Il mondo incantato

Quaderni del volontariato

IL MONDO INCANTATO Favole Romene a cura di Ioana Aurela Vescan

Il Cesvol svolge le sue attività con risorse del Fondo Speciale per il Volontariato amministrato dal Comitato di Gestione dell’Umbria e alimentato dalle seguenti Fondazioni bancarie: Fondazione Cassa Risparmio Perugia, Fondazione Monte Paschi Siena Fondazione Cassa Risparmio Terni e Narni, Fondazione Cassa Risparmio Spoleto Fondazione Cassa Risparmio Foligno, Fondazione Cassa Risparmio Orvieto Fondazione Cassa Risparmio Città di Castello, Fondazione Cariplo, Compagnia di San Paolo

Il Mondo Incantato Favole Romene

Quaderni del volontariato

a cura di Ioana Aurela Vescan

Il mondo Incantato Favole Romene

Cesvol Centro Servizi Volontariato della Provincia di Perugia Via Sandro Penna 104/106 Santâ&#x20AC;&#x2122;Andrea delle Fratte 06132 Perugia tel.075/5271976 fax.075/5287998 www.pgcesvol.net cesvol@mclink.it pubblicazioni@pgcesvol.net

Pubblicazione a cura di

Con il patrocinio della Regione Umbria

Progetto grafico e videoimpaginazione Chiara Gagliano

Disegni a cura di Arinna Ioana Florea

ÂŠ 2009 CESVOL ISBN 88-96649-04-6

I QUADERNI DEL VOLONTARIATO, UN VIAGGIO ATTRAVERSO UN LIBRO NEL MONDO DEL SOCIALE

Il CESVOL, centro servizi volontariato per la Provincia di Perugia, nell’ambito delle proprie attività istituzionali, ha definito un piano specifico nell’area della pubblicistica del volontariato. L’obiettivo è quello di fornire proposte ed idee coerenti rispetto ai temi di interesse e di competenza del settore, di valorizzare il patrimonio di esperienze e di contenuti già esistenti nell’ambito del volontariato organizzato ed inoltre di favorire e promuovere la circolazione e diffusione di argomenti e questioni che possono ritenersi coerenti rispetto a quelli presenti al centro della riflessione regionale o nazionale sulle tematiche sociali. La collana I quaderni del volontariato presenta una serie di produzioni pubblicistiche selezionate attraverso un invito periodico rivolto alle associazioni, al fine di realizzare con il tempo una vera e propria collana editoriale dedicata alle tematiche sociali, ma anche ai contenuti ed alle azioni portate avanti dall’associazionismo provinciale. I Quaderni del volontariato, inoltre, rappresentano un utile supporto per chiunque volesse approfondire i temi inerenti il sociale per motivi di studio ed approfondimento.

Introduzione

p 11

Biografia di Ion Creangă

p 15

Ursul păcălit de vulpe

p 17

Prefazione di Ioana Aurela Vescan

p 23

L’orso ingannato dalla volpe

p 23

Punguţa cu doi bani

p 27

Il sacchetto con due soldini

p 33

Biografia di Petre Ispirescu

p 41

Fata moşului cea cu minte

p 43

La storia della fanciulla dal cuore buono

p 51

Fata de împărat şi pescarul

p 57

La figlia del re e il pescatore

p 63

Mamei mele Alla mia mamma

Introduzione

Nel presente volume troviamo raccolte in lingua originale, con la relativa traduzione in lingua italiana, quattro favole della tradizione romena del tardo Ottocento. Il libro rappresenta davvero un mondo incantato, come del resto recita il titolo del libro: troviamo un orso ingannato dalla volpe; un sacchetto con solo due soldini; la storia della fanciulla dal cuore buono; la figlia del re e il pescatore. Oltre ad evocare un mondo rurale ed agreste di altri tempi, lontani dalla nostra malata post-modernità, queste favole sintetizzano la tradizione, la memoria e la saggezza della tradizione culturale e folkloristica romena. Non solo i bambini, ma i lettori di ogni età troveranno preziosi insegnamenti e numerose verità morali nel leggere tali brevi vicende narrate. Ad esempio, è una evidenza quotidiana il fatto che il bisogno ti porta dove non c’è la voglia e ti insegna ciò che nemmeno immagini; o ancora, il voler perseguire la generosità e la bontà d’animo e di cuore può portare solo il bene nel corso della nostra vita. Crediamo che simili iniziative culturali siano fondamentali per lo sviluppo del senso comune nella direzione della multiculturalità e del pluralismo culturale, due punti basilari delle moderne democrazie repubblicane e liberali. Rivolgiamo, infine, il nostro plauso alla curatrice del volume per l’inedita e riuscita inziativa editoriale, esortandola a percorre senza sosta e senza posa il meraviglioso cammino della letteratura. Simone Fagioli

Ion Creangă 1837-1889

Ion Creangă

Il 1 marzo 1837 nasce a Humulesti, provincia Neamt, da genitori romeni Ştefan figlio di Petre Ciubotaru e di sua moglie Smaranda figlia di David Creangă del villaggio Pipirig,provincia Neamt. Suo padre è un piccolo proprietario terriero, con ben sette figli, che coltiva la terra e sua madre Smaranda Creangă confeziona degli abiti di campagna che la famiglia vende per integrare le magre entrate della modesta proprietà terriera. Riceve la prima istruzione dal dascălul (insegnante) della parrocchia del suo paese natio. In seguito è ospite del nonno presso Suceava (sempre in Moldova, ma compreso oggi nel territorio della Romania), dove prosegue gli studi. Continua la sua istruzione in altre località moldave a Târgul Neamţului, dove studia psaltichie (musica vocale ecclesiastica specifica del rito ortodosso) presso la Chiesa “Adormirea” (“l’Ascensione”). Nell’autunno del 1854 frequenta il collegio dei catechisti di Fălticeni. Le scuole dei catechisti vengono soppresse, durante l’estate del 1855, quindi il nostro scrittore passa al seminario di Socòla presso Iaşi (capoluogo della Moldova compresa nei confini romeni), dove rimane per tre anni portando a termine il corso inferiore degli studi. L’opera letteraria di Ion Creangă şi realizza dal 1875 al 1883. Le prime fiabe vengono pubblicate su “Convorbiri Literare“ e raccolte in seguito, nel 1890 in un volume “Poveştile“ (“Favole”).Vediamo le principali favole. “Soacra cu trei nurori” (“La suocera con tre nuore”) si ispira all’eterno conflitto tra suocera e nuora. “Capra cu trei iezi” (“La capra con i tre capretti”) è una fiaba in cui una capra uccide il lupo che le ha mangiato i figli. “Fata babei si fata mosneagului” (“La figlia della vecchia e la figlia del vecchio”) rappresenta il topos esistente nella novellistica di tutti i paesi europei del conflitto tra la ragazza buona che riceve il premio della sua generosità e la cattiva che viene punita. La lingua di Creanga riprende il parlato e l’arguzia dei contadini romeni e i valori etici e sociali della Romania. Sia nelle favole che negli “Amintiri” (“Ricordi di infanzia”) pubblicati nel 1880 si trovano

Ion Creangă

la vita ed i valori del villaggio,la fede nel popolo e nel riscatto sociale che il contadino, vero alfiere della stirpe, minacciata sempre e dovunque dall’alta finanza senza né volto né Patria, deve ottenere trasformandosi da suddito a patriota consapevole, il disprezzo per il conformismo e la mediocre borghesia senza ideali, asservita ai potentati economici che la stessa vita di Creangă esprime con lucida coerenza fino alla morte che lo coglie a Iaşi nel 1889.

URSUL PĂCĂLIT DE VULPE

URSUL PĂCĂLIT DE VULPE de Ion Creangă Era odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăieri. Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului şi se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă, ca să poată găsi ceva de mâncare. Şăzând vulpea cu botul întins pe labele de dinainte, îi vine miros de peşte. Atunci ea rădică puţin capul şi, uitându-se la vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de boi. — Bun! gândi vulpea. Iaca hrana ce-o aşteptam eu. Şi îndată iese de sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului, ca şi cum ar fi fost moartă. Carul apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi, crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: Ho! ho! Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de aproape şi, văzând că nici nu suflă, zice: Bre! da’ cum naiba a murit vulpea asta aici?! Tii!!! ce frumoasă caţaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoiu! Zicând aşa, apucă vulpea de după cap şi, târând-o până la car, se opinteşte ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi strigă la boi: “Hăis! Joian! Cea Bourean”. Boii pornesc. Ţăranul mergea pe lângă boi şi-i tot îndemna să meargă mai iute, ca s-ajungă degrabă acasă şi să ieie pielea vulpei. Însă, cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele a împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia, şi peştele din car cădea. După ce hoaţa de vulpe a aruncat o mulţime de peşte pe drum, bini...şor! sare şi ea din car şi, cu mare grabă, începe a strânge peştele de pe drum. După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl duce la bizunia sa şi începe a mânca, că taa..re-i mai era foame!Tocmai când începuse a mânca, iaca vine la dânsa ursul. — Bună masa, cumătră! Ti!!! da’ ce mai de peşte ai! Dă-mi şi mie, că ta...re! mi-i poftă! — Ia mai pune-ţi pofta-n cui, cumătre,

URSUL PĂCĂLIT DE VULPE

că doar nu pentru gustul altuia m-am muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine, şi-i avea peşte să mănânci. — Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde peştele. Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: Alei, cumătre! da’ nu ştii că nevoia te duce pe unde nu-ţi e voia şi te-nvaţă ce nici gândeşti? Ascultă, cumătre: vrei să mănânci peşte? Du-te diseară la băltoaga cea din marginea pădurei, vâră -ţi coada-n apă şi stăi pe loc, fără să te mişti, până despre ziuă; atunci smunceşte vârtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte, poate îndoit şi-ntreit de cât am scos eu. Ursul, nemaizicând nici o vorbă, aleargă-n fuga mare la băltoaga din marginea pădurei şi-şi vâră-n apă toată coada!... În acea noapte începuse a bate un vânt răce, de îngheţa limba-n gură şi chiar cenuşa de sub foc. Îngheaţă zdravăn şi apa din băltoagă, şi prinde coada ursului ca într-un cleşte. De la o vreme, ursul, nemaiputând de durerea cozei şi de frig, smunceşte o dată din toată puterea. Şi, sărmanul urs, în loc să scoată peşte, rămâne făr’ de coadă! Începe el acum a mormăi cumplit ş-a sări în sus de durere; şi-nciudat pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din bizunie şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; şi când văzu pe urs că vine făr’ de coadă, începu a striga: — Hei cumătre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămâie peşti în baltă? Ursul, auzind că încă-l mai ie şi în râs, se înciudează şi mai tare şi se răpede iute spre copac; dar gura scorburei fiind strâmtă, ursul nu putea să încapă înlăuntru. Atunci el caută o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, şi să-i deie de cheltuială... Dar când apuca ursul de piciorul vulpei, ea striga: “Trage, nătărăule! mie nu-mi pasă, că tragi de copac...” iar când anina cârligul de copac, ea striga: “Văleu, cumătre! nu trage, că-mi rupi piciorul!”

URSUL PĂCĂLIT DE VULPE

În zadar s-a năcăjit ursul, de-i curgeau sudorile, că tot n-a putut scoate vulpea din scorbura copacului. Şi iaca aşa a rămas ursul păcălit de vulpe!

URSUL PĂCĂLIT DE VULPE

L’ORSO INGANNATO DALLA VOLPE

PREFAZIONE DI IOANA AURELA VESCAN Questa è una favola che ci racconta di tempi molto molto lontani, tempi in cui l’Orso aveva la coda così come ce l’ha la volpe oppure il lupo; insomma avete capito: lunga! Ma voi, sapete perché l’orso non ha più la coda? Lo scopriremo proprio adesso leggendo questa simpatica favola. L’ORSO INGANNATO DALLA VOLPE di Ion Creangă C’era una volta una volpe furba, così come lo sono solo le volpi. Un giorno, dopo aver camminato tutta la giornata e anche la notte per cercare da mangiare, la Signora volpe, stando con il musetto appoggiato sulle zampe davanti, pensava a come poteva trovare qualcosa da mangiare. Così ad un certo punto sentì un profumo di pesce e, guardando da dietro ai cespugli, vide in lontananza un carro pieno di pesce; subito pensò: “Ecco il cibo che aspettavo da tanto!”. Così si buttò subito in mezzo alla strada facendo finta di essere morta. Il contadino, che spronava i buoi a camminare, vide in lontananza in mezzo alla strada la volpe morta. Quando si avvicinò scese dal carro e disse: “che bella volpe! ma come è morta questa volpe qui!? Oh, che bel girocollo farò a mia moglie con la pelliccia di questa volpe! Dicendo così, afferrò la volpe da dietro il collo e dopo averla trascinata, la buttò accanto ai pesci; poi, per far partire il carro, spronò i buoi chiamandoli per nome : “Vai Joian, vai Bourean!” Il contadino, camminando accanto ai buoi, li spronava a camminare più velocemente per arrivare al più presto a casa, per fare la pelliccia alla moglie. Ma, non appena partito il carro, la volpe cominciò subito a spingere con le gambe il pesce giù dal carro. Il contadino spronava, il carro scricchiolava e il pesce dal carro cadeva. Dopo aver buttato quasi tutto il pesce giù dal carro per benino, la volpe saltò giù e velocissimamente cominciò a raccogliere il pesce rubato. Dopo averlo raccolto, lo prese, lo portò nella sua tana e comin-

L’ORSO INGANNATO DALLA VOLPE

ciò a mangiare, perché era mooolto affamata. Ma, proprio quando inizia a mangiare, ecco che arriva da lei l’orso. Disse l’orso alla volpe: “Buon appetito cara, comare! Ohhh!!! Ma quanto pesce hai!!! Dammene un po’ anche a me, che ho una faaame! La volpe rispose:” Nemmeno per sogno, compare! Non ho fatto tanta fatica per sfamare te. Se hai tutta questa fame, va’ e metti anche tu la coda nell’acqua del lago, come ho fatto io, e vedrai quanto pesce mangerai. Allora l’orso chiese alla volpe:” Insegnami, per favore, cara comare, perché io non so come si prende il pesce”. Allora la volpe furba, sghignazzando, gli disse:” Oho, compare! Ma non lo sai che il bisogno ti porta dove non c’è la voglia e ti insegna ciò che nemmeno immagini? Ascolta, compare: Vuoi mangiare il pesce? Và questa sera al lago, quello alla fine del bosco, butta la coda nell’acqua e resta fermo, immobile senza muoverti, fino all’alba; allora, ma solo allora, tira forte la coda verso l’argine del lago e vedrai una moltitudine di pesci, due volte o tre volte più di questi che ho io.” L’orso, senza dire una parola, corse velocemente verso il lago alla fine del bosco e mise tutta la coda nell’acqua! Quella notte cominciò a tirare un venticello, che gelava la lingua nella bocca e la cenere sotto il fuoco. Congelò forte anche l’acqua del lago, che intrappolò la coda dell’orso, come una tenaglia. Dopo un po’ di tempo l’orso sentì talmente tanto dolore alla sua coda e tanto freddo che tirò con tutte le sue forze la coda; ma, povero orso, al posto del pesce, rimase senza la sua bella coda! Cominciò, a piangere ed a saltare dal dolore; poi, furente con la volpe che lo aveva ingannato, andò a cercarla per punirla dell’inganno subito. La furbissima volpe, che sapeva bene come proteggersi dalla rabbia dell’orso, uscì veloce dalla sua tana e si nascose nella cavità di un albero vicino; Quando vide l’orso correre furioso verso di lei privo della sua coda, cominciò ad urlare:” Eeeh compare! Ma che i pesci ti hanno mangiato la coda, oppure sei stato talmente ingordo e hai voluto pescare tutti i pesci del lago? L’orso, sentendosi anche preso in giro dalla volpe, s’infuriò ancora di più e andò veloce verso l’albero dove si era rifugiata; ma l’ingresso

L’ORSO INGANNATO DALLA VOLPE

della cavità era troppo stretto e l’orso non riuscì ad entrare; allora cercò un ramo a forma di uncino e cominciò a cercare di agganciare la volpe per tirarla fuori e punirla. Ma, quando l’orso riusciva a prendere la gamba della volpe, lei strillava: “Tira stupidone! tanto non mi importa, perché stai tirando l’albero! E quando lui mollava la presa e, agganciava l’albero, la volpe strillava:” Lasciami, compare, non tirare, perché mi spezzi la gamba! Invano il povero orso si sforzò di prendere la volpe astuta, ma senza alcun risultato. E così è rimasto l’orso senza la coda, ingannato dalla volpe!

PUNGUŢA CU DOI BANI

de Ion Creangă Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină şi moşneagul un cucoş. Găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi, şi baba mânca o mulţime de ouă iar moşneagului nu-i da nici unul. Moşneagul într-o zi pierdu răbdarea şi zise: - Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi şi mie nişte ouă, ca să-mi prind pofta măcar. - Da’ cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită.Dacă ai poftă de ouă, bate şi tu cucoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut găina, şi iacătă-o cum se ouă. Moşneagul, pofticios şi hapsân, se ia după gura babei şi, de ciudă, prinde iute şi degrabă cucosul şi-i dă o bătaie bună, zicând: - Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba. Cucoşul, cum scăpă din mânile moşneagului, fugi de-acasă şi umbla pe drumuri, bezmetec. Şi cum mergea el pe-un drum, numai iaca găseşte o punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa înapoi spre casa mosneagului. Pe drum, întalneşte o trăsură cun boier şi cu nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de samă la cucoş, vede în clonţu-i o punguţă şi zice vezeteului: - Măi! ia dă-te jos şi vezi ce are cucoşul cela în plisc. Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurii, şi c-un feliu de meşteşug, prinde cucoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă boieriului. Boieriul o ia, fără păsare o pune în buzunar şi porneşte cu trăsura înainte. Cucoşul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsura, spuind neîncetat: Cucurigu ! boieri mari, Daţi punguţa cu doi bani ! Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului: - Mă! ia cucoşul ist obraznic şi-l dă în fântâna ceea. Vezeteul se dă iarăşi jos din capra trăsurii, prende iarăşi cucoşul şi-l azvârle în fântână! Cucoşul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe a înghiţi la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară de-acolo afară şi iaraşi se ia în urma trăsurii, zicând:

PUNGUŢA CU DOI BANI

Cucurigu ! boieri mari, Daţi punguţa cu doi bani ! Boierul, văzând aceasta, s-a mirat cumplit şi a zis: - Mă! da’ al dracului cucos i-aista! Ei, las’ că ţi-oi da eu ţie de cheltuială, măi crestatule şi pintenatule! Şi cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia cucoşul, să-l azvârle într-un cuptior plin cu jăratic şi să pună o lespede la gura cuptioriului. Baba, cânoasă la inimă, de cuvânt: face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoşul, cum vede şi astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă: şi toarnă el toată apa cea din fântână pe jăratic, până ce stinge focul de tot, şi se răcoreşte cuptioriul; ba încăn face ş-o apăraie prin casă, de s-a îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoi dă o bleandă lespezii de la gura cuptioriului, iese teafăr şi deacolo, fuga la fereastra boierului şi începe a trânti cu ciocul în geamuri şi a zice: Cucurigu ! boieri mari, Dati punguţa cu doi bani ! - Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoş ! zise boieriul cuprins de mirare.- Vezeteu! Ia-l de pe capul meu şi-l zvârle în cireada boilor ş-a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac; l-a lua în coarne, ş-om scăpa de supărare. Vezeteul iarăşi ia cucoşul şi-l zvârle în cireadă! Atunci, bucuria cucoşului! Să-l fi văzut cum înghiţea la buhai, la boi, la vaci şi la viţei; pân-a înghiţit el toată cireada, ş-a făcut un pântece mare, mare cât un munte! Apoi iar vine la fereastra, întinde aripile în dreptul soarelui, de întuneca de tot casa boierului, şi iarăşi începe: Cucurigu ! boieri mari, Daţi punguţa cu doi bani ! Boierul, când mai vede şi astă dăndănaie, crăpa de ciudă şi nu ştia ce să mai facă,doar va scăpa de cucoş. Mai stă boierul cât stă pe gânduri, până-i vine iarăşi în cap una. - Am să-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiţi la galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca ş-om scăpa de dânsul. Şi, cum zice, umflă cucoşul de-o aripa şi-l zvârle în haznaua cu banii; căci boieriul acela, de mult bănărit ce avea, nu-i mai ştia numărul. Atunci cucoşul înghite cu lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iese şi de-acolo, el ştie cum şi pe unde, se duce la fereastra boierului şi iar începe: Cucurigu!boieri mari,

PUNGUŢA CU DOI BANI

Dati punguta cu doi bani ! Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui şi lasă pe boier în pace. Atunci toate paserile din ograda boierească, văzând voinicia cucoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea căi o nuntă, şi nu altăceva:iară boierul,întristat se uita galiş cum se duceau paserile sale şi zise oftând: - Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n-a fost aici! Cucoşul însă mergea ţanţoş, iar paserile după dânsul, şi merge el cât merge, până ce ajunge acasă la moşneag, şi de pe la poartă începe a cânta: "Cucurigu !!! cucurigu !!!" Moşneagul, cum aude glasul cucoşului, iese din casă cu bucurie, şi când îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? Cucoşul său era ceva de spăriet: elefantul ţi se părea purice pe lângă acest cucos! Ş-apoi în urma lui veneau cârduri nenumărate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete si mai boghete. Moşneagul, văzând pe cucoşul său aşa de mare şi de greoi, şi încunjurat de atâta amar de galiţe, i-a deschis poarta. Atunci cucoşul i-a zis: - Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii. Moşneagul, iute ca un prâsnel, aşterne ţolul. Cucoşul atunci se aşază pe ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă paseri, şi de cirezi de vite; iară pe ţol toarnă o movilă de galbeni, care strălucea la soare de-ţi luau ochii! Moşneagul, văzând aceste mari bogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutând mereu cucoşul şi dezmierdându-l. Atunci, iaca şi baba vine nu ştiu de unde;şi, când a văzut unele ca aiestea, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă. - Moşnege, zise ea, ruşinată -dă-mi şi mie nişte galbeni! - Ba pune-ţi pofta-n cui, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns? Bate acum şi tu găina, să-ţi aducă galbeni; c-aşa am bătut eu cucoşul, ştii tu din a cui pricină... şi iată ce mi-a adus! Atunci baba se duce în poiată, găbuieşte găina, o apucă de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi de milă! Biata găină, cum scapă din mânile babei, fuge pe drumuri. Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică ş-o înghite.

PUNGUŢA CU DOI BANI

Apoi răpede se întoarce acasă la babă şi începe de pe la poartă: “Cot, cot, cotcodac !” Baba iesă cu bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă babă şi se pune pe cuibariu; şi, după vrun ceas de şedere, sare de pe cuibariu, cotcodăcind. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina!... . Şi, când se uită în cuibariu, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică!... . Baba, când vede că ş-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ş-o bate, ş-o bate, pân-o omoară în bătaie! Şi aşa, baba cea zgârcită şi nebună a rămas de tot săracă, lipită pământului. De-acu a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă; ca bine ş-a făcut râs de găină ş-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana! Moşneagul însă era foarte bogat; el şi-a făcut case mari şi grădini frumoase şi trăia foarte bine. Pe babă, de milă, a pus-o găinăriţă, iară pe cucoş îl purta în toate părţile după dânsul, cu salbă de aur la gât şi încălţat cu ciuboţele galbene şi cu pinteni la călcâie, de ţi se părea că-i un irod de cei frumoşi, iara nu cucoş de făcut cu borş.

PUNGUลขA CU DOI BANI

IL SACCHETTO CON DUE SOLDINI

IL SACCHETTO CON DUE SOLDINI Ion Creangă

C’era una volta un vecchio e una vecchia. La vecchia aveva una gallina e il vecchio un gallo. La gallina faceva le uova due volte al giorno e così la donna mangiava un sacco di uova, ma non ne dava nessuno al vecchio. Un giorno l’uomo che non ce la faceva più perdendo la pazienza reclamò: <<Vecchia mia, tu mangi come una sfondata! Dammi qualche uova, perché possa saziarmi anch’io>>. <<Figurati!>> rispose la vecchia che era molto avara <<Se hai tanta voglia di uova, picchia il tuo gallo come ho fatto io con la mia gallina e allora mangerai anche tu, le uova!>>. Ghiotto e ingordo come era, il vecchio seguì il consiglio della vecchia; pieno di rabbia, afferrò il gallo e gli diede una bella scarica di legnate, dicendo:<<Ecco!...prendi!... O fai le uova, o vai via e lascia subito la mia casa, così smetterai di mangiare il pane a tradimento!>>. Quando riuscì a sfuggire alle mani del vecchio, il gallo scappò in fretta e in furia dalla bicocca e, ancora tutto stordito, si mise a correre per il sentiero. Mentre correva, ad un tratto vide sulla strada un sacchettino che conteneva due soldini, lo prese subito e tornò felice verso la casa del suo padrone. Ma, durante il tragitto, incontrò la carrozza di un uomo ricco. Il boiardo guardò il gallo con molta attenzione e stupito di vedere nel becco del gallo un sacchetto, disse al cocchiere: <<Senti, scendi un attimo e guarda che porta questo gallo nel becco!>> Il cocchiere scende dalla carrozza, afferra con destrezza il gallo, gli toglie il sacchetto dal becco e lo porta al suo padrone. L’uomo ricco lo prese se lo ficcò nella tasca e proseguì il viaggio. Il gallo, non si diede per vinto, ma si mise a correre zampe in spalla dietro alla carrozza gridando continuamente..<<Chicchirichì!..miei nobili Boiardi!...ridatemi il sacchetto con due soldini!...>> Nel frattempo l’uomo ricco, furibondo, arrivò ad un pozzo e ordinò subito al cocchiere: <<Prendi questo gallo insolente e buttalo nel 33

IL SACCHETTO CON DUE SOLDINI

pozzo>>. Il cocchiere scese di nuovo dalla carrozza, acchiappò il gallo e lo gettò nel pozzo. Povero gallo, che poteva fare in una simile situazione di pericolo?. Cominciò ad inghiottire acqua e beveva ...beveva, finchè inghiottì tutta l’acqua del pozzo! Poi volò fuori e si mise di nuovo a correre dietro alla carrozza, gridando più forte di prima: <<Chicchirichì! miei nobili boiardini, ridatemi il sacchetto con due soldini>>. A sentirlo, l’uomo ricco restò sorpreso e esclamò: <<Maledizione! Questo gallo è il demonio in persona! Aspetta un po’ brutto pennuto che ti aggiusto io!>>. E non appena arrivò a casa, ordinò subito alla vecchia cuoca di prendere il maledetto uccellaccio e di buttarlo nel forno pieno di brace, chiudendolo bene dentro con una grossa pietra. La cuoca, donna dal cuore di pietra, eseguì subito gli ordini del padrone. Ma quando il gallo si rese conto della sua fine imminente, cominciò, a ributtare fuori piano piano tutta l’acqua che aveva bevuto poco prima nella fontana. Versò,sulla brace tutta l’acqua finchè il fuoco si spense e il forno si raffreddò. Oltre a questo, provocò una tale inondazione in casa, che la vecchia megera non si teneva più dalla rabbia. Il gallo si mise a dare colpi alla grossa pietra che sbarrava la porta del forno, così forti che alla fine uscì fuori sano e salvo. Subito dopo volò davanti alle finestre di casa e cominciò a colpire con il becco i vetri, ripetendo.<<Chicchirichì! miei nobili boiardini ridatemi il sacchetto con i due soldini !>> <<In fede mia mi sono cacciato in un brutto guaio con questa bestia di gallo!>> disse l’uomo ricco sempre più preoccupato.<<Cocchiere, sbarazzami una volta per tutte di questa scocciatura. Buttalo in mezzo alla mandria di buoi e di vacche, forse qualche toro infuriato lo sistemerà facendolo saltare sulle sue corna!Così finalmente ci libereremo di questa grana>>. Il cocchiere prese il povero gallo e lo buttò nella mandria. Ma quale non fu la contentezza del gallo!avreste dovuto vedere come trangugiava uno dopo l’altro tori, buoi, vacche e vitelli! in un attimo aveva divorato tutta la

IL SACCHETTO CON DUE SOLDINI

mandria e la sua pancia era gonfia gonfia, come una montagna!. Poi volò di nuovo sulla finestra, aprì le ali davanti al sole in modo da oscurare con esse tutta la casa del boiardo, e ricominciò a gridare <<Chicchirichì ! miei nobili boiardini ridatemi il sacchetto con due soldini !>> Quando il boiardo vide questa nuova trovata del gallo, si sentì morire. Non sapeva più che fare per liberarsi del gallo. Restò a lungo pensieroso, poi, tutt’a un tratto, ebbe una idea: <<Lo butterò>> disse << nel forziere dove tengo il denaro. Forse si metterà a mangiare monete d’oro e se gli rimane una in gola si soffocherà per benino, e io me ne sarò sbarazzato, finalmente!>> Detto e fatto, acchiappò il gallo per una ala e lo fece precipitare nella cantina del tesoro perché dovete sapere, che questo uomo aveva tanti di quei soldi che aveva perso il conto. Allora il gallo si mise a divorare avidamente tutto il denaro, e lasciò tutto il forziere vuoto, come se non ci fosse mai stato messo niente là. Poi uscì di lì (lui solo sa come e da dove) corse alla finestra del boiardo <<Chicchirichì! miei nobili boiardini, ridatemi il sacchetto con due soldini!>> Visto quello che era successo il boiardo, in preda alla disperazione gli tirò il sacchetto arrendendosi. Il gallo lo raccolse allegramente e se ne andò per i fatti suoi abbandonando la casa del boiardo. A questo punto tutti i polli del cortile del boiardo che avevano visto il coraggio e l’ostinazione del gallo gli corsero dietro: erano così tanti che sembravano un corteo nuziale. Nel frattempo il nobile signore guardava triste e sconsolato il suo pollaio che si svuotava. Intanto il gallo marciava con fierezza, cammina, cammina alla fine arrivò alla casa del vecchio padrone. Quando fu davanti alla porta, il gallo si mise a cantare <<Chicchirichì! Chicchirichì! Il vecchio, sentendo la voce del suo gallo, tutto contento uscì di casa, ma quando diede un occhiata accanto alla porta che vide? Il gallo era qualcosa di irreale: accanto a lui un elefante sarebbe sembrato una pulce ! e poi, dietro di lui era accorsa la folla innumerevole di polli, uno più bello dell’altro tutti gonfi ed impettiti. Il vecchio, vedendo il

IL SACCHETTO CON DUE SOLDINI

suo gallo così grosso e robusto circondato da un tale numero di polli, gli spalancò la porta; allora il gallo esclamò:<<Padrone! stendi un tappeto per terra in mezzo al cortile>>. Il vecchio, sbalordito, si girava e rigirava, non stando più nella pelle, ma alla fine stese il tappeto. Allora il gallo si mise al centro battè le ali e, come per incanto, mentre il cortile si riempiva non solo della banda di polli, ma anche di mandrie di animali di ogni tipo, depose sul tappeto una vera e propria montagna di monete d’oro che brillavano al sole tanto da accecare. Il vecchio felice per il ritorno a casa del gallo, non si stancava di abbracciarlo e accarezzarlo. Da non si sa dove, ecco comparire anche la vecchia. Quando vide la scena i suoi occhi di donna cattiva si misero a brillare perché scoppiava di gelosia. Timidamente disse <<Vecchio, dammi qualche monetina d’oro>> <<...Ah no, no, no e no, ! è inutile che me lo chiedi! ti ricordi quello che mi hai risposto quando ti ho chiesto le uova? ora tocca a te, batti anche tu la tua gallina, perché ti faccia monete d’oro, è così che ho fatto con il mio povero gallo, e tu sai bene per colpa di chi! ed ecco quello che mi ha riportato>>. La vecchia andò nel suo pollaio cercò la gallina, l’afferrò per la coda e gli diede tante di quelle legnate da ridurla in uno stato pietoso. Quando riuscì a sfuggire dalle mani della vecchia la gallinella si mise a correre per la strada. Camminando trovò per terra una perlina e la ingoiò, poi tornò subito a casa dalla vecchia e cominciò a dire dalla porta <<Co...Co... Cocodè!>> Appena la vecchia la sentì uscì tutta felice e andò incontro alla gallina ma subito questa, saltando sopra la porta pas sò veloce accanto alla donna e corse a rifugiarsi nel suo nido. Dopo un’ora di riposo balzò fuori dal nido schiamazzando. La vecchia megere corse in fretta a vedere che cosa aveva deposto la gallina, ma quando guardò nel canestro, che vide mai? La gallina aveva deposto una perlina. Allora, furiosa, perché credeva che la gallina la stesse prendendo in giro, l’agguantò con rabbia e l’ammazzò a furia di

IL SACCHETTO CON DUE SOLDINI

botte. Così la vecchia avara e cattiva divenne completamente povera proprio povera. Che le era rimasto oramai, al posto delle uova? Forse nemmeno pazienza fritta, perché uccidendo la povera gallinella innocente la vecchiaccia aveva commesso una grave ingiustizia. Al contrario, il vecchio divenne molto ricco, si fece costruire una enorme casa circondata da un meraviglioso giardino, dove visse felice. Quanto al gallo, oramai lo portava con sé dappertutto con al collo una collana d’oro e gli stivaletti gialli con gli speroni...lo si sarebbe detto un gran signore e non un gallo buono al massimo per fare il brodo!

Petre Ispirescu 1830-1887

Petre Ispirescu

Nasce a Bucarest nel 1830, figlio di Gheorghe e di Elena. Il padre ha un salone di parrucchiere. La madre era una bravissima raccontafavole. La madre lo manda a imparare leggere e scrivere presso il padre Nicola della chiesa Udricani, la chiesa della loro parrocchia.1840 studia musica col cantore Lupescu.1842 canta la messa in chiesa e comincia a guadagnare pochi soldi: la famiglia ne ha un gran bisogno. È costretto a lasciare la scuola. Nel 1844 entra come apprendista in una tipografia, lavora 14 ore al giorno. Prende il diploma di tipografo nel 1848 ed è molto serio sul lavoro ricevendo aumenti di stipendio e di responsabilità; nel 1849 impara a suonare la chitarra, scrive poesie ma la mancanza di studi si fa sentire. 1853 prende lezioni di francese da un amico più anziano, 1859 è l’anno dell’unificazione dei principati romeni. Negli anni successivi fa attività politica e tipografica: per due anni dirige la tipografia dello stato.1862 pubblica la prima raccolta di favole e nel 1872 la seconda serie di favole. 1882 la sua principale opera: “Leggende e racconti dei romeni” in cui fiabe e racconti affidati alla tradizione orale vengono raccolti e rielaborati, senza perdere però la loro genuinità. Muore il 27 novembre 1887. Dei numerosi altri scritti vanno ricordati: “Novelle o racconti popolari” (1874), “Proverbi e indovinelli” (1880), “Detti popolari”' (1882).

FATA MOSULUI CEA CU MINTE

FATA MOSULUI CEA CU MINTE de Petre Ispirescu

A fost odată ca niciodată;că de n-ar fi,nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade;de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti;de când se scria musca pe perete ,mai mincinos cine nu crede. A fost odată un om bătrân care avea o fată mare, de se dusese vestea în lume de vrednicia ei. Moşneagul (unchiaşul) se căsători de a doua oară cu o babă, care avea şi ea o fată mare. Baba, însă, punea pe fata unchiaşului la toate greutăţile casei; iar fata ei se clocise de şedere. Biata fata unchiaşului torcea, ţesea, făcea pâine, mătura şi scutura fără să zică nici pis! dară baba punea parte fetei sale, şi pâra la unchiaş pe fiica lui şi o tot ocăra. Nu era ziuliţă lăsată de Dumnezeu să nu se certe cu el, ca să-şi gonească copila, şi-i zicea: - Daca nu-ţi vei duce fata de aici, pâine şi sare pe un taler cu tine nu mai mănânc. Bietul om se cam codea; dară baba într-o noapte turnă apă pe vatră şi stinse focul ce-l învălise fata unchiaşului de cu seară. A doua zi, dis-de-dimineaţă, se scoală fata să facă focul, fiindcă tot pe ea cădea păcatele; dară foc nu mai găsi în vatră. Atunci, de frică să nu o ocărască mumă-sa cea vitregă, se urcă pe bordei, se uită în toate părţile, doară va vedea încotrova vreo zară de foc, ca să se ducă să ceară măcar un cărbune; dară nu se văzu nicăiri ceea ce căuta ea. Când, tocmai când era să se dea jos, zări spre răsărit abia licărind o mititică vâlvotaie; se coborî de pe acoperiş şi o luă într-acolo. Se duse, se duse şi la foc nu mai ajunse; dară în drumul ei întâlni o grădină părăginită, care o strigă zicându-i: - Fată mare, fată mare! vino de-mi curăţă pomii ce mi-au mai rămas de omizi; şi, când t-ei întoarce, ţi-oi da poame coapte să mănânci.

FATA MOSULUI CEA CU MINTE

Se apucă fata de lucru numaidecât şi cum isprăvi, îndată plecă. Mai încolo dete peste un puţ, care îi strigă: - Fată mare, fată mare! vino de mă sleieşte, că ţi-oi da apă rece, să te răcoreşti când t-ei întoarce. Fata slei puţul şi plecă înainte. Merse ce merse şi dete peste un cuptor, care-i strigă şi acesta: - Fată mare, fată mare! vino de mă lipeşte şi mă şterge de cenuşe, şi, când t-ei întoarce, îţi voi da azimă caldă. Fata lipi şi şterse cuptorul şi-şi căută de drum. Mai merse niţel şi dete peste o căscioară, şi bătu la poartă. - Cine e acolo? îi zise dinăuntru; daca e om bun să intre, daca nu, să nu vie, căci am o căţeluşă cu dinţii de fier şi cu măselele de oţel, şi-l face mici fărâmi. - Om bun, răspunse fata. După ce intră, fiindu-i frică de mumă-sa vitregă să nu o bată dacă se va întoarce acasă, pentru că întârziase, întrebă daca nu cumva are trebuinţă de o slujnică. Sânta Vinerea, care locuia înăuntru şi care priimi pe fată, îi răspunse că are trebuinţă de o asemenea fată; ea rămase acolo. Mai întâi îi spuse că treaba ce are să facă dimineaţa este să dea de mâncare puilor ce-i avea în curte, însă mâncarea să fie nici caldă, nici rece; apoi să scuture şi să deretice pân casă. Iară maica Sânta Vinerea plecă la biserică. Fata făcu tot, precum îi poruncise. Când veni acasă, Sânta Vinerea întrebă de puii ei, carii erau balauri, şerpi, nevăstuici, ciuhurezi, şopârle, năpârci şi guşteri, cum le-a dat mâncarea, şi toţi răspunseră că n-a fost băgat de seamă daca a lipsit ea de acasă; aşa de bine au fost căutaţi. Intră în casă maica Sânta Vineri şi văzu toate lucrurile aşezate la locul lor şi rămase foarte mulţumită. După câtva timp, zise fata: - Maică Sântă Vinere, mi s-a făcut dor de părinţi, fă bine şi-mi dă voie să mă duc. - Du-te, fata mea; dară mai-nainte caută-mi în cap, şi să vezi că o să curgă o apă pe dinaintea casei şi o să aducă fel de fel de cutii, de tronuri şi de lăzi; pe care din ele îţi vei alege, aceea să fie simbria ta. Se aşezară şi îndată văzu curgând apa de care-i spusese, şi pe dânsa veni nişte lăzi şi tronuri prea frumoase.

FATA MOSULUI CEA CU MINTE

Fata se gândi că, daca va lua o ladă d-ale frumoasele, slujba ei nu făcea atâta, şi mai aşteptă până mai văzu că vena o cutie mică şi necioplită; atunci ea zise: - Maică Sântă Vinere, iată că mi-am ales lucru pe cât face slujba mea. - Ia-l, fata mea, daca n-ai voit să-ţi alegi altceva mai frumos, şi du-te cu Dumnezeu. Fata unchiaşului îşi luă ziua bună, plecă cu cutia la supţioară şi, întorcându-se pe la cuptor, căpătă o azimă caldă, şi trecând pe la puţ, bău apă rece de se răcori; iară când ajuse la grădină, mâncă poame coapte. Fata ajunse acasă şi găsi pe tată-său zdrobit la inimă de mâhnire; îi spuse tot ce a făcut şi deschise cutia. Dar ce să vază înăuntru? Mărgăritare, pietre nestemate, mărgele, ie numai cu fluturi de aur şi catrenţe de mătase. Baba şi fiică-sa pizmuia pe fata moşului; iară lui îi creştea inima de bucurie. Baba trimise şi ea pe fie-sa, să facă ce făcuse fata unchiaşului. Se duse, se duse şi fata babei, şi ajunse la grădina care o chemă şi pe dânsa ca să o cureţe; dar ea răspunse: - Da’ ce! nebună sunt eu să-mi zgârii mâinile prin tine? O lăsă şi porni mai departe, sosi până la puţ, şi daca o chemă puţul, ea îi răspunse şi lui: - Da’ ce! am mâncat laur ca să mă ostenesc eu cu tine până să te sleiesc? Şi plecă mai departe şi se duse până ce dete şi peste cuptor, care o strigă ca şi pe fata unchiaşului; ea îi zise şi lui: - Da! ce-am văzut să-mi murdăresc mânuşiţele şi să mă vâr pân tine? Şi plecă înainte, până ce ajunse şi ea tot la Sânta Vinerea. Acolo fu întrebată ca şi fata unchiaşului şi priimită în slujbă, apoi maica Sânta Vinerea îi zise şi ei să facă ceea ce zisese şi fetei moşneagului, şi plecă la biserică. Când veni Sânta Vinerea acasă, toate lighioanele, cu gâturile întinse, se plânseră că li s-au opărit gâtlejurile; intră în casă şi văzu o arababură de nu-i mai da nimeni de căpătâi. În cele din urmă, zise fata cea leneşă: - Maică Sântă Vinere, mi s-a făcut dor de părinţi, dă-mi dreptul meu, căci mi s-a urât aci, să mă duc acasă. 45

FATA MOSULUI CEA CU MINTE

- Du-te, fata mea, răspunse Sânta Vinerea, dară mai aşteaptă niţeluş, că o să treacă o apă dinaintea portiţei, aducând fel de fel de lucruri; pe care ţi-o plăcea ca so iei, alege; iară până atunci să-mi cauţi în cap. N-apucă să puie mâinile în capul ei şi se repezi de luă de pe gârlă lada cea mai mare şi mai frumoasă ce văzu. Sânta Vinere îi zise: - Deoarece ţi-ai ales astă ladă, ia-o; dară să nu o deschizi până acasă; şi când o vei deschide, să fii numai cu mumă-ta singură în casă, ca să nu vază nimeni ce e într-însa. Fata luă lada şi plecă. Când se întoarse pe la cuptor, văzu azime calde, se cercă să ia şi nu putu; ea nu mai putea răbda de foame. Pe la puţ trecu cu jind, că nu-i dete măcar o picătură de apă, ca să se răcorească; iară când trecu pe la grădină, îi lăsa gura apă şi nu putu nici să se umbrească puţin de arşiţa soarelui. Ajungând acasă obidită de osteneală şi flămândă, n-avu răbdare, ci chemă pe mumă-sa la o parte şi-i zise să facă pe unchiaş şi pe fie-sa să iasă afară. Cum rămase singurele, deschise lada; dar ce ieşi d-acolo? balauri, şerpi, şi câte lighioni toate, cărora le arsese gâtlejurile când le dase de mâncare; şi îndată le sfâşiară şi le mâncară. Tot satul se spăimântă de întâmplarea asta; şi fiecare om băgă de seamă că asta vine de la răsplătirea dumnezeiască. Fata moşneagului însă se căsători cu un flăcău din cei mai frumoşi ai satului, care o ceru de la tată-său şi o luă de soţie. Mare veselie se făcu în sat la nunta lor, şi trăiesc în fericire până în ziua de azi. Cine nu crede să facă bine să se uite împrejur, şi va vedea multe de aceste case. Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa .

FATA MOSULUI CEA CU MINTE

LA STORIA DELLA FANCIULLA DAL CUORE BUONO

LA STORIA DELLA FANCIULLA DAL CUORE BUONO Petre Ispirescu C’era una volta un uomo anziano e vedovo, che aveva una figliola bravissima, ma talmente brava che la notizia della sua bravura era conosciuta in tutto il mondo. Un bel giorno, che a dire il vero non lo fu affatto, l’uomo decise di risposarsi; detto e fatto, egli si risposò con una donna dall’apparenza mite e buona, ma in realtà ella era perfida. La nuova moglie aveva a sua volta una figliola, ma non così brava e bella come era la dolce figlia dell’uomo, in realtà ella era brutta e svogliata. La matrigna ordinava alla figliastra di fare le faccende più faticose, mentre sua figlia era coccolata e esageratamente viziata . La figlia dell’uomo, poverina, doveva tessere, pulire tutta la casa, fare il pane, senza poter dire una parola,ma la malvagia matrigna stava sempre dalla parte di sua figlia, criticando e sgridando, dalla mattina alla sera, la figliastra. Non c’era giornata lasciata dal Signore nella quale la cattiva matrigna non litigasse con suo marito, chiedendogli di mandare via da quella casa la figlia dell’uomo; minacciandolo diceva: “Se non mandi via tua figlia da questa casa, pane e sale dallo stesso piatto, non mangerò mai più insieme a te”. Il pover uomo invano cercava di trovare delle scuse, ma la cattiva moglie non voleva sentire ragione. Niente meno, una notte, buttò l’acqua sul fuoco, che la ragazza aveva preparato con tanta cura la sera prima, spegnendo anche l’ultimo carbone. Il giorno dopo, di buon mattino, la figlia dell’uomo si alzò prestissimo ai primi albori di luce per rianimare il fuoco; ma nel caminetto non trovò alcun carbone per poter accendere il fuoco. Allora, pensando con timore alle urla della matrigna, salì di corsa in soffitta e cercò scrutando dalla finestra sia a destra che a sinistra qualche camino fumante per andare a chiedere un carbone per riaccendere il fuoco, ma non trovò nulla. Scendendo dalla soffitta triste e impaurita, dalla finestra delle scale guardò e vide che ad est vi era un piccola luce che proveniva da un fuocherello. Scese di corsa e corse verso quella casa. 51

LA STORIA DELLA FANCIULLA DAL CUORE BUONO

Camminò, camminò molto ma non riusciva mai a raggiungere quel fuocherello; lungo il suo cammino scoprì un frutteto abbandonato che era incustodito da tanto tempo. Tra nel frutteto vi era un albero parlante, un pero, che le disse: “ Bella e brava ragazza! per piacere vieni a ripulire i miei rami, che mi stanno uccidendo i bruchi e quando ritornerai io ti regalerò tana frutta succosa e matura”. La brava figliola non aspettò altre suppliche e si mise subito ad aiutare gli alberi .Appena finì il lavoro riprese il cammino. Poco più in là, sulla sua strada incontrò un pozzo:” Bella e brava ragazza! Vieni a ripulirmi dal fango e dalla melma che mi stanno soffocando e in cambio al tuo ritorno ti darà acqua fresca e pulita. La brava figliola non aspettò altre suppliche, ripulì svelta il pozzo e riprese il suo cammino. Mentre camminava incontrò un vecchio forno che perdeva tutti i suoi mattoni. Il forno chiamò la ragazza: “Bella e brava ragazza! Per favore, mi puoi ripulire i mattoni e mettermeli a posto? La ragazza si mise subito al lavoro e, non appena terminato, riprese il suo cammino verso il caminetto fumante. Poco dopo la ragazza arrivò ad una piccola casa e bussò alla porta; da dentro una voce rispose: “Chi è là? se sei una brava persona, entra pure; ma se non lo sei, vai via subito, perché ho una cagnolina che ha i denti aguzzi come ferro e le mascelle di acciaio e ti farà, in un attimo, in tanti pezzettini. “Sono una brava persona” rispose la ragazza. Entrò e si presentò alla gentile vecchietta, poi le chiese ospitalità, in cambio le avrebbe fatto le faccende domestiche. Santa Venerdì, questo il nome della gentile vecchietta che viveva nella deliziosa casetta, accolse la ragazza e le disse subito di “si’”. Così la ragazza rimase a vivere li’. Santa Venerdì spiegò alla ragazza i suoi compiti: ogni mattina doveva dare a mangiare ai suoi “figli”, che stavano nel cortile, il cibo per loro doveva essere né troppo caldo né troppo freddo; subito dopo, doveva pulire ed ordinare la casa. Detto tutto Santa Venerdì andò alla Messa e la ragazza fece tutto come le era stato chiesto.

LA STORIA DELLA FANCIULLA DAL CUORE BUONO

Quando rientrò a casa Santa Venerdì chiese ai suoi “figlioli” , che in realtà erano draghi, orchi, serpenti, faine, lucertole,” Come siete stati nutriti?” i “figlioli “risposero: “Mamma, non ci siamo nemmeno accorti che non eri a casa, tanto è stata brava con noi questa ragazza”. Entrando in casa, Santa Venerdì vide che tutte le cose erano al loro posto e rimase molto contenta del lavoro fatto dalla brava figliola. Passarono i giorni, i mesi e un giorno la ragazza chiese a Santa Venerdì: “Ho tanta nostalgia di casa e della mia famiglia, per favore, lasciami ritornare a casa da loro”. Santa Venerdì le rispose con molta gentilezza:” Vai figlia mia, però prima guarda sopra la mia testa: vedrai un fiume che scorre davanti alla casa e in mezzo al fiume ci troverai varie scatole: bauli, troni, tu scegline una ,quale ti piace di più: sarà la tua ricompensa per quello che hai fatto per me in tutto questo tempo. Si misero sedute e subito dopo la ragazza vide il fiume, di cui aveva parlato Santa Venerdì, con i bauli dorati e i troni tempestati di pietre preziose; la ragazza guardò con meraviglia tutti quei bauli e scatole preziose e pensò che non poteva scegliere una cosa molto preziosa , a parer suo non la meritava, e così aspettò finchè non vide arrivare un bauletto piccolo, rovinato, scheggiato e bruttino; allora prendendolo disse: “Santa Venerdì, ecco ho scelto una cosa per quanto è valso il mio lavoro. Santa Venerdì, sorpresa, disse: “Prendilo, figlia mia! se non vuoi scegliere un’altra cosa più bella, vai, che il signore ti protegga! La brava figliola salutò e tornò verso casa con il bauletto sotto il braccio. Lungo la via del ritorno, passando accanto al forno, ricevette dei gustosissimi biscotti e ciambelle appena sfornati; poi arrivò vicino al pozzo, che questa volta era pieno di acqua limpida e fresca; la ragazza bevve, si rinfrescò un po’ e riprese il suo cammino; quando arrivò accanto al frutteto, ricevette anche qui delle succose pere, pesche e dolcissime ciliegie. Dopo poco tempo ecco che riescì ad arrivare a casa e trovò il padre con il cuore affranto dal dispiacere, ma nello stesso tempo felice di rivederla e iniziò a raccontarle tutti i suoi dispiaceri da quando lei era partita. Chiedendole scusa, si abbracciarono e la ragazza aprì il bauletto ricevuto come ricompensa dalla Santa Venerdì. Ma che trovarono dentro?

LA STORIA DELLA FANCIULLA DAL CUORE BUONO

Soldi, pietre preziose, collane d’oro, vestiti, camicette fatte solo di farfalle d’oro, gonne di seta e tante altre meraviglie. La vecchia insieme alla sua figliola cominciò a sentirsi male dall’invidia, invece il padre della ragazza era così felice che gli scoppiava il cuore dalla gioia di riavere accanto a sé sua figlia. Avara come era, anche la vecchia mandò via sua figlia raccomandandole per bene di fare tutto ciò che aveva fatto la figlia del patrigno. La figlia della vecchia camminò, camminò, finchè arrivò nel frutteto, dove vi era il pero parlante che anche questa volta chiese aiuto; ma la figlia della vecchia gli rispose: <<Fossi matta! Hm! vuoi che mi graffi le mie manine preziose per te?, Senti tu che pretesa!>> E lasciandosi alle spalle il frutteto continuò il suo cammino, così arrivò al pozzo e anche il pozzo chiese aiuto, ma la figlia della vecchia gli rispose: <<Ma che ho mangiato mele pazze (espressione tipica romena Mere bolunde che vuol dire: ma ti sembro folle) per affaticarmi a ripulirti? E così continuò anche questa volta il suo cammino indisturbata, finchè arrivò davanti al forno, il quale le chiese aiuto, come aveva fatto con l’altra ragazza;” Macchè”! la figlia della vecchia gli rispose: <<Non ci pensare nemmeno, non mi sporcherò le mie preziose manine, per ripulire te! Ma guarda là.... >>. Così arrivò alla casa di Santa Venerdì. Là fu ricevuta anche lei, come la figlia del patrigno, poi Santa Venerdì spiegò anche a lei come aveva fatto con la sorellastra le faccende da fare e partì per la Messa. Quando tornò Santa Venerdì a casa, che videro i suoi occhi? non riusciva a crederci: tutte le sue bestiole erano con la gola tesa: piangevano dicendole che il cibo era bollente e che, poverini, tutti avevano la gola ustionata; ma non era finita qui, perché, entrando in casa,la povera Santa Venerdì non poteva credere ai suoi occhi: tutto era sottosopra in tal modo che non si capiva in quanto tempo qualcuno sarebbe riuscito a rimettere tutto a posto. Alla fine anche la ragazza pigra disse a Santa Venerdì: <<Santa Venerdì, mi mancano tanto i miei genitori, dammi ciò che mi appartiene, perché mi sono stancata di stare qui e voglio tornare a casa>>. <<Vai, figlia mia - rispose Santa Venerdì - però aspetta un attimo per-

LA STORIA DELLA FANCIULLA DAL CUORE BUONO

ché passerà un fiume davanti alla porta di casa portando varie cose; scegline una, quale ti piacerà di più e, finchè sceglierai, accarezzami i capelli>> La ragazza pigra non fece in tempo a mettere la mano tra i capelli di Santa Venerdì che scelse il baule più vistoso e grande che passò davanti a lei. Allora Santa Venerdì le disse: <<Siccome tu hai scelto questo baule, prendilo, portalo con te, ma non aprirlo fino al tuo arrivo a casa e, quando lo aprirai, sii attenta ad essere sola in casa insieme alla tua mamma, così nessuno vedrà il contenuto del baule>> La ragazza prese il baule e tornò a casa. Quando passò davanti al forno, che videro i suoi occhi? Dei biscotti e delle ciambelle dorate e profumate e, siccome aveva una gran fame, volle prenderne uno, ma il forno ritirò i dolci dentro e lei si scottò. Passò anche davanti al pozzo e guardò con desiderio l’acqua,ma nemmeno il pozzo esaudì il suo desiderio; quando passò davanti al frutteto e guardò la frutta dorata e matura, aveva l’acquolina in bocca, ma non potè nemmeno ripararsi dal sole, perché tutti gli alberi alzarono i rami in alto. Arrivata a casa stanca e affamata, era talmente curiosa di scoprire ciò che conteneva il baule, che chiamò subito la madre, chiedendole di mandare via da casa la sorellastra e il patrigno. Non appena rimaste da sole aprirono il baule, ma che usci da lì? Serpenti, draghi e tante fiere feroci, tutte quelle alle quali lei aveva ustionato la gola a casa di Santa Venerdì. Uscite dal baule le belve si mangiarono la madre e la figlia. Tutto il paese rimase scosso da questa faccenda. La figlia bella e buona si sposò con il ragazzo più bello e ricco del Paese. Fu grande allegria e gioia al loro matrimonio, i due vivono ancora oggi felici e contenti. Chi non crede, basta che si guardi intorno e vedrà molte di queste famiglie felici e contente.

FATA DE ÎMPĂRAT ŞI PESCARUL

FATA DE ÎMPĂRAT ŞI PESCARUL de Petre Ispirescu ... A fost odată un pescar, nici prea, prea, nici foarte sărac; el era june, cu mustaţa răsucită ştii,colea şi chipeş. De câte ori trecea el cu peşte pe la curtea împărătească, fata împăratului trimitea să-l cheme, cumpăra de la el peşte, şi-i da bani de zece ori cât făcea peştele lui. ... Pescarul nostru se spucase la bani;el, de câte ori avea ceva peşte bun şi proaspăt, trecea pe la curtea împărătească şi nu era ziuliţă lăsată de la Dumnezeu în care să nu cumpere împăratului peşte,când trecea pacolo pescarul. ... Într-una din zile fata împăratului, când îi plăti peştele ce cumpărase, îl cam strânse de mână,iar pescarul se făcu roşu ca sfecla, puse ochii în pământ, după ce se uită şi el la dânsa cu o căutătură mângâioasă, fiindcă înţelesese că-i dă pricină. Intră apoi în vorbă cu dânsa, şi se ferii a nu zice ceva prostii. ... Altă dată când luă fata împăratului peşte,el aduse vorba camp pe diparte, şi dete fetei împăratului să înţeleagă că a priceput-o,şi că focul ce-l arde pe dânsul nu este mai prejos decât a ei. ... În alt rând,întinzându-se la vorbă,fata împăratului află de la dânsul că era flăcău, şi pe lângă aceasta ei îi plăcu mult răspunsurile lui cele isteţe;şi cum era de nurliu, prinse dragoste de dânsul fata împăratului; atunci îi dete o pungă cu bani ca să-şi cumpere un rând de haine bune, şi îi zise apoi să vină la dânsa să-l vază. ... După ce-şi luă haine ca de boier şi se îmbrăcă cu ele,pescarul veni să le arate fetei împăratului. Ea cât p-aci era să nu-l recunoască,fiindcă şi umbletul lui cel ţanţoş şi boiul lui semăna a boier mare. În cele mai de pe urmă ea nemaiputând să ţie focul ce avea la inimă îi spuse că vrea să-l ia de bărbat. ... Pescarul cunoştea şi el că nu prea e de mutra lui aşa bucăţică şi nu-i venea să crează ceea ce auzea cu urechile şi vedea cu ochii ; dară după ce îl încredinţă fata împăratului că nu-i vorbeşte glume, primi şi el, cam cu îndoială şi ruşinos,ce e drept. ... Împăratului nu-i prea venea la socoteală căsătoria aceasta; dară,fiindcă-şi iubea fata,numai una fiind la părinţi, se înduplecă la

FATA DE ÎMPĂRAT ŞI PESCARUL

rugăciunile ei. Fata mai dete o pungă de bani pescarului, şi-i zise să-şi ia alte haine şi mai frumoase. Pescarul se întoarse cu nişte haine muiate numai în fir;iar fata îl duse de-l arătă împăratului care îi şi logodi. ... Nu trecură multe zile şi le făcură o nuntă d-ale împărăteşti. Când se puseră la masă, le aduseră şi lor un ou cu zeamă, după lege,din care numai amândoi trebuiau să mănânce. ... Fata împăratului când voi să întingă el,îl opri,zicându-i: - Eu trebuie să înting întâi, fiindcă eu sunt fată de împărat şi tu un pescar. Pescarul nu răspunse nimic;se sculă de la masă şi se făcu nevăzut. Mesenii,carii nu ştiau ce se petrecuse,se uitau unii la alţii şi se întrebau cu mirare, ce să fie asta? pentru că ei nu auziseră nimic destre ginerele împăratului că ar fi fost pescar. Se căia fata şi-şi muşca buzele, şi-şi frângea mânele pentru nesocotinţa ei. Mâncă ce mâncă,dară pare că arunca la spate,căci nu-i mergea la inimă nici o îmbucătură. Se duse dară,după masă ,în odaia ei. Toată noaptea nu închise ochii, căci nici somnul n-o prindea, aşa de tristă era; şi cum avea gândul tot la dânsul se temea foarte să nu dobândească lipici. Focul ei era de ce să plece fără să zică măcar o vorbă. A doua zi ea merse la împăratul şi-i spuse că se duce după bărbatul său să-l găsească ; atât de mult o încinse dorul lui.Împăratul voi s-o oprească; dară ea nu-l ascultă şi plecă. Umblă prin tot oraşul, caută în sus şi în jos, şi nu-l află nicăieri. Pleacă dar din oraş în oraş şi-l află băgat slugă la un han. Când îl văzu se duse drept la el şi începu să-i vorbească;dar el se făcu că n-o cunoaşte, întoarse capul încolo, nu-i răspunse nimic şi se duse la treaba lui. Ea se luă după el şi-l rugă să-i vorbească măcar un cuvânt, dară în zadar. Iar dacă o văzu stăpânul lui că din pricina ei se face zăticnire la trebile ce făcea sluga lui,îi zise: -- Cum de nu-mi laşi sluga în pace să-şi sfârşească trebile ? Nu vezi că e mut ? Fă bine şi te cară d-aci,dacă eşti femeie de treabă. -- Nu este mut,strigă ea,acesta este bărbatul meu,care pentru o greşală m-a lăsat şi a fugit. Toţi oamenii din han rămaseră uimiţi când auziră vorbele ei, care nu

FATA DE ÎMPĂRAT ŞI PESCARUL

glumea; iar săpânul hanului nu putea a crede una ca asta; căci, zicea el, nu se poate să ştie să vorbească şi să ţie o săptămână întreagă fără să dea un cuvinţel; şi în adevăr toţi îl cunoşteau de mut, se înţelegeau cu dânsul prin semne şi-l iubeau pentru vrednicia lui. Atunci fata împăratului făcu prinsoare cu toţi,ca în soroc de trei zile săl facă a vorbi,numai să aibă voie a fi cu dânsul, iară dacă nu,ea să fie spânzurată. Se făcură înscrisuri, le arătă la stăpânire şi o rugă să le ţie în seamă învoiala lor. Tocmeala fiind făcută, sorocul de trei zile începu a doua zi. Pescarul nu ştia la început aste istorii, dar apoi află; iar fata împăratului se ţinu mereu de capul lui. - Dragul meu, îi zicea ea, tu ştii că eu sunt cea greşită, eu te-am ales pentru că te-am iubit; mă leg să nu mai fac asemenea greşeli; îndură-te de-mi vorbeşte numai un cuvânt şi mă scapă de ruşinea asta care mă omoară. Ştiu că ai drept să fii supărat, dară pentru dragostea noastră,iartă-mă. Pescarul,întorcându-şi capul de către dânsa, da din umeri şi se făcea că n-o cunoaşte şi că nu ştie destre ce este vorba. Trecu o zi, trecură două şi nu zise nici măcar un bob. A treia zi, fiica de împărat se înfricoşă grozav, şi oriunde mergea mutul, ea îi tot ieşea înainte şi-l ruga să-i vorbească. Pescarul, din partea lui, când simţea că-l pridideşte cu rugăciunile, fugea ca un sălbatec de dinaintea ei ca să nu-l podidească lacrămile, şi se făcea ca cum i-ar fi fost inima sloi de gheaţă, iar ea nu înceta a-i face mii de rugăciuni de ar fi înmuiat şi chiar inimile fiarelor sălbatice. În sfârşit trecură trei zile şi pescarul nu zise nici măcar cârc. Toată lumea se mira de astă întâmplare. Nu era altă vorbă în acel oraş decât despre argatul cel mut de la han şi despre fata cea frumoasă şi gingaşe, care, ziceau oamenii, s-a amăgit, semuind pe mut cu altcineva şi singură s-a nenorocit . A doua zi spânzurătoarea era gata. Se adunară deci toţi cu totul ca să vază sfârşitul istoriei. Oamenii stăpânirei fură chemaţi la faţa loculi şi siliţi, fără voia lor, a pune în lucrare ceea ce cuprindea învoiala ce făcuseră. Veni gâdea şi o cheamă la osândă, căci nu izbutise a împlini legăturile la care singură se îndatorase; iară fata se întoarse încă o dată şi

FATA DE ÎMPĂRAT ŞI PESCARUL

suspinând se mai încearcă a înmuia inima pescarului, dară în deşert. Dacă văzu şi văzu că nu e scăpare, îşi lăsă părul despletit pe spate şi începu a se jeli de să ferească Dumnezeu !încât şi lemnele şi pietrele plângeau de mila ei. Astfel merse către locul osândei. Iar oamenii,cu mic cu mare, lăcrămau pentru dânsa şi nu puteau să-i ajute întru nimic. Dacă ajunse la spânzurătoare, plină de nădejde, se mai uită la mut, care venise şi el cu gloata de oameni, şi care sta ca un nesimţitor, şi îi zise: -- Dragul meu bărbat, scapă-mă de moarte, tu ştii dragotea mea pentru tine, nu mă lăsa să mor ruşinată. Zi numai o vorbă şi voi fi mântuită; iar el dădu din umeri şi se uita anapoda peste câmpii. Gâdea stătea cu laţul în mână; doi slujitori o urcară pe scară şi gâdea îi puse laţul la gât. O clipeală de ochi şi fata era să fie moartă. Dară în minutul când era să-i dea drumul şi s-o lase atârnată, pescarul întinse mâna şi strigă: -- Ho! ho!staţi! Toată lumea încremeni; lacrămi de bucurie curseră din toţi ochii celor care erau de faţă, iar gâdea scoase laţul de la gâtul fetei. Atunci pescarul uitându-se la fată, îi zise de trei ori: -- Îmi mai zici pescar ? -- Iartă-mă, scumpul meu bărbat, se grăbi fata a-i răspunde, o dată am zis şi chiar din greşeală; mă făgăduiesc a nu-ţi mai zice . -- Daţi-o jos, căci aceasta este femeia mea . -- Şi luând-o de mână, plecară la casa lor. După aceea trăiră în fericire şi trăiesc şi până în ziua de astăzi, dacă nar fi murit. ... Încălecai pe-o şa şi vă spusei dumneavoastră aşa.

FATA DE ÎMPĂRAT ŞI PESCARUL

LA FIGLIA DEL RE E IL PESCATORE

LA FIGLIA DEL RE E IL PESCATORE di Petre Ispirescu

C’era una volta un pescatore non molto ricco ma neanche tanto povero; era un giovane,con i baffi girati!, sai, all’insù e molto bello. Ogni qualvolta passava per vendere il pesce alla corte reale la figlia del re mandava i servi a cavallo a comprare il pesce da lui pagandolo sempre dieci volte più di quello che valeva. Il nostro pescatore prese il “gusto” dei soldi e, ogni qualvolta aveva un po’ di pesce fresco e buono, passava dalle parti della Corte Reale e non c’era giorno mandato dal Signore che la principessa non comprasse il pesce. Un bel giorno la principessa, mentre pagava il pesce comprato, strinse la mano del pescatore un po’ più forte del solito; il bel giovane pescatore divento rosso come la rapa e abbassò lo sguardo subito dopo aver guardato anche lui la principessa con uno sguardo dolce. Egli si accorse dei sentimenti che la principessa nutriva nei suoi confronti, si fece coraggio e le rivolse la parola facendo grande attenzione a quello che diceva per non dire stupidaggini. Un’altra volta, quando la figlia del Re comprò il suo pesce, egli sentì il suo cuore palpitare d’amore per la meravigliosa principessa. Così un’ altra volta, quando passò da quelle parti, la figlia del re parlando scoprì che il pescatore era scapolo, ma soprattutto alla bella principessa piacevano le risposte intelligenti che lui dava. Alla fine della conversazione ella finì per innamorarsi perdutamente del pescatore. Gli diede un sacchetto pieno di zecchini d’oro per comprarsi degli abiti più belli e gli disse di ritornare da lei. Dopo che il pescatore comprò gli abiti eleganti da boiardo e li indossò ritornò dalla principessa per farsi vedere. Arrivato al castello, quasi quasi la principessa non lo riconobbe, perché oltre ai vestiti anche il suo portamento era impettito, sembrava proprio un grande nobile. Alla fine, non resistendo più al fascino del bel pescatore, la figlia del re con il cuore in mano gli confessò che lo voleva sposare.

LA FIGLIA DEL RE E IL PESCATORE

Il pescatore, consapevole che una principessa non era alla sua portata, non riusciva a credere a ciò che le orecchie gli facevano sentire e gli occhi vedere; però, dopo che la figlia del re lo rassicurò dicendogli che non scherzava, accettò con un pochino di sfiducia vergognandosi. La principessa, felice come non mai, corse dal padre per dargli la meravigliosa notizia. Ma al re non piacque ciò che stava sentendo<<Come mia figlia, una bellissima e intelligente principessa, ma soprattutto la mia unica e preziosa figlia, vuole sposare un pescatore? No, No e No>> Ma alla fine l’amorevole re acconsentì al matrimonio della dolcissima principessa con il pescatore. Allora la figlia del re ridiede un altro sacchetto di soldi al pescatore, dicendogli di comprarsi altri vestiti ancora più belli. Il giovane pescatore ritornò con un vestito molto prezioso, ricamato con filo d’oro. Appena arrivato, la principessa lo prese per mano e lo portò da suo padre il re, che benedì subito la loro unione. Non passarono molti giorni e il re diede inizio ai preparativi del matrimonio. Quando arrivò il fatidico giorno e gli sposi si sedettero al pranzo nuziale, la servitù portò anche a loro un uovo con il brodo,dal quale dovevano mangiare solo gli sposi, così come erano le usanze del Regno. La figlia del re proprio nel momento in cui il pescatore voleva intingere il pane lo fermò dicendogli:<<Io devo intingere per prima, perché io sono la figlia di un re, invece tu, sei solo un povero pescatore>> Sentendo queste parole, il pescatore non disse nulla, si alzò dal pranzo e sparì nel nulla. Gli ospiti, che non avevano capito quello che era successo, si guardarono tra di loro sbalorditi, chiedendosi meravigliati << Ma che è successo,che sarà successo?>> perché loro non avevano sentito alcunchè riguardo al genero del re, non conoscevano nemmeno le sue origini. La figlia del re si disperava mordendosi le labbra. Mangiò molto ma sembrava che nessun boccone le arrivasse al cuore. Finito il banchetto delle nozze, la bella principessa si ritirò nelle sue stanze senza chiudere occhio per tutta la notte, perché nemmeno il sonno poteva avvicinarsi alla tristezza e alla preoccupazione che regnava nel suo cuore. Il suo unico pensiero era sempre al bel pescatore e una

LA FIGLIA DEL RE E IL PESCATORE

domanda iniziò a tormentarla da quel giorno <<Perché se né andato senza dire nemmeno una parola?>>. Le mancava così tanto il pescatore che il giorno dopo prese la decisione di andare davanti al re e di chiedergli il permesso per andare a cercare il marito. Il re sentendo le parole di sua figlia, tentò invano di fermarla, ma senza alcun successo, perché la principessa non voleva sentire ragioni e se né andò. Camminò per tutta la città cercando su e giù, ovunque senza trovarlo. Allora, cominciò a cercarlo anche in altri posti, passando da una città all’altra, finalmente riuscì a trovarlo in una locanda dove lavorava come servitore. Come lo vide, felice di averlo ritrovato corse da lui e cominciò a parlare ma il bel pescatore, fece finta di non riconoscerla, si voltò dall’altra parte e tornò al suo lavoro. La principessa non si arrese, lo supplicò di parlarle, ma da parte del marito nessuna parola. Il padrone della locanda, spazientito dalle insistenze della ragazza che impediva lo svolgere normale del lavoro al suo servitore, la sgridò dicendole:<<Perché non lasci in pace il mio servo? Lascialo finire tranquillo le sue faccende, non vedi che è muto?se sei una persona di buon cuore vai per la tua strada!>> Ma la figlia del re gli rispose urlando <<non è vero! non è muto, quest ‘uomo è mio marito e per un mio errore mi ha lasciata>>. Tutta la gente della locanda rimase sbalordita, sentendo le parole della ragazza. Incredulo il proprietario della locanda disse tra sé e sé: << non è possibile per una persona che può parlare, rimare per una settimana interna in silenzio>>. Tutta la gente lo conosceva come il muto, infatti si rivolgeva a lui tramite i gesti, amandolo per la sua correttezza e serietà. A questo punto la principessa lanciò una sfida a tutte le persone presenti dicendo loro: <<se io potessi stare con lui per tre giorni, riuscirei a farlo parlare e con questa sfida io metterò in gioco la mia vita, infatti se non dovessi riuscire nell’intento al termine dei tre giorni mi potrete impiccare>> La scommessa venne messa per iscritto e portata alle autorità, che consigliarono alla ragazza di riflettere bene sulla sua scelta perché implicava la possibilità di perdere la vita, ricordandole che il patto avrebbe avuto inizio all’alba del prossimo giorno.

LA FIGLIA DEL RE E IL PESCATORE

L’uomo inizialmente, non seppe nulla sulla scommessa che lo riguardava, ma poco dopo lo scoprì. Nel frattempo la figlia del re era sempre attaccata a lui e gli diceva: <<mio caro maritino tu sai che sono io quella che ha sbagliato! ti ho scelto perché ti amavo. Prometto che non ripeterò più uno sbaglio simile, abbi pietà e dimmi solo una parola, salvami da questo vergogna che mi sta uccidendo. Lo so che hai tutte le ragioni per essere dispiaciuto e arrabbiato con me, ma in nome del nostro grande amore ti prego,perdonami>>. Il pescatore girando la testa dall’altra parte alzò le spalle facendo finta di non conoscerla e di saper parlare. Intanto il tempo scorreva, il pescatore non diceva neanche una parola. Il terzo giorno, la figlia del re spaventatissima inseguiva il muto supplicandolo di parlarle. Il bel pescatore da parte sua, quando sentiva le suppliche della sua amata correva come un selvaggio lontano da lei, per non scoppiare in lacrime davanti alla principessa, fingendo di avere al posto del cuore un blocco di ghiaccio. Ma lei non si fermava, insisteva così tanto che avrebbe sciolto anche i cuori più duri. Così passarono i famosi tre giorni, ma il pescatore non disse nemmeno A. Nel paese non si parlava d’altro, se non del garzone muto e della tenera e bellissima fanciulla. Tutti erano meravigliati davanti a questa storia. Il terzo giorno era pronto il patibolo. si radunarono tutti in piazza per vedere la tristissima fine della bella fanciulla. Arrivò il boia e lesse la condanna della fanciulla per aver perduto la scommessa. Lei salì le scale si girò ancora per una volta e sospirando provò a sciogliere il cuore del pescatore,che era tra la folla, ma non successe nulla. Arresasi alla sua sorte, sciolse i suoi lunghissimi capelli sulle spalle e scoppiò a piangere, tutti intorno a lei si sentirono stringere il cuore e non riuscivano a trattenere le lacrime sentendosi impotenti. Per un ultima volta lei cerca lo sguardo del marito e lanciò un ultimo disperato grido:<<Caro marito mio, salvami dalla morte, lo sai quanto è grande il mio amore per te, non lasciarmi morire nella vergogna,perdonami, di solo una parola e mi sentirò libera dal peso che porto>>. Per l’ennesima volta l’uomo alzò le spalle e guardò indifferente sulle pianure. Il boia stava con il laccio in mano, due aiutanti fecero salire la fanciulla sul patibolo, le cinsero il laccio intorno al giovane collo, la vita della ragazza era appesa a un filo, e nel momento in cui il boia

LA FIGLIA DEL RE E IL PESCATORE

stava per aprire il patibolo , il pescatore corse verso di lei allungò le mani e urlando disse:<<Fermi! Fermi!>> tutta la piazza si chiuse in un silenzio, solo lacrime di gioia scendevano dagli occhi di tutti i presenti e il boia liberò velocemente il collo della ragazza. Allora il pescatore guardandola dritto negli occhi le chiese tre volte: <<Mi richiamerai mai pescatore?>> la bella fanciulla gli rispose subito <<perdonami mio caro marito, l’ho detto solo una volta per sbaglio ma ti giuro che non ti chiamerò mai più così in vita mia>>. In quel momento con uno sguardo pieno di felicità il bel pescatore si sbrigò a dire:<<Portatela giù perché lei è mia moglie la donna più meravigliosa della terra>> poi prendendola per mano partirono verso la loro casa. Da quel giorno vissero felice e contenti. E così in sella saltai e alle vostre signorie una favola raccontai.