Însemnări neînsemnate

Cristache Gheorghiu

Însemnări neînsemnate

Editura BETTA București, 2020

1

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României GHEORGHIU, CRISTACHE Însemnări neînsemnate: proză scurtă / Cristache Gheorghiu; București; Betta, 2020; ISBN 978-606-015-140-1 821.135.1

© Editura BETTA & Cristache GHEORGHIU @Toate drepturile rezervate autorului Tehnoredactare și corectură: Autorul Realizare coperte: Alexandru PETREA

Editura Betta, București Telefon: 0723 674 974 E-mail : bettarosu@yahoo.com Arena literara@yahoo.com 5

2

Cristache Gheorghiu

Însemnări neînsemnate Proză scurtă

Editura BETTA București, 2020

3

4

Cuvânt înainte Deși sunt neînsemnate – sau poate tocmai de aceea – ar trebui să justific apariția acestor însemnări în volum, mai ales că trebuie să le semnez, și nu la sfârșit ci chiar înaintea începutului, pe copertă. Ar exista și varianta unor însemnări nesemnate, dar nu se obișnuiește și eu nu vreau să încalc o tradiție atât de bine înrădăcinată. După ce m-am gândit mult cum pot s-o fac am ajuns la concluzia că singura posibilitate este evidențierea însemnătății lor. Da, însemnătatea însemnărilor nu poate să lipsească cu atât mai mult cu cât ele sunt anunțate a fi neînsemnate.

Pe de altă parte, pentru îndrăzneala de a le publica, ar trebui ca – asemenea lui George Coșbuc – să-mi declar modestia prin fraze ca: „... aștept să le supun unei revizii, după ce publicul pricepător va avea buna-voință să mă facă atent la greșelile ce le-am făcut. Căci ori câtă silință mi-aș fi dat, nu mi-au îngăduit șovăitorii pași ai începătorului să merg cu deplină siguranță și poate n-am priceput multe, și multe s-ar fi putut spune mai bine și n-am știut cum.” Tocmai

am citat din prefața traducerii de către marele nostru poet a poemului Eneida de Vergilius, cu unele foarte mici modificări, datorate evoluției limbii scrise din 1910, când a fost publicată cartea pe care o am în față, și până azi. Premiată de Academia Română și publicată de Editura și Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, cartea costa 2,50 lei, conform prețului afișat pe coperta 5

întâi. Pe vremea aceea, leul era echivalent cu francul francez, deci la cursul valutar de azi ar costa 12 lei. Și dacă tot am pomenit de evoluția limbii, pe lângă surpriza diferențelor grafiei de atunci față ce cea actuală, mi-am adus aminte de una mai veche. Vasile Conta a scris un studiu, „Teoria fatalismului”, pe care l-a publicat mai întâi în limba română în revista, pe atunci ieșeană, „Convorbiri literare”, între septembrie 1875 și martie 1876, iar apoi în limba franceză: „Théorie du fatalisme. Essai de philosophie matérialiste”, Bruxelles, 1877. Titlul poate induce în eroare pe cititorul de azi, când cuvântul fatalism are o conotație catastrofică, de aceea subtitlul („Încercare de filosofie materialistă”) este mai aproape de conținut. Este o carte de filosofie, a cărei temă este susținerea tezei pe care am putea-o numi mai repede o teorie a cauzalității.

Este interesant de observat schimbarea sensului unor cuvinte datorită evoluției limbii, ceea ce ar trebui să le dea de gândit celor ce se grăbesc să citeze ad literam fraze ale scriitorilor de demult și să le pună în sarcină idei pe care aceștia nu le-au avut în vedere. Deși lucrarea lui Vasile Conta a mai fost publicată de câteva ori, în 1923 apare la București o traducere în limba română după versiunea franceză, traducere datorată Anei Conta-Kernbach, sora filosofului, continuată și finalizată după moartea acesteia de dr. P. Zosin de la Iași. Evident, este inevitabilă întrebarea „de ce a fost nevoie de o traducere din franceză în română, deși exista versiunea inițială scrisă direct în română?”. Răspunsul ni-l dă însuși editorul, în nota introductivă la ediția din 1923: „...confruntarea celor două ediții arată simțitoare deosebiri. Textul francez este de pildă mai precis, ... La această 6

superioritate a versiunii franceze contribuie fără îndoială și faptul că limba noastră era la 1875 mai puțin încă decât astăzi apropiată nevoilor gândirii științifice”. Limba franceză i-a permis deci

românului Vasile Conta să se exprime mai bine decât a putut s-o facă în română a anului 1875; în schimb, cea din 1923 le-a permis traducătorilor s-o facă într-o manieră acceptabilă, chiar și în zilele noastre.

Prima observație este evoluția de-a dreptul impresionantă a limbii române în mai puțin de 50 de ani. Această evoluție a continuat și continuă și azi, chiar dacă nu chiar în același ritm. Întrebarea este încotro? Atunci, România se afla în faza de integrare în cultura europeană după perioada fanariotă, în timp ce astăzi ne place să credem că ne aflăm deja acolo, în Europa, iar limba evoluează în mod normal, ca orice altă limbă a unei țări civilizate. Oare? Da, dar nu fără poluatori. La gândul poluatorilor, îmi scade moralul. Cât despre „Da”, acesta este destul de aproximativ, dar cred că acceptabil. De ce cred și nu sunt sigur? Orice limbă se află undeva pe o scară a valorilor, de la cele mai rudimentare și până la cele ce permit exprimarea celor mai profunde idei. Dificultatea constă în dificultatea autoevaluării. Știm deja că limbajul și gândirea se formează împreună. Există studii celebre și recunoscute în acest sens.

Unde se află limba română pe aceasta scară? Putem afla doar dacă ne raportăm la alte limbi. O bună măsură este tocmai capacitatea unei limbi de a traduce texte din alte limbi într-o manieră directă, simplă, ușor inteligibilă de către cititorul obișnuit. Curentul vulgar, ce este la modă astăzi, nu l-aș lua în seamă, deși el poluează în mod evident limba. Dar, așa cum 7

avem manele în muzică, avem și manele în literatură. Spre deosebire de muzică și arta plastică, care sunt receptate direct prin simțuri, literatura nu o poate face decât indirect, prin intermediul ideilor. Idei și nu cuvinte. Cuvintele sunt doar simboluri și – contrar definiției – literatura nu se ocupă de litere, ci de idei. Ne întrebăm atunci: „Care este sensul evoluției actuale a limbii române?”. Va fi ea capabilă în viitor să comunice românilor ideile timpurilor viitoare sau intelectualii vor apela la limbi străine, precum limba latină cândva sau așa cum a făcut-o Vasile Conta?

Ar trebui, poate, să mă scuz pentru această divagație, sau măcar s-o justific. Ei bine, obișnuiesc să scriu ce-mi trece prin cap și această caracteristică a mea – dacă îmi marchează trecutul – va fi prezentă și în cele ce urmează. Nu trebuie luată ca avertisment, ci ca o pregătire psihologică. Un cititor al unei cărți scrisă mai demult, m-a complimentat, afirmând că i-a plăcut faptul că, întorcând foaia, nu bănuiește ce va citi pe pagina următoare. Pare să fie o persoană inteligentă, din moment ce îi plac surprizele.

Acum, la început de drum, asemenea lui Vergiliu, mă rog: „Zei cu putere pe mări și pe maluri și domni ai furtunii! Drumul ușor să mi-l faceți prin vânt!” (Op. citată, pagina 62)

8

Venerație Intrasem într-o mică localitate și doream să iau apă sau ceva de băut. Îmi era sete și mai aveam încă mult de mers până la destinație. Cum nu vedeam nici un magazin, restaurant, bar și nici măcar un chioșc cu răcoritoare, am ieșit din mașină și am întrebat pe singura persoană ce s-a ivit: un bărbat de culoare, înalt, de 30-40 de ani, bine îmbrăcat, chiar elegant. Mi-a arătat o casă și mi-a spus că acolo pot găsi un ceai. M-am mirat puțin, dar – cum nu aveam de ales – m-am dus acolo. Localitatea părea pustie. Casa era modestă, fără etaj, dar cochetă și foarte îngrijită.

Nu știu dacă avusese vreodată gard, dar acum, pe locul a ceea ce trebuia să fi fost o poartă erau doi stâlpi din piatră. Între trotuar și casă, de o parte și de alta a „porții”, două straturi cu flori mici, proaspăt udate, indicau existența unei persoane sensibile. Ușa era și ea încadrată de două tufe mari de trandafiri, cu flori mari cât palma. După ce am sunat și am bătut la ușă, am intrat. Din hol, unul destul de mare pentru dimensiunea casei, mai multe uși erau deschise către celelalte încăperi, ca la un muzeu. Și tot ca la un muzeu, sau o casă memorială, curățenia era perfectă.

Am strigat: „nu e nimeni acasă?”, dar nu mi s-a răspuns nici de această dată. Prin ușa din stânga, se zărea o masă cu un serviciu complet de ceai. Am intrat. La început mă gândisem că aici este bucătăria - și poate că așa fusese cândva - dar acum în încăpere 9

se afla doar masa și șase scaune. Apa se putea încălzi într-un fierbător electric, dar nu era cazul; era încă fierbinte. Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să-mi prepar singur ceaiul. Un ceai știu să fac. Când totul a fost gata și îmi sorbeam încet licoarea, simțeam cum, la fiecare înghițitură, primeam informațiile ce-mi lipseau, eliminând nedumerirea mea inițială cu privire la aceasta casă și localitate.

Proprietara era o cântăreață de muzică country. Aici se născuse. Rămasă orfană de mică, întreaga comunitate i-a devenit familie. Localitatea, nu mai mare de un cătun, era populată în exclusivitate de negri, iar cârciuma fusese rampa ei de lansare. Cu timpul, celebritatea a îndepărtat-o de locuri, dar nu și de oamenii care au ajutat-o în copilărie și pe care i-a ajutat și ea, atunci când a putut. În turneele aproape permanente avea nevoie de echipă și, cu cât celebritatea ei creștea, cu atât echipa era mai numeroasă. Organizarea unui turneu a devenit astăzi o adevărată industrie. Desigur, principalii membri erau profesioniști, dar, pe lângă aceștia, a reușit să racoleze mulți concetățeni, pentru activități mai puțin pretențioase. Avea și un avantaj: aceștia îi erau sinceri și devotați. Pe cei mai talentați dintre copiii lor i-a trimis la școli și, după absolvire, i-a angajat ca profesioniști. Nu știu dacă, în acest moment, ea mai era în viață sau nu. Oricum, nu mai are mare importanță. Rolul ei se încheiase. Acum, oamenii se descurcau singuri. Ea le arătase calea, ei au urmat-o și îi erau recunoscători. Poate că mai venea din când în când pe aici. Prezența ei spirituală însă era permanentă. Cătunul nu avea acum mai multe case, poate chiar mai puține, dar toate erau adevărate bijuterii. Seară de seară, cei 10

care încă locuiesc aici permanent sau vin din când în când, se întâlnesc în această casă la un ceai. Discută probleme curente și, eventual, cântă. Cârciuma a dispărut demult. Această casă, în schimb, este deschisă permanent. Nu se încuie nici o ușă, nimeni nu o păzește. Nici nu ar avea de ce. O femeie mai în vârstă vine în fiecare dimineață pentru curățenie. În mod oficial, nimeni nu o plătește, dar toți concetățenii o ajută, fiindcă toți se ajută între ei. Acum am înțeles și rolul acelui obiect ciudat, aflat în holul de la intrare. Pare adus din Egiptul antic. Este de fapt o urnă, în care doritorii pot depune bani pentru comunitate. Nu există un șef sau un consiliu administrativ. Toate problemele se rezolvă prin discuții, deciziile – dacă pot fi numite astfel - fiind acceptate tacit, dacă nu există observații la propunerile făcute.

Zgomotul produs de un motor puternic m-a trezit la realitate. Nu sunt în localitatea aceea minunată, ci în Atena, iar motorul este cel de la mașina salubrității, ce ajunge pe strada mea pe la ora 4 și jumătate. Mai pot dormi deci încă două ore, așa că mă întorc pe cealaltă parte, poate visez altceva.

Palaió Fáliro Palaió Fáliro este un cartier al Atenei. Fáliro a fost un tip cu barbă ondulată, sau cel puțin așa l-au înfățișat cei care i-au dedicat un mic monument pe malul mări. Sub chipul lui, se află o barcă cu multe vâsle, specifică navigației de dinainte de apariția celor cu pânze, cu o tehnologie mai avansată. Astăzi, marea este plină de pânze, de la cele mai mici, ale practicanților 11

de surfing și până la cele mai pretențioase ale iahturilor de lux.

Nu știu cât de distractivă este navigația cu pânze, dar – chiar dacă nu ar fi – pentru frumusețea peisajului ar merita plătiți unii s-o facă. Vapoarele adevărate se zăresc mai departe. Ele sunt frumoase doar noaptea, după ce își aprind luminile. Vin sau pleacă în portul Pireu, sau puțin mai încolo, în Golful Saronic, cu mărfuri pentru zona industrială din nord-vestul Atenei. Numele zonei poate fi derutant: Elefsina. Este locul unde zeița agriculturii, Demeter, își căuta fiica, pe Persefona. Se pare că, pe atunci, în Grecia se făcea agricultură, iar povestea este o metaforă a concepției grecești a „veșnicei reîntoarceri”, materializată prin ciclul agricol anual: Persefona stătea cu Hades, sub pământ, pe timpul iernii și cu Demeter, mama ei, pe timpul verii, pe pământ. Fapt este că, începând de prin anul 1500 înainte de era noastră și până în secolul patru al erei noastre, aici se desfășurau de-adevăratele sărbătorile rituale cunoscute ca „Misterele Eleusine”. Ele sunt o influență a Orientului și au la bază credința în viața de după moarte. Misterele erau calea prin care cei inițiați puteau dobândi mântuirea, imortalitatea sau chiar să devină niște zei mai mici. „Misterele mici” se țineau în fiecare an; cele mari odată la cinci ani. În funcție de mentalitatea epocii, „inițiații” erau doar câțiva aleși, sau oricine dorea, cu condiția să nu fie barbar, adică să cunoască limba greacă. În ceea ce mă privește, regret că pe timpul lui Stalin, când eram elev, regimul de atunci a scos din programa școlară limbile latină și greacă, iar acum sunt prea bătrân să le mai învăț.

Cartierul nostru se numește așa pentru a-l deosebi de Néo Fáliro. Nu este vorba despre două persoane: Fáliro cel 12

Bătrân și Fáliro cel Tânăr, ci despre vârsta cartierelor. Dar chiar și din acest punct de vedere, denumirile sunt relative.

Cronologic, Néo Fáliro a apărut pe harta Atenei după Palaió Fáliro, dar acesta din urmă a fost aproape în întregime modernizat recent, astfel că, azi, el este mai nou și cu mult mai frumos.

Se spune că, de aici, din golful din fața lui, a plecat Thezeu către Insula Creta, să omoare Minotaurul. Evident, este un simbol. Ca urmare a unor evenimente cum numai în povești se întâmplă, cei din Atena trebuiau să trimită în Creta regelui Minos un tribut de ființe vii, cu care era hrănit monstrul, Minotaurul.

Thezeu, fiul lui Egeu, regele Atenei, a plecat să rezolve problema.

Este, de fapt, relatarea metaforică a momentului decăderii civilizației minoice (cretane) și înflorirea celei miceniene (continentale). La întoarcere, se pare că Thezeu a folosit alt loc de debarcare, fiindcă tatăl său s-a aruncat în mare de pe o stâncă, iar aici malul nu este atât de abrupt. Este de presupus că el, tatăl, aștepta sosirea fiului din alt loc, probabil chiar la Cap Sunion, în sudul peninsulei Atica, acolo unde acum sunt ruinele Templului lui Poseidon. Conform convenției stabilite între tată și fiu, în caz de reușită, Thezeu trebuia să arboreze pânzele albe; altfel, pe cele negre. Din motive încă neelucidate, Thezeu a uitat de convenție, tatăl a văzut pânza neagră și, de necaz, s-a aruncat în mare. Dar – cine știe? – poate nici măcar nu s-a aruncat în mare și a murit de bătrânețe, și doar povestitorul s-a gândit să-i dea un sfârșit dramatic, sau, mai curând, să-i dea mării numele său, ca semn că el, regele Egeu, domina zona maritimă, tot așa după cum se pare că Minos nu a fost o persoană, ci șirul tuturor 13

regilor ce au guvernat în Creta în acea epocă și a fost sintetizat printr-un singur nume: Minos.

Diferențe Am cunoscut destul de bine două persoane cu un start în viață asemănător, dar cu evoluții radical diferite. Ambele persoane provin din familii de comuniști greci și și-au petrecut copilăria în România.

Prima persoană s-a născut în România, unde părinții erau refugiați, ca urmare a Războiul Civil de după al doilea război mondial. Comuniști convinși, și-au educat copilul în aceeași doctrină. Deși a crescut printre copii români și a mers la școală ca orice copil român. Repatriat în Grecia, el este astăzi un inveterat activist comunist, cu care nu se poate dialoga.

Celălalt copil, deși s-a născut în Grecia, orfan de mamă, după arestarea tatălui, a fost recuperat într-una dintre taberele de copii refugiați, organizate în România. Aceste tabere aveau un regim închis, unde îndoctrinarea comunistă a copiilor – așa cum era de așteptat – a fost dintre cele mai puternice. În prima parte a vieții lui, contactele cu populația locală au fost inexistente. Mai departe însă, pe măsură ce copilul a mers la școală (a urmat chiar și cursuri universitare) a început să pună la îndoială îndoctrinarea inițială. Astăzi, el este mai curând un anticomunist, în ciuda eforturilor celor ce l-au vrut imbecil. Între cei doi copii există în mod evident o mare diferență de inteligență. Totuși, deși îndoctrinarea profesionistă din tabără 14

nu se compară cu cea a unor părinți inculți, rezultatele au fost opuse. Argumentele nu au contat, pentru că ele au putut fi înlocuite cu altele, pe măsura acumulării cunoștințelor. Orice copil evoluează și își formează conștiința proprie, în funcție de mediu și informațiile primite din toate direcțiile.

Cum se face că, în primul caz, mediul nu a avut nici o influență asupra copilului și doar mentalitatea părinților s-a perpetuat în cea a copilului? Inteligența diferită a celor doi este o cauză, dar nu singura. Explicația persistenței îndoctrinării de către părinți este ura pe care aceștia o aveau față de orice societate organizată. Ceea ce au transmis ei copilului nu a fost o doctrină politică, ci această ură. Ea a rămas, și orice argument no atinge nici azi.

Irini Kord, Exil cu miros de portocale Din capul locului, trebuie să precizez că nu sunt critic literar, ci inginer, așa că judecata mea este tăioasă, dacă nu chiar mai rău. De asemenea, trebuie să mărturisesc că nu sunt un admirator al romanelor romanțioase și nici a celor de aventuri adresate adolescenților. Într-o carte - fie și roman - mă interesează ideile avansate, dacă se poate așezate într-un stil literar frumos. În aceste condiții, oricine se poate întreba: „de ce mă aflu în treabă și scriu despre un roman?”. Pentru că am citit cartea aproape pe nerăsuflate, deși s-a nimerit să intru în posesia ei într-o perioadă de timp foarte aglomerată. Mi-am permis doar trei momente de respirație, cu alte cuvinte am citit-o în trei 15

reprize. Ce m-a determinat s-o fac? Subiectul? Din punctul meu de vedere, subiectul este doar un pretext pentru o carte.

Contează ideea de se desprinde din el. În cartea Irinei, subiectul este mai mult decât incitant: periplul unei tinere profesoare, ce și-a riscat viața emigrând, așa cum marea majoritate nici n-ar îndrăzni să gândească. Deși am avut și unele semne de întrebare (cât din biografia relatată este autentică și cât romanțată?) adevăratul mesaj al cărții îl constituie considerațiile autoarei despre iubire, viață, prietenie, curaj, loialitate, libertate, dreptate, feminism și multe altele.

Poate că, uneori, asemenea considerații abundă. Poate! Mai ales că toate aceste teme au fost din abundență abordate și în alte cărți. Irini Kord o spune însă cu multă convingere.

Sunt sigur că, dacă cineva mi-ar fi vorbit despre carte în câteva cuvinte, aș fi refuzat s-o citesc. Și totuși, așa după cum spuneam la început, am citit-o într-un ritm alert, deși eram presat să duc până la capăt alte lucrări mai urgente, cititul unui roman ne fiind deloc o urgență. Se naște deci întrebarea: de ce am făcut-o? Nu găsesc decât un sigur răspuns: autoarea are talent. A reușit să mă sustragă din rutină și să mă atragă în gândurile ei. Care gânduri? Principala temă a cărții este totuși iubirea. Subiectul este și el important, chiar incitant, dar abordat într-un caz particular. Oricând se poate replica: „A fost alegerea eroinei” - fiindcă, da, este vorba chiar despre autoare: romanul este autobiografic. „Mie, nu mi se poate întâmpla așa ceva, fiindcă nu aș proceda la fel, deci nu mă interesează” – se poate, de asemenea, replica. Deși ar fi bine să ne intereseze, deoarece alegerea noastră va fi bună numai dacă vom fi bine informați, iar 16

această carte este chiar bogată în informații dintre cele mai utile.

Utile pentru viață, pentru viața oricui. Sau „Ce-mi trebuie mie să aflu necazurile altora? Nu-mi ajung ale mele?” ar răspunde aproape oricine. Adevărul este că nici eu n-aș fi procedat ca ea; am un alt mod de gândire. S-o contrazic? Nicidecum! M-a provocat însă, așa că sunt tentat să comentez.

Din punct de vedere literar, trebuie să recunosc că ea, Irini Kord, un pseudonim, este cu mult mai talentată decât mine.

Cititorii însă nu-și compară propriile lor aptitudini cu cele ale autorului. Critic profesionist, de asemenea, nu sunt, dar nici nu recomand cuiva să consulte vreunul, pentru că, oricare dintre ei o va judeca după categoria sa intelectuală. Și eu fac la fel, bineînțeles, dar nu dau verdicte; exprim doar opinii. Nu știu de ce Irina a preferat un pseudonim în locul numelui, dar mi-a plăcut soluția: pace – irini (ειρήνη) în greacă - și inimă – cord (καριά) -, inducând liniștea sufletească. Poate că ar trebui să-mi cer scuze fiindcă speculez pe seama textului ei, deși acesta este scopul oricărei cărți: să provoace. „Numai pomii roditori sunt bătuți”, pentru a ne bucura de fructele căzute, iar cartea Irinei Kord este asemenea unui pom roditor, fiindcă, în mintea mea, ea a produs reacții. Este singurul criteriu după care apreciez calitatea unui text. Nu trebuie să fiu de acord cu opiniile autorului. Pentru mine, cele mai plictisitoare cărți sunt cele scrisă de mine însumi. Aproape la fel de plictisitoare ar fi una în care îmi regăsesc propriile mele idei. Cartea bună este cea care mă provoacă, iar „Exil cu miros de portocale” a reușit acest lucru.

17

Spuneam că tema principală este iubirea. Irini Kord se plânge de lipsa iubirii. Din fericire pentru ea, o găsește totuși spre final.

Nemulțumirile, senzația lipsei iubirii și altele asemănătoare au la bază o confuzie, datorată faptului că folosim un cuvânt insuficient definit. Dragostea este de mai multe feluri și este greșit s-o etichetăm cu un singur termen. Vorbim cu toții despre iubire, cu convingerea că acest cuvânt definește ceva cunoscut de către noi toți în aceeași măsură și despre care, cu toții, avem aceeași opinie. Ei bine, nu degeaba spunea cineva că despre iubire vorbesc cel mai frumos doar cei care n-au cunoscut-o cu adevărat. Este deci un concept idealist? Vor zice unii că da, eu zic că nu. Este unul foarte real, dar el trebuie definit mai realist. Un lucru e sigur: printr-un singur cuvânt nu putem defini un sentiment atât de complex. Desigur, ați recunoscut inginerul din mine, prin judecata lui raționalistă. Nu pot nega, dar de ce nu am accepta coabitarea sentimentelor cu rațiunea?

Poate că este exact ceea ce ar trebui să facem.

Nu încerc eu acum să dau definiții, dar simt nevoia să fac măcar această distincție. Prin structura lor, adolescenții – băieți și fete - au sentimente diferite unul față de celălalt. Iată o primă disjuncție. Băieții nu sunt preocupați să ofere ceea visează fetele și, reciproc, fetele nu apreciază oferta băieților. A le cere să fie identici, să simtă la fel, ar fi împotriva naturii.

La maturitate, aceste sentimente dispar, atât la băieți, cât și la fete. Nostalgia lor este doar un semn de maturizare incompletă. Dragostea matură este cu totul altceva. În mod obișnuit, ea se finalizează printr-o căsătorie. Nu actul oficial 18

contează, cât ideea că cei doi formează o pereche, pentru care sugestia de „jumătate” a unuia pentru celălalt îmi pare să deschidă calea spre o judecată mai corectă a sentimentelor dintre cei doi.

Omul este egoist și este ipocrită încercarea de a eluda această caracteristică a sa. Chiar și căzut din cer dacă ar fi, în ipoteza că nu a căzut în cap, el face parte din natură, iar viața în natură are la bază lupta pentru existență. Metafora jumătății sugerează ideea că, singur, omul nu este complet. Întregul este perechea. Gândind astfel, fiecare dintre cei doi își privește „jumătatea” ca aparținându-i, nu ca proprietate, ci ca făcând parte din ființa lui, fără de care nu ar fi complet. Acest sentiment nu se naște odată cu oficierea căsătoriei, ci în timp, prin încercările de depășire a vicisitudinilor vieții. Din acest motiv, cei doi își vor atinge țelul cu atât mai ușor, cu cât modul lor de gândire este mai asemănător. Dacă în iubirea adolescentină atracția contrariilor poate să joace un rol pozitiv, în iubirea matură elementele comune sunt cele care unesc. Nu succesele comune, ci eforturile depuse pentru depășirea obstacolelor inerente.

Revenind la cartea pe care o comentez și pe care ar trebui s-o etichetez cumva, trebuie să folosesc un criteriu de evaluare.

Cum apreciem o carte bună? Iată un criteriu: să facă ce a făcut Irini Kord cu mine, adică ceea ce spuneam la început: să-mi stârnească interesul. Da, este o carte care merită luată în seamă.

Fiind vorba despre o carte autobiografică, o alta asemănătoare ea nu ar putea scrie, dar talentul îi va permite să atragă atenția cititorilor și cu un alt subiect.

19

Note de lector Victoria Hislop, Insula Tocmai am terminat de citit „Insula” de Victoria Hislop.

Aici, în Grecia, nu am cărți în limba română, greaca n-o cunosc, așa că citesc ce-mi cade în mână în engleză. Trebuie să mai mărturisesc și faptul că, pentru a nu fi influențat, nu-mi place să citesc recenzii despre cărți și chiar prefețele lor, decât după ce am citit cartea. În consecință, chiar și atunci când am de ales ce să citesc, criteriile mele sunt personale și subiective. Acum, că am terminat-o, am aflat de pe Internet că romanul a fost bine primit de către critică – a primit chiar ceva premii - și a fost tradus și în limba română. M-a surprins puțin dimensiunea. Volumul pe care îl am eu are 490 de pagini, din care 473 reprezintă textul propriu-zis, tipărit cu caractere mici, chiar prea mici pentru ochii mei, în timp ce traducerea de la editura RAO are doar 384 de pagini și nu cred că au folosit caractere și mai mici.

Deși bănuiam de la început, romanul este unul sentimental (deci deloc pe gustul meu) dar, în lipsă de altceva, lam cumpărat și - citindu-l - lectura m-a antrenat. Nu subiectul, ci modul în care este relatată psihologia oamenilor. Într-adevăr, cartea este bine scrisă. Atât de bine încât am depășit – cu umor – și erorile ei. Astfel, deși acțiunea se petrece într-o localitate foarte mică – aproape un cătun la malul mării – unde toți oamenii se cunosc între ei și nu există secrete, mirele 20

și familia lui nu știu nimic despre mama miresei, decedată cu doar câțiva ani în urmă în leprozeria aflată pe insula din fața satului. Câțiva ani buni mai târziu – cred că vreo treisprezece – atunci când adevărul a ieșit la iveală cu ocazia îmbolnăvirii de lepră a surorii ei, informația produce un adevărat dezastru familial. Aceeași aberație se produce și la generația următoare, deși în cu totul alt mediu. Acțiunea se vrea dramatică, dar nu ea este cea care m-a atras pe mine, ci – așa cum am spus – descrierea trăirilor sufletești ale eroilor de trec prin momente dificile.

Pe scurt, trama dramei este „cusută cu ață albă,”, ca să zic așa, adică mult prea puțin plauzibilă în lumea reală. Cât despre unele detalii, ele dovedesc o documentare cu mult prea superficială. Acțiunea se petrece în insula Creta, despre a cărei climă autoarea nu are nici cea mai vagă idee. Cum acțiunea se desfășoară pe parcursul a 62 de ani, dintre care primii 20 sunt relatați pas cu pas, anotimpurile se succed în același ritm, cu descrieri corespunzătoare celor din nordul Europei: toamna este răcoare iar în timpul iernii lumea se îmbracă cu haine de lână și chiar blană. Neplăcerile zilelor friguroase sunt frecvente, deși – în realitate – localnicii sunt cu mult mai stresați de căldura verii, total absentă în carte. Nu lipsește nici zăpada, pe care majoritatea localnicilor nu au văzut-o în viața lor. În opinia autoarei, măslinele se culeg în octombrie, iar descrierea scenelor se repetă în fiecare an, ceea ce devine obositor chiar și pentru o glumă bună.

Am citit mai demult o altă carte cu acțiunea plasată în Grecia, scrisă tot de o englezoaică („The Potter’s House”, de 21

Rosie Thomas) cu erori de aceeași natură. Din biografia acestei autoare am aflat că a călătorit foarte mult și, cu siguranță, deși nu menționează, a vizitat și Grecia, dar probabil că nu suficient pentru a evita unele erori, mai mici totuși față de ale Victoriei Hislop.

Cu toate acestea, „Insula” este o carte plăcută, iar inadvertențele nu fac decât să amuze cititorul cât de cât avizat.

Cum au rezolvat rușii problema literaturii contemporane Într-adevăr, după câțiva clasici ai literaturii universale, este greu să mai produci ceva remarcabil. Și totuși, măreața Uniune Sovietică nu putea rămâne indiferentă, mai ales după revenirea la vechea denumire: Rusia.

La prima vedere, obiectul pe care îl privesc pare un hrisov foarte valoros.

Pe cotor apar unele indicații, dar sunt în limba rusă. Cifra 3 ne poate duce cu gândul că ne aflăm în fața volumului trei și ne-ar părea rău să nu le avem pe primele două. Nu este vorba însă despre volumul trei, ci despre trei litri; asta se poate descifra cu ușurință. Titlul se vede clar pe prima copertă: Cabernet.

Atractiv, nu? Nu apare însă numele autorului.

Abia coperta a patra deslușește misterul. Aici aflăm modul de întrebuințare. Secretul este o minusculă canea, ca la butoaie. Dacă se apasă pe butonul potrivit, curg trei litri de vin.

Acum poate să ne pară rău că nu avem și primele două volume, dar putem „citi” același „volum” în mai multe exemplare.

22

Ar mai trebui, poate, să spun și cum am făcut această descoperire. Alaltăieri, de 1 mai, deși îmi făceam probleme din cauza agitației intense a K.K.E. (partidul comunist grec) și mă așteptam să profite de această zi, curiozitatea a cântărit mai mult în balanță și ne-am hotărât, eu și soția, să vizităm centrul Atenei. Încă de săptămâna trecută, stâlpii tuturor străzilor erau pavoazați cu afișe „mobilizatoare”. Ei bine, în afara unei zone restrânse de pe Bulevardul „28 octombrie”, unde mașinile salubrității strângeau mormanele de hârtii, semn că pe-acolo trecuseră vandalii de tip nou, orașul era aproape pustiu. Fiind zi liberă, grecii pleacă din oraș sau nu ies din case. Așa se întâmplă în fiecare duminică, iar astăzi orașul a fost mai pustiu ca oricând.

(1 mai e sărbătoare? Pentru cine oare?) În final, am ajuns pe malul mării. A fost o zi foarte frumoasă și era păcat să ratăm ocazia. Acolo am cunoscut un român din Suceava, care lucrează în Atena de douăzeci de ani. Un tip vorbăreț și foarte comunicativ. Știe limba rusă și se pare că este chiar un simpatizant al foștilor noștri „prieteni”. De la el am aflat că există un supermarket cu produse rusești, unde se găsesc icre negre la prețuri mici. S-a oferit să ne conducă. Ieri, 2 mai, a fost Ziua Tineretului. Nelu, nepotul nostru, a spus că este ziua „tinerelului”, adică a mea, fiindcă sunt născut în această zi. După cum ne programasem încă de alaltăieri, am fost la magazinul cu produse rusești. Nu este chiar un supermarket, ci unul chiar micuț, dar se numește Moscova (MOCKBA) și se află la numărul 220, pe unul dintre numeroasele Bulevarde Venizelou. (Cel puțin câte unul în fiecare cartier) Pe acesta, din cartierul Kalithea, se află și o statuie a personajului Eleftherios Venizelos, cu ochelari.

23

A fost un revoluționar și eminent om politic, ales prim ministru de mai multe ori între 1910-1920 și între 1928-1932, căruia grecii instruiți îi poartă un profund respect. Mai greu a fost să găsim magazinul. Prietenul nostru se scuza cu afirmația că nu mai fusese acolo de peste zece ani, dar cred că nu fusese niciodată; aflase doar de existența magazinului, de la altcineva. Amuzant este ca, la întrebările lui în limba greacă, dar cu pronunțarea rusească a numelui magazinului - Mascva - trecătorii dădeau din umeri. Nimeni nu auzise de așa ceva, sau nu voiau să răspundă.

Engleza mea a fost singura de folos. Trecătorul pe care l-am întrebat, un domn serios, mi-a dat răspunsul exact. La magazin, nu aveau icre negre, dar am găsit icre roșii, de care am și cumpărat. M-am bucurat, fiindcă mi-am putut onora ziua de naștere cu ceva deosebit. Și dacă tot am fost acolo, am cumpărat și „cartea”, despre care am vorbit la început. Ea conține un vin roșu, demidulce, foarte bun. Există și alte sortimente, fiindcă - nu-i așa? - o literatură ca cea rusă nu se poate limita la o singură carte.

S-a redeschis un teatru antic Pare curios, dar, în antichitate, oamenii prețuiau mai mult poezia și simbolismul decât o fac în prezent. Literatura veche este aproape în exclusivitate în versuri. Teatrul antic grec era jucat de un singur actor, secondat de cor. (Eschil este cel care a introdus al doilea actor, pentru ca, după el, totul să evolueze.)

Dezbăteau probleme filosofice și etice. Cu timpul, proza a luat 24

locul poeziei, subiectele au devenit tot mai comune iar realizările – valorificând posibilitățile tehnice - tot mai apropiate de viața reală, culminând cu cinematografia. Tiparul a contribuit în mod esențial la răspândirea literaturii. Ce fel de literatură?

Am spune că totul a curs în favoarea democratizării.

Oare? Eu am unele îndoieli. Aș crede că nu pasiunea pentru democrație i-a determinat pe oameni să procedeze astfel, ci banalele și prozaicele interese comerciale, în special după apariția tiparului. Iar dacă s-a intrat în sfera comerțului, adoptarea mecanismelor comerciale a devenit o necesitate imediată. Primul și cel mai important dintre ele este sporirea numărului vânzărilor, ceea ce se realizează prin lărgirea pieței de desfacere, în speță a numărului de cumpărători-cititori. În consecință, răspunsul la întrebarea „Unde se găsesc cei mai mulți cumpărători?” arată și cauza proliferării romanelor ușoare: cititorul de nivel intelectual modest. Vârful piramidei sociale nu este un bun mediu comercial.

Democratizare? Dimensiunea teatrelor antice era uriașă, în comparația cu cele de azi: de la câteva mii de locuri, până la 17 mii. Cel refăcut și deschis recent la Messene, în sudul Peloponezului, avea zece mii. Dacă raportăm capacitatea acestor locașuri de cultură la dimensiunea localităților, constatăm că procesul nu a decurs în favoare democratizării culturii, ci dimpotrivă. Procentul populației participante la acte de cultură al orașelor de azi este cu mult mai mic. Cititorii de carte sunt jenant de puțini, iar teatrele sunt minuscule, deși orașele de astăzi sunt uriașe, în comparație cu populația cetăților grecești.

25

Oamenii de litere recomanda tinerilor aspiranți romanul, ca fiind apoteoza carierei lor literare. Ca orice pe lumea asta, totul are o explicație. Majoritatea autorilor își doresc și ei ca opera lor să fie citită de cât mai multă lume, ori cei mai mulți cititori sunt cei ce preferă romanele, în special cele de dragoste, că nu degeaba se numesc romane: trebuie să fie romanțioase.

Scrierile cu conținut mai profund găsesc mai puțini cititori. O a doua explicație este mai omenească, din nefericire.

Preferințele „specialiștilor” se situează și ele în zona romanelor ușoare, iar ceea ce le depășește nivelul de înțelegere este automat declarat ca fiind mai puțin valoros din punct de vedere literar, sau chiar deloc. Mai mult decât atât. Romane de ficțiune sunt extrem puține și rareori menționate printre cele considerate ca fiind valoroase. În cele mai multe, autorii descriu personaje și evenimente pe care le-au cunoscut în realitate, sau sunt chiar autobiografice, dar scrise la persoana a treia. Dacă același text ar fi încadrat la memorialistică, ar fi considerat minor, ca dovadă nu doar a subiectivismului nostru, dar a lipsei de criterii reale de evaluare.

Vorbind despre cititori, m-am referit la majoritatea lor și nu la toți, fiindcă orice carte are cititorii ei, iar autorii se adresează – volens-nólens – celor din aceeași zonă intelectuală cu el. Este deci o greșeală să aștepte laude de la cei ce gândesc altfel. Nu-l putem uita pe Eminescu, cu al său Archeus: „Care-i adevărul? Cel văzut clar de un gânsac sau cel abia întrevăzut ca printro negură de Kant?”.

Succesul ar trebui judecat nu după criterii comerciale, ci după calitatea cititorilor. Acesta este adevăratul judecător: 26

cititorul. Calitatea cititorilor definește literatura și nu opiniile unora sau altora.

Zidul Visam că în fața mea se află un zid și cineva a venit, a apăsat pe un buton, de care nici nu știam că există, iar zidul, ca o cortină, s-a ridicat și . . . surpriză . . . am văzut un peisaj marin de o frumusețe de nedescris. Totul era cu mult mai colorat decât mi-aș fi putut imagina iar orizontul nu era doar ceva mai încolo ci însuși infinitul. Am rămas uluit, deoarece zidul, sau ceea ce credeam eu că este un zid, se afla acolo de ani de zile, iar eu îmi construisem viața plecând de la premisa că dincolo de el se află altceva – poate mai frumos, poate mai urât – oricum, altceva, la care eu nu aveam acces. Acum, că zidul nu mai exista, am pășit dincolo fără a mai sta mult pe gânduri, deși aș fi avut nevoie de un mijloc de transport adecvat, diferit de cele cu care eram obișnuit.

Am spus „am pășit”?. Ar fi o exagerare. Am încercat doar.

N-a fost nici un pas, fiindcă am constatat imediat că ceea ce văzusem era o altă cortină. De data aceasta nu am mai așteptat să vină altcineva s-o ridice. Știam deja șmecheria. Am căutat și na durat mult până am găsit butonul. Am descoperit alte și alte cortine și mai frumoase, și mai urâte, până când am dat de un zid adevărat. L-am pipăit peste tot, l-am ciocănit, l-am lovit, era zidzid. Avea chiar și câteva uși, toate cu etichete. Majoritatea erau încuiate. Mai ales cele cu etichete atrăgătoare. Inutil probabil să 27

spun că pe cele ce le-am putut deschide le-am închis cât am putut de repede, nu doar din cauza mirosurilor pestilențiale, dar mai erau și alte lucruri respingătoare, despre care prefer să nu vorbesc.

Acum, am rămas în spatele aceluiași zid, dar care mi se pare mai urât. Nu că cel vechi ar fi fost frumos – oh, Doamne, nicidecum – dar cu el mă obișnuisem. Am obosit să caut o cale de a trece de cealaltă parte. Poate că aș găsi o cheie potrivită la una dintre ușile care m-ar tenta . . . dar . . . la ce bun?

M-am trezit cu gândul că importat este să construiești ceva, indiferent de ce parte a zidului te afli.

Istoria și mitul Cei din antichitate i-au spus „Insula lui Pelops”, făcând abstracție de istmul ce desparte Peloponezul de continent. Aș putea să-mi imaginez că definirea ca insulă a unei peninsule s-a născut în timpul epocii miceniene – Micene fiind la timpul acela o importantă cetate – când localnicii considerau că ei se află în centrul lumii, de unde drumurile către alte meleaguri plecau precum razele soarelui. Marinarii însă nu puteau ignora istmul, dar nici nu erau preocupați să înconjoare propriul teritoriu. Ideea de a străpunge cei 6 kilometri de uscat a apărut cu mult mai târziu, nici măcar atunci când Atena a devenit mai puternică, ci abia după ce au crezut că pot săpa un canal, care să permită comunicarea navală între mările Egee și Ionică. Citesc în ghidul turistic că vasele pot naviga acum „din Italia în Marea Egee, fără să mai ocolească Peloponezul”. Este o eroare de exprimare, 28

explicabilă într-o publicație grecească. Inițiativa a aparținut însă lui Nero, pe când Grecia era o provincie a Imperiului Roman și la ordinea zilei era expresia: „toate drumurile duc la Roma”.

Despre Nero știm numai lucruri rele. În cea mai mare parte, ele sunt adevărate. Pe cele bune nu le știm, fiindcă el a fost ultimul reprezentant al dinastiei Iulio-Claudiene, iar următorii împărați, din dinastia Flavilor, s-au străduit să-l denigreze, pentru a se pune pe ei în evidență. Nu este singurul caz. Rușii, spre exemplu, îl blagoslovesc pe Petru I și îl ignoră pe Ivan cel Groaznic, cel care, cu toate păcatele lui, prin alipirea Siberiei, a transformat Rusia într-un imperiu multietnic de peste 4 milioane de kilometri pătrați, cu un uriaș potențial economic, fără de care Petru cel Mare și toți ceilalți urmași ar fi fost cu mult mai mici. Dar cel mai evident caz de denigrare este Niccolò Machiavelli; pentru că a scris prima și poate singura carte de știința politicii, deconspirând tehnicile uzitate în lupta pentru putere. I s-a folosit numele pentru a desemna modul de gândire cunoscut astăzi ca „machiavelic” (perfid, abil, lipsit de scrupule), ca și cum el l-ar fi inventat.

Din nefericire, lucrarea începută de Nero cu surle și trâmbițe, la o festivitate unde el însuși a făcut prima săpătură simbolică cu o lopată de argint, nu a continuat, iar vapoarele au fost în obligate să ocolească peninsula, ceea ce dura câteva zile bune, chiar săptămâni, în condiții periculoase: furtuni, stânci submarine și, mai ales, pirați. Mai puțin periculoasă și de aceea mai uzitată, dar și mai costisitoare, era descărcarea mărfurilor, transportul lor pe uscat și încărcarea pe alte vase, pentru continuarea drumului pe cealaltă mare. O altă variantă a fost 29

ridicarea micilor lor ambarcațiuni pe un șasiu cu roți și transportarea lor pe uscat de cealaltă parte a istmului. Așa se face că orașul Corint ajunsese la 300.000 de cetățeni și 460.000 de sclavi. Canalul Corint, visul de milenii al marinarilor a devenit realitate abia în 1893.

Cu o astfel de istorie, este de înțeles de ce Canalul Corint figurează pe lista obiectivelor turistice grecești. El a fost primul și pe itinerariul excursiei organizate de Comunitatea Română „Sfântul Ștefan cel Mare” din Atena, la care am participat și eu.

Cum în continuarea traseului figurau Micene și Nafplio – prima capitală a statului independent Grecia – excursia promitea să fie deosebit de atrăgătoare.

Primul obiectiv, Canalul Corint, îl privim de pe vechiul pod și apreciem efortul celor ce, pe o lungime de 6.343 metri, au săpat în piatră la peste 80 de metri adâncime din punctul cel mai înalt (79 deasupra nivelului apei și 8 dedesubt). Ciudat este faptul că, astăzi, canalul nu mai are nici pe departe aceeași importanță ca în trecut, și ne întrebăm ce rost a mai avut construcția lui. Vasele moderne de mari dimensiuni nu se pot strecura prin cei 23 de metri lățime ai lui la nivelul apei, dar pot ocoli peninsula în condiții de siguranță. Trecătorii mai grăbiți, folosesc autostrada, de pe care probabil că nici nu vor remarca existența canalului. Privit de aproape, seamănă cu un șanț mai mare. Cu siguranță că, în occident, excursioniștii ar fi plimbați cu mici ambarcațiuni de-a lungul canalului, de unde pereții abrupți, priviți de jos în sus, ar impresiona cu adevărat turiștii.

Noi ne salvăm în legendă. Sisif este cel ce are numele legat de Corint. Evident, de istm și nu de canal. Până să-l 30

pedepsească Zeus să urce bine-cunoscutul bolovan, se spune că a construit Acrocorint (corintul de sus) și a fortificat istmul, forțând călătorii să plătească o taxă de trecere. A fost un mare șmecher acest Sisif, motiv pentru care a și fost pedepsit. Totul i s-a tras de la faptul că i-a spus lui Asopus, zeul râurilor, că Zeus ia răpit fiica, pe Egina. Șeful s-a înfuriat și i-a ordonat lui Thanatos (moartea) să-l ia pe Sisif. Acesta era însă era mai puternic și l-a legat el pe Thanatos, salvat în cele din urmă de către Hades, care l-a luat pe Sisif în lumea de dedesubt. Șmecherul fusese prevăzător și își instruise soția să nu execute ritualurile funerare, furnizându-i astfel pretextul cu care l-a convins pe Pluto să-l învoiască pentru scurt timp să se întoarcă pentru a-și pedepsi soția. Odată ajuns pe pământ, nu și-a respectat promisiunea și a continuat viața sa obișnuită. Despre el mai circulă alegația conform căreia ar fi tatăl real al lui Odiseus, fiul lui Anticleia, soția regelui Laertes din Ithaca. Este acreditat ca autor al multor șiretlicuri, dar, în final, tot la munca de jos, cu bolovanul, a ajuns.

De fapt, era de jos în sus, ca simbol al inutilității muncii în van (de unde și vanitatea). Eu aș reține de aici ideea de aspirație către înalt, cu observația că, în cazul lui Sisif, ascensiunea îi era impusă de altcineva, nu era inițiativa lui, și poate de aceea nici nu reușea. Îi lipsea motivația necesară, dar nu refuza ascensiunea.

După traversarea Canalului Corint, am intrat în peninsulă, în Peloponezul lui Pelops. Mai aruncăm totuși o privire spre dreapta, unde zărim vechiul Acropole al Corintului și ne dăm seama că – indiferent cine l-a construit – controlul istmului era un obiectiv important. Legenda spune că Tantal, unul dintre numeroșii fii ai lui Zeus, pentru a verifica omnisciența zeilor, 31

veniți să cineze la el, și-a ucis fiul, pe Pelops, și le-a servit carnea lui la masă. Rezultatul testului a fost pozitiv, lui Pelops i s-a redat viața, iar Tantal a fost pedepsit să sufere de sete și foame. Legat de un copac, avea apă și mâncare din belșug, dar la orice încercarea de a se apropia de ele, acestea se îndepărtau, astfel că el nu le putea atinge. Blestemul zeilor s-a perpetuat și asupra generațiilor următoare. Legenda este sinistră, dar Peloponezul este frumos. Nu întâmplător, Arcadia se afla tot aici. Există și alte legende cu privire la originea lui Pelops; Homer spunea că ar fi fiul lui Hermes. Mai interesante sunt cele despre faptele lui și ale urmașilor săi, Heracles printre ei, la a patra generație. Dintre legende, cea mai cunoscută este cea a căsătoriei lui cu Hippodameia, fiica lui Oenomaus, în urma unui șiretlic, într-o cursă de care. El i-a promis vizitiului acestuia, Myrtilus, că îl lasă o noapte cu Hippodameia, dacă îl ajută să-l învingă pe Oenomaus. Myrtilus a schimbat osia la una dintre roțile carului, Oenomaus a căzut și s-a rănit mortal. Înainte să-și dea ultima suflare însă, l-a blestemat pe Myrtilus să moară la rândul său de mâna lui Pelops, ceea ce s-a și întâmplat. Mitul este înfățișat pe frontonul de est al Templului lui Zeus din Olimpia, aflat astăzi la Muzeul de Arheologie din localitate.

Olimpia nu se află pe itinerariul excursiei noastre; Micene, în schimb, este și merită cu prisosință să fie vizitată, fie și numai pentru că a dat numele civilizației miceniene. Ceea ce admirăm noi astăzi sunt ruinele „Casei lui Atreu”.

Accesul se face prin celebra „Poarta leilor”, numită astfel datorită uriașei pietre de deasupra portalului, cu doi lei sculptați.

32

Remarcabilă și generatoare de întrebări este mărimea pietrelor folosite la construcția zidurilor. Surprinzătoare pentru mine este ideea construcției unui castel, întărit ca o cetate, pe o înălțime apărată în mod natural de pante foarte abrupte. Este un castel, și nu o cetate țărănească, în genul celei de la Râșnov din Transilvania, în care locuitorii se puteau refugia temporar din fața năvălitorilor. De altfel, însăși ideea năvălirilor mi se pare puțin probabilă într-o zonă muntoasă, greu accesibilă și prea puțin ospitalieră. Năvălitori au fost cei ce, venind din Orientul Apropiat, au construit ceea ce se numește azi „civilizația miceniană”. Erijați în castelani și regi, ei aveau nevoie să se apere de eventuale revolte ale populației locale. Situația este oarecum asemănătoare cu cea din Europa occidentală, unde, după prăbușirea Imperiului Roman de Apus, șefii militari ai triburilor germanice năvălitoare au construit fortărețe, dezvoltate ulterior ca cetăți și castele. Rog să-mi fie iertată opinia de neofit, dar nu mă pot abține să-mi pun întrebări și chiar să fac ipoteze, atunci când logica unor afirmații mi se pare șubredă, chiar dacă vine din partea unor specialiști.

La intrare, se află „Trezoreria lui Atreu”. Nu este vorba despre vreo comoară, ci despre un cimitir, mai important decât orice comoară, fiindcă a găzduit mormintele unor regi și, posibil, ale unor eroi legendari celebri. Schliemann, cel care, entuziasmat de „Iliada” lui Homer, a efectuat săpături arheologice în Grecia, crede că a găsit chiar masca funerară da aur a lui Agamemnon, regele din Micene, care a condus asediul cetății Troia. Despre Atreu circulă o legendă la fel de sinistră ca cea a bunicului său, Tantal. Se spune că soția lui a fost sedusă de 33

către fratele lui, Thyestes. Ca răzbunare, Atreu i-a ucis acestuia doi fii. După ce l-a ospătat cu carnea lor, i-a arătat capetele fiilor, făcându-i astfel cunoscut ceea ce tocmai mâncase. Bineînțeles, zeii nu au lăsat fapta nepedepsită, iar consecințele au trebuit să le suporte și urmașii lui Atreu, printre care Agamemnon, Menelaos, Oreste și alții. Agamemnon și-a sacrificat fiica, pe Ifigeneia, pentru a porni vântul necesar călătoriei, pentru ca, la întoarcere, să fie ucis de către soția sa, Clytemnestra, împreună cu amantul ei. Cei doi au fost, la rândul lor, uciși de către Oreste, fiul lui Agamemnon și al Clytemnestrei. Astăzi, noi admirăm masiva „poartă a leilor” de la intrarea în palat și sperăm ca blestemul zeilor să nu se fi perpetuat până în zilele noastre, dar s-ar putea să ne înșelăm.

Excursia noastră continuă pe drumul spre Nafplio, ținta finală a excursiei. Notăm doar în trecere existența a două situri arheologice importante, Argos și Tiryns, pe care însă nu avem timp să le vizităm. În Argos, marea atracție este amfiteatrul de 20.000 de spectatori, construit în secolul IV î.Ch. și modernizat de romani de două ori. În apropiere, se află dealul pe care s-a aflat anticul acropole, de pe care priveliștea Marii Egee se spune că este impresionantă. Bineînțeles, există în Argos și un muzeu de arheologie. Tiryns a fost o cetate, situată pe malul mării, menită să apere Micene și Argos. Indicația lui Homer, potrivit căreia cetatea avea ziduri groase, este pe deplin confirmată de ruine și, dacă mai adăugăm și panta foarte abruptă, ne dăm seama că atacurile asupra cetății erau extrem de dificile. Între timp, marea s-a retras, așa că turiștii de azi își pot imagina cetatea, privind de pe uscat ruinele ei. Aici, în Tiryns, se spune că 34

s-a refugiat Bellerophon, pentru a fi purificat de către regele Proetus. Numele lui era Hipponous și era fiul lui Poseidon.

Bellerophon (ucigașul lui Bellerus) a fost porecla ce a primit-o, după ce și-a omorât fratele, pe Bellerus. În continuare, a avut o viață aventuroasă, încununată cu multe succese. Din ce în ce mai încrezător în sine, a stârnit furia zeilor, mai ales după ce și-a propus să urce pe Muntele Olimp. Hotărâți să-l pedepsească pentru aroganța sa, zeii au făcut astfel încât Pegas să-l arunce.

Rănit și, în cele din urmă, paralizat, a trăit restul zilelor sale în mizerie.

Nafplio este astăzi un oraș modern. El va rămâne însă în istorie ca fostă capitală a primului stat grec independent, Republica Elenă, de la începutul Războiului de Independență din 1821 și până în 1834, când regele Otto, primul rege al Greciei, a decis să mute capitala la Atena. Șeful statului fusese Ioannis Antonios Kapodistias, diplomat. Universitatea din Atena îi poartă numele. Pentru noi, interesante sunt însă obiective sale turistice: fortărețele Palamidi, Bourtzi și Its Kale, Muzeul de Arheologie, Muzeul de Folclor, Muzeul Militar sau biserica Sfântul Spiridon.

Principala atracția este fortăreața Palamidi și – mai ales – priveliștea oferită asupra orașului și a golfului. Fortăreața a fost construită de către venețieni, în cea de a doua ocupație (16861715). Aici, scopul construcție este bine definit. Accesul este posibil de pe șoseaua ce urcă până la intrare sau pe scara cu cele 999 de trepte (așa se spune, dar mai sunt și pante fără trepte), pe un perete aproape vertical. Pe noi, autocarul ne-a dus până la intrare. Aici am avut inițial o dezamăgire, finalizată însă mai bine decât mă așteptam. Ghidul ne-a spus că, fiind în întârziere, 35

autocarul nu ne poate aștepta; urmează să coboare în oraș pentru a lua masa. Mi s-a părut absurd să vii până la intrare și să ratezi obiectivul pentru o masă. Întârzierea fusese deja un motiv de enervare: la plecare, autocarul a fost cel care întârziase o oră.

Ne aflăm în Grecia și, duminică la 8 dimineață este mai aproape de miezul nopții decât de zorii zilei. Exista totuși varianta ca cei ce vor totuși să viziteze fortăreața să coboare pe scări, urmând să se întâlnească cu ceilalți în port. Bineînțeles că am ales varianta a doua. Recompensa a fost mare: priveliștea asupra orașului și golfului este superbă. Dacă autocarul nu s-ar fi grăbit să coboare și ne-ar fi așteptat, m-aș fi mulțumit cu o vizită superficială a fortăreței și aș fi ratat coborârea pe trepte, mai spectaculoasă chiar decât fortăreața propriu-zisă, de o frumusețe greu de egalat.

Insulița din golf este și ea dotată cu o mică fortăreață.

Poartă numele Bourtzi și a fost construită tot de către venețieni, în scop de apărare. Apele golfului par adânci, dar nu sunt; există doar un canal de navigație, care putea fi blocat cu lanțuri din insulă. Până să-și găsească destinația finală, aceea de a nu folosi la nimic, fortăreața a servit drept casă a călăului orașului și, mai târziu, de hotel de lux. O utilitate totuși are: este deosebit de pitorească.

Pentru a evita întoarcerea pe același drum – dar nu numai – itinerariul nostru a inclus și Epidavros, cu celebrul teatru, despre care se spune că are cea mai bună acustică din lume. O monedă lăsată să cadă pe scena de jos se aude până în ultimul rând, aflat la 23 de metri deasupra.

36

Șoseaua pe malul Golfului Saronic, de la Epidavros la Corint, merită ea singură o excursie. Este de un pitoresc incredibil. În mijlocul plantațiilor de portocali și măslini, casele rare, majoritatea cu un etaj, unele adevărate vile, arată că ocupația de fermier merită toată atenția, cu condiția s-o iei în serios. Pe ultimii kilometri, Zeus ne-a luat și pe noi în seamă. Pe fondul unei ușoare ploi, și-a aruncat fulgerele sale, brăzdând cerul în toate direcțiile. Nu a durat mult; în final, a apărut și curcubeul, semn că a fost doar o atenționare.

Publicat în revista Corona nr. 3/2014

Vis la aniversare Ieri am împlinit mai mulți ani decât speram în copilărie să ating. Acum, nu mă mai grăbesc! Când sora mea mai mare împlinise 25 de ani, o ironizam, spunând că e bătrână: avea un sfert de secol. Nu doi-trei ani, nici zece, ci o bună parte dintr-un secol, ori un secol e ceva. Glumeam, bineînțeles, pentru că și eu mă apropiam de această vârstă. Pe atunci însă, numărul 20 mi se părea enorm. Un eveniment întâmplat în urmă cu 20 de ani era echivalent cu antichitatea, în timp ce previziunile pentru viitori 20 – chiar dacă se refereau la viața mea – erau din domeniul științifico-fantastic. Până atunci, aveam probleme mai stringente, care îmi răpeau toată energia. În consecință, celelalte puteau să mai aștepte.

37

Azi, până să mă trezesc, se făcea că un bărbat mă îmbia: - Vină să te învăț să vorbești cu păsările. Voiam să-l întreb „de ce trebuie să învăț să vorbesc cu păsările?”, dar mai întâi trebuia să aflu cine este acest individ cu aspect mai mult de cerșetor decât de profesor. El mi-a arătat o haină groasă, ca un suman rupt și mi-a spus că este a mea: „doar atât am găsit din lucrurile tale”.

Eram deci singur, deși parcă fusesem patru, într-o călătorie despre care nu-mi aminteam nimic. Ceva se întâmplase, dar numi era clar ce anume. Dintre ceilalți trei, unul era soția mea.

Ceilalți doi erau fie doi prieteni, poate cei cu care sărbătorisem ieri aniversarea mea. Poate că erau sora, mama și încă cineva.

Tata a murit pe când eu aveam patru ani și el nu apare în visele mele. Între timp, și ele au trecut demult în lumea cealaltă, așa că le visez extrem de rar.

Nu am aflat răspuns la nici una dintre întrebări, fiindcă mam trezit pentru o clipă și s-a întrerupt visul. A continuat după o pauză și mă aflam sub streașina unei case, iar el îmi spunea să mă urc pe acoperiș. Deși voiam s-o fac, nu puteam, fiindcă nu aveam nici un punct se sprijin. Cu toate acestea, în timp ce el a fost sustras în altă activitate, eu am reușit să mă urc într-un pom, iar de acolo pe casă. A fost chiar ușor; la cățăratul prim pomi am fost expert în copilărie. Mai ales atunci! Acum sunt un om în vârstă. De pe acoperiș, am văzut jos cum o mamă și un fiu au alergat unul către celălalt și s-au îmbrățișat bucuroși de întâlnire după o absență îndelungată.

Să fi fost această călătoria întreruptă o metaforă a vieții mele, iar sumanul rupt ceea ce mai rămăsese din ea? Oricum, pe acoperișul casei, misteriosul cerșetor-profesor era iar lângă 38

mine, iar eu îi spuneam că orașul în care m-am născut nu era departe și, bineînțeles, aș fi dorit să ajung acolo. Doar vreo 20 de kilometri (iarăși 20)! De ce doream să ajung acolo? Nu știu, fiindcă m-am trezit.

Nu pentru mult timp. Am adormit din nou. De data aceasta, am visat un punct luminos, oranj spre roșu, într-un spațiu întunecat, dominat de violet și albastru. O stea pe cer? Nu, pentru că nu erau și alte stele. Era mai curând un tablou, o pictură în ulei. De teamă ca punctul luminos să nu dispară, inima a început să bată foarte tare și m-am trezit definitiv.

A fost o vreme când oamenii preferau poezia Una dintre plăcerile celor din Grecia antică era să asculte poezii. Ele îmbinau poveștile cu muzicalitatea exprimării prin ritm și rimă. Homer exprimă chintesența acestei idei. În Franța medievală, identificăm deja o cădere în derizoriu, când menestrelii făceau aproximativ același lucru, dar punând accentul pe muzică și iubire. Romantismul secolului 18 în Anglia, 19 în Franța și apoi în majoritatea țărilor europene a fost cântecul de lebădă, ecoul târziu al unui stil de viață demult apus.

Astăzi, poezia este gustată doar de către un grup restrâns de specialiști. În majoritatea cazurilor, ea nu are nimic atrăgător pentru publicul larg.

Filosofia a avut și ea o evoluție asemănătoare. Socrate mergea în agora pentru a păstra legătura cu realitatea socială în

39

care trăia. Filosofii din vremea lui se străduiau să răspundă întrebărilor concetățenilor lor.

Există vreo legătură între cele două? Desigur! Filosofii cugetau, pornind de la problemele reale ale societății. În ciuda eforturilor izolate ale unora ca Socrate, ideile lor nu erau accesibile populației. Le recepționau însă artiștii, care construiau mesaje pe măsura înțelegerii maselor. Politicienii, abili manipulatori, își ajustau propaganda potrivit aspirațiilor oamenilor și încurajau mesajele potrivit politicii lor. Preoții, slujbași fideli politicienilor, ajustau religia astfel încât comportarea oamenilor, fixată prin ritualuri și obiceiuri să fie adecvată sistemului social. Mentalitatea oamenilor era astfel modelată. În funcție de politicieni, ea putea fi pozitivă sau negativă. Între timp, situația s-a modificat. Populația nu mai poate fi manipulată cu asemenea metode. Asta nu înseamnă că nu este manipulată. Dimpotrivă, ideile democratice o fac chiar mai vulnerabilă. Nu oamenii au devenit mai deștepți, ci politicienii mai abili, iar democrația este cea mai bună metodă. Nimic mai eficient decât să inciți invidia unor neisprăviți și să-i dirijezi în direcția dorită. Dorința de îmbogățire sau de putere, de dominare a semenilor, iată tot atâtea mijloace de manipulare, pe care politicienii abili știu să le folosească în interes propriu.

Iar dictonul vechi „divide et impera” își cunoaște abia astăzi valorificarea sa deplină. Spre deosebire de plante și animale, în cazul oamenilor, lupta pentru existență este completată cu orgoliu, vanitate și alte „secrete” scoase din cutia Pandorei.

40

Filosofia, ba chiar și poezia, nu mai funcționează, pentru că au fost instituționalizate. Cea mai sigură cale de distrugere este autodistrugerea, iar instituționalizarea domeniului este cel mai eficient mijloc. Corupția, birocrația fac totul. Fie că își arogă titluri universitate, în cazul filosofilor, fie că aparțin unei camarile pretinse literare, și unii și alții sunt în cel mai bun caz doar cabotini, iar lucrările susținute de ei nu mai prezintă vreun interes public.

Filosofii de astăzi – în majoritatea lor recrutați dintre cei ce s-au dovedit inapți pentru alte discipline, își inventează propriile lor întrebări, la care încearcă să formuleze răspunsuri.

Nu interesează pe nimeni asemenea întrebări și cu atât mai puțin răspunsurile lor. Filosofia a încetat a mai fi o preocupare a savanților.

Nicolae Carandino De la o prietenă grecoaică, am primit câteva cărți în limba română, recuperate de ea de nu știu unde. Majoritatea sunt de genul „Biblioteca școlarului”. Excepție face „De la o zi la alta” de Nicolae Carandino, care mi-a produs o surpriză dintre cele mai plăcute. Are și o dedicație, pe care o reproduc ad litteram: „Îți trimit această carte cu speranța că, citind-o, vei descoperi locuri și oameni pe care, cândva i-ai cunoscut”. Încercând să descifrez

iscălitura, trag concluzia că dedicația nu aparține autorului, ci unei oarecare Gina. Destinatar este Tina. Gina și Tina sunt

41

probabil din Brăila, orașul natal al autorului, iar cartea este autobiografică.

Predecesorii lui N. Carandino au fost atât greci cât și români, primii fiind majoritari. Brăila era la vremea copilăriei lui un oraș multietnic. Negustoria și navigația erau specialități grecești, dar și literatura clasică și, evident, cea antică.

Astăzi, numele Carandino este cunoscut celor preocupați de istorie. El a făcut parte din grupul celor arestați în 1947, cu ocazia „Afacerii Tămădău”, care a servit ca pretext pentru procesul liderilor Partidului Național-Țărănesc, în frunte cu Iuliu Maniu. Până să ajungă acolo, N. Carandino a fost un prolific ziarist și critic de teatru. Cartea ne introduce așadar în atmosfera culturală a perioadei interbelice, fiind într-o oarecare măsură și un document. Talentul scriitoricesc al autorului este cel mai mult pus în evidență în relatarea copilăriei și adolescenței.

Cartea a apărut la editura „Cartea Românească” în 1979, deci când Nicolae Carandino - născut în 1905 - avea peste 70 de ani. Se spune că memoriile autorului ar fi circulat în samizdat, deci le-ar fi scris ceva mai devreme, dar – judecând după stil – la o vârstă destul de avansată. Deși – din activitatea lui de jurnalist s-ar putea desprinde ideea că nu a fost deloc un „blând” – în redactare memoriilor se dezvăluie a fi un romanic sentimental.

Cred că, pentru cei ce au acces la presa din perioadă interbelică, o culegere a unora dintre articolele sale ar fi o lucrare binevenită. Prin intermediul lui Nicolae Carandino am putea afla mai multe date reale despre ce a fost bun și rău în istoria noastră.

42

Între fiul risipitor și fratele lui Cei care mă cunosc mă consideră un curajos, pentru că am avut multe inițiative surprinzătoare pentru ei: am făcut alpinism, am plecat în excursie în Statele Unite ale Americii fără relații și cu prea puțini bani, mi-am schimbat domiciliul în Grecia la peste 70 de ani și altele.

Cu toate acestea, ori de câte ori mi s-a oferit aventura am refuzat-o. Mă pot deci considera curajos sau nu?

Există o diferență între cele două. Am acționat cu curaj atunci când inițiativa mi-a aparținut și am socotit că pot să-mi permit riscul. La oferta altora am dat înapoi. Mă gândesc la asemenea întâmplări din copilărie. E drept, unele nu erau tocmai oneste; pentru asemenea cazuri am scuza moralei spartane, deși n-aș zice că mă caracterizează. Fapt este că ceva m-a oprit. Nu știu ce. Lipsa curajului, intuiția că nu ar fi bine . . .

Să-ți asculți firea e bine, dacă și ea e bună. În situațiile cemi vin în minte acum nu știu dacă am făcut bine sau nu și sunt tentat să cred că nu sunt un curajos, contrar opiniei celorlalți, sau – ca să împac ambele tabere (eu vs. ceilalți) – totul depinde de domeniu: sunt domenii în care sunt super-curajos și altele, în care sunt fricos.

Mi-ar plăcea să cred că sunt asemenea fiului risipitor, dar mai puțin avut.

43

Simbolurile națiunii Unul dintre primele simboluri ale oricărei țări este Ziua Națională, aleasă astfel încât să pună în evidență un moment care a marcat în mod semnificativ istoria ei. Grecii au ales 25 martie, ziua când, în 1821, arhiepiscopul Germanos din Patra a înălțat steagul grecesc, declanșând astfel, în mod simbolic, Războiul de Independență. Alegerea a fost inteligentă. Războiul nu s-a terminat la o dată precisă, recunoașterea independenței de către celelalte țări depinde de interesele lor și ține de diplomație și politică externă, în timp ce începutul acțiunii pune în evidență inițiativa grecilor, patriotismul lor. Noi știm de la istorie că, înaintea lui Germanos, a existat încercarea mult mai concretă lui Ipsilante, pe care o recunosc și grecii. Acest Ipsilante însă a făcut și multe greșeli, care ar putea umbri puritatea mișcării de eliberare. De aceea, gestul unui preot are o valoare de simbol incomparabil mai mare.

25 martie este și sărbătoare religioasă și nu una oarecare; este Bunavestire. Grecii sunt foarte credincioși, astfel că asocierea celor două sărbători capătă o valoare și mai mare.

Sfârșitul lunii martie oferă în Grecia zile frumoase din punct de vedere meteorologic, astfel că se pot organiza manifestații adecvate, ceea ce grecii știu să facă. Este al doilea an când am privit defilarea organizată în cartierul în care locuiesc, Palaio Faliro. Acum trei ani am fost în centrul Atenei, în Syntagma, unde a vorbit chiar președintele țării. Defilarea ce a urmat însă m-a impresionat mai puțin. Aici, în Palaio Faliro, după câțiva soldați și mașini militare, defilează elevii. Adulții, 44

majoritatea părinți și turiști, privesc de pe margine și aplaudă.

Prima constatare este convingerea importanței acțiunii lor, ce poate fi citită pe fețele majorității copiilor. Evident, nu ale tuturor, dar a foarte multora. Este o dovadă clară a educației primite. A doua constatare este faptul că toți poartă uniforme, la care, cu această ocazie, au adăugat eșarfe, sau cravate, bineînțeles identice. În primele rânduri au etalat și costume populare, foarte frumoase, cu adevărat specifice. A treia constatare a fost mulțimea lor. Întreaga defilare a durat mai mult de o oră, semn că populația Atenei este prolifică. Sporul demografic este remarcabil.

Anul acesta am avut parte și de o surpriză. Cele câteva mașini cu care a început defilarea erau relicve din al Doilea Război Mondial, de producție americană, începând cu celebrele Willis. Pe caroseria unora poate fi citită inscripția „U.S.Army”. Ca piese de muzeu este surprinzător că sunt încă în stare de funcționare. Cerul a fost permanent brăzdat de elicoptere, iar cu câteva zile înainte, chiar în golful din fața noastră a staționat timp de trei zile un portavion, semn că Grecia dispune de armament modern. Explicația expunerii acelor mașini trebuie deci căutată tot în zona simbolurilor. Da, americanii sunt cei care au hotărât soarta războiului și nu alții.

Iată că și simbolurile sunt bune la ceva sau, mai exact, sunt mai bune decât orice altceva. Important este ca cineva să le pună în valoare.

45

Eleni Samios Kazantsakis, Adevărata tragedie a lui Panait Istrati Pe când eram în Atena, am participat la lansarea cărții „Adevărata tragedie a lui Panait Istrati” de Eleni Samios Kazantsakis, tradusă în limba română de Oana Ursache și Zamfir Bălan. Câteva precizări sunt probabil necesare. Eleni Samios l-a însoțit pe Nikos Kazantsakis (autorul cărții „Zorba Grecul”) în călătoria lui prin U.R.S.S. în 1928, împreună cu Panait Istrati, însoțit la rândul său de Bilili. Mai târziu, Eleni s-a căsătorit cu Kazantsakis și a trăit 101 ani, ceea ce lui Bilili nu i s-a întâmplat.

Scriitoare și ea, Eleni are la activul ei mai multe cărți, cea despre Panait Istrati fiind publicată în limba spaniolă la Santiago de Chile în 1938, deci la trei ani după moartea lui. De ce acolo și în limba spaniolă este o poveste mai puțin interesantă pentru noi. Cartea a fost tradusă și publicată abia acum în limba română, grație unor intelectuali brăileni, mândri de concetățeanul lor. Ea ar fi putut fi intitulată la fel de bine „Adevărata tragedie a lui Nikos Kazantsakis”, deoarece – teoretic - amândoi au suferit aceeași traumă: dezamăgirea provocată de spulberarea iluziilor lor privind regimul sovietic. Receptarea realității a fost însă diferită de către cei doi.

La lansare au participat conf. univ. dr. Zamfir Bălan, coordonatorul volumului, Kostas Asimakopoulos, scriitor și regizor de teatru, precum și Victor Ivanovici, critic literar. Primul este și director adjunct al Muzeului Brăila, puternic implicat în 46

menținerea vie a memoriei scriitorului român. Extrem de bine documentat, el și-a propus – și a reușit – să provoace interesul auditoriului pentru carte. Kostas Asimakopoulos, grec sută-lasută, a vorbit doar despre Kazantsakis, încercând să-i scuze unele afinități ideologice, cum ar fi înclinația spre comunism pe de o parte și afinitatea față de Franco al Spaniei, pe de altă parte, două atitudini contradictorii. Mai pragmatic și mai dur, Victor Ivanovici a arătat că, asemenea multor intelectuali din perioada interbelică, Kazantsakis a căzut victimă propagandei politice, fie ea comunistă sau nazistă. Mai oportunist din fire, atitudinea lui față de comunismul sovietic și crimele lui a fost mai blândă în comparație cu a lui Panait Istrati, om simplu, care a crezut sincer în promisiunile lui Lenin și Stalin și a fost cu atât mai dezamăgit.

Citisem cu câțiva ani în urmă „Spovedanie pentru învinși” și unele informații colaterale, așa că eram oarecum edificat cu privire la aspectul politic al fenomenului. Cartea nu are valoare literară, ci doar documentară. Nu-mi era foarte clar aspectul literar al întregii opere a lui Panait Istrati, căruia însă nici nu-i acordam mari șanse: un autor ne-educat, cunoscător superficial al câtorva limbi străine (greacă, poate turcă, arabă), convins fiind eu că nici româna literară nu-i era tocmai la îndemână, fără a mai vorbi despre franceza în care a scris mai târziu. La amenințarea că se va sinucide, dacă nu i se recunoaște vocația literară și de teamă să nu-l aibă pe conștiință, Romain Rolland l-a lansat. Era de presupus că înclinația politică spre stânga a francezului și banii sovieticilor au avut un rol chiar mai important. Auspiciile nu-i erau deci tocmai favorabile lui Panait Istrati, pentru a-mi consuma timpul cu lectura scrierilor sale.

47

Dar, pentru că îmi place să fiu cât-de-cât documentat, am căutat pe Internet informațiile strict necesare și, dacă tot am participat la lansare și am intrat în posesia cărții lui Eleni Samios, am început s-o citesc. Oricum, era opinia unui străin despre un român, iar primul argument era însuși faptul că acel străin s-a străduit să scrie despre românul nostru, și încă după 10 ani din clipa în care nu-l mai văzuse. Cartea, aproape lipsită de valoare literară, este însă un document, prin autenticitatea informațiilor. Întâmplările le cunoșteam în mare, chiar din cartea lui Panait.

Mă interesa punctul de vedere al autoarei, iar ceea ce mi-a atras atenția a fost nu aspectul politic, ci caracterizarea pe care i-o face eroului: un om bun, generos. Eticheta „povestitor oriental” a fost însă cea care m-a intrigat cel mai mult. Povestitor, poate! Uneori era poreclit „Gorki al României”. Dar de ce oriental? Victimă a curiozității, am căutat pe Internet și am găsit „Chira Chiralina”. (În Grecia, nu am acces la cărți românești.) Este tocmai cartea cu care l-a cucerit pe Romain Rolland. Este într-adevăr o cărțulie în genul poveștilor orientale, cu deosebirea că eroul său nu este un bogătaș în căutarea aventurii, gen Sinbad marinarul, ci un copil, căruia însă i se întâmplă necazuri chiar mai mari. Dacă prima parte a cărții este mai puțin convingătoare, ei bine, către sfârșit ea ne deschide ușa către înțelegerea psihologiei autorului și aprecierea calităților sale literare. Înainte de orice, el a fost un om bun și consideră bunătatea ca fiind argumentul esențial al existenței. „Căci bunătatea unui singur om este cu mult mai puternică decât răutatea miilor de oameni.” Sau „. . . cel care a creat Bunătatea, a făcut-o rară și a așezat-o printre bestii — ca unică justificare a vieții”.

Acesta este Panait Istrati, mi-am zis.

48

Dacă înainte de lansare entuziasmul meu nu era la cotele cele mai înalte, implicându-mă tot mai mult, a început să-mi crească interesul. Așa se face că am încercat să merg mai departe. Am făcut însă greșeala să cred că vizionarea filmului „Ciulinii Bărăganului” va fi o variantă mai comodă decât lectura cărții. Făcut în plină perioadă proletcultistă, filmul mi-a solicitat un efort de voință de care nu am fost capabil. L-am abandonat la jumătate, mai ales că îmi dădeam seama că ceea ce vedeam nu putea fi tema cărții lui Panait Istrati. La vremea realizării filmului, propaganda românească avea naivitatea să creadă că înclinația spre stânga politică a lui Panait era suficientă și că „Spovedanie pentru învinși” va rămâne în veci necunoscută cititorilor români.

(Ce elegant cuvânt ‚naivitate', pentru mințile unor oameni . . . dar să nu jignim adjectivele.) După câteva zile, am reluat supliciul și – înarmat cu o doză de voință proaspătă – am continuat să vizionez filmul. De data aceasta eram dispus să acord felicitări . . . nu realizatorilor filmului, ci tot mie, pentru perseverență. Un lucru era cert: filmul, produs al propagandei proletcultiste, împotriva unor calități cinematografice remarcabile, nu respectă mesajul cărții.

Acum, am rămas în minte cu două caracteristici ale lui Panait Istrati, nu neapărat contradictorii, dar nici chiar independente. Pe de o parte, bunătatea nu are nimic revoluționar în ea. Dimpotrivă! În cazul lui, ea poate fi interpretată ca efect al compătimirii celor săraci și al dorinței într-un trai mai bun al acestora. A avut naivitatea să creadă că acest deziderat îi animă și pe unii politicieni? Naivitate? Nu! Bunătate dusă dincolo de rațiune. Pe de altă parte însă, biografia 49

lui ne indică un activist socialist puternic implicat, iar prietenia lui cu agenți sovietici recunoscuți (Christian Rakovsky, printre alții) ne amintește de fruntașii partidului comunist francez din aceeași perioadă (Maurice Thorez, Henri Barbusse etc), pe care i-a cunoscut de asemenea și despre care știm astăzi că au fost subvenționați de către URSS. Valoarea literară a operei sale? Cu șase clase absolvite în opt ani, caracterizarea lui Nicolae Iorga pare mai aproape de adevăr: „exprimarea unui hamal din port”. În concluzie, dacă Nikos Kazantsakis a fost un oportunist care și-a respectat jobul pentru care a fost plătit, Panait Istrati a fost un naiv care a crezut cu sinceritate în ceea ce i se spunea de către cei ce l-au manipulat și a fost la fel de sincer dezamăgit când a constatat că realitatea este diferită.

Publicat în Itaca (Irlanda) nr. 5/2014 Printre cuvinte Nu există zi, în care să deschid dicționarul grec-român, și să nu găsesc măcar un cuvânt comun celor două limbi. Și nu mă refer la neologismele inventate de către savanți infatuați, ci la cele din fondul principal de cuvinte, aflate în graiul celor ce au populat sud-estul Europei de mii de ani. Ceea ce mă intrigă - și este motivul pentru care scriu aceste rânduri - este faptul că dicționarele explicative ale limbii române indică drept origine a acestor cuvinte alte limbi, cele mai frecvente fiind slava și bulgara. Iată doar câteva exemple. Dansul popular hora – în greacă χορός – cică ar veni din limba bulgară. Ignoranța celor ce pot crede asemenea inepții este mare, cuvântul fiind derivat din 50

χώρα = teritoriu, țară, țărănesc (χωριάτικος). În plus, stilul dansului este specific acestei zonei și nu a celei de proveniență a triburilor bulgare. Rezultă că bulgarii sunt cei ce și-au însușit dansul, după ce au migrat în Peninsula Balcanică. Până ce și cuvântul humă (χώμα = pământ, țărână, glie) ni se spune că ar veni din bulgară. Tot din bulgară cică ar veni și cuvântul mânătărci, deși, în greacă, ciupercile se numesc μανιτάρη. Cea mai elementară logică îmi spune că noi, românii, aveam un nume pentru acest tip de ciupercă, folosită din timpuri imemoriale în alimentația noastră. Nu este nevoie de cunoștințe de specialitate, pentru a realiza că nu a așteptat nimeni migrarea celor câtorva triburi de bulgari pentru a afla ce mâncam.

Dimpotrivă, bulgarii au adoptat această denumire, folosită în spațiul sud-est european. Însăși importanța rolului jucat de bulgari este exagerată. Au existat doar câteva triburi venite în Peninsula Balcanică. Fiind organizați și uniți, bizantinii i-au folosit împotriva încercărilor de insubordonare ale localnicilor. Astfel, au ajuns repede în poziții de conducere, în dauna populației autohtone. Dat fiind numărul mic de indivizi, raportat la întreaga populație, ei nu puteau impune o limbă – și nici nu au făcut-o – și cu atât mai puțin a unor obiceiuri, ale lor fiind cele specifice nomadismului. Astăzi, vorbesc o limbă slavă cu influențe grecești. Încercările de slavizare a limbii române, cu care ne-am obișnuit, ating deseori culmi ale ridicolului. Ele devin enervante însă atunci când sfidează intelectul cel mai modest și, mai ales, atunci când sunt susținute de către pretinși intelectuali, mulți dintre ei filologi îndoctrinați de către sovietici și urmașii lor. În 51

primul rând, nu toate cuvintele aflate în vocabularul limbii ruse moderne sunt la origine slave. Prin extindere, rușii au adoptat multe cuvinte existente în vocabularul popoarelor cucerite, printre ele și cele foste migratoare. Relevante sunt multe denumiri ce definesc spațiul locuibil și obiecte din acest spațiu, ca dovadă că aceste popoare și-au însușit termenii după ce s-au așezat în acel teritoriu.

Asemenea anomalii, existente în dicționarele românești, au o explicație: ele au fost editate sub influența și la comandă stalinistă. De ce ele persistă și în edițiile recente nu mai are însă nici o justificare. Rezultă că persoanele îndoctrinate cândva au încă ciraci sau – ceea ce este foarte grav.

Ne plângem că suntem . . . așa cum suntem și dăm vina pe alții și pe orice (conjunctura istorică, poziția geografică etc.), când – de fapt – vinovați suntem noi înșine, fiindcă nu știm să ne susținem cauza. Între trădare și patriotism exagerat facem orice, numai ce trebuie nu. La patriotism exagerat mă gândesc atunci când se afirmă că teritoriul românesc a fost leagănul omenirii, l’ombelico del mondo, grădina Maicii Domnului și altele de genul acesta. La vremea când statele nu aveau frontiere păzite de grăniceri, oamenii comunicau mai intens și, astfel, limba avea multe elemente comune pe arii mai largi ca acum. Grecii făceau comerț pe mare și, în consecință, aveau relații cu cei din interior, cu care făceau schimb de mărfuri și informații, deci cuvinte. Este de așteptat că limbile română și greacă să aibă multe elemente comune.

52

Nimic nu se pierde; totul se rătăcește.

De azi dimineață caut o hârtie pe care am notat ceva și no găsesc. Nu s-a pierdut, asta e sigur, pentru că prin hârtiile mele nu umblă nimeni altcineva, iar eu nu le arunc decât pe cele foarte vechi, după o atentă verificare și – chiar și atunci – înainte de a le arunca, fac cel puțin o copie (Smile!). Mă gândesc însă la constatarea ce tocmai am enunțat-o. Nu pretind că ar fi 100% originală. Poate că au mai făcut-o și alții. Știm cu toții povestea cu Veșnica Reîntoarcere, reactivată de Nietzsche. „Mare, foarte mare, uriaș, însă totuși limitat este numărul de elemente din care este alcătuit universul. Și atunci, durata timpului fiind infinită, trebuie să vină o clipă în care, toate combinațiile posibile epuizându-se, vor începe să se repete cele care deja au fost. Peste un număr de ani, de bună seamă imens, însă mărginit, la poalele acestei stânci un alt eu însumi va concepe aceeași idee, și tot astfel de infinite ori în viitor; și, de vreme ce înaintea acestei clipe s-a scurs o eternitate de infinite ori de veacuri trecute, la poalele aceleași stânci unde mă aflu acum, o infinitate de mine însumi au conceput aceeași idee: Veșnica Reîntoarcere a tuturor lucrurilor din univers.” Cuprins de această

măreață idee, Nietzsche nota cu aroganța-i caracteristică: „Început de august 1881, la Sils-Maria, la 6500 de picioare deasupra nivelului mării, și cu mult mai sus de toate lucrurile omenești.” Aș

putea nota și eu: „ianuarie 2014, la câțiva pași de mare, deasupra unor lucruri omenești, sub foarte multe altele, așadar printre ele”. Partea mai neplăcută pentru Nietzsche este că același gând – chiar dacă nu a străbătut mințile altora ca el de o infinitate de ori - a fost afirmat de greci cu ceva timp în urmă, ca să nu mai

53

vorbesc despre filosofia orientală, pentru care „Veșnica reîntoarcere” este o doctrină fundamentală.

Idealiști, grecii au introdus și elemente mai subtile. De la Anaximandru la Anaximene și mai departe, prin orfici și pitagoricieni, ajungem la Empedocle, care – pe lângă cele patru elemente fundamentale ale universului (apă, aer, pământ, foc) – afirmă că există și două principii fundamentale: Ura și Iubirea, care se succed și ele periodic, viața fiind posibilă numai atunci când ele coexistă.

Interesant! Iubirea singură nu face viața posibilă. Ura nici atât. Sau . . . Ideea asta îmi place, pentru că, zău, chiar nu știu de unde vin cele două, deși ele există în mod evident. Ura și iubirea, ca cele două elemente fundamentale ale vieții! Chiar dacă n-ar fi adevărat, merită să le luăm în seamă.

Desigur, noi suntem adepții ideii opuse: progresul nelimitat. Aici, eu am unele îndoieli. În primul rând, ce înțelegem prin progres? Am constatat de prea multe ori că ceea ce părea la un moment dat a fi progres s-a dovedit a fi regres. Poate sintagma „evoluție nelimitată” ar fost mai potrivită, având în vedere că evoluției nu i s-a precizat sensul mișcării: în sus sau în jos. Așadar, nu putem ști azi ce va fi mâine. Și atunci, de ce să ne mai ostenim? Sigur, evaluarea tendinței pe seama cunoașterii trecutului ne ajută să întâmpinăm viitorul mai pregătiți. Iată o idee pragmatică! Doar că direcția evoluției tot necunoscută rămâne.

Principiul meu (cel din titlu) seamănă cu cel al lui LavoisieLomonosov: „nimic nu se pierde; totul se transformă”. Nici el nu era nou. Într-o epocă materialistă, ei i-au dat o interpretare 54

materialistă. Grecii spuneau „Nimic nu se naște din nimic; totul devine din ceva ce a existat înainte”. În religiile orientale, principiul exista demult, sub forma reîncarnărilor succesive. Ceea ce le-a scăpat lor, a fost faptul că, mai înainte de a se reîncarna, omul – pentru că noi la el ne gândim – a căzut din Universul original, în care va reveni după purificare. Din punctul de vedere al Universului, el este un rătăcit, ce urmează să fie găsit și recuperat. Iată deci că principiul meu este cu mult mai general.

Cel mai general, fiindcă de la el pornește totul. Dacă cel al lui Lavoisie-Lomonosov este Principiul numărul 1 al termodinamicii, al eu este Principiul numărul 0. (Dacă și valoarea lui este tot zero, înseamnă că am atins perfecțiunea.)

Totuși, o doctrină care a dăinuit de-a lungul secolelor și încă mai stă la baza unor religii, cum este cea a Veșnicei Reîntoarceri, nu poate fi trecută cu vederea. Pasărea Phoenix simbolizează tocmai această idee: renaște din cenușa propriului ei corp, ars pe un rug pregătit de ea însăși. Rezultă că tot ce-i putem dori civilizației noastre este s-o ardă focul cât mai repede.

Problema e că trebuie să-și pregătească singură rugul, dar se pare că lucrează intens la asta.

Poate că, până deseară, îmi găsesc și hârtia.

Publicat în Itaca (Irlanda) nr. 5/2014

Rosie Thomas, The Potter’s House”, Arrow Books 2002 Nu știu dacă Rosie Thomas a cunoscut cu adevărat vreo insulă grecească. Presupun că a vizitat Atena, Acropole etc., dar 55

asta nu înseamnă că i-a cunoscut pe greci. Din biografia succintă pe care i-am citit-o am aflat că a călătorit mult, a vizitat multe țări, dar nu că ar fi stat suficient timp pe meleaguri grecești, pentru a cunoaște oamenii, cu obiceiurile, pasiunile, calitățile și defectele lor. Cu toate acestea, unele aspecte caracteristice sunt foarte bine descrise. Pe de altă parte, majoritatea eroilor cărții sunt englezi sau au trăit o perioadă printre englezi, așa că dificultățile adaptării la teren se diminuează. Eroul principal, de fapt eroină, este un asemenea caz: englezoaică ajunsă din întâmplare pe o insulă grecească. Așa se face că, doar pe alocuri, autoarea a trebuit - și și-a dorit - să descrie peisaje caracteristice sau să relateze caractere umane cum numai în Grecia se pot afla. În ceea ce mă privește, sunt conștient că este un punct de vedere foarte personal și recunosc faptul că tocmai asemenea descrieri mi-au făcut plăcere, fiindcă au coincis (fie și parțial) cu opinia mea de observator al specificului grecesc după câțiva ani de viețuire printre ei.

Rosie Thomas nu este la prima și nici la ultima carte. Are chiar multe altele la activ, poate chiar prea multe. Unii critici o consideră „storyteller” și mi-ar părea rău să fie doar atât. „The Pottter’s House”, editată la ”, Arrow Books în 2002, este singura ei carte, pe care am citit-o, și nu știu dacă pot generaliza opinia formată astfel asupra întregii ei opere. Aici, subiectul este tocmai cel care o dezavantajează: voit incitant el este aproape neverosimil. Adevărata valoare a cărții constă în analizele psihologice ale personajelor feminine principale. Trama romanului, deși forțată, creează momente de tensiune, care îi permit autoarei să descrie mecanismele intime, specifice

56

personalității eroinelor și modul de judecată al fiecăreia, în funcție de experiența ei de viață.

Mare parte din acțiune se petrece într-o casă ce a aparținut cândva unui olar, de unde și titlul cărții. Această meserie a dispărut demult de pe aceste meleaguri, astfel că ea, ca și locul de desfășurare a acțiunii, nu mai au nici o relevanță asupra subiectului.

Dramatismul întâmplărilor, în urma cărora eroina principală ajunge pe o insulă grecească, îi determină pe localnici s-o trateze cu deosebită ospitalitate. După un timp, în care viața decurge aproape idilic, unele întâmplări mărunte ridică semne de întrebare de ambele părți, creează incertitudini, suspiciuni.

Deși nici una dintre ele nu ar fi trebuit să le afecteze comportarea, orgoliile și nesiguranța le amplifică. De aici încolo, cartea merită să fie luată în seamă.

Cu toate că entuziasmul meu era la cote scăzute atunci când am început să citesc cartea, pe parcurs, ea m-a cucerit nu prin subiect, ci tocmai prin calitatea scrierii.

Publicat în Itaca nr. 6/2014 și Corona nr. 4/2014

Un câine sociabil Într-o după amiază, în timp ce mă plimbam împreună cu soția, un câine ne dădea târcoale. Avea aspect de maidanez, dar purta o zgardă cu plăcuță de înmatriculare, semn că aparținea cuiva. Trecea ca din întâmplare pe lângă picioarele noastre, ne depășea cu 4-5 metri, apoi se făcea că miroase o urmă în rigolă 57

sau alerga după o vrabie și rămânea în urmă, iar trecea pe lângă noi și relua procedeul de nenumărate ori. Plimbarea noastră fusese lungă, ne îndepărtasem destul de mult de casă, dar câinele nu a renunțat nici o clipă la stratagema lui. Era duminică spre seară, străzile nu erau aglomerate, așa că evenimente care să-i distragă atenția erau puține. Cei câțiva trecători sau mașini nu numai că nu l-au abătut, ci au accentuat apropiere câinelui față de noi, parcă de teamă de a nu fi despărțiți. În momentele de acalmie însă, dovedea chiar fantezie în jocul lui de îndepărtare și apropiere. Lăsa impresia că vrea să-și dovedească inteligența în găsirea pretextelor de joacă independentă și revenirea lângă noi, pentru a-și arăta statornicia atașamentului.

Odată ajunși acasă, ne-a fost greu să intrăm pe ușă fără el, fiindcă încerca din toate puterile să se strecoare printre picioarele noaste. După ce – în sfârșit – am reușit să închidem ușa după noi, el a rămas în față cel puțin un sfert de oră. Din când în când, scheuna și zgâria ușa cu labele. În cele din urmă a plecat la casa de vizavi, unde a cerut să intre prin același procedeu: scheunat și zgâriat ușa. Până la urmă, în urma unui apel telefonic, a venit cineva și l-a luat.

Dorința câinelui de a avea o companie era evidentă. Își dorea un stăpân. Probabil avusese unul și l-a pierdut sau cine știe ce altceva se întâmplase. Desigur, întâmplări asemănătoare, doveditoare ale sentimentelor unui animal sunt la îndemâna oricui. Motivul pentru care am relatat această întâmplare a fost ideea evoluției acestor sentimente, de la lupul din care se trage și până la câinele de casă, prietenul omului. Sau, poate, nu cunoaștem noi suficient de bine filosofia de viață a lupilor.

58

Limba greacă Limba greacă e atât de grea, că și grecii au probleme cu ea, că de aceea i se spune așa: grea-că.

Astăzi, între două reprize de înot, am întrebat un pescar amator cum se spune la „arici de mare” în limba greacă. După ce mi-a spus, l-am scris, pentru a mă asigura că am auzit corect.

Tipul m-a felicitat fiindcă știu literele grecești. I-am răspuns că literele le știu; problema mea e la cuvinte. M-a consolat confesându-se că la el e invers: el cu scrisul are probleme. M-a surprins, fiindcă pare un om educat și vorbește binișor engleza.

De ce au grecii nasul mare?

Pentru că sunt mincinoși. Carlo Collodi își cunoștea bine vecinii, așa că asocierea lor cu Pinocchio nu este deloc întâmplătoare. Putem fi sigur de asta, mai ales că, înainte de a fi scris cărți pentru copii, el a fost un scriitor satiric și jurnalist, bine implicat în politică. De altfel, Carlo Collodi este un pseudonim.

Numele său real a fost Carlo Lorenzini. El a fondat ziarul „Il lampione”, închis de cenzura din Toscana în 1848 și reapărut mai târziu, după unirea cu Piemontul, un prim pas către unificarea Italiei. Cărți pentru copii a început să scrie după 50 de ani.

De unde se vede că literatura pentru copii nu este la îndemâna oricui. Îți trebuie ceva experiență pentru asta.

59

Experiență și talent. Este foarte probabil ca multe dintre săgețile lui, plasate chiar și în literatura pentru copii, să nu mai fie sesizabile de către noi. Rămâne doar ceea ce este universal și permanent valabil, precum asocierea minciunii cu dimensiunea nasului. La greci!

Copacul În centrul-centrului Atenei, în Piața Syntagma, lângă clădirea Parlamentului, deci nu într-un cartier oarecare, se află de mult timp un copac uscat. Fără răutate, nu mă pot abține să speculez puțin. Tulpina relativ dreaptă arată parcursul istoric al Greciei până într-un anumit moment, după care unitatea de vederi s-a ramificat și contorsionat în cele mai ciudate moduri.

Interesant este faptul că toate s-au abătut în aceeași direcție.

Luminile din trecut - artificiale azi - au rămas undeva jos. Aceasta este istoria Greciei.

Cât despre copac, a nu se crede că edilii orașului nu-și fac bine datoria. Ar fi o acuzație nedreaptă. Dimpotrivă, apreciez în mod deosebit eforturile lor de a păstra un oraș bine întreținut.

Din păcate, atitudinea oamenilor simpli nu este la aceeași înălțime. La orice intersecție, spre exemplu, oricât de mică ar fi, există plăcuțe indicatoare cu denumirea străzilor. Multe dintre ele însă nu pot fi citite, din cauza anunțurilor lipite de cetățeni: pierdut cățel, ofer ... și altele asemenea. Ar fi suficient ca doar câțiva dintre cei în cauză să fie amendați, pentru ca ceilalți să renunțe la asemenea practici necivilizate, dar democrația modernă se limitează la alegerile generale și, în consecință, cei 60

deja aleși nu doresc să-și piardă alegătorii. Democrația autentică, cea invocată de greci ca fiind invenția străbunilor lor, cea care ia permis lui Socrate să vorbească liber în public, a durat foarte puțin și a fost cea care, la final, l-a condamnat la moarte pe același Socrate.

Dar, revenind la copac, mă întreb: de ce edilii, pentru care am toată considerația, nu l-au tăiat până acum? Mă aflu de șapte ani în Atena și copacul se află în aceeași stare și azi. Găsesc un singur răspuns: „le place”. Într-adevăr, deși imaginea este statică, există parcă o mișcare, sugerată de forma crengilor.

Proiectate pe fondul permanent verde al copacilor gin spate, creează un ansamblu ce trebuie încadrat într-o estetică ce scapă normelor scolastice și tocmai de aceea capătă valoare artistică.

Da, edilii Atenei au multe asemenea realizări, începând – sau poate culminând – cu varietatea florilor cultivate cu migală pe un sol arid. Chiar mi-ar părea rău să-l taie.

Cumsecade sau civilizat?

Mă gândesc de multe ori la afirmația potrivit căreia românii sunt ospitalieri, sufletiști, amabili și pline de o mulțime alte calități asemănătoare, spre deosebire de celelalte națiuni, care se situează la polii opuși.

Nu pot spune despre mine că aș avea o mare experiență în cunoașterea popoarelor. Totuși, din puțina mea experiență, pot să notez câteva constatări. La informațiile solicitate de mine – necesare orientării în orașe necunoscute – cei din țările pe care, sporadic, am apucat să le vizitez, nemți, italieni, francezi, 61

americani, au răspuns prompt, corect și de cele mai multe ori cu deosebită amabilitate. În România, în schimb, mi s-a întâmplat de mai multe ori să fiu în mod intenționat îndrumat greșit cu rea intenție. În Grecia, unde locuiesc acum, am fost victima dezinformării chiar din partea unui grup de polițiști, pe fața cărora am citit batjocura. Grecii sunt xenofobi. Asta se știe.

Românii însă nu sunt xenofobi. Dimpotrivă! Reacția lor față de mine trebuie căutată în altă parte.

Un indiciu îmi oferă situația inversă, atunci când eu sunt cel căruia i se cere o informație. În spații relativ aglomerate – stații de autobuze, spre exemplu – oamenii mi se adresează mie, deși în jur se află multe alte persoane. Pentru asta am o explicație. Figura mea inspiră o persoană pe cât de serioasă, pe atât de fraieră. Deci eu le inspir un om de încredere, care nu-i va înșela, tocmai pentru că sunt un fraier.

Sunt suspicioși cei care obișnuiesc să trișeze și presupun că și ceilalți procedează la fel. De aceea, pentru informarea lor, aleg fraierul.

Conștiința sinelui?

Se spune că omul, spre deosebire de animale, are conștiința sinelui. Multă vreme m-am întrebat ce înseamnă asta și încă nu sunt sigur că am găsit răspunsul. Cum adică? Animalele nu-și dau seama că există? Răspunsul poate fi afirmativ în cazul unor forme elementare de viață, dar nu în cel al animalelor evoluate. O diferență cred că am dibuit: omul își pune problema originii sale, ceea ce cred că animalele nu o fac. De aici încolo, 62

răspunsul la întrebarea „Cum a apărut omul pe pământ?” este mai importantă chiar decât cea a existenței conștiinței de sine.

S-au dat multe răspunsuri până acum. Cea mai simplistă este cea a venirii de pe altă planetă. Din capul locului identificăm ignoranța autorilor aceste ipoteze: planete sunt sateliții soarelui, pe care deja îi cunoaștem și știm că de acolo nu puteau veni.

Trecem însă peste acest detaliu și admitem că au venit mai de departe. Răspunsul încă nu ne satisface, deoarece apare întrebarea: „Bine-bine, și acolo cum au apărut?”.

Răspunsuri mult mai diversificate dau religiile. Una foarte interesantă a fost elaborată de cei din Yucatan. Locuitorii aceste peninsule au emis ipoteza că omul a fost făcut din mămăligă. Nui de râs! Mămăliga e mai bună decât praful, sau țărâna, în varianta românească. Într-o primă variantă, cele două divinități ale lor, Tepeu și Qucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar acesta s-a disipat, din cauza inconsistenței compoziției sale. Au mai încercat apoi o variantă din lemn, dar acești oameni s-au înmulțit în forme nefaste și au trebuit să-i nimicească printr-un potop.

Doar în a treia variantă au reușit, folosind porumbul, din care au făcut o pastă (mămăliga). Ei au construit astfel nu unul, ci patru oameni. A existat și o mică imperfecțiune: acești bărbați erau prea deștepți. Temându-se ca ei să nu-și dorească să devină zei, le-au întunecat parțial mintea cu un nor de ceață, le-a încețoșat ochii, reducându-le orizontul și apoi, adormindu-i, i-a dotat cu patru femei. Această versiune pare puțin ciudată, dar pare să fie cea mai apropiată de rezultat, de omenire așa cum o cunoaștem noi azi.

63

Desigur, noi cunoaștem cel mai bine variata Bibliei. Mai întâi, Dumnezeu a făcut cerul, pământul și toate celelalte, constatând de fiecare dată că rezultatul este favorabil („Și Dumnezeu a văzut că lucrul acesta este bun.”). L-a făcut apoi pe om, după care Biblia nu mai precizează dacă rezultatul l-a mulțumit.

Că n-a fost așa cum și-a dorit a constatat imediat: indisciplina Evei, infamia lui Cain au fost primele dovezi. Au urmat altele, astfel că Potopul părea să fie singura soluție. N-a fost să fie așa, fiindcă lucrurile s-a agravat din ce în ce mai mult, dar noi nu putem să știm ce ne-a fost hărăzit; poate că Dumnezeu tocmai asta a vrut.

Mitologia greacă are altă variantă a Potopului. Aici, Deucalion, echivalentul lui Noe, a acționat în urma informației primite de la tatăl său, nimeni altul decât Prometeu. E vorba deci de o trădare. Mitologia grecilor este de multe ori mai subtilă și, prin asta, mai apropiată de mentalitatea oamenilor, în comparație cu variantele religioase, mai lineare.

Există, desigur, și varianta evoluționistă, tocmai cea care a generat necesitatea stabilirii unor diferențe dintre umanitate și animalitate, conștiința sinelui fiind una dintre găselnițe, dar ea nu stabilește cu rigoare sensul evoluției. Unele animale par să aibă sentimente mai umane decât mulți semeni de-ai noștri, dar nu doresc acum să aprofundez acest subiect și, dacă că tot nu știm ce ne așteaptă, poate că ar fi bine să nu mai încercăm să „tăiem firul de păr în patru”. Nu de altceva, dar mă gândesc la observația lui Chamfort: „Smulgeți aripile unui fluture și va rămâne un vierme”, iar noi nici măcar nu avem aripi.

Publicat în Itaca (Irlanda) nr. 5/2014 64

Când apare sărăcia?

Fac acum o afirmație ce poate părea șocantă: nu sărăcia contează, ci sărăcirea, prima fiind doar o consecință a celei de a doua. Locuiesc în Brașov. Zona în care mă aflu, Țara Bârsei, este marcată de cursul Oltului. Acesta, după ce coboară spre sud, până mai jos de Bod, șerpuiește spre nord mai sus de Rupea, pentru ca, apoi, să coboare iarăși până la Făgăraș. În trecut, acest traseu foarte unduitor era mărginit de o luncă largă și relativ sălbatică, cu faună diversă. Spun bătrânii că, pe aici, orice localnic, oricât de nevolnic, chiar și atunci când se scula dimineața după vreo beție și cămara îi era goală, se ducea pe malul râului și, după scurt timp se întorcea cu un pește, dacă nu chiar cu ceva mai bun. Putea astfel să asigure masa lui și a familiei în orice condiții, iar, dacă era mai priceput, putea să-i ofere și una mai bogată, furnizată de fauna și flora din luncă.

Astăzi, albia râului este canalizată, iar peștii sunt o amintire. Nici săraci, care să trăiască din fauna și flora spontană nu mai există.

Ei s-au mutat la oraș. Evident, nu voi recomanda reîntoarcerea la sălbăticie, dar nu pot să nu observ că progresul poate fi înșelător.

Artă și senzații Potențarea ideilor prin senzații.

Kant stabilește trei tipuri de arte frumoase: - artele cuvântului; - artele plastice; - artele senzațiilor.

65

În arte plastice el le include pe acelea care transmit idei prin intuiții sensibile: arhitectura, sculptura, pictura. În artele senzațiilor s-ar afla muzica și arta culorii. Găsim deci pictura la două categorii, în funcție de conținutul ei ideatic.

Despre muzică, Kant are cele mai proaste opinii. Nu numai că o plasează pe ultimul loc, dar o descrie în termeni atât de degradanți, încât plasarea ei în rândul artelor este o contradicție în termeni. Nu ascund nici opinia mea despre Kant, ca fiind neonorantă în această privință. Ca om, îl putem înțelege că avea și el resentimente din motive numai de el știute sau neștiute. Ca filosof însă ar fi trebuit să fie mai rațional. Notăm totuși distincția ce o face, chiar fără să vrea – logica nefiind punctul lui forte – dintre pictura de dragul picturii și pictura ca mijloc de comunicare, nu neapărat al ideilor, ci și al sentimentelor. Nu însă și al senzațiilor, caz în care Kant ar avea și ceva dreptate, cu toată lipsa lui de sensibilitate.

De altfel, nici Fericitul Augustin nu este prea departe. El admite muzica numai ca susținător al textului religios.

Independentă de acesta, o consideră degradantă.

Că nu este așa o știm cu toții. Cum se face că tocmai filosofii nu înțeleg? La o mică analiză, constatăm că, într-adevăr, scopul artelor este să ne provoace sentimente. Muzica o face direct, prin simțul auzului. Literatura o face prin intermediul rațiunii.

Vorbirea și - prin derivare - scrierea sunt mijloace de comunicare prin intermediul simbolurilor. Rațiunea interpretează simbolurile și provoacă sentimentele. Arta plastică – și aici Kant are dreptate – este bivalentă:

66

Prin jocul formelor și al culorilor, ea produce sentimente în mod direct, prin simțul văzului. Este cazul picturii abstracte și al celei decorative.

- Prin intermediul simbolurilor din pictura figurativă, la fel ca vorbirea, ea se adresează rațiunii. Ea, rațiunea, este cea care provoacă sentimente.

Rezultă că nu e nimic de înțeles în arta abstractă și că – dimpotrivă – arta figurativă este o formă precară de comunicare, inferioară literaturii, dar care trebuie judecată la fel ca ea.

Prin îmbinarea lor, cele două forme se potențează reciproc și ridică arta plastică la un nivel superior. Tot prin îmbinare, cuvântul și muzica pot da naștere unor forme mai puternice de stimulare a simțurilor, fapt sesizat de Fericitul Augustin, acceptând muzica fie și numai ca adjuvant în ritualuri religioase. Astăzi știm nu numai că, dar și cum să combinăm diferitele arte, începând cu găsirea intonației potrivite într-un discurs și sfârșind cu opera sau chiar cu filmul, unde toate artele pot participa la stimularea sentimentelor.

Ar rezulta ca arta este mijlocul prin care se pot provoca sentimente. Orice sentimente? Orice mijloc?

-

Patriarhat?

Alegația conform căreia patriarhatul ar fi existat în antichitate este falsă. Cauza: asemenea texte au fost scrise de către bărbați. Matriarhatul este singurul care a existat cu adevărat, există și va exista veșnic. Uitați-vă la animale!

67

De asemenea afirmațiile potrivit cărora femeile erau persecutate în antichitate trebuie nuanțată. Pentru anumite perioade ea este chiar falsă. Nu este doar opinia mea. „Venerarea zeițelor se vede și în faptul că toate templele dorice ale grecilor erau închinate lor. Nu Zeus este cel care va sta la baza formării panteonului, ci marele zeități mame, Demetra și Hera. Templul lor, ridicat în vechiul panteon al zeilor din Olimpia este cu 300 de ani mai vechi decât templul lui Zeus.” (Cronica ilustrată a omenirii, pagina 116)

Marile ritualuri erau executate de către femei. Mult trâmbițatele olimpiade ale bărbaților se țineau doar la patru ani. În timp ce ele cultivă calitățile fizice ale bărbaților – indicând aptitudinile lor de luptători – femeile cultivau activitățile fundamentale, necesare vieții. Demetra – zeița fertilității și prosperității, mai ales a agriculturii – Hera, erau cu mult mai venerate chiar decât Zeus.

E clar că bărbații erau executanți, chiar și în politică.

Hățurile erau în mâinile femeilor.

La etrusci, femeile nu numai că erau foarte respectate.

Ele erau cele care decideau chiar și succesiunea regilor.

Cât despre imaginația bărbaților, iată un exemplu: falanga. Ea a fost inventată de greci, în secolele V și IV î.H. și a fost stilul obișnuit atât în lupta dintre orașele-stat grecești cât și la apărarea contra perșilor în 490 și 479 î.H., când hopliții bine educați ca efebi au contribui hotărâtor la succesul bătăliilor. Întradevăr, acest stil de luptă necesită o bună pregătire militară și disciplină, deoarece ei pot câștiga doar dacă acționează solidar și rândurile sunt strânse permanent. Altfel, fiecare spațiu liber oferă inamicului o șansă de atac. Dar, păstrarea rândurilor 68

strânse după inventarea armelor de foc a fost o mare prostie, ce a atins culmea în timpul Războiului civil american, la mijlocul secolului 19. Le-a venit greu ofițerilor ideea că vechea tactică militară trebuie schimbată, dar la atât i-a dus capul.

Dominația bărbaților în epoca modernă, atunci când există, este o eroare a evoluției. Sperăm ca ea să fie temporară, fiindcă, altfel, omenirea va dispărea.

Nici măcar în Kant nu mai poți avea încredere După ce am scris atâtea despre religie, morală și altele asemenea, mă gândeam că l-am cam neglijat pe Kant. Am început deci să răsfoiesc Religia în limitele rațiunii pure și constatam că nu am reținut nimic din lectura anterioară (cam demult, ce-i drept) deși cartea e plină de însemnări. O vârsta mea de vină, sau tinerețea netrăită a lui Kant?

El încearcă să demonstreze că morala poate exista și fără ideea unei ființe supreme. Cu alte cuvinte, morala nu are nevoie de religie, ci își este suficientă sieși, grație rațiunii practice pure. Începe bine! Constat chiar că poziția de plecare confirmă intuiția mea. Kant mai întâi se întreabă dacă omul este de la natură bun sau rău. Constată că este rău, dar are o înclinație către bine, cu alte cuvinte ar dori să facă bine, dar nu reușește întotdeauna. Mai departe însă, constat că abordarea lui Kant se bazează pe un reper relativ: evaluarea bine/rău se face prin raportare la morală, iar prin morală el înțelege Legea. Aici deja se contrazice.

69

Legea poate avea două accepțiuni: – Totalitatea actelor normative emise de autorități, precum și legile nescrise, dar acceptate pe bază de cutumă întrun grup social.

– Legile naturii sau Legea lui Dumnezeu, adică cele care transcend voința noastră, ne sunt impuse din exterior.

Fiind vorba despre morală, am fi tentați să credem că prima variantă este mai aproape de subiect. Kant însă face filosofie teoretică, înaltă, construiește sisteme și nu s-ar fi încurcat el cu câteva reguli emise/impuse de bieții muritori. Între legile naturii și Legea divină, Kant alege legile naturii, el fiind un raționalist. Oricum, Legea divină n-ar schimba nimic, pentru că interpretarea ei se face de către intermediari și, în ultimă instanță, tocmai această interpretare se constituie în religie, filosofie și finalmente în morală. Cunoașterea de către noi a legilor naturii este însă și va fi întotdeauna parțială, iar de aici apar supoziții de tot felul cu privire la ceea ce nu cunoaștem, supoziții ce nasc și ele curente de gândire, filosofii, morale.

Oricum am lua-o, morala este o consecință, o sinteză a unui mod de viață, al nostru, a filosofiei noastre. Să cauți adevărul fundamental pornind de la consecințele lui ultime, aflate într-o societate ce a evoluat la întâmplare, înseamnă să pui căruța înaintea cailor, cu observația că un astfel de atelaj ar putea totuși să meargă, chiar dacă mai greu, spre deosebire de logica lui Kant, care nu funcționează nicicum.

Un mare om de știință spunea ceva de genul: „Dați-mi un punct de sprijin și mișc universul” (sau pământul, nu-mi amintesc exact). El se referea la principiul pârghiilor, prin care forța poate 70

fi amplificată proporțional cu brațul pârghiei, cu condiția să existe un punct fix pentru sprijinul pârghiei. Ei bine, tocmai punctul fix la Kant este relativ, de fapt, nu există, pentru că legea morală la care se raportează este o consecință și nu o cauză. Și atunci, întreaga construcție filosofică este aeriană, artificială.

După câteva divagații fără prea multă sare sau piper, Kant, în sfârșit, afirmă hotărât: „omul este rău de la natură” (capitolul III), ba încearcă chiar să identifice „originea Răului din natura umană” (capitolul IV). Apoi, ca în orice roman bine scris, apare și speranța: există în om o „predispoziție originară spre Bine”. Deci omul este rău de la natură, dar înclinat către Bine. Citind aceste pagini, mi-l imaginam pe om cocoțat pe un piedestal al Răului, dar privind în jos, unde era Binele, către care omul era înclinat, și mă temeam pentru el să nu amețească, cunoscând o altă predispoziție a sa, cea de vertij, care este sigur naturală și originară. Mai puțin temător, Kant identifică totuși un pericol al înclinației către Bine a omului, dacă această înclinație este lăsată la voia întâmplării și evoluează în mod iresponsabil. Evident, nu face această observație fără scop, pentru că imediat ne oferă și o soluție: religia. În final însă, tot el ne atrage atenția asupra „proastei slujiri” a religiei de către preoți, astfel că, după ce ne-am învârtit ca un cățel în jurul cozii, ne întrebăm la ce bun toată această discuție despre Bine și Rău. Acum Kant pare să fie un credincios sincer, ceea ce explică parțial logica (sau lipsa ei) în demersul său filosofic. Recunosc că, după această constatare, omul Kant mi se pare mai simpatic, mai uman, dacă mă pot exprima astfel. El redevine însă filosof, simte nevoia să ne scoată din cercul în care ne învârteam fără ieșire, și ne dă soluția finală: 71

rațiunea pură. Teoretic este perfect, cel puțin în imaginația lui, dar practic nu ne oferă nimic. Kant se oprește aici, și cred că bine face, pentru că și așa ne-a chinuit prea mult. Întreaga lui construcție pare un simplu exercițiu logicofilosofic, din păcate cu aceeași idee fixă: rațiunea pură.

Ideea priorității rațiunii pure nu-mi displace, dar, așa după cum religia a fost prost slujită de către preoți (atunci când le-a dispărut rațiunea), tot așa și rațiunea, prost slujită, a condus deja la câteva consecințe catastrofale (atunci când le-a dispărut înțelepciunea). Și asta nu mult după ce Kant și-a lansat sistemul său filosofic.

Mi-a revenit în minte ambiția construcției cu orice preț a sistemelor, dacă se poate matematizate. Hegel și-a exprimat deschis intenția de a renunța la filosofie ca „iubire de cunoaștere” pentru „cunoașterea reală”. Această tendință are o explicație.

Influențați de dezvoltarea rapidă a științei, după modelul lui Newton, toți savanții din perioada imediat următoare au încercat să-l imite, propunându-și să construiască sisteme riguros definite, indiferent de domeniul în care activau. Filozofia nu putea să scape tentației, iar Kant a fost vârful piramidei în materie de sistem. Dacă în unele domenii exagerarea matematizării a atins ridicolul, filosofia a scăpat de acest risc, pentru că nu a atins nimic. S-a disipat în spațiu. Din așa-zisele „sisteme” ale filosofiei clasice germane n-a rămas nimic, ba a apărut chiar riscul abandonării filosofiei în întregime. Și totuși, ceva ar trebui să rămână! Poate că tocmai iubirea (filo) de înțelepciune (sofia), adică ceea ce unii cabotini, în lipsa adevăratei înțelepciuni, au încercat să respingă.

72

În concluzie, orice exagerare este păguboasă.

Publicat în revista de literatură „Dealul Melcilor” nr. 6(8) iunie 2006

Dan C. Mihăilescu, Cărțile care ne-au făcut oameni În Cărțile care ne-au făcut oameni, cu excepția lui Andrei Pleșu - singurul sincer - declarațiile celorlalți sunt superficiale și auto-măgulitoare. Mă tem că unii dintre cei ce se laudă că au citit filosofie profundă în adolescență nu au înțeles-o nici ca adulți.

Este adevărat că au fost alese doar opiniile unor colegi de breaslă, oameni de litere, probabil singurii pe care autorul îi consideră oameni importanți. Este sigur că lărgirea sferei de cuprindere la oameni de cultură autentici, dar care profesează în alte domenii, ar fi putut sugera o mini-analiză psihologică cu privire la legătura dintre lecturile lor și modul în care s-au format și chiar a alegerii profesiunii. Într-adevăr, începând cu poveștile pentru copii și continuând cu cele pentru adulți (romane de amor de „crapă și spada” și de multe alte feluri), toate contribuie decisiv la formarea caracterelor. Dacă în poveștile chinezești, spre exemplu, flăcăul, devenit erou după ce gustă gloria la înaltele curți, se retrage și trăiește până la adânci bătrâneți, împreună cu proaspăta și frumoasă lui soție, într-un loc liniștit și izolat de intrigile de la palat, ei bine, în Europa

73

occidentală, dimpotrivă, este cultivat spiritul cavalerului medieval în slujba unei persoane sau al unui ideal.

La adolescență, cu sau fără voia părinților și a profesorilor, băieții vor citi cărți de aventuri, în timp ce fetele vor prefera romane de dragoste. Deși pot exista cărți bune și în aceste domenii profesorii nu fac asemenea recomandări.

La vremea copilăriei mele, erau la modă „Colecția celor 15 lei”, „Aventurile submarinului DOX” și altele. Ce-i drept, nu erau cele mai bune exemple și, mai ales, erau foarte prost traduse, cu aproape toate verbele la perfectul simplu, dar vina era doar a traducătorilor, grămătici fără vocație, ce nu înțeleseseră că traducerea trebuie să redea sensul și nu structura gramaticală frazelor. Oricum rolul educativ al unor asemenea cărți era de preferat unora dintre recomandărilor didactice, din care dau acum doar două exemple: „Contele de Monte Cristo”, având ca morală răzbunarea, sau „Tartarin din Tarascon”, la vremea lui un pamflet politic, al cărui sens este astăzi ne-decelabil, dar recomandat copiilor, poate că ei îl vor găsi amuzant. Ei bine, am verificat; copiii chestionați au etichetat romanul ca fiind doar ridicol, chiar stupid. Îmi amintesc de un cunoscut, căruia i-am devenit antipatic după ce scrisesem într-o carte „Spune-mi ce ai citit în adolescență și îți spun cine ești”. El, în mod evident, nu era deloc mândru de lecturile lui, deși – într-o vreme – fusese înregimentat ca „om de cultură”, dar tocmai lecturile îi trădau ocupația de fost politruc cultural.

Ne plângem că tinerii de azi sunt ne-educați, dar însuși termenul ne indică vinovații: cei ce trebuiau să-i educe. Se 74

poate și mai rău: dacă la baza lecturilor stă doar etica celor 3 muschetari, adică fidelitatea față de rege, regină, sau cardinal, atunci nu ne miră că – adaptând în epocă aceeași etică – găsim persoane fidele cuplului Ceaușescu (mai ales că ea avea un nume atât de frumos), sau mogulilor de azi.

Pentru orice tânăr cu un minimum de inteligență, este clar că trebuie să-și caute modelele în altă parte. Unde? Ei, asta e cu adevărat o întrebare! Se pare că acum, ca și atunci când am terminat eu liceul (1954), alegerea profesiunii se pune în termeni diferiți decât cei din literatură. Atunci, preferate erau domeniile fără implicații politice (medicină, inginerie), după principiul „meseria este brățara de aur”, în timp ce acum, disciplinele de studiu preferate sunt cele ce permit emigrarea – pentru cei bine educați – și cele formale, ce nu pretind nici un fel de cunoștințe, pentru ceilalți.

Câștigarea unui loc mai bun în constelația țărilor dezvoltate se poate face numai prin cultură. Au spus-o mulți alții și, de aceea, poate fi etichetată o platitudine. Problema este că, pentru realizarea acestui deziderat, este nevoie de oameni de cultură autentici, care să fi citit și altceva, nu doar aceleași povești vechi de secole, sau variante actualizate ale acestora. Lumea se schimbă, iar societatea secolului XXI este diferită de cea care a fost. Nu neapărat mai bună, iar cauza este, poate, tocmai căderea în desuetudine a culturii clasice.

Problema este că ceva ar trebui pus în loc, iar acel ceva trebuie realizat de cineva, care tocmai ne lipsește.

Apropo! Scrisesem în paragraful anterior cuvântul „muschetar” cu ‚ș’, dar programul mi-a atras atenția că se 75

scrie cu ‚s’, probabil de la muschetă. Cum cei renumiți eroi foloseau sabia și mușchii, interpretarea mea îmi pare a fi mai potrivită. Nu mă mir însă, pentru că azi ni se recomandă expresia „tren mărfar”, deși el transportă marfă, „amândurora” în loc de amândorora, fiindcă sunt doi, nu dui și altele de genul acesta. Încotro mergem? Se pare că niciunul dintre cei selectați de Dan C. Mihăilescu nu știe.

Codul legislativ Hoția, corupția și toate celelalte rele sunt tendințe universale. Ele se manifestă însă numai acolo unde societatea este permisivă. În localitățile rurale tradiționale, opinia publică – „ochiul satului”, cum se spunea – este cea mai puternică frână în calea fărădelegilor. Aici, pentru că totul este la vedere și nu se poate ascunde nimic, funcționează rușinea. De asemenea, la polul opus, în statele dictatoriale, unde legea este impusă cu fermitate, funcționează frica. În zona de mijloc însă totul este posibil.

Cum în trecut nu ne putem întoarce, ar rezulta de aici că dictatura este de preferat. Am unele îndoieli, dar chiar și dacă am admite această variantă, se naște întrebarea „Care dictatură?”. Cea mai recentă inepție a fost „dictatura proletariatului”. Despre ea nu merită să vorbim. „Dictatura legii” este o inepție asemănătoare, care însă ar trebui să discutată, fiindcă ea zace în capul unora. Așa după cum societatea comunistă s-a dovedit a fi o utopie, fiindcă ea presupunea 76

atingerea perfecțiunii, un cod legislativ perfect nu este altceva decât o altă variantă, la fel de utopică.

Când am scris „capul unora” am evitat intenționat expresii ca „mintea unora”, pentru a nu crea contradicții în termeni. Dacă în asemenea capete ar exista puțină minte, idei ca „dictatura legii” ar fi respinse din capul locului. (Iată că și locul are un cap, dar de la el nu pretindem nimic și bine facem.)

Ciprian Foiaș Aflu din presă și de pe Internet despre diferiți români celebri, afirmați în străinătate. Unii sunt cu adevărat remarcabili și merită toată stima noastră. Pentru alții însă, domenii în care aceștia lucrează și laudele exagerate ridică unele semne de întrebare. Iată de ce simt nevoia să scriu despre cineva, care chiar merită și m-am gândit la Ciprian Foiaș, matematician. Este fiul unui medic din Reșița. L-am cunoscut personal, datorită unei pasiuni comune: alpinismul. În anii ’60 era considerat cel mai bun matematician din generația tânără. Ultima dată ne-am întâlnit la Brașov în 1973 sau 74. Era necăjit, fiindcă începuseră să i se pună piedici la plecările în străinătate. În zilele noastre, matematicienii trebuie să se întâlnească frecvent la congrese internaționale și tot felul de manifestări științifice, unde își comunică cercetările. Cine nu este activ la asemenea întâlniri riscă să afle că problema lui a fost rezolvată de altul, deși el găsise cheia. Ciprian Foiaș, fiind deja celebru, pleca des, avea lucrări realizate în comun cu 77

matematicieni din alte țări. Emigrarea nu era tentantă pentru el, fiindcă i se aprobau plecările fără probleme. La un moment dat însă i s-a cerut s-o accepte pe Zoe Ceaușescu ca doctorand. Avea două alternative: să fie de acord, caz în care colegii (și așa invidioși) ar fi avansat alegația conform căreia succesul lui este datorat acestui „troc”, sau să refuze, situație în care erau de așteptat represaliile. Bineînțeles că el a preferat varianta a doua. În ultimul timp, reușiseră să-l obstrucționeze și nu a mai putut pleca, dar asta nu putea să dureze prea mult. Acesta era necazul lui, atunci când ne-am întâlnit. Era însă mult prea cunoscut în lumea științifică din străinătate, astfel că, la un moment dat, au trebuit să-i dea viza de ieșire, după care nu s-a mai întors. A fost profesor universitar la mai multe facultăți celebre din Europa și America. Acum este în Statele Unite ale Americii. În analiza matematică există o constantă ce-i poartă numele: constanta Foiaș. A primit Premiul Norbert Wiener în 1995. A murit recent (22 martie 2020) în S.U.A. Valoarea lui este cu atât mai mare cu cât matematica este unul dintre puținele discipline științifice în care România este recunoscută pe plan mondial. Se spunea în Apus pe bună dreptate că orice mare universitate are cel puțin un profesor de origine română. Școala Românească de matematică, alături de cea poloneză și cea rusă, erau celebritățile Europei. S-a mers până acolo încât un matematician român și-a trimis la un congres internațional din străinătate lucrarea redactată în limba română.

Ea a fost tradusă imediat de către organizatori în limbi de circulație internațională.

78

Pentru a elimina orice suspiciune de subiectivism, trebuie precizat că există o explicație a acestor reale succese românești: matematica este o știință „ieftină”; nu cere decât creion și hârtie. În condițiile economice și politice ale României comuniste, este ușor de intuit că un tânăr – oricât de inteligent – nu s-ar fi putut afirma pe plan internațional în domenii în care cercetare se efectuează în laboratoare cu dotări ultra-moderne.

Deși după 1989, mai exact în 1994, Ciprian Foiaș a devenit membru de onoare al Academiei Române, ca dovadă că a i se recunosc meritele, se știe și se publică foarte puțin, aproape deloc, despre el. Ca-i drept, matematica este dezavuată de majoritatea oamenilor mari de azi, în timp ce subiectele mondene sunt foarte „cool”.

Speech la vernisajul unei expoziției de pictură Autorul tablourilor de pe aceste simeze ne propune o reprezentare simbolică, originală, prin care sintetizează idei vechi și noi, unele chiar foarte vechi, din perioada precreștină, chiar pre-iudaică. Veți observa că majoritatea tablourilor sunt fragmentate, realizate ca un mozaic, la baza căruia este pătratul.

Nimic nu este întâmplător. Pătratul simbolizează baza existenței noastre materiale. Toate obiectele, toate corpurile sunt construite ca ansambluri de pătrate, ca niște atomi. Acel tablou, pe care scrie „Ferice de omul pe care îl ceartă Dumnezeu”, prin pătratul înscris într-un cerc aurit, redă tocmai apartenența la 79

spiritualitate a tot ceea ce este pământesc, și în primul rând a noastră, a oamenilor.

Deși simbolismul este – în opinia unora – un curent relativ modern, în realitate, este cea mai veche formă de reprezentare și chiar de comunicare, cu mult înaintea scrisului, literele fiind și ele simboluri. Înainte să scrie, oamenii desenau fie chiar și pe pereții peșterilor. Desenele lor nu aveau finețea picturii figurative de azi, aproape fotografică. Ei desenau simboluri.

Copiii desenează case prin câteva linii; ele nu sunt picturi, nici măcar desene, ci adevărate simboluri. Vorbirea este și ea o formă de comunicare prin simboluri, de data aceasta prin vorbe, ca să nu mai vorbim despre limbajul semnelor folosite de persoanele cu dizabilități auditive.

Desenele rupestre din peșteri reprezentau animale. Cu timpul, simbolurile au devenit din ce în ce mai complexe. Biserica nu putea să rămână străină de acest mijloc de comunicare, fiindcă, da, arta este un mijloc de comunicare. Reprezentările religioase timpurii erau foarte bogate în simboluri și, ceea ce este foarte interesant, oamenii simpli cunoșteau această simbolistică și știau să interpreteze simboluri. Bisericile erau pictate, iar imaginile formau ceea ce se numea „Biblia săracilor”, adică a neștiutorilor de carte.

Primele scrieri despre ele sunt textele indiene. În Europa, au pătruns prin Egipt, unde, în secolul 2, aceste texte au fost culese și au căpătat numele de „Fiziologul”. În Bizanț, cartea s-a numit „Bestiar”, de la bestie, cu sensul de animal. Interesant pentru noi, brașovenii, este faptul că, în anul 1639, Costea Dascălul, de la biserica din Schei, a copiat Bestiarul.

80

Impactul simbolurilor asupra conștiinței oamenilor era mai puternic decât cel al vorbelor. Mircea Eliade spune: „Simbolul precede limbajul rațiunii descriptive. El revelează anumite aspecte ale realității la care nu se poate ajunge prin alte mijloace de cunoaștere”.

Camilian Demetrescu, român emigrat în Italia, a devenit o celebritate mondială, după ce a descoperit, studiat și publicat simbolistica din bisericile italiene vechi. Despre el a scris Mircea Eliade, a fost binecuvântat și recomandat de însuși Papa. Aflat în exil în Italia, surprins de bogăția de simboluri din bisericile din timpul Evului Mediu, s-a dedicat studiului lor. Iată ce ne spune el: „Cine vrea să se dedice sacrului în artă trebuie mai întâi să învețe codul de descifrare a simbolurilor din perioada de apogeu a iconografiei creștine, atât în Europa romanică cât și în cea bizantină.” „Decodarea limbajului simbolic instruiește, inițiază, pătrunde dincolo de aparență”.

Într-una dintre multele cărți ale lui Camilian Demetrescu citim: „Prin definiție, simbolul spune altceva decât ceea ce se vede, trimite la o altă realitate, mai importantă și îndepărtată.” „Țăranii analfabeți din Evul Mediu știau să citească simbolurile reprezentate pe portalurile bazilicilor sau pe capiteluri mai bine decât savanții de astăzi, pentru că semnificația lor se transmitea din tată în fiu. Ar rămâne mirați dacă ne-ar vedea pe noi, astăzi, atât de stângaci și de sceptici în fața unor subiecte așa de familiare lor.”

Da, astăzi noi ne-am îndepărtat de esențe. A făcut-o mai întâi Biserica Catolică prin interzicerea picturii în biserici, iar stilul gotic, apreciat astăzi prin frumusețea lui, a fost mai întâi o expresie pentru monumentalitate excesivă, dictată de grandomanie, biserică devenind aliatul propagandistic al politicului. Italienii au inventat acest termen, cu sensul peiorativ 81

de barbar, goții fiind niște barbari pentru italieni, urmași ai Imperiului Roman. Începutul s-a petrecut în Normandia de astăzi, unde localnicii incendiau acoperișurile bisericilor, acestea fiind realizate din materiale ușoare și combustibile. Acolo, creștinismul a fost impus cu sabia de către triburile de goți, ce năvăleau în fostul Imperiu Roman de Apus, pe cale de dezmembrare. (Ei, goții, fuseseră deja creștinați de către episcopul Wulfila.) Orice alt material pentru acoperișuri era însă cu mult mai greu, ceea ce i-a obligat pe constructori să găsească soluții mai robuste pentru ziduri. Au inventat atunci forma ogivală a deschiderilor și contraforturile. Ele au permis constructorilor să ridice biserici înalte, imposibil de incendiat, dar – cu timpul – înălțimea a devenit un scop în sine, fiindcă dădea grandoare edificiului, grandilocvența fiind unul din principalele atribute ale oricărei dictaturi. Desigur, stilul gotic are și frumusețile sale, motiv pentru care unele construcții sunt admirate și azi. Simbolurile sacre însă au dispărut. Și a dispărut și mesajul inițial, al unui Dumnezeu binevoitor și iertător. În locul unui Christos solar, înviat, Christus Vincit, adică biruitorul, în bisericile catolice domină tema patimilor, a unui Christus Victus, cel biruit de moarte, dar mai întâi de nimicnicia oamenilor.

Nici pe italieni nu-i putem considera perfecți. Ei însă au deviat într-o direcție opusă; pe ei i-a furat estetica. David al lui Michelangelo este un tânăr frumos, dar statuia este imensă, ceea ce contravine ideii că el era mignon în comparație cu Goliat, pe care l-a învins. Era însă în epoca în care artele își reluau independența față de biserică, sponsorul principal de până atunci.

82

Am auzit o remarcă despre migala cu care se presupune că au fost realizate aceste tablouri, cu o pensulație aproape pointilistă. Într-un proces autentic de creație nu se pune problema migalei sau a răbdării. La fiecare pensulă autorul este preocupat de încadrarea ei în ansamblul, existent pentru moment doar în mintea lui, și regretă atunci când trebuie să se întrerupă, fie de oboseală, fie că are ceva mai urgent și – în mod sigur – mai neplăcut de făcut. El trăiește bucuria creației, atunci când pictează.

Pe acest perete, în tabloul pe care scrie „Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfățișat înaintea Domnului. Și a venit și Satana în mijlocul lor” vedem un turn și, alături, o stea cu cinci

colțuri. La baza turnului se vede o intrare prin care un personaj intră plecat. El are de urcat cele nouă nivele ale mântuirii sale, până va ajunge la „Cel de sus”. Alături, însă, stă Satana. Aici pictorul a fost cumsecade. A reprezentat poziția benefică a stelei, așezată pe două vârfuri. Dacă ar fi fost așezată invers, atunci cele două colțuri de sus ar fi reprezentat coarnele diavolului, iar cea de jos, barba. Întreaga stea, așezată într-o poziție instabilă, pe un singur colț, ar inspira instabilitate, nesiguranță, adică exact ce-și dorea Satana. Întreaga expoziție trebuie privită ca o suită, reprezentând povestea lui Iov. Alături de Iov, în centru, se află prietenii săi.

Trebuie să recunoaștem că autorul este un bun portretist. Ba, uneori, are chiar și umor, de pildă la acest portret, care pare a fi un autoportret, dacă am în vedere mustața pe care pictorul o purta cu ceva timp în urmă.

83

Iov era un om bogat, cu o viață împlinită, așa cum vedem în primele tablouri, după care urmează celelalte, ce ilustrează întreaga poveste biblică.

Nu știu dacă demersul ideatic al autorului este intenționat sau spontan, intuitiv, ca rezultat al influențelor de tot felul din spațiul cultural în care trăiește. Îmi amintesc că, în expoziția precedentă compoziția unor tablouri era aproape similară cu cea a unor icoane ortodoxe, deși el nu este ortodox.

Simbioza dintre stiluri a dat roade ori de câte ori a fost făcută cu talent. Îmi vin acum în minte bisericile din nordul Moldovei.

Acolo s-a îmbinat stilul tradițional local cu influențele gotice venite prin intermediul Poloniei vecine, la vremea aceea, unul dintre cele mai importante state europene, cu una dintre cele mai vechi universități. Goticul este vizibil prin ferestrele caracteristice și prin tendința de înălțare a construcțiilor. Tradiția locală a dat însă armonia formelor, că nu degeaba se spune că românul este un estet. Tot ea însă a limitat și dimensiunile construcțiilor la posibilitățile locale, în speță a lemnului utilizat în construcții. Lungimea bușteanului nu poate fi infinită, iar supraînălțarea turlelor a fost posibilă doar geniului inventiv al meșterilor. Într-adevăr soluțiile găsite de ei sunt unice.

Remarcăm la bisericile din nordul Moldovei nu numai construcțiile, dar și pictura lor, cunoscută în toată lumea. Iar aici, asemănarea cu stilul pictorului nostru este izbitoare tocmai prin simbolismul lor. Temele sunt diferite, dar reprezentarea ideilor prin siluete simplificate până la simbol este aceeași. De altfel, întregul stil bizantin are la bază ideea că imaginile religioase, icoane sau nu, trebuie să canalizeze gândul privitorului către 84

mesaj și nu să-i distragă concentrarea prin detalii nesemnificative, cum ar fi sexapilul unui trup sau frumusețea unui chip.

Nu cred că asemănările despre care am vorbit sunt intenționate. Cred că ele sunt un rezultat al influențelor spațiului cultural în care trăiește creatorul. Este, poate, cea mai puternică, cea mai convingătoare, dovadă a talentului său, fiindcă talentul este un har, ceva cu care te naști și nu un produs dobândit prin mijloace conștiente. Desigur, ceea ce pictează și cum pictează sunt rezultate ale gândirii, voinței și motivațiilor sale. Toate însă sunt grefate pe acel „daimon” intern, cum l-a numit Socrate, și care – în cazul lui – se numește talent.

Rămâne problema comunicării. În ce măsură tablourile transmit privitorului mesajul propus. Expoziția își propune să ilustreze un mesaj biblic, și anume cel al parabolei lui Iov. Reușește autorul să transmită mesajul? Reușește să ridice întrebări, să-l provoace pe privitor la reflexii? La această întrebare, răspunsul îl vor da chiar ei, privitorii. Noi îl putem doar intui. Și ne mai putem pune câteva întrebări.

- De ce Cartea lui Iov? Biblia este o carte de înțelepciune. Învățăturile ei trebuie interpretate potrivit timpului și spațiului în care trăim noi, cei de azi. Dacă ea ne spune cum trebuie construit cortul, nu înseamnă că noi trebuie să locuim în corturi. De reținut sunt principiile ei, care sunt veșnic valabile. Tocmai despre respectarea principiilor în care credem ne vorbește Cartea lui Iov. Și nu este vorba despre respectarea unui anume principiu, ci despre respectarea principiilor în general.

85

Ce nevoie avem astăzi de Cartea lui Iov, când lumea a uitat de morală și corupția a devenit pandemică? Ba mai suntem și ipocriți: îi acuzăm pe cei ce aflați în pușcăriile comuniste au făcut pactul cu diavolul - uneori pentru a-și salva viața - în timp ce astăzi, pentru câțiva bănuți, comportarea unora este de o imoralitate de neconceput cu câțiva ani în urmă.

Pictorul pe care îl admirăm azi prin lucrările sale nu este un sfânt; are și el slăbiciunile lui, mai mici sau mai mari. Ele sunt însă cele lumești. Greșelile lui îl privesc și nu-i lezează pe privitorii tablourilor. „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi -

întoarce. Domnul a dat și Domnul a luat; binecuvântat fie numele Domnului.” Citatul este din Cartea lui Iov, capitolul 1, paragraful

21. Lui Domnul i-a dat talent. De ce s-a găsit tocmai el să vorbească – în limbaj plastic – despre respectarea principiilor?

Eu cred că are har; a fost hărăzit să facă așa. Și dacă a fost hărăzit, haide-ți să-i analizăm cu atenție lucrările. Poate că nici el nu știe ce face, dar face bine.

Concert aniversar Concertul de azi al Filarmonicii Brașov este dedicat aniversării a 20 de ani de la Revolta Muncitorească de la 15 noiembrie 1987. Așa scrie în programul de sală, cu mențiunea că atunci, s-a strigat pentru prima dată în România „Jos comunismul”. Programul a cuprins Uvertura Coriolan de Ludwig

86

van Beethoven, Concertul nr. 1 de Nicolo Paganini și Simfonia a III-a de Ludwig van Beethoven. Dirijor: Daisuke Soga.

Cârcotaș fiind, nu mă pot abține de la observația că Uvertura Coriolan, chiar dacă are în subiect fapte de arme, acestea nu sunt deloc eroice, ci dimpotrivă, iar stilul triumfal al lui Beethoven este prezent doar la început. La baza Uverturii stă povestea lui Gnaesus Marcius, general roman, care își luase numele de Coriolanus, și care – după ce fusese exilat din Roma în urma unor dispute cu noii tribuni ai poporului - se aliază cu volscii (împotriva cărora luptase și îi învinsese la Corioli, în 493 î.C.) și se pregătește să invadeze Roma. Soția, mama și fiicele lui Coriolan îl imploră însă să renunțe la invazie. Înduioșat, Coriolan se lasă convins, îndepărtează trupele de Roma, după care se sinucide. Eu nu văd nimic eroic aici. Alianța cu volscii împotriva Romei a fost un act de trădare, renunțarea la luptă o lașitate, iar îndepărtarea din fața zidurilor Romei a trupelor volscilor o nouă trădare, de data aceasta față de noii aliați. De altfel, după unele surse, el nu s-ar fi sinucis, ci a fost omorât de către volsci tocmai pentru trădarea sa. În privința primei trădări, i se poate totuși acorda o circumstanță atenuantă. Noii tribuni ai Romei, care îl expulzaseră, erau plebei ce puseseră mâna pe putere, în timp ce Coriolan, patrician, milita pentru o Romă aristocrată. La vremea aceea, însă, noțiunile de popor, națiune etc. nu aveau nici pe departe semnificațiile de azi, așa ca este foarte greu să apreciem acum comportarea oamenilor de atunci. Revenind la Uvertură, ea debutează cu tema triumfalistă a lui Coriolan, învingătorul de la Corioli, generalul care credea că nimic nu-i poate sta în cale. A doua temă, opusă primei, este cea sensibilă, înduioșătoare, a 87

femeilor. Deși pare surprinzător, sau poate că nu este decât o impresie de-a mea, Beethoven a avut și umor. Pe parcurs, cele două teme nu se susțin reciproc într-un final apoteotic, ci – dimpotrivă – fiecare în parte degenerează până la dispariție.

Sensibilitatea femeilor se transformă în cicăleală, iar emfatismul temei lui Coriolan se transformă din răgetului unui leu într-un mieunat de pisică. Acest final sugerează perfect soluția finală și sfârșitul eroului. Realizarea lui Beethoven este deci în perfect acord cu subiectul, care însă nu are nimic de-a face cu eroismul.

Concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră în Re major de Niccolo Paganini a fost interpretat de Florin Ionescu-Galați.

Compus în urmă cu mai bine de 200 de ani, concertul pare astăzi a fi unul modern. Am fi tentați să credem ca Paganini ar fi fost un previzionar. Ceva mă facă însă să cred că această afirmație este eronată. În timpul vieții sale, Paganini a avut succes; chiar mare succes. Înseamnă că muzica lui era acceptată de publicul vremii, într-o măsură mai mare decât muzica unor compozitori din zilele noastre, adepți ai noului cu orice preț. Ei nu-i cunoscuseră nici măcar pe Mahler, Schoenberg, sau Berg, ca să nu vorbesc de cei mai recenți. Brahms încă nu se născuse. Epoca era cea a lui Beethoven. Înseamnă că cea mai apropiată comparație este chiar Concertul pentru vioară de Beethoven. Spre deosebire de acesta, Paganini era renumit pentru virtuozitatea sa ca violonist.

El nu ar fi putut cânta însă ceva ce nu ar fi fost pe gustul publicului, indiferent de tehnica folosită. Cum între timp metodele de predare/învățare s-au îmbunătățit considerabil, există astăzi mai mulți interpreți capabili să execute lucrări de Paganini. Întâmplarea a făcut să ascult trei interpretări în cele 88

două săptămâni premergătoare concertului despre care vorbesc și, de curiozitate, am mai ascultat două discuri după concert, printre care și unul interpretat de Ion Voicu. M-am convins în final că Paganini poate fi și melodios, în măsura în care interpretul își poate permite.

Cu Simfonia a III-a de Beethoven programul concertului și-a respectat în sfârșit dedicația, pentru că ea, într-adevăr, este eroică. Chiar și dirijorul a fost în largul său, ceea ce s-a simțit și din sală. Deși născut în Japonia, Daisuke Soga este cunoscut publicului românesc, deoarece a dirijat aproape toate orchestrele filarmonice din țară, iar în 1995 a susținut chiar un turneu în Japonia cu Orchestra de Cameră a Filarmonicii Brașov.

A studiat la Tokio, București, Viena, Siena (Italia). A dirijat orchestre filarmonice din Franța, Germania, Elveția, Austria, Italia, Grecia, Brazilia, SUA, China și foarte multe altele. Începând din 2005 este dirijor principal la Tokio New City Orchestra.

Despre aforisme Cineva numea aforismele „frânturi de gânduri”. O fi poetică exprimarea lui, dar se vede că nu a înțeles mecanismele nașterii lor. Ele sunt coagulări, exprimări condensate și nu fragmente. Pentru cel care le-a înțeles, ele sunt gânduri complete, eventual succint exprimate sau doar sugerate.

Alții a asemănat aforismul cu poezia, considerându-l un gen inferior. Dacă mă gândesc la poezia modernă, sunt tentat să-

89

l consider nu superior ci chiar superlativul poeziei, dar adevărul este că aforismul este altceva decât poezie.

Ele, aforismul și poezia, au în comun o anume grație, dar diferă prin domeniu de aplicație. Poezia are de-a face cu sentimentul; aforismul cu intelectul. Dacă poezia are un caracter efemer, datorită metaforei menită să sugereze, nu să explice, aforismul are caracter de concluzie definitivă. Acesta este și unul dintre motivele pentru care nu place tuturor.

De cele mai multe ori, aforismele se susțin printr-un paradox glumeț, care le salvează de platitudine. Platitudinile sunt însă adevăruri. Spuse altfel, au rolul de a ne trezi din visare, de a ne aduce cu picioarele pe pământ.

Poezia ne transportă din realitate în vis, în timp ce aforismul ne trezește la realitate. Ele se află deci pe aceeași direcție, dar în sensuri opuse.

Aforismele sunt pietre prețioase elegant șlefuite. Deci nu orice piatră – nu orice gând – șlefuită și nu oricum.

Crima lui Cain Cain și Abel au oferit Domnului daruri din produsele muncii lor. Domnul a apreciat darurile lui Abel, păstor, dar nu și pe ale lui Cain, agricultor. Drept urmare, de ciudă, Cain l-a ucis pe Abel. Greșeala este deci a Domnului; el este autorul moral al crimei, prin lipsa lui de tact. Am considerat întotdeauna Biblia ca o carte de înțelepciune, în care nu povestea contează, ci morala

90

ei. În această poveste însă morala nu este evidentă la prima vedere, motiv pentru care caut o explicație.

Fiind scrisă în perioade diferite de timp, ca o colecție de vechi povestiri, învățăminte și relatări ale unor fapte autentice, Biblia conține texte a căror semnificație și interpretare trebuie adaptate momentului. Rezultă de aici, că unele paragrafe, ne mai fiind de actualitate, ar trebui, fie eliminate, fie explicate în contextul în care a avut loc întâmplarea. În cazul crimei lui Cain, cred că textul a fost conceput pe vremea când triburile de evrei erau încă nomade, în curs de cucerire a teritoriilor ocupate de popoare deja stabilizate, care se îndeletniceau cu cultivarea pământului. Aceștia erau deci cei împotriva cărora evreii luptau, iar luptătorii trebuiau să creadă că Dumnezeu îi prețuiește pe evrei și nu pe potrivnicii lor. Este o ipoteză ce poate explica includerea poveștii în doctrina religioasă a timpului.

Actualizarea din când în când a Bibliei este deci necesară, fie și numai pentru că Dumnezeu ne trimite din când în când mesaje sub diferite forme și este de datoria noastră să ne însușim mesajele sale și nu poveștile, prin intermediul cărora înțelepții timpului le-au transmis oamenilor.

Mișcarea pe loc În accepțiunea generală, un profet este o persoană care intuiește ce se va întâmpla și spune lumii acest lucru. Marii profeți sunt cei care au făcut acest lucru în probleme importante pentru societate. Principala lor calitate a fost cea de buni 91

comunicatori. Se poate ca informația transmisă să nu fi fost produsul intuiției lor, ci a altor persoane, cu înclinații filosofice, dar lipsiți de darul comunicării cu masele. Majoritatea marilor idei au apărut cu mult înaintea celor ce le-au profețit. Unele deveniseră chiar populare, dar era nevoie de un lider.

O condiție suplimentară este decalajul optim de timp.

Profeția nu trebuie să fie prea îndepărtată în timp, pentru că atunci nu va fi înțeleasă și acceptată de contemporani. Este cazul lui Akhenaton. Pentru el, tocmai această condiție a decalajului nu i-a fost favorabilă. Societatea vremii sale nu era încă pregătită pentru religia preconizată de el. Moise a fost poate cel mai „pe fază”, pentru că el, nu numai că a avut un rol important ca formator de religie, dar a fost în primul rând un conducător al poporului său. El a înțeles exact ce-i trebuie acestui popor, chiar dacă era vorba doar din câteva triburi. Cât despre religia sa, aceasta era una hedonistă, deoarece admitea că alte popoare pot avea alte divinități. În mozaicul tuturor religiilor, ei erau „poporul ales”, dau nu negau existența celorlalți, ci doar accesul lor la Dumnezeu.

Se pare că – după aproape două mii de ani – creatorul primei religii monoteiste nu fusese complet uitat. Nouă ne-au trebuit încă alte două mii de ani pentru ca să-l redescoperim, deși - începând cu asemănarea dintre Psalmul 104 și imnul scris de Akhenaton pe mormântul nobilului Ai, multe dintre ideile sale se regăsesc atât în Iudaism cât și în Creștinism. Iisus s-a grefat perfect pe dorințele poporului, a fost un excelent comunicator, dar n-a fost nici o clipă conducător. Poate că tocmai acesta este motivul pentru care a devenit fondator de religie fără să vrea.

92

Mesajul lui era adresat poporului evreu, pe care îl dorea mai credincios, și nu se gândea să producă o dizidență în sânul coreligionarilor săi.

Problema care mă preocupă pe mine acum nu este una cu caracter religios, ci una socială. Deși Marx nu mă interesează decât ca propagandist politic, l-am luat în seamă, pentru că și el și-a propus să fie un profet, dar în alt mod. Trăitor în timpul expansiunii industriale și a ideilor democratice, el a apreciat că majoritatea populației va fi în curând formată din muncitori, aceștia vor forma cel mai numeros partid politic, deci vor avea rolul conducător în societatea viitoare. (Se pare că profeția este o specialitate evreiască.) Lenin, mai impulsiv și mai ambițios, a luat-o înainte și a vrut să fie cel care să conteze ca realizator a ceea ce oricum s-ar fi întâmplat. Amândoi au greșit pentru că proletariatul n-a devenit majoritar nici azi, ba dimpotrivă, numărul muncitorilor manuali este din ce în ce mai mic. În plus, ei nu înțeleseseră cu adevărat esența democrației, limitele și posibilitățile ei, mecanismele ei de funcționare. Ceea ce vizau ei era tot o societate dictatorială: „dictatura proletariatului”, un fel de struțo-cămilă. Între timp, cămila a murit - se pare că încă de la naștere – iar din struț a rămas doar fundul ieșind din nisip și la care unii nostalgici încă mai fac mătănii.

Democrația este o chestiune mai delicată. Uneori mă gândesc că ea ar trebui să fie foarte bine înțeleasă și mă enervez atunci când constat că unele reguli, chiar legi, sunt concepute în sens invers, într-o logică inversată celei firești. Ar fi imposibil ca majoritatea populației să înțeleagă mecanismele intime de funcționare ale societății, iar ale democrației cu atât mai puțin, 93

dar m-aș aștepta ca măcar legiuitorii s-o facă. Alteori însă îmi amintesc că în natură – iar societatea omenească face parte din ea – viața înseamnă lupta contrariilor chiar în interiorul unui întreg, fără de care viața încetează și întregul însuși se disipează.

Supraviețuirea seamănă cu acel mecanism de fitness ce obligă utilizatorul să alerge pe role ce se învârt în sens invers. Efectul este nul. Alergătorul stă pe loc în ciuda efortului depus. Ba mai mult, cu cât aleargă mai repede cu atât și mecanismul se mișcă mai repede. Și totuși, numai astfel ansamblul funcționează.

De aici, aș putea trage o concluzie optimistă în ceea ce ne privește pe noi, românii: cu cât o societate are legi mai proaste, cu atât oamenii sunt obligați să se ostenească mai mult. Ei devin astfel mai ageri, iar societatea mai activă. Era să adaug și „mai prosperă”, dar ar fi fost o greșeală, fiindcă asta ar fi însemnat o dezechilibrare a mecanismului.

Teoretic, dezechilibrarea se poate realiza fie prin legi încă și mai proaste, ceea ce este lipsit de logică (dar cu asta deja neam obișnuit) fie printr-un efort disproporționat din partea populației, ceea ce ar fi nejustificat. Se pare că prosperitatea are alte explicații, pe care urmează să le mai căutam. O primă constatare putem totuși nota: prosperitatea indică un dezechilibru, o societate în declin. Odată ajunși pe vârf, în orice direcție ne-am continua drumul, el va coborî. Urmează logic că ar trebui să fim fericiți cu a noastră, cu mult mai viabilă. Ar fi bine să fie așa, dar seamănă a sofism, așa că să revenim cu picioarele pe pământ. Mi-am amintit acum din nou de Marx, care preconiza sfârșitul capitalismului, și mă amuz să observ că raționamentul mai mult sau mai puțin glumeț de dinainte seamănă cu al lui.

94

Cum toate marile civilizații decad la un moment dat, secretul menținerii în top este tocmai păstrarea echilibrului.

Subiectul, deși interesant, este mai puțin presant pentru noi, vârful fiind încă departe.

Un om cinstit Poate că nu era tocmai cinstit, dar așa s-a purtat cu mine, atunci când l-am cunoscut. Nu-i cunosc prea bine trecutul și – dacă stau să mă gândesc bine – am motive să cred că a avut numeroase momente când n-a fost deloc cinstit, dar nu asta are importanță pentru ceea ce vreau să povestesc.

Fusese un tânăr inginer, probabil unul remarcabil, când sovieticii care, imediat după război, dirijau economia românească și înființaseră celebrele pe atunci SOVROM-uri – întreprinderi mixte menite să dirijeze producția românească către URSS – l-au numit directorul unui proaspăt înființat institut de proiectări. Eu am fost în audiență la el în 1968, solicitându-i angajarea pe un post ce tocmai se înființase și pentru care eram calificat. În cei peste 20 de ani de la numirea lui ca director multe lucruri se întâmplaseră în România, astfel că menținerea lui în aceeași funcție era mai mult decât inexplicabilă, mai ales că depășise demult vârsta de pensionare. Audiențe, în adevăratul sens al cuvântului, nu acorda și nici nu primea pe oricine.

Dacă eu aș fi cunoscut aceste detalii, nici nu aș fi încercat să-l abordez. Teoretic, nu aveam nici o șansă. S-a întâmplat însă o minune. Primul pas l-a făcut secretara lui. Nu știu ce a amuzat95

o, fiindcă gestul ei a fost însoțit de o mimică asemănătoare celui ce tocmai a auzit o glumă bună. Probabil naivitatea mea! Nu știu ce i-a spus; fapt este că m-a primit, convins fiind că sunt altceva decât un simplu solicitant. Cred că prima reacție a fost să mă dea afară, dar ceva l-a amuzat și pe el și – bine dispus – a început să discute cu mine, nu numai despre postul solicitat, ci și despre alte lucruri. Deși discuția avea loc în timpul orelor de program, era evident că el tocmai își luase prânzul și discuta cum mine în timpul siestei. La vârsta și poziția lui își permitea asemenea tabieturi.

Pe măsură de discuția continua, îi devenisem probabil simpatic, doar că – din când în când – eu încercam să-i amintesc scopul vizitei mele, la care el – simulând unele defecțiuni datorate vârstei – îmi punea în mod repetat aceleași întrebări, ca și cum uitase ceea ce deja îi spusesem. Intenția lui era de a-mi da unele sfaturi de om în vârstă, cu o vastă experiență de viață. În ceea ce privește postul solicitat, mi-a destăinuit către finalul discuției că, deși există deja trei persoane la specializare în Anglia, nici măcar aceștia nu au vreo șansă, deoarece asupra lui se fac presiuni din partea unor sus-puși pe care nu-i poate refuza, așa că problema lui este cum să-i împace, deoarece nu are atâtea posturi câte solicitări se fac. Nu era obligat să-mi facă această destăinuire, acuzând indirect sistemul în care lucrase o viață. În lunile care au urmat, am aflat că, într-adevăr, chiar așa s-a întâmplat; nici unul din cei trei nu au profesat conform specializării.

Poate că gestul lui față de mine a fost la unui bătrân, care nu mai avea proiecte majore pentru care să lupte și își permitea 96

să fie bun, să facă ceea ce nu prea făcuse în timpul vieții. Sunt sigur că nu fusese prins de chemarea bisericii. Era însă acel dram de cumsecădenie, ce există în fiecare om și care, la bătrânețe se dezvoltă, precum planta nouă dintr-un bulb vechi, ce începe să miroase urât în cămară. Se întâmplă însă doar celor ce sunt mulțumiți, pentru că au avut succes în viață. Ceilalți, chiar dacă au fost buni, viața îi înrăiește.

Morala? Există una? Dacă da, înseamnă că trebuie să analizăm pârghiile care ne fac fericiți. Și atunci îmi aduc aminte de povestea cerșetorului fericit că tocmai mâncase bine și chiar băuse ceva (cred), dar nu avea cămașă.

Știința și victimele ei: biserica și filosofii. Știința a produs până acum două victime colaterale. Spun colaterale, fiindcă ea nu avut nici un rol direct, ci doar unul indirect, cauzat de succesul ei și impactul asupra dezvoltării societății. Victimele sunt biserica și filosofia, fiecare dintre ele însă pe căi diferite, chiar opuse. Bisericile europene au respins știința și, ca urmare, și-au pierdut creditul în fața enoriașilor.

Filosofii, în schimb, au încercat să imite științele și să-și construiască un limbaj riguros, asemănător matematicienilor, dar – nefiind, de fapt, oameni de știință – au eșuat.

Acum, unii oameni de litere încearcă același lucru și vorbesc despre știința literaturii. Cât timp s-au limitat la teoria literaturii, mai treacă-meargă. Avem și teoria chibritului, așa că am putea-o accepta și pe cea a literaturii. Norocul nostru că nu 97

le-a venit ideea și artiștilor. Arta ca știință ar ajunge la desen tehnic, cu rigla și compasul. Pe de altă parte, știința nu este ceva vizavi de neștiință. Ea este mai curând vizavi de credințe, sau chiar de filosofie. Este ceva cu reguli, metode, chiar teoreme.

Oricum, într-o discuție serioasă termenii trebuie precizați înainte de a-i folosi și, dacă ar face-o, sunt convins că specialiștii în literatură nu s-ar mai strădui s-o îndese printre științe, ci – dimpotrivă – ar fugi de ea, ar fi mândri că fac altceva, că operează într-un domeniu apropiat sufletului și nu rațiunii.

Confesiunile unui nepriceput Nepriceput la ce? Nepricepuții la toate, chiar dacă există, nu vor recunoaște niciodată că s-ar afla într-o asemenea categorie. Numai cei ce se pricep la ceva își recunosc nepriceperea în celelalte domenii. Deci nu putem vorbi decât despre nepriceperea priceputului la altceva decât la ceea ce se pricepe. Simțim însă întotdeauna nevoia să comunicăm ceea ce tocmai am aflat și nu știam înainte. Cu excepția domeniilor în care suntem – sau ni se pare că suntem – specialiști de înaltă clasă, este de presupus că descoperirile noastre sunt banalități arhicunoscute de către adevărații specialiști ai domeniului.

Ajungem astfel la concluzia că abia atunci când am aflat ceva, am constatat cât de nepricepuți eram înainte, de unde și constatarea că suntem conștienți de nepriceperea noastră numai în măsura în care ne pricepem cât de cât. De aceea, cred că cel mai bine este să vorbim despre nepriceperile noastre 98

constatate. În zilele care urmează mi-am propus să țin un mic jurnal, deoarece viața m-a pus în situația să fac ceea ce n-am prea făcut până acum: să bucătărisesc.

Acum câteva zile, soția mea și-a rupt un picior așa că acum este internată în spital (Mulțumesc pentru compătimiri), astfel încât eu am posibilitatea să-mi etalez din plin talentele mele bănuite în ale artei culinare. Este ușor de imaginat că, după câteva zile de practică, voi fi persoana cea mai indicată să dea sfaturi. ¶ Sfatul numărul unu, cel mai important: Asigurați-vă soluția de rezervă: masa la un restaurant, la prieteni, sau măcar o cutie de conserve. Cât timp această rezervă există, orice veți prepara va fi considerat acceptabil, astfel încât rezerva nu va fi folosită niciodată. În lipsa ei, însă, orice veți face va fi catastrofal. ¶ Din „cartea de bucate” personală (carte ce în mod sigur nu va fi editată niciodată): mâncare de fasole prăjite. Ar fi trebuie să fie fierte. Nu știu de ce au ieșit prăjite, dar vă asigur că au fost delicioase. Rețeta nu are rost s-o scriu, pentru că ar semăna cu cele obișnuite, cunoscute oricărei gospodine. Problema nu este de comunicare, ci de interpretare. Ce anume am interpretat eu diferit nu știu. Încercați și dumneavoastră și, dacă aveți șansa să fiți cel puțin la fel de nepriceput ca mine, s-ar putea să vă iasă chiar ceva mai bun. Sfatul numărul doi este deci: folosiți rețetele clasice doar ca sugestii; interpretarea este totul, și ea vă aparține. ¶ 99

La masa, veți folosi o băutură oarecare, după preferințe.

Se recomandă un vin alb sau roșu, corespunzător felului de mâncare preparat, dar e bună și apa, băută cumpătat. În timpul preparării, însă, este absolut indispensabil să aveți la îndemână o băutură tare. Este inutil să vă explic de ce. Veți constata singuri, pentru că rezultatele sunt diametral opuse: cu ea orice ați pregăti va fi excelent, în timp ce fără ea rezultatul va fi cel puțin discutabil. Evident, presupun că sunteți singurul beneficiar al preparatelor dumneavoastră. De altfel, ar fi păcat să vă risipiți eforturile pentru mofturile altora. Cred că acesta a fost sfatul numărul trei, deși probabil că este numărul unu, dar … ¶ Pentru finisare, aveți nevoie de câteva ingrediente.

Acesta este un secret bine cunoscut de către gospodine. Pentru ciorbe, spre exemplu – eu nu am făcut niciodată așa ceva, dar am mâncat de multe ori – se folosește smântâna. Se numește „dresură”, semn că obiectul trebuie dres, adică reparat, deoarece din naștere nu a ieșit tocmai cum trebuia. Smântâna se mai folosește și la sarmale și – în general – la tot ce se poate mânca cu mămăligă. Asta după știința gospodinelor. Sfatul meu este să mâncați smântâna doar cu puțină brânză de vacă. După opinia mea, smântâna este prea bună pentru ca s-o irosiți ca dresură. În plus, dacă toate mâncărurile se dreg în același fel, vor sfârși prin a avea același gust: de smântână. Cât despre alte ingrediente menite să amelioreze gustul, este o chestiune de inspirație. Oricum, magazinele sunt pline de tot felul de produse pe cât de necunoscute pe atât de dubioase, ce trebuie, însă, încercate.

100

¶ Tocmai am descoperit un nou mod de preparare ce merge la mai multe feluri: fiertura arsă. Nu râdeți! Nu trebuie complet arsă, ci doar puțin. Inițial pusesem mai multă apă decât trebuia, ceea ce este împotriva principiului meu, potrivit căruia nu trebuie pusă decât atâta apă câtă trebuie pentru ca să facă fierberea posibilă. De data aceasta greșisem, așa că a trebuit să aștept ca apa suplimentară să se evaporeze. Între timp, am scris paragraful precedent, care însă mi-a luat mai mult timp decât estimasem, așa că . . . s-a cam ars. Acum, că am reparat eroarea cu un strop de apă suplimentară plus câteva „dresuri”, pot spune că a ieșit ceva excelent și imposibil de repetat. (Nu sunt sigur că mi-aș mai dori) În consecință, nimic nu este pierdut, totul (sau aproape totul) este recuperabil. Poate că acesta ar trebui să fie principiul unu al bucătăriei. Trebuie să recunoașteți că este cu mult mai uman decât principiul unu al termodinamicii. ¶ Paragraful anterior îmi amintește de niște sarmale pe care, cu ani în urmă, soția mea m-a lăsat să le termin. Ea trebuia să plece la spital, unde era de gardă, iar eu trebuia doar să sting focul după o oră. Cum ora trecuse în timp ce eu dormeam – fapt neprevăzut – când m-am sculat am surprins exact momentul în care ultima picătură de apă se evapora. Am turnat imediat apă rece până la nivelul la care era atunci când preluasem ștafeta de bucătar și am lăsat-o să fiarbă încă o oră, pentru ca apa să scadă până la nivelul scontat. Asta în intenție, pentru că am început să citesc și – furat de lectură – am ajuns în aceeași fază ca după somn. Am repetat procedeul, propunându-mi să fiu mai atent.

101

De data aceasta mi-a reușit. Puține sarmale mai bune am mâncat la viața mea. ¶ Fără doar și poate, vesela și tacâmurile sunt invenții importante, dar și mai grozav ar fi să existe și cratițe de unică folosință. Vesela este ușor de spălat, aproape plăcut. Cratițele însă…. ¶ Rețetele gospodinelor nu sunt complete. Este de înțeles ca operațiunile banale, cunoscute de către toată lumea și aplicate implicit, cum ar fi să deschizi sticla de ulei înainte de a turna, să nu mai fie menționate în modul de preparare. În spatele acestei idei însă, se ascund deseori și unele „secrete de fabricație”. Acest mic truc este evident, pentru că – pe de o parte – se dau numeroase indicații banale, în timp ce – pe de altă parte – lipsesc unele precizări necesare. Ca să dau un exemplu elementar, pentru ouă prăjite nu se specifică nicăieri că acestea trebuie sparte în prealabil și coaja îndepărtată. Nu râdeți, știu că exemplul este exagerat, dar atunci de ce la rețetele pentru prăjituri se spune că se folosesc doar mezii de nucă, deși nu i-ar fi trecut nimănui prin minte să pună nucile întregi. În cazul ouălor, exagerarea nici n-ar fi chiar atât de mare, pentru că, în alte cazuri, ele se fierb în coajă și se cojesc ulterior (de preferință după ce s-au răcit puțin). ¶ Mâine, soția mea urmează să iasă din spital. Asta nu înseamnă că nu voi mai bucătărisi. Dimpotrivă, va trebui s-o fac pentru două persoane, ea urmând să stea imobilizată la pat 102

câteva săptămâni bune. Libertatea mea de experimentare va fi însă mult îngrădită. Cât și cum vom vedea. ¶ Mult mai târziu Ca de obicei, am avut doar parțial dreptate. Cel mai mult am greșit la alegerea unității de măsură: n-au fost săptămâni, ci luni, și asta datorită atitudinii de-a dreptul criminale a medicului ce a tratat-o, dar acesta este alt subiect.

Acum câteva zile, am greșit ochelarii și am intrat în bucătărie cu unii cu lentile mai puternice decât era cazul. Am constatat că faianța din dreptul aragazului era plină de picături de ulei deja întărite. În ciuda opiniei mele cum că lucrez foarte curat, stropi invizibili (pentru mine) au ajuns mai sus decât îmi imaginasem. Evident, am fost dezamăgit, dar mi-am recăpătat entuziasmul când am descoperit metoda de curățire, a cărei cheie – v-o destăinui – este răbdarea. Asta nu-mi prea stă în fire, dar cu vârsta te deprinzi cu multe asemenea chestii anoste. Mai neplăcut a fost să aflu ulterior că descoperisem ceea ce toate gospodinele știau, sau se laudă că știau. Și eu, care credeam că ele mențin bucătăria curată pentru că o întrețin zilnic…. Dacă eu aș fi șters faianța după fiecare folosire a aragazului, indiferent dacă vedeam sau nu stropi pe ea, uleiul nu apuca să se întărească și s-ar fi îndepărtat ușor și imediat. Acum, că pe perete am creat o pată de curățenie - nu am avut timp și răbdare să-l termin – îmi dau seama cât mai am de lucru. Morala: „nu intrați în bucătărie cu ochelari nepotriviți!”.

103

Universul „fericit” al copilăriei Se vorbește mult despre universul „fericit” al copilăriei. În ceea ce mă privește, atunci când mă gândesc la copilăria mea, îmi amintesc că ori de câte ori mă loveam – ceea ce se întâmpla des – durerea mă făcea să-mi doresc să mă maturizez mai repede, pentru că – observasem eu – adulții nu se lovesc. Poate că alți copii se lovesc mai puțin, dar nu cred că sentimentele lor generale sunt mult diferite.

Cât despre evocarea copilăriei fericite, cred că este una dintre cele mai mari dovezi de egoism al adulților preocupați doar problemele lor, față de care cele ale altora nu există, sau sunt minore.

Idealizarea propriei noastre copilăriei, machierea ei, decurge din dorința de maximizare a importantei persoanei noastre a faptelor curente, conform strategiei de viață a fiecăruia, chiar dacă e greșită. Nu, copilăria nu este cea mai fericită perioadă din viața noastră, indiferent cum a fost ea.

Fericirea apare atunci când realizăm ceva ce ne doream cu multă ardoare, dar care – din păcate – dispare imediat, pentru că ne gândim la următorul obiectiv. Nefericirea, în schimb, apare în cazul eșecurilor. Asemenea momente sunt comune atât adulților cât și copiilor, cu deosebirea că raportul dintre acțiunile reușite și cele nereușite este favorabil adulților, pentru că ei știu deja – sau ar trebui să știe – ce este posibil și ce nu, în timp ce copilul mai întâi încearcă și numai după aceea constată. Iar cum obiectivele copiilor sunt pe cât de multe pe atât de efemere, și 104

bucuria satisfacției este cu atât mai scurtă. Și cum, din nefericire, nu toate dorințele pot fi îndeplinite, rezultă că insatisfacția este o stare cvasi-permanentă întreruptă doar de foarte scurtele momente de fericire cauzate de vreo reușită întâmplătoare. În plus, adulții mai au satisfacția de a constata că, privind în trecut, au poate o viață împlinită în condițiile ce le-au fost oferite, ceea ce copiilor le lipsește. Ei au doar stresul nesiguranței viitorului lor.

Dorințele copiilor sunt infinite. În orice secundă un copil își dorește ceva, pentru ca în secunda următoare să constate că nu se poate. Adulții, în schimb, își fac griji din diferite motive și atunci se gândesc la copii pe care îi etichetează ca fiind lipsiți de asemenea neplăceri. Fals! Copiii au chiar mai multe griji. Faptul că noi nu le luam în serios nu înseamnă că ele nu există. În mintea și sufletul copilului ele sunt chiar foarte mari. În plus, dacă cele ale adulților sunt generate de propriile lor ambiții, adesea greșite, copiii sunt stresați chiar de către adulți prin amenințări diferite. Încă înainte de a ști să meargă, ei învață prin încercări.

Iar după ce a învățat să meargă – la propriu și la figurat - învață să se oprească, adesea după ce s-a lovit de un obstacol dur. Învățând prin încercări, numai o mică parte dintre ele sunt soldate cu reușite. Majoritatea sunt eșuate, deci sunt tot atâtea insatisfacții. Copilul își află limitele din nereușite.

Partea bună este capacitatea copiilor de a se bucura și cred că aici este cheia problemei. Sunt fericiți cei care știu să se bucure, indiferent de vârstă. Când nu reușim, devenim invidioși chiar și pe copii.

105

Vârsta optimă a dascălilor Este greșită alegerea profesiunii de învățător sau profesor de liceu, fără o verificare prealabilă a harului pedagogic al candidaților. De aici și rezultatele dezastruoase, atât pentru elevi, cât și pentru mulțumirea sufletească a celor în cauză.

Se constată, în schimb, că unii bunici comunică mult mai eficient cu copiii, chiar în comparație cu părinții. Bineînțeles, cei cu har. La cealaltă extremă, printre adulți, transmiterea informațiilor profesionale nu mai are nevoie de har pedagogic.

Cred că o soluție mai eficientă ar fi ca, pentru copii, să se recruteze persoane în vârstă, dispuse să renunțe la carieră și să se dedice pedagogiei. Cu cât mai mici sunt copiii, cu atât mai în vârstă trebuie să fie dascălii. Pentru vârstele medii, cel mai bine comunică între ei persoanele de vârste apropiate.

Am stabilit chiar și o formulă de calcul: X = 70 – vârsta elevilor Rezultatele vor fi aproximativ următoarele: dascăli - peste 60 de ani pentru preșcolari și cursul primar; - circa 50 pentru ultimii ani de liceu; - 45 la universități; - 35 pentru lucrători activi.

106

De ce au vrut părinții comunismului să desființeze religia?

Timpul a dovedit că a fost una dintre erorile lor cele mai mari. Nu numai că nu au reușit, dar și-au îndepărtat poporul de lângă ei. Înțelegeam să-i înlăture pe preoți, așa cum au înlăturat întreaga intelectualitate, pentru că intelectualii le dezvăluiau minciunile, arătau slăbiciunile doctrinei lor. Dar de ce religia?

Explicația constă în aceea că ei au dorit să înlocuiască religia cu doctrina marxistă. Au văzut deci în marxism o nouă religie. Poate că Lenin chiar a crezut în ea. Dar de ce să amesteci o doctrină social-politică cu religia? Ce-i drept, existau antecedente, iar ei au făcut câteva asocieri, unele corecte, dar altele eronate. Nu o dată religia și-a dat mâna cu politica, folosindu-se una de cealaltă pentru a manevra cu mai multă ușurință masele. Cea mai elocventă perioadă a fost cea a Evului Mediu occidental, în care Biserica catolică a servit drept partid unic, iar religia drept doctrină politică. Inchiziția este cea mai bună dovadă. Era tocmai ce-și doreau și comuniștii, înlocuind însă creștinismul cu marxismul. Asocierea era tentantă, dar între timp occidentul abandonase biserica încă de la revoluția franceză, așa că modelul devenise perimat. Poate că de aceea s-au gândit că nu s-ar putea instala comunismul în occident, dar poate că merge în Rusia, țară mai puțin evoluată, împietrită parcă într-un timp trecut, cu oameni încă religioși, aproape habotnici. Aici au comis o altă greșeală, mult mai gravă. Creștinismul occidental este radical diferit de cel oriental. Atât de diferit, încât nu știu dacă 107

merită să poarte același nume. Pentru asta e nevoie, însă, de ceva istorie.

Mai întâi, încercarea de a înlătura religia! Cred că numai ura față de Creștinism l-a orbit pe Lenin făcându-l să creadă că așa ceva este posibil. Credința este necesară. Unii oameni au nevoie de ea. În plus, prin religie se stabilesc obiceiuri, tradiții, se formează o etică nescrisă, dar respectată. Ca ființă socială, orice om respectă obiceiurile locului, deci orice european este prin definiție creștin, chiar atunci când se declară ateu. (Este uneori amuzant să-i observăm pe aceștia cum îl invocă pe Dumnezeu în momentele lor importante.) Apoi religia a fost atât de profund implicată în istorie, în devenirea noastră, încât ignorarea ei este de neconceput. Ar însemna să ne negăm pe noi înșine. Sigur, putem s-o modificam, dar nu s-o înlăturam. În primele clase primare am făcut câteva ore de religie. Bineînțeles că n-am înțeles nimic atunci, dar am realizat că multe aluzii din literatură și aproape întreaga pictură clasică nu ar avea nici un înțeles dacă n-aș avea idee despre subiectele la care se referă. Am răsfoit de aceea Biblia mai mult ca oricare altă carte, nu pentru ca să învăț pe dinafară oarece paragrafe, ci pentru ca să mă informez. Biblia este prima carte de referință și nu putem înțelege evoluția civilizației europene fără ea.

O greșeală capitală a părinților comunismului în ceea ce privește Creștinismul, a fost aceea că nu au ținut seama de diferența dintre Catolicism și Ortodoxism. Dacă la începuturile sale Creștinismul s-a dezvoltat din aproape în aproape, ca o credință a celor sărmani, mai târziu, situația lui s-a schimbat.

Momentul hotărâtor a fost căderea Imperiului Roman de Apus, 108

în anul 476. La timpul acela, doar o mică parte din populația Europei Răsăritene era creștină, în timp ce cvasi-totalitatea populației Europei Occidentale era păgână. Mai târziu, însă, popoarele din răsărit, ca românii, iar mai târziu și rușii, aveau să se lupte cu tătarii, hunii etc., cu toții păgâni. Religia le-a servit drept suport moral și au devenit cu toții creștini. Prin asociere, odată cu apărarea avutului, oamenii își apărau și credința.

Valorile lor materiale erau asociate cu cele spirituale, iar duritatea și sălbăticia năvălitorilor erau privite ca opusul credinței. Pentru ei, necredincios însemna barbar, năvălitor, păgân. Credința pentru ortodocși înseamnă civilizație. Îndepărtarea bisericii echivala deci cu o cădere în barbarism.

Ce se întâmpla în acest timp în occident? În prima fază, barbarii – franci, goți, vizigoți, ostrogoți etc. – au ocupat teritorii din fostul Imperiu Roman de Apus. Au făcut-o însă cu crucea în mână, pentru că episcopul Wulfila tradusese Biblia în alfabetul pe care tocmai îl inventase. În consecință, în Europa Occidentală Creștinismul a fost impus cu sabia unei populații fără apărare de către armatele năvălitorilor. E lesne de imaginat câtă putere de convingere puteau să aibă. Efectele rețetei le putem vedea și azi în America de Sud, unde aproape întreaga populație este în mod oficial catolică datorită conchistadorilor spanioli, dar indigenii își păstrează încă vechile credințe. Același lucru se poate observa și la indienii din Statele Unite. Ne explicăm astfel de ce era nevoie de Inchiziție pentru a convinge lumea să nu se abată de la religie.

Marii inchizitori nici măcar nu erau preoți, ci juriști, funcția de inchizitor fiind o poziție în structura aparatului de justiție și nu în ierarhia bisericii. Similitudinile dintre Inchiziție și KVD sau 109

Securitatea românească, dintre doctrina marxistă și religie ca doctrină de stat, sunt aproape perfecte. Ele ne dau o idee despre intențiile părinților comunismului și de ce voiau ei să înlăture religia: pentru ca s-o înlocuiască cu marxismul. Societatea pe care și-o doreau ei era una a Evului Mediu occidental, cu „Capitalul” lui Marx pe post de Biblie. Dar Marx era un evreu incapabil să vadă nuanțele din interiorul Creștinismului. Nici chiar schimbările ulterioare nu le-a sesizat. Printre ele, cele generate de Martin Luther, care încercase, fără rezultat, să corecteze erorile Bisericii Catolice, dar degenerate de neoProtestantism, care n-a făcut decât să agraveze situația, înlocuind Dumnezeul biblic, iubitor de oameni, cu o sperietoare ce amenință să-i masacreze pe toți ce nu fac parte dintr-o anume sectă. Iar asemenea secte sunt astăzi tot mai multe. Și încă ceva. Comuniștii se adresau maselor. Masele însă au legătură cu specia, în timp ce indivizii cu personalitatea. Dar masele se compun din indivizi. Pentru a-i atrage, trebuie să ții seama de particularitățile personalității lor. Nu toată lumea gândește religia în același fel. Dimpotrivă, este domeniul în care opiniile noastre sunt poate cele mai diferite, chiar când rostim aceleași cuvinte.

Dar propagandiștii comuniști au mai făcut și altă greșeală, chiar în metodologia de predare a doctrinei marxiste: lipseau în întregime referirile la trecut. Orice filosof își construiește teza pornind de la un premergător față de care se delimitează. Evident, acest demers presupune că cititorul cunoaște tezele premergătorului, care la rândul său are alt premergător, și așa mai departe. Deci filosofia trebuie începută 110

cu începutul. Constatăm deci că există mai mult o istorie a filosofiei decât o știință a filosofiei, cum ar fi chimia, fizica etc.

Dintre filosofii moderni, doar Kant, „cu al său talent de a se înșela pe el însuși”, cum îl caracteriza Schopenhauer, a avut naivitatea să creadă că el va edifica un sistem filosofic complet, plecând de la zero. Împotriva elogiilor ce au făcut din Kant un monument al filosofiei, sistemul lui este mai găunos ca un șvaițer și aproape lipsit de conținut novator. Doar propaganda unei Germanii în expansiune, care avea nevoie să-și facă cunoscută gloria, a putut să scoată din el un vârf al filosofiei.

Revenind la propagandiștii marxiști, aceștia nici nu se mai osteneau să amintească din istoria filosofiei decât pe Hegel, despre care nu spuneau decât că a greșit – nu se știa ce – dar noroc cu Marx care a descoperit adevărul, acest Marx care le descoperise pe toate. Efectul a fost invers: lipsa de repere din trecut ne stârnea curiozitatea de a-i citi tocmai pe aceștia, cu condiția să nu se afle, pentru că cei ce apucaseră să-l citească pe Marx înainte de război, din curiozitate, dacă nu din alte motive, și-au petrecut următorii ani prin închisori. Propagandiștii, de fapt, nu-l citiseră nici măcar pe Marx; ei recitau doar din materialele gata prelucrate ce le primeau de la partid. Din acest motiv, nu admiteau nici o deviere de la textul original, de teamă să nu i se schimbe înțelesul, înțeles ce pentru ei rămânea oricum tot neînțeles.

111

Despre comunicare În mediul rural, oamenii se înțeleg chiar și fără să-și vorbească, sau vorbind foarte puțin. La oraș în schimb, vorbesc fără să se înțeleagă. Sună a glumă, dar are ceva real în ea. „Cuvintele pot comunica ceva doar oamenilor care au experiențe similare” (Alan W. Watts). În orașe, activitățile sunt mai diverse și, în consecință, experiențele oamenilor sunt și ele diferite.

Experiențele celor din Europa de est sunt mult diferite față de a celor din Europa de vest. Iată de ce sensurile unor cuvinte ce par comune sunt diferite pentru oameni ce provin din locuri diferite.

Același lucru se întâmplă și între generații: cuvinte cu valoare teoretică pentru cei tineri pot avea o încărcătură emoțională puternică pentru persoanele în vârstă, motiv pentru care dialogul dintre generații devine dificil. În principiu, atunci când discutăm un subiect – oricare ar fi el – ar trebui mai întâi să ne asigurăm că avem aceeași interpretare a termenilor cu care operăm. Altfel, spunem ceva, credem că partenerul înțelege perfect ceea ce am spus, dar el are o interpretare diferită a cuvântului și, în consecință, nu va înțelege exact sensul mesajului nostru. Spre exemplu, se pare că nu există un cuvânt cu atât de multe interpretări cum este „comunism”, interpretări depinzând printre altele de țara în care trăiește cel în cauză. Am schimbat multe scrisori cu prieteni din diferite țări și am constatat diferențe radicale privind înțelesurile acestui cuvânt. Cât despre religie, cred că fiecare persoană are o interpretare proprie a înțelesului profund al cuvântului, potrivit personalității sale, de la cei mai credincioși și până la ateii convinși (care sunt uneori – 112

fără s-o știe – mai credincioși decât mulți profesioniști ai religiei).

De aceea subiectul va rămâne permanent deschis, deși cele mai multe cărți pe care oamenii le-au scris vreodată îl tratează sub cele mai diferite aspecte, dar rareori într-un mod echilibrat, de cele mai multe ori patetic, fie de pe poziția propovăduitorului, fie de pe cea a ateistului înverșunat. Alte cuvinte ce pot produce confuzii sunt cele de ordin politic: socialism, democrație etc.

Chiar și la noi, în limba română, unele cuvinte și-au modificat valoarea cu timpul. În anii ’50, sau chiar ’70 ai secolului trecut, noi foloseam termenul „socialist” pentru prezentul de atunci, și „comunism” ca țintă finală la care ar fi trebuit să ajungem când construcția socialistă ar fi atins perfecțiunea (Sic!!!). Până atunci, trebuia să suportăm greutățile construcției (Era să spun ale tranziției.) Fac o paranteză: este interesant de remarcat cât de puține sunt trucurile cu care se manevrează masele și cât de ușor se lasă ele înșelate. Creștinismul a introdus fericirea vieții de apoi, până la care însă trebuie să suportăm greutățile vieții de aici; marxismul a introdus idealul comunist, până la care trebuie să suportăm socialismul, ca fază intermediară. Acum, în lipsa unui substantiv specific, îi spunem tranziție. Este jenantă aceasta lipsă de imaginație, dar și mai jenantă este ușurința cu care oamenii o acceptă. Revin! Numele țării noastre era Republica Socialistă România, Germania de est era democrată, Coreea de nord este și azi populară și democrată etc. Cu toții făceam parte din lagărul socialist, spre deosebire de cel capitalist etc. Astăzi, toată lumea vorbește doar despre comunism și dictatură. Când și de ce s-au produs aceste modificări? Explicația se găsește în occident, unde partide 113

socialiste există și azi, unele dintre ele chiar la putere. Ele nu puteau să rămână fără obiectiv. A fost condamnat doar cuvântul comunism, și chiar și pentru acesta s-au găsit explicații: nu l-am construit noi bine, dar altfel el ar fi bun. Și ca să nu mai existe nici un dubiu, s-au înlocuit toate aceste cuvinte cu „dictatură”, ca și cum ar fi apărut brusc câte un Alexandru cel Mare în toate țările Europei de est și în același timp. La noi, eșecurile sunt puse pe seama lui Ceaușescu, de parcă un singur dobitoc ar fi fost în stare să le facă pe toate. Îmi pare rău să afirm, dar numărul dobitocilor a fost cu mult mai mare, iar unii dintre ei mai sunt și azi pe-acolo.

Sistemul este cel care produce dictatură, dar nu a unei persoane, ci a sistemului. De altfel, așa a și debutat politica de după 23 August 1944, ca „dictatura a proletariatului”, doar că n-a fost a proletariatului.

Există cu mult mai mulți oameni cu vederi de stânga în Occident, decât în Est, și viceversa. Nu vom ști de aceea niciodată cu exactitate cât de la „stânga” este cineva care vine din dreapta, cât de la „dreapta” este cineva care vine din stânga, și care este distanța relativă dintre ei. Discutând cu cei din occident, însă, nu ai timp să le explici toate aceste nuanțe, și ei nu au răbdare să asculte. De aceea, singurul lucru folositor este să ții seama că nuanțele unor cuvinte sunt diferite, și că interlocutorul le are pe ale lui.

Când mă gândesc la utilizarea unor cuvinte cu înțeles neprecizat, îmi amintesc o constatare mai veche. Deoarece multe din problemele de care trebuia să mă ocup erau de natură economică, mi-am propus să învăț contabilitate în mod temeinic, deși nu era profesiunea mea. Bineînțeles că, mai întâi, mi-am 114

procurat manualele universitare de specialitate. Întâmplarea a făcut însă ca, în același timp, să-mi cadă în mână și manualul de contabilitate pentru clasa a 9-a sau a 10-a (nu-mi amintesc exact) pentru liceele economice. Când am început să citesc, prima pagină m-a uluit, pentru că multe fraze erau de neînțeles. Dacă pentru mine ele erau astfel, este lesne de bănuit că pentru copiii cărora le erau adresate, majoritatea frazelor erau de neînțeles, și asta datorită mulțimii cuvintelor necunoscute lor până atunci.

Unele dintre cuvinte erau definite mai târziu, pe parcursul lecțiilor ce urmau să fie predate pe parcursul anului, altele poate niciodată. Despre utilitatea acestor fraze, plasate la începutul cărții, n-are sens să vorbesc, fiindcă ea nu există. Existența lor ne explică cum se face că unii copii se deprind să învețe pe dinafară fraze pe care nu le înțeleg, dar le repetă pentru că așa pretinde profesorul, din dorința lui de a părea deștept în fața unor copii.

Lipsa de har pedagogic a cadrelor didactice cel mai sus plasate pe scară ierarhică, adică cei care au căderea să se pronunțe asupra conținutului și calității manualelor școlare, sau chiar le scriu, este mai mult decât evidentă. Cât despre elevii ce învață după asemenea manuale, ei rămân toată viața marcați de faptul că nu înțeleg multe din noțiunile cu care lucrează, se obișnuiesc cu această stare care ajunge să li se pară firească. Mai târziu, pentru unii dintre ei, „misterios” devine adjectivul preferat, iar existența unor idei presupuse esoterice este de multe ori explicația pentru tot ceea ce ei nu înțeleg. Un simplu muncitor are uneori o judecată mai limpede, pentru că el cel puțin știe ce face. Dacă învățământul este astfel dirijat, atunci de ce ne mirăm că societatea merge în derivă? Mă opresc aici cu critica, pentru 115

că nu acesta este scopul meu. Am vrut doar să arăt de ce, pentru mine, claritatea comunicării este un criteriu esențial, dacă dorim cu adevărat să comunicam.

Mai filosofăm?

Uneori, atunci când sunt obosit, am tendința să filosofez.

Unii colegi, mai răutăcioși, spun că aș avea-o tot timpul. Ar fi bine, dar nu-i cred. Filosofia își păstrează virginitatea în ciuda numeroaselor violări, ne asigură Jose Ortega y Gasset, așa că, pentru filosofie, n-ar exista nici un pericol. Cât despre înclinațiile mele către astfel de preocupări, ele există doar în sensul etimologic al cuvântului: iubire (filo) de cunoaștere (sofia). Da, mi-ar plăcea să știu mai multe decât știu, dar nu cred că pentru atâta lucru ar fi cineva dispus să recunoască în mine un filosof.

Profesioniștii sigur nu, dar vă asigur că nici nu sufăr pentru atâta lucru.

Sofia mai înseamnă și înțelepciune așa că, potrivit acestui sens, suntem cu toții filosofi. Cine nu iubește înțelepciunea? Că nu suntem întotdeauna înțelepți este cu totul altceva. (Lumea ar fi în acest caz cel mai plictisitor lucru cu putință.) Și apoi, ce este înțelepciunea? Se zice că Napoleon ar fi spus că proștii se ocupă de trecut, înțelepții de prezent și nebunii de viitor. Dacă ar fi fost puțin nebun, ar fi avut mai mult de câștigat. În brațele Josephinei, ca să nu mergem mai departe, i-ar fi fost cu siguranță mult mai bine decât în inima Elenei. Un lucru e cert: avea idei foarte neclare despre înțelepciune. Nu am la îndemână un adjectiv potrivit pentru cei ce sunt preocupați de prezent, dar 116

sunt înclinat să cred că mai înțelept este cel care se preocupă de viitor. Dați-mi voie deci ca, alături de dumneavoastră, să fiu și eu puțin, dacă nu chiar un filosof, măcar un fan al ei.

De ce am spus că nu mi-aș dori să fiu considerat filosof?

Pentru că, de la Socrate până azi, filosofia a parcurs drumul complet de la sublim la ridicol. Pe vremea lui, filosofii erau înțelepții societății, un fel de enciclopediști ale căror cunoștințe acopereau toate domeniile. Mai întâi, din terenul mare al cunoașterii, s-au desprins rând pe rând, nu numai științele exacte, ci și cele mai puțin exacte, dar cu domenii suficient de bine delimitate, științe ce și-au construit mijloace proprii de investigare, definindu-se astfel ca discipline de sine stătătoare.

Filosofiei i-a rămas din ce în ce mai puțin teren de investigare și, mai grav, din ce în ce mai puțini oameni dispuși să facă carieră ca filosofi. Filosofii rămași s-au străduit la rândul lor ca, după modelul științelor exacte, să-și construiască și ei un limbaj propriu, dar din păcate, nu pentru a face exprimarea mai clară, ci dimpotrivă. Dacă Socrate făcea filosofie cu toată lumea și pentru toată lumea, folosind un limbaj clar, adecvat interlocutorilor, dar punând în discuție problemele filosofice esențiale, astăzi filosofia este doar o paradă de limbaj, uneori parcă menită tocmai să ascundă lipsa de conținut sau de idei.

"Quand un philosophe nous répond, on ne comprend plus du tout ce qu’on lui avait demandé." (André Gide) Consecința o consemnează unul dintre ultimii noștri filosofi: "autorii de texte filosofice .... sunt mai numeroși astăzi în lume decât cititorii lor".

(Gabriel Liiceanu.)

117

Ca cititor, prefer eseurile oamenilor de știință autentici care, cu trecerea anilor, au devenit filosofi fără să vrea. Ei cel puțin au trecut proba unui intelect superior. Primii filosofi erau prin definiție și savanții timpului. Majoritatea celor serioși de mai târziu aveau și ei studii din cele mai serioase. Probabil că asemenea gânduri îl preocupau și pe Schopenhauer când afirma că "cine vrea să facă filosofie serioasă e bine să adâncească măcar o știință exactă". Ideea nu este deci nouă, dar se pare că nu convine. De ce oare?

Trivialitatea în literatură Democrația este un cuvânt la modă și, cum tot ce este la modă se propagă fără prea mult discernământ, mă gândeam că și tendința aparentă de democratizare a limbii literare este explicabilă. Greșeam! Există o doză de adevăr aici, dar el trebuie nuanțat. În primul rând, limba nu poate avea o tendință din proprie inițiativă. Ea este influențată din afară, cu sau fără intenții (bune sau rele), de către cei ce o vorbesc mai bine sau mai puțin bine. Până aici, nimic nou! Acest curent, la modă astăzi în anumite cercuri, ca tot ce este la modă, se va demoda la fel de repede precum a apărut.

O încercare mai veche de vulgarizare a făcut-o însuși academicianul Alexandru Graur, celebru în anii ’60 și temut în anii ’50 ai secolului trecut. El ne recomanda, spre exemplu, să folosim fără jenă cuvântul ‘cur’, deoarece aparține limbii române naturale. Este adevărat că, în Italia, limba latină clasică a fost înlocuită cu latina vulgară, dar aceasta s-a întâmplat pe fondul 118

decăderii civilizației romane, ceea ce nu are nici o legătură cu noi, atât sub aspectul civilizației, cât și al decăderii, pentru simplu motiv că noi nu prea avem din ce să decădem. Alexandru Graur, însă, în ciuda profesionalismului său, a fost un evreu comunist, propovăduitor activ al doctrinei sovietice, scop în care, din profesor la un liceu particular evreiesc din nordul Moldove, pe care tot el l-a înființat, devine profesor universitar, membru al Academiei Române și principal diriguitor în tot ce însemna lingvistica românească a acelor ani, deși termenul de limbistică, inventat ce-i drept mai târziu, i s-ar fi potrivit mai bine. (Tot el a făcut parte din comisia care, în 1956, l-a pus la index pe Paul Goma.) Cum cineva trebuia să fie în vârf, s-a nimerit să fie el, și nu am deloc convingerea că a fost un unicat din punct de vedere profesional. Revenind la subiect, da, este întotdeauna mai ușor să înjuri într-o limbă străină, pentru că nu simți la fel ca cel ce o face în limba maternă.

Mi-am amintit de acest personaj pentru că, de câtva timp, apar tot mai des, chiar în publicații cu pretenții culturale, diverse texte ce se pretind a fi literare tocmai prin „curajul” de a practica un stil vulgar. Expresiile licențioase devin în mintea unor asemenea autori metafore poetice. Este adevărat că o înjurătură are forță expresivă, dar folosirea ei denotă doar lipsa capacității de exprimare civilizată a autorului, iar substituirea ei în acest mod nu poate fi confundată cu talentul literar, în mod evident absent și el. Numai cineva aprioric atașat de acest stil poate renunța la spoiala de educație căpătată ulterior și crede că, revenind „la matcă”, cultivă o literatură mai autentică.

119

Într-un asemenea text, spre exemplu, o autoare ne vorbește despre dragoste. Vorbește foarte bine românește, chiar prea bine. Confundă însă vulgaritatea cu arta și, deși îi repugnă mitocanii care scuipă pe trotuare, nu realizează că expresiile licențioase scuipate asupra semenilor au un efect similar, amplificat în măsura în care intelectul lor diferă de cel al trotuarului. În ton cu modul de exprimare, subiectul articolului rămâne adolescentin, în ciuda faptului că autoarea a depășit cu succes două căsătorii, care însă nu au avut consecințe asupra modului său de gândire. (Ea însăși ne-o spune în propriul său text.) Dragoste? Pe aceasta încă nu a aflat-o tocmai pentru că a căutat-o cu mijloace neadecvate. În neștiință de cauză, își scuipă peste noi refulările inevitabile unei atitudini greșite față de viață.

(Nu cultivi flori cu buldozerul.)

Acum, am devenit mai optimist. Știu că există riscul să fiu etichetat drept un ciudat, dar cu asta deja m-am obișnuit. Ah, nam spus cum se face că am devenit optimist. Am citit o carte. Nu voi spune cum se numește, pentru că nu mi-am propus să-i fac publicitate. Cartea însă merită cu prisosință să fie citită cel puțin din două motive: este amuzantă și este despre noi. Nu despre noi cei frumoși, inteligenți, buni la suflet, ospitalieri și foarte educați, așa cum am învățat la școală că am fi, ci despre noi cei adevărați, adică așa cum suntem în realitate. Nu spun cum; o spune autorul. În aparență, se citește ușor, pentru că, așa cum am spus, este scrisă într-o cheie umoristică. În realitate, lectura durează mai mult, pentru că este plină de poante ce trebuie savurate. În plus, după fiecare capitol, este necesară o pauză de cugetare, mai scurtă sau mai lungă, după caz. Cazul se referă atât 120

la conținutul capitolelor cât și la cititor, și anume la cât timp este el dispus să aloce unor asemenea activități. Cel mai important mi se pare faptul că vorbește despre noi. Se spune că trebuie să știi de unde vii, pentru ca să știi încotro te îndrepți. Corect, dar prea cunoscut și scolastic. Nu ni se potrivește nouă, românilor de azi.

Aș zice de aceea că mai întâi trebuie să știi unde te afli. Sigur, pe axa timpului, asta este doar o poziție definită de către trecutul pe care l-ai parcurs, numai că nu tot românul este dispus să-și studieze trecutul, iar atunci când o face reține doar explicații ale eșecurile sale de care întotdeauna sunt vinovați alții. A ști unde te afli înseamnă să te compari cu ceilalți, să știi ce poziție ocupi printre ei, prin ce te asemeni și prin ce ești diferit față de ei. Abia atunci vei ști ce ai de făcut pentru ca să-ți îmbunătățești poziția.

Acest proces de auto-cunoaștere se poate face pe mai multe căi (unele deja încercate fără succes), dintre care cea umoristică pare să ni se potrivească ca o mănușă. În materie de glume, se știe, suntem experți (nu-i așa?), cu observația că – și aici - cei ironizați sunt întotdeauna alții și nu noi, eventual persoane fictive, gen Bulă. Iată de ce, orice încercare de a ne cunoaște pe noi înșine este un semn de progres, un motiv de optimism. Iar cartea despre care vorbesc o face într-un mod savuros. Chiar și plasarea unor cuvinte licențioase este acceptabilă într-o oarecare măsură, deși excesul lor către sfârșit devine iritant.

Pentru calitățile ei, însă, merită toată lauda.

Am făcut mai devreme o disjuncție între cele două exemple de la care am plecat. Explicația este lipsa mesajului în primul și, dimpotrivă, caracterul instructiv al celui de al doilea.

121

Al doilea caz ne atrage atenția asupra tendinței de democratizare a literaturii. Da, din momentul în care analfabetismul a fost cvasi-eradicat, înseamnă că ar trebui să existe texte pentru toate straturile sociale. Mai mult decât atât: dacă vrei să faci educație trebuie să cobori la nivelul celor pe care dorești să-i educi și să le dai un ceva în plus, acceptabil de către ei și care să-i orienteze în alegerile lor viitoare. Orice curs de marketing, publicitate, sau propagandă politică începe cu acest adevăr elementar. Este doar un reflex al infatuării pretinșilor educatori că literatura este unică. Nu ea este diversificată corespunzător diversității societății, pe care nu face decât să o reflecte.

Așa cum, în muzică, spre exemplu, alături de muzica ușoară, populară, manele, de cartier, jaz etc., există și muzică simfonică, operă, operetă etc., de ce nu ar exista mai multe categorii de literatură? Ei bine, există, chiar dacă cei ce se autointitulează „oameni de litere” nu o recunosc. Ei se consideră a fi și „oameni de cultură”, pentru că așa au fost și înaintașii lor pe vremea când doar o elită știa să scrie și să citească. Între timp lucrurile s-au schimbat. Odată cu generalizarea științei de carte este de așteptat ca și literatura să se diversifice, răspunzând astfel cerințelor fiecărei categorii sociale. Nu ne rămâne deci decât să recunoaștem că literatura chiar face acest lucru și că genurile existente în muzică - democratizată din naștere - există și în literatură, iar noi, vrând-nevrând aparținem uneia sau alteia dintre aceste categorii. Diferența este că, în muzică, toate categoriile sunt cunoscute și recunoscute, iar organizatorii diferitelor manifestări sunt diferiți, astfel încât pot coexista 122

pașnic. Singurele interferențe sunt în spațiul televiziunii publice, care vrea să împace toate gusturile, ceea ce nu este posibil și, de aceea, toată lumea este nemulțumită. În literatură, în schimb, rămășițele „centralismului democratic” (poate că cea mai ineptă expresie posibilă) se mențin în mentalitatea multor „activiști” din sfera culturii, deși ei înșiși aparțin unor categorii diferite și, de aici, și amestecul de genuri cu pretenții de „cultură unică”. Pe scurt: utilizarea unor expresii “de cartier” în literatură nu schimbă literatura, ci arată doar că textul respectiv aparține genului literar “de cartier”, chiar dacă autorul s-a mutat dintr-un cartier periferic într-unul rezidențial, pe căi numai de el știute.

Evident, literatura „de cartier” mă preocupă mai puțin, ca să nu zic deloc. Se întrebau înțelepții noștri – cei adevărați - ce șanse are literatura română să intre în marea cultură universală.

Cu expresii intraductibile în nici un caz. Nu pentru că alte limbi nu ar avea asemenea expresii. Ele există, dar sunt diferite. Ceea ce se poate traduce este doar ideea. Stilul, în schimb, dacă nu poate fi elegant, atunci se adaptează categoriei sociale căreia i se adresează, rezultând un alt text ce aparține traducătorului.

De ce nu putem folosi cuvintele oricum? Pentru că, în afara semnificației lor imediate, unele cuvinte au și o încărcătură emoțională, mai ales în cazul denumirilor anumitor părți ale corpului uman. Pentru majoritatea obiectelor, un singur termen este suficient pentru a le desemna. Atunci însă când există mai mulți termeni, fiecare dintre ei introduce o anumita nuanță, motiv pentru care nu putem folosi cuvintele la întâmplare, ci o potrivit încărcăturii sentimentale dorite în contextul respectiv.

Cur, fund, popou, poponeață, fese, buci și altele asemenea 123

definesc aceeași parte a corpului, dar reflectă o atitudine diferită a vorbitorului față de ea.

Același lucru se întâmplă și în cazul jargoanelor. Orice jargon este definit în primul rând prin vocabularul său. Trecerea forțată a unor cuvinte dintr-un jargon într-altul nu va schimba mare lucru, pentru că, în ipoteza asimilării lor în noul jargon, ele își vor pierde caracteristicile inițiale. Pe de altă parte, în jargonul sursă din care au fost preluate se vor inventa alte cuvinte, pentru a le suplini pe cele pierdute.

De ce, totuși, nu se întâmplă nouă toate acestea? Încercările actuale de vulgarizare a limbii literare române are drept cauză o anumită tendință (asta ca să mă exprim eufemistic), începută în anii comunismului și – din păcate – continuată azi, o încercare a celor mulți de a-și impune voința celor puțini, încercare provenită din neputința primilor de a se adapta la cerințele lumii civilizate, ceea ce le-a generat ura față de cei ce erau deja acolo. Ura este însă un sentiment personal, ce nu poate fi transferat.

Din lumea pisicilor Privesc de pe balcon un pisoi, care se joacă în curtea de vizavi. Când l-am observat În urmă cu un sfert de oră făcea același lucru. Este fascinant! Stă pe burta, încordat, cu privirea ațintită asupra unei prăzi imaginare. Apoi, dintr-odată, se aruncă asupra ei, se preface că a prins-o și se joacă cu ea. Sare lateral, iar o prinde, se dă înapoi, o prinde din nou; aleargă apoi treipatru metri într-o direcție oarecare, să prindă din nou aceeași 124

pradă, sau, poate, o alta, ce tocmai s-a ivit. Are doar câteva luni, este plin de energie și chef de joacă.

Ceea ce mă impresionează însă este capacitatea lui de a construi scenarii. Rareori am văzut copii capabili să se joace singuri cu atâta imaginație; cât despre cei ce nu știu să se joace singuri, îi evaluăm ca fiind proști.

Imaginația este mai mult decât inteligență iar de aici până la operații cu noțiuni abstracte mai e doar un pas. Pentru pisici.

Între extreme Procopius din Caesarea, ca secretar al lui Belisarius general al împăratului Justinian – a elogiat faptele de vitejie ale acestora în cele opt cărți ale sale de „Istorie a războaielor”. În compensare, a scris „Istoria secretă”, carte prin care ponegrește întreaga curte a Bizanțului. Se așteaptă deci ca cititorul să-și formeze o opinie corectă făcând media celor două, conform principiului potrivit căruia adevărul se află la mijloc, numai că, aici, această tehnică nu funcționează, pentru că la mijloc nu se află nimic. Cele două lucrări relatează fapte diferite, astfel încât nu se poate face o medie a lor. Și totuși, istoria se bazează pe asemenea documente. Istoricul de mai târziu, adică cel ce scrie o carte de istorie, va selecta faptele considerate de el ca fiind relevante, selecție ce, în mod inerent, este subiectivă și adesea tendențioasă din varii motive. Procopius este interesant pentru că a scris ambele variante. În mod obișnuit, însă, diferitele variante sunt scrise de către diferiți naratori.

125

Nero, împărat și incendiator al Romei, ne este prezentat în special de către urmașii săi, după moartea sa și venirea la putere a dinastiei Antoninilor, ostilă dinastiei iuliu-claudiene, care se sfârșește odată cu Nero, și care l-au descris în culori cât au putut de nefavorabile. Au făcut-o atât de bine, încât l-au transformat într-un simbol al răului. De profitat au profitat în primul rând preoții creștini. Cum orice religie are nevoie de câțiva martiri, Nero a fost exemplul ideal de persecutor oficial.

Exagerările nu i-au deranjat, pentru că în religie trebuie să crezi și nu să gândești. Nu a contat nici faptul că la doar câțiva ani după crucificarea lui Iisus nu puteau fi prea mulți creștini la Roma, nu a contat nici faptul ca doctrina creștină este una a celor sărmani, ce nu prea aveau ce căuta tocmai în capitala imperiului și multe altele. Nero a corespuns scopului și a fost transformat într-un mit. Negativ, dar tot mit. Istoricii moderni, încearcă să privească evenimentele cu mai multă detașare, constatând că Imperiul nu a avut de suferit prea mult în perioada domniei sale, ba chiar a fost prosper din anumite puncte de vedere, că nu el a inventat corupția și toate racilele caracteristice timpului său și mai ales că toate acuzele la adresa lui nu pot fi probate, dar sunt lipsiți de informații corecte.

Acestea au fost două exemple pentru a ilustra ideea că, de cele mai multe ori, documentele oficiale nu pot reda situația exactă, ba o pot chiar deforma intenționat. Se pot da exemple și mai recente. Iarăși, inteligența cititorului este chemată să caute adevărul, folosindu-se de surse cât mai diferite.

126

Originea omului Se spune că evoluția omului a devenit mai rapidă după dobândirea poziției bipede. Începând de atunci, privind lumea de sus, a devenit mai inteligent. Unii oameni de știință încă se întreabă cum de s-a metamorfozat el din patruped în biped.

Logica ne spune că era deja inteligent, din moment ce i-a venit ideea să se ridice în două picioare. Dar eu cred că toate aceste ipoteze sunt false.

Antropoidul n-a fost niciodată patruped. Între păsări și animale nu există nici o specie hibridă, care să confirme ipoteza că unele au evoluat din altele. Rezultă că, încă de la început, din formele primare de existență, unele au evoluat ca animale, iar altele ca păsări. (Da, știu, cineva mi-a atras atenția asupra existenței legendelor despre cai înaripați, gen Pegas, sau a centaurilor – oameni cu corp de cai. Ei sunt însă produse ale imaginației europenilor, în special a grecilor, când au văzut hoardele de barbari veniți călare din Asia. I-a impresionat viteza cailor, asemănătoare cu a păsărilor, și asocierea om-cal. Până să învețe ei să călărească, au inventat legende cu cai.)

Dar să revin la oile noastre, adică la antropoizi. Eu cred că spațiul lor de viețuire a fost copacul. Ceea ce mă face să cred aceasta este privirea oamenilor și forma capului lor. Animalele ce trăiesc în turmă privesc mai mult lateral; cele de pradă au ochii îndreptați către înainte. Și unii și alții au o bună memorie a spațiului în care se află. Porumbeii, spre exemplu, se așază milimetric pe o crenguță subțire, pe care însă nu o văd în acel 127

moment. Omul poate privi înainte, dar și în jos, deoarece nu are botul dezvoltat, care să-i împiedice vederea picioarelor. În consecință, cea mai probabilă ipoteză este cea a obârșiei sale dendroide, ca trăitor în copaci. El avea deci poziție verticală de la început.

A apărut deci ca parazit al copacilor, a evoluat apoi ca parazit al întregii naturi și va sfârși, probabil, ca parazit pentru el însuși. Înlănțuiri Interesant cum se leagă uneori evenimentele între ele!

Mă refer la cele de bun augur și nu la cele rele, care se leagă de obicei după principiul conform căruia o nenorocire nu vine niciodată singură, dar asta este explicabil printr-un alt principiu, mai complicat. Acum, trebuie să spun ce anume se leagă atât de frumos că merită să fie relatat. În urmă cu câteva săptămâni, am aflat dintr-o carte despre existența alteia. Prima se intitulează „De la coroana regală la Cercul polar” și este o antologie realizată de Dan C. Mihăilescu. Sunt culese aici extrase din memoriile Reginei Maria, Martha Bibescu, Maria Cantacuzino-Enescu, Alice Voinescu, dar și Elizabeta Rizea din Nucșoara și Anița Nandriș-Cudla. Interesul pentru cea de a doua mi-a fost stimulat ce capitolul dedicat Mariei Cantacuzino-Enescu, pentru că despre ea citisem cel mai puțin până acum, deci știam cel mai puțin. Cartea se numește „Umbre și lumini – Memoriile unei prințese moldave”, iar textul este mai mult decât atrăgător; este incitant. Autoarea s-a născut 128

în 1879, ca descendentă a familiilor Rosetti, Negri și Jora. Despre familia Rosetti nu este cazul să scriu, fiind bine-cunoscută. Din familia Negri îl amintesc doar pe Costachi Negri, născut la Iași în 1812, om politic, diplomat, scriitor, apropiat de-al domnitorului Al. I. Cuza. Din familia Jora, cel mai cunoscut este Mihail, născut la Roman în 1871. Compozitor, dirijor, academician etc. este creatorul liedului și al baletului românesc modern. Maria s-a numit Cantacuzino după numele primului soț, Mihail G. Cantacuzino, fiul cel mare al lui Gheorghe Gr. Cantacuzino, șeful conservatorilor, prim-ministru etc. Este plină istoria României de membrii ai acestei familii. Până să se stabilească la Paris împreună cu cel de al doilea soț, nimeni altul decât George Enescu, a trăit în România, printre cele mai reprezentative personalități intelectuale și politice ale țării. A fost prietenă cu filosoful Nae Ionescu. Bineînțeles că, la Paris, clasa intelectuală a contactelor ei nu a scăzut ci, dimpotrivă, a crescut. După moartea lui George Enescu s-a mutat în Elveția, unde a murit în 1968. Rămășițele pământești i-au fost aduse la Paris, alături de cele ale lui George Enescu, în cimitirul Père Lachaise. Memoriile , intitulate „Souvenirs d’une Princesse Moldave”, și le-a redactat la Paris în limba franceză, între 1950 și 1953. Detașarea de țară i-a acutizat analiza logică și a determinat-o să judece detașat și obiectiv pe cât posibil faptele și mentalitățile celor pe care i-a cunoscut, cu rudele fiind chiar mai critică decât față de străini.

Mă gândeam că memoriile ei, alături de alte câteva similare, ar putea înlocui foarte bine orice carte de istorie scrisă „după ureche” (plecată mai mult sau mai puțin într-o anume direcție). De parti pris nu poate fi suspectată, fiindcă își judecă 129

rudele cu maximă severitate. Bineînțeles că mi-am propus să-mi procur cartea. Am căutat-o prin librării, biblioteci, pe Internet, ……, nimic! Am prins un fir cu ajutorul doamnei Elena Bulai, traducătoarea cărții din franceză în română, care mi-a indicat o librărie din Bacău, unde aș putea să găsesc cartea. De la distanță, nici identificarea librăriei nu a fost ușoară. În plus, librăria nu au vrut să-mi trimită volumul prin poștă, dar mi-a oferit numărul de telefon al Editurii „Aristarc” din Onești, care a scos cartea. Știam numele editurii din cartea domnului Dan C. Mihăilescu, dar nu reușisem să aflu mai multe despre ea nicicum. Și iarăși reflectam eu în mintea mea la cât de pline sunt librăriile cu cărți inutile – unele chiar dăunătoare – în timp ce o carte cu adevărat instructivă este parcă intenționat marginalizată. Acum, însă, sunt fericit cu promisiunea editurii că, în câteva zile, voi primi cartea mult dorită. Înlănțuirea despre care vorbeam la început nu se oprește aici. Ieri, la Muzeul de Artă Brașov a avut loc vernisajul expoziției de artă plastică intitulat „Legături de sânge / In the Blood”. Ce legătură are expoziția cu tot ce am scris până aici și despre ce fel de legătură de sânge este vorba? Expoziția este centrată pe lucrările lui George Matei Cantacuzino (1899–1960) și este organizată de către Ilinca Rowell-Cantacuzino, nepoata sa.

Impresionant este faptul că Ilinca nu l-a întâlnit vreodată pe bunicul său. Ea s-a născut, a crescut și trăiește în Anglia. Interesul pentru realizările bunicului i-a fost stimulat de către bunica ei, Sanda Cantacuzino, născută Știrbei (un alt nume mare pentru români).

130

Acum, ar trebui să apun ceva despre acest George Matei Cantacuzino. Este cunoscut mai mult ca arhitect, deși el a fost și scriitor, ca să nu mai vorbesc despre pasiunea pentru pictură, care a făcut posibilă această expoziție. Tablourile bunicului, alături de evocările bunicii, au fost probabil elementele concrete ce i-au marcat nepoatei copilăria și i-au inoculat dorința de a-i repune în valoare opera. Dintre lucrările de arhitectură ce pot fi încă admirate și azi, se remarcă blocurile Kretzulescu din Piața Amzei și cel din Dionisie Lupu (colț cu Cosmonauților), Palatul Băncii Chrissoveloni (Actuala Bancă de Investiții de pe strada Lipscani 8), toate din București, hotelul Rex de la Mamaia (împreună cu arhitectul Vasile Arion), Ansamblul de la Eforie, Casa de cură de la Olănești și multe altele, în București și răspândite prin țară, deși poate că nu ar trebui uitate lucrările de restaurare le la palatul de la Mogoșoaia, solicitate de Marta Bibescu pe când arhitectul avea doar douăzeci de ani. A fost profesor de arhitectură și a scris numeroase cărți de specialitate, publicate în țară și în străinătate. Deși se născuse la Viena, unde tatăl său era secretar al misiunii române, și-a făcut studiile la Viena, București și Paris și a funcționat până în 1957 în București, se considera ieșean, părinții săi având moșia la Hoisești, lângă Iași. Îndrăgostit de Moldova, unde își petrecea vacanțele, a scris mai multe note de călătorie, memorii etc. (Izvoare și popasuri”, „Pătrar de veghe”, și altele) Pentru contribuția sa adusă culturii române este arestat și condamnat la cinci ani de închisoare, pe care îi efectuează la Aiud și la Canal între 1948 și 1953. După eliberare, mai lucrează câțiva ani în București la Direcția Monumente Istorice, timp în care restaurează câteva ctitorii din 131

nordul Moldovei, iar din 1956 se retrage la Iași. Aici, la solicitarea expresă a mitropolitului, realizează pavilioanele ansamblului arhitectural al Palatului Mitropoliei din Iași. Interesant este că, din cauza „dosarului” nu a putut fi plătit oficial, ci „din resursele proprii” ale comanditarului.

Astăzi, demn de laudă este efortul nepoatei sale, cu atât mai prețios cu cât majoritatea românilor ce ajung în străinătate se grăbesc să-și șteargă originile. Nu comentez mentalitatea lor, care nu este decât o dovadă de incultură. Cantacuzinii, ca și alți succesori ai fanarioților se simțeau jigniți cu acest cuvânt, ei considerându-se români. G.M. Cantacuzino, spre exemplu, la 18 ani, a intrat voluntar în armata română și a participat la operațiile militare din Primul Război Mondial. Cât despre originile lor mai mult sau mai puțin îndepărtate, aveau motive de mândrie pentru contribuția adusă lumii prin cultura lor. ....

Am primit cartea.

Așteptările nu mi-au fost înșelate. Dimpotrivă! Este o carte mare, aproape fundamentală pentru România. Aș putea spune acum că, în sfârșit, România are un roman, poate chiar mai multe, demn(e) de un premiu internațional pentru literatură de la „Nobel” în sus, dacă mai marii literaturii ar avea orizonturi de gândire mai largi. Știu că, în acest moment, mulți „specialiști” îmi vor sări în cap și vor ataca opinia mea de „simplu inginer” (care totuși a trecut prin filtrul unor examene de verificare a unui „IQ minimal). Îndrăznesc totuși să afirm că accesul în lumea intelectuală contemporană are nevoie de mai mult decât se scrie 132

în mod curent în țara noastră, iar acel mai mult trebuie să fie autentic, sincer și scris cu simțire. Este ceea ce a făcut Maria Cantacuzino-Enescu și a zăcut o jumătate de secol ca manuscris în limba franceză, până când cineva să „îndrăznească” să-l traducă în limba celor cărora le era adresat. Nu are pretenții literare și chiar precizează acest lucru în paragraful intitulat „Butade… ale unei povestitoare care nu vrea să „pozeze” în scriitoare”. Și totuși, scrie foarte frumos și cu o neasemuită sensibilitate, asociată cu o deosebită ascuțime critică, cu atât mai dură când vorbește despre cei apropiați ei. Nu știu cum sună în franceză manuscrisul autobiografic, dar traducerea este mai mult decât convingătoare.

Desigur, putem fi de acord sau nu cu opiniile, gesturile, deciziile eroilor cărții și în primul rând ale autoarei însăși. Suntem liberi s-o facem; este dreptul nostru constituțional, iar autoarea ne oferă nenumărate posibilități în această privință, pentru că își etalează viața și opiniile cu o sinceritate dezarmantă. Dacă stau să mă gândesc acum, persoanele pe care le cunosc eu în mod direct sau prin scrisul lor, deși ar avea de spus jenant de puțin în comparație cu Maria Cantacuzino-Enescu, nu reușesc s-o facă nici măcar cu a zecea parte din sinceritatea ei. Cât despre opinii, pe unele dintre ele, ea însăși, autoarea, și le schimbă pe parcursul vieții, ceea ce este cât se poate de firesc, de unde rezultă că noi nici nu am putea fi de acord cu ambele variante în același timp. Îmi amintesc de Petre Ţuțea, care spunea că „Cine până la vârsta de 28-30 de ani nu e de stânga înseamnă că n-are inimă.

Dar dacă peste 30 de ani, rămâne cu aceleași concepții, înseamnă că e cretin”. Maria Cantacuzino este o prințesă, așa că exprimarea ei 133

este mai puțin dură, dar nu mai departe de adevăr. În plus, experiența ei de viață este incomparabil mai complexă. Puțini oameni au trăit între extreme cu un ecart atât de mare și cu o trăire atât de intensă. Chiar în perioada ei de glorie, persoane care au cunoscut-o bine au evidențiat caracterul ei puternic.

Regina Maria: „Maruca Cantacuzino avea locul de frunte în grupul prietenelor mele; (…) Tovărășia ei te însuflețea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei.” Și dacă își susținea ideile în fața

reginei, este de presupus că nu și le-a schimbat doar pentru ca să ne facă pe plac nouă, unor bieți cititori. Alice Voinescu, o altă doamnă a României, a cărei cultură ar crea dificultăți plenului Uniunii Scriitorilor din zilele noastre și care, la 66 de ani a fost condamnată să facă închisoare și un umilitor domiciliu forțat pentru că, la expulzarea regelui Mihai, a spus că o țară care își renegă trecutul nu are viitor: „Maruca - o revelație de simțire și gândire înaltă, directă, bogată, autentică. Ea e făcută pe o măsură mare. Asta trebuie să îl și fi atras pe Enescu. (…) Scrie splendid, fiindcă scrie cu sufletul.” Este cred suficient pentru a-i caracteriza

personalitatea și nu cred să mai fie necesar să adaug ceva, doar că, dacă prezența marilor personalități m-ar intimida, lectura gândurilor lor așternute pe hârtie este tot ce îmi doresc în materie de lectură.

Am insistat și cu alte ocazii asupra superiorității memorialisticii, tocmai datorită asumării de către autor a ideilor sale. Cum nimeni nu poate spune ceva ce nu a gândit – chiar dacă ideea nu-i aparține, dar și-a însușit-o - într-un roman autorul nu face altceva decât să înlocuiască persoana întâia singular cu a treia și să-și atribuie propria-i concepție altcuiva. Este o primă 134

dovadă de lașitate și nu îmi propun acum să intru în detalii.

Există, ce-i drept și romane de ficțiune bune, dar ele sunt extrem de rare. Mă gândesc la „Împăratul muștelor” sau „Ferma animalelor”, spre exemplu, nu pentru că ar fi neapărat cele mai bune, dar acestea îmi vine în minte în acest moment. Personal nu am cunoscut vreun autor de această talie și nici nu cunosc vreo scriere în limba română la acest nivel.

Atunci când autorul dezvoltă o idee abstractă, la care evident că nu a participat în mod direct, dar i-a fost sugerată din viață, sau mai exact viața a declanșat în mintea sa un proces de gândire, atunci avem de-a face cu un eseu. Termenul este cu totul impropriu, fiindcă nu este o încercare. Eventual, putem împrumuta interpretarea din jocul de rugbi, unde eseu este o încercare reușită, adică finalizată. Probabil că termenul vine din știință și vrea să spună că textul nu dă un răspuns definitiv și fără echivoc problemei ridicate, că este doar o variantă posibilă, o ipoteză de lucru, lăsând loc și altor discuții pe acel subiect.

Departe însă intenția de a-l subestima. Cum subiectul este adesea mai dificil, oamenii de litere plasează eseul la periferia literaturii – așa cum o înțeleg ei – poate-poate textul respectiv va fi încadrat în al domeniu, deși este una dintre formele superioare de gândire, aș zice chiar filosofice, dacă acest cuvânt nu ar fi deja compromis. În memorialistica adevărată, singura condiție este sinceritatea. Dacă cineva și-ar descrie sentimentele ce-l stăpânesc atunci când traversează strada, mai-mai că ar intra în literatură. Dacă însă încearcă să ne spună că tocmai atunci se gândea cum să salveze România din ghearele nu-știu-cui, sau că 135

însăși traversarea străzii în văzul lumii era forma lui de rezistență, atunci înseamnă că am intrat în lumea reală, fiindcă este ridicol de mare numărul cărților deja scrise astfel. Îmi fuge acum gândul la antologia lui Dan C. Mihăilescu, cea care a declanșat șirul acestor înlănțuiri, mai exact la autoarele acelor memorii și în special la cele ce au avut de suferit de pe urma persecuțiilor comuniste. Nu vreau acum să fac nici o referire la comunism și la nici un fel de politică. Mă refer la suferință ca atare, indiferent de conjunctură. Toate aceste eroine și-au păstrat demnitatea, în ciuda umilințelor la care erau supuse, umilințe ce erau cu atât mai mari cu cât rezistența lor era mai îndârjită. Asemenea memorii sunt rareori citite și aproape niciodată de către cei ce ar avea cea mai mare nevoie so facă. De ce? Probabil pentru că, în mod inconștient, cititorii simt diferența de caracter dintre acești eroi și ei înșiși.

La polul opus găsesc unele romane rusești, în special ale lui Dostoievski. La el, eroii sunt în general persoane decăzute, ce nu fac altceva decât să decadă și mai mult. Talentul autorului se evidențiază prin profunzimea analizei psihologice. Deciziile eroului devin astfel aproape firești, slăbiciunile lui sunt omenești, iar cititorul se lasă cucerit fiindcă este în firea noastră să luăm întotdeauna apărarea celui mai slab, mai ales că – Doamne ferește! – s-ar putea să ajungem și noi într-o situație similară. Ba, către sfârșitul romanelor, pentru ca tortul (sau coliva) să aibă și o bomboană deasupra, unele personaje dobândesc chiar și un soi de demnitate, adică ceea ce nu au avut niciodată. Ideea este falsă, pentru că asemenea tipuri umane nuși caută salvarea în gândirea abstractă. Ei își caută „colegi de 136

suferință” și, cel mai adesea, se asociază în vederea înfăptuirii altor acte încă mai reprobabile decât cele ce i-au adus în situația în care se află. Nici vorbă de demnitate. Pe aceasta pot cel mult s-o piardă, dacă au avut-o cândva – evident în cantitate prea mică – dacă au fost educați în acest sens, dacă o au în sânge, nici vorbă s-o dobândească fără motiv. În lumea reală, oamenii mici rămân mici și încearcă întotdeauna să-și rezolve problemele în stilul lor. Cu toate acestea, asemenea romane au devenit celebre și sunt citite cu sufletul la gură de către milioane de cititori, indiferent de epocă și continent. În schimb, suferințele reale ale unor oameni adevărați prezintă cu mult mai puțin interes, probabil tocmai pentru că noi, oameni obișnuiți, simțim că nu ne-am putea ridica la înălțimea eroilor, că nu avem forța morală s-o facem și că, în fond, trebuie să recunoaștem că deja am ratat câteva momente în care am dovedit contrariul. O vom face deacum încolo? O șansă pentru ca visul să devină realitate ar fi să începem de îndată lectura memoriilor celor de la care putem afla cum să ajungi să te stimezi pe tine însuți. Vis dostoievskian ?

Herzen – scriitorul Prin anii ’70, librăriile luaseră obiceiul să facă pachete de cărți cu nivele de vandabilitate extrem-opuse. Din acest motiv, singura posibilitate – în afara clasicei „pile” – de a-ți procura o carte mult solicitată era să cumperi întregul pachet și să arunci ceea ce nu te interesa. Așa m-am ales eu, printre altele, cu volumul 4 din „Amintiri și cugetări” de Herzen. Întâmplarea a 137

făcut să n-o arunc imediat, ci s-o folosesc ca sprijin pentru un raft din bibliotecă, care se încovoia prea tare sub greutatea cărților de deasupra. (Avea copertele tari.) Despre Herzen credeam că a fost un evreu rus, trăitor prin secolul 19, emigrat în Occident și ale cărui scrieri au folosit ca material ideologic revoluționarilor de la începutul secolului 20. Mai târziu, mi-am mai nuanțat opiniile în ceea ce-l privește, dar nu prea mult.

Zilele trecute, mi-am zis că, dacă n-am aruncat cartea, e semn că trebuie să-i acord ceva atenție, și am început să citesc.

De data aceasta, opiniile mele s-au schimbat radical. În primul rând Herzen nu a fost evreu, ci fiul nelegitim al unui moșier rus, Ivan Yakovlev, cu o tânără nemțoaică, Henriette Wilhelmina Luisa Haag. Aleksandr, acesta este prenumele său, a primit pseudonimul Herzen (herz = inimă) de la mama sa. A urmat Universitatea din Moscova, i-a cunoscut pe Belinski, Zhukovski și alți oameni de litere, și a ocupat posturi înalte, inclusiv în Ministerul de Interne. Tatăl său i-a lăsat moștenire o avere imensă. Cu toate acestea, în 1847 emigrează în Occident și devine – prin scrierile sale - „părintele socialismului rus”. De ce? Aceasta este, cred, o problemă de psihologie, așa că o las pe seama altora. De acolo, după eșecul revoluțiilor de la 1848, a susținut financiar mai mulți revoluționari și a militat pentru ceea ce, ulterior, rușii au numit „narodnicism”. Obiectivul său a fost deci distrugerea clasei din care a făcut parte tatăl său. Educația ce a primit-o și lansarea sa în societatea timpului, datorată acestuia, nu au contat. Chestie de caracter!

Ca scriitor, este însă remarcabil. Cartea pe care am citito este excelent scrisă. Pe lângă valoarea literară, ea se constituie și într-un document de istorie, pentru că aflăm de aici mai mult decât informațiile din manuale, cu interpretările politice la 138

modă. Herzen relatează întâlnirile lui cu diferite personalități și – mai ales – descrie concepțiile principalilor participanți la revoluțiile din 1848.

Citite astăzi, unele dintre ele sunt de-a dreptul amuzante.

De la anarhism la revoluția brutală, aflăm – printre altele – o variantă conform căreia revoluția ar fi trebuit înfăptuită de către țarul Rusiei. De aici se vede că obiectivul urmărit nu era îndepărtarea, din simplă răutate, a celor de la conducerea statului și înlocuirea lor cu alții, fără nici o experiență în acest domeniu, dar care s-au dovedit incapabili să facă orice altceva.

Acești oameni doreau să aducă doar o corecție a societăți, o îndepărtare a ceea ce era greșit, și nu o revoluție de dragul răzbunării, așa cum o preconiza Marx și a pus-o în practică Lenin.

Evident, Herzen are și el opinia lui, nu mai puțin absurdă decât a altora, dar de ea se poate face abstracție la lectură. Este una, printre altele, chiar dacă susținută cum mai multă convingere. În fond, de la un autor aflăm o opinie și nu suntem obligați să ne-o însușim. Ea ne oferă prilejul de a reflecta și nuanța propriile noastre opinii, iar din cartea lui aflăm cum gândeau revoluționarii de la 1848, ceea ce este mai important decât ce aflăm din majoritatea manualelor de istorie, fiindcă orice eveniment istoric are o cauză, iar cauza o aflăm în ceea ce au gândit oamenii la acea vreme.

Simone de Beauvoir, Toți oamenii sunt muritori Pe Simone de Beauvoir nu mi-o pot imagina decât alături de Jean Paul Sartre, în acord sau în dezacord cu el, dar sfârșind inevitabil prin a se influența reciproc. Recunosc, este vina mea 139

să mă las subjugat de această idee preconcepută. Precizarea mi se pare necesară pentru că este în interesul meu ca ceea ce spun să fie înțeles cât mai exact, motiv pentru care este necesar ca cititorul să cunoască modul meu de gândire, fie el și eronat.

Imaginea unui personaj diferit, oricât de bun nu m-ar avantaja. „Toți oamenii sunt muritori” nu este cartea tradițional asociată numelui ei. „Memoriile unei fete cuminți”, „La Céremonie des Adieux”, sau chiar „Al doilea sex” sunt mai cunoscute. Chiar dacă nu o caracterizează în termenii fixați de exegeții operei ei, nu însemnă că nu reflectă concepția ei, ci dimpotrivă. Asemenea majorității celor ce se consideră scriitori profesioniști, scrie și când nu are ceva nou de spus și atunci caută o formă inedită pentru vechile idei. Deși cuvântul făcătură nu este tocmai elegant, el se potrivește rezultatului, rezultat ce tocmai datorită condițiilor în care a fost creat caracterizează mai bine gândurile autoarei, întrebările și indeciziile ei.

Cartea are două părți, cu două personaje principale esențialmente diferite, aflate într-o asociere artificială forțată.

Prima este o femeie cu multe atribute feminine, dar și cu unele particulare, aparținând autoarei și atribuită de ea tuturor femeilor. Promotoare a feminismului de care și-a legat numele, ea îi transferă personajului ambițiile sare personale, printre care și dorința de a deveni o mare celebritate. Celălalt personaj este opusul ei: un bărbat enigmatic, viril și nemuritor, exact în aceasta ordine, adică așa cu l-a cunoscut eroina și așa cum probabil și-l doresc multe femei, mai puțin nemurirea, nu atât pentru că nu ne-ar place, ci fiindcă ne atrage atenția că unele pretenții pot fi exagerate. Și asta ca să nu mai vorbim despre faptul că, 140

nemuritor fiind, pe lângă numeroasele femei cu care a avut de-a face până acum, va cunoaște nenumărate altele de acum înainte.

Ea, nemurirea, însă, îi permite autoarei să continue ficțiunea și, în partea a doua a cărții, într-un șir plictisitor și exagerat de lung pentru o singură idee, amestecă în stil american, fără pic de respect pentru adevărul istoric, unele evenimente reale, petrecute în Europa începând cu secolul treisprezece și continuând până aproape de zilele noastre, cu întâmplări fictive, în care, evident, eroul nostru nemuritor joacă un rol principal.

Indispus din cauza sterilității eforturilor repetate ale oamenilor de a schimba ceva, eforturi eșuate mereu din cauza acelorași și acelorași greșeli, devine apatic. Atât de apatic, încât își permite să doarmă din când în când câteva zeci bune de ani. În final, prin povestirile sale, ajunge să-i transmită și eroinei blazarea lui, astfel încât, biata femeie își însușește concepția inutilității agitației sisifice ale omenirii și renunță la toate idealurile sale inițiale. Dintr-un om exagerat de ambițios devine un om fără voință.

Este un răspuns la filosofia existențialistă cu înclinații spre stânga, a cărui adept a fost Sartre? Este greu de crezut că nu, așa că se poate afirma cu siguranță un hotărât DA, chiar dacă, poate, Simone de Beauvoir nu și-a dorit-o în mod explicit. Ea a murit în 1986, deci a cunoscut efectele îndoctrinării elevilor lui Sartre, inclusiv Pol Pot & co. Cartea, însă, a apărut în 1946, la Editura Gallimard, deci cu mult înainte. Iată că femeile pot avea mai mult fler decât unii filosofi.

Orice curent filosofic, ca și orice religie, este responsabil nu numai pentru ideile propovăduite în mod direct, ci și pentru 141

consecințele indirecte, derivate sau induse de el. Să le recomandăm filosofilor să se asigure de colaborarea unor femei?

Sau, poate mai bine, să le sugerăm femeilor sa facă filosofie?

Bărbați cu siguranță că le-ar ironiza, dar – pe de altă parte – se știe că numai în domeniile care admit existența contrariilor ne putem apropia de adevăr cu ajutorul logicii.

Despre organizare Mai demult, am cunoscut pe cineva despre care doream să aflu mai multe. M-am adresat unor foști colegi de serviciu ai acestuia. Mi-au răspuns că este un bun organizator. Răspunsul avea o puternică doză de ironie, pentru că nu asta mă interesa, ci calitățile lui profesionale.

Mai târziu, a fost numit într-un post de conducere. Acolo, tocmai aptitudinile de organizator trebuiau valorificate, dar… surpriză: din punctul de vedere al instituției, a fost un conducător lamentabil. Din punctul de vedere al șefului care l-a numit în post, în schimb, a fost un organizator excelent, pentru că i-a servit interesele și, împreună, au prosperat.

Mi-am pus atunci întrebarea: ce însemnă un bun organizator? Ce calități native trebuie să aibă? Există profesiunea de organizator?

O variantă de lucru ar fi aceea că un bun organizator poate fi cineva care nu are idei personale de anvergură, dar se subordonează unui șef cu idei, sau unui partid, și lucrează

142

conștiincios în slujba acestuia, ideile sale fiind din categoria celor mici, prin care însă implementează politica șefului.

Erbivor sau vânător?

Animalele sunt de două feluri: erbivore și de pradă.

Fiecare categorie are mijloace specifice de supraviețuire.

Erbivorele trăiesc cel mai adesea în turmă, au ochii laterali (să-și vadă mai bine vecinii), în timp ce animalele de pradă vânează individual, au privirea ageră și orientată către înainte.

Omul are câte ceva din trăsăturile ambelor, ceea ce se poate observa de la modul de alimentație și până la filosofie. În etică, idealurile recomandate oscilează între un comportament de turmă și cel al animalului de pradă. Între religie și politică, între spiritul gregar și cel independent, omul obișnuit trebuie să se descurce singur.

Dezastrul apare atunci când turma este condusă de către animale de pradă, pentru care vânatul este chiar turma condusă.

Funcționarul de la primărie A fost o perioadă când oamenii gândeau că mașinăria numită stat este de la Mama Natură, de la Dumnezeu sau de oriunde, dar e sigur că face parte din firescul lucrurilor, este veșnic și toți muritorii trebuie să se integreze la fel de firesc în acest mecanism cât pot ei mai bine. Obișnuit să trăiască în grup, 143

omul a învățat să-și coordoneze acțiunile cu ceilalți membri ai grupului, să respecte disciplina grupului. În fond, este un animal social. Cu timpul grupul s-a mărit, iar statul actual nu este altceva decât grupul extins la dimensiunea lui maximă. (Spun maximă, pentru că statul global este doar o noțiune utopică, deoarece umanitatea ar dispărea înaintea lui.)

Când eram copil, aveam un vecin, tatăl unui prieten, ce lucra la primărie. Toată lumea îl trata cu mult respect, iar el se comporta ca atare. Faptul că cineva era funcționar la stat, pe vremea aceea, era un indiciu suficient că cel în cauză este un om ce se bucură de întreaga considerație a urbei. Îl vedeam rar, pentru că era ocupat. De altfel era și un om foarte liniștit. Pleca de acasă devreme, întotdeauna corect îmbrăcat, venea târziu, așa că doar la sfârșit de săptămână și uneori în după amiezile lungi de vara îl puteam vedea îngrijind micuța grădină de flori de lângă casă.

Abia târziu, după ce am crescut și a trebuit să scot un act de la primărie, am constatat că omul nostru era un funcționar mărunt. Doar conștiinciozitatea îl menținuse pe post, pentru că aproape întreg personalului primăriei fusese înlocuit de către noul regim instalat imediat după război.

Mă gândesc că astăzi nu mai există asemenea funcționari. Se știe de ce.

Fenomenul nu este singular și nu este numai românesc.

Se întâmplă în toată lumea, în mod sigur în Europa. Sătui de minciuni, oamenii nu mai cred în autoritatea statului. Apar sentimente de revoltă, de apărare sau de izolare, potrivit firii fiecăruia, în orice caz nu de participare. Fiecare încearcă să-și 144

evidențieze personalitatea și să-și pună interesele personale înaintea celor colective, chiar dacă societatea va avea de suferit.

Da, viața societății-stat este pe cale de dispariție.

Scuzați nevolnicia Obișnuim să ne justificăm nevolnicia prin poziția geografică, vicisitudinile istoriei și altele asemenea, adevărate sau mai puțin adevărate. O primă observație este acea că orice națiune, dacă a avansat vreodată în disputa cu celelalte, a făcuto pentru că a avut voința și inteligența necesare în momente cheie.

Vorbind despre „culturile mici”, Cioran, în Schimbarea la față a României, se întreba retoric: „De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decât germanii, am trebuit să ne așteptăm soarta o mie de ani? Situația geografică defavorabilă, neprielnicia condițiilor, năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare.” Avea dreptate!

Îmi vin în minte unele exemple contrare argumentației noastre obișnuite. Aproape sistematic, când este vorba despre istoria antică, se explică nașterea unei civilizații prin condiții geografice favorabile, cum ar fi situarea la confluența unor civilizații diferite, ceea ce a permis sintetizarea unei noi civilizații, superioară celorlalte. Este, spre exemplu, cazul Greciei antice.

Ceea ce noi invocăm a fi un dezavantaj, iată că, a fost pentru greci un avantaj bine fructificat. Se poate detalia. Dintr-o bătălie pierdută, cum a fost cea de la Termopile, s-a născut o conștiința 145

națională asociată cu dobândirea încrederii în forțele proprii, astfel că, la următoarea bătălie au obținut victoria. Iar atunci când inamicul tradițional, Imperiul Persan, s-a aflat într-un moment de slăbiciune, au știut ce să facă. Alexandru cel Mare nu a fost un strateg chiar atât de grozav pe cât l-au făcut istoricii de mai târziu. El n-a făcut decât să profite de starea precară a Imperiului și de moartea lui Darius al III-lea. Ceea ce a triumfat cu adevărat a fost cultura greacă în perioada imediat următoare.

Această cultură, însă, a trebuit mai întâi să existe pentru ca să se poată răspândi. Și tocmai această cultură noi o explicăm ca fiind un rezultat al sintezei făcută de greci, datorită vecinătății cu imperii mai puternice, cu alte culturi, ca cea egipteană, persană și chiar extrem orientală.

Ce facem noi între culturi și imperii vecine? Pendulăm!

Este firesc să procedăm. Nefiresc este că, la trecerea prin punctul zero nu lăsăm nimic. De ce pendulăm? Din motive de adaptare, dar și pentru că – atât ca indivizi cât și ca națiune – dorim să progresăm și atunci de orientăm către ceea ce ni se pare în acel moment a fi o ținta către care ar fi avantajos să ne îndreptăm.

Cum însă configurația politica se schimbă, și țintele noastre sa schimbă, și de aici, iată, pendularea. Problema noastră este – cum spuneam – că nu agonisim mai nimic în ceea ce ar putea fi un progres pentru noi înșine.

Nu am pretenția să-i imităm pe greci, pentru că, în mod evident, nu suntem în stare. Am putea totuși să încercăm să-i ne comportăm măcar la nivelul propriilor noștri strămoși. În secolul 19, când Imperiul Otoman pierdea din putere, oameni precum Kogălniceanu & co. au știut ce să facă și au construit o Românie 146

europeană. Acum, când avem din nou condiții favorabile, . . . mai bine mă opresc.

Cooperare Constat de multe ori că unii oameni se unesc pentru un obiectiv comun, în timp ce alții nu, și încerc să identific condițiile, cauzele, argumentele și motivațiile ce-i determină să se comporte astfel. Ce-i drept, cele mai frecvente asocieri sunt între răufăcătorii de tot felul – de la borfașii mărunți și până la politicieni – dar nu ei mă preocupă acum, ci aceia care sunt animați de intenții benefice. Aceștia, nu numai că sunt cu mult mai puțini, dar, dacă analizăm acțiunile lor, constatăm că, adesea, în spate se află interese suficient de meschine și rămânem cu gustul amar că faptele bune ne animă în dezarmant de puține cazuri, ceea ce nu este decât un motiv în plus să ne ocupăm de ele.

Există câteva situații clasice. Spre exemplu, în mediul rural, mai ales în trecut, rudele și prietenii cooperau pentru construcția unei case. Acolo funcționa tradiția. Exista deci o tradiție bună. Astăzi, exemple de acest gen sunt tot mai greu de găsit și mă întreb de ce. Se strică tradiția? Este normal ca unele obiceiuri vechi să dispară, făcând astfel loc altora noi. Doar că cele noi constatăm că sunt mai puțin bune decât cele vechi. Și astăzi oamenii de la țară, chiar veniți la oraș, se ajută între ei mai mult decât o fac orășenii nativi. Este un efect al civilizației faptul că acum oamenii sunt mai puțin cooperanți, că se înstrăinează unii de ceilalți? Se pare că da. În urmă cu câțiva 147

ani, turist fiind prin SUA, mă bătea gândul să cumpăr o mașină veche (la banii mei nu putea fi vorba de una nouă). Am fost temperat cu argumentul că, dacă rămân în pană pe autostradă, nimeni nu va opri să mă ajute. Cel mult va da un telefon la Poliția Rutieră sau direct la un atelier de reparații gata să-mi ia banii pe care nu-i aveam. Sunt de asemenea clasice scenele cu oameni căzuți pe trotuar pe care trecătorii îi ocolesc fără să se intereseze de soarta lor. Se întâmplă în orașele mari; mai puțin în cele mici și aproape niciodată la țară.

Acum, dacă tot am stabilit că interesul justifică cvasitotalitatea acțiunilor noastre comune, înseamnă că de el trebuie să ne ocupăm, oricât de lipsit de etică ar părea. Și totuși, încă nu mi-am explicat de ce – fie și în mod interesat – unii oameni se unesc iar alții nu. Am constatat doar că oamenii sunt cu atât mai cooperanți cu cât spațiul în care trăiesc este mai puțin evoluat.

Este cumva bunătatea distribuită în mod diferit? Atunci când rudele și prietenii participă la construcția unei case, o fac pentru că au fost și ei ajutați cândva sau se așteaptă să fie ajutați atunci când vor avea nevoie. Este vorba deci tot despre un interes. În lupta pentru existență în condiții mai mult sau mai puțin primitive sau împotriva stihiilor naturii, oamenii erau obligați să se unească. Necesitatea acestei colaborări este încă prezentă, dar din ce în ce mai slabă. De ce? Pentru că majoritatea problemelor ce-i determinau la colaborare s-au instituționalizat.

De cei cu probleme de sănătate, fie și căzuți pe trotuar, se ocupă Salvarea. S-au înmulțit, în schimb infractorii, motiv pentru care este periculos să oprești mașina în câmp; nu se știe dacă nu

148

cumva este o capcană! Instituțiile însă aparțin statului, iar de stat se ocupă politicienii. Aceștia sunt preocupați de interesele lor. Și de interesele noastre cine are grijă? Întrebare retorică!

Evident că nimeni. Ne putem realiza dezideratele numai în măsura în care le regăsim în organismele statului, în care fiecare dintre noi este o mică rotiță ce trebuie să se învârtă conform cerințelor angrenajului din care face parte.

Cristian Teodorescu, Medgidia - orașul de apoi Cred că autorul nu este conștient de valoarea cărții sale.

Pe coperta a treia, el scrie: „De dragul fiecărei povești în parte, care poate fi citită separat de celelalte, m-am gândit să scriu acest – totuși – roman, transformând obișnuitele capitole în povestiri de sine stătătoare. Așa că puteți să-l citiți de oriunde.” Autorul a mai scris

povestiri, este deci familiarizat cu domeniul, și doar intuiește că, puse cap la cap, acestea ar putea forma un roman. Ceea ce nu știe este faptul că a reușit unul dintre cele mai bune romane românești. Evident, despre români, fiindcă un scriitor autentic nici nu ar putea să scrie decât despre ceea ce știe și a simțit pe pielea lui.

Da, cartea lui Cristian Teodorescu nu este doar o suită de povestiri, decât în aparență; ea este cu mult mai mult de-atât.

Iată că – dacă nu avem scriitori capabili să producă în mod conștient literatură adevărată - ea apare spontan, prin talentul unora hărăziți cu așa ceva. Se dovedește încă odată că talentul nu se învață; el există sau nu. De asemenea, este falsă ideea 149

fabricilor de literatură - ca și a celor de artă – și a înregimentării scriitorilor și artiștilor în organizații oficiale, ce pot fi controlate de către stat. De sorginte comunistă, ea a fost necesară pentru propaganda politica, idee ce – din păcate – mai zace încă în unele capete.

Alegerea unui orășel mai mult decât modest – Medgidia – nu-i scade cu nimic valoarea. Dimpotrivă, translatarea acțiunii într-un oraș mai mare ar fi sugerat diverse personalități, generând astfel opinii parazite, dat fiind simpatiile și antipatiile particulare ale cititorilor. În orașele mai mari și mai ales în București, românii nu sunt cu nimic diferiți de ceilalți, doar ceva mai ridicoli în aroganța lor și cu mult mai tupeiști. De fapt, marea lor majoritate au origine modestă și faptul că se străduiesc s-o ascundă nu-i onorează câtuși de puțin. Nu este cazul lui Cristian Teodorescu. El este chiar prea modest, textul citat fiind o dovadă. Nu-i vine nici lui să creadă că a realizat o frescă, pe cât de savuroasă, pe atât de profundă a României anilor ’40 ai secolului trecut. Eroii cărții sunt adevărate simboluri ale românilor de atunci.

Greșește, de aceea, atunci când afirmă că povestirile pot fi citite în mod aleatoriu. Confirmă astfel opinia mea că încă nu realizează valoarea de ansamblu a cărții pe care a scris-o. Ea este un roman și citirea în ordine cronologică este obligatorie. Aș sugera chiar o a doua ediție, în care micile erori de frazare să fie corectate, iar ultimul capitol, o sinteză a întregului subiect, să fie înlocuit cu un epilog.

150

O expoziție originală: Dan-Ștefan Minea Nu știu cum ar fi arătat într-o sală mare, dar dimensiunile reduse ale Galeriei „Europe” din Brașov accentuează efectul produs de cei trei pereți tapetați cu mini-tablouri de 25x25 centimetri. (Al patrulea este inutilizabil, fiind fațada către stradă, din sticlă.) Doar câteva dintre tablouri sunt cvasi-figurative, în general cu subiecte vegetale; cele mai multe sunt abstracte.

Toate sunt viu colorate, astfel că ansamblul este un mozaic ce înveselește privirea. Așezarea lor fiind întâmplătoare, orice încercare de a afla o semnificație a ansamblului este abandonată aprioric. Inedită este și ideea amplasării pe pardoseală a unei oglinzi, înconjurată de un panou asemănător cu cel de pe simeze, și din mijlocul căreia se înalță un turn, compus la rândul lui tot din mini-tablouri de aceleași gen. Dacă privim către vârful turnului, sentimentul este înălțător. În jos, în schimb, oglinda dă o adâncime aproape amețitoare, creând astfel un sentiment de teamă. Efectul este surprinzător. Întreaga expoziție mi-a amintit de primul meu contact cu imaginea reală a ceea ce poate fi numit „spectacolul Las Vegas”.

Influențat de ceea ce citisem și văzusem prin diverse publicații, credeam că reclamele luminoase mă vor impresiona negativ prin stridența lor. Când am ajuns acolo, era trecut bine de miezul nopții. După o călătorie lungă cu autobuzul, eram extrem de obosit și ațipisem. Când am deschis ochii, în locul unor reclame luminoase țipătoare, așa cum mi le imaginam eu, am văzut un 151

peisaj calm, armonios colorat, plăcut privirii, chiar odihnitor. Era Strada Fremont, coloana vertebrală a Orașului vechi, simbolul Las Vegas-ului. Ansamblul mulțimii reclamelor luminoase, deși țipătoare, înghesuite unele lângă altele, era altceva decât oricare dintre ele. Jocul întâmplării a creat ceva mai frumos decât kitschurile orașului modern de pe „Strip”, Las Vegasul modern.. Luate separat, erau doar reclame. Toate împreună însă formau un peisaj, aidoma celor create de natură.

Expoziția lui Dan-Ștefan Minea este tot un ansamblu.

Interesant este că explozia de culoare impresionează chiar mai puternic, deși vopseaua doar reflectă lumina, în timp ce tuburile fluorescente ale reclamelor o emit.

La vernisaj a vorbit comentatorul de artă Radu George Serafim, cunoscut românilor din provincie prin intermediul emisiunii sale TV. Prezența sa a fost onorantă atât pentru pictor, cât și pentru Brașov. Nu am reținut nici o idee notabilă; doar câteva inadvertențe, datorate utilizării nepotrivite a unor temeni din domenii ce-i sunt în mod evident necunoscute, dar în care sa aventurat, cu speranța că micile sale incursiuni vor face spectacolul mai savant. Chiar dacă unii dintre cei mai puțin avizați s-au lăsat înșelați, încercarea nu a fost inspirată, deoarece speech-ul a fost în cel mai fericit caz plictisitor. Dar, cum acest stil a devenit o obișnuință a vernisajelor din zilele noastre, apreciem că vernisajul a fost unul reușit.

Expoziția ca atare merită toată atenția, măcar prin ineditul ei.

152

Stoicism Filosofia stoicilor n-a apărut din senin. Grecia se prăbușea. Nu știm cum a fost sufletul grecului în trecut, pentru că nu avem scrieri din acele timpuri. Ceea ce știm și putem interpreta sunt informații din antichitatea târzie, când influențele orientale sunt vizibile, iar ideea Veșnicei Reîntoarceri devine o constantă a filosofiei eline. Mai târziu însă, își face loc o idee contrară pesimismului oriental: trăiește clipa (carpe diem!)

Contrar ascezei orientale, în speranța scurtării ciclului reîncarnărilor și a revenirii mai rapide în sânul naturii-mama, și chiar a scepticismului de mai târziu al stoicilor, europeanul preferă să se bucure de prezent, din moment ce nimic nou nu se poate întâmpla în natură. Chiar și zeii sunt priviți ca histrioni, pentru care oamenii sunt jucării, pe care – uneori- le înalță doar pentru ca să le coboare mai dramatic. Putem trage de aici concluzia că sufletul grecului era și a rămas optimist, din moment ce a găsit această soluție în situația în care părea că totul este pierdut.

Grecia s-a dezvoltat spiritual atât timp cât traiul lor a fost modest. Odată cu Alexandru cel Mare, gustul pentru fast și plăceri – împrumutat din orient - goana după pradă și averi a generalilor ce l-au urmat, au degradat spiritul.

Perioada elenistică a însemnat răspândirea culturii grecești, dar - în același timp - a însemnat amurgul civilizației grecești. Scepticii au reprezentat cântecul de lebădă. Epicur și alte câteva spirite înalte s-au retras din viața politică activă și au emis o filosofie individualistă. „Atenienii, atâta vreme mândri de 153

libertatea lor, au ajuns la limitele cele mai de jos ale înjosirii lor, zeificând, încă de viu, pe Demetrios Poliorcetul și închinând temple curtezanelor sale. Aceasta a fost vremea nefericită în care câteva spirite nobile s-au retras, dezgustate, în secretul studiilor lor, sustrăgându-se cu dispreț unei lumi condamnate fără scăpare.”

(Adriano Tilgher, Viața și nemurirea în viziunea greacă, pg. 60) Căutare fericirii individuale într-o societate ostilă a fost ținta studiilor lor, iar abstinența fost soluția. Cucerirea romană era de așteptat. Nu mai avea cine să apere Atena. Cele câteva monumente ridicate de Hadrian sunt meritorii pentru Roma și împăratul ei, dar Grecia antică și filosofia ei deveniseră deja istorie.

Estetică Mă gândeam dacă nu cumva omenirea a abandonat obiectivul general al lumi vii: perpetuarea speciei. Criteriile - în aparență estetice – nu mai urmăresc sănătatea fizică; selecția naturală nu mai funcționează.

La o analiză mai atentă însă, constat că, la om, aptitudinile intelectuale contează mai mult decât cele fizice. Este firesc deci ca și criteriile de selecție să difere. Este apreciat nu atletul cu mușchi, ci afaceristul mic, gras și chel. Evident, nu putem pretinde că acestea ar fi caracteristici estetice.

Rezultă că estetica nu mai este un criteriu de selecție.

Femeile se îmbracă după gustul lor și nu al bărbaților. Sunt preocupate de modă, pe care o discută cu ardoare între ele iar rezultatul nu este de natură să-i atragă pe bărbați. Ba, uneori, parcă dimpotrivă, fac totul pentru ca să-i respingă. Spre 154

exemplu, ideea pantalonilor cu talie joasă, având ca efect segmentarea șoldurilor în două șunci dizgrațioase, nu numai că distruge orice apatit sexual, dar îți dispare și pofta de mâncare.

Teoretic, îmbrăcămintea ar trebui să pună în valoare calitățile purtătoarelor și să le ascundă pe cât posibil defectele.

Pentru unele femei însă, doar moda contează, chiar dacă asupra lor efectul este negativ. Iar moda o stabilesc conclavele de femei, printre care se insinuează câte un homosexual, ridicat la rang de specialist designer, pus parcă să-și bată joc de „sexul frumos”. Și atunci, ce este estetica? Cum evaluăm frumosul? Spre deosebire de vechii greci, pentru care idealul era în stabilitate, omul modern este preocupat de mișcare. Pentru grec, perfecțiunea se afla în natura imuabilă, în timp ce pentru omul modern, perfecțiunea este un ideal către care tinde și speră să-l atingă în viitor. În prezent, ceea ce contează este mișcarea, devenirea.

De aceea, noul atrage, chiar dacă nu este mai frumos, adică opusul aspirației grecului, care avea ca obiectiv realizarea aceluiași lucru, dar mai frumos decât îl făcuse în trecut.

Pentru noi, o specie derivă din altă specie, superiorul din inferior. Pentru grecii din antichitate, o specie rămâne stabilă; nu exista evoluționism. Doar natura este perfectă; indivizii sunt imperfecți. Pentru omul modern contează mișcarea. Muzica este, de aceea, arta care îl caracterizează. Pentru antici, mișcarea nu adaugă nimic. Statuia nudă reprezintă perfecțiunea, iar sculptura este arta supremă. Mișcarea era la elini perturbare, alterare. Poate asta explică tradiționalismul lor. Ei caută perfecțiunea în stagnare. Noi avem simțul istoriei, al devenirii, 155

motiv pentru care mișcarea este indispensabilă. Pentru noi, ființa trece dintr-o stare în alta, tinzând către perfecțiune. Pentru elini, nu există decât trecerea dintr-o formă în altă formă, ființa rămânând aceeași.

Nu cred că femeile din antichitate erau mai frumoase decât cele de azi, ceea ce susține aserțiunea conform căreia grecii, odată cu armonia, au inventat frumosul.

Efectele democrației O piramidă răsturnată, sprijinită pe vârf și cu baza în sus - așa cum proiectează comuniștii societatea ideală - nu poate sta în această poziție. Conducerea de către cei mulți a celor puțini este nu numai o u-topie, ci o u-sofie, sau mai pe românește o tâmpenie absolută, o dovadă că acel loc (topos) nu există, dar și proba lipsei totale de înțelepciune (sofia).

Cu toate criticile mele la adresa grecilor de azi, trebuie să recunosc că unii artiștii contemporani au intuiție. Statuia pe care o privesc acum în fotografia ce am făcut-o azi dimineață nu numai că nu este frumoasă, dar este reprezentativă pentru evoluția artei moderne, mai ales că este amplasată la intrarea în cartierul Plaka, pe o linie imaginară pornind de la Templul lui Zeus și trecând prin Poarta lui Hadrian. Putem fi siguri că edilii Atenei nu au avut în vedere acest efect, dar așa a ieșit. De fapt, nu cunosc nici intenția sculptorului, pe care doar îl suspectez ca având asemenea idei. Lucrarea lui este urâtă, dar tocmai urâțenia ei mi-a indus aceste gânduri. De la preocuparea pentru 156

frumos a anticilor la mizeriile de azi, iată drumul parcurs de artă și nu numai.

Vorbeam însă despre societatea ideală și nu putem neglija faptul că democrația este un cuvânt grecesc. Pare paradoxal faptul că poporul cu atât de multe realizări uimitoare a făcut și greșeli pe aceeași măsură. O primă explicație primim dacă avem în vedere timpul. Ceea ce noi numim civilizația greacă s-a întins pe câteva mii de ani, în care a cunoscut atât gloria, cât și declinul. Dacă avem în vedere schimbările politice, demografice, culturale, invazii, cuceriri și cotropiri și toate cele ce s-au întâmplat într-o perioadă atât de lungă, poate că ar trebui să vorbim despre teritoriu și nu despre popor. Iată un singur exemplu: Templul lui Zeus, cel mai reprezentativ monument ale Atenei după Acropole. Legenda spune că aici ar fi existat un altar făcut de însuși Deucalion, după Potop, un fel de Noe al mitologiei; dar asta este legendă. Fapt este că cel ce a început construcția a fost fiul lui Pisistratos, în anul 515 î.Ch., după modelul celor din Asia Mică. A urmat perioada democrației și lucrările au sistat, fiindcă grecii nu voiau să-și consume energia pentru așa ceva. În 174 î.Ch., regele Siriei, Antioh IV Epifanul, a continuat lucrările cu un arhitect roman, dar după moartea regelui lucrările s-au oprit din nou. Abia în anul 124 d.Ch., deci trei secole mai târziu, împăratul roman Hadrian a reluat construcția și a inaugurat-o în 131, deci peste șase secole de la începere. După inaugurare, a început degradarea. Ce este grecesc aici? Doar Zeus! Un nume. Dar ce reprezintă el? O religie? Nu, Mitologia este cu mult mai mult decât o doctrină religioasă. Ea este literatură, iar Zeus un simbol.

157

Nu cred că putem vorbi despre o civilizație grecească în adevăratul sens al cuvântului, dar sigur a existat o cultură antică elină, care a dăinuit milenii, chiar dacă treceau sute de ani fără a fi luată în seamă.

Speculez prea mult? Poate că unghiul din care am fotografiat statuia nu este edificator, deși este o statuie și nu un basorelief, și încă una amplasată în intersecția unor străzi, deci ar trebui să ofere o imagine acceptabilă din orice unghi. Nu vreau să fiu acuzat de speculații gratuite pe seama unei vederi parțiale, așa că am fotografiat obiectul (mi-e greu să-l numesc statuie) din mai multe unghiuri. Arată la fel de urât.

De la Pascal la ... Pascal Dintre gânditorii moderni, Blaise Pascal - dacă pot să-l mai numesc modern, după ce am schimbat chiar și mileniul - este revendicat de toată lumea, indiferent dacă cei care-l evocă sunt adepți ai unor curente religioase sau, dimpotrivă, ai unora atee.

Explicația vine din faptul că, după o viață de succes ca fizician și matematician, adică de om al științelor exacte, a renunțat la toate acestea și s-a înrolat într-o mănăstire, punându-și inteligența în slujba bisericii. De aici, teologii au tras concluzia că și-ar fi schimbat concepția, evident în bine, pentru că „l-a văzut pe Dumnezeu”. Ateii, în schimb, explică schimbarea printr-o slăbire a puterii lui de judecată.

A ajuns astfel asemenea anticilor pe care îi evocăm cu toții fără să le fi citit operele, interpretând însă cum ne convine 158

unele citate scoase din context. Iar dacă am citit vreodată ceva din opera lor, ar fi naiv să credem că am înțeles nuanțele subtile ale gândirii lor după câteva mii de ani, în condițiile în care cuvintele oricărei limbi își pot schimba înțelesul în decursul unui singur secol. Citeam zilele trecute pe o placă din incinta bisericii Sfântul Nicolae din Brașov o precizare testamentară făcută la 1882 de către arhimandritul Isaia Persiceanu către ,,scăpătații” săi. Termenul avea sensul simplu de urmași. Astăzi, însă, după doar o sută și ceva de ani, el poate căpăta cu totul alte sensuri.

Asta ca să nu mai vorbim despre cuvinte actuale, dar care au nuanțe, sau chiar sensuri diferite în zone diferite. Îmi amintesc că, în urmă cu ceva ani, i-am transmis toată simpatia mea unei prietene din Australia cu ocazia căsătoriei ei, fără să știu pe vremea aceea că, în limba engleză, cuvântul „simpatie” se potrivește mai bine unor condoleanțe.

Dar, să revenim la Pascal. Adevărul este că nu a existat nici o schimbare a concepției lui. Mai întâi, pentru că el a fost educat într-un spirit profund religios și a rămas credincios toată viața sa. El nu s-a „stricat la cap”, cum le place materialiștilor să afirme, și nici n-a avut o minte slabă în tinerețe, dar s-a deșteptat brusc mai târziu, așa cum le-ar place preoților să creadă.

Realizările lui științifice dovedesc un intelect superior oricărui teolog cunoscut de la Hristos încoace, iar savanți credincioși au existat întotdeauna și în toate religiile. Pe scurt, Pascal n-a fost niciodată străin de religie. N-a fost nici o convertire, ci doar o schimbare a „jobului”, bazată pe aprecierea că, laolaltă cu janseniștii de la Port-Royal-des-Champs, putea fi mai eficient, cel puțin în privința comunicării cu lumea. Nu trebuie să uităm 159

declarația sa: ,,Am petrecut multe zile studiind științele abstracte, dar numărul prea mic de oameni cu care pot comunica în domeniul științific m-a dezgustat”. Dorința lui era deci una de comunicare.

Ideea că un om al științelor exacte este în mod necesar un ateu este total eronată. Ea a fost avansată de preoții incapabili să înțeleagă sensul profund al propriei lor doctrine religioase, dar erau îndârjiți să-și apere puterea politică dobândită și avantajele materiale. Un om de știință poate fi la fel de credincios ca oricare altul. Cazul lui Newton este binecunoscut. Îndrăznesc chiar să spun că fiecare om este credincios în felul său, fiecare are Dumnezeul său, așa cum îl vede el, conform filosofiei sale personale. Chiar și cei ce cred că sunt atei au un Dumnezeu al lor, de care poate că nu sunt conștienți. De aceea, alinierea la un Dumnezeu standard, conceput de o instituție mai mult sau mai puțin autorizată, este o dovadă de ignoranță. În cazul lui Pascal au contribuit doi factori. Mai întâi, a fost dorința de comunicare. În lumea mică a oamenilor de știință – cu atât mai mică cu cât urci mai sus, și cu atât mai concurențială –, comunicarea este tot mai precară. Cu Descartes, cu care era contemporan, nu s-a întâlnit niciodată iar relațiile lor nu au fost deloc cordiale. Dezbaterile pe teme religioase, în schimb, interesează un cerc mult mai mare de persoane. Și aici intervine al doilea factor. Pascal a fost solicitat să contribuie prin talentul său la disputa în care teologii de la mânăstirea Port-Royal-desChamps erau implicați, continuând, de fapt, un diferend mai vechi dintre Sfântul Augustin și Pelagius, în încercarea lor de a reconcilia între credință și rațiune. El nu a plecat la mănăstire 160

pentru ca să facă mai multe mătănii, ci pentru ca să-și continue preocupările filosofice, de data aceasta pe teme religioase.

Solicitat însă să combată Raționalismul (inamicul de atunci al teologilor) cu argumente raționale (pentru că aceasta ia fost sarcina), el și-a dat seama că se află într-o situație paradoxală. „Apologia Creștinismului”, cartea pe care trebuia so scrie, n-a scris-o niciodată. Din ceea ce ar fi trebuit să fie o lucrare monumentală, perfect închegată, noi avem doar „Cugetări”, și acestea apărute postum și periate de cei de la Port Royal.

Până la urmă, pe plan filosofic, Pascal nu ne-a lăsat o operă cu idei precise, o doctrină, un sistem, așa cum au vrut să facă unii filosofi de mai târziu, mai ales Kant. Dar poate că tocmai datorită ambiguităților sale, Pascal rămâne și astăzi unul dintre cei mai incitanți filosofi, motiv pentru care gânditorii contemporani încă îi mai analizează opera. Este opera cuiva care gândește și nu a unuia care are idei ferme și se îndârjește să și le susțină. Este opera unui filosof, adică a unuia care caută adevărata înțelepciune. Mă gândesc prin contrast la Marx, care, încă înainte de a fi împlinit 20 de ani, a avut deja fixate principalele idei ce au stat la baza doctrinei sale, doctrină ce și-a propovăduit-o apoi toată viața, ba și-a găsit chiar și urmași, nu doar scăpătați, cum le-ar fi spus Persiceanu, ci cu adevărat sărăciți intelectual, cum le-am spune noi.

Articol publicat în revista de literatură Dealul Melcilor nr. 1(3) martie 2005

161

Recenzia unei cărți nescrise De ce nescrisă? Și, dacă nu e scrisă, de ce să aibă o recenzie? La prima întrebare e relativ ușor de răspuns: cartea există în intenția autorului. A doua întrebare nu are răspuns și tocmai asta este problema mea. Cheia se află tot la prima întrebare, care revine deci întărită. Are răspuns, dar nu are cheie.

Sau are cheie, dar n-o găsesc eu. (Tocmai am creat un soi de sofism! Ar fi fost păcat să ratez ocazia acum, când acest stil a devenit politică de stat. Să revenim însă la oile noastre pe care nu le avem!)

Așadar, cum este cartea ce ar fi trebuit scrisă și de ce nu s-a scris ea până acum? Ce tratează și în ce mod? Ar trebui să se refere la ceva de maxim interes, din moment ce mi se cere în mod anticipat o recenzie, bazându-mă doar pe prestigiul autorului. În zilele noastre, subiectul la modă este analiza modului în care România a evoluat în ultimele decenii și, ca o consecință, încercarea de a decela unele soluții de redresare. Sau scris însă deja prea mult pe această temă. Da, dar nu așa cum, probabil, o va face autorul. În varianta optimistă, aș putea presupune că va fi așa cum aș vrea eu, cum aș gândi eu. Rezultă că ar trebui ca eu să scriu această carte. Mă tentează, dar mi-e lene, mai ales că marea majoritate a românilor, nu numai că nu sunt interesați să afle, dar mulți nici nu vor să se știe cum s-a ajuns în situația actuală. Cât despre soluții de viitor, nici nu vor să audă pentru că toată lumea știe perfect ce are de făcut, doar că nu reușește. În consecință, cartea ar avea un număr prea mic de cititori, pentru ca publicarea ei să fie rentabilă.

162

Atunci, cum să scriu recenzia propriei mele cărți, fie ea și nescrisă? Mă văd în situația unui cățel, sau a unei pisici, care se joacă cu propria-i coadă. O recenzie reflectă un punct de vedere exterior. Altfel nu mai este recenzie, ci laudă de sine. În consecință, nici această recenzie nu poate fi scrisă. Probabil că un titlu mai corect ar fi fost „Recenzia nescrisă a unei cărți imaginare”. „Ne-recenzia” ar fi un alt titlu posibil, care mă duce cu gândul la Nichita Stănescu, ceea ce înseamnă că am luat-o cu totul razna. Cred că va trebui să scriu până la urmă cartea.

Care carte? Una simplă, în care să relatez cum am văzut eu lumea. De ce eu? Au mai făcut-o atâția alții!

La o statistică sumară, constatăm că, la noi, majoritatea autorilor provin doar din câteva categorii sociale, în nici un caz din toate, dominantă fiind originea lor rurală. Ca o consecință, subiectele lor tratează fie viața satului – și aceasta de pe poziții sentimentale, idilice și mai ales nostalgice – fie subiecte din domenii ce li s-a părut lor a fi mai spectaculoase, ca cele colectate din lumea artiștilor, a medicilor, sau mai nou a politicienilor, dar din care ei doar au aflat câte ceva, fără să fi trăit vreodată cu adevărat în interiorul acelor domenii, spre deosebire de Sadoveanu, care chiar fusese în locurile pe care lea descris atât de frumos. Sunt asemenea celor care scriu despre cadânele sultanilor, fără să le fi văzut vreodată.

O țară însă, nu este caracterizată prin cei câțiva reprezentanți de frunte, și nici prin păturile ei cele mai nevoiașe și, în general, inculte. Ceea ce o caracterizează este zona ei de mijloc, majoritar urbană. Evoluția sau involuția acestei categorii sociale dictează progresul sau regresul țării. Or, cărți despre 163

transformarea orașelor României sunt cvasi-inexistente. Era firesc să se întâmple așa după ce intelectualitatea a fost exterminată în primii ani de după cel de al doilea război mondial, iar puținilor rămași, ca și urmașilor lor, li s-a pus pumnul în gură.

Ei nu au apucat să-și spună punctul de vedere. Cărțile lor nu au putut să apară. Iată de ce ar trebui scrise acum, cât amintirea acelor timpuri încă mai există în mintea câtorva. Altfel, generațiile următoare, ca de altfel și cea de azi, vor trage concluzii eronate despre propriul lor trecut, ca să nu mai vorbim că nu vor ști cum să-și construiască viitorul. Dovada este că, după atâția ani de la înlăturarea teoretică a comunismului, România nu și-a găsit încă drumul, iar tânăra generație este mai dezorientată ca oricând.

Aseară, la un post central de televiziune, trei tineri (mai pot numiți tineri dacă au între 30 și 35 de ani?) discutau despre un septuagenar, pe care se oțărau să-l pună la index. Nu-l cunosc pe inculpat, așa că nu știu dacă era sau nu condamnabil cu adevărat, dar nici acuzatorii nu prea îl cunoșteau. Doar unul dintre ei părea să aibă ceva mai multe informații, un altul era destul de ezitant, iar al treilea, de fapt o domnișoară, afirmase deschis că nu știe nimic despre cel în cauză, dar că toți cei de vârsta lui „sub o formă sau alta, au susținut regimul comunist, deci sunt culpabili”. (Sfântă ignoranță!) Am citat din memorie, dar sper că am făcut-o destul de fidel; doar cuvântul „culpabili” cred că nu i-a aparținut ei, pentru că nu i se potrivește, dar aceasta era ideea. Idee pe care ceilalți o îmbrățișaseră imediat, pentru că, de fapt, asta urmăreau, cazul discutat fiind doar un pretext. La asemenea acuzații în bloc, am câteva observații.

164

Comunismul a fost introdus în România cu sprijinul armatei sovietice. Desigur, au existat jigodii care s-au grăbit să-l servească. Au existat însă și oameni cu spirit patriotic și/sau cu o înaltă moralitate și care au încercat să facă ceea ce se putea face spre binele țării, în condițiile date. Cei mai mulți dintre ei au plătit cu viața. Majoritatea oamenilor însă, au încercat să trăiască cumva, unii scrâșnind din dinți, pentru că oricum nu aveau de ales. „Modus vivendi” este o sintagmă cunoscută încă din antichitate fără a fi condamnată. De opus nu se putea opune nimeni; ar fi fost sinucidere curată. Nu știu din ce categorie făceau parte părinții celor trei tineri acuzatori despre care am vorbit la început, dar de regulă țipă cel mai tare tocmai cei care au ceva de ascuns. În mod sigur nu aparțin celor uciși de comuniști și nici celor ce s-au sinucis pentru că au refuzat să trăiască în condițiile impuse. Îmi pot imagina însă ce educație au primit. Într-o oarecare măsură, ei sunt de înțeles. Orice adolescent consideră că generația lui este superioară generațiilor anterioare, pentru că societatea evoluează, iar ei, nu-i așa, aparțin noului. Astăzi însă, noi știm că anii comunismului au însemnat în primul rând o deteriorare a valorilor morale. Ceea ce pentru unii părea a fi o evoluție, a fost de fapt o involuție. În lipsa unei educații deosebite, pe care ar fi putut-o primi în particular, tinerilor obișnuiți, formați în sistemul educațional oficial, și ajunși astăzi la maturitate, le este foarte greu, dacă nu imposibil, să schimbe sensul valorilor cu care s-au deprins. Ceea ce este mai greu de înțeles este faptul că cei trei

165

eroi ai noștri nu mai erau adolescenți și, în plus, aveau pretenții de persoane educate. În ceea ce mă privește, în tinerețe, eram acuzat că educația mea avea reminiscențe „burghezo-moșierești”, influențată fiind de către părinți, profesori, rude, cunoștințe etc., în general, de către adulții din acei ani, cu toții persoane ce nu prea aveau habar de comunism, acesta fiind ceva cu totul nou pentru ei. În consecință, eu nu puteam fi un comunist perfect.

Situația s-a „remediat” cu timpul. Generațiile următoare au fost purificate treptat, astfel încât putem considera că apogeul a fost atins în 1989. Din punct de vedere doctrinar, omul matur de azi este deci comunistul perfect, fără alte intruziuni. Și pentru că am pomenit de educație, cum se face că în literatura noastră lipsesc tocmai cărțile despre viața profesorilor? Presiunea comunistă i-a marcat printre primii, pentru că propaganda în rândul elevilor – viitorul țării – era printre cele mai importante, iar cei ce o puteau realiza au fost profesorii înșiși. De aceea, tot ei sunt cei care ar fi putut cel mai bine să descrie modul în care comunismul a transformat societatea românească antebelică în ceea ce a ajuns ea azi. Cât despre profesorii de literatură română, aceștia nu numai că au simțit pe pielea lor aceste transformări, dar ei sunt și specialiștii în literatură. Și totuși n-au făcut-o! Și dacă ei n-au făcut-o, unde este literatura română autentică, cea despre viața noastră intelectuală adevărata? „E ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune”. Noi avem a spune, dar n-o facem! Ne mirăm însă că ai noștri oameni de cultură din vârful piramidei nu au argumente convingătoare în fața politicienilor și a maneliștilor, că țara 166

merge în derivă etc. etc. Afirmația nu este chiar întâmplătoare.

Chiar zilele trecute, la televizor, trei din cei mai de vază intelectuali cu care ne mândrim, nu au fost în stare să argumenteze convingător de ce rating-ul nu ar trebui să fie singurul criteriu pentru stabilirea programelor posturilor de televiziune. Da, astăzi educația se face prin televiziunile pline de maneliști cu pretenții culturale, sau de către indivizi ca cei trei tineri cu ifose intelectuale.

Toate acestea se știu. Întrebarea mea este cum se face că acum, cetățeanul normal nu se sinucide și continuă să trăiască într-o Românie în care moralitatea este mai precară decât oricând în trecut? Hoția și corupția au devenit endemice. Și nici măcar nu există scuza vreunei armate de ocupație, nici măcar a celei turcești. Se cântă muzică turcească de bună voie, sau chiar românească pe ritmuri turcești. În mod cert, așa nu ajungem unde am vrea, adică în Europa cea civilizată, ci doar în mahalaua ei. Trebuie să știi de unde vii, pentru ca să știi încotro să te îndrepți pentru a ajunge acolo unde dorești. Și dacă știm, ce facem? Uneori am sentimentul că alergăm într-o direcție ce pare corectă, dar ne aflăm pe puntea unui vapor care merge în direcție opusă, nu pentru că și-ar dori cineva așa ceva, ci pur și simplu pentru că nu are cârmaci, sau dacă-l are, acesta nu cunoaște punctele cardinale. Punctele cardinale ale evoluției umanității . . . iată un subiect despre care ar merita să se scrie! Pentru asta însă, autorul ar trebui să fie tare deștept.

Articol publicat în revista de literatură Dealul Melcilor nr. 4(6) decembrie 2005 167

Autobiografie târzie Asemenea mai tuturor oamenilor celebri, după ce m-am născut, am țipat, am mâncat și apoi am făcut pe mine. Mai târziu, drumurile noastre s-au separat într-o oarecare măsură. Unii au studiat filosofia, alții matematica, fizica, unii chiar științele politice. Nu poți ști niciodată ce le trece oamenilor prin minte. Îmi amintesc că am studiat și eu ceva, dar oamenii sunt mai curioși să afle ce nu am studiat. În plus, am încep să uit. Țin minte totuși că, atunci când cineva m-a întrebat ce vreau să mă fac când voi fi mare, am răspuns că mi-ar plăcea să fiu birjar, pentru că îmi plăcuse mirosul hamurilor de la trăsura cu care tocmai ne întorsesem de la piață. Până să-mi realizez însă idealul, s-au răspândit automobilele, așa că, cel puțin pentru început, m-am făcut inginer. Am totuși circumstanțe atenuante: nu prea aveam de ales. În acei ani, orice copil deștept alegea o profesiune bine retribuită. Ceilalți, pe unde puteau, fără a mai vorbi despre cele care erau de-a dreptul imorale. În general, toți copii mici plâng. Eu am râs. Se spune că, ori de câte ori cineva intra în cameră la mine, râdeam și îl arătam cu degetul. Cu cât persoana era mai puțin cunoscută cu atât râdeam mai tare, astfel că începusem să fiu din ce în ce mai puțin vizitat. Se mai spune că aș fi fost un copil drăguț. Nu cred în asemenea opinii. Cele mai gogonate minciuni pe care le-am auzit au fost în legătură cu frumusețea copiilor, sau că ar semăna cu

168

mama, cu bunica, ba poate chiar puțin cu tata. Adevărul este că toți copiii seamănă între ei.

Despre tata se spune că avea o fire veselă. Nu știu de ce a vrut să devină erou. A reușit, dar a greșit locul și momentul. A murit în 1941 pe frontul anti-sovietic. Dosarul meu de cadre ar fi fost oricum unul de „mic burghez", dar așa... ce să mai vorbim!

Mai eroină a fost mama, care a trebuit să se lupte cu mine, fără a mai vorbi de lupta ce a trebuit s-o ducă cu alții pentru mine. Război de uzură...

O fotografie de mai târziu, 4-5 ani, mă arată ca pe un puști aproape drăguț. Ce timpuri... Păcat că frumusețea nu folosește. Lumea nu vrea să accepte că cineva poate avea mai multe calități. Una e deja prea mult. Urmează deci ca, în continuare, să scriu despre defectele mele și despre cum s-au agravat ele în timp, ajungând să cred că ar putea fi demne de semnalat. Asta pentru că nu numai exemplele bune sunt de reținut. Dimpotrivă, cele rele sunt mult mai instructive. Îmi amintesc de bunica mea, o mare admiratoare a morcovilor, recomandându-mi să mănânc mulți morcovi pentru ca să am obrajii roșii. În caz contrar, ar fi urmat să semăn cu X, ceea ce într-adevăr nu era recomandabil. Cu X n-am semănat, dar nici morcovi n-am prea mâncat, pentru că, de mic copil, am evitat extremismele.

Undeva însă, pentru a fi pe deplin sincer, licărește în mine speranța că nu am fost foarte drăguț, poate că n-am fost deloc și, în consecință, aș avea dreptul la unele calități, ce-i drept

169

deocamdată neconfirmate de istorie. Sunt însă optimist: istoriile se rescriu des.

Cum spuneam, m-am făcut inginer. În România însă, cu timpul, clasa inginerilor s-a degradat din ce în ce mai mult, astfel încât m-am trezit filosof printre ingineri, pictor printre filosofi, iar de câtva timp am început să scriu. Asta îmi amintește de o discuție cu un scriitor profesionist bine-cunoscut – prefer să nul denunț – care protesta „cu mânie proletară” împotriva celor ce se apucă de scris după ce ies la pensie, în timp ce el – sărmanul – scrie de la 15 ani. E greu de aflat ce credea el că are de spus lumii la vârsta aceea, pentru că n-a reușit s-o facă nici mai târziu, dar a apărat întotdeauna cu îndârjire de orice intrus tagma scriitorilor, în care funcțiile ce le dobândise îl recomandau ca fiind un personaj importat. Cum însă eram „asupra unui pahar cu vin”, s-a confesat că, în timpul școlii, raporturile lui cu profesorii de alte materii decât limba română - pe care nu reușea niciodată să-i înțeleagă - erau undeva între negociere și cerșetorie. Despre artiști nici nu mai vorbesc. Prea mulți și-au greșit meseria și, cu cât au eșuat mai tare, cu atât au devenit mai răutăcioși. Să fim serioși; pictura lor „neînțeleasă” nu este decât o dovadă de cabotinism și ipocrizie. Poate că unii dintre ei sunt chiar daltoniști (nimeni nu i-a verificat oftalmologic), dar o oarecare abilitate în mânuirea creionului – dobândită eventual pe când au fost bolnavi și obligați să stea în casă – l-a făcut pe profesorul de desen să-i laude, în dauna copiilor sănătoși, care și-au petrecut timpul altfel. Numai așa se explică aglomerația de graficieni printre cei ar trebui să fie cu mult mai mult decât atât.

170

Apropo de vârstă; când eram tânăr, nu mă gândeam că voi picta sau voi scrie cărți. Pe atunci eram preocupat mai mult să aflu, să recepționez, pentru că eram conștient că la vârsta aceea nu aveam ceva important de spus.

Acum mă întreabă unii cum se împacă pictorul, inginerul și scriitorul din mine în aceeași persoană. Păi, în primul rând că nu le fac pe toate deodată, dar în timp ce pictez îmi trec prin cap tot felul de idei și atunci ard de nerăbdare să le aștern pe hârtie; alteori, când fac inginerie, spre exemplu, mi se conturează în minte imagini pe care vreau să le pictez și așa mai departe. În fond, atât pictatul cât și scrisul sunt forme de comunicare. Comunicarea presupune însă doi parteneri: sursa și destinația. Când ne gândim la comunicare avem în vedere în primul rând vorbirea, din studiul căreia putem extrage multe idei folositoare, deși există și riscul unor concluzii greșite sau exagerări. Romanticii, spre exemplu, vor spune că vorbirea s-a născut din „poezia originară” a omenirii, în timp ce analiștii cred că gramatica este primordială, ca și cum întâi s-ar fi născut rațiunea și apoi omul rațional. Adevărul este că vorbirea, cel puțin în accepțiunea lui Spengler, s-a dezvoltat în procesul comunicării. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că în comunicare nu avem de-a face cu un discurs, cu un monolog, ci cu un dialog, ceea ce presupune nu numai o sursă și o destinație, ci și un răspuns la mesaj, cu alte cuvinte, o relație bilaterală.

Vorbirea nu s-a născut din monolog, ci din dialog, din necesitatea coordonării acțiunilor grupului primitiv, omul fiind un animal social. Neglijarea acestui aspect conduce la una dintre greșelile cele mai frecvente ale scriitorilor și mai ales ale artiștilor plastici: 171

gândind singuri, lucrând singuri, ei cred că opera lor e musai să fie recepționată ca atare de către tot mapamondul. Și să-i ferească Dumnezeu pe cei ce nu le înțeleg opera! În realitate, vorbitul în pustiu, ca și pictatul fără sens pot fi dovezi ale unei sănătăți mintale mai șubrede. Seamănă cu tactica jucătorului de șah începător care se gândește numai la schema lui de joc fără se ia în considerație mișcările posibile ale adversarului.

Asemenea „artiști neînțeleși” sunt însă mai curând recrutați dintre ignoranți deveniți înfumurați după ce au scăpat de „furcile caudine” ale profesorilor de la școală pe care numai ei știu cum au absolvit-o, dacă au absolvit-o, și declară (fără să-și dea seama că se auto-insultă) că ei sunt „oameni de cultură”, ca și cum condiția necesară a omului de cultură ar fi prostia. Asemenea atitudini se reflectă într-o sumedenie de manifestări, cum ar fi spre exemplu declarația unora cum că americanii ar fi inculți pentru că n-au auzit de Marin Preda, ca și cum noi am fi tobă de literatură americană. Cum poate fi incult un popor care, în mod evident, ne este superior. Asigur din experiență cititorul că librăriile și bibliotecile lor sunt incomparabil mai mari decât ale noastre și întotdeauna pline de cititori. Asemenea concepții reflectă doar ideea celor mulțumiți cu suficiența lor, idee potrivit căreia „ce știu eu însemnă cultură, ce nu știu eu nu contează”.

Ce-i drept, un specialist într-un domeniu oarecare nu poate face literatură în specialitatea lui. Tendința de exprimare exactă îl va împiedica să găsească un limbaj poetic. Este nevoie de puțină ignoranță. Întrebarea este deci: „De câtă ignoranță este nevoie pentru a face literatură?”, pentru că prea multă în mod evident nu poate fi folositoare. Atunci când Eminescu scria 172

„La steaua” foarte puțini dintre români știau cu exactitate ce sunt acelea stele și care sunt distanțele dintre ele. Nici Eminescu nu era un astronom, dar printre poeții din vremea lui, el era un om cult. Tocmai acest statut de „intermediar” i-a permis să cucerească inimile noastre. În ceea ce mă privește, deși am citit o mulțime de cărți de filosofie, eu continui să mă consider un ignorant în acest domeniu, ceea ce înseamnă că pot să scriu.

Totuși, o înclinație către inginerie era evidentă încă din fragedă copilărie, prin rigurozitatea exprimărilor de tot felul.

Spre exemplu, atunci când nașul meu m-a întrebat „ce-mi face burtica?", care tocmai suferea de un deranjament, i-am răspuns: „burta face bine, popoul face prost". Mai în glumă, mai în serios, ingineria s-a dovedit totuși a fi o bună școală, pentru că mi-a modelat gândirea, conferindu-i claritate și rigurozitate. În primul paragraf al acestui „studiu autobiografic” am afirmat că a doua activitate importantă, după ce m-am născut, a fost să mănânc. Pentru a respecta adevărul istoric, n-am mâncat ci am băut. Și nu era prima minciună, ci a doua, fiindcă nu m-am născut, ci am fost născut. De unde se vede ca minciuna ne este inoculată din fragedă pruncie. La început a fost ce-i drept cuvântul, dar nu întotdeauna cel care trebuia. În ceea ce mă privește, se pare că nimeni nu m-a înțeles atunci când am țipat pentru prima data. Mai târziu, deși am insistat, oamenii au perseverat în lipsa lor de interes pentru concepțiile filosofice esențiale. Cât despre băutură, aceasta a rămas o problemă pe care încă o mai studiez. Într-adevăr, unele lucruri sunt pe cât de înălțătoare, pe atât de adânci.

173

Mai târziu am aflat că sunt născut în zodia Taurului, asemenea altor oameni de bine ca Lenin și Marx. De curând am aflat că Saddam Hussein era și el doar cu 4 zile mai în vârstă decât mine. Hitler însuși a aspirat la aceeași zodie dar i-a lipsit o zi.

Poate că tocmai acest sentiment de neîmplinire l-a făcut să fie atât de ambițios. Ar mai fi și Machiavelli, dar ăsta a fost un tip deștept, în ciuda celor mai machiavelici decât el, care l-au defăimat.

Anul cel mai fericit al zodiei mele este 2037. Vom trăi și vom vedea, deși vederea mă cam lasă.

La început am fost foarte dezamăgit de zodia mea pentru că asociam taurul cu boul și caracteristicile lui: prost și încornorat. De aceea m-am căsătorit mai târziu. Se spune că „un măr pe zi ține doctorul departe”. Nu ține! Eu sunt un mare consumator de mere – am copilărit printre meri – dar m-am căsătorit cu un medic. Am fost însă asigurat că zodia este bună. În fond, în antichitate, taurul era considerat simbolul forței și inteligenței masculine tocmai datorită coarnelor. Însuși Zeus, într-una dintre cele mai bune zile ale lui, s-a travestit în taur. Se pare că eu am greșit epoca. Cred totuși că zodiacul a fost inventat de femei pentru că numai ele ar putea idealiza boul în asemenea măsură. Am auzit că, după zodiacul chinezesc, aș scăpa de această obsesie, dar nu-l cunosc și nici nu sunt prea curios. Dacă-mi descopăr alte defecte? Nu-mi ajung cele pe care deja le cunosc?

Cam la fel stau lucrurile și cu horoscopul. Dacă aflu că voi avea o zi bună sunt capabil să fac greșeli din prea multă încredere în posibilitățile mele. Dacă însă aflu că voi avea o zi proastă, voi 174

fi timorat și voi greși tocmai din lipsa elanului meu taurin. Cel mai bine ar fi să aflu horoscopul la sfârșitul zilelor proaste, pentru ami explica astfel eșecurile. Cel puțin ar fi un tonic pentru a doua zi când, cu siguranță, horoscopul îmi va fi favorabil, cel puțin în virtutea legilor statistice: după ploaie vine vreme rea. (Cred că era altfel, dar nu contează.)

Am încercat și cu bioritmul. Pare mai științific, dar îmi creează senzația de mașină. Am sentimentul că sunt acționat de un mecanism bielă-manivelă ce se mișcă obsedant, în același ritm, fără încetare. Sau, vai, odată și odată se va opri, spre dezamăgirea cititorilor biografiei mele. (Toate lucrurile bune au un sfârșit.) Dar să nu ne precipităm; abia am început să scriu.

Cum nici zodiacul, nici horoscopul și nici chiar bioritmul nu m-au ajutat, am învățat să iau lucrurile așa cum sunt. Din onestitate însă, în zilele de 13, obișnuiesc să-mi informez cunoștințele că s-ar putea să aibă o zi proastă.

Acum, ce să zic? Despre unele lucruri am început să scriu, deși sunt tare ocupat și e păcat. Până să mă pensionez aveam mai mult timp disponibil. Cum, ne-cum, am scris câteva cărți și material pentru mult mai multe. Nu știu cum se face că, atunci când mănânc îmi trec prin minte o mulțime de idei. Din păcate, nu pot să le notez pentru că mâinile îmi sunt ocupate și nici reportofonul nu este de folos, pentru că și gura îmi este ocupată.

Mare păcat, pentru că habar n-aveți câte idei geniale îmi trec prin minte în asemenea momente. Din nefericire, le uit imediat după ce mănânc. Să fie de vină mâncarea? Sau poate paharul de vin asociat? Aș putea să renunț la ele. Dar atunci cum îmi mai vin ideile?

175

O autobiografie mai lungă, chiar și cu poze, am plasat pe Internet. Încercați o căutare cu numele meu complet. (Căutările doar după nume sau prenume afișează și alte celebrități, unele cu ghilimele.) Sunt multe site-uri cu sau despre mine acolo.

Bineînțeles că pe cele mai multe le-am făcut chiar eu. S-ar putea să aveți surprize. Nu disperați!

Mai vorbim noi... S′auzim de bine! Și nu uitați, ne vedem în 2037. Unde? Vom vedea!

Byyeee!

176

NOTE

177

178

Se condamnă insistent folosirea în alimentație a plantelor modificate genetic, pe motiv că ar fi dăunătoare sănătății. Poate!

Dar noi facem acest lucru de mii de ani. Dacă n-am fi făcut-o, mâncam și azi mere pădurețe. *

* *

Acuzăm globalizarea, ca și cum ea ar fi decizia cuiva. Nu, ea este doar efectul dezvoltării tehnologice, în special în domeniul transportului și al comunicațiilor. Ideea renunțării la progres ar însemna să ne limităm la mersul pe jos. Poate că și poziția bipedă a fost o evoluție cu efecte negative. *

* *

Filosofia tuturor religiilor se bazează pe teama de durere – fizică și psihică – a oamenilor. Varianta filosofiei scolastice este Stoicismul. De ce nu s-a inventat o filosofie și o religie bazată pe plăcere, nu știu, dar se pare că este cea spre care ne îndreptăm acum. Ceea ce de asemenea nu știu este dacă această direcție va fi una bună sau rea. *

* *

179

Dumnezeu a creat lucrând din aproape în aproape, constatând de fiecare dată că ceea ce făcuse poate fi completat cu încă ceva, creațiile sale înlănțuindu-se în mod firesc. S-a oprit după ce l-a făcut pe Om și nu avem o explicație plauzibilă asupra încetării unui proces în plină desfășurare. Poate că înzestrarea Omului cu darul vorbirii să fi fost cea care l-a deranjat. Plictisit și agasat de logoreea acestuia, a creat femeia, în speranța că, astfel, își vor consuma energia între ei. După această ultimă creație, evident, nu mai era nimic de făcut. *

* *

Diavolul este o ficțiune, menită să-i apropie pe oameni de Dumnezeu. Așadar, existența lui are un scop divin și este cel puțin la fel de important ca toți sfinții la un loc. *

* *

În închipuirea noastră, Iadul este mult mai bine înzestrat decât Raiul. Se dovedește astfel că imaginația oamenilor este stimulată de ideea Răului într-o măsură cu mult mai mare decât de cea a Binelui. *

* *

180

Nu l-am cunoscut pe Nae Ionescu. Din ce am citit însă despre el, cred că este cel mai bun exemplu pentru expresia „strălucește fără să lumineze”. *

* *

Dintre mijloacele de purificare, focul este cel mai eficient.

Poate de aceea Iadul a fost asociat cu focul. Dar purificarea este un mijloc de distrugere a paraziților. Însemnă că ipoteza chinului veșnic nu are justificare; purificarea este o fază tranzitorie, după care urmează revenirea la viață. Cred că aceasta este greșeala fundamentală a Creștinismului. *

* *

Grecii traduc în limba lor chiar și neologismele. Fotbal, spre exemplu, se spune „podosferos”, adică picior+sferă, la fel ca englezescul, din care provine (foot+ball). Dacă la început mam mirat, acum încep să-i înțeleg. Multe neologisme au la origine chiar limba greacă, dar folosită de către unii cunoscători superficiali ai ei. Se poate ajunge astfel la interpretări ciudate.

Ipoteza, de pildă, având la bază grecescul „ipo”, adică jos, ar putea fi confundat cu „ipotema”, care înseamnă supozitor. Școlarii ar putea înțelege greșit indicațiile profesorilor, privind rolul și destinația temelor pentru acasă.

181

*

* *

Foarte puțină lume a asistat la funeraliile bunului simț.

Nu pentru că n-ar fi aflat despre deces, dar majoritatea nici n-a știut că a existat. *

* *

Americanii cu rădăcini europene se mândresc cu originea lor. Cine ezită s-o declare devine suspect. *

* *

Printre glumele cu ardeleni, circulă și următoarea replică: - Ce faci, bade, șezi și cugeți?

- No, numa șed.

Mă gândesc dacă nu cumva există o legătură între verbul a ședea și Upanișada, a cărei semnificație este „șezi lângă mine să discutăm”, sau chiar cu Șeherezada, fiindcă și ea l-a făcut pe Shahryar să stea să asculte povești. Acum, că stau de câteva ore pe scaunul avionului, a început și chiar să mă doară șezutul. *

* *

182

Majoritatea filosofilor, ca să dea greutate operei lor, pleacă la o lucrare a unui predecesor, pe care mai întâi îl desființează, pentru ca apoi să-și avanseze concepția lui, ce tocmai a inventat-o. De aceea, citind istoria filosofiei, participi odată cu autorul la răsturnarea vechilor doctrine și ai sentimentul că noutatea îți aparține și ție într-o anumită măsură, din moment ce ai înțeles-o. Asta dacă nu-ți trece prin gând „vai, Doamne, ce prost am fost să mă las convins de concepția greșită a filosofului precedent. Crezi că te-ai învățat minte, dar la următorul capitol procedezi la fel cu următorul mare filosof. *

*

* Pe când eram copil, mă dădeam cu sania pe burtă și cu capul înainte. Matur fiind, când au apărut concursurile oficiale de sanie, pe care le vedeam la televizor, poziția concurenților – pe spate și cu picioarele înainte – m-a surprins. Mă întrebam: oare nu le e frică că – în caz de accident – ar putea să-și rupă picioarele. Nu-mi trecea prin minte că noi am fi putut să ne spargem capetele. *

* *

Dacă din politețe acorzi prioritate unui grec, nu numai că nu-ți mulțumește, dar crede că i se cuvine, arborează un aer de superioritate și trece pe lângă tine de parcă ai fi un milog.

183

Femeile, în schimb, îți răspund cu un amabil „Thank you”, fiindcă știu precis că nu ești grec. *

* *

Greșim uneori în conversațiile cu străinii, folosind exemple și argumente nepotrivite. Obișnuiam, spre exemplu, să ne plângem că, pe vremea prea-împușcatului, mâncam salam cu soia. La vremea aceea însă, soia era privită în occident ca o alternativă dietetică la grăsimile animale, deci mai sănătoasă. În consecință, produsele cu soia erau chiar mai scumpe, astfel că argumentul nostru era derutant pentru ei: ne lăudăm sau ne plângem? *

* *

Ne lăudăm că, înainte de al doilea război mondial, eram grânarul Europei. Era, ce-i drept, un progres, pentru că, mai înainte, nu eram nici măcar atât. Asta însă nu înseamnă că furnizam hrana fără de care Europa nu putea trăi. Nici pe departe! Eram țara cu o agricultură subdezvoltată, celelalte știind să-și valorifice mai bine suprafețele agricole. Grâul este cultura leneșilor; între însămânțare și recoltare nu necesită nici o întreținere. Pentru comparație, dintre cereale, la cealaltă extremitate se află orezul. Românii însă nu sunt chinezi.

184

Poate că ar trebui să fim mai atenți atunci când ne lăudăm. *

* *

Citeam mai demult un text despre programul de dinaintea micului dejun al copilului ce urma să devină faraon în Egiptul antic. Exercițiile fizice și de pregătire militară erau comparabile doar ci cele ale marilor campioni sportivi din zilele noastre. Iar după micul dejun, urma studiul. El devenea conducătorul statului și, pentru asta, trebuia să se priceapă, să învețe.

Doar mitocanii își imaginează că viața unui copil educat este un „dolce farniente”, în timp ce copiii lor au un trai chinuit.

De altfel, însuși cuvântul ‚ne-educat’ – prin forma pasivă – arată că nu copiii sunt de vină, ci adulții, care ar fi trebuit să se ocupe de educația lor. Copilul care merge cu vaca la păscut fără o carte în mână nu va învăța niciodată ce înseamnă munca.

Iar dacă asemenea oameni ajung lideri în urma unui cutremur social, ei cred că este spre binele copiilor să-i protejeze exagerat, în loc să-i educe. Iar pentru ca eșecul să fie total, îi trimit la școli speciale de artă, muzică și altele asemenea, pentru că . . . deh! . . . odrasla lor e musai să fie un geniu (chiar dacă este idiot) și nu ar urma nici în ruptul capului o profesiune banală. *

* * 185

În „Enigma Otiliei”, George Călinescu a relatat evenimente și personaje reale, pe care le-a cunoscut îndeaproape. N-a îndrăznit nimeni să afirme că a făcut memorialistică. Asta ca să nu mai vorbesc despre Mark Twain, care declară în Autobiografie cu date concrete că toate personajele lui i-au fost inspirate din viața reală. *

* *

„Ziua bună se cunoaște de dimineață”. De cum am ieșit pe litoral pentru plimbarea obișnuită, am găsit un creion. Era aproape întreg, dar radiera din capătul opus era aproape consumată, semn că a aparținut unui copil pe punctul de a deveni conștient de greșelile sale. *

* *

Prin fabule și povești, copilul își însușește semnificația unor cuvinte abstracte, altfel foarte greu de explicat, ca dragoste ură, viclenie etc. Aproape întotdeauna se apelează la animale: ursul este naiv, vulpea vicleană, iepurele fricos și așa mai departe. Dar nu toți copiii sunt educați in acest mod. Unora nu li s-au spus povești niciodată, iar alții nici nu știu să citească. Neam aștepta ca cei mai educați să-și însușească mai repede aceste noțiuni și să fie mai performanți în viață. Realitatea însă 186

dovedește că este invers. Paradoxul ar putea fi explicat tocmai prin folosirea animalelor, pentru exemplificare. Viclenia, răutatea, prostia, aparțin altora, nu nouă. Noi suntem perfecți, nu trebuie să ne preocupe asemenea fleacuri. Și astfel, copilul „lasă garda jos”. * * * Cineva mi-a spus că sunt un temerar. De unde știa el că, pe când eram elev, obișnuiam să-mi fac temele mai rar? Teme?

Rar! *

* *

Zeii se află în Olimp; un munte nu foarte înalt, pe care mulți oameni l-au urcat de nenumărate ori. Așezarea lor acolo este simbolică: un loc unde se ajunge greu, dar nu imposibil.

Mitologia este metaforă; ea trebuie interpretată inteligent.

Dumnezeu și îngerii sunt în cer, undeva unde oameni nu pot ajunge. Religia este o doctrină imposibil de verificat. „Crede și nu cerceta”, iar dacă – din întâmplare – ai constatat o anomalie, consideră că ai avut ghinion. *

* *

187

Se spune despre greci că sunt leneși. Afirmația trebuie nuanțată. Ei nu sunt leneși în sensul de trândavi. Dimpotrivă, sunt chiar foarte activi, în special în conversații. Sunt dinamici, uneori prea dinamici. Sunt însă neadaptați civilizației europene industriale. Nu doresc să fie angajați, să aibă un program și obligații. Așteaptă momentul potrivit să speculeze, să trișeze. *

* *

Se spune că, în antichitatea romană și greacă, bărbații mergeau la piață să facă cumpărăturile, fiindcă femeile nu aveau voie să iasă din casă. Ași! Ele erau niște doamne. Ar însemna că ei, bărbații, se pricepeau la toate treburile gospodărești, inclusiv bucătărie, spre exemplu. Cine poate să creadă o asemenea gogomănie? Atât le trebuia să cumpere ceva ce n-ar fi fost pe gustul soției. Se spune însă că ei erau însoțiți de unul sau doi sclavi, pentru căratul cumpărăturilor. Cred că, printre ei, se afla și bucătarul. Bărbatul doar îi supraveghea. Adevărul este că, în casă, ele conduceau, iar bărbatul era trimis la piață.

Astăzi, femeile se duc la piață. Le-am văzut ne nenumărate ori, cărând sacoșele, în timp ce bărbații își pierdeau vremea la cafenea. *

* *

188

De multe ori, autorii unor texte, atunci când dezvoltă o idee dragă lor sau impusă de alții din diferite motive, invocă texte mai vechi, pentru a-și întări argumentația și justifica teza.

Nu rareori, acestea sunt interpretate tendențios, ajustate sau chiar ușor deformate. Dacă lucrarea are succes - fie și numai printre susținătorii ideii - ea devine astfel cunoscută publicului larg. Pentru început, nimeni nu acordă importanță inexactității comise; scopul scuză mijloacele.

Ulterior, argumentele speculate în lucrare sunt luate ca valabile de către alți autori, lucrarea însăși este citată în alte texte și, astfel, minciunile devin adevăruri istorice. *

* *

În exodul babilonian au fost luată doar aristocrația evreiască. Masa populației a rămas pe loc. Este un principiu politic notat (și nu inventat) și de Machiavelli, conform căruia învingătorul, dacă vrea să stăpânească teritoriul ocupat, trebuie să elimine vechii conducători. Altfel, aceștia vor sabota noua conducere, instalată de el. De data aceasta, cuceritorul nu i-a ucis, ci doar i-a îndepărtat. Nici măcar nu i-a exilat într-un ținut îndepărtat, ci i-a luat cu el, în propria-i casă. Nabucodonosor doar i-a luat de-acolo și i-a adus în Babilon, unde puteau fi supravegheați mai bine. Termenul „robie” este, în acest caz, o minciună. Ei nu au fost supuși la nici o muncă. Dimpotrivă, sufereau cel mult de inactivitate. De altfel, atunci a fost scrisă

189

cea mai mare parte a Bibliei. Mulți dintre ei au rămas în Babilon după eliberare, ca dovadă că se simțeau foarte bine acolo. *

* *

Dacă deșteptăciunea omului provine de la mersul biped, ar trebui să ne gândim că printre strămoșii lui au fost nu doar maimuțele, ci și mangustele, sau în variantă mai românească, a popândăilor. *

* *

Mentalitatea europeană a început cu literatura cavalerească a evului mediu; cavalerismul însemna fidelitate față de cel pe care îl slujea, abnegație până la sacrificiu, respectarea principiilor în dauna oportunismului. Adevăratele argumente au fost însă furnizate de către industria în formare și comerț. În economia industrială, respectarea obligațiilor contractuale este o condiție indispensabilă bunei funcționări. Nimeni nu este dispus să-și rateze afacerea din cauza unui partener neserios.

Cine nu înțelege această obligație elementară și încearcă să trișeze va fi eliminat din lumea afacerilor înainte să-și dea seama, pentru că - înainte de a încheia un contract – angajatorul se interesează de calitate viitorului partener. Este stimulată munca în echipă și nu „descurcatul” în interes personal din motive meschine.

190

*

* *

Noica se plânge că nu există un institut de înfrumusețare pentru cele sufletești. Este tocmai ceea ce ar trebuit să facă filosofia și el nu a înțeles. *

* *

Cultura română începe cu Dimitrie Cantemir; cea rusă cu fiul acestuia, Antioh Cantemir. *

* *

Cum se pot face mai multe greșeli cu o singură literă Dacă litera mare „Y”, există atât în limba greacă, cât și în română, litera mică este diferită. Simbolul grecesc este „u” și nu „y”, care nu există în alfabetul elen, probabil pentru a nu-l confunda cu „γ” (gama). În consecință, pronunțarea literei grecești „υ” ca pe un „u” românesc este o greșeală.

A doua eroare se petrece atunci când această literă se află după una dintre vocalele „α” sau „ε” și înainte de o consoană surdă, când se pronunță ca un „f” românesc.

Dubla greșeală este totuși frecventă tocmai în expresii ce se vor elevate. Astfel, localitatea „Ελευσίνα” este corect scrisă 191

„Elefsina” pe majoritatea hărților, dar expresia „Misterele Eleusine” pentru manifestările ce aveau loc aici în trecut (Eλευσίνια Μυστήρια), nu au altă explicație, decât necunoașterea subtilităților gramaticii elene. Nu este singurul caz. Sunt numeroase asemenea erori, nu numai pentru nume proprii, dar chiar și a unor substantive comune, dovedind că preluarea informațiilor s-a făcut pe baza scrierilor și nu a comunicării directe între oameni.

Dacă greșeli elementare ca acestea au fost posibile, este de așteptat ca interpretarea unor texte vechi să fi fost afectată cu mult mai grav. *

* *

În limba turcă, trezorerie se numește hazna. E bine de știut. *

* *

Între frumos și urât nu se află nimic. Ambele sunt excepții de la normal. Nu există o scală cu urâtul jos, frumosul sus și obișnuitul la mijloc, decât dacă vrem noi să le dăm note. Ambele sunt abateri de la normal. Nu putem amesteca urâtul cu frumosul, în speranța că va ieși mediocrul. Normalul nu este media dintre urât și frumos. Frumosul este o abatere

192

armonioasă, în timp ce urâtul este una nearmonioasă, neplăcută gustului nostru. *

* *

M-am trezit azi dimineață la ora 5 – foarte devreme pentru mine – din cauza unui fulger ce a luminat camera urmat de un tunet extrem de puternic. Fiindcă n-am mai putut să dorm m-am sculat. Ploua mărunt. După puțin timp însă, ploaia s-a transformat în averse de intensități variabile, cu vârfuri de ploaie torențială. Cu totul deosebite au fost descărcările electrice. Nu am văzut în viața mea așa ceva. Este ora 11 acum, când scriu aceste rânduri, și, de șase ore, tunele se aud sub forma unui uruit continuu, asemenea celui produs de o avalanșă de zăpadă. Cei ce nu au auzit o avalanșă, o pot asemui cu zgomotul produs de o escadrilă de avioane cu reacție zburând la joasă altitudine, cu deosebirea că intensitatea nu este tocmai uniformă. Uimitoare pentru mine a fost continuitatea fulgerelor, mai ales până să se lumineze de ziuă. Aș fi putut să citesc la lumina lor; deranjantă era doar variația intensității. Cerul pâlpâia, fără a se stinge complet pentru nici o secundă. *

* *

Un amic mi-a reproșat că, într-o carte, am abordat un subiect discutabil. Păi tocmai acesta este obiectivul oricărei cărți: 193

sa pună în discuție diferite subiecte. În literatură, nu se dau verdicte, nu se trag concluzii de netăgăduit; se exprimă doar opinii, prin care autorul îl incită pe cititor să-și pună în evidența opinia sa, fie ea și opusă. Evident, amicul meu avea altă părere despre acel subiect, dar nu avea tăria să și-o susțină. Îmi reproșa mie că nu am susținut opinia lui. *

* *

Persanele inculte sunt încrezute. Ele cred că inteligența lor deosebită este cea care le-a permis să se descurce în viață la fel de bine ca cele cu studii, sau chiar mai bine. *

* *

În diplomație – și nu numai – există o regulă nescrisă: dacă vrei să stabilești relații de colaborare, nu încerci să rezolvi divergențele grave ex abrupto. Se stabilesc mai întâi aspectele comune, asupra cărora părțile sunt de acord, au chiar interese comune; se atacă apoi divergențele minore, unde acordul este mai ușor de realizat. Se stabilește astfel un dialog, se perfecționează mecanismul comunicării între părți. Treptat, se rezolvă probleme din ce în ce mai dificile până la cele mai grave.

Exemplul opus este cel oferit de fostul U.R.S.S. la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. Problema invocată atunci era dezarmarea, iar răspunsul fățarnic al sovieticilor era „Noi 194

acceptăm doar dezarmarea generală și totală. Orice altă variantă nu ne interesează.” Adevărul este că, pe ei, nu-i interesa dezarmarea sub nici o formă. Dimpotrivă, războiul le-a oferit o șansă și, dintr-o țară cu o economie în curs de prăbușire, așa cum era înainte de conflagrație, avea acum șansa de a deveni o mare putere mondială, ceea ce a și făcut. Dezarmarea era ultimul lucru la care s-ar fi gândit, de aceea răspunsul lor era unul absurd.

Dezarmarea generală și totală era și este imposibilă pentru orice țară. *

* *

Dacă atunci când vezi luna nouă pui mâna pe bani, vei avea mulți bani în toată perioada următoare. Din nefericire, luna nouă nu poate fi văzută, fiindcă se află în dreptul soarelui.

Superstiția este de fapt o bătaie de joc la adresa ascultătorului. *

* *

În curând vom avea alegeri. Tot atunci, va fi lună nouă. Și Parlamentul va fi unul nou. Ca și luna: aceeași, doar cu alte părți luminate și mult mai multe rămase în umbră, pentru o vreme.

Veșnica Reîntoarcere este un ciclu natural de când lumea și pământul. Adică nu! Pământul, nu! Doar lumea, și nu chiar de la început; doar de când filosofii au inventat sintagma „Veșnica 195

Reîntoarcere”. De atunci ne tot întoarcem și noi de pe o parte pe alta, poate-poate ne vom odihni mai bine. Odihna plăcută, români! Domnul veghează! Veghează să nu vi se întâmple ceva ce v-ați dori, fiindcă tot nu știți ce să vă doriți. Deocamdată! Eu sunt optimist. Cândva veți ști. Atenție, nu când e lună plină.

Atunci – se știe – nu puteți dormi bine și, cu mintea neodihnită, puteți greși din nou. Ați mai făcut-o și în trecut, dar nu disperați. „Sic transit gloria mundi!” *

* *

Deși vara este foarte cald, majoritatea grecoaicelor – chiar cele în vârstă – poartă părul lung, de cele mai multe ori încrețit la coafor, chiar dacă nu au bani pentru pantofi. Am văzut grecoaice cu șlapi în plină iarnă, dar cu părul blondificat ca al nordicelor și încrețit ca al negreselor. Asta poate fi amuzant.

Dizgrațioase sunt babele cu minijupe, mestecând gumă cu gura deschisă, la fel ca americancele grase. *

* *

Majoritatea mitologiilor au la baza cosmogoniei lor Haosul sau un simbol al răului. A trebuit să vină zeul cel bun, săl învingă și să creeze spațiul organizat, în care omul poate trăi.

Dragonul, în cele extrem orientale este reprezentarea Monstrului marin, a șarpelui primordial, simbol al Apelor 196

cosmice, al Tenebrelor, al Nopții și al Morții, al amorfului, a tot ceea ce nu are încă o „formă“. Marduk a alcătuit lumea din trupul monstrului marin Tiamat. Iahve a creat Universul după ce l–a învins pe monstrul primordial Rahab. Înseamnă că răul este primordial. Binele a apărut prin organizare.

Rezultă că noi ar trebui să continuăm procesul.

Creștinismul, vorbind doar despre Dumnezeu și uitând răul primordial, și-a pierdut filonul filosofic.

*

* *

Majoritatea atenienilor cunosc limba engleză. Astăzi am avut o conversație cu unul dintre ei. Am început prin a-i spune că pămătuful ce-l ținea în mână are culorile steagului românesc: roșu, galben și albastru. Mi-a răspuns că pe el îl cheamă Vasilis.

Discuția noastră a continuat pe același ton de amicală înțelegere. *

* *

Unul dintre cele mai dificile roluri de soprană este cel al lui Mimi, din opera Boema, de Puccini. Numai solistele cu experiență în abordează, deoarece au nevoie de o rezistență deosebită. Același lucru și pentru Madame Butterfly, de același compozitor. Interpreta se află pe scenă de la început și până la sfârșit. Majoritatea celor care s-au încumetat au declarat că, în 197

timp, pe măsură ce au aprofundat muzica, s-au atașat tot mai mult de ea, i-au sesizat tot mai multe subtilități, considerând-o printre cele mai bune.

Iată un exemplu, prin care profesionalismul deformează opiniile, iar lucrarea – opera sau orice altceva – chiar și atunci când este anostă, capătă valențe deosebite în ochii profesioniștilor. *

* *

Pe pardoseala din mozaic a culoarelor Spitalului municipal din Ploiești se aflau multe pete negre. Am aflat că sunt rămășițele gumelor de mestecat. Că există persoane care le aruncă pe jos mă surprinde mai puțin. Că însă într-un spital ele nu au fost îndepărtate de ani de zile depășește puterea mea de înțelegere. Igienă? Ce-i aia? *

* *

Se spune că Churchill și Stalin au discutat și stabilit împărțirea Europei de Est după al Doilea Război Mondial. Cine crede în asemenea alegații înseamnă că nu a văzut în viața lui o hartă a Europei. Întreaga zonă a viitoarelor țări subordonate URSS-ului, cu România la mijloc, era deja ocupată de trupele sovietice. Își imaginează cineva că rușii ar fi fost dispuși să se

198

retragă de dragul lui Churchill? Să fi devenit România o insulă în masa compactă a acelui teritoriu?

Dar SUA nu avea nici un cuvânt de spus? Desigur, a avut.

Măcar între Anglia și SUA – dacă nu în context mai larg – au avut cu siguranță discuții cu mult înainte, despre care noi nu știm, așa cum, mult timp, nu am știut nici despre convorbirea dintre Churchill și Stalin. Se explică astfel de ce încercările României de a ieși din alianța cu Germania și a le deveni lor parteneri au eșuat chiar înainte de toamna anului 1944, când a avut loc întâlnirea lui Churchill cu Stalin. *

* *

În afara unor cunoștințe tehnice de strictă specialitate, nu mă consider exeget în domenii de larg interes. Nu sunt nici istoric și nici strateg militar, așa că afirmațiile mele nu sunt decât opinii proprii iar, dacă uneori exprimarea mea pare prea categorică, înseamnă că a fost generată de afirmația altcuiva (scrisă sau orală), care îmi rănește logica sau alte informații anterioare.

Zilele trecute am avut o contradicție cu o doamnă, altfel distinsă și bun profesionist, pe o temă ce aparținea profesiunii ei, dar care fusese afectată politic. Mai tânără fiind, nu a prins perioada 1945-1960, a instalării comunismului în România, când propaganda era mai puțin abilă, iar propovăduitorii noului regim frizau de multe ori ridicolul. Cu timpul, activiștii de partid și-au îmbunătățit instrumentele, educarea în școli a „omului nou” s-a 199

perfecționat, astfel că elevii conștiincioși, pe lângă cunoștințele profesionale firești, și-au însușit și nuanțele strecurate discret, în scopul inoculării noilor idei, unele chiar cu denaturarea adevărului. Tocmai falsitatea unei afirmații a provocat discuția noastră, discuție care a degenerat, pentru că nu a vrut să accepte că eu, un intrus în profesiunea sa, pun la îndoială cunoștințele ei de specialitate. Încep să mă gândesc la Nae Ionescu: „Școala e bună, cu condiția să n-o iei prea în serios”. *

* *

Bucuria apare la atingerea unui obiectiv și dispare în momentul următor. De aceea, orice bucurie este efemeră.

Obiectivele sunt de două tipuri, după cum realizarea lor este imediată sau târzie, printr-un proiect eșalonat pe mai multe etape. Primele ne oferă prilejul unei singure bucurii. Cele din categoria a doua ne oferă câte o bucurie la atingerea fiecărei etape de pe traseul proiectului. *

* *

Constituția ar trebui să fie elaborată de către experți din toate domeniile și nu doar de către juriști. *

* 200

* Când împăratul Constantin cel Mare a inițiat primul consiliu ecumenic, cel de la Niceea, episcopia din Roma era printre cele mai modeste. Cele din Asia Mică, Siria, Palestina, Egipt, Grecia și Tracia erau cele mai importante. Dintre participanți, se cuvin menționați Alexander din Alexandria, Eustatiul din Antiohia, Macarius din Ierusalim, Pafnutiu din Theba, Potamon din Herclea, Eusebiu din Nicomedia, Eusebiu din Caesarea, Nicolas din Myra sau Aristakes din Armenia. Din Italia a participat Marcus din Calabria. Nici vorbă de vreun Papă. *

* *

Primii mitropoliți ai Rusiei au fost greci. Abia în 1441 a fost numit primul mitropolit rus. *

* *

„Cad mort de sete alături de fântână” (Je meurs de soif auprès de la fontaine) – tema dată de ducele Charles d’Orléans la concursul de poezie din 1458, câștigat de François Villon.

Ducele Charles d’Orléans sponsoriza arta și poezia din dragoste pentru cultură și nu din interes, ca majoritatea celor de mai târziu. El însuși era un poet. Avea însă bunul simț să

201

recunoască superioritatea altora, pentru că iubea poezia cu adevărat.

Este probabil ca François Villon să nu fi fost singurul poet valoros al timpului său. El ne este cunoscut datorită ducelui Charles d’Orléans. Firi asemenea lui Villon există și azi. Unii chiar se cred poeți, cântăreți sau te-miri-ce altceva. Alții au talent și creează opere remarcabile, chiar și fără să aibă defectele lui Villon. Majoritatea rămân necunoscuți, pentru că nu și-au aflat protectorul. Păcat că nu mai există oameni ca Charles d’Orléans! *

* *

Un artist este un creator, ceea ce presupune o preocupare cvasi-permanentă, o ardere internă, ca să folosesc și eu o sintagmă cam afumată. Așa fiind, el nu poate fi artist la serviciu sau în timpul liber. El este artist permanent. Când flacăra este puternică, el caută s-o pună la lucru, fiindcă simte că atunci este momentul lui de creație. Iar dacă flacăra nu arde, degeaba insistă. *

* *

Îmi pun de multe ori întrebarea cum aș fi reacționat eu dacă aș fi fost matur în diferite perioade din trecut. Spre exemplu în perioada 1944-1950. Am în față imaginea unor persoane ce se aflau atunci la maturitate și care au reacționat în diferite moduri, 202

pozitive sau negative, așa cum le văd eu astăzi. Unii s-au comportat eroic, alții au fost lași. În ceea ce mă privește, calități de erou nu cred că am și laș îmi place să cred că nu sunt. De altfel, nici postura de erou nu-mi surâde foarte tare, fiindcă eroul este un fel de kamikaze, iar aceștia sunt persoane îndoctrinate, ceea ce denotă o dotare intelectuală precară. Am rezistat îndoctrinării comuniste aproape jumătate de secol, așa că mă pot considera imun din acest punct de vedere. De altfel, am o tendință nativă de a comenta orice afirmație, iar intențiile de îndoctrinare de orice fel le miros de la mare distanță.

Deci, între cele două extreme, dacă aș fi fost în locul lor, eu cum aș fi procedat? Îmi place să cred că sunt o persoană care, înainte de a trece la acțiune, gândește ceea ce face. Există deci riscul să mă apropii de oportunism. Oricum, sună mai bine decât laș sau prost. Analizându-mi puțin trecutul, trebuie să recunosc faptul că nu am fost un descurcăreț. Oportunistul, deși este un personaj negativ, se pare că îmi este superior.

Nefiind de nici-unele, constat că nici nu pot preciza cum anume aș fi procedat. Întrebarea rămâne una retorică, ce probabil că ar trebui să și-o pună fiecare și mai ales de către tineretul de azi, ce – din ignoranță - aruncă cu nonșalanță anatema. *

*

* Se spune că James Joyce ar fi cerut să-l cunoască pe cel de al doilea cumpărător al cărții sale „Ulise”, la doi ani de la publicare.

203

*

* *

În Europa, speranța de viață a femeilor este mai mare decât a bărbaților. Rezultă că ele se ramolesc mai târziu. Este, de aceea, greșit ca femeile să iasă la pensie mai devreme. Ar trebui, dimpotrivă, să iasă mai târziu. Anomalia își găsește explicația în trecut, când bărbatul întreținea familia și, de aceea, se căsătorea doar după ce situația lui materială îi permitea. Soția, de regulă casnică, era cu câțiva ani mai tânără. Mai târziu, când unele femei au început să lucreze, s-a considerat nefiresc ca bărbatul să se pensioneze, devenind casnic, iar soția să meargă la serviciu.

Astăzi, când femeile sunt egale cu bărbații, situația a devenit anacronică. O corecție s-ar putea face dacă s-ar schimba mentalitatea și, la căsătorie, mirele ar fi mai tânăr decât mireasa.

*

* *

Aseară, în locul concertului Filarmonicii, la care nu am fost fiindcă sunt răcit, am văzut o înregistrare pe DVD cu Otello.

Cu toată interpretarea foarte bună, opera rămâne anostă: nici o arie remarcabilă, cvintete, cvartete, trio-uri sofisticat elaborate, dar fără strălucire. Doar în acompaniamentul orchestral îl recunoaștem pe Verdi, cel apreciat de toata lumea. Se spune că el și-a schimbat stilul în a doua parte a vieții și ar fi renunțat la 204

arii în favoarea a ceea ce s-a numit „operă simfonică”. Unii specialiști consideră asta un progres. Cred că sursa unor asemenea explicații poate fi doar snobismul. Ba, am mai citit și alegația că Verdi ar fi fost influențat de Wagner, ceea ce mi se pare absurd; cum ar putea un talent ca Verdi să se lase influențat de Wagner? Ideea „operei simfonice” este și ea absurdă; în primul rând că arii există, dar sunt fade. Armonia componistică și susținerea orchestrală sunt, într-adevăr, remarcabile, dar ele sunt o constantă a operei lui Verdi. Cred însă altceva: geniul lui Verdi a atins un vârf între 1850 și 1853, când a compus Rigoletto, Il trovatore și La Traviata. El însuși a fost conștient că și-a atins limita superioară, pe care nu o va mai putea depăși, ca dovadă că se retrăsese. Operele ulterioare au fost compuse la comandă (Aida) sau la insistențele prietenilor.

Este adevărat că în operele de succes el a preluat multe melodii din folclorul italian. Aceasta nu-i diminuează cu nimic meritul. Aproape toți compozitorii au făcut-o. Dacă din Carmen de Bizet, spre exemplu, eliminăm ariile de inspirație folclorică nu mai rămâne aproape nimic. Ariile „inventate” de către compozitori sunt rare. Talentat este ce știe ce să preia și să creeze un ansamblu bine orchestrat. *

* *

În fața unui obiect de artă orientală apreciezi calitățile lui estetice, dar obiectul îți este străin. Un templu grec, o statuie sau un simplu obiect de artă populară greacă te fac să te simți acasă, nu în apartamentul tău din bloc, în vilă, sau în casa cu grădină în spate, ci acasă, în interiorul tău cel mai intim, în tine, cel pe care 205

te străduiești să-l descoperi. Atunci îți dai seama că nu te cunoști pe deplin. Este ceea ce încercau și elinii să facă și ne amintesc prin ruinele ce ne-au rămas câte ceva din gândirea lor. *

* *

Deși omul este o ființă socială, majoritatea oamenilor nu gândesc social, ci individual. Ei se informează din societate, dar nu acționează și nu gândesc pentru societate, ci doar în interes personal, uneori antisocial. Unii – din ce în ce mai puțini – își asumă rolul de executanți, precum furnicile și albinele. Alții însă se vor conducători, dar nu în interesul grupului pe care îl reprezintă, ci pentru că sunt avizi de putere.

*

* *

Înainte de 1989, exista iluzia că suntem europeni, dar am avut ghinion. Funcționa încă speranța că situația se va îndrepta cândva. Acum, că a dispărut cauza, iluzia s-a spulberat și – în consecință – și speranța. Acesta este motivul tristeții noastre profunde. *

* *

206

În orice domeniu apar oportuniști, care îl acaparează și construiesc un sistem mafiot de administrare. Viciul este vechi.

De birocrație se plângea și Cristofor Columb.

Se vor găsi întotdeauna câțiva indivizi lipsiți de vocație, dar dornici de parvenire, care se coalizează și monopolizează instituția reprezentativă. Dacă nu există o asemenea instituție, ei o înființează și se erijează în diriguitori ai domeniului respectiv.

N-ar fi rău, dacă ar fi cetățeni onorabili; istoria ne arată însă că doar cabotinii și răufăcătorii se unesc. *

* *

Religia este o fabulă cu sfinți. *

* *

Am călcat, din neatenție, într-o băltoacă și – dintr-odată – stelele ce se oglindeau în luciul apei au dispărut. *

* *

Unor oameni li se pare că par mai inteligenți atunci când, în discuții, sar de la o idee la alta. Dacă, spre exemplu, subiectul este modul de alimentare a animalelor și cineva spune „vaca paște iarbă”, el intervine cu o divagație despre Paștele la creștini.

207

*

* *

Se naște printre absolvenții unor institute de arte plastice ideea că nu trebuie să se compromită cu lucrări criticabile de către oricine. Vor evita de acea să picteze peisaje și – mai ales – portrete, și vor prefera o pictură abstrasă oricărei opinii. Ceva „sub orice critică” este, pentru ei, de preferat, dacă „deasupra” ei nu pot ajunge. *

* *

Există cu mult mai mulți țărani ruși decât români, unii dintre ei cu caracteristici etnice foarte pregnante. Cu toate acestea, principalii eroi din bine-cunoscuta și recunoscuta literatura rusă sunt recrutați din categorii sociale recognoscibile în toată lumea, deci și de către cei ce nu cunosc specificul rusesc.

Spun asta, deoarece cele mai multe subiecte din literatura română actuală tratează societatea rurală. Din nefericire, nostalgia autorilor cu această origine nu ne ajută cu nimic. *

* *

Un om nu este mai deștept decât alții pentru că a absolvit o facultate dificilă, ci a absolvit acea facultate fiindcă este suficient de dotat intelectual pentru asta.

208

*

* *

Orice adult a fost mai întâi copil. El a mers la școală fiindcă l-au trimis părinții, și nu din proprie inițiativă. La ce școală l-au trimis este, iarăși, decizia părinților, iar decizia a depins de concepția lor despre viață. Chiar și în cazul rarisim al unei voințe puternice din partea copilului de a urma o anumită profesiune, acceptul părinților este hotărâtor.

De aceea, cazul în care părinții nu dau suficientă atenție aptitudinilor reale ale copilului și îl dirijează către discipline nepotrivite lui este cel mai grav. Cu timpul el va afla că a fost îndrumat greșit și, dacă poate, va recupera handicapul. Dacă nu, va rămânea pe viață fie marcat psihologic sau va deveni un cabotin. *

* *

Am auzit că șansa ca un făt să fie o fată este mai mare de 50%. Dar dacă dintr-o fată iese un făt, fata nu era fată. *

* *

De când e lumea, bărbatul a oscilat între Venus și Bachus.

Mai aproape de realitate, Bachus iese câștigător la sfârșitul 209

multor zile. În compensare, Venus a născocit căsătoria, astfel că, dimineața, bărbatul – cu mintea limpede (crede el) – își însușește principalele idei strategice ce trebuie să le aplice în timpul zilei.

Din fericire/nefericire, până seara, ele se diluează, dar un nou ciclu se reia în fiecare dimineață, evident, cu condiția să doarmă acasă.

Dacă nu și-ar fi băgat Mercur coada, poate că lucrurile ar fi mers astfel până la sfârșitul veacurilor. El a reușit însă s-o corupă pe Venus și, din acel moment, evoluția noastră a devenit incertă. Societate de consum, economie de piață și altele asemenea sunt doar câteva expresii pe traseul decăderii noastre. *

* *

Dacă portarul instituției în care am lucrat ar fi scris o carte, aș fi fost nerăbdător s-o citesc și extrem de curios să aflu ce gândea omul. Constat că unii dintre foștii mei colegi nu au curiozitatea să-mi citească cărțile. Mă întreb „dacă eu eram portarul, m-ar fi citit?” *

* *

Filosofia și religia au decăzut datorită dezvoltării științelor, dar pe căi diferite: religia prin conservatorism, iar filosofia prin exces de modernism.

210

Deținerea puterii politice i-a făcut leneși pe doctrinarii religiei, iar menținerea privilegiilor era o preocupare ce le răpea energia ce ar fi trebui s-o dedice adaptării la descoperirile științifice.

Filosofii, în schimb, cuceriți de succesele binomului matematică-fizică, au crezut că trebuie să facă și ei la fel. Au inventat un aparat lingvistic snob, dar au abandonat problemele filosofice reale. Și unii și alții au dovedit că nu au avut chemare pentru profesiunile lor și că doar se folosesc de ele. *

* *

Ieri seară, încercam fără rezultat s-o trezesc pe soția mea.

Era foarte obosită, așa că dormea buștean, cu fața în sus și sforăia. Trebuia s-o scol din mai multe motive. Am ajuns s-o zgâlțâi destul de energic. Nimic! Era ca o mașină de sforăit ce-și făcea datoria în orice poziție. Renunțând, dau să plec, dar înainte de asta o sărut pe obraz. Atunci s-a trezit. *

*

* Poți fi sigur că, dacă aș avea vreo opinie fermă n-aș fi de acord cu ea. *

* *

211

În memorialistică, autorul relatează cum s-a format sistem său de gândire, cum a evoluat pe parcursul vieții sale.

Scriind, el reanalizează fără să vrea acest proces, pe care îl îmbunătățește continuu, iar noi asistăm la rafinarea lui. El se analizează pe el însuși, modificându-și astfel opiniile. Sub ochii noștri, se formează de fapt o nouă conștiință.

Ce poate fi mai fascinant?! *

* *

Postmodernismul nu definește un curent literar. Ca și postcomunismul, el definește o perioadă de după. De după modernism, în acest caz, adică după o perioadă în care preocupările pentru modern au fost exagerate, în special în arhitectură și au condus la efecte negative. Postmodernismul își propunea deci, asemenea Renașterii, o revenire la echilibrul normalității. Câți oameni au înțeles acest lucru? Mă tem că prea puțini. Cunosc oameni de litere, care își închipuie că a fi postmodern este tot ce poate fi mai grozav, fără să realizeze că – de fapt – este tot ce poate fi mai ridicol. *

* *

Toate societățile vechi se bazau pe tradiție. Orice schimbare, oricât de revoluționară a fost, nu își nega tradiția, ba – dimpotrivă – invocau abaterea administrației prezente de la 212

vechile idealuri și militau pentru re-instaurarea „drumului corect”. Evreii, spre exemplu, îl invocau pe Avraam ca pe un părinte, Iisus însuși acuza preoțimea din vremea lui de abatere de la lege etc.

La noi, după 1989, a fi modern înseamnă a rupe orice legătură cu trecutul, ceea ce poate să ne piardă. *

* *

Un muzician spunea că muzica vine din matematică. Asta nu pentru că el ar fi fost matematician. Nu, el era muzician și probabil că știa mai puțină matematică decât un agronom sau zootehnist (aceștia trebuie totuși să facă anumite calcule). Și totuși, muzica are prin structura ei ceva comun cu matematica.

Vorbesc despre muzica profesionistă, evident, și nu despre cea „după ureche”.

Francezii au încercat să avanseze pentru calculatoare electronice termenul de „ordinator”, evidențiind astfel faptul că ele operează cu elemente susceptibile de a fi ordonate.

Matematică, calculatoare, muzică: trei domenii din mulțimea celor în care domină ordinea.

De altfel, calculatoarele pot compune și executa muzică.

Ele nu pot scrie literatură. De ce? Nu contează, dar e bine, fiindcă în felul acesta rămâne un domeniu în care poate oricine să facă ceva, chiar dacă fără folos. *

* 213

* Ca student, asistam de la balcon la concertele simfonice ale Filarmonicii, de unde vedeam de sus – ce-i drept de la distanță – întreaga scenă: orchestră, dirijor, solist. Acum, merg la parter și, în prim plan, văd fundul dirijorului. *

* *

După televiziune, filmele sunt următorul mijloc de educare, amplificat de faptul că cele două se potențează reciproc. Iată unu exemplu de educație greșită: mulți regizori marchează ideea că un personaj și-a încheiat călătoria și a intrat într-un hotel prin faptul că acesta aruncă pe pat o valiză. Aceasta, însă, valiza este departe de a fi curată, mai ales după o călătorie.

Gestul denotă lipsa unei educații sanitare elementare din partea producătorilor: regizori, actori etc. Mai putem spune că aceștia sunt oameni de cultură? *

* *

Majoritatea scriitorilor care au avut ceva de spus, și-au sintetizat scrierile într-un volum de dimensiuni reduse:  Georges Dumézil a publicat in 1949 la Gallimart, sub titlul L’Héritage indo-européen à Rome, esențialul din cele

214





șapte volume publicate timp de opt ani despre ideologia tripartită indo-europeană și mitologia romană.

Mircea Eliade a scris în 1956, la sugestia profesorului Ernesto Grassi, pentru o colecție de cărți de buzunar, pe care o inițiase la editura Rowohlts Deutsche Enzyklopädie, o introducere generală în studiul fenomenologic și istoric al faptelor religioase, deci un fel de sinteză a întregii lui opere.

Oswald Spengler a făcut același lucru în Omul și filosofia vieții *

* *

În pictură, artiștii din trecut își propuneau să imite natura. Pentru că acest rol revine astăzi fotografiei, ei își propun să redea sentimente și chiar idei abstracte. În muzică, în schimb, au pornit de la armonii abstracte, pentru ca astăzi să-și propună să redea sunetele naturii: scârțâitul ușilor, țipete, urletele animalelor sălbatice, etc. *

* *

„Succesul nu se măsoară prin ceea ce ai adunat, ci prin obstacolele pe care le-ai depășit”. Frumos, nu? Cel mai nostim este că a spus-o Larry Flynt, editor porno, ce-i drept, de succes. *

* 215

* Idealurile noastre: colecții de maxime nostime *

* *

Spre deosebire de muzica populară, unde lumea s-a emancipat și - cu riscul pierderii tradiției – tineretul nu mai merge la horă ci la discotecă, în literatură, tendința este inversă, de coborâre a nivelului la puterea de înțelegere a celor ce doar au învățat să citească. *

* *

În religie, nu divinitatea contează, ci raportul dintre om și divinitate. Divinitatea însăși este concepută în baza acestui raport *

* *

Copiii învață din joacă, fără să-și pună problema utilității informațiilor însușite. În felul acesta, din aproape în aproape, ei capătă înțelesul lucrurilor. Adulții, însă, nu doresc să-și piardă timpul cu activități fără o utilitate imediată, iar atunci când trebuie să-și însușească ceva nou, nu încearcă să învețe, ci caută 216

să capete răspunsuri la întrebările lor, întrebări ce sunt cel mai adesea greșit puse. Chiar și atunci când întrebarea este corectă, ei nu înțeleg, pentru că nu au răbdarea necesară să asculte răspunsul. Se întâmplă de fiecare dată când acesta este mai complex, iar de cele mai multe ori pare complex pentru că lor le lipsește informația anterioară, le lipsește baza. La o întrebare de genul „Cum aduce barza copiii: cu ciocul, sau cu ghearele?”, dacă încerci să le explici că lucrarea este mai delicată, ei vor răspunde: „Lasă-mă domnule cu vrăjelile! Mie să-mi răspunzi clar: cu ciocul sau cu ghearele”. Iată de ce unele lucruri trebuie învățate din copilărie.

*

* *

Cine vrea să-l cunoască pe Kant, nu este suficient să-l citească pe Kant. El trebuie să cunoască perfect limba germană din vremea lui Kant, istoria Germaniei, mentalitatea germană a timpului și tot ceea ce ține de mediul în care a trăit Kant. Iar pentru a ști cum gândea Kant ar trebui să citească la rândul său tot ceea ce a citit Kant. Abia atunci poate înțelege ce a vrut Kant să spună și de ce a considerat că acel ceva merită scris.

Logic, nu? Mă întreb dacă, la rândul său, Kant a făcut acest lucru cu predecesorii săi. *

* * 217

Zilele trecute, am lăudat pe cineva. Din păcate, personajul era obișnuit cu lingușelile, astfel că a etichetat intenția mea drept un atac la măreția lui, deoarece exprimarea mea a fost moderată în comparație cu cele cu care fusese obișnuit. Argumentul folosit de mine i-a scăpat, deși acesta era dintre cele mai serioase, mai important decât frazeologia mincinoasă a lăudătorilor comuni. *

* *

Poate că nu este numai vina mea că, în scrieri, par sceptic, deși în realitate cred că nu sunt. Este pe undeva și un reflex de contrabalansare a abundenței de opinii conform cărora oamenii ar fi buni, dar ceva i-ar fi transformat. Că suntem răi de la natură este prea evident pentru ca să mai insist acum. Întrebarea căreia nu i-am răspuns încă este: cum se face că suntem și buni?

Bunătatea – atâta câtă există – și mai ales dragostea, de unde vin? Spuneam pe undeva că omul începe să țină seama de cei din jur numai atunci când interesele sale se intersectează cu ale celorlalți. Asemănarea cu fagurele construit de albine este un exemplu suficient de sugestiv, cred. Ei bine, asta explică civilizația (obligația a a-ți respecta vecinul, în speranța că și el te va respecta pe tine), dar încă nu ne dă nici o idee despre bunătate și dragoste, care sunt gratuite, în sensul că autorul lor nu se gândește la vreo recompensă.

218

*

*

* Există țări dezvoltate, sub-dezvoltate și prost-dezvoltate. *

* *

Punctele noastre de vedere pot fi foarte diferite chiar și în cele mai comune domenii. Dovadă că nu ne îndrăgostim cu toții de una și aceeași persoană. Fiecare are alesul/aleasa sa. *

* *

Orice persoană are nevoie din când în când să se odihnească. Întrebarea este ce face, atunci când se odihnește, dacă nu doarme? Un ignorant va răspunde că citește o carte. El nu știe că o carte reclamă un efort intelectual cu atât mai mare cu cât este mai serioasă. Mie îmi place să spăl vase; este infinit mai relaxant, mai ales că atunci îmi vin foarte multe idei. Dar cel mai grozav e să vezi cât de ușor se îndepărtează murdăria cu apă, săpun și un săpun. *

* *

Unii știu ceva, alții știu altceva. Nimeni nu le știe pe toate.

Cultura este un domeniu prea vast pentru un singur creier. Există 219

deci specialiști în diferite domenii. Un singur lucru este cert: cine crede că ceea ce știe el reprezintă cultura – celelalte fiind fleacuri – acela este un ignorant desăvârșit. Adevăratul om de cultură este receptiv și își recunoaște limitele. Pe când învățam să schiez, credeam că mai am puțin și voi fi un schior desăvârșit. Abia după ce am învățat să schiez binișor mi-am dat seama cât de departe sunt de desăvârșire. *

* *

În antichitate, copiii învățau la scoală să gândească. Mai târziu, școala a pus accentul pe retorică: cum să convingi sau măcar să impresionezi, chiar și atunci când nu ai nimic de spus.

A fost un pas decisiv către ipocrizia politică.

Astăzi, se învață doar științele exacte, pentru ca cei mai inteligenți să fie îndepărtați din politică. Având alte preocupări, ei se vor detașa singuri față de viața politică, unde rămân lichelele. *

* *

Persoanele educate nu fac afirmații deplasate. De acea, discuțiile cu ele sunt plate. Cei ne-educați sunt mult mai productivi. Prin inepțiile lor, ei generează controverse, ridică întrebări, cer răspunsuri.

220

*

*

* N-aș avea răbdare să scriu o carte în care totul este dinainte gândit, iar mie nu-mi rămâne decât să înșir cuvintele potrivite pe hârtie. Nu reușesc să fac așa ceva nici în pictură.

Fiecare pată de culoare cere o altă pată, astfel că, în final iese ceva cu totul diferit decât ceea ce avea în cap când am început.

Arta și scrisul sunt procese de creație. *

* *

Copii fiind, suntem învățați cum să reușim în viață. Nu ni se spun însă prea multe despre cum să trecem peste nereușite. În școlile de Judo, începătorii învață cum să cadă, astfel încât să nu se rănească și se poată reveni cât mai repede. *

* *

Singura filosofie adevărată este cea a lui Socrate: în confruntare cu oamenii. Nu poți fi înțelept de unul singur. Înțelepciunea se află în relația cu oamenii. Ideea de sistem filosofic denotă abandonarea filosofiei în favoarea vorbăriei. *

* * 221

Biblia a fost scrisă de către bărbați, pentru bărbați. Asta se vede încă de la început. Se spune că, dintre animale nu s-a găsit nici un ajutor pentru om. Și atunci, Dumnezeu a făcut femeia. Rezultă că femeia este un animal superior celorlalte, dar un simplu ajutor pentru om. Dacă Biblia ar fi fost scrisă de către femei, atunci ar fi lipsit chestia cu „ajutorul”. *

* *

Dacă religia l-a făcut pe om mai bun, i se cere să fie și mai bun. Viața devine astfel o pedeapsă perpetuă. *

* *

În Las Vegas, adevăratul peisaj ce merită și este admirat – chiar fără voie – este peisajul uman. Cel urban este kitsch. Cel uman însă este superb. Toți oamenii – turiști 99,999% – se uită unii la alții. Te uiți și tu la ei, ei se uită la tine, fiindcă faci parte din peisaj. Nu mai ești tu, ești un obiect vizitabil. *

* *

Când eram adolescent sau chiar mai mic, la fiecare vizită într-o locuință în care nu mai fusesem până atunci aveam 222

sentimentul că acolo se va deschide pentru mine o nouă etapă de cunoaștere a vieții, ca și cum tot ce știam până atunci valora cu mult mai puțin decât ceea ce voi afla în următoarele ore.

Aveam chiar și vise după vizită, vise în care îmi apărau spațiile văzute și unde urma să se întâmple ceva miraculos. De aceea, deșteptarea era asociată cu o dezamăgire. *

* *

Nu pot să spun că nu am avut succes la fete. Îmi amintesc acum o scenă de demult. Eram în vizită la un văr cu câțiva ani mai mic, care se căsătorise și avea o fetiță de doi-trei ani. Pentru început, m-am jucat puțin cu ea. Vorbea bine, deci cred că împlinise trei ani. Cu timpul, discuția m-a acaparat și am uitat de copil. La plecare însă, fetița nici nu voia să audă de despărțire.

Soției mele i-a spus brutal „Tu poți să pleci; el rămâne cu mine”, după care m-a luat de mână și m-a condus în camera ei, să-mi arate unde voi dormi: în pătuțul ei pusese încă o pernă. I-am explicat că eu sunt puțin mai mare și n-o să încap. „Nu-i nimic” – m-a asigurat. „Îți strângi un pic picioarele, iar eu, în brațele tale, nu voi ocupa prea mult spațiu”. Când a fost să se mărite însă a preferat pe altul. E drept, între timp eu trecusem de 70 de ani iar ea își schimbase criteriile de apreciere.

223

Cuprins Cuvânt înainte Venerație Palaió Fáliro Diferențe Irini Kord, Exil cu miros de portocale Victoria Hislop, Insula Cum au rezolvat rușii problema literaturii ...

S-a redeschis un teatru antic Zidul Istoria și mitul Vis la aniversare A fost o vreme când oamenii preferau poezia Nicolae Carandino Între fiul risipitor și fratele lui Simbolurile națiunii Eleni Samios Kazantsakis, Adevărata tragedie ...

Printre cuvinte Nimic nu se pierde; totul se rătăcește Rosie Thomas, The Potter’s House Un câine sociabil Limba greacă De ce au grecii nasul mare?

Copacul

5 9 11 14 15 20 22 24 27 28 37 39 41 43 44 46 50 53 55 57 59 59 60 224

Cumsecade, sau civilizat?

61 Conștiința sinelui?

62 Când apare sărăcia?

65 Artă și senzații 65 Patriarhat?

67 Nici măcar în Kant nu mai poți avea încredere 69 Dan C. Mihăilescu, Cărțile care ne-au făcut oameni 73 Codul legislativ 76 Ciprian Foiaș 77 Speech la vernisajul unei expoziții de pictură 79 Concert aniversar 86 Despre aforisme 89 Crima lui Cain 90 Mișcarea pe loc 91 Un om cinstit 95 Știința și victimele ei: biserica și filosofii 97 Confesiunile unui nepriceput 98 Universul „fericit” al copilăriei 104 Vârsta optimă a dascălilor 106 De ce au vrut părinții comunismului să ...

107 Despre comunicare 112 Mai filosofăm?

116 Trivialitatea în literatură 118 Din lumea pisicilor 124 Între extreme 125 Originea omului 127 Înlănțuiri 128 Herzen – scriitorul 137 225

Simone de Beauvoir, Toți oamenii sunt muritori Despre organizare Erbivor sau vânător?

Funcționarul de la primărie Scuzați nevolnicia Cooperare Cristian Teodorescu, Medgidia – orașul de apoi O expoziție originală: Dan-Ștefan Minea Stoicism Estetică Efectele democrației De la Pascal la ... Pascal Recenzia unei cărți nescrise Autobiografie târzie

139 142 143 143 145 147 149 151 153 154 156 158 162 168

Note

177

226

De același autor                   

U.S.A. '95 (Culegere de articole publicate) Singur printre americani America After America, Bibliotastic, New York America after America, JustFiction Edition, Germany, Intre doua idealuri Tradiție sau liberul arbitru?

Where Is My Way? Remanente informatice Memoriile unui cățel adult asFORisme - un fel de cugetări asFORisms - A Kind of Thoughts Filosofia unui bolovan Grecia - note de călătorie Scrisori din Atena A Boulder’s Philosophy With Love from Athens Anastasia Anastasia asFORisme 2 - Un fel de cugetări 227

         

asFORisms 2 - A Kind of Thoughts Eseuri vesele si triste Căutări Dicționar roman-grec de verbe pentru începători După 50 de ani Memoria timpului pierdut asFORisme 3 - Un fel de cugetări asFORisms 3 - A Kind of Thoughts Filosofia unui bolovan, volumul 2 Maieutica de buzunar, volumul 1

228