Cautari by Cristache Gheorghiu

Redactor: Aurel Ștefanachi Coordonator serie: Valeriu Stancu Coperta și tehnoredactare: Andrei Ștefanachi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CRISTACHE, GHEORGHIU Căutări/ Cristache Gheorghiu, - Iaşi : Tipo Moldova 2015 ISBN: 978-606-676-759-9 821.135.1-31 © Tipo Moldova

Editura TipoMoldova este recunoscută academic de Consiliul Național al Cercetării Științifice pentru domeniile filologie (PN-II-ACRED-ED-2012-0285) și istorie și studii culturale (PN-II-ACRED-ED-2012-0355) Iaşi, 2015

Editura TipoMoldova E=mail: office@tipompoldova.ro www.tipomoldova.ro

Cristache Gheorghiu

Căutări roman

OPERA OMNIA ROMANUL DE AZI

Editura Tipo Moldova

Undeva, în U.S.A. După câteva zile cu ninsori abundente, urmate de un ger cum nu mai fusese în toată iarna şi o ploaie scurtă, acum soarele te-ar fi orbit, dacă nu aveai grijă să-ţi protejezi ochii. Albul zăpezii, încă imaculată în munţi, amplifica strălucea lui. Era ultimul concurs de schi al anului, cu sosire întruna dintre cele mai elegante – şi scumpe – staţiuni, o adevărată sărbătoare, organizată la sfârşit de sezon. Învingătorii din concursurile precedente triumfau printre admiratori, în timp ce ghinioniştii încercau să-şi reabiliteze imaginea. Era o zi de primăvară excepţional de frumoasă din toate punctele de vedere. O adevărată sărbătoare. Din cauza căldurii neaşteptate, doamnele elegante nu ştiau ce să facă cu blănurile. Majoritatea erau artificiale (blănurile), dar chiar mai frumoase decât cele naturale, care deveniseră prohibite în urma valului de proteste ale activiştilor de la societăţile de protecţie a animalelor. Din acest motiv, dar şi din altele, doamnele, deşi naturale, erau artificiale în comportare. Majoritatea spectatorilor erau bărbaţi amatori de schi, singuri sau împreună cu soţiile sau prietenele lor. Ei se aflau de-a lungul pârtiei. În tribuna oficială se aflau oficialităţile. Puţini granguri erau realmente iubitori ai schiurilor. Majoritatea se aflau acolo, fie din obligaţie, dar mai ales pentru că orice astfel de sindrofie era un prilej de discuţii, aranjamente, 5

poziţionări faţă de evenimente şi persoane. Ca şi la balurile de odinioară, unde, în timp ce tinerii dansau sub privirile atente ale mamelor şi mătuşilor, bărbaţii discutau pe la colţuri sau în încăperi separate, la o ţigară, cafea, poker sau chiar şi fără asemenea pretexte. Este unul dintre mecanismele politicii. Printre ei, în poziţie centrală, se află senatorul Miron, împreună cu soţia şi fiica. Din tribună, ei văd doar finalul cursei şi nu porţiunile cele mai reprezentative, cele mai dificile sau cele unde se câştigă sau pierd secunde preţioase. Cei mai buni concurenţi coboară primii, pentru a beneficia de pârtia perfect pregătită pentru concurs. Cei de la urmă vor întâmpina denivelările produse de primii, deci şansele lor sunt şi mai mici, dar acesta este filtrul afirmării. Pentru cei din tribuna oficială este chiar mai bine. După primii zece este puţin probabil să se mai întâmple ceva în vârful clasamentului, deci ei pot să discute liniştiţi subiectele ce-i preocupă. Să plece nu ar fi politicos şi în nici un caz recomandabil. Spectacolul a început cu deschizătorii de pârtie. Diferenţa dintre ei şi concurenţi nu este foarte mare. Şi unii şi alţii sunt foarte buni, admiraţi de către cei ce se străduiesc să schieze cât mai bine, dar sunt conştienţi că nu vor atinge niciodată nivelul lor. Iar pentru cei ce admiră schiul doar ca spectacol, deschizătorii au un plus de eleganţă faţă de concurenţi. Este firesc! Ei nu trebuie să câştige, nimeni nu-i cronometrează, 6

totul e să nu cadă. Ar fi penibil! Majoritatea sunt puţin mai în vârstă decât concurenţii şi, poate, au concurat şi ei cândva, dar au renunţat din diferite motive. Acum schiază doar de plăcere şi – desigur – plăcerea se asociază cu eleganţa mişcărilor. Este proba de coborâre, cea mai spectaculoasă pentru amatori, deşi cea de slalom este cea mai apreciată de către specialişti, fiind cea mai tehnică. Asta nu înseamnă că la coborâre nu este nevoie de tehnică. Dimpotrivă, este tehnica la proba supremă, tehnica la superlativ, în timp ce slalomul este asemenea unui exerciţiu de caligrafie. Dar iată şi primul concurent. Este chiar Tony, revelaţia sezonului. Era aproape necunoscut publicului în urmă cu un an, pentru ca acum numele lui să fie pe buzele tuturor. A fost pe primele locuri la toate concursurile la care a participat, la unele chiar pe primul loc. Fusese necunoscut publicului, nu şi specialiştilor, care i-au intuit calităţile şi au văzut în el viitorul campion. Oau!!! A căzut! Aproape de sosire, chiar în zona vizibilă din tribună. Dar ce căzătură . . . S-a rostogolit peste 20 de metri, după care s-a fixat ca o săgeată în parapetul din faţa unui perete de stâncă. Noroc cu parapetul, altfel – la viteza pe care o avea - ar fi devenit afiş pe acel perete. Ce-i drept, pârtia este foarte periculoasă chiar în acel loc. După o curbă largă dar foarte abruptă, urmează o denivelare mică, dar suficientă să acopere vizibilitatea schiorului asupra următorilor 20 de metri: un culoar îngust, în care concurentul trebuie să se înscrie cu precizie. Dificultatea nu se 7

încheie, fiindcă prin culoar – de asemenea înclinat – nu se poate frâna, iar, după el, un hop îl aruncă într-un viraj scurt la dreapta. Dacă a scăpat şi nu a rămas aproape blocat în zăpada cu mult mai moale aici decât era la intrarea în culoar, urmează coborârea finală, uşoară. Tony n-a scăpat; tocmai ultima curbă la dreapta nu i-a reuşit. *

* * O cameră de spital cu un singur pacient şi multe flori. Tony se plimbă nervos prin cameră, ocolind patul, de parcă ar fi ultimul obiect pe care vrea să-l vadă. O asistentă deschide doar puţin uşa, să-l anunţe. - Ai un vizitator. De fapt o vizitatoare. - Cine e? - Ai s-o vezi. E a treia oară când vine. A fost şi în prima zi, imediat după accident. A venit aproape odată cu salvarea. Cred că era în spatele ei. - Cine zici că e? - Iat-o! Este o adolescentă, cel mult o domnişoară, între 15 şi 17 ani, îmbrăcată într-un costum de schi, din care doar faţa i se vede. Este îmbujorată de parcă acum a coborât de pe pârtie. Trăsăturile feţei – drăguţă de altfel – nu indică un sportiv cu tenul înăsprit de soare, vânt, zăpadă, ger şi celelalte. Îmbujorată este din cauza emoţiei, dar şi de la urcatul în fugă a scărilor, după ce a aflat că poate să-l viziteze pe Tony. Mai încercase de două 8

ori în zilele precedente, fără succes. „Tony este în comă”, i se spusese, chiar dacă nu era chiar aşa. Când a aflat că poate să-l vadă, n-a mai aşteptat nici liftul; a urcat cele două etaje de parcă le-ar fi coborât. - Bună ziua. I-au trebuit câteva secunde lui Tony să se dezmeticească. Nu cunoştea fata, deşi era sigur că o mai văzuse undeva. - Cum te simţi? - Bine. Aş fi vrut să plec, dar medicii vor să mă mai supravegheze. Spun că, la câte contuzii am, e de mirare că trăiesc. - Ei au văzut doar contuziile, nu şi cum ai căzut. Nimeni nu mai credea că ai să-ţi revii. - Eu nu simt nici o durere, decât dacă îmi pipăi vânătăile. Parapetul era destul de elastic. Altfel, eram terminat. Cred că n-am nimic pe dinăuntru. Le-am spus-o şi medicilor, dar au râs de mine. Unul mic şi gras a fost cel mai ironic. Sugera că nu sunt gol peste tot, ci numai în anumite locuri şi – curios – tocmai acolo m-am lovit cel mai tare. - Adică la cap. - Pe mine însă nu acolo mă doare. - După cum vorbeşti, poţi fi sigur că acolo nu ai nimic, adică nici o leziune gravă. Pe dincolo se pricep ei mai bine. - Să sperăm.

Dar, iartă-mă, nici nu m-am prezentat. Mă cheamă Irina şi . . . Ştiu, Între timp mi-a picat fisa. Eşti fata senatorului. La început nu te-am recunoscut. Şi ce te-a adus la patul meu? Te-am remarcat demult şi ti-am urmărit evoluţia. Acum m-a şocat accidentul. Nu m-am gândit până acum că şi accidentele sunt bune la ceva. Sper să-ţi ajungă acesta. Şi eu. Am fost un dobitoc că am căzut. Ceasul rău! Capul rău! Şi dacă nu mi-ar fi spus nea Ştefy. El a spus, eu am auzit, dar pe pârtie am uitat. Eram prea încrezător în mine. Totul mi-a mers din plin în acest sezon. Cursa era pentru mine cum e turul de onoare al atleţilor pe stadion, mai ales că nu se mai acordau puncte. Sezonul competiţional oficial era practic încheiat. Era ca sărbătoarea de la sfârşitul anului şcolar. Înţeleg! Şi cine este acest nea Ştefy? El îmi ceruieşte schiurile. Îl cheamă Ştefan, de fapt. Nu este antrenorul tău? Lumea spune că ai o mulţime. Îi schimbi precum cămăşile. Chiar mai des. Eu port tricouri, nu cămăşi. Niciodată? De revelion şi la marile festivităţi, unde abia am început să fiu invitat. Antrenorii sunt buni doar să-ţi facă programul de antrenament. Asta au învăţat la şcoala de 10

antrenori. Eu ştiu să schiez mai bine decât oricare dintre ei. Nea Ştefy este în primul rând un om de suflet. Îmi este ca un tată. Ba chiar mai mult, fiindcă tatăl meu adevărat n-a vrut să mă fac schior. A murit între timp. Dumnezeu să-l odihnească! Domnul Ştefan schiază bine? Nu l-am văzut niciodată schiind deadevăratelea. Se lăsase când l-am cunoscut eu. De schi de performanţă; dacă a făcut vreodată. Nu ştiu. Are însă un secret al zăpezii, al muntelui. Este un mister acolo. Ştie tot ce ar trebui să facă un schior pentru a fi în armonie cu zăpada. Expresia îi aparţine. Comunică cu zăpada. Interesant ce spui. Foarte interesant, dar eu vorbesc despre nea Ştefy şi presupun că nu pentru asta ai venit. Am venit pentru tine. Vroiam să mă asigur că eşti bine. Mulţumesc. Sunt măgulit. Mă simt oarecum stânjenit. Este o surpriză pentru mine. Mare surpriză!. Mă vizitează fiica senatorului. Nu, nu spune asta. Toată lumea mă consideră doar fiica senatorului, de parcă eu aş fi un nimeni. Poate de aceea am şi dorit să vin la tine. Să fac şi eu ceva din proprie iniţiativă şi nu să mă ducă părinţii de mânuţă la familia X sau Y, pentru că aşa se cuvine. Găsesc că am ajuns la vârsta la care

se cuvine să fiu eu însămi şi să fac ce cred eu, nu ce vor ei. Şi ce vârstă ai, dacă nu sunt indiscret. Nu sunt atât de bătrână încât să-mi ascund vârsta. Am 16 ani. Mulţi înainte! Eu am 18. Mulţi înainte şi ţie. Acum trebuie să plec. Ai mei vor intra în panică. Mă bucur că eşti sănătos. Sper să ne mai vedem. Şi eu. Pa! Pa! *

* *

Tony s-a recuperat repede şi, încă din următorul sezon, a devenit unul dintre cei mai apreciaţi schiori. Cu Irina a devenit prieten, cu îngăduinţa iniţială a senatorului, care îngăduinţă însă se micşora odată cu trecerea timpului şi accentuarea gândului că fetiţa va trebui să devină doamnă într-o zi. * * * Unul dintre „secretele” lui nea Ştefy era seriozitatea cu care se pregătea pentru concursuri, de parcă el ar fi participat. De fapt, participa, dar nu direct. Cu câteva zile înainte de competiţie, el se ducea şi schia – aşa cum putea la vârsta lui – pe pârtia de concurs. Cunoştea mentalitatea organizatorilor şi îşi imaginea modul în care vor 12

marca traseul. Încerca chiar mai multe variante. Consulta buletinul meteorologic şi făcea prognoza lui personală privind starea viitoare a zăpezii. Nu în general, ci detaliat, pe diferitele porţiuni ale pârtiei. Ştia bine că zăpada nu va fi uniformă: la altitudine, de unde se dă startul, ea va fi diferită faţă de cea de cea la finiş; nici pe pantele umbrite nu va fi la fel ca cea de pe cele însorite. Zilele de primăvară sunt cele mai dificile, fiindcă zăpada va fi probabil îngheţată sus şi foarte moale jos. Va pune de aceea ceara în straturi diferite. Stratul superficial se va îndepărta primul. Ultimul va fi cel adecvat pentru zăpada de jos. Este o explicaţie pe care o ştie bine şi Tony, fiindcă Ştefan i-o spusese de atâtea ori. La fiecare concurs îl sfătuia cum trebuie să atace traseul pe fiecare porţiune a pârtiei. Avea „nea Ştefy” şi secrete. Nu vroia să i le fure, fiindcă nu dorea să-i ia locul. Speră să facă mai mult cu viaţa lui. Chiar îl preocupă ideea: ce va face după ce îşi va încheia cariera sportivă? (Speră cu brio.) Ar vrea să se căsătorească cu Irina, dar nu doreşte să fie doar ginerele senatorului. Ar vrea ca lumea să-l aprecieze pentru ceea ce este el însuşi. *

* *

Într-o zi, Tony a dat peste câteva hârtii aruncate în coşul de gunoi din camera unde îşi păstra echipamentul de schi. Nu era de felul lui indiscret, dar nu era obişnuit să vadă atât de 13

multe hârtii aruncate. Ştefy, care îşi petrecea acolo cea mai mare parte a timpului, era un om foarte ordonat. Încăperea, la demisol, era şi atelierul lui Ştefy, fiindcă el avea grijă să-i întreţină schiurile. Era locul în care îl găseai atunci când aveai nevoie de el. Acum, Tony avea prilejul să constate că omul Ştefy era cu mult mai complex decât îşi imaginase până atunci. De fapt, nu-şi imaginase nimic. Relaţia lor, deşi doar profesională, îi furnizase destule elemente să-l uimească, dar ele se limitau la schi, zăpadă, munte. Era o enciclopedie în această privinţă, dar nu discutaseră niciodată alte subiecte. Şi erau destul de multe hârtii acolo, în coşul acela de gunoi . . . A fost suficient să-şi arunce ochii peste una şi curiozitate i-a fost stârnită. „Mă sfătuieşti, dragă prietene, să scriu o carte, în care să-mi povestesc viaţa: motivele care m-au determinat să emigrez, aventura trecerii ilegale a frontierei, dificultăţile întâmpinate ca imigrant etc., cu argumentul că experienţa mea ar putea folosi şi altora. Sugestia ta mă măguleşti, dar am două motive să nu mă înflăcărez prea tare. În primul rând, tinerii de azi, ca şi cei din trecut, ignoră experienţa predecesorilor. Este o greşeală, dar ea persistă de când e lumea şi nu avem motive să credem că se va schimba ceva în viitorul apropiat. În al doilea rând, formaţia mea intelectuală este de inginer, chiar dacă nu sunt, iar tu ştii bine de ce. Şi la fel de bine ştii că, la o astfel de propunere, orice inginer va răspunde că nu are el 14

răbdare să înşire pe hârtie atâtea cuvinte câte sunt necesare pentru o carte. Noi suntem oameni ai exprimării pe cât de exacte, pe atât de concise.” Alte hârtii conţineau aceeaşi idee, dar în alte formulări, de unde se vede că lui Ştefy nu-i plăcuse nici una, din moment ce le-a aruncat la coş. -

Am fost indiscret şi trebuie să-mi cer scuze, dar mi-ai stârnit curiozitatea. Curiozitatea ta e o noutate pentru mine. Dacă mă iei peste picior nu-ţi mai spun nimic. Şi nu-mi mai cer nici scuze. Promit să nu sufăr prea mult pentru asta, dar acum am devenit eu curios: ce a putut să-ţi stârnească ţie curiozitatea? Am găsit în coşul de gunoi nişte hârtii aruncate de tine. M-a chemat cineva şi am uitat să arunc gunoiul la container. Îmi pare rău. Nu asta era problema. Conţinutul hârtiilor m-a uimit. Deci asta ţi-a fost indiscreţia? Chiar nu te ştiam atât de curios. Şi asta nu-i o ironie. Nici nu sunt, dar ştiu că tu notezi aproape în fiecare seară câte ceva în caietele alea pe care le ţii în camera ta. În ele nu m-am uitat niciodată, deşi presupun că ai scris şi despre mine. Acum, chiar sunt curios să aflu ce notezi. 15

Ti-aş fi spus oricum, dar aşteptam momentul potrivit. Hârtia aia era însă cu totul altceva. Era ciorna unei scrisori. Era chiar scrisoarea, dar n-am fost în stare s-o termin. Vorbeşte-mi mai mult despre tine. Suntem de atâţia ani împreună, dar eu ştiu foarte puţin. De ce ai venit în State, ce ai făcut înainte de asta, de ce eşti atât de retras. Mie îmi pari un om foarte inteligent şi cult. Ba nu îmi pari; chiar eşti. De ce nu ai încercat să te afirmi? E foarte lungă povestea şi mai ales greu pentru mine s-o relatez. Am citit şi în scrisoare ceva despre un roman sau aşa ceva. Spuneai că ai formaţie de inginer şi de aceea nu ai răbdare să scrii. M-ai uluit. În primul rând, în România, inginer este un titlu şi nu un simplu maşinist, sau mecanic. Confuzia există doar în limba engleză, de la engine-engineer, adică un fel de maşinist. Noi nu acordăm prea mare importanţă titlurilor. Dacă vrei să spui că ai absolvit un institut de învăţământ superior, trebuie să precizezi care anume, mai ales că ele nu sunt de acelaşi nivel. Aşa este şi este foarte bine. Regimurile comuniste sunt egalitariste şi toţi cei care au o diplomă sunt trataţi în mod egal, indiferent de unde şi cum au obţinut acea diplomă. 16

Am înţeles. Eu n-am ştiut că eşti inginer. Nici nu sunt. Am vrut să fiu, dar nu mi-a ieşit. Cum adică? Nu mi-a ieşit, fiindcă m-au exmatriculat. Hai că m-ai băgat în ceaţă. Am intrat la Institutul Politehnic, dar în 1956 a fost o revoltă în Ungaria, ţara vecină României, de unde sunt eu, şi cei care şi-au manifestat simpatia pentru insurgenţi au suferit repercusiunile autorităţilor române. Unii au ajuns chiar la închisoare. Eu am scăpat doar cu exmatricularea. Am intrat câţiva ani mai târziu, la Universitate. Acolo, deşi aveau nevoie de absolvenţi, concurenţa era mai mică, aproape deloc. De ce? Nu uita că se întâmpla în anii de început ai regimului comunist, cel cu economia planificată centralizat. La absolvirea facultăţii nu te duceai unde vroiai, ci erai repartizat undeva şi obligat să mergi acolo. Ca inginer primeai un post - un job, cum spuneţi voi - într-o întreprindere, deci întrun oraş şi aveai un salariu cu mult mai mare decât un absolvent al universităţii, repartizat ca profesor, într-un sat uitat de lume. De aceea, concurenţa era de zece candidaţi pe un loc la politehnică şi cel mult unu la unu la universitate.

Deci absolvenţii institutelor politehnice deveneau ingineri; cei de la universităţi ce deveneau? Ei nu primeau un titlu. Marea majoritatea deveneau profesori de liceu. Teoretic, asta era profesiunea lor. Dascăl. Aşa era atunci; acum s-au mai amestecat şi găseşti într-o universitate atât facultăţi tehnice cât şi umaniste. Am înţeles. Deci modul tău de gândire s-a format ca inginer şi asta explică de ce nu poţi să scrii. Tu mi-ai spus odată gluma aia cu asemănarea dintre un câine şi un inginer; amândoi au privirea inteligentă, dar nu se pot exprima. Da, eu ţi-am spus-o, fiindcă mi-a plăcut. Mie logica îmi spune că un inginer, dacă se poate exprima în domenii complexe, ar trebui să se poată exprima şi în cele mai simple. Da, dar nu are răbdare s-o facă. N-ai să vezi mulţi ingineri citind romane uşoare, iar să le scrie nici atât. Bine. Am înţeles; nu eşti inginer. Şi ai ajuns profesor la ţară. Exact. Încep să intuiesc şi de ce ai emigrat. Tu, născut şi crescut în mediu urban, ai ajuns brusc în rural. Totuşi, acolo, în satul acela, erai o personalitate, în timp ce la oraş erai un oarecare.

A fost cu mult mai grav decât îţi imaginezi. Directorul şcolii era un fost coleg de liceu. Ne cunoşteam bine încă de atunci. El era o nulitate recunoscută, în timp ce eu, chiar dacă nu eram în top, eram oricum în jumătatea superioară. Acum însă, el era profesor de limba română, scria discursurile primarului şi în foarte scurt timp a devenit director. Şi tot în scurt timp, criteriile de apreciere au încetat să mai fie cele profesionale, ci politice. Conta cât de activ erai cu copiii la activităţi extraşcolare, în special cele politice. O activitate prioritară atunci devenise munca pe câmp, în special toamna, la culesul recoltei. Nu se conta pe eficienţa muncii copiilor, ci pe faptul că ei trebuiau scoşi de sub influenţa părinţilor şi îndoctrinaţi de către activiştii partidului unic. Cât despre director, el ar fi fost bucuros să scape de mine, care-i cunoşteam trecutul şi evoluţia. Aş fi vrut şi eu să scap de el, dar în învăţământ nu te puteai duce unde vrei, iar ca să te transferi undeva trebuia să cunoşti pe cineva la forurile superioare, să mergi cu un plocon şi aşa mai departe. Şi atunci te-ai hotărât se emigrezi. Nu imediat. A fost o întâmplare. Am cunoscut pe cineva, care avea deja această intenţie şi m-a convins. Tot el m-a asigurat că ştie şi cum s-o facă. „Totul este aranjat” – spunea el – „eu trebuie doar să-l însoţesc”. 19

Şi uite aşa ai devenit american. Ehehe! Dacă ar fi fost atât de simplu . . . A fost o naivitate din partea mea să cred că va fi uşor. Putea să mă coste viaţa, aşa că am fost bucuros că am scăpat întreg şi nevătămat, cel puţin din punct de vedere fizic. Cu psihicul se vede de la distanţă că nu teai descurcat la fel de bine. Vai de binele ăsta. Chiar, cum a fost? Tipul a avut într-adevăr o relaţie cu un individ care ne-a pus în legătură cu alt individ, care ne-a trecut graniţa în Iugoslavia. Bineînţeles că trebuia plătit pentru asta. Aşa am aflat şi de ce m-a cooptat şi pe mine: individul nu se ostenea pentru o singură persoană, ci pentru un grup, de la care încasa bani mai mulţi. Cu mine se completa numărul necesar. Ne-a trecut pe uscat, nu peste Dunăre. Despre traversarea Dunării auzisem că este mai periculos. Dacă nu te prind grănicerii înainte, dar te dibuie pe apă, vin cu o şalupă şi te împuşcă, dacă nu te taie pur şi simplu cu şalupa. Ce înseamnă să te prindă înainte? Era supravegheată o zonă foarte largă, de zeci de kilometri, în care nu aveai voie să pătrunzi, dacă nu erai localnic sau nu aveai un permis special.

Grănicerii voştri vă păzeau pe voi să nu plecaţi, în loc să vă apere de invadatori. Cine să ne invadeze? Ruşii erau oricum în ţară, iar cei din occident n-ar fi făcut-o nici dacă ar fi fost nebuni, dar ai sesizat bine. Multe instituţii aveau roluri inversate în comunism. Ţara era ca o puşcărie şi grănicerii vegheau să nu evadeze nimeni, poliţia secretă – securitatea, cum îi spunem noi – în loc să se ocupe de siguranţa naţională, este o . . . Ştiu asta. Bine. Ai trecut în Iugoslavia. Şi după aia, care era problema? Pentru mine, pentru psihicul meu, tragedia abia a început. Cât timp eram tânăr eram optimist. După ce mi s-au închis toate uşile în faţă, m-am deprimat. Din Iugoslavia am trecut uşor în Austria. Am avut noroc cu un camionagiu. Mai târziu am aflat că sârbii, poliţiştii lor, nu erau întotdeauna binevoitori şi te pot trimite înapoi în România, unde intri direct la închisoare. Unii erau înţelegători, dar nu toţi. Dar, cum spun, am avut noroc. Poate şi pentru că, în grupul nostru era şi o fată. Element de atracţie pentru şofer, deşi era mai solidă decât el. Tragedia începe în Austria. Acolo, conform sfaturilor, ne-am predat autorităţilor şi am intrat într-un lagăr special organizat pentru refugiaţi. În lagăr am stat doar două luni, timp în care am fost chestionaţi în mai multe rânduri, nu atât pentru a verifica cine 21

suntem, cât pentru a încerca să ne folosească din punct de vedere politic. Eu nu am dorit să mă implic. Am declarat doar de ce vreau să părăsesc România şi că vreau să mă stabilesc în Canada. Ţi se cere să precizezi ţara în care vrei să mergi. După două luni am primit o legitimaţie de refugiat şi m-au trimis la Podesdorf, o mică localitate din apropierea Vienei, pe malul Lacului Neusiedler. Am avut noroc. Alţii au fost trimişi mult mai departe, chiar la cabane prin munţi. Buletinul de identitate, mi l-au luat din prima zi. Acolo, la Podesdorf aveam asigurate cazarea şi masa şi, în plus, câţiva şilingi pe lună pentru ţigări, dar care nu-ţi ajungeau dacă erai un fumător pasionat. Eram ca într-o staţiune de odihnă. Excelent! Excelent pe naiba. Doi ani am stat acolo. Doi ani de aşteptare, de incertitudini. Nu-ţi poţi da seama ce înseamnă asta din punct de vedere psihologic. În tot acest timp aştepţi cu emoţie să fii chemat la interviu. Atunci ţi se va hotărî soarta. Eu ştiam că ţările occidentale racolează intelectuali, specialişti, oameni calificaţi şi mă consideram unul dintre ei. Chiar erai. Erai profesor, absolvent al unui institut de învăţământ superior. Aveam chiar şi diploma la mine şi mă aşteptam să fiu solicitat imediat sau măcar foarte repede. Atunci am aflat că Austria nu 22

era o ţară chiar occidentală. După al doilea război mondial, ea şi-a recăpătat suveranitatea abia în 1955 şi a devenit un stat considerat neutru. Asta explică şi revolta ungurilor din 1956: au crezut că pot obţine şi ei acelaşi statut. O naivitate să crezi că sovieticii ar fi acceptat. Atât ruşii, cât şi aliaţii occidentali, şi-au retras armatele şi au convenit ca Austria să devină ţară neutră. Cetăţenii care doreau să treacă dintr-o zonă într-alta o puteau face prin Austria. Acesta este motivul pentru care acolo s-au organizat lagăre pentru refugiaţi şi pentru care Austria primea bani. Nu erau ei, austriecii, cei foarte amabili să cheltuiască pentru emigranţi. Dimpotrivă, ei câştigau de aici. Casa în care am stat era de fapt un mini-hotel, care avea bineînţeles un proprietar şi care primea aceşti bani, ca şi cum ar fi închiriat-o turiştilor. În mod normal, turişti ar fi avut din când în când, doar în timpul verii şi în unele week-enduri; prin noi avea hotelul plin în tot timpul anului. Cu toate acestea, în îngâmfarea lor, austriecii erau refractari faţă de emigranţi. Am înţeles. Şi de ce erai stresat? N-ai înţeles. Aşteptarea în condiţii de incertitudine te poate omorî. Acolo ne aflam laolaltă oameni de condiţii sociale foarte diferite. Aveam printre noi chiar şi un fost puşcăriaş. Din întâmplare, acesta era cel mai cu-picioarele-pe-pământ, deştept şi 23

chiar simpatic. Era liderul locatarilor. Din cauza stresului, certurile erau frecvente, deşi nu aveam nimic de împărţit. La toate, el era arbitru şi judecător. Toţi îi respectau hotărârile, fiindcă îşi dădeau seama că erau corecte. Încă din prima zi, când am ajuns eu acolo, el era aşteptat să vină de nu-ştiuunde să facă dreptate într-o dispută. Acceptarea la interviu nu avea nici o legătură cu persoana ta. Fiecare ţară avea planificat un număr de imigranţi ce urmau să fie acceptaţi în acel an. Solicitanţii erau trecuţi pe o listă. Intrai deci la interviu atunci când îţi venea rândul pe acea listă, indiferent de calificarea ta. Mai mult decât atât: odată ajuns în ţara solicitată, nu ţi se asigura un loc de muncă, un job. Primeai doar ceva bani de întreţinere pentru câteva luni (depinde cât de econom erai), timp în care trebuia să-ţi găseşti singur de lucru. Îţi dai seama că nu te poţi duce la o instituţie serioasă, să baţi la poartă şi să spui „Eu sunt Săndel din România. Am venit să mă angajaţi.” Şi ei să te ia în serios. Puteai fi considerat cel puţin nebun. Mai sigur îţi dădeau un picior în fund. Eu miam găsit un job ca sparring partner la terenul de tenis al unui club de pensionari. Ştii şi box? Ei, nu ca boxer. Ca jucător de tenis. Eu eram cel care returnam mingea din cealaltă parte a fileului, având grijă să le-o dau la 24

mână, chiar atunci când ei mă alergau dintrun colţ într-altul al terenului. Nu pentru că aşa ar fi vrut ci, probabil, pentru că doar atâta puteau. Bineînţeles. Deşi, pentru vârsta lor, unii jucau chiar bine. Cei care jucau foarte bine nu apelau la mine. Ei aveau ambiţia să se întreacă între ei şi nu cu un venetic. Când a venit iarna, tot prin ei – fiindcă le devenisem simpatic – am lucrat ca instructor de schi. Oricum, eu căscam gura la toate competiţiile şi, încet-încet, am devenit cunoscut. M-am născut şi am crescut la poalele muntelui, aşa că am muntele în sânge. Da, de acum încolo îţi cunosc viaţa. Acolo te-am cunoscut eu. După mulţi ani. O precizare: clubul de care vorbeşti nu este unul de pensionari, ci de oameni de afaceri destul de bogaţi. Eu îl cunosc bine. Ştiu, dar aşa îmi place mie să le spun, fiindcă cei pe care i-am cunoscut eu erau oameni în vârstă. Sunt mulţi români în State. Toţi au procedat la fel, sau asemănător? Nici vorbă. Noi spunem despre cei ca mine că „au fugit”. Asta nu înseamnă că au alergat, ci că au trecut graniţa ilegal. În afară de evrei şi de saşi, care au plecat legal, majoritatea celorlalţi au rămas în Occident, plecând însă cu forme legale. 25

Ei cum au reuşit? Au profitat de un prilej oarecare: o delegaţie, o participare la un congres, meci de fotbal sau orice altceva. În general era nevoie de o cunoştinţă bine plasată, pentru ca să obţii paşaportul şi viza de ieşire din ţară. Nu mai vorbesc de cei trimişi sub acoperire în alte scopuri. *

* *

Anii au trecut. Irina este studentă. În privinţa studiilor, părinţii şi fiica au fost într-un acord deplin şi în dezacord cu restul familiei, ai căror membri aveau convingerea că o doamnă adevărată nu trebuie să se coboare atât de jos încât să înveţe altceva decât bunele maniere în saloane şi – eventual – cum să-şi strunească servitorii. Senatorul Miron, în schimb, pornit de jos, avea simţul devenirii. El ştia bine că lumea este dinamică şi nu statică, că nimic nu este bătut în cuie şi chiar pentru menţinerea celor mai înalte poziţii sociale, cineva trebuie să muncească, chiar să lupte. Iar pentru a ieşi victorios în luptă, ai nevoie de armament şi ştiinţa mânuirii lui. De armament intelectual în cazul lor. Prietenia dintre Irina şi Tony a evoluat şi ea. Impulsul adolescentin al Irinei se transformase în admiraţie profundă, nu numai pentru calităţile lui sportive, ci şi pentru caracterul lui, radical diferit de cel al băieţilor din „lumea bună”. Muncea mult 26

să-şi îmbunătăţească tehnica, era serios, tenace, curajos. În sport, era un luptător. În societate era bun, corect, prietenos chiar şi cu adversarii – pe care îi considera colegi – motiv pentru care toată lumea îl stima. Era omul perfect, cel puţin în comparaţie cu toţi ceilalţi băieţi din anturajul familiei Irinei. La început, lui Tony i-a venit greu să creadă că fiica senatorului s-ar coborî să stea de vorbă cu el. Cu timpul însă a constatat că Irina este şi ea un om ca toţi oamenii şi sentimentele ei sunt dintre cele mai fireşti. Începuse să se obişnuiască cu ideea că ea îl priveşte atunci când concurează şi – cu timpul – căpătase sentimentul că ea este singurul spectator important, dacă nu chiar motivul pentru care el se luptă cu zăpada. Irina se informa asupra pârtiei unde avea loc concursul şi se poziţiona de fiecare dată în locurile de unde putea să vadă cel mai bine zonele cele mai dificile. Tony ştia că ea este acolo şi-i ţine pumnii. Acolo se făcea diferenţa dintre el şi ceilalţi concurenţi. El ataca cu certitudinea că va reuşi. Şi reuşea aproape de fiecare dată. Chiar şi atunci când concura în Europa şi Irina nu era de faţă, el o avea în gând şi şi-o imagina că este acolo. Între cei doi era o prietenie adevărată, dar niciodată mai mult de-atât. Nu şi-au permis, ceea ce era liniştitor pentru tatăl Irinei; era o fată serioasă. Marea problemă – cea a căsătoriei – era însă foarte departe de a avea o rezolvare, iar Tony era totuşi un obstacol. Din cauza lui, nici un alt băiat nu intra în vederile fetei. Gravitatea situaţiei 27

nu consta în măritişul fetei ca atare, ci în viitorul situaţiei financiare a familiei. Familia întreagă avea nevoie de un şef, de cineva care să conducă afacerile, un urmaş al tatălui. Nemăritată sau căsătorită cu Tony ar fi cam acelaşi lucru. Familia avea nevoie de o personalitate puternică, recunoscută în mediu politic şi de afaceri, cu o bună cunoaştere a mecanismelor financiare şi nu numai. Tony, deşi băiat bun, chiar foarte bun, era departe de aşa ceva. Discuţii avusese multe cu Irina, dar toate se terminaseră fără efect. Chiar dacă Irina era de acord cu principiile lui – deşi nu întotdeauna – candidatul potrivit lipsea din peisaj. Ca urmare, discuţiile dintre tată şi fiică pe această temă erau din ce în ce mai dese: -

Contrariile se atrag. Este adevărat. Cei care formează un cuplu însă trebuie să fie de aceeaşi condiţie: materială, intelectuală şi de orice alt fel. Viaţa nu este o fericire nesfârşită. Dar noi nu suntem nemuritori. Am greşit; nu nesfârşită. Vreau să spun fără pauze, fără întreruperi. Momente neplăcute, chiar dificile, unele foarte grave, pot să apară la tot pasul. Nu ţi le doresc, bineînţeles, dar trebuie să fii pregătită pentru orice. Dacă între cei doi soţi există diferenţe, în momentele dificile apare tendinţa de învinovăţire a celuilalt, tocmai datorită diferenţelor.

Ştiu teoria asta a ta, mi-ai mai spus-o, nu odată. Şi o voi repeta, fiindcă văd, constat, că nu ţi-ai însuşit-o. Te contrazici; tu şi cu mama sunteţi chiar mai nepotriviţi decât noi. Şi totuşi aţi format un cuplu stabil. În ciuda bârfelor, voi vă înţelegeţi perfect. Ţi-am spus odată, şi nu-mi place că trebuie să repet: mariajul nostru nu este subiect de discuţie. Căsătoria noastră este într-adevăr reuşită, dar este o excepţie. Nu poţi miza permanent pe excepţii. Da, ştiu: voi sunteţi deştepţi. Ceilalţi nu au asemenea drepturi. Nu este vorba de drepturi. Tu semeni cu mine, dar prietenul tău nu. La voi raportul ar putea fi invers, deşi el nu seamănă nici cu mama ta. Din fericire. Bine, şi cu dragostea cum rămâne? Nu confunda dragostea cu atracţia juvenilă. Juvenilă la 20 de ani. Eu ştiu altceva. „Ce-i în mână nu-i minciună”. De ce să renunţ la ceea ce am acum, în speranţa că mă voi îndrăgosti mai bine la bătrâneţe? În mod sigur ai s-o faci. Eu ţi-o doresc din tot sufletul. Cum poţi fi atât de sigur? Pentru că adevărata dragoste se formează şi se consolidează în timp, tocmai prin depăşirea obstacolelor pe care viaţa ţi le 29

scoate în cale. De obstacole să n-ai grijă. Se vor ivi mai multe decât îţi doreşti. Modul cum le rezolvi contează. Pentru un cuplu cu vederi diferite, orice necaz poate fi un motiv de ceartă. Un cuplu unit va fi şi mai unit după ce vor depăşi împreună momentul. Repet: împreună! Şi îl vor depăşi fiindcă au înţelegere unul pentru celălalt. Şi de ce crezi că eu şi Tony nu vom putea forma un cuplu? Nu aveţi aproape nimic comun. Nimic serios. Îmi ceri să renunţ la el, dar să ştii că nu pot. Îl iubesc şi gata. Îl iubesc aşa cum e. Mie mi se pare un băiat bun. Cel puţin cu mine. Ai spus bine: e băiat bun cu tine. Nu uita că este un sportiv. Un sportiv trebuie să fie un luptător, deci nu poate fi blând şi cu adversarii lui. El este schior, nu boxer. Se luptă cu el însuşi, pentru a fi cât mai bun. Are chiar prieteni printre schiori. Dar, ai dreptate, nu sunt sigură ce e bun chiar cu toată lumea. Nici eu nu sunt. Şi încă ceva: nu-ţi cer să-l abandonezi. Dimpotrivă, puteţi fi prieteni. Este chiar foarte bine să ai prieteni din orice domeniu. Dacă se poate chiar din toate. Căsătoria este însă altceva. Acum a vorbit politicianul din tine. De politică nu scapi.

În cele din urmă, raţiunea a învins. Raţiunea tatălui. Era un om căruia viaţa îi oferise informaţii din diferite zone ale societăţii şi chiar geografice şi era suficient de inteligent pentru ca să le compare, să judece efectele pe baza cauzelor, să intuiască evoluţii viitoare. Era bogat, dar nu se născuse aşa. Era senator, dar nu moştenise această funcţie şi nici nu fusese instruit din copilărie în această direcţie. Obţinuse totul prin muncă şi inteligenţă. Veniturile sale proveneau din afaceri pe care le conducea personal. Într-o oarecare măsură, era adeptul unui stil mai vechi de administrare a unei societăţi comerciale, dar nu din conservatorism. Comparaţia evoluţiei societăţilor, pe care avusese posibilitatea să le analizeze, l-a învăţat care sunt căile cele mai bune de administrare. Principiul fundamental rămâne acela că proprietatea este baza prosperităţii. În ultimul timp însă, s-au dezvoltat societăţi comerciale cu foarte mulţi acţionari. Nici unul dintre ei nu se mai poate considera proprietar, iar administrarea revine altor persoane, cu alte interese. Teoretic, adunarea acţionarilor veghează ca administratorii să lucreze în interesul lor. Atunci însă când numărul acţionarilor este de ordinul miilor - fiindcă între timp societăţile au căpătat dimensiuni uriaşe teoria nu mai este aplicabilă. În lipsa interesului pentru proprietate, administratorii vor acorda prioritate interesului personal. Consecinţele se văd: acceptarea mitei, angajarea rudelor etc. În scurt timp, ca în orice societate fără stăpân, 31

impostorii se unesc împotriva profesioniştilor adevăraţi, criteriile corecte de evaluare sunt înlocuite cu altele false, după care nu poate urma decât dezastrul. Este viciul clasic al fostelor societăţi socialiste, este utopia comunismului, către care americanii nici nu-şi dau seama că se îndreaptă. Nu prin adoptarea lui - Doamne fereşte! – ci prin dispariţia proprietăţii reale. Viciul este vechi. Îl regăsim chiar şi în tradiţiile pe baza cărora se reglementează moştenirile. Este doar un exemplu. În unele basme, dar şi în legislaţia unor ţări mai puţin dezvoltate, averea se împarte în mod egal moştenitorilor. Eroare! Averea nu trebuie fărâmiţată, ci dimpotrivă. Pretenţiile de egalitate a drepturilor (nu şi a obligaţiilor) nu dau şi cheia succesului, dacă nu sunt aplicate cu un minimum de raţiune. Mentalitatea opusă preconizează ca fiul cel mai mare să moştenească totul, iar dacă acesta se dovedeşte a fi incapabil, atunci unul dintre următorii. Alături de tatăl său, el va învăţa mai întâi să administreze averea familiei. Când tatăl va muri sau nu va mai fi în depline facultăţi, el, se va ocupa în continuare de prosperitatea familiei. Dacă nici unul dintre moştenitorii potenţiali nu este capabil să conducă, va fi ales un administrator, a cărui activitate va fi controlată de către consiliul de familie. Aşa a apărut ideea societăţilor pe acţiuni. De aici şi până la marile concernuri de azi a fost doar o chestiune de timp. Basmele, deşi se adresează copiilor, sunt create de către adulţi, tocmai pentru a transmite 32

generaţiei viitoare tradiţiile etice şi de orice altă natură. Ideal ar fi ca aceşti autori să fie foarte inteligenţi. Uneori chiar sunt, dar nu întotdeauna. Atunci când imaginaţia lor se grefează pe tradiţia poporului căruia îi aparţin, basmele nu fac decât so întărească, fie ea bună sau rea. Dacă însă autorul este un avangardist, basmul creat de el poate fi un început de modificare a mentalităţilor. Unele basme sunt inteligente. Mai este nevoie însă şi ca cititorul să poată discerne între bine şi rău. Efectul îl putem verifica observând diferenţa dintre paradigmele basmelor diferitelor popoare şi legătura lor cu nivelul de dezvoltare a ţărilor respective. Astfel, legendele Europei occidentale sunt centrate pe ideile de loialitate şi de atingere a unui vis înalt, mergând până la sacrificiul suprem. Cavalerii Mesei Rotunde sunt legende reprezentative. Lancelot, iniţial adept al vieţii fără obiectiv (carpe diem) şi fără scrupule, devine adeptul îndeplinirii visului. În altă categorie de basme, o găsim pe Crimhilda: o fată frumoasă şi iubitoare, dar care se dovedeşte a fi proastă şi, în loc să-şi recunoască greşelile, are ca unică dorinţă răzbunarea. Mai toate legendele europene au final trist. Tema principală este iubirea, dar ea se sfârşeşte prost. La polul opus sunt legendele orientale, în care eroul principal – de regulă un om simplu - după ce este înălţat în rang şi ajunge la curtea împăratului, găseşte o fată frumoasă, împreună cu care se căsătoreşte şi se retrage într-un loc liniştit, unde

trăieşte fericit până la adânci bătrâneţi, departe de intrigile de la curte. Şi nu numai basmele. Filosofia este supusă aceleaşi evoluţii. Doctrina lui Confucius – integrarea individului în familie, în stat şi în morală – opusă Buddhismului şi Jainismului, ignorată la timpul ei, a avut nevoie de câteva sute de ani pentru a fi acceptată. Tatăl Irinei ştia bine lecţia istoriei. Acesta era motivul pentru care îşi dorea pentru fiica lui un soţ capabil să conducă afacerile după el. *

* *

A fost un zbor lung şi obositor pentru Anca şi Irina. Lungimea se referă la durată, dar şi la distanţă; între New York şi Atena sunt câteva mii bune de kilometri. Pentru ele însă călătoria părea că nu se mai sfârşeşte. De vină era oboseala, care avea cauze mai îndepărtate. Irina era cea care nu putea să doarmă, deşi zborul era unul de noapte. Privită din avion, frumuseţea jocului de lumini, oferit de apusul de soare în asociere cu milioanele de luminiţe ale oraşului, i-ar fi rămas în memorie pentru mult timp. Ea însă a uitat-o aproape imediat. Anca doar a picotit, fiindcă zbuciumul Irinei îl simţea şi ea, atât la propriu, cât şi la figurat. Apropierea scaunelor de avion, destul de strâmte, făcea ca orice mişcare a unui călător să fie simţită şi de vecinul lui. Iar Irina se mişca des. 34

Avea şi de ce: se simţea surghiunită într-o vacanţă ce nu şi-o dorea. Şi nu oricând, ci în plin sezon de iarnă, când prietenul ei urma să participe la cele mai importante competiţii ale anului. Măcar de-ar fi fost în Italia sau Franţa, unde ar fi venit şi el peste câteva luni la unele dintre cele mai importante confruntări internaţionale. Dar Grecia? Şi de-ar fi fost numai atât. După Grecia urmează România. Excursia lor nu avea un termen limită şi nu avea cum să fie scurtă. Semăna mai mult cu o expediţie decât cu e excursie. Grecia era doar uvertura. România era ţinta finală şi scopul principal. Acolo ar trebui să-şi găsească rădăcinile, pierdute de predecesori. Străbunicul ei emigrase de acolo. Anca era mătuşa Irinei. O iubea, o stima, dar acum era doar îngerul ei păzitor. Adevărul e că îşi dorea un înger păzitor, iar mătuşa Anca era exact ce îi trebuia. Era singurul lucru bun în viaţa ei de câteva zile, de când tatăl i-a spus că va pleca în Grecia. Fără comentarii! Deşi până atunci avusese foarte puţine discuţii cu mătuşa Anca, avea în ea o încredere şi dragoste inexplicabilă. Era singura – în afară de tatăl ei – în care avea încredere deplină. Tatăl era un om raţional. Pe Anca simţea că o iubeşte, deşi nu ştia clar de ce. Îşi dorea şi Irina să-şi cunoască rădăcinile mai îndepărtate, dar nu tocmai acum, mai ales că era conştientă că plecarea ei va avea un efect negativ asupra psihicului prietenului ei, iar el tocmai de o asemenea cădere phihologică nu avea nevoie în plin sezon competiţional. Argumente? 35

Grecia este bine s-o vizitezi în afara sezonului estival. Eviţi astfel aglomeraţia şi căldura excesivă. Pe răcoare şi în linişte este cu mult mai bine. Anca era sora tatălui Irinei. Îi cunoştea sentimentele. O iubea, o înţelegea, dar ştia şi motivaţia tatălui ei. Irina trebuia îndepărtată de Tony, în speranţa că relaţia lor se va răci. Planurile senatorului pentru Irina erau mai mari şi ele nu-l cuprindeau şi pe Tony. Era pentru prima dată când cele două stăteau împreună, singure, pentru mai mult timp. Acasă, Anca le vizita rar, doar în ocazii festive. Vorbea puţin, aproape deloc. Spunea doar ceea ce trebuia spus şi pleca imediat ce prezenţa ei nu mai era obligatorie. Cu tatăl Irinei discuta mai des, dar nu în prezenţa celorlalţi. Cu toate acestea, între ea şi Irina exista o comunicare tacită. Se înţelegeau din priviri, se iubeau fără să-şi vorbească. Pentru Anca era dragostea pentru fiica fratelui ei, pe care îl iubea ca pe un fiu. Pentru Irina era dragostea şi stima ce o purta tatălui, reflectată asupra surorii lui mai mari. Nu cu mult mai mare; numai cu doi ani. Relaţiile dintre ei erau însă de o altă natură decât a unor fraţi ce doar s-au jucat împreună. Exista foarte multă maturitate în atitudinea mătuşii. Uneori părea aproape bătrână, deşi nu era. Era însă veşnic tristă. Se vedea că muncise mult la viaţa ei şi probabil asta o făcea să evite contactul prea strâns cu ceilalţi membri ai familiei senatorului, persoane ce au trăit în umbra altora, şi cărora modestia nu le era cunoscută. Ar fi 36

tratat-o cu aroganţă. Irina n-a auzit niciodată vreun comentariu la adresa mătuşii sale, dar se simţea în atmosferă că – dacă ar fi fost – ar fi fost negativ. Avea şi un accent uşor străin, ba chiar şi unele mici greşeli de exprimare. Poate că aceasta era şi cauza: originea ei. Provenea dintr-o familie de imigranţi. Tatăl Irinei fusese acceptat, mai exact impus de către bunicul ei - un om inteligent, cu picioarele pe pământ – cu scopul de a deveni urmaşul lui, şeful „tribului”, singurul capabil să se ocupe de treburile serioase ale familiei, în special cele financiare şi politice. Alegerea a fost inspirată; altfel, totul s-ar fi prăbuşit. Vrândnevrând, tânărul Victor Miron a fost acceptat şi de către ceilalţi. Orice protest ar fi fost inutil, aşa că nimeni nu a crâcnit. Imperfecţiunile limbii engleze în cazul mătuşii aveau drept cauză educaţia părinţilor. Încercând să se adapteze cât mai bine şi să-şi însuşească limba engleză, ei vorbeau şi în casă amestecat: limba maternă şi engleza ori, se ştie, vorbesc corect ambele limbi doar copii cărora fiecare dintre acestea li s-a vorbit separat numai de către persoane care le stăpâneau la perfecţie şi în nici un caz amestecat. Deşi născuţi în Statele Unite, prima lor limbă, limba maternă, era doar una domestică. Acum, Anca nu-şi mai aminteşte nici limba maternă, fiindcă a doua greşeală a multor emigranţi este să-şi neglijeze rădăcinile. Îşi imaginează că, după ce vor deveni americani perfecţi, nimeni nu-i va întreba despre origini. Din nefericire pentru ei, este invers: americanii sunt 37

mândri să-şi etaleze provenienţa, tocmai pentru a nu fi suspectaţi că sunt amerindieni sau provin din cine-ştie-ce soi de infractori. În lipsa unor precizări, orice suspiciune este posibilă, iar supoziţiile în asemenea cazuri stârnesc imaginaţia celor ce nu duc lipsă de ea. Tatăl Irinei se şcolise şi, cu ambiţie, reuşise să-şi însuşească engleza literară cum puţini americani o ştiau. Putea, de asemenea, să vorbească şi în dialect, pentru a fi pe placul celor ce nu agreează stilul „British”. Adevărul este că era un orator remarcabil, ceea ce – pe lângă averea socrului - l-a ajutat să se impună ca senator. Anca nu a avut şansa lui. Şansa lui, construită de ea! Deocamdată pleacă în Grecia. Este doar o vacanţă. Una de liniştire a spiritelor. Urmează România, unde speră să afle unele informaţii despre rădăcinile familiei lor. *

* *

Nu mă certa, că nu ştiu ce-am avut azi. Nu mi-a mers. Aproape eram să cad. Mă mir chiar că n-am căzut. Ai mers atât de precaut că nici un începător n-ar fi căzut. Ţi-am zis să nu mă cerţi. Vorbim mâine. Nu te cert. Nu fiindcă îmi ceri să nu te cert, ci fiindcă ştiu că ar fi inutil să-ţi explic acum. N-ai vrea să auzi motivul. 38

Bine că ştii tu ce nu ştiu eu. N-ar fi pentru prima dată. Asta-i adevărat, că nu degeaba eşti tu antrenorul meu. Antrenor nu-ţi sunt. Sunt doar ceruitorul schiurilor tale. Ca antrenori îi plăteşti pe alţii. Asta în mod oficial. Ştii prea bine de ce. Bine, nu eşti antrenorul meu, eşti înţeleptul din spatele meu. Acum mă flatezi, ca să nu te cert? Ţi-am spus că nu te cert azi. De fapt, nici nu am intenţia să te cert, fiindcă ştiu de ce n-ai fost azi cel care eşti de obicei şi mai ştiu că şi tu ştii. Problema e ce facem în viitor, ca să-ţi revii. Bine! Te gândeşti şi mă informezi mai târziu. Acum trebuie să mă duc la festivitatea de premiere, să nu se spună că sunt arogant şi vin doar când sunt eu cel premiat. Acum îmi place cum ai gândit. Bine! Mă bucur că am găsit ceva cu care să fii de acord cu mine. Salut! Nu mă aştepta diseară. Vorbim mâine.

Într-adevăr, n-a fost cazul să fie aşteptat, fiindcă nici n-a venit în aceeaşi seară. Pentru prima dată în viaţa lui de sportiv a sosit pe două cărări abia a doua zi dimineaţă. L-au „ajutat” şi „prietenii”, care au profitat de momentul dificil prin care trecea şi se amuzau la fiecare pahar, pe care Tony accepta să-l bea. Motivul eşecului îl ştia 39

şi nu era nevoie ca Ştefy să i-l spună. Ba chiar asta îl irita: faptul că Ştefy îl intuia şi el, deşi el ar fi vrut să rămână o taină a lui. Plecarea aproape neanunţată a Irinei l-a marcat. Şi tocmai la începutul sezonului. Bănuia că era mâna senatorului şi îşi dădea seama că relaţia lor nu putea să continue la infinit în aceeaşi formă, dar spera întotdeauna că nu se va întâmpla chiar în acel moment. Acum, momentul venise şi încă nu putea să-l depăşească. Irina se va întoarce cândva, dar relaţia lor – dacă va mai fi – va fi diferită.

Atena, Grecia Astăzi ar fi trebuit să viziteze Atena. Hotelul este plin de reclame şi cele mai bune oferte. Nici una nu pretinde a fi altfel decât „cea mai bună”. Au fost sfătuite însă să nu iasă din hotel. Este o mare demonstraţie, mii de oameni vor fi pe străzi, mijloacele de transport nu circulă, nici măcar taxiurile, circulaţia va fi blocată . . . Alte informaţii erau menite să le sperie şi mai tare. Ştiau ele că grecii sunt adepţi ai democraţiei, dar credeau că democraţie înseamnă că oamenii discută problemele importante şi hotărăsc, eventual prin vot, ce anume doresc să facă. Şi mai ştiau că Statele Unite ale Americii sunt un model, un exemplu pentru alte ţări, a ceea ce înseamnă o democraţie modernă. Ceva pare să fie în neregulă aici. Cei care au conceput sistemele politice au avut în vedere guvernarea de către oameni educaţi. Democraţia, ca formă de conducere de către popor, de către tot poporul, presupune că toţi oamenii sunt educaţi, sau cel puţin cei cu drept de vot. Eroarea se vede cu ochiul liber. Cei care se văd prin ferestrele hotelului nu par a fi tocmai aşa. Da, priveliştea nu seamănă deloc cu imaginea americană a democraţiei. Oameni mulţi, cu câte o cutie de coca-cola sau ceva asemănător în mâna stângă şi un steguleţ sau o lozincă în 41

dreapta, pe care însă mulţi au aruncat-o în favoarea sandvişului pe care tocmai în mănâncă. E firesc; este ora 11. Le-o fi foame oamenilor! Predomină culoarea roşie a steagurilor, unele cu secera şi ciocanul. Influenţa sovietică este clară, deşi ştiau că U.R.S.S.-ul nu mai există, dar - cine ştie? – politica nu este punctul forte al Irinei şi nici chiar al Ancăi. K.K.E este singurul text descifrabil. Restul sunt scrise în limba greacă. Ar fi neplăcut să fie o variantă grecească a cunoscutului K.K.K. De fapt, şi K.K.E. este tot în greacă; au aflat că sunt iniţialele partidului comunist grec. Tot o formaţie radicală, dar cu alt obiectiv. Demonstraţia odată terminată, pe jos a rămas un covor aproape compact de gunoaie. Singura activitate lăudabilă este eficienţa cu care se face curăţenie. Se vede că edilii au o vastă experienţă. Odată încheiat spectacolul au încercat să iasă din hotel să vadă oraşul şi să ia puţin aer. A trebuit însă să revină imediat ce au deschis uşa, pentru că tocmai aerul curat, pe care îl doreau, fusese viciat de gazele lansate de poliţie pentru împrăştierea demonstranţilor. Poate că, dacă ar fi solicitat un alt hotel, nu chiar în centrul Atenei, cu ferestrele spre Platia Syntagma (Piaţa Constituţiei), cu vedere asupra Parlamentului, s-ar fi putut plimba liniştite, eventual pe malul mării. Ar fi fost, oricum, altceva. În State locuiau la munte. Familia senatorului Miron nu putea însă locui oriunde, decât la un hotel de prima mână.

Aşa a trecut prima zi. Pentru a doua zi, n-au mai aşteptat nici un sfat şi au plecat hotărâte să viziteze canalul Corint. Era unul dintre obiectivele turistice trecute în agendă. Taxiurile erau încă în grevă, dar recepţionerul hotelului le-a asigurat că orice problemă se poate rezolva aici şi pe alte căi decât cele uzuale, astfel că şoferul unei maşini particulare şi-a făcut imediat apariţia. -

De ce te întorci mereu cu faţa către soare. Se vede că te deranjează şi totuşi o faci. În spatele meu sunt doi tipi. Unul înalt şi altul mic. Parcă ar fi Pat şi Pataşon. Cel mic se uită mereu la mine şi mă enervează. I-am observat şi eu, dar nu mă deranjează. Se pare că vorbesc chiar despre noi. Lasă-i s-o facă! Ce ne pasă nouă? Eu m-am obişnuit să fiu privită. De când mă ştiu, bărbăţii asta fac şi tot degeaba. Ai dreptate, mai ales că rămân doar cu vorbele. Oricum nu se întâmplă nimic. Totuşi, acasă, lumea mă cunoaşte şi chiar dacă se uită, o fac mai discret. Aici însă privirea lor mi se pare obraznică. Aici suntem străine. Nişte curiozităţi pentru ei. Si-apoi sunt şi alte obiceiuri. Că sunt o curiozitate pentru ei, îi priveşte. Dacă au obiceiul să acroşeze femeile pe stradă, ar trebui să ştim cum să reacţionăm. Poate fi periculos. Fii atentă! Pericolul deja se apropie. Vin către noi. 43

Καλυμέρα σας! (Bună ziua în greceşte) - cel mic şi mai tânăr atacă curajos. - Καλυμέρα σας! – răspunde Anca, fiind mai în vârstă. A învăţat expresia încă din avion, din micul ghid de conversaţie, pe care l-a cumpărat din aeroport. - Αααααα (ceva nedesluşit) - Sorry (Îmi pare rău, în engleză), δεν καταλαβαίνο ελληνικά (nu înţeleg limba greacă). – Expresia era mai complicată şi nu era sigură dacă pronunţia ei este inteligibilă. - O.k. Neither do us (Nici noi). Mai departe, dialogul a decurs în engleză. - Ah, sunteţi americani? - Nu, dar engleza este a doua limbă vorbită aici. Mai timid, cel mai în vârstă dintre bărbaţi îşi face totuşi curaj şi intervine. - Engleza prost vorbită. - Pentru a doua limbă, vorbiţi destul de bine. - El vorbeşte mai bine; eu foarte puţin. - A doua pentru mine – reia conducerea tânărul. A treia sau a patra pentru el; nici nu ştiu. Franceză, rusă, germană, italiană? - Franceza este a doua. Rusă am învăţat în liceu, dar am uitat-o ca pe un vis urât. De germană nu m-am atins. Înţeleg ceva italiană, dar pentru ca să vorbesc ar trebui ca italienii să ştie limba română. - Română aţi spus? De unde sunteţi? - Din România. -

Formidabil! Ce mică e lumea! Antrenorul prietenului meu este din România – intervine Irina, fără să stea pe gânduri. - Bravo! Antrenorul prietenului tău…. Irina a rămas pentru o secundă mută; uitase de propria sa origine. Pauza i-a permis tânărului să intervină: - Deci există un prieten. - Fiţi sigur de asta. V-am dezamăgit, dar numi pare rău. - Nu trebuie să vă pară rău. Chiar mă bucur să ştiu că există şi să precizez că – în ciuda aparenţelor – intenţia noastră nu este să agăţăm femei, ci doar să comunicăm cu cineva. Ne-am dat seama că nu sunteţi grecoaice. Asta discutam adineauri. - Aşa că ne-aţi găsit pe noi. Şi noi ne bucurăm să cunoaştem pe cineva care ştie engleza şi ne poate ajuta. Ne uităm spre exemplu la acest monument şi nu înţelegem ce scrie. - Asta e simplu. Trebuie să priviţi soclul pe partea cealaltă şi găsiţi traducerea în engleză. - Ah, ia uite! Şi noi stăm ca proastele şi ne văităm. - E adevărat că ne văitam – încearcă Anca să se disculpe - dar nu pentru că nu înţelegeam ce scrie aici. Asta bănuiam. Ce poate să scrie decât ceva despre canalul Corint, ori asta ştiam din ghidurile turistice. Discutam şi noi de-ale noastre. -

Ne pare rău că v-am stricat şueta, deşi sunt convins că o veţi relua de nenumărate ori. - Din păcate! Adevărul e că asta facem de când am plecat din State. - Păreţi o pereche unită. Mamă şi fiică? - Nu, doar rude. Am putea pune aceeaşi întrebare: tată şi fiu? - Nu, doar prieteni – precizează cel mai în vârstă. - Sunt măgulit. Mulţumesc, maestre! Domnul Ioanidis este mentorul meu. - Acum eu sunt cel măgulit. Costel m-a ridicat în funcţie. Suntem prieteni, chiar dacă aparţinem unor generaţii diferite. - Frumos! Nu păreaţi atât de modeşti, când vam văzut de la distanţă. Eu sunt Anca, ea e Irina. - Încântat de cunoştinţă. Ioanidis şi Costel. Adevărul este că suntem modeşti între noi. Lumea ne consideră chiar aroganţi. - Sunt invidioşi. Înseamnă că în faţa lor sunteţi valoroşi. Între timp. Irina ocolise soclul şi citise inscripţia în engleză. - Aţi rămas aici mute de uimire în faţa canalului? Întrebarea nu doar că era ironică, dar avea în ea şi răspunsul. Nu era nimic de admirat acolo. Privit de sus, canalul părea doar un şanţ ceva mai adânc. Chiar foarte adânc, dar tot şanţ. Nici vorbă de vreun canal de navigaţie, aşa cum îşi imaginau. -

Scrie acolo că acest canal a fost construit în 1893. Eu îl credeam făcut în antichitate. - A fost un vis al antichităţii. Un vis nerealizat. Atunci ar fi fost ceva. Ocolul Peloponezului dura săptămâni şi mai era şi periculos; piraţi, furtuni etc. Se spune că Nero însuşi a avut o astfel de iniţiativă, dar a trăit prea puţin. - Nero? Nebunul? - Da, Nero, nebunul, actorul. A făcut un adevărat spectacol la deschiderea lucrărilor, cu o lopată din aur. Despre el ştim numai lucruri rele. În cea mai mare parte, ele sunt adevărate, dar a făcut şi lucruri bune. Pe cele bune nu le ştim, fiindcă el a fost ultimul reprezentant al dinastiei IulioClaudiene, iar următorii împăraţi, din dinastia Flavilor, s-au străduit să-l denigreze, pentru a se pune pe ei în evidenţă. - Ce vas modern poate trece prin acest şanţ? Nici unul. Este prea îngust. Nu înţeleg ce utilitate poate să aibă acum. De ce l-au mai construit? - Obiectiv turistic – precizează Ioanidis. - Aici s-ar putea organiza excursii cu ambarcaţiuni mici chiar pe canal, eventual chiar cu vase asemănătoare celor din antichitate. De jos, pereţii ar părea cu mult mai înalţi. Ar fi de-a dreptul impresionant. Costel, care nu iartă defectele grecilor, nu ratează nici de data aceasta oportunitatea ivită: -

Iată ce înseamnă un cap de american! Doamna este de câteva minute aici şi a găsit posibilitatea unei afaceri prospere. Grecii nu numai că n-au fost în stare să facă canalul, dar după ce l-au făcut alţii pentru ei – că l-au săpat austriecii - se uită la el de peste o sută de ani şi nu ştiu să-l valorifice. Şi totuşi, turismul este una dintre principalele surse de venit a Greciei. Da, dar străinii nu vin aici datorită eforturilor grecilor, ci ale agenţiilor de turism străine. Corect. Asta-mi aduce aminte de replica englezilor la solicitarea grecilor de a li se restitui „marmura lui Elgin”. Nu ştiu despre ce marmură este vorba. Noi suntem din Statele Unite. Elgin a fost un englez, care a obţinut de la turci aprobarea să cumpere frizele Parthenonului. Era pe când teritoriul Greciei de azi făcea parte din Imperiul Otoman. Frizele se află azi la British Museum. După eliberare, grecii le cer înapoi. Uite un om informat. Nu mai avem nevoie de un ghid grec, că el le ştie chiar mai bine. Şi care a fost replica englezilor? Că relicvele greceşti din muzeele oraşelor europene atrag atenţia vizitatorilor asupra valorilor din Grecia, astfel ele devin cunoscute şi îi îndeamnă pe vizitatori să le vadă la faţa locului. În lipsa lor, n-ar şti nimeni că ele există. 48

Inteligent răspuns! Inteligent şi adevărat. Aşa a crescut interesul oamenilor pentru monumentele Greciei şi veniturile Greciei din turism. Altfel, localnicii foloseau marmura monumentelor vechi ca material de construcţie, indiferent ce reprezenta. Dacă n-ar fi fost Elgin, frizele Parthenonului ar fi ajuns probabil pardoseala vreunei case ţărăneşti. Aşezate cu faţa în jos, să nu se împiedice în basoreliefuri şi să fie mai uşor la curăţat. Văd că sunteţi tare la istorie! Eu nu, tata e. Dacă îl stârneşti e mai greu să-l opreşti. Uneori nici nu-i nevoie să-l stârneşti. Este istoric? Nu, nici nu-i plac istoricii. Are aversiune pentru ei. Lui îi place să teoretizeze, mai ales pe teme istorice. Când este acuzat că face istorie după ureche răspunde „Da, adică din bun simţ”. Confirm erudiţia tatălui lui – intervine domnul Ioanidis. Este foarte documentat şi citeşte mereu. Ştie mai multă mitologie decât mine, care sunt grec. Grec sau român? Nu mai înţeleg nimic. Eu sunt grec, dar am copilărit în România, iar el este român venit de puţin timp în Grecia. V-aţi cunoscut în România, presupun. Cu părinţii lui. Am fost prieteni. Şi suntem. 49

Şi ei sunt în Grecia acum? Da, şi este bine să-i cunoaşteţi. Tata şi mama vor fi bucuroşi să vă cunoască. Poate chiar în duminica asta, dar mai întâi să-i întreb, deşi pentru ei toate zilele sunt la fel; sunt pensionari, nu lucrează. Sau poate mai bine luni, când muzeele sunt închise şi nu putem merge nicăieri. Bine spus, că lunea nici iarba nu creste. Acesta este un proverb românesc sau grecesc? Eu îl ştiu din România, dar poate că îl au şi grecii. Dar ştiţi de ce nu creşte iarba lunea? De ce nu creste iarba lunea? Nu, nu ştiu. Fiindcă oamenii sunt pe părere că ce faci în prima zi din săptămână, sau an, vei face în toată perioada următoare. Ah, şi cum ei nu vor să facă nimic . . . V-aţi prins! Dar voi ştiţi de ce se spune „La calendele greceşti” pentru ceva ce nu se va întâmpla? Nu ştiu. Pentru că, în limba greacă, prima zi a săptămânii se numeşte „Deftéra”, adică a doua. Deci promisiunea că cineva va face ceva în prima zi a săptămânii următoare nu se va realiza niciodată. M-aţi tăiat. Şi nici măcar nu ştiţi limba greacă. Păi, e despre greci, dar nu e grecească. Eu am auzit-o de la tata, care cred că o ştia de la bunicul. 50

Mie nu mi-a picat fisa. Dar şi în calendarul englezesc - de fapt în majoritatea calendarelor - prima zi a săptămânii este duminica, ziua Domnului, şi nu lunea. Chiar mă întreb de ce în cel românesc lunea e prima. Nu mă întrebaţi pe mine. Nu vă întreb.

Discuţia devenea din ce în ce mai agreabilă, dar şoferul angajat dădea semne de nerăbdare. Arăta că ceasul merge şi în programul stabilit iniţial aveau şi alte obiective. Interesul lui era să câştige bani şi, pentru staţionare, ar fi primit mai puţini decât pentru kilometrii parcurşi. Cum fetele nu prea cunoşteau distanţele, el se asigurase de un câştig bun, cu condiţia ca traseul propus să fie respectat. Cei patru s-au despărţit în cele din urmă, nu însă înainte de schimbul obişnuit de adrese şi – mai ales - numerele de telefon, pentru aranjarea întâlnirilor viitoare. Bineînţeles că despărţirea celor două cupluri nu a însemnat şi încetarea discuţiilor. Dimpotrivă comentariile erau vii în ambele tabere. -

Am observat că te atrăgea mai mult cea în vârstă decât tânăra. Te-ai dezumflat când ai aflat că tânăra are deja un prieten? Nu-i asta. Tânăra e drăguţă; o americană clasică, cu un cap mai înaltă decât mine. Cea în vârstă are însă ceva special. O profunzime în privire. Ea pare să ştie totul 51

despre tine, deşi nu te cunoaşte. Tu eşti cel interesat să afli mai multe despre ea, ca despre o enigmă, pe care ai vrea s-o dezlegi. Femeia asta pare să ştie multe despre viaţă, parcă ar fi trăit nu o viaţă, ci mai multe. Anca fusese drăguţă, fără să fie o frumuseţe deosebită. Acum este mai mult decât distinsă: este interesantă. Ochii ei mari sunt ca o poartă către o altă lume. Ai senzaţia că – dacă ai putea să pătrunzi dincolo de ei - ai vedea şi ai afla ce n-ai văzut şi nici nu ţi-ai imaginat că poate exista. -

Mă impresionezi cu puterea ta de analiză. Doar nu eşti invidios? Nu, dar cred că ai dreptate. Pare o persoană foarte complexă. Mi-ar place să le mai întâlnim. Am eu grijă de asta. *

* *

Şi a avut. A doua zi dimineaţa, la ora 9 era deja prezent în holul hotelului. N-ar fi vrut să le trezească din somn, dar ştia că vor trebui să coboare pentru micul dejun. Era cel mai bun prilej să le întâlnească, chiar dacă nu tocmai din întâmplare. Venea doar să le spună că a vorbit cu părinţii şi ei abia aşteaptă să le primească şi să discute.

Înseamnă că ne-ai prezentat într-o lumină favorabilă. Nici n-aş fi putut s-o fac altfel. N-am exagerat cu nimic. Am spus doar ce cred. Mulţumesc. Mulţumim. Eşti foarte drăguţ, adică amabil. Frumos ştiu că nu sunt, nici chiar amabil nu sunt întotdeauna. Mi-a făcut însă plăcere să vă cunosc şi sper să mă bucur de prezenţa dumneavoastră aici. Este un câştig pentru mine. Deşi nu sunteţi grec, vorbiţi în termen de câştig. O fi molipsitor; mai ştii? Şi pe când aţi stabilit întâlnirea? Oricând puteţi. Părinţii mei sunt pensionari, nici eu nu am serviciu acum, aşa că suntem disponibili. Spuneţi doar când. Să veniţi însă devreme, să aveţi timp să discutaţi. Noi nu am deprins obiceiul grecilor să dormim ziua şi să ne petrecem noaptea la cafenea. Sugerezi să ne întâlnim la o cafenea? Oh, nu! Acolo e zgomot şi nu se poate discuta în linişte. La noi acasă. Unde staţi? Cum ajungem acolo? Stăm chiar pe litoral. Cu tramvaiul e foarte uşor de ajuns. Ne duce chiar acolo. Vin eu să vă iau. Staţia de tramvai e la 50 de metri de casa noastră şi îl luăm de aici, din Syntagma. Putem merge şi cu taxiul.

Putem, desigur, dar nu are rost. Tramvaiul este chiar foarte civilizat. Singurul din Atena. Are aer condiţionat, merge încet, dar sigur. A fost construit pentru Olimpiada din 2004. Oraşul s-a înnoit atunci. Da, am citit în ghid. Bine, atunci mâine pe la ora şase. E bine? Pentru astăzi ne-am făcut deja un program. Nu e cine-ştie-ce, dar, dacă tot l-am făcut, hai să-l respectăm. O.k. sau entaxi, cum spun grecii, ceea ce-i acelaşi lucru. Entaxi. * * *

Discuţia era aşteptată cu nerăbdare, mai ales de către americance, interesate să afle mai multe despre România, dar şi de către familia Popovici, în special de către tatăl lui Costel, dornic să-şi exerseze engleza, învăţată cu multă trudă, de-a lungul vieţii. Şcoala românească suferise o reformă radicală în 1948, impusă de ocupaţia sovietică. Limbile vechi – latina şi greacă – au fost complet eliminate, iar dintre cele moderne, doar franceza se mai preda, o oră pe săptămână, deci total insuficient pentru însuşirea unei limbi străine. În plus, era considerată o dexteritate. Se introdusese, în schimb, limba rusă în program intensiv: 5 ore pe săptămână. Câte una în fiecare zi, de regulă la începutul programului, pentru ca mintea copiilor să nu fie cumva obosită. Efort inutil deoarece aversiunea faţă de ocupant se 54

reflecta şi asupra limbii, deşi cunoaşterea unei limbi străine – indiferent care - este avantajoasă pentru orice persoană. Domnul Popovici a învăţat engleza mai târziu, din cărţi. După un scurt dialog în cinci, tatăl lui Costel şi Anca, au rămas să discute, în timp ce ceilalţi trei au plecat să asculte un grup de persoane ce cântau cu multă pasiune muzică grecească, într-un chioşc de pe litoral, chiar în faţa apartamentului lor. De la etajul trei îi puteau vedea, dar muzica era bruiată de zgomotul maşinilor, în flux continuu, de-a lungul străzii ce bordează marea în faţa blocurilor. -

Eu trebuie să mă scuz pentru engleza mea. Va trebui să aveţi foarte multă răbdare cu mine. Important este că ne putem înţelege. Vorbiţi destul de bine pentru asta. Costel vorbeşte chiar foarte bine. Eu l-am impulsionat. A învăţat-o în copilărie, la şcoală şi în particular. Şi cu limba greacă, cum vă descurcaţi? Să învăţ limba greacă? Nici poveste. Cred că nici în cincizeci de ani n-aş reuşi. Nu că aş fi eu prost şi ea prea grea pentru mintea mea – deşi nu exclud nici această variantă – dar sunt prea bătrân. Adică tot prost! E drept că o limbă străină se învaţă la tinereţe. Spun unii că îi pot înţelege pe cei din jur, care vorbesc o altă limbă decât a lor, dar nu 55

se pot exprima. Am auzit asta şi în România. La mine e invers. Eu mă pot exprima în limbile pe care le-am învăţat, dar am mari dificultăţi de înţelegere. Asta pentru că aţi învăţat din cărţi şi nu prin conversaţie. Este adevărat. Există totuşi un argument logic. Orice om foloseşte un vocabular relativ limitat. Să zicem cinci mii de cuvinte. Numărul e arbitrar. Deci el se poate exprima cu doar cinci mii de cuvinte. O altă persoană, de acelaşi nivel, foloseşte acelaşi număr de cuvinte, dar nu aceleaşi. Doar o parte din ele sunt comune. Să zicem patru mii. Celelalte o mie sunt diferite. Rezultă că cei doi trebuie să cunoască şase mii de cuvinte pentru a se înţelege. Iar dacă dialogul este purtat de un număr mai mare de persoane, atunci numărul de cuvinte necesare înţelegerii este cu mult mai mare. Iată de ce mă gândesc că este mai uşor să exprimi ce gândeşti, decât să înţelegi ce spun alte persoane. Asta poate fi luată ca maximă. La un moment dat, am crezut că am progresat în conversaţie cu limba engleză, fiindcă în Atena doar cu ea mă descurc. Acum însă, în capul meu e o învălmăşeală de limbi că mă încurc şi în română. Chiar aşa? În conversaţie nu, dar în scris chiar am probleme cu literele. 56

Cu scrierea aia a lor chirilică . . . Ar fi bine dacă ar fi chirilică. După opinia mea, Chiril şi Metodiu au încercat să îmbunătăţească alfabetul grec, dar nu au reuşit să-şi convingă concetăţenii. De atunci s-a lansat alegaţia că ei ar fi creat acest alfabet pentru a-i creştina pe slavi. Au existat chiar şi recent încercări de modernizare a alfabetului grecesc, dar grămăticii lor au refuzat orice propunere de modificare. Profesorii au protestat, au făcut şi greve….. Simţeau că le fuge pământul de sub picioare. Au cinci moduri de a-l scrie pe ‚i’. Frumuseţea e că nici ei nu ştiu întotdeauna pe care să-l folosească. Iar când trebuie să cauţi în dicţionar, cauţi în cinci locuri. Încearcă şi azi să vândă drept cultură unele aberaţii, deşi ei înşişi se încurcă uneori. Dar, să ne vedem de ale noastre. Cât timp veţi sta în Grecia? Nu avem un termen limită. Obiectivul nostru este să plecăm de aici în România, dar, înainte de asta, trebuie să ne informăm cât putem de bine. Ne-a spus fiul nostru că aveţi asemenea intenţii. Nu înţeleg însă de ce aţi venit în Grecia să culegeţi informaţii. De ce nu aţi plecat direct în România?

Pentru că nu ştim limba română, nu cunoaştem pe nimeni acolo, ar fi trebuit să contactăm o agenţie de voiaj românească. Şi? Există destule. Nu chiar. Or fi la New York. În zona noastră n-am găsit niciuna, deşi este o zonă turistică. E drept că este o zonă de destinaţie turistică şi nu una din care să se recruteze turişti. În plus, nici nu vrem să mergem într-o staţiune şi să stăm la un hotel. Avem la noi acasă destule dintr-astea, unele chiar în proprietate. Vrem să cunoaştem România adevărată, oamenii ei. Înţeleg. Frumos! Dar de ce prin Atena? Era mai indicat Parisul. Din două motive. Primul a fost preţul călătoriei. Biletul de avion New York-ParisBucureşti era mai scump decât New YorkAtena-Bucureşti. Dar nu acesta era motivul cel mai important. Din istorie – atâta câtă am citit – am aflat că între România şi Grecia au existat relaţii strânse şi ne-am gândit că aici, în Atena, vom afla informaţii utile şi poate şi persoane care să ne îndrume: ce anume să vizităm, ce să facem şi – mai ales – ce să nu facem. Bine gândit, dar eronat. Se cunoaşte că aţi învăţat engleza din cărţi. Aţi împrumutat ceva din umorul englezesc. Noi, americanii, suntem altfel. Ce aţi vrut să spuneţi, de fapt?

Îmi cer scuze, dacă am fost dur. Am vrut să spun că, în Franţa, spre exemplu, aţi fi avut mult mai multe posibilităţi să vă informaţi despre România decât din Grecia. Relaţiile dintre România şi Franţa au fost la nivel intelectual, în timp ce cu Grecia au fost mai mult comerciale. Într-adevăr, bunicul meu a studiat în Franţa. Grecii veneau în România să facă avere. Mulţi dintre ei erau analfabeţi. Chiar şi astăzi, cu mult mai uşor găseşti o agenţie de voiaj românească în Paris decât în Atena. Eu am fost la Paris doar pentru 10 zile şi – din întâmplare – am văzut una chiar în centru, aproape de Operă. În Atena stau de mai bine de un an şi n-am văzut niciuna. Şi eu am fost la Paris chiar de două ori. Atunci nu am făcut legătura cu România. Am fost şi în Italia. Ştiam că italiana şi româna sunt limbi latine, dar nu înţelegeam nimic din niciuna. Şi care v-a plăcut mai mult? Italia sau Franţa? Italia este frumoasă, dar prea obositoare din cauza mulţimii monumentelor. Şi Atena are monumente. Ea nu este obositoare? Nici nu se compară. La Roma dai de ele la tot pasul. În Atena sunt doar câteva. Ce-i drept, Acropole este unul dintre cele mai frumoase site-uri din lume, mai ales privit de la distanţă. 59

Şi Parisul? Parisul nu are monumente vechi. Acolo mam enervat. Sunt de aceea şi subiectivă. Fiind necăsătorită, toţi bărbaţii vedeau în mine o posibilă aventură. Şi femeile? Femeile, ca peste tot, sunt invidioase. Americană fiind, presupusă a fi în mod implicit bogată, eram privită ca o concurentă. Presupunerea cu bogăţia nu era adevărată? Sunteţi curios? Eu nu sunt bogată. Irina este. Adică tatăl ei. Da, adică nu, familia ei. Încep să bănuiesc, dar nu vreau să fiu indiscret, deşi curios sunt. Poate altădată. Aţi spus că nu v-au plăcut francezii, dar italienii? Ce părere aveţi despre ei. Pentru ei nu eraţi tot americană bogată şi necăsătorită? Ba da, dar ei sunt simpatici. Pentru ei totul este un fel de joc. Şi francezii? Francezii sunt escroci sentimentali. *

* *

Familia Popovici locuieşte în Palaiό Fάliro, pe malul mării. Sunt mai multe linii de autobuze care străbat cartierul, dar cel mai agreabil este tramvaiul, aşa cum afirmase şi Costel. Este un 60

cartier agreabil, de preferat centrului Atenei, unde se află hotelul în care s-au cazat ele. Din punct de vedere turistic, poziţia hotelului este excelentă: în Piaţa Syntagma, adică în centru oraşului, în apropiere de obiectivele turistice cele mai importante. Centrul însuşi este parcă special construit pentru turism. Ca să ajungi la cel mai important dintre site-uri, Acropole, treci printr-un cartier de magazine şi restaurante foarte mici. Atmosfera e simpatică şi reuşeşte din primul moment să te îmbie să cumperi, deşi oferta este aceeaşi peste tot. Îţi dai seama că nu are rost să perseverezi, dar continui s-o faci, mai ales că nu ai încotro: trebuie să ajungi la Acropole. Palaiό Fáliro este însă cu totul altceva. Este liniştit, modern şi mult mai civilizat decât centrul. În plus, pe faleza largă vin zilnic, nu numai turişti, ci şi amatori de plimbări din celelalte cartiere. Mulţi dintre ei fac jogging, astfel că atmosfera este permanent estivală. Pe scurt, este plăcut; un motiv în plus pentru Anca si Irina să vină aici cât mai des. Dacă la familia Popovici le este jenă să vină în fiecare zi – deşi o fac destul de des datorită informaţiilor ce le pot afla, ca şi din plăcerea de a conversa cu ei – cu fiul lor, Costel, se întâlnesc mai des. El are şi un mic interes: dorinţa de a-şi perfecţiona limba engleză prin conversaţi. Nu-i vorbă, şi familia Popovici este dornică să discute cu ele. *

* 61

* S-au întâlnit de multe ori de atunci, fie acasă la familia Popovici, fie în excursii prin Atena. Deveniseră aproape amici: părinţii cu Anca şi fiul lor cu Irina. Într-una din zile, Costel s-a scuzat că trebuie să se întâlnească cu o fostă colegă de liceu, acum în vacanţă prin Atena, împreună cu o colegă. Irina s-a declarat mai amatoare să meargă cu ei, decât să asiste la discuia dintre mătuşa ei şi domnul Popovici, fiindcă majoritatea timpului ei acaparau orice dialog. Momentul a devenit astfel prielnic pentru Anca să-şi descarce sufletul. -

Cândva am fost un om modest; acum sunt un nimeni. Sunteţi sora senatorului. Adică nimeni. Înţeleg că vă simţeaţi mai împlinită înainte. Înainte aveam un scop. Trăiam modest, chiar foarte modest, munceam mult, dar ştiam pentru ce o fac. Şi acum, vă simţiţi frustată? Nicidecum. Acum visul mi s-a împlinit. Ar trebui să fiu satisfăcută. Şi sunt! Am realizat ceea ce mi-am propus chiar mai bine decât mă aşteptam. Mă simt însă inutilă. Parcă sunt în plus. Înţeleg sentimentele dumneavoastră, dar mai intuiesc şi faptul că nu sunteţi cu totul inutilă şi că aveţi încă un obiectiv. 62

La ce vă gândiţi? La grija pe care o purtaţi pentru viitorul nepoatei. Aţi simţit-o? Se vede cu ochiul liber. Credeţi că sunt prea insistentă? Nu, pentru că şi nepoata ţine la dumneavoastră. Nu numai că vă ascultă sfatul, dar şi-l doreşte. Ştie că o iubiţi. Vă ascultă nu pentru ca să vă facă pe plac, ci pentru că are încredere în judecata dumneavoastră. Nu ştiu cum aţi convins-o, dar aşa văd eu această relaţie. N-a trebuit s-o conving. N-am făcut nimic pentru asta. Viaţa a convins-o. Părinţii noştri, ai mei şi ai lui Victor, bunicii ei, au murit pe când eu aveam 17 ani şi Victor 15. Un accident de maşină. Erau oameni modeşti, dar doreau ca noi, copiii, să urcăm o treaptă mai sus pe scara socială. Şcoala era obiectivul nostru principal. Singurul important; mijlocul prin care ne puteam realiza. Sănătoasă mentalitate! Ştiţi, tatăl nostru, nu era un om bogat. Mai exact, nu mai era un om bogat. După ce a plecat din Franţa, a trebuit să-şi câştige singur existenţa, deşi nu prea ştia cum. Staţi uşor, că n-am înţeles. Ştiam că era din România. Da, era din România, dar a plecat din Franţa. 63

Eu aşa am înţeles, că a fugit din România şi din acest motiv i-aţi pierdut trecutul. Se ştie că cei fugiţi, cum spunem noi – adică plecaţi ilegal - nu doreau să creeze dificultăţi celor rămaşi acasă şi – din acest motiv, nu mai comunicau cu ei şi nu le vorbeau nici copiilor despre trecutul lor. Nu este cazul lui. El nu era în România în timpul comunismului. Sfârşitul războiului… Vorbiţi de al Doilea Război Mondial. Desigur. Sfârşitul războiului l-a prins în Franţa. Era student. Tatăl lui fusese arestat, averea confiscată, iar el – fără venituri – a emigrat în America, în speranţa că, acolo, se va descurca mai bine decât în Franţa. Nu ştiu de ce a gândit aşa, fiindcă limba engleză nu o cunoştea, în timp ce franceza o vorbea mai bine decât româna. Fusese elev în Elveţia şi în Franţa era student. În State, după multe încercări eşuate a ajuns doar un mic funcţionar. Şi cu mama lui ce s-a întâmplat? Ea a murit la scurt timp după ce soţul ei a fost arestat. El a murit ceva mai târziu, în închisoare. Deci tatăl a ajuns în Statele Unite ale Americii, un „el dorado” al românilor. Unde a tras mâţa de coadă. După ce şi-a consolidat cât-decât poziţia, adică după vreo zece ani, s-a căsătorit tot cu o româncă. Au avut doi copii: pe mine şi pe Victor, tatăl Irinei. Obiectivul lor era ca 64

măcar noi, copiii, să devenim americani pur sânge şi să reuşim în viaţă. Pentru asta, şcolarizarea era singura cale. Aşa deci! Imediat după accident, eu am fost năucă până după înmormântare. Nu eram capabilă nici să plâng. La înmormântare, cineva a spus că arăt ca o bătrână senilă, deşi aveam doar 17 ani. Am auzit cu urechile mele. Bătrânii vorbesc mai tare, fiindcă nu aud bine, şi nu realizează că tinerii aud şi ceea ce ei cred că spun în şoaptă. Cred că atunci m-am trezit. Nu aveam rude în SUA, decât un unchi al mamei, în vârstă, despre care nimeni nu mai ştia nimic, nici măcar în ce oraş locuieşte. Schimbase multe la viaţa lui. Atunci, după înmormântare, am decis să-mi întrerup studiile, să lucrez şi să-l întreţin pe Victor pentru a-şi termina studiile. Oricum, el – ca bărbat – avea mult mai multe şanse decât mine să se impună în societate. Iar el a realizat sacrificiul meu şi – dacă înainte mai ieşea cu băieţii – rămas orfan a început să înveţe cu o îndârjire care – uneori – mă îngrijora şi pe mine. Încă de când era elev la liceu l-au contactat cei de la Princeton University. Auziseră de el. Acolo, student fiind, a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie şi au devenit prieteni. Imediat ce a absolvit, sau căsătorit. A fost o căsătorie din dragoste, dar nu numai. Cel care le-a propus să se căsătorească a fost tatăl ei. El este cel care 65

a văzut în Victor nu atât ginerele, fiindcă mai avea o fată nemăritată – chiar mai mare – ci urmaşul său la conducerea afacerilor lui şi poate chiar la parlament, ca senator. Într-adevăr, Victor a ajuns senator, la foarte puţin timp după decesul socrului. Nu înainte însă ca acesta să-l înveţe toate „secretele” şi să-l introducă în viaţa politică. Ce-i drept, a contat şi poziţia socială a familiei soţiei, marca în numele căreia a funcţionat şi socrul său. Acum el era marca. Cu toate acestea, căsătoria lor nu a fost formală. Se iubeau. Deşi ea fusese crescută la standarde financiare înalte, educată să fie mare doamnă, fără să ştie cum se fac banii necesari pentru menţinerea nivelului, şi-a dorit să iasă din standardele familie şi să urmeze o facultate. Mai dificilă era relaţia cu cumnata sa, sora soţiei. Aceasta s-a măritat mai târziu cu un bărbat la fel de neajutorat ca ea din punctul de vedere al afacerilor. Altfel este un bărbat frumos, foarte vizibil în saloanele elegante, dar cam atât. La orice petrecere se interesează doar unde şi când este programată următoare sindrofie. Acum, Victor este şeful tribului. Singurul. -

Acum – continuă Anca dialogul - situaţia se repetă. Victor este exact în situaţia socrului său. Singurul lor copil este Anca, iar ea este îndrăgostită de un schior. Este un băiat bun, dar este departe, foarte departe de mediul politic şi de afaceri în care ar trebui să 66

intre. În acest moment, Victor nu are un continuator şi, în lipsa unuia de talia lui, tot tribul se prăbuşeşte. Nu dintr-odată, bineînţeles, încet, pe nesimţite, şi tocmai asta e nenorocirea, că totul se petrece pe nesimţite. El este conştient de asta, singurul conştient, şi nu are încă o soluţie. E clar. Aş zice că „vă ţin pumnii”. Este o expresie românească, ce vrea să spună că sunt alături de dumneavoastră şi familia dumneavoastră şi vă doresc succes. Noi spunem aproape la fel: cross my fingers. Vă mulţumesc din suflet. Mă simt parcă mai uşurată că v-am destăinuit problemele noastre. N-aş fi putut s-o fac în State. Acolo orice comentariu s-ar fi propagat ca o undă. Mai exact ca un bulgăre de zăpadă ce se rostogoleşte la vale şi se măreşte cu cât se îndepărtează mai mult de sursă. În Grecia s-ar transforma în tzunami, dar fiţi fără grijă, noi suntem străini aici şi nu prea avem cu cine comunica. Ştiu. De aceea mi-am permis să mă destăinui. Eu sunt cea care trebuie să vă mulţumească, pentru că m-aţi ascultat. Iar acum, vă aflaţi în Grecia, să vă căutaţi rădăcinile din România. Da, îmi este limpede acum că am greşit; şi totuşi, aici v-am întâlnit pe dumneavoastră, de la care primim informaţii cu adevărat

folositoare. Nu cred că la Paris aş fi avut acelaşi noroc. A fost un noroc fantastic să daţi peste noi. Cred că a fost mâna lui Dumnezeu. Altfel nu se explică. Românii sunt la fel de credincioşi ca grecii? Aici văd biserici la tot pasul, chiar azi dimineaţă era aglomeraţie mare în faţa uneia. Românii sunt mai puţin credincioşi decât grecii, dar mult mai mult decât americanii. De unde ştiţi cât de credincioşi sunt americanii? N-aţi fost niciodată acolo. Noi avem catolici, dar şi baptişti, mormoni, penticostali şi o mulţime de secte, pe care nici eu nu le ştiu. Aici e o singură religie. Noi suntem deschişi. Aşa e. Aveţi şi musulmani. Da, avem şi ne lăudăm cu asta, deşi acum avem şi ceva probleme cu ei, dar asta n-o să ne modifice principiile. Am avut noi şi alte probleme şi le-am depăşit. Asta cu musulmanii nu este o simplă problemă. Mă tem că e una chiar foarte mare şi nu e numai a Americii. Da, aveţi dreptate. Adevărul este că e, întradevăr, foarte mare. Ce ştiţi despre bunicul dumneavoastră? Ce informaţii aveţi despre rude, prieteni? Ştiu doar că locuia în Bucureşti, dar avea o moşie – mă rog, nu el, familia lui – undeva în Moldova. 68

În Bucureşti nu veţi afla nimic. Poate în Moldova. Atunci, acolo trebuie să mergem. Da, dar unde anume? Ar trebui să ştiţi mai mult. Moldova-i mare. Mai mult nu ştiu. Atunci, singura soluţie e să închiriaţi o maşină şi să întrebaţi din sat în sat, dacă cineva a auzit de moşia lui . . . Cum se numea bunicul dumneavoastră, familia lui? Miron sau Mironescu. Mi-a trecut pe la ureche şi acest al doilea nume şi m-am gândit că Miron s-ar putea să fie o prescurtare pentru urechile americanilor, cărora le plac exprimările scurte. Este posibil, dar mă îndoiesc. Terminaţia „escu”, pentru numele de familie, a fost introdusă destul de târziu în România. Dacă ei aveau o moşie moştenită din trecut, probabil că se numeau chiar Miron. Miron sau Mironescu, vom căuta ambele nume. Ne-ar trebui însă un însoţitor, fiindcă noi nu ştim limba română. Nu îndrăznesc să vă solicit, deşi ne-ar face o foarte mare plăcere. Poate fiul dumneavoastră? Putem să plătim pentru acest serviciu. El e prea tânăr. Ştie el multe, dar din domenii la modă acum. Am să încerc să văd dacă ne poate ajuta un prieten. Am să-i scriu. Sau un telefon.

Îi voi da şi un telefon, dar pentru o astfel de rugăminte este necesară o scrisoare. Are alt impact. Noi, românii, suntem mai tradiţionalişti. Ar trebui ca cineva din partea locului să vă conducă. Cineva care să cunoască istoria şi obiceiurile zonei. Dacă tot faceţi o astfel de excursie, măcar să vă alegeţi cu ceva. E adevărat. Sunt conştientă că ştiu foarte puţin şi mi-e ruşine, dar . . . Nu trebuie să vă fie ruşine. Mentalitatea americanilor este motivul. Eu v-aş ajuta, dar sunt prea bătrân pentru o excursie atât de lungă, în timpul căreia va trebui să înnoptăm la diverse hoteluri, care în oraşele mai mici nu sunt tocmai bune. În plus, sezonul este încă rece acolo. Pot să vă ofer doar posibilitatea să locuiţi în apartamentul meu. Este însă în Braşov, deci în Transilvania, nu în Moldova. Am auzit de Braşov. Aproape de castelul lui Dracula. Există şi o moşie a lui Dracula? Drăguţă întrebare! Ce este de fapt cu acest Dracula? Cât e mit şi cât realitate, din tot ce se povesteşte? Pentru americani, este în totalitate o poveste. Un roman-ficţiune, în care autorul şi-a localizat acţiunea în România, mai exact în Transilvania de unde a împrumutat şi numele unor personaje. Probabil chiar denumirea „Transilvania” l-a inspirat. Te duce cu gândul la ceva dincolo de nişte 70

păduri de nepătruns, într-o altă lume, ca în filmele alea în care eroii trec printr-o poartă invizibilă celorlalţi şi intră într-o altă lume diferită de cea normală. Aţi spus „pentru americani”. Dar pentru români, cum e? Noi facem câteva asocieri suplimentare. În primul rând, numele: Dracula vine de la drac, un alt termen pentru diavol. Mai puţină lume ştie că acesta, la rândul lui, vine de la Draco. Iată că suntem în Grecia şi tocmai despre el vorbim. Draco, sau Dracon, cum îi spun grecii a fost un legiuitor din Grecia antică, care a emis un cod de legi foarte aspre. Se pare că a fost primul cod de acest fel din Grecia. Se întâmpla în secolul 7 înainte de Hristos. De atunci, pentru tot ce este foarte sever se poate folosi adjectivul „draconic”. În limba română există şi azi o mulţime de expresii care pornesc de aici, de la drac. În trecut, a existat în România un domnitor care a avut chiar acest epitet: „Dracul”; Vlad Dracul. Legătura cu Dracula – forţată, evident – o face un urmaş al lui, Vlad Ţepeş, care a fost de asemenea foarte aspru. El a avut un castel sau aşa ceva în Transilvania şi, de aici, toate asocierile imaginabile. Castelul lui Dracula de lângă Braşov a fost al lui? El chiar nu are nici o legătură. Iniţial a fost o fortăreaţă, o cetate de apărare. În epoca 71

modernă, a fost transformată în castel al familiei regale. După alungarea regelui de către comunişti nu a mai avut nici un stăpân. Între timp, a fost transformat în muzeu şi este un important obiectiv turistic, datorită poreclei de „Castel al lui Dracula”. Este poate singura legendă din România bine valorificată turistic. Foarte bine valorificată, dacă ştim şi noi de ea, de la mii de kilometri. *

* *

În tot acest timp, cei tineri s-au îndreptat către Muzeul de arhitectură. În dreptul unui arbore plantat pe trotuarul şi aşa îngust, Costel cedează trecerea unei doamne, sau domnişoare. - De unde o cunoşti pe tipa? – îl interoghează Ioana, colega lui. - N-o cunosc. - Cum n-o cunoşti? Ți-a spus „Thank you”. De unde ştia ea că nu eşti grec? - Unde ai văzut tu un grec să cedeze trecerea cuiva, mai ales unei femei? - Are dreptate – intervine Mimi, prietena Ioanei. Chiar şi între bărbaţi, grecii se laminează, îşi sug burta, dar nu cedează trecerea. - Și în nici un caz în faţa unei femei. - Da, asta am constatat şi eu. De altfel, nici nu îşi pun astfel de probleme, fiindcă 72

femeile sunt cele care cedează primele trecerea. Se pare că este o moştenire a trecutului, când femeile erau aproape sclave. Aiurea! Este doar o afirmaţie arogantă a bărbaţilor. În realitate, în casă ele erau stăpâne. Acesta este şi motivul pentru care bărbaţii pleacă de acasă şi stau toată ziua la cafenea. Am şi o dovadă: în limba greacă, cap se numeşte „kefali” şi este de gen feminin. Deci capul familiei este de gen feminin. Gluma e bună, dar aminteşte-ţi scena din tramvai de alaltăieri. Tu n-ai văzut-o, fiindcă citeai din cartea asta. Căutai un pasaj să mi-l arăţi mie. Eu ţi-am atras atenţia, dar scena era deja consumată când te-ai uitat tu. A fost mai dură decât mi-aş fi putut imagina. Am rămas înmărmurită. Mai aşteaptă puţin, poate te vezi şi imortalizată în marmură. Mulţumesc. Să le povestesc şi lor. Un bărbat şi o doamnă de vârste apropiate, circa 50 de ani, s-au urcat în tramvai prin două uşi diferite şi se îndreptau spre acelaşi scaun liber, cam la mijlocul distanţei dintre ei. Au ajuns odată. Atunci, el i-a aruncat doar o privire, din care se putea citi: „Cum? Ai putea îndrăzni să te aşezi tu şi eu să stau în picioare?” Reacţia ei a fost promptă; s-a retras imediat şi – parcă cerându-şi scuze – i-a oferit locul. 73

Eu am văzut o scenă chiar mai dură – adaugă Costel. Un bărbat de vreo 40 de ani, i-a cerut unei fete de 20-25 de ani să-i cedeze locul pe care ea stătea deja. Poate era bolnav, sau invalid. Nici vorbă. L-am urmărit tot timpul cât am călătorit - şi am mers destul; l-am văzut şi când a coborât. Era perfect sănătos. Mergeam la Saronida, deci călătoria a durat mult. El a coborât mai devreme, dar mi-a oferit suficient timp să-l analizez. Era un simplu mitocan. Motivaţia lui poate avea şi o altă explicaţie: fata părea să fie asiatică, dar nu sunt foarte sigur. Ei, cu xenofobia grecilor nu te joci.

În faţa muzeului . . . ghinion! Pe uşa bine ferecată se afla un afiş: GREVĂ. - Înţeleg să facă grevă muncitorii, dar aici este o instituţie de cultură. - Instituţia, nu şi funcţionarii ei. - Ei nu sunt oameni de cultură? - Se vede că nu prea. Ei sunt slujbaşi la stat. - N-are rost să ne enervăm. Hai vizavi! Ca peste tot în Grecia, la doi paşi se află o cafenea, aşa că au făcut şi ei ce face toată lumea aici: îşi petrece ziua la cafenea. Nu de dimineaţă până seara, ci de dimineaţă până la prânz şi, după o scurtă pauză, de seara şi, uneori, până dimineaţa următoare.

Ai citit „Marea Graham?.

ducesă”

lui

Laurie

Ioana este o fată înaltă, de o frumuseţe modestă, dar căreia îi place să-şi dea importanţă. Costel nu citise cartea şi nici nu auzise de ea. Mimi, colega Ioanei, a intervenit înainte ca Ioana să-şi termine fraza. Ah, am citit-o şi eu; grozavă carte. O viaţă sub semnul iubirii; o capodoperă. Nu tocmai inspirat, Costel atacă frontal: - Ah, voi femeile . . . iubirea . . . Eu nu am citit cartea, dar am o primă observaţie. Replica Ioanei nu se lasă nici ea aşteptată: - N-ai citit-o dar deja ai observaţii critice. Şi, mă rog, care sunt acelea? - Am să citesc şi cartea, n-ai grijă. Deocamdată am o singură observaţie: subtitlul foarte românesc: „O viaţă sub semnul iubirii”. . . Înduioşător! -

Deşi Irina nu ştia limba română, fetele nu se sfiau s-o folosească, cu toate că puteau vorbi şi în engleză, chiar dacă nu foarte bine. Gesturile lor trădau subiectul conversaţiei iar cartea cu pricina se afla în punga transparentă a Ioanei, de unde privirea ageră a lui Costel o şi „fotografiase”. Se vede că ea o împrumutase lui Mimi şi acum o recuperase. Irina şi-a permis – tot prin gesturi – să solicite cartea. Soto voce, citeşte de pe pagina a doua: Laurie Graham, „The Grand Duchess of 75

Nowhere”. Auzise de autoare, dar nu citise nici ea cartea. Costel traduce imediat: Marea ducesă de nicăieri. Oho! Originalul sună mai bine. Poate chiar merită. Ioana însă nu cedează cu una cu două. - Ia uite la ce se uită el! La chiţibuşuri, bineînţeles. Aşa e, dacă nu înţelegi iubirea. - Iubirea nu trebuie înţeleasă, ci simţită. Şi nu sunt chiţibuşuri. Când intri într-o librărie să alegi o carte, ce vezi? Iubirea? Vezi coperta. Ce criterii de alegere foloseşti? Câteva informaţii despre autor, traducător, subiect, temă, informaţii pe care le ştii sau le citeşti atunci de pe copertă, supracopertă, pagina a doua… - Mie traducerea mi-a plăcut – intervine Mimi. Mi-a plăcut chiar foarte mult. Frazele curg frumos, nu foloseşte perfectul simplu la tot pasul şi păstrează chiar acel umor englezesc specific, destul de greu de redat în limba română. - Ei, asta-i o veste bună. Înseamnă că nu va trebui să-mi mobilizez prea mult voinţa ca s-o citesc. Utilizarea abuzivă a perfectului simplu mă scoate din sărite. Ea îmi indică un grămătic, care nici nu are habar de corespondenţa timpurilor şi traduce mecanic. Perfectul compus, spre exemplu, are o cu totul altă semnificaţie în limba engleză decât în limba română. Asta ca să -

nu mai vorbim despre formele de trecut care nu au corespondent în română. Bine, bine, ştim asta. Spune-ne ce observaţii mai ai. Nu că ne-ar interesa, dar sunt curioasă ce poţi să mai cârcoteşti. Păi uite . . . editorul – că el a făcut-o - a introdus un subtitlu, pentru ca să justifice încadrarea cărţii în colecţia „Iubiri şi destine”. Şi ce e rău într-asta? Nu-am zis că-i rău. Poate că este chiar bine, fiindcă numărul cititoarelor de romane de dragoste este cu mult mai mare decât al… Decât al bărbaţilor deştepţi ca tine. Este un criteriu comercial. Ai spus că vei citi cartea. Ce te face să te cobori atât de jos? Nu ţi-e teamă că vei ajunge la nivelul nostru? Despre Laurie Graham ştiu că scrie romane istorice. Pentru ea, iubirea este un pretext, un truc prin care speră să atragă cititorii. Cititoarele. Da. În ultimă instanţă, este un mijloc de educaţie. Ştiam că eşti împotriva istoriilor romanţate, fiindcă induc cititorul în eroare. Elementele inventate de autor pentru a face romanul mai atractiv, pot fi luate drept fapte reale şi, uite-aşa, istoria este deformată. Istoria este deformată şi mai mult datorită politicienilor.

Irina înţelege cuvântul „politicieni” şi încearcă să păstreze buna dispoziţie. - Să nu discutăm politică acum, că ne stricăm seara. Fetele îşi dau şi ele seama că n-au fost politicoase şi comută pe limba engleză. - De acord! Uneori, chiar şi în afara politicii, un autor îşi susţine teza printr-un argument nu tocmai corect. Adepţii aceleaşi teze nu combat însă argumentul şi – mai târziu, poate chiar peste secole, dacă autorul a devenit celebru între timp - argumentul lui este luat în serios, deşi el era fals de la început. - Eu una îi consider escroci pe cei care deformează istoria din motive comerciale. Să-şi vândă ei cărţile. - Nu e chiar aşa. Dacă istoria ar fi scrisă doar de către istorici . . . - Şi dacă istoricii ar fi oameni de ştiinţă cinstiţi . . . - Bună observaţia. Deci dacă s-ar scrie numai tratate ştiinţifice de istorie, ele nu ar fi citite decât tot de către istorici. - Deci, recunoşti că romanele pentru femei proaste ca noi nu sunt cu desăvârşire inutile. Măcar din punct de vedere educativ, informaţional. - Recunosc că există întotdeauna o cale de mijloc pentru persoane inteligente, indiferent de sex. - Să nu-mi spui că ţi-e indiferent sexul. 78

Sexul autorului, da. Îmi este indiferent. Al meu, nu! Dacă autorul se limitează să-şi împăneze textul cu detalii nesemnificative din punct de vedere istoric, atunci încep să fiu de acord cu el. Şi dacă cititorul este suficient de inteligent să discernă între detaliile cu caracter romanţios şi adevărul istoric. Ei, pe asta nu se poate miza întotdeauna, dar nu avem ce face. *

* *

La sfatul tuturor, Anca şi Irina s-au decis să plece în România abia la primăvară. Vor evita astfel dificultăţile iernii de acolo şi, între timp, aşteaptă să primească răspunsuri la scrisorile trimise către prietenii şi cunoştinţele familiei Popovici, cu speranţa că ele vor conţine informaţii utile. Până atunci, vor rămâne în Atena. Ar fi doar o dovadă de snobism să continue să stea la un hotel din centrul Atenei, doar fiindcă este scump. Aglomeraţia, zgomotul şi, mai ales, demonstraţiile frecvente fac locul insuportabil. În consecinţă, au căutat şi au găsit un apartament de închiriat, chiar în apropiere de cel al familiei Popovici, în cartierul Palaió Fáliro. Vor avea astfel posibilitatea să se viziteze mai uşor şi să le solicite ajutorul, în caz că vor avea nevoie, deşi au început să se descurce destul de bine şi singure. Din limba 79

greacă au învăţat doar câteva expresii de protocol. Vânzătorii sunt însă atât de abili, încât reuşesc săşi vândă marfa şi fără cuvinte, dar majoritatea grecilor au învăţat limba engleză la şcoală iar pe cei care nu ştiu nici o limbă străină este mai bine să-i evite. Apropierea mării, mai ales pentru ele, venite de la munte, are un farmec aparte. Au aflat că există şi un cartier Néo Fáliro, deci unul mai nou, cu acelaşi nume, însemnând vechi. Cronologic, acesta a apărut pe harta Atenei după Palaiό Fáliro, dar acesta din urmă a fost aproape în întregime modernizat recent, astfel că, azi, el este mai nou şi cu mult mai frumos. Şi populaţia lui este mai recentă, constituită din mulţi greci - dar nu numai – veniţi de pe alte meleaguri, motiv pentru care şi atmosfera este diferită. Dacă în cartierele vechi cafenelele sunt populate doar de bărbaţi – mentalitate tributară trecutului -, aici se găsesc şi femei, uneori chiar în număr mai mare. Chiar şi aspectul fizic al oamenilor este diferit. Grecii în vârstă sunt mici de statură. Cei tineri pot fi şi înalţi, fie ca rezultat al unor familii mixte, fie datorită alimentaţiei mai bune. Există însă şi eşecuri: tineri obezi de dimensiuni inimaginabile. Ei bine, asemenea exemplare sunt rare în Palaiό Fáliro. Uneori, marea este plină de pânze, de la cele mai mici, ale practicanţilor de surfing şi până la cele mai pretenţioase ale unor adevărate iahturilor. Trec şi iahturi impresionante, foarte mari şi luxoase. Cele cu pânze însă sunt parcă mai frumoase, ca nişte fluturi pe apa mării. Indiferent cât de distractivă este

navigaţia cu pânze, dar – chiar dacă nu ar fi – pentru frumuseţea peisajului ar merita plătiţi unii s-o facă. În apropiere există o parcare pentru iahturi, iar mai încolo un adevărat muzeu, unde obiectivul principal este fostul vas al amiralităţii. În cealaltă parte, spre sud, o parcare mult mai mare, o adevărată pădure de catarge, adăposteşte iahturi mai modeste. Vapoarele adevărate se zăresc în larg. Ele sunt frumoase doar noaptea, după ce îşi aprind luminile. Vin sau pleacă în portul Pireu, sau puţin mai încolo, în Golful Saronic, cu mărfuri pentru zona industrială din nord-vestul Atenei. Numele zonei poate fi derutant: Elefsina. Este locul unde zeiţa agriculturii, Demeter, îşi căuta fiica, pe Persefona. Se pare că, pe atunci, în Grecia se făcea agricultură, iar povestea este o metaforă a concepţiei greceşti a „veşnicei reîntoarceri”, materializată prin ciclul agricol anual: Persefona stătea cu Hades, sub pământ, pe timpul iernii şi cu Demeter, mama ei, pe timpul verii, pe pământ. Fapt este că, începând de prin anul 1500 înainte de era noastră şi până în secolul patru al erei noastre, aici se desfăşurau sărbătorile rituale cunoscute ca „Misterele Eleusine”. Ele sunt o influenţă a Orientului şi au la bază credinţa în viaţa de după moarte. Misterele erau calea prin care cei iniţiaţi puteau dobândi mântuirea, imortalitatea sau chiar să devină nişte zei mai mici. „Misterele mici” se ţineau în fiecare an; cele mari odată la cinci ani. În funcţie de mentalitatea epocii, „iniţiaţii” erau doar câţiva aleşi, sau oricine dorea, cu condiţia să nu fie barbar, adică să cunoască limba greacă.

Staţia de tramvai din apropierea apartamentului închiriat de Anca şi Irina se numeşte Flisvos, nume ce vrea să sugereze susurul mării. Denumirea a aparţinut unui club al navigatorilor. Clădirea există încă şi este folosită ca sală de expoziţii. Se spune că, de aici, din golful din faţa lui, a plecat Thezeu către Insula Creta, să omoare Minotaurul. Evident, este un simbol. Despre Minos însuşi se spune că nu ar fi fost un rege, ci un termen prin care se identificau toţi regii din epoca minoică, ideea de rege, de conducător. Ca urmare a unor evenimente cum numai în poveşti se întâmplă, oraşul-stat Atena trebuia să trimită în Creta regelui Minos un tribut de fiinţe vii, cu care era hrănit monstrul, Minotaurul. Thezeu, fiul lui Egeu, regele Atenei, a plecat să rezolve problema. Este, de fapt, relatarea metaforică a momentului decăderii civilizaţiei minoice (cretane) şi înflorirea celei miceniene (continentale). Legenda vorbeşte despre convenţia stabilită între tată şi fiu ca, în caz de reuşită, Thezeu să arboreze pânzele albe la triremă; altfel, pe cele negre. Din motive neelucidate, Thezeu a uitat de convenţie, tatăl a văzut pânza neagră şi, din disperare, s-a aruncat în mare. Se pare însă că scena nu s-a petrecut tocmai aici, fiindcă Egeu s-a aruncat în mare de pe o stâncă, iar aici malul nu este atât de abrupt. Este de presupus că tatăl aştepta sosirea fiului din alt loc, probabil chiar la Cap Sunion, în sudul peninsulei Atica, acolo unde acum sunt ruinele Templului lui Poseidon. Dar - cine ştie? – poate nici măcar nu s-a aruncat în

mare şi a murit de bătrâneţe, şi doar povestitorul s-a gândit să-i dea un sfârşit dramatic, sau, mai curând, să-i dea mării nume său: Marea Egee. *

* *

Turnirul pisicilor Orice om are în dotare o cantitate oarecare de dragoste. Modul de distribuţie este cel care îi diferenţiază. La unii, ea este larg distribuită, în timp ce la alţii ea este concentrată asupra unui număr mai mic de persoane sau, prin restrângerea ariei, la o singură persoană, animal, sau chiar obiect. Ca toţi parveniţii, grecii imită ceea ce li se pare lor că ar fi la modă. Acum sunt animalele de companie. Nu orice animal; doar căţeii, fiindcă cu ei se poate defila pe stradă. Efectul? Urină la fiecare pom şi rahaţi din 10 în 10 metri. Colectarea lor nu intră în discuţie. Putem avea înţelegere pentru unele persoane în vârstă, care au pierdut pe cineva drag sau chiar pentru cele ce n-au cunoscut dragostea printre semeni şi se consolează cu fidelitatea unui animal. De cele mai multe ori însă pretinsa dragoste de animale este un moft al celor ce nu iubesc pe nimeni, dar cred că îşi pot acoperi insatisfacţiile de orice fel afişându-se cu un animal de companie. Câinii sunt de preferat, fiindcă pot fi dresaţi să afişeze dragostea pentru stăpân. Nu este cazul grecilor, decât în rare 83

excepţii. Pentru majoritatea, animalele de companie sunt doar ceva asemănător unor articole de vestimentaţie, dar mult mai elegante. Există însă şi excepţii. O doamnă în vârstă se ocupă de hrana unor pisici, ce profită de bunătatea ei şi îşi iau zilnic porţia de mâncare în curtea din spatele blocului în care locuieşte. Curtea se vede din balconul apartamentului în care tocmai s-au mutat Anca şi Irina. Nici o pisică nu este a bătrânei, nu se afişează pe stradă sau în casă cu vreuna dintre ele. Ea doar le dă de mâncare, fără să aibă vreun beneficiu de pe urma lor. Şi face aceasta zilnic, în ciuda colocatarilor, care se plâng de mizeria lăsată de pisici fiindcă nu sunt puţine; numărul lor variază între 20 şi 30. Oricum, mizeria pisicilor nu se compară cu cea de pe trotuare, lăsată de câini, prin nesimţirea stăpânilor, care o lasă acolo, deşi legea îi obligă so strângă. De cele mai multe ori, motivul plimbării cu animale de companie este tocmai acesta. Să-şi rezolve problemele pe stradă şi nu în casă. Revenim însă la pisici. Aproape zilnic, ele oferă un spectacol ce merită urmărit. De câtva timp un motănel este foarte distractiv; poate e pisicuţă, dar fetele îi spun astfel, pentru a-l diferenţia de celelalte pisici. Este un animal foarte jucăuş; atunci când nu găseşte altceva, se face că aleargă după o pradă imaginară, o prinde, se luptă cu ea, îi dă drumul, iar o prinde, o abandonează pentru câteva secunde, apoi se aşează pe burtă, încordat, cu privirea înainte şi, dintr-odată, se aruncă asupra prăzii şi jocul continuă. Sare lateral, 84

iar o prinde, se dă înapoi, o prinde din nou; aleargă apoi trei-patru metri într-o direcţie oarecare, să prindă din nou aceeaşi pradă, sau, poate, o alta, ce tocmai s-a ivit. Este fascinant! Are doar câteva luni, este plin de energie şi chef de joacă. Ceea ce impresionează cel mai mult este capacitatea lui de a construi scenarii. Rari sunt copiii capabili să se joace singuri cu atâta imaginaţie. Uneori încearcă să antreneze în jocul lui şi două pisici mature. Este de presupus că una dintre ele este mama lui. (Despre tată nu poate fi vorba la pisici, acesta fiindu-le necunoscut.) Într-o zi, alerga după un porumbel adevărat, aterizat să se înfrupte din hrana pisicilor. Bineînţeles, porumbelul a zburat, dar – în cursa lui – pisoiul s-a împiedicat de o altă pisică, ce i-a tăiat calea. Supărat, i-a tras o palmă, de fapt o labă. Scena a fost absolut identică cu cea dintre oameni. Astăzi, spectacolul a fost unul deosebit. Dornic de ceva nou, a antrenat în joc una dintre pisicile mature. A fost un turnir în toată regula. Se deplasau la circa zece metri una de alta, de unde fiecare pornea vijelios către „adversar”. Doar scutul şi lancea le lipsea aşa că, la întâlnire, îşi atingeau doar labele. De pe noile poziţii, se întorceau cu 180 de grade şi disputa se relua. Atraşi de spectacol, câţiva porumbei asistau la „turnir” de pe crengile unui pom din vecinătate. La început au fost doar trei-patru, dar cu timpul sau adunat mai mulţi şi stăteau pe crengi, ca şi cum ar fi fost în tribună. Interesul pentru dispută era 85

vizibil după modul în care îşi mişcau capetele, urmărind combatanţii. Nici la meciurile de fotbal nu există un interes pentru joc atât de mare ca la aceşti porumbei. Oamenii mai mănâncă seminţe; ei nu. *

* *

O excursie la templul lui Poseidon de la Cap Sounion trebuie să intre în programul oricărui turist. Pitorescul peisajului străbătut de şosea până acolo te încântă pe tot parcursul din Atena şi înapoi, astfel că, odată ajunse acasă nu mai ştiau care a fost de fapt obiectivul excursiei. După ce treci de zona – să-i zicem – orăşenească a litoralului (Glifada, Voula, Vouliagmenis) plajele amenajate pe lângă localităţile-staţiuni alternează cu salbe de mici golfuri sălbatece, cu plaje aproape intime, străjuite de pereţi înalţi de stâncă. Reşedinţele luxoase nu-ţi sar în ochi, fiindcă sunt mascate de garduri înalte, majoritatea din piatră, adevărate ziduri. Combinaţiile de golfuri mici şi mari, casele albe, cocoţate pe dealuri, coagulate în mici localităţi, vegetaţia veşnic verde, colorată ici-colo cu flori chiar şi în plină iarnă, plus marea sclipind în soare, dau peisajului un farmec deosebit. La capătul drumului – templul lui Poseidon. Cândva a fost frumos decorat. Astăzi, se mai vede doar un schelet şi nici acela întreg. Poate e mai bine! Frizele, statuile, basoreliefurile ar fi furat 86

privirea. Cele câteva coloane rămase, înţepând cerul ca un protest, îndeamnă la meditaţie. Se spune că, privit de aici, apusul de soare este foarte frumos. Posibil, deşi peisajul s-a banalizat prin excesul de clişee fotografice. Oricum, fetele, împreună cu Costel, au ajuns acolo în plină zi şi nu aveau intenţia să zăbovească la restaurantul din apropiere doar pentru un apus de soare. Cu adevărat impresionată este însă poziţia templului, la extremitatea de sud a peninsulei, pe un promontoriu foarte înalt, ce priveşte spre largul mării. Marea Egee! Da, acesta este locul în care nil imaginăm pe Egeu, tatăl lui Thezeu, aşteptânduşi fiul, nerăbdător să vadă dacă pânza de pe corabie va fi albă sau neagră. Imaginea lui aruncându-se în mare de la înălţimea acestei stânci este greu s-o eviţi. Templul este totuşi închinat lui Poseidon. Ca zeu al mării, ne aşteptăm să aibă un edificiu construit chiar pe mare. Da, ar fi fost mai greu. Aici însă pare a fi construit de pământeni, în încercarea de a comunica cu marea, eventual de a atrage atenţia zeului că există şi ei şi vor să spună ceva. Prin ofranda adusă astfel zeului au cerut probabil protecţia navigatorilor. Sau, poate, el este adresat direct mării, cerându-i să protejeze uscatul. Marea catastrofă de la Santorini, urmată de un tzunami cum nu se mai văzuse a rămas multe veacuri în memoria grecilor, generaţie după generaţie. Săpăturile arheologice au descoperit că aici n-a fost doar un templu. O întreagă localitate s-a 87

aflat în vale, cu depozite şi port. Era de aşteptat! Poziţia strategică în care se află nu putea fi neglijată. Astăzi, vasele militare se află undeva departe de privirile noastre, locul fiind doar un obiectiv turistic bine valorificat. *

* *

De 1 decembrie, ziua naţională a României, familia Popovici le-a invitat pe americance să meargă împreună la petrecerea organizată la Ambasadă. Vor fi acolo mulţi străini de la alte ambasade, inclusiv cea a Statelor Unite ale Americii. Conform tradiţiei, ambasadele organizează festivităţi cât mai fastuoase de Ziua Naţională a ţării lor, la care – pe lângă conaţionali – participă şi reprezentanţi ai ambasadelor altor naţiuni, prezente în ţara gazdă. Pe militari îi recunoşti după uniformele de gală, putând astfel evalua interesul altora pentru ţara organizatoare. Civilii ar putea fi identificaţi după limba în care conversează, dacă aceasta nu este engleza, devenită limbă diplomatică, aşa cum a fost cândva franceza. Au fost destui străini la Ziua Naţională a României, astfel că putem considera că România se bucură de suficient interes în lume. Nu au fost negri şi nici asiatici, aşa că interesul pentru România se limitează la Europa şi America de Nord.

Uniforma Statelor Unite ale Americii era uşor de remarcat. Cât despre fastul festivităţii, el depinde de posibilităţi, ambiţie şi stil. În cazul României, fastul a avut o singură componentă: mâncarea. Cei drept, a fost din belşug, pe toate mesele întinse în toate încăperile puse la dispoziţie, adică vreo cinci. Nici nu ar mai fi fost loc pentru altceva. Timpul a fost frumos, chiar foarte frumos pentru acest anotimp> Sediul ambasadei are şi o curte destul de mare, astfel că afirmaţia anterioară poate fi negată; era spaţiu şi timp pentru idei mai generoase. Aşa dar, posibilităţi ar fi fost. Ambiţia şi stilul românesc au însă împreună o singură marcă: sarmale. Remarcabil a fost numărul mare al preoţilor, firesc într-o ţară ca Grecia, cea care a dat numele Mântuitorului şi chiar al creştinismului, prin traducerea din ebraică a termenului „cel uns” prin „aurit”, adică Christos (Χριστός). *

* *

Terenul lor de discuţii al eroilor noştri a devenit faleza, dar uneori şi câte o cafenea, mai ales în week-end, când pe faleză este aglomeraţie şi, în schimb, cafenelele sunt ceva mai libere, fiindcă grecii pleacă pe la vilele lor de la munte sau din insule. Criza pare să fie doar un moft. În poziţie de cugetător, Costel declară:

După excursia de ieri, m-am gândit la soldatul de la Maraton. Nu cred că mesajul lui a fost „am învins”. Pentru asta nu era nevoie să alerge atât. Oricum s-ar fi aflat şi câteva minute mai târziu. Altceva era cu mult mai important: victoria a fost doar una aparentă. Perşii s-au retras, dar ulterior au atacat Atena. Mesajul probabil a fost chiar acesta: „Perşii vor ataca Atena. Pregătiţivă!”. Logica ta bate logica istoriilor romanţate. Hai să-ţi spun un secret. Un secret al meu, fiindcă n-am spus altcuiva ce cred eu despre povestea asta cu soldatul de la Maraton. La războaie oricum nu mă pricep. Sunt ochi şi urechi să aud. Ca să auzi, îţi sunt suficiente urechile. Cu ochii ai putea totuşi să te uiţi la mine, când vorbesc. Fata aia la care te uiţi aşteaptă pe cineva, care – cred – că a şi venit. Iartă-mă, te ascult. Ei bine, un om nu alerga până la epuizare doar ca să anunţe o victorie discutabilă. Exista, probabil, un argument mai puternic. Eu presupun că cel ce aducea o veste foarte bună era recompensat. Ea, recompensa, era cea care îl motiva. Este de asemenea de presupus că erau mai mulţi candidaţi, motiv pentru care trebuia să alerge mai repede ca ei. În consecinţă, nu e nimic lăudabil în fapta lui şi mi-am pus întotdeauna

întrebarea: de ce îl ridică oamenii în slavă de atâta amar de ani? Foarte bine gândit. Uite ce înseamnă un cap de american. Dar, recunoaşte! Varianta mea, este una cu adevărat eroică. Da. Ai fost mai bun decât toţi profesoraşii de etică, care ne ameţesc de câteva milenii.

Cafeneaua, liniştită până atunci, a început să se aglomereze. -

Să te uiţi mai târziu la masa din spatele tău; nu acum, când vorbesc eu. Sunt două femei în vârstă, care mestecă gumă. Ştiu să facă baloane şi le alternează cu păcănituri, probabil ca să atragă atenţia. Ah, nu te mai uita; este oribil! Îmi imaginez. Nu este o noutate. Dacă ai ghinionul să dai peste una ştirbă e bine să nu ai stomacul încărcat, fiindcă s-ar putea să restitui naturii ceea ce tocmai ai îngurgitat. Este exact ce văd eu acum. Chiar se forţează să mestece cu gura deschisă, să i se vadă dantura, din care mai are doar câţiva dinţi şi ăia galbeni. Unul parcă e şi rupt.

Dacă ar şti limba greacă, ar putea asculta ce discută grecii. Sunt foarte înfocaţi în susţinerea argumentelor. De altfel, discută întotdeauna foarte vehement, astfel că nu poţi fi sigur dacă înjură sau 91

fac o declaraţie de dragoste. Nu se sfiesc să intervină nici în discuţiile de la masa vecină, la care – bineînţeles – trag cu urechea. Într-o zi l-au atenţionat pe Costel, care însă nu i-a iertat. -

Ai băut cafeaua foarte repede. Noi bem din ea câteva ore.

Ar fi înţeles reproşul dacă l-ar fi invitat el şi ar fi trebuit să plătească consumaţia şi, după cafeaua consumată, s-ar fi cuvenit să comande altceva, deci să plătească mai mult, ceea ce nu intra în vederile lui. Dar nu era cazul; nici nu se cunoşteau. - Obişnuinţa! Ce să-i faci? Noi bem cafeaua atunci când lucrăm, pentru ca să avem mintea trează. Voi, grecii, o folosiţi ca pretext, să puteţi ocupa o masă la cafenea. Pentru voi cafeneaua contează, nu cafeaua. - E o ironie? - Ah, nu, doar o replică fiindcă m-aţi întrerupt. Vorbeam cu doamnele. În limbajul curent, cuvântul „civilizat” s-a îndepărtat de sensul iniţial, cel de individ recuperat din barbarie şi adaptat unei civilizaţii. Pentru noi, el a devenit aproape similar cu „politicos”. Din cauza originii sale, mai păstrează încă asocierea cu abilităţile individului într-o societate dezvoltată din punct de vedere tehnologic, ceea ce este o greşeală. Un orăşean ce tulbură liniştea unui sat pe care îl vizitează, nu 92

este câtuşi de puţin civilizat, ci dimpotrivă. Termenul „politicos” este mai clar; el nu are legătură cu nivelul de dezvoltare a societăţii, ci se referă strict la relaţiile dintre oamenii; prin respectarea cutumelor locale, prin care traiul în comun devine mai agreabil. Dacă „civilizat” vine din latină, din civilizaţia romană, al doilea vine din greacă, dar nu din antichitate. El este un neologism, pentru care inventatorii lui au împrumutat un termen grecesc, πόλη (oraş), motiv pentru care el este de neînţeles de către un grec. În limba greacă, toate cuvintele pornind de la acest cuvânt definesc ceva ce are legătură cu oraşul, administrarea lui, de unde şi cuvântul „politică” şi nu cu modul de comportare a locuitorilor. Pentru „politicos” există „ευγενεικός”, deci cu totul altceva. Interesant este că acest termen înseamnă şi nobil. Dacă ne place să speculăm, putem observa că, odată cu democraţia, politeţea a căzut în desuetudine. Pentru Irina, care nu înţelegea conversaţia celor doi, a fost o pauză, în care şi-a adus aminte de ceva şi anume că diferenţele dintre alfabet chirilic, rusesc şi grecesc nu-i erau clare şi găsea momentul potrivit să se informeze. Costel însă, puţin iritat de discuţia anterioară, a luat-o puţin peste picior. - Acum nu fi ironic şi cu mine – i-a răspuns ea. - Nu sunt; adică sunt, dar ce să fac, dacă mă obligi. Recunoaşte că sunteţi ignoranţi şi tac. - Bine că sunteţi voi deştepţi. 93

- Nu, deştepţi se pare că nu suntem, fiindcă nu ne descurcăm atât de bine ca voi, americanii. - Bine că recunoşti măcar atât. Şi atunci la ce vă foloseşte nemaipomenita voastră cultură? - Uite, ca să-ţi explic ţie cum e cu alfabetul chirilic. - S-aud! - Kiril şi Metodiu au fost doi fraţi care… - Ştiu de la Anca, care a aflat de la domnul Popovici. Că au vrut să îmbunătăţească alfabetul grec, dar grecii nu l-au vrut şi aşa mai departe. - Corect. Oficial se spune că l-au inventat tocmai în scopul traducerii scrierilor biblice pe înţelesul slavilor. Odată cu răspândirea religiei creştine, l-a preluat toată lumea slavă, inclusiv ruşii. - Deci alfabetul rusesc este cel chirilic, cu adaptările survenite de-a lungul timpului. - Bravo! Rusia nici nu exista la vremea aceea. Existau slavii. - Şi literatură rusă în ce alfabet a fost scrisă? - „Marea” literatură rusă stă doar în câţiva scriitori, apăruţi mult mai târziu, când scrierea era deja consolidată în alte ţări. Despre fostul URSS se spunea în urmă cu doar câţiva ani că este mai civilizat la periferie decât în centru, adică în ţările cucerite, decât la Moscova şi în Câmpia Rusă. Primul poet remarcabil a fost Antioh Cantemir, un român, fiul domnitorului moldovean Dimitrie Cantemir, refugiat în 94

Rusia în urma unui război pierdut cu turcii. A trăit prin secolul 18, în timp ce fraţii Chiril şi Metodiu au trăit în secolul 9; aproape o mie de ani diferenţă. La urmat Puşkin (1799-1837), descendent dintr-o „familie de nobili de viţă veche”, după cum scrie în enciclopedia Wikipedia, dar cu străbunic din Africa (Eritreea). Cu Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Cehov, toţi prin 1800, am cam încheiat panoplia, căreia doar Gorki i-ar mai putea da foarte puţină culoare. Atunci, de ce se dă aşa mare importanţă literaturii ruse? Voi, americanii, îi daţi importanţă, fiindcă şi America este o ţară relativ nouă şi vă simţiţi colegi de generaţie. Deci ruşii, împreună cu toţi slavii, şi-au însuşit alfabetul chirilic odată cu religia ortodoxă. Creştină, nu ortodoxă. Marea Schismă, când s-au separat catolicii de ortodocşi s-a produs în 1054. Până atunci nu putem vorbi decât de creştinism. Dar voi, românii, nu folosiţi scrierea chirilică. A fost o vreme când o foloseam, dar noi nu suntem slavi. Româna este o limbă latină. Aşa deci! Acum încep să mă luminez. Mai bine mai târziu decât niciodată. Iar eşti ironic. Trebuie să înţelegi că nu suntem noi de vină. Dacă mă gândesc bine, tot voi sunteţi vinovaţi. 95

Cum aşa? Hai că sunt curios să aflu. Când eram elevă, fiecare lecţie din cartea de istorie era însoţită de câte o hartă. Pentru ca nouă, copiilor, să ne fie mai uşor să identificăm poziţia pe glob, pe hartă erau scrise denumire actuale ale ţărilor mai importante, cu o cerneală gri deschis. Evenimentele relatate în lecţie erau desenate cu culori diferite, mai tari. Ei bine, pe harta Europei, cuvântul România nu exista. Exista, în schimb, Bulgaria, cu prima literă, B, pe locul Timişoarei şi ultima cam pe unde este Constanţa. Acum ştiu, dar atunci nu aveam habar. Şi de ce suntem noi vinovaţi că profesorii voştri sunt ignoranţi? Voi nu aveţi diplomaţi? România nu are ambasadă în Statele Unite? Ei ce fac acolo? Cum se face că de Bulgaria – care e mai mică - au auzit şi de România nu? M-ai prins. Nu am replică. Rău faci! *

* *

Câteva zile mai târziu, Costel se întâlneşte doar cu Ioana. -

Mă bucur să mă întâlnesc cu cineva care este punctual. Aici avem o mare problemă

cu punctualitatea. Poţi să-ţi ratezi ziua aşteptând pe cineva. Auzisem din România despre lipsa de punctualitate a grecilor, dar nu mi-am imaginat cât de gravă este. Îţi spun eu că este chiar mai gravă decât crezi.

Într-adevăr, se invocă des lipsa de punctualitate a grecilor, ca şi cum aceasta ar fi una dintre caracteristicile lor ereditare. Nu, punctualitatea este un rezultat al dezvoltării economice, o necesitate a ei, deci este caracteristică civilizaţiei europene. Nu întâmplător, încă din Evul Mediu, localităţile cât-de-cât răsărite aveau montate ceasuri pe unul sau mai multe turnuri, vizibile de la distanţă, astfel că necunoaşterea orei nu putea fi folosită drept scuză. Odată implicaţi în confecţionarea unor obiecte mai complexe, întreprinzătorii erau dependenţi de furnizarea la timp a materialelor şi semifabricatelor necesare. Respectarea obligaţiilor contractuale devenea astfel o condiţie esenţială a afacerii. Timpul nu mai putea fi irosit. Astăzi, în Occident, întâlnirile importante se stabilesc nu doar prin momentul începerii, ci şi prin cel al terminării, fără de care programul zilei ar putea fi perturbat, fiindcă după o întâlnire poate urma alta, la care punctualitatea trebuie de asemenea respectată. În ceea ce îi priveşte pe greci singura lor scuză - deşi ei nu sunt bucuroşi s-o accepte - este absenţa timp de 2000 de ani a contactului cu evoluţia Europei 97

occidentale. Chiar dacă la Istambul şi în împrejurimi o mână de greci s-au străduit să fie prezenţi în cultura timpului, ei au fost respinşi de către luptătorii pentru independenţă, sub acuza de a fi colaborat cu turcii, duşmanul lor tradiţional. Grecia de după Războiul de independenţă a trebuit să se descurce cu ce avea, adică cu persoane fără cultură industrială, fără respect pentru cerinţele mediului complex al economiei moderne. -

Am citit cartea. Ah! Apreciez, dar sper că nu pretinzi un premiu pentru asta. Nu pretind, deşi cred că mi s-ar cuveni. Nu pentru că am citit cartea, ci pentru că am consumat timpul în care puteam să fac ceva care să-mi aducă un premiu. Modest ca întotdeauna. Unul dintre numeroasele tale premii. Pe care nu le-am primit. Şi ce te-a făcut totuşi să-ţi sacrifici preţiosul tău timp pentru un roman de dragoste adresat femeilor uşoare? Ştiu că ai citit şi tu cartea şi nu văd să fii tocmai uşoară. Am fost şi mai grea, dar mi-a trecut. Apropo, ce face ăla micu’? Lasă-l pe ăla micu’ în pace. Ştiu bine că nu te interesează. Face pipi; face caca; ce să facă? Creşte! Dacă erai curios veneai să-l vezi. Face bine.

Aş fi venit, dar nu vroiam să provoc o scenă de gelozie din partea soţului tău. Ei da, ce să-i spun . . . tocmai la tine era să se uite el. Am observat că se uită de sus la mine. Ce să-ţi fac dacă n-ai crescut mai înalt. Bine, lasă gluma şi zi-mi despre carte. Aştept critica ta profesionistă. Bine că n-ai zis profesională, că nu sunt profesionist în ale literaturii, iar profesor am fost doar „visiting”, cum spun americanii. Spuneai odată că ai predat ceva, o materie tehnică, la o şcoală profesională sau aşa ceva. Ah, da! A fost amuzant. S-a întâmplat în primul an de stagiatură. Atunci am născocit şi o nouă metodă de a păstra treaz interesul elevilor. La intrarea mea în clasă ei trebuiau să aibă în faţă o coală de hârtie şi creionul în mână. Eu le puneam o întrebare sau două, care cereau răspunsuri foarte scurte. După două minute, elevii din ultimele bănci strângeau colile şi mi le puneau pe catedră. Întrebările nu erau doar din lecţia curentă, ci din oricare alta. În felul acesta, ei nu se puteau culca pe-o ureche, fiindcă aveau deja o notă acceptabilă în catalog. De altfel, nici nu prea le punem note, decât către sfârşitul trimestrului. După asta, orele decurgeau normal. Aproape normal, fiindcă nu-mi pierdeam timpul să-i ascult pe proşti. 99

Încercam să le stimulez interesul pentru subiect cu cei capabili să înţeleagă. Şi aveai răbdare şi timp să citeşti lucrările lor după fiecare lecţie? Nici nu le citeam. Şi atunci, la ce bun toată osteneala? Le păstram în ordine şi le citeam doar atunci când mă interesa un anume elev. Le citeai doar pe ale lui. Evident. Drăguţ! Puteai să-ţi brevetezi invenţia. Păcat că în învăţământ nu se obişnuieşte aşa ceva. Dar iar ne-am apucat de poveşti şi nu mi-ai spus ce părere ai despre carte, acum că ai citit-o. Păi, pe scurt, că prea mult timp nu avem, am citit-o fiindcă ştiam că Laurie Graham scrie romane istorice şi că a fost ziaristă, deci bănuiam că nu se pierde în descrieri sadoveniene. Am privit cartea prin această prismă, a scrierilor cu caracter istoric. Într-adevăr, ea descrie situaţia din Rusia de dinaintea revoluţiei din 1917. Cred că a făcut-o destul de bine, iar detaliile romantice sunt doar detalii şi nu afectează adevărul istoric în ansamblul lui. Sunt de acord cu această observaţie şi tocmai mă întrebam dacă descrierea luxului şi a vieţii de huzur a aristocraţiei ruse nu dă apă la moară celor cu vederi socialiste.

100

Dacă sunt foarte dobitoci, da, iar în privinţa aristocraţiei ruse din acea perioadă au şi motive. Iar ţarul a fost un eminent incompetent. Trebuie să fii imbecil să le interzici ruşilor comerţul cu votcă. Oricum, şi-ar fi fabricat-o singuri. Ţarul a fost principalul vinovat pentru eşecurile de pe front şi pentru faptul că soldaţii au fost printre primii care s-au revoltat. Armata, cu care sperau să înăbuşe revolta, a trecut de partea cealaltă. Condiţiile favorabile revoluţiei au fost create însă de ruptura dintre aristocraţie şi popor. Scrie autoarea într-un loc despre petrecerile lor. Spre deosebire de sezoanele de vânătoare, sărbători de iarnă şi altele, în timpul postului Paştelui aveau baluri „doar” de două trei ori pe săptămână. Revoltător! Revoltător era şi revoltă a ieşit. Dar, ştii la ce mă gândeam? Eram sigură că te gândeai tu la ceva. La balurile alea . . . Adică nu! Nu la balurile alea, ci la balurile vechii aristocraţii în general. Nu din Rusia, ci de oriunde. Ei bine, acolo fetele veneau să fie văzute (poate le cere cineva în căsătorie), cavalerii le dansau sub privirile atente ale mamelor, iar bărbaţii . . . Dar bărbaţii . . . 101

Poate compui o operă pe tema asta! Tu şi Rossini. Doar bărbaţii… Bărbierul, actul 2. Dar bărbaţii discutau pe la colţuri, sau se retrăgeau pentru o ţigară într-o încăpere separată, unde să poată discuta politică. Acolo se făcea politica. Acolo se trăgeau sforile. Ca şi acum, doar că nu la baluri simandicoase. Da, şi nu era mai elegant atunci? A fost o vreme când oamenii îşi propuneau să rezolve problemele cu eleganţă. Astăzi vor să le rezolve democratic. Adică mârlăneşte. Asta-i democraţia. Prostimea îşi alege deştepţii şi după aia se miră. Uite, eu mă gândeam la o soluţie. Mi-a venit o idee. Când ai zis asta, chiar am văzut cum îţi ieşea ceva din cap. Nu te speria, nu era Atena. N-am inventat nimic. Soluţia au inventat-o englezii. Eu mă întreb de ce nu s-a dezvoltat această idee. Ei au fost cei care au creat instituţia parlamentului şi l-au făcut cu două camere: Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. Nouă ne lipsesc lorzii. La propriu şi la figurat. În locul lor ar putea să existe o cameră a intelectualilor, sau a profesioniştilor – dacă vrei – şi o cameră a poporului. Reprezentanţii poporului s-ar alege ca acum, cu deosebirea că alegerile să 102

fie în trepte. Satele şi cartierele oraşelor îşi aleg reprezentanţii lor, care se adună şi îşi aleg reprezentanţi pentru nivelul superior şi aşa mai departe. Corect. Nu se pronunţă toţi analfabeţii asupra activităţii preşedintelui ţării. Pe de altă parte, intelectualii aleg şi ei reprezentanţi pentru camera lor, pe profesiuni: medici, jurişti, ingineri, profesori etc., fiecare cu reprezentanţii ei, în proporţii egale. Şi nu am mai avea un parlament al avocaţilor. Am început să te iubesc. Vezi că soţul meu e de două ori cât tine. Ştiam eu că am motive să-l ocolesc. Dacă tot suntem la idei năstruşnice, să ştii că am şi eu una. Dacă un partid politic deţine majoritatea absolută, trebuie desfiinţat. Înseamnă că este doar populist şi, oricum, reprezentând întregul, nu mai poate fi considerat doar o parte. Alianţele politice trebuie de asemenea interzise. O lege trebuie admisă numai dacă toate partidele (vorbesc de partide serioase) sunt de acord. O lege nu trebuie să reprezinte interesele unei părţi, oricât de importantă ar fi ea, ci interesele întregului, adică ale ţării. De acord. Acum cred că putem merge la culcare. Liniştiţi! Noapte bună, copii!

103

Uite luna nouă. Se spune că, dacă pui mâna pe bani când vezi luna nouă, vei avea parte de bani o lună de zile de acum încolo. Doar 28 de zile; ciclul lunar. Luna asta nouă este deja bătrână. Are cel puţin patru zile. Ştiu că tu nu crezi în superstiţii, dar acum eşti doar cârcotaş. Ce ai împotriva acestei luni. De ce ţi se pare că nu e nouă. Uite, e foarte subţire. În primul rând, luna cu adevărat nouă este atât de subţire, ca să zic aşa, încât nici n-o vezi. În al doilea rând, aceasta nu este o superstiţie, ci o glumă, mai mult o ironie: se spune că vei avea bani dacă vei vedea luna nouă la răsărit, adică niciodată. Nu înţeleg. Se spune că trebuie să ţii în mână bani atunci când vezi luna nouă, pentru ca să ai bani în perioada următoare. Este o păcăleală, ca să mă exprim blând; de fapt, este o uşoară bătaie de joc. Luna nu are lumină proprie; ea reflectă lumina soarelui. La lună plină, pământul se află între soare şi lună; atunci vedem în timpul zilei doar soarele şi în timpul nopţii doar luna. La lună nouă, luna se află între soare şi pământ. Partea luminată de soare se află pe partea opusă privirii noastre, deci luna este invizibilă. În schimb, lumina soarelui ne orbeşte, mai ales că el răsare primul. Deşi e logic ceea ce spui, aproape că nu-mi vine să te cred.

104

Ca să te convingi, urmăreşte luna în perioada de scădere. Vei observa că devine atât de subţire, încât cu două-trei zile înainte de „momentul zero” deja nu mai este vizibilă. De ce ai vedea-o când începe să crească? Atunci soarele răsare înaintea lunii şi te orbeşte. M-ai dezamăgit cu totul. De ce? Fiindcă vezi banii cum se duc şi nu cum vin? Adică văd apusul şi nu răsăritul lor? Cam aşa. Eşti prea realist. Ai distrus tot romantismul clipei. Nu sunt eu vinovat că romantismul te conduce la bani. Dacă ai fi spus că ai să-ţi întâlneşti iubitul într-o noapte cu lună nouă, m-aş fi abţinut să-ţi spun că această speranţă este irealizabilă. Dar, dacă ai vorbit de bani, mi-am permis şi eu să fiu mai pragmatic. *

* *

Costel a convins-o pe Irina să meargă la Micene. - Micene este un obiectiv turistic ce trebuie vizitat de către cei ce au fost în Grecia. Afirmaţia că ai fost în Grecia şi nu ai vizitat Micene ar ridica suspiciuni jenante. Mai sunt şi altele obiective turistice. Istoria Grecii 105

antice şi legendele ei îşi au locul aici. Ar mai fi fost, poate, şi Sparta, dar din ea a rămas doar un sat. Micene a avut norocul să fi fost părăsită şi redescoperită în epoca modernă. La fel s-a întâmplat şi cu teatrul de la Epidavros. Acoperit cu pământ a rezistat mai bine decât la îndemâna oamenilor. De aici, de la Micene a plecat Agamemnon să lupte împotriva Troiei şi s-a întors învingător, pentru a fi omorât de soţia lui, împreună cu amantul ei. Sigur, moartea lui a fost răzbunată, fiindcă nimic nu rămâne nerăzbunat în mitologia greacă. A făcut-o chiar copii lui, Oreste şi Electra, care i-a ucis pe criminali, unul dintre ei fiind chiar mama lor. Antreu, Achile, Menelau, Elena, Ifigenia, Oreste, toţi au trecut pe aici. Bineînţeles că a venit şi Anca, plus domnul Ioanidis, pentru care excursia era un prilej de a ieşi din plictiseala cotidiană. -

Am remarcat o diferenţă între dumneavoastră şi ceilalţi greci – observă Anca. Eu am copilărit în România. Depăşisem treizeci de ani când m-am repatriat. Ştiu asta şi înţeleg, dar există o diferenţă şi mai mare faţă de alţi greci, veniţi tot din România, cu care aproape că nu comunicaţi. Parcă vă evitaţi.

106

Aveţi spirit de observaţie, sau cineva v-a suflat ceva. Să lămurim lucrurile! Există două categorii de greci repatriaţi. Vorbesc despre cei refugiaţi în urma Războiului civil, că mai există şi cei plecaţi pe cale paşnică mai demult, şi care s-au repatriat după ocuparea României de către armata sovietică. După eşecul grupărilor comuniste în Războiul civil din Grecia, liderii lor au fugit în România şi alte ţări aflate atunci sub ocupaţia fostului U.R.S.S. Acolo s-au căsătorit - dacă nu erau - şi au făcut copii. O altă categorie este cea a copiilor rămaşi orfani, sau cu părinţii prin închisori. Ei au fost recuperaţi de către oficialităţi şi trimişi în aceleaşi ţări, dar în tabere de copii. Eu fac parte din această a doua categorie. Copiii din ambele cazuri au crescut, au mers la şcoli mai mari sau mai mici şi, când condiţiile au devenit favorabile, s-au repatriat. De aici apare diferenţa dintre noi şi ceilalţi. Ea este foarte interesantă, fiindcă scoate în evidenţă un efect contrar intenţiilor. Noi, cei din tabere, am fost îndoctrinaţi de către serviciile de propagandă comuniste de dimineaţă până seara. Altceva nu ştiam, nu aveam de unde să aflăm, nimeni nu ne spunea altceva. Eram izolaţi de restul populaţiei. Am fi devenit un fel de kamikadze, dar propaganda lor era atât de insistentă, încât devenise dubioasă chiar şi pentru minţile 107

noastre infantile. Mai târziu, când am mers la şcoli împreună cu copii români, am constatat că totul fusese o mare minciună, că noi urma să fim doar nişte marionete, să executăm numai ce ne spunea partidul să facem, uneori împotriva altora, chiar a celor în mijlocul cărora trăiam. Atunci am început să judecăm şi să învăţăm cum să discernem între adevăr şi minciună. Ceilalţi copii, cei crescuţi de către părinţi greci, au trăit în mod normal, printre români, s-au jucat împreună cu copii români, dar şi-au însuşit mentalitatea părinţilor: principii comuniste, însoţite de invidia împotriva celor mai realizaţi decât ei şi, în ultimă instanţă, chiar ura faţă de cei care i-au ajutat. Deşi au copilărit printre români, au mers la şcoli româneşti, nu vor să audă de România şi nu vor să aibă de-a face cu români. Pentru ei, recunoştinţa este o grea povară. Acesta este motivul pentru care noi suntem diferiţi. Eu cred că şi inteligenţa are un rol. Unii au înţeles, alţii n-au înţeles şi au căzut victime propagandei politice. Eu nu pot să mă laud şi să afirm că sunt mai inteligent decât alţii. Nu e nevoie, se vede. Mulţumesc. Am însă şi o nedumerire. Nu legată de dumneavoastră, ci de Războiul civil. Îmi recunosc ignoranţa în ceea ce priveşte istoria Europei de Est şi nu trebuie să vă 108

mire întrebările mele naive. De ce a fost necesar acest război? Cine spune că a fost necesar? Aproape nimic din istorie nu a fost necesar, dar s-a întâmplat. Chiar şi Războiul de secesiune din America. Touché! În timpul războiului - Cel de al Doilea Război Mondial - Grecia a fost ocupată mai întâi de italieni şi apoi de nemţi. Probabil că italienii mai mult cântau decât luptau. Aşa e, deşi eu nici nu ştiu cu cine ar fi trebuit să lupte. Musolini ceruse doar dreptul de a trece prin Grecia, către Turcia. Răspunsul negativ al primului ministru a declanşat ostilităţile. Dar, să revin la Grecia. După intrarea nemţilor în ţară, Grecia nu a mai avut conducere proprie. Guvernul era în exil, dacă se mai putea numi guvern. Au existat însă grupări de partizani, care au luptat împotriva ocupanţilor. În acest scop, ele au fost ajutate cu armament, de către aliaţi: englezi şi sovietici. Sovieticii, conform stilului lor, şi-au însoţit ajutoarele şi cu propaganda comunistă. Erau anii în care propaganda comunistă era cel mai important produs al lor pentru export. Către sfârşitul războiului, fiecare dintre liderii acestor grupări credea că el va deveni primministru, dacă nu chiar preşedintele ţării. 109

Erau însă prea mulţi şi atunci au început să se certe între ei, aşa cum numai grecii ştiu s-o facă. Chiar şi printre comunişti s-au coagulat grupări rivale. Pe de altă parte, aliaţii conveniseră ca, după război, să împartă Europa în zone de influenţă, ceea ce au şi făcut. Grecia, cu acordul lui Stalin, urma să fie sub tutela Angliei, motiv pentru care primul guvern – deşi cu mulţi comunişti în el - a fost oarecum în favoarea ei. Stalin însă, din dorinţa mai veche a ruşilor de a ajunge la Marea Mediterană, subvenţiona pe ascuns pe foştii partizani, care luptau acum împotriva guvernului. Iată cauza Războiului civil. În ceea ce-l priveşte pe Stalin, nu mă mir. Şi cum s-a sfârşit acest război? Tot datorită lui Stalin. Între timp se certase cu Tito. Ajutorul către greci se făcea în secret prin intermediul Iugoslaviei. Acum ar fi trebuit găsită altă rută. În plus, Anglia a cedat rolul Statelor Unite ale Americii, cu care nu mai era de joacă. Toată tărăşenia durase deja de prea mult timp, probabil că până ce şi Stalin se şi plictisise, fapt e că a renunţat să-i mai sprijine. În lipsa ajutoarelor, partizanii au cedat şi războiul sa dezumflat. Atât de simplu . . . Politica este uneori atât de simplă… mai exact simplistă… Constaţi asta însă abia după ce ai aflat cauza unor evenimente. 110

Până atunci, totul este misterios de complicat. Este surprinzător să constaţi că, în ciuda dezvoltării tehnice, societatea omenească parcă se prosteşte din ce în ce mai mult, deşi oameni deştepţi există. Pentru mine enigma este în altă parte: cum se face că deştepţii nu sunt luaţi în seamă şi escrocii conduc? Deştepţii se specializează în domenii foarte particulare, se izolează în turnurile lor de fildeş (nu ştiu de ce li se spune de fildeş) şi îi lasă pe alţii să facă politica. Ei înşişi consideră că s-ar compromite, dacă ar intra în politică. E adevărat, dar nu în totalitate. Uite, chiar zilele trecute am făcut o descoperire. O dovadă că există şi printre politicieni oameni deştepţi, dar tot degeaba. De fapt nu eu; domnul Popovici a găsit informaţia. Eu o relatez la mâna a doua. În 1760, ministrului danez al afacerilor străine, deci un politician – nu i-am reţinut numele - i-a scris ministrului francez de externe, deci altui politician, un text care suna cam aşa: (citez din memorie) „Rusia e o teroare pentru toate naţiunile civilizate, de care se apropie. Ea nu are limite. Este o naţiune dură, războinică, fără moravuri, fără legi, care nu recunoaşte drept regulă decât voinţa unuia singur; care nu se teme de nici o altă putere; care, în sfârşit, poate să-şi 111

cucerească toţi vecinii, încredinţată că nici unul dintre ei nu poate face acelaşi lucru cu ea?.” Atenţie: a fost scrisă în 1760, adică la foarte puţin timp după ce Petru cel Mare al Rusiei a orientat Rusia către Europa şi i-a trasat sarcinile pentru viitor. Iar Petru n-a făcut decât să dezvolte politica începută de Ivan cel Groaznic, care a anexat Siberia, făcând o mare putere economică din ceea ce astăzi numim Rusia, dar care, înainte, nu era ceva de luat în seamă pe harta politică a lumii. Iată un om cu o formidabilă luciditate politică, acest ministru danez. Cine l-a luat în seamă? Nimeni. Ce e mai curios este că observaţia lui este valabilă şi azi, după 250 de ani. Fostul URSS era pe cale să se autodistrugă, dar l-a luat Europa în braţe. Politicienii europeni au crezut că noua Rusie va fi altceva decât fostul URSS. O greşeală lamentabilă. Se dovedeşte încă odată că cei cu interese meschine reuşesc să-şi impună punctul de vedere în faţa celorlalţi. Lipsa de caracter este cea mai puternică armă politică. Iată „inteligenţa” societăţii moderne. Interesele mercantile sunt cele care conduc. Şi cele care ne vor distruge. Dar cum se face că Anglia a cedat Statelor Unite influenţa ei în Grecia? Asta poate să vă spună tata – a fost intervenţia lui Costel, care – surprinzător 112

pentru el - până acum a stat cuminte şi a ascultat. Pot să spun şi eu, dar e mai lungă şi ajungem imediat la Micena. Mai lungă decât cea a Războiului civil? Nu chiar aşa, dar destul.

După Micene au uitat de vechea întrebare, fiindcă impresiile culese cereau noi comentarii şi întrebări. Multe dintre ele erau legate de geografia locului, castelul-cetate, rostul lui, istoria locurilor dincolo de legende. Zona este muntoasă, aridă, puţin locuită şi – dacă acum există câteva drumuri, în antichitate abia dacă erau poteci. Se spune că civilizaţia miceniană s-a prăbuşit fie în urma unor dezastre, fie prin cucerire de către dorieni. Vorbesc unii despre un cutremur devastator în Santorini, care a produs un tzunami uriaş. (Sunt la modă astăzi dezastrele produse de tzunami.) Ipoteza este absurdă. Micene este la înălţime. Nu ar putea fi atinsă de nici o picătură de apă marină. Un cutremur distruge clădiri – câte or fi fost? - şi nu bordeiele oamenilor. Curios că tocmai clădirile (castelul-cetate) rezistă până azi. Dorienii? Indiferent de unde or fi venit, mureau de foame până aici. Zona este aridă. Ici-colo câte o mică depresiune cu pământ fertil. Ne imaginăm că tocmai aceste mici oaze roditoare erau stăpânite de castelani, castelul însuşi fiind de fapt o fortăreaţă în care stăpânul şi mica lui oaste se adăposteau de eventualele furii ale celor ce cultivau pământul. Mult mai probabil este că le-a 113

fost bine o vreme, poate prea bine, s-au înmulţit şi puţinul pământ nu le-a mai putut asigura cele necesare. S-au gândit că Troia şi altele ar putea săi hrănească mai bine şi au plecat. Cei puţini care au rămas au fost specialişti în crime: Atreu, Oreste şi câţi alţii. Mitologia nu este numai poveste; ea este şi metaforă; o metaforă a istoriei. *

* *

A doua zi Domnul Ioanidis ne-a vorbit despre Războiul civil din Grecia şi a afirmat că, la un moment dat, Anglia a cedat Statelor Unite influenţa asupra Greciei. Ce motiv avea să procedeze astfel, şi care era interesul Statelor Unite aici? Domnul Ioanidis n-a mai apucat să ne spună, fiindcă ajunsesem la Micene, dar Costel ne-a asigurat că dumneavoastră puteţi s-o faceţi chiar mai bine. La sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, toate statele se întrebau în mod firesc ce atitudine ar trebui să ia faţă de ceilalţi, adversari sau aliaţi. Statele Unite aveau la Moscova un diplomat, pe nume George F. Kennan, care i-a trimis preşedintelui o telegramă. Ea a intrat în istorie sub numele de „telegrama cea lungă”, fiindcă era într-adevăr foarte lungă. Ideea era aceea că Rusia, şi în continuarea 114

ei U.R.S.S.-ul, s-a dezvoltat doar pe seama cuceririlor şi nu prin creştere economică proprie. Începând cu Ivan cel Groaznic, aceasta i-a fost politica. Cum invadau un nou teritoriu, îşi împroprietăreau acolo generalii şi culegeau roadele. În consecinţă, soluţia ar fi „containment”, adică îngrădirea ei, limitându-i astfel posibilitatea extinderii. Preşedintele şi-a însuşit ideea şi multă vreme de atunci aceasta a fost politica Statelor Unite faţă de Uniunea Sovietică. Marea Mediterană a fost una dintre ţintele ruşilor încă de pe vremea Imperiului Otoman. Sunt numeroase războaiele ce le-au purtat şi e clar că nu ariditatea Anatoliei îi interesa pe ruşi. După al doilea război mondial, Turcia şi Grecia au format bariera către Marea Mediterană. Acesta este şi motivul pentru care ele au fost printre primele intrate în N.A.T.O. Acum pot da răspunsul la întrebare: Anglia era prea slabă la sfârşitul războiului pentru un rol atât de important, astfel că Statele Unite au intervenit direct. Se zice că Stalin şi Churchill ar fi hotărât soarta Europei la sfârşitul războiului. Astea sunt naivităţi. Asemenea probleme nu se hotărăsc de către două persoane şi mai ales de către Churchill, care nu era chiar atât de important pe cât l-au făcut ulterior replicile lui nostime. Există zeci de specialişti care analizează toate aspectele, 115

întorc problema pe toate feţele. Cum poţi să crezi că Statele Unite nu aveau nici un cuvânt de spus? Nu cred, dar am auzit pe-aici asemenea afirmaţii. Aşa le place oamenilor să creadă că se face politica. Aşa se scrie istoria. Le plac numele proprii, ca să arate că sunt cultivaţi şi informaţi. Politica se face altfel. Nu vă plac istoricii. Nu, deloc! Totuşi, cuvântul democraţie este grecesc, iar ei se consideră şi azi exponenţii ei. Ceea ce doresc ei nu este democraţie, ci anarhie.

A urmat o lungă pledoarie a domnului Popovici, întreruptă de mici remarci sau întrebări din partea Ancăi. Pe scurt, argumentele lui au fost următoarele. În antichitate, Atena a cunoscut frecvente perioade de înflorire şi decădere. Tocmai aceste salturi de la o extremă la alta au fost sursa inspiraţiei gânditorilor greci, care le-au analizat şi au tras concluzii. Primele idei democratice i-au aparţinut lui Solon, om de stat şi poet, unul dintre cei „Şapte Înţelepţi” ai Atenei. Adevărata democraţia este considerată ca aparţinând lui Clistene, care, prin constituţia lui din 508 î.C, a pus capăt unei perioade de tiranie. A urmat „perioada de aur” a lui Pericle, a cărui mamă era nepoata lui Clistene, deci descendent din nobila familie a 116

Alcomeonizilor. Pericle însuşi era un om foarte bogat, cu mari proprietăţi în Atica. Cu toate acestea, dacă nu ar fi murit de ciumă, ar fi avut probabil aceeaşi soarta ca Socrate, fiindcă cei din opoziţie pregăteau deja terenul. Procesul deja începuse. După moartea lui s-a terminat şi „perioada de aur”. Ideea de a-i trata laolaltă pe aceşti câţiva oameni luminaţi şi masa cetăţenilor ar fi o primă greşeală. În plus, să vedem cine erau cetăţenii cu drept de vot. Atena avea pe timpul acela 250.000 de locuitori, din care doar 30.000 cu drepturi civile. Asta nu înseamnă că toţi veneau în agora şi votau. În Atena, calităţile militare erau cele care determinau, în mare parte, statutul de cetăţean. În agora vorbeau militarii ieşiţi la pensie. Pericle însuşi fusese un astfel de militar. Pentru a fi luat în seamă, viitorul cetăţean avea de parcurs un drum lung. Efebia era şcoala militară, la care intra la 18 ani, după absolvirea studiilor clasice, unde învăţase arta stăpânirii cuvântului, logica şi multe altele. La terminarea Efebiei, intra în „fratriii”, asociaţii militare bazate pe relaţii de prietenie şi sprijin reciproc în luptă şi, mai târziu, în agora. Să nu uităm că ei au inventat falanga, acea tactică de luptă în care soldaţii formau rânduri strânse şi înaintau umăr la umăr, înarmaţi cu scut şi lance. Orice soldat izolat era vulnerabil. Împreună însă formau o forţă. Se crea astfel un sentiment de asociere, de încredere reciprocă. Ideea apartenenţei la grup era mai importantă decât cea de azi, când fiecare ins încercă să se descurce pe cont propriu. Aceştia erau cetăţenii care

117

participau la dezbateri în agora, după o carieră militară desăvârşită şi care erau ascultaţi în măsura prestigiului dobândit. Iar cel care hotăra era „Consiliul celor 500”, înfiinţat prin Constituţia lui Clistene. Ce legătură au toate astea cu pretenţiile la democraţia ale celor ce umplu astăzi străzile şi pieţele publice la chemarea comuniştilor? Evident, niciuna. Vorbind despre comunism, acum ştim cu toţii că regimul politic din fostul URSS a fost o dictatură – şi încă una dintre cele mai dure, dacă nu chiar cea mai dură şi criminală – care nu a avut nimic comun cu democraţia. Propaganda lor era o minciună sfruntată, adresată ignoranţilor, care însă s-a dovedit a fi una dintre armele cele mai eficiente, bună şi pentru export. Între timp, ruşii s-au lecuit. În Grecia, ca urmare a îndoctrinării sovietice din timpul Războiului civil, dar şi propagandei mai recente, există azi mai multe persoane cu vederi comuniste în Grecia decât în fostul URSS, unde oamenii s-au vindecat. Cei care emit doar pretenţii fără a-şi asuma obligaţii sunt anarhişti. Ceea ce nu ştiu ei – deşi Aristotel însuşi le-a spus-o - este faptul că o societate anarhică nu este funcţională şi, mai devreme sau mai târziu, ordinea va fi restabilită prin dictatură. Este exact ceea ce li s-a întâmplat în perioada denumita a „coloneilor”. Regretabilă, desigur, dictatura coloneilor a fost un rău necesar. Acestea sunt păcatele grecilor. Democraţia are ea însăşi păcate şi mai mari, motiv pentru care ea este utilă doar pentru acele popoare care au 118

învăţat cum s-o folosească. Pentru celelalte ea este asemenea ciocanului cu care cei lipsiţi de îndemânare îşi dau peste degete. Exemplul Bibliei este relevant: în majoritatea cazurilor, mulţimea votează Barabas. Găsim în jurul nostru exemple destule şi nu trebuie să ne gândim doar la şeful statului, pe care doar foarte puţini îl cunosc şi chiar mai puţini ştiu cu ce ar trebui să se ocupe. Uneori nici el însuşi nu cunoaşte „fişa postului”, decât după ce a intrat în posesia lui, iar calităţile necesare ridicării în rang sunt diferite ce cele de care are nevoie după ce şi-a realizat visul. *

* *

Obişnuim să judecăm oamenii după mentalitatea noastră, deşi ea nu se potriveşte cu a lor. Ne intrigă chiar şi faptul că mentalităţile noastre nu sunt identice. Dar de ce ar fi? Însăşi evoluţia filosofiei a fost nu doar rezultatul logicii filosofilor, ci şi efectul unor evenimente care i-au marcat şi le-au modificat mentalitatea. Astfel, războaiele din perioada 1756– 1763, reunite sub eticheta „Războiul de 7 ani” şi denumite de Churchill „Primul Război Mondial”, fiindcă a implicat aproape toate marile puteri, a marcat puternic mentalitatea vremii. De asemenea, unele evenimente naturale majore, i-au influenţat şi ele pe filosofi. Printre ele, din aceeaşi perioadă, cutremurul din Portugalia anului 1755, urmat de tsunami. 119

Consecinţa se poate vedea în lucrările unor filosofi ai timpului, ca „Monadologia” lui Leibniz, sau opusul ei, „Candide”, a lui Voltaire. Acesta din urmă, după ce a ironizat tot ce-a întâlnit în cale, prin vocea lui Candide ne recomandă cuminte „Să ne cultivăm grădina noastră”. Cu alte cuvinte, să ne vedem de treburile noastre mărunte şi să abandonăm problemele majore, pe care – oricum – nu le putem rezolva. O spune însuşi Candide, la sfârşitul aventurilor sale. Orice om, orice societate, este rezultatul propriei sale istorii, care i-a modelat personalitatea. În consecinţă, nu trebuie să ne mire faptul că grecii sunt diferiţi de noi şi diferiţi faţă de cei din trecut. Imaginea societăţilor primitive formate din triburi conduse de „sfatul bătrânilor” aleşi paşnic dintre înţelepţi este cu siguranţă idilică. Cercetătorii au experimentat relaţiile umane cu un grup de bebeluşi lăsaţi singuri într-o cameră, dar urmăriţi prin vizor, este relevant. În scurt timp, deşi nu ştiau încă să vorbească, micro-societatea lor s-a stratificat: atenţia majorităţii s-a concentrat asupra unuia singur, devenit astfel conducător, înconjurat de adulatori. Doar câţiva au rămas în expectativă, unul chiar ros de invidie. Romanul lui William Golding, „Împăratul muştelor”, distins cu Premiul „Nobel”, este şi el relevant: un grup de adolescenţi, naufragiaţi pe o insulă pustie, se structurează din proprie iniţiativă prin liberă voinţă, în funcţie de personalitatea fiecăruia. Evoluţia lor a fost aidoma celei 120

oamenilor mari: cei cu multă voinţă şi, eventual, carismă, se impun majorităţii, deşi le lipsesc tocmai calităţile necesare unui bun conducător. În carte, cei care i-au scos pe copii din letargia de după dezastru şi au venit cu soluţii practice de supravieţuire au fost repede daţi deoparte. Le-au luat locul cei mai ambiţioşi. Rezultatul a fost un dezastru: război în toată legea. Un război între copii. Atitudinea oamenilor nu este, din acest punct de vedere, cu nimic diferită de cea a animalelor sălbatice. Datorită inteligenţei, oamenii sunt mult mai performanţi. Nu avem însă nici un motiv să credem că societăţile primitive arau altfel organizate decât animalele sau altfel decât omenirea azi. Filmul „Cei şapte magnifici”, realizat de americani în stil american după japonezul „Cei şapte samurai”, avansează ideea că un sat de oameni paşnici nu poate trăi în linişte şi că are nevoie de apărători, deoarece pe lume există şi oameni răi. Apărătorii se pot ridica din mijlocul lor, sau veniţi din afară ca ocupanţi şi, în cele din urmă, acceptaţi, pentru a-i apăra în faţa altor cotropitori, mai răi. Istoria oricăror teritorii poate fi citită astfel. Teritoriul Franţei, spre exemplu, rămas fără apărare după căderea Imperiului Roman de Apus, a fost o ţintă uşoară pentru franci, triburi germanice. Culmea ironiei este că Franţa le poartă şi azi numele. Marea majoritate a familiilor regale europene au aceeaşi origine germanică. Căpeteniile militare france, odată aşezate în teritoriu, şi-au construit 121

fortăreţe, devenite ulterior cetăţi şi apoi castele, de unde îi puteau stăpâni pe localnici, rămaşi la munca câmpului. Cu timpul, aceste mici feude sau mărit, fie prin unire în lupta cu inamicii (arabi în cazul Franţei şi al Spaniei), fie prin dispute între ei. Astfel au apărut regatele de mai târziu. Cu timpul, de la micile încăierări dintre triburi s-a ajuns războaie mondiale. Aceasta este evoluţia omenirii. Singura notabilă. De ce am crede că lumea a devenit mai paşnică? Sau invers, de ce am crede că în trecut au fost altfel. De ce sar fi schimbat atât de mult ceea ce în natură este fundamental de milioane de ani? Numai tehnologia a avansat; oamenii sunt aceiaşi, doar mai perfizi. Animalele slabe trăiesc în comun: turme, stoluri etc. Cele puternice sunt vânători individuali. Oamenii procedează la fel. Grecul când se simte sigur pe el, este rău. Când e slab, se uneşte cu alţii, protestează şi face greve. Acesta este rezultatul unui proces îndelungat de evoluţie, nu neapărat înspre bine, ci şi înspre rău. Doar evoluţie! Se întâmplă însă ceva: procesul poate fi reversibil într-o oarecare măsură. Dacă în trecut, membrii triburilor trăiau permanent în colectivitate - la luptă ca şi la dans erau împreună – omul modern este din ce în ce mai singur. Şi nu pentru că i s-ar impune. Este dorinţa lui să se desprindă de societate. Primul lucru care îi displace este să meargă la serviciu, adică să-şi exercite rolului lui firesc în societate, deşi el este un animal social prin excelenţă. Fără societate nici 122

n-ar putea exista. Vrea să aibă cât mai mult timp liber, pe care să şi-l gestioneze după bunul său plac şi nu după cum pretinde societatea. Tehnologia modernă îi permite să efectueze acasă din ce în ce mai multe activităţi. Calculatoarele electronice pot fi de mare ajutor, mai ales conectate la o reţea. Oamenii colaborează din ce în ce mai puţin, iar în lupta pentru existenţă sunt de obicei adversari. Colaborarea este rara avis. Din punct de vedere cultural, situaţia este şi mai categorică. La horă nu mai merge nimeni. Dansurile moderne sunt doar pentru perechi, în vederea împerecherii. Teatrul grec din Epidaur avea o capacitate 14.000 de locuri, deşi în localitate se aflau cu mult mai puţini locuitori. Astăzi, teatrele din oraşe cu sute de mii sau chiar cu milioane de locuitori rămân aproape goale la majoritatea spectacolelor. Oamenii preferă televizorul, la care se uită individual. Deocamdată, la filmele făcute în studiouri mari, de echipe numeroase de profesionişti, dar s-ar putea ca întrun viitor destul de apropiat să prefere filmele făcute de ei înşişi, în care eroii principali sunt chiar ei. El, omul modern, nu mai este un animal slab. Se întâmplă aşa, datorită tehnologiei. Exacerbându-şi individualismul, tehnologia nu-l va mai servi, filmele făcute de el şi cu el însuşi ca unic erou nu-l vor mai satisface şi, atunci, va redeveni un animal slab, obligat să trăiască în turmă. Turmele însă nu au conducători; doar haitele. Iar conducătorii sunt aşa precum îi ştim.

123

* * Deşi nepotriviţi fizic, Irina şi Costel se întâlnesc des. Nu există, cel puţin deocamdată, vreo apropiere sentimentală între ei, doar plăcerea de a discuta. -

Am scris un eseu. Ei, bravo! Nu ştiam că eşti şi scriitor. Nici eu nu ştiam, dar dacă o face atât de multă lume, de ce n-aş face-o şi eu. Oricum, nu citeşte nimeni. Toată lumea scrie. Bine, lasă modestia. Citeşte eseul.

„După adunare, scădere şi înmulţire, învăţăm la şcoală cum se face împărţirea. Este modalitatea prin care un număr poate deveni oricât de mic. Cât de mic depinde de cel care face împărţirea; de aici cuvântul „cât”, adică rezultatul împărţirii, deşi restul este uneori mai important. Substantivul asociat împărţirii este „fracţie”, adică o bucăţică dintr-un întreg. Dintre cele patru operaţii aritmetice, împărţirea este cea mai grea, motiv pentru care cei mai copţi la minte se întreabă „La ce ne foloseşte?”; întrebare firească, dacă ne gândim că preocuparea noastră principală este înmulţirea şi nu inversul ei, împărţirea. Cu timpul unii dintre noi – nu toţi – învaţă şi o altă semnificaţie a cuvântului „împărţire”: cea de distribuţie. Dacă ne gândim la mai multe obiecte, s-ar părea că ea nu ar avea vreo legătură cu 124

prima. Dacă însă este vorba despre un singur obiect, atunci acesta trebuie mai întâi tăiat sau fragmentat cumva, pentru ca numai după aceea să poată fi distribuit. În limba greacă, „dia” este semnul aritmetic al împărţirii. „Dido” este verbul a da. Combinaţia lor, adică „diadido” înseamnă „a distribui”. Iată că la ei se leagă. În dicţionar există câteva pagini de cuvinte ce încep cu „dia”, majoritatea referinduse la activităţi umane desfăşurate în comun, gen „dialog”. Nu vreau să spun prin asta că ei, grecii, ar fi mai deştepţi. Limba greacă – chiar şi cea numită modernă – este o limbă arhaică (ca să nu spun ne-evoluată). Ea păstrează încă forme ancestrale, ceea ce îmi permite mie să speculez şi să afirm că, în trecut, oamenii obişnuiau să împartă între ei ce aveau. Acesta a fost deci primul sens al cuvântului „împărţire”. Era normal, animalul vânat trebuia tăiat, portiţionat şi oferit fiecăruia partea sa. Celălalt sens al termenului a venit doar după ce oamenii au învăţat aritmetica.” -

Bravo! Mi-a plăcut. Dacă este primul tău eseu este excelent. Insistă! Mulţumesc, doamnă profesoară. Era să fiu profesoară, dar după ce am absolvit, mama mi-a zis că nu se cade să lucrez ca orice sărăntoc. Îţi cădeau galoanele. Cam aşa. Apropo, ştii de ce au grecii nasul mare? 125

? Pentru că sunt mincinoşi. Te-ai gândit la Pinocchio. Bineînţeles. Carlo Collodi îşi cunoştea bine vecinii, aşa că asocierea nu este deloc întâmplătoare. Poţi fi sigur de asta, mai ales că, înainte de a fi scris cărţi pentru copii, el a fost un scriitor satiric şi jurnalist, bine implicat în politică. Carlo Collodi este pare-mi-se un pseudonim. Da, numele său real a fost Carlo Lorenzini. El a fondat ziarul „Il lampione”, închis de cenzura din Toscana în 1848 şi reapărut mai târziu, după unirea cu Piemontul, un prim pas către unificarea Italiei. Cărţi pentru copii a început să scrie după 50 de ani. De unde se vede că literatura pentru copii nu este la îndemâna oricui. Îţi trebuie ceva experienţă pentru asta. Experienţă şi talent. Este foarte probabil ca multe dintre săgeţile lui, plasate chiar şi în literatura pentru copii, să fi fost mai subtile, adresate colegilor lui politicieni şi care nu mai sunt sesizabile de către noi. Rămâne doar ceea ce este universal şi permanent valabil. Ca asocierea minciunii cu dimensiunea nasului.

... La ieşirea dintr-un supermarket

126

De ce eşti nervos acum? M-a călcat pe nervi simandicoasa aia de la casă. Cine? Casieriţa? Aia e o fată tare blândă. A, nu! Aia chiar îmi place, deşi nu e frumoasă. Chiar şi atunci când vorbeşte cu colegii ei este aproape întotdeauna veselă şi zâmbitoare, nu numai cu clienţii, spre deosebire de cealaltă, cu care este de obicei în aceeaşi tură. Grasa aia? Da, urâtă şi permanent acră. Când îţi înapoiază cardul, îl aruncă pe masă, parcă special ca să-ţi arate dispreţul. Am observat. Ceilalţi îţi dau cardul în mână. Gestul este mult mai apropiat. Atunci, cine te-a iritat? Simandicoasa aia din faţa mea. Blonda? Blondificată, coafată, dichisită, parfumată, de parcă venise la bal. Şi foarte afectată. Da, şi-a pus mai întâi cumpărăturile în pungi, deşi avea cărucior. Aproape fiecare articol în altă pungă. Putea să le pună în cărucior şi să le bage în pungi mai târziu. Abia după ce a terminat, şi-a scos portofelul din poşetă, a început să se caute de bani. Aproape că nu-i venea să plece chiar şi după ce casieriţa i-a dat restul.

127

Da, am observat şi eu. Pentru ea totul era doar spectacol. S-o vadă lumea ce grozavă e ea. Cât mai multă lume trebuia s-o vadă. Şi, într-adevăr, coada creştea tot mai mult. Arăta bine, trebuie să recunoşti. Bine? Dacă ar fi fost cu adevărat frumoasă, nu avea nevoie să facă spectacol. Dimpotrivă, i s-ar fi făcut demult lehamite să suporte permanent privirile celor din jur. Ea îşi forţa succesul, împopoţonându-se ca o paiaţă, cu speranţa ridicolă că, dacă atrage atenţia, lumea chiar o admiră, deşi în realitate se amuză. Eroare clasică a femeilor ce constată că tinereţea a trecut, dar mai trag de timp. Era o simplă nesimţită, obligând atâta lume să stea la coadă, la o oră de vârf. Am înţeles, dar pentru asta nu trebuie să-ţi strici ziua. Şi a ta, şi a mea. Şi încă de dimineaţă. Ai dreptate, te rog să mă ierţi.

... -

E foarte multă poliţie pe străzile Atenei şi mă întreb ce fac ei, fiindcă debandada e mai mare ca oriunde. Am văzut chiar şi parcări ale poliţiei. Cred că faci o greşeală. E adevărat că e multă poliţie pe străzi, dar parcările despre care vorbeşti nu sunt ale ei. Cum aşa?

128

Te-a derutat cuvântul „polis”. Poliţie se spune cu totul altfel. „Poli” nu vine de la poliţie; înseamnă oraş. Şi nu oraş în sensul de străzi şi clădiri, ci ca totalitatea a cetăţenilor. Este un cuvânt vechi. Parcările despre care vorbeşti sunt parcări publice. Într-adevăr, am văzut în foarte multe locuri inscripţii cu „Polis” şi o mulţime de derivate, care nu par să aibă legătură cu poliţia. Cuvintele „politeţe”, „poliţie”, folosite în engleză şi în toate limbile latine vin şi el de aici, şi se referă la comunitatea oamenilor din oraş, nu la clădirile oraşului. Aşa deci!. Şi politică, la fel. Şi politică, dar nu în sensul actual, ci interpretată ca ceva care priveşte treburile comunităţii, administraţia şi celelalte. Poliţia este şi ea în slujba cetăţenilor. Sau ar trebui să fie. Da; toate sunt cuvinte inventate în Occident. Grecii au alte cuvinte pentru poliţie şi politeţe. În plus, în limba greacă trebuie să fii foarte atentă la accent. Pόli însemnă oraş, dar polί însemnă mult. Pόte este o întrebare: când; poté poate fi răspunsul: niciodată. Este o limbă grea. Am încercat să învăţ ceva, dar mi s-a părut foarte dificilă. Limba greacă e-atât de grea-că şi grecii au probleme cu ea.

129

Vorbeşti în versuri. Într-adevăr, şi numele ei spune că este grea. Într-o zi, am întrebat un pescar amator cum se numeşte „arici de mare” în limba greacă. El tocmai mă învăţase să-i culeg, să le scot icrele şi să le mănânc. După ce mi-a spus, am scris cuvântul, ca să mă asigur că am auzit corect. Tipul m-a felicitat fiindcă ştiu literele greceşti. I-am răspuns că literele le ştiu; problema mea e la cuvinte. Atunci s-a destăinuit că la el e invers: el cu scrisul are probleme. M-a surprins, fiindcă părea un om educat; vorbea chiar binişor engleza. Cu alfabetul lor nici nu-i de mirare. *

* *

În vizită, Anca este surprinsă să-l vadă pe domnul Popovici deosebit de vesel. -

Prietenii din România îmi spun că sunt cârcotaş şi îi critic prea mult pe greci. Mie nu mi se pare. Din câte am văzut de când suntem aici aş fi cu mult mai aspră decât dumneavoastră. Stai să vezi ce scrie un francez pe la 1850. Tocmai am descoperit o carte. Se numeşte „Grecia de azi”, de Edmond About. M-a amuzat teribil. Cartea a fost tradusă în limba română, dar găseşti originalul francez

130

pe Internet. Presupun că ştiţi ceva franceză. Aţi fost la Paris. - Aţi spus bine: ştiu ceva, nu foarte bine. - Perfect. Am adresa aici: https://archive.org/details/lagrcecontempo r03abougoog. „La Grèce contemporaine”. Iată un exemplu: „Greaca modernă nu se deosebeşte de cea veche decât printr’un noian de barbarisme.” - Cred şi eu. Are cinci feluri de a scrie ‚i’. Dacă trebuie să cauţi în dicţionar, trebuie să consumi de cinci ori mai mult timp decât este necesar. - Asta încă nu-i nimic. Nu este barbară, dar este arhaică şi imprecisă. Revin la citate. „Cafenelele din Atena sunt pline de lume la ori şi ce ceas; muşteriii nu iau însă băuturi tari. Iau o ceaşcă de cafea de un gologan, un pahar cu apă, un chibrit ca să-şi aprindă ţigara, un jurnal, sau un joc de domino. Cu asta îşi pot ocupa ziua întreagă.” - Perfect valabil şi azi. - Multe pasaje se referă la caracterul lor „Grecii nu ademenesc o fată, decât după ce s-au asigurat de zestrea ei.” Sau: „Manioţii (locuitorii din sudul Peloponezului) sunt, ca şi altă dată, hoţi, dar primitori. Un străin, care nu cunoaşte pe nimeni, e sigur c-are să se întoarcă fără cămaşă.... Se ştie cât de prietenoşi sunt Englezii pentru străinul, care le este recomandat şi de reci pentru 131

acela, care se recomandă singur. Manioţii au aceiaşi însuşire şi acelaşi cusur, doar că mai mari; împing prietenia până la îmbrăţişare şi răceală până la un foc de puşcă… Fără îndoială, în dragostea grecilor pentru ţara lor intră mută trufie şi ei îşi fac ciudate închipuiri despre însemnătatea Greciei... Era o vreme când Europa credea că toţi grecii sunt nişte eroi; am auzit însă pe mulţi militari bătrâni, care mă asigurau că toţi sunt mişei… În timpul războiului de neatârnare au luptat mai mult ca trăgători de după tufişuri… Poporul grec nu-i născut pentru război, ori ce s’ar zice. Chiar de ar avea atâta curaj, cât îşi pune pe seamă? Disciplina, care este lucrul de căpetenie într-un război, îi va lipsi pururi… Grecul e la locul lui în uşa unei prăvălii, unde atrage muşterii, sau pe puntea unei corăbii, unde face pe călători să râdă.” Foarte interesant. Traducerea românească a apărut în 1911 şi ortografia, chiar şi exprimarea sunt puţin diferite de cele actuale. Oricum, eu nu ştiu limba română, cel puţin deocamdată.

Obişnuim să privim civilizaţiile din antichitate prea global şi ne mirăm că ele au durat mii de ani. În majoritatea cazurilor au fost mai multe civilizaţii cu durate mici, care s-au succedat, unele cu pauze între ele cu mult mai lungi decât 132

perioadele prospere. În realitate, doar teritoriul a fost comun. Exemplul cel mai elocvent este Egiptul. A fost o perioadă când era stăpânit de nubieni, dar noi tot în Civilizaţia Egipteană o încadrăm. Cât despre Grecia, prima civilizaţie, cea cretană, a fost o extensie a celei egiptene. Civilizaţia Miceniană a dispărut, iar cea doriană nu are mare legătură cu ea. Cât despre infatuarea grecilor de azi, considerându-se continuatori ai celor din antichitate, doar incultura lor fudulă poate să le justifice pretenţiile. Poziţia geografică este cea care a facilitat dezvoltarea unor activităţi, cu sau fără voia localnicilor. De altfel, teritoriul Greciei de azi era aproape nepopulat, datorită sărăciei solului; doar insulele şi litoralul prezentau interes, de unde şi abilităţile comerciale ale grecilor şi – poate – şi caracterul lor nestatornic. Respectul se formează în relaţiile permanente dintre oameni şi nu în cele pasagere. Odată plecat dintr-un port, grecului nu-i mai păsa că cel căruia i-a vândut marfă proastă îl bodogăneşte. S-a obişnuit astfel încă de atunci să fie necinstit. Cât despre preocupările lor culturale, elocventă este construirea Templului lui Zeus, chiar din centru Atenei. Se spune că aici ar fi existat un altar făcut de însuşi Deucalion, după Potop, un fel de Noe al mitologiei, dar asta este legendă. Fapt este că cel ce a început construcţia a fost fiul lui Pisistratos, în anul 515 î.Ch., după modelul celor din Asia Mică. Înseamnă că exista ceva ce merita imitat în afara Greciei. A urmat 133

perioada democraţiei şi lucrările au sistat, fiindcă grecii nu vroiau să-şi consume energia pentru aşa ceva. În 174 î.Ch., regele Siriei, Antioh IV Epifanul, un străin, a continuat lucrările cu un arhitect roman, dar după moartea regelui ele s-au oprit din nou. Abia în anul 124 d.Ch., deci trei secole mai târziu, împăratul roman Hadrian a reluat construcţia şi a inaugurat-o în 131, deci peste şase secole de la începere. După inaugurare, a început degradarea, singura contribuţie grecească autentică. De remarcat că aproape în toate marile civilizaţii antice, perioadele de înflorire a culturii au fost scurte şi nu întotdeauna au coincis cu cele prospere din punct de vedere economic. Exemplul evreilor este relevant. În 500 de ani, de la făurirea regatului Israel de către David şi până la cucerirea lui de către Nabucodonosor II, ei au produs mai puţin decât în cei 50 de ani de exil babilonian, când au scris cea mai mare parte a Vechiului Testament. Este firesc. Baza credinţei iudaice a fost profeţia. Vechiul Testament este istorie romanţată, asociată cu sfaturi şi norme de comportament. Credinţa iniţială, începând cu Moise şi continuând cu profeţii nu au mare legătură cu Biblia. Abia ulterior, începând cu Amos, evreii au avansat ideea salvării prin Mesia. Nu puteau s-o aibă când erau în plină glorie, cucerind de la caneeni şi ceilalţi oraş după oraş. -

Cartea e plină de observaţii interesante. Iată încă un pasaj: „Un ţăran francez nu se 134

gândeşte decât cum să-şi mai rotunjească ogorul; un ţăran grec e ori şi când gata să-l vândă. De altfel, vând tot ce pot, mai întâi ca să aibă bani, după aceea pentru plăcerea de a vinde. În Franţa, dacă ai propune unui lucrător să-i cumperi haina, el şi-ar înfige mâinile în buzunare şi ţi-ar răspunde: - Haina mea nu-i de vânzare. În Grecia însă, opreşte pe orice târgoveţ, care se plimbă şi întreabă-l, dacă nu vrea să-şi vândă ghetele. Numai să-i dai un preţ ceva mai cum se cade şi pun rămăşag pe unul contra zece, că are să se întoarcă acasă cu picioarele goale.” ... „Invidia face şi astăzi să alunge pe toţi oamenii care depăşesc un anumit nivel. Unii sunt omorâţi cu lovituri de cuţit, alţii sunt ucişi cu vorba. Întrebaţi pe un grec asupra tuturor numelor mari din ţara lui; nu se va atinge de nici unul, fără să-l murdărească. Cutare a trădat, cutare a furat, cutare altul a sfătuit sau a poruncit omoruri, cei mai curaţi dintre ei au avut obiceiuri scârboase. În toată Grecia nu e un singur grec, care să fie stimat.” Anca asculta, pe cât de amuzată, pe atât de uimită. -

„Să te fereşti de greci chiar şi atunci când îţi fac cadouri.” 135

Proverbul acesta cred că trebuie puţin nuanţat. Toată lumea se gândeşte la povestea cu Calul Troian. Ea este relevantă şi nu intenţionez s-o contrazic. Dar grecii fac cadouri şi fără intenţii rele. De când suntem aici, noi am primit câteva cadouri de la greci cu cele mai bune intenţii. Se întâmplă însă altceva. În majoritatea cazurilor, ei nu cheltuiesc bani pentru cadouri. Dau ce le prisoseşte, ce au prin casă şi nu le trebuie şi, poate, chiar îi încurcă. Nu-i costă nimic sau aproape nimic. Este un gest gratuit. Cel care primeşte cadoul greşeşte, atribuindu-i grecului eticheta de om cumsecade şi crede că se poate baza pe cumsecădenia lui. Va constata ulterior că, la o solicitare serioasă, va fi refuzat sau chiar păcălit. De aceea, eu cred că o exprimare mai corectă este „Să nu te încrezi în greci nici când îţi fac cadouri. Nu să te fereşti, ci să nu te încrezi. Este opinia mea, bazată pe puţina experienţă căpătată aici. De luat aminte! Iată o altă întâmplare, trăită şi ea de către autorul cărţii: „Într’o zi, la mânăstirea din Megaspileon, un individ, care se uita la mine cum mănânc, puse mâna fără sfială pe paharul meu şi-l goli pe jumătate, spunând: - Aide, în sănătatea ta!” 136

Caută în -

Bădărănia grecilor se vede pe stradă. Nu e nevoie să citesc asta în cărţi, dar pe aceasta o voi căuta pe Internet. Pare într-adevăr simpatică şi . . . instructivă. Cu siguranţă este. V-o recomand. Într-un alt capitol, cel al familiei, insistă asupra ideii că grecii vor să-şi mărite fetele cu străini. E valabil şi acum? Nu, pentru că grecoaicele sunt cam urâţele şi afacerea nu prea mergea. Acum exportă băieţi. Identific un uşor misoginism? Nici vorbă. Este o realitate. Observaţia nici măcar nu-mi aparţine. Au făcut-o mulţi alţii, inclusiv autorul cărţii despre care vorbim. Apropo, de ce nu există un corespondent feminin pentru misogin? Nu m-am gândit. Numai puţin, să găsesc pasajul. carte. Da, iată-l. „Frumuseţea rasei greceşti iatât de vestită şi călătorii se aşteaptă aşa de hotărât să găsească în Grecia familia Venerei de la Milo, încât se cred traşi pe sfoară când intră în Atena. Ateniencele nu sunt nici frumoase, nici bine făcute. În tot oraşul nu vezi decât sluţenii cu nasul cârn, cu picioarele lateşe, cu talia informă.” Probabil a vrut să spună nas coroiat, sau poate e o

137

greşeală de traducere; picioarele însă sunt frumoase; aici greşeşte. Sinceră să fiu, am observat şi eu, dar – femeie fiind – nu m-am pronunţat, de teamă să nu fiu greşit etichetată. Mă întreb însă: femeile din Grecia antică erau frumoase? Adică aşa după cum sunt înfăţişate în artă? Categoric, NU. Este calitatea artiştilor. Ei au inventat frumuseţea, ca ceva abstract. Noi ne-am însuşit-o şi am construit pe baza ei noile tipare. În înfăţişările mai vechi – nu numai ale grecilor, ci ale artiştilor de peste tot, inclusiv cele româneşti – femeile sunt reprezentate cu şoldurile şi sânii foarte mari, ca simboluri ale maternităţii. Grecii au inventat frumuseţea, bazată pe simţul proporţiei. Trebuie să trag de aici concluzia că, între timp, omenirea a abandonat obiectivul general al lumi vii: perpetuarea speciei? Criteriile estetice nu mai urmăresc sănătatea fizică? Selecţia naturală nu mai funcţionează? Selecţia naturală funcţionează, dar după alte criterii. Aptitudinile intelectuale spre exemplu. Astăzi, nu mai este apreciat atletul cu muşchi, ci afaceristul mic, gras şi chel. Evident, nu putem pretinde că acestea ar fi caracteristici estetice, deci estetica nu mai este un 138

criteriu de selecţie. Femeile se îmbracă după gustul lor şi nu al bărbaţilor. Sunt preocupate de modă, pe care o discută cu ardoare între ele iar rezultatul nu este de natură să-i atragă pe bărbaţi. Ba, uneori, parcă dimpotrivă, fac totul pentru ca să-i respingă. Spre exemplu, ideea pantalonilor şi fustelor cu talie joasă. Pe lângă distrugerea proporţiilor, efectul este oribil: segmentarea şoldurilor în două şunci dizgraţioase. Nu numai că orice apetit sexual este distrus, dar îţi dispare şi pofta de mâncare. Teoretic, îmbrăcămintea ar trebui să pună în valoare calităţile purtătoarelor şi să le ascundă pe cât posibil defectele. Pentru unele femei însă, doar moda contează, chiar dacă asupra lor efectul este negativ. Iar moda o stabilesc conclavele de femei, printre care se insinuează câte un homosexual, ridicat la rang de specialist designer, de „stilist”, preocupat parcă să-şi bată joc de sintagma „sexul frumos”. Cum aţi ştiut că sunt de aceeaşi părere? Presupun că nu riscaţi asemenea afirmaţii în faţa oricăror femei? Odată cu vârsta îţi poţi permite mai multe.

Gândurile ambilor alunecau către subiecte mai generale, greu de dezbătut într-o discuţie 139

uşoară. Ce este estetica? Cum evaluăm frumosul? Spre deosebire de vechii greci, pentru care idealul era în stabilitate, omul modern este preocupat de mişcare. Pentru grec, perfecţiunea se afla în natura imuabilă, în timp ce pentru omul modern, perfecţiunea este un ideal către care tinde şi speră să-l atingă în viitor, dar el se deplasează mereu înainte, astfel că nu există nici o posibilitate să fie vreodată atins. Pentru prezent, ceea ce contează este mişcarea, devenirea. De aceea, noul îl atrage, chiar dacă nu este mai frumos decât cel vechi, adică opusul aspiraţiei grecului, care avea ca obiectiv realizarea aceluiaşi lucru, dar mai frumos decât îl făcuse în trecut. Dacă pentru omul modern caracteristică este muzica, care înseamnă mişcare, pentru grecul din antichitate sculptura este cea care îl caracterizează. Femeile din antichitate nu erau mai frumoase decât cele de azi, ceea ce susţine aserţiunea conform căreia artiştii greci, odată cu armonia, au inventat frumosul. -

Se pare că, pentru grecii din antichitate, frumuseţea era şi ea un mit. Drăguţă remarca! Şi cei de azi? Majoritatea nu ştiu aproape nimic din mitologie, iar poezia nu-i caracterizează în nici un fel. Ei se gândesc doar la bani şi cum să-i fraierească pe alţii. Dar, nu vă iert până nu citesc şi un alt pasaj din carte. Nu de altceva, dar acum se spune 140

despre români că sunt hoţi. Ei bine, grecii le-au fost profesori. Ascultaţi: „În Grecia sunt mulţi tâlhari. . . Chiar ţăranii se fac tâlhari, pentru câteva săptămâni, când ştiu că e de făcut vre-o ispravă bună, după care se întorc înapoi la ţarina lor. Un francez, locuitor din Atena, îmi poveste că într’o zi servitorul lui se apropiă de dânsul c-un aer sfios, tot învârtindu-şi pălăria în mâni: o Ai ceva să-mi spui? - îl întrebă el. o Da, efendi, dar nu ’ndrăznesc. o Îndrăzneşte totuşi. o Efendi, aşi vrea să mă duc o lună în munţi. o În munţi! Şi ce să faci?… o Să mă mai dezmorţesc, efendi, să nu vă fie cu supărare. Am ruginit aici. Sunteţi în Atena o droaie de civilizaţi – n’o spun cu gândul să vă jignesc – şi mi-i frică să nu mă stric în mijlocul dumneavoastră. Excepţional ! Autorul nu spune, dar este evident că omul nu pleca să-şi dezmorţească picioarele. În Atena, el prinsese vestea unui transport sau a deplasării unor oameni bogaţi, tocmai buni de tâlhărit. E clar. Cunoştea traseul, ştia locul şi timpul potrivit să-i atace, probabil împreună cu tovarăşii lui.

141

Este interesant şi apelativul „efendi”, deşi se adresa unui francez. Cuvântul este din limba turcă. Asta înseamnă că grecii nu aveau printre ei persoane cărora să li se adrese reverenţios; nu aveau un cuvânt pentru „dumneavoastră”, sau chiar dacă a existat în greaca veche, el nu se mai afla în vocabularul curent al oamenilor acelor timpuri. Hotărât lucru, cartea este instructivă. Într-adevăr! Interesant că din gloria trecutului, despre care am învăţat la şcoală, n-a rămas nimic, în schimb, cele rele, despre care ne dăm seama cu judecata omului matur, constatăm că s-au perpetuat până azi. O constată francezul puţin după dobândirea independenţei, dar o vedem şi noi, azi. Deşi Grecia face şi ea parte din Uniunea Europeană, este foarte diferită de celelalte ţări, cel puţin faţă de Franţa şi Italia, pe care le-am văzut eu. Chiar şi faţă de România, pe care o ştiu eu. Despre gloria pierdută a antichităţii nici nu ştii ce să spui. Poate că prezentarea ei de către profesori este unilaterală. Pretenţia grecilor de a fi continuatori ai celor din antichitate mi se pare a avea tot atâta justificare ca cea a arabilor de 142

a fi urmaşi ai vechii civilizaţii egiptene, deşi o civilizaţie arabă a existat în Evul Mediu, şi ea însă fără vreo legătură cu Egiptul antic. Despre ce s-a întâmplat după dobândirea independenţei Greciei am însă câteva explicaţii. Prima este aceea că au rămas fără intelectuali. Sub ocupaţie turcească, capitala era la Istambul şi intelectualii greci – atâţia câţi erau – se aflau tot acolo. Atena era un sat şi alte orăşele – dacă le putem numi astfel – nu erau cu mult mai mari. Încă din timpul Războiului de independenţă, aceşti câţiva intelectuali au fost acuzaţi de colaboraţionism şi consideraţi trădători ai neamului. Parte din ei au rămas la Istambul, dar cei mai mulţi au plecat oriunde în lume, în nici un caz în Grecia. Nu numai atât: însuşi statul grec le-a interzis accesul la guvernare şi nu numai, ci în orice funcţie administrativă, oricât de mică. Nu este opinia mea. Este Legea din 3-4 februarie 1884, prin care grecii au exclus participarea în administraţie a celor care nu erau născuţi în teritoriul existent în acel moment al proaspăt înfiinţatului Regat al Greciei. Este lege; legea guvernului grec. Ori, teritoriul Greciei de atunci nu numai că era cu mult mai mic faţă de cel actual, dar era lipsit aproape complet de instituţii de 143

cultură. Erau la vremea aceea mai mulţi intelectuali greci în România decât în Grecia. Chiar aşa? Da, da, aşa cum spun. Vorbesc de intelectuali autentici. Se pare că grecii urăsc tot ceea ce simt că le este superior. Şi-au ucis chiar şi primul preşedinte de după dobândirea independenţei. Pe Kapodistria. Adevărat! Aţi spus „în primul rând”. Există şi un al doilea rând? Da, există chiar mai multe, dar cel mai important este ajutorul primit aproape permanent din Occident. Ajutor prost folosit. În loc să pună bazele unei economii, care să producă venituri şi bunăstare, ei au dat banii unor oameni care nu ştiau ce să facă cu ei. Şi-au părăsit oile, bărcile şi casele – aşa sărăcăcioase cum erau – şi s-au mutat în oraşe, unde aşteaptă alte ajutoare, fără să facă nimic, fiindcă nici nu se pricep la nimic din ceea ce ar putea face un orăşean. Mulţi dintre cei care lucrează aici sunt străinii: albanezi şi mai ales cei veniţi din Europa de est, după destrămarea U.R.S.S.-ului. Criza de care se plâng ei nu este una economică. Este o criză etică. S-au împrumutat şi nu

144

concep că ar trebui să restituie împrumutul. Vor doar alţi bani. Se plâng de lipsa banilor, dar fiecare familie are câteva maşini, au locuinţe spaţioase, nu le place să muncească îşi petrec toată ziua prin cafenele. Nu numai ziua; chiar şi o bună parte din noapte. Vecinii noştri au doi copii mici. Aseară, după ce am venit de la un spectacol, copii vecinilor încă se jucau, deşi era trecut de ora 1 noaptea. Nu era pentru prima dată. Este în programul lor zilnic să se culce foarte târziu. Se obişnuiesc de mici astfel, deşi nu cred că este folositor pentru formarea viitorului adult, în ceea ce priveşte adâncimea puterii lor de judecată. Am experienţa anilor de studenţie, când nu puteam să învăţ după ora 9 seara. Confirmarea mi-a furnizat-o soţia, spunându-mi acelaşi lucru. Mai târziu, am crezut că îmi creşte agerimea seara, pentru că dimineaţa eram obligat să mă trezesc mai devreme decât ceasul meu biologic şi eram somnoros până pe la ora nouă. Am încercat atunci să-mi schimb programul: mă culcam după masă, şi încercam să dorm cât mai mult, astfel încât să pot prelungi programul până târziu după miezul nopţii. Îmi propusesem să realizez un studiu profesional, pentru care aveam nevoie să nu fiu deranjat. Reuşisem 145

aproape să inversez ziua cu noaptea. Am constatat însă curând că eficienţa muncii mele era mult sub cea normală. Deşi se părea că sunt în depline facultăţi mintale şi randamentul meu era foarte bun, analiza rezultatelor mi-a arătat că ele erau cu mult mai slabe, în comparaţie cu ceea ce realizam în mod normal în timpul zilei. În plus, nu am avut nici o idee novatoare. Tot ceea ce făceam noaptea era doar execuţia ideilor elaborate în cele câteva ore din timpul zilei. Pe greci nu dragostea de muncă îi face să se culce târziu. Dimpotrivă! Se invocă deseori căldura, pentru a scuza lenea locuitorilor din teritoriile cu climă caldă. Argumentul poate fi adevărat în zonele ecuatoriale; nu ştiu, n-am fost niciodată acolo. El nu este justificativ însă în cele cu climă temperată. Sunt de doi ani în Grecia şi pot face o comparaţie cu România. În ambele ţări, lunile iulie şi august sunt cele mai călduroase. Aproape la fel de călduroase. Explicaţia este simplă: în România clima este continentală, în timp ce în Grecia ea este una temperată. Diferenţa de temperatură dintre vară şi iarnă este mare în România şi mică în Grecia. Termometrul nu depăşeşte 40 de grade Celsius decât extrem de rar, atât în 146

Bucureşti cât şi în Atena. În plus, umiditatea face ca disconfortul să fie cu mult mai mare în Bucureşti, în comparaţie cu Atena, unde nu plouă aproape niciodată în timpul verii. Independent de aceste consideraţii, s-ar putea considera că celelalte zece luni ale anului sunt bune pentru muncă. Asta pentru cei ce nu ştiu ce înseamnă iarna în România, cu viscol şi temperaturi sub minus 20 de grade Celsius, în timp ce în Atica temperatura nu coboară sub zero grade. (Multe instalaţii de apă sunt executate în exterior, pentru că apa nu îngheaţă niciodată.) Disconfortul căldurii excesive este mai uşor de suportat decât cel al frigului prelungit. Dacă am accepta aceeaşi logică pentru justificarea lenei, am ajunge la concluzia că, în România, doar câteva luni din an sunt bune de muncă, în rest fiind prea cald, prea frig sau plouă excesiv. Grecii, în schimb, dacă ar pleca în concediu pe timpul celor două luni de caniculă, tot le rămân zece luni excelente pentru muncă. S-ar zice că pe greci i-a părăsit Minerva. Ha, ha, zeiţa înţelepciunii la romani. Nu ştiu dacă i-a însoţit vreodată, dar odată cu adoptarea Creştinismului sigur i-a abandonat. „Şi de-ar avea chiar piatra’nţelepciunii, / Mă tem că pietrei i-ar lipsi’nţeleptul.” 147

??? Sunt versurile lui Goethe. Faust. Nu se gândea el la greci, dar se potriveşte. *

* *

La o întâlnire cu Irina, Costel scoate bucuros o hârtie din buzunar şi anunţă: - Am mai scris ceva. Nu este chiar un eseu; doar o constatare. - S-auzim. Apropo, în cartea prietenului tău, cea pe care mi l-ai dat-o săptămâna trecută sunt câteva greşeli de dactilografiere. - Le-am văzut şi le ştie şi el, dar acum cartea este deja tipărită. - Ar putea să lipească o erată în cărţile încă nedistribuite. - Erato era muza poeziei erotice la greci. Nu cred să vrea să-şi compromită propria lui lucrare. Dar iată eseul meu. „În urmă cu câteva zile, m-a surprins afimaţia unui român, atenian mai vechi decât mine, conform căreia grecii consideră că un apartament este cu atât mai valoros cu cât etajul la care este situat se află mai sus. De atunci, eu stau şi cuget, încercând să găsesc justificarea acestei credinţe. De stat nu prea am timp, dar sper totuşi să pot cugeta, deşi nu sunt tocmai 148

sigur că ceea ce-mi trece mie prin minte acum sunt chiar cugetări. Eu, păstrător al mentalităţii româneşti, consideram că etajul 1 sau 2 sunt ideale. Parterul este exclus din motive evidente, iar nivelele superioare sunt cu atât mai dezavantajoase, cu cât se află mai sus. Urcuşul la etajul nouă, spre exemplu, atunci când liftul este defect, semănă cu o excursie pe munte, ceea ce, pentru o persoană în vârstă poate fi doar o amintire din tinereţe. Ultimul etaj are în plus dezavantajul tavanului insuficient izolat termic, cu toate neplăcerile ce decurg de aici, fără a mai vorbi despre infiltraţiile de apă de ploaie şi zăpadă.” „De ce concepţia grecilor este diferită? O confirmare a preferinţei grecilor pentru ultimul etaj aveam s-o aflu din blocul în care am locuit până să mă mut unde stau acum. -

Fac o precizare, poate nu ştii. În Atena eu am venit primul; părinţii au venit mai târziu, la sugestia mea. Până să vină ei, am stat într-o garsonieră. Ei spuneau că au venit în Grecia pentru climă. Pensionari şi reumatici fiind, nu mai sunt obligaţi să stea în climatul rece şi umed din Braşov. Aşa este; eu le scriam că aici e soare şi cald şi ei comparau cu ploile de acolo. Apropo, ştii de ce se numeşte garsonieră? ???

149

Vine din franţuzescul „garson”, adică ceva pentru băieţi, unde să-şi aducă iubitele. Iubitele de-o noapte. De-o noapte, sau de-o oră. Pentru asta au nevoie doar de o masă şi un pat. La ce trebuie masă? Poate un scaun. Scaun? Pentru ce? Să-şi pună hainele pe el. Hai să-ţi citesc mai departe.

El, blocul, a fost construit, adică finanţat, de către o familie ce şi-a rezervat ultimul etaj, unde locuieşte şi acum. Restul apartamentelor lea vândut. Presupun că au avut grijă ca izolaţia tavanului să fie perfectă. Rămâne dezavantajul urcuşului, în ipoteza că liftul se defectează. Am locuit doi ani acolo, şi acest lucru nu s-a întâmplat. Asta mi-a adus aminte de replica unui neamţ, la întrebarea mea „Cum se descurcă, dacă un anume mecanism nu funcţionează?” Era vorba despre un automatism banal, introdus în activitatea domestică, a cărui întrerupere ar provoca disfuncţionalităţi grave. Răspunsul neamţului, după ce a depăşit surpriza provocată de întrebarea mea, a fost: „Cum să nu funcţioneze, din moment ce a fost construit pentru a funcţiona?” Ipoteza i s-a părut absurdă, iar întrebarea mea o jignire la logica lui. Întreaga discuţie ce a urmat între noi a fost marcată de suspiciunea lui că eu încerc să-l iau peste picior.

150

Grecii însă nu sunt nemţi. Dintre popoarele europene, ei sunt poate cel mai puţin europeni. Da, ştiu, cultura europeană a plecat din Atena, dar e mult de atunci şi, în plus, a plecat fără să lase ceva în urmă. O explicaţie trebuie însă să existe şi ea trebuie căutată în actualitate. În România s-au construit blocuri înalte, asemenea celor din occident, dar – ca în multe alte cazuri – asemănarea era doar o imitaţie. Afişam şi noi pretenţii democratice, dar lipsea democraţia. Vorbind despre imitaţii, îmi amintesc acum o fotografie din revista „China today” (existau asemenea reviste pentru toate ţările comuniste). Modelul fotografiei era cel american: la marile lansări în Cosmos, televiziunile şi revistele arătau imagini cu o sală imensă, plină de calculatore electronice, din spatele cărora specialiştii urmăreau funcţionarea diferitelor aspecte ale acţiunii. La un pupitru central se aflau cei ce dirijau zborul. Fotografia chinezilor arăta o sală asemănătoare, cu deosebirea că pe toate mesele se aflau cuverturi roşii, iar între „calculatoare” nu se afla nici un cablu de conectare. Judecând după picioare, mesele păreau luate de la o cantină muncitorească. Pentru orice specialist, minciuna era evidentă. La întrebarea mea „Cum de chinezii îşi permit o asemenea gafă?”, un coleg mai isteţ mi-a răspuns că revista nu se adresează specialiştilor şi - cum mulţi văd puţini pricep - ea îşi realizează perfect scopul propagandistic. A fost o mică paranteză.

151

Revenind la greci şi la blocuri, explicaţia este mai simplă. Din cauza aglomeraţiei (astăzi, două treimi din populaţia Greciei locuieşte în Atena), ultimii veniţi, mulţi de pe alte meleaguri, s-au mutat în blocuri înalte, gata făcute, dotate cu lifturi funcţionale. Nu le-a trecut niciodată prin minte că s-ar putea să existe disfuncţionalităţi asemănătoare celor din România. Nu pentru că ar fi grecii foarte buni meseriaşi, ci pentru că asemenea investiţii au fost făcute de meseriaşi adevăraţi, veniţi din ţări mai avansate din punct de vedere tehnic, iar lifturile erau, bineînţeles, din import. În ceea ce-i priveşte pe noii locatari, ei au apreciat valoarea apartamentelor în funcţie de privelişte, soare şi gradul de izolare. Evident, la ultimul etaj se pot simţi ca într-o casă izolată, chiar dacă nu direct pe pământ, ci puţin mai sus. Nimeni nu-i deranjează şi apartamentul nu poate fi inundat din neglijenţa celui de deasupra lui. Iată deci că dreptatea este, de această dată, de partea grecilor! În necunoştinţă de cauză, opinia lor se dovedeşte a fi corectă, în timp ce a mea era greşită, tocmai pentru că ştiam ceva. Miar fi prins cu mult mai bine dacă nu aflam.” *

* *

Când se întâlnesc doi români în străinătate, poţi să te aştepţi că vor discuta despre obiceiurile şi mai ales mâncărurile româneşti, deşi problemele cotidiene din ţara în care au imigrat sunt mai 152

stringente. Ianis Ioanidis este grec după părinţi pe care însă nu i-a cunoscut – şi se află în Grecia. Şi-a petrecut însă copilăria, adolescenţa şi parte din tinereţe în România. Are din acest motiv sentimente nostalgice chiar mai puternice decât românii autentici. Familia Popovici oferă pentru Anca şi Irina o masă grecească, deşi cunoştinţele lor în acest domeniu sunt destul de precare. Ianis, invitat frecvent în casa lor, este şi mai puţin cunoscător în ale bucătăriei în general, nu numai a celei greceşti. Gazda, doamna Popovici, îl incită: -

Vrei să-ţi aduci aminte de România? Uite, îţi dau o reţetă de mâncare moldovenească, pe care poţi s-o prepari aici. Și e şi foarte simplă. Desigur! Ascult. Cumperi costiţă afumată. O găseşti în piaţa centrală. Sunt acolo câteva magazine mici, cu produse din ţările Europei de Est, chiar şi din România. Există şi la noi în cartier, la un magazin rusesc. Excelet. Probabil acolo găseşti şi brânză proaspătă de vaci şi smântână, inexistentă în magazinele greceşti. Iei costiţa şi scoţi carnea de pe ea. Nu este obligatoriu, dar e mai bine, mai ales dacă ai dantura mai slabă. Faci o mămăligă… Cu mălai din România. Văd că te pricepi.

153

Sigur că mă pricep. Suntem pe aceeaşi lungime de undă… culinară. Şi ca să-ţi dovedesc, îţi atrag atenţia că ai uitat ceva important. Ce anume? Eu ştiu din România că nu e bine să mănânci pe stomacul gol. Asta e probabil o glumă – intervine Anca, până atunci, mai curioasă decât Ianis să afle o reţetă de mâncare românească. Doar pe jumătate. Românii obişnuiesc să bea o ţuică înainte de masă. Ţuica? Ce-i asta? O băutură alcoolică din prune. Miroase urât, dar e sănătoasă. Bun! Să revin la reţetă. Tot în piaţa centrală găseşti şi mălai din România. Mai ai nevoie de brânză telemea. Din asta poţi să iei de la greci. Este unul dintre foarte puţinele produse la care încă se mai pricep şi chiar le produc. Până n-o vor importa şi pe asta. Costiţa poţi s-o încălzeşti separat, sau o pui direct în mămăliga fierbinte. Mai simplu nici nu se poate. Îţi vei aduce aminte de tochitură, sau de bulz, mai ales dacă pui şi puţin unt. Excelent! Aşa ceva cred că pot să fac şi eu. Sigur poţi. Dacă insişti, s-ar putea ca monumentul pe care-l închini zeului Priap să devină mai impozant. Doamne fereşte! 154

(Priap era zeul fertilităţii şi al virilităţii. Ironia se referă la bărbaţii cu abdomenul pronunţat.) *

* *

„Virtute et labore” este un dicton latin. Ar trebui găsit opusul lui, pentru a-i caracteriza pe greci. Ca orice popor, atât romanii, cât şi turcii otomani, au avut calităţi şi defecte. În aproape două mii de ani de dominaţie străină, romană şi turcă, ne-am fi aşteptat să regăsim la greci măcar o parte din caracteristicile ocupanţilor. Nu că şi-ar dori, dar unele lucruri sunt molipsitoare. Cel supus nu-şi doreşte să fie aidoma cu cel care îl supune. Dimpotrivă; îl urăşte. Îi urăşte în primul rând calităţile. Ar vrea să poată proceda ca el, să stăpânească, dar nu să aibă aceleaşi calităţi. Se ştie că cei mai aspri şefi sunt cei care cândva au cunoscut oprimarea. Ei nu vor deveni niciodată buni conducători, tocmai din cauza urii ce li s-a sădit în suflet; vor fi doar aspri, duri cu subalternii, gândind întotdeauna negativ şi rareori pozitiv. Grecii nu au luat nimic nici de la romani şi cu atât mai puţin de la turci, pe care îi consideră şi azi duşmanii lor. Deşi turcii le-au respectat credinţa şi bisericile creştine sunt toate în picioare şi azi, după dobândirea independenţei, grecii au distrus toate moscheile.

155

Acum îi urăsc chiar şi pe albanezi, care vin să muncească în locul grecilor pentru salarii de mizerie. Copiii lor însă merg la şcolile greceşti, învaţă bine şi, după absolvire sunt preferaţi de către angajatori pentru calificarea lor, mai bună decât a foştilor lor colegi greci. Dacă a fi muncitor este o calitate, atunci ea nu este dorită. Singura salvare a grecilor din criza în care se află este renunţarea la ideea că vor fi salvaţi de către alţii. Nici un popor dintre cele care au fost excesiv ajutate nu s-a ridicat ci, dimpotrivă, s-a degradat. Proverbul „Dacă vrei să ajuţi pe cineva, nu-i dai un peşte; îl înveţi să pescuiască” este pentru Grecia de azi mai valabil ca oricând. Din păcate, ei nu vor să înveţe. Criza lor nu este una economică ci una morală, etică. Pentru creştere economică sunt necesare investiţii, investiţiile au nevoie de investitori, iar investitorii de încrederea că iniţiativa lor va da roade. Cu proteste, greve, corupţie şi atitudine refractară faţă de muncă, investitorii potenţiali sunt alungaţi, economia decade, adică exact ce se întâmplă acum în Grecia. Grecii sunt oameni pasionali. Asta poate fi o calitate, dacă este bine folosită. Acest „dacă” este de fapt cheia rezolvării, fiindcă din pasiune, „pathos” (πάθος) se cade uşor în greşeală „lathos” (λάθος). Cineva a spus: „Oricât de întinat ar fi trecutul, viitorul este imaculat”. La greci e puţin diferit.

156

* *

Anca notează în jurnal Dat fiind clima deosebit de favorabilă a Atenei, aş fi crezut că toată lumea este sănătoasă. Şi totuşi, multe persoane în vârstă au sechele de rahitism, suferă de reumatism, au picioarele deformate, cu monturi şi multe altele. Femeile sunt în special afectate, probabil pentru că ele stau mai mult în casă, în timp ce bărbaţii freacă komboloiul pe stradă sau joacă table prin taverne. Cauza, după cum spune şi domnul Popovici, este zgârcenia. Izolaţia locuinţelor este precară şi fac economie la încălzire. Pardoselile sunt reci, din marmură sau imitaţie. Covoare pun doar iarna. Vara le scot, să nu se uzeze. Au chiar şi două zile tradiţionale pentru pus şi scos covoarele toamna şi respectiv primăvara. ... Deşi are o mică statuie pe litoral, de fapt un basorelief, nu ştie nimeni dintre cei pe care i-am întrebat cine a fost acest Fáliro. Monumentul dedicat lui înfăţişează un tip cu barbă ondulată (în sculptură, toate bărbile sunt ondulate), sub care se află o barcă cu multe vâsle, asemănătoare cu cele din cărţile de mitologie şi specifică navigaţiei de dinainte de apariţia vaselor cu pânze. Palaiό înseamnă vechi şi cum există şi un Neo Fáliro, mam gândit că este vorba despre tată şi fiu. Cu asta 157

însă nu am rezolvat dilema, ci dimpotrivă. În loc de unul au apărut doi. Misterul l-am elucidat cu ajutorul Internetului. Fáliro este numele vechiului port, existent din antichitate. Portul Pireus a apărut cu mult mai târziu. ... Într-una din curţile ce se văd din balconul din spate al apartamentului, erau câteva tufe mari - aproape arbori – pline cu flori. Predominau culorile violet şi oranj de diferite nuanţe. Ansamblul lor era deosebit de frumos. Sunt mai multe asemenea curţi; toate blocurile au grădini mai mici sau mai mari, bine îngrijite. Însăşi denumirea de curte este improprie; pe pământul roşiatic iarba este înlăturată şi doar arborii şi tufele sunt îngrijite pentru flori. Ansamblul curţilor de aici formează un mic parc. Am vorbit despre tufele cele mari la trecut, deşi ele există şi azi, dar nu mai sunt mari. Le-au tăiat crengile, deşi erau pline cu flori. În primul moment, constatarea m-a surprins. Erau atât de frumoase… Abia azi am realizat că frumuseţea lor era vizibilă doar de sus, din apartamentul nostru. O mică tufă îşi întinsese braţele până sus, deasupra celorlalte, pe care le acoperea cu flori ca o umbrelă. Florile ei, privind la soare, erau expuse privirilor noastre de la etaj. De jos, se vedea doar o boltă compactă de vegetaţie. Florile nu puteau fi văzute. Acum locul este mult mai aerisit. Tufele se vor reface în scurt timp, dar nu şi florile. Iată cât de mult contează

158

punctul de vedere. Noi vedeam o frumuseţe invizibilă pentru cei ce o creaseră. ... Mândrie patriotică Deşi e luni şi nu este ziua nici unui sfânt, clopotele bisericilor au sunat mai ceva ca la marele sărbători religioase; este 28 octombrie, a doua zi naţională a Greciei. Prima este, bineînţeles, cea de la 25 martie, când episcopul Germanos din Patra a ridicat steagul Greciei, în semn de sfidare a turcilor. Ziua este considerată ca dată simbolică pentru începutul Războiului de Independenţă. 28 octombrie ar putea fi considerată la fel de bine o comemorare. Este ziua când, în 1940, primul ministru al Greciei i-a spus „NU” lui Mussolini, la cererea acestuia de a permite armatei italiene să traverseze Grecia. Este celebrul „Ohi”, de care grecii sunt foarte mândri. În ciuda refuzului, italienii au intrat, dar pentru că grecii au pus mâna pe arme, a fost nevoie de intervenţia Germaniei. Ce a urmat a fost un dezastru pentru Grecia, motiv pentru care spuneam că sărbătoarea ar putea fi considerată mai curând o comemorare, decât un prilej de bucurie, mai ales că nu a folosit nimănui. Pentru greci însă este un motiv de mândrie naţională, fiindcă au avut îndrăzneala de a se opune solicitării unei ţări europene. Cu această ocazie, în fiecare an, se organizează o paradă. Aici, în Palaiό Fáliro ea a început cu câteva autovehicule militare 159

şi a fost urmată de lungi coloane de elevi, purtând mândri steagul Greciei, uneori cu mult prea greu pentru forţele lor. Spectacolul este însă impresionant, iar pe feţele copiilor se citeşte importanţa gestului asumat. Educaţia patriotică este elocventă. ... Au început să apară nori şi pe cerul Atenei, semn că vine toamna. Arată ca nişte bulgări de zăpadă. De obicei se opresc la orizont; îi ţine la distanţă marea. De trei zile însă, profită de întuneric şi avansează în timpul nopţii, dar se împrăştie după venirea soarelui. Astăzi însă, au apărut mai devreme. Pentru ca să evit căldura amiezii, merg la plajă după masă. Îmi fac siesta pe un bolovan, la malul mării şi intru în apă când simt că pepenele îngurgitat la prânz a coborât. Nisipul mă dezgustă, la gândul că pe el vin tot felul do oameni; ba chiar şi animale, care nu se sfiiesc să facă ce n-au făcut pe stradă. Azi însă, norul m-a păcălit. Am plecat de acasă pe cer senin. Din cauza blocurilor înalte, nu vedeam un nor cenuşiu. Abia când am ajuns pe litoral l-am văzut. Era ameninţător, dar destul de mic. Mi-am zis că – dacă e să ploaie – voi sta în apă până trece. El însă, nu înainta decât foarte încet. Într-un târziu, am intrat în mare. Era, oricum, timpul pentru prima baie. Abia atunci, norul a început se mişte mai viguros, dar nu pentru a traversa „cerul meu”, ci pentru a 160

se lăţi, ca o pată de lichid pe o suprafaţă plană. Mi-am dat seama că procesul va dura, aşa că miam întrerupt distracţia şi am plecat spre casă. Era şi timpul, pentru că, pe ultimii metri, m-a picurat puţit. Era un nor rău. N-a plouat mai mult, probabil pentru că nu avea suficientă „muniţie”. Şi-a adunat însă tovarăşii şi, după câteva ore a plouat cu adevărat. A fost prima ploaie de toamnă. Scurtă. ... Cu şirurile de vapoare ce se văd la orizont, aşteptând intrarea în port, golful seamănă cu o liră antică, pe care, deşi cam lent, se mişcă degetele celei ce cântă. Cu puţină imaginaţie, pot auzi chiar şi melodia. Poate că nu este tocmai cea din antichitate! Cu siguranţă nu e! E ceva pe înţelesul meu, aşa cum îmi imaginez eu că ar fi putut suna instrumentul mângâiat de o fiinţă diafană. Nu are nici o importanţă faptul că lucrurile se petreceau cu totul altfel. Ne imaginăm trecutul aşa cum ne place nouă. ... Din balconul apartamentului nostru se văd doi arbori cu frunze căzătoare: unul în stânga şi celălalt în dreapta. Acum, în 21 ianuarie, după câteva ploi şi – mai ales – rafale de vânt, aproape că s-au dezgolit. Cel din stânga mai are doar câteva frunze arămii. Privite de sus şi proiectate pe fondul verde al vegetaţiei din jur, dau culoare 161

peisajului, altfel, monoton. Cel din dreapta este mai conservator: îşi păstrează frunzele uscate – de un maro-roşcat – în timp ce ultimele supravieţuitoare sunt galben deschis. Nu ştiu ce părere au atenienii despre asemenea colorit. Mie îmi provoacă nostalgii, dar îmi trec repede, mai ales că nu pot să ignor admiraţia faţă de dragostea pentru verdeaţă şi flori a localnicilor şi – mai ales – pentru perseverenţa cu care le cultivă într-o climă ostilă şi pe un sol . . . mai mult piatră. Iarna în Atena seamănă cu luna octombrie de la noi, unde – dacă este o toamnă frumoasă prima jumătate a lunii este chiar foarte frumoasă, cu acel colorit specific al arborilor, ce dispare odată cu căderea frunzelor, după care încep ploile. Coloritul este oricum frumos, iar dacă plouă, chiar şi mai frumos. Asta în State. În Atena, doar ploile îmi amintesc de clima de acasă, fiindcă doar puţini arbori îşi pierd frunzele aici, suficient însă pentru a-mi stârni unele nostalgii, sau să le zicem mai optimist amintiri. ... O uşoară corecţie. Frunzele maro-roşcat din pomul din dreapta nu sunt frunze. Abia a doua zi, când am trecut pe sub el, am fost mai atentă şi am observat că erau păstăi uscate. ...

162

Deşi domnul Popovici nu pare să fie tocmai credincios, discută cu aprindere subiecte religioase. Aseară m-am lăsat prinsă şi eu într-o asemenea discuţie. Cain şi Abel au oferit Domnului daruri din produsele muncii lor. Domnul a apreciat darurile lui Abel, păstor, dar nu şi pe ale lui Cain, agricultor. Drept urmare, Cain l-a ucis pe Abel. Greşeala este deci a Domnului; el este autorul moral al crimei, prin lipsa lui de tact. Eu am considerat întotdeauna Biblia ca o carte de înţelepciune, în care nu povestea contează, ci morala ei. În această poveste însă nu se află nici o morală, motiv pentru care caut o explicaţie. Fiind scrisă în perioade diferite de timp, ca o colecţie de vechi povestiri, învăţăminte şi relatări ale unor fapte autentice, Biblia conţine texte a căror semnificaţie şi interpretare trebuie adaptate momentului. Rezultă de aici, că unele paragrafe, ne mai fiind de actualitate, ar trebui, fie eliminate, fie explicate în contextul în care a avut loc întâmplarea. În cazul crimei lui Cain, cred că textul a fost conceput pe vremea când triburile de evrei erau încă nomade, în curs de cucerire a unor teritorii ocupate de popoare deja stabilizate, care se îndeletniceau cu cultivarea pământului. Aceştia erau deci cei împotriva cărora evreii luptau, iar luptătorii trebuiau să creadă că Dumnezeu îi preţuieşte pe evrei şi nu pe potrivnicii lor, agricultori. Este o ipoteză ce poate explica includerea poveştii în doctrina religioasă a timpului. 163

Actualizarea din când în când a Bibliei trebuie făcută indiferent dacă ne situăm pe poziţia credinciosului sau a necredinciosului. ... Am crede că popoarele care au creat o civilizaţie şi au făcut istorie sunt mai înţelepte. Au fost, poate! Privindu-le astăzi, constatăm că nimic nu s-a păstrat. Dimpotrivă, cu cât au fost mai sus, cu atât mai jos au coborât iar urmaşii sunt epigoni fără cultură. Contează doar ce au transmis altor popoare, mai puţin inovatoare, dar mai bune păstrătoare. ... De câteva zile, în blocul de vizavi, s-a mutat o familie de tineri. Pe balcon se văd două biciclete. Ele sunt pentru jogging. Grecii nu circulă pe biciclete. Ar fi imposibil, datorită aglomeraţiei, iar piste speciale pentru biciclişti nu există. Chiar şi trotuarele sunt improprii: prea înguste şi întrerupte de pomi, stâlpi şi tot felul de obstacole, încât chiar şi circulaţia pietonală este dificilă. Mai văd şi un câine mare, care latră gros. Nu sunt o admiratoare al celor ce se declară iubitori ai animalelor de casă şi prefer un câine adevărat faţă de unul – fie şi drăgălaş – dresat să ţină locul unui partener de viaţă, pentru cei ce nu şi-au găsit persoana potrivită. Una peste alta, nu ştiu de ce, am un plus de simpatie pentru această tânără familie. Rămâne să 164

elucidez dacă la baza sentimentelor mele – fie şi provizorii – stă câinele sau faptul că sunt tineri. Eu, care nu mai sunt tocmai tânără, mă întreb dacă simpatia pentru tineri este o calitate sau un defect. De ce ar fi un defect, nu ştiu. Se pare că întrebarea nu are rost! Dilema mea era valabilă până acum câteva minute; tocmai am constatat că el cântă la vioară. Are şi note. Până să deschid calculatorul să notez evenimentul, i-a venit un musafir, probabil un coleg, şi acum cântă amândoi . . . atunci când nu vorbesc. Nu-i acuz; grecii nu se pot abţine: vorbesc aproape permanent. Aceşti doi tineri, însă, din când în când cântă. Nu aud ce şi cum o fac, văd doar că citesc aceeaşi ştimă. Şi mai văd câinele, care dă din coadă, ceea poate fi un indiciu în favoarea muzicii lor. ... Dansurile spaniole îi caracterizează destul de bine şi pe greci: pasionali, impulsivi. Spre deosebire de spanioli, grecii sunt mai lenţi, chiar foarte lenţi. Mişcarea est voit înceată, pentru ca în pasul următor să poată concentra întreaga energie acumulată. Vor, parcă, în acea fracţiune de secundă să strivească tot ce nu le-a plăcut în viaţă şi să se ridice deasupra. Acum, tocmai se transmite la radio o melodie, care mi-a sugerat această idee. Nu ştiu cum sunt spaniolii, dar pe greci am început să-i cunosc destul de bine.

165

Muzica grecească, nu mi se pare deloc că iar caracteriza în vreun fel. Da, ştiu, nu mă pricep de fapt prea bine nici la muzica nici la psihologia oamenilor. Dar tocmai de aceea am dreptul la opinie, ceea ce un profesionist nu şi-ar putea permite. El trebuie să ştie totul „ca la carte” şi, de aceea, recită tot de-acolo. În muzica grecească există câteva categorii foarte diferite. Cea pe care o cunoaştem noi, în State, şi ne place este cea de sub influenţa Italiei, aşezată pe fundamente greceşti. Pe lângă ea, există cea de sub influenţa turcilor, cu mult mai puţin gustată, cel puţin de către mine. Muzica grecească populară autentică seamănă cu cea bisericească: un şir nesfârşit de lamentaţii, greu de suportat. Ceea ce nu poate fi trecut cu vederea este preocuparea grecilor pentru muzica originală. Uneori bună, alte ori mai puţin bună, este oricum un domeniu în care patriotismul are efecte pozitive. Am auzit acum câteva secunde expresia „muzikis zootehnias” sau cam aşa ceva. La postul de radio pe care îl ascult, între două piese vorbeşte cineva. Este un post cultural, de la care se face educaţie muzicală la modul cel mai serios. (Pentru asta, cei care administrează acest post merită toată stima.) Bineînţeles că nu este vorba despre vreo muzică zootehnică, dar urechile mele de necunoscătoare a limbii greceşti îşi permit să confabuleze liber. A început o melodie italiană şi presupun că „zo” vine de la vioi, vivace sau ceva asemănător. 166

... Nu ştiu dacă fulgii, pe care i-a văzut Irina ieri, erau adevăraţi sau doar picături mai mari de apă, dar azi dimineaţă am văzut cu ochii mei o ninsoare în toată legea. Ce-i drept, şi temperatura a coborât la doar 5 grade. De la fereastră, fulgii duşi de vânt dădeau aspectul unui mic viscol. A durat cam 10 minute, după care a ieşit soarele. Tot cam 10 minute. Cum norii aleargă pe cer, vremea a fost schimbătoare toată dimineaţa. Asta aici, pe malul mării. Pe dealurile din apropierea Atenei se pare că s-a depus şi un strat foarte subţire de zăpadă. Atmosfera nu este clară şi nu pot să-mi dau seama prea bine. Partea aproape nostimă au realizat-o două persoane, care făceau baie în mare. Or fi fost mai mulţi, dar doi am văzut eu, când am ieşit să vedem valurile mării agitate de vânt: un bărbat înota şi o femeie tocmai ieşise din apă şi se îmbrăca, nu foarte grăbită. Sunt persoane care se ambiţionează să facă baie în mare în fiecare zi, indiferent de condiţiile atmosferice. ... La ora 18 bat clopotele bisericii din apropiere; sună chemarea la rugă, moment în care atenienii se îndreaptă cuminţi către cafenele. (Cuminţenia lor se estompează brusc atunci când găsesc pe cineva dispus să-i asculte.) Încetarea „rugii” nu este anunţată, deoarece fiecare rezistă 167

cât poate; unii reuşesc mult după miezul nopţii, când şi clopotarul a adormit. ... Lunea curată Am fost surprinsă astăzi să constat că, în Atena, unele magazine erau închise. Nu ştiam să fie vreo sărbătoare, dar de la greci te poţi aştepta la orice, mai ales că în materie de sărbători sunt specialişti. Am aflat că este „Lunea curată”. Bineînţeles că prima interpretare a fost de zi a curăţeniei. O singură zi pe an pentru curăţenie pare totuşi cam puţin. Poate pentru curăţenia de primăvară. Înseamnă că ar mai trebui să fie şi una de toamnă. Prea multe presupuneri strică, aşa că am apelat la surse oficiale. Am aflat astfel că sunt două sărbători de Lăsata secului, şi nu una, aşa cum credeam eu: de carne şi de brânză. Adevărul este că nici Lăsata secului nu era o noţiunea prea clară pentru mine. Înseamnă o perioadă de restricţii la mâncare, aproape de foamete, precedată însă de un chef pe măsură. (Să aibă omul rezerve) Rezultă de aici două interpretări pentru „Lunea curată”. Una preoţească, de zi a curăţirii sufleteşti şi a doua, mai puţin religioasă, de curăţenie în sens laic, după cheful din ziua precedentă, deci tot o zi a curăţeniei. Printre obiceiuri, există unul foarte drăguţ, deşi nimeni nu-i cunoaşte semnificaţia: înălţatul zmeilor. O explicaţie totuşi există: în acest sezon, bate frecvent vântul, absolut necesar pentru un 168

spectacol frumos al zmeilor. Sute de asemenea obiecte zburătore brăzdează cerul, mai ales pe litoral. Tehnologia modernă a realizat şi fire subţiri şi rezistente, astfel că unele se ridică la peste 100 de metri. A fost frumos. Foarte frumos. Am avut parte şi de o scenă deosebită. Imediat ce am ieşit la plimbare, după primii metri am văzut o pereche de tineri – aproximativ 25 de ani – care se chinuiau să-şi recupereze zmeul, încurcat în sârmele liniei de tramvai. La ea se vedea dorinţa de a recupera obiectul, iar la el dorinţa de a-i fi ei pe plac. Amândoi aveau un zâmbet plăcut, ceea le sporea simpatia cu care erau priviţi de către toţi trecătorii. Noi, eu şi Irina, ne-am continuat plimbarea pe faleza de circa un kilometru, cu pauze destul de mari, admirând performanţele unora şi străduinţele altora. Deşi cerul era în general închis, soarele reuşea să-şi strecoare razele printre nori doar deasupra litoralului, parcă special pentru a lumina zmeele şi marea, de un verde neaşteptat de deschis. Valurile înspumate - destul de mari pentru Marea Egee, unde mulţimea insulelor împiedică deplasarea lor – erau puse în evidenţă. La întoarcere, i-am găsit pe cei doi tineri în aceeaşi poziţie. Între timp un tramvai se oprise, deşi putea trece liniştit. O biată aţă nu putea să-l stânjenească cu nimic. Amabilitatea vatmanului ar fi fost intens apreciată dacă aşteptarea nu ar fi durat cu mult peste limitele acceptabile ale celor mai răbdători călători. Acum, tramvaiul era gol. Toţi călătorii coborâseră. Unii probabil aveau treabă. Cea mai 169

simplă soluţie ar fi fost să rupă firul zmeului. Dar nu, tinerii continuau să ţină de sfoară şi să zâmbească, deşi cam stânjeniţi şi puţin obosiţi. Alt tramvai nu a venit, deşi – conform orarului - ar fi trebuit să treacă chiar mai multe. Înseamnă că celelalte au fost oprite în alte staţii, sau chiar la cap de linie. Cum nu aveam nici o treabă, ne-am gândit să rămânem şi să vedem cât de mult poate dura această scenă. Salvarea a fost o maşină a firmei, din care au coborât doi lucrători cu o cange lungă, cu care au dat jos zmeul. În tot acest timp, vatmanul a stat pe scaunul lui, în tramvai. Era şi el probabil ostenit după obositoarea zi de ieri. A avut totuşi o iniţiativă: presupun că el a fost cel care a dat un telefon celor de la firmă, în urma căruia au venit cei doi lucrători. Prima lor manevră a fost să desprindă sfoara de zmeu, spre dezamăgirea domnişoarei. A doua a fost distrugerea completă a OZC-ului (Obiect Zburător Cunoscut). În sfârşit, tramvaiul a plecat. Cei doi au mai rămas câteva minute să contemple momentul, după care au plecat şi ei. Fără zâmbet, păreau mai puţin frumoşi. Am plecat şi noi, cu câteva răspunsuri la întrebări nepuse. ... Deşi se întâmplă rar în Atena, în urmă cu o săptămâna, a plouat. Norii au venit dinspre Olimp, semn că zeii au prevestit intrarea în Postul Paştelui. De atunci însă, din Olimp ne vin doar vânturi. 170

... Astăzi, fiindcă bătea vântul, nu ne-am mai plimbat pe faleză, ci ne-am retras pe o alee din spaţiul de joacă al copiilor, unde am stat pe o bancă. Trebuie să precizez ca acest loc este deosebit de bine amenajat şi dotat, astfel că o singură zi ar fi insuficientă unui copil să încerce toate posibilităţile de joacă ce-i sunt oferite. Privindu-i, mă gândeam că aptitudinile reale ale copiilor pot fi observate între 2 şi 7 ani şi nu la sfârşitul liceului, când sunt influenţaţi de către profesori şi părinţi. Un bun observator poate nota existenţa sau lipsa interesului copilului pentru artă, muzică, dans, dacă este sau nu ordonat, organizat (nu trebuie confundate cele două), sociabil, vesel sau trist, vioi sau apatic, harnic sau leneş, inteligent, tenace, încăpăţânat, robust sau delicat etc. În funcţie de aceste caracteristici ar trebui să i se recomande viitoarea profesiune şi nu după pasiunile părinţilor sau înclinaţiile pedagogice ale profesorilor, pe care întâmplător îi va avea. ... În chiar centrul-centrului Atenei, în Piaţa Syntagma, lângă clădirea Parlamentului, există un copac uscat. Fără răutate, nu mă pot abţine să speculez puţin. Tulpina relativ dreaptă arată parcursul istoric al Greciei până într-un anumit 171

moment, după care unitatea de vederi s-a ramificat şi contorsionat în cele mai ciudate moduri. Interesant este faptul că toate s-au abătut în aceeaşi direcţie. Aceasta este istoria Greciei. A nu se crede că edilii oraşului nu-şi fac bine datoria. Ar fi o acuzaţie nedreaptă. Dimpotrivă, apreciez în mod deosebit eforturile lor de a păstra un oraş bine întreţinut, în ciuda lipsei e civism a locuitorilor. Întrebarea „De ce edilii nu l-au tăiat până acum?” nu poate fi evitată, mai ales că am aflat că se află în aceeaşi stare de mulţi ani. Găsesc un singur răspuns: „le place”. Într-adevăr, deşi imaginea este statică, există parcă o mişcare, sugerată de forma crengilor. Proiectate pe fondul permanent verde al copacilor, creează un ansamblu ce trebuie încadrat într-o estetică ce scapă normelor scolastice şi tocmai de aceea capătă valoare artistică. Da, edilii Atenei au multe asemenea realizări, începând – sau poate culminând – cu varietatea florilor cultivate cu migală pe un sol arid. Chiar mi-ar părea rău să-l taie. ... În ceea ce-i priveşte pe greci, ei ajung la esenţe şi în domeniu culinar: lămâie şi ulei. Indiferent ce pui pe masă, chiar şi surcele, cu puţin ulei şi câteva picături de lămâie devine gustos. (E bine ca surcelele să fie fierte şi răcite în prealabil.) Dacă ai şi câteva măsline, poţi declara că ai avut o masă copioasă. Restul mâncărurilor sunt turceşti. 172

... Vorbind cu vecinul de apartament, un grec în vârstă, despre instalatorul ce urma să efectueze o reparaţie comună, m-a întrebat dacă este grec. Răspunsul meu afirmativ l-a dezamăgit. ... Plaja mării este un izvor formidabil de informaţii. Întâlneşti aici o mulţime de oameni, fiecare cu istoria vieţii lui, fiecare doritor să ţi-o relateze mai mult sau mai puţin înflorit, reflectând tot atâtea psihologii. Eu nu ştiu limba greacă şi comunic mai greu, doar cu cei ce ştiu limba engleză sau franceză. Astăzi, după o discuţie destul de lungă cu o doamnă, am constatat că o alta aştepta să se termine conversaţia noastră, pentru a-şi începe propria-i destăinuire, ce s-a încheiat – spre regretul ei – numai datorită programului de masă, la care trebuia să fie punctuală. Eu am reluat discuţia – singura care mă interesa – cu un domn, născut în Franţa din mamă franţuzoaică şi tată grec, căsătorit cu o japoneză, şi care îşi împarte timpul între Atena, Tokio, Paris şi Grand Cannaria, unde şi-a cumpărat o casă. În Paris şi Atena are câte o locuinţă moştenită, pe care le administrează. Vorbeşte curent greaca, franceza, japoneza, spaniola şi engleza. În tot acest timp, o altă doamnă era impacientată, fiindcă dorea să intre în discuţie cu

173

propria-i biografie. În final, am plecat eu, fiindcă soarele se apropia de orizont şi mi se făcuse frig. Nu înainte însă de a asculta pledoaria unui grec refugiat în R. D. Germană după Războiul Civil, şi care acum, în vizită în ţara natală, făcea propagandă politică comunistă. În majoritatea conversaţiilor, persoanele doresc să-şi justifice evoluţia, să explice de ce viaţa lor s-a desfăşurat astfel şi nu altfel. ... Încerc să sintetizez opinia despre greci, aşa cum i-am cunoscut eu şi cum mi-a fost relatată de alte persoane. Există mulţi greci, pe care i-aş numi „comunişti sentimentali”. Poate că „romantici” ar fi un alt termen; ambii sunt însă cu mult prea blânzi, dar cum altul nu am acum la îndemână, rămân la prima variantă. Unii se auto-declară socialişti, imaginându-şi astfel că nu îşi însuşesc erorile comunismului, afirmând chiar că acesta ar fi bun, dar a fost greşit aplicat. Numai o mare doză de ignoranţă poate suporta asemenea concepţii, însă nu despre ea vreau să vorbesc. Numărul prea mare de greci cu astfel de înclinaţii, şi care abordează aproape orice subiect prin această prismă cere unele explicaţii. O primă cauză poate fi găsită în efectul Creştinismului primitiv, cu mesajul lui de egalitate între oameni. Spre deosebire de Occidentul catolic, unde Creştinismul a fost impus cu sabia de

174

către goţi şi urmaşii lor, pierzându-şi mesajul originar, grecii se pot considera păstrătorii lui. Nu trebuie înţeles prin această afirmaţie că Biserica Ortodoxă ar fi fost mai bună. Ea nu a avut posibilităţile surorii ei; erorile ei sunt de aceea mai puţin spectaculoase – fără Inchiziţie, cruciade şi altele. Ocupată de puteri străine ne-ortodoxe, timp de aproape două mii de ani, Grecia a rămas păstrătoare a unor idealuri, neconfruntate cu viaţa reală. De aceea, ideea de egalitate este aici similară cu anarhia; ea are în vedere doar drepturi, nu şi obligaţii. Din punct de vedere politic, lucrurile stau şi mai rău. După dobândirea independenţei, situaţia nu s-a îmbunătăţit, aşa cum am fi tentaţi să credem, fiindcă cei câţiva intelectuali de pe lângă Poarta Otomană au fost consideraţi trădători ai intereselor naţionale şi îndepărtaţi. Oraşele au fost invadate de oameni fără educaţie, veniţi din munţi şi de pe insule. Beneficiind de ajutoarele primite de la stat, subvenţionat la rândul lui din străinătate, din diferite motive, potrivit politicii timpului, nu s-au străduit să mai facă şi altceva. Educaţia, pe care doar unii dintre ei au primit-o, au folosit-o pentru sporirea averilor personale. Dezastrul a venit însă odată cu al doilea război mondial. Grupele de partizani au fost susţinute financiar de către aliaţi, atât din Vest cât şi din Est. Din păcate, U.R.S.S.-ul s-a folosit de prilej pentru a-şi infiltra propaganda comunistă binecunoscută. Războiul Civil ce a urmat li s-a datorat tot lor şi are ca explicaţie dorinţa mai 175

veche ruşilor de a ajunge la Marea Mediterană. Politica lui Stalin a fost mârşavă, deoarece a subvenţionat pe ascuns luptătorii împotriva guvernului pro-occidental, deşi la înţelegerile anterioare fuseseră de acord ca Grecia să se afle în zona de influenţă occidentală. Astăzi, mulţi greci sunt mai nostalgici decât nostalgicii ruşi, care – cunoscând comunismul pe pielea lor – s-au lecuit. Într-adevăr, este necesară o imensă doză de ignoranţă, pentru a rămâne fidel unei asemenea inepţii.

176

S.U.A. Victor Miron era un luptător. Aşa se formase şi considera lupta ca fiind ceva firesc în societatea omenească şi mai ales în cea a afacerilor. Nu privea concurenţa ca pe un inamic, ci ca pe un adversar într-un joc, chiar dacă nu întotdeauna fairplay. Avea înţelegere pentru ei şi gândea că, dacă ar fi fost în locul lor, poate că ar fi procedat la fel. Neplăcerile, oricare ar fi fost ele, chiar dacă veneau de la ei, nu-l afectau psihologic. Aşa sunt afacerile. Ceea ce-l afecta acum erau necazurile din interior, iar cel care le provoca era chiar Michael, cumnatul lui. Acesta se plictisise de rolul ce-l jucase până atunci şi nutrea ambiţii de om de afaceri. Poate că nici nu era iniţiativa lui, fiindcă – se ştie – de multe ori femeile sunt mai ambiţioase decât bărbaţii, mai ales când executantul este sau ar putea fi chiar soţul. Iar sora mai mare a soţiei lui Victor era o ambiţioasă. Nu suporta faptul că şeful familie era soţul surorii mai mici, iar soţul ei este un om fără valoare. Cât timp era tânăr, frumos şi învingător pe terenul de tenis în faţa altora ca el, se simţea şi ea mândră. Cu timpul însă, tot mai mulţi tineri îi arătau că locul lui nu mai era acolo. Şi dacă nu e acolo, unde să fie? S-au gândit că ce face Victor ar putea face şi el. Ignoranţa a fost de multe ori sursa unor iniţiative, uneori chiar dintre cele mai mari. Deocamdată, şef este Victor acolo, pentru că este acţionarul cu cea mai mare pondere şi pentru că acolo l-a instalat 177

tatăl ei, dar asta se poate schimba, au gândit ei. Priceperea nu intra în calculul lor. Acţiuni au şi ei; doar numărul lor diferă. Ca mulţi alţii, credeau poate că oamenii sunt egali în drepturi, fără să acorde prea multă atenţie detaliului că egalitatea nu se manifestă şi în caracteristicile psihosomatice. Fapt este că la întâlnirile periodice ale acţionarilor – la care nu participase niciodată în trecut – începuse să vină cu regularitate. Că venea, n-ar fi fost nimic. Avea tot dreptul s-o facă. Orice acţionar are acest drept. Putea chiar să şi voteze, ceea ce n-a pregetat s-o facă. Problemele serioase au apărut din ziua în care a început să voteze împotrivă la unele propuneri de-ale lui Victor. Iar unele erau importante. Cu timpul, ajunsese să voteze împotriva a tot ce propunea Victor, fie din ură, fie pentru a-l submina. Votul lui n-ar fi contat prea mult, fiindcă ponderea capitalului deţinut de el nu era majoritară dar, cu timpul, s-au găsit destui care să-l susţină din diferite motive. Câteva iniţiative importante au căzut astfel şi n-ar fi durat mult până la faliment, fiindcă disputa lor era deja cunoscută de concurenţă. Ambiţia nemăsurată n-a fost niciodată un sfetnic bun, iar asociată cu ignoranţa poate fi catastrofală. Ei credeau că, dacă s-au născut bogaţi, este dreptul lor să fie şi să rămână astfel. În consecinţă acest drept nu le poate fi luat. Că cineva se ocupă de menţinerea acestui statut, Victor, în cazul lor, li se părea firesc şi lipsit de importanţă. Importantă era doar imaginea publică. Ea este cea care le deschide uşa 178

la sindrofiile din „lumea bună”, şi asta n-o datorau lui Victor, fiindcă exista înainte de venirea lui. Că în urma boicotului lor veniturile familiei s-ar fi prăbuşit şi uşile saloanelor li s-ar fi închis în nas nu puteau concepe. Ei aparţin acelei lumi sine die. Singura persoană cu care Victor putea să discute era unul dintre avocaţii firmei, prieten cu el încă din studenţie. Era unul dintre puţinii oameni de încredere. - Ştii – i-a spus acesta într-o zi – ponderea acţiunilor în firmă a anumitor persoane se poate schimba. Societatea noastră este de fapt un conglomerat. O achiziţie bine făcută, un transfer, creşterea valorii unor subunităţi în defavoarea altora… - Ştiu la ce te referi, dar nu pot s-o fac. Este familia mea în joc, numele ei. Soţia mea, fiica mea. Şi mai e şi respectul pentru socrul meu, al cărui renume nu vreau să-l pătez. Da, asta era! Pentru a păstra continuitatea afacerii, în familie a fost adus chiar el, Victor. El însă, Victor, nu avea pe cine să aducă şi nici cum să-l plaseze, pentru a-l înlocui atunci când el va îmbătrâni. Poate că acel schior ar fi fost o soluţie. Nu era educat corespunzător, dar poate că, în timp, ar fi putut recupera. În timp, iar acum timpul necesar aproape că s-a scurs. Acesta este gândul, regretul ce-l omoară. N-a spus-o nimănui. Dacă ar fi spus-o, s-ar fi zis că a avut o premoniţie. Repetatele neplăceri cauzate de cumnatul său şi acoliţii lui au avut efect: a avut o congestie cerebrală. N-a murit, dar medicii l-au atenţionat 179

că, după un asemenea atac, poate veni al doilea sau ceva ce poate fi chiar mai rău: o hemoragie cerebrală, căreia prea puţini i-au supravieţuit. Ar fi cazul să-şi caute un mod mai liniştit de a-şi petrece bătrâneţea. Viaţa lui personală îl interesa mai puţin. Nici n-a avut prea mult timp să se gândească la el. Că ar fi murit mai repede sau mai târziu nu-l preocupa în mod deosebit. Problema vieţii lui, cea căreia îşi dedicase viaţa rămânea nerezolvată. Va trebui s-o cheme pe Irina din Grecia, să se sfătuiască cu ea, sau măcar s-o pună în gardă. *

* *

Din nou o noapte albă pentru Irina, petrecută în avion. De data aceasta în sens invers. Cât de gravă a fost atacul tatei? Cum se simte? Ce urmează? Mult prea multe întrebări la care este nerăbdătoare să primească răspuns. Iar avionul acesta parcă nici nu se mişcă. Doar ceasul din faţă spune că timpul se scurge. Foarte încet! În fond, timpul este cel care contează, fiindcă avionul zboară chiar dacă mişcarea lui nu este sesizabilă. Ştie asta. Dar tocmai timpul, ceasul, merge prea încet. Cam aşa s-a scurs noaptea. Ziua n-a fost cu nimic mai bună. În aeroportul internaţional din New York a trebuit să aştepte trei ore pentru decolarea cursei interne. De acolo, va merge cu maşina acasă. Le va aştepta, pe Irina şi Anca, 180

şoferul lui Victor. Tot nu are altceva de făcut, Victor fiind acasă, convalescent. Convalescent este prea mult spus. Avea ea o bănuială că, la vigoarea lui, n-ar fi avut răbdare să stea inactiv, doar pentru că aşa i-au recomandat medicii. A constatat că a rămas cu sechele după accidentul cerebral. Avea o uşoară pareză pe partea dreaptă, dar cu consecinţe vizibile pe faţă, mai ales când trebuia să vorbească. Acesta este motivul pentru care nu se putea prezenta în public, mai ales la şedinţele consiliului de administraţie. Fetele, Irina şi Anca, se bucurau că momentul a fost depăşit din punctul de vedere al sănătăţii, dar problemele financiare erau cu mult mai grave decât ar fi crezut. De boala senatorului Victor Miron s-a aflat imediat şi, cum toată lumea ştia că el este stâlpul afacerii, valoarea la bursă a acţiunilor firmei s-a diminuat drastic. El era încă în spital când, la şedinţa consiliului de administraţie deja programată, Michael s-a şi grăbit să se aşeze pe scaunul lui Victor, cu pretenţia că el este locţiitorul firesc. A avut chiar tupeul să anunţe că, în scurt timp, vor trebui să organizeze alegeri pentru stabilirea oficială a unui nou preşedinte, adică pe el. Cu toate acestea, Victor era optimist; avea un plan. Dar care să fie acesta? - Mai aşteptăm. Acţiunile vor scădea în continuare. - Michael a intrat deja în panică. - Aşa şi trebuie. Va fi chiar ajutat. Va începe să-şi vândă din acţiuni. Vom vinde şi noi. 181

Bingo! Teribil plan. Când preţul lor va fi foarte mic, le vom recupera. Pe ale noastre, pe ale lui şi pe ale celor ce vor vinde. Dar asta trebuie să se întâmple înaintea alegerilor din consiliu, când el speră să fie ales preşedinte. Doar cu câteva zile înainte, nu mai devreme. Poate chiar cu o singură zi. Atunci la şedinţă, vor constata că tu eşti acţionarul principal, fiindcă tu vei cumpăra. Eu? Înseamnă că eu voi deveni preşedintă? Nu, nu pot. Cum să fiu eu preşedinte? Trebuie să fie cineva care se pricepe. Eu aş fi o caraghioasă acolo. Nu vei fi deloc caraghioasă. Eu încă nu am murit. Sunt aici şi te voi ajuta. O femeie printre atâţia bărbaţi? Nici nu-ţi dai seama ce succes vei avea. Suntem în mileniul trei. Şi mama ce va spune? Ea este de acord cu mine. Am discutat deja. De altfel, noi am discutat întotdeauna problemele importante, nu numai cele de familie, dar chiar şi unele de afaceri. Pentru mine, ea a fost un sfătuitor de nădejde, pentru că eram sigur de sinceritatea ei. Ea este o femeie discretă – asta am şi apreciat la ea – dar nu înseamnă că nu are opinii. Are şi încă foarte bune; are o judecată precisă ca un brici. Nu vorbeşte însă decât dacă este întrebată şi răspunde doar celor despre care crede că merită. 182

Lucru rar la o femeie. Mie-mi spui? În total dezacord cu alte persoane din familie. *

* *

Planul a funcţionat chiar mai bine decât se aşteptau. Michael nu numai că a vândut. După principiul că nu e bine să pui toate ouăle în acelaşi coş, a cumpărat imediat acţiuni la diverse alte societăţi, care i s-au părut lui, sau i s-a spus, că sunt prospere. Nu a devenit acţionar principal la nici una dintre ele, dar – credea el – şi-a salvat averea. Averea lui; firma îl interesa mai puţin, ba chiar deloc. N-o crease el şi nici nu făcuse până atunci ceva bun pentru ea. Fusese a socrului lui, pe care nu l-a agreat niciodată - nu-i vorbă că sentimentele erau reciproce – şi acum ale acestui Victor, pe care îl urăşte de-a dreptul. În felul acesta, vânzând şi cumpărând, atunci când valoarea acţiunilor societăţii lor a început să crească, să fi vrut să cumpere, nu ar mai fi avut cu ce. Nu-i vorbă că a aflat când era deja prea târziu, iar cumpărătorul i-a rămas necunoscut până la şedinţa pe care el însuşi o programase şi care ar fi trebuit să fie doar o formalitate. După căderea de la bursă, nu mai era o formalitate, dar îşi pierduse din interes. Acţiunile lui erau plasate la alte societăţi. Se întâmplase însă un lucru curios. Curios pentru el! În mod logic, deoarece valoarea 183

acţiunilor a crescut brusc în ultimele zile, înseamnă că cineva a cumpărat şi era de aşteptat ca acel cineva să participe la şedinţă. Peisajul din sală era însă neschimbat. Aceleaşi figuri, pe care deja le învăţase. Doar Irina, venită în locul tatălui ei, probabil să-l reprezinte, stătea modestă pe scaunul pe care stătuse el prima dată, când se hotărâse să devină activ la discuţiile stafului societăţii, pe vremea când Victor Miron era preşedinte şi afacerile prospere. În consecinţă, preconiza că şedinţa va decurge aşa precum şi-o imaginase încă de când o programase, deşi nu mai prezenta acelaşi interes. Acestea erau gândurile lui Michael. Bineînţeles că Irina şi cei apropiaţi ei aveau alte opinii. Ar fi putut să anunţe că ea a cumpărat acţiunile oferite la vânzare şi, în consecinţă, raportul de forţe este în favoarea ei. S-a amuzat însă să-i joace o festă lui Michael, care abia după numărarea voturilor şi recalcularea cotelor de participare după valoarea acţiunilor deţinute a aflat ce s-a întâmplat. Mai întâi s-a făcut alb la faţă. După ce a realizat cum a fost lucrat, a devenit roşu. În acel moment, s-a ridicat şi a părăsit sala, fără să scoată un cuvânt. Este de presupus că, până să ajungă la uşă, se făcuse deja vânăt, dar nimeni nu se mai uita la el. Toate privirile erau îndreptate către Irina. În continuare, şedinţa a fost scurtă şi veselă. Cea mai scurtă şi cea mai veselă dintre toate câte fuseseră până atunci, mai mult o petrecere decât şedinţă. Irina era noul preşedinte. Toată lumea o felicita cu sinceritate şi priveau viitorul cu 184

optimism. Chiar şi foştii susţinători ai lui Michael se bucurau că nu mai erau obligaţi să joace un rol ingrat, mai ales că Irina nu se arăta deloc ranchiunoasă. *

* *

În tăcerea care o caracteriza, Anca s-a bucurat mai mult ca toţi. Până atunci, bucuriile ei fuseseră prilejuite de realizarea cu succes a unor acţiuni programate şi aşteptate, în primul rând paşii în viaţa ai lui Victor. Realizările lui erau bucuriile ei. De data aceasta însă, evenimentele nau fost programate. Ba, dimpotrivă, când păreau să fie în pragul prăbuşirii, totul s-a terminat cu bine. Simţea nevoia să-şi comunice bucuria cuiva, dar cui? Le-a scris prietenilor din Grecia. După atâţia ani, constată că singurii pe care îi poate considera prieteni sunt aceste cunoştinţe întâmplătoare, de la mare distanţă. Nu are nimic de împărţit cu ei, nimic nu-i leagă, şi poate tocmai de aceea cu ei poate comunica liber, în deplină sinceritate, exprimându-şi opiniile fără reticenţe. Doar opinii! Chiar dacă sunt diferite, fiecare poate să şi le păstreze pe ale sale. Nu-l obligă nimeni să şi le însuşească pe ale celuilalt, iar susţinerea opiniilor cu argumente poate fi de folos, fie şi numai pentru rafinarea propriei concepţii. Când a citit răspunsul la prima scrisoare, a constatat că nu a greşit. Avea nişte prieteni 185

adevăraţi, care s-au bucurat la veştile primite de parcă realizările familiei Miron erau şi ale lor. Bucurie sinceră, ne-interesată. Cel mai mult a amuzat-o remarca domnului Popovici, cu privire la numele Michael: echivalentul francez al numelui Michael este Michel (ceea ce ştia), care însă, în limba română, înseamnă ticălos. Se spune că mai demult, când vreun grec venea în casa unui român şi vedea covoare frumoase, tablouri, spunea: „Ti kalo!”, adică „ce frumos!”, pe greceşte. Nu se lăsa însă, până nu primea ceea ce îşi dorea, după care românii îl etichetau cu termenul „ticălos”, adică abject, nemernic. *

* *

Spre surprinderea tuturor, societatea s-a redresat mai repede decât sperau. Au primit chiar noi oferte, din partea unora pe care îi considerau concurenţi. Veniturile creşteau văzând cu ochii. Pentru că Irinei îi este teamă că, domnişoară fiind, va avea probleme suplimentare la conducerea societăţii, şi mai ales că pretendenţii la mariaj o vor agasa, se gândeşte să reia ideea căsătoriei cu Tony, mai ales că tatăl ei nu mai are nimic împotrivă. Crede chiar că ar fi o soluţie acceptabilă. -

Regret, rolul de prinţ consort nu mi se potriveşte. Mie mi-a plăcut de tine şi

186

vedeam în ochii tăi că sentimentele sunt reciproce. Păi, să ştii că, într-adevăr, te admiram şi îmi place de tine şi acum. Da, îmi place să cred că e adevărat . . . Trebuie să ştii că e adevărat. Da, dar mi-e teamă că nu m-ai înţeles. Trebuie să ştii că unui sportiv nu-i pică gloria din cer, doar aşa, pentru că - vezi Doamne – el e talentat. El munceşte pentru asta. Nu este un dar primit gratuit. Munceşte al naibii de mult. Muncă şi pasiune. Şi mai ales voinţă. Un car de voinţă. Îmi pare rău că trebuie să te informez că, în spatele performanţei se află ceva cu mult mai mult decât ai putea să-ţi imaginezi. Acum eşti rău şi nu ştiu de ce. Nu sunt rău şi nu vreau nicidecum să te jignesc. Încă te iubesc. Vreau doar să te fac să înţelegi că, pentru un sportiv, satisfacţia victoriei este singura care îl motivează, iar ea este împlinită atunci când realizează că ea este recunoscută de către alţii. Pentru mine, tu erai cea care îmi conferea certitudinea de care aveam nevoie. Nu-ţi este indiferent cine te apreciază. Pentru mine, tu contai şi aprecierea ta era tot ce îmi doream. Acesta este un compliment. Schumann paremi-se este cel care a spus „Să te fereşti de lauda prostului”, sau ceva similar. 187

Eu nu sunt un boxer, să mă bucur că i-am dat mai mulţi pumni adversarului decât el mie. Eu sunt schior. Eu nu mă bat cu alţii, ci cu mine însumi, pentru a-mi îmbunătăţi performanţa. E drept că, acum, a venit timpul retragerii. Nu poţi fi schior de competiţie până la adânci bătrâneţi. Mi-a venit şi mie timpul să mă retrag, dar n-aş putea sta în umbra cuiva, oricât de mare şi important ar fi acel cineva. Nici măcar în umbra ta. Voi sta în umbra mea, a celui care am fost. Poate voi fi antrenor, sau – oricum – ceva tot în lumea schiului. E singurul la care mă pricep. Lumea mă va recunoaşte şi considera prin prisma performanţelor mele trecute. Şi-apoi, cine ştie, poate că voi fi chiar un bun antrenor. Cea mai înaltă consideraţie pe care o port eu cuiva este a celui care îmi ceruia mie schiurile, pe când eram doar o tânără speranţă. Neoficial, el a fost de fapt adevăratul meu antrenor. Ar fi putut să fie un schior chiar mai mare decât mine, dar a avut ghinionul să se accidenteze grav. La vremea lui, schiurile nu aveau legături de siguranţă performante ca azi. Bocancii se fixau rigid pe schiuri cu curele. Şi nici pârtiile nu erau amenajate cu atâta grijă ca azi. A fost suficient să-şi prindă vârful schiului sub o crustă de gheaţă. Astăzi, i-ar fi sărit schiul din picior, eliberându-l. Atunci însă, cel care a cedat a fost piciorul. Pe lângă că era un foarte bun 188

schior, era şi un om foarte inteligent, un excelent psiholog şi un prieten cum n-am mai avut, deşi era cu mult mai în vârstă decât mine. Făceam parte din generaţii diferite, dar diferenţa nu ne îndepărta, cum se zice azi. Dimpotrivă, ne apropia. Cel puţin din punctul meu de vedere. Deşi, uneori, îl contraziceam, o făceam doar pentru ca să-l fac să dezvolte ideea pe care doar o afirmase. I-aş fi urmat însă sfatul cu ochii închişi. De cele mai multe ori nici nu era nevoie să-mi spună. Înţelegeam din atitudine care este opinia lui. Ai vorbit despre el la trecut. Da, a murit, din nefericire. În linişte, aproape neştiut. Mai întâi s-a retras precum elefanţii. Aşa se zice, că elefanţii, când simt că se apropie sfârşitul, se retrag. Da, am auzit şi eu; cimitirul elefanţilor. Înainte de a pleca, mi-a lăsat un mesaj pe o hârtie uitată parcă, ca din întâmplare. Era stilul lui discret, de a-mi da poveţe. Ce mesaj? Era de fapt o poveste cu un măgar bătrân. Aoleu, aşa ai ajuns? Nu eu. Cică măgarul unui ţăran a căzut întro fântână părăsită. Să-l scoată de acolo era aproape imposibil. Cum fântâna nu mai era demult utilizabilă, s-a gândit să facă din ea mormânt măgarului, aşa că a încercat s-o umple cu pământ. Dar, pe măsură ce el

189

turna pământ, măgarul călca pe pământ şi aşa, încet-încet, a ajuns sus. Inteligentă povaţă. Deci: nu te lăsa doborât de neşansă. Da! În plus, povestea era foarte frumos scrisă. Eu am relatat-o pe scurt şi i s-a pierdut farmecul. Oricum, mi-a plăcut. Acum parcă te iubesc mai mult ca niciodată. Îmi dau seama că propunerea mea a fost o greşeală. Aş vrea însă tare mult să rămânem prieteni. În sufletul meu vei fi mereu. Şi tu vei fi într-al meu. Sper să păstrăm legătura, să ne vedem. Rolul meu în societate mă va ţine departe de tine şi asta n-aş vrea să se întâmple. Nu e nevoie să-ţi spun că, printre oamenii care mă vor înconjura, vor fi foarte puţini prieteni. Nu e nevoie să-mi spui. Nici măcar în lumea sportului nu prea găseşti prieteni adevăraţi. Printre politicieni, mă întreb dacă există vre-unul. Va trebui să găsim o formulă, fie şi mai puţin oficială. Şi eu mi-aş dori, cu condiţia să nu fie deloc oficială. *

* * Odată cu trecerea iernii s-au încheiat şi incertitudinile. Vara se anunţa una liniştită din toate punctele de vedere. Irina a fost imediat 190

acceptată în lumea afacerilor. Se simţea că, în spatele ei, acţiona bătrânul Miron, dar reacţiile ei prompte în orice împrejurare arătau că se va descurca la fel de bine şi singură. Mulţi bărbaţi erau chiar uşor timoraţi în dialog cu o femeie, şi încă una tânără şi atrăgătoare. Era un atu, pe care Irina ştia să-l valorifice. Anca s-a liniştit şi ea. Din nou, prezenţa ei nu mai era necesară. Încurajările ei au fost utile în primele luni. Acum însă, Irina era stăpână pe picioarele ei. S-a gândit de aceea că ar fi timpul să reia iniţiativa, şi să plece direct în România. Culesese destule informaţii, era primăvară şi zăpada se topise demult, aşa că circulaţia rutieră nu mai era stânjenită, iar familia Popovici va fi şi ea la Braşov pe timpul verii. Oricum, era singura care mai putea face ceva pentru regăsirea urmelor pierdute ale familiei. Irina va fi mult timp de acum înainte ocupată. Când va fi pensionară, va fi mult prea târziu. Acum, ea, Anca, îşi mai poate aminti câte ceva din relatările părinţilor, aşa puţine câte au fost şi neglijate de către copilul care era. Totuşi, undeva într-un ungher al memoriei ele existau şi, stimulate de locurile pe care doreşte să le viziteze, poate vor prinde un contur mai clar. Va pleca în România.

191

România Surprizele se ţin lanţ pentru Anca. Încă de la sosire, familia Popovici, care a aşteptat-o la aeroportul Henri Coandă din Bucureşti, i-a propus să nu viziteze acum oraşul, deşi erau lângă el. După o călătorie atât de obositoare, ideea nici nu era rea. Va avea probabil timp să-l viziteze pe îndelete altă dată. Justificarea a fost cea care a surprins-o: nu merită. Să nu merite să vizitezi capitala? Să merite mai mult alte locuri? Curios! Adevărul e că nici americanii nu se îngrămădesc să viziteze Washington-ul şi nici chiar New York-ul, dar nu pentru că nu ar merita, ci pentru că au o oarecare teamă, mai ales pentru „mărul cel mare”, cum i se spune. A aflat în schimb că Henri Coandă a fost o mare personalitate: savant, pionier al aviaţiei mondiale, a conceput şi construit primul avion cu reacţie din lume. Formidabil! Există chiar „Efectul Coandă”, un principiu tehnic pe care nu l-a înţeles, dar trebuie să fie ceva important, din moment ce este un principiu ştiinţific recunoscut şi nu o opinie oarecare. Şi pentru că îi poartă numele, fiindcă el l-a descoperit, înseamnă că şi el, Coandă, a fost un om important. Iată că România a produs şi altceva, în afară de emigranţi. De-a lungul drumului spre Braşov a descoperit o ţară a contrastelor, cel puţin din punct de vedere edilitar. Pe oameni încă n-a apucat să-i cunoască, dar după aspect oferă aceeaşi imagine contrastantă. 192

O foarte mare surpriză a fost un castel cu numele Peleş. N-a mai văzut aşa ceva în viaţa ei, nici măcar în Franţa. Acolo există multe castele, mult mai mari, dar deloc frumoase şi – în plus – devastate la Revoluţia franceză şi părăsite. Acesta este mic, dar foarte cochet, o adevărată bijuterie arhitecturală. Interiorul este o colecţie de articole alese cu mult gust. A aflat că a fost construit la comanda regelui României, un tip de origine germană, ceea ce se vede în selecţia obiectelor expuse. A mai aflat că una dintre regine organiza aici întâlniri culturale, ea fiind mare admiratoare de muzică şi poezie. George Enescu a venit aici de multe ori. Despre Enescu ştia din State; a fost profesorul lui Yehudi Menuhin. Surprizele nu au încetat nici când au ajuns acasă la familia Popovici. În primul rând, blocul de apartamente în care locuieşte: anost. Uşa metalică de la intrare ar fi fost bună la un depozit, să descurajeze eventualii hoţi, dacă n-ar avea geamul din sticlă. Un geam abia fixat, care zdrăngăne la cea mai mică atingere. După ce a trecut de acest obstacol, s-a uitat în urmă să vadă dacă mai e acolo. Geamul! Era. Despre scară, mai bine n-ar fi văzut-o: dezagreabilă. Îşi punea mereu întrebarea „cum este posibil ca omul acesta, un erudit, să locuiască în asemenea condiţii?”. Misterul s-a dezlegat în clipa în care s-a deschis uşa apartamentului. Cu totul altceva. Ceva parcă dintr-o altă ţară sau din altă epocă. -

Mobila aceasta este făcută în România? 193

Nu ştiu. E mai bătrână decât mine. Am moştenit-o. Eu n-aş avea atâţia bani s-o cumpăr. Mai demult, trăiam sănătos; idealul comunist a fost să trăim sănă-cubic; să ocupăm mai puţin spaţiu şi să locuim în apartamente-cub, cât mai mici. E într-adevăr cam înghesuială aici, dar este intim. Aglomeraţia mă intimidează un pic. Mi-e teamă când umblu să nu deranjez. Sunt atât de multe cărţi peste tot…. Adevărul e că nici eu nu umblu prea mult prin casă. Aici mai mult stau. De umblat umblu pe-afară. Drăguţ! Cândva mergeam şi pe munte. E plăcut să stai la poalele munţilor. Şi noi, în State, locuim într-o staţiune montană. Ştiu, mi-aţi spus. În tinereţe am locuit câţiva ani în alt oraş, la şes. Atunci plecam la munte în fiecare week-end. Acum, că locuim la poalele lui, urcăm mai rar.

Şi dacă tot erau la poalele muntelui, au făcut o mică excursie la Poiana Braşov, o staţiune turistică, renumită în zonă pentru pârtiile de schi. Nu i-a plăcut. O aglomeraţie de case îngrămădite una lângă alta, ca într-un cartier periferic dintr-un oraş mai măricel. I s-a spus că a fost frumos cândva, când erau doar câteva hoteluri împrăştiate în poieniţe. Aşa da! Americanii adoră spaţiile largi. E drept că şi densitatea populaţiei este cu mult mai mică în State faţă de cea din Europa. Ei nu 194

întreabă cât de mare este casa cuiva, ci cât de întinsă este suprafaţa terenului pe care se află. Nimănui nu-i place ca de la fereastra lui să vadă casa vecinului şi să ştie că privirile indiscrete ale acestuia îi pot afecta intimitatea. Nu au încotro cei ce stau în oraşele foarte mari, motiv pentru care americanul obişnuit nici nu-şi doreşte să locuiască acolo. Orice adolescent speră să obţină un job în zona în care s-a născut şi, dacă nu reuşeşte (ar fi primul mare eşec din viaţa lui), va pleca într-un oraş mare, de unde însă speră să câştige banii necesari pentru a reveni în zonă şi săşi deschidă propria lui afacere, oricât de mică, dar să fie a lui. *

* *

Mi-am permis să mă uit prin albumele dumneavoastră se artă. Aveţi foarte multe. Mi-a atras atenţia unul mai gros, despre mânăstirile din nordul Moldovei. Un adevărat tratat, din care bineînţeles că nam înţeles nimic. Este în limba română. Fotografiile sunt însă foarte interesante. Bisericile şi pictura lor nu seamănă deloc cu ce am văzut în Franţa şi chiar în Italia. Va trebui să mergeţi acolo să le vedeţi. Ele sunt într-adevăr interesante, nu numai frumoase. Explicaţia este apartenenţa lor la stilul bizantin din sud, dar şi influenţa gotică venită din nord, prin Polonia mai întâi 195

şi Austria mai târziu. Echilibrul proporţiilor este românesc, ca şi unele abateri în pictură de la canoanele bisericeşti. La una dintre mânăstiri – poate aţi observat fotografia – în scena „Fuga în Egipt”, Iosif şi Fecioara Maria cu pruncul în braţe sunt reprezentaţi în haine de pe la noi, de parcă ar fi în plină iarnă românească. Eu am observat o alta: alungarea din Rai a lui Adam şi Eva. Din poarta Raiului îi latră un câine. Da, o ştiu. Foarte amuzantă scena. Ea, pictura acelor biserici – şi nu numai a lor – reflectă în mare măsură sufletul românilor. Ei interpretează relatările Bibliei într-un sens mai umanist. Dumnezeu însuşi este privit ca un părinte binevoitor, poate ca un bunic. Nici vorbă de interpretarea catolică a unui Dumnezeu punitiv. Chiar şi diavolul nu este chiar atât de rău. El este mai mult un ghiduş, un soi de copil neascultător, care face pozne. Există şi o zicală, folosită atunci când cineva exagerează posibilităţile negative. Se apune „Nici dracul nu-i chiar aşa de negru.” Am auzit şi în State acuza la adresa bisericii catolice, cum că s-a abătut de la principiile creştinismului, dar abia acum încep să înţeleg. Mă gândeam doar la efectele vizibile: Inchiziţia, cruciadele etc. Văd însă că diferenţele sunt mai profunde.

196

Sunt multe de spus aici. Se poate scrie o carte întreagă cu acest subiect. Sunt convinsă că aţi şi făcut-o. Nu, nu sunt nici istoric, nici teolog; subiectul mă depăşeşte cu mult. Am început să vă cunosc şi aproape că nu-mi vine să cred că nu aţi scris nimic pe această temă. Ei, câte ceva am notat eu, dar nu ca să public. Obişnuiesc, într-adevăr, să notez unele idei ce-mi trec prin cap. O fac însă pentru mine. Nu scriu tratate cu asemenea subiecte. Uite, ca să ne mai descreţim frunţile, un text pe care nu l-am scris eu. Lam găsit într-o carte şi l-am copiat. Printre cosmogoniile avansate de alte religii, simpatică este una din Yucatan.

„Locuitorii acestei peninsule au emis ipoteza că omul a fost făcut din mămăligă. Într-o primă variantă, cele două divinităţi ale lor, Tepeu şi Qucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar acesta sa disipat, din cauza inconsistenţei compoziţiei sale. Au mai încercat apoi o variantă din lemn, dar aceşti oameni s-au înmulţit în forme nefaste şi au trebuit să-i nimicească printr-un potop. Doar în a treia variantă au reuşit, folosind porumbul, din care au făcut o pastă (mămăliga). Ei au construit astfel nu unul, ci patru oameni. A existat şi o mică imperfecţiune: aceşti bărbaţi erau prea deştepţi. Temându-se ca ei să nu-şi dorească să devină zei, „le-au întunecat parţial mintea cu un nor de 197

ceaţă, le-a înceţoşat ochii, reducându-le orizontul şi apoi, adormindu-i, le-au alăturat patru femei, pe care tocmai le creaseră în acest scop, hotărând definitiv destinul omenirii, condiţia umană aşa cum o ştim”. În aşteptarea cafelei, Anca şi-a permis o întrebare indiscretă. - Nu aveţi copii, domnule Popovici. Nu vi i-aţi dorit? - Mobila din camera asta este mai bătrână decât mine. Părinţii mei şi-au făcut casă, au mobilat-o şi numai după aceea m-au făcut pe mine. E drept că, pentru casă, i-au finanţat bunicii. Nu ştiu dacă şi pentru mobilă. Pe mine m-au făcut singuri; asta e sigur. Eu locuiesc la bloc. Am cumpărat şi mobilă. Deşi a costat destul de mult, astăzi nu valorează aproape nimic în comparaţie cu cea a părinţilor. Merită să fac şi copii? - Eu nu sunt nici căsătorită, aşa că de copii nu putea fi vorba. Doream să ştiu însă şi ce gândesc alte persoane fără copii. Mă iertaţi dacă am fost indiscretă. - Recunosc, mi-am pus şi eu întrebarea, aşa că nu vă condamn deloc. Dimpotrivă, apreciez faptul că mi-aţi pus-o mie. Înseamnă că aveţi o părere bună despre mine, din moment ce credeţi că putem comunica sincer. - Desigur. Atunci, îmi încerc norocul cu încă una. Toată viaţa dumneavoastră activă, aţi 198

trăit sub regimul comunist. Prea multe satisfacţii personale nu puteaţi avea. Copii nu, satisfacţii nu, care erau bucuriile dumneavoastră? Oamenii îşi găsesc satisfacţii personale indiferent de regimul politic. Intelectualii îşi găsesc satisfacţii într-o mulţime de domenii şi nu au nevoie de recunoaşterea proştilor. Arta, cultura, muzic, sportul… Există desigur şi insatisfacţii, începând cu înjosirea aproape zilnică pentru nevoile materiale, dar cu asta te obişnuieşti. Cu şefii dumneavoastră ce relaţii aveaţi? Greu de spus în doar câteva cuvinte. Acum, după atâţia ani, sunt asemenea bărbaţilor care povestesc întâmplări amuzante din timpul stagiului militar, de ai crede că armata e locul ideal al umorului. Uite, am să vă arăt un text, pe care l-am scris mai demult, într-o noapte când m-am trezit la trei dimineaţa şi mi-a fugit somnul. Sunt curioasă să citesc. Cât despre amintirile din trecut, nu numai bărbaţii au această înclinaţie. Eu, acum, parcă am uitat bădărăniile grecilor şi mi-a rămas în memorie frumuseţea florilor din Atena. Mai întâi m-a surprins prezenţa lor chiar şi în timpul iernii, dar explozia din primăvară ma impresionat cu adevărat. Nu am văzut aşa ceva în nici un loc pe unde am umblat. Am mai văzut fotografii superbe din prin Olanda şi alte ţări, dar acolo erau grădini special 199

amenajate. În Grecia florile sunt peste tot: pe străzi, în curţile oamenilor şi mai ales în micile spaţii din faţa blocurilor. Aş numi Atena „oraşul florilor. „Am avut un şef căruia i-ar fi plăcut să fie toată viaţa lui şef. Să vină dimineaţa la birou, o secretară veşnic tânără şi apetisantă să-i răspundă la „Bună dimineaţa” cu un optimist „Bună dimineaţa, domnule director”, să-i deschidă uşa biroului său frumos mobilat şi după cinci minute – necesare să-şi tragă sufletul şi să-şi aranjeze ţinuta de şef – să-i aducă ceaşca de cafea şi mapa cu acte pentru semnat, aceleaşi de când este şef şi care, deşi semnate, s-au dovedit a nu fi dăunătoare. Ce urma să se întâmple după asta nu-i este clar, fiindcă întotdeauna a intervenit ceva diferit decât visul său de dimineaţă. De obicei, secretara nu-l aştepta cu zâmbetul pe buze; nu-l aştepta deloc. El era cel ce venea primul. Ea, ceva mai târziu, nu se ştie de unde, cu o cafea fără gust şi cu o condică de acte ce-i dădeau întotdeauna emoţii, motiv pentru care nici nu le semna, decât dacă venea cineva să-l convingă că nu i se va întâmpla nimic neplăcut dacă le semnează. Primul „Bună dimineaţă” îl rostea deci ea şi nu el. El doar răspundea tot cu un „Bună dimineaţa”, dar sec, fără elan, rece, oficial. Să-i fi adăugat numele, ar fi fost prea distant; prenumele prea apropiat. Era mai sănătos aşa: simplu, fără probleme suplimentare. El fusese numit director printr-un 200

concurs de împrejurări. Ea, secretara, prin concursul altor împrejurări, asupra cărora nu putea interveni, aşa că era mai bine să nu forţeze nota. Obişnuia totuşi, în funcţie de buna sau proasta sa dispoziţie, să adauge o frază de complezenţă în legătură cu serviciul, la care însă nu aştepta nici un răspuns, fiindcă nici ea şi, cu atât mai puţin el, nu-şi doreau noutăţi din această direcţie. Cum însă viaţa reală este diferită de visul cu care te scoli dimineaţa, când îţi este lumea mai dragă, apare ceva nedorit exact din direcţia nedorită. Deşi era de aşteptat să se întâmple aşa, cum speranţa moare ultima, de dată aceasta moare visul. În cazul lui, acel ceva nedorit ia forma unui subaltern, care intră pe uşa timid, sau dimpotrivă, invocând o situaţie ce are imediată nevoie să fie rezolvată tocmai de către el, directorul. Vezi Doamne, este ceva important, dacă nu cumva chiar foarte grav. Subalternii ce îl inoportunează astfel sunt de două categorii diametral opuse: - trepăduşi-linguşitori, ce vor să nu fie uitaţi de către mai marele lor protector; - profesionişti naivi, ce cred că directorul trebuie implicat în rezolvarea problemei lor, când – de fapt – el ar trebui ocolit. Şi pentru unii şi pentru ceilalţi, el are câteva fraze bine ticluite, menite să-i liniştească pe primii şi să-i descurajeze pe ceilalţi. Totul e să le recite convingător.

201

Momentul fiind consumat, ar putea reveni la visul de dimineaţă, dar nu mai poate; este deja iritat, s-a trezit şi are chiar un oarecare chef de muncă. Ca director, fiind şef şi subaltern în acelaşi timp, are două posibilităţi: în sus, sau în jos. Depinde de starea atmosferică; de câţiva ani, reumatismul selectează direcţia acţiunilor sale într-o măsură mai mare decât îşi dă seama. În varianta pozitivă, fiind la rândul său un trepăduşlinguşitor, merge la şeful său de la partid, să facă exact ceea ce i-a făcut subalternul, fără să se gândească la efect, aşa cum nici subalternul nu s-a gândit. Mentalitatea lor de trepăduşi-linguşitori îi face să se comporte astfel, indiferent de nivel. Varianta pesimistă este în jos şi are câteva alternative, dependente şi ele de starea atmosferică. Dacă plouă, îşi poate vărsa necazul pe unul dintre profesioniştii ce-i stau în gât. Dacă este doar înnourat se poate plimba pe la diferitele „locuri de muncă”, să le amintească subalternilor că există. După un asemenea efort, va merge să mănânce ceva. Este cel mai bun lucru ce i se poate întâmpla într-o zi de muncă. În plus, un pahar de ceva (ştie el ce şi de unde) îi va ridica negreşit moralul. Dacă este cazul, în funcţie de modul în care a decurs prima parte a zilei, numărul paharelor poate fi modificat. Evident, a doua parte a zilei va depinde de acest număr. (Se confirmă astfel că au dreptate savanţii care afirmă că numerele joacă un rol important în ontogeneză, ba chiar şi în viaţa noastră.) 202

Unele zile sunt însă mai plate, ceea ce nu este de dorit, fiindcă, seara, îi apar din senin tot felul de întrebări de genul „Cine sunt eu în realitate?” Deşi a încercat câteva răspunsuri, pe care le recită la fel ca cele adresate subalternilor, nu reuşeşte să se auto-convingă. Mai demult, un nou pahar bahic îl salva, dar, în ultimul timp, a făcut ciroză şi medicul i-a interzis să mai bea alcool. Mai încalcă el uneori interdicţia, uneori chiar mai des, dar nu mai poate în măsura în care ar avea nevoie, pentru ca să-şi domolească coşmarurile, în creştere alarmantă. În final, se lasă în voia Domnului, deşi a fost toată viaţa ateu convins. Acum însă nici cuvântul „ateu” nu-i mai este clar. În finalul finalului, cu sau fără Dumnezeu, semnul de întrebare dintre vis şi realitate s-a materializat printr-o nulitate.” *

* *

Discuţia pe care aţi avut-o cu domnul acela cu şapcă nu v-a făcut plăcere. Un imbecil. Există încă multe persoane în România, care afirmă că au dus-o mai bine, sau că era mai bine înainte de evenimentele din 1989. Când vine din partea unora mai în vârstă, care au profitat de nelegiuirile regimului trecut, nu mă miră. Când aud însă astfel de afirmaţii din partea unor tineri, care habar n-au despre ce vorbesc, atunci 203

îmi creşte adrenalina şi îmi pun întrebări despre viitorul ţării. Uite, de la fereastra apartamentului nostru se vede o clădire vopsită acum în galben. Am văzut-o. Una pătrată, cu două etaje. Exact. Către sfârşitul anilor 80 ai secolului trecut, la parterul clădirii era un magazin alimentar. Atunci când cineva se referă la condiţiile de trai de dinainte de 1989, mie îmi vin în minte scenele pe care le vedeam de la fereastră în fiecare noapte, când mă culcam mai târziu. Încă de pe la ora 11 seara, începea să se formeze un rând de oameni pentru a fi primii a doua zi dimineaţă să prindă un litru de lapte pentru copii. Dacă nu intrau în primii 50-100, depinde cât lapte se aducea, următoarea şansă era în următoare zi. Majoritatea erau pensionari, bunicii copiilor; părinţii trebuiau să meargă serviciu. În orice anotimp, inclusiv iarna pe ger sau viscol, ei stăteau afară pentru laptele nepoţilor. Iar acum, acei nepoţi se întreabă dacă era chiar atât de rău pe atunci. Este unul dintre motivele pentru care nu aţi dorit să aveţi copii? Nu. Altele au fost motivele. Atunci când noi, eu şi soţia mea, am fi putut avea copii, situaţia României nu era chiar atât de rea. Deşi ne aflam în plin regim comunism. la maturitate se aflau oameni educaţi înainte de ocuparea României de către sovietici. 204

Ruşii şi-au impus oamenii lor la conducerea ţării – nişte secături – dar nu au putut-o face peste tot. Aşa se face că, după retragerea armatei sovietice, deci după 1958, situaţia economică a început să se îmbunătăţească şi ajunsese chiar acceptabilă. Ea s-a degradat din nou, pentru că, între timp, educaţia comunistă începuse să dea roade şi în posturi de conducere au venit cei care, între timp, ajunseseră la maturitate. Vechea generaţie nu mai era demult activă. Eu fac parte din generaţia de mijloc: şcolarizat în timpul regimului comunist, dar cu profesori şi părinţi educaţi înainte de război. Din afirmaţia „el a dus-o bine” se pot desprinde două concluzii: acceptarea ideii că majoritatea celorlalţi nu o ducea la fel de bine şi că statutul celui ce face asemenea afirmaţii nu putea fi unul etic normal. Dar ce înseamnă de fapt „s-o duci bine”? Din ce punct de vedere facem această apreciere cu caracter general? Ar trebui mai întâi să identificăm concepţia despre viaţă a celor în cauză. A fi sau a nu fi mulţumit de condiţiile oferite de societatea în care trăieşti, presupune existenţa unui criteriu, un reper faţă de care trebuie să ne raportăm aprecierile. În marea majoritate a cazurilor, cei ce afirmă că „au dus-o bine” în acea perioadă funestă sunt persoane fără preocupări intelectuale, iar aprecierile lor se limitează la comparaţia strict pecuniară dintre ei şi ceilalţi, a lor fiind mai bună tocmai datorită 205

faptului că au fost susţinători direcţi ai sistemului politic, sau măcar beneficiari ai lui. Un intelectual însă are obiective din alte zone decât cele strict pecuniare şi este chiar dispus să renunţe la o parte din confort pentru a-şi atinge obiectivele. Atunci însă când este obligat să-şi consume energia şi timpul pentru procurarea celor strict necesare vieţii, nu mai poate considera că „a dus-o bine”, fiindcă a reuşit să-şi procure un litru de lapte la magazinul alimentar din cartier. Timpul lui a fost iremediabil pierdut, ceea ce înseamnă că el – ca intelectual – este mai puţin realizat. Asta ca să nu mai vorbim despre dificultăţile de afirmare, sau chiar de piedicile ce i s-au pus în cale. Este adevărat că opţiunile politice ale oamenilor pot fi foarte diferite şi, într-o democraţie adevărată, ele trebuie ascultate, indiferent de culoarea politică: o Tată, de ce pătlăgelele vinete simt negre? o Pentru că sunt încă verzi. Când se vor coace, vor deveni roşiatice. Totul e să-ţi alegi culoarea politică potrivită. -

Dumneavoastră sunteţi mulţumit de evoluţia actuală a României? Şi da şi nu. La prima vedere, răspunsul ar fi nu, fiindcă s-ar fi putut face cu mult mai mult, dar trebuie să vedem şi jumătatea plină a paharului, chiar dacă e o jumătate mai mică. Astăzi, tineretul se grăbeşte să-i condamne pe cei din generaţiile 206

precedente, făcându-i vinovaţi de tot ce s-a întâmplat. Ceea ce fac ei astăzi însă este cu mult mai condamnabil. Imediat după război aveam armata sovietică pe noi, aşa că ei, sovieticii, trebuie traşi la răspundere. Românii aleşi de ei să conducă au fost nişte jigodii. Nu putem face vinovată toată naţia pentru câţiva. Astăzi însă relele ni le facem singuri, fără să ne oblige nimeni. Şi nu sunt doar cele ce ne vin de sus în jos, de la guvernanţi către popor, ci pe toate palierele. Uneori mă gândesc la mine însumi şi îmi pun întrebarea: cum aş fi reacţionat eu dacă aş fi fost matur în diferite perioade din trecut? Spre exemplu în perioada 19441950. Am în faţă imaginea unor persoane ce se aflau atunci la maturitate şi care au reacţionat în diferite moduri, pozitive sau negative, aşa cum le văd eu astăzi. Unii s-au comportat eroic, alţii au fost laşi. În ceea ce mă priveşte, calităţi de erou nu cred că am şi laş îmi place să cred că nu sunt. De altfel, nici postura de erou nu-mi surâde foarte tare, fiindcă eroul este un fel de kamikadze, iar aceştia sunt persoane ce se lasă îndoctrinate, ceea ce denotă o dotare intelectuală precară. Am rezistat îndoctrinării comuniste aproape jumătate de secol, aşa că mă pot considera imun din acest punct de vedere. De altfel, am o tendinţă nativă de a comenta orice afirmaţie, iar intenţiile de îndoctrinare de 207

orice fel le miros de la mare distanţă. Deşi nu-mi place, cârcotaş este un termen mai aproape de firea mea. Deci, între cele două extreme – erou sau laş - dacă aş fi fost în locul adulţilor din anii 1944-50, eu cum aş fi procedat? Îmi place să cred că sunt o persoană care, înainte de a trece la acţiune, gândeşte ceea ce face. Bineînţeles că şi ei, atunci, au acţionat aşa cum au crezut că este cel mai bine. Că uneori s-au înşelat, au aflat mai târziu. Complexul de criterii ce lea avut în vedere fiecare persoană în parte este nu numai necunoscut nouă, dar şi mult prea dificil de descurcat chiar şi de către cei în cauză. Când îi judecăm astăzi, ar trebui să ne amintim proverbul „După război, mulţi viteji s-arată”. În ceea ce mă priveşte, recunosc, nu ştiu cum aş fi procedat. Nu sunt sigur pentru nici una dintre alternative. Pentru mine, întrebarea rămâne una retorică. Pentru tineri, ea se pune la timpul prezent. Cât despre cei ce – din ignoranţă - aruncă cu nonşalanţă anatema asupra generaţiilor trecute, sunt convins că nu vor avea nici un motiv de mândrie pentru ceea ce ei înşişi fac azi. *

* *

Într-una din zile, în proximitatea unei staţii de autobuz către care se îndreptau eroii noştri, un 208

domn relativ bine îmbrăcat – deşi cam strident – muncea la o vioară. Imediat după trecerea lor a lăsat vioara şi a început să vocifereze pe tema lipsei de cultură a braşovenilor – credea el – care lau ignorat: „oraş muncitoresc, cu oameni incapabili să aprecieze muzica bună”. Pentru că nu a produs reacţii asupra trecătorilor, s-a fixat asupra unei tinere de 16-17 ani, schimbând tema: el are 47 de ani şi, abia aşteaptă să scape de cei mai în vârstă decât el, comunişti cu toţii. Nu-şi dădea seama sărmanul că, prin educaţia primită, el era cel mai comunist dintre toţi. Bineînţeles că şi unii şi alţii, bătrâni sau tineri, nu pot fi trataţi global. Printre cei în vârstă au existat şi câţiva comunişti convinşi, dar şi mult mai mulţi anticomunişti, cel puţin la fel de convinşi; au existat conducători şi conduşi (unii la închisoare). Corecţi sau oportunişti, toţi oamenii au fost obligaţi de către regim să ajungă la un modus vivendi. Comuniştii nu au căzut din cer. Ei s-au format în timp, prin propagandă politică şi educaţia din şcoli. Logica ne spune că persoanele în vârstă poartă încă urmele educaţiei de dinaintea comunismului, în timp ce tinerii, sunt adevăratele produse ale comunismului. „Filosoful” cu vioară, la cei 47 de ani ai săi, se poate considera ca fiind cel mai bine „educat” în spirit comunist. Tinerii acoperă şi ei întreaga plajă de valori (şi nonvalori), de la comunişti la anticomunişti, în funcţie de măsura în care şi-au însuşit sau nu 209

doctrina politică propovăduită de fostul regim. Indiferent de opţiunile politice personale, orice regim formează caractere cu o anumită etică iar ea, etica, se păstrează peste generaţii. Unii tineri au sesizat inepţiile şi minciuna doctrinei comuniste şi au căutat adevărul în altă parte. Unii l-au şi găsit. Alţii şi-au însuşit doar oportunismul celor ce s-au „descurcat” în fostul regim şi încearcă să procedeze la fel. Li se pare că sunt şi curajoşi, fiindcă nu au cunoscut teroarea stalinistă. Nu ştim cum a scăpat tânăra de „filosoful” din staţie, fiindcă a venit autobuzul. * -

* Trebuie să fac o mărturisire, se confesează domnul Popovici într-o discuţie cu Anca, la vreme de seară, după o zi cu câteva întâmplări, de care nu era tocmai mândru. Dacă-i musai… Nu e musai, dar îmi place să fiu corect. Când eram în Atena, i-am criticat aspru pe greci, de parcă românii ar fi fost fără păcat. Acum îmi dau seama că diferenţa nu-i chiar atât de mare. Trebuie să vă mărturisesc că şi eu am observat multe asemănări, dar şi multe deosebiri. În anumite privinţe, românii mi se par mai civilizaţi decât grecii, dar reciproca este la fel de adevărată. Depinde de domeniu. Poate cuvântul civilizat nu este

210

cel mai potrivit. Mă gândeam, de fapt la politicos. Cred că la români predomină spiritul gregar şi doar ici-colo apar lupi, care atacă individual sau se organizează în haite. La greci este invers: majoritatea sunt lupi. Interesant ce spuneţi. Apreciaţi că majoritatea românilor sunt lipsiţi de iniţiativă. Da, chiar mi-aţi atras atenţia. Lipsa de iniţiativă este o caracteristică mai bună decât apartenenţa la turmă. Noi ne pricepem la glume şi la justificări. Găsim întotdeauna explicaţii pentru succesele altora - care însă nu ni se potrivesc nouă – şi ghinioanele noastre, pe care nu le-au avut ei. Grecia antică, spre exemplu, a beneficiat de poziţia geografică. Fiind la confluenţă de drumuri, în vecinătatea altor civilizaţii, a cules roadele lor şi le-a sintetizat într-o civilizaţie proprie. Noi, românii, în vecinătatea marilor puteri, am suferit de pe urma lor şi nu ne-am putut dezvolta. Iată cum, acelaşi argument, noi îl folosim în două sensuri opuse, pentru ca să ne justificăm pasivitatea. Am citit în cartea lui Edmond About pasajul despre care atitudinea grecilor faţă de propriile lor personalităţi. Aţi citit cartea? Da, am găsit-o pe Internet, la adresa pe care mi-aţi indicat-o dumneavoastră. 211

Mă bucur că v-am fost de folos. Mi-aţi fost şi îmi sunteţi de foarte mare folos. Nu cred că aş putea vreodată să vă mulţumesc cum aş dori. Bucuria mea nu este să primesc mulţumiri, ci să ştiu eu că am fost util. În privinţa pasajului despre care vorbiţi, eu aş trata subiectul pe două trepte. Edmond About a făcut o diferenţă între spiritul patriotic francez şi cel grec. Da, francezii sunt naţionalişti. Ei au ajuns până acolo încât îl elogiază chiar şi pe Napoleon, cel pe care ruşii îl pun alături de Hitler. Aici sunt tentat să accept variata rusească, chiar dacă Napoleon n-a făcut crimele lui Hitler, dar avea mai puţine motive ca Hitler să atace Rusia. Nu avea chiar nici unul. A fost o nebunie curată, o prostie greu de egalat. Cealaltă treaptă este comparaţia dintre greci şi români. Se pare că, între timp, s-a produs o modificare şi în mentalitatea grecilor. Ei sunt astăzi naţionalişti, cel puţin în comparaţie cu românii. Aşa că aprecierile francezului sunt perfect valabile şi faţă de români; mai ales faţă de români. Mă întreb acum: eu, când mă voi întoarce în State, voi constata la fel ca dumneavoastră, că americanii nu sunt nici ei perfecţi? Fiind o mare putere, deci un stat care dă tonul, ar fi bine să fie mai buni decât noi. Altfel, evoluţia omenirii ar fi negativă.

212

Ar fi bine, dar mă tem că nu-i chiar aşa, decât în unele domenii. Aici mi se pare şi mie că avem un punct slab. Nu noi, românii, sau americanii; omenirea în acest stadiu de dezvoltare: a progresat tehnologia şi aproape că am abandonat filosofia. *

* *

După o vizită la o cunoştinţă a domnului Popovici, unde sperau să obţină o relaţie în Moldova, de unde Anca ar putea să cerceteze urmele familiei sale, au plecat obosiţi şi iritaţi. Cauza a fost nepotul acestora, un copil foarte enervant, care le întrerupea permanent discuţia. Simţeau acum nevoia să se descarce şi să se liniştească. Doamna Popovici încearcă să explice. -

Băiatul este un copil multiplu alintat. Mama, tata, bunica, bunicul, cu toţii se străduiesc să-şi apropie copilul arătându-i dragostea lor. Să nu spui că din dragoste sinceră. Să fim serioşi! Este egoism sută la sută. Indiferent ce-o fi, copilul se învaţă şmecher. El speculează sentimentele adulţilor. Sentimentele şi interesele. E adevărat; pentru mulţi, copilul nu este decât un eventual sprijin la bătrâneţe.

213

De acord în general; în particular mai sunt şi părinţi care îşi vor copilul genial. - Da, şi atunci şi-l trimit la o şcoală de muzică, arte plastice, sau orice altceva decât o profesiune obişnuită, tocmai fiindcă odrasla lui este un geniu şi nu ar putea avea o meseria banală. - Şi cum profesorii de la asemenea şcoli au nevoie de materie primă, adică de elevi, nu le vor spune părinţilor că odrasla lor nu are talent şi - uite aşa - se trezeşte societatea cu încă un cabotin. - Că va deveni un cabotin va fi rău pentru societate, dar bine pentru el. Că acum se învaţă speculant, va fi rău pentru el, fiindcă, la maturitate, nu va mai găsi pe nimeni care să-i caute în coarne. - Cât aţi discutat despre educaţia copiilor, eu am făcut o clasificare. A fost replica domnului Popovici în dialogul doamnelor, tăcut până atunci, şi cu siguranţă obosit să mai şi comenteze. - Se putea altfel? Doar asta-i specialitatea ta: să generalizezi. - Are aptitudini de motan; tace şi face. - Ce motan? Cotoi! - Acum pot să zic şi eu ceva? - Hai, zi-i, că altfel nu scăpăm. - Există trei feluri de copii. - Nici nu se putea altfel. - Aşa dar: -

214

1. Copii îndrumaţi îndeaproape şi strict controlaţi. Ei vor avea multiple avantaje. În primul rând, memorează informaţii, pe care le pot folosi mai târziu. La auzul numelui unei celebrităţi vor răspunde cu un citat, câteva versuri – dacă respectivul a fost un poet -, sau orice remarcă menite să dovedească cultura sa. Face fişe cu cărţile citite, astfel că – la maturitate – poate edita un dicţionar de literatură, iar - dacă le pune în ordine cronologică – chiar o istorie a literaturii. Nu trebuie să priceapă mare lucru, fiindcă asemenea lucrări sunt, oricum, controversate. Vor deveni intelectuali de vază, deşi, din punct de vedere statistic, acoperă toată gama, de la idioţi la super-inteligenţi. Aura de oameni de cultură însă îi va salva de la orice analiză. 2. Copii needucaţi. Dintre ei poate ieşi orice, în funcţie de inteligenţă şi şansă. Neşansa lor constă în faptul că vor fi nefericiţi, fiindcă nu vor fi recunoscuţi decât cu foarte rare excepţii. Cei din prima categorie le vor bloca accesul. 3. Între cele două extreme, câteva grupe speciale: cea a copiilor pseudo-educaţi, a celor râzgâiaţi şi cea a celor alintaţi. Uneori se sumează. - Rezultă de aici că marea majoritate a oamenilor de cultură provin din prima categorie, a celor strict supravegheaţi, fiindcă procentul celorlalţi este infim. - De acord! - Ceea ce înseamnă că, tot statistic vorbind, jumătate din celebrităţi se află sub media intelectuală a populaţiei. 215

Tu ai spus-o! Iar cum ei judecă prin prisma cunoştinţelor acumulate, raţionamentele şi concluziile lor depind de ce li s-a băgat în cap în copilărie. Înseamnă că, după ei, societatea va merge întotdeauna înapoi, şi nu înainte. Deci involuăm şi nu evoluăm. Da, dacă – din când în când – nu s-ar produce câte un salt, datorat unui eveniment neprogramat.

Anca participa la această discuţie teoretică, dar ea era cu gândul la copilăria lor şi – mai ales a celor din familia cu care s-a înrudit prin căsătoria lui Victor. *

* *

Ştiam că religia a fost interzisă în ţările foste socialiste, dar văd că în România sunt foarte multe biserici. Nu atât de multe ca în Grecia, dar destule. Care este adevărul? Afirmaţia este adevărată pe teritoriul fostului URSS. Acolo au desfiinţat aproape toate bisericile. Doar în marile oraşe au mai păstrat câte una pentru uzul vizitatorilor din străinătate. Efectul a fost invers: oamenii au continuat să creadă cu şi mai multă tărie, iar astăzi ruşii sunt printre cele mai credincioase popoare. În ţările ocupate după al Doilea Război Mondial nu au mai fost 216

atât de severi. Între timp, Lenin murise. Nu era recomandat pentru activiştii de partid să meargă la biserică, dar nu era interzis. Probabil că, între timp, liderii sovietici şi-au dat seama că interzicerea a fost o prostie, precum prohibiţia alcoolului în Statele Unite. Mai am o întrebare. Cum se facă că din creatori ai celei mai elaborate şi frumoase mitologii, grecii au adoptat Creştinismul? Şi nu oricum, ci brusc şi foarte hotărât. După părerea mea, ei nu l-au adoptat, ci lau creat. Din punct de vedere filosofic, Creştinismul s-a născut în Grecia şi nu în Israel. Este opinia mea. Şocantă afirmaţie! Ce spun preoţii despre această idee? Nu discut asemenea subiecte cu preoţii. Mai bine. Şi comunismul s-a născut în Germania, dar a fost aplicat în Rusia. Bravo! Îmi place comparaţia. Asta nici nu mai trebuie dovedită. Afirmaţia dumneavoastră însă cum o susţineţi? E mai complicat şi ar trebui s-o luăm mai de departe, adică mai de demult, şi mă tem că nu mai avem timp. Poate altă dată.

Altă dată - M-aţi stârnit cu întrebarea dumneavoastră şi în loc să dorm am scris câte ceva. Nu este tocmai o disertaţie, dar poate fi un început pentru o discuţie. 217

Bănuiam eu că n-o să lăsaţi subiectul în aer. Iată textul, cu rugămintea să nu-l judecaţi prea aspru. Am încercat doar să punctez câteva idei, fără să le dezvolt. Mulţumesc mult.

„Mitologia nu este o religie, în sens clasic. Religiile pretind să crezi tot ceea ce se spune. Mit înseamnă poveste şi nu spune nimeni că poveştile ar fi adevărate. Ca orice poveste însă, mitul transmite şi el un mesaj. Mitologia este asemenea unei culegeri de fabule cu zei, unele la fel de inteligente ca fabulele cu animale. La grecii din antichitate, relaţia dintre credinţa în mit şi discutarea lui era foarte liberă. Prometeu, spre exemplu, nu era doar prietenul oamenilor, fiindcă le-a adus focul, ci şi un tip nedisciplinat faţă de Zeus, motiv pentru care comentariile grecilor pe această temă erau foarte aprinse. El a fost, în egală măsură, eroul negativ, pripit, care a acţionat fără să cunoască scopurile mai înalte ale lui Zeus. De aceea, Prometeu a fost mai curând un subiect de dezbatere, folositoare ca exerciţiu de discernere între două obiective opuse. Zeus însuşi îl acuză că a dat oamenilor focul fără să-i înveţe ce să facă cu el, că l-a dat doar câtorva, care îl vor folosi doar pentru ei şi împotriva celorlalţi, că şi el, Zeus, intenţiona s-o facă, dar după o pregătire judicios gândită. Desigur, în Atena existau şi destui fanatici. Chiar şi Socrate a fost acuzat că inventează noi zei şi nu respectă credinţa în zeii oficial recunoscuţi, 218

deci tot un fel de religie. El vorbea însă despre un demon interior, care îl stârneşte să gândească şi să acţioneze. Şi totuşi, câtă deosebire! Dumnezeu se află în cer, unde nimeni nu poate verifica existenţa lui, în timp ce zeii se află în Olimp: un munte nu foarte înalt, pe care mulţi oameni l-au urcat de nenumărate ori. Aşezarea zeilor acolo este simbolică: un loc unde se ajunge greu, dar nu imposibil. Mitologia este metaforă; ea trebuie interpretată inteligent. Religia este o doctrină imposibil de verificat a cărei primă deviză este „Crede şi nu cerceta”. Înainte de Creştinism, a apărut filosofia stoicilor. Ea n-a venit din senin. Grecia se prăbuşea. Ca peste tot, ea s-a dezvoltat spiritual atât timp cât traiul oamenilor a fost modest. Odată cu Alexandru cel Mare, gustul pentru fast şi plăceri – împrumutat din orient - goana după pradă şi averi a generalilor ce l-au urmat, au degradat spiritul. Perioada elenistică a însemnat răspândirea culturii greceşti, dar - în acelaşi timp - a însemnat amurgul ei, încetarea creaţiei. Scepticii au reprezentat cântecul de lebădă. Epicur şi alte câteva spirite înalte s-au retras din viaţa politică activă şi au emis o filozofie individualistă. Aceasta a fost vremea nefericită în care înţelepţii timpului s-au sustras dezbaterilor din agora, s-au izolat de viaţa politică. Ei nu mai erau asemenea lui Socrate, care comunica cu oamenii nu doar pentru a-şi face cunoscute ideile, dar şi pentru a culege de la oameni probleme ce se 219

cereau rezolvate. Probleme filosofice, bineînţeles. Căutarea fericirii individuale într-o societate ostilă a fost ţinta studiilor lor, iar abstinenţa a fost soluţia. Cucerirea romană era de aşteptat. Nu mai avea cine să apere Atena. Cele câteva monumente ridicate de Hadrian sunt meritorii pentru Roma şi împăratul ei, în timp ce Grecia antică şi filosofia ei deveniseră deja istorie. Creştinismul este religia derivată din filosofia stoicilor: resemnează-te, renunţă la plăceri în viaţă, că te vei bucura după moarte. Destinul nu este aprioric hotărât. Destinul, soarta prescrisă de către zei – element fundamental în filosofia de milenii a grecilor –a dispărut. Viitorul ţi-l hotărăşti singur, prin comportare. Viaţa ta are un început şi un sfârşit. Ciclul veşnicei reîntoarceri a fost abandonat şi el.” *

* *

Atunci când comparaţii România cu Grecia, dumneavoastră plecaţi de la asemănări, pentru ca apoi să precizaţi diferenţele. Eu, ca vizitator am remarcat mai întâi diferenţele şi abia acum, cu ajutorul dumneavoastră, încep să sesizez asemănările. Trag de aici concluzia că diferenţele sunt evidente, în timp ce asemănările sunt abia sesizabile?

220

Nu vreau să vă lezez sentimentele, dar mie aşa mi se pare. Nu mă lezaţi cu nimic. Dimpotrivă, vă sunt recunoscător dacă îmi spuneţi opiniile dumneavoastră sincere. Eu mă străduiesc să fiu obiectiv şi opiniile altora mă ajută să mă apropii de adevăr. Dumneavoastră vorbiţi despre mentalităţi, cuvinte comune, influenţe şi altele. Pentru un străin, primul contact cu ţara este aeroportul, şoselele, maşinile, oraşul. Pe oameni îi cunoşti mai târziu. Până aici, Grecia conduce de la distanţă. Ce-i drept, eu încă nu am văzut capitala României. N-aţi pierdut nimic. Braşovul este mai civilizat decât Bucureştiul. Este şi foarte frumos, datorită împrejurimilor, dar nu numai că nu este o capitală europeană, dar nici nu are aspectul unei capitale. Corect. Marile bulevarde ateniene nu au corespondent nici în Bucureşti. Despre şosele mai bine nu vorbim. Cât despre maşini, aici apare primul semn de întrebare. De fapt, două: primul se referă la nivelul economic al ţării şi al doilea la oameni, fiindcă orice maşină are un proprietar. Este limpede că nivelul de trai în Grecia este cu mult mai ridicat decât în România. În privinţa oamenilor, încep să cred că avantajul este de partea României. Este 221

prea devreme să mă pronunţ, dar deja simt că pot merge pe stradă fără riscul de a fi îmbrâncită de vreun bărbat căruia nu i-am acordat prioritate. Asta spune mult. Iar în ceea ce priveşte maşinile, trebuie să ţineţi seama de unde am plecat. În urmă cu douăzeci de ani, rareori vedeai mai mult de trei maşini la semafor. Acum nu le mai ajung străzile. Am presupus şi eu că aşa era. Am văzut chiar şi maşini scumpe, dar majoritatea sunt modeste, unele chiar foarte vechi. Pentru că majoritatea oamenilor sunt săraci, cel mult modeşti. În Atena, din balconul apartamentului în care am locuit, vedeam aproximativ 20 de maşini, înşirate pe ambele laturi ale străzii. Doar patru maşini sport, din care trei decapotabile, staţionau mai mult, fiindcă erau mai puţin folosite. Celelalte circulau. Locurile libere rezistau doar câteva secunde. Ei bine, în cele câteva luni cât am stat acolo, nu am văzut nici o maşină modestă. Aici se vede diferenţa de mentalitate: grecii se plâng de efectele crizei economice, dar multe maşini, chiar dintre cele foarte luxoase, erau noi, în timp ce românii folosesc maşini ce ar fi trebuit să fi fost de mult casate, dar sunt mândri de succesele lor economice modeste. M-aţi surprins cu fineţea observaţiilor.

222

Şi sunt încă la început. Ah, una dintre maşinile noi era un Mercedes sport decapotabil. O frumuseţe! Mi-a rămas inima la ea. *

* *

În sfârşit, au plecat în Moldova. Anca şi familia Popovici. Vor merge la Iaşi, unde îl vor cunoaşte pe prietenul din studenţie al domnului Popovici. Anca va rămâne acolo. După câteva mici excursii prin împrejurimi, familia Popovici se va întoarce la Braşov şi apoi în Grecia, urmând ca Anca să colinde Moldova în lung şi-n lat. Înainte de plecare, de curiozitate, a vizitat Castelul Dracula. Au avut dreptate cei care o informaseră că povestea nu are nici o legătură cu realitatea. Frumoasă este zona în care se află, chiar deosebit de frumoasă, iar castelul este situat într-o poziţie dominantă, foarte spectaculoasă. Primul lucru care a încântat-o pe Anca, vizitând România, a fost peisajul. În ciuda dimensiunilor reduse, ţara are toate formele de relief şi, pentru că munţii nu sunt înalţi – sub 3000 de metri – în mai puţin de o oră de mers cu maşina, treci de la şes la munte şi din nou la şes. Peisajul este deci variat şi deosebit de pitoresc. Următorul motiv al încântării ei au fost oamenii. Următorul din punct de vedere cronologic, al receptării, şi nu al importanţei. A găsit nişte oameni cu un suflet foarte cald, în 223

mijlocul cărora se simţea foarte bine. Spre deosebire de americani, care sunt reticenţi cu străinii – nu mai vorbim despre greci, xenofobi şi preocupaţi să profite de pe urma străinilor – românii sunt deschişi, gata să-ţi dea din puţinul lor, fără să pretindă nimic. Dorinţa lor este ca tu să-i cunoşti pe ei, să afli că ei există şi să constaţi că merită atenţia ta. Pentru aceasta, ei sunt gata să-şi deschidă sufletele şi să-ţi dea din puţinul lor, fără să pretindă nimic. Casa lor este deschisă. Din nefericire pentru ei, nu au prea mult. Nu sunt bogaţi, dar se simt împliniţi cu ceea ce au. Trăiseră vremuri cumplite în timpul comunismului, iar acum cred că ţara lor va înflori ca în basme. Nu toţi. Unii, mai grăbiţi, emigrează în speranţa că se vor îmbogăţi în străinătate mai repede decât va prospera România. Cei mai mulţi pleacă în Europa: Italia, Spania, Franţa. America este de domeniul viselor. Ţara tuturor posibilităţilor, cum o consideră, este prea departe, au nevoie de viză şi multe alte complicaţii. Altfel, şi-o doresc cu o ardoare proporţională cu naivitatea. Chiar înainte de a cunoaşte oamenii, trecând munţii din Transilvania în Moldova, Anca a observat diferenţa dintre gardurile din jurul caselor: adevărate ziduri în Transilvania, asemenea celor din Occident, şi simbolice în Moldova, unde relaţia de bună vecinătate o înlocuieşte pe cea rece, occidentală. Din păcate, localităţile nu sunt tocmai cum ar trebui să fie; amestecul de nou şi vechi este discrepant. Explicaţia este evidentă: 224

reminiscenţele regimul comunist de care s-au despărţit doar de câţiva ani. Va trece mult timp până când vor reuşi să se alinieze ţărilor occidentale, dar ei sunt optimişti. Chiar foarte optimişti; unii cred că au şi ajuns acolo. „Crede şi nu cerceta” – le recomandă preoţii, iar ei sunt destul de credincioşi. Nu în aceeaşi măsură ca grecii, dar mult mai mult faţă de americani. Anca ar vrea să-i ajute, dar încă nu ştie cum. Nu cu bani. Acesta nu ar fi fost un ajutor. Îşi aminteşte de Grecia, de ajutorul pe care îl primeşte şi efectele lui. Proverbul pe care l-au discutat acolo: „Dacă vrei să ajuţi pe cineva, nu-i dai un peşte, ci îl înveţi să pescuiască” este exact ce le trebuie românilor: să înveţe cum să coopereze pentru a dezvolta afaceri asemenea celor din Occident. * * * Prima vizită în Iaşi a fost pentru Anca o încântare. Pe dealurile din împrejurimi se zăresc câteva biserici, care îi amintesc de Acropole. Nu este acelaşi lucru, nici ca dimensiuni, nici ca arhitectură şi nici ca vechime. Par să fie însă cu mult mai frumoase şi – cu siguranţă – sunt mai atrăgătoare. Va trebui să le viziteze într-o zi. Pentru început însă centrul oraşului a uimito, nu numai prin arhitectura originală, dar mai ales prin evenimentele istorice de care este legat oraşul. Dintre toate, Biserica Trei Ierarhi ar merita ea însăşi să fie studiată pentru valorile istorice de 225

aici. Se spune că a fost aurită, dar este frumoasă şi aşa. Poate chiar mai frumoasă, dacă se gândeşte la statuile greceşti din marmură albă, ce au fost cândva colorate. Este greu de imaginat că, pictate, ar fi fost mai frumoase. Surprizele cele mari se află însă înăuntru bisericii. -

Vom vizita acum o biserică, unde, în 1821, s-a semnat Declaraţia de independenţă a Greciei. Cum aşa? Am citit şi eu istoria Greciei, dar nu am aflat despre vreo astfel de declaraţie. Şi de ce tocmai la Iaşi? Chiar nu ştiu să fi existat vreo declaraţie de independenţă nici la sfârşitul războiului, care nici el nu are un sfârşit clar. Grecia a ajuns la configuraţia de astăzi, câştigând teritorii puţin câte puţin, până la dezastrul de la Smirna. Firesc. La capitolul educaţie patriotică, trebuie să recunosc, grecii sunt în top. Ei au ales ca zi naţională una cu valoare simbolică. Ziua naţională a Greciei este 25 martie, data când episcopul Germanos din Patras, a ridicat steagul naţional. Aşa este. Evident, a fost un gest simbolic, marcat de către un prelat din interiorul viitoarei Grecii. Dar iată, am ajuns. Să citim ce scrie pe această placă:

226

„Aici, la Mănăstirea «Sf. Trei Ierarhi», la 27 februarie 1821, în prezenţa eteriştilor şi a simpatizanţilor greci şi români, Veniamin Costachi, mitropolit al Moldovei şi Sucevei, a sfinţit drapelul Eteriei şi a binecuvântat pe şeful acesteia, prinţul Alexandru Ipsilanti, dând prin aceasta semnalul luptelor pentru cauza sfântă a libertăţii Greciei, în cadrul mişcărilor de eliberare a popoarelor din Balcani“. -

Nu prea înţeleg. Războiul de Independenţă a Greciei a fost o continuare a evenimentelor care l-au precedat, iar începutul începutului este mai departe, atât în timp cât şi în spaţiu. Mai întâi a fost slăbirea tot mai accentuată a Imperiului Otoman. Apoi a fost mişcarea generală din Europa de reconfigurare a statelor după criterii naţionale. Aşa se face că, în 1814, s-a înfiinţat la Odesa Societatea Prietenilor, Philiki Etaireia, cu scopul eliberării creştinilor de sub ocupaţia otomană şi înfiinţarea unor state creştine independente. În 1820, la conducerea ei a venit Alexandru Ipsilanti. Odesa era pe atunci un oraş multinaţional. Şi cine mai e şi acest Ipsilanti? Este grec? Bunicul lui a fost un grec din Constantinopole, venit în România ca dragoman. S-a încuscrit cu boieri români şi a ajuns domnitor. Alexandru Ipsilanti este

227

nepotul lui, fiind şi unul dintre descendenţii lui Constantin Brâncoveanu. - De Brâncoveanu am aflat pe când eram la Braşov. Domnul Popovici are câteva albume cu arhitectură brâncovenească. Chiar în apropiere de Braşov se află o mănăstire ctitorită de el. Foarte frumoasă. Mică şi cochetă. Mi-a plăcut. În 1821, acest Ipsilanti, organizează o mică armată şi pleacă cu ea spre Grecia. Se opreşte mai întâi la Iaşi, unde domnitorul Mihail Suţu îi pune la dispoziţie toate resursele Moldovei. Ipsilanti se dovedeşte însă un netrebnic şi iniţiativa lui eşuează lamentabil. - Este firesc deci ca grecii să nu-l ia în seamă. - Pe el nu, dar scânteia revoluţiei a aprins-o el. * * * Din nefericire, Anca nu a găsit încă nici o urmă a familiei sale pierdute. Va insista însă. Probabil că nu a căutat unde trebuie. A întrebat din sat în sat, dacă a auzit cineva de o moşie a lui Miron, ce ar fi existat cândva. Au ajuns până în nordul ţării, dar nu au aflat nimic. Au cercetat şi în muzeele şi instituţiile ieşene, tot fără succes. A aflat în schimb multe despre istoria Moldovei, foarte interesantă, mult mai complexă decât cea a Statelor Unite ale Americii. Localitatea Iaşi fusese capitala Moldovei într-o vreme când România era divizată în trei principate. Ei, moldovenii, au fost cei care au dorit cel mai mult unirea. Era un ideal 228

înalt, pentru care s-au sacrificat, acceptând mutarea capitalei la Bucureşti. Înainte de unire, Iaşul era un centru cultural mai puternic. Acolo, în Iaşi, se adunau boierii moldoveni, nu numai din interese politice, dar şi pentru a participa iarna, împreună cu familiile, la viaţa culturală a oraşului. Orice moşier avea şi o casă la oraş, sau – mai exact – locuia la oraş şi avea un conac la moşie. Societatea „Junimea”, spre exemplu”, este şi astăzi un reper în istoria literară a României. În timpul petrecut împreună domnul Popovici şi prietenul său aveau discuţii amuzante chiar atunci când subiectele erau dure. Cei doi prieteni se tachinau aproape permanent. -

X este o secătură. Vorbeşti despre x, politicianul? Da, cum poţi să numeşti altfel pe cineva care afirmă că . . . Nu mă interesează afirmaţiile politicienilor de teapa lui. Îţi atrag însă atenţia că tocmai ai făcut un pleonasm. Pleonasm? Tu ştii ce-i acela? S-a trezit filologul din tine. Imaginează-ţi că ştiu. Care-i pleonasmul despre care vorbeşti? Păi, orice om are caracteristicile lui, care-i permit să se afirme într-un domeniu sau într-altul. N-ai auzit, spre exemplu, să existe vreun politician mut. Orice politician trebuie să poată vorbi. Oricât de prost. 229

Da, oricât de prost, fiindcă proşti sunt destui, aşa că are audienţa asigurată. Ei bine, a fi o secătură este una dintre caracteristicile esenţiale ale oricărui politician, cel puţin în România de azi. Fără ea, nu ai nici o şansă. Asta cam aşa e! Deci, a fi politician înseamnă, y compris, a fi o secătură. A, acesta era pleonasmul tău? *

* *

În cele din urmă, Anca a găsit o locuinţă, unde poate sta cu chirie, fără să deranjeze alte persoane. Are chiar şi o mică sursă de venit, deşi ar fi dorit să dea ea bani decât să primească: dă lecţii de engleză. Mentalitatea românilor este, din acest punct de vedere, opusă grecilor. Orice om este apreciat în funcţie de jobul pe care îl are, şi după cât de bine îşi cunoaşte meseria. Venitul lui nu este un criteriu de apreciere, ci doar un motiv de invidie. Ştia demult un principiu valabil oriunde, deci şi în România: tot ce este oferit gratis nu este preţuit aşa cum se cuvine. În ceea ce priveşte învăţătura, funcţionează şi mai puternic reciproca: cel care plăteşte învaţă mai cu sârg, tocmai pentru că a plătit. O oarecare opoziţie are din partea unor profesoare de carieră, deşi engleza lor este precară şi ei înşişi ar avea de învăţat. Îşi simt însă ameninţată cariera şi aplică o metodă 230

opusă celei fireşti: exagerează cu regulile gramaticale, imaginându-şi că astfel le va creşte prestanţa. „Americanca aia nici nu are studii”. Nu are studii superioare, dar a învăţat suficient pentru a putea preda altora ceea ce, oricum, ştie mai bine decât ele. Se gândeşte să deschidă o mică şcoală de limba engleză – amatori sunt mulţi – dar deocamdată nu ştie ce formalităţi trebuie îndeplinite, iar cunoştinţele de aici au atenţionat-o că, în România de azi, corupţia este la cele mai înalte cote. Va vedea! *

* *

Oamenii sunt egali în cer, nu pe pământ – spunea cineva. Adică în Rai. Poate şi în Iad, nu se ştie. Da, da, mai repede în Iad, în acelaşi cazan cu smoală topită. Smoala costă. Într-o societate comunistă Iadul ar da faliment. Corect. Iadul adevărat e chiar aici, pe pământ. Mai simplu şi în termeni mai realişti, după moarte. Cam funest, dar adevărat. Se nasc diferiţi, fiindcă au gene diferite, evoluează diferit, aşa că doar după moarte pot spera să fie egali, deşi nici această ipoteză nu e tocmai sigură. Nu e deloc sigură. Noi, românii, spunem că, după moarte devenim oale şi ulcele. Iată o 231

primă diferenţă: sau oale sau ulcele. Nu-i totuna! D-aia ceramica românească e cunoscută de milenii. Am văzut la Cucuteni.

Discuţia este purtată între Anca şi prietenul din Iaşi al familiei Popovici, care este acum şi prietenul ei. -

Dar ne-au luat-o înainte francezii şi italienii, cu celebra lor faianţă. Descoperită de nemţi. Vorbeşti despre faianţa chinezească, pe care au descoperit-o europenii, precum Popov aparatul de radio. Nu înţeleg. E o glumă din timpul copilăriei mele. Pe atunci, propaganda sovietică era exagerat de insistentă, astfel că noi, copiii, făceam tot felul de glume. Totul era politizat: orice lucru bun exista datorită ajutorului marii Uniuni Sovietice şi al tovarăşului Stalin, în orice domeniu savanţii ruşi erau autorii principalelor descoperiri şi aşa mai departe. În această categorie, era prezentat şi acest Popov. Noi am completat legenda, cu următoarea precizare: Popov a fost un mare savant rus, care – ca toţi savanţii celebri – era preocupat doar de cercetările lui şi neatent cu orice altceva se întâmpla pe pământ. Aşa se face că la ziua lui de naştere – de care uitase – a fost surprins când soţia lui – elegant îmbrăcată şi foarte veselă – l-a invitat în sufragerie. Obosit după o 232

zi de muncă, numai de mâncare nu-i ardea, dar a trebuit s-o urmeze. Acolo, pe lângă o masă foarte frumos decorată, cu flori şi două pahare de şampanie, i-a arătat un obiect paralelipipedic, acoperit cu milieu foarte frumos. Cunoştea milieul; era moştenire de la bunica lui. La rugămintea soţiei, îl ridică şi, sub el, descoperă un aparat de radio. Iată cum a descoperit Popov aparatul de radio. Aşa au suportat românii ocupaţia sovietică. Printre altele. Dar ştii cum a murit Miciurin? Acesta cine mai e? Tot un savant rus. El încrucişa tot felul de plante, pentru a obţine soiuri deosebite. Reuşise astfel să obţină mere mai mari de un kilogram. Bravo lui. Şi cum a murit? A căzut dintr-un căpşun. Drăguţ! Şi ceramica tot sovieticii au descoperito? Nu cunosc; armata sovietică s-a retras din România în 1958, eu terminasem deja liceul, aşa că nu ştiu ce progrese au mai făcut, sau erau în stare să facă. V-au învăţat democraţia sovietică şi au plecat. Demoncraţia. După modelul lui Socrate, că şi el avea un demon. El a rezolvat-o simplu. A luat cucută. Suc de cucută; tratament naturist. *

* 233

* Citesc acum o carte scrisă de o grecoaică şi tradusă în engleză. Am cumpărat-o din Atena, dar abia acum am început s-o citesc. Acolo, în Grecia, m-au surprins convingerile comuniste ale oamenilor simpli. Cartea însă mă uluieşte. Subiectul, chiar dacă nu este în întregime autobiografic, este în bună măsură. Am citit că autoarea a făcut închisoare în timpul dictaturii coloneilor, ceea ce i se întâmplă şi eroinei din carte. Ea, eroina, deşi este fiica unor intelectuali, îşi blamează rudele şi chiar părinţii şi aderă la o organizaţie comunistă. Pe unii simpatizanţi ai comunismului îi ironizează chiar ea, dar şi faptele ei sunt halucinante. Naş fi crezut vreodată că oamenii pot fi manipulaţi atât de uşor şi, mai ales, că pot fi atât de dedicaţi unei cauze politice. Este la fel ca în orice religie: trebuie să nu înţelegi, pentru ca să crezi. Vorbeşte la un moment dat despre cineva, care a sărbătorit timp de o lună de zile succesul Uniunii Sovietice prin lansarea lui Gagarin în spaţiu cosmic. Este o dovadă că nu ideile de egalitate, democraţie etcetera sunt cele care îi animă, ci simpla îndoctrinare. Tocmai asta mă surprinde şi nu mi-o explic. Oamenii ăştia nu gândesc? În carte foloseşte la un moment dat şi numele lui Kazantsakis. Eu aveam o părere bună despre el. Ce-i drept îl ştiam doar ca autor la romanului după care s-a 234

făcut filmul „Zorba, grecul”, cu Anthony Quinn. A fost un film bun. Cartea este în mare măsură autobiografică. Cât despre folosirea numelui lui de către comuniştii de azi, este în mod cert un abuz. Se folosesc de personalitatea lui ca să dea greutate sloganurilor lor. Fără ca el să fi avut vreo contribuţie? Ceva-ceva tot există, dar invers. Nu înţeleg. Întâmplarea face să ştiu ceva mai multe despre Kazantsakis. Înainte de al Doilea Război Mondial, pe la sfârşitul anilor ’20, el şi cu Panait Istrati, un român, au fost în URSS. Mai întâi au fost invitaţi ca ziarişti la manifestările organizate cu ocazia sărbătoririi a zece ani de la Marea Revoluţie din 1917. Ei amândoi locuiau în Franţa şi aveau vederi de stânga. „Marii dascăli”, Lenin şi Stalin, erau idolii lor. Kazantsakis, deşi creştin ortodox, plecat dintr-o ţară profund religioasă, credea, asemenea idolilor săi, că religia creştină ar trebui înlocuită cu doctrina marxist-leninistă, ceea ce sovieticii au şi încercat să facă. Astăzi se ştie că propaganda sovietică îi finanţase serios pe liderii Partidului Comunist Francez. În continuare, Kazantsakis şi Panait Istrati au hălăduit prin Uniune şi au vizitat localităţi mai puţin pregătite propagandistic, unde au văzut adevărata faţă a ţării şi dezastrul produs de regim. Panait Istrati era un naiv. Dezamăgit, s-a întors la Paris şi a scris „Spovedanie pentru 235

învinşi” prin care de dezice de vechile convingeri şi aprecieri faţă de Uniunea Sovietică. Reacţiile celor din Partidul Comunist Francez au fost dure şi el a revenit în România. Prietenul lui, Kazantsakis, mai parşiv, a preferat banii, pe care-i primea pentru articolele publicate, şi a continuat o vreme. Cu timpul, şi-a schimbat şi el opiniile. „Zorba, grecul” l-a scris cu mult mai târziu. Fapt este că, în tinereţe, a avut şi el vederi de stânga, dar nu de factura celor din Grecia de azi. De altfel, el şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă în străinătate şi mă îndoiesc că, al vremea aceea, era foarte cunoscut la el acasă. Unele reminiscenţe îl trădează însă chiar şi după ani. „Ultima ispită”, este un pamflet, o răstălmăcire a Noului Testament, o carte scrisă mult mai târziu, cu cele mai autentice convingeri ateiste. Acest Panait Istrati a fost un scriitor remarcabil? Da de unde! În primul rând era un om cu foarte puţină şcoală. Ştia câteva limbi străine, pentru că a vagabondat prin mai multe ţări, dar ştiinţa lui era la nivelul străzii. A fost un propagandist al sovieticilor. Amuzant este că noi l-am învăţat la şcoală în epoca stalinistă, considerat ca un exemplu de talent pornit din popor. Bineînţeles că nu ni se spunea că, în final, el a condamnat regimul sovietic, dar nu a durat mult timp până am aflat.

236

Credeau că nu se va afla? Au riscat atât de mult? Cum se explică? În anii aceia activiştii de partid erau mult prea ignoranţi. Ei, de fapt, habar n-aveau cine era Panait Istrati, aşa că au putut fi păcăliţi.

Relevantă pentru răsturnarea concepţiei lui Panait Istrati despre „binefacerile” sistemului sovietic este relatarea lui Eleni Samios Kazantzakis, în cartea „Adevărata tragedie a lui Panait Istrati”. Autoarea i-a însoţit pe el şi Nikos Kazantzakis în periplul lor prin U.R.S.S. Era prietena lui Kazantsakis în acel moment, a devenit soţia lui mult mai târziu şi a trăit 101 ani. Bilili, prietena lui Panait Istrati în acelaşi periplu, nu a avut aceeaşi soartă. Relatarea lui Eleni Samios tratează constatarea lui Panait despre unii gospodarii etichetaţi chiaburi (culaci), după ce, împroprietăriţi de către statul sovietic, şi-au luat rolul în serios. Rezultatele bune ale acestora au stârnit invidia celorlalţi, care i-au transformat în personaje negative. „Am văzut peste tot circularele împrăştiate de sovietici, până în cele mai mici sate: instrucţiuni despre cum să se are şi să se semene pământul, după metode ştiinţifice.” Deci, intenţia era bună. „Dar iată ce se întâmplă: cei care urmează instrucţiunile produc mai mult şi au un trai ceva mai bun. Sovietul sătesc, pus pe gâlceavă, intervine; îi declară pe aceşti oameni de ispravă „culaci”, le confiscă bunurile adunate cu trudă şi îi afuriseşte ca duşmani ai regimului.” (paginile 145-8). În acest caz, Stalin nu era de vină 237

în mod direct. El şi ceilalţi din jurul lui erau prea ocupaţi cu alte treburi, pentru ca să vadă ce se întâmplă undeva, departe de Moscova. Localnicii sunt cei care şi-au însuşit noua „etică”. Exemplul este edificator prin puterea lui de generalizare pentru efectele sistemului şi nu a anumitor persoane. Cartea a fost scrisă în amintirea lui Panait, în 1935, anul în care Panait a murit. Pentru noi, românii, ea este interesantă ca opinie a unui străin despre cel pe care istoria literaturii române l-a înregistrat ca scriitor, deşi Nicolae Iorga îl caracterizase clar: "Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei”. Nikos Kazantsakis l-a numit întotdeauna „povestitor oriental” şi niciodată scriitor. Într-adevăr, „Chira Chiralina”, cartea cu care el s-a lansat, este o suită de poveşti în cel mai pur stil oriental, cu deosebirea că eroul său nu este un bogătaş în căutarea aventurii, gen Sinbad marinarul, ci un copil, căruia însă i se întâmplă necazuri chiar mai mari şi aproape realiste. Cunoscător aproximativ al limbii franceze, el se află la polul opus faţă de Emil Cioran, care – deşi cunoştea franceza cultă - n-a renunţat la ajutorul partenerei sale de viaţă, Simone Boué. Putem presupune deci că cineva l-a ajutat pe Panait Istrati, aşa că textul propriu zis îi aparţine într-o prea mică măsură. Rămân ideile. Ele sunt cele ce ne deschid uşa către înţelegerea psihologiei autorului. Înainte de orice, el a fost un om bun şi consideră bunătatea ca fiind argumentul esenţial 238

al existenţei. „Căci bunătatea unui singur om este cu mult mai puternică decât răutatea miilor de oameni.” Sau „. . . cel care a creat Bunătatea, a făcut-o rară şi a aşezat-o printre bestii — ca unică justificare a vieţii”. Acesta este Panait Istrati şi psihologia lui explică atât naivitatea de a se încrede în propaganda sovietică, cât şi reacţia radicală la constatarea că a fost înşelat. El a fost fiul unei femei simple şi a unui contrabandist grec, care i-a abandonat pe amândoi. Copilăria lui a fost deci marcată de sărăcie. Vagabondajul care i-a urmat nu a fost de natură să-l facă mai înţelept, din păcate pentru el. Înclinaţiile lui spre stânga politică nu aveau iniţial nimic revoluţionar în ele; erau doar efectul bunătăţii sale, al compătimirii celor săraci şi – evident – al dorinţei într-un trai mai bun al acestora. A avut naivitatea să creadă că acest deziderat îi animă şi pe unii politicieni. *

* *

Pentru că am fost nu demult în Grecia, nu mă pot abţine să fac comparaţii cu România. Sunt multe asemănări, care te izbesc, dar şi multe deosebiri. Ce mă intrigă pe mine este să constat că, în faţa aceloraşi situaţii, acolo unde m-aş aştepta ca oamenii să reacţioneze identic, ei procedează foarte diferit.

239

Istoria noastră este diferită. Deşi în apropiere şi cu unele lucruri comune, cum ar fi dominaţia turcă, asemănările sunt aparente. Grecia a făcut parte din Imperiul Otoman, în timp ce România nu. A fost vasală, a plătit tribut, dar a şi luptat împotriva lui. Am citit istoria ambelor ţări, aşa că ştiu acum câte ceva. Istoriile îţi dau o idee despre cadrul general, dar nu te lămuresc în profunzime. În plus, evenimentele recente plasează cele două ţări în poziţii foarte diferite. Eu nu am fost în Grecia; ştiu doar ce aflu din presă şi îmi imaginez ce se întâmplă acolo. Grecia a primit ajutoare de când s-a eliberat de sub turci, a intrat demult în Uniunea Europeană, astfel că standardul de viaţă a populaţiei este cu mult mai înalt decât al românilor. O precizare: Grecia nu s-a eliberat de sub turci; ea a fost eliberată. Europa occidentală şi Rusia erau cele interesate să fărâmiţeze Imperiul Otoman, mult slăbit după 1700. Corect. Pe de altă parte, grecii nu sunt nemţi. Banii primiţi nu au ştiut să-i folosească eficient. Prin Planul Marshal au primit ajutoare şi unii şi alţii. Germania, deşi învinsă în două războaie mondiale, şi-a reconstruit economia şi este astăzi cea mai puternică din Europa. Grecii, în schimb, au cheltuit banii în interese personale. 240

Asta am înţeles încă de când eram în Atena. Părerea mea despre etica lor este cât se poate de proastă. Plecată din Statele Unite nici nu îmi imaginam că aşa ceva este posibil. Ce vreau să ştiu acum este ce se întâmplă în România. E clar: a plecat de la un nivel extrem de scăzut şi acum se ridică. Procesul este oarecum invers celui din Grecia. Dar n-o face în mod uniform. Creşteri spectaculoase într-o direcţie sunt însoţite de căderi în alte direcţii. Se vede şi pe stradă. Construcţi moderne alături de cocioabe sau, şi mai grav, imobile părăsite, deşi ar fi mai frumoase decât unele noi, dacă ar fi bine întreţinute. Aici situaţia este mult mai complicată. Poate că pentru cineva care priveşte lucrurile din afară să pară simplu. Poate că şi este simplu. Pentru mine însă este complicat, probabil pentru că mă încurc în detalii. Din cauza copacilor nu văd pădurea – este o zicală la noi. Eu am răbdare. Deşi direcţia este clară teoretic, nu toată lumea înţelege mecanismele intime de funcţionare a societăţii moderne şi atunci caută soluţii particulare. Cei mai mulţi sunt nemulţumiţi fiindcă se îmbogăţeşte cine nu trebuie şi nu se face ce ar trebui să se facă. Dar toate astea au o explicaţie. Schimbarea din decembrie 1989 nu a venit din senin şi ideea unei revoluţii spontane este o 241

naivitate. Desigur, populaţia a avut un rol important, dar nu determinant. Românii nu se implică în politică. Acesta este unul dintre dezavantaje. Poate că printre cele mai importante. Lipseşte opinia publică. Era şi o glumă la noi: în unele ţări câini muşcă, în altele latră; cei româneşti doar mârâie. Până într-o zi, când au muşcat mortal. Ei sunt însă învăţaţi să mănânce bine, iar Ceauşescu tocmai aici i-a lovit. Să mănânce salam cu soia a devenit un simbol al decăderii. Salam cu soia? Nu era mai scump? Era singurul. Ceva nu înţeleg. Soia a fost introdusă în alimentaţie pentru a evita dezavantajele consumului exagerat de carne. Colesterol şi toate celelalte. În Occident, produsele cu soia sunt mai scumpe decât cele tradiţionale. La fel ca laptele degresat. Cine spune că mănâncă produse din soia înseamnă că îşi poate permite, deci stă suficient de bine din punct de vedere financiar. Înseamnă că este o greşeală de comunicare din partea noastră. Aşa se pare. Dar să revenim. Da. Spuneam că aşa zisa revoluţie a fost premeditată, iar cei care au făcut-o aveau un scop. N-a făcut-o sărăcimea, ci dimpotrivă activiştii de partid cei mai înstăriţi. 242

Nici o revoltă n-a fost iniţiată de sărăcime. Săracii, ca şi bolnavii, nu au energia necesară. Ei, săracii, pot fi doar folosiţi. Iniţiativa aparţine altora şi, de regulă, are şi alte obiective, mai subtile. Corect. Răscoala din 1907, spre exemplu, a fost efectul mai întârziat al celei din 1905 din Rusia, şi al propagandiştilor ruşi, emigraţi după eşec. Să revin! Sătui să fie doar mici beneficiari ai sistemului politic, grangurii - „highlife-ul roşu”, cum le zicem noi - au dorit să fie şi ei asemenea bogătaşilor din Occident. Şi au devenit, ca dovadă că regia a fost bine pusă la punct. Aici avem o primă divizare: unii au ştiut săşi administreze averea însuşită rapid, în timp ce alţii nu au ştiut ce să facă cu ea şi au decăzut. O altă categorie de îmbogăţiţi peste noapte a fost cea a trepăduşilor, să le spunem aşa. De ochii lumii, pe eşichier trebuiau să apară şi alte personaje, pentru ca identitatea adevăraţilor profitori să nu fie prea evidentă. De multe ori s-a acţionat prin intermediari. Am cunoscut, spre exemplu, un chelner dintr-un restaurant frecventat de foştii activişti ai partidului unic, care devenise acţionar la mai multe societăţi comerciale în localităţi necunoscute lui, unde nu fusese niciodată şi nu era capabil să le identifice pe hartă. Cu timpul, aceşti intermediari trebuiau să dispară, ceea ce s-a şi întâmplat, de multe 243

ori chiar spectaculos, atunci când singuri au călcat strâmb. Unii însă s-au descurcat. Au fost inteligenţi şi au învăţat repede care este drumul bun. Ei bine, oamenii obişnuiţi, privind acest spectacol, au tras concluzii potrivit cu gradul de înţelegere a fenomenului şi au reacţionat corespunzător. Majoritatea sunt nemulţumiţi, iar unii au ajuns chiar să regrete vechiul regim comunist. Este doar ignoranţă. Asta mi se pare deja . . . *

* *

Din însemnările Ancăi Există multe deosebiri între Grecia şi România, dar şi surprinzător de multe asemănări şi probabil că ele, asemănările, i-au determinat pe unii să considere România o ţară balcanică. Asemănările sunt însă subiective, în timp ce deosebirile sunt obiective. În realitate, ea nu face parte din Peninsula Balcanică. Este deasupra ei. Strict geografic, este o ţară continentală, situată în centrul Europei, la distanţă egală de Oceanul Atlantic şi Munţii Urali, cele două limite, de vest şi de est ale continentului. Alte motive au condus la ideea că România este parte a Europei de est. Istoria erei comuniste justifică această apreciere, dar nici înainte nu se putea vorbi despre apartenenţa ei la Europa 244

occidentală, decât în perioada monarhică şi numai într-o mică măsură, atât cât a fost posibil în mai puţin de un secol. Românii se laudă că înainte de al doilea război mondial ţara lor era grânarul Europei, dar nu realizează că Europa occidentală prefera să-şi folosească terenul arabil pentru culturi mai productive. În privinţa monarhiei, România este într-o situaţie asemănătoare cu Grecia. De altfel, familiile regale s-au şi înrudit. Deosebirea dură a intervenit după al doilea război mondial, cu ocupaţia sovietică a României şi intrarea timpurie a Greciei la NATO şi apoi în Uniunea Europeană. Astăzi, în timp ce România se modernizează, Grecia decade. *** Diferenţa de climă, nu este lipsită de importanţă, deoarece ea marchează comportamentul, obiceiurile şi mentalitatea oamenilor. România are o climă continentală, cu diferenţe mari de temperatură, Dacă în timpul verii ea urcă la 35-40 de grade Celsius atât la Bucureşti cât şi la Atena, în timpul iernii temperatura poate coborî la minus 25 de grade Celsius la Bucureşti, în timp ce la Atena rareori scade sub 5 grade, niciodată sub zero. Rezultă o diferenţă dintre limite de 60 de grade în România şi numai 30 de grade în Grecia. O diferenţă asemănătoare de temperatură există şi între noapte şi zi; în România, în special la munte, nopţile sunt răcoroase. Atena este puternic 245

influenţată de mare, ceea ce nu se întâmplă în România, decât într-o extrem de mică măsură pe litoralul Marii Negre. ***

Dar de unde şi până unde atâtea asemănări? Nu fac eu istorie aici şi nu e cazul să intru în amănunte. Unele obiceiuri însă este bine să le avem în vedere, pentru ca să ştim la ce să ne aşteptăm în viaţa de zi cu zi şi în relaţii cu ceilalţi. Şi nu este vorba despre mari idei filosofice, ci de aspecte uneori banale, dar caracteristice. Şi fiindcă mâncăm în fiecare zi, primul lucru care ne frapează este preferinţa românilor pentru hrana preparată acasă. Se mănâncă în familie, fiecare după gustul şi posibilităţile sale, deşi gusturile sunt foarte asemănătoare. Specific în alimentaţia românilor este consumul mare de carne, în special de porc. Este probabil un obicei păstrat din perioada preindustrială, când mulţi gospodari, în special în mediul rural, creşteau unul sau mai mulţi porci pe lângă casă, folosind şi resturile menajere. Curios, grecii, consumatori moderaţi de carne de oaie – specific zonelor călduroase, unde porcul este contraindicat – consumă astăzi carne de porc, deşi clima nu s-a schimbat, ci doar preferinţele oamenilor, odată cu bunăstarea dobândită neaşteptat în ultimii ani.

246

Subsolul blocurilor este folosit pentru depozitare, ca beci, şi extrem de rar pentru garaje, ca în Grecia. E drept că şi numărul autoturismelor - deşi în creştere vertiginoasă în ultimii ani – este încă departe de cel din Grecia, unde pretinsa criză economică nu le-a afectat prea mult veniturile. La restaurante se merge numai în ocazii speciale, pentru muzică şi dans. Există foarte puţine fast-food-uri, doar în oraşele mari, folosite de către turişti şi cei aflaţi în deplasări scurte. McDonald’s este cel mai răspândit, având însă o utilizare opusă celei de fast-food: aici părinţii îşi aduc copiii să-şi serbeze zilele onomastice, de naştere sau cu ocazia altor evenimente festive. Există printre români convingerea greşită că prepararea mâncărurilor în casă este mai economică, ca şi teama că, la restaurante, ele nu vor fi la fel de gustoase şi sigure din punct de vedere sanitar. Este vorba însă despre un cerc vicios. Din lipsa solicitărilor, alimentaţia publică nici nu ar putea fi avantajoasă. Este deci o consecinţă faptul că oferta existentă este slabă şi uneori chiar în afara normelor sanitare. Cu siguranţă, această optică se va schimba cu timpul. * * * O altă caracteristică este preferinţa pentru petrecerea timpului liber în familie. Încep serviciul devreme, pentru a reveni cât mai repede acasă, imaginându-şi astfel că vor dispune de mai mult timp pentru ei înşişi. Ziua are însă 24 de ore pentru toată lumea. Odată ajunşi acasă, rareori 247

mai au voinţa de a ieşi pentru activităţi culturale sau măcar sociale. Soţii îşi plâng necazurile unul pe umărul celuilalt, fără ca problemele să se rezolve prin asemenea mijloace. Viaţa de club, specifică englezilor, le este aproape necunoscută. Întâlnirile prieteneşti dintre tineri sunt abandonate după căsătorie. * * * Există foarte multe cuvinte comune în limbile greacă şi română. Unele sunt neologisme internaţionale, inventate de către intelectuali şi inspirate din vocabularul grec. Multe dintre acestea denotă snobismul autorilor alături de necunoaşterea alfabetului grec. Astfel, litera ‚Y’ (igrec în alfabetul latin, ipsilon în cel grec) se scrie identic ca majusculă, dar are forma lui ‚u’ latin ca literă mică. (Semnul ‚y’ nu există în alfabetul grec.) Pronunţarea lui ipsilon mic (‚u’) ca „u” latin este una dintre cele mai frecvente erori, chiar şi în mediile culturale pretenţioase, ceea ce ne zdruncină bine încrederea în valoarea culturală reală a autorilor unor asemenea cuvinte. Sintagma „Misterele Eleusine”, spre exemplu, deşi se referă la mitologia greacă, este de neînţeles de către un grec, fiindcă litera i, scrisă cu simbolul ‚u’, se pronunţă în această poziţie ca un ‚f’. La fel, grecescul „αυλή” pentru curte (pronunţat afli, cu accentul pe i) a ajuns aulă universitară. Viciul nu este numai al românilor, ci mai ales ale occidentalilor, care au inventat asemenea cuvinte. Pentru români, cele mai multe cuvinte comune celor două limbi sunt transmise pe cale 248

orală şi se referă la obiecte şi activităţi domestice, dovedind astfel legăturile profunde dintre popoarelor din aceste teritorii. Cum orice limbă evoluează în timp, unele cuvinte au suferit deformări mai mult sau mai puţin importante, dar originea lor comună este uşor de identificat. Altele şi-au păstrat pronunţia, dar au dobândit nuanţe particulare sau chiar semnificaţii diferite. Spre exemplu, cuvintele „pantof” şi „papuc”, existente în ambele limbi, au înţelesuri complet inversate. Cuvântul „parastas” are în limba română doar un sens religios, în timp ce în greacă el înseamnă „spectacol”, în sensul cel mai general. Este evident că el s-a răspândit prin intermediul religiei. În greacă, „tembelos” înseamnă leneş, în timp ce, în română, indică o persoană cu minte puţină. Am putea specula, astfel: - dacă el vine din greacă, românii au plecat de la cauză şi au ajuns la efect; - dacă el vine din română, grecii au plecat de la o constatare şi au căutat cauza. Mai amuzant este termenul grecesc „acrivό” pentru scump, nu departe de expresia românească „strugurii sunt acri”. Se spune astăzi în aproape toată lumea occidentală că românii sunt hoţi. Faţă de greci sunt însă nişte copii naivi. Este probabil adevărat că mişună astăzi mulţi hoţi din România pe străzile oraşelor occidentale, deşi nu toţi sunt români. Mulţi sunt ţigani. Totuşi, anatema nu poate fi generalizată. Cu grecii situaţia este inversă. Ei sunt înclinaţi către înşelăciune, dar hoţii lor nu 249

sunt tot atât de vizibili pe străzile Occidentului, deoarece chiar şi hoţia este o profesiune, iar practicanţii trebuie să fie profesionişti. Atitudinea cosmopolită a românilor, opusă celei xenofobe a grecilor, se vede şi faţă de vocabular. Cuvintele noi, ce definesc o noutate tehnică sau de orice altă natură sunt preluate în limba română aşa cum au fost ele construite în limba de origine, engleza în ultimul timp. Această tendinţă are avantajul că limba se îmbogăţeşte şi îşi păstrează claritatea. Grecii le traduc. Până ce şi binecunoscutul football devine în greacă „podosfero” (ποδόσφερο). Din păcate, exagerările sunt şi ele prezente. În ultimul timp, datorită penetrării în spaţiul public al multor semidocţi, infatuarea îi determină să dea unor cuvinte româneşte semnificaţia din limba engleză, stricând astfel limba, făcând-o mai puţin clară, ambele cuvinte, atât cel original cât şi cel adoptat, dobândind semnificaţii incerte. Revenind la asemănările şi deosebirile dintre Grecia şi România, constatăm că ele sunt mai multe din categoria defectelor decât din cea a calităţilor. Este de aceea curios că astăzi, când cele două ţări merg pe drumuri diferite, unele oficialităţi româneşti împrumută din Grecia tocmai ceea ce ar trebui evitat. Orice stat puternic se bazează pe o economie puternică. Pentru a avea o economie puternică, este nevoie de oameni bogaţi. (Ideea stupidă că averea poate aparţine statului – ca bun al întregului popor – a fost abandonată chiar şi de 250

ruşi, cei care au experimentat-o.) Problema este: cum să faci oameni bogaţi într-o turmă de sărăntoci? Ce se poate întâmpla ne spune Orson Wells în „Ferma animalelor”. Pentru ce s-a întâmplat în lumea reală, exemplul României postdecembriste este elocvent. Din păcate, aceşti oameni nu pot asigura în perspectivă prosperitatea economiei naţionale şi nici măcar a propriei lor averi, pentru că au construit-o prin fraudă şi nu prin abilităţi profesionale reale. Speranţa teoretică ar fi în urmaşii lor, dar experienţa ne arată că urmaşii parveniţilor sunt de cele mai multe ori cu mult mai puţin capabili decât părinţii lor, deoarece nu au fost educaţi corespunzător. Ca urmare, majoritatea averilor acumulate astfel se risipesc. Doar puţine rămân, suficiente însă pentru a dovedi urmaşilor primilor îmbogăţiţi că orice avere are nevoie de un bun administrator. Vor apărea astfel bogătaşi cu adevărat capabili să-şi merite numele şi averea, dar după câteva generaţii. În consecinţă este necesară o stabilitate politică de durată, pentru a construi o astfel de societate. Nu contează numele partidului. Partidele însele au nevoie de timp, pentru a se forma şi consolida. Cele încropite imediat după o perioadă dictatorială nici nu puteau fi partide în adevăratul sens al cuvântului, din moment ce orice opoziţie era interzisă. Au fost doar fantoşe, create de oportunişti. Orice partid are nevoie de o doctrină şi oameni care să creadă în ea. Acum, politicienii trec cu nonşalanţă dintr-un partid într-altul, indiferent de pseudo-doctrinele lor declarate, 251

unele opuse. Lipsa unor convingeri politice poate fi compensată doar de lipsa de scrupule, deşi dorinţa de parvenire ar fi suficientă. Bogăţia, ca şi înţelepciunea, nu apare dintrodată, precum Atena din capul lui Zeus, cu coif şi cu sabia în mână. Sunt necesare câteva generaţii de linişte şi prosperitate.

252

Acasă, în State -

Spuneai mai demult că vrei să devii antrenor. Nu, nu mai vreau. M-am gândit bine. Ca sportiv, eu nu prea mi-am respectat antrenorii. Tu singură mi-ai reproşat chiar la prima noastră întâlnire că îi schimb ca pe cămăşi. Iar tu mi-ai spus că nu porţi cămăşi, ci tricouri, aşa că afirmaţia era corectă. Îţi aminteşti? Sigur că da. Abia ne cunoscusem. N-a fost un reproş. Aşa zicea lumea. Dacă eu nu i-am respectat pe antrenorii mei, alţii de ce m-ar respecta pe mine. Nu m-aş simţi bine la gândul că elevii mei s-ar comporta aşa cum am făcut-o eu. Şi nici nu vreau să depind de alţii. Vreau să am afacerea mea, bună sau rea, cum o fi, dar să fie a mea. Dacă ratez, ratez; dacă reuşesc, bravo mie. Atâta am putut, atâta am făcut. Aş putea să te finanţez, dacă ai nevoie de bani. Nu, în nici un caz. Nu de asta îţi spun tot ce-ţi spun. Bani am. Tocmai asta-i problema mea: cum să-i investesc. Am câştigat în aceşti ani destul de bine. Cel mai bine din reclame. Mi-am vândut numele. Renumele. 253

Da, renumele. Numele l-am păstrat. Renumele însă se uzează în timp. Peste câţiva ani nu va mai valora nimic. Eu deja simt că se apropie declinul. Vin tineri din spate şi cu greu le mai pot face faţă. Îmi amintesc de Toni Sailer. Am citit de curând o trecere în revistă a marilor schiori, în care el era abia menţionat la sfârşit, fără să i se amintească meritele. La Olimpiada de iarnă din 1956, el a venit cu un stil ce a revoluţionat lumea schiului alpin de atunci. Acest stil este practicat şi în zilele noastre. A fost un geniu în domeniu. Mulţi dintre cei ce figurau în lista nu reuşiseră nici măcar să-i egaleze performanţa cuceririi tuturor probelor olimpice, fără a mai vorbi despre modul în care el a făcut-o şi – mai ales – despre faptul că a venit cu ceva nou: a inovat tehnica cunoscută la timpul lui. De vină este ziaristul, care a scris reportajul. Dar dacă ei nu-şi fac treaba cum trebuie, tineretul de unde să ştie cine a fost cu adevărat valoros? Curând, numele lui va fi şters din memoria publică. Aşa se va întâmpla şi cu mine, iar eu nici măcar nu mă pot compara cu Toni Sailer. Cât despre banii mei, acum e momentul să-i plasez într-o afacere rentabilă. - Mulţi foşti sportivi şi-au deschis magazine cu articole sportive. - Sunt deja prea multe. Şi nu mi se potriveşte. Mă vezi tu pe mine să . . . ah, nu . . . nici nu mă gândesc. - M-ai luat prin surprindere. Nu ştiu ce să-ţi spun acum. Am să mă gândesc şi, dacă îmi vine vreo idee îţi dau de veste. 254

Sunt sigur că aşa ai să faci. Am încredere în mintea ta. De când mă crezi aşa deşteaptă? De când ai refuzat să te măriţi cu mine. Bravo! Dar a doua oară eu te-am cerut în căsătorie şi tu m-ai refuzat? Atunci a fost un moment dificil pentru tine şi n-am vrut să profit de o slăbiciune trecătoare. Sper că a trecut acest moment. Cu certitudine. Dar tot nu vreau să profit. Ţi-am spus doar care sunt preocupările mele. M-am destăinuit unui prieten. Îţi mulţumesc că ai făcut-o. N-am să-ţi spun că problemele tale sunt – într-o oarecare măsură – şi ale mele, ca să nu crezi altceva, dar să ştii că sunt. Bine-bine, să lăsăm asta. Cum se mai simte tatăl tău? Bine. Este din ce în ce mai relaxat. Firma aproape că nu-l mai interesează. S-a convins că e pe mâini bune. Eu sunt cea care îl solicită, atunci când am o problemă mai serioasă şi nu sunt tocmai sigură pe mine. Îi trebuie însă din ce în ce mai mult timp să realizeze contextul; trebuie să-i relatez ce s-a mai întâmplat, unele detalii aproape că îi scapă. Mai mult îl preocupă măritişul meu şi nu atât pentru mine. S-a învăţat cu ideea că eu sunt om de afaceri şi nici nu mă imaginează ca mamă, dar ar vrea un nepot,

255

care să-i urmeze – să ne urmeze. Gândeşte departe. Foarte departe. Cu alte cuvinte, eşti cam singură pe lumea asta. Şi Anca? Anca a plecat în România să-şi caute – să ne caute rădăcinile familiei. Străbunicii după tata. Scrie din ce în ce mai rar, semn că se simte bine acolo. Eu sunt cea care îi mai dă câte un telefon, să-i amintesc că existăm. *

* *

Din România, Anca scrie totuşi destul de des. Se vede că are timp şi, poate, dor de casă. Scrisorile ei sunt lungi şi din ce în ce mai frumoase; unele au chiar valoare literară autentică, doar că subiectele sunt mai puţin interesante pentru un american activ, ca Irina. Victor însă le citeşte cu pasiune, chiar de câteva ori. Cea mai recentă este întotdeauna pe noptiera din stânga, de lângă inimă, (pe cea din dreapta sunt medicamentele) iar toate celelalte sunt la îndemână, în noptieră, aşezate în ordine cronologică. Nimeni nu are voie să umble acolo. Pentru el, subiectele sunt mai mult decât interesante: sunt observaţii de la faţa locului, cum se spune, sunt cugetările ei faţă de ceea ce vede şi compară cu ceea ce ştie şi a văzut în alte locuri: în Grecia şi în România, în primul rând. Citind, el îşi imaginează că pe acolo umblau străbunii lui. Anca nu a găsit încă informaţii despre ei, dar mai speră. 256

El nu a avut timp pentru activităţi culturalartistice şi nu ştie ca Anca să fi avut asemenea preocupări. Şi ea a muncit mult, până să-l vadă pe el un om împlinit, dar se poate ca, în sufletul ei, să aibă asemenea înclinaţii. Fapt este că acum, din România, îi scrie mereu despre tot felul de vernisaje şi ce tablouri frumoase a văzut. Ar merge şi la activităţi culturale, dar nu ştie limba română. Pentru artă însă, nu este nevoie de cuvinte. Scrie despre ce-i place ei, indiferent de opiniile altora, pe care oricum nu le-ar înţelege. Faptul că în România, o ţară mică, există multă artă de valoare, are în opinia Ancăi o explicaţie. Regimul comunist îi obliga pe oameni să facă ce nu îşi doreau. De aceea, serviciul era pentru ei o obligaţie neplăcută şi căutau, în schimb, să-şi caute satisfacţii pe alte căi. Se refugiau în artă, literatură, muzică şi chiar în unele ştiinţe, ca matematica, unde nu este nevoie de instalaţii costisitoare pentru verificarea ipotezelor. Un creion şi puţină hârtie sunt suficiente. Aşa se face că au rezultate remarcabile în multe domenii, inclusiv în artă. Faţă de greci, pe români îi consideră mult deosebiţi, împotriva unor asemănări aparente. Scrie, spre exemplu, că românii îi consideră pe turci ca fiind oameni buni, deşi s-au luptat împotriva lor timp de câteva secole. Se referă, bineînţeles la turcii care locuiesc astăzi în România şi nu la ienicerii din armata otomană de altădată. Grecii, în schimb, au alergie la tot ce poartă amprenta turcilor, deşi mare parte din obiceiurile 257

lor sunt turceşti. Este firesc să fie aşa după 400 de ani de ocupaţie otomană. Istoria Europei răsăritene nu a fost până atunci o pasiunea a lui, dar devine tot mai interesantă, pe măsură ce află mai multe detalii. În ceea ce priveşte comportarea faţă de străini, românii sunt la extreme opuse: naţionalismul grecilor poate fi etichetat xenofob, în timp ce românii sunt aproape cosmopoliţi. Un exemplu mărunt, dar semnificativ este cel al cafelei. Deşi obiceiul este preluat de la turci, pentru a diferenţia modul de preparare tradiţional, prin fierbere, de cel mai modern, prin dizolvarea cafelei instant, în Grecia se foloseşte expresia „cafea grecească” şi nu „cafea turcească”, ca în toată Europa. Cel de al doilea are o justificare: turcii i-au învăţat pe europeni să bea cafea. O făceau în timpul asediului Vienei din 1683, care a durat destul de mult şi în timpul căruia asediatorii începuseră să colaboreze cu localnicii din zonele limitrofe. Printre altele, i-au învăţat să bea cafea. „Ce m-a surprins pe mine în Grecia” – scrie Anca – „a fost cafeaua. Există chiar pacheţele cu cafea gata prăjită şi râşnită, pe care scrie „Cafea grecească. Nu se ştie de unde o procură, fiindcă în Grecia nu se cultivă. La cafenea, grecii au nevoie de câteva ore bune să bea o ceaşcă mică de cafea. Este atât de proastă, că nici nu poate fi băută decât în înghiţituri foarte mici şi cu pauze mari între ele. Probabil că acesta este motivul pentru care băutul ei le ia foarte mult timp.” În România, ca majoritatea lucrurilor, 258

cafeaua variază între extreme. Ideea de standard, adică de normă ce ar trebui respectată, nu le este străină, dar au alergie la ea. Între foarte proastă şi foarte bună se găseşte orice. Nu puţine dintre scrisori conţin doze bune de umor. Scria, spre exemplu, că Mark Twain ar fi spus: „Când o să mor, o să aleg raiul pentru climă şi iadul pentru o bună companie.” Eu, - scria ea aş putea spune acelaşi lucru, înlocuind raiul cu Grecia şi Iadul cu România. *

* *

Irina şi Tony se întâlnesc destul de des. Nu atât de des pe cât şi-ar dori, dar suficient pentru cât de ocupată este ea. Cele mai multe ocazii le oferă însă el, prin sindrofiile ce le organizează cu pretexte sportive şi la care o invită şi pe ea, împreună cu protipendada oraşului. El s-a retras, nu mai schiază, dar este întotdeauna invitat ca una din fostele mari glorii ale schiului. Recent, a început chiar să se implice în organizarea unor concursuri, dar mai ales manifestări mixte, cultural-sportive. Din punct de vedere financiar, se poate considera un om împlinit. Dobânda banilor depuşi în bănci de-a lungul anilor îi asigură un venit mai mult decât suficient. Ar fi vrut să investească, dar s-a gândit şi la reciproca: investiţiile pot eşua. Din ce s-a ivit până acum, niciuna nu i s-a părut absolut sigură. Cum nu a 259

dorit să rişte, între cele două alternative, a rămas în expectativă. Soluţia a venit tot de la Irina. -

Am o veste pentru tine. Adică o idee. O sugestie pentru o afacere. Ştiam eu că ai să te gândeşti la mine. Nu eu, Anca. Anca? Ea nu e în România? Ba da, tocmai asta e. Şi s-a gândit ea, din România, la mine? Abia dacă mă cunoaşte. Te cunoaşte mai bine decât crezi. Bine, ideea este a ei, dar legătura cu tine am făcut-o eu. Hai spune despre ce este vorba, că am început să fierb. În România, ea a constatat că românii nu ştiu să facă comerţ, fiindcă nu ştiu să coopereze. Au şi un proverb: „să moară capra vecinului”, adică, dacă lui nu-i merge bine, să nu-i meargă nici vecinului. Pentru ei, negustorul este un escroc, care cumpără marfa ieftin, pentru ca s-o vândă scump. Bine, dar asta este esenţa oricărui comerţ. Da, dar ei nu gândesc aşa. Ei consideră că orice comerciant este un speculant. Înainte de a vinde marfa, ieftin sau scump, el trebuie s-o cumpere. Iar dacă n-o vinde, sau i s-au înecat corăbiile, cum li se putea întâmpla celor din trecut, poate să se spânzure. Negustorul îşi asumă riscuri. El este un om responsabil, iar serviciul lui de 260

a-i aduce marfa clientului trebuie recompensat. Aşa este, dar să lăsăm acum teoria. Fapt este că cei care emigrează din România nu vor să mai ştie de cei de-acasă. Ca nea Ştefy. Da, ca domnul Ştefan, dar de ce să vorbim despre alţii, când eu însămi sunt pe jumătate româncă? Tata era român sută la sută, iar Anca este acum în România să-şi caute rădăcinile pe care părinţii ei le-au uitat, fiindcă nu i-a mai interesat obârşia. Ai dreptate. Asta a fost în trecut. Ei spun că aveau şi motive să procedeze astfel. Dar se întâmplă şi azi, deşi nu mai au motive. În ultimul timp, au existat totuşi persoane care au încercat să facă comerţ. Ei cumpără produse din Occident şi vor să le vândă în România. Dar românii sunt săraci şi nu pot cumpăra. Asta e vina statului. Ar trebui să asigure oamenilor venituri mai mari; oamenii ar putea cumpăra, comerţul al înflori, veniturile oamenilor ar creşte şi tot aşa. Măi, ce băiat deştept eşti tu! Politician trebuia să te fi făcut. Am fost un schior prea bun ca să umbresc talentul cu care am fost înzestrat. Ideea mătuşii este că un negustor inteligent ar trebui să procedeze invers: să vândă în Occident produse româneşti. Le-a şi sugerat unora, dar răspunsul lor a fost negativ: nu 261

se poate, ba pentru că produsele româneşti nu sunt suficient de bune, nu au o piaţă de desfacere asigurată etc. Majoritatea răspunsurilor la ei încep cu NU. După aia se gândesc de ce. Bineînţeles că, înainte de a vinde trebuie pregătită piaţa, publicitate, organizare etc. Ei bine, asta putem face noi. Dar de ce nu se ocupă statul de asta. În trecut, ei au avut o economie centralizată şi statul se ocupa de export. Astăzi, tot ce înseamnă stat este atins de corupţie. Iar la ei, în România, corupţia este poate cea mai gravă plagă. Dacă urmează să-ţi trimită statul ceva, poţi să te aştepţi la orice mizerie. Se mai şi laudă cu capacitatea lor distructivă, care ar fi mai ceva ca bomba atomică. „Pune un specialist român în fruntea oricărei societăţi şi în scurt timp nu mai rămâne nimic din ea.” Orice eşec este pentru ei un subiect din care vor scoate o glumă. La glume se pricep ca nimeni alţii. Bine, şi noi ce să vindem? Tot Anca a descoperit ce: artă. Arta românească este foarte bună. Cu mult mai bună decât cea americană. Mult, mult mai bună. Nici nu se compară. Noi, americanii, imităm. Ei creează. Din cauza sărăciei însă, arta costă foarte puţin în România. Un tablou cumpărat în România se poate vinde în State la un preţ de o sută de ori mai 262

mare. Bineînţeles, cu o prezentare corespunzătoare. M-ai pus pe gânduri. Am putea deschide un magazin chiar aici, în oraşul nostru. Iarna vin stoluri de bogătaşi. Ar putea pleca acasă cu un tablou frumos. Şi nu numai tablouri. Problema e că eu nu mă pricep la artă. Cine a spus că trebuie să te pricepi? Nici nu e nevoie. Tu eşti boss-ul. Unde ai văzut tu şefi care să se priceapă. Executanţii trebuie să ştie.

Dincolo de ironia glumei, există şi o doză de adevăr în afirmaţia Irinei. Şeful unei echipe de muncitori este de regulă cel mai bun meseriaş dintre ei. De îndată ce domeniul activităţii este mai vast, şeful nu mai poate fi cel mai bun în toate meseriile echipelor pe care le conduce. În plus, apar alte cerinţe din partea lui, de comunicare cu alţi şefi şi, eventual, de unele cunoştinţe de specialitate la nivelul ansamblului pentru care lucrează. Este o altă meserie. La domenii şi mai mari, un specialist poate fi chiar dăunător. Astfel, un militar ca şef al ministerului apărării (sau al forţelor armate denumirea nu contează) va face astfel încât ţara să se îndrepte către război, fără ca acesta să fie necesar şi fără ca el însuşi să-şi dorească. Unele state moderne au realizat pericolul şi interzic accesul militarilor în funcţia de ministru al armatei. Există, bineînţeles specialişti pentru 263

probleme specifice, militari de carieră în statul major şi alte componente ale ministerului, cu care ministrul trebuie să colaboreze. Obiectivele unui om de afaceri şi ale unui minister sunt aproape opuse: omul de afaceri este interesat să-şi dezvolte afacerea lui; ministerul trebuie să servească interesele generale ale societăţii. Un minister este o instituţie a statului şi trebuie să opereze invers, de sus în jos, şi să regleze activităţile unităţilor componente în interesul statului. Un dezavantaj al şefilor numiţi dintre specialişti este oferit de ministerul sănătăţii. Un medic specialist într-un domeniu va proteja şi dezvolta exagerat domeniul drag inimii sale, în dauna celorlalte şi – mai ales – va neglija problema esenţială a ministerului: starea generală de sănătate a populaţiei. Ministerul sănătăţii nu este un sindicat al medicilor, ci o instituţie a statului, care trebuie să aibă ca obiectiv principal starea de sănătate a populaţiei, în ansamblul ei. -

Ai dreptate. Chiar mă gândeam să mă fac politician, dar parcă e mai frumos cu arta. Nu numai că e mai frumos, dar e şi mai curat. Din punct de vedere etic, bineînţeles. Stai liniştit, Anca se va ocupa de selecţia obiectelor şi expedierea lor din România. Noi va trebui doar să le facem publicitate… La asta ne pricepem. . . . şi să le vindem.

264

Pentru început, au deschis un singur magazin, în oraşul lor. A fost prima experienţă. În sezonul imediat următor, au deschis încă două, în alte staţiuni montane. Au urmat altele, în cele mai vizitate staţiuni montane şi nu numai. Irina avea deja experienţă în afaceri. Este o femeie plăcută, chiar drăguţă, amabilă, deschisă şi obţine cu uşurinţă ceea ce îşi doreşte. Are mulţi colaboratori şi prieteni, gata oricând să-i sară în ajutor. Tony, ca orice om talentat, avea calităţi nebănuite în multe alte domenii. A fost suficient să înceapă. În scurt timp a constatat chiar şi el că avea comerţul în sânge. Ceilalţi îi remarcaseră această calitate încă de la primii paşi în afacerea în care s-a implicat cu toată energia. Şi avea energie, nu glumă! Cel mai recent magazin este şi cel mai mare: la New York. *

* *

Din nefericire, Victor a plecat repede dintre cei vii. Viaţa sedentară nu i-a priit. Irina şi-a însuşit repede cunoştinţele necesare unui preşedinte, iar el era din ce în ce mai puţin solicitat. S-a stins încet, ca o lampă căreia i s-a terminat combustibilul. Nu mai avea motivaţia necesară pentru a lupta. Fusese un luptător, iar acum lupta se încheiase. După înmormântare, moştenitorii au constatat cu stupoare că nu mai aveau ce moşteni. 265

Victor vânduse din timp toată averea fiicei lui, cu acte în regulă. Avocatul care le-a adus ştirea cu greu se abţinea să nu râdă. A fost ca o farsă. Doar Irina şi mama ei ştiau. Irina pentru că semnase actele în faţa notarului şi mama, fiindcă ea încuviinţase decizia soţului ei. Îşi dădea seama că ea singură nu ar fi putut să lupte cu ceilalţi, nici măcar cu sora ei. Avea mai multă încredere în Irina decât în toţi ceilalţi la un loc. În felul acesta, chiar şi partea ei de moştenire i-a revenit tot Irinei, deci implicit şi ei, fiindcă cuplul lor era unul indestructibil. Irina era acum unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţinut, poate că cel mai bogat. Lipsea senatorul, dar poate că era mai bine. Politica devenise ceva tot mai greu de controlat, iar viitorul cu tot mai multe probleme grave. *

* *

Ooo! Domnul Ioanidis, ce drăguţ din partea dumneavoastră să veniţi la nunta noastră! Ştiţi, eu sunt grec şi nu fac nimic fără motiv. Vă lăudaţi. Este adevărat că aşa procedează grecii; dumneavoastră sunteţi însa un grec mai special. Prefer să cred că aţi venit de plăcere. Plăcerea este y compris. Am venit însă şi cu un scop. Recunosc! Doresc să vă invit, dorim să vă invităm – spune arătând spre Anca – la nunta noastră. 266

Ooo! Asta e o surpriză cu adevărat foarte mare. Când, unde, de când v-aţi hotărât? Naţi spus nimic până acum. Aţi ţinut secret. Se adresa domnului Ioanidis, dar şi Ancăi, care îi răspunde: - Ianny – aşa îi spun eu – s-a mutat definitiv în România. Asta ţi-am scris. De atunci, sau – mă rog - de puţin timp după aceea, suntem împreună. Mare parte din tablourile şi obiectele pe care le-aţi primit au fost selectate chiar de el. Se pricepe mai mult decât noi amândouă la un loc. Am constatat că, în general, noi americanii nu prea ne pricepem la artă. - Bine-bine, şi pe când nunta? - Cum pe când? Hic et nunc. Aici şi acum. Odată cu voi. - Formidabilă idee! Hai să vă sărut. -

Dar chiar înainte de a trece la fapte, strigă: - Tony, vino repede! Toată lumea a întors capul. Se aflau în salonul mare al Clubului schiorilor, unde Tony era preşedinte de onoare, la balul anual, la care urmau să anunţe oficial nunta lor. Între timp, Tony devenise o personalitate cunoscută pe arii mult mai largi decât cele din lumea schiului alpin. Arta a fost cea care i-a deschis aceste orizonturi. Multe dintre magazinele în care se vindeau tablouri au devenit adevărate galeriile de artă apreciate. Aici se organizau 267

expoziţii şi din ce în ce mai mulţi artişti – nu doar din România şi din State, ci de peste tot – îşi doreau să aibă expoziţii în sălile puse la dispoziţie. La vernisaje, el era „boss”ul. Nu se avânta în aprecieri asupra valorii artistice a obiectelor expuse, deşi ar fi putut s-o facă. Pentru că era adept al lucrului bine făcut, acumulase informaţii suficiente să discute de la egal la egal cu orice critic de artă, mai ales că simţul artistic nativ nu-i lipsea chiar deloc. Era preferabil însă să vorbească critici de specialitate. El doar deschidea vernisajul. Era considerat mai curând un mecena, iar numele lui era deja o marcă şi o garanţie a calităţii. Datorită extinderii în mai multe oraşe, volumul de afaceri al firmei lui îl egalase pe cel al Irinei. Acum era o festivitate pe care nu putea s-o abandoneze: cea a vechii sale pasiuni: schiul. Au aflat astfel cu toţii că vor avea loc două nunţi în acelaşi timp şi în acelaşi loc. -

Ai rămas mut? Nu, dar aveam gura plină de idei, pe care doream să le spun şi nu ştiam în ce ordine. Trebuie să vă îmbrăţişez mai întâi. Vorbele după aia.

Ce nu au aflat toţi din primul moment, a fost informaţia transmisă discret de Irina mătuşii ei: vor avea un copil. Tocmai aflase la ultimul control medical că va fi băiat.

268

Pentru Anca informaţia era mai importantă chiar decât propria ei nuntă. Ei, ea şi Iannis, erau destul de în vârstă, aşa că ipoteza urmaşilor era exclusă. Un copil al nepoatei sale – şi încă un băiat…. Un nepot al lui Victor era cu totul altceva. Visul său se împlinea. Aproape că n-a dormit în noaptea următoare, nerăbdătoare să-i comunice Irinei ideea ce tocmai îi venise: copilul să se numească Teo. -

De ce tocmai Teo? – o întrebă Irina, nedumerită de ce ar fi acest nume atât de special. Teo vine de la Teodor. În greceşte înseamnă „darul lui Dumnezeu”. Este darul lui Dumnezeu pentru familia noastră, adică a voastră, că noi suntem bătrâni. A noastră, a tuturor. Îmi place ideea. Am să i-o spun şi lui Tony.

Iar Tony a venit şi cu o completare: - Tony şi Teo, Teo şi Tony . . . TeoTon. Vom denumi societatea noastră TeoTon. Sub el, sub conducerea lui Teo, cele două firme, a lui şi a Irinei se vor uni. Imaginează-ţi o firmă mare TeoTon. Sună grozav. Excelentă pentru publicitate. Ai o mătuşă pe cinste.

269

270