De la psiho-proză la Placebo și vieți surogat în ego-romanul Ioonei Rauschan

România

Kr

IONUȚA - NATALIA N. IORGA

De la psiho-proză la Placebo și vieți surogat în ego-romanul Ioonei Rauschan

Romanul pe care regretata eseistă Ioona Rauschan (n. 1955 – d. 2010) îl publică în 2009 (Cară-te!) păstrează încă (chiar și în anul 2022) trăsăturile unui corpus de text care dezgolește abrupt, direct, fără avertisment cotloane greu de privit, fațete și colțuri ale umanului, ale tabuu-lui, ale agoniei. Această carte poate fi metaforic așezată unei vecinătăţi de schiţă Klimt: amestec de estetic și psihologic, de trimiteri spre experimental și primar. Cu toate contorsionările ei voite, ea trasează linii ale unui nud tulburător. I-ar fi plăcut Ioonei această învecinare, această spontană vecinătate pe care textul său o poate produce în mintea unui cititor - ar fi fost dovada unei victorii epice desăvârșite.

Autoarea unui asemenea roman al corpului și minţii scoate în afara sinelui relieful unei lumi a detaliului carnal, visceral, interior. Forța de expresie a acestui roman ține de o serie de aumulări îndrăznețe, intime, subliniind fragilitatea, dar și mecanismele rupturilor psihice.

Dinspre autor către cititor, textul se construiește etapizat, detaliul, cu tot ceea ce el pune în joc, trimite înspre cupluri de personaje care se descoperă de la involuție – către evoluție. Sex, delir, subterfugii, tumult, angoasă și de-

gringoladă mentală – toate sunt exploatate, toate se aglomerează în romanul Ioonei Rauschan. Într-un delir al eliberării de pudoare, Ioona Rauschan se reorientează spre o expresie maxim – plastică, structurând în interiorul corpusului romanesc lecturi subietive ale unor texte emblematice. O obsesivă trimitere la Virginia Woolf și Sylvia Plath fac ca romanul să se așeze într-o galerie a textelor subversive, autoreferențiale. Pattern-ul pe care ea îl impune ține de o rescriere a marilor teme ale postmodernismului:

„ -„Al doilea nume al meu este tot Sylvia”, spune Sarah Sylvia Sander în timp ce răsfoiește un volum de povestiri ale lui Sylvia Plath. Consideră că nu are nimic în comun cu autoarea, în ciuda aceluiași nume. Dar nimic. Exceptând poate, doar, din când în când, dorința de moarte.” 1

Exersându-se eseistic cu sute de pagini de cronică apărută în revista „Orizont”, Ioona Rauschan își construiește, vreme de ani buni, un discurs scriitoricesc stratificat, cu trimiteri remarcabile la romane și piese teatrale în care personajele feminine se zbuciumă.

Retrospectiv, actul cel mai îndrăzneţ pe care romanul Cară-te! îl lasă la vedere pare a fi cel de dezgolire a ființei, de proprie trădare a fragilității, a sinelui, a feminității. Acest roman nu este un roman al expunerii feminismului, ci unul al corporalității duale, al supraexpunerii:

„Era o halcă de carne, alcătuită din părți disparate, concentrate în jurul sexului, părți care ascundeau capcana aceea infectă, botul acela căscat și înfometat de care mai era și mândră. Radia de mândria aceea stupidă, pe care i-o dădea puterea ei primitivă, puterea viscerelor, a genunii care se cască, adâncă, fără logică și lipsită de orice fel de rațiune.” 2

Cartea se transformă într-un fel de receptacul al captării timpului subiectiv. La fiecare pasaj ea poate oferi un indiciu al fragilități personale, un detaliu spectacular. Textul pune în rama epicii autobiografii stilizate, alături de personaje construite nu din descrieri, ci din linii de o forță expresivă remarcabilă.

Există în roman o continuă rescriere a gesturilor și a semnelor care prestabilesc moartea personajelor. Cunoașterea de sine devine astfel o reesti-

1. Ioona Rauschan, Cară-te!, Editura Brumar, Timișoara, 2010, p. 18 – 19. 2. Ioona Rauschan, Cară-te!, Editura Brumar, Timișoara, 2010, p. 241

mare a posibilităţii de supravieţuire, un bilanț al propriului destin. Autoarea camuflează cu atenție senzația că personajul învinge prin actul spectacular. De la un capăt la altul, indivizii romanului sunt personaje care se ciocnesc de propriile eșecuri cu o voluptate care îi face aproape legitimi în faţa unor alegeri imposibile, camuflate în instinctual:

„Nu mai era nevoie de bici și de pumnal, non, pas du tout, monsieur! Pofta unui călău bătrân și înfometat ajunge cu prisosință, la fel și instrumentele lui tocite. Tăișul și-l au pe interior, iar în interior sângerează Daniel cel mai mult. Prinsă în sacul de piele, carnea lui sângerează rușinată și furioasă, căci fusese lacomă și, letargică de atâta lăcomie, trădase, cedase ceea ce aparținea doar altuia. Tăișul ghilotinei poate să cadă, capul să i se rostogolească, e vinovat.”3

Prin simțuri și trăiri aceste personaje se abandonează cu o expresivitate violentă unei stări regresive. Dublată de vertij, această stare face pe deplin dovada dorinţei de autoanihilare.

Stabilindu-și punctele de echilibru în descrieri ale unor momente de încordare sexuală, Cară-te! capătă o forţă ilustrativă specială. Etapizat, masa epică oferă o grilă de interpretare și rescriere a clișeului legat de sexualitate și tabuu. Pe marginea acestei evidenţe, s-ar putea cu ușurinţă considera că autoarea face o trecere constantă prin interiorul unor subiecte dictate de fragilitatea sentimentală a personajului. La contactul cu un asemenea subiect interioritatea și exterioritatea devin mărci care întăresc cititorului presupoziţiile legate de natura identitară - fragilă - a caracterelor pe care autoarea le propune spre a deveni măștile unui spectacol uman greu de suportat adesea.

Gata sa devină o instanţă fără autoritate reflexiv – morală, pseudonaratorul romanului nu face decât să răsfrângă asupra cititorului o serie de acte de cogniţie care se nasc și izbucnesc în interiorul personajelor. Procedeul alimentează cu o serie de cerințe și imperative de ordin cultural un proiect epic prin care autoarea își verifică în permanență abilități regizorale.

Reinstaurarea actului de reflecție aparține doar în aparență cititorului. Autoarea (ca o moiră veritabilă!) este cea care stabilește și ghidează persona-

3. Ioona Rauschan, Cară-te!, Editura Brumar, Timișoara, 2010, p. 242

jul. Selectând cu mână forte zone de interes cultural (gata să verse asupra cititorul percepții dinamitarde), ea își va învesti personajul cu o forță expresivă uluitoare. Din loc în loc poate fi perceput și un oarecare impuls metonimic al narațiunii4 , astfel că romanul poate fi înțeles și ca o formă de comunicare critică cu realitatea.

Ioona Rauschan s-a stins în 2010, însă romanul său încă palpită!

„Viața ca un placebo˝ poate fi și un al doilea diagnostic - marcă pe care acest roman al Ioonei Rauschan l-ar putea suporta și intega într-o semiotică implicită a lecturării sale.

4. Marcel Pop – Corniș, Tentația hermeneutică și rescrierea critică, Editura Fundației Culturale Române, București, 2000.