Revista România TA Diaspora, septembrie 2014

România Ta Diaspora, ALĂTURI DE TINE ORIUNDE TE AFLI! Şi Dumnezeul meu e-n toate trei ! Şi martor sunt: înseamnă nemurirea, În româneşte, cu strămoşii mei !

Destinul meu e şi destinul ţării Şi oriunde m-aş duce,sunt român !

Marius Adrian Porojnicu

Sfânta Treime În trei culori mi-e sufletul pictat Şi vă spun asta tocmai să se ştie Că sufletul meu nu-i de-nchiriat Şi-n suflet, port întreaga Românie !

Şi de-s pribeag , nu dau uitării Nici mamă,nici meleagul meu, străbun !

Pe trei culori, imi juruiesc credinţa: Aşa să mă ajute Dumnezeu ! Şi sfântă-mi e treimea, ca dorinţa De pace şi belsug în jurul meu !

Sunt trei culori ce-mi definesc trăirea,

În acest număr au scris următorii autori:

scriitor, pictor, Târgoviște, România

Adrian Melicovici

Lidia Fichiosi

scriitor, Miane, Italia. Fondator al revistei România Ta ( Diaspora), design, tehoredactare, corectură, grafică și coordonare)

realizator radio, Arezzo, Italia

Carina Cesa Sava

Miane, Italia

profesor, Sacile, Italia, președinte al Asociației G. Enescu din Sacile ( PN).

Roxana Dima jurnalist, Bologna, Italia

Mihaela Petcu

Marius - Adrian Porojnicu

jurnalist, Londra, Anglia

poet, Craiova, România

Cristian Gabriel Groman

Daiana Alexandra Dron

poet, Londra, Anglia

jurnalist, Conegliano, Italia

Liliana Daniela Găvăneșteanu

Magdalena Burbulia

poet, Madrid, Spania

poet , Arezzo, Italia

Iuliana Daniela Popescu

Irina Lucia Mihalca

jurnalist, Atena, Grecia

poet, Bacău, România

Cristina Dinu,

România Ta Diaspora, august 2014

jurnalist, Târgovişte,, România

Constantin P. Popescu

Natașa Valentina Roman profesor, Arad, România

Angela Anastasio

ISSN 2360 – 607X

Pagina 3 – România Ta Diaspora

Opinii

O carte și un viitor către vise

Mihaela Petcu jurnalist, Londra

De mici visăm să devenim cineva când vom creşte mari, unii dintre noi astronauţi, altii poate să conducă lumea, să fie preşedinţi, sau poate cântăreţi, sau să fie medici, să salveze vieţi.

De multe ori, însă, când creştem, viaţa ne îndreaptă către alte profesii şi ne poartă în diferite colţuri ale lumii. Românul a fost mereu un cuceritor de lumi şi un inventiv, maestru în orice domeniu. În materialul trecut vă povesteam cum puteţi studia in străinatate, cum puteţi ajunge medici, sau avocaţi în UK. Vă spuneam că aici sistemul este diferit faţă de acasă, din România şi ca să stuediezi aici trebuie sa aplici cu un an înainte.

Dacă totuşi doreşti să mergi la universitate, în acelaşi an poţi opta pentru Clearing, un cuvânt englezesc, ce presupune înscrierea la facultate în anul în care aplici.

Este un fel de compensare în cazul în care nu ai fost acceptat la un curs pe care ţi l-ai dorit, sau poate ai refuzat toate ofertele primite de la facultăţi, sau doar ai aplicat după data de 30 iunie.

Ani de sacrificii departe de familie, prieteni şi de cele dragi.

Muncim din greu ca să putem avea un viitor mai bun. Investim poate în case, maşini, sau alegem să investim în educaţie, cu gândul că ne vom întoarce acasă unde vom putea face o Românie ca la carte.

Datorită unor români deschişi la minte, lumea de azi este altfel, români ce au revoluţionat medicina, aviaţia sau modul a scrie în ziua de azi. Nicolae Constantin Păunescu, a fost un medic român ce a inventat insulina, Petrache Poenaru, haiducul ce a inventat primul stilou modern, iar lista poate continua.

Românul este făcut dintr-un altfel de aluat, unul care se adaptează oriunde şi indiferent de situaţie şi este în stare să mute munţii din loc pentru a reuşi.

Nu există nu pot, există nu vreau. Trebuie doar să ştii să-ţi urmezi visul, chiar dacă vom fi mereu cu gândul spre acasă si cu inima spre viitor.

Este un lung drum prin care vei trece, examene, emoţii, nerăbdare...

“Nu există nu pot, există nu vreau.”

Pagina 4 – România Ta Diaspora

Procultura/ interviu

- De vorbă cu scriitoarea Ana Barton -

Despre lectură și cum se administrează femeia în doze zilnice Cristina Dinu jurnalist, Târgovişte

” Unii oameni scriu uşor, alţii greu sau foarte greu. Mie-mi trebuie starea. Dacă ea vine, atunci nu-i pot sta-n cale. Trebuie să iau stiloul şi să-ncep.”

Bună, Ana, am înțeles de la Irina Cîrstina că ești o persoană interesantă și aș vrea să vadă acest lucru și cititorii noștri, mai ales că, dacă sursele mele sunt corecte, aparții acestui oraș frumos. Spune-ne mai multe despre Ana Barton.

râzi în hohote, ai şi de ce. Scrisul nu e un moft, nu e o meserie, e o vocaţie. Nu i te poţi opune. Sau poţi, însă nu vei face faţă nefericirii consecutive.

Ştiu eu cât de interesantă sunt, Cristina? Aş spune că sunt imprevizibilă chiar şi pentru mine, iar asta face să am cu mine o formă de convieţuire caracterizată de-un dinamism teribil. Cum încep să cred că mă cunosc mai bine, cum mă surprind c-o noutate care nu-şi anunţase prin nimic venirea.

Da, aparţin acestui oraş şi, paradoxal, pe timp ce-mi trece, simt mai limpede lucrul ăsta. Sunt o scriitoare contemporană din România care-şi are rădăcinile la Târgovişte. Sau, dacă e să-ţi spun pre sufletul meu, sunt o povestitoare contemporană, această titulatură fiind cea adecvată pentru mine. Am 40 de ani şi sunt mama unei fetiţe de aproape 13 ani, Rada. Sufăr de lipsă de indiferenţă. Ştiu că oamenii se pot deosebi esenţial unii de alţii numai prin nivelurile de bunătate la care au ales să ajungă. Restul sunt imagini ale lumii trecătoare.

De ce scrisul, și nu… cardiologia? Ce îi caracterizează pe oamenii care au o anume ușurință în a-și pune pe hârtie gândurile?

Ba, să ştii că, în copilăria mică, medic am visat s-ajung.

Numai că n-am performat niciodată la ştiinţele exacte.

Altfel, nu sunt deloc ignorantă în domeniu şi-aşa se face cam fost de multe ori întrebată dacă sunt medic sau, mai amuzant, ce specialitate medicală am. Unii oameni scriu uşor, alţii greu sau foarte greu. Mie-mi trebuie starea. Dacă ea vine, atunci nu-i pot sta-n cale. Trebuie să iau stiloul şi să-ncep. Da, sunt old school, scriu cu peniţa, am călimară. Şi nu doar una. De-aia am mereu cu mine cel puţin o agendă. Oriunde-aş fi, dacă apare gândul, mă opresc din orice şi notez. Chiar dacă am un scris ilizibil şi pentru mine şi, Doamne!, greu mai descifrez ce-am vrut să scriu. Sigur,

Despre ce îți place să scrii? Citeam despre tine că „ți-ai dat seama că nu ești bună de poetă”. Proza este altfel? Sau mai degrabă stilul de presă?

Fac publicistică de douăzeci de ani. Am scris cronici literare, plastice, am făcut mult peste o sută de interviuri cu marile personalităţi ale culturii române contemporane, am scris teorie literară etc. Ca orice copil, am fost atrasă de poezie. Dar la 15 ani am renunţat. Ca să poţi scrie, trebuie să-ţi şlefuieşti instrumentele. Iar ca să faci asta, e absolut obligatoriu să citeşti. Iar eu, care citesc de la cinci ani, am decis în adolescenţă că voi acumula şi voi începe să scriu literatură, care umblă prin mine de când am deprins conştiinţa de sine, când voi simţi că s-a decantat suficient.

Proza este ceea ce mă reprezintă pe mine în acest moment de viaţă. Ne stăpânim reciproc, cu diferenţa că ea mai are crize de monarhie absolutistă.

Pagina 5 – România Ta Diaspora Eu sunt incomparabil mai înţelegătoare cu doamna proză.

Povestește-ne despre cartea pe care o vei lansa la Târgoviște pe 5 septembrie, Prospect de femeie. De ce ai ales să lansezi și aici după ce deja ai lansat la Bookfest, la Cărtureşti Verona și la Cărtureşti Constanța? „Prospect de femeie“ este un volum de proză scurtă, scrisă în ultimii patru ani. Am „construit“ această carte pe modelul cocteil: oricine o va cumpăra şi va-ncepe s-o cotească să se regăsească măcar în zece povestiri. Sunt scrise în stiluri diferite, abordează teme absolute distincte.

Cartea asta e un caleidoscop de trăire umană. Cristina, aceasta, de acasă, este cea mai importantă lansare pentru mine. Am ales acest moment fiindcă am vrut ca lansarea să fie parte a Zilelor Cetăţii Târgovişte. Tu ştii că eu nu pot face încă faţă gândului că voi sta în faţa părinţilor mei, oamenii pe care-i iubesc, îi respect şi-i admir? Şi-a tuturor apropiaţilor mei, a oamenilor pe care nu i-am văzut de 22 de ani, de când am plecat de-acasă. Chiar nu ştiu ce-o să fac cu emoţiile, dar nici nu-mi fac planuri, cum va fi, tot autentic o să fie. Dacă o să plâng, foarte bine, e normal să plângi când eşti copleşit.

Cum te raportezi la Târgoviște? Mai ai legături aici sau este pur și simplu locul nașterii.

Târgoviştea este locul creşterii mele, al formării mele. Mam născut la Potlogiul brâncovenesc, deci tot în judeţul Dâmboviţa, şi-am crescut la bunici în primii şapte ani.

Aşadar, pentru mine, cei şapte ani de-acasă sunt reperul inalienabil de fericire în libertate. Apoi, am venit la şcoală, la părinţi, la Târgovişte. Şi-am stat aici toţi cei 12 ani de şcoală. Legăturile mele cu oraşul sunt inextricabile, aici trăiesc părinţii mei. Pentru mine, Târgovişte înseamnă acasă. Aici sunt amintirile mele de şcoală, prietenii vechi, colegii, minunaţii mei profesori. Am prieteni foarte apropiaţi de peste 25 de ani.

Fiind o cititoare, dar și o scriitoare, spune-mi ce crezi că pierd tinerii din ziua de azi care nu mai citesc. De fapt, aș vrea un mesaj din partea ta către ei, un mesaj prin care să-i faci să înțeleagă ce s-ar schimba în viața lor dacă ar citi.

Dă-mi voie să iubesc această întrebare, dă-mi voie să te admir pentru ea şi să-ţi mulţumesc. De când o aştept! Să ştii că ei îşi iau informaţia pe alte surse. Marele profesor Solomon Marcus spunea că ei nu sunt mai puţin inteligenţi decât generaţiile care au citit asiduu, numai că sunt mai puţin organizaţi şi mai neliniştiţi. Eu sunt mamă şi-am văzut lipsa de interes pentru citit a copilului meu, în primii ani din şcoala primară. Şi-am pisat-o, Cristina, să citească.

Efectul a fost invers. Cu cât insistam, cu atât se-ndepărta.

Procultura/ interviu Aşa c-am vorbit cu alţi părinţi, care au copii mai mari, şi mi-au spus că dragul de carte vine un pic mai târziu la generaţiile noi. Uite, acum tocmai a terminat „Călătoriile lui Gulliver“. A mers greu cartea, a durat ceva, dar a dus-o la capăt şi i-a şi plăcut. Internetul, în toate formele lui, şi vorbitul cu orele la telefon îi fac pe copii candidaţi perfecţi pentru scolioză, ca să vorbim despre o boală fizică, stand ei cocoşaţi tot timpul, atenţi la display-uri, şi le diminuează atenţia şi concentrarea. În materie de informaţie, vor tot fast-food. Rada, copila mea, m-a-ntrebat: „Mami, dar de ce-mi tot spui tu mie să citesc? Ţi se pare că sunt proastă?“ I-am răspuns aşa: „Nu, frumoasa mea, nici vorbă. Numai că asta e singura dependenţă bună din viaţa unui om. Nu există măsură în ce priveşte cărţile. Şi ştii de ce? Pentru că ele te duc în lumile lor şi, în timp ce fac asta, deschid în tine lumi despre care nu ştiai. Întreaga ta înţelegere asupra vieţii se schimbă de la carte la carte. E felul în care omul se înnoieşte tot timpul. Şi se descoperă fără să se sperie vreodată. Lectura te creşte cu adevărat mare. Ştii ce e cartea? Cea mai fidelă oglindă de hârtie, desenată cu litere.“ Care este cel mai mare vis pe care încă nu ți l-ai împlinit (personal sau profesional).

Personal? Că n-am călătorit cât mi-aş fi dorit. Profesional?

Că se bat astea două romane-n capul meu şi deocamdată na câştigat niciunul războiul, să se-aştearnă odată-n pagină.

Dar nu le-aş numi vise, să ştii. Ci numai dorinţe punctuale.

De fapt, n-am nicio neîmplinire. Tot ce-a fost a trecut prin mine; nimic pe lângă. Iar ce-i mai bun de-acum va să vie.

Pagina 6 – România Ta Diaspora

Eveniment

“Soarele a zâmbit și el, înălțându-se pe bolta

Eveniment pro românesc în Toscana, Abetone Daiana Dron student, Miane

cerească deodată cu sufletul românesc izvorât din inimile adunate laolaltă.”

Adrian Melicovici scriitor, Miane

Totul despre acest eveniment, citiţi în următoareler patru pagini

“ Giornate di Amicizia RomenoAbetonesi ” ( Zilele prieteniei românoabetonese). În perioada 6-7 septembrie 2014, a avut loc în Italia, la Abetone, o frumoasă stațiune turistică din regiunea Toscana, evenimentul româno-italian intitulat Giornate di Amicizia Romeno- Abetonesi ” ( Zilele prieteniei româno- abetonese).

Organizarea și evenimentul în sine au fost fără reproș, prin implicarea maximă a CASCRI, președinte Leontin Cojocea, respectiv CNCRI, președinte Ștefan Stănăşel, ambii prezenți în mijlocul evenimentelor. Inițiativa a fost o demonstrație clară despre cum se poate face imagine țării noastre, una pozitivă, de către români inimoși.

Autoritățile locale au fost prezente prin deschidere și sprijin plus prezență la nivel maxim. Astfel, primarul din Abetone, Giampiero Danti a fost prezent de la început până la sfârșit Vorbim despre un moment emoțional care pe parcursul a între românii adunați din mai multe regiuni ale Italiei, de la două zile, ba chiar mai mult, a creat o amintire de neuitat dar și premisele unei colaborări viitoare strânse la nivel nord la sud și de la est la vest. local între români și italieni.

Important: evenimentul a fost organizat și susținut intens de românii mai sus nominalizați fără ca aceștia să dețină vreo Astfel, nimeni nu s-a erijat în reprezentant al României, dinspre partea română. Au vorbit faptele și desfășurarea funcție publică în structurile statului român evenimentelor.

Pagina 7 – România Ta Diaspora S-au făcut schimburi interculturale, de tradiții, obiceiuri și idei, ori propuneri pentru ca turismul românesc și imaginea României să aibă de câștigat. ”E abia începutul“, a spus președintele CASCRI, Leontin Cojocea. Ștefan Stănăşel, președintele CNCRI, a luat la rându-i cuvântul, vorbind concis despre frumusețea și necesitatea cunoașterii valorilor românești, integrarea noastră în societatea italiană.

Eveniment pentru a crea o legătură între români și italieni, relevând importanța tradițiilor noastre și arătând că Abetone este totodată și o modalitate de a arăta cum se face turismul românesc, mai exact evenimentul aduce și premisa unui sprijin reciproc, în scopul promovării locurilor noastre, turismului românesc.

Mai mult, în finalul evenimentului, spre seară, Ștefan Stănăsel a reamintit faptul că românii reprezintă cea mai mare comunitate de cetățeni străini care trăiesc în Italia: “Limba română este a doua limbă vorbită în Italia, suntem cca două milioane de români aici”, a concluzionat președintele CNCRI.

Leontin Cojocea, a propus să se facă în Abetone cursuri de schi pentru copiii români, aceștia putând fi campionii de mâine ai lumii.

Media nu a fost uitată, Leontin Cojocea și Ștefan Stănăşel mulțumind jurnaliștilor prezenți pentru participarea la eveniment, nominalizându-i pe toți, împreună cu publicaţiile sau televiziunile pe care le reprezintă.

Administratorul hotelului Miramonti, românul Ion Gabriel Gheorghiță, a avut un aport consistent nu numai prin susținerea ideii evenimentului dar și prin modul în care a știut să fie gazda zecilor de delegați români prezenți ca și colaborarea cu autoritățile locale. În primăria din Abetone, primarul Giampiero Danti a urat bun venit celor prezenți, alături de consilierul Valentina Santi, reamintind faptul că Abetone este o localitate care a făcut istorie în sportul de iarnă, mai ales la schi.

În acest sens au fost prezenți în sală excampionii la schi, unii deja intrați bine în vârsta a treia, cum ar fi Celina Seghi e Paline Milianti. Ștefan Stănăsel, a spus în intervenția sa că acest eveniment constituie o ocazie

Pagina 8 – România Ta Diaspora

Eveniment

ABETONE, 2014 Ce s-a văzut și auzit aproape că a tăiat răsuflarea.

Imaginea făcută românilor și României la Abetone, în numai două zile, fără sprijin oficial românesc, ci doar prin aportul unor lideri de asociații românești, a unor români frumoși, a fost una greu de imaginat dar un precedent excelent ca exemplu de urmat pentru toți românii.

Pagina 9 – România Ta Diaspora În prima zi, la amiază şi seara au avut loc două spectacole unde români și italieni au evoluat pe scenă, s-au redat două filme de prezentare a locurilor noastre atractive, primul dintre ele fiind despre Abetone iar dinspre partea română fiind prezentat autorităților un film de promovare a imaginii României care a emoționat publicul.

Eveniment românească.

Aflat la microfon, înainte de a porni proiecția filmului promoțional al țării noastre, Leontin Cojocea, vizibil emoționat, a spus că este greu să prezinți România, imposibil, la cât e de frumoasă ( nota redacției). Liderul român a rostit emoționat în italiană, în fața audienței, în sala plină de români și italieni dar și printre ropote de aplauze: Doamnelor și domnilor, las imaginile să vorbească, vă prezint România, cum mie îmi place să o numesc, GRĂDINA LUI DUMNEZEU!

Marian Vijoi, un tânăr interpret de muzică populară care a impresionat la Abetone, alături de Gabriela Băncilă şi Ansamblul Dorului

Primarul Giampiero Danti a întins alături de executivul primăriei mâinile către noi, a fost chemat de CASCRI și CNCRI să ne redescopere frumusețea obiceiurilor noastre românești și dacă ar fi să așezăm ceva în ramă din acest eveniment, cu adevărat eveniment, de la Abetone, atunci ne-ar trebui o întreagă expoziție a trăirilor și mândriei pe care cei prezenți au simțit-o când au știut și mai bine că NOI SUNTEM ROMÂNI.

Ziua a doua a manifestărilor a continuat cu o incursiune pe versanți, acolo unde primarul Danti a explicat câteva lucruri și a și arătat participanților locuri încărcate de istorie și mai ales glorie a multor campioni.

Românii au fost împreună, mai uniți ca niciodată, pentru ei și pentru dorul lor niciodată stins de țară, obiceiuri și tradiții. S-a zâmbit, s-a glumit s-a și dansat puțin dar știți ceva?

Mai înainte s-au oferit motivele pentru așa ceva. România trebuie ajutată. De noi, oamenii, acea societate civilă unde lucrurile frumoase își fac loc printre cele mai frumoase amintiri. Iar la Abetone, oameni adevărați și-au împreunat mâinile și puterile pentru a demonstra că da, se poate.

Plimbarea pe Valea Luminii din ultima zi ca și urcarea pe înălțimile munților din Abetone nu a fost o excursie propriu zisă, ori o întâmplare.

A fost o nouă demonstrație despre cum se află lucruri frumoase despre români, despre cum descoperim cât muncesc conaționalii noștri și era normal ca la fața locului, să vedem cu ochii noștri până unde se cațără ei în sezon ca să muncească.

Era necesar să fie aureolat acest doar început de colaborare în interesul ambelor părți, italiene și

Surpriza pregătită la finalul evenimentului de cei doi organizatori, Leontin Cojocea și Ștefan Stănăşel, s-a lăsat doar puțin așteptată: însuși ministrul delegat al românilor de pretutindeni, Bogdan Stanoevici, a intervenit telefonic din România, toți cei prezenți în sala hotelului, italieni și români laolaltă, ascultându-i îndemnul de la fi uniți ca acum pentru totdeauna.

Ecoul evenimentului a ajuns deci până pe meleagurile maramureșene de unde a transmis ministrul cuvintele sale. Și o altă surpriză, a fost cuvântarea scurtă a tânărului pianist român, Diego Raica. Matur în gândire, el a vorbit peste așteptări de frumos despre propriile impresii, frumoase, create acolo. A surprins întreaga audiență prin cuvintele sale, rostite fără greșeală, fără să se abată de la a spune lucrurilor pe nume și fără să uite prin intervenția sa de importanța celor trăite acolo și văzute.

Pagina 10 – România Ta Diaspora

Prodiaspora

Încălzirea globală la Londra: ”Nenorocitule, mi-ai distrus mașina” “Când eram mic nu credeam că voi ajunge vreodată în Londra, deși mi-aș fi dorit... Mi se părea foarte departe și prea greu de atins acest vis... Mă fascinau poveștile despre bătrâna capitală... Se spunea că acolo plouă la ore fixe și musai de trei ori pe zi: dimineața, la prânz și seara... Că este ceață mai tot timpul, de nici nu poți vedea să mergi la doi pași... “

Că oamenii sunt foarte politicoși, plini de calm și respect...de fapt, cei mai politicoși de pe fața pământului...Iar de calmul tipic englezesc, oare cine nu știa?!? Mai auzisem că în Londra sunt numai lorzi englezi, îmbrăcați în frac, care-și scot întotdeauna jobenul în fața doamnelor (și nu numai)... ”Ce bine trebuie să fie acolo”, mă gândeam eu... Și anii au trecut și m-am trezit chiar acolo unde îmi doream... M-am mirat tare când am prins vreo două luni fără strop de ploaie însă, am zis că e de la stratul de ozon: ''poate că s-a schimbat clima''...Când n-am văzut ceața timp de un an, am crezut același lucru: ''sigur e de la topirea ghețarilor!''

injurii...M-am uitat pe bancheta din spate, copilașul zâmbea liniștit, în ciuda istericalelor bunică-sii...probabil, era obișnuit...

Aici, în asemenea cazuri, de tamponări ușoare, nu este necesar a se chema poliția, se schimbă doar datele personale, ale mașinilor și ale firmelor de asigurări. Văzând însă că nu o pot scoate la capăt cu nebuna, am pus mâna pe telefon - stând în dubii - unde să sun, la poliție sau ambulanță... Am ales prima variantă, că doar nu era nimeni accidentat.

Asta, până am avut accidentul...Cum care accident?

Accidentul de mașină... Era o zi normală, o duceam pe soția mea la servici, nici nu schimbasem bine două străzi că în fața noastră, fără să îmi dau seama de ce, o altă mașină frânează brusc și violent...

N-am mai putut evita coliziunea și am tamponat-o...''Asta e'' - mi-am spus - ''se mai întâmplă''... Mă dau jos, calm, de la volan și merg înainte, cu gândul să schimb detaliile de la asigurări cu celălalt șofer...

Buuun...numai că din celălalt vehicul coboară o bătrână, englezoaică get-beget, care își pune mâinile în cap și începe să strige ca din gură de șarpe și să se prefacă a plânge, de ziceai că i-a murit vreo rubedenie: -''Nenorocitule, nenorocituuuule, mi-ai distrus mașina!!!''

-''Iertați-mă, doamnă, dar ați pus o frână teribilă...așa, din senin...nu vă faceți griji, asigurările vor rezolva totul...Accidentele se întâmplă...

Să fiu sincer, mașina babei avea doar două mici zgârieturi, a noastră era un pic mai mult ''boțită''.

-'' Nemernicule, nu ai văzut că am nepoțelul în spate? L-ai traumatizat!!! Lasă că îți arăt eu ție, vei avea de-a face cu băiatul meu!'' Și s-a așezat pe o bancă din apropiere, apelând un număr pe mobilul din dotare, continuând să urle și să îmi adreseze

Nu trec mai mult de câteva minute și, în scrâșnete de roți, oprește un jeep, din care coboară val-vârtej un englezoi în tricou și-n bermude, tatuat din cap până-n picioare (după cum arăta, nu m-ar fi mirat să fie tatuat până și pe limbă).

Alte înjurături, altă distracție...Numai că acesta, pe deasupra, încerca să îmi explice că știe el câteva scheme de karate, învațate (pesemne, de la televizor) de la Chuck Norris.

Căutam, din priviri, cel mai apropiat gard, să îi arăt cum se face un ''masaj'' pe la noi, cu o ulucă...Uitasem pentru o clipă că aici nu prea există garduri, așadar, n-a avut noroc...Numai bine c-a sosit și poliția și l-a calmat pe karatist... Și uite-așa căzusem eu pe gânduri și-mi tot spuneam: ''Uite, domne', ce poate face încălzirea globală din săracii oameni...Cum au fost și cum au ajuns...''

Pagina 11 – România Ta Diaspora

Prodiaspora

Doruri nestinse... ”Am atâtea de povestit, ....zise ea cu voce seacă și cu ochi trişti . Este o femeie încă frumoasă, cu fața tristă și ochi blânzi de culoare verde smarald, părul de culoare blond cenușiu, de statură medie, corpul zvelt și bine proporționat, se pare că este o femeie bine îngrijită, elegantă, puțin orgolioasă, se observă asta după felul în care se exprimă ; emană atâta blândeţe și atâta bunătate, încât simți asta din vocea blajină cu care îmi povestește, amintindu-și cum și de ce a venit în Spania ... ”

Am luat această hotărâre dupa multe zile și nopti de gândire, devenise pentru mine un subiect care nu-mi dădea pace, era ca un coșmar...nu mă puteam despărți de familie, de copii, fiind parte din mine; nu am fost despărțiți niciodată și doar gândindu-mă la acest cuvânt, "despărțire "mă lua groaza! ....

Primisem un telefon de la o amică de-a mea, care locuia în Spania de 6 -7 ani, împreună cu copiii și soțul, lucra permanent și prospera pe an ce trecea; ţineam legătura cu ea în limita timpului și a creditului de pe telefon. Mi-a propus într-o zi să merg în Spania să muncesc, știa că am multe datorii și că soțul meu nu mai are job de câțiva ani și că mă descurc foarte greu, mai ales că, copiii au crescut și că cerințele lor sunt din ce în ce mai mari.

Aveam o slujbă frumoasă și câștigam bani frumoşi, însă datoriile bancare nu le mai puteam plăti singură, apoi datoriile casei, mâncarea de zi cu zi, îmbrăcăminte și încălțăminte pentru toți patru, rechizite școlare și multe altele.

Mi-aș fi dorit ca eu să rămân acasă, ca o mamă grijulie și iubitoare și să plece soțul meu să lucreze în străinătate, însă, în acea perioadă, nu se mai găsea de lucru pentru bărbați, așa cum a fost cu ani în urmă, când bărbații erau cei care plecau să lucreze afară, pentru un trai mai bun și o viață fără lipsuri și fără datorii, așa că ...nu aveam altă soluţie, eram pe zi ce trece mai ispitită de această propunere a prietenei mele. Îmi era foarte greu să le spun copiilor că am hotărât să plec, deși, fiul cel mare era încântat, însă cel mic nu vroia să audă de această plecare, pentru el suna ca și cum aș fi plecat pe un drum fără întoarcere … " Câteva lacrimi, dezordonate, au început să i se rostogolească pe obrajii îmbujorați de trăirea emoțională a amintirii acelor clipe ...se citesc pe chipul ei tristețea și emoția covârșitoare. ,,Într-o seară, mi-am luat inima-n dinți și mi-am găsit curajul necesar pentru a vorbi cu copiii; le-am zis amândurora că vreau să le spun ceva

Liliana Găvăneşteanu scriitor, Madrid

foarte important, care ne va scoate din viața asta plină de neajunsuri. Amândoi mă priveau cu ochi miraţi și întrebători: ...oare ce planuri o fi pus la cale mama?... Știau că în cele mai multe cazuri dificile pe care le întâmpinam, găseam mereu câte o soluție ingenioasă, de a ieși la liman. Se bazau mult pe mami și aveau mare încredere în mine, ne făceam multe planuri și visam împreună la o viața îmbelşugată și liniștită, la o căsuță numai a noastră, unde să troneze pacea, liniştea, întelegerea, dragostea, credința și bunăstarea. I-am crescut de mici cu teama de Dumnezeu, în pilde și rugăciune, împreună ne rugam și citeam tot felul de întâmplări și povestioare creştine.

Puiuțul cel mic, m-a luat de gât și s-a cuibărit la pieptul meu, aşezându-se pe picioarele mele, mă privea drept în ochi, cu ochişorii lui rotunzi, verzi-albaştri, aproape că îmi tăia respirația doar uitându-mă la el...avea doar 13 ani, trecea în clasa a VIII-a, și mergea destul de bine la școală, eram mulțumită de ei amândoi, cel mare luase examenele la Breaza, pentru Academia militară și urma să facă instrucția; având medie mare, l-au detașat la București, foarte aproape de casă. ( va urma)

“ Puiuțul m-a luat de gât și s-a cuibărit la pieptul meu...”

Pagina 12 – România Ta Diaspora

Procultura

Poem final pe frunze de arţar ... zâmbetul tău - o frunză memoriei furată …

Irina Lucia Mihalca poet, Bacău Totu-i o trecere spre ceva, un sens ascuns vederii noastre opace, doar visul mai ridică, uneori, voalul Tăcerii, şi, uneori, simţurile ne cern clipe din adevărul luminii. Oare dacă am ştii "tot adevărul" am mai trăi cu adevărat clipa?

Ne-am plimbat ameţiţi de visul neştiut din noi, de chemarea sufletelorpereche, de întregul din noi pe cărările toamnei, pe străzile ei, privindu-ne, căutându-ne, simţindu-ne, respirândune, ştiindu-ne.

Era ţipătul mut al trăirii noastre de dincolo de vălul Uitării, era ecoul ce a străpuns bariera Timpului, era vibraţia ce a pulsat secole în aşteptarea revederii, a regăsirii?

Ne-am regăsit şi ne-am pierdut pentru o întâlnire viitoare fără bariere timp-spaţiu? Ne pierdem aici ca să ne regăsim dincolo de voalul Tăcerii? Să fie acesta preţul răscumpărării clipelor noastre viitoare de eternitate, însoţite de durerea dorului, de vidul interior, de golul pustiu? Va compensa acum ceva până şi pentru atunci? Şi dacă ne vom pierde definitiv în universuri paralele, chiar dacă transparente, impenetrabile, indiferente la chemarea noastră? Să fie asta pedeapsa supremă?

Să fie cineva atât de indiferent, de crud, la sunetul iubirii sau tăcerea nu ne aude, nu aude, ea doar priveşte pasivă totul, indiferentă la ruga muritorilor?

Putem doar s-o lăsăm pe Sophia să nască noi emanatii prin visul ei etern.

Misterul învăluie visele tale, o lume singulară unde puţini au acces.

E posibil să fie o graniţă atemporalspaţială, e posibil să simţim intuitiv

Tremură în cădere frunzele arţarului din faţa ferestrei mele, tremură, plâng şi se duc îngălbenite în tăcerea singulară, în lumea Uitării de unde nimeni nu ştie nimic.

Rând pe rând, pe şoaptele vântului Timp, vor pleca toate.

Inconştienţa face să palpite ultimele lor clipe de vrajă, freamată, dansează, plutesc agăţate firav de firul subţire de viaţă, se leagănă aninate de vise irealizabile, ca, mai apoi, să se desprindă în dansul final, iluzoriu. aceasta, dar încă să ne fie blocat accesul la amintiri, accesul vederii celeilalte realităţi, o altă lume care nu se întrepătrunde cu asta, o altă realitate şi puţine graniţe sau porţi dintr-una în alta. Totul e emertic pentru a nu perturba, a nu distruge nimic, mi-a şoptit un djin, un spirit al pământului ce mi-a aparut din senin la chemarea gândului meu trecând dintr-o formă vagă în altă, pe măsură ce i se schimba dispoziţia într-un pastel de nuanţe.

Sufletele voastre sunt izvorâte din Începător. Marele înşelător nu poate crea nimic, deşi el pretinde asta. El este un arhon. Poate doar să mimeze. Toate trei râurile au fost înşelate de marele arhon. El este marele înşelător şi-şi ia puterea de la cei pe care i-a înşelat,de la cei care cred că el este creatorul, Începătorul.

Dar el nu este. El este marele arhon. Arhonii îndeamnă oamenii spre greşeli, până în punctul în care aceştia nu se mai pot îndrepta singuri.

Atunci, oamenii încep să creeze răul, pentru că asta e natura lor. Ei sunt creatori şi au fost induşi în eroare de către înşelători.

Oamenii sunt încă influenţaţi de înşelători caci răul nu a existat, până când nu l-au creat oamenii. Oamenii pot crea răul, sau pot crea opusul său, creând opusul răului, schimbând gândurile. Arhonii trăiesc în gândurile oamenilor, nu sunt spirite adevărate. Sunt fiinţe mentale, multe dintre ele create de oameni ca forme-gând. Ei sunt cei care se hrănesc cu energia gândurilor şi a sentimentelor, cu atenţia pe care le-o acordă oamenii, nu sunt spirite adevărate şi vor înceta să existe, dacă nimeni nu le va mai da atenţie. “ Oamenii pot crea răul, sau pot crea opusul său, creând opusul răului, schimbând gândurile.

Pagina 13 – România Ta Diaspora Dar ei pot mima şi pot lua diferite forme. Oamenii vor avea întotdeauna puterea pe care ţi-o poate da faptul de a alege, pentru că oamenii sunt creatori; dar dacă vor permite arhonilor să le influenţeze gândirea, vor alege greşit.Şi atunci cine sau ce este Începătorul? Nimeni nu ştie! Această este Marea Taină, căci Începătorul sălăşluieşte Pretutindeni.

Procultura dincolo de vis.

Poate nu degeaba paşii ne-au purtat la prima noastră plimbare, după o serie de străzi, spre acea băncuţă, spre acel loc. Un indiciu ce trebuia să ne atragă atenţia, să ne spună ceva...

Doar acolo ai reuşit să fii tu însuţi. Pe acea băncuţă ai reuşit să-ţi deschizi inima, sufletul, să redevii tu, să simţim împreună, fără cuvinte, intuitiv, totul... încă nu avem acces, vălul este, încă, opac privirilor noastre.

Astfel ai aflat continuitatea trecerii, a faptului că nimic nu e ilogic sau întâmplător, ai recunoscut-o pe Selma sau Ateh sau sufletul tuturor eu-rilor ei.

Începătorul produce emanaţii, pentru că asta e natura lui. El nu are intenţii creatoare. Oamenii fac asta. Începătorul doar există. Acel dumnezeu personal este propriul vostru suflet, partea voastră nemuritoare. Voi, oamenii, aţi creat-o, în lungul vostru drum prin eternitate. Spre deosebire de arhoni, individualitatea voastră sufletească este spirit adevărat şi trăieşte întotdeauna în lumea spiritului.

Este parte din visare şi, de aceea, visează întotdeauna. Individualitatea îşi visează visul său. Când vă rugaţi Dumnezeului atotputernic, de fapt vă rugaţi vouă înşine. Vă rugaţi sufletului vostru, Sinelui vostru Superior, Divin. Aşa iau naştere adevăraţii zei.

Voi, oamenii însufleţiţi, sunteţi Sine-Dumnezei în devenire.

Iar când visaţi, aceea este, de fapt, visarea Sinelui vostru Superior... şi, astfel, djinul, manifestare a acelei mari puteri spirituale, pe care gnosticii au numit-o Sophia, şi-a luat rămas bun, căci era aşteptat dincolo de deşerturile Egiptului.

Oare care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt, din iubirea faţă de aproapele?

O fi asta o noua dezordine a … sau o tentaţie inocenţă în lunile amare ale vieţii?

Ai să-mi spui mâna destinului sau imposibila uitare, că inima e un vânător singuratic într-o euforie perpetuă a hoţilor de frumuseţe!

Cad şi se scutură frunzele străpunse de lacrimi de ploaie.

Oare ultimul lor strigăt e auzit de copacul Timp?..E toamna lor din urmă?

... Acesta e adevăratul Sfârşit! Ştii şi tu că am fost sau poate încă suntem acolo sau dincolo vederii voastre,

Pagina 14 – România Ta Diaspora

România în imagini

Pagina 15 – România Ta Diaspora

România în imagini

Palatul Culturii, Iași

Turnul Chindiei, Târgoviște

Pagina 16 – România Ta Diaspora

Istorie

SULINA- orașul primei Comisii Europene Atestată în jurul secolelor VI-VII î.Hr, ca meleag al tracilor cimerieni, orașul Sulina este cunoscut ca fiind unul dintre cele mai vechi așezări din țara noastră, având o vârstă de aproximativ 2 700 de ani.

Roxana Dima jurnalist, Bologna

Drumul apelor de la galerele genoveze la Imperiul Otoman “Sulina este un oraș și un port liber în județul Tulcea, Dobrogea, la extremitatea esticã a României, în Delta Dunării, în punctul de vãrsare al brațului Sulina în Marea Neagră. o populație de 3.663 deSulina nu este legatã direct de rețeaua de drumuri din România și poate fi atinsã numai pe calea apei, fie pe Dunãre, fie pe Marea Neagrã”. Asa este prezentata Sulina în celebrul site Wikipedia. În tomurile istorice, Sulina are o întreagă poveste, începând cu apariția coloniilor grecești de pe malul Pontului Euxinus și continuand cu 1000 de ani mai târziu, când în acest loc se afla granița dunãreanã a Imperiului Roman. Astfel, arhivele prezintã Sulina începând cu perioada bizantinã, când a fost menționată de către Constantin Porphyrogenetul care pomenește în lucrarea sa “De Administrando Imperii”, cu numele de Solina. Chiar în vechea bibliotecă a celebrului Palat al Dogilor din frumoasa Veneție există prezente hărți portuare și de navigație din secolele XIV și XV întocmite de Pietro dar și de cărturarul Dimitrios Tagias.

Dar cele mai multe informații despre Sulina se găsesc din timpul Imperiului Otoman, când turcii alegeau drumul spre Constantinopol prin brațul Sulina, singurul navigabil la acea vreme.

Uzina care alimenta cu apă potabilă orașul a fost adusă în 1897 și este funcționabilă și astăzi. Multe s-au făcut la acea vreme în acest oraș înconjurat de ape, foarte frumos dar și misterios.

La acea vreme existau peste 7 consulate a diferitelor țări europene, un teatru cu 3000 de locuri iar în fiecare dimineață vedeau lumina zilei câteva periodice publicate în diferite limbi. Mulți dintre cei care au fost angajați aici au rămas pentru totdeauna, martore fiind pietrele funerare din cimitirul internațional al orașului.

Palatul Comisiei Europene a fost construit în formă de E și în timpul celui de-al doilea război mondial a fost distrus de către bombardamentele rusești în proporție de 80%.

Cei care au înființat această Comisie și-au adus familiile și au ramas pentru totdeauna pe aceste meleaguri.

Datorită confluențelor comerciale din această zonă, Sulina a devenit imediat un oraș cosmopolit beneficiind la acea vreme de cele mai moderne tehnologii urbane, precum linia telegrafică, telefonică și de primul generator electric adus de Charles Hartley care va ilumina Palatul Comisiei Europene în care în zilele de sărbătoare se țineau celebre baluri și serate.

În tomurile istorice, Sulina are o întreagă poveste

Pagina 17 – România Ta Diaspora

Istorie

Poveștile Sulinei cu pirați si prințese ( continuare din pagina precedenta)

Pe lângă sediul Comisiei Europene, celebrul far și catedrala "Sfinþii Alexandru ºi Nicolae", ctitorie a regelui Carol I, Sulina se poate “mâdri” și cu cimitirul internațional care se poate compara cu un muzeu în aer liber, deoarece aici se găsesc lespezile funerare ale majorității angajaților comisiei, dar și a unor personalități precum: Ghiorghios Kontoguris, un pirat grec, celebru în secolul al XIX-lea, care atrãgea navele pe uscat ºi le jefuia, a prinþesei Ecaterina Moruzi, nepoata lui Sturza Voievod, Isabelle Jane Robinson, moartă de tânără la numai 28 ani în urma coliziunii vasului SS Kylemoor. În urmă cu câțiva ani alături de aceste pietre funerare au mai fost adăugate alte trei imaginare în memoria celor trei scafandri americani care s-au înecat în apele tulburi ale Dunării în momentul rafluării celebrei nave Rostock. Și istoria despre acest loc al Deltei, binecuvântat de Dumnezeu, poate continua cu multe povestioare depănate de bătrânii localnici și pescarii care au mai rămas în zonă...

Sulina Veche...si membrii CED 1870

www.diasporatv.eu

Partenerii nostri media

Pagina 18 – România Ta Diaspora

Români în lume

Octavio, campion european, vrea imnul României pe podium Undeva, nu departe, deși tot un fel de capăt al lumii este, un copil frumos, privește la ultimele medalii. Nu, nu au șnururi de tricolor românesc pe ele. Au cam trecut vremurile când acasă, în țara lui de origine, răsuflai fericit că da, ai făcut ceva pentru ea. Nu e ceva generalizat, e doar un caz între alte cazuri. Deschisă și fericită să vorbească despre copilul său, mama ni-l prezintă mai bine și deloc subiectiv, decât am face-o noi.

“Nu ai cum să nu visezi la fericirea copilului tău. Nu ai cum să nu plângi din lacrimi pentru lacrimi de bucurie când zâmbetul lui strălucește precum curcubeul dorințelor. Nu ai cum să te abții să nu strigi din dor și iubire de mamă pentru așa ceva, oricât ți-ai acunde de mult trăirile.” un material de Adrian Melicovici Vedeți, e mai ușor dar uneori și corect să lași sufletul cuiva să vorbească despre un suflet rupt tot din el.

Minunile lumii ne sunt enumerate mereu, ca niște puncte de referință ale istoriei și atracției. Dar despre minunile dintre noi, de câte ori se scrie și se vorbește atunci când este chiar necesar? Nu ai cum să nu te molipsești de emoția mamei. Nu ai cum să nu afli ce înseamnă adevăratele valori atunci când privești în ochii unui copil care ne dezvăluie o dorință uimitoare deși normală: să audă odată imnul țării în care s-a născut atunci când urcă pe podium.

Nu ai cum să nu visezi la fericirea copilului tău. Nu ai cum să nu plângi din lacrimi pentru lacrimi de bucurie când zâmbetul lui strălucește precum curcubeul dorințelor.

Nu ai cum să te abții să nu strigi din dor și iubire de mamă pentru așa ceva, oricât ți-ai acunde de mult trăirile.

Mai bine dă frâu liber strigătului din adâncul ființei tale, omule bun, și adu-ți aminte de copilul din tine pentru copilul tău, pentru copiii noștri.

Este acel sentiment nu de patriotism populist când scriem aceste rânduri ci de simțire părintească. Octavian are numai 14 ani și abia pătrunde în hățișurile adolescenței...în lumea începutului de bărbat tânăr...în

povestea sa mereu la început, nemuritoare și de acum pentru mulți ani, plină de neprevăzut.

Uite, stăm de vorbă cu mama lui și noi, noi care avem mereu ”condeiul ” în mână, oare chiar am putea să scriem această filă mai bine decât ea?

Maricela Tudose: ”Octavian este născut pe 20 Noiembrie 2000, în Bicaz, jud.Neamț. Este mezinul familiei, având încă două surori mai mari. Datorită traiului nu tocmai ușor din România atat eu cât și tatăl lui am decis să plecăm în Italia atunci când el avea doar 4 ani, el ramânând în țară cu surorile lui în grija mamei mele.

Din păcate după 5 ani de la plecarea noastra, timp în care reușeam să ne vedem doar în vacanțele de vară și cele de Crăciun, mama se stinge din viață din cauza unei teribile boli. Din acel moment viața copiilor mei se schimbă fiind nevoiți să își părăsească locul natal, prietenii de joacă și colegii de școală, pentru a veni să locuiască cu noi în Italia. cel moment avea să fie decisiv și pentru noi părinții, pentru că am înțeles că nu ne vom mai putea poate întoarce niciodată să locuim in Romania” (...) În rest este un copil ca toți ceilalalți de vârsta lui,îi place să citeasc, să se joace pe playstation, să iasă în parc cu amici sau să se întâlnească cu ei pentru a juca fotbal.

Pagina 19 – România Ta Diaspora (continuare din pagina anterioară) Visul lui este ca într-o zi să poata participa pentru echipa României să audă măcar o dată atunci când este pe podium imnul național. Dorește ca atunci când va fi mare și va ajunge la un nivel înalt de cunoștințe în ce privește artele marțiale să își deschidă o Academie pentru a oferi și celorlalți din cunoștințele sale, făcându-i să iubească acest sport minunat.

D-na Tudose ne mai dezvăluie prin câteva răspunsuri secrete poate mai demne de prima pagină decât plictiseala tabloidă cotidiană: ” Trăiesc orice moment împreuna cu el, la orice Campionat la care participa îl însoțesc, îi privesc cu ochii în lacrimi orice execuție, mi se oprește respirația până ce aud nota care o primește si nu pot să vă spun de câte ori mulțumesc lui D-zeu ca îi însoțește pașii pe drumul bun. Nu lipsesc nici de la antrenamentele pe care le face la ACCADEMIA KODOKAN ALESSANDRIA sub directa îndrumare a Maestrului GIANLUCA D'AGOSTINO. (...)

Români în lume Un copil vrea să se audă imnul României când urcă treapta aurului câștigat. Un copil dă exemplu de patriotism real, fără să știe prea bine asta dar înțelegând ce cântec trebuie ascultat acolo...

Bate un vânt de primăvară eternă în inima mamei sale. A surorilor. A tuturor pe care-i iubește și-l iubesc. Adie glasul pământului în cea mai frumoasă nevinovăție de copil. Se răcorește la nesfârșit un obraz de mamă fericită și noi nu avem dreptul să i le ștergem pentru că sunt de bucurie, o bucurie care da, poate fi și a noastră. Îți mulțumim Octavio, copilul nostru drag. Îți mulțumim cititorule că ai aflat de o altă minune dintre noi. Nu plângeți prin copilul din voi de care vă spuneam. Toți am vrea să fim fericiți.

Dar totul e relativ. Iar dorințele lui Octavian nu s-au împlinit încă.

Trebuie să fie și ale noastre, o parte, măcar cea cu intonarea imnului țării noastre atunci când el urcă cu dârzenie și în cel mai frumos început de istorie de viață pe treapta succesului.

Octavian este tipul de persoană care pune pasiune în ceea ce face, dorește să învețe tot ceea ce este posibil din această disciplină, de aceea am decis ca anul viitor să îl trimitem în China în vacanța de vară unde va urma cursuri la o Academie de arte marțiale pentru o lună. Nu se va opri aici pentru că el vrea să se perfecționeze și să devină un Maestru de Kung Fu.Va participa la toate competițiile posibile pentru că doar așa va ști nivelul la care a ajuns.

Părintele său ne dezvăluie, cu amar ce se simte, o dezamăgire: ” În România nu a fost televizat nimic despre succesele fiului meu dar realizarile lui cât și ale echipei KUNG FU TEAM ALESSANDRIA din care face parte au fost descrise în ziare on-line TUONONEWS sau ziare locale cum ar fi IL PICCOLO di Alessandria, cât și la televiziunea locală 7GOLD.”

“În România nu a fost televizat nimic despre succesele fiului meu...”

Da, nu a fost televizat nimic, spune mama lui. Nu e important să aducem un român de mare perspectivă și campion european la televizor, sunt mai importante emisiunile cu paparazzi despre vedete despre vedete de carton, despre vestimentația lor provocatoare, deși unele nu știu să îngaime două cuvinte corect ori să ne spună elementare lucruri de cultură generală.

Trăim în epoca reclamei de prost gust, ascunse pe afișe care murdăresc spiritual chipul orașelor. Trăim așa, nepăsători față de cei care-u fost adoptați și apreciați de altă țară...e dureros să afli că în România, nu ai loc de manele, de talk show-uri, de politic...

Am ajuns să ne vedem copiii lăudați în ziarele străinilor, aceleași ziare unde ne temem să nu aflăm ceva urât făcut de conaționali. Uite că nu e chiar așa. Uite că Octavian, ne aduce mândria de părinți și de sufletul românesc.

România TA Diaspora: Scrie-ne despre tinerele talente pe care le cunosti pe e-mail: romaniatadiaspora@gmail.com

Pagina 20 – România Ta Diaspora

Itinerarii

Oglinda sufletului românesc

Lidia Fichiosi moderator radio, Arezzo

UNESCO a realizat, la sfârsitul secolului al XX-lea un Dicționar Internațional de termeni literari ce conține cuvinte aparținând diferitelor limbi ale lumii. Au fost acceptate și trei cuvinte de netradus din limba româna: ”dor”,”doina” și “colinda”. Scriitorul Salman Rushdie consideră că pentru a înțelege o societate, cel mai bine ar fi să privești cuvintele ei intraductibile.

Chiar dacă marele Constantin Noica a fost intrigat de această sumară selecție, încercați să pronunțați doar aceste trei cuvinte: dor,doina,colinda. Sunt convinsă ca veți ajunge cu gândul imediat în România. Suntem legați de țara noastră de un sentiment care depășește orice frontieră sau închipuire, este o stare de fapt și nimeni nu o poate nega, este ceva magic pe care nimeni și nimic nu-l poate elimina.

De această dată, dorul mă determină să vă prezint un itinerariu ce vă va purta în diferite locuri pitorești din România, cunoscute sau mai puțin cunoscute, dezvăluind anumite particularități ale acestora. Pornim la drum de la Litoralul românesc amintind că în afara plajelor tradiționale există și plaje sălbatice ca cele de la Corbu și de la grindul Chituc care fac parte din Rezervația Biosferei Delta Dunării. Cetatea Histria, întemeiată de coloniștii greci din Milet în jurul anului 657 î.Ch., Monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi și apoi un popas la Murfatlar pentru a vizita crama, unde anual poposesc 67000 de turiști pentru degustarea vinurilor.

mistice prin dansul lor.

Dorul mă poartă mai departe cu sine în inima României, îndemnându-mă să privesc către un loc aparte.

Canionul Șapte Scări, denumire care vine de la cele șapte cascade formate datorită rupturilor de perete, un defileu săpat în calcar, în partea vestică a Munților Piatra Mare din județul Brașov. Canionul reprezintă chei săpate în piatră cu o lungime de 160 de metri la o altitudine de 984 de metri. Este de o frumusețe rară iar cea mai înaltă dintre cascade are peste 35 de metri.

Dar dorul nu are astâmpăr și știe că se poate mai mult.

Urmându-i pașii ajung la Lacul Albastru, un monument al naturii, arie protejată de interes Național din județul Maramureș. Este o întindere de apă de formă eliptică, având o adâncime de până la 4 metri și provine din precipitațiile infiltrate în lucrările unei excavații miniere.

Particularitatea sa însă, constă în faptul că își schimbă culoarea în funcție de lumina care bate în el sau de oamenii care înoată, fenomen unic în lume.

Un loc particular este ansamblul rupestru BasarabiMurfatlar, un sit arheologic și complex de mănăstiri din Dobrogea secolelor X-XI, la 15 km de litoral. Complexul este format din camere și galerii săpate într-un deal de cretă și se crede că ansamblul de la Basarabi ascunde prima biserică și primele chilii ale unei mănăstiri de pe teritoriul României. Și tot dorul mă poartă cu pașii săi catre Valea Milcovului, spre satul Andreiașul de Jos, acolo unde se află o rezervație unică în Europa. Focul Viu, așa îi spun localnicii. Aici flăcările ies permanent din pământ, constituind un fenomen rar. Acesta se datorează emanațiilor de gaze care, din cauza soarelui, mențin flacările aprinse iar noaptea, focurile capătă veleităti

Dorul îmi poartă gandul acasă în fiecare zi, în fiecare clipă și numai el știe că mi-e dor și că mă doare.

“Cetatea Histria, întemeiată de coloniștii greci din Milet în jurul anului 657 î.Ch.”

Pagina 21 – România Ta Diaspora

Obiceiuri

Petale de trandafiri

Carina Cesa Sava profesor, Sacile S-a terminat vacanța!

Zilele trecute, prietenii care s-au întors din vacanță din țară, mi-au adus, asa cum se întamplă de fiecare dată, un pachet trimis de cei de acasă. De cele mai multe ori pachetul, nu foarte mare pentru că transportatorul are o listă întreagă de comisioane, conține produse alimentare pe care nu le găsim ușor în țara de adopție! Și chiar dacă le găsim, pachetul acela pentru noi capătă o mare valoare, totul e mai gustos pentru că vine de acasă.

Așa se intâmplă că în ultimul pachet trimis de cumnata mea, pe lângă pungi de vegeta, și de cutii cu aspirine, o cutie cu rahat, și o sticla de plastic de doi litri și jumătate cu vișine în alcol (o adevărată bombă !) am descoperit un barcane, cât cel de muștar, cu petale de trandafiri! Nu, nu e vorba de dulceață, o specialitate oricum pe cale de dispariție, ci de petale de trandafiri frecate cu zahăr și lămâie.

Când deschizi un astfel de borcan din el iese geniul care e gata să-ți îndeplinească o dorință, aceea de a te purta cu gândul în spații și timpuri închise în noi, spații și timpuri de care uitasem cu desăvârșire. prăjiturele demne de zeii Olimpului.

Ani în urmă, în dorul acestor prajiturele demne de zeii Olimpului, am încercat, fără succes, să plantez în curtea casei din Italia, un trandafir de dulceață, varianta rosa Damascena. În faimosul discurs de la balcon al Julietei, Shakespeare afirmă că oricum s-ar numi un trandafir, parfumul lui ar fi același! Îmi pare rău că aici trebuie să-l contrazic pe marele și iubitul Will!

Pentru noi un trandafir, cuvânt de origine greacă, e mai parfumat decât o roză! Oricum nu vom polemiza cu Macedoski pentru că folosește roze și nu trandafiri sub influența marilor poeți occidentali dar și a școlii latiniste.

Rețeta o am de la bunica soțului meu, nu am găsit-o în nici o carte de bucate, puteți să o căutați pe internet că nu e iar bănuiala mea e că descinde direct din bucătăriile curților domnești și era menită să alunge langoarea

domnițelor în timp ce se îndeletniceau cu brodatul sau cu muzica departe de privirile oamenilor de rând!

Rețeta e o alchimie de elemente dintre cele mai nobile într-o proporție desăvârșită în care magia își intră imediat în drepturi prin folosirea numărului trei: trei ouăingredient perfect inițiator de viață, trei linguri de mierechihlimbar lichid, trei linguri de ulei bun de floareasoarelui- tămăduitor de răni și de rele, trei pahare de făină din cea mai curată, un praf de sare- pus să ia aminte la toate gusturile. Din toate acestea se modelează un aluat ce se lucrează bine, (cred că de o astfel de consistență trebuie să fi fost argila din care Dumnezeu a plasmat-o pe Eva!) și se întinde cu sucitorul o foaie groasă cât degetul cel mic de domniță.

Pe latura lungă se pun petale de trandafir formând un covor colorat și parfumat iar restul foii se presară cu miez de nucă tăiat din cuțit, nici prea fin dar nici întreg, exact așa cum vor basmele noastre: nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos...

Terminată această operație, foaia se rulează ți apoi se taie în bucățele de un deget (tot de domniță!) și se pun la copt în tavă în cuptorul încins unde vor crește și vor deveni spirale aromate.

Dar să nu credeți că se termină aici, ba abia acum începe faza care va desăvârși opera! Prăjiturelele se iau una câte una și se îmbracă în miere și nucă rasă fin de data aceasta, la fel cum se pregătesc mucenicii!

Toate acestea au parfum de sfințenie- cei care știu spun că sfinții miros a trandafiri- mierea e dulce și incoruptibilă...

“E vremea rozelor ce mor, Mor în grădini și mor și-n mine Și-au fost atât de viață pline, Și azi se sting așa ușor.”

Al. Macedonski

Pagina 22 – România Ta Diaspora

Buongiorno Italia

Cum e sa fii in familie

Angela Anastasio ( Miane)

„ Să ai posibilitatea de a petrece timpul cu o familie dintr-o altă ţară te face să inţelegi că singurul lucru care ne diferenţiază e locul în care ne-am născut. Experienţa mea a fost aceea de a cunoaşte o prietenă dragă de origine română care, prezentându-mă familiei sale, m-a făcut să mă simt în largul meu, dar mai ales acasă. ( traducerea în română, Daiana Alexandra Dron)

( O tânără italiancă, proaspăt absolventă de liceu în ţara sa, povesteşte simplu frumoasele sale impresii despre o familie de români cunoscută îndeaproape.

România TA.)

"Străinul"întotdeauna a înspăimântat pentru că reprezentă în imaginaţia tuturor, un pericol deseori de evitat.

O comunitate cu multe nuanţe diferite de ale noastre, iar altele asemănătoare, au aceleaşi valori, aceleaşi speranţe şi aceeasi bucurie de a trai ca a noastră.

Străinul nu e de fapt străin decât prin prisma faptului că provine din altă ţară. Ştiu că nu au venit neapărat de bună voie, ştiu că exact ca şi părinţii mei, veniţi şi ei la rândul lor din sud, caută să trăiască mai bine, să muncească cinstit şi să fie o familie fericită. De fapt, este o familie fericită.

Îi cunosc de aproximativ un an şi în ciuda tuturor greutăţilor au reuşit întotdeauna să le depăşească, le-au înfruntat cu eleganţă, demnitate şi dârzenie, mereu cu zâmbetul pe buze. Sunt oameni care te sprijină necondiţionat, au o mentalitate deschisă, mai mult decât ţara lor ar putea povesti.

Istoria amintirilor mele îi va păstra negreşit dacă drumurile noastre se vor despărţi vreodată, adică atunci când îmi voi vedea şi eu ca toţi tinerii, de un drum în viaţă iar destinul mă va purta către alte locuri.

Mulţi dintre ei s-au născut cu multe lipsuri, din ce cunosc, ca mulţi alţii, indiferent de ţară, dar cu trecerea timpului, izbindu-se de uşi închise şi făcând multe sacrificii au ajuns să fie persoane importante în artă, cultură, muzică şi nu numai. Foarte multe persoane judecă fară să cunoască;

După ce i-am cunoscut, m-am convins încă o dată în plus că nu e deloc aşa, dimpotrivă. Apropiindu-mă de ei, printrun joc al împrejurărilor, am ştiut că fiecare fiinţă umană, indiferent de naţionalitate, are multe lucruri frumoase de povestit şi de arătat.

O familie care nu seamănă deloc cu pericolul de care vorbesc unii, nejustificat. Au obiceiuri frumoase, o tradiţie care merită cunoscută, avem multe de învăţat chiar unii de la alţii, aşa că...nu sunt de acord nicicum că „străinii” sunt un pericol, cel puţin în ce mă priveşte.

Trebuie să ne dăm seama însa, că acestea sunt nişte stereotipuri, şi trebuie apreciată o cultură diferită de a noastră, deoarece numai aşa ne putem elibera de ele şi îmbogăţi cu o cultură aşa nuanţată ca a lor.

„ Au obiceiuri frumoase, o tradiţie care merită cunoscută ”

România TA Diaspora!

Acum ne găseşti şi pe Facebook la adresa: www.facebook.com/romaniatadiaspora şi pe e-mail: romaniatadiaspora@gmail.com

Pagina 23 – România Ta Diaspora

Comunităţi

Comunitatea română Sfântul Ştefan Cel Mare din Atena Comunitatea romană “Sfântul Stefan cel Mare ” din Atena a fost înființată în anul 1992. Este cea mai veche Comunitate română din Grecia ( singura care este sub această formă juridică, celelalte nou înființate fiind romano-elene) și este înregistrată la Tribunalul de Primă Instanță a Atenei precum și în Registrul de Evidentă al Asociațiilor Omologate al acestuia, cu numărul 28344/18.10.2010.

Comunitatea Romană «Sfântul Stefan cel Mare» este o asociație nonguvernamentală, nonprofit, înființată de romani și greci simpatizanți ai romanilor din Atena.

Activează concret din 1993 și este alcătuită din 700 de membri, dar romanii înregistrați legal in Grecia sunt în număr de 35.000 și date mai puțin oficiale fac referire la peste 200.000 de cetățeni romani. De la constituire și până în prezent obiectivul principal al Comunității îl constituie păstrarea și afirmarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase a romanilor și promovarea acestora în statul elen.

Acest obiectiv deservește în continuare necesitățile noilor generații de romani născute departe de România, romanilor stabiliți aici cu familii rămase în tară sau celor stabiliți definitiv în Republica Elenă.

Fiind cea mai veche comunitate românească din tara lui Homer, dar și a lui Zeus, Apollo, Hermes sau Poseidon, neuitandu-le nici pe Afrodita, Demetra, Atena și Hera, Comunitatea romană „Sfanțul Stefan cel Mare’ are menirea să-i reprezinte pe romanii din Grecia, sa-i informeze, sa-i unească.

Suntem aici și pentru a le prezenta grecilor cartea noastră de vizită: Decebal, Sfântul Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Basarab I, Mircea cel Bătrân, Vlad Tepes, George Enescu, Constantin Brancusi, Traian Vuia și Mircea Eliade, asta pentru a enumera doar câteva dintre personalitățile marcante ale tării noastre. Tot acest demers trebuie făcut la un nivel înalț, pentru ca avem obligații morale, atât fata de România, cât și fată de tara in care ne aflam, România și Grecia fiind țări europene cu o onorantă carte de vizită, care începe odată cu istoria antică a Bătrânului Continent.

Este greu că în tara care a dăruit lumii filozofia, democrația și cultura să ai o reprezentare de elită. Este greu că departe de casă sa continui sa-ți vorbești limba si să respecți obiceiurile și tradițiile țârii-mamă. De asemenea, este greu, că în tara turismului să promovezi alte destinații, totuși

Daniela Popa Popescu jurnalist, Atena

exact acestea sunt obiectivele principale ale Comunității romane din Atena. Menționăm aici și faptul că, in Grecia, limba romană nu este vorbită doar de către cetățenii romani, cât și de către cei care provin din Republica Moldova, de partenerii de afaceri ai României, de către foștii studenți greci, care au locuit în România pe toată durata studiilor, de către partenerii romanilor care au efectuat căsătorii mixte, precum și de către aromâni și vlahi. Promovarea romanismului și a limbii romane este primul și cel mai important pas pentru a putea păstra, neatinsă, identitatea noastră națională, cultura și valorile specifice României, cel de al doilea obiectiv al Comunității fiind acela de a-i face pe romani „sa se simtă acasă”, nelasandu-i să uite nimic din ceea ce e romanesc. În cadrul Comunității funcționează "Școala Românească din Atena cursuri de weekend" a Comunității Romane Sfântul Stefan cel Mare Descriere - Funcționează în cadrul Comunității Romane Sfântul Stefan cel Mare din Atena - Școala se adresează elevilor romani și moldoveni înscriși în sistemul de învățământ din Republica Elenă, dar și cetățenilor greci și de alte naționalități interesați de învățarea limbii romane

( sursa foto: TVR PLUS)

Pagina 24 – România Ta Diaspora

Comunităţi

( continuare din pagina precedentă) - Afost înființată în anul 2008 la inițiativa Ambasadei României la Atena împreună cu Consiliul de Conducere al Comunității Romane Sfântul Stefan cel Mare condus la acea data de domnul George Tegu.

-Înființarea ei a apărut ca o necesitate datorită dezvoltării comunității etnice romane din ultimul deceniu pe teritoriul Republicii Elene - Scopul este promovarea și păstrarea limbii, culturii și civilizației romanești.

Daniela Popa Popescu, colega noastră din Atena şi preşedinta Comunităţii române Sf. Ştefan Cel Mare, Nina Ghiţă, alături de internaţionalul român de fotbal Ciprian Marica

Pagina 25 – România Ta Diaspora

Recomandări

Pentru susținerea activității CASCRI, în vederea repatrierii ramășițelor pământești ale cetățenilor români decedați în Italia, cei care doresc să sprijine asociația din punct de vedere financiar, o pot face printr-o simplă donație în contul: F.I.U (Fondul Intervenție de Urgență) deschis în Italia, la Banca Popolare di Vicenza, pe numele CASCRI.

Coordonatele bancare ale acestui cont, sunt (IBAN) : IT89K0572871860407571073576.

Rugăm dupa efectuarea vărsământului bancar să trimiteti o copie dupa chitanță pe adresa asociației. Va mulțumim. Adresa: Centro di Assistenza e Servizi dei Cittadini Rumeni în Italia (CASCRI) Italia, Președinte CASCRI, Leontin Cojocea.

În comunitatea de români unde trăiești au loc evenimente importante socio – culturale ? Ai o asociație care vrea să își facă activitățile cunoscute ? Atunci ” România Ta Diaspora ” e soluția: Pune mâna pe telefon și sună ACUM: 0039 / 3339472978 Italia, rețeaua TIM SAU e-mail: romaniatadiaspora@gmail.com Nu uita: avem colaborări cu televiziuni din Diaspora sau site-uri info, orice se întâmplă frumos unde ești poate deveni o știre!!!

România Ta e AICI!

Pagina 26 – România Ta Diaspora

Învăţământ

Dulcele nostru grai

Nataşa V. Roman profesor, Arad

Iarba verde de acasă, păsările, munţii, Dunărea, Marea Neagră, pământul şi tot ceea ce respiră pe teritoriul românesc vorbesc cea mai dulce şi mai melodioasă limbă care ne-ar putea mângâia auzul: limba română. Ochii ni se umezesc plini de emoţie atunci când auzim, citim sau scriem în limba română. Simţim şi trăim româneşte fiecare experienţă a vieţii noastre indiferent de locul în care ne aflăm.

Studiile efectuate de diferiţi lingvişti români şi străini de prestigiu, istorici şi arheologi au încercat de-a lungul timpului să evidenţieze originea şi caracterul pe care îl are dulcea noastră limbă română.

Fiind stăpânită timp de 165 de ani (106 - 271) de romani, Dacia intră într-un proces de romanizare care se desfăşoară relativ rapid. Datorită acestui proces de romanizare au fost găsite peste 2600 de inscripţii scrise în limba latină şi descoperite pe teritoriul ţării noastre care atestă originea latină a limbii române.

avut nevoie de translator iar pe Columna de la Roma solii daci nu au avut nevoie de niciun tanslator când s-au adresat împăratului Traian.

Miceal Ledwith nu a avut niciun interes personal când a făcut această afirmaţie şocantă despre originea graiului nostru, iar D`Hauterive, Petru Maior, Schlözer:

Factorii care au contribuit la procesul de romanizare al Daciei sunt următorii: serviciul militar în care se înrolau tinerii daci; căsătoriile dintre soldaţii romani veterani şi femeile dace iar copiii acestora beneficiind de toate avantajele cetăţeniei romane.

Un alt factor important al acestui proces este creştinismul care s-a răspândit în limba latină dovadă fiind cuvintele de bază ale credinţei creştine regăsite în limba română prin moştenirea directă din latină: biserică (din basilica), Dumnezeu (din domine deus), rugăciune (din rogationem), cruce (din crucem), înger (din duiangelus), păcat (din pecatum) etc.

O nouă perspectivă cu privire la originea limbii române este evidenţiată în anul 2013 când dulcele nostru grai prezintă un interes deosebit pentru Miceal Lefwith, confident al Papei Ioan Paul al II-lea. Miceal Ledwith a avut acces la arhivele secrete ale Vaticanului şi, potrivit informaţiilor pe care el le deţine despre originea limbii române, acesta a declarat că limba latină se trage de fapt din limba română şi nu invers.

Nu, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Aşadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină – n.r.)”.

Miceal Ledwith argumentează această surprinzătoare teorie spunând că la întâlnirea lor cu romanii, dacii nu au

„Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi şi dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi, mai ales moldoveneasca, sunt însuşi acest grai.”

(D`Hauterive, Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., p 255-257, 1902) Indiferent care este de fapt originea limbii noastre, nici un cuvânt nu are o muzicalitate mai frumoasă decât în limba română.

„ A vorbi despre limba română este ca o duminică.

Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.” (Nichita Stănescu)

Pagina 27 – România Ta Diaspora

Pro Scriitori

Societatea Scriitorilor Târgovişteni pe meridianele lumii Scriitorilor Târgovișteni ( S.S.T) de la Târgoviște. Romnewsmedia și în revista noastră, în edițiile online, digitală sau tipărită, și-a propus să scrie mai mult începând din acest număr despre această societate meritorie, condusă de prof. Mihail Stan.

Pe parcursul ultimilor ani, scriitori cu experiență, critici și laureați ai mai multor concursuri literare, și-au unit eforturile pentru a menține nestinsă pasiunea pentru scris, creație, fie că vorbim de proză ori poezie. Autori consacrați, deschiși dar și hotărâți să continue tradiția culturii târgoviștene, semnează lună de lună materiale relevante prin temă și conținut în singura revistă de cultură autentică dâmbovițeană, ” Litere”. În fiecare ultimă zi de sîmbătă a lunii, scriitorii societății se reunesc în Salonul Editorial, pentru a-și prezenta aparițiile publicistice unde din rândul confraților, vin constructiv critici, opinii. Atmosfera este destinsă și cultura rămâne la ea acasă, într-un efort deloc neglijabil al

membrilor fondatori și celor ce fac astăzi parte din Societatea Scriitorilor Târgovișteni.

Rând pe rând, Corin Bianu, Tudor Cristea, George Coandă, Vali Nițu, Dan Gîju, Ion Iancu Vale și alții, își aștern rândurile ori adaugă prin ei înșiși câte o piatră peste cea mai frumoasă temelie: cartea. Așa că ne oprim aici, pentru început, cu promisiunea că ne vom strădui să semnalăm pe cât posibil, chiar și de aici, din Diaspora, mai exact Italia, activitățile scriitorilor și implicit ale SST-ului.

Este momentul ca scriitorii de la Târgoviște și prietenii lor confrați din alte regiuni, prin Societatea Scriitorilor Târgovișteni, să primească inclusiv de pe meridianele lumii, atenția cuvenită. ( Adrian Melicovici)

Pagina 28 – România Ta Diaspora

Procultura

Clipa Nu le ieşise nici în seara aceasta spectacolul, iar el era singurul care ştia asta cu adevărat. Trăia de peste treizeci de ani în teatru şi putea distinge cu mare fineţe toate reacţiile din sală şi pe acelea ale actorilor. Publicul din seara asta reacţiona la fel ca de fiecare dată când produţia de emoţii a regizorului se dorea a fi maximă. Tocmai din cauza asta se pierduse tot firescul piesei, toate intenţiile autorului ei, acest adevărat Dumnezeu al lumii teatrului.

Constantin P. Popescu scriitor/pictor, Târgovişte

Iar Petre ştia că între autor şi regizor se duce de obicei o luptă nevăzută. Asta era cauza pentru care aveau loc spectacole reuşite ale dramaturgilor trecuţi în nefiinţă.

Acelea nu purtau pecetea luptei pentru glorie a regizorilor.

Simţea că regizorii sunt doar nişte generali ai unui alt împărat, uneori nevăzut, dar totdeauna prezent prin liniile acelea scrise pe foile citite de actori.

cetăţenii oraşului lui, dar în acel oraş el nu mai ieşea decît o singură dată pe săptămână pentru cumpărături la supermarket. Se obişnuise cu celălalt teatru, de afară, acolo unde oamenii purtau măşti cu atâta naturaleţe încât asta le reuşea mult mai bine decât actorilor. Se gândise de multe ori că teatrul se juca de fapt în sala cu scaune, nu pe scena pe care Petre ar fi dorit-o vie cu adevărat.

Uneori, ascultând replicile reluate de sute de ori la repetiţii, inima lui Petre se strângea dureros, era ca o ploaie rece de vorbe, grele, uşoare sau adânci, colorate sau cenuşii, vorbe din care se ţesea un spectacol. O iluzie pe care Petre o lua asupra lui ca pe o adevărată viaţă şi de care învăţase cu multă greutate să se rupă. Abia atunci, după ani buni de zbatere şi frământări în liniştea teatrului gol, simţi cu adevărat lupta, ca un fel de durere a facerii, a singurului prunc.

Actorii de pe scenă ştiau foarte bine ceea ce făceau. În cabina lăsată lui, ca om de toate treburile teatrului, nu deranja pe nimeni. Iernile cu geruri şi verile secetoase de arşiţe nu-l atingeau pe Petre, cel mai stabil şi prost plătit angajat al teatrului. O, da, desigur că iubea teatrul. În tinereţe încercase un examen de admitere la Academia de teatru, iar acum îşi amintea cu nostalgie de motivul respingerii, fusese toată viaţa un afon, lucru de neîngăduit unui actor profesionist. Care, uneori, dacă o cer regizorul şi rolul, trebuie să cânte. Trebuie.

Spectacolul...

Petre dusese în el durerea cea mare a unui teatru gol şi pustiu. Publicul acestei seri primise căderea cortinei cu aplauze cam seci, la fel cum fusese masa aceea amorfă de figuri pe care Petre le privise aşa cum numai el ştia. De atâţia ani în teatru, printre replicile actorilor şi mânuirea decorurilor, el învăţase să citească în penumbra sălii chipurile spectatorilor, emoţiile reale sau mimate, aplauzele sincere şi decepţiile mărturisite de obicei cu laude.

Doamnele preocupate de imaginea lor şi de prietenele prietenilor, de aspectul rochiilor, uneori lăcrimând sau râzând cu poftă, domnii în costumele lor de lux, clipind cu îngăduinţă rece la tiradele înflăcărate ale actorilor. Şi cei mai umili, dar care mult iubeau teatrul şi stăteau de obicei pe cele mai ieftine locuri, sorbind totul cu ochii inimilor lor. Aceştia erau fiinţa vie mereu în alt fel, aşa îi iubea Petre, ca pe un om deplin în formele lui legate prin locurile sălii cu scaune mai scumpe sau mai ieftine. Iar peste toate scaunele acelea pluteau umbrele albe ale personajelor devenite vii în acest fel uimitor. Erau

Paşii spectatorilor se răriseră, lumea se ducea spre foaier să se îmbrace, doamnele cu hainele lor de blană, domnii cu paltoanele lor cu guler tot din blană, iar Petre se apucă

de strâns recuzita ultimei scene. Mobilele din carton ca şi Julieta acestei seri. Frumoasă era, dar nu avea parcă viaţă, era desigur învăţată să joace aşa de maestrul acela numit regizor, dar Petre simţea cu flerul lui format în toţi aceşti ani că fata asta are un puternic imbold, anume dragostea.

Pagina 29 – România Ta Diaspora ( „Clipa”- continuare din pagina precedentă) Probabil că iubea cu adevărat în afara rolului, iar idiotul ăsta de regizor nici măcar asta nu observase. Petre ştia că fata va avea succes peste câţiva ani, nu avea încă maturitatea de actriţă, dar dragostea ei de acum o atingea cu un nimb pe care numai cei cu har îl puteau simţi. Iar Romeo? Alt tinerel cu barbă blondă şi serafic ca un porumbel alb. Dar Petre ştia că nu iubeşte şi de aceea el, acest Romeo era parcă şi mai de carton decât Julieta. Asta era de fapt cheia acestei seri, iar Petre se simţea mulţumit, dar nemulţumit. Spectatorii, ca un organism viu în gruparea lor din sală, simţeau împreună totul, iar Petre, ascultătorul lor şi al actorilor, al regizorilor la repetiţii, al cronicarilor care urcau sau coborau spectacolul după legi cu adevărat absurde, simţea cu tristeţe că nu se înşelase.

Luă de pe jos spadele şi cămaşa însângerată a lui Romeo, pe care actoraşul nervos le aruncase. Petre le privea, iar în gândul lui se ivi ideea unei nebunii de o clipă.

Va gândi totul acolo, sus, printre frânghiile de unde numai el mânuia decorurile şi cortinele din fundal. Era în felul acesta unicul stăpân al teatrului şi nimeni nu bagase de seamă de câte ori din susul acela ascuns el crease de fapt acel lucru magic pe care cu toţii îl socoteau natural.

Cineva doar trebuia să tragă de sfori şi frânghii, nu-i aşa ?

Nici cei mai de seamă directori ai teatrului, nici un regizor celebru (poate chiar datorită lui, omului de sus, trăgător al frânghiilor potrivite la momentul exact), nimeni nu urcase niciodată până acolo. Doar uneori câte un tehnician sau vreun mecanic de reparaţii, dar lor Petre nu le prea vorbea. Îi privea cum se uită în josul scenei cu uimire, apoi cum se uitau la el cu o altă uimire, el dădea din cap zâmbind blând, aceia zâmbeau şi ei şi luau drumul cel greu înapoi, jos, fiecare cu treaba lui.

Procultura cabinele care purtaseră prin ele cei mai celebri actori, toate întrerupătoarele şi toate robinetele, tot-tot. Fusese renovat teatrul de două ori, dar de fiecare dată fără respect, aşa simţea el. Îi dăduseră un aer modern şi nepotrivit, se gândiseră la încasări şi uitaseră artele, arhitectura, teatrul. Dacă l-ar fi întrebat cineva, ar fi fost de părere că numai regizorii aceia adevăraţi cu magia lor deosebită ar fi revigorat încasările. Dar pe Petre nu-l întrebau decât dacă totul e în regulă, instalaţiile scenei adică, aşa, în treacăt, în calea directorilor mult prea importanţi. Şi grăbiţi mereu, după încasări, desigur. O umbră necesară devenise Petre la cei peste cincizeci de ani. Dar umbra lui necesară înţelegea ca nimeni altul că regizorii-magicieni aveau un fel special de a iubi pe singurul Dumnezeu al piesei, adică pe autor, ca o telepatie obligând la respect stabilită aşa. Aici era cheia, în dragoste.

Julieta din seara asta merita un Romeo cel puţin la fel de îndrăgostit, se gândi Petre cu tristeţe. Câteodată Petre dormea în sală, pe cele mai alese locuri. El nu fusese niciodată la teatru, aşa i se părea. Un vis avut uneori în asemenea locuri, fie ele în rândul unu sau în loja de gală, purta urmele acelui ceva nevăzut pe care şi actorii şi spectatorii îl lăsaseră acolo. Urme de viaţă, uneori trăită cu un dramatism aproape viu, aşa i se părea în acele vise, alteori siguranţa întâlnirii lor, a actorilor, cu acele emoţii în alt loc, în altă lume, în care doar el, Petre, avea intrarea îngăduită.

Erau ca memoria cea veche a unei oglinzi, iar Petre ştia că memoria aceea se poate şterge doar prin spargerea oglinzii şi devenirea ei clară asemenea unei ape noi.

Petre ştia să vadă altfel producţia de emoţii a regizorilor, aceşti mici dumnezei cum se credeau ei. Cum ştiau sau nu ştiau să creeze iluzia iluziei. Îi văzuse urlând la actori şi cerându-le să fie criminali cu adevărat, dar numai în creierul lor, cum le cereau actorilor în şoaptă să iubească cât pot ei, dar numai acolo, pe scenă, să plângă doar pentru a avea lacrimi în ochi sau să facă tumbe cât mai caraghioase. Regizorii erau cu toţii nişte dresori de oameni, iar unicul lor scop nu era doar să dreseze după voinţa lor actorii, aceştia se supuneau, trebuiau să se supună, ci spectatorii, aceia erau adevărata ţintă. Iar actorii erau doar unealta.

Astă seară se convinsese. Perspectiva lui devenise mai înaltă după anii petrecuţi în cabina lăsată lui ca singur adăpost. Adăpost de actorii teatrului din afară, pe care îi întâlnea mai mult ca sigur în ieşirea lui săptămânală la supermarket.

Petre renunţase la a avea o familie, se dedicase în felul lui teatrului, ca singură mulţumire pentru examenul lui ratat.

Cunoştea toate cotloanele sălii şi ale clădirii, toate

Piesa aceasta a lui, singura lui creaţie proprie, era de fapt viaţa lui. Alesese singurătatea, pentru a se umple de teatrul altora. Alesese sărăcia pentru a simţi cu adevărat eşecul examenului lui pierdut la tinereţe. Alesese de fapt libertatea sinelui său, aflat abia acum, când visele primite îl călăuziseră până acolo pe căi tainice. ( va urma)

Şi abia acum simţea cu adevărat marea minciună a lumii.

Pagina 30 – România Ta Diaspora

Poveşti din viaţă

Rugăciunea mamei Nu-mi pot exprima starea emoțională care m-a cuprins brusc din dorința de a merge acasă, după aproape doi ani, în sătucul meu natal și să o pot îmbrățișa pe draga mea mamă. Emoțiile îmi cuprinseseră întreaga ființa si-mi dădeau o stare de neliniște nereușind să-mi liniștesc gândurile. Lipsa banilor era o problemă prioritară pentru mine, fiindcă nu e ușor ca pe o vreme ca aceasta de criză cu multe taxe și chitanțe, chirie, să-ți pui un ban deoparte.

Încurajată și sprijinită pe de o parte de sora mea Ani și pe de altă parte de fetița mea Cristina, am cugetat un timp, am pus cap la cap toate problemele și am constatat că ar fi o soluție de rezolvat în această chestiune, împrumutând doar o mică diferență de bani de la poștă. Vroiam să fac o supriză mamei și de aceea rugasem surorile mele, care stau aici cu mine în Italia să nu spună nimanui de plecarea mea spre țară. Cu acest prilej aveam ocazia să o întâlnesc și pe sora mea mai mare Viorica, care locuiește în Spania și pe care nu o văzusem de 10 ani. Se implineau 40 de zile de cand îi murise soțul, din cauza unui cancer “neiertător” și îngropat acolo, departe de țară, dorea să-i facă pomana acasă în România la mama noastra, așa cum cer datinile ce înconjoară ceremonia unei înmormântări. Vroiam să-i stau alături și să-i alin durerea.

Puținul timp la dispoziție îmi permitea să-mi organizez în pripă cele necesare acestei călătorii. Am avut marele noroc să obțin un loc într-o mașină a unui prieten de-al meu, care efectuează transport de persoane și colete România-Italia. Îmi place mult să călătoresc, să privesc natura, să văd oamenii ce au mai făcut între timp pe la casele lor și ce au mai construit... De data aceasta cadourile pentru cei dragi erau puține și nesemnificative în comparație cu alte dăți, când erau vremuri mai bune și îți puteai permite cheltuieli mai mari.

Magdalena Burbulia Arezzo

pe undeva la Brașov ne-a oprit calea pentru aproximativ trei ore. Apropiindu-ne de orașul Bacău, seara își făcea apariția și încetul cu încetul nu reușeam să mai disting nimic din frumusețile ascunse ale orașului. Nu puteam să mai admir Măgura și mai ales să revad Hanul Măgurii situat la 10 km de municipiul Bacău pe un deal șerpuit de drumuri, unde cândva în tinerețele mele, găseam liniștea deplină și auzeam ecoul pădurilor ce înconjura acea clădire. Și după căutări în miez de noapte am zărit luminile ce conturau zidurile mărețe și refăcute ale acelui han. Am zâmbit satisfăcută și știam că peste un sfert de oră mă voi afla în brațele mamei. Cautam să deslușesc casele în întunericul din noapte, dar multe erau schimbate și reconstruite după inundația din 2010.

Mai erau vreo zece minute până la destinație, dar cu gândul că mama e bătrână săraca și merge încet, m-am gandit să o trezesc în timp: “Sărut mâna mamă, sunt eu Magdalena, deschide-mi poarta, am vrut să-ți fac o surpriză și am venit să te vad”. “Bine ai venit copila mamei!” a răspuns la telefon repede și fără să rămană surprinsă, “mi-a spus Silvia că vei veni acasă ca să mă rog pentru tine să ajungi cu bine, poarta e deja deschisă”.

Nici fotografiile făcute nu m-ar putea ajuta să descriu impresiile puternice care mi-au rămas în suflet, chiar dacă pe alocuri uneori eram impresionată de câtă forță are ploaia devastând păduri întregi văzute în Slovenia. Eram doar EU cu gândurile mele și lumea din afara mașinii.

Acordurile lui Botgros încă se mai auzeau la intrarea pe pământul sfânt al României pe la ora 7 dimineața. Am împreunat mâinile și făcând o sfântă cruce m-am rugat ca să ajung cu bine acasă.

Frumusețea o regăsim și în oameni frumoși, în tradițiile acestora care nu mor niciodată. Cu regret recunoșteam pe alocuri și neajunsurile trăite de români și nu e de mirare, sărăcia încă mai există. Drumul era lung până la poarta casei părintești și mi se părea că nu mai ajung. Un accident

“Bine ai venit copila mamei!”

Pagina 31 – România Ta Diaspora

Recomandări

Vrei și tu romanul PRIBEAG PE DRUMUL VISELOR? Intră acum și comandă direct cu autograful autorului pe facebook.com/romaniatadiaspora sau pe e-mail romaniatadiaspora@gmail.com

Un roman scris după 2200 km pe jos

Aici e reclama Dumneavoastră e-mail: romaniatadiaspora@gmail.com tel: 0039/ 0438 794 231

Cine suntem noi, de la revista România TA? Români ca și voi, majoritatea trăim departe de țară. Vă scriem din câteva orașe ale lumii încercând să promovăm și cu ajutorul vostru tot ce fac românii frumos în lume ca de la suflet pentru suflet. Știm ce înseamnă dorul de cei dragi, sacrificiul, munca și împlinirea. Avem multe lucruri frumoase de arătat din istoria, cultura și prezentul nostru. Fiți alături de noi!

Vă mulțumim!

Fii SPERANȚA UNUI VIS Ai o poveste de viață? Fac românii lucruri frumoase acolo unde trăiesc? Spune-ne și nouă!

Contactează-ne sau trimite un mesaj pe Facebook la adresa:

www.facebook.com/sperantaunuivisoficial

România Ta DIASPORA- pentru toți românii