Litere amestecate

Aprilie 2015

LITERE AMESTECATE - ZIARUL COLEGIULUI ECONOMIC MANGALIA Redacția:

Directori de redacție:

Ciobănel Raluca Simona

ISSN 2393 – 1647 ISSN-L 2393 – 1647

Editat: Edna Print Mangalia

Tănase Cornelia Coordonatori:

prof.Florea Delia,

prof. Marinescu Simona, prof. Rotaru Ramona

Emailul revistei: rev.noastra@yahoo.com

EDITORIAL

UNIVERSUL CUNOAȘTERII Cunoaște-te pe tine însuți pentru a deveni altul decât ceea ce ești. Michel Foucault

Funcția genoseologică a lecturii

Plecând de la tema de luna aceasta - Universul Cunoașterii, m-am gândit să fac o mică încursiune în teoria literaturii pentru a demonstra că aceasta (literatura) îndeplinește pe lângă celelalte funcții și funcția gnoseologică. Pentru început, trebuie să spun că s-a încercat încă din antichitate și până în prezent definirea specificului literar, stabilinduse criterii exacte de disociere a literaturii de „nonliteratură” sau „pseudoliteratură”. Conceptul de belles lettres („scrieri frumoase”) propus de estetica clasicistă, deosebește literatura de celelalte manifestări verbale scrise prin calitatea limbajului folosit, adică prin scrisul „frumos”, „ornat”, „calofil” cu artificii retorice improprii exprimării obișnuite. Literatura, așadar, a fost și mai este considerată artă a cuvântului, un limbaj deviat de la norma vorbirii comune.

Prejudecata conform căreia literatura ar reprezenta niște fantasme, o gratuitate fără relevanță pentru cunoaștere, deoarece nu există decât într-un imperiu al neadevărului și al umbrelor, își are originea în opera lui Platon. Cu toate acestea literatura implică și un orizont al cunoașterii, întrucât nu este decât o manifestare a spiritului uman creator. De aici se nasc următoarele întrebări: ce cunoaștem din realitate prin intermediul operei și cum putem cunoaște? Un răspuns al celor două întrebări ar putea fi: Iliada, Odiseea, Cântecul Nibelungilor, În textul de față vreau să aduc în discuție modalitatea în care filosofia poate fi posibilă și ca practică de sine . Nu îmi propun neapărat o analiză tehnică , nici măcar una critică , ci mai degrabă un experiment de opinie . Aș dori să văd în ce măsură filosofia este, sau poate deveni un mod de viață.

Dar, mai ales, ce justificare ar exista pentru un astfel de punct de vedere. Pentru aceasta am pornit de la o posibilă apropiere între textele a doi filosofi Michel Foucault și Mircea Eliade . Într-o serie de cursuri ținute la College de France între anii 1981-1982 și publicate mai apoi sub titlul de Hermeneutica Subiectului , Michel Foucault propune mai multe teme de analiză.Punctul de plecare îl constituie conceptul de „preocupare de sine”- epimeleia heautou, deoarece, consideră autorul francez , acesta a fost pe nedrept ignorat de istoria filosofiei ori de câte ori s-a adus în discuție problema cunoașterii. Demersul său este unul de tip genealogic și aduce în lumină răspunsul la două întrebări ( 1. care este legătura subiectului cu adevărul 2. care este legătura dintre cunoaștere și sine ), dar este strict legat de istoria nespusă a lui epimeleia heautou.

Foucault enunță clar următoarea teză : epimeleia heautou este ontologic anterioară lui gnoti seauton (Cunoaște-te pe tine însuți!), altfel spus cunoașterea de sine nu se poate produce în mod autentic în lipsa „preocupării de sine”. Epimeleia heautou este principalul instrument de lucru asupra sinelui. Din el si pe baza lui iau naștere, ceea ce Foucault numește, artele existenței. Acele tipuri de experiențe cu sine sau tehnici de sine „ce permit indivizilor să efectueze singuri sau ajutați un anumit număr de operații asupra corpului,sufletului,

Miorița au o valoare literară indiscutabilă, ceea ce înseamnă că pentru omul modern reprezintă o sursă autentică de cunoaștere a unor modele fundamentale de viziune asupra condiției umane. Nu putem cunoaște trecutul doar din documente și arhive, ci și prin intermediul picturii, arhitecturii, filmului și literaturii. Iar pentru că modul nostru predilect de reprezentare a cunoașterii este narațiunea, se poate spune că noi cunoaștem trecutul prin narațiuni. În acest sens, nu există o mare deosebire între un scriitor și un istoric, pentru că și unul și altul povestesc trecutul, dar niciunul nu-l reproduc cu exactitate.

Acum se simte nevoia de a aduce în discuție, distincția făcută de Baumgarten dintre cunoașterea reprezentă de artă și cunoașterea logică, care se datorează științei. Diferența este că în cunoașterea artistică, rolul preponderent îi aparține sensibilității și sentimentului.

Această fiind o cunoaștere indistinctă ce aparține doar artei (spre deosebire de cea aparent clară și distinctă a demersului rațional). Ea are capacitatea de a exprima adevăruri imediate prin simboluri adresate nemijlocit sensibilității. Astfel ajungem la opinia lui Benedetto Croce, conform căreia cunoașterea artistică se distinge prin maniera prin care artistul obține informații din acea zona a realității, de cele mai multe ori, nedetectabilă, pentru a ni le transmite prin intermediul operei.

Acum obiectul cunoașterii artistice devine eul profund și reacțiile acestuia față de realitate. Este exact ce Ernesto Sabato numea „o zonă ce înglobează acel real care scapă investigării raționale, dar pe care sensibilitatea noastră îl semnalează asemeni unui radar. Literatura este mijlocul prin care accedem la esențialul din om, inapt pentru logică: visele, emoțiile, dragostea, ura, speranța, angoasa, sensul vieții”. Literatura poate răspunde deci celor mai ascunse dileme ale existentei, dar, spre deosebire de filozofie sau știință, răspunde nu numai prin idei, ci și prin simboluri și mituri, prin mijloacele gândirii magice. Mergând mai departe, ajungem la Roland Barthes care considera că literatura își asumă multe domenii ale cunoașterii: „Într-un roman ca Robinson Crusoe există cunoștințe istorice, geografice, sociale, tehnice, botanice, antropologice (Robinson parcurge drumul de la natură la cultură). Dacă printr-un exces de barbarie, toate disciplinele noastre, cu excepția uneia, ar trebui expulzate din învățământ, atunci ar trebui salvată doar disciplina literară, căci toate științele sunt

prezente în monumentul literar, pe de altă parte cunoașterea pe care o antrenează literatura nu este vreodată întreagă sau definitivă; literatura nu spune niciodată că știe ceva, ci că știe câte ceva; sau mai degrabă că știe multe, că știe foarte mult despre oameni.” Ca atare, opinia lui Barthes, că literatura nu folosește pur și simplu limbajul, ci „îl pune în scenă”, este îndreptățită. Cu alte cuvinte, ea ne atrage atenția că prin limbaj cunoaștem și ne propune să medităm asupra faptului dacă limbajul reflectă realitatea sau este și un mod de inventare a unui nou univers? Se poate chiar ca prin literatură să cunoaștem viitorul. Așa, cel puțin, s-a întâmplat cu contemporanii scriitorului Jules Verne, care „au călătorit” pe lună cu o navă cosmică încă din sec. al XIX-lea. Același Jules Verne, în Castelul din Carpați, roman a cărui acțiune este plasată în Transilvania anticipează televiziunea. Literatura S.F. nu întâmplător se mai numește și literatura de anticipație. Într-un stat dictatorial, în care libertatea indivizilor este îngrădită mult, adevăruri, care nu pot fi spuse deschis, se pot strecura în literatura prin alegorie, parabolă, aluzie. Literatura, în acest caz, este una din puținele surse de cunoaștere a stării reale a lucrurilor.

Totuși funcția de transmitere a cunoștințelor avea un caracter mai accentuat în poezia antică, decât în cea contemporană. Frumoasele poezii, Georgicele ale lui Vergiliu, oferă cunoștințe foarte utile în domeniul agricol. Dar în zilele noastre pare aproape imposibil să scrii un tratat modern despre agricultură care să aibă în același timp și valoare poetică. Astăzi, putem spune că scopul de a transmite cunoștințe îl are mai mult proza (T.S. Eliot) și că „scriitorul e o persoana a cărei menire e nu de a da răspunsuri, ci de a pune lumii întrebări” (Roland Barthes). *Notă: (Romanul scriiturii - Roland Barthes. Antologie - Selecţie de texte şi traducere Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean – Vasiliu, Editura Univers) Prof. Simona Marinescu

Cunoașterea de sine ca mod de viață- lectură comparată

gândurilor, conduitelor, modurilor de a fi . Toate acestea în încercarea de a se transforma ei înșiși, de a modifica ființa lor unică de a face din viața lor o operă purtătoare de valori etice și estetice răspunzând unor anumite criterii de stil .” Rezultatul final va fi o genealogie a eticii care trebuie să îl aibă în centru pe subiect și constituirea relației lui cu adevărul. Epimeleia este în limba greacă un termen tare și desemnează efortul pentru ceva anume- este grija , preocuparea pentru sine . Însăși Platon, în Apărarea lui Socrate, își costruiește discuțiile concentrându-și argumentarea pe epimeleia heautou și, mai puțin, pe gnoti seauton.

Preocuparea de sine constituie temelia pe baza căreia „cunoaște-te pe tine însuți devine justificat”.

Istoria filosofiei a ocultat în demersul său discursiv acest deziderat al preocupării de sine.

Teza susținută de autorul francez este tocmai aceea prin care îngrijirea de sine, se dezvăluie ca un principiu activ al filosofiei ca mod de viață , principiu ce a transformat de-a lungul istoriei întreaga cultură grecească, elenistică și romană. Foucault își extinde cercetarea și descoperă în filosofia stoică un număr de texte importante , mai cu seamă la Seneca și Epicur, în care se au în vedere ample discuții cu privire la „cura sui” , adică tot cu privire la preocuparea față de sine . La Seneca, textul de referință este De Providentia . Viața este văzută ca o permanentă încercare, iar epimeleia heautou / cura sui este axul central al întregii vieți. Viața însăși înseamnă educație . „Ne educăm pe noi înșine pe parcursul întregii vieți și totodată trăim pentru a putea să ne educăm . Această coextensivitate dintre viață și formare constituie prima caracteristică a vieții – încercare.” Întreaga viață

trebuie consacrată formării de sine.

Un soi de cercetare, oarecum similară cu aceea foucaudiană, o face, în filosofia românească, Mircea Eliade. În bună măsură în cercetările sale de istorie a religiilor, dar și în articole sau în reflecțiile din Jurnale ori Memorii, Eliade descrie o serie de tehnici de sine , din care subiectul iese el însuși transformat. Dacă Foucault l-ar fi citit pe Eliade (ceea ce e posibil să fi făcut) ar fi constatat că aceste tehnici se sine propuse de autorul român au ca virtute principală chiar îngrijirea de sine . Eliade preferă însă să ne trimită la ideea ca scopul acestor tehnici spirituale nu este neapărat acela de transformare radicală a subiectului și a modului său de a fi în ceva cu totul nou , ci mai ales, transformarea subiectului în el însuși prin raportarea la autenticitate. Pentru Eliade ceea ce este important este „a trăi tu însuți , a cunoaște prin tine însuți , a experimenta” . Tehnicile de sine analizate și experimentate sunt: lectura, meditația, contemplația, singurătatea, rugăciunea.Tehnicile spirituale asupra sinelui au o unică justificare: reîntoarcerea la sinele nostru transformat în autentic. Astfel , interpretarea sinelui capătă un sens edificator- se are în vedere „schimbarea sensibilă a condiției omenești”. Dacă pentru Foucault, îngrijirea de sine devinde o constantă a vieții, sinele suveran constituindu-se în subiect deopotrivă etic și estetic, Eliade ne vorbește despre preocuparea de sine ca având un sens, doar în perspectiva unei deveniri spirituale a subiectului, fără vreo legătură evidentă cu latura morală ori etică . Subiectul devine suveran asupra lui însuși în măsura în care crește în autenticitate.

Dar, pentru a ajunge la autenticitate este nevoie de fidelitate față de sine și onestitate interioară traduse

într-o formulă de tipul Fii credincios ție însuți ! Integritatea interioară, conștientizarea acesteia și fidelitatea constituie în fond premisa autenticității.

Cea mai la îndemână cale spre descoperire de sine și alimentare spirituală este lectura. Există cărți ce comunică setea de viață, de fapte, de curaj . Dacă am ști să le citim, transformarea noastră ar fi covârșitoare. Lectura ne poate apropia de concret, de marile ritualuri ale naturii , ne apropie de firescul vieții. Dacă biblioteca noastră ar fi un „calendar interiorizat” și am regăsi funcția mistică a lecturii atunci am putea stabili un raport direct cu Cosmosul. Marea tehnică a lecturii presupune a ști cum să asimilezi substanța cărții transformând-o într-o experiență personală astfel încât lectorul să se regăsească mai împlinit și mai bogat .Acest tip de lectură deschisă îl ține departe pe subiect de „pipernicirea sufletească”, adică îl plasează pe un drum ascensional – sunt astfel depășite dogmele, superstițiile logice și schemele mentale prin care judecăm lumea și spiritul. Cu alte cuvinte, lectura autentică presupune o înțelegere corectă a valorilor umane și spirituale . Cărțile devin factori decidenți ai manifestării noastre în lume. Ele reprezintă o experiență pe care faptic nu am putea să o avem, dar pe care o putem trăi.

Lectura atentă a celor doi autori, Michel Foucault și Mircea Eliade, mă conduce la ideea că ambii filosofi vor să îl apropie pe „omul recent” de sine , încercând să-l repună pe traiectoria primordială a autenticității, chiar dacă fiecare vede autenticitatea într-un mod diferit.

Prof. Delia Florea

1

POVEȘTI DIN LUMEA ȘTIINȚEI

DE CE ŞTIINŢA? DE CE FIZICA?

Omul produce tehnologie. Tehnologia schimbă omul.

Evoluţia omului este stâns legată de apariţia şi dezvoltarea tehnologiilor. Tehnologia cuprinde totalitatea proceselor, metodelor, operațiilor aplicate asupra materiilor prime, materialelor și datelor pentru obţinerea de produse industriale sau comerciale.

Realizările în domeniul tehnologiilor au determinat progresul omenirii şi invers, urcarea omenirii pe trepte superioare de cunoaştere şi dezvoltare a dus la apariţia de noi tehnologii menite să uşureze munca omului.

Acestă interdependenţă este accentuată în zilele noastre prin schimbările rapide şi complexitatea bunurilor materiale fabricate. Ciclurile de viață extrem de scurte ale produselor, miniaturizarea, digitizarea și perfecționarea acestora pun consumatorii în faţa unei provocări deloc de neglijat: capacitatea de folosire corectă şi optimă a dispozitivelor, adică înţelegerea tehnicilor de utilizare şi modurilor de operare a aplicațiilor practice ale științei ceea ce presupune deschidere către nou, curiozitate, interes, dorinţă de învăţare, dezvoltarea gândirii creative. Identificarea, cercetarea, analizarea, reglarea şi argumentarea variabilelor prin consultarea unor surse variate de informaţii sunt procese care vor sugera şi vor ghida către rezolvarea problemelor.

"Tehnologiile avansate" sau "Tehnologiile de vârf" ("high-tech" - high technology), sunt tehnologii înalt specializate și sofisticate care necesită o tehnologie științifică, pentru producerea şi utilizarea unor dispozitive avansate în domenii precum: calculatoare; echipamente TV și de telecomunicații; aviație și industria aerospațială; instrumente medicale, industria farmaceutică, instrumente optice. Numărul mare de dispozitive electronice şi gadget-uri (dispozitive ingenioase, de dimensiuni reduse, cu mobilitate şi design aparte) necesită adaptarea consumatorilor prin cunoaşterea şi folosirea de tehnici noi, corespunzătoare produselor de ultimă generaţie.

Efectele ştiinţei, în general, şi fizicii, în special, sunt, poate, cel mai bine simţite acum, în epoca tehnologizării şi tehnicizării . Trebuie să ţinem pasul. Cum? Fizica a fost şi este „motorul” în progresul tuturor celorlalte ştiinte, a fost şi este ştiinta care a impulsionat hotărâtor evoluţia tuturor celorlate domenii (electronică, telecomunicaţii, informatică, bioenergie, medicină, cosmetică, ingineria mediului, industria farmaceutică) şi a deschis noi direcţii de cercetare (ex: nanotehnologia).

Considerații privind cercetarea istorică

Creşterea naţiunilor, ca şi cea a fiinţelor umane, poartă întotdeauna amprenta naşterii şi a originii lor. Împrejurările care au însoţit naşterea lor şi au contribuit la dezvoltarea lor, le influenţează tot parcursul vieţii. Dacă reuşim să ne întoarcem la esenţa statelor şi să studiem cele mai vechi monumente ale istoriei lor, vom descoperi în ele, fără îndoială, cauzele primare ale prejudecăţilor, obiceiurilor, pasiunilor şi pe scurt, a tot ceea ce este cuprins în denumirea de carater naţional.

Acolo ar trebui să găsim sensul unor obiceiuri care acum par a fi în dezacord cu deprinderile actuale; a unor legi care se află în conflict cu principii străvechi; şi a acelor opinii incoerente care se regăsesc pe alocuri în societate, precum fragmentele de lanţuri rupte pe care le vedem uneori atârnate de bolţile unor vechi edificii, dar nu mai susţin nimic. Astfel pot fi explicate destinele unor naţiuni care par a fi născute de forţe necunoscute şi se îndreaptă spre ţinte neştiute nici măcar de ele.(3) Istoria nu mai reprezintă, în societatea contemporană, o înșiruire de date și statistici sau o simplă reproducere a faptelor. Ea presupune un exercițiu intelectual complex care să răspundă la întrebări legate de cauzalitate, de evoluția evenimentelor, dar și de surprindere a multiplelor efecte generate de ele. Istoria este de fapt o poveste despre oameni. Oameni în carne și oase care au existat în realitate. O poveste care înfățișează evenimente care schimbă lumea dintr-o dată sau dimpotrivă produc unde, ase-

Curiozități istorice - Cine a fost Văduva Neagră?

Vera Renczi, cunoscută ca și Văduva Neagră, este o faimoasă criminală în serie din România.

Numele real al acesteia nu a fost aflat niciodată, ea purtând și fiind cunoscută cu numele de Renczi, care îi aparținea celui de-al doilea soț al său.

Unele surse indică faptul că aceasta a fost născută în anul 1903, în București, dar cel mai probabil, aceasta s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea. În București a și copilărit până la vârsta de 13 ani, iar odată cu pierderea mamei, Vera a fost mutată de tatăl său la Berkerekul, un oraș din fosta Iugoslavei unde acesta deținea o moșie.

Vera, având încă din adolescență o frumusețe răpitoare, nu ajunge doar o dată pe prima pagină a ziarelor locale, în urma legăturilor sale amoroase cu elevi, bancheri sau chiar oameni de afaceri. Nimeni nu se mai aștepta ca tânăra să își revină, dar acest lucru se întâmplă după ce aceasta se îndrăgostește și se căsătorește cu un bancher austriac pe nume Karl Schilk. Tânăra, în pofida tuturor zvonurilor, devine o soție atentă și dă naștere fiului lor, Lorenzo. Însă, la mai puțin de un an, Karl dispare fără urmă, iar Vera explică autorităților că acesta ar fi părăsit-o. După dispariția lui misterioasă, Vera începe să poarte doliu chiar dacă nimeni nu confirmase decesul soțului ei.

Revenind în societate aceasta îl cunoaște pe Joseph Renczi, un tânăr extrem de frumos, dar si extrem de bogat, iar după scurt timp cei doi se hotărăsc să se căsătorească. Vera declară autorităților faptul că fostul ei soț, Karl Schilk, a decedat în urma unui accident de mașină produs pe o autostradă din România. Povestea Verei este crezută de către autorități din cauza faptului că aceasta era o doamnă respectabilă. După căsătoria dintre Vera și Joseph, acesta începe să își înșele soția. Cu toate că primea diverse amenințări din partea Verei, Joseph nu încetează, iar la scut timp acesta este lovit de o boală misterioasă și este țintuit la pat. Vera îl îngrijește seară de seară, astfel încat nimeni nu ar fi crezut că tocmai ea era cauza bolii lui misterioase. Acesta dispare după câteva luni, dar în mod

Cunoașterea de sine - un act de confesiune

Nu știu dacă este vorba de un act de voință, dar la un moment dat mi-am dat seama că aveam un temperament dubios, care nu odată mă pusese pe gânduri. Începusem să-mi pierd concentrarea.Eram tot timpul furios, indispus și mândru, nu eram pregătit să-mi pierd prea mult timp explicându-i ceva unei per-

Noţiunile, conceptele, fenomenele, legile fizicii care stau la baza progresului tehnologic şi îmbunătăţirii vieţii omului sunt studiate atât în gimnaziu cât şi în liceu.

Voi prezenta trei domenii cu impact major asupra calităţii vieţii oamenilor.

Electronica este disciplină din domeniul fizicii aplicate – computere, laptop-uri, memorii de înregistrare a informaţiei, telefoane mobile, echipamente TV şi de telecomunicaţie, internet-wirless, camere foto, drone.

Concepte fizice întâlnite: electron, curent electric, câmp electric, câmp magnetic, magnetizare, undă electromagnetică.

Mărimi fizice întâlnite: sarcină electrică (coulomb), intensitatea curentului electric (amper), tensiune electrică (volt), rezistenţă electrică (ohm), frecvenţă (hertz), energie electromagnetică (joule).

Aplicaţii ale fizicii în medicină Tomografia computerizată (CT) este o tehnică imagistică ce foloseşte razele X pentru a scana structurile interne ale corpului şi pentru a realiza imagini detaliate ale acestora.

Rezonanţa magnetică nucleară (RMN) este tehnica imagistică medicală cea mai complexă, neinvazivă folosită pentru vizualizarea structurilor interne în detaliu şi în unele cazuri funcţionarea corpului uman. Poate face diferenţa între materia cenuşie şi materia albă în creier, ţesutul canceros şi cel necanceros, muşchii şi organe; poate să descopere hemoragii sau indicii despre loviri.

Angiografia este o procedură de examinare radiologică a vaselor de sânge; se pot pune în evidenţă artere şi vene pentru a se observa fluxul sanguin care circulă prin acestea.

Concepte fizice întâlnite: radiaţie electromagnetică, raze X, foton, câmp electomagnetic, semnal de radiofrecvenţă, stare energetică, nivel energetic, stimulare-relaxare, rezonanţă magnetică.

Mărimi fizice întâlnite: energie foton (kiloelectronvolt), lungime de undă, timp de relaxare, intensitate semnal.

Aşadar, ştiinţa şi tehnologia influenţează calitatea vieţii individului în societate şi nevoile sociale influenţează direcţiile de dezvoltarea tehnologice.

Tehnica criminalistică şi fizica În criminalistică - ştiinţa investigării ştiinţifice a infracţiunilor – expertul trebuie să aibă cunoştinţe temeinice de fizică, chimie, biologie judiciară, medicină legală, drept, psihologie judiciară. Investigatorul trebuie să deţină un bagaj solid de cunoştinţe din diverse domenii pentru a putea descoperi, analiza şi interpreta probe care să ducă la stabilirea corectă a faptelor.

Printre metodele fizice curente care se înscriu în examinarea şi evaluarea probelor se află: analiza spectrală prin emisie, analiza spectrală prin absorbţie, spectrofotometria în radiaţii infraroşii, spectroscopia în raze X, analiza prin luminescenţă.

A ţine pasul cu schimbarea înseamnă adaptare care se face prin învăţare, pregătire, cercetare, cunoaştere.

Fizica este baza într-o economie tehnologizată. Valorificaţi cunoştinţele de fizică!

Având cunoştinţe de fizică puteţi opta pentru o carieră în diverse domenii: electronică, inginerie electrică, inginerie energetică, inginerie aerospaţială, transporturi şi vehicule rutiere, navigaţie şi transport maritim şi fluvial, fizician medical, optometrist, cercetare, educaţie, domeniul militar.

IATĂ DE CE!!!

Profesor dr. Irina Marin

menea unei pietre aruncate în apă.(4) Scrierea istorică, prin natura sa, poate fi ușor acuzată de prezența unor ambiguități, produse din cauza fisurii inerente ce apare la un moment dat între trecut și prezent. De fapt, ruptura aceea, între ceea ce a fost și ceea ce este, reprezintă conștiința istorică, iar rolul istoriei este tocmai acela de a reconstrui o imagine a trecutului pe baza unor imagini fragmentate.

Totodată trebuie să avem în vedere și faptul că, într-un sens pozitiv, istoricii pot face uneori istorie și nu doar în sensul de interpretare a faptelor istorice. Modul în care ei înțeleg și prezintă anumite fenomene, poate fi substanțial diferit de la un istoric la altul în special în cazul unor subiecte controversate. Totuși raționalitatea și precizia istorică trebuie întotdeauna să primeze în fața subiectivismului.

Concluzia finală este faptul că principala responsabilitate a istoricilor este aceea de a încerca să înțeleagă ce s-a întâmplat în trecut, dar și să interpreteze cum s-au descurcat urmașii, cu efectele unui fapt istoric și cum evoluează eventualele sentimente rămase în urmă. Deși, e adevărat că în mod categoric omul contemporan va citi trecutul prin prisma prezentului, adică prin filtrul tuturor pasiunilor sale politice, culturale și morale.

Profesor dr. Roxana SANDU Profesor dr. Mihai SANDU *Note: 1.Profesor, dr., Școala Gimnazială” Sfântul Andrei”, Mangalia 2.Profesor, dr., Colegiul Economic Mangalia 3.Alexis de Tocqueville, Democracy in America, New York, Penguin Books, 2001, p. 39.

4.Nathan Barber, Istoria Europei, Odiseea a 700 de ani, de la Sfântul Imperiu Roman la Uniunea Europeană, București, Curtea Veche, 2012, p. 7.

5. Martin Malia, Judging Nazism and Communism, în The National Interest, Fall 2002, p. 63.

surprinzăto, nimeni nu bănuiește nimic în legătură cu Vera, ea începând din nou să țină doliu.

Aceasta revine din nou în societate, de această dată mult mai repede și se pierde din nou în viața de noapte de la Viena, astfel încât în mai puțin de 10 ani a adus la conacul său în jur de 35 de bărbați, dar niciunul nu a mai ieșit. Bărbații acesteia erau, în general, străini care veneau ocazional la Viena și despre care autoritățile nu aveau nicio informație. Vera însă a făcut o greșală și s-a îndrăgostit de un bancher sârb care era cu 20 de ani mai în vârstă decât ea și, de asemenea, căsătorit, dar ei îi ascunde însă acest lucru și își minte soția spunându-i că este plecat într-o călătorie de afaceri. Zilele trec, iar soția bancherului apelează la autorități, care deschid o anchetă la reședința Verei Renczi. În urma cercetărilor desfășurate la reședința acesteia, polițiștii au descoperit cu groază, la subsolul casei, 35 de sicrie din zinc care erau așezate în cerc. Într-unul fiind chiar propriul său copil, Lorenzo, în vârstă de 10 ani, pe care a trebuit să îl omoar, deoarece acesta îi aflase secretul îngrozitor.

Vera Renczi a mărturisit faptul că toate victimele sale au fost otrăvite cu arsenic, iar pe Joseph Renczi l-a închis în sicriu chiar înainte de a-și da ultima suflare, explicația acesteia a fost foarte simplă, ea dorea să fie ultima femeie din viața fiecărui bărbat pe care l-a omorât.

Condamnată la început la moarte, Vera a beneficiat de legile din Iugoslavia care nu permiteau ca femeile să fie executate, astfel că sentința a fost schimbată în închisoare pe viață. În închisoare Vera a suferit de o tulburare psihică, aceasta începând să vadă și să vorbească cu fantomele celor pe care i-a omorât. La scurt timp criminala în serie moare în urma unei hemoragii cerebrale.

Până și în ziua de azi, cazul Verei Renczi, supranumită de criminaliști “ Văduva Neagră”, rămâne unul dintre cele mai faimoase cazuri din istoria României.

soane, îmi pierdusem motivația și răbdarea, consideram majoritatea persoanelor stupide și felul lor de a fi, mă irita fără vreun motiv anume. Într-o seară am petrecut ceva timp gândindu-mă exact la ceea ce vreau să fiu și ce vreau să par și mi-am dat seama că toate acestea comportamente erau în dezavantajul meu și mă ajutau doar să regresez. De atunci, am început să tratez lucrurile

Gabriela Colef, 10 A

mai lejer, am început să fiu mai înțelegator, acționez cu calm, dar constant, că mi-am pierdut oarecum interesul. Cred ca mi-am schimbat radical comportamentul și toate acestea în avantajul meu. Am scapat de acumularea stresului și mă vad într-un cu totul alt fel.

A.C. 10 A

2

Lecții ce nu se învață la școală O scurtă istorie a industriei ospitalității

Atunci când ne gândim la industria ospitalității cei mai mulți dintre noi se gândesc numai la hoteluri și restaurante. În realitate, termenul de ospitalitate este mult mai cuprinzător, iar în sprijinul acestei afirmații vine definiția ospitalității, dată de Oxford English Dictionary, conform căreia “ospitalitatea înseamnă primirea și tratarea oaspeților, a vizitatorilor și a străinilor cu generozitate și bunăvoință”. De aici reiese că ospitalitatea nu include numai hotelurile și restaurantele, ci cuprinde și alte tipuri de stabilimente care oferă adăpost și hrană oamenilor care sunt departe de casele lor.

Definiția de mai sus poate fi extinsă, astfel că industria ospitalității mai înglobează și cluburi private, stațiuni, atracții, casinouri, toate acestea oferind alte tipuri de servicii oamenilor aflați la distanță de locurile lor de domiciliu.

Istoria industriei ospitalității datează încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, din Perioada Colonială. De atunci, industria ospitalității s-a dezvoltat continuu și a suferit multe modificări pe parcursul evoluției sale, având de înfruntat perioade de crize economice, războaie mondiale și diverse schimbări în plan social. Transformarea sa, în industria dinamică pe care o știm astăzi, a început în perioada anilor 1950 – 1960.

Așa cum menționează Brian Miller, în lucrarea sa History of the Hospitality Industry, primele informații despre ospitalitate datează încă de la începutul anilor 40 înainte de Hristos, din Grecia și Roma antică, perioadă în care negustorii romani călătoreau, cetățenii romani fiind primii care au efectuat călătorii în scop de relaxare, iar ospitalitatea avea scopuri sociale și religioase. În cartea sa, Introduction to Tourism And Hospitality Industry, Sudhir Andrews afirmă că primele hanuri este posibil să fi apărut mult mai devreme, în jurul anilor 3000 înainte de Hristos și au fost înființate pentru oamenii care doreau să călătorească. Ele erau locuințe private, administrate ca o afacere de familie, unde soțul și soția puneau la dispoziție spații generoase în care călătorii își așezau saltelele proprii pentru a dormi pe podea. Ei asigurau oaspeților și o hrană modestă, ca de exemplu brânză, legume, prăjituri și chifle,iar uneori carne. Aceste condiții s-au menținut câteva sute de ani, iar în jurul anilor 320 Înainte de Hristos, în timpul Imperiului Roman, hanurile nu mai reprezentau o noutate, ci erau ceva obișnuit pentru romanii care călătoreau în scopuri politice, administrative și militare.

Ei au introdus hanurile pentru oficialități pe teritoriul actual al Marii Britanii, de-a lungul drumurilor și în orașele importante. În perioada medievală apar călătorii englezi, hanurile erau tot case particulare, nobilimea se caza la mânăstiri, iar mijlocul de transport preferat era poștalionul. În Europa medievală pelerinajele la Ierusalim au reprezentat destinațiile principale de călătorie. În limba engleză, cuvântul “holiday” (vacanță) a fost derivat din expresia “holy day” (zi sfântă) și a fost inventat de pelerini, datorită faptului că, ei erau retrași de la munca în agricultură o perioadă de timp pentru a face o excursie, ceea ce reprezenta, de fapt, o vacanță.

Pe tot traseul acestor pelerinaje biserica furniza servicii de cazare și masă. În Evul Mediu, Biserica Romano - Catolică a susținut mânăstirile și hanurile destinate pelerinilor, oferindu-le gratuit pâine și bere. De asemenea, Cavalerii Ordinului Sfântul Ion din Ierusalim au organizat astfel de adăposturi cu scopul de a proteja pelerinii veniți să viziteze orașul. Rezultatul este că biserica a fost de fapt primul proprietar de “lanț hotelier” destinat turismului religios iar de-a lungul rutelor de pelerinaj au apărut și hanurile deținute de particulari. În Anglia, cel mai vechi han a fost ‘Trip to Jerusalem” din Nottingham unde, în 1189, cavalerii lui Richard Inimă de Leu se adunau înainte de plecarea în cruciade. Calitatea serviciilor oferite de hanuri a crescut de-a lungul anilor pe măsură ce călătoriile erau mai dese, datorită turismului religios, comerțului sau chiar a războaielor. Hanurile private de pe teritoriul actual al Marii Britanii

s-au dezvoltat în secolele XIV și XV, iar între secolele XVI și XVII au început să ofere, în principalele orașe și spații pentru gararea trăsurilor, deoarece începuse călătoria cu acest mijloc de transport. În perioada renascentistă se înregistrează o cerere ridicată pentru hanuri și taverne, apar cafenelele, precum și primul hotel, “Hotel de Henry IV”, cu 60 de paturi a cărui construcție a costat 17.500$.

Din scrieri, s-ar părea că pe teritoriul Americii de Nord, Samuel Cole a fost primul care a deschis un han în 1634 în Boston, han care se numea “Cole’s Ordinary” și care oferea mâncare și băutură din belșug la prețuri accesibile pentru oricine. În secolul XVIII, în Lumea Nouă apar stabilimente create special pentru cazare și hrană, în New York și New England apar tavernele, iar în Pennsylvania, hanurile.

Apariția industriei hoteliere în SUA poate fi legată de deschiderea în anul 1794 a City Hotel în New York, acesta fiind, deja un oraș port important, cu o populație de aproximativ 30.000 locuitori. City Hotel a fost prima clădire construită special cu scop de cazare și avea 73 camere.

Migrația europenilor a determinat creșterea competiției între orașe în ceea ce privește construcția de hoteluri. Astfel, Exchange Coffee House în Boston, al doilea City Hotel în Baltimore, Mansion House în Philadelphia nu au rămas doar hoteluri, ci au devenit centre de activitate socială în respectivele orașe, deși, în fond, nu erau decât niște spații de cazare destinate clasei mijlocii.

Venirea Revoluției Industriale în Anglia (secolul XVIII) a adus noi idei și a generat progres în afacerile cu hanuri. Dezvoltarea căilor ferate și a vapoarelor cu aburi au facut călătoria mult mai accesibilă, iar obiceiurile de călătorie s-au schimbat, astfel călătoria socială sau guvernamentală a devenit călătorie de afaceri. În această situație era nevoie de servicii rapide și de calitate. Națiunile emergente europene au preluat conducerea în sectorul hotelier (Elveția în principal) și astfel, în Europa s-a născut industria hotelieră organizată. Educația aristocraților se făcea și prin călătorii în Europa pentru perioade de trei până la șase luni. Astfel, ei aveau nevoie de cazare, iar micile castele și hanurile de lux o puteau oferi. În acea perioadă cazarea, mâncarea și băutura au devenit componente ale serviciilor combinate oferite de hanuri, care în timp s-au transformat în hoteluri, berării și restaurante. În Europa, hotelurile, așa cum le știm noi astăzi, au apărut în perioada războaielor napoleoniene și ofereau cazare ofițerilor aflați în vacanță, fiind în mare parte administrate de refugiații francezi.

Revoluția Franceză a schimbat cursul artei culinare și a provocat migrația șefilor bucătari spre Lumea Nouă. Astfel, M. Boulanger a numit supa pe care a vândut-o “restorantes” și a devenit “tatăl restaurantului modern”.

La începutul secolului al XIX-lea hotelurile au început să aibă o imagine distinctă - aveau fațade ornate, utilizau lemn lăcuit pentru mobilier, bronz și oglinzi. Exemple în acest sens ar putea fi hotelurile Red Lion, Ritz, Claridges și Browns în Londra. Călătoria pe calea ferată în Anglia a dus la apariția unor hoteluri și mai mari care aveau arhitectură Victoriană, cum ar fi The Pancreas, Victoria, Charing Cross și Great Eastern. În 1827 se deschide la New York Restaurantul Delmonico, un restaurant scump care avea meniu în două limbi și care a funcționat până în 1923. În 1829 apare Tremont House în Boston, considerat a fi primul hotel de lux din America modernă care avea camere cu încuietori, chiuvete, apă păstrată în căni și săpun. Avea restaurant cu specific franțuzesc și personalul era îmbrăcat în uniformă. Acest hotel deschide piața hotelurilor de lux în SUA în secolul al XIX-lea. Grand Pacific în Chicago, The Palmer House, Sherman House în St. Louis și Paxton în Omaha urmau direcția de dezvoltare spre categoria lux. În 1874, în perioada numită “Goana dupa aur”, Wiliam Chapman Ralston a deschis un hotel de lux numit The Palace Hotel. Acesta a fost construit în stil european cu acoperiș de sticlă, pardoseală de marmură, alimentare proprie cu apă, sistem de stingere a incendiilor și aer condiționat. În 1898 se deschide la Londra Hotel Savoy, unde director general a fost Cesar Ritz, iar Auguste Escoffier a fost bucătar șef.

La începutul anilor 1900 au apărut în vestul SUA primele moteluri care se numeau “cabane turistice” și erau destinate inițial pescarilor, vânătorilor și celor aflați în vacanțe în locuri greu accesibile. Apariția lor s-a datorat începutului călătoriei cu automobilul care în acea vreme nu permitea parcurgerea distanței între orașe într-o singură zi. În anul 1908, în SUA, Ellsworth M. Statler își dă seama că este nevoie să intre pe un nou segment de piață și anume călătoria de afaceri. Așa a apărut Statler Hotel în Buffalo, New York, care era

destinat satisfacerii cererii clienților de afaceri. A fost printre primele hoteluri care a avut nevoie de investiții mari, dar a adus și profituri ridicate datorită angajării profesioniștilor în management. Ideile lui Statler în materie de construcții, arhitectură (spații de baie în fiecare încăpere, oglinzi mari în fiecare cameră) au devenit standarde pentru viitoarele hoteluri destinate călătoriilor de afaceri. Statler a fost, deci, pe teritoriul SUA, inițiatorul a ceea ce numim astăzi “lanț hotelier”. În anul 1925 Howard Johnson a creat primul lanț de 400 de restaurante în sistem franciză după care s-a extins rapid și în domeniul hotelier, transformând lanțul hotelier Howard Johnson într-o afacere de renume mondial. În anul 1927, The Stevens Hotel cu 3000 camere devine cel mai mare hotel din lume, iar în anul 1928 Willard Marriott își începe cariera ca proprietar de restaurante cu lanțul fast-food A&W. Criza din 1930 a avut un efect devastator asupra industriei hoteliere, astfel că 85% dintre hoteluri au dat faliment – se părea că industria hotelieră nu o să-și mai revină din acest șoc. Conrad Hilton a fost singurul care a reușit să facă o afacere profitabilă cu Mobley în Cisco, Texas, începutul celui de-al doilea război mondial însemnând pentru el o relansare a afacerii, stare care s-a menținut pe întreaga perioadă a acestuia. În anii ’40, Willard Marriott a intrat în industria hotelieră, făcând din Marriott Corporation un imperiu de 5,3 miliarde de dolari care era organizat pe segmente diferite de piață, cum ar fi lanțurile hoteliere Marriott Hotels, Residence Inns și hotelurile Courtyard. În perioada ’40 – ’50, amploarea pe care a luat-o călătoria cu automobilul a dus la apariția motelurilor situate, de regulă, la intersecțiile importante sau pe autostrăzi. O parte din ele puneau la dispoziție facilități de parcare gratuită, de unde fiecare vizitator putea să ajungă direct la camera lui, iar altele ofereau chiar facilități de parcare păzită, restaurante și chiar piscine.

După al doilea război mondial călătoriile au luat amploare, anii ’50 au marcat începutul călătoriilor aeriene transcontinentale, în orașe a crescut numărul proprietăților folosite cu scop de cazare și crește interesul pentru croaziere.

Spre sfârșitul anilor ’50 apare un nou concept și anume cel de “hoteluri ieftine”. Proprietarii cumpărau terenuri la prețuri mici și ofereau clienților, de cele mai multe ori, numai camera. Ei au renunțat complet la serviciile specifice hotelurilor, ca de exemplu spălătorie, menaj, uniforme, mâncare și băutură, reușind în acest fel să mențină prețurile mici. Primul astfel de hotel a fost Travelodge, în Tacoma, Washington, care a devenit un lanț hotelier de succes pe întreg continentul nord american. Pentru a rămâne competitivi au fost nevoiți, totuși, să introducă în dotarea camerelor televizoare și telefoane iar astăzi sunt o filială a lanțului de hoteluri de lux Trusthouse Forte din Regatul Unit al Marii Britanii. Marile lanțuri hoteliere precum Sheraton, Hilton, Holiday Inn, Ramada Inn etc. au profitat de faptul că proprietarii individuali de hoteluri nu au putut face față concurenței și i-au integrat în cadrul lor. Le-au oferit, în schimb, diverse forme de colaborare ca parteneriatul, franciza sau contractul de management.

De-a lungul timpului și începând cu anii ‘70, își fac apariția lanțurile de moteluri. Primul motel Holiday Inn a fost deschis de Kemmons Wilson la periferia orașului Memphis, avea 126 camere, piscină, parcare gratuită, spații pentru animale de companie, automate gratuite pentru gheață și a deschis calea integrării motelurilor în lanțuri moteliere. Tot în 1970, Cecil B. Day a deschis moteluri care ofereau numai servicii de bază, la tarife foarte mici și a văzut în construirea Disney World și Epcot Centre în Orlando, Florida, noi oportunități de afaceri, construind astfel cel mai mare lanț de moteluri – The Days Inns.

Apariția pachetelor turistice și a turismului de masă, creșterea numărului de lanțuri hoteliere, fuziuni și achiziții, sporirea cererii pentru cine informale sunt câteva caracteristici ale industriei ospitalității din anii '60 până în prezent.

Industria ospitalității se află în plin proces de transformare, care va afecta profund atât fațetele industriei în sine, cât și pe stakeholderi. Esența acestei transformări constă în trecerea de la o abordare centrată pe produs la una de promovare intensivă a brand-ului și orientarea preponderent spre client. Va avansa până la un nivel care va transcende aspectul fizic al produsului oferit, ajungând să înglobeze nevoi și dorințe emoționale, psihice ale unor categorii bine definite de oaspeți.

Profesor dr. Mădălina Rațiu

Un popas prin geografia dobrogeană-Rezervaţia de dune nisipoase de la Agigea

Bogaţia şi raritatea elementelor floristice şi faunistice, precum și varietatea și frumusețea peisajului autohton m-au determinat în demersul meu, de a vă dezvălui spre cunoaștere câteva curiozități despre una din cele trei "unicate" ale judeţului Constanţa: Rezervaţia de dune nisipoase de la Agigea. Rezervaţia de dune nisipoase de la Agigea este situată în apropierea gării Agigea, la 4 km nord de staţiunea Eforie Nord . Unica rezervaţie de dune nisipoase din Romania reprezintă un punct de plecare floristic si faunistic, îmbinat în mod fericit cu farmecul insolit al acestor movile de nisip satisfac nu numai curiozitatea ştiinţifică a unui biolog, dar şi simţul estetic al oricărui vizitator îndragostit de peisajul marin. Situată pe un platou înalt, intrat destul de mult în mare, rezervaţia ocupă un teritoriu nisipos extins pe o suprafaţă de 5 ha. Legătura cu rezervaţia se face atât pe calea ferată, prin intermediul staţiei Agigea, cât şi pe şoseaua asfaltată ce duce până la Sanatoriul Balnear Agigea.

Dunele s-au format prin depunerea continuă a nisipului adus de vânt, din directia nord, dinspre un vechi golf marin, ocupat în prezent de lacul Agigea, situat la nivelul mării. Dunele adăpostesc 120 de specii de plante cu flori şi numeroase animale. Raritatea floristică ce constituie faima acestor dune este ciucuşoara de nisip introdusă în ştiintă, ca specie distinctă de eminentul cercetator al botanicii româneşti E. Nyarady şi denumită ştiinţific Alyssum borzaeanum în cinstea ilustrului botanist Alexandru Borza, întemeietorul Grădinii botanice din Cluj Napoca. Această ciucuşoara este un endemism al regiunii pontice apusene şi una din plantele care predomină numeric pe anumite porţiuni ale dunelor de nisip. Este o planta înalta de 10-25 de cm, la baza au lăstari sterili ai căror frunze acoperite de peri au culoare alba. Florile numeroase, grupate în inflorescenţe caracteristice, sunt de culoare galbenă.

Tot o raritate floristică este şi Ephedra distachya, cunoscută popular sub numele de cârcel, din cauza trunchiului său ramificat şi noduros. Are ramuri verzi cu frunze alburii, reduse la niste solzi, iar semintele sunt prevazute cu un învelis cărnos roşu-aprins, cu aspectul unei zmeure. În rezervaţie se găseşte şi o faună interesantă formată din broasca ţestoasă dobrogeană (monument al naturii), călugăriţa, insecta cu o viaţa plină de curiozităţi care se hrăneşte cu insecte, iar după împerechere îşi devorează masculul; leul furnicilor etc. La acestea se mai adaugă diferite specii de insecte specifice dunelor, precum şi prezenţa vrabiei spaniole care măresc însemnatatea ştiinţifică a rezervaţiei.

Prof. Ghiuler Mîrzali

3

Originea, nașterea și evoluția Universului

În perioada ianuarie- septembrie,

elevii Colegiului Economic Mangalia participă sub îndrumearea doamnelor profesor Irina Marin și Delia Florea, la Concursul Național Nicolaus Cusanus. Concursul urmăreşte să încurajeze interesul pentru astronomie și pentru știință, tema fiind Cum a apărut și cum evoluează Universul?

Echipele participante vor trebui să realizeze o mini-expoziție pe teme de astronomie și cosmologie, să organizeze seminarii și dezbateri și să promoveze expoziția și evenimentele

aferente în școală și în comunitate.

Asociaţia Secular-Umanistă din România (ASUR) organizatorul competiției anunță faptul că echipele participante la concurs au ocazia de a câștiga unul dintre cele cinci laboratoare de informatică oferite de sponsorul competiției, iar profesorii coordonatori ai echipelor câștigătoare pot câștiga la rândul lor câte un laptop . ”Abia aștept să văd cum își vor folosi elevii creativitatea pentru a prezenta subiecte atât de captivante.

Mă aștept să găsesc printre ei viitori cercetători și astronomi, ale căror cercetări vor îmbunătăți cunoștințele pe care le avem despre Univers.”, a declarat Magda Stavinschi, membră a Uniunii Astronomice Internaționale și membră a juriului concursului. În acest număr al revistei, dar și în suplimentul lunii mai vom pune la dispozție elevilor un spațiu editorial în care își vor putea publica ideile cu privire la tema dată.

Redacția

Cinci argumente care demonstrează că am putea locui într-un multiunivers

Universul în care trăim ar putea să nu fie și singurul. De fapt universul nostru ar putea fi doar unul dintr-o infinitate de universuri, care ar fi părțile componenete ale unui multiunivers. Deși acestă ipoteză poate părea îndoilencă, sunt destule dovezi care o susțin.

Există mai multe căi prin care poți să obții un multiunivers, numeroase teorii fizice indicând în mod independent o astfel de concluzie. De fapt, câțiva experți cred că este mai probabil să existe universuri ascunse decât faptul că ele nu ar exista deloc. Vă prezentăm cele mai plauzibile 5 teorii științifice care sugerează că traim într-un multiunivers.

1.UNIVERSURI INFINITE Oamenii de știință nu pot fi siguri care este forma spațiu-timp, dar cel mai probabil este vorba de o formă plată care se întinde la infinit. Dar, dacă mișcarea spațiu-timp există pentru totdeauna atunci trebuie să se repete la un moment dat deoarece acolo sunt prezente o infinitate de posibilități prin care particulele pot fi aranjate în spațiu și timp. Deci, dacă te uiți destul de departe, tu ai putea găsi o altă versiune a ta, de fapt o infinitate de versiuni ale tale. Unele dintre aceste versiuni vor face exact ce faci tu chiar acum, în schimb altele vor purta o haină diferită în acea dimineață, iar altele vor fi făcut diferite și vaste cariere sau alegeri în viață. Î n acest fel o multitudine de universuri pot coexista unul lângă altul într-o gigantică întindere infinită.

2. UNIVERSUL BUBLLE În plus față de teoria universurilor multiple create prin extinderea infinită spațiu-timp, o altă teorie numită inflație veșnică sau expaniunea exponențială ar putea fi la fel de plauzibilă. Inflatia - este teoria conform căreia universul s-a extins foarte repede după Bing Bang și a avut ca efect umflarea universului că un balon. Inflatia veșnică a fost propusă prima dată de cosmologul Alexander Vilenkin carea a sugerat că unele părți din spațiu au încetat să se extindă în timp ce alte regiuni au continuat să se extindă astfel, dând naștere la Pământul este o planetă extrem de mică, într-un vast univers. Universul este format din miliarde de stele şi planete şi uriaşi nori de gaz, toate acestea separate prin imense spaţii goale. Stelele sunt grupate în galaxii, fiecare galaxie conţinând milioane de stele. Soarele nostru este doar o stea în galaxia Calea Lactee.

Oamenii de ştiinţă cred că universul s-a născut cu 15.000 milioane de ani în urmă, printr-o explozie deosebit de violentă, numită Big Bang. Explozia a creat o minge de foc uriaşă care s-a răcit şi a format mici particule. Tot universul este format din mici particule, numite materie.

Iată ceea ce se crede că s-a petrecut după Big Bang: 1.Mingea de foc s-a împrăştiat şi Universul a început să se mărească (El continuă să se mărească şi în zilele noastre).

2.Pe măsură ce mingea de foc s-a răcit, mici particule s-au adunat în nori groşi şi rotitori de gaz şi praf.

3.Norii au comprimat în interiorul lor tot mai mult gaz şi praf. Gazele au devenit tot mai fierbinţi, până ce au început să ardă şi s-au format stelele.

4.Planetele s-au format din resturile de praf şi gaze care se rotesc în jurul unei stele.

multe și izolate universuri “bublle”. Așa încât, propriul nostru univers, unde inflația s-a oprit, a permis stelelor și galaxiilor să se formeze, dar el este doar o mică bulă într-o vastă parte de spații, în care unele porțiuni încă sunt în expanisune și conțin multe alte bule ca ale noastre. În unele dintre aceste universuri bublle, legile fizicii și constantele fundamentale pot fi cu totul diferite decât în universul cunoscut de noi, ceea ce face că unele universuri posibile să fie niște locuri cu adevărat ciudate pentru imaginație.

3.UNIVERSURI PARALELE

Altă idee care reiese teoria stringurilor (sau teoria coardelor) este noțiunea de ,,braneworlds’’- universurile paralele sunt la îndemâna noastră. Teoria a fost a propusă Pavel Steinhardt și Neil Turok de la Institutul de Fizică Teoretică din Ontario Canada. Ideea provine de la posibilitatea că există mai multe dimensiuni în lumea noastră decât cele trei ale spațiului și unul al timpului pe care le cunoaștem.

Față de propriul nostru creier tridimensional, alte membrane tridimensionale pot pluti într-un spațiu cu mai multe dimensiuni.

Fizicianul Brian Green de la Universitatea Columbia descrie ideea astfel: ,,universul nostru este unul dintre numeroasele potențiale plăci care plutesc într-un spațiu multidimensional aproape la fel că o felie de pâine într-o pâine cosmica mai mare”(The Hidden Reality).

Privind de la distanță această teorie ne dăm seama că aceste universuri superioare nu sunt întotdeauna paralele și nici posibil de cunoscut în vreun fel încă. E posbil ca aceste multidimensiuni să se

ciocnească una de cealaltă provocând repetate Big Bangs care resetează universurile la infinit.

4. UNIVERSURI FIICE Teoria mecanicii cuantice care domnește peste mica lume de particule subatomice, sugerează un alt mod prin care ar putea apărea mai multe universuri. Mecanica cuantică descrie lumea în termeni de probabilitate, mai degrabă, decât cu rezultate clare. Și matematica aplicată în această teorie ar putea sugera că toate rezultatele posibile ale unei situații se produc în propriile lor universuri separate. De exemplu, dacă ajungi la o răscruce de drumuri unde poți merge, fie la dreapta, fie la stânga, universul prezent dă naștere la doua universuri fiice: unul care te duce la dreapta și unul în care te duce la stânga, fiecare cu potențialitățile sale. ,,Și în fiecare univers există o copie a ta asistând la unul sau altul din rezultatele gândiri eronate că realitatea ta este singura realitate”.

(Hidden Reality) 5.UNIVERSUL MATEMATIC Oamenii de știință au dezbătut dacă matematica este doar un simplu instrument folositor pentru a descrie universul sau dacă însăși matematica este o realitatea fundamentală, iar observatiile noastre despre univers sunt doar percepții imperfecte despre adevarata natură a matematicii. Daca această ipoteză este adevărată atunci probabil structura matematică care produce universul nostru nu este singura opțiune și de fapt toate structurile matematice posibile există ca universuri proprii separate. ,,O structura matematică este ceva ce se poate descrie într-un mod care este complet independent de bagajul gândirii uman “ a declarat Max Tegmark care a propus această briliantă idee ,,Eu chiar cred că exista acest univers acolo care poate exista independent de mine, care ar continua să existe chiar dacă nu ar mai exista oameni”.

*Note:http://www.space.com/18811-multiple-universes-5theories.html Traducere și adaptare a textului în limba română: Raluca & Mihaela Bărbulescu, 10 A

Nașterea planetei Pământ

PLANETA PĂMÂNT

Pământul s-a format cu circa 4.550 milioane de ani în urmă dintr-un nor de praf şi gaz care se învârtea în jurul soarelui.

Treptat, Pământul s-a încălzit tot mai tare, până când s-a transformat într-o minge de rocă lichidă şi metal. Materialele mai uşoare au ieşit la suprafaţă, unde s-au răcit, formând o scoarţă tare. Rocilele de dedesubt au rămas fierbinţi şi în stare lichidă.

O PLANETĂ LIPSITĂ DE VIAŢĂ Timp de milioane de ani după formarea Pământului, aici nu au fost condiţii de viaţă. Nu a existat apă, aer respirabil şi nici o protecţie împotriva razelor dăunătoare ale soarelui. Vulcanii azvârleau rocă fierbinte lichidă, iar suprafaţa Pământului era lovită de roci uriaşe, numite meteoriţi, roci care cădeau din spaţiu PRIMELE OCEANE Vulcanii de la suprafaţa Pământului au scos nori uriaşi de vapori şi gaze, care s-au adunat într-un strat gros deasupra Pământului. Pe măsură ce norii se îngroşau şi se răceau, aburii s-au transformat în apă şi a început să plouă. A plouat de-a lungul a mii de ani, ploaia a inundat Pământul şi au apărut oceanele.

MĂRILE FIERB Uriaşii meteoriţi au continuat să lovească Pământul până acum 3.800 milioane de ani. Ei eliberau cantităţi mari de căldură în momentul impactului. Oamenii de ştiinţă cred că a fost atât de mare cantitatea de căldură eliberată, încât apa oceanelor a fiert. Aceasta ar fi distrus orice formă primară de viaţă.

Cristian Grigore, 9A

4