Alfabetul începutului

Spania

Kr

OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ

Alfabetul începutului (1)

În seara zilei dinaintea marii zile, Dinu își făcu o promisiune: nu trebuia niciodată să privească înapoi, să îi pară rău de ceva ce poate considera nebunesc, un hazad fără rost. Chiar și așa, regretele îi dădeau târcoale asemeni unor lupi hămesiți, pândind de după copaci, cu ochii roșii, cu dinții clănțănind pofticios de prada încă vie și inocentă dinaintea lor.

Și tot în aceeași seară, Dinu mai experimentă ceva inedit: găsi într-un sertar din cameră un soi de Jiminy Cricket, un prieten de nedespărțit, un zeu al vorbelor tăcute cu care avea să poarte lupte nesfârșite, interminabile, aproape fără timp... Un tip fără scrupule, însoțitor neîntrerupt, nepotolit, nemăsurat în nicio formă posibilă și imposibilă. Până la urmă, un pansament al lumii care mereu se arăta bună, dar numai la început și în anumite ocazii. -Mister V, se prezentă sec și apatic individul în costum de vară crem, cu o pălărie peste țeasta cheală și albinoasă. -Dinu, răspunse scurt. Ce individ ciudat, medită... -Nu sunt ciudat, îl întrerupse Mister V, sunt un început. Și zâmbi cu o jumătate de gură. -Poți citi gândurile? Cum așa? Nu vreau asta! O să o iau razna. Am nevoie de intimitate, se plânse Dinu. -Așa m-ai creat, așa mă ai. Și nu te mai plânge atât. Ai uitat că ai visat mereu la un costum de vară crem? La un prieten cu care să vorbești vrute și nevrute, mai mult decât cu tine însuți? Eu am fost întotdeauna lângă tine, doar că tu nu m-ai văzut. Știu totul despre tine. Nu te poți ascunde. Am trăit

(1) Fragment din romanul După coridă în curs de apariție.

aceeași viață. Eu sunt tu, dar tu nu poți fi eu. Numai că uneori nu vreau să îți răspund, să nu te fac să te simți prea incomod, ca și cum ți-ai trăi viața în oglindă... -O conștiință închiriată, asta ești. Nimic mai mult. Și îi veniră în minte cuvintele lui Dostoievschi, numai că el se referea la avocați. -Crezi ce vrei, însă îți sugerez ceva: ar fi bine să nu purtăm prea multe discuții în contradictoriu. Vei suferi mult. Și nu o spun ca pe o amenințare, ci ca pe un sfat. -Acum ești și prezicător, râse Dinu. Probabil că ai dreptate. Încerc și eu să sar calul. Nu întotdeauna contează primele impresii. Înțelegi sigur ceea ce vreau să spun... -Mda, da da, veni răspunsul automat al lui Mister V. Căzusem pe gânduri, Dinule. Mâine trebuie să te trezești cu noaptea în cap. Cu acceleratul până la Deva se face o veșnicie. Și nu ți-ai făcut încă bagajul.

Autocarul spre Karlsruhe pleca din Deva după-amiază pe la patru. Dinu avea cu el viza, pașaportul, ceva bani și un geamantan mare, cât o zi de post. Situația i se părea cam ciudată: unde mergea el cu valizoiul acela după el? Părea mai degrabă că pleacă în vacanță... Ce era mai ciudat era că se simțea ca și cum ar fi plecat în vacanță. Îmi ajung anii ăștia de predare, și continuă un gând mai vechi: fac un an sabatic și cu asta basta. Nu trebuie să dau explicații nimănui despre nimic. Nu interesează pe nimeni viața mea. Însă nu era adevărat. Și o știa foarte bine. Chiar și Mister V, acum moțăind într-un colț de cameră, cu pălăria trasă pe ochi, îi trase un zâmbet ironic, mai mult un rânjet care semăna bine cu cel al unei pisici de Cheshire, cel cu care Lewis Carroll s-a inspirat pentru a o crea pe Dina lui Alice.

A doua zi de dimineață, la două și jumătate, ceasul deșteptător sună. Dinu era treaz demult. Abia dacă închisese ochii. Pleoapele îl usturau. Avea o senzație ciudată, inexplicabilă. Se simțea golit de propria ființă. Își dorise atât de mult să plece și acum... Parcă înnota împotriva unei firi care nu era a lui.

Drumul spre gară i se păru străin. Țăcănitul roților de la geamantan rupea liniștea dimineații. -Îți aduci aminte? îl încurajă Mister V. Pe aici mergeai la pescuit când erai copil. Uite, și îi făcu un semn cu mâna spre o cărăruie care se furișa printre două blocuri. Pe acolo obișnuiai să o iei ca să mai tai din distanță. Da, pescuitul... Ce vremuri! Să stai cu undița în mână ca un obsedat, fără apă și într-un umblet continuu, să urmărești fiecare mișcare a plutei, să mergi ca nebunul prin toate stufărișurile, pe lângă stâne și prin toate gropile ca să trăiești cea mai cea din toate senzațiile posibile: acel tremur urmat de îndoirea bățului și

de agilitatea de care trebuia să dai dovadă pentru a prinde peștele. -Și acum merg la pescuit, doar că alt fel, răspunse amar Dinu. Cine știe ce o fi...

La capătul orașului se afla gara. O clădire cu o arhitectură tipică, elegantă cândva, dar scorojită și sumbră în lumina difuză și cariată a stâlpilor. Acceleratul ajunge și el în douăzeci de minute. Nu mai e mult. -Eh, un an trece repede, se încurajă Dinu. -Tu fii pregătit pentru mai mult, rosti șoptit vocea lui Mister V. -Hai, nu mai cobi atât. Timpul trece repede și poate că mă pot întoarce chiar și mai repede. Fiecare cu norocul lui... În plus, ar fi perfect să prind chiar începutul următorului an școlar. Niciodată nu se știe. Și plescăi de plăcere... -Începutul, așa este. Sună a tine, a aventură, a viață, rosti grav Mister V. Spor la primele litere!

*

Orele până la Deva se făcură nesfârșite. Cele de dimineață, până a răsări soarele, erau line. Diminețile de început de iulie au ceva magic. Se luminează devreme, iar cerul pare că îmbrățișează tot ce mișcă. Lumina apare de după cortina curburii pământului, asemeni unei vedete în devenire, o creatură așteptată natural, poate prea natural. Și aerul, aerul miroase a vară, a răcoare încă domolită, a liniște și a miraj. Nimic nu poate tulbura starea asta. Dimineața este o creație a celui ce le face pe toate. Uneori, zâmbi Dinu în sinea lui, cred că și Marele Creator stă undeva ascuns și își admiră perfecțiunea, întocmai ca Pigmalion pe Galatea. Ba mai mult, îi face și pe alții să o iubească. Acesta este miracolul frumosului.

De la fereastra deschisă a compartimentului, Dinu admira peisajele cu privirea lăsată la voia întâmplării. Acum trecea prin munte. Brazii galopau pe lângă el și, în fuga lor oarbă, țăcănitul cadențat al roților vagoanelor își mărșăluia zgomotul mecanic prin nemișcarea încă vie a dimineții.

Două și treizeci și cinci. Acceleratul ajunge la Deva. Curios, Dinu nu simte nicio oboseală. L-ar întreba pe Mister V dacă e la fel, dar nu e de găsit nicăieri. O fi rămas pe undeva pe drum, cugetă. Vine el, nu-mi fac probleme. Un soi de curiozitate și de optimism dinamic îi gâdilă simțurile. Fruntea îi este fierbinte. Parcă are febră, dar nu neapărat de la vreo răceală. Are febră și atât...

În fața parcării de lângă benzinăria Z unde era, de fapt, locul de plecare a

autocarului nu era nimeni. Poate că ajunsese prea repede. Dar e mai bine așa. Se putea obișnui cu locurile. Dorea să și le însușească, cumva. Loc de ales nu putea, pentru că pe bilet venea deja locul prestabilit. -Uff, așteptarea asta, sună răgușit și pe neașteptate vocea lui Mister V. -Aaaa, ești aici, Mister? Dar cum de te plictisești? Credeam că ești pe la vreo petrecere, pe undeva, cu vreo mândră, îl ironiză Dinu. -Bla, bla, bla, replică V. Dacă îți spun unde am fost, nu o să mă crezi. Și fără a aștepta răspunsul sau încuviințarea lui Dinu, începu a turui vrute și nevrute despre o anume Mary Shelley, despre un doctor pe nume Victor Frankenstein, o creatură cu numele Creatura, sloiuri de gheață, crime și refugieri... -Ești dus cu sorcova, dragă V, surâse calm Dinu. De unde îți veniră chestiile astea acum? Nu ai altceva mai bun de făcut sau de gândit? îl apostrofă el. Tu crezi că mie de asta îmi arde acum? Țara arde și baba se piaptănă. Ești culmea! -Ziceam și eu așa, să te mai distrag, dar văd că nu prea am cu cine, se apără V. -Nu prea este bine ales momentul, replică Dinu. Încerc să asimilez ce mi se întâmplă. Am strania senzație că trăiesc viața altcuiva. Mă simt ciudat tare. Improvizez scenarii și situații cu care nu m-am confruntat niciodată. Totul este ca un film care mi se derulează în dimensiunea realului și partea proastă este că nu am control. Nu pot modifica nimic. Execut automat. Atât... E ca și cum nu aș fi eu. Și, spunând asta, Dinu închise ochii, respiră adânc și răamse în picioare, nemișcat, lângă valiza mare cât o zi de post. Vreau să dispari pentru o secundă din mintea mea, te rog. Am nevoie să nu mă gândesc la nimic. Și, în loc de răspunsul din partea lui V, nu se auzi altceva decât liniște. O liniște de mormânt, surdă, fără vreo adiere de vânt, fără niciun sunet existent. Nu mișca nimic.

Acum e bine. Așa mă pot rătăci fără să știu. Și nu trebuie neapărat să mă caut. Probabil că m-am și găsit deja.

Nemișcarea are ceva aparte. Te rupi de ceea ce îți corupe mintea. Pleoapele se închid peste ochi ca niște jaluzele care cad peste freamătul instinctual al lumii. E mai bine așa. E perfect. Timpul îngheață și el. Sau asta e senzația de moment. Iar în încremenirea lui, te simți ca un bob de antimaterie care trebuie să stea în imponderabilitate pentru a nu intra în contact cu materia.

-Bună ziua, nu vă supărați, așteptați cumva autocarul care pleacă la Karlsruhe? întrebă o voce pițigăiată, dar deloc neplăcută. -Bună ziua, da, se bâlbâi Dinu, luat prin surprindere.

Era o fetișcană de vreo douăzeci de ani, cu un rucsac negru și cu o sticlă de Fanta în mâna dreaptă. Purta un tricou verde cu un cap de mort pe el și jeanși albaștri scurți, ferfenițați pe margini. Părul castaniu închis îi era legat într-o coadă, iar pe cap avea o șapcă pe care scria șters Adidas. Ochii mici și negri, ca de veveriță i se mișcau zglobiu când într-o parte, când în alta. -Sunt Demetra, merg la o rudă în Germania.Urmară câteva clipe de tăcere. -Dinu, se recomandă. Merg, ăăă, merg la... nu știa ce să spună. Se opri. Fata mări ochii, în așteptarea unui răspuns. -Unde mergeți, îl întrebă ea iscoditor. -Merg la o cunoștință din Karlsruhe, iar de acolo... daaa, de acolo vreau să ajung în Madrid, răspunse însuflețit pe loc Dinu. Ce bine suna. A plan. Primul plan. Litera A din alfabet. Da, continuă el, aprobându-se singur. Mă duc să îmi ajut un prieten ceva timp și după aia mă întorc în țară. Sunt prof de engleză. -Suuuper, răspunse fata contagiată de entuziasmul lui Dinu. Vă doresc mult succes! -Ce loc aveți, iscodi Dinu, să mai schimbe subiectul. Nu de alta, dar era de ajuns ce mărturisi. Și, în plus, Mister V era mereu la pândă. Nu voia să îi dea satisfacție.

În fine, locurile erau unul lângă celălalt, patru c și patru d. Avem timp destul să mai sporovăim, remarcă Dinu. -Ok, ne vedem în autocar, se scuză Demetra. Și, nemaispunând nimic, fata cu nume de zeiță greacă a naturii se întoarse și plecă în grabă spre un restaurant care se afla în imediata apropiere.

Patru fără cinci. Toți pasagerii și-au ocupat locurile. Doar o cucoană din Cluj și un tip din Bârlad întârziaseră. Șoferul le mai dădu zece minute. Apărură, în cele din urmă, transpirați și gâfâind ca niște locomotive de început de secol nouăsprezece. -Iertați, dom’ șofer. Trenul a avut întârziere, se scuzară pe rând. -Haideți, vă rog. Pornim cu întârziere, replică șoferul amabil.

Demetra era deja în autocar când Dinu se urcă. Asculta muzică la un walkman Sony. Clătină din cap și aruncă un surâs timid când acesta se așeză.

Nu dură mult și autocarul de la firma Atlassib cu tot cu remorca atașată se puse în mișcare. De la postul lui, șoferul începur să dea instrucțiunile necesare pasagerilor: uzul toaletei, opriri, siguranță, etc.

Pe Dinu îl încercau o neliniște și o bucurie imposibil de descris în cuvinte. Nu mai era mult și avea să vadă și alte țări, alte locuri pe care le admirase

doar la televizor. Acum erau pe cale să prindă viață. Lângă el, în locul de rezervă chiar de lângă șofer, Mister V trona de parcă ar fi fost un VIP. Îi plăcea și lui călătoria care urma să finalizeze în trei zile... -Trei, număr magic, corespunde literei c, calculă Dinu. -Lung alfabet mai avem înainte, oftă Mister V și întoarse privirea pe geamul fumuriu.

Australia

DORIAN STOILESCU

Kr

cântec împreună

pentru că aveam aceeași ramură a netrăirii și-a frunzei fără de soartă

cu aceeași limbă a cruzimii peste violența nemuririi pe-același drum

al încăpățânării ce croia neschimbat refrenul despre uitare și viață, ne-am țesut plimbări

nepermise în toate timpurile

peste toate drumurile

am altoit arborii cu stele absurde

am levitat apoi în somnul pădurilor înghețate din frontiera destinului la judecata ascunsă a cetăților sudate de spaimă aruncând

săgeți în noi înșine pentru

a deveni împreună cântec

rană într-o stea vie. colivia

închisă pasăre își înalță trilurile tremurând

spre steaua singurătății.

* absorbită în tavan într-o pură disciplină

inutilă

muzica dispare aparent cinică

fără urme.

* undeva, departe tocmai s-a născut o stea

din cântecul ei.

treptele

îți strecori atent sufletul, îngenunchind pentru scurt răgaz. cobori apoi în mijlocul zilei

ieșind din mașina stricată ca un mire întârziat ce-aleargă bezmetic pentru a-și începe logodna.

acum e beznă deplină, mergi împotriva vântului, obosit, pe-o stradelă lungă, pustie, murdară

până ajungi la sfârșitul călătoriei, către singura stea rămasă-n singurătatea nopții.

este cea aflată în ochii aproapelui:

pășind

de parcă întotdeauna ai fi fost

al zborului.

inspirație

poemele au ieșit într-o călătorie din șira spinării spre cele mai îndepărtate

stele

precum muzele nopții mușcate violent de vârcolaci

tăcere apoi căzând lin praf cosmic pribegind

fără de întoarcere adunând eterul peste leagănul nașterii