Omagii muzicale, literare, plastice şi poetice închinate lui George Enescu

România

Kr

CONSTANTIN-TUFAN STAN

Omagii muzicale, literare, plastice şi poetice închinate lui George Enescu

Impresia lăsată de Enescu la Lugoj în 1922 (un prim popas după Marea Unire), covârșitoare, a determinat-o pe scriitoarea Olimpia Teodoru (1882, Roman – 1961, Mânăstirea Văratec – membră a Societăţii Scriitorilor Români), profesoară de limba și literatura română la Gimnaziul Civil de Fete din Lugoj, să renunțe la elaborarea unei clasice cronici și să-și exprime admiraţia în versuri, într-un amplu poem publicat chiar în ziua recitalului (Lui Gheorghe Enescu, cu ocazia plecării maestrului în America – 3 decembrie 1922 –, în „Gazeta Lugojului”, I, 17, 1922, 2), anticipând strălucirea momentului. Stihurile se constituiau, în același timp, într-o urare de drum bun adresată lui Enescu în perspectiva apropiatului turneu din Statele Unite, programat în ianuarie 1923.

Următorul popas concertistic al lui Enescu la Lugoj (25 noiembrie 1923), în urma unui amplu turneu efectuat în localităţi ardelene și bănăţene – Brașov, Sibiu, Sighișoara, Târgu Mureș, Dej, Cluj, Satu Mare, Oradea, Arad și Timișoara –, i-a oferit Olimpiei Teodoru o nouă oportunitate de a da expresie preaplinului său sufletesc în urma înălţătoarelor momente trăite, printr-un înaripat eseu (Concertul George Enescu, în „Răsunetul”, Lugoj, II, 49, 1923, 1):

„Arta e templu. Muzicantul, poetul, preoţi la altar. În ritmul lor tremură versul obidit al tuturor suferinţelor noastre, al nădejdilor noastre… Enescu, prinţ al artei… geniu al latinităţii, al muzicii române! Ca un meteor a apărut duminică seara pe cerul Lugojului… O clipă, am

tremurat, am plâns, am vibrat, ne-am închinat toţi pe vio-lina lui, și apoi, ca un meteor, s-a dus, a dispărut… ca să răsară pe orizontul depărtat al emisferei noastre, pe cerul noului continent [aluzie la proiectatul turneu în Statele Unite]. Din marea depărtare a vremurilor străbune, din noianul lumilor dispărute, din imensităţi stelare, pe strunele lui vin rând pe rând acordurile inspiraţiilor divine, zborul cugetărilor înalte, abisul durerilor adânci… Le dă formă, culoare, armonie, înălţându-se în zbor vijelios pe culmi olimpiene, răpind în vârtejul lui ameţitor pe cei ce-l ascultă, vrăjiţi, smeriţi, uluiţi, pierduţi ei înșiși pe piscu-rile dispărute în zări.

Frumos la chip, c-o expresie de aleasă nobleţe și distincţie, cu ochi pierduţi în misterul inspiraţiei dumnezeiești, cu mersul elegant, cu pasul măsurat, cu gestul cumpătat, modest, solemn, dar smerit în ropotul de aclamaţii ale publicului vrăjit, simfonia geniului său, contopit c-un Beethoven, Saint-Saëns, culege de pe harpa lui divină lacrima pământului ca s-o înalţe Cerului.

Cu ochii adânciţi în sfera nebulosului de simţăminte, de gânduri de icoane ideale, urmărind vedeniile acestei lumi de armonii, de cascade și sonorităţi, de muzicalitate dumnezeiască, singur în Olimpul său, pare sol coborât, o clipă, din Tării, s-asculte și să înalţe rugăciunile noastre…

Enescu, fala neamului meu, du cu tine, măestre, peste mări și ţări faima numelui românesc, și apoi ne vino, vino cu bine pe pământul sfânt, leagăn copilăriei tale!

Acei ce-am plâns și acum pe violina ta, nu găsim veșmânt mai potrivit prinosului de recunoștinţă decât dăruindu-ne obolul material societăţii muzicale ieșene «George Enescu», pentru care ne rogi frumos în apelul adresat prin «Universul».

Dacă «Răsunetul», primind umilu-mi obol, ar bine-voi să-și deschidă coloanele acestui prinos, publicul lugojean ar putea oferi un preafrumos dar maestrului pentru societatea ce-i poartă numele și care va aduce atâtea frumoase roade în viitor.

Lugoj, la 29 noiembrie 1923”

George Enescu - Lugoj 1942

Recitalurile din 9 și 10 februarie 1927 (la pian: N. Caravia) au fost precedate de concertul susţinut cu o zi înainte la Caransebeș. Repertoriul a cuprins lucrări de Bach (Arie și Sonata în mi minor), Mozart (Rondo în Sol major), Beethoven (Romanţa în Fa major), Ysaÿe (Chant d’Hiver), Kreisler (Chanson Louis XIII) și Ravel (Tzigane). Sub imboldul unei puternice emoţii, Olimpia Teodoru a republicat mai vechiul poem, elaborat în 1922, cu unele minime modificări, în revista timișoreană „Banatul” (II, 1, 1927, 11):

Maestrului George Enescu

Maestre, zeu al artei, maestre-namorat De visuri și durere, tu, preot închinat Troparelor străbune de jale și de dor Ce-au izvorât din noaptea sărmanului popor, Tu duci cu tine „doina” pe-oceane și pe mări Şi-aduni mărgăritare și lauri de prin zări. Cântările de apă-n umbră de-asfinţit, Sub luna călătoare pe bolta de argint, Şi murmurul din codru, când frunza se închină, Şi trilurile mierlei pe harpa ta suspină. Din vuietul de-aramă, vâltorilor lumești Tu împletești argintul simţirii omenești. Ştergi timpul și distanţa, plimbându-ne prin rai, Pe infinitul artei luceafăr ne răsai. Maestre, -n templul artei, prin tine înălţăm O rugă către Domnul și binecuvântăm O lacrimă tăcută, căzută solitar În colţul singuratic din cel mai sfânt altar, În inima mișcată prelung ca valul mării De sfintele acorduri sub undele ritmării. Când sufletul tău mare și nobil, generos, În valuri se revarsă pe ritmul furtunos. Tu furi cu tine lumea în zbor ameţitor Din milă și iertare îi împletești fuior. Iluzii și credinţă cu tine se îmbină

George Enescu in viziunea lui Corneliu Baba

Şi plânge suferinţa în mantii de hermină. Tu răspândești iubirea pe unde de eter Şi-o clipă faci să credem că tot pământu-i cer. Miresmele-n grădină, suava poezie, Eteric cad în picuri de dulce armonie. Cireșii dau în floare când printre cântăreţi Te pierzi în melodia eternei dimineţi, Căci zânele din leagăn sortit ţi-au fost suspin, Dumnezeire-n suflet și geniu pur divin Icoană a minunii, copil ar armoniei, Când vălul de durere și unda simfoniei În ochii tăi se leagă, ce umbre îţi vorbesc, Ce imn de rugăciune privirile-ţi slăvesc? Ce Heruvim se roagă? Ce astru nebulos Prin haos taie cale în ochiu-ţi luminos? Apoi, când simfonia duios se pierde-n urmă, Când mistica-nchinare supremul cânt precurmă, Când clocotul năvalnic și ritmul maiestuos Extaz ne lasă-n suflet, extaz religios, Magnetizaţi de tine suntem în Paradis, Şi îngerii ne cântă, ne cântă ca prin vis. Sub ploaia de petale, de flori și de cununi, Potirul rugăciunii din suflete aduni, Şi-n sala ce te-admiră ca pe un Făt-Frumos, Solemn, stăpân pe tine, smerit ca un Christos, Prinosul de iubire din inimi tu nu-l vezi, În lumile de gânduri, de umbre tu te pierzi… Ascuns privirii noastre, când ochii tăi cobor, Misterele din suflet într-aripate zbor Şi binecuvântate de harul cel divin, Smeritele-ţi talente din nou lumii închin. În corul tău de îngeri vorbești cu Dumnezeu Şi faci să-l înţelegem, să îi vorbesc și eu, Căci sufletul se-nchină, tresare, cântă, plânge, Când ultima vibrare de sunete se stinge.

Concertul din 21 noiembrie 1923, susținut la Oradea, după câteva experiențe neplăcute (Oradea – 1921 și Arad – 1922, primul recital în citadela de pe Mureș – capitala politică a Marii Uniri –, cu o modestă participare a

melomanilor), s-a constituit într-un adevărat triumf, într-o atmosferă culturală elevată, accentuată și de prezența unor actori de la Teatrul Național bucureștean1. De remarcat implicarea în entuziasta sărbătorire a maestrului a reprezentanților așa-numitelor „minorități” (ceea ce confirma începutul unei relaxări într-un peisaj socio-cultural cosmopolit cu sensibilități subliminale, inoculate distorsionat în mentalitatea colectivă de-a lungul deceniilor), purtarea pe brațe, de către studenți, a maestrului și înhămarea simbolică la trăsură: „În toamna anului acesta, orașul nostru a fost vizitat de cei mai valoroși artiști. Astfel, a jucat pe scena Teatrului «Regina Maria» trupa de propagandă a Ministerului Artelor, în frunte cu Aristide Demetriade și Ion Marin Sadoveanu, cu piesele: Hamlet, Vlaicu Vodă, Arvinte și Pepelea, Moartea lui Fulger și Pe malul gârlei. George Enescu a dat un concert și a fost ovaționat de români și minorități. Studenții l-au purtat pe brațe prin oraș și s-au înhămat la trăsură, plimbându-l ca pe un cuceritor antic. Toți artiștii sunt cunoscuți bine de publicul românesc, așa că laudele noastre n-ar avea nimic de adăugat la faima lor. Atât putem menționa că presa minoritară i-a răsplătit pe toți cu elogii neobișnuite până acum din partea ei, ceea ce dovedește că talentele și manifestările românești de cultură încep să fie apreciate în adevărata lumină de concetățenii noștri de origine străină. În modul acesta, nădăjduim că o apropiere între ei și noi nu va fi imposibilă” (Manifestări culturale la Oradea Mare, în „Cele trei Crișuri”, Oradea, II, 11, 1 iunie George Enescu la Timișoara grafica de I. Suciu 1921, p. 185).

1 În repertoriu: Giuseppe Tartini (Sonata „Trilul Diavolului”), Henri Vieuxtemps (Poloneză), Johannes Brahms (Concertul pentru vioară), Pablo de Sarasate (Zigeunerweisen) și M. Ravel (Tzigane).

Ca ecou al triumfalului recital, poetul Alexandru Iacobescu2 îi va dedica lui George Enescu, în 1924, un poem („Cele trei Crișuri”, V, 1, ianuarie 1924, p. 6):

Lui George Enescu

Tu smulgi din cutioara ta de lemn Furtuni de glasuri aspre ce se-ngână, Un strigăt risipit de-un cald îndemn,

Un șopot surd și-un murmur de fântână, Şi-n vraja ce se tânguie pe strune Închizi un zvon de fluier de la stână.

Când peste dealuri soarele apune Şi-n tainic vuiet frunzele pe crăngi Pornesc cu glasul apei să răsune

În plâns adânc și jalnic de tălăngi.

Şi când pe-un fir subțire de lumină Coboară parcă undele din zbor, Arcușul tău pe raze vii se-nclină

Smulgând un cântec trist din vraja lor. Iar când sub alba stelelor ninsoare, Prin parcuri vechi țin umbrele sobor,

Pe strune faci un gând să se-nfioare Şi strângi din rouă salbă de mărgele, În tremur viu, când floare după floare

Adoarme blând, cu ochii către stele...

George Enescu în viziunea lui Horațiu Dimitriu (1915)

2 Alexandru Iacobescu (1875-1945), prozator și poet, colaborator al mensualului „Cele trei Crișuri”; v. Constantin-Tufan Stan, The Presence of Maestro George Enescu in Oradea. First audition of The 3rd Sonata for Piano and Violin “in Romanian Folk Character”, în Proceedings of the George Enescu International Musicology Symposium, Bucharest 2021, Editura Muzicală & Editura UNMB, București, 2021, p. 155-166.

Așteptata prezenţă concertistică a lui George Enescu la Timișoara, în 29 noiembrie 1938, a generat, ca expresie a unui neobișnuit climax spiritual, un poem-omagiu, zămislit de scriitorul și universitarul timișorean Ovidiu N. Ţino (semnat cu pseudonimul Ada Crin)3, publicat în periodicul local „Luceafărul” (IV, seria II, 11-12, 1938, 30):

CONCERTUL Lui George Enescu

Arcușul alungă mălură pe strune; Când curge molatic fuior de mătase, Când vântul puternic pe ape apasă, Auzi cum susură nisipul pe dune…

Sau ropot de hoarde pe vânturi se lasă Şi foșnet de flăcări se-nalţă minune; Chemări de talangă sub soare-apune Zoresc albe turme în drumul spre casă…

Dar cel ce se leagă vrăjirii eterne, Pe valul eteric arcușul își poartă, Cu degete-fluturi podoabă tot cerne;

Ușor ne deschide-a Olimpului poartă Şi simţuri divine în suflete-așterne Iubitul de oameni, alesul de soartă.

Sub aura entuziasmului, a preţuirii nemărginite pentru arta sa componistică, o întreagă pleiadă de istoriografi muzicali, graficieni, folcloriști și compozitori bănăţeni (sau aflaţi episodic în spaţiul geografic al Banatului) l-au omagiat pe Enescu prin propria creaţie: Maximilian Costin, fost director al Conservatorului Municipal din Timișoara între 1923 și 1925 (George Enescu.

3 Ovidiu N. Ţino (1881, Constanța – 1963, Bucureşti), matematician (specializat în geometrie analitică), publicist şi poet, director al Liceului „Unirea” din Focşani, profesor de matematică la Politehnica timişoreană, unde a fost implicat, în octombrie 1946, în greva studenţilor, care se solidarizaseră cu protestul anticomunist al colegilor lor clujeni (mişcări care au prefigurat Revoluţia din Ungaria), fiind arestat, alături de alţi colegi universitari şi studenţi. Şi-a încheiat cariera didactică la Politehnica din Bucureşti (cf. Constantin-Tufan Stan, George Enescu. Consonanțe bănățene, Editura Eurostampa, Timișoara, 2018).

Date critice și biografice, Institutul de Arte Grafice „Cartea Românească”, Sucursala Timișoara, f.a.), Ioan Suciu (o reprezentare grafică a lui George Enescu, publicată în 1936 în hebdomadarul timișorean „Fruncea”), Corneliu Baba (mai multe portrete – grafică și pictură în ulei), Sabin V. Drăgoi (Rapsodie română – Dorică. Omagiu lui George Enescu, 1942; 303 Colinde – culegere premiată de Academia Română, referent fiind George Enescu), Remus Georgescu (Sonata-Poem pentru vioară solo „in memoriam George Enescu”, 1956), Doru Popovici (Întâlnire cu George Enescu, op. 154, operă pentru soprană, bas, cor mixt, pian și vioară solo, libret propriu, 2002; 3 Madrigale Enesciene, op. 108, pentru cor mixt cu solo de soprană, pe versuri proprii, 1990), Nicolae Ursu (Cântece și jocuri din Valea Almăjului – Banat. Omagiu postum lui George Enescu, Editura Muzicală, București, 1958), Gabriel Mălăncioiu (Hommage à George Enescu, pentru vioară, 2011), Doru Murgu, Damian Vulpe, Ovidiu Giulvezan, Franz Metz, Felician Roșca, Veronica Demenescu, Ioan Tomi, Ionel Bota, Manuela Mihăilescu și subsemnatul. După două prime audiţii mondiale enesciene dirijate la Timișoara, Remus Georgescu (cel care a identificat și manu-scrisele celor două opusuri interpretate: La voix de la nature, în 1980, și Suite Châtelaine, op. 17, în 1982), ca semn al aprecierii pentru devoţiunea cu care s-a dedicat promovării creaţiei enesciene, a fost distins cu Premiul „George Enescu” al Academiei Române, pe anul 1983, pentru oratoriul Ecouri, pentru solist, cor feminin, bandă magnetică și orchestră.

Israel

ADRIAN GRAUENFELS

Kr

Autoportret de septembrie

În anumite zile, totul devine o mașinărie, explic: sub oricare ambalaj probabil vei găsi părți componente: roți dințate și alte roți care se rotesc ca o inimă artificială, o fată cu o șapcă roșie care editează cerul, pești care arată ca niște baloane și baloane care nu seamănă cu balene, un far indiferent care mătură orizontul cu lumina sa slabă.

Nu am fost copil pentru mult timp, iar după ce nu am fost, am devenit altceva. Asta. Și aia. Un ghetou, un labirint de sârmă ghimpată înăuntru, camera motoarelor la subsolul unui pachebot plin de refugiați. Ochiul meu repetă în oglindă ceea ce au văzut părinții. Ei știau deja: nu există cale de întoarcere către cineva care aș fi putut fi. Acum nu mai am decât amintiri (în fiecare septembrie) un multiplu al anilor care se repetă.

Vals cu mami

Nu știu dacă mi se potrivește statura de icoană bizantină răstignit stau, ronţăi seminţe, scuip poveţe istorice pentru cască-gurile satului metropola cu primărie s-a pavoazat cu steaguri necalcate, acvariu cu prisacă și pești fosforescenţi, toţi homosexuali. imaginez un dialog cu tine, e vorbit în mongolă că să nu înţeleagă bărbaţii:

eu: ai muls capra mami? tu: da da da eu: ce avem de mâncare? tu: cal uscat eu: adu tu: ihaaa eu: sa stii ca e bun...

și așa mai departe într-o apropiere cramponată cu urși adiacenţi care mârâie a plictis. destinul se scarpină neștiind ce să facă cu noi stăm deci în sala de așteptare și jucăm jocuri preșcolare cu bile, zaruri, șotron, papă lapte, lapte gros, cine zice ăla e, leapșa pe ouate până în zori, când zici vreau acasă la mami. te iau în spate icnind a cartof sac. transpir și înjur în suedeză, tu mă ghidezi stânga dreapta sus, jos acolo nu, înapoi, vertical, prostule, întoarce-te orizontal, diagonal spre 7, acum trei trepte, am ajuns și hop..te dai jos pe un scăunel imaginar aflat acolo numai pentru tine, pictat de Pontormo de comandă, în rate, cu pensula sa falic enormă, reprezentând pe piticul Francesco Giannini în clipa în care era înghiţit de o balenă. Ce bine ne-am distrat și azi și azi și azi ,mami, spui și mă săruţi cu poftă te sărut și eu pipăind dacă ai bani, n-ai, nici chiloţi nu porţi vai de capul tău de fată de oraș cu ochelari +4 și miopie simulată ca să pari mai sexy.

Ungaria

LÁSZLO KURTI

Kr

LA ÎNCEPUTUL DESTINULUI NOSTRU

mama mi-a arătat o fotografie cu tine mi-a pus-o sub nas pe mobil poza ta. M-am uitat la ea, și nu știam al cui e chipul ăsta pufos, cu dinți înnegriți, cine e tipul beat mort

am copilărit împreună la bunici. la zece ani ne-am așezat pe hambar am legat un cal, am furat pepeni, am hoinărit pe câmp am tras cu praștia in spatele gol a țiganului din vecin numai că nu vorbea frumos. și băieții satului, cei mari, când ne-au fugărit, trebuia să scăpăm fugind desculți pe miriște noi, orășenii nu aveam adversar.

sângerase picioarele noastre dar apoi

rana s-a uscat. am prins șopârle pe câmp ne-am scăldat afară în curte într-o cadă de staniu. cu melci nude colectați dintr-o stivă speriam poștașul.

iar acum rânjești chel la mine cu ochi încrucișati … de ani de zile nestiind nimic de tine ai luat de nevastă o fată zvânturata de atunci n-ai mai văzut copilul tău.

îți amintești? Ti-am ținut capul după ce ai băut spirt, la zece ani ai vomitat întregul prânz.

acum ai un salon de tatuaje și ai făcut picturi murale moderne în puburi împuţite ai spus povești confuze din care nimeni nu te-a mai recunoscut.

odată mi-ai scris ceva pe chat, erai gelos din cauza gagicii bețivane. a fost a ta, te-ai ințeles bine cu ea, eu dacă am văzut-o de două ori tipa, prostule! Nici prenumele ei nu știam.

de atunci liniste, mă eviți. au trecut din nou cinci ani. esti invidios, spui că eu sunt cel mare, pe când ai fi putut fi mai faimos ca oricare dintre noi? mai fericit? poate esti, cine stie

în timp ce rânjești la mine aici pe poză.

păcat că mama ta a murit prea devreme. erai măgulitor, nu ca mine, și cum încercai să salvezi lumea. ar fi bine să mai vorbim cândva din nou, dar acolo undeva la începutul destinului nostru.

László Kürti (Vásárosnamény, 29 noiembrie 1976) poet, redactor maghiar distins cu Spada Memorială Balassi Bálint (2021) În prezent lucrează ca profesor la Liceul Tamás Esze din Mátészalka. Este redactor la Vörös Postakocsi și Partium, membru al Asociației Tinerilor Scriitori, al Cercului József Attila și al Asociației Scriitorilor Maghiari. Locuiește în Mátészalka. A publicat 8 volume. A fost tradus în sârbă, albaneză și română.

Traducere și prezentare: Attila Balázs

Kr

Ungaria

ATTILA F. BALÁZS

şapte

stătea lângă berea călduţă un fluture beat în lumina lămpii

MINIMAL

unsprezece

nimicul stă la masa noastră mă așteaptă te așteaptă nu ne mai așteptăm reciproc niciodată

douăzeci

pe cerul întunecat cuvintele sunt doar găuri semnele își pierd sensurile, la capăt va fi începutul douăzeci şi şapte

ca o piatră azvârlită în întuneric cade steaua mea pe cerul lăudăros fără luciu

douăzeci şi nouă

de la deșert învăţ să aștept ploaia cu toleranţă sub nisip începe să cearnă liniștit treizeci şi unu

mă ţin de interiorul unui clopot uriaș demult păsările ciugulesc liniștea în mine și acuma sună, ţiuie, vâjâie lumea șovăitoare

treizeci şi trei

ai vrut să te chiulești pe tine însuţi când te-ai reîntors, nici oglinzile nu te-au recunoscut treizeci şi cinci

scrisorile de dragoste pe care le primesc zilnic nu au expeditor

patruzeci şi opt

orașul sună în clopotul nopţii păsările constrânse în colivii de beton bat din aripi cu disperare cu aripile lor mătură funinginea așezată pe geamuri

Kr

Slovacia

GYULA HODOSSY

DACĂ LUCRURILE SE DESFĂȘOARĂ ALTFEL

Totul era atât de aglomerat, încît lumea m-a părăsit. Cafeaua au pus pe masă, dar n-am băut-o, era prezent pe masă doar ca un decor aromat. Aglomeratia nu are nici o idee, ci doar un sens sensul prostiilor. Aglomeratia nu are niciun obiect, nici o mânie, n-are sentiment, nici frumusețe, nici flirt, doar obscuritate. Totul s-a topit unul în celălalt. La un moment dat chiar am simțit că masa, cafeaua, vitrina, e un amestec de lavă rece, nu mai era nici casă, nici lemn, nici porumbel ciupind firimituri de pâine.

Nu mai simteam durerea. Si aglomeratia s-a topit în sine, nu mai eram nici eu, și dacă se dovedește altfel, și dacă lucrurile ar fi fost altfel Aș fi putut fi chiar și un eliberator de printesă, un sărman păstor de oi.

REȚETĂ PENTRU COMPLETITATE

Numai completitatea contează, ziua de luni sau marti, dimineața sau seara sunt doar atașamente. Mugurul devine floare, mai târziu fruct, apoi descompunere, apoi pământ și din nou mugur, aceasta este adevărata completitate. În acest ciclu natural, este important doar mugurul, restul sunt doar dispozitive, coloranți. Adică, mugurele este cheia completității. Și cheia dorului de iubire îl puteți găsi în urletul mincinos, în plânsul mistrețului, jertfa fulgului de zăpadă.

AŞTEPTARE

Se aude ciripitul păsărilor. fărâme de vorbire purtate de vânt. Din directia mării zgomotul motorului navei apă și nisip și timp atemporal. Astepti. Aștepți valul, să stânjenească cu armonia universului trupul și sufletul tău. Apa sărată te face să larcrimezi. Aștepți o seară fără vânt, răsăritul roșu al zorilor, aștepti minutul următor încântat de mâine până îți dai seama asteptarea n-are motiv doar întrebarea de ce. Ca și rugăciunea, credința în eternitate. Ești în cameră de o vreme, totuși lacrimezi.

CA NICIODATĂ

A ieșit în fața casei, ca niciodată înainte. Cu mâinile pe talie, îndrăzneț, de parcă ar fi exclamat: trage aici! Stătea în tăcere, privind cu fața țeapănă. Era dimineață, vântul bătea, soarele ascuns, pisicile si mașina de gunoi au dispărut. Stătea singur, nicăieri o pereche de ochi care să-l privească, în ciuda faptului că de data asta a ieșit în fața casei, ca niciodată înainte.

Privindu-se în jur, vroia să spună ceva, dar lumea țipătoare nu era nicăieri, a dispărut ca ceața, se gândi el, îi e frică de opinie, de argumente, de cântecul păsării, de urletul vântului, de tot ce are origine în natură, care dă în judecată răul, așa că s-a întors în casă, ca niciodată înainte.

A doua zi dimineață s-a trezit vesel. Nu ieșise în fața casei. Prin fereastra deschisă se auzi urletul unora, scârțâitul, disperarea de modă veche, dar nu-l mai deranja. A ascultat muzică de jazz și a citit Rilke.

Gyula Hodossy (Dunajska Streda, 3 mai 1960) Scriitor, poet, editor maghiar din Slovacia, a fost distins cu Premiul Attila József. Publică articole și poezii incepând cu anul 1976. Este președintele Asociației Scriitorilor Maghiari din Slovacia. A publicat 7 volume. A fost tradus în limba spaniolă.

Traducere și prezentare: Attila Balázs