Destine by Cristache Gheorghiu

Redactor: Aurel Ștefanachi Coordonator serie: Valeriu Stancu Coperta și tehnoredactare: Andrei Ștefanachi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CRISTACHE, GHEORGHIU Destine/ Cristache Gheorghiu, - Iaşi : Tipo Moldova 2017 ISBN: 978-606-42-0177-5 821.135.1-32 © Tipo Moldova

Editura TipoMoldova este recunoscută academic de Consiliul Național al Cercetării Științifice pentru domeniile filologie (PN-II-ACRED-ED-2012-0285) și istorie și studii culturale (PN-II-ACRED-ED-2012-0355) Iaşi, 2017

Editura TipoMoldova E=mail: office@tipompoldova.ro

www.tipomoldova.ro

Cristache Gheorghiu

Destine roman

OPERA OMNIA

ROMANUL DE AZI

Editura TipoMoldova

Trei feţi frumoşi Sunt prieteni de când se ştiu. În nebuloasa în care se aflau atunci când au văzut lumea pentru prima oară, ceva de genul Haosului biblic, s-au zărit unul pe altul doar cu coada ochiului, suficient însă pentru ca să-şi dea seama că există o legătură între ei, diferită de tot ceea ce îi înconjoară. Toate mamele sunt convinse că au născut un bebeluş frumos iar cei din jur le asigură că este superb, deşi – la naştere – toţi pruncii sunt cam urâţei. După ce le-au identificat sexul, asistentele i-au înfăşat repede, astfel că rămâne vizibilă doar o mică parte din obraz, cu nasul, ochii încă închişi şi gura, deja activă. Prima întrebare este de neevitat: cu cine seamănă? Cu mama zic unii –, cu tata – susţin alţii –, deşi nu elimină în totalitate şi alte ipoteze. Adevărul este că toţi pruncii seamănă între ei. Deocamdată, cei trei feţi din povestea pe care vreau s-o relatez nu puteau comunica decât cu ochii, fiindcă mâinile le erau legate şi nici capul nu-l puteau mişca. Lucrurile au început să se limpezească cu timpul. 7

Prima schimbare majoră s-a produs atunci când au părăsit mediul acela alb. Au aflat mai târziu că era vorba despre maternitate. Cică acolo se născuseră, deşi expresia îi punea în încurcătură, fiindcă ei ştiau bine că nu făcuseră nimic în acest sens. Alţii au manevrat, pentru ca ei să iasă la lumină. Iar lumina a fost primul şoc. Cu ea însă s-au obişnuit repede. Tocmai începuseră să desluşească desenele din imaginea de deasupra lor - tot albă, dar cu mici variaţii -, când au fost despărţiţi şi plasaţi într-un spaţiu mai mult decât ciudat, dar foarte colorat. De data aceasta, constatările erau personale, fiindcă nu mai erau împreună, ceea ce, dacă dura, ar fi putut fi o tragedie. Să rămâi fără singurele fiinţe ce par să aibă un sens pe lume nu este deloc uşor, dar, când tragedia devenea tot mai evidentă, a apărut şi speranţa. Mai întâi au fost transferaţi din ceea ce au aflat mai târziu că se numea leagăn în ceva asemănător, dar mobil, cu care fiinţele acelea imense ce se tot agitau în jurul lor i-au dus într-un spaţiu total diferit, cu aer proaspăt, ceva verde în jur şi albastru deasupra. Atunci au constatat că tabloul acela alb, din maternitate, cu uşoare nuanţe de gri foarte deschis, era doar un paravan, menit să-i împiedice să vadă cerul. De 8

ce? Au aflat mai târziu. Pentru moment, era doar unul dintre numeroasele mistere ce-i înconjurau şi, ca toate celelalte, a rămas să fie desluşit la vremea lui. În spaţiul acela nou, verde-albastru, s-au regăsit. Mai întâi câte doi şi apoi toţi trei. A fost prima mare bucurie din viaţa lor. Mamele s-au împrietenit în maternitate. Mioara, mama lui Nicolas, şi Lucia, mama lui Iannis, locuiau în acelaşi cartier, destul de aproape una de cealaltă. Se cunoşteau dinainte, mai mult din vedere, dar nu erau prietene. O oarecare apropiere s-a produs în timpul sarcinii, în sala de aşteptare a cabinetului medical, în calitate de „colege de suferinţă”. După prima întâlnire, mai schimbau câteva cuvine şi când se întâlneau întâmplător prin magazine. Cu Silvia, mama Mariei, s-au cunoscut în maternitate. Aveau paturile alăturate şi, cum se întâmplă de obicei în asemenea situaţii, şi-au promis să devină prietene. În cele mai multe cazuri, promisiunea se uită odată cu părăsirea maternităţii. Nu şi de data aceasta. Ceea ce le-a unit a fost parcul dintre cartiere, unde se întâlneau zilnic, dacă nu ploua. Când vremea era urâtă, doar Silvia îşi plimba fetiţa. Ar fi vrut să aibă un băiat. N-a fost să fie, aşa că încercă să-i dea Mariei o 9

educaţie spartană. Celelalte două aveau opinii opuse. Ar fi vrut fete, au ieşit băieţi şi îi protejau ca pe bibelouri. Deşi prietene, între cele trei femei era o mare diferenţă în privinţa poziţiei sociale: Lucia şi Mioara erau de condiţie socială modestă, în timp ce Silvia, cu câţiva ani mai în vârstă, era fiica unor medici. Amândoi soţii, Mihai şi Mihaela Brănescu, se bucurau de o bună reputaţie în Bucureşti. Mioara era din Constanţa. Acolo l-a cunoscut întrun bar pe Panaitis Vandoulakis, grec, sosit pe un vapor sub pavilion libian. Înainte vreme, orice grec îşi spunea căpitan, dacă avea o barcă. Acum, în vapoarele moderne cu personal de navigare numeros şi un singur căpitan, nuşi poate spune decât navigator, indiferent dacă este bucătar, fochist sau spală puntea. Mioara n-a ştiut niciodată cu ce se ocupă navigatorul ei. În următorii doi ani, Panaitis a revenit în Constanţa de câteva ori, de fiecare dată când avea liber, între două curse. Mioara, imediat ce a terminat liceul, a acceptat cererea lui în căsătorie şi a plecat în Grecia, în speranţa unui trai mai bun. Acolo a lucrat la început ca vânzătoare într-un mic

magazin şi, după ce magazinul a dat faliment, ca femeie de serviciu la o firmă de asigurări. Lucia a plecat în Grecia într-o excursie şi a rămas acolo. Pe atunci, România nu făcea parte din Uniunea Europeană, iar ea nu avea permis de şedere permanentă. A lucrat ilegal într-un restaurant din Halkidiki, până când un client mai insistent, înainte de a-i spune cum se numeşte, a cerut-o în căsătorie. Era Alexandros Papadimitriou, din Atena. Oferta era de nerefuzat. Avea o vervă inimaginabilă, care – pentru fata tăcută dintr-un orăşel moldovean şi ajunsă într-o ţară unde abia învăţase câteva cuvinte – părea prinţul venit pe un cal alb. Deşi nu era un om avut, grecul părea să-i ofere condiţii superioare celei ce le-ar fi putut obţine în România, unde se gândea să se întoarcă, nemaivorbind de cele din Halkidiki. Odată devenită şi ea grecoaică, şi-a luat serviciu în Atena, cu acte în regulă, tot ca lucrătoare întrun restaurant, unde trebuia să facă de toate, mai puţin munca bucătarului, o namilă de om, care era şi adjunctul patronului: sever cu subalternii, dar foarte priceput, atât în meserie, cât şi ca administrator.

Silvia era de altă clasă. Fiica unor medici din Bucureşti, era studentă la medicină, colegă cu Luigi Panagiotis, grec născut în Franţa din tată grec şi mamă franţuzoaică. Bunicii paterni, copii fiind, emigraseră împreună cu părinţii în Franţa, după dezastrul grec de la Smyrna.

atunci,

accesul

grecilor

din

zona

Istambulului, inclusiv Smyrna, nu era dorit. Erau acuzaţi de colaboraţionism cu vechea guvernare turcă. De aceea, majoritatea celor ce au scăpat cu viaţă s-au refugiat în Apus: Franţa şi Statele Unite ale Americii au fost cele mai vizate. SUA era „el dorado” pentru mulţi europeni, iar Franţa, pentru că ea colaborase îndelung cu fostul Imperiu Otoman, după principiu că este bine să ai aliaţi în spatele neprietenilor, unul dintre aceştia fiind, în cazul ei, Germania. Existau în Istambul şi în oraşele apropiate multe instituţii culturale şi de învăţământ în limba franceză, fără a mai vorbi despre relaţiile comerciale. Odată cu Războiul de Independenţă, se dezvoltase însă şi naţionalismul grecilor. În plus, în 1884, prin Legea din 34

februarie,

guvernul

exclus

participarea

în

administraţie a celor care nu erau născuţi în teritoriul existent în acel moment al proaspăt înfiinţatului Regat al 12

Greciei, deşi pe teritoriul Greciei de atunci era o lipsă acută de intelectuali. Abia după Al Doilea Război Mondial, sentimentele s-au atenuat şi unii dintre urmaşii emigranţilor au început să se repatrieze. Tatăl Mariei a făcut-o fiindcă părinţii lui au murit într-un accident de automobil. Avea 15 ani atunci. Limba lui maternă era franceza. Greaca o auzise întâmplător, la cele câteva întâlniri la care familia luase parte, dar n-a vorbit-o niciodată, până să vină în Grecia. A preferat să se mute, fiindcă simţea că rudele de aici, ca şi cele ce se repatriaseră deja, îi sunt mai apropiate decât cele rămase în Franţa. În plus, se săturase să fie considerat un „metec” şi să i se spună „Grecul” de către unii colegi mai puţin binevoitori. În Atena, a intrat sub aripa ocrotitoare a mătuşii Anastasia, o văduvă destul de bogată, care s-a gândit să investească într-un tânăr, în speranţa dobândirii unui sprijin la bătrâneţe. Aşa se face că, Luigi a reuşit săşi termine studiile liceale şi să devină student la Institutul de Medicină din Bucureşti. Cu bani, era uşor pentru un străin să intre în învăţământul românesc. Nu şi pentru români, pentru care învăţământul era gratuit, dar trebuia să treacă de filtrul extrem de sever al examenului de 13

admitere. Silvia făcea parte din această a doua categorie, dar a observat la Luigi seriozitatea care îl deosebea de ceilalţi colegi străini. L-a ajutat de aceea să-şi îmbunătăţească cunoştinţele precare de limbă română, dobândite în anul de pregătire şi, cu timpul, s-au împrietenit. Contrar aşteptărilor celor care nu cunosc condiţiile din România anilor 80 ai secolului trecut, după absolvirea Institutului de Medicină, Silvia şi Luigi au preferat să emigreze împreună în Grecia. În acest scop, sau căsătorit încă din ultimul an de studii. În plus, Luigi nu dorea să devină din nou un imigrant (de data aceasta în România) şi – foarte important pentru el – nu dorea săşi dezamăgească mătuşa. Dimpotrivă, voia să-i confirme aşteptările, încrederea ce a avut-o în el, s-o vadă fericită şi mulţumită că a făcut o bună investiţie. Grecia era pe atunci înfloritoare – sau cel puţin aşa părea – în timp ce România se îndrepta către ţările din lumea a treia, adică a celor mai sărace. Mioara şi Panaitis şi-au botezat copilul cu nu nume grecesc, Nicolas, dar şi românesc: Nicolae, Nicu, Nicuşor, după preferinţe. Lucia şi Alexandros au ales tot un nume grecesc, Iannis, gândindu-se la o adaptare mai 14

bună a copilului în mediul în care se va dezvolta. El ar putea fi tradus ca Ioan sau Ion, dar nu asta au avut ei în vedere. Silvia şi Luigi au botezat fetiţa cu un nume comun României, Greciei şi Franţei: Maria. Nu aveau nici unul convingerea că vor rămâne permanent în Grecia, aşa că nici nu se străduiau prea tare să-şi şteargă originile, aşa cum, din greşeală, fac mulţi emigranţi români. Maria este cel mai cunoscut nume în lumea creştină. Bineînţeles că, odată ieşiţi din leagăne şi cărucioare, copiii au început să se joace între ei. Cu toată dragostea şi grija părinţilor, unul fără ceilalţi doi se simţea singur. * *

Prietenia mamelor a ţinut tot atât cât concediul de maternitate. Revenirea la serviciu şi obligaţiile de tot felul au făcut ca întâlnirile lor să fie tot mai rare şi întâmplătoare. Au constatat cu timpul că, în afara grijii pentru copii, aveau prea puţine preocupări comune. 15

Copiii, în schimb, erau din ce în ce mai uniţi, în ciuda diferenţelor dintre ei. Dacă la început joaca lor împreună părea ceva dat de la natură, odată cu începerea şcolii, înconjuraţi de alţi copii, unul mai diferit decât altul, cei trei formau o entitate indestructibilă. Deşi, în clasă, stăteau în bănci diferite, la distanţă unul faţă de altul, legătura invizibilă dintre ei funcţiona permanent. Când unul dintre ei trebuia să răspundă la întrebările profesorilor, pulsul inimilor celorlalţi doi creştea, ca şi cum întrebările le erau adresate lor. Orice nelămurire era rezolvată în „consiliul” celor trei, în recreaţii, dar şi în întâlnirile de după amiază – aproape zilnice – în parcul din apropiere. Şi nu numai problemele şcolare, dar mai ales cele ridicate de relaţiile cu ceilalţi colegi sau cunoştinţe din afara şcolii. Sfatul părinţilor, deşi util – dat fiind experienţa lor de viaţă – era mai greu de obţinut, nu numai datorită timpului petrecut împreună – din ce în ce mai redus – dar mai ales fiindcă ei nu cunoşteau toate detaliile vieţii copiilor printre cei de o seamă cu ei. Tripleta lor era percepută ca atare şi de către colegi, conştienţi că, adresându-se unuia dintre ei – cu bune sau rele intenţii –, vor avea în curând de-a face cu 16

toţi trei. Erau apreciaţi pentru asta, dar şi invidiaţi în acelaşi timp. Se poate spune că prietenia celor trei era mai mult decât una frăţească, fiindcă – să recunoaştem – nu întotdeauna fraţii se iubesc şi se ajută între ei aşa cum, teoretic, am fi tentaţi să credem. Pe lângă cei ce păstrează relaţii frăţeşti cu adevărat, există numeroase situaţii în care, deşi se iubesc, nu se văd cu anii, ca să nu mai vorbim despre cei ce se invidiază sau chiar se urăsc, din cauza unor interese divergente sau chiar concurente, ca moşteniri şi altele de genul acesta. Nu era cazul grupului Iannis, Nicolas şi Maria. Asta îmi aminteşte mie, cel care vă povesteşte, de un prieten, a cărui familie am cunoscut-o întâmplător. Cu el mă întâlneam pe munte, în fiecare week-end. Ne unea o pasiune comună: alpinismul. Ne-am căţărat împreună în numeroase trasee, eram buni prieteni. Era bucureştean, dar se născuse într-un sat din Transilvania. Conform tradiţiei, mergea să-şi vadă familia de 23-24 august, mare sărbătoare pe vremea aceea: „eliberarea” României de către armata sovietică, de fapt cedarea ei în mâinile

ruşilor.1 La cele două zile libere, se adăuga încă una sau două, datorită duminicii de dinainte sau după, astfel că ne bucuram de o mini-vacanţă de trei sau chiar patru zile. Într-un an, eu şi soţia l-am însoţit. Tatăl lui murise, aşa că doar mama trăia într-o casă aproape goală. Toţi fraţii şi surorile lui locuiau prin diverse oraşe din ţară, unde aveau servicii. Nu-i mai văzuse decât rareori, când pe unii când pe alţii. Nici ei nu se mai văzuseră toţi împreună de ani de zile. Nu-mi amintesc acum câţi fraţi 1

Un prieten, după citirea manuscrisului, mi-a cerut să clarific

exprimarea “cedarea României”. Mi-am adus atunci aminte de remarca lui Thomas Jefferson, autorul principal al “Declaraţiei de Independenţă” a Statelor Unite ale Americii: “Arborele libertăţii trebuie să fie udat, din când în când, cu sângele patrioţilor şi al tiranilor. Este îngrăşământul lui natural.” România a cedat nu odată fără luptă teritorii din trupul ei: Basarabia, Ardealul de nord, Bucovina. Desigur, este reconfortant să crezi că, prin gestul tău, ai scurtat un război mondial cu câteva zile, sau că ai salvat viaţa unor studenţi (în cazul abdicării). Cu mult mai dificil este să-ţi asumi responsabilitatea abandonării miilor de ostaşi, lăsaţi fără apărare în faţa focului necruţător al unui inamic fără scrupule, a sutelor de mii de prizonieri – dintre care mulţi nu s-au mai întors – sau a milioanelor de intelectuali exterminaţi după “eliberare”. Iar asta fără a mai vorbi despre consecinţele politice internaţionale.

erau; îmi aduc aminte de cel puţin doi băieţi şi trei fete. El era cel mai mare dintre ei. Surpriza întâlnirii a fost imensă pentru ei, atunci când au constatat că, de data aceasta, veniseră cu toţii, din întâmplare. Mână dumnezeiască, simplă coincidenţă? Nu se ştie! Emoţia lor era atât de mare, încât mă gândeam să nu i se întâmple mamei ceva şi, în loc de sărbătoare, să iau parte la un parastas. Din fericire, nu s-a întâmplat nimic de genul acesta; bucuria tuturor a fost deplină. Noi doi, eu şi soţia, eram evident în plus. Dintre fraţi, singurul de care îmi amintesc a fost fratele mai mic al prietenului meu, care mi-a reproşat că „îndrăznesc” să mă adresez fratelui său cu apelativul „Nae”. Păi „aşa i se spune de către toată lumea”, i-am răspuns. „N-am inventat eu acest nume”. Indignat, mi-a spus că el este „fratele Nicolae”, nu doar pentru el, ci pentru toţi ceilalţi. Prin tonul cu care a spuso, îşi ridica în rang fratele alături de Dumnezeu, dacă nu chiar mai sus. Este explicabil: când tatăl era plecat la muncă şi mama ocupată cu treburile gospodăriei, fratele mai mare era înlocuitor de tată, iar autoritatea lui era chiar mai mare, deoarece el era permanent printre ei. De aceea, când m-a auzit pe mine spunându-i „Nae”, l-am 19

văzut mărindu-i-se ochii de parcă pe el l-aş fi lovit cu ceva. În încheierea acestei paranteze, am tras atunci concluzia că, în afară de fraţii care se iubesc şi cei care se urăsc, există şi categoria celor ce se iubesc, dar nu se ajută. Fiecare dintre fraţii şi surorile lui Nae al meu avea familia lui, viaţa lui în localităţi diferite. Veneau din când în când la casa părintească, să-şi vadă mama şi să ia câte ceva din produsele gospodăriei ţărăneşti. Doar Nae făcea excepţie; el era matematician într-un institut de cercetare de înaltă clasă, profesiune care, alături de pasiunea pentru alpinism îi răpea tot timpul, motiv pentru care, deşi cel mai mare, era singurul necăsătorit.

Trei familii În viaţa unei familii, copiii joacă un rol important, unindu-i pe cei doi în dorinţa de a face tot ce le stă în puteri pentru viitorul copiilor. Este valabil în general. În particular, deşi obiectivul este acelaşi, modul în care vor să-l realizeze poate fi diferit şi, de aici, divergenţe, soldate de multe ori cu consecinţe negative în educaţia copiilor, care vor profita de neînţelegerilor lor şi se vor adresa, când unuia, când altuia, alegând-ul pe cel care îi va satisface dorinţa şi nu a cel al cărui sfat este mai înţelept. Şi dacă există două variante, este loc şi pentru a treia: cea proprie sau a unor străini, buni „sfătuitori”, în care copilul ajunge să aibă încredere mai mult decât în părinţi, deşi părinţii sunt amândoi animaţi de cele mai bune intenţii. Este situaţia lui Iannis. Jocul de artificii din logoreea lui Panaitis s-a dovedit a fi înşelător pentru Mioara. În Grecia, el nu mai era acelaşi din Constanţa. Acum, ca om la casa lui, era permanent ocupat cu probleme serioase – zicea el – motiv pentru care nu era acasă decât rareori. Cursele

lungi, în care trebuia să plece, erau surprinzător de dese. Iar când nu era în cursă, avea de rezolvat „importante alte probleme”, majoritate generate din cursa din care se întorsese sau de pregătire a celei următoare. Toate problemele casei le rezolva Mioara, deşi nu ştia limba greacă decât foarte puţin, dar tocmai aceste obligaţii, pe care trebuia să le rezolve, au determinat-o s-o înveţe cât se poate de bine. Într-un timp relativ scurt, cu dicţionar, manual de gramatică şi bunăvoinţa colegilor – era foarte agreată la serviciu – a reuşit să vorbească surprinzător de bine. -

Bună dimineaţa.

Bună dimineaţa, Panaitis. Pari cam obosit în dimineaţa asta.

Cade omul din pom şi se odihneşte.

La ora asta, pot presupune că ai căzut din pat.

Nu, n-am căzut, m-am sculat încet, cu multă atenţie, dar cu ce efort . . .

Îmi dau seama. Ai avut o noapte grea.

Dimpotrivă! Noaptea a fost foarte uşoară. Prea uşoară.

Atunci seara a fost grea.

Ah, nu, a fost una dintre cele mai uşoare seri din viaţa mea. A fost ca o spumă.

De şampanie.

Şampania a fost la sfârşit. Eu n-am fost mofturos. Am băut tot ce mi s-a dat. Nu, seara a fost o.k. Şi noaptea . . . doar că a fost prea scurtă. Din nefericire, existenţa copilului nu i-a modificat

preocupările lui Panaitis. Aproape că nu l-a interesat. El şi-a continuat viaţa de dinainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Avea totuşi grijă ca, la întoarcerea din curse, să-i aducă un mic cadou, în general dulciuri, motiv pentru care copilul era înclinat să-şi iubească mai mult tatăl decât mama, obligată să-l educe, să-l înveţe ce trebuie să ştie orice copil şi să-l determine să-şi însuşească deprinderi corecte, ceea ce nu este întotdeauna plăcut şi uşor.

În final, toate problemele lor s-au rezolvat dur. Deşi era din ce în ce mai evident că el avea activităţi extraconjugale, momentul decisiv a fost cel în care, venind după mult timp dintr-o „cursă” ce se anunţa scurtă, dar a fost foarte lungă, a recunoscut că Mioara nu este singurul lui amor. Atunci, ea a luat prima ei decizie hotărâtă şi ia cerut să nu mai intre în casa lor niciodată. S-au mai văzut o singură dată, la divorţ, deşi el nu prea avea timp şi chef nici pentru această formalitate. Nici măcar apartamentul nu era pe numele lui, dovadă că fusese rău intenţionat de la început. Mioara trebuia să plătească toate ratele şi taxele din banii ei, deoarece contribuţia lui devenea din an în an tot mai mică. „Ce, tu nu ai bani? Câştigi acum destul. Eu am cheltuielile şi responsabilităţile mele.”, era replica deja cunoscută, pe care Mioara nu mai dorea s-o asculte. * *

Dacă Mioara şi Lucia au găsit încă din primele zile după sosirea în Grecia un loc de muncă la nivelul 24

aşteptărilor lor, pentru Silvia şi Luigi problema era infinit mai dificilă. Ei doreau să lucreze conform calificării lor: erau medici, chiar dacă abia absolviseră. Luigi ar fi vrut să devină chirurg. Credea că are înclinaţii către această disciplină, şi poate chiar avea. Medicina internă era pasiunea Silviei. Ca student, cunoştinţele precare de limbă română îl împiedicau să înţeleagă tot ce spuneau profesorii şi, cu tot ajutorul Silviei, rămăsese marcat de acest handicap al lui şi era conştient că medicina internă îl depăşeşte. Pentru chirurgie însă, însemna să urmeze cursuri de specialitate, deci alţi bani şi altă perioadă de aşteptare. Poate că mătuşa Anastasia l-ar fi sprijinit în continuare, dar nu îndrăznea nici măcar să spere, nici vorbă s-o solicite. Silvia s-a mulţumit pentru început cu un post de asistentă la Spitalul Municipal, cu speranţa că va putea lucra ca medic în viitor. Angajarea ei rezolva pentru moment problemele financiare. Pentru Luigi, ajutorul a venit tot de la mătuşă. Ea l-a finanţat să-şi deschidă un cabinet particular, cu motivul că va avea imediat o sursă de venit. Nu putea să refuze oferta. Chirurgia putea să mai aştepte. Primii clienţi au fost, bineînţeles, imigranţii români, dar ei aveau venituri 25

modeste. Speranţele erau deci tot în viitor. Şi pentru asta trebuia să mai aştepte. La cabinet îl ajuta din umbră Silvia. Diagnosticarea era specialitatea şi pasiunea ei. Îi punea în valoare cunoştinţele şi îi stimula inteligenţa, de care – pe bună dreptate - era foarte mândră.

Constanţa Nicolas, împreună cu Lucia, mama lui, în vizită la bunici -

Ojă pentru copii, aveţi?

Întrebarea, rostită de o voce de copil, venea de undeva de după tejghea. Piciul era prea mic pentru ca să se vadă. Nu doar vânzătoarea, ci toţi clienţii din magazin căutau zâmbind autorul. Era Nicolas. Băiat ascultător, el înţelesese că oja, cu care voia să-şi dea pe unchii asemenea mamei sale, nu era pentru copii şi, în consecinţă, cerea în magazin o alta, potrivită vârstei lui. Există printre părinţi credinţa că odrasla lor este super-inteligentă, pentru că emite aserţiuni neobişnuite. E bine pentru moralul lor şi educaţia copiilor. În realitate, copiii judecă prin prisma criteriilor deja însuşite, care nu sunt complete. Este normal deci ca ei să ajungă la concluzii diferite de ale oamenilor maturi. Crescut doar de către mamă, şi în general în mediu feminin al prietenelor ei, deprinsese şi el preocupări asemănătoare. Se va detaşa de ele mai târziu când, în 27

lipsa tatălui, îşi va căuta drumul său, obligat fiind să discernă prin mijloace proprii între bine şi rău, între adevăr şi fals. În lipsa sfaturilor părintelui de acelaşi sex, va căuta să găsească singur explicaţii pentru tot ceea ce se întâmplă în jur şi căi de urmat pentru problemele ivite. Opiniile diferite ale celorlalţi copii sau adulţi în vor forma spiritul critic. Nicolas este realmente un copil inteligent şi, dacă la început de drum va fi puţin timorat, cu timpul va deveni din ce în ce mai sigur pe el. Din cauza spiritului critic, însuşit în copilărie, va lăsa impresia că este puţin cârcotaş, dar persoanele cu bune intenţii vor aprecia capacitatea lui de analiză. Seara, după ce Nicolas s-a culcat, mama stă de vorbă cu părinţii ei. -

Tu cum te descurci acum cu limba? La început erai tare speriată că nu vei putea niciodată să vorbeşti greceşte corect.

La început de tot nu eram speriată. Eram chiar foarte optimistă. La serviciu învăţasem cele câteva cuvinte de care aveam nevoie iar pe Alexandros – şeful meu - îl înţelegeam când 28

vorbea cu mine. Nu înţelegeam însă nimic când vorbea cu altcineva. Abia mai târziu, când am încercat să învăţ serios, după manual, am realizat că limba greacă este foarte grea şi am intrat în panică. -

Şi acum?

Acum mi-a trecut panica, fiindcă am acceptat ideea că trebuie să mă mulţumesc cu statutul de imigrant, care vorbeşte doar atât cât să se descurce.

Eu cred că, stând printre ei, începi să-ţi dai seama ce spun şi din intonaţie, fără să ştii cuvintele.

O fi valabil în general; nu şi la greci. La ei e greu să-ţi dai seama dacă se înjură sau îşi jură dragoste până dincolo de moarte. Vorbesc la fel de răstit în ambele situaţii.

Şi Nicuşor ştie greceşte?

Nu! Poate că a reţinut câteva cuvinte de la taicăsu, când îl alinta, dar asta s-a întâmplat foarte rar şi cred că le-a uitat.

Tu nu-l înveţi greceşte?

Eu nu ştiu nici pentru mine cât trebuie. L-aş învăţa greşit. Va învăţa de la greci.

Puteai să-l dai la creşă.

Cu ce bani?

Iartă-mă. Am deschis un subiect delicat.

Am fost fericită că şeful mă lasă să vin cu el la serviciu. Acolo însă toată lumea are treabă şi nu au timp să vorbească cu el. Sunt mulţumită că este cuminte. Îi dau hârtii şi creioane colorate şi el desenează bucuros. Câteva colege i-au adus şi jucării, de la copiii lor, care au crescut mai mari. Poate îmi creşte şi mie salariul şi, la toamnă, să-l dau la o grădiniţă.

Mi-ai spus că sunt comunităţi ale românilor din Grecia, care organizează cursuri pentru copii

Ele ţin lecţii de limba română, pentru copiii mai măricei, ai căror părinţi au făcut greşeala să le vorbească greceşte, deşi nici ei nu ştiau limba; abia o învăţau.

Acum spune-ne despre tine. Cum o duci?, ce părere ai despre greci?

Primul lucru pe care l-am remarcat în Grecia a fost faptul că toţi muncitorii poartă mănuşi, asemenea doctorilor.

Chiar toţi?

Eh, nu chiar toţi. Chiar cu câteva zile înainte de a pleca am remarcat trei lucrători care turnau asfalt nu numai fără mănuşi, dar şi fără încălţăminte adecvată, cu talpă groasă, aşa cum am văzut că poartă în România, să-şi protejeze picioarele, când umblă pe asfaltul fierbinte.

Probabil nu erau greci.

Cu siguranţă erau imigranţi.

Lămureşte-mă, fata mea: tu uneori spui imigranţi, alteori emigranţi. Cum e corect? Părinţii Luciei sunt muncitori în Constanţa,

oameni cu puţină carte, din categoria celor momiţi de către fostul regim comunist să-şi părăsească satele şi să populeze oraşele în curs de industrializare rapidă. A fost o dublă greşeală. Ideea greşită i-a aparţinut lui Marx ia interpretarea românească a fost şi mai

proastă. Marx era convins că societatea, în curs de industrializare, va genera tot mai mulţi muncitori, iar proletariatul, devenind clasă majoritară, va domina parlamentul, în condiţiile votului universal. Se dovedeşte însă că nu este aşa: astăzi, numărul muncitorilor cu calificare redusă este din ce în ce mai mic. În România, prin dezvoltarea forţată a industrializării, guvernarea de către ignoranţi a condus la ruralizarea oraşelor şi, în paralel, la distrugerea simţului gospodăresc al ţăranilor. Bunicii Luciei, regretă şi azi plecarea copiilor lor dintr-un sat moldovean,

uitând

propriile

lor

suferinţele

(bătrâneţea, bat-o vina), datorate colectivizării forţate şi în urma căreia, primesc la bătrâneţe un ajutor social, care nu le-ar ajunge nici pentru ţigări, aşa că bătrânul îşi mai prepară din când în când un „trabuc” din mătase de porumb şi alte frunze numai de el ştiute, uscate cu grijă şi puse bine într-un loc „secret”, unde „baba” lui nu are voie să umble. După căderea comunismului şi desfiinţarea colectivei, au primit o parte din pământul lor, dar nu-l pot lucra. Le lipsesc nu numai utilajele şi calul – iubitul lor Florică – dar 32

mai ales puterea de muncă, cauza principală a regretului plecării copiilor. -

Emigrant spun concetăţenii celui care a plecat într-o altă ţară; imigrant spun cei din ţara în care a venit. Pentru ei, imigrantul este un străin stabilit în ţara lor.

Am înţeles! Deci tu eşti emigrantă pentru noi şi imigrantă pentru greci.

Corect! Pentru voi doi însă, eu sunt fiica voastră, căreia îi este foarte dor de voi, când nu vă are alături. Poate mai târziu reuşesc să vă aduc şi pe voi în Grecia.

Nu te hrăni cu iluzii, fata mea. Noi nu mai avem vârsta la care să emigrăm. Am făcut-o odată, în tinereţe, şi bunicii tăi ne condamnă şi azi. Poate peste ani vei reveni tu în ţară, cu o pensie în euro.

Este doar o variantă teoretică. După ce te înveţi cu un anumit standard de viaţă, ţi-e greu să cobori. Şi-apoi, până atunci, probabil că şi România va avea euro, deci nu va mai fi nici un avantaj, din acest punct de vedere. 33

E chiar aşa de bine în Grecia cu standardul ăla al lor? Eu ştiu doar standardul de stat, STAS-ul, cum îi spunem noi, în care trebuie să se încadreze piesele ce le fac eu la fabrică. Despre greci aud mai mult lucruri rele decât bune.

Grecii şi Grecia sunt două noţiuni diferite.

Cum aşa?

Grecii au mentalităţi învechite şi sunt aşa cum probabil ai auzit. Grecii bătrâni seamănă cu bişniţarii din România de altă dată. Grecoaicele moderne însă sunt ţoape cu ifose. Evident, nu toate. Grecia însă face parte din Uniunea Europeană şi a trebuit să se alinieze cerinţelor Uniunii.

Asta înseamnă că şi România va progresa. Noi tocmai am intrat în U.E.

Aşa este. Eu, care am lipsit câţiva ani din ţară, văd diferenţa. Progresul este uriaş.

Ia uite ce bucurie ne faci!

Da, România este în progres, în timp ce Grecia este în regres.

Discuţia a continuat până la miezul nopţii, când şi-au adus aminte că a doua zi au treabă. Vor mai avea timp de discuţii şi în zilele următoare. Lucia şi Nicolas vor mai sta încă o săptămână. Mâine, puştiul se va scula dis-de-dimineaţă şi va dori să viziteze oraşul. Abia a prins gustul unor asemenea plimbări instructive şi vrea să valorifice din plin timpul ce-l are la dispoziţie. * *

Câţiva ani mai târziu -

Mamă, în biserica în care m-ai dus azi, am văzut inscripţii într-un alfabet aproape grecesc, dar nu perfect. Când să le citesc, unele erau într-o română probabil foarte veche, dar altele erau de neînţeles.

Mă tem că n-aş putea să te lămuresc pe deplin. Aici am şi eu unele semne de întrebare, cu care nu vreau să te încurc. Ce pot să-ţi spun - că am învăţat la şcoală – este că alfabetul se numeşte 35

chirilic, după numele fraţilor Kiril şi Metodie, doi călugări greci, care l-au inventat pentru vorbitorii de limbă slavă, în perioada de răspândire a Creştinismului. Ceea ce ai văzut era scris cu litere chirilice în limba română de atunci sau în slavă. -

Am înţeles! Nu ştiu câte semne de întrebare ai tu, dar mie cred că mi-ai creat mai multe: de ce au scris românii cu caractere chirilic? – româna fiind o limbă latină – de ce Chiril şi Metodie ăia au inventat un alfabet doar uşor diferit de cel grecesc şi nu l-au folosit pe cel obişnuit?; de ce era nevoie de un alfabet?, din moment ce slavii ce trebuiau creştinaţi erau analfabeţi; . . .

Poţi să te opreşti, fiindcă tot nu ştiu să-ţi răspund. Eu, dacă nu cunosc o problemă, nu încerc să-mi dau cu presupusul. Poate că ai să înveţi tu şi ai să mă lămureşti şi pe mine.

Ar fi fost şi greu să-i răspundă. Fără să aibă o vastă cultură, Lucia era o femeie cu bun simţ. Ea preferă să se abţină, decât să emită idei, asupra cărora ea însăşi are dubii sau pur şi simplu nu cunoaşte răspunsul. 36

Într-adevăr, este greu de crezut că cineva s-ar fi ostenit să creeze un alfabet pentru analfabeţi, aşa cum era poporul slav din acele timpuri. Cât despre cei cât-decât instruiţi sau dornici de instruire, ei puteau să citească mai uşor textele sfinte direct din greacă. Mult mai probabil este ca cei doi fraţi, Chiril şi Metodie, să fi încercat să raţionalizeze alfabetul grec – ilogic şi astăzi – dar proiectul lor a fost refuzat de către mai-marii timpului. Lau preluat însă slavii, ca alfabet pentru limba lor. În decursul timpului, în funcţie de interesele politice specifice epocii, s-au lansat diferite paradigme, astfel că minţile copiilor au fost îndoctrinate cu tot felul de legende. Este, de aceea, foarte greu de stabilit astăzi adevărul istoric. Incertitudinea zace însă în mintea copiilor cu cât dilema este mai puternică. Un exemplu amuzant zace şi în mintea celui ce vă povesteşte. Iată-l: un prieten era tatăl unui copil de câţiva anişori. Pentru supravegherea lui, făceau cu schimbul: el după masă, soţia dimineaţa. Obosit să inventeze poveşti – pe cele cunoscute le epuizase demult – se decide să-i spună o glumă, pe care tocmai o auzise: -

Tu ştii care-i cea mai mică păsărică? 37

Nu ştiu.

Cea mai mică păsărică este păsărica de furnică.

A regretat imediat cele spuse şi a trecut repede la alt subiect, în speranţa că gluma – neînţeleasă de copil – va fi uitată. Câţiva ani mai târziu, într-o duminică, împreună cu cei doi, mergeam cu trenul să schiem la Predeal. Toate locurile în compartimente erau ocupate. Cum stăteam pe coridor, unor doamne li s-a făcut milă de copil şi l-au invitat înăuntru, unde i-au făcut loc între ele. A început, bineînţeles, conversaţia: cum te cheamă?, ce vârstă ai?, în ce clasă eşti? şi – ceea ce puştiul nu suporta – spune-ne o poezie. Sufocat de întrebări, puştiul se hotărăşte să ia iniţiativa şi întreabă el: voi ştiţi care este cea mai mică păsărică? – Nu ştim, au răspuns doamnele în cor. Le-a explicat el. Probabil că, între timp, aflase şi poanta. Soluţia a fost salvatoare; nu a mai fost supus nici-unui interogatoriu. Iată ce poate însemna o problemă neelucidată pentru un copil. Nicolas nu făcea excepţie, aşa că va căuta singur răspunsuri, până când raţiunea lui va fi satisfăcută.

Atena Luigi obţine promisiuni pentru postul de chirurg, atât la Spitalul Municipal (de stat), cât şi într-un spital particular. Trebuie însă să urmeze cursuri de specializare, pe care el ar prefera să le facă în Bucureşti, dacă – bineînţeles – Silvia va fi de acord. La aflarea veştii, ea a sărit în sus de bucurie. Nu numai că a fost de acord, dar nu înceta să-l încurajeze. În Franţa, familia lui adoptase o atitudine mai rezervată şi el se învăţase aşa. Era bucuros, fireşte, dar nu se manifesta. În schimb, pe Silvia o „mânca limba” – cum se spune – să reia subiectul, de fiecare

dată

când

întrezărea

nou

argument.

Schimbarea statutului social era importantă şi pentru ea. Pentru Luigi însă, valoarea psihologică a demersului avea cote mult mai înalte: chirurgia era visul lui, cu care se hrănise de mic copil şi pe care-l vedea năruit odată cu emigrarea din Franţa, dar acum, iată că el începea să prindă contur. În fond, bucuria era în primul rând a lui. -

Ai să poţi să te descurci singură?

Nu te îngrijora. Maria nu mai este un bebeluş. O voi putea lăsă pentru orele mele de serviciu la câte una dintre prietenele mele, prin rotaţie şi poate şefa mea va accepta s-o iau cu mine, din când în când.

Probabil va prinde şi ea microbul medicii.

Se prea poate!

Eu am să vin cât de des voi putea.

Am să te rog să vii cu avionul, chiar dacă este mai scump, şi nu cu maşina. Ştiu că-ţi place să şofezi, dar nu vreau să rămân văduvă fiindcă tu ai adormit la volan din cauza oboselii. Te cunosc bine, şi ştiu de ce eşti în stare, dar te rog să ţii seama de dorinţa mea şi de fiica noastră.

Promit că aşa am să fac. Voi face rezervări din timp, ca să obţin cele mai ieftine bilete. Chiar dacă, uneori, nu mă voi putea deplasa, paguba pentru un bilet pierdut este mai mică decât costul unui bilet cumpărat cu câteva zile înainte.

Foarte bine. Din când în când, voi veni şi eu la Bucureşti. Părinţii se vor bucura. Colega mea este

chiar entuziasmată la ideea că, ţinându-mi locul câteva zile, o să-i ţin şi eu locul ei, iar ea va putea să plece în vreo excursie. Excursiile în ţari străine, dar şi în Grecia, sunt cel mai nou hobby al ei şi sper să nu-i treacă prea curând. Pe de altă parte, ca să fiu pe deplin sinceră, şi mie mi-e dor să-mi văd părinţii din când în când, aşa că am să vin eu mai des decât tine. Tu va trebui să faci practică în spital. Chirurgia nu se învaţă la fără frecvenţă sau la seral. -

Dă-mi voie să te îmbrăţişez. E singurul mod în care mă pot manifesta acum. Îţi mulţumesc.

Bucureşti Maria, încă mică, cu părinţii la bunici -

Ţi-a plăcut vizita prin Bucureşti? – o întreabă bunicul pe Maria, prea mică încă, pentru a putea avea opinii pertinente.

Oraşul l-am vizitat prea puţin. Mama m-a băgat imediat într-un muzeu, unde nu e prea mare lucru de văzut.

Cum aşa?

Păi, erau doar tablouri cu oameni care se uită la tine de-ţi piere pofta să te uiţi tu la ei. * *

Uite, bunicule, ce fluture frumos!

Un vierme cu aripi.

Vai, ce ursuz eşti! * *

* 42

La operă cu Maria -

De ce numai femeile folosesc evantaie? Bărbaţii au haine mai groase şi nu transpiră.

Din teamă să nu li se topească fardul. Glumesc. Este o cochetărie. În Spania, evantaiul le ajută pe femei să facă gesturi graţioase. Şi mai au şi avantajul că pot să-l pună în faţa gurii atunci când bârfesc cu vecina de fotoliu şi nu vor să li se citească pe buze ce spun. * * -

Tiens ! Quelle beauté ! Dans ma vie, je ne ai pas vu quelque chose comme ça.2

Era Luigi, cel care îşi exprima uimirea în faţa castelului Peleş. De obicei vorbea româneşte cu socrul său, dar acum surpriza l-a făcut să-şi spună gândul în limba maternă. Doctorul Brănescu era chiar bucuros să-şi perfecţioneze franceza, profitând de prezenţa lui Luigi, aşa că era departe de el intenţia de a protesta. 2

Ia te uită! Ce frumuseţe! În viaţa mea nu am văzut aşa ceva.

Stai să vezi interiorul.

În interior n-au mai vorbit. S-a nimerit ca un grup de turişti francezi să viziteze castelul în acelaşi timp, aşa că doar vocea ghidului se auzea. Domnul Brănescu intervenea sotto voce3 doar din când în când, cu mici observaţii personale. Nici în maşină, în drumul spre casă n-au prea discutat. Cu o mică excepţie. Pentru Luigi surpriza fusese prea mare. Excepţia a fost iniţiativa domnului Brănescu, ca la ieşirea din Sinaia să viziteze un cimitir, neglijat de marea majoritate a trecătorilor. -

De ce ne-am oprit?

Ai să vezi.

cimitir?

Père

Lachaise

Sinaia?

Mormintele regilor nu prea mă interesează. -

Nu e nici un rege înmormântat aici. E unul mai important decât orice rege. Ajungem imediat. Nu e departe. Iată!

„Badea Cârțan doarme aici visând întregirea neamului său”. Ăsta cine mai e?

Încet, cu voce scăzută.

Acest ţăran din Transilvania traversa pe jos munţii, ca să aducă clandestin cărţi, pentru a păstra trează ideea românismului printre conaţionalii săi din Cărţişoara, unde s-a născut şi satele învecinate. Se întâmpla în timpul ocupaţiei austriece din Ardeal. Era atât de ataşat

ideea

unirii Transilvaniei

România şi ideea latinităţii noastre, încât a mers până la Roma, să vadă Columna lui Traian. -

Aaaa, da. Mi-am amintit. A adormit la baza Columnei şi a doua zi dimineaţa, când l-au găsit acolo, au zis: uite un dac a coborât de pe Columnă cu plete, cămaşă şi celelalte. A făcut multă senzaţie. Am aflat de el când eram student, dar am uitat. Şi n-am ştiut că mormântul lui este aici. Impresionant. Aceştia sunt adevăraţii eroi ai patriei. Oameni ca el. După masă, la cafea şi un pahar prelungit de

coniac a atacat din nou subiectul Peleş.

Acum îmi este mai clar ca oricând că perioada regalităţii a fost cea mai prosperă pentru România.

A fost şi pentru Grecia, deşi grecii au protestat şi au reuşit chiar să-l înlăture pe rege, dar şiau dat seama de greşeală şi au revenit.

Pe mine mă frământă o întrebare de multă vreme. Cum se face că, în România, a fost instalat un rege de origine germană, deşi românii înşişi spuneau că Franţa este prietena lor, chiar şi în timpul monarhiei.

Şi în Grecia, primul rege a fost un german.

Pentru Grecia ar fi fost de aşteptat un rege englez. Anglia realmente a ajutat permanent ţara noastră.

Să nu uităm că toţi regii europeni sunt rude între ei, aşa că nu are prea mare importanţă unde s-au născut. Au fost preferaţi cei din Germania, fiind „mai aproape de casă”, ca să zic aşa. Cei francezi nu puteau fi relansaţi, după ce le tăiaseră capetele.

Cu mare tevatură şi distrugeri. Am vizitat castelele de pe Valea Loirei. Majoritatea sunt aproape goale. Revoluţionarii au vandalizat tot.

Aşa se întâmplă atunci când aşteptarea a fost lungă: creşte dorinţa de răzbunare.

La ce vă referiţi?

Păi, le-au trebuit 500 de ani francezilor să înţeleagă ceea ce englezii făcuseră deja. Magna Charta a apărut în 1215. Să tot fi învăţat

atunci

mănâncă

democraţia. În timpul acesta, regii din Franţa credeau că „tot ce zboară se mănâncă” – cum spune românul – şi nu ştiau ce să mai născocească, pentru ca să se împăuneze mai mult decât predecesorii lor. -

Aveţi dreptate. Impulsul revoluţionar a venit însă din America. Acest popor de refulaţi a fost mai mândru decât cel francez. Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite a precedat revoluţia franceză cu doar câţiva ani: 1776 faţă de 1789. 47

Corect! Anglia a găsit o soluţie de echilibru între monarhie şi voinţa populară, echilibru pe care îl păstrează şi azi. Englezii au inventat parlamentul bicameral: Camera Comunelor şi Camera Lorzilor. Şi azi, primul ministru se consultă cu regele/regina odată pe săptămână. O guvernare deşteaptă trebuie să ţină seama de voinţa celor pe care pretinde că îi guvernează. Tradiţionalismul englezilor este un semn de inteligenţă. Nici azi, francezii . . .

Nu uitaţi că am copilărit în Franţa.

Da, dar eşti grec.

Şi în Grecia cum e?

Hai s-o lăsăm baltă. Nu vreau să te jignesc.

Am vrut să vă provoc.

Poate altă dată.

Liceenii -

Copii, urmează să vă închei media pe semestrul acesta şi v-am adus tezele.

Era Hazy, profesorul de limba şi literatura elină. Deşi tonul anunţului suna ca o veste îmbucurătoare, după o mare victorie, din clasă se auzeau exprimări pe alte tonuri: „În sfârşit”, „Vai, dar nu trebuia să vă deranjaţi” etc. Hazy era o poreclă, folosită de către elevii de origine română, derivat din cuvântul grecesc „hazos” (χαζος), care înseamnă prost, stupid, dar şi din românescul „hazliu”, în cazul acestui profesor, prea puţin agreat, tocmai bun de luat peste picior, oarecum de „de râsul copiilor”. A primit-o după ce s-a încurcat foarte tare, încercând să răspundă la întrebarea unui elev „De ce Mitologia se învaţă la orele de istorie şi nu la cele de literatură?” Adevărul este că se încurca şi la gramatică, dar asta puteau trece cu vederea, dat fiind iregularităţile din limba greacă. Nu puteau însă să-i treacă cu vederea frecventele devieri propagandistice de stânga, pe care le făcea ori de câte ori găsea prilejul, sau i se părea lui că l-a

găsit. Pentru copiii de români, care ştiau bine de la părinţi şi bunici ce înseamnă influenţa sovietică, aberaţiile profesorului

erau

inexplicabile

din

partea

unui

intelectual. -

Înainte de a vi le da, vom face însă o mică manevră. Elefteriou Vasili. („Ce nume!!!” – îşi zise apoi, vorbind apoi ca pentru el, dar destul de tare pentru a fi auzit de către cei din primele rânduri) Ia-ţi pixul şi treci la catedră în locul meu. O coală de hârtie am să-ţi dau eu.

Eu? Să trec? De ce?

Taci din gură şi fă ce-ţi spun. Acum, toţi cei din şirul lui (al lui Vasile) să se mute cu pix şi caiet cu un loc în spate.

Vasile era cel mai înalt din clasă şi ocupa ultima bancă. „Mica manevră” a durat ceva mai mult, dar până la urmă s-a realizat. -

Acum vom face o mică verificare. Pentru zece minute, veţi repeta ce aţi scris în teză.

După cum era de aşteptat, a urmat un cor de murmure, chiar vociferări, printre care şi voci mai 50

distincte: „Eu nici nu-mi amintesc subiectul tezei” sau „Dar, domnul profesor, eu am lipsit de la teză. Am fost bolnav.” -

Ştiu, tu eşti întotdeauna bolnav când urmează să fii examinat. Pentru cei care nu ştiu sau au uitat, vă dau un nou subiect. „Mişcarea de rezistenţă a grecilor în timpul celui de Al Doilea Război Mondial în literatura elină”. Cred că fiecare ştie câte ceva despre acest subiect. Tu însă, Elefteriou, vei rescrie subiectul din teză. Sunt sigur că ţi-l aminteşti. Buuun!!! Acum, la treabă!

Cu câteva teze în mână, profesorul se plimba printre bănci şi compara textul din teze cu ceea ce elevii scriau. În mod evident, făcea această verificare numai pentru câţiva, asupra cărora avea unele dubii. Odată expirate cele zece minute, revine la catedră, ia caietul lui Vasili – pe care îl trimite în bancă – şi începe să citească textul scris de el. Copiii revin la locurile lor.

Lambrakis şi Papadumitriou aveţi nota doi. Amândoi aţi copiat. Ceilalţi aveţi notele ce vi se cuvin, în funcţie de ce aţi scris. Marea surpriză este Elefteriou. Teza lui este printre cele mai bune, poate chiar cea mai bună. Am crezut că a copiat, de aceea l-am pus să scrie la catedră, izolat de prieteni. Ei bine, a reprodus teza aproape identic. Cât a apucat să scrie, bineînţeles, fiindcă timpul a fost mai scurt azi. Nu cred să aibă o memorie atât de bună încât să fi învăţat tot textul ca pe o poezie. Nici nu ştiu ce să cred. Am să vă citesc teza. Merită s-o ascultaţi.

Citeşte. „Pe malul mării, se află un mic monument. Pe o placă de marmură de circa un metru şi jumătate înălţime, cu latura de sus fasonată în linii ondulate asemenea valurilor mării, se află în basorelief chipul unui bărbat cu barbă, aşa cum se sculptau în antichitate. Sub el, o barcă cu multe vâsle, de asemenea antică, sugerează că navigaţia ar fi fost meseria lui. Numele 52

bărbatului, inscripţionat sub chipul lui şi deasupra bărcii, este Phaliro, identic cu al cartierului în care se află monumentul. Multă vreme am crezut că este dedicat unui personaj: zeu, erou sau unui conducător celebru, şi am căutat să aflu despre cine este vorba. Am întrebat, am răsfoit cărţi, dar totul a fost în zadar. Am găsit, în schimb, pe câteva hărţi vechi, mai multe denumiri ale golfului de aici. Toate

sunt

mai

mult

mai

puţin

asemănătoare cu „Phaliro”. Am ajuns deci la concluzia că nu este vorba despre un personaj, ci pur şi simplu despre calitatea de navigatori a grecilor din antichitate, care locuiau pe aceste meleaguri, mai ales că – într-adevăr – aici a fost un port celebru. Golful din Pireu, folosit astăzi, este relativ mic şi foarte ascuns, bun pentru piraţii din vechime. Se spune că de aici, din Phaliro ar fi plecat Tezeu în Creta să omoare Minotaurul.

Acum,

că

stau

în

faţa

monumentului, am şi o confirmare, ce-i drept subiectivă. Chiar foarte subiectivă. Aleea

betonată pe care ne aflăm, eu şi monumentul, este lată, străjuită de arbori pe de o parte şi marea de cealaltă, dotată cu bănci din loc în loc. Majoritatea oamenilor însă fac jogging sau se plimbă. Vin şi bătrâni, în speranţa revenirii la starea lor de altă dată, dar şi tineri şi mai ales tinere, din dorinţa menţinerii siluetei. Unele chiar reuşesc. Ai ce privi. Dar asta nu are legătură cu Phaliro, Tezeu şi descoperirea mea. Motivul este în partea cealaltă a monumentului, pe mare, unde Luna lasă o dâră luminoasă, sugerându-mi calea urmată de Tezeu. De fapt, nu Luna este cea care luminează. Ea este doar o oglindă ce reflectă raza Soarelui. Şi nici măcar Soarele nu ne luminează. Deasupra atmosferei terestre este întuneric. Obiectele – mari, mici, sau foarte mici – sunt cele care transformă prin reflectare radiaţia în ceva ce ochii noştri percep ca fiind lumină. (Aşa ne-a spus profesoara de fizică, şi eu o cred.) Cea căreia trebuie să-i mulţumim pentru ceea ce vedem, fiindcă ceea ce vedem este frumos, este deci marea. Iar ceea ce

vedem nu este o pată identică cu Luna, ci un şir de dungi cum numai un pictor talentat ar fi putut face. Vorbind despre o astfel de imagine, cineva spunea că acolo şi-ar fi muiat pensula un pictor celebru, al cărui nume nu mi-l amintesc acum. Este invers. Aici, marea şi-a aşternut singură pe epidermă culorile împrumutate de la Soare. Sau poate nu chiar singură. Printre noi, cel care a încercat să redea efectele miraculoase realizate de apă a fost Monet, dar – chiar înaintea lui – Turner (uite că mi-am amintit) s-a apropiat cel mai mult de ideal. (Asta nu ne-a spus profesoara de fizică; am găsit-o eu într-un album de pictură. Îmi place să mă uit în albume de pictură.) Iar idealul este marea însăşi. Binebine, şi ce legătură are asta cu bătrânul Phaliro? - mă veţi întreba. Are, pentru că de aici, din portul Phaliro a plecat Tezeu spre Creta, iar marea tocmai asta vrea să-mi spună, că nu degeaba semnul luminos ce pleacă din faţa mea şi din spatele monumentului îmi indică mie direcţia. Şi este o singură direcţie, fiindcă de aici

a plecat. Am să-i spun de-acum „Calea lui Tezeu”. Acum, „Calea lui Tezeu” se zbenguie pe valurile mării. Se ştie că el, Tezeu, s-a şi întors, probabil tot aici, dar asta nu mai are importanţă. Mai important a fost gestul tatălui său, Egeu, cu care convenise să arboreze pânzele albe în caz de succes şi pe cele negre în caz contrar. Sub efectul magic dat de bucuria victoriei – sau poate şi din alte cauze, bârfesc unii - Tezeu a uitat de promisiune. La vederea pânzelor negre, de supărare, Egeu s-a aruncat în mare. De atunci în memoria lui grecii au dat numele mării „Egeea”. După părerea mea, el nu s-a aruncat chiar de aici, din Phaliro, unde apa şi uscatul se îmbrăţişează calm, printr-o întrepătrundere lentă. S-a aruncat la Cap Sunion, în extremitatea sudică a peninsulei Atica, unde faleza este abruptă. De acolo, tatăl lui Tezeu putea să vadă corabia cu mult înainte ca ea să ajungă în port. Şi tot de acolo, tentaţia de a se arunca în mare – chiar şi fără motiv – este puternică. Un salt în gol de 30-40 de metri

ar tenta pe oricine. Acolo se află şi un templu a lui Poseidon, foarte fotografiat de turişti la apus de soare. Şi bulevardul din Atena, care urmează firul litoralului se numeşte tot Poseidonos. Mi-ar fi plăcut ca şi şoseaua, ce continuă calea până la Cap Sunion să se numească tot aşa. Sau mai bine Egeos! Dar noi nu obişnuim să dăm nume şoselelor. Între timp, un norişor a ascuns luna şi, implicit raza luminoasă, aşa că e timpul să mă gândesc la teza de mâine.” -

Ce ziceţi? – întreabă profesorul.

Superb! - şi alte caracterizări de genul acesta au rostit aproape toţi copii în cor.

În catalog are un patru, după modul în care a răspuns la lecţie, atunci când l-am ascultat. A fost mai demult şi nu-mi amintesc exact dialogul nostru, dar ţin minte că nu prea înţelegeam ce spune. Vorbeşte foarte prost greceşte. Nu ştiu cum se face că scrie corect. Deci, opt în teză cu patru la oral ar face media şase, dar nu pot să intru în conflict cu colegii mei de la alte catedre, care 57

probabil că te vor lăsa corigent, aşa că vei avea media cinci. E totuşi una de trecere. -

Dar, domnul profesor, este total incorect. (Era vocea Mariei, ce se ridica deasupra murmurului general.) Nota opt este prea mică pentru cea mai bună teză. Protejaţilor dumneavoastră le-aţi dat nouă şi zece. Apoi, dacă dumneavoastră aţi uitat ce v-a răspuns Vasili la oral, noi ţinem minte foarte bine. E drept că el vorbeşte cu multe greşeli gramaticale şi de accent, dar a răspuns destul de bine la întrebările dumneavoastră, mai ales că era şi foarte emoţionat.

Majoritatea profesorilor sunt foarte mulţumiţi de evoluţia lui Vasili. Uitaţi-vă în catalog. Vasile scrie corect, ceea ce înseamnă că învaţă bine; se exprimă incorect, dar asta nu e vina lui.

A fost Nicolas, venind şi el în ajutor. „Eşti obraznic, Vandoulakis. Şi tu, Panagiotis.” – încearcă să se salveze profesorul, dar vociferările clasei devin tot mai puternice. „Este discriminare, domnul profesor”. Cum începuseră să se audă voci ce îndrăzneau să pronunţe „Ruşine” şi „Huo”, profesorul şi-a luat catalogul şi a plecat. 58

.... -

Vă mulţumesc că mi-aţi luat apărarea, spuse Vasili, cu vocea gâtuită de emoţie. Deşi nu fac parte din grupul vostru de trei, este pentru prima oară când nişte români sunt alături de mine.

Nu numai ei. Şi noi suntem de partea ta, deşi suntem

greci.

Profesorul

face

mai

mult

propagandă politică, decât să ne înveţe istorie. Câţiva colegi se strânseseră în jurul lui Vasile, încurajându-l. Doar câţiva, nu prea mulţi. Majoritatea au ieşit din clasă discutând între ei. Vasile era îndrăgit nu doar de către români. Îl stimau şi colegii greci, pentru că era un băiat foarte liniştit, modest – prea modest – corect cu toată lumea, dar nu era capabil să se exprime corect în limba greacă. Adevărul este că nu se exprima corect nici în limba română, dar asta n-o ştiau grecii. De scris însă, ştia s-o facă chiar mai bine decât ei. Nu e uşor să scrii în greacă. Aproape fiecare cuvânt trebuie învăţat cum se pronunţă şi cum se scrie în paralel, fiindcă există multiple variante de a nota 59

în scris anumite sunete şi, invers, pronunţii diferite pentru aceeaşi literă, ca să nu mai vorbim de dialecte. E firesc deci ca foarte puţini erudiţi greci să ştie să scrie corect. Doar cei care s-au străduit foarte tare să înveţe, iar Vasile este unul dintre ei. Nu este el un erudit, dar ştie bine să scrie. În greacă. Nu şi în limba română. Părinţii lui – oameni cu puţină instruire – au venit în Grecia să muncească, în speranţa unui trai mai bun. Nu se cunoşteau înainte. Au venit separat. După căsătorie, încercând să se adapteze cât mai rapid, vorbeau între ei greceşte, cu puţinele cuvinte ce le învăţau zilnic la muncă. Au făcut acelaşi lucru şi cu copilul, deşi cunoştinţele lor de limbă elină erau precare. Aşa se explică accentul greşit de care Vasile nu se poate dezbăra. Limba română a învăţat-o de la bunici, când a stat în România între doi şi patru ani. Ei însă vorbeau în dialect. Părinţii lui Vasile erau prea săraci, pentru ca să-i poată oferi lecţii sau meditaţii de limba română, iar ei erau permanent la muncă. Seara, obosiţi, adormeau înainte de a apuca să se gândească ce anume ar trebui să facă. Mama lucra ca servitoare, iar tatăl în construcţii. La început, el câştiga bine, chiar foarte bine. Cu timpul însă 60

oferta era tot mai slabă, iar în ultimul timp găsea din ce în ce mai greu de lucru şi numai pentru lucrări ocazionale. Aşa se face că Vasile a învăţat să scrie greceşte după manualele şcolare; româneşte nu a învăţat decât sporadic, fără noţiuni de gramatică. .... Parcul Pedion Areos, din centrul Atenei, cel dintre cartierele în care locuiau şi în care îi plimbaseră mamele pe când erau încă bebeluşi, a continuat să fie locul de întâlnire al celor trei copii, deveniţi adolescenţi. În afara subiectelor „la zi”, cele mai multe discuţii erau orientate pe comentarea cărţilor ce le citeau în mod sistematic. Ele erau aduse de Maria din biblioteca părinţilor şi împrumutate celor doi prieteni pe termen scurt, dinainte precizat. Comentariile nu se limitau la recenzii de genul celor practicate la orele de literatură de la şcoală. Cu toţii citiseră cărţile, aşa că recenziile n-ar fi avut rost. Observaţiile personale erau cele mai apreciate. Îşi fixau astfel cunoştinţele, îşi rafinau ideile, îşi dezvoltau spiritul critic şi îşi îmbunătăţeau capacitatea de exprimare.

Astăzi însă, subiectul zile elimina din discuţii orice altceva. Cazul Vasile îi incitase peste măsură. Iannis era cel mai revoltat, nu fără motiv: nici el nu vorbea greceşte perfect. Incomparabil mai bine decât Vasile, dar cu destule greşeli gramaticale. -

Eu credeam că francezii sunt cei mai naţionalişti, dar constat că grecii sunt cei mai xenofobi.

De ce spui asta?, îi cere lămuriri Nicolas.

Păi, Vasili are nume de grec, dar profesorul l-a reperat după accent că nu este şi l-a pus la zid.

Când se referă la colegul lor, îi spun Vasili, aşa cum este înregistrat în catalog şi cum este apelat de către ceilalţi colegi, greci. Când însă se referă la prietenul lor, atunci este Vasile, ca în România. Maria, uşor lezată de atacul la originea semi-franceză a tatălui ei, intervine şi ea: -

De ce spui că francezii sunt naţionalişti? Mie mi se pare că englezii sunt naţionalişti.

Nu, ei sunt mai aristocraţi. Îşi arogă această etichetă, fiindcă secole în şir au fost cei mai puternici. 62

Şi Franţa n-a fost?

Francezii sunt doar buni de gură. Ei au fost puternici pentru mai puţin timp şi nu poporul francez, ci urmaşii triburilor de franci; cei care au cucerit

vechiul

teritoriu

Galiei,

după

abandonarea lui de către romani. Acum, după ce au luptat împotriva aristocraţiei la revoluţia de la 1789, sunt socialişti. Au avut şi preşedinţi de stat socialişti. -

Bine, văd că eu nu-ţi plac francezii, sau doar vrei să mă ataci pe mine, fiindcă tatăl meu este pe jumătate francez. Nu la puterea politică mă refeream, ci la acuza ta, cum că francezii sunt naţionalişti. Românii s-au simţit foarte bine în Franţa, tocmai fiindcă au fost acceptaţi de către francezi.

Aveau şi de ce. Erau chiar bine primiţi; unii aveau bani, alţii erau foarte buni profesionişti.

Exact. Franţa era şi este încă ţara care lansează artişti.

Mai ales în artele plastice. Asta-i adevărat.

Elvira Popescu a fost iubită de francezi şi nu numai de către profesionişti. Ea a fost actriţă ce film şi mai ales de teatru. O aplaudau francezii la scenă deschisă, deşi avea un puternic accent românesc.

Şi Cioran avea accent românesc, dar – ce-i drept – el nu apărea în public şi nici nu era prea cunoscut. Nu ştiu ceilalţi.

Eugen Ionescu avea mama franţuzoaică iar el a plecat în Franţa la vârsta de patru ani. Franceza era deci limba lui maternă.

Există un mic teatru în Paris, unde se joacă de zeci de ani, fără întrerupere, piesele lui Ionescu.

Da, am citit şi eu undeva. N-am reţinut numele teatrului, dar m-a impresionat ideea.

Mulţi dintre românii de vază din trecut şi-au petrecut copilăria sau s-au şcolit în străinătate, aşa că ei cunoşteau limba ţării respective foarte bine.

Ca oameni de cultură ei erau mai mult francezi, nemţi, englezi decât români.

E adevărat. Nu poţi fi om de cultură decât în ţara în care trăieşti şi în care ai fost educat.

Şi noi ce suntem aici? Români sau greci?

Noi suntem deocamdată elevi.

Cu mici şanse să devenim oameni de cultură.

Asta depinde.

M-ai pus serios pe gânduri.

Nu-i nimic rău în asta.

Bine! Am deviat. – Iannis suportă cu stoicism uşoara ironie a Mariei, ştiindu-se „cu musca pe căciulă”, fiindcă el fusese primul puţin incisiv. – Vasile nu va deveni probabil om de cultură în nici o limbă, dar s-ar cuveni să fie tratat onorabil ca orice cetăţean. Cunosc greci maturi, care nu ştiu să citească decât literele mari şi sunt acceptaţi în discuţii de către alţi greci de la egal la egal.

De aceea, unele texte oficiale şi – mai ales – publicitare sunt tipărite cu majuscule, pentru a nu crea probleme urmaşilor lui Socrate.

Zici să vorbim despre ce i s-a întâmplat lui Vasile. Spunem că profesorul nostru este un dobitoc, dar

nu el trebuie să ne preocupe. Oricât de dobitoc ar fi, ca el sunt mulţi, aşa că nu-i putem neglija. -

Între ei trăim şi nu-i putem ignora. Vasile însă este prietenul nostru şi „Cămaşa e mai aproape de corp decât haina”, spune un proverb.

Ar trebui deci să ne adaptăm.

Da, dar nu în sensul de a fi umili. Dimpotrivă, să-i facem pe ei să ţină seama de noi şi să ne respecte. Pentru asta trebuie să avem demnitate.

Cât v-aţi ciondănit voi – reintră in discuţie Nicolas – eu m-am . . .

Nu ne-am ciondănit, am discutat.

Eu m-am informat de pe Internet despre Elvira Popescu.

Am văzut că studiai tableta aia de parcă descoperiseşi un nou joc.

Uite ce scrie aici: „A absolvit cu brio Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti şi a fost angajată la Teatrul Naţional, unde i s-au dat încă de la începutul carierei sale roluri principale. Întemeiază Teatrele Mic şi Excelsior” – ştiaţi? – „împreună cu actorii Ion Manolescu şi respectiv Ion Iancovescu.” – aşa . . . la Paris – „a debutat

cu un succes extraordinar, deşi nu stăpânea perfect limba franceză. Aproape instantaneu, "L'accent d'Elvira Popescu" a devenit proverbial. Critica a elogiat-o in corpore, fapt care este foarte rar întâlnit în Franţa, supranumindu-o "Reine du Boulevard", "Notre Dame du Théâtre", "Monstre Sacré" etc. A fost distinsă cu premiul "Molière" pentru cea mai bună actriţă, decernat de asociaţia actorilor francezi, şi de două ori cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte distincţii ale statului francez.” – asta poate ştiaţi . . . şi mai departe . . . – „La o vârstă foarte înaintată, fără să-şi piardă farmecul, a continuat să ţină un salon deschis în apartamentul său din Avenue Foch, frecventat de toată protipendada literară, artistică, financiară şi politică” – în paranteză – „(de toate nuanţele) a Parisului. André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d'Estaing, precum şi mulţi alţii, se numărau printre cei care o priveau şi o ascultau fermecaţi.”

Jacques Chirac, Valéry Giscard d'Estaing? Ăştia au fost preşedinţi ai Franţei – observă Iannis. Exact. „A încetat din viaţă la venerabila vârstă de 99 de ani.” „Conduita mea a însemnat mândria şi demnitatea de a fi româncă! Oriunde, dar mai ales printre străini!”. A

declarat nu odată. Frumoasă lecţie de viaţă şi de românism – remarcă Maria.

Da, dar trebuie să poţi – nu-şi poate reţine îndoiala în propriile-i forţe, Iannis.

Poţi, dacă îţi propui – punctează Maria – indiferent unde te afli şi pe ce treaptă a scării sociale. * *

De ce ai întârziat atât? – îl întreabă mama pe Nicolas.

Am trecut pe la Igor, să-l ajut la matematică. El a fost bolnav săptămâna trecută şi spunea că azi n-a înţeles nimic din ce explica profesorul. E normal, fiindcă, în matematică, ideile se leagă şi, dacă ai pierdut o verigă din lanţ, se rupe firul.

Credeam că doar beţivii spun că „li s-a rupt firul”.

Se vede că şi ei au adevărul lor.

Puteai măcar să-mi dai un telefon.

Dacă am fi avut cursuri de dimineaţă, te-aş fi sunat să-ţi spun să nu mă aştepţi cu masa, dar cu acest program de după masă, ce contează dacă întârzii un pic?

Eram îngrijorată. Şi n-ai întârziat un pic, ci două ore.

Păi, dacă puteam să-i explic în câteva minute, o făceam la şcoală, dar era ceva mai complicat de explicat. Ş-apoi, a mai durat până să intrăm în subiect, fiindcă a trebuit să suport o conversaţie cu părinţii lui cu Igor ca translator. Apropo, în drumul spre casă, tocmai la asta mă gândeam.

M-as fi mirat ca tu să nu-ţi faci probleme din orice.

Nu e chiar orice. Stai să vezi! Tatăl lui este rus sadea. Are alură de rus şi vorbeşte o rusă ca la televizor. Mama, în schimb, are ochi de asiatică şi vorbeşte aproape fără să apropie buzele, de parcă n-ar exista consoane, ci numai vocale. Rostirea ei nu sună deloc a rusă, dar ei înţeleg ce-şi spun. La un moment dat, el m-a întrebat dacă sunt moldovean. I-am răspuns că nu, tatăl meu a fost grec, dar ne-a părăsit, şi mama este din Dobrogea, mai exact din Constanţa, lângă Marea Neagră”. „Deci eşti român!”, îmi

răspunde el, luminat

dintr-odată la faţă. În timpul acesta, soţia lui, care 69

îşi muta privirea de la el la mine şi înapoi, de parcă ar fi vrut să ne împuşte, dar nu ştia cu care să înceapă, intervine cu o voce aspră, din care nam înţeles nimic. Răspunsul lui, din care de asemenea n-am înţeles nimic, a fost ceva ce părea a implora îngăduinţă, în timp ce reacţia ei a fost una nervoasă: s-a întors cu spatele şi a ieşit din cameră. -

Pentru asta, ar trebui să cunoşti reacţia oamenilor ce au trăit sub dictatură. Mi-ai adus aminte de o glumă, ce circula în România: „Poţi să gândeşti, dar să nu spui ce gândeşti; dacă spui, măcar să nu scrii iar, dacă totuşi ai scris, nu iscăli; dacă ai iscălit, atunci să nu te miri de ceea ce ţi se întâmplă.” Dar n-am înţeles ce te frământă pe tine.

El este rus-rus. Ea este . . . să-i zicem sovietică, adică cetăţean al Rusiei de azi, rămăşiţă a fostului U.R.S.S., care a înglobat o mulţime de alte naţionalităţi. Cetăţenii acelor naţionalităţi îşi doresc astăzi independenţa, aşa cum au obţinut-o grecii de sub Imperiul Otoman. Dar ruşii 70

adevăraţi ce-şi doresc? Eu cred că ei au o problemă de identitate. Pe de o parte, e bine să trăieşti într-un stat mare şi puternic. Dar, pe de altă parte, nu cred că le convine să fie confundaţi cu orice tătar, mongol sau alţii dintre cei ce invadau Europa călare. -

Evident că nu. Ei o fac cu tancul.

Deci, „cum e turcu-i şi pistolul”, deşi nu ştiu ca turcii să fi avut pistoale, când încercau să cucerească Ţările Române.

Îmi place că tu eşti chiar mai patriot ca mine.

Aşa se întâmplă cu urmaşii emigranţilor. Îşi caută rădăcinile. * *

Cum ai avut scaunul?

A fost ca la catedră: multe gaze şi puţin material didactic.

Înţeleg comparaţia cu materialul didactic. Adică ai făcut puţin. Nu înţeleg însă legătura dintre gaze şi catedră.

Păi, nu-şi dau profesorii aere de atotcunoscători în faţa elevilor?

Înseamnă că ai început să te vindeci. Ieri erai disperat.

Dialogul a avut loc între Iannis şi mama lui. Cu două zile în urmă, după un meci de fotbal între licee. Au fost învinşi, dar câţiva părinţi ai jucătorilor din ambele echipe i-au invitat să meargă împreună la o pizzerie. Ideea era că, în sport, trebuie să lupte pentru victoria echipei fără însă ca jucătorii să devină duşmani. În afara terenului pot fi chiar prieteni. Adversar nu înseamnă şi inamic. Cei din pizzerie n-au fost însă animaţi de sentimente la fel de nobile şi le-au dat ceva ce i-a stricat stomacul. Iannis presupune că de vină a fost salamul aflat în compoziţie, în cantitate mai mare decât în mod obişnuit. Voiau probabil să scape de el.

Până la urmă, intenţia frumoasă din punct de vedere teoretic a profesorilor a avut efect negativ în practică.

Asta îmi aminteşte de gestul unui pilot de formula 1. Am citit de curând asta într-o revistă, Încă din tinereţe, el a avut un rival. Unul singur; ceilalţi aproape nu contau. Într-un an, înainte de ultima cursă a sezonului, el era deja campion mondial, fiindcă acumulase suficiente victorii şi nu mai putea fi ajuns. Desigur, una în plus nu i-ar fi stricat, mai ales că se apropia de recordul absolut la numărul titlurilor de campion. Cu toate acestea, în ciuda indicaţiilor primite de la staff-ul echipei sale şi chiar a ordinului directorului, el a încetinit viteza şi a cedat primul loc rivalului lui dintotdeauna. Rivalii erau în primul rând prieteni, fără să-şi fi declarat vreodată în mod explicit prietenia.

Frumos! * *

* 73

Nicuşor, vino te rog să mă ajuţi să desfac cutia asta de conserve. Am încercat eu să trag de inelul ăsta, dar nu reuşesc.

Oho! Dar e într-adevăr tare. De unde o ai? Pare a fi rusească. Numai ei fac conserve din oţel de blindaj pentru tancuri.

Asta de unde ai mai scos-o?

Bunicul o spune mereu. Ei acolo, în Bucovina, chiar au conserve ruseşti, aduse prin contrabandă.

De ce? Cele româneşti nu sunt bune?

Ba sunt, dar cele ruseşti sunt mai ieftine, fiindcă sunt furate.

Şi asta o ştii tot de la bunicu’, probabil.

Bineînţeles. O mulţime de lucruri am învăţat de la el.

Daa . . . inclusiv să schiezi, deşi ştia că nu sunt de acord.

Nu e vina lui. Eşti tu prea sperioasă. Credeai că am să-mi rup picioarele.

Nu aveai nici patru ani, când te-a învăţat.

Eram chiar bătrân pentru schii. Copiii au oasele elastice şi nu se rup, ca la adulţi. Unii părinţi îşi învaţă copii să schieze odată cu mersul pe două picioare. Numai aşa poţi deveni performant.

Ştiu teoria ta. Mi-ai mai spus-o şi altă dată: schiurile se conduc din cozi şi nu din vârfuri, reflexe inverse . . . ştiu bine.

Nu e doar o teorie. Este realitatea. Reflexele dobândite în timpul vieţii devin surse de accident la schi, fiindcă te fac să greşeşti. Apropo! Ştii că în vacanţă m-a văzut unul ce părea antrenor sau instructor de schi şi mi-a propus să reprezint Grecia în competiţii internaţionale.

Nu mi-ai spus.

Bănuiam că n-o să-ţi placă.

Nu fii atât de sigur. Să cunoşti lumea nu-i un lucru rău.

M-aş fi făcut de râs. Eu sunt un bun schior printre greci. Într-o competiţie internaţională n-aş fi bun nici ca amator. Românii sunt mult mai buni decât mine şi nu fac faţă în concursuri serioase. În plus,

ar trebui să stau permanent în cantonamente, deci adio şcoală. -

Asta în nici un caz. Doar aşa, să te duci din când în când.

Aici nu merge cu jumătăţi de măsură. Sau una, sau alta. Dar conserva asta e ceva de speriat. Aproape că mi-am rupt degetul. Îmi trebuie un cleşte. Ştii, tot bunicul mi-a spus şi o glumă. Cică un rus vorbea cu un occidental, care se mira că nu are maşină, iar rusul îi răspunde că nu are nevoie. La serviciu îl duce maşina fabricii unde lucrează; tot acolo mănâncă la cantină; creşa copilului este la parterul blocului în care locuieşte, prietenii, cu care joacă table şi mai bea câte o votcă, stau şi ei prin apropiere, iar alţii nu are, fiindcă nu are timp. – Dar vacanţele, poate ai prieteni în străinătate. Acolo

cum

deplasezi?”

–

Îl

întreabă

occidentalul. „– În străinătate noi mergem cu tancul.” -

Periculos de multe lucruri îţi spune bunicul.

Lor, românilor, nu li se pare periculos, deşi sunt aproape vecini. Dimpotrivă, au o plăcere teribilă 76

să spună bancuri şi ironii la adresa ruşilor. E mândru să spună că ceea ce s-a vrut o grefă rusească pe pământ românesc nu a prins. S-a vrut un altoi, dar n-a fost decât o ciupercă otrăvitoare. -

Fac haz de necaz, dar ruşii le-au produs cele mai mari necazuri.

Acum nu mai pleacă în străinătate cu tancul, ci cu iahtul.

De ce spui asta?

Ştii, zilele trecute, când m-ai întrebat de ce am întârziat de la antrenament, nu ţi-am răspuns.

Aşa e!

M-am ruşinat să recunosc că am pierdut vremea.

Ştiu că nu faci asta. De aceea te-am şi întrebat.

Ei bine, am făcut-o. Când am trecut pe lângă Marina Alimou am văzut un iaht, pe care tocmai îl descărcau dintr-un camion şi-l lansau în apă. Am vrut să văd şi eu cum procedează.

Cu o macara, presupun.

Bineînţeles. Era chiar la intrarea în parcarea iahturilor. Cât am stat acolo, şi cred că a fost mai

bine de o jumătate de oră, au trecut pe lângă mine cel puţin douăzeci de grupuri de oameni. Era puţin după ora prânzului şi toţi veneau. Nici unul nu a plecat. -

Şi ce-i cu asta. Sunt multe iahturi acolo. Este o parcare foarte mare.

Ei bine, toţi erau ruşi.

Ei, uite că vin şi cu iahturile, nu numai cu tancurile.

Asta în prima fază. Dacă se întâmplă însă vreo răzmeriţă, atunci vin şi cu tancurile, să-şi apere – vezi Doamna – cetăţenii. Iar cetăţenii le arată tanchiştilor ce au de făcut. Unii dintre ei sunt foarte buni lunetişti.

Pe toate le ştii. Dar de unde ştii tu că erau ruşi?

Vorbeau ruseşte.

Dar ce, tu ştii limba rusă?

Nu ştiu decât patru-cinci cuvinte. Am doi colegi de clasă ruşi, care vorbesc ruseşte între ei. Recunosc însă limba după intonaţie, după muzicalitate. Recunosc şi germana, deşi nu ştiu

nici un cuvânt nemţesc. Şi chineza o recunosc, deşi se spune că în China există câteva zeci de limbi, fără a mai vorbi de dialecte. -

Da, pe ei scrierea îi uneşte. Dar îmi dai conserva aia, sau nu. Văd că ai reuşit s-o desfaci până la urmă.

Poftim! Dar nu te las până nu-ţi mai spun una. Tot de la bunicu’. Cică după teoria sovieticilor, la început,

întreaga

suprafaţă

globului

pământesc, se afla o singură naţiune: naţiunea rusă. Pe parcurs însă, în decursul secolelor, în anumite zone, în mod samavolnic, anumite grupuri de indivizi au dorit să fie independenţi şi să stăpânească ei şi în folosul lor, petecul de pământ pe care se aflau. Aceste este motivul pentru care, acum, vajnicul popor rus luptă pentru recucerirea teritoriilor pierdute. -

Periculos de ne-adevărat. Se poate naşte o nouă religie cu asemenea idei. * *

* 79

Cu timpul, în mod firesc, micile diferenţe dintre cei trei copii s-au accentuat, fără însă ca ele să slăbească unitatea grupului. Încă din clasa întâi, Maria a fost permanent premiantă. Vorbea perfect trei limbi – româna, franceza şi greacă – şi se descurca destul de bine în engleză. Pentru a nu fi considerată tocilară, dar nu numai, juca fotbal cu băieţii, mai bine decât mulţi dintre ei. Bineînţeles, fetele o invidiau, o ocoleau şi încercau chiar s-o bârfească, dar fără prea mult succes. Băieţii, în schimb, o adulau. Era nu doar o bună colegă; era şi drăguţă. Chiar şi cei ale căror avansuri copilăreşti fuseseră refuzate nu aveau dinţi ascuţiţi împotriva ei; „Nicolas şi Iannis erau de vină” - vezi Doamne - „fiindcă se interpuneau”. Nicolas era nu doar căpitanul oricărei echipe de fotbal, ce se forma ad-hoc în curtea şcolii, dar făcuse parte din echipa de copii a unui club profesionist de tenis, iar mai târziu, ca junior, era speranţa naţiunii. De şcoală nu prea avea timp, dar nici chef. Din acest motiv, nu-şi făcea niciodată temele, astfel că ajutorul prietenilor, şi mai ales al Mariei, avea mare valoare pentru el. Era inteligent, chiar foarte inteligent, prindea 80

totul din explicaţiile profesorilor. Din păcate, tocmai aceste explicaţii erau din ce în ce mai lapidare, fiindcă profesorii înşişi erau mai interesaţi să câştige bani prin meditaţii, decât să-şi facă datoria de dascăli. De meditaţii el chiar nu avea timp, şi nici părinţii banii necesari. În consecinţă, era cotat ca fiind un elev mediocru, provocând surpriza unor profesori, când se remarca prin unele răspunsuri peste aşteptări. Efectul era cel aşteptat: cunoştinţele lui erau şi ele lapidare, dar inteligenţa îl ajuta să le folosească cu brio. Dacă numele lui ar fost Petru, de la piatră, termenul „lapidar” (scris în piatră) i sar fi potrivit perfect. Iannis se remarca prin mediocritate. Colegii şi profesorii îl acuzau că vorbeşte greceşte stricat, cu greşeli de tot felul, deşi este născut în Grecia, merge la şcoală grecească de atâţia ani şi – culmea – are şi nume grecesc. Se mira cum de nu se leagă nimeni de Nicolas, care mai greşea şi el, dar – ce-i drept – nu în măsură în care o făcea Iannis. Maria nu intra în discuţie; ea era un geniu. Vorbea perfect trei limbi şi este pe cale să şi-o însuşească la fel de bine şi pe a patra. Nu era chiar aşa, dar aşa credea el, Iannis. În realitate, dintre cele trei limbi, două erau pentru ea limbi materne – deşi avea o 81

singură mamă – dar sintagma „limbă paternă” nu se foloseşte. În plus învăţa engleza la şcoală şi acasă, citind cărţi englezeşti şi discutând cu orice vorbitor de limbă engleză, pe care întâmplarea i-l scotea în cale. Între patru şi şapte ani, avusese şi o meditatoare, dar asta ştia mai puţină lume. Cu Iannis lucrurile au evoluat greşit de la început. Mama lui şi-a propus ca, venind în Grecia, să se integreze cât mai deplin şi rapid. Însuşirea limbii era primul obiectiv. Copilul trebuia să fie grec sută la sută, aşa că i-a vorbit de la început numai greceşte. În „greaca” ei, pe care abia o descifra, bineînţeles cu numeroase greşeli la orice frază şi cu accente conform imaginaţiei ei, rareori identice cu ale grecilor. Cazul Mariei era opus: părinţii ei, nu doar din sentimente patriotice, ci pentru că ştiau din experienţa altor emigranţi mai în vârstă, au aplicat o strategie diferită. Copilului i s-au adresat fiecare în limba lui maternă: mama în română şi tatăl în franceză. Între ei, părinţii vorbeau greceşte, dar pe cât posibil nu în faţa fetiţei. Ea, Maria, a început să vorbească greceşte numai în prezenţa grecilor, maturi sau copii, iar la şcoală s-a ambiţionat să-şi însuşească vorbirea şi scrierea

corectă. Profesoara cu care făcuse meditaţii la limba engleză o învăţa şi greceşte, * *

Nu trebuie să ne aşteptăm ca, la întâlnirile din parc ale Mariei cu Iannis şi Nicolas, copiii să discute doar subiecte serioase. Nu lipsesc glumele, micile bârfe, comentarii de tot felul etc. -

Mă întreb câţi intelectuali greci ştiu să scrie corect. Am observat o ezitare chiar la profesorul nostru de literatură, deşi scria pe tablă un text dinainte pregătit. Îl copia. Avea hârtia în mâna stângă.

În primul rând că nu există o limbă greacă literară unanim recunoscută.

Este normal. Atena era un sat cu doar 4000 de locuitori când a devenit capitala Greciei moderne şi nici un intelectual de vază. Nici unul dintre dialectele proaspeţilor atenienilor de atunci – 83

veniţi din toate provinciile, cu excepţia zonei Istambul, fosta capitală – nu putea să fie recunoscut ca limbă literară naţională, iar puzderia de analfabeţi ce au invadat-o ulterior nu aveau calitatea să-şi impună dialectul provinciei din care proveneau. În toate ţările evoluate, s-a detaşat dintre intelectuali un scriitor – precum Dante în Italia, Geoffrei Chaucer în Anglia sau Eminescu în România, care – prin scrierile lor – au fixat limba literară unanim recunoscută. Aici, în Grecia, nu au avut acest noroc. -

Ar fi o noutate să aflăm că s-a reuşit unanimitatea în Grecia, indiferent în ce domeniu.

Dovadă că a existat o încercare de a fixa o limba literară. Acea katharevusa (Καθαρεύουσα) sau aşa ceva, dar nu a fost acceptată de toată lumea.

Chiar şi pentru alfabet au existat mai multe încercări de sistematizare, dar s-au opus în primul rând profesorii.

Firesc! După ce s-au chinuit o viaţă să înveţe să scrie, au fost disperaţi să afle că trebuie s-o ia de la început. 84

Mama – intră în discuţia dintre cei doi băieţi Maria -, care a învăţat să citească greceşte după ce a venit în Atena, spunea că este foarte greu să găseşti un cuvânt în dicţionar după ce l-ai auzit de la cineva.

Te cred. Cu cinci modalităţi de a scrie vocala ‚i’, cu transformarea în diferite consoane a literei ‚u’ (ipsilon) în funcţie de litera care urmează . . .

Nu înşira toate anomaliile că m-apucă somnul.

Eu cred că şi alfabetul chirilic a fost tot o încercare de sistematizare a alfabetului grec, dar a fost refuzat de greci.

Şi l-au preluat ruşii.

Slavii din Balcani mai întâi, ucrainenii după creştinare şi, prin intermediul lor, ruşii mai târziu. – A fost din nou intervenţia Mariei.

De unde ştii tu, Maria, atât de multe din istorie?

La noi în casă se discută mereu. Mama fiind româncă şi tata grec educat în Franţa, apar deseori întrebări, contradicţii şi, dacă răspunsul nu e clar sau lipseşte, consultă cărţi, caută pe Internet, se

informează, până se lămuresc. Rareori rămâne un subiect neelucidat. Eu îi ascult pe toţi – pe tata, pe mama, plus diverşii oaspeţi – le urmăresc argumentele şi, dacă nu sunt convinsă, caut şi eu prin cărţi sau consult alte surse de informare. -

Spune-mi altceva: noi, românii, spunem că cineva a domnit, fiindcă am avut domni. Francezii régnait, englezii reigned, pentru că au avut sau au regi. Ruşii au avut ţar. Ei cum spun?

Nu ştiu. Limba rusă mi-a scăpat.

Bunicii mei ţi-ar răspunde că tu ai avut norocul să scapi de ea. Ei nu.

Poate că şi ai mei, dar nu i-am întrebat.

Apropo de cărţi. Mă uit şi eu în dicţionarul limbii române, atunci când nu ştiu sensul unui cuvânt, sau nu sunt sigur. Marea majoritate a cuvintelor cică vin din alte limbi, ca şi cum românii nu ştiau să vorbească până să-i înveţe alţii. Iar cel mai mult mă surprinde, aproape că mă amuză, când găsesc cuvinte greceşti, despre care scrie acolo că ar proveni din slavă. Păi grecii au comunicat cu

oamenii de pe teritoriul României încă din antichitate, când slavii stăteau încă în bordeiele lor. -

Este efectul propagandei sovietice, preluată cu sârg de lepădăturile din România.

Şi acum, după atâţia ani, nu le este ruşine?

Cui? Ruşilor? Ei îşi spală păcatele cu votcă.

Nu lor, românilor.

Sunt două categorii: lepădături şi proşti. Unii îşi trădează ţara din motive meschine, iar alţii pot fi îndoctrinaţi cu uşurinţă, fiindcă le lipseşte cultura şi aparatul acela de analiză critică.

Ăla de deasupra gurii. Adică au minte mai puţină.

Te-ai prins! Pentru ei, capul este acea parte a corpului unde se află gura.

Între timp, vântul s-a înteţit şi baletul frunzelor pe aleile parcului s-a transformat într-o goană nebună către adăposturi numai de ele ştiute. N-ar fi exclus să urmeze şi o mică ploaie, deşi ele sunt rare în Atena, mai ales în această perioadă.

Cu tot regretul, cei trei prieteni se grăbesc spre casă, lăsând dilema limbilor pentru altă dată, dacă vor avea timp de ea. * *

Maria, deşi ştia ceva despre naşterea alfabetului chirilic, pentru a fi sigură că nu greşeşte în discuţiile cu prietenii, i-a scris bunicului ei, pentru lămuriri.

În

scrisoarea de răspuns, acesta precizează următoarele: „Subiectul e chiar mai complicat decât pare . Chiril şi Metodiu, doi greci din Salonic, au trăit în secolul 9. Se afirmă că ei au propovăduit Creştinismul printre slavii

subînţelegându-se

meleagurile provincia

Moraviei , cu

acest

nume din Cehia de azi . Înaintea lor, în secolul 4, deci cu 500 de ani mai devreme , episcopul Wulfila a inventat alfabetul gotic şi a tradus Biblia în limba gotică , vorbită de triburile estgermanice ,

deci

vecine

spaţiului

origine a slavilor sau chiar în interiorul lui . Ele , triburile germanice au răspândit 88

Creştinismul în vestul Europei , folosinduse mai mult de sabie decât de cruce , politică ce a continuat mult după ruşinea Cruciadelor. Este deci puţin probabil ca populaţia din zona de obârşie a slavilor să fi avut nevoie de serviciile grecilor. Există însă râul Morava , în Serbia , afluent al Dunării , ce trece aproape de Belgrad . numit

Cândva , şi

zona

Moravia .

respectivă Este

deci

s-a de

presupus că acesta este teritoriu în care şiau

desfăşurat

Metodie .

În

activitatea

unele

scrieri ,

Chiril în

loc

şi de

Moravia se foloseşte Panonia , creând astfel o confuzie , pentru că – la o privire mai atentă

Morava

hartă află

–

constatăm la

sudul

că

râul

Câmpiei

Panonice , în timp ce Moravia cehă este la nord-est. În susţinerea acestei idei pledează şi argumentele guvernanţii

istorice . din

În

secolul

Imperiul

Roman

Răsărit, în curs de grecizare şi zdruncinat

de numeroase revolte ale populaţiei , s-a străduit să-i atragă de partea lor pe slavi şi pe bulgari , imigranţi şi unii şi alţii . Deşi nu erau foarte numeroşi , li s-au acordat puteri politice , în scopul folosirii lor împotriva localnicilor. Pentru asta , ei trebuiau creştinaţi în ritul practicat de către Patriarhia de la Constantinopole şi nu

în

cel

gotic,

nerecunoscut nici

lui

Wulfila ,

în bisericile catolice ,

unde slujba religioasă se face şi azi în limba latină . (Limbile greacă şi slavă sunt recunoscute

sfinte

în

bisericile

ortodoxe .) Mai mult: Chiril a murit la Roma . Legenda bisericească spune că fost chemat de

către

activitatea

Papă ,

să-l

depusă

felicite

pentru

în

slujba

Creştinismului . Doar pe Chiril , nu şi pe Metodie , deşi ei au lucrat împreună . Din nefericire , la Vatican – unde se arhivează tot ce zice şi face Papa – nu există nici un document în această privinţă . De altfel ,

ar fi fost greu pentru Papă să-l cheme din nordul

Europei ,

unde

fostul

Imperiu

roman nu a ajuns nici în zilele lui cele mai bune . Din Moravia balcanică putea s-o facă însă cu uşurinţă . Notăm însă faptul că plecarea la Roma s-a petrecut cu foarte puţin înainte de Marea Schismă din 1054, când relaţiile dintre Patriarhia de la Constantinopole şi papalitate asemenea Papă

este

erau

foarte

condiţii , ilogică .

tensionate .

chemarea În

schimb,

În

către

ipoteza

plecării în scop misionar, pentru a pleda în favoarea bisericilor răsăritene , ca şi moartea lui prematură , sunt mult mai plauzibile . Cât priveşte alfabetul chirilic, sunt în deplin acord cu tine , Maria , că el a fost o încercare de raţionalizare a alfabetului grecesc, care pe vremea aceea era chiar mai complicat decât cel de azi . Că el a apărut ca

necesitate

în

vederea

creştinării

slavilor, este posibil , dar total nerelevant.

Faptul că el nu a fost preluat şi de către greci este mai interesant. Trebuie să ţinem seamă că , pe vremea aceea , Grecia nu exista ca stat, deci nu avea cine să-şi asume

responsabilitatea .

Cei

care

păstrat vechiul alfabet au fost preoţii , conservatori prin tradiţie .”

Moineşti Iannis cu Lucia, mama lui, în vizită la bunici Iannis are o logoree greu de suportat. Vrea întotdeauna să lase impresia că are ceva interesant de comunicat sau măcar o nuanţă importantă, ce scapă celorlalţi. De regulă relatează fapte cunoscute de toată lumea, dar o spune ca şi cum doar el le cunoaşte cu adevărat sau el este singurul în posesia adevărului. Toţi ceilalţi trebuiau să ia aminte. Nu e bine să-l contrazici, fiindcă nu s-ar opri niciodată. Lăsat singur să peroreze, sfârşeşte prin a se epuiza. La Moineşti, printre localnici, chiar are succes. Venind din Grecia, toţi copiii îl ascultă cu „gurile căscate”, ceea ce lui îi dă un avânt suplimentar. Deşi relatările lui ar putea fi cu adevărat interesante pentru localnici, exagerările copilăreşti şi imaginaţia nu-i lipsesc, astfel încât este repede etichetat ca mincinos. Unii chiar se îndoiesc că ar locui în Atena. Doar prezenţa mamei lui infirmă suspiciunea. 93

Cel mai grav este faptul că nu ştie nimic despre Tristan Tzara, născut în Moineşti, unul dintre fondatorii curentului artistic DADA, cu care localnicii se mândresc, chiar dacă nu înţeleg pe deplin semnificaţia curentului. Neştiinţa lui Iannis nu a fost sesizată la vreo discuţie savantă, ci la mirarea lui în faţa monumentului DADA de la intrarea în oraş. Indiferent de gradul de cultură al trecătorilor, el nu poate fi ignorat dintr-un motiv foarte simplu: are 25 de metri lungime şi 10 metri înălţime. Autorul, Ingo Glass, este un şvab din Timişoara. Expulzat din ţară în 1979, nu şi-a uitat rădăcinile şi, cu ocazia centenarului naşterii lui Tzara, a ridicat acest monument, în 1996, cu ajutorul financiar al unei fundaţii elveţiene. Ciudat la prima vedere, monumentul este realizat într-o manieră simbolică, specifică Dadaismului. În spaţiul creat de două dreptunghiuri mari, există două goluri (DD), sugerând străpungerea mentalităţilor şi trecerea spre altceva, iar pe alte două dreptunghiuri se află două săgeţi (A-A). Numele DADA este evident, ca şi obiectivele noii mişcări artistice: deschiderea către nou şi înălţarea spre un cer mai înalt. Deşi Ingo Glass s-a afirmat în străinătate, monumentul la construit la Moineşti, pe 94

pământ românesc, la intrarea în oraşul natal al celui care a pus temeliile Dadaismului şi al cărui nume stă scris la temelia monumentului. Căderea în dizgraţie a lui Iannis în ochii copiilor din Moineşti a fost fără posibilitatea revenirii. Orgoliu le fusese afectat, dar le crescuse mândria: cultura lor de liceeni într-o localitate aproape neştiută era superioară unuia dintr-un oraş nu doar mai mare, ci capitală a unei ţări cu o antichitate ca a Greciei. -

Mâine mergem la Tescani.

Ce să facem acolo, mamă? E departe?

Să învăţăm ce n-am ştiut nici eu. Mă simt vinovată de ruşinea ce ţi s-a întâmplat ieri.

Ai şi aflat?

Tot oraşul ştie.

Atunci, spune-mi şi mie ce trebuie să ştiu despre acest Tescani.

Decât să-ţi spun prostii, mai bine mergem acolo. Pe vremea mea, acolo era sediul şi grajdurile Cooperativei Agricole din localitate. Vom afla la

faţa locului ce trebuie să ştim din pliante şi de la ghizi, dacă există. Au plecat. Există şi pliante şi ghid. Au aflat repede esenţialul, dar unele fraze din speech-ul ghidului le-au rămas neînţelese, aşa că au luat cu ei toate pliantele disponibile, în speranţa că le vor desluşi mai târziu. Iannis era sigur că se poate baza pe ajutorul prietenilor. Tescanii este cunoscut azi datorită casei memoriale Rosetti-Tescanu, locul de naştere a Mariei Tescanu Rosetti, unde acum se află „Centrul de Cultură RosettiTescanu”. Familiile Rosetti şi Tescanu au rădăcini multiple printre boierii moldoveni, unii dintre ei oameni cu o vastă cultură, alături de care nu au lipsit cei care s-au remarcat prin risipa averilor moştenite, din viciu sau prea puţină minte. Dimitrie Rosetti Tescani, tatăl Marucăi – cum era alintată – este cel care l-a ajutat pe Vasile Conta să traducă în franceză lucrarea lui „Théorie du fatalisme”, publicată la Bruxelles în 1877. (Titlul nu trebuie să inducă în eroare; este o lucrare de filosofie.) Este interesant de remarcat că lucrarea, deşi publicată iniţial în limba română, în 1923 a fost re-publicată prin 96

traducerea ei din franceză în română, cu explicaţia că varianta franceză era mai bună. Înaltă, deşteaptă, cultă, Maruca a fost una dintre doamnele de companie a reginei Maria, prietena ei, despre care regina are multe cuvinte de laudă în memoriile sale. Deşi, în bună tradiţie românească, bârfele din tabloidele de azi n-o cruţă. A avut o viaţă nu tocmai fericită. Căsătorită cu prinţul Mihai G. Cantacuzino (un derbedeu) nu s-a despărţit doar pentru a nu afecta poziţia politică a familiei acestuia. Deseori este invocată viaţa ei „amoroasă” cu Nae Ionescu şi cu George Enescu, cu care s-a căsătorit după moartea primului soţ. Nae Ionescu, un nume ce făcea valuri, era filosoful la modă. Cât despre relaţia cu George Enescu, se pare că amorul cel mare nu era atât al ei, cât al lui, pentru banii ei. Enescu îşi dorea o situaţie financiară stabilă, pentru a-şi folosi timpul în folosul artei şi nu pentru procurarea banilor. Afecţiunea Marucăi pentru muzică este şi ea de înţeles. Mama ei, Alice Jora, era membră a unei vechi familii de muzicieni din Roman, cel mai cunoscut nouă fiind Mihail Jora. Casa lor din Tescani se transforma uneori într-un adevărat centru muzical, prin întâlnirile muzicienilor din Moldova. Enescu însuşi a 97

cântat şi a compus acolo, bucurându-se de ospitalitatea gazdelor. Nu există nici un singur rând în memoriile ei sau ale altora, în care să se menţioneze vreo dragoste înfocată pentru Enescu, ci doar o foarte veche şi lungă prietenie. Pasiunea pentru „amor nebun” al autoarelor de tabloide nu are deci nici un suport real. În schimb, este evident rolul de mecena, asumat de Maruca, mai greu de înţeles de către aceleaşi autoare. După retragerea la Paris, Maruca şi George Enescu au cedat conacul de la Tescani statului român, cu condiţia ca acolo să se organizeze un centru cultural dedicat muzicii. Bineînţeles, dorinţa nu lea fost respectată. Abia în anii din urmă s-au refăcut clădirile, pentru a găzdui actualul centru de cultură, unde se desfăşoară anual un festival de muzică clasică, susţinut de Filarmonica „Mihail Jora” din Bacău. (Romanul, oraşul de baştină a familiei Jora, nu are o filarmonică proprie. Regimul pro-sovietic nu a fost interesat să dezvolte un oraş cu vechi tradiţii, ci dimpotrivă.)

Bucureşti Maria şi părinţii în vizită la bunici -

V-am dat o masă bună? –

se umflă în pene

bunicul. -

Nu ştiu cine, eu sau tu?, încearcă să pună lucrurile la punct bunica.

Păi, eu am făcut mujdeiul. Ce-ar fi fost puiul la cuptor fără mujdei? N-ar fi avut nici un gust.

Deci restul nu contează!

N-am zis că nu contează.

Atunci, ce-ar fi fost mujdeiul fără pui şi celelalte?

Nu se pune problema aşa.

Dar cum?

E la fel ca în societate.

Adică cum?

Păi, oamenii de cultură consideră că ceea fac ei este la un nivel intelectual superior faţă de ce fac toţi ceilalţi.

Şi nu-i aşa?

După capul lor, da, dar să nu-i întrebi de ce s-au dus la Litere şi nu la Medicină sau la altă facultate serioasă.

Ah, acum înţeleg unde baţi.

Ca să nu rămânem pe dinafară – intervine Silvia – gustaţi şi din prăjiturile aduse de noi.

Dar nu trebuia să cumpăraţi, avem atâtea dulciuri în casă, că noi doi nu reuşim să le mâncăm.

De aceea am venit noi, să vă ajutăm – spune Maria, bucuroasă că a găsit o poantă.

Aţi adus şi uzo, deşi noi avem pălincă din Ardeal. Se vede că nu ştiaţi celebrele versuri: Sfântă-i slana, bună-i ceapa, Da' pălinca-i leacu' nost', Nu ştiu pentru ce-o fi apa Că aşa beteag n-am fost...!

Acum, trebuie să recunoaştem, masa a fost bună. Cel puţin ardeii copţi – pasiunea mea – i-ai făcut la fix. S-ar putea fabrica un parfum asemănător mirosului ardeilor copţi.

Să producă salivarea tuturor persoanelor cu care te întâlneşti. 100

Se vorbeşte mult despre marile invenţii ale umanităţii: roata, electricitatea etc. Mie ardeiul copt mi se pare invenţia cea mai cea. Crud, fiert, prăjit, dar mai ales copt, prin parfumul lui, mi se pare tot ce poate fi mai plăcut omului. Este culmea rafinamentului artei culinare. Este arta însăşi.

Vă plac şi ardeii iuţi?

Îmi plac ardeii iuţi numai dacă sunt ardeleneşti. Ardei ardeleneşti.

Iuţi ca ardelenii. E clar!

Cu ardei, cu mujdei, ce mai! A fost un adevărat parastas.

Ce parastas, că doar n-a murit nimeni, Doamne fereşte.

A, mamă, scuză-l pe Luigi. Româna lui de vină. În limba greacă, cuvântul parastas înseamnă spectacol, reprezentaţie, sărbătoare. Orice fel de sărbătoare. Noi, românii, l-am preluat prin intermediul religiei şi l-am reţinut cu sens limitat la ritualul bisericesc.

101

Năpraznic praznic! Dar ne-a lipsit prazul. – Era, bineînţeles, domnul Brănescu, bunicul, specialist la încheierea printr-o glumă a discuţiilor ce pot deveni neplăcute.

După masă, familia se separă: bunica la bucătărie, Silvia şi Maria în dormitor, să se odihnească după raita de dimineaţă prin magazinele din Bucureşti. Doar bunicul şi Luigi au rămas să mai discute în jurul a ceea ce mai rămăsese în sticla de vin. Cum acesta era cam puţin, bătrânul scoate o sticlă prăfuită din rezerva pentru zile deosebite. -

Azi dimineaţă, mă simţeam bine. Acum, după ce am mâncat, îmi îngheaţă mâinile, semn că sângele se duce în stomac. Ştie el mai bine unde e nevoie de el.

Eu sunt încă sub impresia schimbărilor din Bucureşti. A trecut foarte puţin timp de când am plecat şi văd o mulţime de modificări. Dar cel mai mult s-au schimbat oamenii.

102

Te referi probabil la dispariţia cerşetorilor. Ei au plecat în străinătate. Este produsul românesc pentru export.

În Atena, toţi cerşetorii români sunt ţigani din Ardeal. Nu ştiu unde sunt cei din Bucureşti.

Unii au devenit oameni de afaceri.

Nu la cerşetori m-am referit, ci la oamenii normali.

Înainte totul era gri şi oamenii

posomorâţi. Acum totul este colorat şi oamenii nu sunt chiar veseli, dar au altă mină. Merg repede, cu privirea fixată înainte, evident preocupaţi de ceva, unde trebuie să ajungă la timp. Simţi nevoia să te fereşti din drumul lor, fiindcă nu se ştie dacă te observă. -

Oraşul, privit cu ochi de turist, pare un furnicar, dacă nu ai şti că fiecare „furnică” este pusă în mişcare de un motor, care este de fapt un vis: visul fiecăruia de a nu fi o furnică oarecare. Este aşa cum spui, dar mai există încă o modificare: atunci erai student şi mai tânăr. Nici acum nu eşti bătrân, dar ai altă optică.

103

Probabil.

În al doilea rând, vorbeşti prin prisma primei impresii. Uite, chiar aseară am citit ceva ce cred că se potriveşte puţin cu ce discutăm. Am cartea aici. Să-ţi citesc. Sunt memoriile lui Monica Lovinescu.

Cine este Monica Lovinescu? De Lovinescu am auzit. Erau rude?

A fost fiica lui. Ea a făcut parte din diaspora română; a fost printre cele mai active voci ale exilului românesc la postul de radio anticomunist „Europa Liberă”. Pe Eugen Lovinescu, tatăl, să nu-l confuzi cu Horia Lovinescu, scriitor, nepot de frate al lui Eugen, care a fost critic literar.

Da, acum îmi amintesc. Deşi mort, i s-au ars cărţile, fiindcă soţia lui mama Monicăi, refuza săşi convingă fiica să revină în România şi să renunţe la acuzele la adresa regimului comunist.

Aşa este, pentru asta a şi murit în închisoare. S-a sacrificat. Deşi Monica nu se pronunţa în probleme politice, ci numai în cele de cultură.

104

Aici, în carte, Monica vorbeşte despre prima întâlnire cu Raymond Abellio4, în casa lui Mircea Eliade. Înainte să le fi fost prezentat, ea şi soţul ei, Virgil Ierunca, l-au etichetat negativ, judecându-l doar după aspect. Aşa . . . să-ţi citesc. . . Deci, „La apa Vavilonului pagina 226: „. . . am sosit cu vreo 10 minute înainte de ora convenită. Christinel ne-a deschis, s-a scuzat: nici ea nici Mircea nu erau gata. Ne-a introdus în salonul unde mai aştepta un invitat: accent ca la Marsilia şi înfăţişare de frizer vesel. Încetul cu încetul au sosit şi ceilalţi invitaţi: Michaux şi Cioran. Meridionalul nostru, al cărui rost nu-l dibuiam, mi se părea că vorbeşte spre a nu spune nimic. După prezentare, . . . din clipa în care am ştiut că „frizerul” era Abellio, tot ce a spus mai departe ni s-a părut cu totul pasionant.”

Deci eu sunt acum la a doua impresie, după prezentare. S-ar zice că regimul de gulag, în care v-a ţinut Ceauşescu, a fost folositor.

Ce spui? Cum de ţi-a venit asemenea idee?

Pseudonimul literar al scriitorului francez Georges Soulès

105

Glumesc, desigur! Am constatat că, citind, ştiţi mai

multe

despre

Paris

decât

majoritatea

parizienilor. -

Decât a parizienilor, în general, sunt de acord. Sunt totuşi un intelectual. Dacă însă e să mă compar cu un intelectual francez, nu ştiu ce să zic.

Vă zic eu că staţi bine. Francezii profită de poziţia politică a ţării lor şi se dau mari. Vă dau un singur exemplu: Marcel Proust.

Nu puteai să alegi unul normal?

Tocmai că nu are valoare l-am ales şi mă bucur că sunteţi de aceeaşi părere cu mine. Este însă un autor cunoscut în toată lumea şi recomandat în manualele şcolare. În realitate, a fost fiul unor oameni foarte bogaţi, care a tot încercat să se impună în literatură, deşi André Gide şi alţii l-au refuzat sistematic. „În căutarea timpului pierdut” este o pastişă, remarcabilă doar prin dimensiunile ei.

Are 14 volume.

Şi nu sunt deloc subţiri.

106

Am o explicaţie pentru asta. Principala arteră a Parisului este Sena şi ajunge acolo după ce străbate Valea Champagne, cea cu şampania. Să nu ne mirăm deci că parizienii sunt aşa cum sunt. Tot ea, Sena, le caracterizează şi gândirea. Serpentinele vorbirii franceze au o evidentă legătură cu ocolişurile fluviului, care-l fac de trei ori mai lung, decât dacă ar curge în linie dreaptă.

Amuzant! Totuşi, Descartes este considerat părintele raţionalismului.

Descartes considera că filozofia este o ştiinţă atotcuprinzătoare, care arată ca un arbore, a cărui rădăcină formează metafizica, tulpina este fizica iar ramurile sunt celelalte ştiinţe.

Frumos!

Nici nu era departe de adevăr, cu observaţia că rădăcinile nu ne sunt vizibile, iar încercarea de a le dezgropa nu poate fi o ştiinţă, fiindcă adevărata ştiinţă, care ar putea face acest lucru, se află în ramuri.

Veşnic şugubăţ!

107

Doar francezii şi cei aflaţi sub influenţa lor au pretenţia

că

Descartes

fost

părintele

raţionalismului. Nemţii, spaniolii, italienii şi mai ales englezii sunt mult mai raţionali. Descartes se pare că a fost primul francez care şi-a dat seama de slăbiciunea concetăţenilor săi şi s-a gândit să le arate avantajele gândirii logice. Este, într-adevăr, născut în Franţa, dar a călătorit mult în tinereţe (Olanda, Germania, Danemarca, Italia, Elveţia, Tirol) şi s-a stabilit în Olanda. Acolo a fost puternic influenţat de Spinoza şi Leibniz şi i-a studiat pe Hobbes, Locke, Berkeley şi Hume. A scris mai întâi „Regulile pentru îndrumarea minţii”, publicată însă după moartea lui. Lucrarea principală, ce-l face raţionalist, este „Discurs asupra metodei”, publicată fără semnătură la Leyda. A scris-o în franceză şi nu în latină – cum se obişnuia pe atunci în lumea cultă, într-un stil autobiografic simplu şi clar, tocmai pentru a fi accesibilă poporului. Cu toate acestea, lucrarea lui nu i-a influenţat prea mult pe concetăţenii săi, care continuă să vorbească alambicat şi în zilele 108

noastre. Pot să-ţi documentez. Stai numai puţin să caut cartea. Nu a durat mult. Bătrânul este un om foarte organizat şi, în biblioteca destul de mare, s-a dus direct la cartea lui Descartes. -

Iată: „De aceea, îndată ce vârsta mi-a îngăduit să ies de sub ascultarea faţă de dascălii mei, am părăsit cu totul studiul cărţilor. Şi, hotărându-mă să nu mai caut altă ştiinţă decât aceea pe care aş putea-o găsi în mine însumi”

– şi mai departe – „făcând pretutindeni reflexii asupra lucrurilor care mi se înfăţişau, în aşa fel încât să pot trage din ele un oarecare folos.”

Este din „Discurs asupra

metodei de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în ştiinţe”:, tradusă şi apărută la noi, în Bucureşti, la Editura Ştiinţifică. Am citit de la pagina 39. Era deci un om practic, iar calitatea lui nu este cel de mare logician. Marele lui merit – cel puţin după mine – este ideea de a renunţa la speculaţii teoretice, scolastice. Spune că trebuie să pleci de la realitate şi să verifici orice idee

109

teoretică, înainte de a continua cu specularea ei. Adevăratul lui merit este însă în matematică: a introdus numerele negative, ceea ce a dat avânt tuturor celor ce preferă activităţile mai puţin pozitive. -

Şi totuşi Franţa şi în special Parisul a fost pentru multă vreme capitala culturală a lumii.

Este adevărat. Mai glumesc eu, dar trebuie să-i recunosc şi meritele. Deşi este una dintre cele mai naţionaliste ţări, a reuşit să fie capitala culturală a lumii – şi într-o oarecare măsură mai este încă – fiindcă a fost şi cea mai deschisă pentru asimilarea valorilor străine. La un moment dat avea pretenţia de a fi l’ombelico del mondo5. Nu s-a sfiit să folosească talentul străinilor, spre propria-i glorie. Nu cred că ştii că celebrul Turn Eiffel, proiectat de Gustave Bönickhausen – un francez nu tocmai francez – are şi componente româneşti, datorate inginerului român Angel Saligny.

Saligny? Nu prea îmi sună româneşte.

buricul pământului

110

Adevărat, are o descendenţă franceză şi a studiat în Germania, dar este născut în România.

Asemănător cu Gustave Eiffel Bönickhausen

Exact. Văd că ştii!

Mai nou, concepţia arhitectonică generală a cartierului Défense aparţine arhitectului danez Otto Spreckelsen iar, ca să-l facă mai uman, au apelat la spaniolul Juan Miro. Asta ca să nu mai vorbim despre obeliscul transplantat din Egipt în Place de la Concorde.

Pe ăsta nu l-au adus ei, ci l-au primit cadou de la un turc, care guverna Egiptul şi dorea să se pună bine cu francezii. Adevărul este că şi România a fost o ţară puternic francofonă.

Aţi spus „a fost”. Înţeleg că nu mai este?

Ba mai este, dar într-o mai mică măsură. În generaţia părinţilor mei, orice persoană cât de cât educată vorbea franceza mai bine decât mine. Acum, tineretul este anglofil. Virgil Ierunca spunea că „Numai la Paris se poate muri”, cu

111

înţelesul că merită să trăieşti la Paris merită până la moarte. -

Cine este Virgil Ierunca?

L-am pomenit chiar adineauri. A murit. A fost publicist, poet, critic literar, căsătorit cu Monica Lovinescu.

Ar trebui să scrieţi. Aveţi atât de multe de spus . . .

Mi-au zis şi alţii. N-aş avea răbdare. Când mă gândesc la câte cuvinte ar trebui să înşir pe hârtie, îmi trece orice entuziasm. Apropo! Eşti grec. Probabil ştii că „entuziasm” vine de la „en Theo siasmos”, sau cam aşa ceva. Eu nu ştiu greceşte.

V-am spus eu că ştiţi mai multe, nu doar decât francezii, ci şi decât grecii. Nu, eu n-am ştiut, dar nici greaca mea nu e prea grozavă. Încă mă străduiesc s-o învăţ şi, trebuie să recunosc, este foarte grea.

Da, greaca-i grea!

Mai repede am învăţat româneşte de la Silvia. Cei drept, româna şi franceza – limba mea maternă – sunt limbi latine.

112

Expresia de care grecii probabil ar râde de mine, după cum am pronunţat-o, vrea să spună ceva despre zeul care se află în tine.

Precum Daimonul lui Socrate.

De unde se vede că nu e bine să fii prea entuziast, dacă nu eşti imun la cucută.

Poate măcar un jurnal de zi, în care să vă notaţi ideile aţi putea ţine. Cineva l-ar putea valorifica.

Jurnal de zi este un pleonasm.

Oau! Aşa este. Mă scuzaţi! Şi mă mai dau francez. Abia cum îmi dau seama.

Se mai întâmplă, mai ales atunci când amestecăm limbile. Poate că sunt şi eu vinovat, fiindcă franceza mea este cam şubredă şi mă exprim amestecat, când în română, când în franceză. Oricum nu aş putea să scriu zilnic, deci ideea de jurnal nu mi se potriveşte. Teoretic, aş putea să notez din când în când câte ceva din ceea ce-mi trece prin minte. Demnitarii ar trebui să ţină un jurnal, în care să noteze ce au făcut, pentru ca, mai târziu, să nu poată fi acuzaţi că au făcut sau

113

nu au făcut ceva, sau – dimpotrivă – să se scuze, să-şi nege faptele reprobabile. Dar eu nu sunt un demnitar. „Jurnal pe sărite” ar putea fi un titlu, adică un jurnal ţopăit. Ca la şotron, deşi acolo nu poţi să sari nici un pătrat; ţopăi fiindcă eşti obligat să treci dintr-unul într-altul pe un singur picior. Bine mi-ar sta mie, la bătrâneţe, să joc şotron. Şotron de cuvinte. Uite, mi-ai dat o idee. Aşa ceva poate mi-ar place să fac, dar nu ştiu cum. -

Aveţi o minte foarte jucăuşă. Sigur ar ieşi ceva, indiferent ce vă propuneţi.

Eşti drăguţ. Am constatat şi eu că mai am puţin şi dau în mintea copiilor.

N-aveţi nici o şansă. Veţi rămâne permanent tânăr.

Ei, ăsta DA compliment . . .

Ar discuta ei mai multe, dar nu voiau să se jignească reciproc, aşa că evitau subiectele delicate, sau le tratau superficial. Cel mai uşor le era să iasă din ele printr-o glumă. Deşi punctele lor de vedere erau apropiate, în timpul discuţiilor pot să apară exprimări pe care interlocutorul le interpretează într-un mod diferit şi – 114

astfel – cea mai bună prietenie se poate destrăma, dacă nu cumva se ajunge la ură. În plus, ei se aflau în relaţia socru-ginere şi – în interesul întregii familii – era bine ca ea, relaţia, să fie cordială. „Tăcerea e de aur” spune un proverb, deşi nici să convieţuim ca muţii nu este o soluţie. Amândoi, socru şi ginere, îşi apreciau reciproc calităţile, ştiau că majoritatea disputelor pleacă de la înţelegerea eronată a unor exprimări şi nu de la rele intenţii şi încercau să nu comită şi ei aceeaşi greşeală.

115

Liceeni II Odată cu începerea şcolii, liceenii noştri se întâlnesc după-amiezile, ca de obicei, în parc. Încă nu au avut timp să citească cu toţii o nouă carte, pentru a o comenta, aşa că informaţiile lui Iannis culese la Moineşti a stârnit un viu interes. Maria şi Nicolas şi-au recunoscut puţinătatea cunoştinţelor lor referitoare la Dadaism şi au început o documentare asiduă asupra subiectului. Au aflat că nu numai Tristan Tzara a fost fondatorul curentului şi că cel care a aprins scânteia a fost tot un român, Marcel Iancu. Deşi nu este din Moineşti, ci din Bucureşti este cvasi-necunoscut

pentru

marea

majoritate

intelectualilor români, deşi merita să fi fost pus în evidenţă. Da, da, Dadaismul este românesc, deşi s-a născut în străinătate. Pentru cei mai mulţi, numele lui Tristan Tzara este asociat cu Dadaismul şi tot lui i se datorează şi căderea lui în desuetudine. Ce-i drept, el a fost principalul propagandist al noului curent. Era poet, deci omul cuvintelor, locvace, avea energie şi voinţă. Poezia

116

lui însă nu a convins, ceea ce s-a repercutat asupra întregii mişcări. Dadaismul însă nu este numai poezie; este un curent artistic într-un sens cu mult mai larg. El propune o modificare a gândirii, prin eliberarea ei de dogme şi idei fixe, cu implicaţii majore în arta plastică, ale cărei efecte sunt vizibile şi azi, în arta contemporană. Stilul creat de dadaişti – în care Marcel Iancu a fost promotor – este decelabil încă şi aş putea afirma că nici un alt curent artistic ulterior nu a marcat arta plastică în mod semnificativ. Ulterior, din dorinţa unor artişti de a se considera mari creatori, Dadaismul a fost trecut pe planul doi. În realitate, flacăra aprinsă de el este încă vie. Oricum, indiferent de opinii particulare, el este cunoscut şi recunoscut în toată lumea. Câte ţări se pot lauda cu performanţa creării unui asemenea fenomen artistic? Cum

susţinem

originea

românească

Dadaismului? Să analizăm faptele. În toamna anului 1915, românul Marcel Iancu şi fratele său ajung la Zürich, ca studenţi la Academia de Arhitectură. Dar, „ . . . mizeriile războiului mi-au tăiat orice resursă şi am început să-mi asigur viaţa cântând în localurile de noapte ale Zürich-ului vechi cântece populare din Franţa, Anglia, România. Fratele meu mă

117

acompania la pian”.

Este destăinuirea lui, cf. Marc Dachy,

„Journal du Mouvement Dada”, Skira, 1989, pg. 57, citat în „Întâlniri cu Marcel Iancu”, de Geo Serban. Ajunge astfel la taverna lui Hugo Ball. „Când a înţeles [patronul tavernei] că eram pictor [fusese elev al lui Iser], că-i frecventam pe cubişti şi futurişti, că ştiam poeţi şi alţi artişti din Zürich, mi-a propus imediat să particip la planul său de a crea un cabaret literar. Am vorbit a doua zi lui Arp şi lui Tzara despre proiect, pentru a-i convinge să-şi dea concursul. Tzara a intuit pe loc folosul ce s-ar putea trage [. . .] În fiecare seară noi prieteni s-au adăugat grupului nostru. Poeţii cântau, scriitorii îşi declamau proza şi nimicnicia, pereţii scânteiau de picturi şi de manifeste, se ascultau ariile pieselor executate de Ball la pian şi se dansa pe melodii negre ori javaneze, echipaţi cu măştile confecţionate de mine, ori se recitau, la patru voci, în patru limbi diferite, poeme simultane.” (idem).

Curând după seara inaugurării (5 februarie 1916) extravaganţele zurbagiilor au fost botezate „DADA”, după cele mai frecvente cuvinte, rostite de către români: Da! Da! Marcel Iancu s-a întors în România după terminarea studiilor, unde a lucrat ca arhitect, contribuind la modernizare urbanismului bucureştean Se pare că el a fost primul care a introdus în vocabularul nostru sintagma „arta abstractă”. Astăzi, la auzul ei, cei mai puţin

obişnuiţi

ea,

o pot

trata

cu dispreţ. 118

Exhibiţionismul unor „artişti” lipsiţi de talent dau apă la moară detractorilor. În concepţia lui Marcel Iancu însă, stilul abstract are alt sens: „ . . . precum muzica grupează sunetele în vederea unei armonii care exprimă o stare sufletească, pictura abstractistă dispune liniile şi culorile în vederea unui rezultat armonios.”

Tot Marcel Iancu, a fost printre primii români care au sesizat valoarea lui Brâncuşi, în articolul intitulat chiar „Brâncuşi”, publicat de el în numărul 52/1925 al revistei „Contimporanul” (şi nu „Contemporanul”) lui Ion Vinea. Elogiile aduse lui Brâncuşi ni se par normale azi, după ce a devenit celebru. Articolul însă a fost scris când el era doar în ascensiune şi nu atinsese cotele de mai târziu. Cât despre autor, el avea numai 30 de ani şi era proaspăt absolvent al Academiei de Arhitectură din Zürich (1917). Dacă atitudinea lui Marcel Iancu era normală, iată exemplul contrar: în 1951, un sfert de secol mai târziu, în plină glorie, Brâncuşi a oferit statului român atelierul său de la Paris, împreună cu numeroase lucrări, dar Academia Republicii Populare Române, într-o şedinţă prezidată de Mihail Sadoveanu, a respins oferta, celebrul sculptor fiind etichetat ca „un artist decadent”. Totul era

119

oferit gratis, ca moştenire. Nu era doar Sadoveanu implicat. La şedinţă au mai participat: G. Călinescu, Iorgu Iordan, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma, George Oprea, J.A. Steriadi, Victor Eftimiu, Geo Bogza, Al. Graur, Ion Jalea, Perpessicius, K. Zambaccian. Numai personalităţi de prim rang. Pe Marcel Iancu însă lumea l-a uitat. Şi nu pentru că – la vremea lui – fusese „decadent”. Spre deosebire de Brâncuşi, el s-a întors în ţară, unde criteriile de apreciere erau diferite. Ce-i drept, nu avea nici forţa şi nici perseverenţa marelui sculptor. * *

Cu fiecare an, atmosfera din clasă a devenit din ce în ce mai

tensionată. Dacă la vârste fragede copiii

folosesc expresii dure, jignitoare, dar fără să se supere, acum au ajuns asemenea oamenilor maturi: se urăsc fără să-şi vorbească direct. În clasă cele două grupări s-au radicalizat. Dacă reacţiile din grupul oponent s-ar limita la invidie şi bârfă, ar fi încă bine. Grav este că încearcă 120

prin mijloacele ce le au la dispoziţie să provoace rău celorlalţi, indiferent de consecinţe. Unii dintre ei, tineri fiind, nici nu realizează gravitatea consecinţelor posibile pentru cariera viitoare a celor pe care ar vrea doar să-i necăjească un pic. Cu adevărat rău intenţionat, aproape patologic, este Adonis Kontomaris. Nu este deloc atât de frumos precum pretinde numele, acesta fiind, poate, şi motivul răutăţii sale: nemulţumirea pentru propria lui existenţă, pe care însă nu se poate răzbuna şi-o revarsă asupra celor din jur. Din păcate, consecinţele pot fi foarte grave, fiindcă sunt antrenaţi profesorii, părinţii şi – în general – orice persoană ce poate juca un rol în „războiul” lor. Dintre cei neutri, unii ar dori să se afilieze grupului coagulat în jurul celor trei: Maria, Nicolas şi Iannis, considerat elitist. Unii dintre cei refuzaţi din diferite motive devin şi ei ostili. Nu concep să se ralieze celuilalt grup. Eventual încearcă să atragă de partea lor alţi neafiliaţi, fără prea mare succes însă. Practic, ei sunt singurii neutri. Nicolas este cel mai necăjit, fiindcă posibilităţile lui de apărare sunt prea mici. 121

Totul pleacă de la faptul că noi nu suntem sută la sută greci, dar nu acesta este principalul motiv al urii lor, pentru că mai sunt şi albanezi, bulgari, ruşi, dar pe ei nu-i atacă atât de virulent, cum o fac cu noi, mai ales cu noi trei. Ceea ce îi doare este ideea că ei nu sunt nici

măcar

epigoni

de-ai

grecilor

din

antichitate, nu se ridică nici măcar la nivelul europeanului comun. Iar asta le-am spus-o noi, ceea ce a fost o greşeală. -

Ei se cred cu toţii urmaşii lui Socrate.

S-o creadă ei!

Orice rahat poate pretinde că a fost tort – opinează Iannis, care este însă admonestat imediat de către Maria:

Să păstrăm totuşi decenţa.

Ai dreptate! Nu orice rahat pretinde că a fost tort. Doar unul foarte ignorant. E nevoie de multă infatuare şi o mare doză de prostie. Dacă ar şti câte ceva din ce au făcut cei al

122

căror urmaş pretinde că este, şi-ar da seama de neştiinţa lui şi ar fi mai modest. -

Mai este ceva: mai demult, grecii îşi îndreptau ura împotriva albanezilor. Copiii imigranţilor învăţau mai bine, erau mai harnici şi la angajare erau preferaţi pentru calificarea lor. Grecii, în schimb, mai leneşi, în loc să recunoască vinovăţia, îi acuză fără motiv pe albanezi că le ocupă locurile de muncă, deşi lor, grecilor, nici nu le trece prin cap să muncească. Acum ura faţă de albanezi s-a extins asupra oricărui imigrant superior lor.

Deşi ei înşişi, când trebuie să angajeze pe cineva, preferă un străin calificat în locul unui grec leneş şi nepunctual.

Chiar zilele trecute – revine Iannis – am asistat la o discuţie dintre mama şi vecinul de la apartamentul de sub noi, grec. Din cauza unei conducte perforate - nu din cauza noastră, dar care trece prin apartamentul nostru – la sfatul administratoarei blocului, a angajat un instalator pentru remediere. Vecinul 123

a întrebat-o pe mama: e grec instalatorul? I-a răspuns că da, crezând că îi va face o bucurie. Omul însă a dus mâinile la cap şi a exclamat un „Opopo”. -

Ştia el ce ştia. * *

La insistenţele lui Iannis, Maria încearcă să clarifice relaţiile dintre ei: -

Nu pot să am o relaţie mai apropiată cu unul dintre voi doi, pentru că ar însemna să stric prietenia voastră. Pe oricine aşi alege, celălalt s-ar supăra. Am să mă mărit cu un nătărău, pe care încă nu îl cunosc, iar noi vom rămâne aceeaşi prieteni. Prieteni şi nimic mai mult. Sau, poate, nu va fi chiar un nătărău şi grupul nostru de trei va deveni unul de patru. * *

124

În parc, la întâlnirile copiilor, Iannis vine cu o noutate: -

Mama a fost la o serată culturală românească şi a adus de acolo o carte. A primit-o, că n-ar fi dat ea bani pe cărţi.

Ai citit-o?

Nu, e proaspătă. N-am avut când. V-am adus-o, so vedeţi şi voi.

S-o vedem sau s-o citim?

Mai întâi s-o vedeţi. Eu nu îndrăznesc să v-o recomand. Nu ştiu nimic despre ea şi mama nu ştie nici ea mai mult.

Atunci dă-mi-o mie – intervine Maria – s-o răsfoiesc şi s-o arăt a-lor mei, să vedem ce spun şi ei.

Poftim! Cartea este scrisă de un român şi tradusă în greacă de alt român.

„Peregrinări mediteraneene” de Panait Istrati. Nam auzit de carte. Numele autorului îmi sună cunoscut; parcă l-am mai auzit, dar nu-mi amintesc acum nimic despre el.

125

Este vorba despre o traducere în limba greacă a câtorva dintre ultimele scrieri ale lui Panait Istrati, extrase din „Răsărit de soare” şi „Apus de soare”, de fapt o suită de reportaje, toate scrise de către autor direct în limba română, după refularea lui de către propaganda sovietică şi căderea în dizgraţie. Traducerea a fost iniţiativa unor brăileni – oraşul în care a copilărit Panait Istrati –, animaţi probabil de bănuiala unui succes printre greci, tatăl autorului având această origine. -

Mamă, uite ce carte am primit de la Iannis. Ce poţi să-mi spui despre ea?

Să văd. Ah, da! A primit-o la serată. Am fost împreună.

Şi tu de ce n-ai luat-o?

Pentru că nu merită.

De unde ştii? Ai citit-o

Nu, dar cunosc autorul.

Atunci spune-mi ceva despre el. L-ai cunoscut personal?

126

Ei, şi tu . . . Nu sunt chiar aşa de bătrână. A trăit la începutul secolului trecut. Când o să mergem la Bucureşti, să-l rogi pe bunicul să-ţi dea „Spovedanie pentru învinşi”. Este cartea care-l caracterizează cel mai bine. Aia e bine s-o citeşti. Nu are valoare literară, dar pentru cultura ta generală este bine să ştii despre ce este vorba.

Şi băieţilor ce le spun eu mâine?

Că autorul a fost fiul unei spălătorese şi a unui contrabandist grec, care i-a părăsit pe amândoi. A trăit în sărăcie. Şi-a câştigat existenţa ca ucenic la diverşi negustori, a fost hamal în port, cărbunar pe vapoare. A călătorit, a scris şi publicat articole în reviste muncitoreşti. A fost racolat ca agent sovietic, a ajuns în Franţa şi a fost invitat de către propaganda sovietică să participe la festivităţile prilejuite de împlinirea a zece ani de la revoluţia bolşevică şi să scrie despre „marile realizări”.

Până aici nu-i nimic interesant. Tempi passati.

Ei bine, tocmai acesta este momentul de cotitură. Vizitând Uniunea Sovietică, şi-a dat seama că

127

toată propaganda lor este o minciună. Cum el credea sincer în valorile comuniste, a suferit un şoc, iar rezultatul a fost „Spovedanie pentru învinşi”, cartea pe care ţi-o recomand. În continuare, viaţa lui a fost un dezastru, fiindcă sovieticii nu l-au mai susţinut; dimpotrivă, l-au denigrat cât au putut. Despre Panait Istrati, Nicolae Iorga a declarat: „Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem dea face cu un hamal din portul Brăilei. D-nul Panait Istrati mi-a trimis Kyra Kyralina cu dedicaţie. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc cartea imediat; asemenea lucruri nu se pot citi. [...] Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de a face cu un hamal din portul dunărean".

În Uniunea Sovietică a fost însoţit de Nikos Kazantsakis, pe atunci susţinător şi el comunismului. Grecul, mai abil, a continuat o vreme să le facă pe plac ruşilor şi să le ia banii. Kazantsakis nu l-a numit niciodată pe Panait scriitor, ci „povestitor oriental”, datorită primelor sale scrieri. Dincolo de blândeţea etichetării,

transpare

caracterizarea

succintă,

dar 128

edificatoare, a textelor sale din tinereţe: poveşti pentru copii în stil oriental. Relevantă pentru mentalitatea construită de sistemele democratice este constatarea lui Panait Istrati despre gospodarii etichetaţi chiaburi (culaci). Unii ţărani, după ce au primit de la statul sovietic pământ să-l lucreze, şiau luat rolul în serios şi au prosperat. Invidia celorlalţi însă i-a transformat în personaje negative. „Am văzut peste tot circularele împrăştiate de sovietici, până în cele mai mici sate: instrucţiuni despre cum să se are şi să se semene pământul, după metode ştiinţifice.”

Deci, intenţia era bună. „Dar iată ce se

întâmplă: cei care urmează instrucţiunile produc mai mult şi au un trai ceva mai bun. Sovietul sătesc, pus pe gâlceavă, intervine; îi declară pe aceşti oameni de ispravă „culaci”, le confiscă bunurile adunate cu trudă şi îi afuriseşte ca duşmani ai regimului.” 6

Citatul

este extras din cartea „Adevărata tragedie a lui Panait Istrati”, de Eleni Samios Kazantzakis, cea care i-a însoţit pe el şi Nikos Kazantzakis în periplul lor prin U.R.S.S.

Relatarea îmi aminteşte o întâmplare din România anilor ’60 ai secolului trecut. La o lecţie de învăţământ politic la Rafinăria Brazi, de lângă Ploieşti, după ce expune programul “minunat” al partidului, propagandistul întreabă un muncitor ce părere are. Acesta îi răspunde că, până să fie angajat la Brazi, el a lucrat la C.F.R., unde circula o vorbă: “linia-i dreaptă numai până la Chitila”.

129

Era pe atunci amanta grecului. S-au căsătorit mai târziu şi le-a supravieţuit ambilor. S-a făcut la un moment dat remarca diferenţei de stil dintre Panait Istrati şi Nikos Kazantsakis, limitată – bineînţeles – la textele întocmite cu ocazia vizitei comune în U.R.S.S. (1928-29) Ale primului erau sentimentale, în timp ce ale celuilalt erau doar reportaje. Firesc! Românul scria din convingere, în timp ce grecul pentru că era plătit s-o facă. Acesta este şi motivul pentru care Panait Istrati a abandonat misiunea atunci când s-a convins că realitatea este diferită de ceea ce credea înainte, intrând astfel în istorie, în timp ce Kazantsakis a continuat. A intrat şi el în istorie, dar mai târziu şi mai sus, prin romanul „Zorba, grecul” (1946), deci nu ca reporter, ci cu o carte despre sufletul grec, fără nici o legătură cu propaganda politică. Panait Istrati, în schimb, a rămas un simplu propagandist politic, abandonat de susţinători în clipa în care şi-a schimbat opiniile. Proliferarea traducerilor lui Panait Istrati şi nu ale scriitorilor cu adevărat reprezentativi ai literaturii române moderne şi contemporane nu numai că nu avantajează România, dar îi aduce un deserviciu. Cititorii potenţiali – 130

fie şi insignifianţi ca număr – se vor întreba: „Dacă acesta este un vârf al literaturii române, ce pot să cred despre ceilalţi?”. Admiratorii lui Panait Istrati spun că el a scris în limba franceză, imaginându-şi că aceasta ar face din el un erudit. La gradul lui de şcolarizare – foarte aproape de neglijabil – ar fi o naivitate să credem că el ar fi fost capabil de asemenea performanţe. Înseamnă că „a fost ajutat”. În mod sigur aşa este, deşi nimeni nu ne spune cine l-a ajutat, dar rămâne o întrebare definitorie pentru autor: „Cine este cu adevărat Panait Istrati, ca scriitor, din moment ce textele sale au fost ajustate de altcineva?”. Ne referim la textele din tinereţe, bineînţeles. Franceza lui Panait Istrati? Să fim serioşi. Emil Cioran sa străduit o viaţă să înveţe franceza şi n-a renunţat la ajutorul partenerei sale de viaţă, Simone Boué. Lui Panait Istrati i-a căzut franceza din cer, precum apostolilor în Ziua Cinzecimii. * *

Iannis se lamentează: 131

Ce vă pasă vouă. Aveţi carierele deja stabilite. Tu, Maria, cu abilităţile tale la limbi străine vei face filologia, iar tu, Nicolas, vei urma, bineînţeles Academia sportivă.

Ce te face să fii atât de sigur pe tine? Află că voi urma orice, în afară de filologie. Vorbesc curent trei limbi şi mă descurc destul de bine în engleza, la ce-mi trebuie să urmez filologia, unde nu am nimic de învăţat. Doar ca să obţin o diplomă? Mie îmi plac disciplinele logice. Poate mă fac inginer. Iar limbile străine mă vor avantaja, fiindcă voi avea multiple posibilităţi de documentare şi comunicare.

Deci tot ştii ce vei face. Uite că eu nu ştiu.

Iannis, tu mă pui pe gânduri. Astăzi, când m-am întors de la şcoală, mama a încercat – pentru a n-a oară, să mă convingă să nu urmez Academia sportivă, iar că să fie mai convingătoare, mi-a spus că profesorul nostru de sport tocmai plecase de la noi cu puţin înainte să vin eu, iar el i-a spus acelaşi lucru. Nu ştiu dacă e adevărat sau a fabricat ea ideea. El n-a venit niciodată la noi 132

acasă. Eu nu prea cred în coincidenţe, iar afirmaţia ta de adineauri mă surprinde. -

Să nu te surprindă. Profu’ chiar a fost la voi. Ştii că eu am chiulit azi două ore şi l-am văzut când se urca în autobuz. Chiar mă întrebam ce caută el în cartierul nostru.

Aşa deci!

Acum mă întreb eu: „De ce nu vrea el ca tu să urmezi aceeaşi carieră cu el. De concurat nu poate fi vorba, fiindcă este destul de bătrân şi, până vei termina tu facultatea el va fi demult la pensie. Ar putea fi chiar încântat să te aibă urmaş.

Vorbeşti aşa fiindcă nu l-ai înţeles. Deşi profesor de sport, el este un om delicat, inteligent şi cult. Mult mai inteligent şi cult decât alţi profesori. În relaţiile cu ei însă, şi mai ales în consiliile profesorale, el este pus la index, desconsiderat, pentru că este doar profesor de sport, în timp ce ei sunt – vezi Doamne – mari somităţi.

Somităţi pe naiba!

133

Asta am înţeles. Cred că ai dreptate. Dar poţi să te faci antrenor.

Asta ar fi şi mai rău. Am făcut destule deplasări cu loturi sportive, pentru ca să-i cunosc. Nu e deloc uşor să fii antrenor. Iar cei la care te gândeşti tu sunt antrenorii de la fotbal. Ei câştigă bine, într-adevăr.

Şi ce-i rău în asta?

Câştigă necinstit. Fotbalul însuşi este o afacere necinstită. Înainte de a fi sport, el este politică, afacere – astea două merg împreună – spectacol şi la urmă puţin sport. În plus, majoritatea fotbaliştilor sunt nişte ignoranţi, dar antrenorul trebuie să ştie să lucreze cu ei. Trebuie să fie un foarte

bun

psiholog.

Psiholog,

politician,

afacerist, şmecher, toate sunt calităţi care mie îmi lipsesc. Eu am practicat sporturi individuale. Pe mine sportul m-a învăţat să fiu onest, cinstit, modest fiindcă rezultatele sunt măsurabile şi nu poţi să pretinzi că eşti ceea ce nu poţi să fii. Aş fi deci tocmai bun de manevrat, dacă aş fi şi prost. Cum cred că nu sunt, voi face altceva decât sport. 134

Voi face în continuare sport de plăcere, cât mă vor ţine balamalele. Profesiunea va fi însă cu totul alta. Încă nu ştiu care. -

Bag samă că suntem toţi în aceeaşi oală. Şi eu care credeam că sunt cel mai vitregit de soartă...

Nu eşti tu singurul – intervine Maria – dar ai deschis un subiect la care va trebui să reflectăm. Alegerea profesiunii nu este o problemă tocmai uşoară. O faci pentru toată viaţa. * *

Într-adevăr, cea mai importantă problemă pentru orice elev din ultimul an este alegerea profesiunii. Sunt puţini cei care ştiu dinainte ce vor face, indiferent dacă alegerea a fost fericită sau nu. Pentru majoritatea, întrebarea îi frământă, până când decizia devine fermă. Din nefericire, criteriile de evaluare sunt aproape întotdeauna nepotrivite. Părinţii judecă prin prisma propriului

lor

subiectivism.

Copilul

este

victima

împrejurărilor: dacă s-a întâmplat să aibă un profesor bun 135

la o anumită materie, va fi convins că acea disciplină este şi vocaţia lui. Dacă apreciază că are calităţi asemănătoare cu ale idolului său (orice copil are un idol), îşi propune să-i calce pe urme. Dacă cineva i-a spus că are talent pentru muzică, artă, literatură, sport sau orice altceva, va adopta acea profesiune, fără ca cineva să-i fi verificat în mod obiectiv presupusa vocaţie. În timpul adolescenţei, copilul este influenţat de mediu şi diversele întâmplări, pe care soarta i le-a scos în cale. De aceea, părinţii ar trebui să urmărească calităţile native ale copilului şi nu caracteristicile dobândite ulterior. Aceste observaţii trebuie făcute înainte de şcolarizare şi bine ar fi ca ele să fie notate, pentru că îi vor fi utile mai târziu, la alegerea profesiunii. Caracteristicile vizate sunt cele cu caracter general: este harnic sau leneş, dinamic sau apatic, este inventiv sau îi plac activităţile repetitive, este avar sau

culant,

comunicativ sau retras, iubitor, mămos, dur, egoist, rapace, înclinat pentru artă, muzică, sport etc. Iar pentru a evita subiectivismul – caracteristic părinţilor – se recomandă notarea caracteristicilor opuse: este introvertit

136

sau extrovertit – spre exemplu – fiindcă nu poate fi etichetat cu ambele. În timpul şcolarizării, cele mai multe greşeli pleacă de la supraevaluarea rolului obiectului de studiu, în dauna analizei activităţii ce o va desfăşura după terminarea facultăţii. Iată un exemplu: un copil este apreciat de către profesorul de matematică sau cel de literatură. În consecinţă, el urmează facultatea de matematică sau de filologie. După absolvire, însă, doar o infimă parte dintre studenţi devin mari matematicieni sau filologi, în sensul că vor lucra într-un institut de specialitate. Marea majoritate vor deveni profesori de liceu, unde vor repeta generaţiilor succesive de elevi aceleaşi lecţii din manual, pe care le-a ascultat şi el ca elev. Aceasta este o altă profesiune: profesiunea de pedagog, pentru care trebuie să iubească copiii, să aibă răbdare cu ei şi să-şi facă o pasiune din a-i învăţa din ceea ce ştie. Dacă s-a nimerit să aibă această chemare, bine. Dacă nu, atunci va deveni un ratat. În ceea ce priveşte ingineria, mai există o greşeală: copiii îndemânateci, înclinaţi spre manualitate, sunt consideraţi a fi apţi pentru inginerie. Nimic mai fals! 137

Poate către chirurgie. Acolo, într-adevăr, se cere manualitate. Plăcerea de a se juca cu şurubelniţa nu denotă aptitudini inginereşti, aşa după cum caligrafierea frumoasă în clasa I-a primară nu indică un viitor scriitor. Un scriitor este cineva care are ceva de spus, ceva ce merită să rămână scris şi să afle şi alţii. Va afla la maturitate, sau chiar mai târziu, dacă a dobândit acel ceva ce merită comunicat lumii. Copil fiind, nu are cum să ştie dacă va fi vreodată în această situaţie. Cât despre inginerie, ea reclamă capacitate de abstractizare, sinteză, concepţie, imaginaţie. Muncitorul foloseşte şurubelniţa, nu inginerul, iar un inginer nu este un muncitor mai calificat, ci cu totul altceva, la fel după cum capacitatea cuiva de a face adunări şi chiar înmulţiri, utilă pentru un vânzător, nu ne spune nimic despre aptitudinile lui de matematician, în sensul de producător de matematică. Criteriul alegerii profesiunii ar trebui să fie studiul activităţii reale ce urmează s-o desfăşoare, cu toate avantajele şi – mai ales – a dezavantajele ei. Copilul va putea atunci alege în cunoştinţă de cauză. Acesta ar trebui să fie rolul părinţilor. O vânzătoare nu este doar cea care zâmbeşte frumos clienţilor; tot ea este cea care 138

trebuie să care marfa în şi din depozit, ceea ce, în funcţie de marfă, poate fi chiar dificil. Bucătarul şi cofetarul nu sunt doar cei care prepară bunătăţi; pentru a le realiza, ei stau în faţa cuptorului încins, ca să nu amintim activităţi de-a dreptul dezagreabile. Cât despre talent, un adult atent ar putea să-l evalueze, dar nu în ultimul an de liceu, ci în fragedă pruncie. -

Este sensibil la ritm sau melodie?

Îi place armonia culorilor, sau îl atrag doar cele puternice?

Are simţul echilibrului?

Sunt doar câteva observaţii, ce pot spune mai mult despre aptitudinile copilului pentru muzică, artă sau sport, decât opinia unui profesor superficial şi/sau interesat. Şi încă ceva. Există, în extremis, două categorii de profesiuni: - cele în care funcţionează criterii precise de evaluare; - cele unde, dimpotrivă, evaluarea este subiectivă.

139

O persoană serioasă se va simţi bine în prima categorie, în timp ce un şmecher se va descurca excelent într-a doua.

Ultima vacanţă Copiii, în ultima lor vacanţă ca liceeni, s-au gândit să facă o excursie mai amplă prin ţară, fiindcă nu se ştie când vor mai avea ocazia. Vara viitoare va fi una foarte grea: bacalaureatul şi admiterea la facultate vor fi primele lor probe majore de viaţă. Urmează facultatea, sigură pentru Maria şi Nicolas, dar incertă pentru Iannis. Există deci riscul ca grupul lor – foarte unit până atunci – să se destrame. Silvia o avertizase deja pe Maria că rareori prieteniile din copilărie continuă după absolvirea liceului. Viaţa îi plasează pe făgaşe diferite, poate chiar îi deplasează în localităţi diferite, dar mai presus de orice, problemele fiecăruia îi acaparează, lăsându-le prea puţine disponibilităţi pentru problemele altora. Şi-au propus pentru excursie un program foarte amplu, dar studiat în detaliu, pe zile şi obiective de

140

vizitat. Au ales locurile pentru înnoptat, aprovizionare şi toate celelalte, deoarece îşi propuseseră să străbată şi zone mai puţin populate. În plus, costurile trebuiau să fie minime, deoarece părinţii lui Iannis şi mai ales ai lui Nicolas nu-şi puteau permite cheltuieli prea mari. Rezolvaseră toate problemele, cel puţin teoretic, iar acum, în cea de a doua săptămână de drumeţie, erau încântaţi de tot ce văzuseră şi de modul în care s-au descurcat. A fost nu doar vizitarea unor locuri – asemenea celor ce puteau să le vadă la televizor. A fost o lecţie de viaţă. Au întâlnit oameni, au stat de vorbă cu ei, au aflat cum trăiesc, cum muncesc, ce preocupări au şi, nu în ultimul rând, ce preocupări şi ce pasiuni au. Deşi în pădurea prin care şerpuia poteca ce o străbăteau era răcoare, iar acum, că soarele era aproape de apus, se făcuse de-a dreptul frig, Iannis continua să meargă cu cămaşa descheiată la trei nasturi, să i se vadă lanţul de aur. Era marea lui achiziţie, pe ce căi numai de el ştiute. Poate că nu doar lanţul – destul de gros – dorea el să etaleze, cât cele câteva fire de păr ce-i crescuseră pe piept, semn sigur al bărbăţiei, cu toate că pieptul era cam plat. 141

Deşi nu sperau să mai întâlnească turişti la această oră, pe o potecă rar circulată în general, din faţă au apărut ca din pământ trei tineri. Bucuroşi să-i salute, aşa cum se obişnuieşte prin asemenea locuri, n-au apucat să primească răspuns, pentru că cei trei au prins viteză şi, cât ai clipi, unul a imobilizat mâna dreaptă a lui Iannis, altul mâna stângă, în timp ce al treilea i-a luat lanţul de aur de la gât. Maria n-a apucat decât să scoată un strigăt scurt. Nicolas, care rămăsese puţin în urmă să-şi ajusteze rucsacul, a sărit imediat pe cel ce luase lanţul şi l-a pus la pământ. În secunda următoare însă, el însuşi a căzut peste hoţ, în urma unei lovituri la cap, aplicată de cel ce îl ţinuse pe Iannis de mâna stângă. Între cei trei a urmat un schimb scurt de cuvinte, după care l-au recuperat pe cel căzut şi au rupt-o la fugă. Doar cel cu lanţul lui Iannis în mână, după câţiva metri s-a întors pe jumătate şi a aruncat lanţul, semn că nu-l mai vrea. Maria s-a repezit la Nicolas, care zăcea pe pământ. Ar fi făcut-o poate şi Iannis, dar în încercarea lui de a se întoarce, a călcat alături de potecă şi a căzut câţiva metri. De acolo, ţipa ca în gură de şarpe că i s-a scrântit piciorul. Singura validă, Maria, ţipa şi ea: „Nicolas, Nicolas!” Nicolas însă nu 142

dădea nici un semn de viaţă. Lovitura fusese puternică. În speranţa că Iannis o va ajuta, s-a ridicat de lângă Nicolas. -

Nicolas e la pământ. Vină să mă ajuţi.

Mi-am scrântit piciorul.

Vino cum poţi!

Nu pot. Mi-am scrântit piciorul.

Târăşte-te. Vino cum poţi şi vino mai repede!

Mi-am scrântit piciorul.

Într-un târziu, a venit. Avea, într-adevăr, glezna scrântită. -

E mort?

?!?!?!

Nicolas nu era mort. Avea încă puls – destul de slab - dar era inconştient. Din cap i se prelingea o dâră subţire de sânge. Cei doi, Maria şi Iannis, se uitau unul la altul, întrebându-se din priviri ce să facă. Iannis a rostit primele cuvinte: -

Cum ajung eu acum la cabană? Trebuie să mă ajuţi.

143

Aproape uluită de întrebare, pe moment, Maria na ştiut ce să-i răspundă. Ar fi fost, poate, o soluţie, dacă n-ar fi existat una şi mai bună: să alerge ea la cabană şi să aducă de acolo o echipă să-i salveze pe cei doi. Ar fi fost mult mai rapid, decât să care după ea un invalid. Ar fi însemnat însă să-i lase pe cei doi acolo, în noaptea care tocmai se lăsa. După evenimentul cu tâlharii, se gândea că orice este posibil. Credea că zona este cvasi pustie, dar s-a dovedit că nu este chiar aşa. Iar, în afară de oameni, mai exact de neoameni, există şi animale. Cum să lase un om în imposibilitatea de a se apăra în asemenea condiţii? Nu putea accepta aşa ceva, iar în Iannis tocmai constatase că nu poate avea încredere. După câteva minute bune şi după ce l-a mai analizat cu atenţie pe Nicolas, i-a răspus: -

Trebuie să mă ajuţi să încropim o targă, să-l putem transporta pe Nicolas.

Cu piciorul scrântit? Cum pot să te ajut. Nu mai bine mă ajuţi tu să mergem în sat şi, de acolo, va veni cineva să-l ia pe Nicolas?

Nu te ştiam laş. Mă ajuţi sau nu? El a sărit în ajutorul tău. De asta zace acum. Şi tu vrei să-l laşi aici, în pădure, în plină noapte. 144

Fiindcă răspunsul lui întârzia, tot ea a fost prima care a început să caute prin pădure ramuri sau mici arbori, din care să facă targa necesară. A găsit mai întâi un băţ suficient de gros, pe care i l-a oferit lui Iannis, să se poată deplasa. Încet-încet, a început şi el să caute, fără rezultate vizibile. E drept, era totuşi invalid. Lumina era din ce în ce mai slabă, căutarea tot mai grea, dar, în cele din urmă, au găsit ce le trebuia. Nu erau perfecte, ei nu aveau nici un cuţit solid, cu care să taie crengile inutile – doar mici bricege –, dar au reuşit să improvizeze ceva ce semăna a targă. Oricum, era mai mult decât nimic. Crengile trebuiau legate. Maria şi-a scos imediat hanoracul şi a început să lege crengile la unul dintre capete. -

Ai să răceşti, dacă te dezbraci acum. Se lasă noaptea şi se va face frig.

Din nou, nu era cazul să-i răspundă lui Iannis, devenit brusc foarte grijuliu cu sănătatea Mariei. După ce a terminat de legat crengile cum a putut, îi face semn lui Iannis să-i dea hanoracul lui. -

Dă-mi hanoracul tău şi mai taci din gură. Şi mai dă-mi şi cămăşile alea ce le ţii în rucsac 145

de pomană. Sau mai bine dă-mi rucsacul. Chiar mi-a venit o idee. El e cel mai bun de ţinut crengile laolaltă. Am să ţi-l găuresc puţin. Iannis a rămas fără glas, dar a început să asculte ordinele fără crâcnire. Odată „targa” înjghebată şi Nicolas aşezat pe ea, I-a găsit lui Iannis o creangă mai zdravănă, despicată ca o furcă, ce putea fi folosită drept cârjă. A urmat încercarea cea mare: -

Ridică tu targa de la cap, că eşti mai voinic şi eu de la picioare. Aşa! Hai că merge. Încetîncet, de descurcăm.

Au!

Când să păşească, Iannis şi-a dat seama că nu poate să se sprijine pe cârjă şi să ţină şi targa în acelaşi timp. Drept urmare, fiindcă piciorul lui era mai preţios, a dat drumul la targă. Capul lui Nicolas a luat din nou contact cu pământul. O nouă consultare, reaşezare pe targă. Nicolas rezista. Maria apucă targa, o ridică de la un singur capăt, cel de la capul lui Nicolas şi porneşte hotărât, târând celălalt capăt pe pământ. Avusese grijă săl lege pe Nicolas de subţiori, astfel încât să nu alunece. 146

Iannis o urma tăcut. După câţiva metri însă, zăreşte pe potecă lanţul ce tocmai i se furase. -

Uite lanţul meu. Formidabil, l-au pierdut.

Nu l-au pierdut deloc. L-au aruncat special.

De ce să-l fi aruncat? Atunci de ce l-au mai furat.

Îţi spun eu că l-a aruncat, fiindcă l-am văzut.

De ce? Nu înţeleg.

Presupun că au crezut că l-au omorât pe Nicolas şi au fugit de frică. Una e să fii acuzat de furt şi alta de omor. L-au aruncat, fiindcă nu riscau să fie prinşi iniţial pentru furt şi apoi acuzaţi de ucidere din culpă.

I-ai auzit vorbind. Ce spuneau?

Nu ştiu. Vorbeau într-o limbă pe care n-o cunosc. Probabil în arabă.

Erau profesionişti. Ai văzut ce coordonat au lucrat, fără să-şi vorbească. Şi ce viteză!

N-au mai scos nici o vorbă în orele care au urmat. Se lumina de ziuă când au ajuns în sat. Deşi era un sat izolat, salvarea a venit foarte repede. Două salvări. Una

147

pentru Nicolas şi alta pentru Iannis. Bineînţeles, Maria a plecat cu maşina în care se afla Nicolas. Şi nu doar a plecat cu el; a rămas la spital până când şi-a revenit. Avusese o contuzie puternică, dar doar atât. Se punea problema unui cheag de sânge, care ar fi putut agrava situaţia, dar se părea că va scăpa doar cu sperietura şi o durere atroce. Pentru siguranţă însă, va rămâne câteva zile în spital sub supraveghere. După ce a devenit conştient, Maria a plecat la Atena să-şi liniştească părinţii şi să-şi schimbe hainele, după care a revenit la spital, cu intenţia de a sta lângă Nicolas până la externare. .... -

Tată, trebuie să-l ducem pe Nicolas la Paris

Ce vrei să spui? Nu este restabilit?

Tocmai că nu este. Diagnosticul iniţial a fost prea optimist. Acum vorbeşte foarte greu; abia dacă poate articula câteva cuvinte, cu foarte multă greutate. Cei de acolo zic că trebuie mutat într-un spital de specialitate, dar nici ei nu ştiu să existe unul ca lumea în Atena.

148

De asta sunt convins. Îmi pare rău pentru Nicolas, dar de ce trebuie să-l ducem noi la Paris? Am devenit cumva nababii Atenei şi eu nu ştiu?

Văd că ai învăţat prea multe expresii româneşti, dar nu ţi-ai însuşit şi sentimentele lor.

Recunosc, sunt un grec educat la Paris, cu alte cuvinte n-ar fi nimic de capul meu, din punctul tău de vedere.

Ba, dimpotrivă, ai atât calităţile grecilor, cât şi ale francezilor, dar şi defectele lor. Ţi-ai pierdut umanitatea.

Asta

pentru

că

Descartes,

părintele

Raţionalismului a fost francez? -

Despre ifosele francezilor va trebui să discutăm altă dată. Acum vorbim despre Nicolas şi problema este serioasă. Are nevoie urgentă

tratament

specialitate

profesional şi vreau să-l ajutăm. -

Eşti îndrăgostită?

149

Eşti penibil. Suntem prieteni de când ne-am născut şi nu concep să nu facem tot ce ne stă în putinţă pentru a-l ajuta când are nevoie de noi mai mult ca oricând.

Încerc să te înţeleg, dar ce îmi cer este peste putinţă. Nu e vorba doar de cei aproximativ 50 de euro de persoană pentru transport, dar . . .

Asta dacă în Atena nu e grevă generală.

A fost Silvia, ce ascultase tăcută până atunci, mutându-şi privirea de la unul la altul, aprobându-i şi dezaprobându-i imediat. -

O colegă – continuă ea – s-a întors zilele trecute din Lisabona. A plătit 50 de euro pentru transportul cu avionul dus-întors cum spui tu, dar a dat 75 de euro la un taximetrist particular de la aeroport până acasă, fiindcă în Atena era grevă generală a lucrătorilor din transporturi.

Este probabil grecoaică. Dacă era străină îi cerea probabil 100 de euro, poate chiar 150. Nu transportul este însă problema. Eu nu am nici o relaţie directă în lumea medicală a 150

Parisului. Am plecat de acolo pe când eram adolescent, sau abia ieşisem din ea. Iar costurile spitalizării în Franţa, şi încă într-un institut de specialitate sunt imense. Mult peste posibilităţile noastre financiare, indiferent ce crezi tu despre ele. Dar, chiar nu putem găsi în Atena ceva satisfăcător? -

Aveţi dreptate amândoi şi sunteţi la fel de aerieni amândoi.

Ei, hai luminează-ne tu – replică soţul.

Degeaba luminezi o ţeastă goală, că nu produce lumină. Cel mult o reflectă.

Cred că am noroc că n-am înţeles ce spui în limba română. O fi vreun panseu autohton. Voi românii aveţi multe de felul acesta.

Am fost cam dură. Iartă-mă, n-am vrut să te jignesc, dar nu m-am putut abţine.

N-aţi vrea să vă retrageţi ţepii şi să vedem ce putem face pentru Nico?, readuce subiectul în discuţie Maria.

151

Tatăl tău are dreptate – revine mama – nu avem nici o şansă reală la Paris, fiindcă nu avem suficienţi bani şi relaţii corespunzătoare. Pe de altă parte, nu putem miza nici pe profesionalismul grecilor. Am putea însă încerca ceva în România.

Asta nu prea înţeleg eu, dar ceva dreptate ai – revine tatăl, afectat în sentimentele lui patriotice, dar arătându-şi în acelaşi timp dispoziţia pentru dialog. Zilele trecute, când m-a prins ploaia fără umbrelă, am venit acasă cu un taxi. Şoferul era foarte încântat că fiul lui urmează

facultatea

de medicină

în

România. Înseamnă că există şi în Grecia medici la fel de buni ca în România, din moment ce sunt educaţi acolo. -

Sfântă naivitate!!!, rostiră în duet mama şi fiica.

?!?!

România a avut in învăţământ medical foarte bun - recunoscut pe plan internaţional - pe care l-ai cunoscut şi tu. Şi mai are încă unul 152

acceptabil, pentru studenţii şi profesorii serioşi.

În

ultimii

ani

însă,

interesele

financiare au făcut să apară mecanisme paralele, prin care se pot obţine diplome cu mai puţine studii, dar cu bani mulţi. Mă tem că grecii ce studiază acum în România fac parte din această a doua categorie. -

Că ceva nu e în regulă în Grecia, trebuie să recunosc şi eu.

Chiar ieri am primit un telefon de la mama lui Vasili, colegul Mariei. Eu îl consultasem pe soţul ei şi îi recomandasem o analiză, pentru precizarea medicamentului cu care trebuie tratat. S-a îmbolnăvit pe şantierul unde lucrează, în condiţii nu tocmai bune, se pare. Pentru asta, trebuia mai întâi să treacă pe la medicul de familie, să ia o trimitere către laboratorul central, de stat, unde are gratuitate. Ştii că ei sunt săraci şi nu-şi permit să plătească o analiză la un laborator particular. Deşi ştia că eu îi recomandasem analiza, şi mă

153

cunoaşte bine . . . o cunoşti şi tu, Luigi. Este Sofia Vandulakis. -

Cum să nu! Fată drăguţă, puţin cam plinuţă pentru gustul meu şi nu tocmai înţeleaptă, se avântă Luigi, făcând aluzie la sensul de „înţelepciune” a cuvântului „sofia”

Ei bine – reia Silvia relatarea – deşi ştia, cum spuneam, că eu îi recomandasem analiza, a strâmbat din nas, fiindcă i se cerea o trimitere, fără ca ea să consulte pacientul.

Firesc! Amorul propriu! O deranja faptul că ea este doar medic de familie şi este solicitată pentru o activitate birocratică.

I-a dat până la urmă trimiterea şi a plecat la Laboratorul Central. Ceea ce urmează este mai interesant, aproape amuzant, dacă n-ar fi enervant pentru pacienţi. Acolo, în loc să i se facă analiza, după ce a aşteptat mai bine de o oră, a fost luat în primire un medic. L-a întrebat ce vrea, deşi scria clar pe biletul de trimitere, l-a consultat, probabil să verifice oportunitatea trimiterii. 154

Sau capacitatea profesională a medicului de familie.

După ce s-a convins că merită, l-a trimis la laboratorul de specialitate. Cu asta, ai fi crezut că urmează recoltarea probei şi gata. Aşi!. La laborator, a mai aşteptat încă vreo jumătate de oră, Când, în sfârşit, a intrat, în locul unui laborator a constatat că se afla într-un alt cabinet medical, cu un alt doctor, care l-a luat în primire cu aceleaşi întrebări. De la el, a ajuns în cele din urmă la laboratorul cu pricina, unde o asistenţă grasă i-a spus „astăzi este full”. Îl poate programa pentru săptămâna următoare, a doua zi fiind sărbătoare şi apoi se intră în weekend. A întrebat-o dacă trebuie să treacă din nou pe la cei doi medici şi a plecat fără să mai aştepte răspunsul. Acum, soţia lui este disperată, fiindcă el nu mai vrea să audă de analize, iar boala i se agravează pe zi ce trece

Era vreun român printre medicii de care vorbeşti?, intervine iritată Maria, obosită să 155

asculte divagaţiile părinţilor de la problema lui Nicolas, acută pentru ea. -

Nu.

Atunci poate vă gândiţi cum am putea să-l ajutăm pe Nico.

Am să caut să văd dacă nu putem găsi ceva în Bucureşti, încearcă să calmeze atmosfera Silvia.

Poate clubul de tenis, unde activează Nicolas poate să-i ofere un sprijin financiar, se avântă şi Luigi, deşi accidentul nu avusese loc pe terenul de tenis.

Cred că mai bine vorbesc eu cu bunicul.

Lasă-mă mai întâi pe mine să caut. Bunicul e pensionar. Eu am foşti colegi în Bucureşti. ....

În final, tot bunicul a fost soluţia salvatoare. Colegii şi cunoştinţele mamei, fie că s-au eschivat dintrun motiv sau altul – invidia printre ele, pentru că Silvia locuieşte în Atena -, fie că ei nu i-au inspirat suficientă

156

încredere Silviei. După un telefon al ei şi un mesaj lung al Mariei, în care i s-a relatat accidentul şi tratamentul urmat, au primit răspunsul, tot printr-un telefon şi un mesaj din partea bunicului. „Solicitarea voastră m-a pus la grea încercare , dar mi-a furnizat nu numai bucuria de a fi reuşit, ci şi reluarea relaţiilor cu vechiul meu coleg,

doctorul

Iorgulescu.

Aproape

toată viaţa , noi doi ne-am ironizat, ne-am

ciondănit,

dar

şi

colaborat, până când el a devenit profesor universitar – cam târziu, dar în final a reuşit – şi mie mi s-a părut că a început să-şi poarte nasul pe sus. Poate că aşa a şi fost la început, dar acum – că s-a obişnuit cu noua lui poziţie socială – a revenit

bucuros

să

presărat

normal . reluăm săgeţi

fost

foarte

acelaşi

dialog

–

fără

otrăvitoare – dovedind că , între noi , a existat o adevărată prietenie şi

157

apreciere reciprocă , fiindcă numai prietenii îşi permit să se comporte aşa cum am făcut-o noi . Ca profesor universitar, el încă mai lucrează , deşi nu mai operează . Sfatul lui este apreciat de către medicii mai tineri şi este deseori solicitat să supervizeze operaţiile

mai

neurochirurg, potrivit

dificile .

Este

omul

cel

mai

accidentul

lui

deci

pentru

Nicolas. Tu l-ai cunoscut, Silvia , nu ştiu dacă Luigi şi Maria au auzit de el . Nu şi-a putut ascunde plăcerea de a fi solicitat şi bine a făcut, fiindcă este un sentiment normal pentru

cineva

care

s-a

străduit

permanent să fie din ce în ce mai bun ,

să

Recunoaşterea

autodepăşească . profesionalismului

său este , pentru astfel de oameni , satisfacţia supremă . I-am spus şi că familia pacientului , formată doar din

mama

lui ,

are

resurse

158

financiare şi m-a asigurat că va face astfel încât să reducă cheltuielile la minimum, dacă nu chiar la zero. O trimitere de la o instituţie medicală din Grecia nu este obligatorie , dar este folositoare , pentru a demonstra încă odată – dacă mai este necesar – că Institutul lor este apreciat în străinătate .

Chiar

adresă

din

partea unui club sportiv, unde am înţeles

că

activează

Nicolas,

este

bună . Trimiteţi deci pacientul aici cât mai repede . Timpul nu lucrează în

favoarea

lui

şi

–

dacă

este

necesară o intervenţie chirurgicală – este

bine

să

fie

făcută

cât

mai

repede . Ştiu că vă veţi grăbi să-mi mulţumiţi , faceţi ,

dar

fiindcă

nu eu

trebuie

să

s-o vă

mulţumesc vouă , pentru bucuria de a fi de folos şi pentru oportunitatea

159

reluării

relaţiei

mele

doctorul

Iorgulescu.” Mesajul continuă cu relatări ale altor subiecte de familie. -

E o.k. Ştiam eu că bunicul va rezolva problema. Mă duc eu chiar mâine cu Nico la Bucureşti.

Ce face? – întreabă mama iritată şi aproape ridicându-se de pe scaun.

A urmat un dialog la cuţite, încheiat cu ieşirea Mariei din cameră în hohote de plâns. -

Draga mea, fata noastră trece printr-un moment important al vieţii ei. Ar trebui să fim foarte atenţi cu ea.

Ce vrei să spui, că ar trebui s-o las să plece? Nici nu mă gândesc.

S-a gândit însă şi a ajuns la concluzia că soţul ei avea dreptate. Mai greu a fost să-i spună Mariei că şi-a schimbat opinia. A făcut-o însă Luigi, cu tactul ce-l caracterizează în momentele importante, tact ce şi l-a însuşit la lecţiile de chirurgie şi activitatea ulterioară.

160

Mai greu a fost să convingă personalul spitalului să accepte externarea lui Nicolas, văzând în asta lipsa aprecierii

profesionalismului

lor.

Odată

problema

rezolvată, mai trebuia organizat transportul la Bucureşti a lui Nicolas şi a celorlalţi. .... Deşi obosite după o mie două sute de kilometri şi o noapte nedormită, Silvia şi Maria au mers direct la spital. Nicolas era deja acolo, plecat cu avionul, însoţit de mama lui şi o asistentă, pusă la dispoziţie de spitalul unde lucra Luigi. El avea mai multe operaţii programate şi nu a putut să vină. Pentru Silvia a fost mai simplu; ea a convenit cu o colegă s-o înlocuiască, urmând ca ea să facă acelaşi lucru când colega va avea nevoie de câteva zile libere. Pe drum, a condus doar Silvia, cu o pauză de o jumătate de oră, atunci când a simţit că riscă să adoarmă la volan. Odată cu răsăritul soarelui însă s-a înviorat ca şi cum ar fi dormit toată noaptea. Asta până când soarele s-a ridicat şi a început să se încălzească. Atunci, oboseala a reapărut. Ultimii kilometri au fost cei mai grei şi doar aglomeraţia, din ce în ce mai mare, pe măsură ce se 161

apropiau de centrul oraşului, o ţineau trează. Maria, posesoare recentă a permisului de şofer, nu avea suficientă experienţă să conducă la drum lung şi încă pe timp de noapte, aşa că nu a putut să-şi ajute mama, deşi şi-ar fi dorit şi chiar i-a propus. Silvia însă nici nu a vrut să audă de aşa ceva. La spital au constatat că s-au grăbit inutil; medicii aşteptau rezultatul unor analize, pentru a se pronunţa asupra diagnosticului şi a conduitei ce trebuia adoptată. Erau puţin dezamăgite, dar bucuroase că Nicolas a suportat bine transportul. I-au făcut o scurtă vizită în salon şi l-au aşteptat pe doctorul Iorgulescu să iasă din operaţie. Acesta a ţinut în primul rând să arate ce mult s-a bucurat de reluarea relaţiei cu prietenul său din tinereţe. Chiar el a folosit termenul „prieten”. A menţionat chiar şi o replică a lui Heidegger, pe care o repetă acum de fiecare dată când are ocazia: „Când eram mai tânăr era aşa de frumos . . Studenţii mă atacau tot timpul. Acum când am devenit celebru, nimeni nu îndrăzneşte să mă atace ”,

ceea ce este un

dezavantaj. Devii rupt de realitate. Acum, că s-au reîntâlnit se simte din nou tânăr.

162

Cum la spital nu mai era nimic de făcut, au plecat cu toţii la familia Brănescu,

bunicii Mariei, care le

aşteptau cu masa plină de bunătăţi. Doar Maria a mâncat, şi încă cu poftă. Silvia s-a culcat şi a adormit imediat. .... În lipsa prietenilor, Iannis a început să se gândească la propriul său viitor. Este prieten cu aşii clasei, dar în adâncul sufletului său simte că nu este la nivelul lor. Iar după accidentul lui Nico, este posibil ca şi relaţiile lor să se schimbe. Care va fi viitorul lui în clasă, când colegii vor afla că grupul nu mai este la fel de unit? Poate că unii se vor strădui să-l atragă în grupul lor. Au mai încercat şi în trecut. Atunci i-a refuzat, gândindu-se că este mai avantajos să fie în echipa câştigătoare decât în cea a unor mediocri, care doar cârcotesc, fără să-şi dovedească prin ceva valoarea. Acum însă, nimeni nu ştie nici măcar dacă Nico va putea continua şcoala şi – fără el – nu se mai poate vorbi despre grup. Maria îşi va vedea de cariera ei de viitoare medicinistă – deja s-a hotărât ce profesiune să adopte – şi va acorda tot mai puţină atenţie colegilor. De altfel, are o vagă bănuială că fisura apărută 163

în prietenia lor ar putea marca o ruptură adevărată. Simpatizanţii de genul lui Vasili au prea puţină forţă pentru a conta în ecuaţia relaţiilor colegiale. Va trebui să facă ceva pentru el însuşi. Ceva prin care să se remarce. Alegerea carierei este şi ea o problemă, care însă poate să mai aştepte. Are nevoie de ceva urgent, ca începutul ultimului an şcolar să nu-l prindă descoperit. „Savoir vivre”7 e mai mult o artă decât o ştiinţă, motiv pentru care fiecare are soarta corespunzătoare talentului – şi mai puţin priceperii – cu care a fost înzestrat. Ar mai fi şi „joie de vivre”8, dar pe asta a experimentat-o deja. Acum are nevoie de altceva. Cele două expresii franţuzeşti le-a auzit rostite de mai multe ori de Maria. Ea, într-adevăr, pare să se descurce bine pendulând între ele, sau poate chiar cu ambele deodată. Pentru el, fotbalul ar putea fi o soluţie. În partidele amicale din curtea şcolii şi chiar din cele de pe alte terenuri a dovedit că este destul de bun. Sigur, nu se compară cu Nico, dar fotbalul oferă alte oportunităţi decât sporturile individuale. În liga întâi activează 7 8

A şti să trăieşti Bucuria de a trăi

164

douăsprezece, uneori paisprezece echipe, fiecare cu un lot de minimul 20 de jucători. În total există deci câteva sute de jucători aşa-zişi profesionişti, care câştigă incomparabil mai mult decât campionii la sporturile individuale. Şi nici cei din liga a doua n-o duc rău deloc. Printre ei, el va fi considerat un intelectual. Poate se face antrenor. Va trebui să ia legătura cu câteva cluburi. .... În

aşteptarea

rezultatului,

Maria

străbătea

nervoasă coridoarele spitalului. Deşi nu-i ardea de glumă, nu şi-a putut stăpâni un zâmbet ironic: numerotarea saloanelor era făcută cu cifre romane, aşa că pe uşa salonului şapte scrie: SALON BOLNAVI VII Întrebarea: „oare care o fi starea celor din alte saloane?” nu putea fi evitată. O variantă încă optimistă ar fi „Salon bolnavi încă vii”. După vreo douăzeci de minute de aşteptare, care păreau ore, doctorul Iorgulescu a apărut zâmbitor pe uşa 165

sălii de consiliu. Zâmbetul lui era însă unul profesional şi Silvia a văzut imediat în privirea lui că are o problemă în comunicarea mesajului. În cele din urmă, şi-a luat inima în dinţi: -

De ce ne-am temut nu am scăpat. Nicolas are un cheag de sânge la locul loviturii. Unul mic, dar există. A fost lovit cu un obiect contondent, dar nu foarte dur, fiindcă nu i-a spart osul. El este tânăr şi oasele tinerilor sunt încă elastice. Există două alternative şi alegerea celei bune nu este uşoară.

Care sunt variantele? - au rostit aproape în cor Mioara, Silvia, Maria şi doctorul Brănescu, venit şi el să le însoţească, din curiozitate, dar şi pentru a fi util, în ipoteza că sfatul său ar fi binevenit.

Trepanare sau tratament.

Ce-i aia trepanare? - întreabă Maria.

Înseamnă spargerea osului şi îndepărtarea cheagului

–

răspunde

bunicul,

înaintea

doctorului Iorgulescu.

166

Asta mi se pare ceva foarte delicat şi riscat.

Orice operaţie pe creier este delicată şi riscantă.

Şi tratamentul, în ce constă?

În aşteptare. Cheagul de resoarbe în timp, se dizolvă, ajutat bineînţeles de medicamente. Este necesară deci multă răbdare.

Ar fi de preferat, nu?

Aşa se pare, dar există şi un risc. Cheagul se poate deplasa şi atunci poate obtura vase importante

sânge,

consecinţe

neprevăzute: paralizie parţială sau chiar deces. -

Nu ne speriaţi, domnule doctor.

Cu verva ei caracteristică, Maria era cea care susţinea dialogul, deşi era ultima care, în mod normal, avea un cuvânt de spus, motiv pentru care doctorul Iorgulescu le readuce la realitate: necesitatea deciziei ce trebuie luată şi care nu era numai a lui. -

Nu vreau să vă sperii. Dimpotrivă, vreau să vă încurajez, dar trebuie să înţelegeţi toate datele problemei,

fiindcă

decizia

trebuie

luată

167

împreună. Eu vă dau toate detaliile, dar decizia aparţine mamei pacientului, fiindcă spitalul cere semnătura ei. Nu vă grăbiţi! Aveţi tot timpul. Oricum, azi nu se mai întâmplă nimic. Membrii consiliului medical şi-au încheiat serviciul şi pleacă acasă, dacă nu cumva au şi făcut-o. Mergeţi acasă, sfătuiţi-vă împreună şi veniţi mâine să stăm de vorbă. Mioara era sfârşită. În tot acest timp, ea a stat pe sălile spitalului şi a picotit din când în când pe un scaun. Decizia ce urma s-o ia acum o copleşise. De aceea, propunerea Silviei de a merge împreună să se sfătuiască, chiar dacă cerea un efort suplimentar, o scutea de a se gândi ce decizie să ia în acest moment. Avea nevoie de o pauză, să-şi limpezească creierul. Au plecat la un mic restaurant din apropiere să ia o gustare şi – de ce nu? – şi o tărie mică. În timp ce fetele se „încălzeau”, bunicul – discret – a rezervat pentru Mioara o cameră la un hotel modest în apropierea spitalului.

168

Atena Domnul doctor Mihai Brănescu, vizitează Grecia Soluţia sugerată de familia Panagiotis şi acceptată de Mioara a fost tratamentul. După câteva zile de spitalizare, consiliul medicilor a decis că pacientul este stabil şi există speranţe de retragere a cheagului de sânge. I-au prescris medicaţia şi au permis externarea cu recomandarea ca, în următoarele luni, Nicolas să ducă o viaţă liniştită, fără eforturi fizice. Luigi şi Silvia îl vor supraveghea şi, dacă se întâmplă ceva neprevăzut – ceea ce, evident, nu-şi doreau –, să tragă semnalul de alarmă. Au revenit în Atena, fiindcă nu avea rost să mai stea în Bucureşti. În plus, începea şcoala. Doctorul Brănescu a plecat şi el la Atena împreună cu toţi ceilalţi, să supravegheze evoluţia lui Nicolas. Acum este pensionar şi are tot timpul la dispoziţie. În plus, pe lângă motivul principal, are şi unul personal: vrea să profite de clima mai bună din Atica, mai ales în acest sezon, când arşiţa verii a trecut. Oasele lui 169

bătrâne, afectate de reumatism încă din tinereţe, aveau nevoie demult de aşa ceva. Casa, mica grădina – mai mult livadă cu cinci pomi – din spatele casei, câinele, bătrân şi el, toate îl împiedecau să părăsească Bucureştiul pentru mai mult timp. De aceea, Atena o mai vizitase de câteva ori, în special după căsătoria şi emigrarea Silviei, dar pe timp scurt şi cu treburi. Vizitase doar monumentele principale şi, cu siguranţă, va găsi acum multe altele de văzut. Mihaela,

soţia

lui,

acceptat

pretextul

supravegherii lui Nicolas de către Mihai şi, implicit neplăcerea de a rămâne singură pentru puţin timp cu grija gospodăriei. Ea este mai puţin amatoare de turism. * * -

Mi-au controlat la vamă până ce şi tubul cu pastă de dinţi.

Nu era numai pasta de dinţi. Aveai şi tuburile cu guaşe, acuarele şi ce mai ai tu acolo pentru pictat. Au verificat dacă nu ai substanţe potenţial explozive. 170

Eu cred că mirosul i-a sensibilizat.

Ce miros?

Înainte de plecare, am mâncat usturoi, să mă protejez împotriva gripei. Data trecută au fost câţiva gripaţi în autobuz şi m-am îmbolnăvit.

Usturoiul e bun, dar el nu îndepărtează microbii din atmosferă.

Nu, dar îi îndepărtează pe purtătorii lor.

Bună! Oricum, de data asta ai venit cu avionul.

Şi ce, în avion nu au voie gripaţii?

Îmi pare bine că eşti vesel şi sănătos. Hai să mâncăm, că se răcesc ouăle.

Şi ouăle răcesc? Numai gripă să nu facă. O răceală uşoară mai merge.

A doua zi dimineaţa. -

Am ieşit azi dimineaţă să mă plimb. Pute!

Cine?

Nu cine! Ce! Strada pute a urină de câine.

Ai ieşit la o oră nepotrivită.

171

Dar ce? Aici câinii au ore fixe de urinat?

Câinii nu, dar stăpânii lor au ore fixe când îi scot la plimbare. Trebuia să ieşi înainte de ora nouă, când se scoală cei mai harnici dintre greci sau după 12; poate între timp cineva spală trotuarele.

Mare-i grădina ta Doamne, şi mulţi nesimţiţi mai ai în ea.

În România nu-i la fel?

Dacă stau să mă gândesc bine, ar fi poate chiar mai rău. Norocul nostru e că sunt mai puţini posesori de câini. Deocamdată! Aici se mai găseşte câte unul să strângă rahatul. La noi n-am văzut pe nimeni cu pungă, măturică şi făraş.

La două, cel mult trei zile domnul Brănescu îi scrie soţiei sale, Mihaela. Dragă Ela ,

172

Zburând peste mări şi ţări , am ajuns în Atena în câteva minute . Cu gândul , fireşte . De-adevăratelea am ajuns mai încet, aşa că aş fi avut nevoie de puţină odihnă . N-a fost să fie , fiindcă Luigi şi Silvia mai aveau două zile libere şi au ţinut să mă alerge prin oraş. Tu ştii foarte bine că

două

zile

consecutive

alergătură sunt prea mult pentru oasele mele bătrâne . În consecinţă , mi-am luat o zi de pauză , mai ales că în week-end este preconizată o vizita

Acropole ,

stoarce

energie .

care Voi

mă

avea

va deci

nevoie de rezerve . (Poate voi reuşi să-i

conving

să

înlocuim

ascensiunea pe „oraşul de sus” cu ceva mai aproape de orizontală .) Îţi scriu toate astea , pentru ca să mă justific – deşi nu cred că este nevoie – de ce am fost azi să mă plimb pe litoral , fără nici un alt obiectiv, deşi

173

– în general – ştii că sunt un om activ. Nu regret, a fost splendid . Cred că am devenit şi puţin nostalgic. Marea e de vină , sublimă şi divină . Am

ajuns

mare

tramvaiul . Mi s-a spus că este cel mai confortabil mijloc de transpor în comun din Atena , construit de italieni ,

înainte

Jocurile

Olimpice din 2004. Întreaga Atenă s-a

modernizat

atunci ,

inclusiv

Piaţa Omonia . Îmi amintesc că eram în Bucureşti şi ziarele discutau dacă Grecia va reuşi să finalizeze toate lucrările enorm.

începute . Mă

S-a

gândesc

investit

acum

că

olimpiadele moderne nu au reuşit să împiedice

nici

război ,

spre

deosebire de cele din antichitate , când

orice

dispută

trebuia

să

înceteze .

174

Tramvaiul

este

într-adevăr

elegant. Nu ştiu cum sunt celelalte mijloace de transpor. Până acum, peste tot pe unde am mers m-au dus cu autoturismul Silvia , Luigi sau Maria – are şi ea de curând carnet de şofer – în funcţie de timpul lor disponibil . Mai dificil pentru mine a fost când au avut cu toţii timp. Atunci , din cauza discuţiilor, nu prea am înţeles pe unde mergeam. Pe litoral , soarele dimineţii nu te

orbeşte .

continent,

luminează

astfel

că

dinspre

vizibilitatea

deasupra mării este perfectă până departe , unde doar Peloponezul este stavilă privirii . Insula Egina pare a fi la doar câţiva kilometri , iar până la vapoarele staţionate , în aşteptarea intrării în por, ai crede că poţi ajunge înot în doar câteva minute . Doar strălucirile din spuma siajului

175

bărcilor

rapide

îţi

spune ,

prin

mulţimea lor, că distanţa este cu mult mai mare , altfel s-ar ciocni între ele . Am

adăstat

deci

puţin

şi

gândurile au început să zboare . Nu în spaţiu, ci în timp. Nu sunt eu de vină .

Istoria

Greciei

poartă

toată

vinovăţia . Valurile mării i-au purtat pe greci la mii de kilometri distanţă . Din păcate , din tot ce a fost, doar valurile au rămas. Ele mor în tăcere pe plajele line sau se sparg furioase pe falezele înalte , de parcă ar vrea să ţipe ,

din

durerea

neputinţei

comunicare cu noi , oamenii , sau chiar din revoltă în faţa ignoranţei noastre , a incapacităţii noastre de recepţie

mesajelor

ascunse

fundul mărilor, scoase la suprafaţă şi purtate de ele în zadar până la noi .

176

Aici , valurile nu sunt mari . Puzderia de insule şi insuliţe din Marea Egee le disipează . Am reţinut dintr-o carte sau de pe Internet – nu-mi amintesc acum sursa – că mareea atinge 19,6 metri la Golful Fundi , în America de Nord . Aici ajung la un metru. În plimbarea mea de-a lungul litoralului am trecut şi peste un mic canal , un pârâu îndiguit, dar tot un pârâu, pe care ar trebui să-l numesc fluviu, fiindcă aşa am învăţat la geografie că se numesc apele ce se varsă direct în mare . Pe

plajă ,

sticla

goală

alături , cu adidaşii sub cap, pe cale de a fi îngropat de nisipul adus de vânt, visează liniştit un om fericit. E un vânt cald , ce bate de-a lungul

177

ţărmului . Tipul are un uşor zâmbet în colţul gurii , semn că e mai mult decât mulţumit de viaţa lui . La un moment dat, pentru că obosisem, m-am aşezat pe o bancă . Nu a durat mult şi o doamnă şi-a cerut voie să stea şi ea . Cum nu ştiu greceşte , ne-am înţeles prin semne . Nu te speria , afirmaţia mea din tinereţe

că

sunt

timid

şi

cedez

repede era doar o glumă . Deşi i-am spus

că

ştiu

greceşte

(„Den

catalaveno elinika”. Aşa m-a învăţat Silvia spun) ea insista să peroreze ceva de neînţeles pentru mine . La un moment dat am sesizat un cuvânt se părea a fi rusesc. Mi-a spus însă că nu ştie ruseşte , dar a completat: „Ia Bulgaria”.

„Păi ,

dacă

eşti

din

Bulgaria , cum nu ştii ruseşte?” – o întreb eu pe româneşte , la care ea îmi răspunde: „Tu, România?”. După

178

o conversaţie demnă pentru un film cu prosti , am înţeles că este româncă din

Cadrilater,

cărei

părinţi

emigraseră în Grecia , împreună cu ea , copil pe atunci . Nu ştie nici bulgara

şi

nici

aminteşte

româna ,

dar

îşi

câteva cântece româneşti

(mi le-a cântat) şi unele cuvinte . Am

asistat

şi

scenă

nostimă , dovedind că sentimentele şi dorinţa

comunicare

depăşesc

uneori atracţia sexuală: doi căţei se miroseau reciproc la boturi . (Aceasta este prima fază . Într-a doua se miros la fund , dar pe rând , fiindcă nu pot în acelaşi timp, ceea ce presupune un demers

intelectual :

priorităţii . Poate

că

prestabilită .

Cine

totuşi Nu

stabilirea face

primul?

ordinea

ştiu.)

Scena

este este

clasică . Originală era disproporţia dimensiunilor

celor

despre

care

179

scriu.

Penisul

celui

mai

mare

aproape că egala întregul volum al căţelului

mic.

dar

până

fotografiez,

vrut să

să-i

scot

aparatul , cel mare s-a plictisit şi a renunţat, deşi cel mic încă se zbătea în lesă să continue dialogul olfactiv. Despre

moravurile

şi

năravurile grecilor am să scriu altă dată . Cele ale câinilor mi s-au părut mai amuzante . Acum doar o mică observaţie:

multe

grecoaice

sunt

foarte grase . Nu grase aşa cum sunt şi unele românce . Termenul obez ar fi o alintătură pentru ele . Unele afirmă că

mănâncă o singură dată pe zi ,

dar încep dimineaţa , imediat după ce se scoală , şi termină seara . Cred însă că e ceva mai grav: poate o maladie necunoscută mie , sau li s-a dat în copilărie ceva pentru creştere în înălţime (grecii sunt scunzi) şi ele

180

d-au

dezvoltat

mai

mult

orizontală . Doamne fereşte! Cu drag, Mihai * *

Ascultând explicaţiile lui Luigi cu privire la motivele renunţării sale la Franţa în favoarea Greciei, domnul Brănescu replică: -

Cu alte cuvinte, „Eu n-am venit că am venit; eu am venit că n-am venit”.

Nu înţeleg.

Este replica pe care Nicolae Bălcescu a dat-o unei doamne, care îl mai ajuta financiar pe când era în exil, lipsit de mijloace financiare.

A, este un joc de cuvinte: verbul a veni şi substantivul venit.

Te-ai prins.

181

* * -

Tată, dacă te rătăceşti prin Atena sau ai nevoie de o informaţie, nu te mulţumi cu o indicaţia primită de la un grec. Solicitaţi-l şi pe un al doilea; poate îţi indică direcţia opusă.

Eşti păţită?

Nu numai odată. * *

Haideţi să profităm de ziua asta frumoasă de toamnă şi să mergem pe litoral. În cinci minute suntem acolo.

De acord. E mai bine decât în bloc, înconjuraţi de beton.

Pe drum -

Mergem ca elefanţii.

182

Cum adică?

Ele în faţă; fanţii în spate.

Asta pentru că noi am băut ceva şi, în această situaţie, conduc femeile.

E mai mult decât normal. Nici nu există cuvânt pentru poziţia inversă. ....

Cei mai încântaţi de ideea plimbării pe litoral au fost bărbaţii: Luigi prea ocupat cu serviciu şi socrul să, pentru noutatea evenimentului -

Am fost inspiraţi să mergem azi la mare. Am prins o zi splendidă.

Da, şi nu este nici aglomeraţie. În week-end nu poţi să te plimbi liniştit din cauza celor ce vin să facă jogging pe biciclete sau să-şi arate căţeii.

Eu credeam că merg la biserică. Ştiam că grecii sunt foarte credincioşi.

Să nu exagerăm. Au doar multe sărbători, ceea ce e cu totul altceva.

183

Uite, eu tocmai am observat când am fost prin Plaka9 că au un respect deosebit pentru biserici şi am făcut comparaţia cu ce s-a întâmplat în Bucureşti. Am văzut o biserică foarte mică, peste care s-a construit un bloc. Blocul, ridicat pe stâlpi, începe cu etajul 1. La parter a rămas biserica. M-a impresionat mult soluţia şi grija pentru biserică. Credeam că vorbiţi despre biserica de pe aceeaşi stradă, aproape de Monastiraki. Cea din mijlocul străzii.

Da, am văzut-o. Aceea este chiar foarte frumoasă. Ai putea crede că valoarea ei arhitectonică a salvat-o. Cea despre care vorbeam eu este prea mică, pentru ca să aibă vreo importanţă şi totuşi nu a fost distrusă. Cum se numeşte cea de lângă Monastiraki10, că vreau să-i scriu Mihaelei.

Nu ştiu.

Deşi eşti grec, nu pari să fii foarte credincios.

Cartier comercial în Atena Piaţă şi staţie de metrou la poalele Acropolelui

184

Am încercat, dar – recunosc – nu prea mi-a ieşit. Am copilărit în Franţa, ţară în care cei mai mulţi oameni au curajul să spună că sunt atei.

Ateu înseamnă „fără Dumnezeu”, deci ei se definesc în legătură cu el, se raportează la el. Un ateu desăvârşit ar trebui să spună că nu-i interesează

biserica,

preoţimea,

doctrinele

religioase, că nu cred în Dumnezeu, dar cred în altceva, fiindcă orice om crede în ceva, are anumite convingeri. A fi „fără Dumnezeu” este foarte aproape de „a fi fără nici un Dumnezeu”, adică fără rost. -

Aşa este. Ca să poţi spune că nu crezi sau crezi în ceva, ar trebui ca acel ceva să fie cât-de-cât definit. Eu m-am gândit la următorul lucru. Că tot suntem acum la mare, iată un exemplu. Meduzele sunt semitransparente. În Marea Neagră, care nu este foarte limpede, abia dacă le vezi. Ar putea fi şi mai transparente şi atunci nu le-am vedea deloc. Le-am atins de câteva ori, fără să vreau, în timp ce înotam, ceea ce nu e deloc plăcut, mai ales din cauza surprizei. Am auzit că pot provoca 185

şi iritaţii, dar nu sunt sigur. Eu le-am atins numai cu palmele şi nu mi s-a întâmplat nimic. Ideea, ce vreau s-o avansez, este alta. Precum meduzele, pot exista în jurul nostru fiinţe, lucruri şi chiar entităţi necunoscute nouă, de care nu suntem conştienţi, fiindcă nu le sesizăm cu simţurile noastre. Iată un exemplu. Radiaţia solară. O percepem ca lumină sau căldură, dar numai după ce pătrunde în atmosfera terestră. Din ce este formată nu ştim. Cele două teorii, ondulatorie şi corpusculară, ne permit să valorificăm ştiinţific oferta soarelui, dar numai atât. Putem găsi şi alte exemple. Gravitaţia. Stăm cu picioarele pe pământ datorită ei, dar nu putem pune mâna pe ea, nici măcar ca pe o meduză. Radioul şi televiziunea funcţionează datorită unor unde, pe care – iată! – ştim să le folosim, chiar să le generăm, dar materia, din care sunt făcute, este ceva ce nu se lasă pipăită sau mirosită. Cu timpul, vom

elucida

unele

asemenea

mistere.

siguranţă nu toate, mai ales că multe altele vor apărea. Cum explicăm visele care au o evidentă 186

legătură cu unele evenimente reale? Ce este telepatia? Sunt doar câteva enigme, neelucidate încă, şi m-aş bucura să rămână aşa. Ce-ar fi lumea fără enigme? Ce este Dumnezeu? Este dovada că – dacă nu ar exista enigme – oamenii le-ar inventa. -

Interesant ce spui. Trebuia să te faci fizician sau aşa ceva. Dar, până se vor descoperi toate astea, uite ce culoare frumoasă are marea şi ce plăcut este să stai pe mal şi să nu faci nimic. Ah, dar uite aici, în golfuleţul acesta, ce limpede este apa. Peştii parcă ar fi săgeţi.

Se mişcă în toate direcţiile, de parcă vor să demonstreze mişcarea browniană.

Spuneam eu că trebuia să te faci fizician. Ba nu, că Brown acesta a fost botanist.

Chiar mi-ar fi plăcut fizica, nu botanica, dar părinţii mei, amândoi medici, nu concepeau ca eu să fiu altceva. Deşi sunt ceva valuri, apa e limpede chiar şi în larg.

Sunt valuri mici.

187

Se ridică valuri mari acolo unde marea vrea să vadă mai bine ce se petrece pe uscat. Aici însă nu se petrece nimic. De aceea nu sunt valuri mari.

Acum vrei să-mi demonstrezi că ai fi fost bun şi la altceva, decât la fizică şi medicină. Vezi că cine se risipeşte în prea multe domenii rămâne superficial în toate.

Eu vreau să fiu superficial în adâncime.

Dacă rămâneai în Franţa, puteai fi un bun urmaş al lui Eugen Ionescu. În Grecia nu cred să ai succes.

Aici ai succes doar dacă ştii să faci avere.

Nu s-ar putea spune că nu au făcut chiar nimic, dar au petrecut o zi plăcută pe malul mării. Doar sfârşitul zilei le-a atras atenţia că a doua zi vor trebui să revină la preocupările cotidiene şi că ar fi timpul să se întoarcă acasă. -

Uite, şi soarele zăboveşte încă în coroana acelui pom, de parcă şi lui îi este greu să se despartă de această zi minunată.

188

* *

Dragă Ela , Nicolas se simte din ce în ce mai bine . Curios, are încă probleme de

vorbire ,

dar

gândeşte

Compartimentarea dovedeşte

perfect.

creierului

numai

că

este

presupunere corectă , dar şi că aceste compartimente

mare

independenţă . Prezenţa mea aici este doar o măsură de siguranţă , în caz că se întâmplă ceva neprevăzut, ceea ce

nu-şi

doreşte

nimeni .

Mi-am

permis de aceea să fac o excursie de o zi

în

afara

Atenei ,

profitând

colaborarea unei firme de transpor şi o asociaţie a diasporei române de aici . Organizarea a fost excelentă şi ruta aleasă foarte inteligentă .

189

Îţi voi relata acum cea mai interesantă

excursie ,

care

făcut-o până acum. Cei din antichitate i-au spus „Insula lui Pelops”, făcând abstracţie de istmul ce desparte Peloponezul de continent. Aş putea să-mi imaginez că

definirea

peninsule

s-a

insulă

născut

în

unei timpul

epocii miceniene – Micene fiind la timpul acela o importantă cetate – când localnicii considerau că ei se află

în

centrul

drumurile plecau

către

precum

Marinarii

lumii ,

însă

alte razele

unde

meleaguri soarelui .

puteau

ignora

istmul , aşa că descărcau marfa , care era transportată pe uscat şi încărcată iarăşi

altă

corabie ,

pentru

ajunge la destinaţie . O altă variantă era

ridicarea

micilor

lor

ambarcaţiuni pe un şasiu cu roţi şi transportarea lor pe uscat de cealaltă

190

parte a istmului . Aşa se face că oraşul Corint ajunsese la 300.000 de cetăţeni

şi

460.000

sclavi .

Înconjurarea peninsulei era nu doar una foarte lungă , pentru navigaţia de

atunci ,

dar

şi

una

foarte

periculoasă , din cauza furtunilor şi , mai ales, a piraţilor. Ideea de a străpunge cei 6 kilometri de uscat a apărut cu mult mai târziu, nici măcar atunci când Atena a devenit mai puternică , ci abia după ce a fost cucerită de romani . Ei au fost primii care au crezut că pot săpa un canal , care să permită comunicarea navală între mările Egee şi Ionică . Iniţiativa a aparţinut lui Nero, pe când la ordinea

zilei

drumurile

era

duc

expresia:

„toate

Roma”.

Despre

Nero ştim numai lucruri rele . În cea mai mare parte , ele sunt adevărate . Pe cele bune nu le ştim, fiindcă el a fost ultimul reprezentant al dinastiei

191

Iulio-Claudiene ,

iar

următorii

împăraţi , din dinastia Flavilor, sau străduit să-l denigreze , pentru a se pune pe ei în evidenţă . Nu este singurul caz. Ruşii , spre exemplu, îl blagoslovesc pe Petru I şi îl ignoră pe Ivan cel Groaznic, cel care , cu toate păcatele lui , a transformat Rusia într-un peste

pătraţi ,

imperiu

multi-etnic

milioane cu

kilometri

uriaş

potenţial

economic, fără de care Petru cel Mare şi toţi ceilalţi urmaşi ar fi fost cu mult mai mici . Dar, cel mai evident caz de denigrare este Niccolò Machiavelli; pentru că a scris prima şi

poate

politicii ,

singura

carte

deconspirând

ştiinţa

tehnicile

uzitate în lupta pentru putere . În loc de recunoaştere , i s-a folosit numele pentru a desemna modul de gândire cunoscut

astăzi

„machiavelic”

(perfid , abil , lipsit de scrupule), ca

192

şi

cum

l-ar

inventat.

Din

nefericire , lucrarea începută de Nero cu surle şi trâmbiţe , la o festivitate unde

însuşi

făcut

prima

săpătură simbolică cu o lopată de argint, nu a continuat. Cu o astfel de istorie , este de înţeles

figurează

ce pe

Canalul lista

Corint

obiectivelor

turistice greceşti . El a fost primul şi pe

itinerariul

Cum,

în

excursiei

continuarea

noastre . traseului ,

figurau Micene şi Nafplio – prima capitală

statului

independent

Grecia – excursia promitea să fie deosebit de atrăgătoare . Canalul Corint. Cei ce-l privesc de pe vechiul pod , fără să fi citit placa

construcţia

informaţiile lui ,

apreciază

privind efortul

celor ce , pe o lungime de 6.343 metri , au săpat în piatră la peste 80 de metri adâncime din punctul cel

193

mai înalt (79 deasupra nivelului apei şi 8 dedesubt). Ceilalţi , care au aflat

că

visul

milenii

marinarilor a devenit realitate abia în 1893, au surpriza să constate că se află în faţa unui şanţ ceva mai mare . În zilele noastre , canalul nu mai

are

nici

departe

aceeaşi

importanţă ca în trecut, deoarece vasele moderne de mari dimensiuni nu se pot strecura prin cei 23 de metri lăţime ai lui la nivelul apei , dar pot ocoli peninsula în condiţii de siguranţă . Trecătorii mai grăbiţi , folosesc

autostrada ,

care

probabil că nici nu vor remarca existenţa canalului . Cu siguranţă că , în occident, un bun organizator de turism, ar plimba

excursioniştii

mici

ambarcaţiuni de-a lungul canalului , de unde pereţii abrupţi , priviţi de

194

jos în sus, ar impresiona cu adevărat turiştii . Privit de sus, de pe pod , imaginea

şanţ

părăsit

este

dezolantă . Noi ne salvăm în legendă . Sisif este cel ce are numele legat de Corint. Evident, de istm şi nu de canal . Până să-l pedepsească Zeus să urce binecunoscutul bolovan , se spune că a construit Acrocorint (corintul de sus) şi a fortificat istmul , forţând călătorii

să

plătească

taxă

trecere . A fost un mare şmecher acest Sisif, motiv pentru care a şi fost pedepsit. Totul i s-a tras de la faptul că i-a spus lui Asopus, zeul râurilor, că Zeus i-a răpit fiica , pe Egina . Şeful s-a înfuriat şi i-a ordonat lui Thanatos (moartea) să-l ia pe Sisif. Acesta era însă mai puternic şi l-a legat el pe Thanatos, salvat în cele din urmă de către Hades, care l-a luat pe Sisif în lumea de dedesubt.

195

Şmecherul

fusese prevăzător şi îşi

instruise

soţia

ritualurile

să

funerare ,

execute

furnizându-i

astfel pretextul cu care l-a convins pe Pluto să-l învoiască pentru scur timp

să

pedepsi

întoarcă

pentru

soţia .

Odată

şi-a

pământ,

ajuns

a-şi pe

respectat

promisiunea şi a continuat viaţa sa obişnuită .

Despre

mai

circulă

alegaţia conform căreia ar fi tatăl real al lui Odiseus, fiul lui Anticleia , soţia regelui Laertes din Ithaca . Este acreditat şiretlicuri ,

autor

dar,

în

multor

final ,

tot

munca de jos-în-sus, cu bolovanul , a ajuns. După

traversarea

Canalului

Corint, intrăm în Peloponezul lui Pelops. Mai aruncăm totuşi o privire spre dreapta , unde zărim vechiul Acropole al Corintului şi ne dăm seama

că

–

indiferent

cine

l-a

196

construit – controlul istmului era un

obiectiv

spune

că

important. Tantal ,

Legenda

unul

dintre

numeroşii fii ai lui Zeus, pentru a verifica omniscienţa zeilor, veniţi să cineze

el ,

şi-a

ucis

fiul ,

Pelops, şi le-a servit carnea lui la masă .

Rezultatul

testului

fost

pozitiv, lui Pelops i s-a redat viaţa , iar Tantal a fost pedepsit să sufere de sete şi foame . Legat de un copac, avea apă şi mâncare din belşug, dar la orice încercarea de a se apropia de ele , acestea se îndepărtau, astfel că el nu le putea atinge . Blestemul zeilor s-a perpetuat şi asupra generaţiilor următoare . Legenda este sinistră , dar Peloponezul

este

frumos.

întâmplător, Arcadia se afla tot aici . Există şi alte legende cu privire la originea lui Pelops; Homer spunea că ar fi fiul lui Hermes. Mai interesante sunt cele despre faptele lui şi ale

197

urmaşilor săi , Heracles printre ei , la a patra generaţie . Dintre legende , cea

mai

cunoscută

este

cea

căsătoriei lui cu Hippodameia , fiica lui Oenomaus, în urma unui şiretlic, într-o cursă de care . El i-a promis vizitiului acestuia , Myrtilus, că îl lasă o noapte cu Hippodameia , dacă îl ajută să-l învingă pe

Oenomaus.

Myrtilus a schimbat osia la una dintre roţile carului , Oenomaus a căzut şi s-a rănit mortal . Înainte săşi

dea

ultima

suflare

însă ,

l-a

blestemat pe Myrtilus să moară la rândul său de mâna lui Pelops, ceea ce

s-a

înfăţişat

şi

întâmplat.

frontonul

Mitul de

est

este al

Templului lui Zeus din Olimpia , aflat astăzi la Muzeul de Arheologie din localitate . Olimpia itinerariul

excursiei

află

noastre;

Micene , în schimb, este şi el merită

198

cu prisosinţă să fie vizitat, fie şi numai

pentru

civilizaţiei

că

dat

miceniene .

numele Ceea

admirăm noi astăzi sunt ruinele „Casei lui Atreu”. Accesul se face prin celebra „Poarta leilor ”, numită astfel datorită uriaşei pietre de deasupra portalului ,

doi

lei

sculptaţi .

Remarcabilă este dimensiunea foarte mare

construcţia

pietrelor

folosite

zidurilor.

Întrebarea

„cum au fost transportate?” nu poate fi

evitată .

Surprinzătoare

pentru

mine a fost şi ideea construcţiei unui castel ,

întărit

cetate ,

înălţime apărată în mod natural de pante foarte abrupte . Este un castel , şi nu o cetate ţărănească , în genul celei de la Râşnov din Transilvania , în care locuitorii se puteau refugia temporar din faţa năvălitorilor. Aici explicaţia

poate

(Explicaţia

mea ,

fără

diferită . nici

199

pretenţie

ştiinţifică .)

Năvălitori

spune că au fost cei ce , venind din Orientul Apropiat, au construit ceea ce

numeşte

azi

„civilizaţia

miceniană”. Erijaţi în castelani şi regi , ei aveau nevoie să se apere de eventuale locale .

revolte

ale

Situaţia

asemănătoare

populaţiei

este cea

oarecum

din

Europa

occidentală , unde , după prăbuşirea Imperiului militari

Roman

Apus,

triburilor

năvălitoare

dezvoltate

ulterior

şefii

germanice

construit ca

fortăreţe , cetăţi

şi

castele . Rog să-mi fie iertată opinia de neofit, dar nu mă pot abţine sămi pun întrebări şi chiar să fac ipoteze ,

atunci

când

logica

unor

afirmaţii mi se pare şubredă , chiar dacă

vine

din

partea

unor

specialişti . La intrare , se află „Trezoreria lui Atreu”. Nu este vorba despre vreo

200

comoară , ci despre un cimitir, mai important

decât

orice

comoară ,

fiindcă a găzduit mormintele unor regi

şi ,

legendari

posibil , celebri .

ale

unor

Schliemann ,

eroi cel

care , entuziasmat de „Iliada” lui Homer,

efectuat

săpături

arheologice în Grecia , crede că a găsit chiar masca funerară din aur a lui Agamemnon , regele din Micene , care a condus asediul cetăţii Troia . Despre Atreu circulă o legendă la fel de sinistră ca cea a bunicului său, Tantal . Se spune că soţia lui a fost sedusă de către fratele lui , Thyestes. Ca

răzbunare ,

Atreu

i-a

ucis

acestuia doi fii . După ce l-a ospătat cu carnea lor, i-a arătat capetele fiilor, făcându-i astfel cunoscut ceea ce tocmai mâncase . Bineînţeles, zeii nu au lăsat fapta nepedepsită , iar consecinţele au trebuit să le suporte şi urmaşii lui Atreu, printre care

201

Agamemnon , alţii .

Menelaos,

Agamemnon

Oreste

şi-a

şi

sacrificat

fiica , pe Ifigeneia , pentru a porni vântul necesar călătoriei , pentru ca , la întoarcere , să fie ucis de către soţia sa , Clytemnestra , împreună cu amantul

ei .

Cei

doi

fost,

rândul lor, ucişi de către Oreste , fiul lui Agamemnon şi al Clytemnestrei . Astăzi , noi admirăm masiva „poartă a leilor ” de la intrarea în palat şi sperăm ca blestemul zeilor să nu se fi perpetuat Pentru

până

în zilele

siguranţă ,

cetatea

noastre . nu

este

locuită . Noi ne continuăm drumul spre Nafplio,

ţinta

finală

excursiei .

Notăm doar în trecere existenţa a două situri arheologice importante , Argos şi Tiryns, pe care însă nu avem timp să le vizităm. În Argos, marea atracţie este amfiteatrul de 20.000 de spectatori , construit în secolul IV

202

î .Ch . şi modernizat de romani de două ori . În apropiere , se află dealul pe care s-a aflat anticul acropole , de pe

care

spune

priveliştea

Marii

că

impresionantă .

este

Egee

Bineînţeles, există în Argos şi un muzeu de arheologie . Tiryns a fost o cetate ,

situată

menită

să

apere

malul

Micene

mării ,

şi Argos.

Indicaţia lui Homer, potrivit căreia cetatea avea ziduri groase , este pe deplin confirmată de ruine şi , dacă mai

adăugăm

şi

panta

foarte

abruptă , ne dăm seama că atacurile asupra

cetăţii

erau

extrem

dificile . Între timp, marea s-a retras, aşa că turiştii de azi îşi pot imagina cetatea , privind de pe uscat ruinele ei . Aici , în Tiryns, se spune că s-a refugiat purificat

Bellerophon , de

către

pentru

regele

Proetus.

Numele lui era Hipponous şi era fiul lui Poseidon . Bellerophon (ucigaşul

203

lui

Bellerus)

primit-o,

fost

după

porecla

şi-a

omorât

fratele , pe Bellerus. În continuare , a avut

viaţă

aventuroasă ,

încununată cu multe succese . Din ce în ce mai încrezător

în sine ,

stârnit furia zeilor, mai ales după ce şi-a

propus

Olimp.

să

urce

Hotărâţi

să-l

Muntele

pedepsească

pentru aroganţa sa , zeii au făcut astfel încât Pegas să-l arunce . Rănit şi , în cele din urmă , paralizat, a trăit restul zilelor sale în mizerie . Nafplio

este

astăzi

oraş

modern . El va rămâne însă în istorie ca fostă capitală a primului stat grec independent, Republica Elenă , de la începutul

Războiului

Independenţă din 1821 şi până în 1834, când regele Otto, primul rege al Greciei , a decis să mute capitala la Atena . Pănă la Otto, şeful statului fusese Ioannis Antonios Kapodistias,

204

diplomat. Universitatea din Atena îi poartă

numele .

Pentru

noi ,

interesante sunt însă obiective sale turistice: Bourzi

fortăreţele şi

Arheologie ,

Its

Palamidi ,

Kale ,

Muzeul

Muzeul de

Folclor,

Muzeul Militar sau biserica Sfântul Spiridon . Principala atracţia este însă fortăreaţa Palamidi şi – mai ales – priveliştea oferită asupra oraşului şi a

golfului .

Fortăreaţa

fost

construită de către veneţieni , în cea de a doua ocupaţie (1686-1715). Aici , scopul construcţie este bine definit. Accesul este posibil de pe şoseaua ce urcă până la intrare sau pe scara cu cele 999 de trepte (aşa se spune , dar mai sunt şi pante fără trepte),

perete

aproape

vertical . Pe noi , autocarul ne-a dus până

intrare .

Aici

avut

iniţial o dezamăgire , finalizată însă

205

mai bine decât mă aşteptam. Ghidul ne-a spus că , fiind în întârziere , autocarul

poate

aştepta;

urmează să coboare în oraş pentru a lua masa . Mi s-a părut absurd să vii până

intrare

şi

să

ratezi

obiectivul pentru o masă . Întârzierea fusese deja un motiv de enervare: la plecare , autocarul a fost cel care întârziase o oră . Ne aflăm în Grecia şi , duminică la 8 dimineaţă este mai aproape de miezul nopţii decât de zorii zilei . Exista totuşi varianta ca

cei

vor

fortăreaţa

să

totuşi

să

coboare

viziteze

scări ,

urmând să se întâlnească cu ceilalţi în

por.

Bineînţeles

că

ales

această a doua variantă . Recompensa a

fost

oraşului

mare: şi

priveliştea

golfului

este

asupra superbă .

Dacă autocarul nu s-ar fi grăbit să coboare şi ne-ar fi aşteptat, m-aş fi mulţumit cu o vizită superficială a

206

fortăreţei şi aş fi ratat coborârea pe trepte , mai spectaculoasă chiar decât fortăreaţa

propriu-zisă ,

şi

frumuseţe greu de egalat. Insuliţa

din

golf

este

dotată cu o mică fortăreaţă . Poartă numele Bourzi şi a fost construită tot de către veneţieni , în scop de apărare . Apele golfului par adânci , dar nu sunt; există doar un canal de navigaţie , care putea fi blocat cu lanţuri

din

insulă .

Până

să-şi

găsească destinaţia finală , aceea de a nu folosi la nimic, fortăreaţa a servit drept casă a călăului oraşului şi , mai târziu, de hotel de lux. O utilitate totuşi

are

încă:

este

deosebit

pitorească . Pentru a evita întoarcerea pe acelaşi drum – dar nu numai – itinerariul

nostru

inclus

şi

Epidavros, cu celebrul teatru, despre care se spune că are cea mai bună

207

acustică din lume . O monedă lăsată să cadă pe scena de jos se aude până în ultimul rând , aflat la 23 de metri deasupra . Şoseaua

malul

Golfului

Saronic, de la Epidavros la Corint, merită ea singură o excursie . Este de un pitoresc incredibil . În mijlocul plantaţiilor de portocali şi măslini , casele rare , majoritatea cu un etaj, unele

adevărate

ocupaţia

vile ,

fermier

arată

merită

că

toată

atenţia , cu condiţia s-o iei în serios. Pe ultimii kilometri , Zeus nea luat şi pe noi în seamă . Pe fondul unei

uşoare

fulgerele

ploi ,

sale ,

şi-a

brăzdând

aruncat cerul

în

toate direcţiile . Nu a durat mult; în final , a apărut şi curcubeul , semn că a fost doar o atenţionare . * *

208

Ştiţi cum se numeşte în Grecia un bărbat bine crescut?

???

Xenos (străin). Când mergeam pe stradă, azi dimineaţă, am cedat trecerea unei doamne în dreptul unui pom de pe trotuar, ce îngusta trecerea. Mi-a răspuns „Thank you”. Fără să mă cunoască, şi-a dat seama că sunt străin, fiindcă un grec n-ar fi făcut aşa ceva. * *

Astăzi am avut noroc de două ori. Primo: am descoperit un obiectiv turistic mai puţin cunoscut. Secundo: am păcălit ploaia.

Chiar eram îngrijoraţi. Aici a plouat foarte tare.

Şi acolo.

Unde este acest acolo?

209

Dincolo de vechiul zid de apărare al Atenei, în fostul drum către Pireu, se află un vechi cimitir.

Desigur. Keramikos.

Deci ştiţi. Atunci nu vi-l mai descriu.

Nu l-a mai descris pentru ei, care-l ştiau, dar i-a scris soţiei.

Dragă Ela , Astăzi am avut noroc de două ori .

Primo:

descoperit

obiectiv turistic mai puţin cunoscut. Secundo: am „by-pass”-at ploaia . Obiectivul

turistic

este

cimitir, de fapt ruinele lui , un site arheologic. Am citit că el lega Poarta Dipylon (cea mai importantă din zid şi principala intrare în oraş) cu Academia lui Platon . Este cel mai celebru

cimitir

din

antichitate .

Poartă numele „Keramikos”. Dipylon

210

era

construcţie

poartă cu

patru

simplă ,

turnuri ,

o ce

închideau o curte . Accesul se făcea prin două porţi , de unde şi numele ei . A fost construită în 478 î .H. odată cu „Zidul Temistoclean” şi a dăinuit până la cucerirea romană . Pe ambele părţi ale drumului , în zona numită Demosion Sema (ceea ce înseamnă un fel de cimitir public) au fost înmormântate personalităţi ale oraşului sau eroi ce s-au remarcat pe câmpurile de luptă . Pericle însuşi a fost înmormântat aici . Astăzi , noi identificăm doar câteva nume , ca Agathon ,

Dionysios

faimosul

Alcibiades. În

lipsa

crucilor,

este

apreciat diversitatea monumentelor, unele chiar foarte frumoase . Încă odată , se dovedeşte că monumentele vorbesc despre trecut mai bine decât istoricii .

211

Am văzut şi o broască ţestoasă . Ştiu

că

broaştele

ţestoase

trăiesc

foarte mult. Nu cred însă ca cea pe care am văzut-o eu să fie chiar din antichitate .

aflat

însă

că

mănâncă iarbă , fiindcă chiar asta făcea . Nu s-a sinchisit de prezenţa mea , aşa că nu-mi pot reproşa că iam afectat digestia . Nu ştiu dacă numele cimitirului , Keramikos, sau altceva i-a determinat pe arheologii atenieni să amenajeze în vecinătatea cimitirului un muzeu al ceramicii . Aici

intervine

norocul

meu

numărul doi . În timp ce vizitam cimitirul a apărut un nor mare şi foarte negru. L-am observat când era deja deasupra mea . Ploaia urma să cadă imediat. Am alergat la muzeu să

mă

adăpostesc.

Tocmai

terminasem vizita cimitirului , aşa că nu am pierdut nimic. A trebuit doar să mă grăbesc să nu mă ude

212

ploaia , fiindcă nu aveam umbrela la mine . Am ajuns la fix. Muzeul este cu adevărat foarte frumos. Pe lângă valoarea arheologică a obiectelor expuse , unele vase sunt chiar foarte frumoase . Când

terminat

vizita ,

ploaia a încetat. Totul a funcţionat perfect. ---Fără nici o legătură cu vizita de azi: pe înălţimi , s-au construit cetăţi

şi

palate

fortificate .

Numai

grecii au făcut artă . Între arta din trecut şi cea modernă este o diferenţă fundamentală , astfel încât ele nu pot fi comparate . În trecut se urmărea perfecţiunea formelor cunoscute . În arta

modernă

Dacă

despre

caută

noutatea .

tablourile

sculpturile antichităţii putem spune că au atins sau nu perfecţiunea , despre

arta

modernă

avem

213

criterii de evaluare . Eu pot spune , spre exemplu, că acest tablou îmi place

nu,

în

timp

altă

persoană poate avea o părere diferită . * *

Draga Ela , Îmi pare rău că nu ai putut veni şi tu în Atena să petrecem împreună cele bune şi cele rele (sper cât mai puţine). Până acum e bine . Dimineaţa profit de timpul liber, acordat de Luigi , care trebuie să meargă la serviciu şi merg pe unde pot s-o fac singur, sau doar mă plimb.

După

masă ,

în

schimb,

scumpul nostru ginere nu-mi lasă o clipă de răgaz. Nu mă plâng, fiindcă îmi plac discuţiile cu el . Mă întreb doar de unde are atâta energie .

214

Ieri , am vrut să cumpăr pentru mine un iaur şi müsli , să mănânc dimineaţa , aşa cum ştii că îmi place mie . Ei preferă un mic dejun mai consistent. tineri

şi

E au

normal . un

Sunt

mai

metabolism

mai

activ, dar şi consumă mai multă energie

decât

surprinderea

mea ,

închis.

ştiam

mine .

Spre

magazinul să

fie

era vreo

sărbătoare pe 22 februarie , dar de la greci

poţi

aştepta

orice .

În

materie de sărbători sunt specialişti . Am aflat că este „Lunea curată”. Bineînţeles că prima interpretare a fost de zi a curăţeniei . O singură zi pe an pentru curăţenie pare totuşi cam puţin . Poate pentru curăţenia de primăvară . Înseamnă că ar mai trebui să fie şi una de toamnă . Prea multe presupuneri strică , aşa că am apelat la surse oficiale . Am aflat că

215

sunt

două

sărbători

Lăsata

secului , şi nu una , aşa cum credeam eu: de carne şi de brânză . Anul acesta , prima a fost pe 15 februarie , iar a doua ieri , pe 22, când se consideră că începe postul propriu zis. Din punctul meu de vedere , el a început

odată

interzicerea

consumului de carne , cel de brânză fiind mai puţin sever. A fost deci ziua de ieri , când mai puteam încă să mâncăm fără restricţii extrem de severe .

Rezultă

aici

două

interpretări pentru „Lunea curată”. Una preoţească , de zi a curăţirii noastre interne fizice şi alta a celei sufleteşti , mai puţin religioasă , de curăţenie în sens laic, după cheful din ziua precedentă , deci tot o zi a curăţeniei . Nu

sunt

specialist

în

obiceiurile oamenilor în asemenea

216

ocazii , aşa că mă voi limita la unul singur,

cel

mai

vizibil

aici:

înălţatul zmeielor. Sute de asemenea obiecte zburătore brăzdează cerul , mai

ales

litoral .

Tehnologia

modernă a realizat şi fire subţiri şi rezistente , astfel că unele se ridică la peste 100 de metri . Momentul nu a fost nici el ales întâmplător. Sfârşitul lunii

februarie

şi

începutul

lui

martie este cea mai urâtă perioadă din

Atica ,

în

special

datorită

vântului şi cum martie (şi nu Marta) nu poate lipsi din post, momentul este

ideal

pentru

„zmeit ”.

Este

frumos. Pe lângă zmeiele cumpărate din

comerţ,

încropit

văzut

tricolorul

şi

unul

românesc.

Chiar dacă nu era cel mai frumos, a fost singurul care mi-a rămas în memorie . Celelalte au contat doar prin efectul de ansamblu.

217

Cu acest prilej, am asist şi la o scenă deosebită . Imediat ce am ieşit la plimbare , după primii metri am văzut

pereche

tineri

–

aproximativ 25 de ani – care se chinuiau

să-şi

încurcat

în

recupereze sârmele

zmeul ,

liniei

tramvai . La fată se vedea dorinţa de a recupera obiectul iar la el dorinţa de a-i fi ei pe plac. Amândoi aveau un zâmbet plăcut, ceea le sporea simpatia cu care erau priviţi nu numai de către mine . Mi-am continuat plimbarea pe alee pauze

de-a

lungul

destul

performanţele altora

litoralului , mari ,

unora

iniţiere

şi a

admirând străduinţa

copiilor

în

această îndeletnicire , mai ales că peisajul era frumos. Deşi cerul era în general închis, soarele reuşea să-şi strecoare razele printre nori chiar

218

deasupra noastră , luminând marea , de un verde neaşteptat de deschis. Valurile înspumate - destul de mari pentru Marea Egee , unde mulţimea insulelor împiedică deplasarea lor – erau puse în evidenţă , ceea ce mă făcea

să

regret

că

plecasem

fără

aparatul de fotografiat. La întoarcere , i-am găsit pe cei doi tineri în aceeaşi poziţie . Între timp

tramvai

oprise ,

deşi

putea trece liniştit. O biată aţă nu putea să-l stânjenească cu nimic. Amabilitatea vatmanului ar fi fost intens apreciată dacă aşteptarea nu ar fi durat cu mult peste limitele acceptabile de către cel mai răbdător călători . Acum, tramvaiul era gol . Toţi

călătorii

probabil

aveau

coborâseră . treabă .

Cea

Unii mai

simplă soluţie ar fi fost să rupă firul zmeului . Dar nu, tinerii continuau

219

să ţină de sfoară şi să zâmbească , deşi cam stânjeniţi . Alt tramvai nu a venit, deşi ar fi trebuit să treacă chiar

mai

multe .

Înseamnă

că

celelalte au fost oprite în alte staţii , sau chiar la cap de linie . Cum nu aveam nici o treabă , m-am gândit să rămân să văd cât de mult poate dura această scenă , deşi începuse să mi se facă foame şi nu erau semne de schimbare . Salvarea a fost o maşină a firmei ,

din

care

coborât

doi

lucrători cu o cange lungă , cu care au dat jos zmeul . În tot acest timp, vatmanul a stat pe scaunul lui , în tramvai . Presupun că nu avea voie să-şi părăsească postul . În plus, era şi el probabil ostenit după obositoarea zi de ieri . A avut totuşi o iniţiativă: bănuiesc că el a fost cel care a dat un telefon celor de la firmă , în urma căruia au venit cei doi lucrători . Prima

lor

manevră

fost

să

220

desprindă

sfoara

zmeu,

spre

dezamăgirea domnişoarei . A doua a fost distrugerea completă a OZC-ului (Obiect

Zburător

Cunoscut).

În

sfârşit, tramvaiul a plecat. Cei doi au mai

rămas

câteva

minute

să

contemple momentul , după care au plecat

şi

ei .

Fără

zâmbet,

mi-au

părut mai puţin frumoşi . Am plecat şi eu, cu două întrebări . Nu are rost să

scriu,

fiindcă

sunt

prea

evidente . Cu drag, Mihai P.S. Nimic nu rămâne nepedepsit. Ieri , am bârfit. Astăzi am fost eu călător într-un tramvai . În drum spre oprit

centrul

oraşului ,

dintr-un

motiv

acesta

s-a

necunoscut

mie . Printre blocuri nu este un loc

221

propice pentru înălţat zmeie , dar motive pentru a întrerupe circulaţia se pot găsi oriunde . Aveam cu mine un pachet destul de greu, aşa că miar fi fost greu să continui drumul pe jos. În consecinţă , m-am înarmat cu răbdare şi am aşteptat. Mult, foarte mult!

Adevărul

este

că

avut

noroc: când am ajuns la destinaţie , am constatat că în centru plouase . Clima este foarte instabilă în timpul primăverii şi cu diferenţe mari între diferitele

zone

ale

Atenei .

distanţă de numai câţiva kilometri , poate fi urât în centru şi mai ales pe dealuri , în timp ce pe litoral - unde este cu mult mai constantă - soarele să strălucească . .... Dragă Ela ,

222

Am reuşit în sfârşit să vizitez Muzeul

Acropole .

Acropolele;

acolo am fost când eram mai tânăr. Acum nu ştiu dacă pot urca toate scările , iar Propileele – o poarte menită să te facă să crezi că dincolo de ea ar fi Paradisul – s-ar putea să fie de netrecut pentru vârsta mea . De unde se vede că în Rai trebuie să intri de tânăr. (Glumesc!) Se află , bineînţeles, la poalele Acropolelui . Primul lucru care te impresionează este clădirea: mare , modernă ,

frumoasă ,

adecvată

scopului . Înainte de a intra în muzeu însă , am remarcat lucrările de artă din staţia de metrou. Sunt expuse în basorelief copii ale unor lucrări din muzeu.

Excepţională

idee ,

formidabil mod de atragere a celor

223

ce doar călătoresc cu metroul . O dovadă de inteligenţă şi colaborare dintre edili şi staff-ul muzeului . O banală staţie de metrou a devenit un spaţiu cultural . Chiar dacă sunt expuse

doar

preferat

copii ,

unor

ele

kitschuri .

sunt Dar

de mai

presus de orice , întreg ansamblul este o chemare către originale , o chemare către cultură . La noi se spune „Unde e

cultură

şi

lucrătură”.

Sunt

convins ca şi în Grecia e la fel , dar uite că aici sunt şi excepţii . Obiectivul meu era să văd cele câteva statui care păstrează urmele culorilor. Le-am văzut. Într-adevăr, sunt

doar

urme .

Din

fericire ,

muzeografii au creat alături copii colorate , aidoma celor originale , sau pe-aproape .

Fotografiatul

este

interzis în muzeu, dar am reuşit să „fur ” câteva imagini . Am să ţi le

224

arăt

când

vin

acasă .

sunt

grozave . Nu întâmplător, sculptorii de mai târziu, probabil începând cu cei din Renaştere – nu sunt sigur – au renunţat la culori . Sunt mult mai frumoase albe . Spre deosebire de pictură , unde te frapează culoarea , statuia albă redă mai bine mişcarea şi

pune

în

evidenţă

frumuseţea

trupului . Culorile sunt aplicate pe îmbrăcăminte: palos (ceea ce se află pe cap), imátio (un voal subţire (din in) deasupra rochiei), hiton (rochie subţire din bumbac) şi poplis (rochie groasă din lână). Korele (fetele) ţin în măna dreaptă ceva iar cu stângă se ţin de fustă , precum copiii . Al

doilea

obiectiv

era

reproducerea frizelor Parthenonului , după originalele ce se află la Londra . Le-am fotografiat şi pe ele . Este vorba despre aşa numita „Marmura Elgin”,

225

pe care grecii o cer înapoi fără succes, bineînţeles. Iată istoria: în 1801, guvernul turc i-a permis lordului Elgin , ambasador al Marii Britanii , să ia „câteva pietre şi sculpturi” din ce

mai

rămăsese

din

Acropolele

năruit, pe care acesta le-a vândut ulterior

către

British

Museum.

Aproape 200 de ani mai târziu, grecii şi-au dat seama ce au pierdut şi le revendică . Răspunsul englezilor era de aşteptat: dacă nu le recuperau ei , ele ar fi dispărut demult, fiindcă nu doar turcii , dar chiar şi grecii foloseau marmura din Acropole ca material

construcţii

pentru

lucrări dintre cele mai rudimentare . În

plus,

British

Museum,

ele

stârnesc admiraţia şi curiozitatea a mii de oameni , care îşi propun să vadă Atena , contribuind astfel la veniturile din turism ale Greciei .

226

De asemenea , de remarcat şi originalele

cariatidelor,

pot

admirate aici de aproape . Au cam doi metri şi jumătate înălţime . În rest, risipite în spaţii largi , de bucăţi de statui şi basoreliefuri , dovezi ale trecutului , dar prea puţin interesante

pentru

vizitator

comun ca mine . De la capete fără nas şi penisuri fără corp, se găsesc sute

fragmente ,

din

care

muzeografii încearcă să reconstituie originalele . În

Parthenon

aflau

două

statui ale Atenei: Atena promahos (prima care intră în luptă) – statuie mare , Athena

exterioară

Parthenonului

Hriselfantină

(din

aur

şi şi

fildeş), în interior. Friza de pe latura de Nord a Parthenonului reprezintă Războiul Troian . Friza de pe latura

227

de Vest a Parthenonului reprezintă „Lupta cu amazoanele”. Frontoanele

patru

cai

extremităţi , ceea ce indică faptul că acţiunea se petrece într-o singură zi . Ele

sunt

Qvadrida

lui

Helios

(soarele) şi Qvadrida Selenei (luna). Ah , era să uit! Din punct de vedere artistic, cel puţin în opinia mea ,

vasele

atenţia ,

pictate

indiferent

merită

toată

dacă

sunt

eritromorfe (pictură roşie pe fond negru, mai veche) sau Kianomorfe (pictură neagră pe fond roşu, mai nouă). Am mai aflat că micile statuete –

în

general

bibelouri ,

capete ofrande .

–

sunt

trebuie

deci să ne aşteptăm să fie frumoase .

228

Şi încă o informaţie: metopele de pe frizele Parthenonului aveau 105 cm. înălţime , adică tot atât cât gardurile

proba

110

garduri , la care eram specialist, pe când

eram

tânăr,

dacă

îţi

mai

aminteşti de acele vremuri . Şi pentru că sper s-o faci , eu tocmai mi-am amintit o glumă nu chiar de atunci , dar nici foarte nouă . Un bărbat mai în vârstă , aşa ca mine , spune: „Ce timpuri , domnule , pe vremea lui Stalin

interlocutorului ,

.”.

mirarea

răspunde:

„Pe

atunci făceam sex de două ori pe noapte; odată seara şi încă odată dimineaţa . Acum . . .”. Zeiţa Atena nu putea să facă sex. Ea purta o pelerină din pielea caprei Amaltea , care era inexpugnabilă . Se numea egida , de unde şi expresia „sub egida ….”. Deci nimeni nu ştie ce avea Atena sub egidă . Mai grav e că avea

229

pe piept o gorgonă , de fapt capul Meduzei ,

ucisă

Perseu.

Cine

privea o gorgonă împietrea pe loc. Când mai aflu ceva , îţi scriu. Pa! Al tău, Mihai

230

Ultimul an de liceu Şcoala a început fără Nicolas. El nu a dorit să apară în faţa colegilor până când nu-şi va reveni complet. Nu concepea să fie ironizat pe seama faptului că nu poate vorbi ca înainte. Pentru accelerarea vindecării a început să meargă la un logoped, dar a renunţat fiindcă orele de consultaţii i s-au părut inutile şi – mai ales – foarte scumpe pentru veniturile mamei lui. Problema principală era absentarea de la şcoală. Consiliul profesoral a acceptat ca Nicolas să absenteze în următoarele trei luni, dar să participe la teze. Dacă rezultatele vor fi satisfăcătoarea i se va permite să continue. Nicolas este hotărât: el crede că va reuşi să-şi recapete vorbirea cursivă până la Crăciun şi să-şi convingă profesorii că se poate reintegra în regim normal, şi să termine anul şcolar şi liceul cu bine. Simte că Maria este alături de el. ....

231

Fără Nicolas, atmosfera din clasă s-a modificat. În lipsa lui, răuvoitorii grupului se simt mai puternici şi atacă. Dacă, iniţial, la baza discordiei dintre grupări era etnia diferită a celor trei, încă din anul precedent a apărut un motiv în plus. Maria era de departe cea mai bună la învăţătură, nu numai datorită seriozităţii şi inteligenţei, dar şi ca urmare a îndrumării părinţilor şi a informaţiilor suplimentare din domenii culturale. Din grupul advers, Adonis Kontomaris se remarca la matematică şi fizică. Exista astfel un oarecare echilibru al inteligenţelor sau măcar o speranţă pentru Adonis că se află „în cărţi”. Asta până într-o zi, când, profesoara de fizică, explicând un fenomen, a pus o întrebare retorică. Înainte însă ca ea să continue, Nicolas a dat răspunsul. Deşi rostită încet, ca pentru el, ea a auzit replica lui, care a surprins-o prin inteligenţa ei. Nu era chiar soluţia exactă, ci una cu caracter mai general, dar care o conţinea şi pe cea cu care ea urma să-şi continue explicaţia. Profesoara era o domnişoară bătrână nu tocmai reuşită din punct de vedere fizic, dar dedicată profesiunii. Folosea des metoda socratică a dialogului, făcând astfel prelegerile mult mai 232

atractive. Întrebările ce şi le punea singură rupeau monotonia, trezeau atenţia, iar răspunsul ce venea în continuare deschidea orizontul elevilor. Imediat, a atras atenţia întregii clase asupra inteligenţei soluţiei lui Nicolas. De atunci, el a devenit favoritul ei, evidenţiat ori de câte ori avea prilejul. Nicolas, la rândul lui, stimulat astfel, s-a îndrăgostit de fizică şi învăţa cu asiduitate. Rezultatele erau deci fireşti. În atmosfera din clasă însă, odată echilibrul deteriorat, ura lui Adonis s-a accentuat. Maria părea singură.

Deşi

colegii

cunoşteau

în

detaliu

evenimentele din excursie, simţeau că între Maria şi Iannis s-a produs o răcire a relaţiilor, dacă nu chiar o ruptură, deoarece aproape că nu-şi mai vorbeau. Oricum, Iannis nu conta prea mult. Prietenia lui cu Nicolas şi Maria era datorată obişnuinţei din fragedă copilărie şi mai puţin unor preocupări comune. Singurul atu al Mariei rămâne recunoaşterea unanimă – nu doar a profesorilor, ci şi a colegilor – că este cea mai bună la învăţătură din clasă şi model de corectitudine, chiar atunci când situaţia nu o avantajează.

233

Se bucura din acest motiv de respectul tuturor, dar acum este din ce în ce mai izolată. .... Independent

eroii

noştri,

colegialitatea

obişnuită din anii precedenţi este pe cale de dispariţie. Deşi sunt încă elevi, ei sunt tot mai conştienţi că, după absolvire, vor pleca pe căi diferite şi se comportă ca şi cum ar fi concurenţi la aceeaşi facultate. Iar cei care nu intenţionează să facă studii superioare, din cauza invidiei, sunt chiar mai răi. * *

Dacă la început prezenţa ca medic a domnului Brănescu alături de Nicolas era utilă din punct de vedere psihologic, cu timpul ea a devenit doar un pretext, care nu mai putea să dureze mult. Îi părea însă extrem de rău să renunţe la atmosfera de aici şi să se întoarcă la vechile lui obiceiuri. Îşi repeta aproape în fiecare zi – uneori cu glas tare, să audă şi alţii – cât de bine se simte în clima 234

din Atica. Nu-l mai dor încheieturile şi nu a mai făcut obişnuita lui gripă de toamnă, care în ultimii ani se multiplica îngrijorător. Se simţea mai tânăr cu câţiva ani, avea mai multă energie şi chef de viaţă. Singurul lui regret era absenţa lui Mişu, cel mai bun prieten al lui, dar Mihaela a promis să aibă grijă de el. Mişu era un câine, acum destul de în vârstă. Nu ştiau câţi ani are. L-ar fi luat cu el, dar nu-şi putea permite să-i deranjeze pe Luigi şi Silvia şi cu prezenţa unui animal în casa lor, care nu suportau nici o pisică. „Animalele sunt purtătoare de microbi inofensivi pentru ele, dar dăunătoare pentru om” – obişnuiau ei să spună. Până să iasă la pensie, el însuşi nu ar fi conceput să aibă un câine în casă. Chiar îi dispreţuia pe cei care o fac. Îi considera oameni lipsiţi de preocupări serioase, „cel mai bun prieten al omului” fiind util celor ce nu pot avea prieteni printre semeni. Excepţie făceau doar cei ce, într-adevăr se aflau în această situaţie din motive obiective, spre exemplu unele văduve rămase singure. Iar conceptul de iubitori de animale era unul cât se poate de fals. „Iubim doar animalele care nu sunt comestibile” obişnuia el să

235

spună. Doar cei care, datorită caracterului lor, nu pot fi iubiţi, dresează un câine. S-a întâmplat însă ca la doar câteva zile după ce sa pensionat, în timp ce se plimba cu soţia, un câine să le dea târcoale. Nu avea aspect de maidanez, părea chiar unul de rasă, neidentificabilă însă după cunoştinţele lor. S-a dovedit ulterior că nici după ale specialiştilor, care lau declarat corcitură. Trecea ca din întâmplare pe lângă picioarele lor, ii depăşea cu 4-5 metri, apoi se făcea că miroase o urmă în rigolă sau alerga după o vrabie şi rămânea în urmă, iar trecea pe lângă ei şi relua procedeul de nenumărate ori. Plimbarea lor fusese lungă. Se îndepărtaseră destul de mult de casă, dar câinele nu a renunţat nici o clipă la stratagema lui. Era duminică spre seară, străzile nu erau aglomerate, aşa că evenimente care să-i distragă atenţia erau puţine. Cei câţiva trecători sau maşini nu numai că nu l-au abătut, ci au accentuat apropiere câinelui faţă de ei, parcă de teamă de a nu fi despărţiţi. În momentele de acalmie însă, dovedea chiar fantezie în jocul lui de îndepărtare şi apropiere. Lăsa impresia că vrea să-şi dovedească inteligenţa în găsirea

236

pretextelor de joacă independentă şi revenirea lângă ei, pentru a-şi arăta statornicia ataşamentului. Odată ajunşi acasă, le-a fost greu să intre pe uşă fără el, fiindcă încerca din toate puterile să se strecoare printre picioarele lor. După ce – în sfârşit – au reuşit să închidă uşa după ei, el a rămas în faţă. Din când în când, scheuna şi zgâria uşa cu labele. În cele din urmă s-a liniştit. Ar fi vrut să anunţe stăpânul, dar nu avea zgardă cu plăcuţă de identificare. Să-l ducă la un adăpost pentru câini le-a fost milă, ştiind că acolo nu se pot bucura de prea bune tratamente.

Dorinţa câinelui de a avea o

companie era evidentă. Îşi dorea un stăpân. Probabil avusese unul şi l-a pierdut sau cine ştie ce altceva se întâmplase. Toată seara au discutat evenimentul. Cu tendinţa lui Mihai de a despica firul în patru, au filosofat asupra evoluţiei acestor animale, de la lupul din care se trage şi până la câinele de casă, prietenul omului. Concluzia a fost lipsa noastră de cunoaştere a filosofiei de viaţă a lupilor. A doua zi dimineaţă, când să deschidă uşa, câinele era acolo, dând bucuros din coadă. Situaţia era clară: nu mai aveau nici o şansă să scape de el. În consecinţă, l-au botezat Mişu şi l-au adoptat. 237

Aşa s-a ales şi Mihai cu un prieten patruped, căruia trebuia să-i dea de mâncare şi să-l scoată zilnic la plimbare, făcându-şi alţi prieteni printre „iubitorii de animale”. S-a ales cu un tabiet, dar şi cu sentimentul că este încă folositor cuiva, că are un rol pe lumea asta, că nu este complet inutil, preocupare ce macină multe persoane, mai ales după pensionare. Acum însă, în Atena, nu-şi mai face deloc asemenea probleme. Este activ şi nu-i ajunge timpul să facă tot ceea ce îşi doreşte. Şi totuşi a trebuit să se întoarcă la Mihaela lui. * *

Tezele lui Nicolas au fost nu doar satisfăcătoare, ci uimitoare pentru profesori. El venea la şcoală doar pentru orele programate pentru teză, intra în clasă şi se aşeza în banca lui, fără să scoată un cuvânt. Deşi toţi ochii erau aţintiţi asupra lui şi dorinţa de comunicare a colegilor era mare, reuşea să se abţină. Imediat ce termina de scris, pleca, de cele mai multe ori înainte ca 238

soneria ce anunţa sfârşitul orei să se audă. Ideile principale din teze erau asemănătoarea cu cele ale Mariei, dovadă că ei au comunicat, dar ale lui Nicolas erau mai dezvoltate şi mai sistematizate. Într-adevăr, în tot acest timp, Maria s-a dovedit un prieten adevărat. După ore, trecea pe la el şi îi aducea notiţele ei, luate cu multă conştiinciozitate. Seara, dacă avea timp, venea din nou să discute, sau se întâlneau în parc. Între timp, el studia lecţiile din manualele şcolare. De copiat la teză nu putea fi vorba, deoarece ei stăteau în bănci diferite, la distanţă unul de celălalt. Nota zece pe linie. Explicaţia era timpul acordat studiului. Fără drumuri, recreaţii şi tot felul de alte activităţi – avea mai mult timp la dispoziţie. Indiferent de argumente, dovedise că era un tânăr serios, chiar foarte serios. Îndoielile unora, invidia altora s-au diluat în recunoaşterea calităţilor lui intelectuale şi mai ales morale. Pentru probele bacalaureatului deja nu-şi mai făcea probleme. Ştie că îşi va însuşi cunoştinţele necesare. Maria este îngerul lui protector. * 239

* -

Iartă-mă pentru ce-am spus în excursie – încearcă Iannis să refacă prietenia cu Maria.

Ai spus ce-ai gândit. Ar trebui să-ţi mulţumesc pentru destăinuire.

Acum tu eşti rea. Eu te-am rugat să mă ierţi.

Un gest, o acţiune, pot fi iertate. „Iartă-mă, nam vrut, am greşit, n-am vrut să te lovesc, mia alunecat mâna, n-a fost cu intenţie”. Un gând

poate

iertat.

reflectă

sentimentele autorului. Uneori, raţiunea îi pune stavilă să nu-i dea glas. La tine n-a funcţionat şi – din punctul meu de vedere – bine a făcut, fiindcă m-a ajutat să te cunosc mai bine. * *

Nicolas şi-a amânat revenirea la şcoală pentru semestrul al doilea. Tezele sale excepţionale au fost un argument hotărâtor pentru

Consiliul profesoral de a 240

accepta această situaţie. În şcoală nu existau cursuri fără frecvenţă, dar aceasta era o situaţie specială. Pentru a avea şi note la oral, profesorii au acceptat să-l examineze individual, în cancelarie, în absenţa colegilor lui de clasă. De fiecare dată, examinarea se transforma într-o discuţie în jurul subiectului, ca între profesionişti. Cunoştinţele lui Nicolas depăşeau cu mult pe cele cerute de manualul şcolar. * *

A pledat mult doctorul Mihai Brănescu pe lângă soţia lui, s-o convingă să se mute în Atena, dar fără succes. Singurul argument „Sunt prea bătrână pentru asta” era suficient pentru ca să pună punct oricărei discuţii pe această temă. Nici că se putea găsi un exemplu mai elocvent pentru a demonstra zicerile despre tinereţe la orice vârstă. A apelat şi la citate, fără să-l uite pe Constantin Tsatsos11, a cărui carte „Aforisme şi cugetări”, o are permanent la îndemână, atunci când nu este în 11

Profesor de drept, diplomat, academician, preşedinte al Greciei între 1975 şi 1980

241

Atena. A fost doar Preşedintele Greciei, printre altele. „Nu este de-ajuns să fii bătrân. Trebuie să fii un bătrân bun. Să-ţi uiţi interesele, să te lepezi de pasiuni. Să îndrăgeşti adevărul şi frumuseţea . . .”

Totul a fost în zadar. Mihaela nu vrea să se

despartă de Bucureşti şi de casa ei. Cât despre pasiuni crede că Tsatsos a făcut o greşeală, sau poate traducătorul. Pasiunile nu trebuie abandonate; tabieturile sunt cele pe care ar fi bine nici să nu le deprinzi. Cu unele excepţii. Bărbieritul zilnic, spre exemplu. El l-a adoptat din prima zi de serviciu, din convingerea că, în relaţii cu publicul, orice persoană trebuie să arate decent. Ca student a avut şi plete, nu doar barbă, dar nu în acelaşi timp, pentru a nu lăsa impresia că este neglijent. De barbă era chiar mândru, pentru că era grizonantă, în contrast cu tinereţea lui. Ca medic însă, nu mai mergea. Bărbieritul zilnic era obligatoriu. A constatat atunci că este mult mai uşor – chiar plăcut – să te bărbiereşti zilnic, dimineaţa, imediat ce te-ai sculat şi înainte de a se fi trezit pe deplin, când pielea nu a fost încă agresată de vânt, praf etc. În consecinţă, s-a bărbierit zilnic, în week-end şi în concediu, chiar când a fost bolnav. Atunci avea chiar un sentiment înviorător,

242

convingându-l că boala este trecătoare şi el va redeveni sănătos în curând. Acest sentiment de sănătate, de vigoare îi este cu atât mai benefic cu cât avansează în vârstă. În ceea ce priveşte afecţiunea pentru Mişu, n-a fost necesar să „se lepede” de ea, pentru că bătrânul câine a murit în timp ce el era în Atena. Are o uşoară urmă de regret, reproşându-şi că poate a murit de dorul lui, dar ar trebui să fie prea egocentric, pentru ca să dea curs unor astfel de aberaţii, aşa că îşi scoate din minte asemenea idei imediat ce-i vin. Câinele a murit de bătrâneţe. Punct! * *

Ceva totuşi a reuşit. A convins-o pe Mihaela să meargă să petreacă Crăciunul şi Anul Nou în Atena, împreună la copiii, Silvia şi Luigi – care e ca şi copilul lor – şi nepoata, Maria. Mai demult, obişnuiau ei să vină în Bucureşti, dar în ultimii ani au preferat să întâmpine noul an printre prieteni şi colegi de serviciu. .... 243

Mihai Brănescu, note pe drum Am parcat. Sunt prea obosit să mai conduc. Am făcut un drum lung prin Peloponez, să pot spune şi

eu „Et in Arcadia ego 12”. Voi dormi aici , în acest mic refugiu al şoselei , cu

marea

în

dreapta

şi

muntele

împădurit în stânga . După ce am depăşit zona stâncoasă , copacii care coboară până jos dau din nou viaţă peisajului . Curios! Verdele pădurii este o culoare rece . Şi totuşi , viaţa pădurii – ideea de viaţă – mă facă să simt zona mai caldă decât cea prin care am trecut, deşi calcarul bej pietrei

are

pete

roşcate .

Teoretic,

culoarea peretelui de stâncă este una caldă , dar fără viaţă . .... 12

„Şi eu am fost în Arcadia” – expresie desemnând o viaţă pastorală, într-un peisaj idilic. Arcadia, fiind o zonă din interiorul Peloponezului, era în antichitate un ideal pentru grecii de pe litoralul arid.

244

Am dormit puţin . M-a trezit răpăitul ploii , ce se auzea amplificat pe capota maşinii . Acum, ploaia a stat şi norii încep să se risipească . Pe cer, luna iese de după câte un nor, de

parcă

joacă

de-a

„v-aţi

ascunselea”. Norii sunt din ce în ce mai rari iar când vreunul mai gros acoperă luna se văd stele . Prin aerul curăţat de ploaie , parcă sunt mai multe . În oglinda retrovizoare , acum bine spălată de ploaie , se văd cerul şi

marea .

picătură

Pe de

rama apă ,

oglinzii , o

oglindă

convexă , reflectă şi ea stelele . În acest spaţiu minuscul , densitatea lor pare chiar mai mare . Interesant cum o picătură

poate

oglindi

cerul ,

mulţimea lui de stele; un întreg univers, în toată profunzimea lui , cu mii de constelaţii , în care ar putea exista viaţă la fel ca a noastră – sau diferită – dar cu locuitori ,

245

fiecare cu bucuriile şi necazurile lui . Şi totul într-o picătură de apă , cu condiţia să poţi citi imaginea oglindită . * *

Au petrecut reveionul cu toţii, împreună cu Nicolas şi Mioara, mama lui. Părinţi, copii, bunici, prieteni, s-au bucurat cu toţii. Centrul atenţiei era, bineînţeles, Nicolas. Vorbea perfect, fără vreo urmă că ceva s-ar fi întâmplat. Nici lui nu-i venea să creadă că se descurcă atât de bine, deşi era pentru prima dată când purta un dialog cu mai multe persoane. Până atunci, partenerii lui de discuţie au fost mama, Maria şi profesorii, dar separat, câte

unul pentru fiecare

examinare. În plus, era pentru prima dată când discuta mai pe îndelete cu părinţii Mariei. Discuţiile lor anterioare se limitau la câteva cuvinte, când plecau sau veneau de undeva. Ceva mai mult au discutat înainte de excursia din vară, cu ocazia pregătirilor. Acum însă, subiectele erau cu totul altele, iar vocabularul părinţilor şi

246

mai ales al bunicilor era foarte diferit de cel cu care era obişnuit. Avea senzaţia că i se citeşte din cărţi iar el, fireşte, ar fi trebuit să răspundă la fel. După un pahar de pălincă – nu mai băuse în viaţa lui aşa ceva - şi două de vin căpătase o vervă deosebită. Nu era învăţat cu băutura şi îşi luase deja prea mult avânt. Practic era pentru prima dată când se ameţise. A avut noroc cu ceilalţi, care şi-au dat seama de pericol şi lau protejat. Ora 12 i-a găsit sărutându-se, mai întâi câte doi iar apoi, pe rând cu toţii. Doar el şi Maria au avut la început o dilemă, fiindcă nu ştiau pe cine se cuvine să sărute mai întâi: ei între ei, sau părinţii. Maria a scăpat de această grijă, pentru că Silvia şi Luigi s-au grăbit să se sărute între ei. Atunci ea a sărit de gâtul lui Nicolas, scutindu-l pe el de orice dilemă. Amândoi, au năvălit apoi pe Mioara şi au sărutat-o unul pe un obraz iar altul pe celălalt. Cu toţii s-au bucurat şi au început să ţopăie prin casă, cu excepţia Mioarei care a început să plângă. De bucurie, bineînţeles. * *

* 247

Nicolas a revenit la şcoală ca elev normal. Statutul lui însă nu mai era acelaşi. Era eroul clasei. Avea nu doar simpatia colegilor ci şi mândria profesorilor că eroul se află printre elevii lor. Au depăşit chiar ideea preconcepută, răspândită mai ales printre cei cu realizări submediocre în orice domeniu, că un sportiv nu poate fi şi un intelectual. Colegii ce aveau un dinte ascuţit pentru Maria îşi găseau acum satisfacţia că cineva a depăşit-o. El însă, Nicolas, ştia că ea a fost şi este încă autorul succesului său. Fără ea, el ar fi rămas probabil un biet invalid, un handicapat pentru tot restul vieţii sau, în cel mai bun caz , valid dar fără valoare. * *

Dr. Mihai Brănescu, consemnări

248

Astăzi , am găsit pe plajă o coloană mică din marmură . Dacă aş mai găsi una , aş putea face un mic templu. S-ar cuveni , bineînţeles, săl

dedic

cuiva .

Printre

zeii

cunoscuţi , nu am găsit nici unul potrivit. Religiile monoteiste , deşi au înlocuit

idolii

singură

divinitate , au creat, în schimb, o mulţime de sfinţi şi sfinte . Am auzit că Sfânta Caterina este protectoarea proştilor.

I-aş

cere

favoarea

să

înlocuiesc stâlpul de marmură , caremi lipseşte , cu unul din lemn , mai uşor, să-l pot duce acasă , dar ştiu că sfinţii vor biserici nu simple temple . Dacă mă gândesc mai bine , poate că cel mai bun loc pentru stâlpul pe care l-am găsit azi dimineaţă este chiar acolo, culcat pe plajă . Toată lumea

îşi

imaginează

că ,

odată ,

demult, a fost ceva de capul lui . De capul stâlpului . La mine în balcon ,

249

s-ar întreba ce caută acolo şi – ştim bine – la întrebările fără răspuns pot să apară tot felul de ipoteze , majoritatea defăimătoare . Asta îmi aduce aminte de Cato cel Bătrân . Se zice că un prieten i-ar fi spus: „Este scandalos că nu ţi s-a ridicat nici o statuie în Roma! Am să constitui un comitet în acest scop”. La care , înţeleptul ar fi răspuns:

„As dori mai degrabă ca oamenii să se întrebe de ce nu există o statuie a lui Cato,

decât să se mire că există una”. Nu e cazul

meu,

dar

nici

coloana

marmură în balcon nu m-aş simţi bine . Mai bine mă întorc pe plajă şi mă aşez lângă ea . .... Săracii îşi susţin bogaţii Deoarece miniştrii de finanţe din

zona

pronunţe împrumut

euro

urmează

asupra pentru

unui

să

se nou

Grecia ,

250

Parlamentul Greciei a fost nevoit să adopte o lege de reducere a pensiilor mari ,

precum

şi

creşterea

impozitelor pentru cei cu venituri mari şi foarte mari . În consecinţă , de trei

zile ,

partidele

stânga

organizează manifestaţii în Atena şi Salonic. Paradoxal ,

cei

săraci

susţin

interesele celor bogaţi . ... În (kράνος

limba )

greacă ,

înseamnă

cranos

coif.

întâmplător, apropiat de el fonetic şi nu

numai ,

cranion

(κρανίον)

spune la craniu. Primul cuvânt are forma

clasică

unui

substantiv

masculin , în timp ce al doilea pare să fie un derivat al lui . Suntem deci îndreptăţiţi să credem că , pentru elini , craniul era doar un supor

251

pentru coif. Nu neapărat unul care să te apere în luptă , ci – mult mai important – să te scoată în evidenţă . Este firesc: funcţia de lider exista încă înainte de desprinderea omului din rândul animalelor şi ea avea nevoie de elemente estetice , care s-o facă vizibilă . O fac şi animalele iar, dintre cele cunoscute nouă , păunul este cel mai elocvent. Preocuparea pentru protecţia capului , în schimb, nu

putea

inventarea

să

apară

decât

tehnologiei

după de

confecţionare a obiectelor necesare . Despre creier nu are rost să discutăm aici . Pentru omul primitiv, inima sau ficatul erau considerate organe vitale;

existenţa

creierului

descoperit-o cu mult mai târziu, el fiind închis în cutia craniană . Cât despre utilitatea lui , nu cred că şiau pus întrebări , iar adevărul este că nici nu prea aveau de ce . Oricum,

252

răspunsul nu putea avea legătură cu inteligenţa .

unele

animale ,

creierul este foarte mare , fără nici o justificare ,

în

timp

alte

vieţuitoare , cu un creier minuscul sau chiar deloc, se arată a fi deosebit de

inteligente .

Organizarea

unor

insecte ne surprinde şi pe noi , cei de azi , cărora nu ne rămâne decât să deplângem viciile umanităţii . Da , cei vechi aveau dreptate: coiful contează! Mai aproape de zilele noastre , era la modă pălăria . Dacă privim cu atenţie fotografiile luate în prima jumătate a secolului 20, sau filmele a căror

acţiune

petrece

atunci ,

observăm că , din ţinuta obligatorie a bărbaţilor

europeni

şi

nord-

americani , nu lipsea pălăria . Era semnul

distinctiv

omului

civilizat, de care nu se despărţea nici în cele mai toride zile , decât

253

pentru o secundă-două , în faţa unei femei . Cât despre pălăriile femeilor, ele erau mai ceva decât împăunarea curcanilor; puteau conţine ele însele un curcan întreg. evident, împăiat. Pălăria

răspândirea

dispărut pe

automobilelor.

odată

scară

Cauza

largă a

fost

cu a tot

moda , iar motivul mândria: „Am maşină! Sunt cineva! Nu mai am nevoie de pălărie”. A dispărut şi moda paltoanelor. În legătură cu pălăria există două expresii pentru acelaşi gest, care admit interpretări diferite . A-şi „ridica”

pălăria

şi

a-şi

pălăria .

Prima

poate

„scoate”

indica

încercare de subliniere a măreţiei autorului , care vrea să pară mai important, cu un rang mai înalt. A doua , dimpotrivă , de auto-umilire faţă de cineva pe care îl consideră superior, sau de apropiere faţă de

254

interlocutor. Vrea să spună: „Nu te uita la aparenţe; mă descopăr în faţa ta , vreau să mă vezi aşa cum sunt cu adevărat; vreau să-ţi fiu prieten”. Cât despre gestul cavaleresc de a-şi ridica pălăria în faţa femeilor, el a devenit

caduc

odată

ideea

egalităţii drepturilor. Nu mai are importanţă faptul că un bărbat mai are sau nu ceva de ridicat în faţa unei femei , din moment ce nu mai are motiv s-o facă . Dar, clima nu ţine seama de înfumurările

oamenilor.

Îmbrăcămintea neadecvată afectează sănătatea , aşa că fiecare se poartă cum crede de cuviinţă . Nu ştiu dacă tot atunci a apărut expresia „cu capul gol”, în locul de „cu capul descoperit ”, fiindcă nu puteau să descopere ceva ce nu fusese acoperit. În ipoteza că prima expresie exista dinainte , semnificaţia ei putea fi

255

una ironică , aceea că persoana în cauză nu prea are minte , sau este dintr-o

clasă

socială

inferioară .

Acum îi deplâng doar pe demnitarii obligaţi de protocol să-şi arate chiar şi

viscol

sănătatea pericol .

capul

gol ,

semn

societăţii

este

în

Pentru

Ziua

că

mare

Naţională ,

conducătorii unor state au ales un anotimp favorabil . Acest lucru nu sa întâmplat însă peste tot. Nu ştiu dacă asta are sau nu vreo legătură cu coiful . Are doar cu capul , dar acesta contează tot mai puţin . .... Turnirul pisicilor Din

balconul

apartamentului

de la etajul 2, unde stau acum şi privesc,

zilnic

spectacolul

pisicilor din curtea vecină , cărora le dă de mâncare o doamnă în vârstă .

256

Cel mai distractiv este un motănel ; poate e pisicuţă , dar prefer să-i spun astfel ,

pentru

a-l

diferenţia

celelalte pisici . Este un animal foarte jucăuş;

atunci

când

găseşte

altceva , se face că aleargă după o pradă imaginară , o prinde , se luptă cu ea , îi dă drumul , iar o prinde , făcând astfel dovada unei imaginaţii rar întâlnită printre copii . Uneori încearcă să antreneze în jocul lui şi două

pisici

mature .

Presupun

că

una dintre ele este mama lui . Nu văd cum ar putea avea două mame , iar despre tată nu poate fi vorba la pisici , acesta fiindu-le necunoscut. Într-o zi , alerga după un porumbel adevărat, aterizat să se înfrupte din hrana

pisicilor.

Bineînţeles,

porumbelul a zburat, dar – în cursa lui – pisoiul s-a împiedicat de o altă

pisică ,

i-a

tăiat

calea .

Supărat, i-a tras o palmă , de fapt o

257

labă ,

dar

scena

fost

absolut

identică cu cea dintre oameni . Azi dimineaţă însă , spectacolul a fost deosebit. Eroul nostru se juca cu ceva ce n-am putut să disting, rotund şi uşor, de circa 3 centimetri diametru. Dornic de ceva nou, a antrenat în joc una dintre cele două pisici mature . A fost un turnir în toată regula . Se deplasau la circa zece metri una de alta , de unde fiecare

pornea

vijelios

către

„adversar ”. Doar scutul şi lancea le lipsea

aşa

că ,

întâlnire ,

îşi

atingeau doar labele . De pe noile poziţii , disputa se relua . Atraşi de spectacol , câţiva porumbei asistau la „luptă” de pe crengile unui pom din vecinătate . La început au fost doar trei-patru, adunat

dar

mai

mulţi

timpul şi

s-au

stăteau

crengi , ca şi cum ar fi fost în loja oficială .

era

întâmplare .

258

Rareori

văzut

acolo

atât

mulţi , iar interesul pentru dispută era vizibil după modul în care îşi mişcau

capetele ,

urmărind

combatanţii . * *

Odată cu reînceperea şcolii după Anul Nou, se accentuează nu doar grija bacalaureatului – pentru unii - , ci şi cea a alegerii carierei, pentru toţi. Nu şi pentru Maria. Ea ştie demult ce va urma: facultatea de medicină în Franţa. Cunoaşterea limbii nu este o problemă. În cazul ei, expresia „limba paternă” ar putea fi ridicată la rangul celei materne, fiindcă mama şi tata au alintat-o în egală măsură, ea în română şi el în franceză. În plus, în anii ce au urmat, s-au străduit cu toţii să-şi însuşească franceza modernă literară, ziaristică, cotidiană. În acest scop au citit cărţi, au văzut filme şi sau ţinut la curent prin Internet cu informaţii politice, mondene, sportive şi altele, în funcţie de preferinţe. 259

Vizitele în Franţa, în majoritatea concediilor lui Luigi, precum şi contactul cu rudele din Franţa, venite la rândul lor în vizită în Atena, i-au permis Mariei să-şi rodeze abilitatea comunicării directe. Nicolas a ales arhitectura. Nu în Grecia, unde nu ar avea ce învăţa. Nici în Franţa, fiindcă nu cunoaşte limba franceză în aceeaşi măsură ca Maria. Poate că, dacă nu ar putea face comparaţia, ar crede că ştie suficient de bine. S-a hotărât pentru Anglia, unde abilităţile sportive ale studenţilor sunt apreciate în mod deosebit. Ar putea fi şi un atu la admitere, dat fiind performanţele lui ca tenisman. Înainte de accident avusese ocazia să joace tenis cu câţiva studenţi englezi la un concurs pentru tineri şi presupunea că este relativ cunoscut în mediul universitar. Nu era chiar aşa, dar el nu avea de unde să ştie. Oricum, în curriculum vitae a avut grijă să scrie un paragraf despre activitatea lui sportivă. Un motiv important pentru alegerea Angliei a fost dezvoltarea formidabilă a arhitecturii în ultimele decenii, posibilă numai în ţările foarte dezvoltate. Clădiri uriaşe, imposibil de imaginat în trecut, răsar astăzi peste tot unde speranţa câştigurilor atrage investitorii. Proiectanţii lor 260

sunt însă doar cei formaţi în câteva centre importante. În consecinţă, arhitectura de clasă înaltă nu mai este posibilă la nivel individual. Proiectele pentru

construcţii moderne sunt

realizabile numai de către colective de proiectanţi. Ideea a reţinut-o şi dintr-o discuţie cu bunicul Mariei, care – la rândul său – şi-a însuşit-o de la un inginer constructor român, ce studiase în Germania: spre deosebire de România, unde studenţii de la universităţile tehnice execută proiecte individuale, nemţii realizează proiecte în echipă. Fiecare student execută o parte din proiectul mai mare, al grupei. El trebuie să cunoască şi celelalte părţi ale lucrării, pentru ca subansamblul lui să se integreze în ansamblul general. Avantajele sunt multiple: studentul trebuie să-şi însuşească cunoştinţe mai largi decât cele strict necesare proiectului său, pentru a se integra în conceptul general al echipei; în caz de delăsare, colegii de proiect îi cer să-şi facă datoria, chiar înainte ca profesorului să-l admonesteze; viitorul inginer, arhitect, cetăţeanul, se obişnuieşte să lucreze în colectiv, învaţă că, împreună cu alţii, progresează mai repede şi mai sigur

261

decât singur. Lucrând împreună se formează prieteniile adevărate. Există însă o foarte mare problemă. Uriaşă! Pentru veniturile mamei lui, obţinerea unei burse de către Nicolas era condicio sine qua non. Amândoi,

Nicolas

şi

Maria,

depus

documentele necesare la mai multe facultăţi şi aşteaptă cu nerăbdare rezultatele. * *

Dr. Mihai Brănescu, consemnări Citeam

într-o

revistă

publicitate regretul unui ziarist că , din

obişnuinţă ,

tripleta

trecem

clădirilor

lângă

Universitate-

Academie-Bibliotecă din Atena fără să le mai băgăm în seamă . Eu nu pot spune acelaşi lucru. Dimpotrivă , nu încetez

să

admir

şi

scap

prilejul s-o fac ori de câte ori am

262

ocazia , deşi peisajul mi-a devenit oarecum comun . E drept că , din autobuz sau tramvai , le poţi ignora , mai ales dacă sunt aglomerate şi priveşti

prin

fereastra

opusă .

multe ori însă , în staţia din faţa acestui ansamblu arhitectural – cred că unic în lume – aşteptam un mijloc

transpor

şi

doar

frumuseţea lui îmi făcea aşteptarea mai uşor suportabilă . Articolul din revista invocată mi-a atras însă atenţia asupra unui detaliu

care

nu-l

cunoşteam:

fresca de pe porticul de la intrare îl reprezintă pe Otto – primul rege al Greciei – înconjurat de artişti şi oameni de ştiinţă . Mi-am dat seama atunci că nu ştiu aproape nimic despre istoricul acestor clădiri şi am început să caut informaţiile menite să-mi

ridice

ignoranţă .

sentimentul

Lacunele

privind

de una

263

dintre cele mai importante perioade din

evoluţia

Atenei

moderne

trebuiau umplute măcar cu datele importante . Toate

cele

trei

clădiri

sunt

realizate în stil neoclasic, adică sunt recente , dar imită stilul celor din antichitate .

Cât

recent?

Confruntând diferite surse – unele contradictorii Universitatea 1837,

dar

clădire de Conform

– a a

fost

la poalele 52

că

înfiinţată

funcţionat

Wikipedia ,

profesori ,

aflat

în

într-o

Acropolelui . avea

studenţi

şi

„auditori” neînmatriculaţi . Numele ei a fost Universitatea Othoniană (Οθώνειον

Πανεπιστήμιον),

după

numele primului ei fondator, regele Otto.

Grecii

iubesc

ideea

monarhie şi cu atât mai puţin pe cea a unui prinţ german , al cărui nume le aducea aminte de otomani , aşa că ,

264

imediat ce au avut ocazia , i-au schimbat numele . Astăzi se numeşte “Universitatea

Naţională

şi

Kapodistriană a Atenei”, în onoarea lui

Ioannis

Kapodistias,

primul

preşedinte al Greciei , pe care însă tot ei îl asasinaseră în 1831. Atena

avea

în

1833

aproximativ 400 de case , în jurul Acropolelui . impunea

Bineînţeles

construcţii ,

program

necesar

că masiv

unei

se de

capitale .

Multe dintre clădirile remarcabile ale Atenei , clădiri care fac şi azi faima oraşului , au fost construite atunci , spre lauda regelui Otto şi a soţiei sale , Amalia . Construcţia

actuală

Universităţii a început în 1839 de către

arhitectul

danez

Christian

Hansen . Pictura murală de care am amintit aparţine artistului austriac Carl Rahl şi a fost continuată după

265

moartea artistului de către polonezul Eduard Lebiedzki . Ideea unei biblioteci naţionale a

viitorului

Regatul

stat

independent,

Greciei ,

aparţinut

germanului Johann Jakob Mayer şi englezului Lord Byron , ambii filogreci .

1829

către

condus

fost

implementată noul

Ioannis

guvern

în grec

Kapodistrias,

într-o clădire de pe insula Aegina . Informaţiile găsite de mine privind date

care

s-a

pus

piatra

temelie şi la care a fost finalizată construcţia

actualei

clădiri

sunt

contradictorii . Se ştie doar că ea a fost

realizată

baronului

după

Theophil

von

proiectul Hansen ,

construcţia fiind supravegheată de către Ernst Ziller. Lucrarea a fost finanţată diaspora ,

către

născuţi

trei

fraţi

din

în

Kefalonia:

266

Panagis,

Marinos

Andreas

Vallianos. Nici una dintre construcţiile importante din perioada de început nu ar fi fost construită fără donaţiile generoase venite din afara proaspăt înfiinţatului stat grec. Simon Sinas este un nume ce apare frecvent, dar nu este locul aici să-l aglomerez cu prea multe nume proprii . Surprinde la prima vedere faptul că arhitecţii şi aproape toţi cei ce au jucat un rol important

realizarea

acestor

construcţii au fost străini şi suntem tentaţi să punem această alegere pe seama regelui Otto, de naţionalitate germană . Ar fi greşit. Adevărul este că

nici

înfiinţatul intelectuali asemenea Imperiului

se stat

putea grec

pentru anvergură . Otoman

altfel .

Nou

avea

lucrări

Capitala fusese

Istambul , iar pe teritoriul de atunci

267

Greciei

existase

nici

universitate . Ceea ce a agravat şi mai mult situaţia a fost faptul că grecii de

acolo

fost

colaboraţionism

şi

acuzaţi au

de fugit

majoritatea în occident. Şi astăzi , grecii

evită

vorbesc

cuvântul

despre

Istambul

şi

spunându-i

Constantinopol . Nici măcar Bizanţ, numele vechi al localităţii peste care împăratul Constantin a construit a doua capitală a Imperiului Roman . Nu-i

vorbă

locuiau

în

că ,

printre

Istambul

grecii se

aflau

arhitecţi şi constructori capabili să edifice clădiri demne de o capitală europeană , aşa cum se dorea de către cei ce eliberaseră teritoriul de sub fostul Imperiu Otoman . .... Am

citit că

japonezii au

variată asemănătoare celei greceşti a

268

lui Orfeu. Zeităţile primordiale s-au adunat pe Calea Lactee şi au decis să construiască o lume . Cum treaba era dificilă , au creat doi zei , pe Izanagi şi

Izanami ,

cărora

această

sarcină .

bărbat

bine

le-au

Izanagi

făcut,

în

trasat

era

timp

Izanami a fost concepută ca o femeie foarte frumoasă . După ce aceştia au creat

mii

fiinţe

umane ,

zămislit şi câteva divinităţi , ultima fiind un zeu al focului . Din cauza temperaturii foarte mari a copilului , Izanami

murit.

Asemenea

lui

Orfeu, Izanagi a coborât în lumea subpământeană acolo

unde

a ajuns

întunericului , soţia

sa ,

intenţia de a o readuce în lumea luminii . Şi tot asemenea lui Orfeu, el nu a putut să-şi ţină promisiunea de a nu se uita înapoi . Din dorinţa de a se asigura că ea îl urmează , a

269

uitat că nu trebuie să se uite şi a ratat recuperarea . Nu

este

singurul

caz

legendelor similare , iar descoperirea nu-mi Strauss din

aparţine .

Lévi-

şi-a făcut un titlu de glorie demonstra

popoarelor limitat

Claude

că

bazează

legende ,

mitologia pe

făcând

set din

structuralism o noţiune înţeleasă şi acceptată chiar şi de către filosofii zilelor

noastre .

structurală”

este

„Antropologie una

dintre

lucrările sale fundamentale . Ceea ce nu a făcut el şi îmi place mie să subliniez

este

faptul

că

tocmai

micile diferenţe dintre legende pot caracteriza

popoarele

cărora

aparţin . Pentru amuzament, putem remarca , spre exemplu, că egiptenii au imaginat o zeiţă a războiului , pe Sekmet, în timp ce grecii au preferat 13

Antropolog francez, teoretician al structuralismului etnologic, membru al Academiei Franceze

270

bărbat,

Ares.

drept

că

bărbaţii luptă în război , dar nu ei le

generează .

Cred

că

este

vorba

despre o infatuare naţionalistă . Tot egiptenii

avut

zeu

adevărului . Ne mai fiind necesar, lumea modernă l-a abandonat. Se numea

Thot,

era

doilea

importanţă după Ra şi răspundea de ştiinţe , arte , legi şi scrierile sacre . În mod evident, el nu ar fi avut ce căuta în religia Evului Mediu din Europa occidentală . Legenda

românească

meşterului Manole nu este nici ea unică .

În

împăratul

versiunea i-a

cerut

chineză , meşterului

Kouen-yu să construiască un clopot foarte mare , al cărui sunet să se audă de la foarte mare distanţă . Deşi meşterul

folosit

cele

mai

bune

metode , amestecând cuprul chiar şi cu aur şi argint, rezultatul nu a fost

271

nici pe departe mulţumitor. Salvarea a venit de la fiica lui , care îl iubea foarte mult. Disperată că împăratul îl ameninţase cu moartea pe tatăl său,

dacă

acesta

reuşeşte

să

execute comanda , ea a cerut sfatul unui astrolog. Soluţia acestuia a fost sacrificiul

unei

fecioare .

Fără

ezita , fata s-a aruncat în cuptorul încins, în care tatăl ei încerca o nouă

compoziţie ,

cuvintele

„Fiindcă te iubesc, tată!” Personal , deşi nu-mi plac sacrificiile de nici un fel , apreciez totuşi că sacrificiul personal este un gest nobil , în timp ce sacrificarea altei persoane – oricât de iubită ar fi ea – rămâne o crimă . Şi dacă tot am pornit de la mitologia japoneză , să mai amintim un detaliu despre aceiaşi Izanagi şi Izanami .

spune

că

primii lor

copii au fost doi monştri . Disperaţi , au cerut sfatul unor divinităţi cu

272

ceva mai multă experienţă . Li s-a spus că ei au fost vinovaţi , deoarece Izanami a fost cea care i-a propus lui Izanagi

să

căsătorească ,

deşi

tradiţia cerea că băiatul s-o ceară pe ea în căsătorie . Ruşinaţi , s-au retras pe insula Kyushu, cea mai sudică din Arhipelagul Nipon . Mai timid , lui Izanagi i-a trebuit ceva timp, până când şi-a luat inima în dinţi şi să-i ceară mâna lui Izanami , dar în

cele

din

urmă

făcut-o.

Rezultatul a fost patru mii de copii frumoşi şi sănătoşi . Acum. îngrijorare , societatea

mă

întreb,

unde modernă ,

va azi

fără

ajunge fiind

modă ca fetele să curteze băieţii . ....

273

Grecia este plină de mânăstiri . Noi am fost la mânăstirea Sfântul Ephrem. La est de Atena , puţin mai sus de Rafina , dar mai jos de Maraton , se află localitatea Nea Macri . Nu este vorba despre nenea Macri , ci noua Macri , ceea ce presupune că există – sau a existat – o localitate mai veche (palio) cu acelaşi nume , deşi eu nu am găsit-o pe hartă . Asta însă nu înseamnă

că

există .

înseamnă

„departe”,

„Macriá”

dar

ştiu

dacă numele vine de aici , adică o localitate ceva mai departe de Atena – deşi nu este chiar foarte departe -, ci

mai

repede

nume

propriu. Cine ar fi fost acest Macri nu ştiu. Rafina este staţiune şi por, unul important, se pare . N-am fost încă acolo. Maraton este un cuvânt cunoscut pe tot mapamondul . Aici este chiar locul unde s-au luptat

274

grecii cu perşii şi legenda spune că un soldat a alergat 42 de kilometri pentru

anunţa

atenienilor

victoria , după care a murit datorită efortului

depus.

Maraton

sunt

care

murit

într-o

În

localitatea

depuse în

movilă

oasele

celor

timpul luptei ,

funerară .

Oasele

grecilor; cu cele ale perşilor nu se ştie

s-a

întâmplat.

Nici

Maraton n-am fost. Din Macria , noi am cotit la stânga şi am urcat un deal , până la mânăstirea

Sfântul

Ephrem,

limba noastră , românească , Ifrim. Primul lucru care te frapează este arhitectura: o combinaţie foarte reuşită

între

antic,

bizantin ,

veneţian şi modern . Se vede că este o mănăstire

veche ,

căreia

s-au

adăugat noi construcţii , acordând însă stilului atenţia cuvenită .

275

chiar

antice ,

dar

mai

vechi , sunt câteva clădiri albe şi mici ,

probabil

foste

chilii ,

adăpostind acum un magazin de suveniruri . păstrează

În un

dreapta mic

lor

paraclis.

se Este

opinia mea . Nu am găsit nici un ghid

despre

edificiu.

Toate

informaţiile sunt despre sfânt. Unde sunt chiliile actualei mânăstiri? O enigmă care se pare că nu preocupă pe nimeni . Îţi aminteşti atunci că , încă înainte de a intra în incinta mânăstirii ,

deci

înainte

observa

construcţiile ,

atrage

atenţia

ceea

este

a-i îţi

mulţimea

vizitatorilor, în special femei . Cum nu arhitectura este cea care poate să atragă

atât

(majoritatea

de greci),

mulţi începi

oameni să

gândeşti la alte motive . Într-adevăr, încă

primii

paşi ,

dilema

capătă răspuns: sfântul . Lumea vine

276

pentru sfânt, în speranţa că acesta va face

minune

doar

pentru

ei ,

ignorându-i pe cei din jur. Prima construcţie , care îţi stă în cale , dar în care nu poţi intra , adăposteşte copacul de care a fost legat călugărul Ephrem de către turci , înainte de al omorî . La fel ca ceilalţi vizitatori , m-am uitat şi eu pe geamul uşii , dar nu am văzut nimic. În

interiorul

bisericii ,

în

schimb, se află o foarte frumoasă raclă cu corpul martirului , alături de

şi

mai

frumoasă

icoană .

Vizitatorii le sărută pe amândouă şi îşi trec un obiect personal peste sticla de deasupra raclei , în speranţa că sfântul îi va ajuta . Puţin probabil . Mulţi

vin

acolo

în

speranţa

că

sfântul îi va ajuta să se vindece de o boală gravă . Le-o doresc din inimă . Sigur

însă ,

bunăcredinţa

vor lor

reuşi milostivă

cu să

277

transmită

boala

drept-

credincioşilor, ce-şi vor lipi buzele pe

aceeaşi

minuni

icoană

şi

bună

făcătoare

conducătoare

boli . Lipitul buzelor în acelaşi loc de

către

mii

persoane ,

unele

bolnave , îi va ajuta să contacteze o boală de care sigur nu aveau nevoie . Bisericile ortodoxe au prea puţine noţiuni de igienă . Într-adevăr, acesta este scopul venirii

aici

persoanelor,

atrase

majorităţii de

minunile

săvârşite de sfânt, bogat redate în publicaţii

diferite

forme

şi

dimensiuni . Cele mai frumoase sunt tocmai

cele

în

limba

română ,

adevărate cărţi cu fotografii color. Nu cred că este cazul să ne facem iluzii; probabil că sunt singurele care nu sau vândut. Costă 10 euro. Stilul modern nu se amestecă cu

cel

anterior.

Dacă

treci

prin

278

portalul reuşeşti

din să

posibilitatea chiliilor

dreapta

deschizi să

dezlegi

actuale .

bisericii

şi

poartă ,

şi am

enigma reuşit

pentru câteva secunde , înainte ca o vajnică apărătoare să mă izgonească într-un mod prea puţin pios. Nu mai conta . Văzusem! Era mai mult decât frumos. Era raiul pe pământ al celor cu vocea mieroasă şi cu punga groasă . .... În vizită la Muzeul Naţional de Istorie a Greciei Poimâine , 28 Octombrie , este a doua

naţională

Greciei ,

manifestaţiile de rigoare , inclusiv defilarea elevilor în marile cartiere şi – bineînţeles - în Syntagma , piaţa centrală

capitalei .

Probabil

că

toată lumea se întreabă: de ce există

279

o a doua zi naţională , când toate ţările au doar una? Ei bine , se pare că unele popoare se iubesc pe ele însele mai mult decât altele . Prima zi naţională este una simbolică: pe 25 martie 1821, la mânăstirea Agia Lavra ,

arhiepiscopul

Patra ,

Germanos (se pronunţă „ghermanós”, cu accentul pe o) a ridicat steagul cu lozinca marcând grecilor

„Ελευθερία astfel

începutul

împotriva

Războiului

revoltei

turcilor

Independenţă

urmat.

Revoltele

demult,

dar

recunoaştem

θάνατος14”,

– –

şi

începuseră

mai

trebuie

să

alegerea

acestui

eveniment cu valoare de simbol a fost o decizie inteligentă . Pe 28 octombrie , se împlinesc 76 de ani de când primul ministru al Greciei nu a fost de acord cu solicitarea lui Mussolini de a permite 14

Libertate nu moarte

280

armatei italiene să traverseze Grecia . Decizia a avut urmări dezastruoase pentru

Grecia ,

deoarece

câteva

victorii

minore

italienilor muzică ,

(mai

decât

–

împotriva

înclinaţi pentru

după către

război),

intervenit armata germană . „Ohi”, adică

NU,

aniversarea

este

însă

pentru

momentului

în

greci care

guvernul lor au avut curajul să se opună unei ţări mult mai puternice şi

care

amintea

Imperiul

Roman , care mai ocupaseră odată teritoriul actual al Greciei cu 2500 de ani în urmă . Nu

ştiu

dacă

evenimentele

istorice sau întâmplarea a făcut să merg ieri la Muzeul Naţional de Istorie a Greciei . Fapt e că am făcuto. Chemarea de a-l vizita o realizează nu clădirea , ci statuia din faţă . Ea atrage atenţia şi induce ideea că , în spatele

ei ,

s-ar

putea

afla

ceva

281

interesant. Acel ceva este o clădire cu faţada către nicăieri şi care expune la stradă un zid anost, ce face un unghi de aproximativ 30 de grade faţă de axul străzii . Explicaţia este simplă: clădirea a fost fondată în 1858 de către regina Amalia , soţia primului rege al Greciei moderne , Otto,

sediu

Senatului

şi

Parlamentului . Se întâmpla deci la doar 26 de ani de la dobândirea independenţei prin Tratatul de la Constantinopole (31 iulie 1832) şi 25 de la instalarea pe tron a regelui Otto

februarie

1833),

ceea

explică iniţiativa reginei (de origine bavareză), într-un stat prea sărac pentru o asemenea investiţie . Pentru Atena acelor timpuri se potrivesc spusele lui Strabo: „… o stâncă aşezată pe un şes şi locuită de jur împrejur ” . Nu

este chiar şes, ba are un relief chiar foarte agitat, stâncos, cu pante foarte

282

abrupte ,

cele

caracteristice

muntelui şi nu şesului , dar avea doar patru mii de locuitori în 1833, cam tot atâta cât un sat mai de doamne-ajută din România de azi . Cele trei bulevarde , care fac legătura dintre

Syntagma

Akademias,

şi

Omonia

–

Panepistimiou

(Universităţii) şi Stadiou (pe care se află Muzeul) – au fost create mai târziu,

ceea

paralelismului

explică

dintre

lipsa

stradă

şi

faţada principală a clădirii . Proiectată de arhitectul francez François Boulanger în stil neoclasic, clădirea actualului muzeu este întradevăr

frumoasă ,

dacă

părăseşti

strada şi te poziţionezi în faţa ei . Statuia ecvestră , pe care trebuie s-o depăşeşti , este şi ea frumoasă . Deşi îl reprezintă pe Theodoros Kolokotronis, unul

dintre

conducătorii

revoluţionarilor eleni în Războiul

283

de Independenţă din 1821, eroul este

înfăţişat

roman

precum

împărat

general

german

din

secolele 18-19, ceea ce pare ridicol . Este concepţia sculptorului Lazaros Sochos, educat la Paris. Surpriza cea mare a venit în clipa în care am citit în broşura oferită la intrare , conform căreia Muzeul

Naţional

Istorie

aparţine statului , ci unei entităţi particulare: Societatea de Istorie şi Etnologie a Greciei , „fondată în 1882 de un grup de oameni de ştiinţă şi cultură,

cu scopul de a colecta şi salva patrimoniul istoric

naţiunii ,

căderea

Constantinopolelui din 1453 până în zilele

noastre”. Într-adevăr, istoria antică şi

cei 2000 de ani de ocupaţie lipsesc, ca şi cea din „zilele noastre”, adică după Timoleon

dispariţia Filimon

iniţiatorilor: ( jurnalist),

Nikolaos Politis (folclorist), Spyridon Lambros

(istoric),

Dimitrios

284

Kambouroglou

(scriitor),

Babis

Anninos

( jurnalist),

Antonios

Miliarakis

(istoric

geograf ),

Georgios

Drossinis

şi (poet)

şi

alţii .

Universitatea Tehnică din Atena a fost

cea

care

găzduit

iniţial

Societatea şi Muzeul . După mutarea Parlamentului în actuala clădire , în 1935,

vechiul

sediu

devenit

disponibil . A mai durat însă până în 1960, când primul ministru de atunci , Eleftherios Venizelos, a oferit clădirea Societăţii de Istorie . În sfârşit, am intrat. În primele săli , marea majoritate a exponatelor sunt săbii , pumnale şi pistoale – expuse

în

casete

metru

înălţime – şi tablouri , pe unul sau două rânduri , între zece şi douăzeci în

fiecare

înconjoară

încăpere . fostul

parlamentului .

Toate

sălile

amfiteatru În

privinţa

tablourilor, două lucruri se cuvin

285

menţionate , pe lângă mulţimea lor (peste o sută , poate două sute). 1. Este probabil ca unele să

fost

comandate

cel

portretizat, cum ar cel al lui Theodoros Kolokotronis, acelaşi cu statuia din faţă . O dovedeşte coiful expus într-o vitrină , ca dovadă

că

realitate

şi

a nu

existat

în

doar

în

imaginaţia sculptorului . Marea majoritate

celorlalte

însă ,

sunt portrete ale unor oameni simpli , ce nu aveau bani şi nici preocuparea de a fi portretizaţi , asemenea

regilor

din

ţările

Europei occidentale . Însemnă că tablourile au fost realizate în mod gratuit de pictori patrioţi . Cu toţii , cei portretizaţi , sunt îmbrăcaţi somptuos, cu haine ce probabil nu şi le puteau permite şi nici nu aveau unde

286

şi când să le poarte . (Ca să mă contrazică ,

găsit

şi

tablou de luptător modest, ce parcă

fost

inspirat

din

ţăranul de la 1907 a lui Octav Băncilă , cu deosebirea că cel al ieşeanului are

este

privirea

cămaşa întunecat

albă

mai

expresiv:

hotărâtă , pe

scoate

un în

iar fond

evidenţă

personajul . În tabloul grecului , fundalul

distrage

privitorului ,

iar

atenţia

privirea

şi

poziţia mâinilor par a cuiva care se pregăteşte să sară în apă .) 2. Asociaţia fondatoare a colectat obiectele expuse de la posesorii lor, care le-au oferit muzeului din acelaşi sentiment patriotic. Asta îmi aminteşte de British Museum. În 1753, colecţionarul Hans

287

Sloan , în vârstă de 93 de ani , a lăsat muzeului prin testament toată agoniseala lui de peste opt-zeci-demii

exponate .

naţiunea

îi

este

Bineînţeles, recunoscătoare .

Bustul lui se află la loc vizibil , ca şi elogiul adus pentru donaţia sa , astfel că până ce şi eu, care n-am fost niciodată în Anglia , am aflat de ea . Şi nu a fost singurul . S-a întâmplat şi în România , demult. Majoritatea exponatelor

Muzeului

nostru

naţional au fost mai întâi colecţii particulare , oferite statului de către colecţionari .

Astăzi ,

în

schimb,

procesul este invers: dispar lucrări din muzee . Dispar şi clădiri întregi , ce ar trebui să fie în patrimoniul statului , dar nu sunt, fiindcă la cererea

unor

proprietari primii),

urmaşi (nu

intră

vechilor

neapărat ei

în

chiar posesia

288

clădirilor, cărora le dau o destinaţie prea puţin onorabilă . Revin la muzeul din Atena . Încă

primele

tablouri

mă

întrebam dacă există un tablou al lui Alexandru Ipsilanti . Există! Deşi el a fost primul care a lansat strigătul de independenţă februarie

1812,

grecilor, deci

înainte

arhiepiscopul Germanós să ridice în mod simbolic steagul , istoria scurtă a grecilor nu-l menţionează şi bine face .

altfel ,

în

Patras

era

situaţie oarecum specială: datorită cetăţii fortificate , turcii bogaţi şi-au adăpostit averile tocmai acolo, în ideea că vor putea fi păzite mai bine . Ca de obicei , s-a întâmplat invers. O mică paranteză poate ar caracteriza mai bine atmosfera din Peloponez.

În

provinciile

mai

îndepărtate de Istambul , autoritatea turcilor

era

mai

slabă ,

astfel

că

289

proliferau

„klefţii”,

fel

haiduci . Cuvântul poate fi tradus prin „hoţi”, de unde şi românescul „cleptoman”.

Pentru

a-i

prinde ,

otomanii au autorizat formarea unor miliţii populare . Pentru că , uneori , klefţii

şi

armatoloii

miliţiilor)

treceau

(membrii

dintr-o

tabără

într-alta , nu se ştia niciodată cine conduce într-o localitate oarecare . În 1821 însă cadrul istoric general era unul deosebit. Imperiul Otoman era în decădere rapidă . Bineînţeles că celelalte

ţări ,

în

special

marile

puteri ale timpului , nu puteau lăsa şansa

să

scape .

Războiul

Independenţă al Greciei a fost mai puţin o realizare a grecilor, cât una îndreptată special

împotriva

din

partea

turcilor, Angliei

şi

în a

Rusiei . Aşa se face că , încă din 1814, simţind momentul favorabil , un

grup

tineri

patrioţi

290

înfiinţat la Odesa asociaţia „Filiki Etheria”

(Societatea

Prietenilor).

Grecul Ioannis Kapodistria devenise ministrul

externe

ţarului

Alexandru I, aşa că aveau relaţii în sferele înalte ale politicii . În 1920, după ce a fost numit şef al Eteriei , Ipsilanti a trecut imediat la măsuri concrete , astfel că pe 6 martie 1821 a trecut Prutul şi , la Iaşi , a emis o declaraţie

independenţă

Greciei . Gestul era , evident, unul de bravadă . Grecia era departe şi se afla încă

sub

otomani .

Din

păcate ,

comportarea lui în Ţările Române a fost lamentabilă , astfel că ţarul şi-a retras susţinerea . Învins de turci , a încercat să se refugieze în Austria , unde însă a fost arestat. A murit în închisoare , motivul

nebun .

pentru

Acesta

care

grecii

este nu

vorbesc despre el şi consideră gestul lui

Germanós

fiind

actul

291

naştere

revoluţiei .

Trebuie

să

remarc că , în unele decizii majore , guvernanţii greci au dovedit multă înţelepciune . Din nefericire , numai în

unele .

Pentru

noi ,

românii ,

Ipsilanti a fost o catastrofă , Tudor Vladimirescu fiind victima lui . În continuare , Rusia , cea care s-a

luptat

îndelung

Imperiul

Otoman pentru dispute teritoriale , era

implicată

într-un

război

Persia , astfel că nu a mai avut un rol major în timpul Războiului de Independenţă a Greciei . A avut în schimb

Anglia ,

mai

ales

că

principalele dispute s-au desfăşurat pe

mare ,

bătălia de

la Navarino

fiind decisivă în evoluţia raportului de forţe . A fost momentul din care Imperiul Otoman a intrat în cădere liberă . Este probabil o coincidenţă , dar în al Doilea Război Mondial , comportarea ruşilor a fost identică .

292

Nu au avut nici un rol în timpul conflictului (doar Anglia a susţinut grupurile

partizani

împotriva

nemţilor), dar a intervenit puternic după , instigând pe unii lideri locali împotriva

altora

şi

inoculându-le

ideile lor comuniste , astfel că azi există în Grecia mai mulţi adepţi ai acestui

sinistru

Rusia ,

care

flagel

s-au

decât

în

vindecat

asemenea inepţii . Pe lângă arme şi portrete , în Muzeul de Istorie există şi steaguri . În funcţie de zonă , simbolurile de pe steaguri sunt uşor diferite . Crucea este prezentă la toate , ca simbol al Creştinătăţii ,

în

luptă

împotriva

stăpânirii musulmane . Ea se sprijină pe o semilună cu concavitatea în jos, ca semn că puterea otomană va fi înfrântă . Pe cele mai multe există o ancoră

reprezentând

abilitatea

navigatori a grecilor, dezvoltată din

293

timpuri ancestrale . Deasupra ancorei se află o pasăre , iar pe ancoră un şarpe ,

pasăre .

capul

îndreptat

Asocierea

sugerează libertate .

lupta Noi

către

şarpe-pasăre

grecilor

românii ,

pentru avem

opinie puţin diferită faţă de şarpe , dar

trebuie

să

ţinem

seama

că

simbolistică animalieră este diferită de la un popor la altul . Deşi nu are legătură cu istoria , sunt

expuse

lemn ,

câteva

aşezate

sculpturi prora

din

vaselor

greceşti , reprezentând de obicei figuri umane . Unele piese sunt interesante . Ele

reprezintă

celebrităţi

din

Mitologie sau istoria antică , cum ar fi Epaminonda , Ares sau Temistocle , ce nu au legătură cu Războiul de Independenţă , dar şi una autentică: este

vorba

despre

Bubulina

Lascarina , eroină reală . Ea are un bust

şi

în

şirul

monumentelor

294

similare de pe aleea principală din parcul Pedion Areos. Aici , o realizare mai puţin reuşită , a decorat nava Agamemnon , al cărui comandant a fost fiul ei . Ca orice serie , si aceasta , a camerelor muzeului , trebuie să se încheie frumos: fotoliile regale şi sala tronului lui Otto. Poate chiar prea frumos pentru un regat foarte mic la vremea lui! Deşi

numeşte

Muzeul

Naţional de Istorie , în ultimele săli se

pot

admira

costume

greceşti

autentice , unele foarte frumoase . Să nu uităm că el este o realizare a Societăţii de Istorie şi Etnologie a Greciei . La ieşirea din muzeu, vrei-nuvrei

frapează

imagine

centrului Atenei moderne: o clădire dezafectată . Se află vizavi de Muzeu,

295

circa

100

metri de

Piaţa

Syntagma , deci de Parlament. .... „Informaţii” turistice Citesc într-un ghid turistic al Greciei , intitulat „Grecia & Corfu”, pe care l-am luat cu mine din Bucureşti , următoarea frază: „După doar 25 de minute de navigare , vom găsi peştera Mourtos, locul unde s-a ascuns flota grecească în timpul celui de-al 2-lea război mondial”

acolo,

(pagina

dar

îmi

18).

N-am

este

greu

fost

să-mi

imaginez o peşteră în care să încapă o întreagă flotă militară modernă şi care să mai fie şi secretă . Şi încă într-o zonă turistică binecunoscută încă de pe vremea când Veneţia era o mare

putere

împărăteasa

maritimă .

Sisi ,

soţia

lui

Însăşi Franz

Joseph I al Austriei , şi-a construit în insula Corfu un castel , în care şi-a 296

petrecut ultimii 10 ani din viaţă . Cum nu pot să neg afirmaţia din ghid -

preluată

probabil

dintr-o

sursă serioasă – nu-mi rămâne decât să-mi imaginez dimensiunile flotei greceşti . Ce ştiu este faptul că , pentru conservare ,

vasul

Averof”,

fost

amiral , ascuns

„George

ceva

mai

departe , mai exact în zona Bombay. Pe acesta l-am vizitat (vasul). Se află expus la Muzeul Marinei din Atena , lângă Parco Flisvo. (De acolo am şi informaţia .) În interiorul vasului , cu

adevărat

apartamentele

impresionante amiralului

sunt

şi

ale

ofiţerilor superiori . Sala de consiliu – cu mobilierul şi vesela din dotare - este

o bijuterie .

luxul

scade

militarilor,

Bineînţeles

odată

ajungând

necesar

pentru

soldaţilor

simpli ,

marinari

şi

cu la

că

gradele minimul

supravieţuirea probabil

mulţi

puţini

bucătari

şi

297

servitori . Surprinzător este spaţiul prea

mic

pentru

adăposti

marinarii necesari pentru deservirea celor câtorva tunuri mari , motiv pentru care presupun că n-au fost folosite niciodată . Insula vizitată , înţelege

Corfu

fie

şi

rostul

însă

numai lui

‚&’

merita

pentru din

titlul

broşurii . .... Despre sufletul grecilor În urmă cu două zile , am avut şansa

să

asist

spectacol

folcloric, pe o scenă în aer liber. Plecasem să mă plimb pe litoral , am văzut pregătirile şi am rămas. Palaio Faliro, locul desfăşurării , are - pe lângă avantajul unei faleze ce atrage zilnic sute de amatori de plimbări pe malul mării , jogging etc. - şi pe acela

unei

scene

foarte

mari ,

298

căutate de către artişti de tot felul . Spectacole de teatru, muzică , dans ce se succed în tot timpul anului , dar mai ales în sezonul estival . Între mare

şi

faleză ,

în

mijlocul

unei

plaje , o platformă de beton atrage lumea datorită scenei , construite cu spatele

mare .

Uneori ,

organizatorii aduc scaune . Este de fapt

teatru

în

aer

liber,

intrarea liberă , fiindcă nu există nici o împrejmuire , care i-ar putea stânjeni

vizitatori ,

majoritatea

trecători , care vin şi pleacă după cum doresc. A

fost

manifestare

impresionantă , amplă , realizată de şapte formaţii din diferite regiuni ale ţării , dintre care am descifrat: Naxos, Rodos, Thessalia , Thesalonic. Fiecare echipă era compusă din cel puţin douăzeci de dansatori . Muzica populară grecească nu este pe gustul

299

meu. Spectacolul a fost însă unul de dans

şi

etalare

costumelor.

Dansurile , în general lente - nu diferă prea mult între ele . Costumele însă ,

DA,

sunt

foarte

diferite ,

exagerat de bogat ornamentate cu tot felul

valoare

zorzoane estetică ,

impresioneze originalitate , ciudăţenie .

inutile ,

menite

prin

să

culoare

şi

până

costume ,

mai

dusă Unele

doar

fără

modeste , seamănă cu cele bulgăreşti; altele , în schimb, au mult în comun cu

cele

turceşti

vremea

otomanilor. Cu adevărat impresionantă a fost însă participarea publicului , nu doar numeroasă , dar şi afectivă , atât la melodii , cât şi – mai ales – la dans. Cei de pe scaune îşi mişcau braţele şi capul , eventual băteau ritmul cu palmele , iar unii dintre

300

cei de pe margine dansau în toată legea . Nu am rezistat până la sfârşit, dar am cules o informaţie: a doua zi , adică ieri , va fi un spectacol de muzică uşoară . Musai să vin . Şi am venit. Din nefericire , nu era ceva ce aş putea suporta . Nu era muzică grecească , ci muzică (dacă poate

numită

astfel)

internaţională , de cea mai proastă calitate . Îmi place muzica uşoară grecească , chiar foarte mult, dar nu toată . Aşa cum este de aşteptat, în decursul istoriei , poporul grec a fost influenţat, atât de către vecini , cât şi de ocupanţi . Accentele turceşti şi italiene

sunt

cele

mai

puternice .

Inutil probabil să spun că mie îmi plac cele cu ritmuri italiene . Pe străzi , în cafenele şi chioşcurile de pe

litoral

aud

chiar

melodii

italiene , cu textul tradus în greacă

301

şi , alături de o chitară , nelipsitul buzuchi . Destul de des se pot întâlni greci

cântând ,

în

timp

merg

singuri pe stradă . Pasiunea grecilor pentru muzică şi ritmurile specifice este

impresionantă ,

motiv

pentru

care spiritul grec rezistă în timp. Am plecat, şi bine am făcut. Pentru că am fost răsplătit cu un spectacol ad-hoc două sute de metri mai departe , pe aceeaşi faleză . De data aceasta era muzică adevărată: şi bună şi grecească . Mai mult: l-am întâlnit pe Homer. Da , da , Homer cel real , pentru că acest nume celebru nu

mai

desemnează

persoană

anume , ci mulţimea trubadurilor din

trecut,

produceau

care cultura

culegeau

şi

timpului:

cântece , poezie , mituri . . . şi le transmiteau mai departe . Poate că Homer a fost unul dintre ei , cel mai talentat, dar - înainte de orice – el

302

îi reprezintă pe toţi . Şi dacă aşa a fost în trecut, de ce n-ar continua? Spre deosebire de alte naţii , grecii chiar o fac. Dacă nu este singura , este sigur cea mai mare calitate a lor. Cele trei spectacole , la care am asistat

în

decurs

două

zile ,

indică trei categorii foarte diferite , cu interpreţi şi spectatori diferiţi . Toate însă sunt realizate cu pasiune grecească . Homer al nostru a cântat întrun

chioşc.

vara ,

Acelaşi grup

în

care ,

amatori

toată cântă

muzică frumoasă , pe gustul meu, cu influenţe italiene , dar cu puternice sentimente

greceşti .

Majoritatea

interpreţilor sunt persoane ceva mai în vârstă . Toţi ştiu aproape toate cântecele , iar cel ce preia pentru moment

rolul

solist

este

acompaniat de ceilalţi din grup şi nu numai de către ei , pentru că şi

303

trecătorii zăbovesc pentru o vreme . Chitarele şi buzuki sunt nelipsite . Chioşcul - unul de doar trei-patru metri diametru - este permanent înconjurat de zeci de ascultători , veniţi special sau în trecere . Este un adevărat

spectacol

în

aer

liber.

Aceasta este imaginea obişnuită . De data aceasta însă , a venit Homer. Toţi

interpreţii

tradiţionali

devenit spectatori . Homer are clasă: o voce caldă de tenor, în mod evident educată , i-a redus la tăcere pe toţi ceilalţi . -

Dar de ce Homer? Nu putea fi un cântăreţ oarecare? – m-a întrebat Maria , căreia îi povesteam scena .

Nu,

pentru

că ,

între

melodii , introducea câte un recitativ. Eu nu înţelegeam ce spunea , fiindcă nu ştiu limba greacă , dar

304

ceilalţi îl ascultau cu mare atenţie , se înveseleau sau se întristau, râdeau sau aplaudau. Erau legende povestite cu şarm şi acompaniate la chitară . Îşi modula vocea în funcţie de text, astfel că nu era niciodată departe de muzică . Era un interpret desăvârşit. Spectatorii nu erau copii , care să se lase încântaţi din nimic, ci oameni în toată firea . Şi este în firea grecilor să fie sensibili la aşa ceva . De aceea , spiritul grec dăinuie şi va continua s-o facă . .... Grecii

putea

trece

Islamism Afirmaţia pare mai mult decât surprinzătoare . Cum este posibil ca cel mai credincios popor creştin să îmbrăţişeze

religie

împotriva

căreia a luptat de secole? N-a luptat

305

împotriva religiei , ci împotriva unor popoare

care ,

întâmplător,

aveau

acea religie . Iar acum, dacă relaţia dintre popoare se schimbă , ce mai contează sinceri ,

religia . nici

Ş-apoi ,

n-au

să

prea

fim

luptat.

Occidentul şi în special Anglia a luptat împotrivă Imperiului Otoman şi – odată cucerit teritoriul , trebuia pus ceva în loc. Acel ceva a fost Grecia . Până nu demult, când grecilor le mergea rău, Europa i-a salvat şi le-a oferit o prosperitate la care nici nu

visau.

trebui

recunoscătoare .

să-i

fie

bine ,

„recunoştinţa e povară grea”. Acum, grecii

consideră

Europeană grecilor

este

inculţi ,

că

duşmanul

Uniunea lor.

bineînţeles,

care

sunt manipulaţi de către politicieni , pentru a le câştiga voturile , c-aşa-i

306

în democraţie . Dar tocmai ei sunt ortodocşi . Ştim că o ţară mică nu poate trăi

fără

prieteni .

Dacă

Uniunea

Europeană este azi criticată , actualii guvernanţi

sperat

în

ajutorul

Rusiei şi , poate , chiar al Chinei , dar guvernele acestor ţări sunt destul de inteligente şi îşi dau seama că prietenia dorită de greci ar fi doar o gaură neagră în bugetele lor. Islamul însă nu este o ţară , ci o religie . De dragul

expansiunii ,

imamii

vor

aprecia ca oportun prilejul de a-i „ajuta” pe greci şi vor găsi şi resursele necesare . Rămâne doar ca grecii să accepte . Şi de ce n-ar face-o? Pentru bani , grecul face orice . Credinţa creştină? Să nu uităm ca tot ei sunt cei care au abandonat Mitologia în favoarea Creştinismului , şi nu oricum, ci foarte repede şi cu multă convingere .

307

Versatilitatea este una dintre caracteristicile grecilor, iar – dacă până acum au rămas ortodocşi – explicaţia nu se află în consecvenţă , ci în faptul că peste 2000 de ani au trăit

sub

ocupaţie .

Odată

eliberarea de sub turci , au devenit brusc aroganţi şi xenofobi . Se declară iubitori de libertate , dar nu ştiu să trăiască

în

libertate ,

adică

picioarele lor, prin cunoaşterea şi respectarea

mecanismelor

internaţionale

funcţionare

comunităţii naţiunilor libere .

a Au

devenit xenofobi încă din perioada formării propriilor

statului , lor

în

dauna

interese .

Emit

pretenţii democratice , dar confundă democraţia

anarhia .

Imensele

ajutoare , primite în mod repetat din occident,

le-au

investiţii ,

le-au

populaţiei ,

pentru

folosit

în

distribuit le

câştiga

308

voturile .

Persoane

fără

pregătire

intelectuală

nici

primit

bani , cu care nu ştiau ce să facă în cătunul în care se născuseră şi au fost sfătuiţi să se munte în Atena , oraş

în

mutaţi

plină

dezvoltare .

primit

suplimentare .

S-a

Odată ajutoare

ajuns

astfel

în

situaţia că Atena concentrează astăzi două treimi din populaţia Greciei . Acum

uită

ajutoarele

gratuite primite şi îi urăsc pe cei ce le cer să restituie o infimă parte din datoriile acumulate . Ura le întunecă minţile . Guvernul Tzipras nu şi-a îndeplinit

nici

unul

dintre

obiectivele programului electoral . Şi nu pentru că nu a putut, ci pentru că nici nu a încercat. În afara unor obiective dificile , au existat altele , care nu ridicau nici o problemă . Nu a existat însă nici cea mai mică intenţie

lua

în

seamă .

309

Ignoranţa

are

cote

neaşteptat

înalte , iar dovadă este uşurinţa cu care populaţia poate fi manipulată . Funcţionarea

unor

rudimentare

mecanisme manipulare ,

dovedeşte un nivel extrem de scăzut de înţelegere din partea populaţiei , lipsa celei mai elementare culturi economice , o gândire fixată pe ură faţă de cei mai înzestraţi , dorinţe fără

limite ,

neasumarea

oricărei

obligaţii . Cum

ieşi

din

această

încercare este greu de aflat acum. Vor învăţa grecii , pentru prima dată în istoria lor, să administreze cum se cuvine un stat în adevăratul sens al

cuvântului ,

vor

trece

Islamism?

310

Studenţi Dragă Maria, E

bine!

informaţie,

Îţi

dau

fiindcă

această presupun

primă că

eşti

curioasă să afli cum m-am instalat şi dacă mi-am rezolvat primele probleme. Totul este „All right”.

Pot trece acum mai departe şi să-ti relatez câteva impresii. Contrar glumei – conform căreia, la întrebarea „Când e vară la Londra?”, pusă de un nou venit, exasperat de clima nefavorabilă, i se răspunde: „Păi anul acesta a fost într-o miercuri” – eu am prins zile foarte frumoase, deşi vara este pe sfârşite. Nici măcar celebra ceaţă londoneză nu şi-a făcut simţită prezenţa, dar sunt sigur că o va face în curând. Se vede că Sfântul Ilie, cel cu ploile, a ţinut la mine, fiindcă am avut mult de umblat şi ploaia m-ar 15

În regulă

311

fi deranjat. Acum, poate să şi ningă – deşi nu-mi doresc – fiindcă principalele probleme de început le-am rezolvat. Voi sta la un cămin studenţesc, într-o cameră împreună cu un alt student, tot român, pe care încă nu-l cunosc. Iniţial, doamna de la administraţie a căutat un grec, dar n-a găsit. Când i-am spus că eu sunt român, s-a bucurat, fiindcă mai avea unul şi tocmai căuta un partener pentru el. I-am spus că eu aş fi preferat un englez, care m-ar fi putut ajuta sămi perfecţionez cunoştinţele de limbă engleză şi să mă sfătuiască în multiplele probleme ale unui străin. Mi-a răspuns însă, destul de sec, că aşa ceva nu este posibil. N-am comentat. Prima

impresie

despre

Londra

este,

bineînţeles, cea a străzii şi a clădirilor văzute

stradă.

Şi

primă

constatare: strada spune aproape totul despre istoria oraşelor, dar şi despre locuitorii lor. Nu mă pot abţine să fac

312

comparaţii. În Londra, clădiri de sute de ani stau azi în picioare şi vor mai sta încă mult timp. Oamenii au ştiut să le păstreze şi se mândresc cu ele. În Atena, cele mai reprezentative clădiri au cam o sută

ani

vechime.

firesc!

Războiul de Independenţă avea doar 4000 de locuitori, mai puţin ca un sat mai răsărit. Nefiresc este faptul că ele se degradează pe zi ce trece. Multe dintre ele sunt deja în ruină, deşi se află în centrul oraşului. Se dă vina pe criza economică, dar de fapt este o criza etică. Cât despre Bucureşti, cine îl vede azi,

găseşte

oraş

fără

istorie.

Presupun că cei ca tine, care îl cunosc mai bine, pot face legătura cu trecutul, prin cele câteva monumente rămase din perioada de dinaintea epocii Ceauşescu. Eu,

în

scurtele

mele

vizite

această şansă. Trag concluzia de aici că oamenii sunt diferiţi: românii şi grecii, pe de o parte, şi englezii, pe de altă parte. De vină nu sunt oamenii, în mod direct, ci etica lor, formată în decursul

313

secolelor, dar afectată de pretenţiile democratice din ultimul timp. Ca student, am cunoscut deja câţiva români. Din nefericire, nu prea mă pot ataşa de ei, deşi am încercat. După ce află că veniturile mele se limitează la bursă, îmi întorc spatele. Greci încă nu am întâlnit, deşi ştiu că mulţi tineri studiază în străinătate. Dacă există, aici sunt foarte puţini; probabil preferă alte ţări.

Scrisoarea continuă cu informaţii personale: cazare, colegi, profesori etc. P.S. Aici, la Londra, mi-am amintit o observaţie a cuiva, care vizitase Anglia şi povestea sau scria prietenilor (nu-mi amintesc

cine):

„Cele

mai

frumoase

femei erau nişte băieţi”. Îi dau dreptate. Nu-ţi scriu asta ca să te flatez. Pentru mine tu, oricum, eşti unică.

.... 314

Dragă Nico, Aşteptam prima

nerăbdare

scrisoare

Londra ,

să

instalat

şi

aflu că

cum

ţi-ai

la te-ai

rezolvat

toate problemele . Am primit-o şi

îţi

mulţumesc.

frumoasă

şi

Foarte

interesantă

prin

observaţiile pe care le-ai făcut. Îţi ştiam aşteptările , dar ştiu din proprie experienţă că ceea ce constaţi la faţa locului este foarte

diferit

ceea

îţi

imaginaseşi . Poate că normal ar fi fost să-ţi fi scris eu prima , dar am fost ocupată cu vizitele . Tata nu

mi-a

lăsat

nici

clipă

liberă . Vroia să se asigure că voi păstra legătura cu toate rudele , urmând ca eu să le vizitez prin rotaţie cel puţin odată pe lună .

315

Ar trebui să lipsesc la mare parte

din

cursurile

facultate , iar dacă e să le iau în

seamă

şi

cele

din

provincie (mi-a lăsat o agendă specială

nume ,

adrese

şi

numere de telefon), ar însemna să renunţ complet la studii . Abia ieri a plecat (tata) şi în această dimineaţă am început să-ţi scriu, până nu intervine altceva . Parisul

are

deocamdată

noutăţi

pentru

mine .

L-am

vizitat

multe

ori

povestit Iannis,

şi

tata

vouă ,

observaţiile

de şi

ţie

mai v-am

şi

lui

mele

atunci . Ba , la solicitarea lui Hazy,

profesorul

nostru

Elină , a trebuit să fac mai multe

compuneri

această

temă .

316

Afirmaţia ta referitoare la clădirile

vechi ,

londonezii păstreze , gândesc

au m-a

care

ştiut

să

făcut

Franţa .

să

Aici ,

le mă în

Paris, în afara Bastiliei , care nici

era

arhitectonic,

un nu

monument s-a

distrus

aproape nimic, sau nu se văd distrugerile , în ipoteza că au fost şi s-au remediat. În ţară însă , cel puţin pe Valea Loarei , pe care am vizitat-o cu tata în urmă cu câţiva ani , jaful a fost incredibil . stupid ,

În

avântul

lor

revoluţionarii

distrus tot ce le-a stat în cale . Bunicul

spune

că

şi

în

România post-decembristă s-a întâmplat la fel , dar nu din cauza revoluţionarilor, care – dimpotrivă – s-au comportat civilizat,

în

perioada

317

următoare ,

către

ţărani

ignoranţi în agricultură şi din ură , de către foştii beneficiari ai

regimului

comunist,

în

industrie . În Bucureşti , marile distrugeri le-a făcut Ceauşescu, încă înainte de revoluţie , prin programul lui de megaloman . Acum,

singura

noutate

pentru tine este , poate , modul în care m-am cazat sau, mai exact, în care am fost cazată . Eu aş fi preferat o garsonieră doar pentru mine , dar cu tata nu a fost posibil . Mi-a spus că toate rudele ar fi lezate că nu le-am

onorat

Problema

era

serviciile doar

lor.

cea

alegerii; deşi pe oricare le-am fi ales, s-ar fi supărat celelalte . Culmea 16

este

că

„Unchiul

Sam” , preferatul , este cel de a 16

Iniţialele United States. Se spune că expresia a fost lansată de către soldaţi, în timpul războiului din 1812, datorită etichetelor cu

318

cărui existenţă nici nu ştiam. Nu îmi este unchi , ci doar o rudă mai îndepărtată , şi nici nu

numeşte

Sam,

Alphonse Papanicolaou. Porecla i se trage de la faptul că a stat câţiva ani în Statele Unite ale Americii . Argumentele alegerii lui

drept

timpul

gazdă

studiilor

mea

sunt

două:

este singur într-un apartament imens şi este văduv, în căutarea unei persoane mai tinere , pe care s-o aibă prin preajmă . Nu te îngrijora , are peste 80 de ani . Zilnic vine un bucătar să-i facă de mâncare (zice că doar bărbaţii se pricep la arta culinară) şi de două ori pe săptămână

femeie

pentru

curăţenie . Ei nu îi sunt rude şi numele lui Samuel Wilson, furnizor ce carne pentru armată. Expresia este folosită azi în sens patriotic de către americani şi ironic de către europeni.

319

nu doreşte ca vreunul dintre ei să-şi depăşească atribuţiile . Va fi de aceea liniştit la gândul că o rudă – fie şi mai îndepărtată , dar cu origini greceşti (25 % în cazul

meu)

–

află

în

apropierea lui . În acest scop, a instalat şi un interfon , prin care

mă

poate

apela

atunci

când are nevoie de mine . Când

i-am

spus

că

prietenul meu este student la arhitectură , s-a bucurat ca un copil şi m-a spus că toată viaţa şi-a dorit să cunoască un artist adevărat. În Statele Unite , în marea majoritate a caselor nu există

nici

tablou,

excepţia celor care au moştenit câteva de la o rudă , dar la care ţi-e

jenă

să

uiţi .

În

instituţii , în schimb, peste tot vezi aceleaşi copii după Monet

320

şi alţii ca el , ce-i drept, frumos înrămate .

Ramele

sunt

Copiile

sunt

americane .

chinezeşti . Nu se ştie unde sunt şi ce fac artiştii - dacă există – pentru că americanii preferă importurile . Ştia de Brâncuşi . I-am răspuns şi eu: -

Bine-bine , aşa o fi în America . Dar aici , în Paris,

vezi

tablouri

excelente la tot pasul . Parisul

este

capitala

pictorilor. -

Este adevărat, - mi-a replicat - dar eu nu vorbeam

despre

tablouri . Eu spuneam că vreau să cunosc un artist. Pe cel care le face . -

Sunt

sutele

în

Montmartre .

321

Acolo

toţi

vor

să-ţi

vândă tablouri . Pentru asta îţi spun tot felul de gogoşi . Ei nu vor să stea de vorbă cu tine . Credea că a doua zi voi veni cu tine de mână . S-a dezumflat când

i-am

spus

că

eşti

student la Londra . În apartament, care – cum spuneam – este imens, eu am la dispoziţie ceva ce aş putea

numi

mini-

apartament, adică două camere şi

dependinţele

Dorinţa

mea

necesare . a

avea

garsonieră este deci îndeplinită cu prisosinţă . Tata îmi spunea – în glumă , bineînţeles – că eu, fiind fată , nu pot locui într-o

garsonieră ,

destinată

băieţilor

care

este

(garçon

băiat, în franceză).

322

Acum întâlnire

închei; cu

verişoară

adevărată , care ţine neapărat să fim prietene . Nu am nimic împotrivă .

Este

drăguţă

mine , adică amabilă , şi este studentă la medicină în anul doi , deci îmi poate fi de mare ajutor prin sfaturile ei . Pa! Cu drag, Maria

.... Dragă Maria, Nu

informaţii

deosebite

despre

mine, dar vreau să-ti scriu ceva ce am citit

şi

m-a

amuzat.

spune

că

amiralului Nelson era foarte iubit de subalterni. După ce a murit în bătălia de la

Trafalgar,

trupul

lui

fost

323

transportat la Londra într-un butoi cu rom, pentru a nu se degrada. Şi încă una, cu aceeaşi aromă alcoolică: învinuit de trădare, ducele de Clarence, fratele

regelui

Eduard

II-lea

Angliei, a fost condamnat la moarte. I s-a acordat privilegiul de a-şi alege modul în care să moară. A ales să fie înecat

într-un

butoi

vin.

S-a

întâmplat în 1478. Ar

trebui

acum

să-ţi

scriu

despre

colegul meu de cameră, pe care – în sfârşit – l-am cunoscut, dar nu-mi place să bârfesc. Este un băiat de bani gata. Nu stă permanent în cămin, vine doar din când în când. Nu am idee pe unde umblă. Nu ştiu nici măcar ce facultate urmează. Aici este şi foarte dificil de aflat, fiindcă fiecare student îşi alege

profilul

specializeze,

în care

care

vrea

poate

să

se unul

combinat, între materii ce se predau la diferite facultăţi, cu condiţia să fie de la

324

aceeaşi Universitate. Sunt bucuros că, atunci când vine în cameră, nu mă deranjează. Este curat şi liniştit. Ce face cu timpul lui îl priveşte. ....

Dragă Nico, Dar

unde-i

mai-an?

Îţi

mai

neaua

aminteşti

probabil versul „Mais ou sont les

neiges

François

d’antan?”

Villon .

nins

lui la

Paris. Se mai întâmplă. Nu ştiu

cât de des. Voi afla. Ce am aflat deja din cronici este că, în

iarna

1438,

lupii

ninsese

foarte

înfometaţi au năvălit în Paris. Înseamnă

că

mult şi ei nu-şi mai găseau hrana în locurile obişnuite .

François Villon avea şapte ani şi toate motivele să se bucure .

Mai târziu, după o viaţă de 325

vagabondaj, finalizată la ocna din

Mehun ,

torturat

şi

spânzurat

(Je

unde cale

suis

fost

François,

dont il me poise , / Né de Paris

emprés Pontoise , / Et de la corde d'une toise / Saura mon

col que mon cul poise .17), se relaxează în casa mamei sale , graţie

amnistiei

oferită

regele Ludovic al XI-lea, cu ocazia

încoronării .

(Încoronarea regelui . Villon n-a

purtat coroană, dar i-o punem noi , astăzi .) Acolo şi atunci , în

1461, nostalgic, îşi aminteşte de

plăcerile

oferite

„doamnele din alte vremuri”, dar şi de copilărie . Dovada este poezia menţionată. 17

Eu sunt Francois - şi de-aia-s breaz! făt din Paris lângă Pontoise În ştreang va şti bietu-mi grumaz cât trage curul la necaz.

326

mi-am

zăpada

din

amintit

România,

când

mergeam la bunici . De obicei ,

mergeam vara, când părinţii erau în concediu, dar am fost

şi iarna, pentru petrecerile de Crăciun

şi

Anul

Nou.

început, am fost îngrijorată,

fiindcă mă întrebam „cum voi suporta vicisitudinile iernii?”.

Mama, şi mai îngrijorată, numi spusese cât e de frumos. Nu

în Bucureşti . Acolo era urât. Pe munte .

Acolo

m-a

dus

bunicul . Nici în Paris nu e

frumos. În plus, zăpada nu face decât

să

creeze

probleme

şoferilor, aşa că frumoase sunt doar amintirile . Îmi

excursie Când

amintesc

acolo,

Poiana

ajuns,

Braşov.

327

munte ,

era

depresiuni ,

senin ,

mare

dar,

în

lăptoasă

acoperea toate văile . A doua zi

însă (am stat o săptămână să învăţ să schiez.), s-a înnourat şi a început să ningă. noaptea,

uneori ,

Doar

lumina.

Da, sună ciudat: noaptea se luminează.

Este

posibil

în

oraş, unde există iluminatul

public, iar Poiana Braşov este un mic orăşel . (Bunicul îmi spunea că, mai demult, când

erau doar câteva hoteluri şi mici vile frumos, Putem

era cu mult

aproape

spune

că,

mai

romantic.) în

afara

oraşelor, se înseninează? Nu prea, dar am o explicaţie: am observat că, la Braşov şi prin alte locuri pe unde am umblat,

soarele apune în aceeaşi zi în

care răsare .(Ha, ha) Aici cred

328

că este eroarea: luminează pe partea greşită.

Asta îmi aduce aminte de

o glumă. Se spune că Iţic era

un evreu atât de ghinionist încât

lipsa

lui

şansă

devenise proverbială. Chiar şi

soţia îl părăsise împreună cu cei doi copii , cărora le dorea un viitor mai acătării . Trăia

din mila comunităţii , cu o

simbrie cât să nu moară de foame , pentru un serviciu de

care nu avea nimeni nevoie . A

venit însă şi ziua în care chiar şi această ofertă i-a fost retrasă,

deoarece se răspândise ideea că ghinionul

lui

este

contagios.

Distrus din punct de vedere

psihic, mergea spre casă, fără să-şi

ridice

privirea

asfaltul umed . Nu ploua, dar era ceaţă şi destul de întuneric

329

în seara aceea de iarnă, când soarele asfalt,

apune

pată

devreme .

deschisă

Pe la

culoare i-a atras atenţia. Mai întâi i-a fost lehamite să se

aplece să vadă mai bine ce-o fi. Adevărul

este

că

nici

obişnuia să meargă cu privirea

în pământ. Se considera doar ghinionist,

dar

era

şi

pesimist. Spera întotdeauna că norocul se va întoarce într-o zi

şi în favoarea lui . Acum însă, tocmai se gândise că, acasă, nu numai că nu-l aştepta nimeni ,

dar nici nu avea ce mânca. Ce-

i drept, era şi neglijent din fire ,

dar

acum

prea

adunaseră toate ghinioanele pe capul lui . Magazinele erau deja închise , dar şi dacă l-ar fi

aşteptat pe el , tot degeaba ar fi fost. Buzunarele lui erau goale ,

330

iar

porofel

mai

avea

demult, pentru că nu i-ar fi

fost de nici un folos. Cum tot nu avea ce face , s-a aplecat. N-

o mai făcuse niciodată. Acum însă,

starea

deosebită.

întârziat; culoare

lui

era

Surpriza

pata

era

psihică

deschisă

n-a la

bancnotă

douăzeci de lei . Nu i se mai întâmplase

până

atunci

să

găsească nici măcar o monedă

de un ban . O bancnotă şi încă

de douăzeci de lei era ceva peste puterea lui de înţelegere ,

ne mai vorbind despre situaţia specială în care se afla în seara

aceea. Nici nu îndrăznea s-o ridice . S-a aplecat chiar de câteva ori , dar s-a ridicat din

nou. În cele din urmă, şi-a luat

inima

ridicat

în

bancnota.

dinţi

Era

şi

prea

331

târziu să-şi cumpere ceva de

mâncare; cum spuneam, toate magazinele erau închise . Dar

ce mai conta? Surpriza fusese atât de mare , încât îi trecuse şi foamea. trecând

Totuşi ,

prin

faţa

timpul ,

vitrinelor

luminate , reflexele fiziologice lucrau, astfel că începuse să regrete ora nepotrivită. Aproape

de casă, are a doua surpriză: prin

fereastra

magazinului

erau

prieteni .

Dimpotrivă,

alimentar îl vede pe Ştrul . Nu încă de mici copii se certau

aproape zilnic. Cu timpul , nu numai că nu se mai

jucau

împreună, dar distanţa dintre ei

mărea

împreună

fiecare

dispreţul

an ,

lui

Ştrul faţă de el . Magazinul era închis, dar Ştrul , patron serios

şi preocupat de prosperitatea

332

afacerii lui , lucra la o masă încărcată

documente .

În

mod normal , n-ar fi îndrăznit

să-l tulbure , convins fiind că Ştrul nu i-ar fi acordat nici o atenţie , ba l-ar fi repezit ca pe ultimul golan . După găsirea bancnotei însă, starea de spirit

a lui Iţic era una neobişnuită. Uşa

era

încuiată,

dar

îndrăznit şi a ciocănit uşor în geam. Nu prea tare . Îşi încerca

doar norocul . Inima îi bătea în piept, mai să-l spargă. Şi

iarăşi surpriză! Nimeni nu şiar

imaginat

că

Ştrul

ridicat capul de peste hârtii şi , la vederea lui Iţic, faţa i s-a

acoperit cu un zâmbet. A sărit imediat

scaun ,

braţele deschise s-a repezit la uşă

s-o

deschidă

şi

l-a

întâmpinat cu cuvintele: „Cu

333

ce-ţi

pot

folos,

dragă

prietene?”. Fâstâcit la culme şi cu

picioarele

muiate ,

i-a

răspuns că ar vrea doar un pachet de unt şi o pâine dintre

cele mai mici . Sare îşi amintea că parcă mai avea prin casă,

aşa că o felie de pâine cu unt era tot ce îşi dorea în seara aceea. Chiar îi plăcea pâinea cu unt şi puţină sare . Le-a

primit. Copleşit de surprize , se întreba dacă va mai fi în stare să urce scările la mansarda în care

locuia.

După

primele

trepte însă, parcă începea să prindă aripi . Fără să se mai dezbrace , a tăiat iute o felie de pâine şi a început s-o ungă.

Mâinile îi tremurau de emoţie , aşa că nu e de mirare că a

scăpat felia pe jos. Toată lumea ştie că, în asemenea cazuri ,

334

pâinea cade cu untul pe podea. Nu

şi

acum!

Asta

era

prea

mult. Nu mai putea fi vorba

despre o coincidenţă. Aici este

mâna lui Dumnezeu – şi-a zis. Toată noaptea, Iţic a cugetat la şirul

întâmplărilor

neobişnuite , din ce în ce mai

convins că la mijloc este o minune divină. A aşteptat cu nerăbdare meargă

mărturisească

dimineaţă, rabin

să

să-i

minunea.

Surprins, rabinul a recunoscut că, într-adevăr, este ceva de-a dreptul ciudat ca tocmai lui să i se întâmple toate acestea, Nu

ştie ce să-i răspundă, dar, din fericire ,

întâlnească

urmează cu

să

bătrânii

înţelepţi ai comunităţii şi se va

sfătui cu ei . Să vină deci a

doua zi să afle părerea lor. Cu

335

greu a suportat Iţic următoarele 24

ore ,

în

aşteptarea

verdictului . Nu numai că era

pentru prima dată când faptele lui urmau să fie discutate de către cei mai deştepţi oameni , dar

nimănui

întâmplase

aşa

ceva

mai

până

atunci . Era o dovadă clară că era un semn divin , ce trebuia înţeles, dar şi că el , Iţic, era

alesul Domnului pentru această veste

sfârşit,

minunată. epuizat

Când ,

după

în

două

nopţi nedormite şi nemâncat de tot atâtea zile , fiindcă n-a mai îndrăznit să se mai atingă

de pâinea şi untul cu pricina, când a ajuns în faţa rabinului aproape că nu mai era în stare

să audă, deşi răspunsul a fost simplu: bătrânii au stabilit că doar el , Iţic, este de vină; a

336

uns felia de pâine pe cealaltă parte .

François Villon n-a avut

nici măcar această şansă şi nu

ştim dacă el era conştient sau nu

că

intra

în

istoria

literaturii franceze . Concursul „Mor de sete lângă fântână” (Je meurs de soif auprès de la

fontaine18), iniţiat de ducele

Charles d’Orléans, pe care l-a câştigat fără probleme , i-a fost premonitoriu.

Licenţiat

Universitatea din Paris, având

cunoştinţe în sferele înalte ale societăţii , ar fi putut fi un personaj important în epocă. A renunţat pentru

toate

viaţă

acestea,

uşoară,

mai

exact uşuratică. Deşi poeţi erau mai puţini ca în zilele noastre , cei câţiva menestreli – care 18

Sunt mort de sete lângă fântână

337

erau şi poeţi – se bucurau de o largă

audienţă

doar

în

spaţiul public, dar chiar şi la

cele mai înalte curţi domneşti ,

ceea ce presupune că talentul lor era real . Prin ce se deosebea François

Villon

ceilalţi?

Evident, prin educaţie! Limba franceză

uzuală

era

cea

vulgară. Renaşterea era abia în faşă.

Succesul lui

constat

din

postum

îmbinarea

celor

două: talent şi educaţie . Intuia

că poate deveni celebru? Puţin probabil .

Şi-a

risipit

oportunităţile ca nimeni altul . Neşansa lui a fost însă şansa literaturii franceze .

Şansa noastră este în curs

de afirmare , dar nu în poezie ,

mai ales în cea modernă. Sper să fim capabili de mai mult.

338

Pa,

Maria .... Dragă Maria, Mare lucru şi zăpada asta . . . La noi e ceaţă.

veni

oare

timp

când

nostalgicii vor spune „Unde’s ceţurile de-altă dată?”. Παναγήα μου!

sper să nu se întâmple, dar . . . God knows! Au

fost

câteva

zile

neobişnuit

călduroase pentru clima de aici – spun localnicii -

dar acum a revenit la

normal, adică cu ceaţă în fiecare zi. Nici vorbă de admirat frumuseţea peisajului. Când pe un coleg l-am întrebat la telefon care este situaţia în cartierul lui, mi-a răspuns că ceaţa este atât de densă încât nu vede ce bea. 19 20

Prea sfântă fecioară! Dumnezeu ştie!

339

În timpul liber, am început să studiez legendele englezilor. Istoria am învăţato înainte, dar o voi aprofunda. Şi una şi alta

îmi

sunt

necesare

pentru

cunoaşte semnificaţia artei autohtone şi sensibilităţile englezilor. Ce ar putea să înţeleagă cel care priveşte un tablou sau o sculptură reprezentând o scenă sau un personaj

biblic,

dacă

cunoaşte

subiectul? Arhitectura este şi ea o artă – fie şi numai pe jumătate, cum spun răuvoitorii – dar face şi ea uneori referiri la trecut (istorie, legende, basme etc.). Şi-apoi, nu se ştie dacă voi reuşi să mă integrez în arhitectura mare (Dă Doamne să reuşesc!) sau voi fi obligat să cobor la cea mică, chiar de interior, mult mai legată de viaţa omului, în care cultura joacă un rol important.

.... Dragă Nico, 340

Francezii nu au o istorie

antică

şi

nici

vorbă

mitologie . Legendele lor sunt din vremea formării regatului , adică

dedicate

după

anul

1000,

cavalerismului

şi

fidelităţii cavalerului faţă de

suveran . Chiar şi în dragoste sunt cam prostănaci . Vorbesc

despre dragostea din legende . O găsim

Crimhilda,

spre

exemplu, o fată frumoasă şi iubitoare , dar care se dovedeşte a fi proastă şi , în loc să-şi recunoască unică Bine ,

greşelile ,

dorinţă

ştiu,

nemţoaică.

are

răzbunarea.

asta

Nici

fost

Isolda

englezilor nu e mai răsărită. Mai toate legendele occidentale

au final trist. Tema principală este iubirea, dar ea se sfârşeşte

341

prost. Uite că acum am un lapsus şi nici nu-mi amintesc

de vreo legendă franceză de dragoste . Poate nici nu există.

Cei de azi , din lumea

reală şi nu din legende , sunt preocupaţi

doar

sex.

Adulterul pare să fie sportul

naţional . Nici pe departe de a fi condamnat. Este aproape la

fel ca în Biblie , unde tatăl trebuia să aibă mulţi copii , care nu puteau fi realizaţi cu o

singură soţie , iar bărbaţi erau

mai puţini , fiindcă mureau în lupte , sau se omorau între ei ,

dacă nu puteau face rost de vreun război . Cât

despre

adulter,

spune – şi unii chiar cred – că bărbaţii

numeroşi adultere ,

adulteri

decât

mai

femeile

deşi nimeni nu a

342

demonstrat

această

alegaţie .

Dacă este aşa, trebuie să oferim o cauză. O găsim în gelozia

femeilor, care îi poate face pe bărbaţi să creadă că ar fi ceva

de capul lor, chiar dacă au

depăşit vârsta potenţialului lor

maxim şi chiar pe cel minim admisibil . În consecinţă, nu le

rămâne decât să spere şi să încerce . Această cauză explică doar

bărbaţi ,

comportarea nu

unor

şi

raportul

unei

statistici

numeric dintre ei şi femei . În

lipsa

serioase , încercăm cu logica. Ea ne spune că, pentru un

adulter, este nevoie de două persoane .

căsătorite ,

Dacă

ambele

înseamnă

sunt

că

numărul bărbaţilor este egal cu cel al femeilor. Rămâne deci să analizăm

cuplurile

mixte ,

343

compuse

dintr-un

căsătorit

şi

partener

unul

liber.

În

ipoteza că dorinţa de adulter este egală, să vedem ce gândeşte partenerul potenţial . să

Femeile necăsătorite vor

mărite

şi ,

din

acest

motiv, nu se vor încurca cu bărbaţi

deja

căsătoriţi .

Exemplele contrare – ale celor

ce îşi propun să distrugă o familie , alteia

–

să

„fure”

deşi

bărbatul

abundă

în

literatură, sunt foarte puţine cele care reuşesc în viaţa reală.

Bărbaţii necăsătoriţi , în

schimb,

mai

ales

cei

tineri ,

preferă femeile căsătorite , cel puţin din două motive: –

tinerii

înclinaţie naturală către

femei

„coapte”;

mai

344

–

relaţia

parteneră

nemăritată multe

o ridică

probleme ,

începând cu riscul unei

căsătorii

nedorite

şi

terminând cu cel al contactării boli

venerice .

schimb,

măritată,

unor În

femeie

discretă, aşa că – pentru Este

moment

este de preferat. deci

limpede

–

că

femeile adultere sunt cu mult mai numeroase decât bărbaţii .

Restul este literatură pentru suflete sensibile .

Cum rămâne cu gelozia?

Ar trebui ca ea să fie mai frecventă

bărbaţi ,

dar

345

găsim din abundenţă la femei .

Dat fiind lipsa ei de logică, nu

ne rămâne decât s-o catalogăm ca

maladie

ereditară

incurabilă. Ele nu au nici o vină.

Sau,

poate ,

anacronism: sunt mii de ani

de când bărbaţii întreţineau în mod oficial amante . .... Dragă Maria, M-am

gândit

observaţia

referitoare la bărbaţii care, în trecut, se

omorau între ei, dacă „nu puteau face

rost de un război”. Primul fratricid menţionat în Biblie este cel dintre Cain

şi Abel. Nimeni nu dă o explicaţie rezonabilă şi cititorul rămâne dilemă.

credincioşilor, asemenea

Pentru Biblia

dileme,

dacă

cu o

majoritatea

plină

n-ar

exista

346

indicaţia „Crede şi nu cerceta”. După părerea mea, unele explicaţii şi adaptări

ar îndrepta mult din dificultăţile pe care le întâmpină azi religia creştină,

fiindcă, tot după părerea mea, Biblia a fost mai întâi – înainte de a deveni o doctrină – o carte de învăţăminte, de istorie

poporului

înţelepciune.

evreu,

chiar

Referitor la pasajul despre Cain şi Abel, eu mă gândesc la următoarea explicaţie. Cain şi Abel au oferit Domnului daruri

din produsele muncii lor. Domnul a

apreciat darurile lui Abel, păstor, dar nu şi pe ale lui Cain, agricultor. Drept

urmare, Cain l-a ucis pe Abel. Am zice noi că greşeala este deci a Domnului; el

este autorul moral al crimei, prin lipsa

lui de tact. Dar nu stabilirea vinovăţiilor

mă preocupă. În cazul crimei lui Cain, cred

că

textul

fost

conceput

vremea când triburile de evrei erau încă nomade, în curs de cucerire a unor teritorii

ocupate

popoare

deja

347

stabilizate,

care

practicau

cultivarea

pământului. Aceştia erau cei împotriva cărora

evreii

luptau,

iar

luptătorii

trebuiau să creadă că Dumnezeu îi preţuieşte pe evrei şi nu pe potrivnicii

lor, agricultori. Este o ipoteză ce poate explica includerea poveştii în doctrina religioasă a timpului. Cum

spunem

odată,

considerat întotdeauna Biblia ca o carte de înţelepciune, în care nu povestea contează,

morala

ei.

În

această

poveste însă nu se află nici o morală utilă azi, dar ea include una valabilă

atunci. Acest lucru ar trebui explicat. Fiind scrisă în perioade diferite de timp, ca

colecţie

vechi

povestiri,

învăţăminte şi relatări ale unor fapte autentice, Biblia conţine texte a căror semnificaţie

şi

interpretare

trebuie

adaptate momentului. Rezultă de aici,

că unele paragrafe, ne mai fiind de

actualitate, ar trebui, fie eliminate, fie

348

explicate în contextul în care a avut loc întâmplarea.

Mai în glumă, mai în serios, vorbind

despre sensul metaforic al unor pasaje

din Biblie, am putea compara „viaţa de apoi” cu un sfat educativ dat copiilor cu

privire la maturitate şi bătrâneţe: Raiul ar fi senectutea iar Iadul viaţa reală pentru persoanele active.

Actualizarea din când în când a Bibliei

trebuie făcută indiferent dacă ne situăm pe

poziţia

credinciosului

necredinciosului.

* *

349

Dacă evanghelistul Ioan şi-a propus să creeze nedumeriri, atunci trebuie remarcat că a reuşit încă de la prima frază: „La început era cuvântul şi cuvântul era cu Dumnezeu”. Oare cu cine vorbea Doamne-Doamne? – se poate întreba orice cititor. Era poate o şedinţă şi el era primul vorbitor? În limba greacă – din care s-au făcut toate

traducerile,

originalul

nefiind

disponibil

corespondentul termenului „cuvânt” este „logos”. El mai înseamnă însă şi „sens”, serveşte la formarea altor termeni (zoologie, dermatologie, ba chiar şi teologie) şi este de presupus că în greaca veche avea multiple alte sensuri, care nouă ne scapă. S-ar fi cuvenit deci ca fraza cu pricina să fie tradusă cu sensul ei iniţial sau măcar explicată. Logica este tot un termen cu aceeaşi rădăcină şi grecii din antichitate s-au dovedit buni la aşa ceva. A existat probabil o logică şi în exprimarea evanghelistului, dar ea ne scapă nouă, din păcate.

350

Bucureşti Familia

Panagiotis

în

vacanţă

în

România Bunica îşi invită oaspeţii la masă: -

Astăzi veţi mânca picioruşe de peşte.

Ce soi de peşte este acesta? Eu nu ştiu să existe peşte cu picioare. Ce să facă cu ele în apă? Peştele înoată, nu merge.

Ai să vezi, Luigi, şi sper să-ţi placă.

Sunt curios. Aici în România am mai auzit o expresie: lapte de pasăre. Când am auzit-o pentru prima dată, doream să văd pasărea. Mi-ar fi plăcut să mulg o păsărică, fiindcă mie îmi plac alimentele proaspete, dacă se poate de la sursă. Ne-au dat însă la cantină, când eram student, atât de multă că mi-a pierit cheful. Nici acum nu ştiu cum şi din ce se prepară, dar nici nu-mi mai doresc.

Nu te impacienta – intervine tata-socru. Nici eu nu am înţeles ce-i cu denumirea asta de lapte de pasăre. Cu picioruşele de pui este altceva. Este o 351

denumire locală, chiar foarte locală. Îi aparţine soţiei mele. Este doar peşte pané. Ea foloseşte mult diminutivele, iar termenul picioruş i-a fost sugerat de forma lor. Eu le-aş fi spus „degete”, fiindcă seamănă mai mult cu degetele decât cu picioarele. -

Aşa mai merge. Chiar am început să-mi imaginez un peşte care dactilografiază. Şi câte degete are acest peşte?

Cu 30 s-ar descurca mai bine decât noi, care avem doar 10, dar ideal ar fi 100, pentru o tastatură extinsă.

Hai, nu vă mai bateţi joc de munca mea, zise bunica, venind cu un platou imens, plin cu „picioruşe”. După ea, Maria aduce un castron, de asemenea imens, cu cartofi fierţi, peste care verdele pătrunjelului îl face să pară un tablou în maniera lui Douanier Rousseau - vameşul. – Mâncaţi şi o să vă lingeţi pe degete.. Cel puţin aşa o să vorbiţi mai puţin. * 352

Bunicul, ironizând-o pe Maria: -

Am observat că voi, tinerii, purtaţi glugă în loc de căciulă, dar tu ai două glugi: una de la bluză, alta de la giacă. Blugi jos; glugi sus.

Rima asta merge în limba română – îi răspunde Luigi, oarecum în apărarea fiicei lui. Nimeni, din altă ţară, nu ar recunoaşte prin „blugi” o pereche de pantaloni. Cuvântul vine din engleză: termenul este blue-gins şi înseamnă pantaloni albaştri. Poţi spune „gins” - şi oricine înţelege că este vorba despre pantaloni – dar nu poţi spune „blue”, adică albastru, fiindcă n-ar înţelege nimic.

Merci! Atâta engleză ştiam şi eu, aşa că puteai să te abţii.

Iertare! Dar de ce totuşi folosiţi expresia?

Pentru că eu vorbesc în limba română şi cuvântul a intrat în uzanţă sub această formă.

353

Am observat că poporul român are acest obicei, să modifice cuvintele străine după cum îi convine. În general să le simplifice.

numai

românii.

Englezii

pronunţă

maicălǽngelo în loc de Michelangelo şi multe altele. Eu am observat altceva: că, dimpotrivă, românii preiau cuvintele străine – fie şi uşor modificate – şi nu fabrică un nou cuvânt, mai apropiat limbii lor, aşa cum fac grecii. -

Adică? Daţi-mi un exemplu.

În loc de fotbal, grecii spun podosfero (ποδόσφαιρο), adică picior + sferă, în loc de balon. Au tradus cuvântul din engleză.

Da, aveţi dreptate; sunt multe asemenea cazuri. Cred că ţine de mentalitate.

Poţi să fii sigur. Deşi românii au preluat multe de la greci, există azi o mare diferenţă de mentalitate, datorată evoluţiei diferite din ultimele două secole.

Mie

par

evoluţiile

lor

foarte

asemănătoare: amândouă au stat sub turci, au

354

devenit independente aproximativ în aceeaşi perioadă, în plus, România a avut şi perioada fanariotă. Doar acum, în ultimele decenii, Grecia a intrat mai repede în Uniunea Europeană. -

Ai făcut două greşeli majore, ba trei, dacă nu chiar patru.

Aoleu! Vreţi să fiţi mai explicit?

Domnul Brănescu nu dorea să fie prea explicit, pentru a nu-şi jigni prietenul. În sinea lui însă, ştia prea bine ce anume explică diferenţa. S-a străduit de aceea să fie cât mai succint şi delicat, punctând însă principalele elemente istorice. -

România nu stat sub ocupaţie turcească, ci doar

sub

suzeranitate

(nici

măcar

suveranitatea) Imperiului Otoman. Pentru aceasta a plătit dar s-a şi războit. Grecia, în schimb a fost ocupată mai întâi de romani şi apoi de turci. Ea nici n-a existat ca stat. -

Şi Imperiul Bizantin? El n-a fost grecesc. 355

Sintagma „Imperiul Bizantin” a fost inventată în 1557, la aproximativ un secol după căderea Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus

Wolf.

Numele

original

era

Imperiul Roman de Răsărit. În timp, pe măsură ce el se degrada, devenea din ce în ce mai puţin roman şi mai mult grec, astfel încât cei din Occident începuseră să-l poreclească în derâdere „grecesc”. Marea Schismă de la 1054 n-a fost una doar religioasă, ci în primul rând una politică, generată de decalajul economic, Occidentul se dezvolta, în timp ce orientul se degrada. Grecii nu au reuşit să creeze un stat unitar, dar au reuşit să-l dinamiteze pe dinăuntru Imperiul Roman de Răsărit şi nu au întârziat s-o facă şi cu cel Otoman. Apoi, perioada fanariotă, deşi este etichetată negativ în România, ea a avut şi un rol

pozitiv.

Fanarioţii

erau

intelectuali.

Datorită lor, boierii români – mulţi dintre ei analfabeţi – şi-au trimis copii să studieze în străinătate. Aşa se şi explică tendinţa uşor 356

cosmopolită a românilor. Grecia în schimb, după dobândirea independenţei, i-a acuzat pe singurii intelectuali pe care-i avea, pe cei din Istambul şi împrejurimi, de colaboraţionism cu duşmanul şi le-a interzis accesul în administraţie, ne-mai vorbind de politică. -

Mi se pare firesc. Ei au luptat pentru eliberare şi nu doreau ca alţii să profite.

Fals! Se spune: „Cine nu are bătrâni să-şi cumpere”. Cine nu are intelectuali să-şi cumpere! Eu admir preocuparea guvernanţilor greci de a-şi educa tineretul în spiritul patriotismului, spre deosebire de stupiditatea celor

români, experţi

în auto-denigrare.

Adevărul este însă altul. Interesul ţărilor occidentale, în special al Angliei, de eliminare a Imperiului Otoman de pe lista marilor puteri a creat Grecia modernă. Grecii doar pândeau luptele de după tufişuri. Mai mult decât în război s-au remarcat prin furtişaguri din ajutoarele primite, în scopul comercializării. În teritoriul eliberat trebuia pus ceva şi – în 357

opinia occidentalilor - cel mai firesc a fost o Grecie în amintirea civilizaţiei antice. Cineva le-a spus ciobanilor din munţi şi pescarilor din insule, care au invadat noua capitală, că ei sunt urmaşii unor oameni celebri, iar proştii şi-au luat-o în cap. Între timp, unii dintre ei au învăţat carte, dar au interpretat-o după gustul lor. Tot din interese politice, Grecia a intrat în NATO şi Uniunea Europeană din interese strategice ale aceluiaşi Occident. Grecia, nu şi grecii. De aceea românii sunt deschişi către Occident, în timp ce grecii se cred l’ombelico del mondo. Cei mai mari duşmani al Greciei sunt grecii înşişi. Sper să nu te superi pe mine, fiindcă ţi-am spus toate acestea. -

Aţi fost foarte aspru cu grecii, dar eu nu pot să mă supăr pe dumneavoastră din două motive: pe de o parte, vă apreciez în mod deosebit, motiv pentru care vă iau în seamă opiniile şi, pe de altă parte, ştiu prea puţin despre istoria reală a Grecie. Îmi dau seama acum, odată în

358

plus, că ar trebui să mă documentez mai serios. -

Şi mai e ceva. Ca la tribunal, trebuie să consulţi ambele părţi implicate în proces. Manualele de istorie sunt scrise şi în spiritul patriotismului, în scop educativ pentru tinerii fiecărei ţări. Ca adult însă, pentru o informare corectă, trebuie să citeşti nu numai lucrările celor din ţara respectivă, ci şi pe ale unor străini. Citeşte ce scriu francezii despre istoria Angliei şi ce scriu englezii despre istoria Franţei. Într-o astfel de carte a unui francez despre istoria ţării sale, spre exemplu, există doar câteva pagini despre ocupaţia romană, cea care le-a dat limba latină, printre altele, iar despre urmaşii şefilor militari ai triburilor germanice ale francilor, care i-a invadat după retragerea romanilor, vorbeşte ca şi cum ar fi gali. Este firesc, ei au devenit mari feudali şi, ulterior, unii dintre ei, regi ai Franţei.

Foarte interesant ce spuneţi.

359

Despre greci am citit de curând o carte a unui francez, care a vizitat Grecia puţin după Războiul de Independenţă. Eu am găsit-o pe Internet, tradusă în limba română, dar poate găseşti originalul în franceză. Ce scrie acolo despre moravurile şi năravurile lor, despre comportamentul lor, te uimeşte.

Cum se numeşte cartea?

Stai să-mi amintesc. Am undeva notat. Un minut. Aşa! „Grecia de azi”, de Edmond About. „La Grece contemporaine” este titlul original, în franceză. Poate o găseşti.

A doua zi, dimineaţa -

Uite că, după discuţia de ieri, m-am sculat cu noaptea’n cap şi am început să scriu ceva, deşi, când eram mai tânăr şi îmi plăcea să dorm mai mult şi le spuneam colegilor că cine se scoală cu noaptea în cap rămâne toată ziua aşa.

Cu noaptea în cap, adică . . .

Da, adică nu tocmai luminat.

360

Sunt curios ce aţi scris . . . cu noaptea în cap.

Iată textul! Mie-mi tremură vocea, dacă-l citesc.

Nu vă cred, dar chiar prefer să-l citesc. În felul acesta, pot să-l înţeleg mai bine.

Ia hârtia şi începe să citească, în timp ce bătrânul îl urmărea cu curiozitate. Mişcările buzelor îi trădau impresiile din timpul lecturii. „Acum, că am depăşit 80 de ani, pot să fac o mărturisire. Eu sunt născut

în

zodia

taurului.

viţel,

aveam o mică şansă să devin ceea ce natura mi-a hărăzit, dar – în zilele noastre

–

puţine

lucruri

mai

întâmplă aşa cum ar trebui. Drept urmare, am intrat şi eu în rândul lumii. Sunt deci un . . . om obişnuit. Zodia e totuşi bună, se spune. Oameni corecţi, harnici etc. În ultimul timp, chiar soţia mea îmi spune că sunt

361

harnic. Mă bucură, bineînţeles, deşi în tinereţe eram convins că lenea este caracteristica mea principală şi sunt convins că nu mă înşelam. Ce-i drept, dacă mă hotăram să fac ceva – ceea ce mi se întâmpla foarte rar – aveam ambiţia

să

termin

bine

începusem. Ştiam că nu am răbdare şi, de

aceea,

activitate

nu care

mă

avântam

bănuiam

că

într-o mă

plictisi. Cum de ştiam asta? Iniţial din intuiţie, dar mai târziu am avut şi dovezi.

Iată

exemplu:

făceam

alpinism şi, în drumul spre traseele de căţărare, vedeam oameni întinşi pe iarbă, stând la soare în câte o poiană şi mă întrebam: oare ce-o fi în capul meu de mă ostenesc să urc, să-mi zgârii pielea pe stânci, când aş putea să stau ca iei şi să nu fac nimic? Hotărât lucru, duminica viitoare aşa voi face! Am şi 362

încercat de câteva ori. Aşi! Nu am avut niciodată răbdare să stau mai mult de 5 minute. Mi-am solicitat voinţa şi am depăşit limita celor 5 minute, dar nu am reuşit mai mult de 10. Trebuia să fac ceva De aceea, când mă interesează o persoană, întrebarea mea este: ce face în timpul liber. Un muncitor poate că citeşte o carte. De ce nu? Am cunoscut muncitori care citiseră mai mult decât mine. Sau ascultă muzică. Muzică bună, fireşte!

N-am

auzit

nimeni

să

declare că ascultă cu pasiune muzică de proastă calitate. Un critic literar nu poate spune că citeşte în timpul liber, fiindcă aceasta îi este profesiunea. Ce face

când

citeşte?

Probabil

plimbă sau taie lemne. Ce declară fiecare că face în timpul liber poate fi o întrebare interesantă. 363

Mulţi

dintre

cei

încă

în

activitate,

declară că le-ar place să facă ceva, dar nu au timp; poate că vor face după pensionare. Afirmaţia este falsă. Se vor comporta

fel

dintotdeauna.

cum

Mie

făcut-o

mi-a

plăcut

întotdeauna să spăl vasele, dar nu m-a lăsat soţia; se vede că îi place şi ei. Este într-adevăr fascinant să vezi cum poţi să îndepărtezi mizeria cu apă şi un burete şi să gândeşti: ce bine ar fi să poţi face la fel şi în afara bucătăriei, în societate. Născut

în

zodia

taurului,

dar

deturnat în . . . om civilizat mă oblig să fiu mai puţin vulcanic, motiv pentru care încerc să mă dedic unor activităţi mai

liniştitoare:

pictura,

literatura,

muzica . . . Nu vă înspăimântaţi! Nu am intenţia să cânt şi nici nu am compus ceva. Mă limitez la a asculta 364

muzica altora. În special cea veche. Pe ea o pot asculta şi atunci când lucrez, iar armonia ei îmi creează sentimentul că ceea ce fac eu este la fel de reuşit. Uneori

mă

muzica.

înşel, cea

şi

atunci

modernă

schimb

încă

n-o

înţeleg, dar insist. În privinţa muzicii uşoare

sunt

cam

prin

anii

’70

secolului trecut. Cu muzica clasică sunt cam prin secolul 19, deşi mai am încă reminiscenţe de la preclasici. Par un învechit, dar eu nu cred; sunt doar mai pretenţios. Pentru ca să apreciez ceva trebuie ca acel ceva să-mi placă. Nu neapărat de prima dată; este necesar mai întâi să mă obişnuiesc, să înţeleg. Acesta este motivul pentru care insist. Îmi trebuie, spre exemplu, puţin timp să constat cu ce fel de compozitor am de-a face: unul cu adevărat talentat, un experimentalist sau un şarlatan, 365

care a devenit artist pentru că l-au trimis părinţii la o şcoală de artă şi încearcă să pară ceva ce el însuşi ştie că nu este, dar poate îi face pe alţii să creadă că ar fi. Iar naivi se găsesc. Chiar ieri după masă, aţipisem şi m-a trezit

din

somn

bubuiturile

emise

dintr-o maşină care trecea pe stradă. Era cică muzică. Despre şofer prefer să nu mă pronunţ. Îi plâng de milă, fiindcă nu ştie ce face.” -

Frumos! Şi foarte interesant. Exact aşa cu sunteţi: jucăuş.

Nu este ceva închegat, cu cap şi coadă. Este doar . ..

Aşa cum este, cât este, sună bine. Mie îmi place şi bine ar fi să continuaţi.

Bine! Hai să mergem la masă acum, că ne aşteaptă fetele cu micul dejun. Să nu le spui lor nimic despre text. Rămâne între noi.

366

S-a făcut.

Ah! Mai am o idee. Mi-ai recomandat să scriu. Eu nu am prea multe evenimente de relatat, mai ales dintre cele ce ar putea interesa tineretul. Informaţiile mele sunt din cărţi, deci fără să vreau aş face doar compilaţii.

Nu spuneţi asta. Sunteţi un fin observator, poate puţin prea critic . . .

Zi mai bine cârcotaş.

Dacă vă face plăcere . . .

Tu însă ai informaţii culese pe viu, mai ales că aparţii atât Franţei cât şi Greciei şi – uite acum – cunoşti şi România. Observi, poţi face comparaţii. Ar putea fi interesant. Încearcă tu să scrii, că după aceea te critic eu. Critică pozitivă, bineînţeles!

Vă mărturisesc că m-am gândit la asta, dar nu am curaj s-o fac. Cine sunt eu? Din Franţa am venit cu studiile neterminate, iar în Grecia vreau să finalizez ceea ce n-am început. Orice critic literar mă face praf înainte de a mă fi citit.

367

Lasă-i pe critici. Pleacă de la ideea opusă: ai valoare abia atunci când eşti criticat. Nimeni nu bate pomul fără roade – este un proverb românesc. * *

Erau foarte mulţi ţigani în Bucureşti, când eram student - declară Luigi. Acum foarte rar mai văd câţiva. Sunt în schimb în Grecia şi Franţa la cerşit.

Evoluează lumea. Sunt şi acum destui, dar se îmbracă normal, pentru că au intrat în afaceri şi chiar în politică.

Înainte, pe lângă cei îmbrăcaţi tradiţional, care păreau inofensivi, erau o mulţime de hoţi de buzunare şi borfaşi, îmbrăcaţi normal.

Ai sesizat bine.

Îmi amintesc că, după un decret de graţiere al lui Ceauşescu, emis – pare-mi-se – cu ocazia zilei lui

368

de naştere, foştii deţinuţi deveniseră după eliberare un adevărat pericol social. Pe stradă, smulgeau cerceii din urechile femeilor. -

Într-adevăr, dar asemenea borfaşi erau şi români, nu numai ţigani. Ţiganii ciordeau, nu se avântau în activităţi periculoase.

De altfel, în activităţi minore se câştigă bine şi fără riscuri majore. De aceea se practică azi cerşitul în toată lumea.

După 1989, mai întâi şi-au „făcut mână” în România. Dar, cum românii sunt săraci, şi-au dezvoltat „afacerea” în străinătate. Este produsul românesc pentru export. Pe noi, românii, ne bucură că am scăpat de ei. De o parte dintre ei. Sa întâmplat la fel cu ce au făcut englezii în secolele trecute, când au profitat de noile descoperiri geografice şi i-au expulzat pe răufăcători în Australia şi America de Nord.

Eu mă întreb de ce poliţia din ţările unde s-au aciuit cerşetorii şi borfaşii din România nu acţionează mai hotărât. Ar fi foarte simplu. Sunt

369

convins că, dacă ar pedepsi cum se cuvine pe câţiva, ceilalţi s-ar linişti. -

Aşa este. Nu este nevoie să-i aresteze pe toţi.

Şi atunci?

Din interes. Există alte obiective, mai importante pentru ei. Spre exemplu, înainte ca România să intre în Uniunea Europeană, existau ţări care nu-şi doreau aderarea noastră, care putea să le strice avantajele economice.

Franţa, prietena României?

Da, chiar Franţa printre ele, poate în primul rând. Declaraţiile

politice

ascund

multe

ori

adevăratele interese. Agricultura Franţei, spre exemplu, beneficia de o bună cotă de subvenţii din partea Uniunii Europene. România venea cu o mare suprafaţă agricolă de bună calitate şi devenea un concurent puternic pentru agricultorii francezi. Bineînţeles că nu Franţa se pronunţa în mod deschis. Ea rămânea „prietenă”. Punea însă alte ţări mai mici să se pronunţe, care reacţionau

370

la dorinţa fratelui mai mare. Era suficient pentru a bloca hotărâri care necesită unanimitatea. -

Şi totuşi a intrat în U.E. în cele din urmă.

Da, datorită altor state, cu alte interese, şi după ce s-au făcut toate aranjamentele necesare, pentru ca aderarea să nu creeze dificultăţi majore statelor deja membre.

Şi de asta îi lasă pe ţigani să-şi facă de cap?

De ce nu?

Şi pe borfaşi?

Prin existenţa lor, ca pleavă a societăţii, se dovedea

că

aderarea

României

avantajoasă pentru societatea lor super-civilizată. Nu are, vezi Doamne, nivelul necesar. -

Mă întreb atunci: ce mai caută cerşetorii români în Grecia?

După cum am auzit că merge economia Greciei acum, probabil că se vor retrage în curând.

Eu am o nedumerire: cum se face că România este o pepinieră de ţigani? Eu ştiu că ţiganii au plecat din India şi s-au dus acolo unde le era bine.

371

Pentru ei nu existau frontiere, nici măcar în timpul comunismului, pe când încă mai exista aşa numita „Cortină de fier” şi Zidul Berlinului. Ştiu asta de când eram student. Erau şi glume sau, poate, chiar întâmplări adevărate de cum trec ei frontiera. -

Spune-mi şi mie una.

Cică un bulibaşă dorea să participe la un congres internaţional al ţiganilor, ce se ţinea undeva în străinătate,

pare-mi-se

chiar

în

Berlinul

Occidental, administrat de americani. Om corect, s-a dus să ceară paşaport şi viză de plecare. După câteva luni este invitat să discute oportunitatea deplasării. Când află de ce a fost chemat, răspunde: „Apăi conaşule, eu am fost şi m-am şi întors. Ce crezi matale că erau să aştepte organizatorii congresului să-mi dai dumneata viza?” -

Da! Ştiam şi eu întâmplarea, dar am vrut să aud cum o spui tu.

Întrebarea este: de ce sunt ţigani în România şi nu sunt în Franţa şi alte ţări mai dezvoltate. Dacă ei 372

tot se deplasau unde doreau, de ce s-au fixat în România? -

Nu s-au fixat doar în România. Eu nu cunosc istoria lor, dar logica îmi spune, ca şi ţie, că în România nu era raiul pe pământ şi că trebuie să fi fost şi prin alte ţări, mai prospere. Acolo însă au fost asimilaţi.

Chiar şi în Grecia?

Poate mai puţin acolo, fiindcă Grecia era o ţară săracă, sub ocupaţie străină marea majoritate a timpului . . .

N-a apucat să-şi termine ideea, că Maria a intrat ca o vijelie şi în cameră şi în discuţie. -

Ba au fost şi acolo, şi se pare în Grecia au fost şi botezaţi.

Ce vrei să spui? I-a făcut ortodocşi?

Nu, le-a dat numele de ţigani.

Cum aşa?

373

Păi, nu în limba greacă se spune „tiganizo”, „tiganitos” – a prăji, prăjit – adică ceva ce a prins o culoare mai tuciurie. Avem şi noi cuvântul tigaie, obiectul pe care se prăjeşte, tot din greacă. Ce mi-e tiganitos, ce mi-e ţigan. Deformare normală în evoluţia limbii.

Ia uite ce ştie fata mea!

Mă bucur că v-am luminat, dar acum am treabă. Bunicule îmi mai dai o carte din biblioteca ta?

Sigur puştoaico! Ce carte?

Păi, tot aia despre Mitologie. Vreau să-mi fixez nişte idei, peste care am trecut prea repede.

Ai venit din Grecia în România să înveţi mitologia greacă.

Cărţile greceşti sunt, fie prea detaliate, fie prea auto-laudative. Autorii străini fac sinteze mai bune.

Asta e adevărat. Dacă vrei să afli ceva din istora Angliei, citeşti un autor francez şi reciproc: dacă vrei să afli despre Franţa, citeşti un autor englez. Tocmai am discutat asta cu Luigi, nu?

374

Cu cartea în braţe, Maria îi lasă pe cei doi să-şi continue conversaţia. -

Într-adevăr, în Franţa se pare că au fost asimilaţi, fiindcă nu sunt atât de vizibili ca în alte ţări – reia discuţia Luigi.

În Anglia sunt şi mai greu de identificat, fiindcă Marea Britanie nu ţine evidenţa originii etnice a locuitorilor săi.

În Spania, sunt încă vizibili prin muzică. Alături de muzica spaniolă, cea ţigănească este la mare căutare.

Dar acolo nu cerşesc. Şi în România erau recunoscuţi ca buni lăutari. Acum însă lumea ascultă rock, hip, hop, ţop şi alte melodii de genul acesta, toate de import. E normal ca şi ţiganii să se profileze pe activităţi mai rentabile. Apropo, Franţa are un termen ce le dovedeşte prezenţa în trecut, ce-i drept nu a celor veniţi direct din India, ci prin intermediari. Cuvântul „boem”.

Interesat! 375

Vine de la Boemia. Stilul lor de viaţa s-a numit „boem”, prin derivarea adjectivului „boemian”. Şi astăzi, ţigăncile din România poartă şaluri viu colorate, cumpărate din Boemia, semn că fabricarea lor are o veche tradiţie în această zonă geografică.

De ce totuşi numai România a rămas astăzi unica sursă de ţigani?

Pentru că multă vreme ei au fost ţinuţi aici ca robi. Dezrobirea s-a produs foarte târziu. Abia în 1844, în Moldova, şi în 1845, în Ţara Româneasca

s-au

emis

două

legi

pentru

„emanciparea” ţiganilor. -

Acum văd care este explicaţia. Înseamnă că, în curând, problema va fi rezolvată ca şi în celelalte ţări.

Noi am început prin a le recomanda emanciparea în străinătate.

Bravo! *

376

După o excursie în nordul Oltenei, în care – bineînţeles – nu a lipsit complexul de la Târgu Jiu. -

Teoretic – spune Luigi – eram documentat, dar una e să vezi un album sau chiar un film şi alta e să fii acolo, să te afli în ambianţa locului, să „miroşi” atmosfera. Am scris un mic text, pe care vreau să vi-l arăt. Nu trebuie să-l citiţi acum. Vi-l las.

Mulţumesc, Luigi – îi răspunde socrul său. Îl voi citi chiar acum. Văd că nu e lung.

„Masa Tăcerii” – sau oricum altfel s-ar numi – mă duce cu gândul

„Cavalerii

Mesei

Rotunde”. Ştiu că , în decursul timpului , complexul de la Târgul Jiu a primit mai multe denumiri şi interpretări . Nu-mi propun să le

comentez.

Important

din

punctul meu de vedere este faptul 377

că opera lui Brâncuşi nu numai că merită , ci ar trebui analizată şi reanalizată

mereu,

fiindcă

vom fi niciodată siguri că l-am înţeles pe deplin . Prin asta nu facem decât să confirmăm ideea că acesta este rolul artei – să ne facă să gândim - iar Brâncuşi este unul dintre marii ei creatori . Gândul

mi-a

fugit

„Cavalerii Mesei Rotunde” nu din cauza

rotunjimii

mesei ,

datorită scaunelor, cu forma lor de clepsidră . Legendele cu regele Artur şi cavalerii lui nu sunt doar un rapel la trecut; ele însele fac acest

lucru,

invocând

origini

imemoriale sau simboluri , cum ar fi căutarea sfântului Graal . Am fi poate tentaţi să ne aşezăm şi noi la masa lui Brâncuşi , dar n-o facem.

Simţim

că

378

impietate . De ce? Pentru că nu suntem asemenea cavalerilor din trecut? Respectul de acest fel nu prea se regăseşte în firea noastră . Şi

totuşi ,

despre

respect

este

vorba , dar despre respectul pentru Brâncuşi . Şi de ce îl respectăm pe el mai mult decât pe alţii? Pentru barba lui albă? Nu, barbă au şi alţii .

regăsim

sufletele

noastre înălţate la nivelul artei . El a reuşit să păstreze în opera lui simbolurile primordiale , făcând însă artă modernă . A ştiut, ce-i drept, să facă un simbol şi din el însuşi ,

în care barba albă are şi

ea un rol . Deşi piatră , sugerând stagnare , forma de clepsidră a scaunelor sugerează mişcare în timp. Doar scaunele au această formă . Masa nu! Să fie o întâmplare? Brâncuşi

379

n-a

prea

făcut

întâmplare .

lucruri

interpretare

posibilă ar fi aceea că cei care se aşează la masă – oamenii – sunt muritori , se petrec în timp, trec prin

timp.

Masa ,

în

schimb,

sugerează veşnicia , motiv pentru care ea are o formă simplă . Cei ce stau

în

jurul

sentiment

întreţinerea creatori nimic

avea

participare

universului ,

de nu

pot

istorie , este

pentru

absolut

de că

veşnic,

imuabil , nici măcar piatra . Totul este devenire . Chiar şi stagnarea se

menţine

Şezătorii

prin

întreţinere .

scaunele-clepsidră

sunt trecători , dar ei sunt cei care întreţin lumea , aşa cum este ea . Noi nu ne aşezăm la această masă poate tocmai pentru că intuim valoarea ei de simbol şi ne simţim prea mici pentru o cauză atât de

380

mare . Iar masa , ca o piatră de moară , macină timpul . Sau poate că ne macină pe noi , lucrători umili

mai

puţin

umili ,

pentru ca veşnicia să nu se stingă . Ca să te poţi aşeza la Masa Tăcerii , fie şi doar cu privirea , trebuie mai întâi să treci prin Poarta

Sărutului .

Să

primeşti

sărutul pietrei , sărutul de piatră . Şi după ce ţi s-a scurs timpul pe scaunul-clepsidră ,

îţi

poţi

afla

rostul în Coloana Infinitului , ca un infinit mic, într-un şir de clepsidre fără sfârşit.

381

După absolvire Dragă Maria, Când

m-am

arhitectură

în

înscris

Londra,

eram

convins că după absolvire mă voi stabili în România. Nu în Grecia, ci în România. Nu are rost să-ţi mai spun acum de ce, fiindcă nu mai

e de actualitate. Intuieşti

probabil că în Grecia nu aş avea mari şanse, cel puţin din două motive: (1) majoritatea marilor construcţii

sunt

proiectate

în

străinătate şi (2) nefiind sută la sută grec, la orice concurs voi fi scos din cursă de către cei cu „dosare”

mai

bune.

Xenofobia

grecilor este cunoscută şi aici, la Londra, iar eu o cunosc bine de la 382

faţa

locului.

Aminteşte-ţi

disputele noastre cu colegii de clasă, la vremea când nu aveam nimic de împărţit. Din anul întâi de facultate şi până azi, multe variante au trecut

prin

Bineînţeles

mintea

că

toate

mea.

aveau

obiectiv găsirea celei mai bune soluţii, care nu putea fi decât un compromis

între

posibilităţi

şi

vise. Ca pentru orice arhitect, visul e să faci arhitectură mare, ceea ce astăzi înseamnă zgârie nori mai înalţi decât tot ce s-a făcut (cel de un kilometru fiind deja o realitate) şi altele de genul acesta. Posibilităţile reale au însă în vedere capacitatea de a te ridica la acest nivel, dar şi voinţa celorlalţi

accepta

în 383

echipa lor. Timp de atâţia ani, aceasta

fost

una

dintre

principalele mele probleme. De curând am aflat ceva ce – poate – ar fi trebuit să ştiu mai demult: Barbu Călinescu, fiul lui Armand Călinescu, a lucrat ca arhitect angajat la Universitatea din Cambridge de la absolvire şi până la pensionare. Nu este la îndemâna

oricui

performanţă.

Iată

asemenea

că

englezii,

contrar aparenţelor, nu doar că nu sunt xenofobi, dar ştiu să recunoască, aprecieze şi valorifice calităţile unui profesionist. Din nefericire, majoritatea românilor

studiază

azi

în

Anglia ca fii de bani gata nu se bucură de multă consideraţie. Nu este cazul celor din trecut, şi în 384

nici un caz al lui Barbu Călinescu, care a fost trimis în Anglia la 15 ani,

datorită

România.

tulburărilor

(Tatăl

lui

din fusese

ameninţat că Barbu va fi răpit.) Un

mai

târziu,

Armand

Călinescu a fost ucis de legionari, aşa că Barbu nu a putut beneficia de influenţa politică a tatălui său. Această

informaţie

m-a

hotărât să rămân la Londra şi să-mi încerc norocul. Până acum, profesorii

m-au

lăudat.

punct de plecare, dar doar un punct. Intenţionez să particip la câteva concursuri şi . . . cine ştie? Marile proiecte, deşi sunt în final realizate

mari

firme,

sunt

precedate de concursuri deschise tuturor.

Dacă

reuşesc

să-mi

impun proiectul, în mod implicit 385

voi

face

parte

proiectanţi executa.

din

echipa

ce-l

acceptat

în

firmei

Odată

echipă, este firesc să rămân ca angajat al firmei şi pentru alte proiecte. So, keep your fingers 21

crossed for me .

---Dragă Nico, Acum, că sunt intern în

spitalul

Montpellier,

municipal am

din

vag

sentiment de relaxare , aproape de

vacanţă. Nu regret deloc

faptul că nu sunt în Paris,

decât prin lipsa întâlnirilor cu prietenii apropiaţi . Nu cred că

stagiul de intern într-un spital 21

Echivalent pentru românescul “Ţine-mi pumnii!” sau “Urează-mi noroc!”.

386

parizian mi-ar oferi o şansă mai

bună

în

viitor.

Acolo

contezi doar prin relaţia care te-a adus acolo, astfel că lumea

ştie exact ce vei deveni după terminarea stagiaturii . În cazul

meu, cum nu am o asemenea

relaţie , rezultă că viitorul este incer, cineva

în

afara

din

cazului

că

conducerea

spitalului va intui că sunt un geniu şi mă va reţine ca medic

permanent. Cum probabilitatea acestei

descoperiri

este

prea

mică, rezultă că în Montpellier am

şanse

mai mari .

să

rămân aici , ci să mă afirm

prin calităţile mele personale , - care sper să nu-mi lipsească – şi prin găsirea unor căi mai

realiste . Voi reveni probabil tot în Paris, mai ales că „Unchiul

Sam” intenţionează să-mi lase

387

mie

moştenire

imensul

lui

apartament, în care deja mă mişc ca acasă la mine . De când

a mai îmbătrânit, el stă în

doar două camere , în timp ce

eu circul peste tot. În plus, am

şi responsabilităţi în legătură cu

întreţinerea

Adică

aveam.

întâmpla,

vom

şi

celelalte .

vedea.

I-am

promis să vin cât pot de des, dacă se poate în fiecare weekend .

N-o

să

poată,

bineînţeles, dar voi încerca să

nu-l dezamăgesc. Între timp, am reuşit să-l conving să aibă

încredere în femeia pe care eu

i-am recomandat-o în locul celei care venea de două ori pe săptămână

pentru

curăţenie .

Aceasta este o fostă asistentă medicală,

acum

pensionară,

care vine în fiecare zi şi are

388

capacitatea

să-i

asigure

şi

primul ajutor medical calificat,

foarte util pentru vârsta lui . Eu am cunoscut-o la Spitalul Universitar,

în

timpul

stagiilor. În ciuda diferenţei de

vârstă, eram aproape prietene . Ea

fost

simpatizat

prima

şi

–

care

m-a

trebuie

să

recunosc – m-a ajutat prin sfaturile ei , mai ales în primii

ani . Este tot semi-imigrantă, dar din tată albanez şi mamă

franţuzoaică. I-am spus să-şi păstreze

secretă

obârşia,

fiindcă, ştii bine , grecii nu-i suportă

albanezi .

Poate

numai în Grecia, nu şi aici , dar e mai bine să nu rişte .

Gata cu Parisul . Aici , în

Montpellier,

mă

simt

foarte

bine . Francezii din sud sunt foarte diferiţi de cei din Paris,

389

pentru care nici nu au prea multă

consideraţie .

Mulţi

dintre ei nu l-au vizitat decât

foarte rar, unii deloc şi nici nu-şi

doresc.

Fără

să-l

cunoască, sunt capabili să-ţi spună o mulţime de lucruri rele despre Paris şi parizieni ,

unele chiar adevărate . Sunt – sau par – mai prietenoşi , mai

relaxaţi şi sigur foarte mândri de istoria lor. „Joie de vivre” pare să fie crezul lor. În

week-end-ul

trecut am fost împreună cu câţiva colegi pe Coasta de Azur.

Eu mai fusesem cu tata, când

eram elevă, nu doar în vizită de o zi , ci chiar în câteva minivacanţe . printre

ei ,

Nouă

n-am

vrut

fiind

să-i

refuz. Mai ciudat mi s-a părut faptul că au ţinut morţiş să-mi

390

arate ruinele unor fortificaţii , de unde se spune că au plecat

francezii în nu ştiu care dintre cruciade . Au spus ei , dar nu

am reţinut, fiindcă m-a cam iritat

insistenţa.

fapt,

scopul

Mi-a

lăsat

impresia că acesta a fost, de principal

excursiei . Eu nu am reuşit să

înţeleg de ce se mândresc cu ceva de care ar trebui să le fie ruşine . Au însă credinţa că

civilizaţia a început cu ei şi de la ei a plecat pe mapamond . M-am străduit să tac, deşi m-

am abţinut cu foarte multă greutate .

probabil ,

eşti

singurul

primul

căruia

şi , îi

comunic gândurile mele cele mai intime .

....

Dragă Maria,

391

Reuşita

mea

concursul

arhitectură – de care sunt încă foarte mândru – are şi unele dezavantaje, care la început – în entuziasmul meu – mi s-au părut minore, dar acum constat că sunt mai neplăcute decât apreciasem iniţial. Între timp am aflat de la un profesor

din

comisie

că

soluţia

constructivă i-a impresionat – asupra cărei s-au formulat unele obiecţii – ci ingeniozitatea proiectului.

şi

În

valoare

estetică

privinţa

observaţiilor

critice, susţinătorii au replicat că micile deficienţe

vor

putea

corectate

proiectarea de detaliu, ceea ce s-a şi întâmplat. Acum, aproape că mă jenez de importanţa

care

acordă

angajat permanent al uneia dintre cele mai importante firme de proiectări în construcţii,

când

mă

prezint

şantierele din diverse colţuri de lume de pe

întreg

neplăcută

–

mapamondul. de

care

îţi

Partea scriam

392

început

–

tocmai

aproape

tot

asta

timpul

este:

plecat.

sunt

pot

ignora satisfacţia reuşitei, dar ea nu-mi oferă alte avantaje decât sentimentale. Dezavantajele le simt însă în fiecare zi. Este tributul pe care îl plătesc tinereţii şi faptului că sunt încă nou-venit în firmă. Mi-e teamă însă că, atunci când nu voi mai fi tânăr şi nou, voi fi prea bătrân, pentru a-mi organiza propria mea viaţă personală, în afară de cea profesională. Cuvântul „mapamond”, pe care l-am

preluat

din

consideraţiile

tale

despre convingerea francezilor că ei ar fi:

l’ombelico

provocat

del

gânduri

într-adevăr,

este

mondo”,

mi-au

asemănătoare. aproape

Da,

revoltător.

Noi, românii, suntem uneori acuzaţi că nu avem istorie. Cine are? Francezii? Bine spui că se laudă cu ceva de care ar trebui

să

neobrăzarea

ruşineze. este

pare

că

principala

caracteristică a francezilor: să te lauzi cu ceea ce ar trebui să te ruşinezi. Are

393

dreptate Tolstoi, să se revolte pentru glorificarea Napoleon.

de Un

către

francezi

descreierat,

lui toţi

revoluţionarii din epoca lui. Ar fi multe de

spus

această

temă,

dar

mă

enervez numai la gândul lor şi nu vreau să fac asta atunci când îţi scriu ţie.

* *

394

O prietenie adevărată Diferenţa de vârstă nu i-a împiedicat pe Luigi şi pe socrul său să devină buni prieteni. Amândoi sunt animaţi de dorinţa de afla lucruri noi şi de a comenta cele aflate. La fel ca prima dragoste, prietenia juvenilă nu durează o viaţă. Poate comparaţia nu este potrivită, dar asemănările dintre cele două sunt evidente. Iubirea profundă se creează în timp, după căsătorie, pe măsură ce partenerii depăşesc împreună vicisitudinile vieţii. Din două persoane cu obiective diferite, se formează un cuplu unitar, gata să-şi apere interesele comune, să se ajute reciproc, să înţeleagă şi să accepte necesităţile celuilalt şi aşa mai departe. Prietenia juvenilă este şi mai efemeră decât prima dragoste. Odată plecaţi de pe băncile şcolii, viaţa îi va purta pe căi diferite şi, cum „ochii care nu se văd se uită”, cu timpul vor uita şi numele multora dintre colegi. Iar dacă activitatea profesională îi va ţine aproape, comunicarea specifică mediului liceal şi studenţesc se transformă în opusul ei, îi pune în situaţia de adversari în

395

lupta pentru aceleaşi poziţii sociale. Indiferent de distanţa dintre ei, familia, copiii, serviciul, hobbyurile le vor ocupa tot timpul şi energia, ştergând cu buretele – chiar dacă nu în totalitate – amintirile copilăriei. Nimic din toate aceste nu se aplică celor doi, lui Luigi şi socrului său, în afară de hobby, dacă aşa poate fi considerată dorinţa lor de cunoaştere. Dacă lipsa contactului

direct

depăşeşte

o săptămână,

începe

corespondenţa, din care s-ar putea scrie cărţi. Se văd însă destul de des, fiindcă domnul Brănescu este pensionar şi a făcut o pasiune pentru valorile Greciei antice, păstrate prin monumentele ei, pe lângă plăcerea de a sta în preajma fiicei lui, Încă de când era elevă, dar şi pentru avantajele climei, mai ales în timpul iernii, când în Bucureşti pot fi minus 25 de grade Celsius, în timp ce în Atena nu coboară sub zero grade. Pe Luigi, serviciul îl ţine pe loc, dar concediul şi micile vacanţe de sărbători – grecii au destule – sunt pentru el tot atâtea ocazii de a fugi din Atena. România a rămas primul obiectiv, şi nu doar pentru Bucureşti. Acolo merge doar pentru a se vedea cu domnul şi doamna Brănescu. În plus, vara în Bucureşti, datorită salbei de lacuri din nord, atmosfera 396

este chiar mai greu de suportat, datorită umezelii. Primăvara este anotimpul ideal pentru vizite aici. Ceea ce îşi doreşte însă Luigi încă din vremea studenţiei este să viziteze obiectivele turistice cărora li se făcea reclamă, dar pe care nu avea timp să le vadă nici măcar în vacanţă, când pleca în Atena. Acum, recuperează. Odată cu plecarea Mariei la studii, Parisul a devenit ţinta călătoriilor împreună a celor doi. Dorinţa de a-şi vedea fiica pentru Luigi şi cea a doctorului Brănescu, de a vizita ceea ce, pe timpul regimului comunist, nu i s-a permis. * *

În nordul Moldovei Elogiile lui Luigi referitoare la mânăstirile din Bucovina nu au încetat nici în zilele următoare excursiei. Originalitatea, armonia şi frumuseţea lor erau cuvintele cele mai des folosite. Bisericile greceşti, spre deziluzia lui, sunt originale, unele sunt valoroase ca monumente istorice, dar nu sunt frumoase. Cele occidentale sunt imense, impresionante pentru amatorii de grandoare, dar 397

– din punct de vedere estetic – nu sunt prea multe lucruri de spus despre ele. Aici, în nordul Moldovei, bisericile sunt mici, dar cochete, armonios concepute, frumoase de îţi rămâne inima acolo. S-ar putea spune că sunt mai umane. Intimitatea lor îl apropie pe om de Dumnezeu, îi uşurează comunicarea, în timp ce marele catedrale occidentale îl umileşte. Poate că acesta era şi scopul. Unul dintre ele! Al doilea era grandomania potentaţilor, dar şi interesul comercial: o catedrală mare indica un oraş importat, deci un centru comercial prosper. Mecenatul îşi găseşte şi el justificarea mai puţin în interesul pentru artă, cât în aceleaşi interese comerciale şi de impunere a prestanţei şi puterii, fără a mai vorbi despre grandomanie. Încercând să-l „aducă cu picioarele pe pământ”, doctorul Brănescu încearcă şi o explicaţie de natură istorică. -

În afara puterii economice, a existat şi o cerinţă obiectivă. Bisericile clădite de triburile germanice, ce încercau să impună forţat Creştinismul, erau permanent distruse de către localnici, de obicei dând foc acoperişului, construit din materiale combustibile. Au 398

încercat atunci să înalţe zidurile şi să facă acoperişul dintr-un material rezistent la foc. Greutatea lui foarte mare i-a obligat să caute soluţii pentru creşterea rezistenţei zidurilor. Aşa au apărut contraforturile şi arcurile ogivale. Ele au permis realizarea marilor catedrale. -

Spre deosebire de meşterii moldoveni – completează şi revine Luigi –, care au găsit soluţii inteligente pentru turnurile destul de înalte, realizate cu singurul material ce-l aveau la dispoziţie: lemnul. Artă în adevăratul sens al cuvântului. * *

În Transilvania Diferenţele evidente de stil arhitectonic dintre provinciile româneşti nu puteau să-i scape lui Luigi. Bisericile fortificate sunt principalele lor obiective. Pe drum, de la una la alta: 399

Se pare că ardelenii nu sunt prea credincioşi.

De ce spui asta?

Toate casele au acoperişul din olane. Arata ca un scut ca şi cum s-ar apăra împotriva unui inamic ce vine din cer.

Bună! * *

Luigi, deşi ai început şi tu să îmbătrâneşti, văd că te mişti încă foarte vioi. Poate de aceea nu ai făcut nici burtă. Ai făcut ceva sport în tinereţe?

Eu nu. Tata a jucat baschet într-o echipă din prima ligă. La început ca junior şi apoi, în echipa mare. Îmi spunea că, atunci când juca la şcoală, cu colegii, unii spuneau: „Nu-i mai pasa lui ăsta – adică lui – că bagă mingea în coş şi ne strică faza.” Avea o foarte bună precizie la loviturile de la semi-distanţă, iar greşeli la loviturile de pedeapsă din punct fix

400

nu erau de conceput la un jucător serios. În plus, era foarte iute şi se strecura printre jucătorii din echipa adversă ca argintul viu. Asta spuneau verii şi prietenii lui, care asistau la

meciuri.

S-a

lăsat

după

terminarea

facultăţii; nu mai avea nici timp, dar i-a displăcut evoluţia jocului. La vremea lui – spunea – jocul era frumos: dinamic, cu faze interesante şi jucători abili de ţi-era mai mare dragul să-i priveşti. Cu timpul, jocul s-a stricat. Mai întâi a apărut ideea unui pivot central, mai înalt ca ceilalţi. El se aşeza în apropierea

coşului

şi

toate

mingile

îndreptau către el, în speranţa că le va introduce în coş. Jocul s-a simplificat până la banalitate. N-a durat mult şi toţi jucătorii au fost recrutaţi dintre giganţi. Acum, numai la cele mai bune echipe americane mai poţi vedea un joc frumos. În rest, nişte păpălăi la care ţi-e jenă să te uiţi când aleargă şi te miri când nimeresc coşul. Îşi târăsc picioare, nu aleargă. Iar când îi vezi la televizor cum se 401

agaţă ca maimuţele de coş – bucuroşi că, în sfârşit, au înscris – atunci schimbi canalul, Tata, neam de grec, nu era înalt. -

I-ai moştenit vivacitatea.

E adevărat. Chiar printre greci eram iute. Îmi amintesc că eram bun la trântă, deşi nu eram puternic. Se întâmpla în cursul primar. Eu n-aş fi îndrăznit să particip, dar un coleg, care tocmai trântise pe un altul, m-a provocat: „Tu ce stai?” şi m-a apucat de mijloc. Când să mă doboare însă, în disperare, eu m-am răsucit, el s-a dezechilibrat şi a căzut. Eu m-am ţinut de mijlocul lui, astfel că, în final, am căzut amândoi, eu peste el. Toţi au admirat „tehnica”, spre deosebire de mine, care, pentru moment, eram uluit. Prinsesem însă „şpilul”, cu care am mai câştigat câteva asemenea „partide”. Fără să ştiu, aplicasem tehnica asiaticilor,

care

mai

întâi

provoacă

dezechilibrarea adversarului şi apoi îi aplică lovitura. Cum aţi remarcat, eram iute. După un mic efort iniţial, mai mult simulat cu micile 402

mele forţe, în momentul în care urma să fiu „pus la podea” îmi modificam poziţia picioarelor pentru o mai bună stabilitate şi mă răsuceam în jurul lui. Dezechilibrat fiind, cădea. Întrecerile nu au mai continuat în următoarele zile, de vină fiind „podeaua”. Curtea

şcolii

era

betonată

şi

căderile

adversarilor mei erau cam dure, datorită stilului „aruncat în jos”. -

Înseamnă că aveai un simţ al echilibrului foarte bun.

Aşa este. Aveţi dreptate. Mi-am adus acum aminte de o altă ispravă. Era mai târziu, pe la 13-14 ani cred. Colegii inventaseră un joc. Se juca perechi. Unul stătea „cal” şi celălalt se urca în spatele lui. Bineînţeles, calul era un băiat puternic, iar călăreţul unul uşor, aşa cum eram eu pe vremea aceea. Perechile se ciocneau, cu scopul doborârii „atelajului” advers. Eu şi calul meu am fost neînvinşi chiar de către perechi din anii mai mari. Meritul nu era însă al meu, ci al calului. Era nu numai 403

foarte bine fixat pe picioare; avea un simţ aparte al mişcării. Deşi el era aproape permanent cu privirea în pământ, simţea perfect ce intenţionez eu să fac. Tehnica era, bineînţeles, tot cea a dezechilibrării. Simulam o

mişcare,

prin

care

provocam

atacul

adversarilor, pe care îl eschivam, după care atacam decisiv. Eu făceam spectacolul, dar lovitura o efectua calul. Pentru a reuşi, sincronizarea noastră trebuia să fie perfectă. Şi era. Meritul însă – repet – era al lui. * * -

observat

* că

toate

localităţile

din

Transilvania au în centru un ceas, instalat pe cea mai înaltă clădire, de regulă o biserică. -

S-au pe Casa Sfatului, ca în Braşov.

Apropo, ştiam că locul se numeşte Piaţa Sfatului şi credeam că este o denumire comunistă, de la sfaturile populare de altă 404

dată. Nu ştiam că şi clădirea se numeşte „a sfatului”. Asta mă nedumereşte, fiindcă este una foarte veche şi relativ mică, pentru a fi adăpostit

Sfatul

Popular

Judeţean

Municipal al Braşovului. -

Ai intuit bine. Este vorba de „Sfatul Breslelor”.

Acesta

era

organismul

administrare la urbei în evul mediu românesc. Chiar şi apărarea oraşului era încredinţată breslelor şi nu vreunei armate. Zidul de apărare, pe care l-ai văzut – ruinele lui, de fapt – avea din loc în loc turnuri şi bastioane de apărare. Am mers împreună pe la poalele Tâmpei şi „După ziduri”. Ai văzut „Bastionul Ţesătorilor”. Mai erau „Bastionul Fierarilor”, „Bastionul Postăvarilor” şi altele. -

Da, îmi amintesc. Pe cel al ţesătorilor. Am fost acolo şi la un spectacol de muzică veche. Are şi o acustică foarte bună. M-a amuzat că, la un moment dat, au apărut câteva păsărele, care au început să ciripească. Nu deranjau. Se integrau perfect în muzică. După ce s-a 405

întunecat – şi asta a fost destul de repede – au plecat. Eu le-am regretat. Nu ştiu alţii. Probabil că muzicienii profesionişti nu. -

Fiecare

breaslă

avea

responsabilitatea

administrării unui astfel de punct de apărare, iar membrii ei deveneau luptători în cazul unui atac. -

Administrarea

oraşului

către

sfatul

breslelor îmi spune că era vorba despre o guvernare democratică. -

Exact. Şi nu una formală, ca în zilele noastre, ci una cu adevărat democrată. Fiecare breaslă îşi alegea oamenii care să-i reprezinte interesele; iar prin sfatul breslelor se urmărea găsirea unui echilibru al intereselor, precum şi adoptarea deciziilor specifice oricărui oraş: economice, edilitare, politice, de apărare etc.

Foarte interesant. Astăzi, prin votul universal, orice ignorant este chemat să-şi aleagă parlamentarii şi pe preşedintele ţării, deşi el nu are nici cea mai vagă idee despre atribuţiile reale ale celor pe care îi alege. 406

Într-adevăr! Şi uite că n-a fost nevoie de nici o revoluţie pentru a o instala. Însăşi stema Braşovului

din

acele

timpuri

sugerează

această idee. Se vede şi azi pe Casa Sfatului: o coroană aşezată pe o rădăcină, simbol al „demos”-ului. -

Dar nu m-aţi lămurit cu ceasurile de pe turnuri.

Discuţia pe această temă a fost lungă şi plină de ocolişuri. Interesante, dar prea lungi pentru un text scris. Esenţa ei a fost cam următoarea. Odată cu dezvoltarea meşteşugurilor, deci în epoca pre-industrială şi apoi industrială, a apărut şi diviziunea muncii. Unii făceau o componentă, alţii alte componente, pentru ca principalul constructor să realizeze asamblarea. Rezultă că fiecare subansamblu, piesă sau material trebuia să sosească la timp. Altfel, livrarea la timp a produsului finit nu ar fi fost posibilă, cu consecinţe

negative

asupra

profesionalismului

şi

seriozităţii furnizorului. Din acest motiv, strângerea de mână – ca semn al stabilirii unui angajament reciproc – 407

nu mai era suficientă. Au apărut contractele, cu date ferme, termen de execuţie şi penalităţi în caz de nerespectare a prevederilor contractuale. Punctualitatea a devenit o cerinţă a epocii moderne, a societăţii industrializate. Ea, a devenit o cerinţă a comerţului şi, în final, a relaţiilor dintre oamenii de afaceri, iar prin extensie a oricărui european civilizat. Astăzi, la stabilirea unei întâlniri se precizează nu numai momentul începerii, ci şi durata, pentru că, în funcţie de ea, cei în cauză să poată stabili şi respecta următoarea întâlnire, cu alt partener. Cum în trecut nu toţi oamenii îşi puteau permite un ceas de buzunar, a apărut necesitatea ceasurilor publice, instalate pe clădirile înalte, vizibile de la distanţă din orice punct al localităţii. Nimeni nu mai putea invoca scuza „N-am ştiut cât e ceasul.” Punctualitatea

devenit

caracteristica

europeanului modern. Dacă s-ar rescrie Biblia – şi nu ar fi rău ca cineva s-o facă - punctualitatea ar trebui introdusă printre cele Zece Porunci, fiindcă ea ţine de respectul faţă de semeni.

408

Nu-mi amintesc să fi văzut în Grecia vreun ceas public, decât în staţiile de tramvai.

Construite de către italieni, pentru Olimpiada din 2004.

Punctualitatea este rara avis la greci.

Este jenant de adevărat. Deşi Grecia face parte din Uniunea Europeană, grecii nu sunt deloc europeni.

Şi

totuşi,

recunoaşte

că

civilizaţia

europeană a plecat din Grecia. -

A plecat cu bagaje cu tot. N-a lăsat nimic. Sunt peste 2000 de ani de atunci. Nu mai există nici o legătură între geniile din antichitate şi plebea de azi.

Păcat!

Şi totuşi, grecii au inventat democraţia.

Cuvântul „democraţie”.

Să nu le minimizăm totuşi meritele.

Nici eu nu aş vrea şi trebuie să recunosc că, spre deosebire de noi, modernii, grecii ştiau mai bine ce fac. Constituţia lui Clistene, din

409

508

î.Hr.,

considerată

prima

constituţie

democrată, este o dovadă. Da, să admitem că grecii au inventat democraţia. Dar ce fel de democraţie? De fapt, Clistene a reluat ideile iniţiate de Solon, pe care le-a dezvoltat şi – important – le-a aplicat. Ce se întâmplase? În mijlocul unei crize economice, politice, sociale şi morale, Atena avea nevoie de ordine. Areopagul – un consiliu format din aristocraţi – nu putea rezolva problemele, din cauza disputelor politice. A fost ales atunci Solon, care a iniţiat unele reforme. Printre ele, împărţirea societăţii în patru clase, în funcţie de avere, şi stabilirea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor din fiecare clasă. Reformele lui au durat mai puţin de cinci ani, pentru că luptele politice au reînceput. Cu o gardă personală de 300 de korunephoroi (purtători de măciuci), intrând triumfal pe un car, alături de o femeie deosebit de frumoasă şi înaltă, care se da drept zeiţa Atena, Pisistrate se instalează în Atena. Urmează o scurtă perioadă de înflorire economică şi culturală (printre altele, începerea construcţiei sanctuarului lui Zeus, terminat de împăratul 410

roman Hadrian, 600 de ani mai târziu), urmată de abuzurile specifice oricărei tiranii şi căderea ei. În acest moment, intervine Cistene, instalând ceea ce se numeşte azi „democraţia ateniană”. Acestea sunt faptele. Cu experienţa schimbărilor rapide de la tiranie la democraţie şi invers, Aristotel emite teoria conform căreia există doar trei sisteme de guvernare, prin care societatea trece în mod ciclic, deoarece niciuna nu este perfectă. Guvernanţii greşesc, societatea se degradează în tot atâtea forme degenerate, după care se continuă ciclul. În cartea sa intitulată „Politica”, cartea III, capitolul V, el identifică cele trei forme de guvernare, în funcţie de numărul persoanelor ce conduc efectiv statul: -

o singură persoană;

un grup de persoane;

majoritatea populaţiei.

Formele degenerate sunt: -

tirania;

oligarhia;

411

demagogia sau democraţia, ceea ce pare să

fie acelaşi lucru, cel puţin din punct de vedere lingvistic. În consecinţă, societăţile evoluează ciclic după această schemă. Deşi teoria lui Aristotel mi se

pare corectă,

apreciez că el a făcut o greşeală. Populaţia nu poate participa la actul de guvernare, ci doar un grup de persoane, selectate într-un anumit mod. De asemenea o singură persoană nu poate nici ea să conducă întreaga societate. Ea se foloseşte de o camarilă. Există deci întotdeauna

grup

conducător.

Clasificarea

lui

Arisototel este corectă, dacă ne referim la aspectul formal al guvernării. Ceea trebuie analizat este nu modul aparent de guvernare, ci accesul la guvernare. Distingem astfel doar

două

modalităţi:

cel

ereditar,

caracteristic

monarhiilor şi – să-i zicem – democratic, prin alegeri. Alegerile, la rândul lor, pot fi universale, parţiale, selective şi de multe alte feluri. Dacă în sistemului monarhic, accesul ereditar permite educarea în mod corespunzător a viitorului monarh, în cazul sistemului electiv, viitorul conducător 412

este o persoană abilă în lupta politică, stăpânind bine ştiinţa parvenirii. Minciuna democraţiei, a ajuns astăzi pe culmi nebănuite în trecut. Deosebirea dintre democraţie şi demagogie este din ce în ce mai neînsemnată. Dacă la început termenul „demagog” desemna în limba greacă pe şeful unei grupări democrate, astăzi lumea i-a dat un sens peiorativ, constatând că demagogia este un atribut firesc al conducătorilor. Aici putem face o observaţie, şi anume că nu tipul de guvernare contează, ci înţelepciunea conducătorilor, indiferent câţi sunt ei, şi că trebuie să existe un echilibru al forţelor şi aspiraţiilor, ştiut fiind că numai continuitatea permite progresul, în timp ce răsturnările de situaţii sunt distrugătoare. Astfel, Europa Occidentală a ştiut să păstreze echilibrul şi, indiferent de forma de guvernare, să nu clacheze, cu toată parada de democraţie. Aceste ţări sunt asemănătoare din multe puncte de vedere, deşi Franţa este republică şi Anglia monarhie, ca să luăm doar două exemple.

413

Cât despre tiraniile adevărate, ele dispar odată cu tiranul, aşa că nici nu pot fi luate în serios pentru evoluţia pe termen lung a unei naţiuni. În epoca modernă, Anglia, S.U.A., Franţa etc. au înlăturat sau diminuat rolul monarhiei şi au introdus guvernării prin parlament prin revoluţii şi o lungă perioadă de rodare. Poporul a învăţat lecţia „democraţiei” lor, deşi mai are unele lacune. La polul opus s-au aflat ţările din Europa de Est, supuse cizmei sovietice. Aici elita societăţii a fost exterminată sau eliminată pe diferite căi, iar poporul a fost manipulat cu mijloace rudimentare. Aici idealul democraţiei a făcut ravagii. Oamenii au vrut să fie egali şi „când zeii vor să te pedepsească, îţi împlinesc dorinţele”. Şi într-unele şi într-altele, la Est şi la Vest, o propagandă deşănţată îi face pe oameni să creadă că sistemul politic în care trăiesc, indiferent care este acela, este cel mai aproape de perfecţiune, sau cel puţin tinde către ea. În realitate, un grup restrâns conduce într-un mod cu atât mai pervers, cu cât propaganda pe tema democraţiei este mai abilă şi mai adaptată mentalităţii 414

populaţiei. Aici, la adaptare, au greşit liderii din Est: populaţia n-a suportat o propagandă prea rudimentară. Democraţia rămâne un ideal, dar pretenţia de-a o realiza frizează ignoranţa alegătorilor. Revenind la democraţia ateniană, se cuvin câteva observaţii: - Atena era o cetate-stat cu mai puţin de zece mii de locuitori, de necomparat cu statele moderne de zeci sau sute de milioane de locuitor.; - Reforma lui Cistene s-a referit la extinderea

alegătorilor

marea

aristocraţie la o sferă ceva mai largă, fără însă a coborî la nivelul celor fără avere. - Drept de vot aveau numai oamenii înstăriţi. - Accesul în agora era permis doar bărbaţilor trecuţi de 30 de ani, şcoliţi într-o efebie şi remarcaţi în activitatea militară anterioară. În consecinţă, conducerea de către popor, de către tot poporul, este o exagerare a lumii moderne. Aşa ceva 415

nu ar fi posibil, dar înainte de orice este inepţie propagandistică, adresată vulgului. Deşi Marx nu mă preocupă decât, poate, ca propagandist politic, l-am luat în seamă, pentru că şi el şi-a propus să fie un profet, dar în alt mod. Trăitor în timpul expansiunii industriale şi a ideilor democratice, el a apreciat că majoritatea populaţiei va fi în curând formată din muncitori, aceştia vor forma cel mai numeros partid politic, deci vor avea rolul conducător în societatea viitoare. Nu ne mirăm din partea lui: profeţia este o specialitate evreiască. Lenin, mai impulsiv şi mai ambiţios, a luat-o înainte şi a vrut să fie cel care să conteze ca realizator a ceea ce oricum s-ar fi întâmplat. Amândoi au greşit pentru că proletariatul n-a devenit majoritar nici azi, ba dimpotrivă, numărul muncitorilor manuali este din ce în ce mai mic, iar un muncitor calificat poate avea un grad de cunoaştere mai avansat decât a multor pretinşi intelecutali. În plus, ei nu înţeleseseră cu adevărat esenţa democraţiei, limitele şi posibilităţile ei, mecanismele ei de funcţionare. Ceea ce vizau ei era tot o societate dictatorială: „dictatura proletariatului”, un fel de struţo-cămilă. Între timp, 416

cămila a murit - se pare că încă de la naştere – iar din struţ, care ştim că îşi ascunde capul în nisip, a rămas la vedere doar fundul, la care unii nostalgici încă mai fac mătănii. -

Astăzi, toate ţările pretind a fi democrate. Coreea de Nord mai este şi „populară”.

Fapt este că cele care se apropie de principiile democraţiei

autentice

reuşesc

să

depăşească starea de subdezvoltare. -

Neclară a devenit ideea de democraţie, un cuvânt lipsit de conţinut, folosit în scop propagandistic.

Sunteţi cumva monarhist?

Nu sunt nici monarhist, dar nici republican. Fiecare are avantaje şi dezavantaje. Deştepte sunt naţiunile care ştiu să evite dezavantajele sistemului în care se află, indiferent care este acela şi cum au ajuns acolo.

Şi care sunt, după dumneavoastră, avantajele monarhiei?

417

Mă aşteptam să mă întrebi care ar fi avantajele democraţiei. Mi-ar fi fost mult mai greu să răspund. În primul rând, viitorii monarhi sunt persoane special educate în acest scop. În al doilea rând, după un rege prost, există şansa să-l urmeze unul bun. Funcţionează legile hazardului. În democraţie însă, după un impostor perfid vine un altul mai perfid sau mai bun de gură. Nici unul nu este educat să conducă o naţiune, iar selecţia nu se face în timpul şcolarizării, ci în interiorul partidelor, după criterii parşive. Platon a apărut pe scena filosofiei după eşecul democraţiei. Dar noi nu învăţăm nimic de la Platon, fiindcă era platonic.(Ha-ha!)

Deci Statele Unite, Franţa şi celelalte puteri occidentale sunt conduse de asemenea jigodii?

Eroare! Marile puteri nu sunt democrate decât cu numele. Democraţia este o capcană pentru proşti. Vorba lui Ţuţea: „Democraţia e ca jigodia la câini; scapă doar cei puternici”. Anglia, Danemarca sunt monarhii, Franţa, 418

Statele Unite sunt republici. Care este diferenţa pentru omul de rând? Niciuna. -

Şi care mai este rolul monarhiei în Anglia sau Danemarca? Un rege dictator nu ar mai accepta nimeni, iar pentru un rege de paie de ce se mai cheltuiesc bani?

Eu zic să-i lăsăm pe ei să-şi stabilească forma de guvernare. Suntem mult prea mici să le dăm sfaturi. Dar am putea să ne imaginăm un scenariu. În Anglia, spre exemplu, există tradiţia audienţelor la rege a demnitarilor şi în primul rând a primului ministru. Monarhul este, bineînţeles,

interesat

să primească

informaţii, dar audienţele nu le solicită el, ci ceilalţi. De mai bine de o sută de ani, nu ştie nimeni ce s-a discutat cu uşile închise la asemenea

audienţe,

deşi

ele

fost

numeroase. Discreţia este totală. Să ne punem însă în situaţia primului ministru. Un om cu o responsabilitate imensă, care nu are cu cine se consulta. Colegii şi subalternii lui au diferite interese şi sfaturile lor pot sau nu să fie 419

sincere. Regele, în schimb, nu-şi doreşte să-i ia locul primului ministru. Dorinţa lui este ca ţara să fie prosperă, fiindcă interesul oricărei monarhii ereditare este stabilitatea. Sfatul lui va fi unul sincer. Şi cine nu-şi doreşte să afle opinia altuia, în problemele care-l frământă, să se consulte cu cineva? Bineînţeles, totul depinde şi de afinităţile dintre cei doi. Ne-o putem imagina pe actuala regină a Marii Britanii, Elisabeta a II-a, discutând cu plăcere cu David Cameron, care a fost coleg de şcoală cu unul dintre fii ei (Prinţul Edward) şi cu mai puţină afecţiune, poate, cu Margaret Thatcher, fiica unui băcan din Grantham. Două femei rareori se înţeleg în probleme spinoase. Marile puteri ştiu să se administreze inteligent. De aceea sunt mari puteri. În spatele politicienilor vizibili stau oameni care gândesc. -

Marile clanuri financiare.

Altă lozincă propagandistică. Desigur, există şi interese financiare. În cazul Rusiei există şi serviciile secrete, motiv pentru care politica 420

externă a ruşilor a funcţionat neabătut de la Petru cel Mare şi până azi, chiar şi pe vremea URSS-ului. -

Haideţi s-o luăm de la început. Care a fost primul stat democrat?

Grecia antică.

Eu mă gândeam la statele moderne, nu la cele din antichitate. Dar, fie şi aşa. În primul rând, Grecia antică n-a existat ca stat. Au existat oraşe-stat, o denumire născocită de apărătorii de azi ai democraţiei.

Care rareori s-au unit şi mai des s-au războit.

Corect. Deci entităţi foarte mici, uşor de administrat, radical diferite ţările moderne, unele de dimensiuni uriaşe. Dar, ce-i mai important, ideea conducerii de către popor (demo) a acestor oraşe-stat este foarte relativă şi în nici un caz nu are nici o legătură cu votul universal. Meritul lor este acela că au avansat ideea de democraţie, dar au aplicat-o cu măsură. În realitate,

extrem

de puţine

421

persoane participau la actul de conducere. Cei mai mulţi nici nu aveau acces în agora, iar dintre cei care intrau doar puţini aveau drept de vot şi mult mai puţini erau cei ale căror discursuri erau cu adevărat luate în seamă. În primul rând, selecţia era foarte dură. Prima condiţie era să fi absolvit o şcoală militară de elita, să aibă un stagiu militar destul de lung şi să se fi remarcat în timpul acelui stagiu. Toate acestea nu i se puteau întâmpla mai devreme de 35 de ani. Notorietatea era singura care îl făcea ascultat. De asemenea, averea nu putea fi nici ea ignorată. -

Ideea de democraţie la elini nu era altceva decât opusul dictaturii, nicidecum votul universal, mai ales într-o societate sclavagistă. Clistene a lărgit, ce-i drept accesibilitatea la forul decizional la cei cu mai puţină avere, dar nu au sărit calul, precum francezii la 1789.

Şi

mai

ceva

extrem

important.

Responsabilitatea. E uşor să vorbeşti. Vorbind prea bine, era posibil să fii ales. Funcţiile 422

publice

presupuneau

asumarea

responsabilităţii incubate, iar greşelile erau sancţionate în Grecia antică, pedeapsa cu moartea fiind una destul de frecventă. Nu cunosc nici un român dispus să accepte responsabilitatea vreunei funcţii publice, decât declarativ, în campaniile electorale. -

România a trecut de la minciuna socialismului la minciuna democraţiei. Încotro se îndreaptă acum?

Din păcate, aşa zisa tranziţie de după 1989 nu a fost un Risorgimento românesc, fiindcă nu lam avut printre noi pe Garibaldi şi nici măcar pe Mihail Kogălniceanu. Defectul liderilor comunişti – iar acum ne conduc urmaşii lor – constă în faptul că dispun de mari puteri şi, în egală măsură, de incapacitatea de a le folosi în scopuri benefice. Un minimum de bun simţ le-ar fi spus că este riscant să-şi folosească toate posibilităţile, dar tocmai acesta le-a lipsit, ca şi inteligenţa de a nu declanşa acţiuni

423

cu consecinţe necontrolabile. Efectul? Până la urmă li se întâmplă. Am citit nu mai ştiu unde că orice paradigmă – socială, religioasă, politică – conţine sâmburele ideii opuse, care – prin dezvoltare – o va înlătura. Fals! Societatea se autodistruge prin exagerări de tot felul şi – odată cu ea, distruge şi paradigma în baza căreia s-a construit. Papalitatea a distrus Biserica Catolică, provocând mai întâi Reforma şi, ulterior, pierderea încrederii oamenilor. Franţa a distrus ideea de monarhie, deşi Anglia demonstrase că poate exista şi armonie: Magna Charta a fost primul semnal. Nu toată lumea a înţeles însă mesajul. În consecinţă, au existat revolte, chiar război. În final, cea care a învins a fost ideea. Parlamentul şi monarhia pot convieţui, dacă există inteligenţa necesară. Dacă nu, schimbările ce se impun în ultimă instanţă sunt cu atât mai dramatice, cu cât întârzierea aplicării lor a fost mai lungă. Revoluţiile sunt cea mai proastă soluţie, şi nu atât prin tulburările de moment, cât prin efectele ulterioare. Revoluţia franceză 424

este un bun exemplu în acest sens. A durat peste o sută de ani, până să se stabilizeze. Iar dacă ultimii reprezentanţi sunt îndărătnici, precum Ceauşescu, atunci . . . . Sunt acuzaţi uneori intelectualii pentru că nu se implică în politică. Este parţial adevărat. Pe lângă o mică laşitate – reală la unii – trebuie să recunoaştem că, pe de altă parte, cei care se implică devin politicieni şi atunci se dovedesc chiar mai parşivi decât politicienii profesionişti. Au existat totuşi câteva încercări timide, de a se pronunţa de pe margine: Clubul de la Roma, spre exemplu. Obiectivul era ca, asemenea Parlamentului European, să se pronunţe asupra problemelor importante ale omenirii, fără pretenţia că opiniile lor să devină decizii. Spre deosebire de Parlamentul European, format din „aleşi ai poporului”, cu Gigi Becali printre ei, Clubul de la Roma era format din intelectuali. A funcţionat prin deceniul opt al secolului trecut. A fost marginalizat. Cât despre democraţia adevărată, un exemplu mai evident este modul de organizare cetăţenească al Braşovului medieval, prin Sfatul Breslelor, care a fost menţionat deja. O soluţie cu adevărat democratică, care a 425

funcţionat. Putea să continue, dacă democraţia era cu adevărat ceea ce îşi doreau. Politicienii nu-şi doresc însă democraţia, ci puterea. Da, democraţia poate fi o soluţie, cu condiţia ca alegerile să fie selective. Delegaţii fiecărei bresle, aleşi liber, reprezentau cu adevărat interesele membrilor, ale alegătorilor, ale breslei. Deciziile luate la întâlnirile din Sfatul Breslelor sintetizau în mod armonios interesele tuturor. În zilele noastre, breslele ar putea fi înlocuite cu entităţi similare, existente în societatea modernă.

426

Bucureşti Familia

Panagiotis

în

concediu

în

România Silvia şi Maria tocmai s-au întors dintr-o plimbare prin oraş. -

Ce vi s-a întâmplat? Arătaţi cam dărâmate.

Maria a vrut să vadă tot Bucureştiul într-o singură zi.

Vrei să spui „toate magazinele”?

Nu-nu, am avut o zi culturală. Am dedicat-o în întregime arhitecturii.

Vechi sau noi?

Şi vechi şi noi, dar mai mult celei vechi.

Era să te întreb ce ţi-a plăcut mai mult, dar tu, Maria, cunoşteai Bucureştiul foarte bine. L-ai vizitat de atâtea ori. Cred că . . .

A fost o vizită de rememorare. Colegii francezi ţin cu tot dinadinsul să-mi arate clădirile lor vechi şi noi, imaginându-şi că România este o ţară din „lumea a treia”. N-o 427

spun, dar se simte. Vreau să le arăt că nu este chiar aşa. Am făcut şi foarte multe fotografii. -

Şi cu ce vrei să-i impresionezi?

În nici un caz cu Parlamentul cel nou. Mi-ar răspunde că seamănă cu cele din Coreea de Nord. Există două categorii de clădiri, cu care sper să-i fac praf: cele care sunt asemănătoare cu unele din Paris.

Desigur! Unele sunt chiar copii, că nu degeaba i se spunea Bucureştiului „Micul Paris”.

Şi altele, care îmi plac mie foarte mult, adevărate bijuterii arhitecturale, deşi sunt mai mici.

Ca de exemplu.

Pe locul întâi Muzeul Naţional „George Enescu”.

Aaa, da, Palatul Cantacuzino. Dăruit de Maruca statului român pentru a-l transforma în Muzeul Naţional al Muzicii.

Cine-i Maruca?

428

Maria Rosetti-Tescani, căsătorită Cantacuzino şi recăsătorită cu George Enescu.

A, da, desigur. Iartă-mă! Ştiam, dar acum sunt foarte obosită. Aşa, să nu uit. Mamă, ai pomenit la un moment dat de palatul Trubeţcoi sau aşa ceva. Am vrut să te întreb ce-i cu el, dar ne-am luat cu altceva. Numele îmi sună ruseşte. S-au apucat ruşii să facă palate în România?

Îţi spune bunicul. Eu mă duc să mă odihnesc puţin. Oricum, el ştie mai bine decât mine.

Te ascult, bunicule.

De Dimitrie Cantemir îţi aminteşti, nu-i aşa?

Ei, nu mă lua chiar aşa. Am făcut eu şcoala în Grecia, dar n-am uitat nici o clipă că sunt şi româncă. Ştiu: domn al Moldovei, mare cărturar, refugiat în Rusia după bătălia pierdută cu turcii de la Stănileşti, tatăl lui Antioh Cantemir, primul mare poet rus, ambasador al Rusiei în Marea Britanie şi

429

Paris, prieten cu Voltaire şi Montesquieu, vorbea şapte limbi. . . -

Bravo! Antioh Cantemir, „tatăl poeziei ruse”, fiul lui Dimitrie Cantemir şi Casandra Cantacuzino, fiica lui Şerban Cantacuzino. După moartea Casandrei, Dimmitrie Cantemir s-a

recăsătorit

cu Anastasia

Trubeţcaia,

prinţesă dintr-una dintre cele mai vechi familii ruseşti. Mai mult nu ştiu. Presupun că vreunul dintre urmaşii lor au construit în Bucureşti palatul cu pricina. -

Ştiam eu că apelez la o enciclopedie ambulantă.

Unele cunoştinţe enciclopedice mi le mai amintesc.

Atributul

„ambulantă”

potriveşte tot mai puţin. Am devenit tot mai staţionar. Mă tem să nu am nevoie de o ambulanţă. -

Lasă că te ţii încă bine.

Ştiu eu mai bine cum mă ţin. Când ameţesc, mă ţin de ce-apuc. Tu însă nu uita să le dai peste nas franţujilor tăi cu mânăstirile din 430

nordul Moldovei şi chiar cu cele din nordul Olteniei, cu Castelul Peleş . . . -

Nici o grijă, pe astea le am deja pe casete video. * *

Doamna Brănescu, către soţul ei, după glumele acestuia, uneori cam libere: -

Ţi-ai pierdut uzul raţiunii.

Poate vrei să spui că am dat în mintea copiilor. Bătrânii nu gândesc mai puţin ca tinerii, decât dacă sunt atinşi de vreo boală. Expresia cu uzul raţiunii este din Caragiale.

Acum facem teorie. Fie, dacă asta vrei! Când spunem că cineva a dat în mintea copiilor, nu înseamnă că nu gândeşte. Copiii gândesc şi încă foarte intens. Ei nu au încă formate criterii de evaluare. Acestea se dobândesc în timp, prin experienţă. Ei gândesc doar cu ce au la dispoziţie, dar asta nu înseamnă că 431

logica lor ar fi în suferinţă. Eu m-am referit la altceva şi anume la aiurelile pe care le proliferezi în ultimul timp. -

Şi ce legătură are asta cu raţiunea sau cu lipsa ei?

Are, pentru că între gând şi vorbă există un filtru al raţiunii, care îţi spune dacă e bine sau nu să dai glas gândului. El se formează în timp, prin educaţie. Copilului îi lipseşte, dar adultul îl are foarte bine format şi îl foloseşte nu doar pentru a face plăcere altora, dar şi pentru a se bucura de aprecierea societăţii în care trăieşte, din interese şi dintr-o mulţime de alte motive, pe care nu mai este necesar să le invoc. Filtrul este deci un element al raţiunii. Cel care renunţă la el, renunţă de fapt la a-şi mai folosi raţiunea. Finalmente, copilul şi bătrânul au comportamente similare, dar din cauze diferite. * *

432

Soţul meu se culcă odată cu găinile.

Se scoală odată cu cocoşii?

Cândva, demult, când era cocoş. * *

Mamă, bucureştenii se plâng că Ceauşescu, în megalomania lui, a distrus oraşul, pentru ca să facă loc Casei Poporului, cum i s-a spus, unde este Parlamentul acum. Ba mai spun că ar fi şi foarte urâtă, deşi eu nu o văd chiar aşa. Nu este o frumuseţe, dar nu e nici hidoasă.

Şi bulevardele alea cu toate blocurile la fel?

E drept că trebuie să te uiţi la numele străzii şi numărul casei, fiindcă altfel nu ştii niciodată unde te afli, dar nici ele nu îmi produc repulsie. Întrebarea mea e alta. Cum se face că parizienii nu se lamentează la fel ca bucureştenii, deşi Parisul a fost şi el sistematizat şi încă mai radical. Nu pot să cred că bulevardul acela imens, de la

433

Place de la Concorde şi până la Place Charles de Gaulle a fost aşa de la început. -

Nu, s-a făcut sub Napoleon al III-lea, de către un arhitect cu nume de neamţ.

Haussmann. Era totuşi francez: Georges-Eugène. Ştiu, am citit şi l-am văzut împreună cu tata. Bulevardul, nu pe Haussmann. A fost primul lucru pe care mi l-a arătat şi era foarte mândru. Obosise tata mai tare ca mine dar tot insista să mergem sămi arate minunăţiile Parisului deşi mult-lăudatul Turn Eiffel se potriveşte acolo ca nuca’n perete. Dar nu mi-ai răspuns: de ce bucureştenii se plâng şi parizienii nu?

S-au plâns şi ei, dar sunt peste două sute de ani de atunci şi le-a trecut.

Eu văd puţin altfel lucrurile. Ce s-a construit se vede. Ce s-a distrus nu se vede, dar ar trebui să ştim, fiindcă numai aşa se poate face o comparaţie.

În Paris, presupun că nu s-au distrus construcţii foarte valoroase, fiindcă principalele palate sunt în picioare şi azi. 434

Doar Bastilia a fost dărâmată încă la Revoluţie, dar ea nu era un monument ce merita păstrat. Era însă un simbol al opresiunii şi cred că revoluţionarii erau şi mai furioşi, când au constatat că înăuntru se aflau doar şapte deţinuţi şi nici un om al muncii printre ei.

Ia uite ce ştie fata mea! N-ai fost degeaba la Paris.

Sigur că n-am fost degeaba, dar asta n-am aflat-o de la Paris, ci din cărţile bunicului, pe care le citesc când vă duceţi voi la culcare, dar de fapt staţi de vorbă în bucătărie, că în camera de zi nu se cade, că doar e noapte.

Şi ce-ai mai aflat din cărţi?

Am mai aflat că în Place de la Concorde au fost ghilotinaţi regele Ludovic al XVI-lea, Maria Antoaneta şi alţi 2.500 de nedoriţi. Asta da concordie!

Asta-i piaţa cu obeliscul acela mare, nu?

Da, obeliscul pe care l-au primit cadou de la un turc ce guverna Egiptul. Obeliscul avea peste 3000 de ani şi l-a luat din Templul lui Ramses din

435

Theba, ca să se pună bine cu Franţa. Dar de ce mă derutezi cu alte întrebări şi nu-mi răspunzi la întrebare. În Bucureşti ce s-a distrus? -

Asta cel mai bine ar putea să-ţi spună bunicul. Eu n-am prins Bucureştiul de altă dată. Sunt prea tânără, vezi bine.

Văz! Ajută-ne, bunicule! Când suntem numai noi doi, îmi spui poveşti, de parcă aş fi încă un copil. Când e şi mama, taci ca peştele. Dacă e şi tata, atunci vorbiţi numai voi doi, mai ales în franceză, să-ţi aminteşti ce ar fi trebuit să fi învăţat la şcoală.

Nu fi obraznică. Ce ştii tu ce şi cum am învăţat eu? Voi tineretul nu mai sunteţi interesaţi de trecut. Vi se pare că lumea începe cu voi, părerile bătrânilor sunt perimate, ei înşişi sunt „expiraţi”, cum am auzit pe cineva spunând.

Am glumit. N-o lua chiar aşa abrupt. Şi-apoi, eu nu sunt „tineretul”. Eu sunt Maria şi vreau să aflu. Hai spune cum era Bucureştiul? Ce anume s-a pierdut?

Era Micul Paris. Aşa a fost poreclit. 436

Chiar aşa?

Ei nu era chiar aşa. Este o exagerare. Centrul oraşului avea câteva clădiri construite după modelul celor din Paris. De aici i s-a tras porecla, iar Calea Victoriei şi prelungirea ei către Arcul de Triumf şi Bulevardul Kiseleff imita tocmai Bulevardul Champs-Élysées despre care aţi vorbit voi.

Actuala Magistrala Nord-Sud a Bucureştiului.

Da, doar că deschiderea de după Piaţa Unirii s-a făcut

mai

târziu.

Înainte,

boierii

mergeau

duminica „la şosea” şi se simţeau de parcă erau pe Champs-Élysées. Oricum, oraşul era în plină modernizare şi, înainte de Al Doilea Război Mondial, arăta frumos. Centrul. În rest, era cam prăpădit. Câteva clădiri – monumente istorice – trebuiau păstrate. -

Centrul există şi azi, chiar dacă nu mai e exact ca atunci. Întrebarea e „ce anume s-a pierdut şi justifică regretele voastre?”

437

Cel mai mult se vorbeşte despre mânăstirea Văcăreşti. A fost un monument de arhitectură caracteristic pentru Evul Mediu românesc. Acum nu mai ştim aproape nimic despre ce a fost Bucureştiul în trecut. Au existat apoi mai multe biserici mici, care – dacă nu au fost distruse – au fost mutate şi aliniate printre blocuri înalte, astfel că s-a pierdut cu totul atmosfera în care se aflau. La fel din mânăstirea Antim, mare şi impozantă cândva, a rămas doar biserica şi câteva anexe, înghesuite printre blocuri. Uşile bisericii au fost sculptate chiar de Antim Ivireanu, autor, redactor, editor, creator de limbaj bisericesc, tipograf, gravor, teolog, episcop şi mitropolit, cu un rol major în cultura română. Au fost demolate 20 de biserici,

iar

fost

mutate

alte

amplasamente. Din punctul meu de vedere, ca simplu doctor . . . -

Doctor, scriitor în devenire, om de cultură, lasă că ştim noi. Nu te mai da modest.

Acum vrei s-o dregi, după ce m-ai jignit adineauri. Vroiam să spun că eu regret cel mai 438

mult dispariţia mânăstirii Mihai Vodă. Într-un oraş de câmpie, ca Bucureştiul, dealul Mihai Vodă, pe care era amplasată mânăstirea era un Acropole mai mic. Era înconjurată de un zid de apărare şi arăta splendid, privită de la distanţă. În interior era chiar valoroasă, nu numai ca arhitectură, dar existase şi un sit arheologic geto-dacic, vechi de peste 3000 de ani. -

Nu e vorba despre biserica Mihai Vodă din apropierea podului Izvor?

Ba da, dar mutată aproape 300 de metri şi coborâtă, fiindcă dealul trebuia ras, pentru a deschide perspectiva asupra Casei Poporului.

Imbecilă decizie!

N-a fost singura. Mă mir că au lăsat dealul Patriarhiei.

M-au îndrăznit probabil să meargă până acolo.

Poate că ar fi făcut-o. Şi cred că le-a trecut prin cap şi de atunci le-a venit ideea să construiască o nouă biserică patriarhală. Dealul este însă mult mai mic şi deranjează mai puţin. Înainte, în lipsa

439

clădirilor actuale, el părea mai impunător şi merita să rămână aşa. Cu un parc în jur ar fi fost o oază excepţională a oraşului. * *

Luigi şi socrul său ar fi stat la poveşti toată viaţa. Dornici să cunoască, animaţi de curiozitate şi venind din zone culturale diferite, aveau ce să-şi spună, dar mai ales să comenteze. Nu de dragul de a vorbi, ci pentru a afla şi a-şi nuanţa, a-şi rafina propriile opinii. La Atena, unde bătrânul venea mai rar şi dorea să viziteze iar Luigi trebuia să meargă la spital, aveau mai puţin timp la dispoziţie. În România însă, îşi petreceau aproape tot timpul împreună, mai ales după amiezile, în jurul unui pahar cu vin, dar şi în plimbări sau excursii mai mici sau mai mari, fiindcă şi oferta românească era bogată din punct de vedere turistic. Totul era ca sănătatea domnului . . . să-i permită asemenea deplasări. Acum sunt acasă, în Bucureşti.

440

Alors, « Goûtons voir si le vin est bon ».

Sigur e bun. L-am verificat eu la toate mesele: rotunde, pătrate, chiar şi la cea pliantă, din grădină.

În Franţa, se plânge Luigi, mă enervau mereu cu aroganţa lor incultă.

Incultă?

Da, da, incultă. Nu vorbesc despre oamenii instruiţi, dar chiar şi aceştia au ideea fixă că Franţa este buricul pământului. Chiar şi despre Creştinism ei cred că s-a născut în Franţa.

Asta ar fi chiar amuzant.

Nu exagerez cu nimic. Afirmaţia am auzit-o cu urechile mele, spusă de un profesor pensionar, care tocmai se întorsese dintr-o excursie din Armenia. A spus: „Interesant cât de departe s-a răspândit Catolicismul”.

Păi, Armenia este ortodoxă. Una dintre primele ţări creştine. Aproape de Ierusalim, de Grecia . . .

Exact.

441

Cred că eroarea lui provine de la faptul că din sudul Franţei au pornit unele cruciade, iar ei cred că prin ele, s-a răspândit Creştinismul. Culmea este că se mândresc cu această ruşine.

Şi n-am dreptate să-i consider inculţi?

Asta îmi aminteşte de Chateaubriand. Pe când hălăduia prin Italia, se mira de ce aveau romanii atât de multe băi publice, A scris-o el însuşi în Călătorii.

În timp ce în Paris nu puteai să intri din cauza mirosurilor pestilenţiale.

Tot acolo, în sud, la Toulon pare-mi-se, a avut loc un masacru al evreilor, uitând că Iudaismul a precedat Creştinismul.

Aici am eu o observaţie: faptul că Iisus a fost evreu nu înseamnă că doctrina creştină derivă din cea iudaică. Oricum, alegaţia conform căreia Creştinismul ar deriva din Iudaism nu se justifică. Dimpotrivă, el are unele elemente noi faţă de credinţele anterioare – le am în vedere pe cele extrem-orientale – spre deosebire de Iudaism,

442

care este mai mult o doctrină politică naţionalistă decât o religie, nediferenţiată prea mult de idolatrie, Dumnezeu fiind în concepţia evreilor doar un idol ce pretinde să fie unicul la care poporul să se închine. Creştinismul se află într-o relaţie mai strâns cu religiile orientale, cu marea deosebire că introduce o istorie, transformând religia într-o poveste de adormit copii. Dacă budiştii, şintoiştii si ceilalţi sunt adepţii „veşnicei reîntoarceri”, Creştinismul a imaginat o naştere – geneza – care, ca orice început, trebuie să aibă un sfârşit. Pentru om, sfârşitul însemnă Raiul sau Iadul. Dar focul – inclusiv cel al Iadului, are ca scop purificarea, făcând astfel posibilă naşterea unei noi generaţii, fără păcat. -

Numai Raiul este etern; Infernul este efemer. Trăieşte puţin, dar renaşte zilnic. Raiul există doar în imaginaţia noastră, în speranţele noastre. Este motivul vieţii, ţinta aspiraţiilor noastre, cea care dă sens efortului de zi cu zi.

Constatăm deci că, între timp, ideea creştină a pierdut din vedere esenţa, pe care trebuia s-o 443

rafineze şi – ceea ce este mai grav – a eliminat prin intermediul bisericii orice posibilitate de edificare a unei etici folositoare umanităţii şi nici vorbă despre raţiune – cu care a fost în permanent conflict - ca să nu mai vorbim despre vreo filosofie, în adevăratul sens al cuvântului. -

Şi asta-i adevărat. Pentru mine, mai interesantă este adoptarea de către greci a Creştinismului, din moment ce aveau Mitologia, cu mult mai plină de substanţă ideatică.

M-am gândit şi eu la asta, dar nu am o explicaţie. Gândind prin prisma creştină, ai crede că religia este

mai

actuală

decât

Mitologia

greacă,

superioară ei. Grecii înşişi au înlocuit-o. -

Ceva consideraţii am făcut eu, dar ele nu sunt chiar explicaţii. Doar opinii.

Sunt curios.

Ai spus că religia creştină ar fi superioară Mitologiei. De fapt, este invers. A nu se confunda însă mitologia greacă cu idolatria. Sub diferite forme, religia, religiile în general, au apărut odată cu homo sapiens. Idolatria este tot religie. Religia 444

şi idolatria au la bază credinţa în idoli, în timp ce mitologia conţine mituri, adică poveşti. Ea este un subiect de discuţie şi nu o doctrină. Mitologia este deci superioară, o încercare de a stimula gândirea, de a-i oferi elasticitate. Era o apropiere de ceea ce, mai târziu putea deveni filosofie, psihologie, poate chiar ştiinţă. Dar, aşa cum spuneai, Creştinismul actual, spre deosebire de cel iniţial, este o revenire la religiile primitive. -

Şi totuşi, rezistă de atâta timp, şi încă în epoca modernă.

Superstiţiile, cu cât sunt mai primitive, cu atât rezistă mai mult.

Clasificăm religiile după mituri, deşi ar trebui s-o facem după etica indusă oamenilor, după filozofia de viaţă pe care o inspiră. Confundăm religiile cu legendele, poveştile, parabolele ce au servit ca metafore pentru paradigma filosofică intrinsecă. În realitate, orice religie s-a născut dintr-un motiv şi într-o anumită conjunctură etică, politică, economică etc. Înaintea religiei a existat o filosofie, o încercare de modificare a paradigmelor vechi, 445

voiau

înlocuite

unele

noi.

Înaintea

Creştinismului, spre exemplu, a existat Stoicismul. Sensul oricărei religii trebuie căutat în filosofia vieţii, pe care înaintaşii timpului o preconizau. Astfel, Catolicismul şi Ortodoxismul, deşi ambele se consideră creştine, fiindcă pleacă de la Vechiul Testament, sunt două religii diferite, pentru că au avut interpretări

şi

evoluţii

diferite.

Nirvana,

mitul

reîncarnărilor succesive până la revenirea în Universul primar

şi

toate

celelalte

similare,

caracteristice

Orientului, creează dorinţa ruperii din societate, a autoînstrăinării. În Creştinismul primitiv, devenirea este redusă la două etape (viaţa prezentă şi cea de apoi), dar omul rămâne la fel de neimplicat în viaţa socială. La polul opus, cea catolică impune spiritul de echipă; omul este o parte a mecanismului general, singurul care contează şi pe care omul este silit să-l slujească. Viaţa unui individ este nesemnificativă din punctul de vedere al societăţii; el poate fi sacrificat, dacă imperative majore o cer.

446

Consecinţa este – ca de obicei – alternativa opusă: omul modern luptă pentru interesele sale şi nu pentru cele ale societăţii. Este probabil etica religiei viitoare, încă nescrise. Societatea evoluează ca o rezultantă a luptei contrariilor dintre elementele ei componente. Este ceea ce face natura în toate formele ei de existenţă. -

Şi atunci, cum se face că grecii au abandonat frumoasa lor Mitologie şi au adoptat religia creştină?

Pentru greci, Mitologia este de împrumut. De aceea şi-au permis să discute în jurul ei, să comenteze moralitatea şi utilitatea legendelor, să facă filosofie. Ea aparţinea intelectualilor, celor înclinaţi să gândească. Omul de rând avea nevoie de o religie, de ceva în care să creadă. Creştinismul este adevărata lor creaţie şi explică adoptarea lui extrem de rapidă. Şi nu numai atât. Mitologia, filosofia şi, în general, artele şi cultura i-au fost inspirate din Orientul apropiat. El, Orientul

apropiat

ridicat

Atena.

Mulţi

intelectuali valoroşi au venit de acolo în Atena 447

sau, chiar de acolo de unde erau, din Milet şi alte centre culturale, au influenţat gândirea ateniană. Erudiţia vechii Elade s-a fixat şi a devenit cunoscută în şi prin Atena. Ea nu s-a născut însă în totalitate acolo. Cel mult a fost sintetizată în Atena. A venit însă de peste tot, pe unde au umblat grecii. Pe lângă atenieni, o mare contribuţia au avut şi cei veniţi din Milet, Efes şi multe alte zone, unele cu mult mai evoluate cultural decât Atena. Asemenea Parisului de mai târziu, Atena a ştiut să atragă oameni de valoare. Într-adevăr, vorbind despre Aspasia din Milet, D. Tudor spune în „Femei vestite din lumea antică”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972: „Străina aducea pe solul attic moravurile ioniene, unde situaţia socială a femeii se găsea mult mai ridicată faţă de retrograda Grecie continentala. Femeia ioniană era în acea vreme mai cultivată decât cea ateniană, destinată doar treburilor gospodăreşti.” * *

* 448

Doamna Brănescu pleacă la o întâlnire cu două colege de liceu, pe care nu le mai văzuse de la banchetul organizat la împlinirea a 25 de ani de la absolvire. Acum, vor să organizeze încă unul, cu puţinele colege rămase în viaţă. Domnul Brănescu o întreabă: -

Unde vă veţi întâlni?

Păi, acolo unde m-am întâlnit cu Marina, la doi ani după ce am terminat facultatea. Ţi-am povestit. Nu ţii minte?

Domnul Brănescu nu ţinea minte. Nici nu e sigur că a ştiut vreodată, iar Marina nu fusese colega ei de facultate, ci de serviciu, cândva, demult. .... După întâlnire -

L-am întâlnit pe Marius, fostul tău coleg de liceu.

Dar de unde îl cunoşti tu pe Marius?

Păi, n-am stat la aceeaşi masă la banchetul vostru de 50 de ani?

449

Şi-l ţii tu minte de-atunci?

Închipuie-ţi!

Şi ce căuta la întâlnirea voastră?

Nu la întâlnirea noastră, ci în cafeneaua unde ne-am dus să discutăm.

Aţi vorbit şi cu el?

Desigur. Chiar foarte mult. Spunea că a murit Zaiciu. Era foarte afectat. Spre deosebire de tine, el avea doar cuvinte de laudă la adresa lui.

Dragă, despre morţi numai de bine. Dar eşti sigură că a murit? * *

Încă de la primele discuţii mai serioase cu socrul său, Luigi începuse să-şi noteze ideile la început într-un carneţel, pentru ca mai târziu să umple un raft din bibliotecă. N-a fost nici jurnal, nici hebdomadar, nici orice alt periodic, fiindcă ştia că nu va scrie periodic, ci

450

numai atunci când are timp şi chef, dar mai ales ceva ce crede că merită să fie notat. Nu pentru alţii, ci doar pentru el, să-şi amintească mai târziu. În trecere prin Braşov, am aflat de existenţa unui nou moll . Am mers, bineînţeles, să-l vedem, mai ales la insistenţa fetelor: Mihaela , Silvia şi Maria . Se află pe terenul ocupat

fosta

întreprindere

„Tractorul”. O imensitate , de a cărui utilitate toată lumea se îndoieşte . Cu altă ocazie , vizitasem numai eu şi Mihaela un moll mai vechi , cu mult mai

mic,

dar

foarte

frumos,

amplasat în apropierea gării . Acum este pe jumătate abandonat. Acesta nou,

are

nici

poziţie

avantajoasă şi este cu mult prea mare pentru

populaţia

Braşovului

şi

posibilităţile ei financiare . Dar nu moll-ul m-a surprins atât, cât un zid rămas din vechile clădiri ale fostei uzine . Este chiar

451

zidul

rămas

prima

uzină

construită pe acest teren , înainte de al

Doilea

„Industria

Război Aeronautică

Mondial : Română”

(I.A.R .), transformată după război în uzină de tractoare . Pe o parte şi de cealaltă , zidul purta încă lozincile „Trăiască în veci prietenia româno-sovietică” şi „Să ne însuşim temeinic metodele sovietice

muncă ,

chezăşia

îndeplinirii şi depăşirii planului de stat ”. Ambele au fost scrise în anii 1948-49,

perioada

primelor

planurilor de stat – cele anuale – după

care

urmat

planurile

cincinale , cu alte lozinci . Deşi în anii ’60 relaţia României cu URSS încetase să mai fie una amicală , ba dimpotrivă , aceste lozinci au rămas intacte

până

azi .

Staff-ul

întreprinderii , nu le-a şters. Este un indiciu relevant pentru modul în

452

care conducerea acestei uzine s-a străduit

să

prosovietice

menţină ale

mentalităţile

salariaţilor

din

această uzină . Nu mă mai mir acum cum de încă mai există persoane cu asemenea concepţii . La

polul

„Sfântul

opus,

Nicolae”

din

biserica Şchei

existat în pronaos două picturi ale membrilor familiei regale . Ele există şi

astăzi ,

pentru

că

în

timpul

regimului comunist au fost acoperite cu pânzele altor tablouri . Bineînţeles că nu numai preoţii , dar chiar şi securitatea ştia , dar tăcea . Iată că au existat patrioţi chiar acolo unde nu te aşteptai . Faptul că cei din uzina „Tractorul” s-au comportat invers mi se pare uluitor.

* *

* 453

Haideţi să bem pentru Ziua Naţională a României.

Chiar că numai de băut e bună această zi cu frig şi lapoviţă. Puteau să aleagă o altă dată, într-un anotimp mai frumos. Ca Franţa, spre exemplu. Sau America.

Ele şi-au ales date cu valoare de simbol.

Ai noştri ce au ales: unirea cu Transilvania? Este un eveniment major, dar nu un simbol. Prima unire, a Moldovei cu Ţara Românească are valoare de simbol mai mare. Dar puteau găsi şi alte date. Alegerea Greciei mi-a plăcut: Ziua în care episcopul ăla a ridicat steagul împotriva otomanilor.

Atunci, cu ce sărbătorim, cu uzo sau cu palincă?

Hai cu palincă, că doar bem pentru România.

La sfârşit de masă, deşi se aflau la început de decembrie, doamna Brănescu a scos numai ea ştie de unde cireşe mari, frumoase, aproape negre. Toată lumea s-a repezit la ele, cu excepţia soţului.

454

- El nu mănâncă cireşe. Nu pentru că nu-i plac. De altfel, nici nu le cunoaşte gustul. Ideea că ar putea avea viermi este cea care îl împiedică. Şi-a însuşit-o din copilărie şi este inutil să-i dovedeşti că, între timp, situaţia s-a schimbat şi cireşele din comerţ nu mai au viermi. Poate tocmai faptul că această realizare aparţine unui prieten biolog îl deranjează. El a reţinut ideea că din cozile de cireşe se fac ceaiuri recomandate în medicină. S-a dedicat deci acestei teme de cercetare şi încearcă încă să obţină o cireaşă cu două cozi. După masă, au reluat subiectul Zilei Naţionale. Într-adevăr, Grecii au ales 25 martie, ziua când, în 1821, arhiepiscopul Germanos din Patra a înălţat steagul grecesc, declanşând astfel, în mod simbolic, Războiul de Independenţă. Alegerea a fost inteligentă. Războiul nu s-a terminat la o dată precisă, recunoaşterea independenţei de către celelalte ţări a depins de interesele lor, de diplomaţie şi politică externă, în timp ce începutul acţiunii pune în evidenţă iniţiativa grecilor, patriotismul lor. Noi ştim de la istorie că, înaintea lui Germanos, a existat încercarea mult mai concretă lui Ipsilante, pe care 455

o recunosc şi grecii. El a redactat şi afişat la Iaşi chiar o Declaraţie de Independenţă a Greciei. Acest Ipsilante însă a făcut şi multe greşeli, care ar putea umbri puritatea mişcării de eliberare. De aceea, gestul unui preot are o valoare de simbol incomparabil mai mare. 25 martie este şi sărbătoare religioasă şi nu una oarecare; este Bunavestire, astfel că asocierea celor două sărbători capătă o valoare şi mai mare. Iar sfârşitul lunii martie oferă Greciei zile frumoase din punct de vedere meteorologic, astfel că se pot organiza manifestaţii adecvate, ceea ce grecii ştiu să facă. -

Grecii au fost mari comercianţi şi pretind că mai sunt încă. Chiar dacă nu toţi fac comerţ de mare anvergură, orice grec şi-ar dori un mic butic.

Da, numai că, pentru ei, comerţ înseamnă înşelătorie. Preferă buticul şi nu serviciul întro întreprindere, fiindcă nu a învăţat disciplina. Este comportamentul celui care a stat 2000 de ani sub ocupaţie străină şi a învăţat doar cum 456

să se strecoare printre exigenţele societăţii. Din cele câteva cuvinte greceşti, pe care le-am învăţat aici, verbul „a lua” la persoana a doua trecut se pronunţă „pirate”, de unde şi substantivul „piraţi”, în limba celor jefuiţi. Grecii nu şi-au însuşit rostul comerţului onorabil, de a procura la preţ angro cele necesare populaţiei sau unei întreprinderi, pentru a vinde cu un beneficiu rezonabil. Comerciantul

cinstit

nu-ţi

vinde

marfă

proastă. Dimpotrivă, el doreşte să aibă o clientelă stabilă, căreia trebuie să-i fie fidel. -

În principiu, aveţi dreptate. Mi-am adus însă aminte o observaţi, pe care am citit-o undeva despre „arta comerţului”, pe lângă arta plastică, arta culinară, arta vorbirii (în gol), arta meşterilor cizmari şi multe altele. Se dau câteva exemple:

1. Olandezii au cumpărat Mahattan-ul de la „piele roşii” cu 24 de dolari, mai exact contravaloarea mărgelelor colorate (60 de guldeni), cât l-a costat pe Peter Minuit, reprezentantul Companii Indiilor 457

Olandeze de Vest, autorul trocului. Se numea Manna Hatta, pe limba lor, a indienilor. Acolo şiau construit olandezii şi primul oraş, pe care l-au botezat Noul Amsterdam. N-a durat mult însă, fiindcă următorul uzurpator a fost chiar populaţia lui, devenită majoritar britanică, care l-au rebotezat New York. 2. SUA a cumpărat Louisiana de la francezi în 1803 cu 15 milioane dolari. 3. Tot SUA a cumpărat Alaska de la ruşi în 1867 cu doar 7.200.000 dolari. 4. De la mexicani, SUA a obţinut 76.000 kilometri pătraţi, între Rio Grande şi Colorado cu 10.000. dolari. (Asta după ce Mexicul pierduse jumătate din teritoriu în urma războiului tot de ei declanşat.). 5. Astăzi, în schimb, la licitaţii snoabe, americanii bogaţi achiziţionează cu preţuri astronomice tot felul de obiecte aproape fără valoare. Se mai poate spune că nu există o artă a comerţului?

458

Deşi nu toţi americanii locuiesc în Los Angeles, despre mulţi dintre ei se poate spune că şi-au pierdut îngerii: Lost Angeles.

* *

A doua zi -

Bună dimineaţa, ce faceţi?

Cuget.

Asta-i din gluma aia ardelenească: - Ce faci bade? Şezi şi cugeţi? - Ba! Numa’ şed.

No, io numa’ cuget, că m-o trimis nevasta la piaţă să cumpăr nu ştiu ce.

Vă duceţi şi nu ştiţi ce să cumpăraţi?

Nu încă, că tot nevastă-mea mi-o spus că-mi zice înainte de plecare, că altfel uit.

Drăguţ! Dar aveţi un accent ardelenesc neaoş.

459

Păi, mi-am făcut stagiatura într-un sat din Transilvania. Am stat trei ani acolo, până am găsit uşa ce trebuia deschisă pentru intrarea în Bucureşti. Nu era deloc uşor. No, amu, spune ce te-aduce de dimineaţă? Piaţa poate să mai aştepte, că nevastă-mea se pare că încă nu s-a hotărât ce vrea să-i aduc.

Discutasem despre singurătate. Încă de ieri îmi venise ideea, dar mi-am zis că mai bine să mă documentez mai întâi.

Ascult cu maximă atenţie.

Este un citat din Dostoievski: „Aşa, de pildă, mi-aş fi închipuit oare vreodată chinul groaznic, de neîndurat, de a nu putea rămâne singur măcar o clipă vreme de zece ani? La muncă dus între paznici; în cazarmă, însoţit cu încă două sute de ocnaşi; niciodată singur, niciodată cu tine însuţi.” (Amintiri din casa morţilor, pg. 30) „Mi-aduc aminte că […], deşi aveam în jurul meu sute de alţi fraţi de suferinţă, mă istoveam într-o singurătate înfiorătoare [. . .] „ (idem, pg. 372) [. . .] „Revolta fiinţei nu se naşte din dificultatea trudei ocnaşului, ci din refuzul libertăţii, din impunerea silniciei[. . .] Ţăranul munceşte, fără îndoială, mai mult decât ocnaşul, munceşte uneori şi noaptea, mai cu seamă în timpul verii, se oboseşte însă spre folosul lui, ţinta lui are un rost, astfel încât îndură totul mai uşor decât osânditul.” (idem, pg. 44)

460

Bravo! Iată că şi închisoarea a fost bună la ceva. Dacă n-ar fi suferit atât, nu i-ar fi venit ideea. * *

Ce stupiditate! Citesc pentru a nu ştiu câta oară aceeaşi

recomandare,

însoţeşte

unele

produse

farmaceutice naturiste, prin care se interzice utilizarea obiectelor de metal la manipularea lor. Este permisă doar a celor de sticlă, ceramică şi lemn. În ambalajul unora chiar se găseşte o baghetă din lemn, pentru amestec, dizolvare etc. M-am întrebat, fireşte, de ce se interzice metalul, dar nu am găsit decât contra-argumente, ca de exemplu: -

oricât de bine ar fi spălat, lemnul reţine substanţe străine;

lemnul este o substanţă organică, care suferă transformări în timp;

461

unele componente ale lemnului pot reacţiona cu substanţele cu care intră în contact;

etc.

Metalul, în schimb, este imun la toate aceste neajunsuri. Bineînţeles, am în vedere, metalele inoxidabile, din care sunt făcute astăzi tacâmurile. Asta ar putea fi şi explicaţia recomandării cu pricina: autorii lor au rămas tributari mentalităţii străbunilor lor, din epoca în care primele tacâmuri din metal, ajunse la îndemâna păturilor sărace ale populaţiei, erau confecţionate din materiale oxidabile sau care puteau intra în reacţii chimice cu unele substanţe. În asemenea condiţii, ne imaginăm şi este de crezut că o lingură de lemn era de preferat uneia de tablă ruginită. Ce ne facem însă cu „specialiştii”, care au rămas la lingura de lemn? * *

Mihai Brănescu, note de şezător pe o bancă din parc.

462

Puţin mai devreme , chiar pe banca din faţa mea s-a aşezat o pereche de tineri . Frumoşi amândoi . Ea însă era superbă . Ochii ei îi străluceau ca două stele . Eu eram cu gândul departe , plecat undeva prin Atena şi îmi imaginam că sunt greci . În

general ,

grecoaicele

semănă

nişte centauri inversaţi: au trupuri de om şi capete de cal . Picioarele , ce-i

drept,

sunt

adevărat

frumoase . Ce-i a lor, e a lor. Asta însă era frumoasă foc de jos până sus şi de sus până jos. Aş fi vrut ca , printr-o minune , stelele din ochii ei să se topească măcar o clipă , să nu mă orbească şi să mă lase să privesc în adâncimea fiinţei ei , s-o cunosc mai bine . Înainte ca minunea să se întâmple , a vorbit. Păcat! După asta , nu mi-am mai dorit nimic. * *

463

Bătrânii par tipicari şi – într-o bună măsură – chiar sunt. Ca să citească un text, spre exemplu, trebuie să-şi pună ochelarii. Asta nu însemnă că ei şi-au schimbat caracterul. Când însă întârzie cu un răspuns, ei caută să fie cât mai precişi şi – mai ales – să evite greşelile datorate grabei. Paleta criteriilor lor decizionale este foarte complexă. La cealaltă extremitate, copiii solicită răspunsuri pe cât de precise, pe atât de simple. Spre exemplu, dacă la întrebarea „Spune-mi, te rog, cum aduce barza copiii? Cu ciocul sau cu ghearele picioarelor?”, bunicul încearcă să-i explice că lucrarea este mai delicată, va primi un răspuns de genul: - Lasămă domnule cu vrăjelile. Mie spune-mi clar: cu ciocul sau cu ghearele?” În situaţii de acest gen, într-adevăr, nu e bine să fii tipicar, mai ales cu persoane adulte, dar care pun întrebări puerile. „Care-i adevărul? Cel văzut clar de un gânsac, sau cel abia întrevăzut, ca printr-o negură, de Kant?” – Eminescu, Proză literară, Ed. Facla, Timişoara, 1987, pagina 207.

464

Da, Eminescu citea Kant în original. A făcut chiar şi traduceri.

465

După 25 de ani -

. . . şi vă doresc sănătate, că-i mai bună decât toate. Vă spun eu, din experienţă, că sunt cel mai bătrân din această sală.

A fost Hazy, fostul lor profesor de limba şi literatura elină, acum pensionar. Decanul de vârstă al profesorilor era cel de sport, dar el era netransportabil şi, oricum, nu ar fi putut vorbi. Înaintea lui Hazy a vorbit directorul şcolii, nimeni altul decât Vasile Elefteriu, fostul lor coleg, acum profesor la catedra ocupată înainte de Hazy. Înainte de a rosti primul cuvânt, o voce a strigat: „S-a întors Tezeu acasă”. Toată lumea a aplaudat. Alte voci se puteau auzi: „Arată-ne calea, Tezeu!” Din partea elevilor, a vorbit Nicolas. Maria nu a putut veni de la Paris. Deşi trecuse de 40 de ani era pentru prima dată mamă. Se măritase cu un francez cu rădăcini româneşti, la fel ca tatăl ei, doar că schimbase rădăcina greacă cu una românească. La banchetul ce a urmat, Hazy a plecat imediat după ce şi-a mâncat friptura. Avea experienţa banchetelor 466

anterioare, de la alte generaţii, când s-a simţit foarte stânjenit, fiindcă nimeni nu-i acorda atenţie, foştii elevi arătându-i astfel dispreţul lor. Întreaga simpatie se îndrepta – culmea – către alţi profesori, colegii lui, pe care el însuşi nu-i agrea. Dacă invidia nu ar fi fost inventată, el avea toate condiţiile s-o descopere la aceste banchete, unde primea răsplata comportării lui. Cu câte un pahar de vin în faţă, foştii copii, unii cu părul alb, alţii fără – dar cu burtă – discutau acum în grupuri, care se formau şi se desfăceau, în funcţie de subiecte şi simpatii. Cele mai dinamice erau cele din jurul profesorilor, pe care – din politeţe sau simpatie – nu-i lăsau nici o clipă singuri. Când numărul celor din jurul unui profesor risca să scadă sub trei, imediat veneau alţii. Treptat, profesorii s-au retras, astfel că foştii elevi îşi relatau succesele şi mai puţin insuccesele profesionale şi sentimentale celor ce voiau să-i asculte, de regulă aceeaşi care îi ascultau şi pe când erau elevi. Câteva cazuri aparte erau cei care au obţinut poziţii sociale importante în Atena. În jurul lor, roiau cei ce sperau să-şi creeze o relaţie avantajoasa cu acest prilej. 467

În toiul discuţiilor, în sală îşi face apariţia Iannis. Gras, roşu la faţă şi mai ales la nas, îmbrăcat sportiv, deşi toţi ceilalţi erau îmbrăcaţi adecvat momentului: băieţii în costum iar fetele în cele mai elegante rochii ce şi le-au putut permite. După a deschis larg uşa, cu gura mare, adresându-se tuturor, deşi nu-l solicitase nimeni, şi-a cerut scuze pentru întârziere, perorând despre un incident „nemaipomenit”, ce avusese loc pe drumul din Peloponez, de unde tocmai sosise cu maşina. Ici-acolo, cei ce ştiau câte ceva din evoluţia lui dădeau explicaţii colegilor: s-a implicat în fotbal, dar nu a reuşit decât posturi de antrenor adjunct, pentru perioade scurte, la echipe din liga a doua sau chiar a treia, prin diverse orăşele din provincie. În consecinţă, cea mai mare parte a timpului şi-a consumat-o căutându-şi un nou job. Şi-a umplut singur un pahar cu vin şi a încercat, pe rând, să se ataşeze mai multor grupuri. Fără prea mare succes, fiindcă peste tot întrerupea subiectele aflate în discuţie şi care nu aveau vreo tangenţă cu el, dacă nu cumva erau chiar intime. Încearcă să le spună că vrea să devină politician. Când i se atrage atenţia că vorbeşte stricat greceşte, 468

răspunde că va avea priză la imigranţi, destul de numeroşi. Un coleg mai puţin binevoitor, intuindu-i sau poate cunoscându-i meteahna, i-a umplut paharul de vin ce încă nu era pe deplin gol. Bănuia că la al doilea pahar îşi va „da în petic”, cum se spune. Iannis a sesizat pericolul şi, discret, a părăsit sala, explicându-le celor din jur că a doua zi are o întâlnire de afaceri importantă şi trebuie să fie în formă. Avusese deja probleme cu ficatul. Ştia că are rezistenţa scăzută la băutură şi că două pahare de vin sunt prea multe pentru el. Deşi mic, singurul grup indestructibil era cel din jurul lui Kontomaris. Leitmotif-ul discuţiei lor era şi el de nezdruncinat: de ce la întâlnirea oficială a trebuit să vorbească Nicolas din partea clasei şi nu el? Bineînţeles că, în afara bârfelor, nu aveau nici un argument. Ca elev, el, Kontomaris, ar fi vrut să devină mare astronom, să colaboreze cu cei care programează lansările în spaţiu ale cosmonauţilor. A reuşit chiar să absolve facultatea de astronomie. Acolo se preda însă multă matematică şi deloc astrologie, aşa că, în final, a devenit profesor de astronomie la un liceu din Atena. Ar fi vrut chiar la liceul 469

unde a fost elev, dar directorul de atunci nu a dorit să aibă subalterni doi foşti colegi, el şi Elefteriou Vasili, care s-ar fi putut uni împotriva lui. Dintre cei doi, l-a preferat pe Vasile, cunoscut ca fiind total lipsit de incisivitate. Adevărul este că, deşi, ca elev conta a doua inteligenţă a clasei, după Maria, în viaţă a reuşit mai puţin chiar decât unii dintre proprii lui susţinători. În cele din urmă, oricât de atrăgător era banchetul, oboseala şi-a spus cuvântul şi – indiferent de simpatii şi antipatii – au plecat cu toţii de unde au venit. ........... Nicolas şi Maria nu s-au căsătorit, aşa cum se aşteptau cei mai mulţi. Ca studenţi, unul la Londra şi altul la Paris, s-au întâlnit în câteva vacanţe. Atunci, Maria a spus în glumă că ar fi păcat să strice o prietenie atât de frumoasă căsătorindu-se, iar Nicolas nu a contrazis-o. După absolvire, preocupările profesionale nu numai că i-au ţinut departe unul de celălalt, dar le-au acaparat tot timpul, atenţia şi energia. Când s-au întâlnit după mai mulţi ani într-un concediu, pe care – în sfârşit – 470

au reuşit să-l petreacă împreună, au constatat că aveau tabieturi diferite, greu de armonizat după atâţia ani. Maria, fire energică, de cum intra în casă apăsa butoanele tuturor aparatelor de radio şi televizoare. În felul acesta, asculta muzică, ştiri şi orice se nimerea, în funcţie de camerele prin care umbla în viteză. Era felul ei de a se relaxa. Nicolas, în schimb, dorea linişte pentru meditaţie şi lectură. După o astfel de pauză, dorea să comunice cu cineva. Acesta era momentul în care amândoi se simţeau cel mai bine. Şi-au zis de aceea că, dacă se vor căsători vreodată, îşi vor lua două locuinţe apropiate una de cealaltă, eventual două apartamente în acelaşi bloc, în care vor locui separat, dar se vor întâlni pentru conversaţie în fiecare seară. Planul lor a fost şi a rămas perfect, fiindcă n-au reuşit niciodată să-l aplice. Doamna Brănescu, din nefericire, a decedat, ceea ce îl face pe domnul Brănescu mai ahtiat de cunoaştere şi vizite, cu argumentul că vrea să profite de timpul ce soarta i-l acordă încă şi „îl ţin balamalele”. Prietenia cu Luigi a devenit mai strânsă ca oricând, materializată mai mult prin scrisori. „Balamalele” bătrânului slăbesc de la un an la altul. S-ar putea ca, în final, Parisul să ofere 471

locuinţă tuturor, dar deocamdată amână orice decizie. În întâlnirile cu Luigi, îi cer să construiască numai pentru ei un zgârie-nori într-o localitate fără nori. El va trebui să fie foarte înalt, să poată vedea de acolo atât Parisul cât şi Atena, dar mai ales mânăstirile din nordul Moldovei. Bineînţeles că ei vor locui la etajele superioare, pentru a avea cea mai bună perspectivă. La etajele inferioare nu va locui nimeni, pentru a nu-i deranja. Acolo vor fi amenajate grădini, unde vor putea veni în vizită doar mame cu copii mici, care nu plâng. Ideea grădinilor suspendate din antichitate va prinde viaţă prin grădini jos-pendate, termenul „pendat” urmând a fi definit ulterior, în funcţie de efect. Cuvântul „perdant” nu a fost acceptat, fiindcă unii vor gândi: „Ce-am avut şi ce-am pierdut”, de a trebuit să urcăm atât de sus, pentru a nu fi deranjaţi? Părinţii Mariei, Silvia şi Luigi, se vor muta la Paris, dar nu împreună cu Maria, ci în locuinţe separate, dar apropiate, astfel încât să se poată vedea cât de des doresc. Mama lui Nicolas nu a vrut să se mute la Londra, fiindcă nu cunoaşte limba. A venit de câteva ori în vizită, 472

dar nu s-a acomodat. Spunea că, după pensionare va reveni în România, dar nu a făcut-o. S-a recăsătorit. Domnul Brănescu a făcut naveta Bucureşti-AtenaParis cât „l-au ţinut balamalele”, aşa cum singur spunea. A făcut chiar şi o vizită mai scurtă la Londra. La un moment dat însă, balamalele ruginite s-au rupt şi a revenit lângă soţia sa, în cavoul familiei, la capătul bulevardului „Şoseaua Viilor" din Bucureşti, în cimitirul Bellu, unde doar vizitatorii sunt încă vii.

* *

473

Cuprins Trei feţi frumoşi Constanţa Atena Bucureşti Liceenii Moineti Bucureşti Liceenii 2 Ultima vacanţă Atena Ultimul an de liceu Studenţi Bucureşti După absolvire O prietenie adevărată Bucureşti După 25 de ani

474