am dorit să aflu cât mai multe.

Iată ce mi-a spus Cătălin Sprinceană răspunzând întrebărilor noastre: 1) Când ai început activitatea de ciclism, de când te pasionează?

Practic ciclismul de la 16 ani. Am ajuns la acea vârstă să descopăr mountain bike-ul după ce am explorat cu piciorul munții Bucegi și Leaota. În 2011 am revenit în branșă după o pauză de mai bine de 7 ani timp în care m-am dedicat studiilor și carierei profesionale. Cu ambiție și determinare am reușit să ajung din nou într-o formă fizică acceptabilă și am primit propunerea de a mă legitima ca sportiv profesionsit la C.S. Dinamo unde am activat aproape 2 ani.

2) Cine te-a sprijinit? Încă de mic, familia care mi-a oferit gradul de libertate necesar și încredere deplină iar din 2011 prietenul și cel ce urma să fie coleg cu mine la Dinamo, Răzvan Juganaru, unul dintre cei mai valoroși cicliști români. Cu răbdare, Răzvan m-a reîndrumat în antrenamente între 2011 și 2013.

Acum, echipa la care activez ca sportiv și Team Manager are propriul antrenor (grecul Georgios Georgiadis), care ne sprijină cu cele mai noi progame de antrenament.

3) Cu ce te ocupi acum și pe unde ai fost, menţioneazăne și nume ale celor merituoși din echipa ta. În acest moment sunt implicat pe deplin în ciclism.

Manageriez BikeXpet Racing Team, una dintre cele mai valoroase și vizibile echipe de ciclism din România.

Pagina 27 – România Ta Diaspora

Români de succes

Echipa noastră este structurată pe două paliere: divizia Elite care numără 4 dintre cei mai buni cicliști profesionişti din România (Alexandru Stancu, Daniel Crista, Marius Petrache și Irina Dumitru) și divizia amatorilor care îmbracă perfect nucleul sportivilor de performanță. În total echipa este formată din 34 de membrii, marea majoritate prezentă pe podiumurile celor mai importante competiții de ciclism mountain bike și ciclism șosea din România. Numai în 2014 echipa a luat startul la 57 de competiții, a ocupat numai puțin de 179 de podiumuri și a obținut 7 titluri de Campion Național.

4) Ce planuri de viitor ai, în ce ţări aţi participat?

Sunt un om de echipă deci planurile mele sunt integrate în programul de dezvoltare al echipei. Ca manager, îmi propun să duc în 2015 BikeXpert Racing Team la 10 curse de MTB internaționale (Germania, Austria, Cehia, Grecia, Croația, Ungaria, Turcia), cu scopul de a acumula puncte UCI (Union Cycliste Internationale), pentru a sprijini un român de a lua startul la Olimpiada de la Rio de Janeiro din 2016. În plus ne vom repartiza în așa fel încât să dominăm și sezonul viitor podiumurile din România. Ca

sportiv îmi propun să am în continuare timpul necesar pentru antrenamente susținute și cel puțin 11 clasări pe podium ca și în 2014. Tot în 2015 doresc să reeditez maratonul de mountain bike "BikeXpert Alpine Challenge" la Pucioasa, orașul meu natal.

5) Cum se numeşte exact sportul ce îl practici?

Practic mountain bike-ul adică ramura offroad a ciclismului fiind specializat pe subramura XCM (cross country marathon).

Iarna mă antrenez şi îmi petrec destul de mult timp pe skiurile de tură pentru că, la fel ca şi mountain bike-ul, îţi permite să explorezi zone sălbatice. De asemenea tot în extrasezon practic şi trail running-ul iar în trecut am fost destul de implicat în alpinism prin Salvamont.

7) Câteva impresii personale?

Ciclismul este în continuă dezvoltare în România asta simţindu-se în numărul mare de concursuri ce sunt organizate în fiecare week end şi evident în volumul de participanţi. Sunt concursuri la care iau startul şi mii de oameni pe bicicletă în acelaşi timp. În 2014, împreună cu echipa noastră am reuşit să organizăm 3 concursuri de mountain bike dintre care două cu scop caritabil în favoarea copiilor cu autism (Rocket Bike Fest). Al treilea concurs a fost un maraton de mountain bike de 72 km organizat la Pucioasa, în judeţul Dâmboviţa, unde am avut la start peste 300 de participanţi şi încă alţi 200 de spectatori.

Ne bucură că lumea devine din ce în ce mai receptivă la sport şi la ciclism ca modalitate sănătoasă şi ecologică de petrecere a timpului liber. Şi pentru că mă simt nevoită să continui şi în numărul viitor pe tema acestui subiect, devenit drag mie, voi încheia această primă parte cu câteva detalii despre Cătălin Sprinceană:

Cătălin are 31 de ani şi este născut în Pucioasa.

1999- 2011- a fost voluntar la Salvamont Dâmboviţa. 2001- 2007 – Facultatea de Geografie, Universitatea din Bucureşti20112013- ciclist CS Dinamo Bucureşti2013-prezentTeam Manager şi sportiv la BikeXpert Racing TeamOraş: Pucioasa, jud. Dâmboviţa

6) Ce pasiuni mai ai?

Vom reveni

Pagina 28 – România Ta Diaspora

Procultura

Atât de mult pentru fericire...

Irina Lucia Mihalca scriitor, Bucureşti

(fragmente) A înţelege e ca şi când ai fi stăpânul jocului, copilul candid ce trece prin gânduri ca o umbră de sînge.

Sunt gândurile unui tânăr pierdut în propriu-i trecut imaginat care-şi regăsea o plimbare uitată pe străduţe magice, lângă o fată care, cândva, era sensul şi esenţa lui.

Poate vreo carte, vreun premiu să-i ofere acest mirabil context?

- Nu, gândi atunci el.

Iată o capodoperă care nu are nevoie de nici o omologare, elogiere, mediatizare! Iată o baladă pentru o minune! .....................................

- Cum să rănesc un om care mi-a redat speranţa?! scrise el, într-un alt timp.

Sunt tot mai departe de mine. Un pisic visează că plânge...

Timpul dispune de noi haotic, bătrîn s-a trezit într-o amiază bolnavă, încearcă să memoreze unde a greşit şi de ce s-a născut. O întrebare grotească ca şi existenţa noastră! gândi, atunci, el. Din păcate, eu sunt lucid când Fiara trece prin lucruri, respinşii îmi dau dreptate. De n-ar fi Moartea, lumea asta ar avea coerentă chiar şi în Disperare. ....................................................................

Fiecare trezire e o trădare a visului tău, Fiecare iubire e o minciună a sângelui tău. ....................................................................

Oare de ce-ar trebui şterse, uitate, frunzele amintirilor?!

Poate-au redat doar o stare, un sentiment de sinceritate, de moment, dar fără amintirile memoriei nu ar mai exista nimic. Închipuie-ţi un om fără memorie ce mai poate fi?!

Toţi şi totul se schimbă; atâtea lucruri, gânduri, sentimente depind de intensitatea focului care poate purifica sau doar incendiază totul în scrum.

Amintiri confirmate şi frica, întotdeauna frica, desfigurând speranţa, logica zâmbetului şi golul îngheţat într-o inutilă sărbătoare şi globurile de sânge, şi indiferenţa târzie.

A şti, dar a fi imposibil!

- Asta-i pedeapsa, mireasă-mireasmă!

Zilele au sens când vântul îţi şopteşte că ea te aşteptă undeva, tu ştii şi visezi camera ei. Parfumul toamnei îţi vorbeşte de primăverile pierdute, ai vrea să fii fericit, dar rana din creier nu te lasă şi ştergi oglinzile cerului. Ea îţi surâde, mângâind un pisoi.

Toamna zâmbeşte de culori, casele carnivore îmi arată secundele lui Niciodată, sunt geamuri când tânăr reflectau speranţa, acum, prăfuite, mângâie lacrimile bătrânilor.

Toate clipele când a trăit Ea au fost frumoase! Restul, nici că contează... …...........................................................

Tot timpul să desenăm cercuri în jurul celor pe care-i iubim, nu inimi, pentru că inimile se pot rupe, dar cercurile nu au capăt. Toţi avem nevoie de ceva sau cineva, fiecare îşi are părticica şi locul în întregul nostru, în inimă şi suflet. În tinzând mâna, moartea a câştigat o secundă, zâmbetul tău rece a spart oglinda, sângele îmi curge pe pleoape.

Troleibuzele gem de morţi, sunt fericiţi.

Vin sărbătorile, amintirile nu-ţi spun mai mult decât o zăpadă murdară. Receptăm doar o singura durere... Clipe şi umbre...

Pagina 29 – România Ta Diaspora

Recomandări

Alte cărţi publicate de autorii revistei noastre...

Partenerii nostri media

Devino fan pe pagina noastră de Facebook: www.facebook.com/romaniatadiaspora

Pagina 30- România Ta Diaspora

Itinerarii/români în lume

Kasteel Flora, Belgia (Gent), în apropiere de Bruxelles. de Maria Roibu, Olanda.

Un loc plin de energie pozitivă, frumos conturat în stilul și eleganța unei epoci îndepărtate.

“ Kasteel Flora” ne poartă către sensuri care, deși opuse, se completează unele pe altele: delicatețe și rezistență, eleganță și grandoare. Deși impresionant, numele este ușor de reținut, reprezentând atât locația cât și strada pe care se află aceasta. “Kasteel Flora” ne duce cu gândul la superba floare de colț, în jurul căreia s-au țesut numeroase povești și legende care fac parte din folclorul internațional. Floarea simbolizează spiritul aristocratic, rezistă în condiții extreme în munți și este rară.

Simbol al curajului, dragostei, purității și curățeniei, este văzută ca o adevărată comoară, un trofeu suprem. Așa cum locuitorii vilei au creat o istorie aparte a locului, rămasă în

amintirea și poveștile localnicilor, cu tradiție de la o generație la alta, tot așa și floarea de colț rămâne prezentă în arta populară, în basmele și legendele vechi de secole lăsate prin viu grai generațiilor viitoare din toată lumea.

Numele are atât o încărcătură istorică și religioasă cât și una emoțională.

Dorința noilor locatari este să ajungă la inimile tuturor și să ofere servicii de calitate celor care doresc să-și organizeze evenimentele importante din viața lor în acest spațiu minunat!

Contact pentru reclamă: romaniatadiaspora@gmail.com

Fii SPERANȚA UNUI VIS Ai o poveste de viață?

Fac românii lucruri frumoase acolo unde trăiesc? Spune-ne și nouă!

Contactează-ne sau trimite un mesaj pe Facebook la adresa: www.facebook.com/sperantaunuivisoficial

România în Imagini şi Tradiţie