Maieutica de buzunar by Cristache Gheorghiu

Cristache Gheorghiu

Maieutica de buzunar

BraČ&#x2122;ov, 2019

Biblioteca Națională a României GHEORGHIU CRISTACHE Maieutica de buzunar / Cristache Gheorghiu. – Brașov, 2019 ISBN 978-973-0-30738-2

Tabla de materii Cuvânt înainte

Nu vă încredeți în greci; studiați-i

Arta ca meșteșug și meșteșugul ca artă

Jocul cu litere

Prieteni cu înțelepciunea

130

Să vezi și să nu crezi. Să trăiești și . . .

157

Cercetează ceea ce crezi

203

Pe repede înapoi

235

Variis mixta

370

Cuvânt înapoi

418

Cuvânt înainte Adică să spun eu ce am de gând să scriu, înainte de a începe. Nu sunt un romancier, adică cineva care are în cap un subiect, pe care urmează să-l dezvolte. Aceasta ar putea fi cel mult o carte cu minuscule eseuri. Mari descoperiri filosofice nu am făcut, iar dacă mi s-a părut vreodată că mi-a trecut așa ceva prin minte, m-am răzgândit înainte de a așterne pe hârtie asemenea idei. Cum orice carte are o adresă, eu nu am în vedere un cititor tâmpit, pentru că tâmpiții nu citesc, dar nici pe un mare învățat, pentru că acesta are destulă bătaie de cap să-și apere ideile lui, pentru ca să-i mai rămână timp și pentru ale mele. Am de aceea în vedere omul obișnuit, care - ca și mine - are preocupări într-o anume zonă a cunoașterii și încearcă să găsească răspunsuri la un nivel mediu de cultură generală. Nu țin cursuri, nu dau verdicte; chiar dacă uneori par mai categoric. Tot ceea ce spun este doar o provocare la dialog. Uneori, citind o carte, mă entuziasma opinia autorului și eram pe punctul de a o declara ca fiind piatra fundamentală a filosofiei sau măcar una dintre pietre într-un mozaic prea puțin clar. Citind o altă carte, trebuia să-mi revizuiesc opinia și de cele mai multe ori mi-o schimbam. Uneori era suficient să întorc o filă din același volum. Asta dacă autorul a fost unul serios, fiindcă și el își poate schimba concepția, pe măsură ce scrie și adâncește subiectul. Acesta este și un mijloc de a 5

verifica dacă autorul este cu adevărat un gânditor sau doar un propagandist al aceleași idei. Singura certitudine este tocmai schimbarea sau, mai precis, ne-fixarea într-o convingere rigidă. Dacă avem în vedere multitudinea criteriilor cu care judecăm viața, diferită de la persoană la alta și, uneori, de la o zi la alta chiar pentru aceeași persoană, ne mirăm cum de putem fi consecvenți. Cât despre trecătoarele eternități ale tinereții, ele dispar așa cum sau născut, de cele mai multe ori fără motive sau cauze reale. Doar sentimentele sunt ceva mai durabile. De aceea, nu-mi fac iluzii că voi descoperi prin investigațiile mele „filosofice” cine știe ce adevăruri profunde. Mă mulțumesc să înțeleg câte ceva. În ce scop? Frumusețea căutărilor constă tocmai în lipsa scopului. Dacă ar exista vreunul, aș fi dezamăgit de iminența ratării lui. Și dacă, uneori, printre idei voi trezi la viață și câte ceva din caleidoscopul meu de amintiri, nu-i bai. Se știe că memorialistica scrisă la bătrânețe poate eluda intenționat unele fapte, exagera sau interpreta diferit altele, dar are avantajul distanței în timp, ceea ce îi permite autorului să rețină evenimentele mai importante, să privească ansamblul lor și să se detașeze de ceea ce nu este cu adevărat relevant. Timpul le așază mai bine pe toate.

Nu vă încredeți în greci; studiați-i -

Cu dragostea, alergi toată viața și nu ajungi niciodată să finalizezi. De ce spui asta? Păi, Eros este fiul lui Poros (îndrăgostit de Afrodita și iubitor de frumos) și al lui Penia, o cerșetoare. De aceea, el nu ajunge niciodată la belșug, dar nu obosește niciodată. Penurie de la Penia. De unde ai scos această poveste? Eu știu că Eros, din mitologia greacă (Cupidon sau Amor din mitologia romană), este fiul lui Hermes și al Afroditei. Latinii au simplificat ideea. Textul l-am citit chiar ieri în Banchetul de Platon. Ți-l pot arăta, fiindcă am cartea la îndemână. Numai puțin... M-ai făcut curios. Iată-l: „Când s-a născut Afrodita, zeii se ospătau. Și erau mulți acolo, între ei Poros. După ce au mâncat, iată, sosi și Penia, să cerșească ceva de la ospăț. Și ședea pe lângă uși. În vremea asta, Poros, amețit de nectar (căci vinul nu exista încă), ieși în grădina lui Zeus. Acolo, îngreuiat cum era, adormi. Atunci Penia, împunsă de propria ei lipsă, își puse în gând să aibă un copil cu Poros. Se culcă deci lângă dânsul și concepu pe Eros. Fiindcă fusese zămislit chiar în ziua de naștere a Afroditei, fiindcă in același timp el este prin natură îndrăgostit de tot ce-i frumos și fiindcă Afrodita este frumoasă, Eros se făcu însoțitorul și slujitorul ei plecat. Dar, ca fecior al lui Poros și al Peniei, iată ce

soartă îl ajunse pe Eros. Mai întâii e pururea sărac și-i foarte departe de a fi delicat și frumos, cum îl socotesc mulți. Dimpotrivă, e aspru și murdar, e cu picioarele goale și fără culcuș; totdeauna se culcă pe pământul gol; doarme pe lângă porți, pe drumuri, sub cerul liber; într-un cuvânt, având firea mamei, el trăiește pururea cu lipsa alături. Pe de altă parte, semănând și cu tatăl, stă gata să prindă tot ce e frumos și bun; căci e viteaz, cutezător și-i încordat nevoie mare. . . . este la mijlocul drumului între înțelepciune și neștiință.”

* Mitologia greacă nu este religie, ci literatură. Una de foarte bună calitate, care izvorăște din viață și se varsă în etică, constituindu-se astfel în cea mai pură filosofie. O filosofie adevărată, având ca subiect omul. Zeus nu este o divinitate; el este o sinteză a comportării conducătorilor, a unora reali, cei mai reprezentativi. Cum au reușit grecii din antichitate să atingă acest nivel – cel mai înalt – al gândirii? În orice civilizație, gândirea se dezvoltă liber, dar pe o singură direcție. Ea devine astfel victima religiei pe care și-a amplificat-o dea lungul vremii, până la absurd. La intersecția religiilor egiptene, mesopotamiene și europene, grecii au înțeles că trebuie să pună o limită imaginației necontrolate și să rămână în sfera raționalului. De aceea, mitologia lor este de fapt filosofie și tratează problemele vieții, prin exemple precum fabulele, unde întâmplările incită la meditație și au o morală. (Am menționat și religiile europene, fiindcă ele le erau cunoscute grecilor. Herodot, chiar dacă le ironizează pe unele, face astfel dovada că le cunoștea. Faptul că noi știm prea puțin 8

despre ele, nu înseamnă că ele nu existau. Existau și erau foarte diverse.) Zeii nu sunt divinități, ci sinteze ale unor principii. Au caracter didactic, exemplificator. Diversitatea este cea care generează sinteze și, prin ele, evoluția. În Imperiul Roman, dat fiind vastitatea lui, era permisă orice credință. Puterea intervenea doar împotriva cultelor ostile. Varietate confesiunilor din familia lui Montaigne (deși a trăit mai târziu) poate explica elasticitatea gândirii sale: tatăl său era un catolic, doi unchi făceau parte din ordine călugărești diferite, mama se trăgea din evrei spanioli, fratele lui și două surori se convertiseră la reformați (Raymond Trousson, Istoria gândirii libere). Progresul apare din diversitate, prin sinteza concepțiilor. Pe de altă parte, orice evoluție atinge o culme, de unde, în mod inevitabil, urmează coborârea. Pentru a o evita, societatea preferă păstrarea statu-quó-ul deci stagnarea. „O credință, un rege, o lege” este sloganul unei asemenea situații. Grecii nu au făcut excepție dar, până să li întâmple contrariul, au strălucit. Au explorat mai multe culmi și, dacă a trebuit să coboare de pe vreuna, au făcut-o pentru a urca pe alta. Mitologia nu este o religie, în sens clasic. Religiile pretind să crezi tot ceea ce se spune. Mit înseamnă poveste și nu spune nimeni că poveștile ar fi adevărate. Ca orice poveste însă, mitul transmite și el un mesaj. Mitologia este asemenea unei culegeri de fabule cu zei, unele la fel de inteligente ca fabulele cu animale. La grecii din antichitate, relația dintre credința în mit și discutarea lui era foarte liberă. Prometeu, spre exemplu, 9

nu era doar prietenul oamenilor, fiindcă le-a adus focul, ci și un tip nedisciplinat față de Zeus, motiv pentru care comentariile grecilor pe această temă erau foarte aprinse. El a fost, în egală măsură, eroul negativ, pripit, care a acționat fără să cunoască scopurile mai înalte ale lui Zeus. De aceea, el a fost mai curând un subiect de dezbatere, folositoare ca exercițiu de discernere între două obiective opuse. Zeus însuși îl acuză că a dat oamenilor focul fără să-i învețe ce să facă cu el, că l-a dat doar câtorva, care îl vor folosi doar pentru ei și împotriva celorlalți, că și el, Zeus, intenționa s-o facă, dar după o pregătire judicios gândită. Desigur, în Atena existau și destui fanatici. Chiar și Socrate a fost acuzat că inventează noi zei și nu respectă credința în zeii oficial recunoscuți, deci tot un fel de religie. El vorbea însă despre un demon interior, care îl stârnește să gândească și să acționeze. Iată deci câtă deosebire!... Dumnezeu se află în cer, unde nimeni nu poate verifica existența lui, în timp ce zeii se află în Olimp: un munte nu foarte înalt, pe care mulți oameni l-au urcat de nenumărate ori. Așezarea zeilor acolo este simbolică: un loc unde se ajunge greu, dar nu imposibil. Mitologia este metaforă; ea trebuie interpretată inteligent. Religia este o doctrină imposibil de verificat. „Crede și nu cerceta”. Înainte de Creștinism, a apărut filosofia stoicilor. Ea n-a venit din senin. Grecia se prăbușea. Ca peste tot, ea s-a dezvoltat spiritual atât timp cât traiul lor a fost modest. Odată cu Alexandru cel Mare, gustul pentru fast și plăceri – împrumutat din orient - goana după pradă și 10

averi a generalilor ce l-au urmat, au degradat spiritul. Perioada elenistică a însemnat răspândirea culturii grecești, dar - în același timp - a însemnat amurgul ei, încetarea creației. Scepticii au reprezentat cântecul de lebădă. Epicur și alte câteva spirite înalte s-au retras din viața politică activă și au emis o filozofie individualistă. Aceasta a fost vremea nefericită în care înțelepții timpului s-au retras, sustrăgându-se dezbaterilor din ágora. Ei nu mai erau asemenea lui Socrate, care comunica cu oamenii nu doar pentru a-și face cunoscute ideile, dar și pentru a culege de la oameni problemele ce se cereau rezolvate. Probleme filosofice, bineînțeles. Căutarea fericirii individuale într-o societate ostilă a fost ținta studiilor pentru stoici, iar abstinența a fost soluția. Cucerirea romană era de așteptat. Nu mai avea cine să apere Atena. Cele câteva monumente ridicate de Hadrian sunt meritorii pentru Roma și împăratul ei, dar Grecia antică și filosofia ei deveniseră deja istorie. Creștinismul este religia derivată din filosofia stoicilor: resemnează-te, renunță la plăceri în viață, că te vei bucura după moarte. Destinul nu este aprioric hotărât. Viitorul ți-l hotărăști singur, prin comportare. Viața ta are un început și un sfârșit. Ciclul veșnicei reîntoarceri a fost abandonat.

* Pe străzile Atenei Îl vezi pe tipul din fața noastră? Cel în cămașă albă, care tocmai ne-a depășit? Da. E român. 11

De unde știi? Poartă maieu pe sub cămașă. Înseamnă că este un adept al lui Socrate, amator de dialoguri maieutice. Doar că dialoghează de unul singur. Asta este una dintre condițiile filosofiei. Câți ani ai stat în Atena? Șapte. Șapte ani buni, șapte ani răi. Ăsta era un principiu al primilor coloniști din America de Nord. Se știa că, după șapte ani buni pentru agricultură, urmau șapte ani răi, așa că trebuiau să facă rezerve. Îi ajuta și statul. Dar tu, cum te simți acum, la răcoarea muntelui, după șapte ani la căldura Mediteranei? A Mării Egee. Răcoarea o suport. Se spune că nu există vreme rea, ci numai îmbrăcăminte neadecvată. Umezeala o suport mai greu. În rest, caut marea în golul acestei scoici. E prea frumoasă, ca să cred că ai cules-o de pe plajă. Sunt sigur că ai cumpărat-o. Nici măcar! Am moștenit-o de la mama, care cred că a primit-o de la cineva, fiindcă ea n-a fost nici măcar pe litoralul românesc Iar scoica nu e de pe meleagurile noastre. Poate dacă asculți prin ea vuietul vântului și al valurilor, afli de unde provine. L-ai citit pe Coșbuc. Nunta Zamfirei: Prin vulturi vântul viu vuia. 12

Am citit, dar nu-mi amintesc asta. Se dădea ca exemplu la școală pentru muzicalitatea poeziei: Voinicii cai spumau în salt; Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vântul viu vuia, Vrun prinț mai tânăr când trecea . . . E vorba despre sunetul vântului ce trecea prin coiful călărețului medieval. Exact. Înțeleg că ți-au plăcut grecii. Da și nu. Să nu confundăm însă grecii din antichitate, cu filosofia lor, cu cei de azi, marea majoritate ignoranți. Mă surprinde ce spui. Să nu te mire. Iată un exemplu de manipulare. Mă aflam în Atena, când a avut lor o mare manifestare împotriva încercărilor guvernului de reducere a datoriei statului față de Fondul Monetar Internațional, bănci și celelalte instituții financiare, la care Grecia se îndatorase peste măsură. Celor săraci nu ar fi avut ce să le ia, astfel că măsurile îi vizau pe cei mai bogați cetățeni: oameni de afaceri, pensionari cu pensii enorme etc. Cine protesta? Ei bine, ceilalți! Iată ce înseamnă o manipulare eficientă. Persoane care nu erau vizate sub nici o formă de măsurile preconizate au ieși în stradă să manifeste violent – pentru că asta știu să facă ei cel mai bine – în sprijinul celor pe care în mod normal erau acuzați de corupție și altele. 13

Pentru greci nici nu e de mirare. Războiul civil din anii 1946-1949, soldat cu mii de victime, a fost tot efectul unei manipulări. În timpul celui de al doilea război mondial, Anglia – interesată de poziția strategică a Greciei – a susținut mișcările de partizani împotriva ocupației naziste. Am văzut asta și în câteva filme. Fostul URSS nu s-a implicat. Era prea ocupat cu luptele de pe continent. Nu am văzut asemenea producții cinematografice realizate de URSS, deși în anii de după război am fost intoxicați cu filme despre eroismul ostașului sovietic împotriva trupelor germane. Situația s-a schimbat însă după învingerea Germaniei. Pe de o parte, câțiva dintre șefii grupelor de partizani doreau să obțină slujbe importante, unii chiar să devină conducători ai statului. Nu puteau deveni toți șefi ai guvernului, președinți etc, astfel că a apărut disputa politică. Se știe că, în materie de invidie, grecii sunt ași. În ceea ce privește intriga și propaganda, supremația o deține politica externă a rușilor. I-a instigat pe unii împotriva altora și, de aici, războiul civil. De data aceasta aveau și resursele economice necesare. Orice propagandă are nevoie de o paradigmă. La vremea aceea, antagonismul dintre comunism și capitalism era la modă, iar consecința simplă și imediată. Cei susținuți de Anglia erau reprezentanți ai exploatatorilor, în timp ce URSS-ul ara animatorul celor exploatați. Fapt este că și astăzi, există mai mulți comuniști convinși în Grecia decât în Rusia, unde cetățenii au suportat această tristă experiență 14

pe pielea lor și s-au vindecat. Ajutorul militar se efectua prin intermediul Iugoslaviei, iar războiul civil a durat până când Stalin s-a certat cu Tito. Motivul disputei lor a fost cu totul altul, iar colaborarea privind sprijinul războiului civil din Grecia nu mai putea dura. * Fiecare crede că datinile lui sunt mai bune decât ale altora. Și nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna. O aflăm chiar de la Herodot, într-o traducere în limba română de pe la o mie șase sute, găsită de Nicolae Iorga la mânăstirea Coșula din județul Botoșani și publicată de el la Vălenii de Munte, în 1909: „Pentru că, de ar întreba niștine pre toți oamenii, să-ș aliagă pravile, dintru atăta lume să-și ie, adivărat lucru iaste cum cineși a’ lui ar lua și ar alege. Și, așa, cu toții găndind cum a’ lor sănt mai bune pravile și obicei, deci, cu adivărat lucru iaste cum, numai cine va fi nebun își va răde după aceste lucruri. Iar, cum toți oamenii găndesc într’acest chip, putem cunoaște și cu aceasta lucru.” – Herodot, Cartea a treia,

Thalia 39, pagina 162. Iată și o traducere mai recentă, prescurtată și adaptată limbii române modernă, publicată de editura Humanitas: „Dacă s-ar găsi cineva care să-i pună pe toți oamenii din lume să-și aleagă cele mai bune datini din câte se află pe pământ, fiecare – după o chibzuire îndelungată – le-ar alege tot pe-ale lui, într-atât sunt încredințați toți că obiceiurile lor sunt cu adevărat cele mai bune.” – Herodot, Istorii, Thalia

XXXVIII, Editura Humanitas, pagina 143. -

* Știi de ce grecii freacă comboloiul toată ziua? Ce-i ăla comboloi? 15

Mai multe bile, cam de un centimetru diametru, înșirate pe un șnur sau lanț circular cu o rază de aproximativ 15 centimetri, pe care grecii le rotesc de pe o parte pe alta a palmei. Un fel de mătănii. Da, cu deosebirea că mătăniile se manipulează calm, schimbând pe rând cu degetele bilele una câte una, în timp ce comboloiul se rotește cu totul de pe o parte pe alta a palmei. Mișcarea este nervoasă, specifică firii grecilor. Am înțeles. Îmi amintesc chiar că am văzut în filme. Presupun că poate fi ieftin, dar și foarte elegant și scump. Acum poți să-mi spui și poanta, fiindcă presupun că este o poantă. Deoarece nu muncesc, nu știu ce să facă cu mâinile și atunci învârt comboloiul. În timp ce îmi explicai, am citit pe un afiș cuvântul prosfóra. Ce înseamnă? Prosforá (προσφορά). Înseamnă „Ofertă”. Constat că știi deja să citești. Literele le-am învățat încă din școală. Cuvintele nu le înțeleg, dar uite că deja le pot ghici înțelesul: prosfora, adică te trage pe sfoară. Perfect. Ai intuit sensul și subînțelesul fără dicționar.

* În marea lor majoritate, politicienii sunt și au fost niște netrebnici. Nu doar acum și în România, ci peste tot și dintotdeauna. O platitudine, desigur! O știe toată lumea, începând cu politicienii înșiși. Nu știu dacă 16

termenul „netrebnic” vine de la netrebuincios, incapabil să execute cum trebuie vreo treabă, că doar se află în treabă sau altele asemănătoare. Pentru mine, netrebnicul rămâne un individ abject, mârșav, dar în cazul liderilor politici, trebuie să adaug și o oarecare istețime, folosită în special pentru manipularea maselor și a luptelor între ei, pentru putere. Atribuirea acestei etichete politicienilor mi-a fost sugerată de relatarea lui Herodot în „Istorii” ”. El ne povestește – cu mult umor – modul fraudulos prin care Peisistratos (Pisistrate) a ajuns la putere și nu o dată, ci de două ori. Da, celebrul Pisistrate, cel care „a înfăptuit o serie de reforme, care au contribuit la înflorirea economică, socială, politică și culturală a Atenei, punând bazele hegemoniei ateniene din secolul 5 î.H.”(cf. DEX) a fost un farsor. Prima dată,

profitând de neînțelegerile politice din interiorul Atenei, apare ca rănit, scăpat din mâinile unor dușmani imaginari, care doreau să-l ucidă. În fața poporului, prin fapta lui „vitejească”, încearcă și reușește să-și etaleze calitățile de conducător. Accede astfel la conducere, dar este repede îndepărtat. A doua oară, este chiar mai teatral. Se însoțește cu o prostituată înaltă și frumoasă, echipată cu coif, lance și scut, pe care o prezintă ca fiind însăși zeița Atena. De necrezut pentru noi, cei de azi, atenienii au intrat în cursă și Pisistrate, revine la putere. Nu mă credeți? Iată declarația originală al lui Herodot: „În sămințiia Pieanienilor era o fimei, pre nume Fii ; de lungă era 4 coți fără trei degite, și la față frumoasă. Pre această fimei, înbrăcându-o cu platoșă, și suindu-o într’un car, și podobindu-o cum ar arăta mai bine, au purces spre cetatea Athinei, trimițind înnainte veste cum să spue la cetate așă: <O Athinieilor, priimiți cu inimă bună pre Pisistrat, pre carile singură Athina îl cinstea mai mult decât

Herodot, Cartea I, Clio 60, aceeași traducere, publicată de Nicolae Iorga la „Tipografia Neamul românesc”, Văleni de munte (pagina 24) Aici trebuie făcută o precizare: nu este vorba despre prostimea din Atena, ci despre elita ei, căci ea a fost cea care a decis alegerea lui Pisistrate. Evenimentul s-a întâmplat în anul 561 î.H. Democrația încă nu apăruse. Clistene, considerat tatăl ei (mamă nu a avut), se va naște abia în 565 î.H. iar motivația lui au fost una de strategie politică. Atena era împărțită în trei categorii de cetățeni, în funcție de avere. (Sclavii nu intrau în discuție.) Aristocrația conducătoare era formată din cei din prima categorie, cei mai bogați. Fiind puțini, făceau ce doreau, dacă nu se certau. <<Certurile dese explică și frecvența mare a schimbărilor politice, ceea a permis filosofilor vremii să analizeze și descrie evoluția regimurilor politice printr-un ciclu infinit al conducerii de către unul, câțiva sau mai mulți lideri, respectiv monarhie, aristocrație și democrație (numită și demagogie), între ele fiind tot atâtea faze declasate: tiranie oligarhie și anarhie (Aristotel, Politica, cartea III, capitolul V)>>. Clistene, nobil și arhonte (conducător), ce făcea și el parte din elită, a dorit să reducă puterea clicii ce se afla în frunte și, pentru a crea o concurență, a coborât limita averii primei categorii, mărind astfel numărul arhonților. Astfel, coborând cu puțin a pragului bogăției pentru cei admiși la conducere, a reușit să diminueze tirania instituită de grupul restrâns de arhonți, ce ducea o politică nefastă la vremea aceea. Fiind ceva pre toți oamenii, și-l aduce la turnul ei>.”-

mai mulți, grupul inițial nu mai era majoritar. Tot el a introdus termenul ‚isonomia’, de la isos=egal și nomos=lege, deci de egalitate a cetățenilor în fața legii. Suntem deci foarte departe de democrație în accepțiunea noastră, pentru că inepția votului universal chiar și pentru președintele țării a apărut abia în epoca modernă. Adevărul este că termenul „democrație” (demoú kratoúsa chair – a poporului suverană mână) a fost inventat de Eschil, pentru piesa Suplicantele. Sunt convins că, peste ani, urmașii noștri se vor declara la fel de nedumeriți față de naivitatea noastră, care ne lăsăm manipulați cu lozinci din zona „drepturile omului”, democrația și altele de genul acesta. În această tristă situație, trebuie să recunoaștem că manipulatorul este mai inteligent decât manipulatul, și deci nu noi, cei etichetați deștepți în copilărie și îndrumați către profesiuni serioase, suntem cu adevărat deștepți, ci tocmai ei, cei care au știut să se descurce pe alte căi. Morala? Se pare că de vină sunt criteriile de apreciere ale adulților asupra copiilor și educația eronată. Explicația este simplă: cei care se ocupă de educație fac și ei parte din categoria celor care se cred deștepți, în baza unor criterii eronate, tot de ei stabilite. Soluția este și ea simplă, dar numai din punct de vedere teoretic. Practic, miile de ani ai evoluției societății omenești dovedesc că nu e nimic de făcut. Și totuși, în unele zone și pe timp limitat, lucrurile au mers bine. S-a întâmplat acolo unde liderii politici erau obligați să respecte legile – scrise sau nescrise – și mai 19

ales o tradiție, ce nu putea fi eludată. Așa ar trebui definită civilizația, dar manipulatorii vor ști să evite asemenea disfuncționalități ale unei societăți ce funcționează foarte bine din punctul lor de vedere. * Geta: Ce bună e o țigară la aer curat! Anca: Că bine zici! Diana: Și în liniște . . . Geta: Pare ciudat să vorbim de liniște, noi fetele, în contrast cu George, care vorbește singur înăuntru și ceilalți se fac că-l ascultă. Anca: Unii chiar moțăie. Geta: Să nu fim rele. Sunt și câțiva interesați printre ei, care ascultă cu atenție. Anca: Acum tu îi iei apărarea lui George. Se cunoaște că sunteți rude. Geta: De unde-ai mai scos-o și pe-asta? Anca: Păi, aveți o ascendență comună: pe Geea, zeița pământului. Diana: Drăguț! Geta: Cred că, dintre noi doi, eu și George, eu sunt singura cu picioarele pe pământ, în timp ce el doar bate câmpii cu filosofia lui. Anca: Bate câmpii, deci tot pe pământ umblă. Geta: În loc să-l lucreze, să-și onoreze numele. George vine de la Gheorghe, cel care lucrează pământul, adică agricultor. Diana: Înțelesul expresiei românești „a bate câmpii” este acela cu umblă hai-hui, fără rost, hălăduiește. 20

Geta: Mulțumim pentru precizare, doamnă profesoară. Diana: Iertare! Voiam să spun că nu bate pământul, fiindcă ar însemna că o bate chiar pe mama lui. Anca: Ceea ce înseamnă că nici nu-l lucrează, deci nu este chiar un agricultor. Geta: Hai c-a început să-mi placă: Gheorghe este agricultor iar George este culegător. E deci mai aproape de starea lui naturală. Anca: Am zis eu că îi iei apărarea. Ce mai, sunteți rude. * Brainstorming ancestral Strabon: „Ei (perșii) discută despre problemele cele mai importante bând și consideră că hotărârile luate în aceste condiții sunt mai trainice decât cele luate postind”. (Franz Cumont,

Perșii) Herodot, mai atent, precizează însă că, după beție, se întâlneau a doua zi și, treji fiind, abia atunci hotărau dacă vreuna dintre ideile năzdrăvane din timpul chefului poate deveni decizie definitivă. Iată textul, din cartea menționată, cea găsită de Nicolae Iorga și despre care știm doar că traducătorul a fost plătit de Ianachi Buzilă Logofătul. Cartea 1, 133 - „Aceștia așă le țin, iar, cănd să înbată, au obiceiu de sfătuesc care lucruri le sînt mai de treabă, și, care sfat vor alege atunce, doă zi, fiind treji, apoi mai marile casii unde vorbea, le aduce sfatul acela ce au sfătuit, la mijloc. Și, de le place și la trezvie, îl fac acela lucru, iar, de nu, apoi îl lasă. Și, iarăș, ce vor socoti la trezvie și vor sfătui, cănd sînt beți, iarăș socotesc acela lucru”.

(pagina 57)

De ce am intitulat textul brainstorming ancestral? Pentru că hotărârile luate le beție se practică și azi. Diferența e că verificarea lor a doua zi nu se mai obișnuiește. -

* Nu știu cum o fi pentru localnici, dar mie, ca turist, îmi place Atena mai mult decât Roma. Spui asta ca să-mi faci mie plăcere? Cum poți să compari sutele de monumente ale Romei cu cele câteva de aici? Și arta, de care e plină Italia și mai ales Roma, unde o găsești în Atena? Toată Renașterea este în Italia. Primul pictor Grec remarcabil a fost El Greco, în secolul 16, iar el s-a făcut cunoscut în occident. La Roma, tocmai aglomerația de monumente te sufocă. Nu poți să le asimilezi pe toate. Sunt prea multe și rămâi la un nivel superficial. Ca orice turist, faci fotografii și mergi mai departe, de parcă fotografiile te-ar ajuta să înțelegi mai târziu ce n-ai înțeles când erai acolo. Poate că ai dreptate. Tu știi mai bine, că tocmai ai venit de acolo. Eu n-am fost niciodată la Roma, așa că nu îndrăznesc să te contrazic. Aici, în Atena, sunt doar câteva monumente importante, dar fiecare are istoria lui, pe care o afli imediat . . . Asta dacă te documentezi. Evident. Eu vorbesc despre cei care fac turism inteligent. Ce vreau să spun este că, dincolo de 22

istorie, pietrele astea îți conduc gândul la mitologie și, mai ales, la gândirea filosofilor antici. Îmi aduc aminte de o cunoștință, care ne-a vizitat în urmă cu vreo trei ani, împreună cu fiicele ei. Știam că ea nu are preocupări culturale, dar pentru fete m-am gândit că este folositor să viziteze Acropole. Chiar și pentru ea. Ar fi fost penibil ca, după ce a vizitat Atena, în discuțiile cu prietenii, să afirme că nu știe nimic despre Acropole. Ei bine, acum știe: - „niște pietre” – a afirmat după ce a coborât. Ce-i drept era cald iar urcatul și coborâtul treptelor a obosit-o. E clar că nu făcea parte din categoria turiștilor inteligenți. În nici un caz. O interesa mai mult să-și cumpere o rochie deosebită, fiindcă urma să meargă la o nuntă. O caracterizare mai bună pentru acest gen de turiști nici că se putea. Revenind la monumente, îi apreciez pe greci, pentru că știu să le valorifice. În ceea ce îi privește pe edili, ai dreptate. În ceea ce îi privește însă pe grecii obișnuiți, expresia răutăcioasă „Frumoasă țară, păcat că-i locuită” se potrivește aici mai bine ca oriunde. Nu ești cumva puțin răutăcios? Dacă n-ar fi fost mâna omului, aici ar fi doar piatră, așa că sintagma „frumoasă țară” nu se susține. În schimb, toată vegetația asta este plantată și întreținută de oameni. Privește această explozie florală din fața noastră. Nu am văzut așa ceva nicăieri pe unde am umblat. 23

Și ai umblat ceva. Trebuie să mă explic. Cum îți spuneam, am toată admirația pentru edili. Evident că sunt și oameni gospodari, dar o astfel de idee nu poate fi generalizată. Am aflat că fiecare bloc de locuințe plătește un grădinar, care se ocupă de vegetația din fața imobilului, chiar dacă are doar câțiva metri pătrați. Locatarii nu fac nimic în acest sens. Ei doar plătesc, fiindcă este obligatoriu. Uite! Avem acum la îndemână un exemplu relevant. Trecem chiar pe lângă el. Privește acest panou indicator. În fiecare intersecție există câte două asemenea panouri, în colțuri opuse. Le găsești în orice intersecție de străzi, oricât de mică. Ar trebui să vezi numele străzilor pe el, dar pe acesta sunt lipite atâtea hârtii că nu poți distinge nimic. Să ne uităm pe celălalt. Oh! Acesta este mâzgălit cu vopsea albă. Cineva și-a bătut joc. Deci edilii și-au făcut datoria. Oamenii, în schimb, au distrus. Și mai e ceva: ai să observi că numai partea pe care este scrisă denumirea străzilor este afectată. Partea opusă este întotdeauna curată. Probabil că cei ce au lipit hârtiile, care sunt mici anunțuri, un fel de mică publicitate, s-au gândit că aceasta este partea citită de către cei ce vor să afle numele străzii și citește astfel anunțul lui. Raționament greșit. Anunțurile nu sunt făcute pentru localnici. Ei cunosc străzile pe care circulă, deci nu

privesc asemenea panouri, ele sunt destinate celor ce nu cunosc cartierul. Nu i-am considerat niciodată pe greci foarte deștepți. Eroare! Mai mult chiar, panourile sunt astfel orientate, încât să poată fi citite de către automobiliști. Aceștia, însă, nu ar putea citi anunțurile, care sunt prea mici. De pe trotuar se vede doar partea din spate a panoului, unde ar trebui puse afișele, dar – curios – nu le lipește nimeni acolo. Mai e ceva: unele panouri sunt doar mâzgălite. Aici cred că funcționează xenofobia. Cum spuneam, aceste panouri nu sunt de folos localnicilor. Și de ce administrația nu ia măsuri? Pe afișe scrie adresa sau numărul de telefon al autorului. El este deci foarte ușor de identificat. Pentru că orice cetățean este un alegător și grecilor le-a intrat în cap democrația. Aleșii nu vor să-și piardă electoratul. Așa o fi, dar nu trebuie pedepsită toată lumea. Câteva exemple ar fi suficiente. Ei nu vor să riște nimic. Spunea cineva că democrația este o pandemie, dar în unele locuri are efecte chiar mai grave. Iar Grecia este unul dintre aceste locuri. De aici li se trag toate necazurile. Încă după ce au fost eliberați de sub turci și au devenit independenți, ajutoarele primite le-au risipit, mituind alegătorii și nu pentru dezvoltarea unei economii solide.

E clar! Oamenii s-au învățat să primească fără să facă nimic, iar această mentalitate îi împiedică și azi să gândească corect. Perfect. Exact așa este. Știu că ai scris prin cărțile tale despre asta, am citit, dar acum mă conving pe viu, ca să zic așa. De unde se vede că experiența este mai tare decât ceea ce e scris negru pe alb. Da și nu! Experiența este interpretabilă, iar rezultatul depinde de fiecare individ, în timp ce litera tipărită se presupune că aparține unui om cultivat, care ar trebui crezut. Din păcate, cititorul este cârcotaș și nu are întotdeauna încredere în logica autorului. Și bine face. El trebuie să interpreteze, nu să se lase îndoctrinat. Mai ales în zilele noastre, când numai cine nu vrea nu scrie.

* Mitologia altora Hitiții nu au urmași printre civilizațiile moderne, motiv pentru care sunt minimalizați. Mitologia lor – foarte puțin cunoscută – are însă asemănări izbitoare cu alte mitologii, cu cea greacă mai ales. O analiză cronologică serioasă arată că hitiții i-au influențat pe vecini, și nu invers. Iată un mit hitit, relatat de Constantin Daniel în Studiu introductiv la „Gândirea hitită în texte” (Editura Științifică 1986), pagina 127: „Alalu era rege în ceruri. El stătea pe tronul său și puternicul Anu, cel dintâi dintre zei, stătea aplecat la picioarele lui și îi dădea un potir ca să bea. Alalu a domnit în ceruri vreme de nouă ani, dar în al

nouălea an Anu se răsculă împotriva lui Alalu și îl birui, iar cel învins fugi ascunzându-se sub pământ (în Infern). Anu se așeză pe tron, iar puternicul Kumarbi îl slujea și se apleca la picioarele lui. Anu domni doar nouă ani, căci în al nouălea an Kumarbi porni la luptă împotriva sa și îl birui. Anu fugi ca o pasare în ceruri, dar Kumarbi apucă un picior al lui și îl împinse jos la pământ, mușcă din membrul sau viril și râse apoi foarte bucuros. Dar Anu se întoarse spre el și îi zise: <<Nu te bucura de ce ai înghițit, … Sămânța a trei zei puternici am sădit-o în pântecele tău!>>”. Asemănarea cu Uranus,

Kronos, Zeus, așa cum sunt ei prezentați de Hesiod, este evidentă. * Primii gânditori greci, chiar dacă s-au afirmat în Atena, provin de pe coasta anatoliană sau din insulele apropiate: - Tales, Anaximene, Anaximenes din Milet; - Heraclit din Efes; - Pitagora din Samos; - Herodot din Halicarnes; - Hipocrate din Cos. Prin ei s-a transmis gândirea Orientului mijlociu și – din aproape în aproape – cea egipteană. Atena era cea mai puternică cetate, așa că ei veneau acolo la fel cum, în zilele noastre, se pleacă în Statele Unite ale Americii. * Dezavantajul unor avantaje Se știe că Dumnezeu a răspândit inteligența în mod uniform pe toată suprafața pământului și nu e vina 27

lui că oamenii s-au concentrat în câteva zone. Dacă, uneori, am unele îndoieli, acestea dispar imediat ce privesc filme documentare despre ultimele războaie și constat că avantajele tehnice au fost invers proporționale cu deșteptăciunea comandanților militari și că doar puterea economică a învins întotdeauna. Inteligența nu a reușit să-și facă loc. Etichetarea unor descreierați drept „genii militare” doar pentru că au știut să profite de o conjunctură politică nefastă – generată de alți politicieni fără minte – dovedește doar faptul că oamenii se lasă manipulați de cei mai proști decât ei, dar mai abili ca manipulatori. Cât despre rolul tehnologiei, îmi amintesc discuțiile imaginare dintre Dumnezeu și Prometeu, la modă pe vremea grecilor din antichitate. Era vorba, de fapt, nu atât de o discuție, ci de reproșurile aduse celui ce a dăruit focul omenirii, fără să se gândească la consecințe. „Zeus către Prometeu: Le-ai dat oamenilor beția victoriei și atât. Știu ei ce să facă cu focul, până nu-i înveți? Unii vor ști. Dar aceștia sunt cei putini. Și ei vor deveni tiranii celor care nu știu și care le vor deveni șerbi inconștienți. Ai dat focul câtorva; eu doream să-l dau tuturora. Desigur că și tu o doreai, dar firea ta aprigă și nepotolită nu te-a lăsat să faci treaba cu măsură și să o faci în așa fel, încât să fie bună. Și m-ai încurcat.” – (Pan V. Vandoros. Grecia cu și fără zei)

Da, orice faptă, orice proiect, orice doctrină – fie ea și religioasă – trebuie privită sub toate aspectele, nu doar prin prisma unor avantaje imediate. Constatăm azi că multe dintre avantajele tehnologice, consecințe ale dezvoltării științelor, sunt dăunătoare într-o măsură cu mult mai mare decât s-a crezut inițial. 28

* În antichitate greacă, cunoașterea (știința) și frumosul se aflau pe un traseu comun, iar cele mai apreciate descoperiri erau legile naturii, prin care se constata armonia ei. „Frumusețea este corespondența justă a părților între ele și cu întregul”. Pe culmi era, evident, matematica. Cu timpul, această simbioză s-a diminuat până aproape de dispariție. Doar câțiva aleși au rămas să se bucure de frumusețea gândirii. Fizicianul atomist Werner Heisenberg, spre exemplu, filosofând asupra apropierii de concepție dintre Pitagora și Kepler, s-a oprit asupra sunetului produs de oscilațiile coardelor unor instrumente muzicale, pe care o compară cu rotația planetelor în jurul soarelui. Matematicianul Grigore Moisil a fost un om de spirit greu de egalat și lista poate continua. * În Grecia antică, tinerii erau apreciați în primul rând pentru frumusețe. Stau mărturie dialogurile socratice ale lui Platon, în care aproape toate discuțiile au în centru un tânăr frumos. Rezultă că aceștia erau favorizați și ajungeau astfel în poziții sociale înalte. Un om frumos poate fi și deștept, dar nu este obligatoriu. Rezultă că selecția pentru staff-ul din Grecia antică se făcea după un criteriu nepotrivit. În România de azi este la fel, dar din alte motive.

Arta ca meșteșug și meșteșugul ca artă -

La o expoziție colectivă de artă plastică Acum, că suntem singuri, poți să-mi spui părerea ta sinceră despre expoziție și expozanți. Despre expoziție, da. Despre expozanți, mai puțin. Pe unii nu-i cunosc deloc, pe alții doar din vedere... Nu te eschiva. Știu că pe cei mai mulți îi cunoști chiar bine. Ai chiar și opinii ferme față de unii. Da, fiindcă ne întâlnim la asemenea evenimente și, de ce să neg, am într-adevăr opinii față de unii, dar nu am chef să vorbesc acum despre ei. Bun! Despre expoziție atunci, deși mă îndoiesc că poți fi sută-la-sută obiectiv când apreciezi pictura unor cunoscuți. Nici nu pretind. Oricum, eu exprim doar opinii personale și nu dau verdicte, așa că sunt subiectiv prin definiție. E bine că ai precizat asta, deși pentru mine, ca neofit, părerea ta contează. Deci! Păi, este o expoziție mică . . . Datorită sălii. Nu numai. Și dacă sala ar fi fost mai mare, exponatele ar fi fost aceleași, fiindcă expozanții sunt membrii filialei locale a Uniunii Artiștilor Plastici și expun realizările lor din ultimul an. Este o expoziție anuală. Fiecare a participat cu unul, maximul trei tablouri. 30

Din câte știu eu, membrii sunt cu mult mai mulți. Presupun că cei mai mulți au considerat că nu au ce expune, nu au dorit, sau lucrările lor nu au fost acceptate. Asta explică multe, dar hai să vorbim despre ceea ce există, adică despre tablourile pe care le-am văzut. Pe mine mă interesează mai puțin activitatea pictorilor brașoveni; eu vreau doar să mă instruiesc. De aceea te întreb pe tine, că te cunosc, ce părere ai despre ceea ce se vede pe simezele din această sală. Diversitatea exponatelor este atât de mare, încât este aproape imposibil să vorbim la general. Sunt pictori diferiți și, evident, ei au stiluri diferite. Mie mi-au plăcut cele trei tablouri realiste, de pe peretele din stânga, cum intri în sală. Uite că am și eu o opinie, deși nu mă pricep. Afirmația cu priceputul nu stă în picioare. Arta se adresează sufletului, nu rațiunii, deci trebuie să placă celor sensibili la așa ceva și nu celor ce o evaluează după un set de norme artificiale. Nu confunda ceea ce exprimă cu ceea ce reprezintă un tablou. El poate reprezenta portretul unui bărbat, spre exemplu. Dacă tabloul este bun, figura bărbatului exprimă un sentiment: tristețe, veselie etc. Valoarea tabloului constă în ceea ce exprimă și nu în eventuala asemănare cu originalul. Pentru asemănare există fotografii. Nu știm și nu ne interesează dacă portretele lui Rembrandt seamănă sau nu persoana pictată. Intră în zona artei ceva care are valoare estetică. 31

Îmi place cum zici. Și mie mi-au plăcut tablourile alea și o cunosc destul de bine pe pictoriță. Este o femeie cu sufletul curat, sinceră în ceea ce face. Mă bucur că am nimerit-o. N-ai nimerit-o. Ai fost doar sincer și curajos să-ți exprimi opinia. Nu îndrăznesc însă să vorbesc despre ceea ce am văzut pe peretele opus. Acolo erau expuse tablouri mai puțin figurative, unele chiar abstracte. Ți-au plăcut? Unele da, altele nu. Asemenea tablouri trebuie judecate altfel. Pictura abstractă nu reprezintă nimic și, de aceea, nu poate exprima ceva. Ea este doar decorativă, ornamentală. Poate încânta ochiul. Doar atât. Nu trebuie să cauți explicații. Ți-a plăcut? E bun! Nu ți-a plăcut? Nu căuta ceva ce nu există. Tabloul nu e bun. Am vorbit despre tablourile mai măricele, dar cele mai multe sunt mărunțele. Parcă nici n-aș putea să le numesc tablouri. Sunt lucrări de grafică. Și ele cum trebuie judecate? Mai bine lasă-le nejudecate. Mulți dintre autori sunt profesori de desen și ei se limitează la grafică. La școală, pe tabla din sala de clasă nici n-ar putea face altceva. Aici te contrazic. Am fost și eu elev și îmi amintesc de cele câteva ore de desen. Au fost puține, doar la 32

începutul anului, și ne-am bucurat mai târziu, pentru că profesorul a dispărut și noi aveam o fereastră liberă între doua ore. A apucat să ne predea ceva despre perspectivă și nu mai știu ce. Acum, îmi pare rău. Consider că, din punct de vedere estetic, sunt ne-educat. Și nu este nevoie ca profesorul de desen să se limiteze la a desena pe tablă. El poate exemplifica prin proiectarea imaginilor pe un ecran sau... Într-adevăr, astăzi există multe alte mijloace. Nu mai e ca acum o sută de ani. Nu sunt eu chiar atât de bătrân, dar ai dreptate, deși chiar și atunci putea să vină cu albume de artă și să vorbească elevilor despre istoria artei. Ce-i drept însă, nu-i rău ca elevul să învețe să deseneze, dar consider că este mai important să fie educat din punct de vedere estetic. De desenat poate să învețe mai târziu, așa cum învață să șofeze, să-și deschidă un cont la bancă și toate celelalte. Există profesori care chiar fac asta. Din păcate, cam puțini Bun. Revenim la expoziție. Impresia de ansamblu? Nu poți avea mari pretenții. „Numai o societate nobilă poate genera o artă de înaltă elevație spirituală.” Este un citat. De unde? Din Ruskin. Ăsta cine mai e?

Ar fi bine să-l știi, dacă tot te preocupă estetica. A fost un celebru critic de artă de prin secolul 19, care i-a influențat mult pe cei preocupați de estetică. Nu e cam de demult? Ba da, dar unele idei rămân valabile și dacă au fost spuse în urmă cu mai multe mii de ani. Da! Socrate, Platon și ceilalți. În pictură însă, marile curente au apărut mai târziu: impresionism, expresionism, cubism, dadaism etc. E adevărat. La vremea lui, pictura engleză era dominată de Reynolds și Thomas Lawrence, dar apăruse Constable și – mai ales – Turner. El, Ruskin era un nonconformist așa că a emis și idei avangardiste.

... Comentarii după „Era în pragul amurgului și mergeam acasă cu cutia de culori, după ce făcusem un studiu, căzut încă pe gânduri și prins de amintirea muncii împlinite, când am văzut deodată pe peretele un tablou de o extraordinară frumusețe, strălucind de o lumină lăuntrică. Am stat fără suflare, apoi m-am apropiat de tabloulrebus, în care nu vedeam decât forme și culori și al cărui conținut îmi era neînțeles. Am găsit repede cheia rebusului: era un tablou al meu, agățat pe dos. A doua zi de dimineață am încercat să regăsesc la lumina zile impresia din ajun, dar n-am reușit decât pe jumătate. Chiar și pe dos puteam regăsi obiectul, și pe deasupra îmi lipsea lumina crepusculară.” Semnează Wassili Kandinsky, unul

dintre pionierii artei abstracte. Putem înlocui introducerea cu una mai realistă, și anume faptul că se întorcea beat de la cârciumă, dar urmarea este relevantă pentru țelurile expresionismului. 34

Cu această evoluție a artei, tot omul se întreabă pe bună dreptate: care îi va fi viitorul? (Que será, será / Whatever will be, will be / The future's not ours to see / Que será, será / What will be, will be?) Deși publicul este ignorat,

constatăm că, în timp, „fovii” au fost îmblânziți, impresioniștii au fost contracarați de expresioniști și, în general, orice exces a fost anulat de spiritul de echilibru al oamenilor. Rațiunea își spune cuvântul. Cu alte cuvinte, cel ignorat – publicul – este cel care decide, dar numai după ce a asimilat toate excentricitățile, evoluând astfel și el. Dacă un curent artistic moare cu timpul, gustul publicului nu poate să moară, dar se metamorfozează continuu. * Ana: Noi, românii, mai apropiați fiind de Rusia, ar trebui să spunem „bâstro” și nu ‚bistrou’. Bebe: Cu â din a sau cu î din i? Coca: Cu î din s, de la Stalin, că el ne-a învățat că . . . Bebe: Termenul o fi el rusesc la origine, dar vine din Franța. Ana: Da, știu; imigranții ruși, fugiți după revoluția bolșevică, au înființat fast-food-uri avant la lettre, cu această denumire. În rusă, „bâstro” înseamnă „repede”. Bebe: Să fi fost asta prima denumire a minirestaurantelor unde se mănâncă frugal și repede? Ana: Nu știu. S-ar putea. Coca: Nu vă ambalați, că sunteți pe o pistă greșită. Cuvântul este pur franțuzesc. Cât timp vă puneați voi la încercare cultura lingvistică, m-am uitat pe tabletă, că tot era deschisă și m-am informat. Uite ce scrie: 35

„Etimologia cuvântului este neclară și se presupune că provine dintrun regionalism: bistro, bistrot, bistingo, bistraud, bistouille sau bistrouille. Prima folosire atestată a cuvântului apare în 1884. Potrivit unei etimologii populare a cuvântului, acesta datează din perioada ocupării Parisului de către trupele ruse după Războaiele Napoleoniene. Această etimologie este respinsă, datorită decalajului de 69 de ani dintre originea propusă și prima atestare documentară.”

Ana: Unde ai găsit asta? Coca: Pe Wikipedia. Bebe: Ce decalaj de 69 de ani? Față de ce? Coca: Ah, uite alături o imagine. Dedesubt, scrie: „Placă prezentând legenda originii cuvântului „Bistro” în place du Tertre nr. 6, Paris”. N-am înțeles

toate cuvintele, dar începutul și sfârșitul sunt edificatoare: 30 martie 1814, și a 180-a aniversare. Bebe: Foarte clar! 1917 minus 1814 fac 103 și nu 69. Oricum, n-are mare importanță. Fapt e că francezii își revendică denumirea. Dar hai să vedem și varianta engleză. Românii pot fi subiectivi. Coca: Hm! Cam tot așa. Aproape identic. Se pare că românii au tradus din engleză. Ah! Ceva interesant, ce românii n-au mai tradus: „a small restaurant, serving moderately priced simple meals in a modest setting with alcohol. Se pare că ai avut dreptate. Alcoolul îi trădează originea rusă. Bebe: Te înșeli. Francezii nu concep prânzul fără un pahar de vin. 36

Coca: Într-adevăr, doar unul, dar nelipsit. Deci proba cade. Bebe: Scrie că placa se află în Place du Tertre adică în Montmartre, acolo unde și-a petrecut tinerețea Picasso și ceilalți pictori de la începutul secolului 20. Era o mahala a Parisului pe vremea aceea. Ana: E clar! Nu e decât o reclamă comercială pentru cei ce urcă dealul, în drum spre Bazilica Sacré-Cœur. Bebe: Au dărâmat celebrul Bateau-Lavoire. Le-a fost rușine să vadă lumea unde au locuit și lucrat unii dintre cei mai celebri artiști. Ana: Păi, dacă de rușine au dărâmat o clădire care ar fi trebuit declarată monument istoric, atunci putem presupune că tot de rușine au pus și placa aceea, prin care să-și aroge denumirea cuvântului. Bebe: Dacă au pus o placă pentru a explica etimologia unui cuvânt oarecare, chiar banal, ar trebui să pună mii de asemenea plăci pentru toate cuvintele limbii franceze. Ana: La aroganța francezilor nici nu m-ar mira. ----După o săptămână ----Coca: Bon jour de dimineață. Bebe: Ți-ai reluat serviciul la bătrânețe? Văd că ai venit cu mapa diplomat. Coca: Săptămâna trecută, după ați spus ceva despre Montmartre, Picasso și alții, am cam rămas în ceață. Miam dat seama că nu știu aproape nimic despre asta, așa că m-am documentat. 37

Bebe: Și acum ai venit cu material bibliografic? Coca: Exact! Ana: Nu se mai poartă mape diplomat de treizeci de ani. Le foloseau cei ce doreau să arate că sunt intelectuali. Bebe: Acum, că tot românul vrea să fie patron, umblă cu agenda la vedere, să vadă lumea că e șef și are multe probleme importante și urgente, ce trebuie rezolvate numai și numai de el. Ana: Păi, dacă tot ai cărat-o până aici, arată-ne și nouă, să vedem ce ai adus. Coca: Bine că ați terminat cu ironiile. Știam și eu toate astea. Pot să vă amintesc și o glumă din vremea aceea. Bebe: Care? Coca: Tu le ai numerotate? Ca cei de la casa de nebuni? Bebe: E și asta o glumă? Dacă da, eu n-o știu. Coca: Înseamnă că poți să râzi. După ce s-au plictisit să repete aceleași glume, nebunii dintr-un azil au hotărât să le numeroteze. După asta, era suficient ca unul dintre ei să spună un număr și toți râdeau. Într-o zi însă, a venit unul nou. Acesta, uimit de spectacol își încearcă și el norocul și spune un număr. Efectul a fost neașteptat. Cu toții nu se mai opreau din râs. Nedumerit, cere o explicație. „E simplu” – i s-a răspuns. „Gluma asta n-o știam.” Ana: Bună! Și care-i gluma cu mapa diplomat? Coca: Pe asta cred că ați știut-o, dar ați uitat. La întrebarea „Știi că mămăliga nu se mai face în ceaun, ci în tavă?” se . . . Ana: Știu. Mi-am amintit. Ca să intre în mapa diplomat. 38

Bebe: Dacă ați terminat cu glumele, poate ne arăți totuși ce ai adus. Coca: Eu am o memorie mai slabă și nu-mi place să memorez citate. De asta am venit cu materialele originale. Uite o primă mostră: „Așa cum pământul unor regiuni este prielnic culturii lalelelor sau ridichilor, cel din Montmartre era prielnic picturii; șevaletele țâșneau din șosea precum arbuștii sălbatici și, dacă rupeai unul, creșteau alți zece în loc. Toată lumea mânuia pensulele. Nu numai pictorii de meserie, ci și poeții, viitorii actori, bătrânii pensionari, cârciumarii, modelele de ambele sexe, chiar și negustorul de cartofi prăjiți din Place du Tertre, care s-a și îmbogățit acolo.”

Bebe: Frumoase vorbe, dar fără informație. Doar acrobație de cuvinte. Cine a spus asta? Pare scriitor profesionist. Coca: Așa și este. Roland Dorgelés, romancier, membru al Academiei Goncourt. Am remarcat și eu excesul de vorbărie, dar nu m-am putut abține să nu vi-l spun și vouă. În plus, este o exagerare afirmația că năvăleau acolo pictorii amatori ca buruienile. În plus, Montmartre era la vremea aceea doar un sat, în curs de a deveni o mahala a Parisului. Biserica din deal s-a construit mult mai târziu. Bebe: Sacré-Cœur. Coca: Am găsit chiar și o fotografie a lui Picasso din 1904, alături de o alta cu Bateau Lavoir. Ana: S-o vedem. Hm! Interesant. Într-adevăr, n-au greșit că au demolat-o. Arată jalnic. Cred că s-ar fi dărâmat singură. 39

Bebe: Au schimbat și denumirea străzii, pentru ca să nu mai poată fi găsit nici un indiciu. Acum se numește Emile Goudeau, în loc de Ravignan. Doar Place du Tertre amintește de trecut, dar o face la modul kitsch. Abia te poți strecura printre pictori presupuși sau autentic talentați. Abia acum se potrivește afirmația ziaristului cu „năvala” de pictori amatori și profesioniști. Ana: Încearcă și ei să-și facă loc în lumea mare a artiștilor. Ana: Amatorii. Ei vor să devină profesioniști. Majoritatea sunt doar făcători de kitschuri și așa vor rămâne. Bebe: Ți-e și milă de ei. Dar hai să discutăm altă dată despre diferența dintre unii și alții. Fapt e că locul încă atrage, nemaivorbind de liota de turiști, ce merg la Bazilica Sacré-Cœur și care trec prin Place du Tertre. Pentru a intra în spiritul pictorilor de atunci, ar trebui să urci dealul pe jos. De acolo vezi panorama Parisului. Ea îi marca cu siguranță pe artiști. Simboliza dorința supremă în căutarea celebrității: Parisul, orașul ce te poate consacra. Deocamdată se aflau în afara lui, dar poate, într-o zi, vor reuși să intre. Coca: Revin la Bateau-Lavoir. Este porecla ce i-au dat-o artiștii. Este proba că acolo au locuit pictorii extrem de săraci.

Bebe: Sau ambițioși. Tatăl lui Picasso, spre exemplu, era oricând gata să-i ofere un trai decent, deci nu e vorba de sărăcie. Fiul este cel care dorea să se lanseze la Paris și nu oriunde. Coca: Au existat totuși și câțiva cu adevărat săraci, care trăiau din ce câștigau. Suzanne Valadon, spre exemplu. Fusese artist de circ, dar s-a accidentat și a fost obligată să abandoneze. Cum Ii plăcea să deseneze, a fost încurajată să persevereze, a luat lecții și așa și-a găsit o nouă ocupație. Bebe: Și cum era și frumoasă a servit ca model multor pictori . . . Ana: Și nu numai. A rămas în Montmartre, s-a căsătorit . . . Bebe: Și a avut și un copil, nu se știe cu care dintre parteneri. Coca: Se spune că ar fi vorba despre Toulouse-Lautrec, care, în ciuda invalidității, era foarte apreciat la pat. Ana: Fiul ei, Utrillo, era foarte talentat, dar alcoolismul, deprins din copilărie, l-a distrus de tânăr. Bebe: Veneau acolo și personalități ale momentului. Apollinaire, spre exemplu. Ana: Da, dar nu locuiau acolo. Veneau doar în vizită, fiindcă locul devenise celebru. Coca: Este și motivul pentru care pe Roland Dorgelés l-a furat condeiul. Bebe: Eu am fost acum vreo zece ani acolo. Am rămas oarecum dezamăgită. Este un cartier practic nou. Plecasem de acasă cu o listă de adrese, pe unde au locuit și au lucrat câțiva pictori. Chiar dacă pe-ici-pe-colo mai 41

găsești câte o placă, clădirile sunt noi sau radical recondiționate, astfel că atmosfera de altădată s-a pierdut definitiv. Coca: Este totuși firesc. A fost un sat la marginea Parisului și este acum un cartier pe Butte, în vârful căruia se află cea mai vizitată biserică. Ana: Bazilica Sacré-Cœur. Bebe: Noroc că se scrie cu z; altfel ar fi Vasilică. Ana: Mai e și B, în loc de V. Bebe: Nu ține! Este eroarea culturalnicilor europeni. Vine din greacă, unde litera B se citește V, dar ei nu știau. Ana: Nu este un termen roman? Bebe: Este și roman, și noi de la ei l-am luat cu sensul de biserică Ana: Bazilica Sfântul Petru din Roma. Bebe: Exact. Mai întâi însă a fost grecesc, basiliké, cu sensul de sală mare sau „sală regală”. Ana: Așa să fie! Dacă mă gândesc bine, la rege se spune vasilias (βασιλιάς). Bebe: La noi Vasile. D-aia suntem dezorganizați. Avem prea mulți regi. Coca: N-ați vrea să revenim la oile noastre? Sau am cărat degeaba mapa asta. Ana și Bebe împreună: Gata! Iartă-ne! Te ascultăm. Coca: Voiam să spun că pe strada Lepic a locuit o vreme și Van Gogh. De acolo avea să plece în sud. Spre deosebire de Picasso, care a reușit și s-a mutat în Montparnasse. Van Gogh a reușit post-mortem. În viață, a vândut un sigur tablou, „Viile roșii” și nu la Paris, ci la 42

Bruxelles cu patru sute de franci. Ce să vă mai spun? Așa! Denumirea inițială a dealului, dată de romani, a fost „Mont de Mars”. Mai târziu a fost numit „Mont des Martyrs”. Legenda spune că Sfântul Denis, un episcop creștin, după ce a fost decapitat, și-a luat capul în mâini, a coborât panta nordică a dealului și la dus până la „fontaina Saint-Denis”, unde a murit. Ana: Asta DA legendă. Bebe: Mie îmi plac legendele care au un sens, o morală. Ana: Alea sunt mituri. Bebe: Chiar și fabulele sunt mai interesante. Acolo animalele sunt eroii principali, dar se comportă mai inteligent decât cei din legende. Coca: Despre Lapin Agile. Aici se întâlneau Monet, Renoir, Bazille, Manet, Degas și ceilalți. Este tot o poreclă, de fapt un nume modificat. Inițial s-a numit Cabaretul Asasinilor, fiindcă o bandă de gangsteri l-au ucis pe fiul proprietarului. Mai târziu, zidurile au fost decorate cu portrete de ucigași faimoși. În 1875, artistul Andre Gill a pictat o tablou-reclamă cu un iepure sărind dintr-o cratiță, pe care l-a atârnat pe peretele cabaretului. Prietenii au început să-și numească localul favorit „Le Lapin à Gill” (Iepurele lui Gill), prescurtat ulterior ca „Lapin Agile”. Ana: Eu știam de un tablou al lui Picasso cu acest nume. Acum realizez că subiectul este localizat chiar în acest local. Coca: Așa este! Reprezintă un arlechin, care este chiar portretul autorului, și alături de el o femeie, care era iubita lui din acea vreme. În apropiere, pe terasa 43

cafenelei din Place Pigalle, Degas a pictat cunoscutele tablouri „Absintul” și „Femei pe terasa unei cafenele”. * Arta este cea care trebuie – sau ar trebui – să fecundeze spiritul. Despre Van Gogh au vorbit cu competență psihiatri, dar și oameni de litere: eseiști sau simpli romancieri. Evident, neavând încotro, au trebuit să se pronunțe și criticii de artă, deși le lipseau instrumentele necesare pentru noutatea creației. Atât el, cât și Gauguin, au lucrat cu sufletul și s-au adresat sufletului. Ei au evitat normele estetice din vremea lor și au căutat adevărul estetic. Sună ciudat această expresie: adevărul estetic. Esteticul trebuie să fie în relație directă cu sentimentul, cu modul în care omul simte psihologic ceea ce vede, cu modul în care ceea ce vede îl afectează emoțional. Normele estetice sunt artificiale. Unele sunt doar mici șmecherii profesionale, menite să ușureze munca meseriașilor, în special a graficienilor. Din nefericire, gustul celei mai mari părți a populației este influențat prin educație de normele generale, astfel că cei doi eroi ai noștri – Van Gogh și Gauguin – au fost mai puțin apreciați la vremea lor. Ei au fost însă deschizători de drumuri și e păcat că nu au avut discipoli. De vină sunt tot criticii de artă, pentru care apărarea intereselor de breaslă este mai importantă și, în consecință, continuă să propovăduiască aceleași criterii de artă arbitrare. Poate Derain să mai fi încercat ceva, dar desenul lui este neconvingător, iar din punct de vedere coloristic 44

este departe de Van Gogh, pentru care tocmai culoarea este esențială. Spre deosebire de ei, al căror țel era clar de la început, Derain caută și imită. Așa s-a și școlarizat. Ca urmare, „Big Ben”-ul lui seamănă cu Turner, în „Masa de bucătărie” (natură statică) este cubist, „fov” în „Trei personaje pe plajă” iar, în unele portrete, asemenea lui Mondrian lungește și capul, nu numai gâtul. O singură dorință îi era clară: abandonarea trecutului. Acest gând îl exprimă și în scrisoare către Vlaminck, prietenul său: „Trebuie neapărat să ieșim din cercul în care ne-au ferecat realiștii”. Atât Van Gogh, cât și Gauguin, nu au fost niște naivi. Chiar dacă părinții i-au îndrumat către alte profesii, pasiunea pentru pictură i-a determinat să abandoneze joburi sigure pentru ceea ce părea mai important pentru viața lor. Conștienți că arta este și ea un meșteșug ce trebuie învățat, și-au ales singuri maeștri, pe care i-au urmat în măsura în care au apreciat că le sunt utili. Au fost și prieteni. Ideile comune i-au unit, deși aveau și puncte de vedere diferite în unele privințe, așa cum este și firesc. Ce diferență dintre ei și cei de azi, trimiși la școala de arte ce către părinți și – în lipsa pasiunii sau/și talentului – sunt obligați să-și câștige existența folosindu-se de avantajele breslei. „Unirea este putere”. Adevărat. Arta cere însă talent, nu putere. -

* Impresioniștii francezi au fost mai puțin originali decât ne sunt prezentați azi de către istoricii de artă. Ei s-au inspirat din câțiva predecesori, în special 45

englezi, dintre care pe Turner îl consider un adevărat pionier al impresionismului. În schimb Germanii au produs doar expresionism, abstracționism și alte excentricități. Uite, îți citesc despre curentul „Die Brücke” (Puntea). Marcel Brion scrie: „În ansamblul mișcării, tabloul expresionist e, din punct de vedere plastic, pictural, o explozie. Forma explodează, deoarece nu poate rezista forței lăuntrice a pasiunii. Supunându-se autonomiei acestei pasiuni, ea nu reprezintă nici ceea ce artistul vede, nici ceea ce el își imaginează, ci un irealism dement, care e materializarea impulsurilor subconștiente.”

Expresionismul și curentele ce l-au urmat reflectă sentimentele celor ce nu pot înțelege romantismul și se opun lui. Nu întâmplător germanii și evreii sunt principalii exponenți. Întreaga lor artă este un strigăt, iar ura nu numai că nu și-o ascund, dar este leitmotivul creației lor „artistice”. Evident, asemenea stil nu poate să placă, motiv pentru care a și murit. Cred că, în pictură, s-ar putea identifica unele trăsături naționale specifice, poate doar nuclee. Mă gândesc la asta pentru că în pictura românească există ceva specific. Am în vedere câțiva pictori cu adevărat valoroși și care – important – întrunesc și aprecierea publicului, ca o dovadă reală a talentului lor și a specificității etnice.

* Arta modernă Pictura abstractă se definește ca fiind lipsită de un obiect, pe care să-l reprezinte. Natura lipsește. 46

Pictura este „denaturalizată”, cum spune Marcel Brion. Nu chiar denaturată, deși termenul nu ar fi cu totul greșit. Să observăm însă că întreaga artă medievală din Orientul Mijlociu respectă această idee: este geometrică și – trebuie să recunoaștem – este incomparabil mai frumoasă. Ea se adresează însă doar ochiului, nu și sufletului, așa cum pretind pictorii moderni. Până la sfârșitul secolului 19 și începutul lui 20, critica artistică admonesta orice pictor care ieșea din canoane, deși mai târziu canoanele însele se modificau prin contribuția lor iar ei erau, în sfârșit, recunoscuți. Reacția publicului n-o cunoaștem fiindcă nu s-a ostenit nimeni s-o consemneze. Excitantul secol 20 a modificat însă situația, inversând-o. După impresioniști, expresioniștii și multe alte feluri de ...iști, dar mai ales dada-iștii și după ei cei cu „Călărețul albastru” (Blaue Reiter) au schimbat mentalitatea criticilor. Este recunoscut ca valoros numai cel ce inovează. Dacă în cultura antică era apreciat cel ce execută pentru a n-una oară același lucru, dar mai bine decât precedenții, acum este luat în seamă doar cel ce vine cu o ide nouă, oricât de prost este executată. Uneori nici nu e nevoie de o idee absolut nouă. Contează și un cuvânt. Abstracționism, spre exemplu, adică pictura ce nu reprezintă ceva recognoscibil din natura, deși ideea nu este deloc nouă, așa cum am spus deja. Pentru pictor, important este să găsească mijlocul prin care poate să-și facă publicitate. Pentru 47

asta însă, viitorul artist trebuie mai întâi să intre într-o grupare socială care să-i ofere asemenea posibilități și abia după aceea să se gândească cu ce anume să se afirme. Astfel, pentru stilul lui Robert Delaunay, Apollinaire – cel care l-a lansat pe Picasso cu „Cele trei grații” ale sale – a folosit calificativul „orfic”, deși sunt convins că i-ar fi fost imposibil să explice de ce sau să facă vreo legătură cu legendarul Orfeu. Poeții însă își pot permite orice. Pentru ei s-a inventat și expresia „licență poetică”. (Plecând de la alegația potrivit căreia românul este poet, am putea găsi și o explicație pentru numărul surprinzător de mare de licențiați inculți printre personalitățile de azi ale României.) Insistența asupra căutărilor interioare, împreună cu ignorarea tradiției, înseamnă și lipsa comunicării cu publicul. În aceste condiții, rezultă în mod logic că orice fel de școlarizare este inutilă, chiar dăunătoare. Exponenți ai renunțării la pictura naturalist-fotografică sunt Gauguin și Van Gogh, despre care Marcel Brion scrie: „În vreme ce Gauguin căuta la antipozi confirmarea inocenței originare, Van Gogh, predicator al țăranilor și muncitorilor, spera săi mântuiască. În neîncetata frământare dramatică a acestei existențe, sunt puține momentele și operele care dau senzația liniștii. Poate numai în acea reprezentare a camerei din Arles, a cărei goliciune atestă o sărăcie ascetică și angelică. In această cameră, timpul s-a oprit; o pace luminoasă exprimă liniștea lucrurilor ce trăiesc în prietenie unele cu altele. Poate că prezența umană ar distruge această liniște.” Da, sigur o distruge.

Pictorii moderni au renunțat și la idee. La orice idee. Despre Van Gogh, în special, tot Marcel Brion scrie: „Asocierea și armonizare prezentului fugitiv și a definitivului etern la

care a aspirat Van Gogh era o căutare disperată a reconcilierii antinomiilor..”

Totuși, exprimarea ideii a fost dintotdeauna scopul artei. „Artă pentru artă” este o lozincă târzie. „Să exprimi iubirea a doi îndrăgostiți prin uniunea a două culori complementare, prin amestecul și opoziția lor, prin vibrațiile misterioase ale tonurilor apropiate. Să exprimi gândul unei frunți prin iradierea unui ton deschis pe un fond închis. Să exprimi speranța printr-o stea.”

(Marcel Brion, Homo pictor, pagina 280) * - Se pare că tot ce este frumos la om se regăsește și la animale. - Se pare că mai puțin la oameni. - Ei, nici chiar așa! - De fiecare dată când am pictat un portret, majoritatea cunoscuților m-au întrebat: „Cine e?”. Prea puțini sunt cei care s-au referit la lucrare. * Obiectivul principal al artei este acela de a emoționa. Dar, așa cum ne spune Jean Cocteau, „Numai realitatea are virtutea de a emoționa („Seule la réalité a la vertu d’émouvoir”). În consecință, nu există nici o șansă pentru

arta abstractă de a intra în arta adevărată. Ea poate fi cel mult artă decorativă. * „Pasărea de aur”, terminată de Brâncuși în 1926, fusese declarată de către acesta la vama din New York „operă de artă, valorând 600 de dolari”. Dar vameșii nu 49

i-au recunoscut caracterul artistic, pretinzând pentru această „piesa din metal” taxe ce se ridicau la 210 dolari. Brâncuși a intentat proces, tribunalul a numit experți, și așa mai departe, prilej cu care s-a discutat despre artă până în 1928, când s-a terminat procesul. Remarcabil este faptul ca subiectul nu a fost lămurit nici până azi. Întrebarea „ce este și ce nu este artă?” rămâne încă neelucidată. Cum nu-mi place să am prea multe dubii în cap, caut surse lămuritoare. „Mic dicționar enciclopedic” este o lucrare fundamentală, prin care înțelepții noștri îi învață pe românii simpli sensul cuvintelor. Arta este aici „activitate umană, care are ca scop nemijlocit producerea valorilor estetice și care utilizează mijloace de exprimare cu caracter senzorial”. De ce nemijlocit nu știu. Poate că este doar o

rămășiță a limbii de lemn. Ce-i drept, eu am o ediție mai veche a cărții; s-ar putea ca la ediția nouă să-i fi găsit vreun înlocuitor din materiale plastice. Oricum, facem abstracție de el și mergem mai departe. Aflăm deci că arta produce valori estetice. Ei, dacă n-am știut ce-i arta, acum precis că ne-am lămurit buștean (tot un fel de lemn). Căutăm la estetic. Ca adjectiv, e ceva care aparține esteticii, care corespunde cerințelor esteticii, iar ca substantiv – țineți-vă bine – este „știința (ramură a filozofiei), care studiază arta ca forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului, precum și alte variante ale acestuia”.

Trecem peste eroarea definirii artei prin estetic și a esteticului prin arta, dar reținem că abia aici aflăm că arta este „forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului”. Inutil să căutăm la frumos, pentru că ne trimite tot la estetic. Rămâne o speranță cu „alte variante 50

ale acestuia”,

pentru că ni le putem defini singuri, după bunul nostru simț. Că ar fi o știință – și încă ramură a filosofiei – devine ceva de-a dreptul halucinant pentru cei ce încă mai știu ce-i aia știință și care este diferența dintre ea și filosofie, artă și altele. Cam așa stau lucrurile în limba română. Să vedem totuși ce spun și alții. Larousse nu ne lămurește mai bine, ba dimpotrivă. D după ei, arta este doar o manieră de a face ceva potrivit regulilor. (Se vede că disciplina este la francezi o artă, deci nu caracterizează omul de rând, sau poate tocmai de aceea.) Interesantă este precizarea ce o face mai departe, arătând că ea exprimă un ideal de frumusețe, corespunzător unui tip anume de civilizație. Deci ceea ce i se pare frumos unui chinez nu este în mod necesar frumos pentru un italian, pentru că există unele diferențe între civilizația chineză și cea italiană. Ele nu sunt identice, chiar dacă au și puncte de asemănare. Cu asta sunt de acord. Și când te gândești că mai există civilizație montană, rurală, urbană, antică, preistorică, regională de tot felul și câte și mai câte, astfel încât nimic nu mai poate fi definit. Englezii, așa cum mă așteptam, sunt mai practici: ei nu dau o definiție, ci o descriere cu exemplificări. The Oxford Dictionary spune că arta este meșteșugul uman (opus naturii) folosit la imitarea unor obiecte prin desen, pictură, cusături, carpete etc. Practic și trist: frumosul lipsește. De altfel, limba engleză, deși are unul dintre cele mai bogate vocabulare, nu are cuvântul bibelou, cu semnificația celui din limba română. Cât despre imitații, preocuparea aparține unei epoci trecute, pe cale de dispariție după 51

inventarea aparatului de fotografiat. O definiție mai puțin snoabă aparține dicționarului Encarta, editat de Microsoft, adică de americani: „crearea de lucrări frumoase sau provocând meditații, ca de exemplu în pictură, muzică, sau scrieri”. Tot el este cel mai clar si atunci când definește frumosul: „combinația de calități, care fac ceva plăcut și impresionant la ascultat, atins, sau în special la privit”. Simplu și

clar. La artă, Encarta a introdus muzica și scrierile, adică literatura. Ne întoarcem la dicționarul enciclopedic român și căutăm la literatură. Potrivit acestuia, literatura este „Arta al cărei mijloc de expresie este limba (cuvântul)”. Bune și parantezele la ceva! Deci este artă, doar că autorilor le-a scăpat din vedere atunci când au definit arta, pentru nici unul dintre simțurile noastre nu percep nemijlocit cuvântul, decât poate prin alfabetul Braille. Vorbind despre artă, artiștii vor protesta vehement la ideea că meșteșugul lor se limitează la imitarea unor obiecte, așa cum îl definesc englezii, pentru că arta modernă are țeluri infinit mai înalte. Ea vrea sa transmită sentimente și chiar idei, concepte. În ultimă instanță, ea formează caractere, sau cel puțin pretinde că încearcă. Cât despre literatură, nici o definiție nu se referă la conținutul scrierilor, care mie mi se pare esențial. Nu m-ar surprinde să găsesc o definiție din care să aflăm că literatura se ocupă cu literele. E drept, dar literele se leagă în cuvinte, cuvintele în fraze, frazele transmit idei și așa mai departe, departe de tot fiind probabil ceea ce ar fi trebuit definit. Un om simplu probabil că nu ar putea să dea o definiție riguroasă noțiunii de artă, sau literatură, dar cu siguranță că, în sinea lui, are o concepție mai clară 52

despre ele decât profesioniștii cuvintelor, cărora însă le lipsește claritatea propriilor concepte. Ca om simplu, nici eu nu voi încerca să dau o definiție, dar consider că apartenența sau nonapartenența la literatură a unor scrieri depinde de conținutul lor. Majoritatea oamenilor de litere vor insista vehement că o carte de fizică, biologie, matematică etc. nu aparține literaturii, ci este o carte de specialitate. Bine-bine, dar dacă eliminăm toate specialitățile, atunci ce-i rămâne literaturii? Dragostea? O încadrăm și pe ea în domeniul psihanalizei și am rezolvat problema, dacă am avut una. Aceeași întrebare se pune și atunci când vorbim despre cultură. Ar rezulta că un om de cultură este cineva care nu a reușit în nici o specialitate și a rămas la nivelul superficial al celor care știu tot și mai nimic. Francezii definesc literatura, la fel ca și arta, ca fiind ceva ce aparține unei civilizații: țară, regiune, epocă etc. Literatura română este deci altceva decât literatura engleză, sau chineză, și nici una nu poate purta numele de literatură pur si simplu, decât poate cea franceză, care e cea mai cea (că hăis nu se poate). Dacă literatura este o specialitate distinctă, atunci ar trebui s-o eliminăm din sfera culturii generale. Chiar pe toată? Ei bine, cred că ar trebui să reflectăm mai mult la conținutul a ceea ce intră în domeniul literaturii și a nivelului de la care o lucrare merită să poarte acest nume. Faptul că o lucrare de artă, inclusiv literatură, ne trezește anumite sentimente este fără

doar și poate un criteriu de luat în seamă, dar nu poate fi singurul. Amintesc în treacăt că un matematician, spre exemplu, se poate amuza copios în fața unei demonstrații inteligente, a unei ecuații algebrice inedite, și multe altele de felul acesta. Găsirea soluției unei probleme grele îi poate da momente de fericire adevărată, greu de atins în alte domenii. Chiar și un sportiv trăiește un sentiment de neegalat atunci când, la săritura în înălțime, spre exemplu, trece peste stacheta ridicată mai sus decât recordul anterior. Și totuși, asemenea discipline nu sunt considerate a fi artistice și e foarte bine așa, pentru că își păstrează puritatea și nu riscă să li se aplice criterii de evaluare incerte. Când vorbim despre artă și literatură ar trebui să găsim ceva mai consistent decât producerea unor sentimente, senzații etc. Bertrand Russel spune: „Când publicul nu reușește să înțeleagă o pictură sau un poem, el trage concluzia că acea pictură sau acel poem sunt proaste. Când însă nu înțelege teoria relativității, trage (în mod corect) concluzia că nu este îndeajuns de instruit. Ca urmare, Einstein se bucură de cinstire, pe când pictori dintre cei mai de seamă sunt lăsați să flămânzească prin mansarde, astfel că Einstein e fericit, iar pictorii cu pricina sunt nefericiți.”

În concluzie, totul este relativ. * - Ți-am citit textul despre Pasărea de aur a lui Brâncuși. N-am înțeles însă de ce te-ai lansat într-o adevărată cercetare lingvistică asupra cuvintelor artă, estetică etc. 54

Știam dinainte și știu că știai și tu că în dicționare nu vei afla nimic clar despre ele. Recunoaște că a fost un pretext. - Dacă asta te liniștește, recunosc. - Puteai să cauți și în Kant, că tot nu găseai. - Ai să râzi, dar am căutat. Are capitole întregi în Critica rațiunii de judecare și nu numai, din care – ai dreptate – nu am aflat nimic nou. Critica rațiunii de judecare estetică este o amețeală de banalități. - Eu de la el am reținut altceva. - Mă faci curios. - Citez, că știu afirmația pe dinafară: „Nu există libertate, ci totul în lume se întâmplă numai după legi ale naturii”. Se află chiar

la început, în Critica rațiunii pure.

- Asta zici că a descoperit el? Păi și grecii din antichitate ziceau la fel. - Tocmai. N-ai sesizat ironia din glasul meu. - Puteai să te faci actor. Toți ascultătorii ar fi dorit să te asculte din nou, ca să înțeleagă ce ai vrut să spui. * Icoane pe sticlă Am participat la vernisajul unei expoziții de icoane pe sticlă. Nu sunt un fan al acestui gen și nu voi comenta lucrările expuse. Ce m-a provocat să scriu este altceva. Laudatium a fost realizat de un artist amator mai în vârstă care, după câteva cuvinte despre expoziție a vorbit despre autor. După el însă, un artist dintre cei ce își zic profesioniști, fiindcă este școlit la un institut de specialitate, a cerut să vorbească și el despre pictura pe sticlă, în general. M-am bucurat la gândul că voi afla 55

ceva nou. Din nefericire, speech-ul lui a fost lamentabil încă de la primele fraze, sfârșind prin a nu spune aproape nimic. A debutat asociind mult cântata înclinația către frumos a poporului român cu „această artă milenară”, referindu-se la pictura pe sticlă. Pentru a sublinia afirmația, și-a dat capul pe spate iar ochii priveau tavanul, cu riscul să facă o dezlipire de retină. Se vede însă că exersase această tehnică și nu s-a întâmplat un accident. Întâmplarea face ca eu să fi citit cu ceva timp în urmă o carte tocmai despre pictura pe sticlă din România și țineam minte că această istorie „milenară” avea circa 200 de ani. Ea începuse după 1700, la mânăstirea ortodoxă din Nicula, un sat din Transilvania, unde un grup de ofițeri austrieci observaseră că, pe o icoană pe lemn achiziționată din Muntenia, ochii Sfintei Fecioare lăcrimau. Vestea „minunii” s-a răspândit și valuri de turiști veneau să se închine. Ca de obicei la asemenea pelerinaje, suvenirurile sunt căutate. Alte icoane pe lemn erau dificil de executat în timp scurt, deoarece pregătirea lemnului este minuțioasă și destul de îndelungată. Existența vitraliilor din bisericile catolice a furnizat însă ideea utilizării sticlei iar soluția a fost salvatoare. În drum spre casă, mă gândeam că vorbitorul era totuși școlit și probabil că ceva-ceva învățase el. Acasă, am căutat cartea să mă verific. Am găsit-o! Se numește „Folk Glass-painting in Romania” și este editată de Meridiane Publishing House, Bucharest, 1982. Am început s-o recitesc. Primul capitol este intitulat „Painting on Glass, a Millenary Technique”. Am făcut 56

ochii mari. Să mă fi înșelat eu? Tot ce-i posibil. Trecuseră peste 20 de ani de când o citisem și era posibil ca unele detalii să le fi uitat. „It is presumed that the technique of glasspainting was known as early as the second century B.C., its dissemination being attested in Hellenistic art.” Așa o fi, dar nu și în România. Citesc mai departe. „The glass-blowing technique, discovered about the end of the first century B.C., stimulated the production of glass, in ancient Rome, more especially”. Hopa! A mai trecut un secol, pentru ca tehnica

fabricării sticlei să se mai dezvolte puțin. Într-adevăr, pentru a picta pe sticlă, trebuia mai întâi ca ea – sticla – să existe. Și nu orice fel de sticlă, ci una fără valuri și bule de aer, ceea ce era cu mult prea complicat la vremea aceea. S-ar putea ca însuși autorul cărții să se fi avântat puțin cam mult în primele fraze din introducere, întotdeauna mai dificile din dorința de a fi mai atrăgătoare. Au trecut secole și eforturile oamenilor au dat roade în special în Italia și Europa centrală. În Transilvania, prima „glăjărie” cunoscută este cea de la Arpașu de Sus, care a funcționat între 1541 și 1715. Următoarea a fost la Porumbacul de Sus, unde „Italian masters had been brought from Venice in 1602 by order of the Transylvanian Prince Gabriel Beethlen.” (pagina 21). Ei, da!

Acum avem, în sfârșit suportul pentru pictură pe sticlă. Mai departe, în capitolul „Origins of Painting on Glass in Transylvania” și următoarele, textul confirmă ceea ce reținusem la prima lectură a cărții. „In the little church of the village there was an icon painted on wood representing the Virgin and Child, which started „shedding tears” on the 15th of February 1694”. Mai departe, microbul a prins și au apărut mai

multe centre de manufacturare a icoanelor pe sticlă. 57

Unele dintre aceste centre, mai ales la început, au beneficiat de câțiva pictori cu adevărat talentați. „We know the names of three painters of German origin who worked at Nicula between 1870 and 1900: Emil Weiss, Morits Hackmann and Carol Müller.” În România „socialistă” s-a încurajat la un

moment dat exportul artizanatului și cohorte de amatori s-au lansat în această acțiune, motiv pentru care marea majoritate a icoanelor pe sticlă nu au nici o valoare artistică, iar selectarea celor cu adevărat meritorii nu este la îndemâna oricui. Mi-am revenit. Memoria mea reținuse totuși esențialul. Elucubrațiile „specialistului” erau doar improvizații fără suport serios. Nefericitul, credea că, dacă vorbește în fața unor amatori, cu toții vor rămânea „bouche ouverte”. Nu realiza bietul că acești amatori – prieteni ai autorului sau simpli curioși – aveau poate studii serioase în alte domenii și erau antrenați în discuții de idei bazate pe suport științific sau, oricum, documentate. * - Politica n-ar exista, dacă nu s-ar găsi și oportuniști, chiar trădători. - Să lăsăm politica. Asemenea subiecte distrug orice discuție. Reușim doar să ne enervăm. - Ai dreptate. De fapt, nici nu doream să discutăm politică. Eu mă gândeam la artă, dar și acolo funcționează cam aceleași mișmașuri. - Poate în literatură, care este principalul furnizor de texte propagandistice. În artă, nu prea văd cum. Dacă te referi la portretele familiei Ceaușescu, aia nu e artă. 58

Depinde cum sunt făcute. În artă nu subiectul e cel care contează, ci modul în care este reprezentat. Eu mă refeream la slugărnicia unora. Zile pe nume: pupincuriști. Iată un exemplu: se spune despre Boris Caragea, sculptorul, că și-a distrus toate lucrările făcute înainte de perioada proletcultistă, pentru a se putea afirma ca adept convins al noului stil. Poate că era cu adevărat convins. A fost școlit de Frederic Storck și Oscar Han și s-a perfecționat cu Dimitrie Paciurea. Avea deci o formație profesională care îi impunea respect pentru artă. Există lucrări valorase și în proletcultism, ca și kitschuri în cele mai nobile domenii. Vorbim despre valoarea artistică și nu despre mesajul inclus. Contează dacă are sau nu valoare. Zero înmulțit cu orice rămâne zero. Altceva voiam să spun: motivația. Să nu uităm cum erau plătite slugile partidului. Pentru statuia lui Lenin, care până la revoluția din 1989 a stat în fața Casei Scânteii, azi Casa Presei, el primit peste milion de lei. Eu eram inginer stagiar la vremea aceea, cu un salariu de 850 de lei pe lună. Poate că în suma aceea intrau și materialele. Bronzul nu este chiar ieftin, iar colosul acela cântărea ceva. Nu cred, și chiar dacă a fost așa, știu că s-a folosit bronzul rezultat din topirea statuii ecvestre a regelui Carol I. De unde știi tu toate astea. 59

De la Petre Oprea. Ăsta cine mai e? A fost inspector la Direcția Generală a Artelor Plastice, muzeograf la Muzeul de Artă al României, cercetător la Institutul de Istorie a Artei... A fost, deci nu mai este. Oh, nu, a murit. A fost unul dintre cei mai importanți critici de artă oficiali din vremea aceea. Deci ai avut și asemenea relații! N-a fost chiar o relație și nu l-am cunoscut atunci, ci acum vreo cinci ani. Un colecționar de artă, care a cumpărat de la magazinul Fondului Plastic un tablou de-al meu, a vrut să mă cunoască și să-i vizitez colecția. Nu era o colecție prea mare, dar el era foarte mândru de ea. Iar tu și mai mândru, fiindcă aveai acum un tablou în colecția lui. Nu neg! El mi-a recomandat să iau legătura cu Petre Oprea și a aranjat întâlnirea noastră. L-am vizitat în București de două ori. La el acasă? Da. Și în două întâlniri a avut timp să-ți vorbească despre biografia lui Boris Caragea și probabil multe altele. Oh, nu! Eu aveam tot interesul să vorbesc despre mine ca artist plastic, dar el îmi vorbea despre el. Avea un bust făcut de Milița Petrașcu, pe care îl tot mângâia... Oho!

Nu-i prea semăna, dar era făcut în tinerețe, așa că... Fapt e că, la plecare, mi-a dat un teanc de cărți deale lui: una cu studii despre arta românească din secolele XIX și XX – principala lui preocupare – și cinci volume din jurnalul pe care l-a ținut și care acum îl publica pe banii lui. O altă biografe ajustată? Nu! Este chiar un jurnal. Foarte detaliat, nu chiar zilnic dar aproape. Pe lângă ce-a făcut el, vorbește și despre alții. E acolo o adevărată istorie a artei românești din 1957 până în 1975. Poate a continuat, nu știu, atunci atât avea. Nota doar ce a făcut, ce artist a vizitat, foarte puține comentarii asupra operei acestora. Asta îi era meseria ca salariat. Nu scria despre el, nu se lăuda așa că nu avea de ce să-și modifice biografia. Deci o bună sursă de informare. Exact. Foarte valoroasă pentru un istoric de artă. Probabil că din acest motiv și-a publicat jurnalul. Speră că viitorii istorici de artă îl vor cita.

* Mă amuză simbolismul ca un curent artistic inventat de pictorii moderni. Orice copil învață să deseneze o casă din câteva linii – cu tot cu fumul ce iese pe coș – sau un pom dintr-un cerc fixat pe un băț și umplut cu verde. Acestea devin pentru el simboluri. Ele reprezintă casa sau pomul în toată plenitudinea și complexitatea lor reală. După ce și-a însușit simbolul, copilul devine greu de convins că ar putea îmbunătăți 61

desenul adăugând ceva la casa sau pomul lui. A desena, pentru el înseamnă doar o nouă combinație a simbolurilor deja însușite. Simbolul capătă putere de reprezentare și orice modificare i-ar diminua sau chiar distruge valoarea. Simbolismul la adulți încearcă același lucru in domenii mai filosofale, înlocuind cuvintele (tot simboluri) cu mici desene. * Îmi place să lucrez ascultând muzică. Evident, nu orice fel de muzică. Și presupun că numai atunci când lucrezi ceva care nu te solicită prea mult. Și asta-i adevărat. Există, pe de altă parte și muzică ce se cere ascultată, nu doar auzită. Poți preciza? Beethoven, spre exemplu, se cere ascultat. Când lucrez, ascult în special muzică preclasică. Muzică ușoară nu asculți? Oh, ba da! Dar e ceva interesant. Ai crede că muzica veselă este bună atunci când ești trist sau ai o problemă și muzica te va înveseli. Fals! În asemenea situații nici n-o suporți. Dimpotrivă, preclasicii te ajută mai mult. Se așterne peste starea ta psihică și, după un timp, prin monotonia lui, te mobilizează și ieși din criză. După ce și-a făcut efectul, poți asculta chiar și muzică ușoară. *

Cizmarii, croitorii și alții asemenea sunt specialiști în domeniile lor, dar nu și sfătuitorii noștri, în alegerea stilului în care ne îmbrăcăm, încălțăm etc. Artiștii plastici, oamenii de litere, muzicienii etc. de ce ar fi altfel? Simpla aroganță a unora nu mi se pare a fi un argument convingător. * Arta, literatura etc. sunt forme de comunicare cu mijloace specifice. Comunicarea presupune doi parteneri: sursa și destinația. Pentru nou, oamenii, atunci când ne gândim la comunicare avem în vedere în primul rând vorbirea, din studiul căreia putem extrage multe concluzii folositoare. În accepțiunea lui Spengler, vorbirea s-a dezvoltat în procesul comunicării. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că nu avem de-a face cu un discurs, cu un monolog, ci cu un dialog, ceea ce presupune nu numai o sursă și o destinație, ci și un răspuns la mesaj, cu alte cuvinte, o relație bilaterală. Vorbirea nu s-a născut din monolog, ci din dialog, din necesitatea coordonării acțiunilor grupului. Neglijarea acestui aspect conduce la una dintre greșelile cele mai frecvente ale scriitorilor și mai ales ale artiștilor plastici: gândind singuri, lucrând singuri, cred că opera lor e musai să fie recepționată tale quale pe tot mapamondul. Și să-i ferească Dumnezeu pe cei care nu înțeleg! În realitate, vorbitul în pustiu, ca și pictatul fără sens pot fi dovezi ale unei sănătăți mintale precare. 63

Asemenea „artiști neînțeleși” sunt însă mai curând recrutați dintre ignoranți deveniți înfumurați după ce au scăpat de „furcile caudine” ale profesorilor de la școala pe care numai ei știu cum au absolvit-o, dacă au absolvit-o, și declară fără să-și dea seama că se autoinsultă, că ei „nu le au matematica”, ei sunt „oameni de cultură”, ca și cum condiția necesară a omului de cultură ar fi prostia. Asemenea atitudini se reflectă într-o sumedenie de manifestări, cum ar fi, spre exemplu, declarația unora cum că americanii ar fi inculți pentru că n-au auzit de Marin Preda, ca și cum noi am fi tobă de literatură americană. Cum poate fi incult un popor care, în mod evident, ne este superior. Asigur din experiență cititorul că librăriile și bibliotecile americane sunt incomparabil mai mari decât ale noastre și întotdeauna pline de cititori. Nu demult discutam cu un scriitor profesionist bine-cunoscut – prefer să nu-l denunț – care protesta „cu mânie proletară” împotriva celor ce se apucă de scris după ce ies la pensie, în timp ce el – sărmanul – scrie de la 15 ani. E greu de aflat ce credea el că are de spus lumii la vârsta aceea, pentru că n-a reușit s-o facă nici mai târziu, dar a apărat întotdeauna cu îndârjire breasla scriitorilor „profesioniști” de orice intrus. Cum însă eram „asupra unui pahar cu vin”, s-a confesat că raporturile lui cu profesorii de la liceu, profesori pe care rareori reușea să-i înțeleagă, se limitau la negocierea/cerșetoria notelor. Cu toate acestea, în structura oficială a culturii românești a fost înregistrat ca unul dintre oamenii de cultură importanți la vremea lui, pe cale de a fi uitat azi. 64

* Despre simbolism Deși simbolismul este – în opinia unora – un curent relativ modern, în realitate, este cea mai veche formă de reprezentare și chiar de comunicare, cu mult înaintea scrisului, literele fiind și ele simboluri. Înainte să scrie, oamenii desenau, iar desenele lor nu aveau finețea picturii figurative de azi, aproape fotografică. Ei desenau simboluri. Copiii desenează case prin câteva linii; ele nu sunt picturi, nici măcar desene, ci adevărate simboluri. Vorbirea este și ea o formă de comunicare prin simboluri, de data aceasta prin vorbe, ca să nu mai vorbim despre limbajul semnelor folosite de persoanele cu dizabilități auditive. Desenele rupestre din peșteri reprezentau animale. Cu timpul, simbolurile au devenit din ce în ce mai complexe. Biserica nu putea să rămână străină de acest mijloc de comunicare, fiindcă, da, arta este un mijloc de comunicare. Reprezentările religioase timpurii erau foarte bogate în simboluri și, ceea ce este foarte interesant, oamenii simpli cunoșteau această simbolistică și știau să interpreteze simboluri. Bisericile erau pictate, iar imaginile formau ceea ce se numea „Biblia săracilor”, adică a neștiutorilor de carte. Primele scrieri despre ele sunt textele indiene. În Europa, au pătruns prin Egipt, unde, în secolul 2, aceste texte au fost culese și au căpătat numele de „Fiziologul”. În Bizanț, cartea s-a numit „Bestiar”, de la bestie, cu sensul de animal. Interesant pentru noi, brașovenii, este 65

faptul că, în anul 1639, Costea Dascălul, de la biserica din Schei, a copiat Bestiarul. Impactul simbolurilor asupra conștiinței oamenilor era mai puternic decât cel al vorbelor. Mircea Eliade spune: „Simbolul precedă limbajul rațiunii descriptive. El revelează anumite aspecte ale realității la care nu se poate ajunge prin alte mijloace de cunoaștere. Camilian Demetrescu, român emigrat în Italia, a devenit o celebritate mondială, după ce a descoperit, studiat și publicat simbolistica din bisericile italiene vechi. Despre el a scris Mircea Eliade, a fost binecuvântat și recomandat de însuși Papa. Aflat în exil în Italia, surprins de bogăția de simboluri din bisericile din timpul Evului Mediu, s-a dedicat studiului lor. Iată ce ne spune el: „Cine vrea să se dedice sacrului în artă trebuie mai întâi să învețe codul de descifrare a simbolurilor din perioada de apogeu a iconografiei creștine, atât în Europa romanică cât și în cea bizantină.” „Decodarea limbajului simbolic instruiește, inițiază, pătrunde dincolo de aparență”. Într-una dintre multele cărți ale lui Camilian Demetrescu citim: „Prin definiție, simbolul spune altceva decât ceea ce se vede, trimite la o altă realitate, mai importantă și îndepărtată.” „Țăranii analfabeți din Evul Mediu știau să citească simbolurile reprezentate pe portalurile bazilicilor sau pe capiteluri mai bine decât savanții de astăzi, pentru că semnificația lor se transmitea din tată în fiu. Ar rămâne mirați dacă ne-ar vedea pe noi, astăzi, atât de stângaci și de sceptici în fața unor subiecte așa de familiare lor.” 66

Da, astăzi noi ne-am îndepărtat de esențe. A făcut-o mai întâi Biserica Catolică prin interzicerea picturii în biserici, iar stilul gotic, apreciat astăzi prin frumusețea lui, a fost mai întâi o expresie pentru monumentalitate excesivă, dictată de grandomanie, biserică devenind aliatul propagandistic al politicului. Italienii au inventat acest termen, cu sensul peiorativ de barbar, goții fiind niște barbari pentru italieni, urmași ai Imperiului Roman. Începutul s-a petrecut în Normandia de astăzi, unde localnicii incendiau acoperișurile bisericilor, acestea fiind realizate din materiale ușoare, dar combustibile. Acolo, creștinismul a fost impus cu sabia de către triburile de goți, ce năvăleau în fostul Imperiu Roman de Apus, pe cale de dezmembrare. (Ei fuseseră, în prealabil, creștinați de către episcopul Wulfila.) Orice alt material pentru acoperișuri era însă cu mult mai greu, ceea ce i-a obligat pe constructori să găsească soluții mai robuste pentru ziduri. Au inventat atunci forma ogivală a deschiderilor și contraforturile. Ele au permis constructorilor să ridice biserici înalte, imposibil de incendiat, dar – cu timpul – înălțimea a devenit un scop în sine, fiindcă dădea grandoare edificiului, grandilocvența fiind unul din principalele atribute ale oricărei dictaturi. Desigur, stilul gotic are și frumusețile sale, motiv pentru care unele construcții sunt admirate și azi. Simbolurile sacre însă au dispărut. Şi a dispărut și mesajul inițial, al unui Dumnezeu binevoitor și iertător. În locul unui Christos solar, înviat, Christus Vincit, adică biruitorul, în bisericile catolice

domină tema patimilor, a unui Christus Victus, cel biruit de moarte, dar mai întâi de nimicnicia oamenilor. Nici pe italieni nu-i putem considera perfecți. Ei însă au deviat într-o direcție opusă; pe ei i-a furat estetica. David al lui Michelangelo este un tânăr frumos, dar statuia este imensă, ceea ce contravine ideii că el era mignon în comparație cu Goliat, pe care l-a învins. Era însă în epoca în care artele începeau să se detașeze de biserică, sponsor principal până atunci. Toate astea nu au nici o legătură cu perioada în care sovieticii încercau să avanseze ideea că estetica se confundă cu etica estică, pe care unii au interpretat-o ad litteram: est-etica. -

* Cumplit de tristă melodia asta. Te cred. De unde o ai, sau ai înregistrat-o? Este cântecul lui Solveig din Peer Gynt. Peer Gynt? Am văzut un afiș, pe care scria Peer Gynt. Unde ai văzut tu afișul ăsta, că nu știu să se fi jucat așa ceva la Brașov. Poate la București, dar nu cred că ai fost tu la vreun teatru din București. Niciodată. Era într-o fotografie trimisă de nepotul meu, care a fost într-o excursie prin mai multe țări. S-a fotografiat peste tot pe unde a fost. Într-un din ele, în spatele lui, se vedea afiș mare și am reținut acest nume. L-am și întrebat dacă își căuta tatăl peacolo, deși eu știu că are unul chiar aici. Nu văd legătura dintre vreun tată și Peer Gynt. 68

Păi, Peer nu înseamnă tată? Așa am reținut eu din puțina franceză pe care am învățat-o la școală. Foarte subțire franceza ta. Bine, atunci lămurește-mă tu. Peer Gynt este numele unui bărbat iar Solveig al unei fete, iubita lui. Ei sunt eroii unei piese de teatru, scrisă de Henrik Ibsen, un norvegian. Așa e, că nepotul meu a fost și în Norvegia. Dar afișul era din Danemarca, dacă îmi amintesc bine. Posibil. Danemarca, Norvegia și Suedia sunt foarte unite din punct de vedere cultural. De altfel, piesa a fost scrisă în daneză, fiindcă așa se obișnuia pe vremea aceea. Ce înseamnă „vremea aceea”. Când adică? Pe la 1800 și ceva. Și se cânta la teatru? Ibsen l-a rugat pe Edvard Grieg, prietenul său, să compună muzica pentru piesa lui. După un prim refuz, în urma discuțiilor, Grieg a acceptat să compună câteva cântece. Cel al lui Solveig este cel mai frumos. Dar de ce este atât de trist? Așa e povestea. Peer Gynt, părăsește casa natală și pleacă să cunoască lumea, deși era îndrăgostit de Solveig. Are o viață zbuciumată, face o mulțime de lucruri pentru a-și câștiga existența, dar – mai ales – pentru a se informa, fiindcă acesta era obiectivul lui principal. Este însă dezamăgit de tot ceea ce află și, la bătrânețe, se întoarce acasă obosit, dezamăgit și bolnav, simțind că sfârșitul nu este departe. Aici o 69

găsește pe Solveig, care îl aștepta, asemenea Penelopei lui Ulise. Asta-i din mitologie. Da. Câteva replici sunt foarte frumoase. Către final, el se întreabă: „unde am fost toți anii aceștia?”, cam în sensul în care am spune noi, românii, „unde mi-a fost capul?”. Iar Solveig îi răspunde: „In my faith, in my hope, in my love” (În credința mea, în speranța mea, în dragostea mea). Frumos!

Afișul pe care l-ai văzut putea să apară în oricare dintre țările nordice, fiindcă asemenea reprezentații au un mare succes și vine lume de pretutindeni.

* Nu mi-a plăcut Ray Charles până nu am văzut în New York un grup de negri ascultându-l. Erau în transă. Melodiile lui sunt melancolice, cu un amestec de nostalgie și insatisfacție. Este sentimentul negrilor, pe care orașul (Marele Măr) i-a dezamăgit. Au de aceea pentru el un sentiment amestecat. Au satisfacția că și-au atins obiectivul (sunt cetățeni marii metropole), acolo șiau consumat o parte din viața lor, dar păstrează și nostalgia plaiurilor natale. Am înțeles atunci cum trebuie ascultat Ray Charles și mi-a plăcut. Observația este valabilă și pentru artă.

Jocul cu litere

Pe când eram în Atena, am găsit o carte rară. De fapt, ea m-a găsit pe mine. O cunoștință dintre localnice 70

mi-a dăruit-o împreună cu un teanc de cărți fără valoare. Ea intrase în posesia unei case, în care a locuit cândva – pe la începutul secolului trecut – o familie de români. Lea descoperit în pod, pe când făcea curățenie. A fost drăguț din partea ei să mi le dea mie, în loc să le arunce la gunoi. Era să le arunc eu, dar știam răspunsul șefului la întrebarea subalternului, dacă poate să arunce documentele mai vechi de zece ani: „aruncă-le, dar fă câte trei copii după fiecare, înainte de a le arunca”. Selectându-le am dat peste Ion Pillat, Poeme într’un vers, Editura „Cartea Românească” București, 1936. Surpriza cea mare am aflat-o însă pe ultima pagină, unde scrie cu litere mari că acesta este exemplarul numărul 204 al ediției originale a cărții tipărită de exemplare numerotate. Evident, o păstrez cu sfințenie. Toate versurile au 14 silabe, virgula fiind considerată o silabă. Totuși, pentru a nu fi absconse, poemele au și câte un titlu. Ca idee, seamănă cu poeziile de tip haiku, care au 17 silabe, distribuite în trei versuri, primul și ultimul din cinci silabe cu cel din mijloc de șapte. Crezul autorului este redat chiar pe prima pagină: Poemul într’un vers Un singur nai, dar câte ecouri în păduri.

De data aceasta, Ion Pillat ne-a furnizat naiul. Urmează ca noi să întreținem ecoul viu. -

* Eu nu am asemenea subiectivisme. 71

Da, știu, tu ești obiectivitatea întruchipată. Aș vrea eu, dar mă tem că așa ceva nu există. Ah! Bine că mi-am adus aminte, să-ți citesc ceva amuzant! Uite: Monica Lovinescu, La apa Vavilonului. Asta este cartea ei de amintiri. Da. Ea este obiectivă și atunci când subiectul este ea însăși. Exact despre asta vorbește. Așa: „De nerăbdare, am sosit cu vreo 10 minute înainte de ora convenită. (În locuința lui Mircea Eliade, unde urmau să-l cunoască pe Raymond Abellio, romancier) Christinel ne-a deschis, s-a scuzat: nici ea nici Mircea nu erau gata. Ne-a introdus în salonul unde mai aștepta un invitat: accent ca la Marsilia și înfățișare de frizer vesel. Încetul cu încetul au sosit și ceilalți invitați: Michaux și Cioran. Meridionalul nostru, al cărui rost acolo nu-l dibuiam, ni se părea că vorbește pentru a nu spune nimic. Până când n-am mai răbdat și am tras-o la o parte pe Christinel s-o întreb: << Ce e cu Abellio, nu mai vine?>> Mi-a răspuns înăbușindu-și râsul ca să nu ia seama și ceilalți: <<Bine, dar stați de vorbă cu el de vreo jumătate de oră!>> Era, firește, frizerul nostru închipuit. . . . Inutil să adaug că, din clipa când am știut că „frizerul” era Abellio, tot ce a spus mai departe ni sa părut cu totul pasionant.”

Da. Iată ce înseamnă un om onest. Își recunoaște subiectivismul. * „Am zărit lumină pe pământ, Și m-am născut și eu Să văd ce mai faceți. Sănătoși? Voinici? Cum o mai duceți cu fericirea? Mulțumesc, nu-mi răspundeți.

Nu am timp de răspunsuri, Abia dacă am timp să pun întrebări. Dar îmi place aici. E cald, e frumos, Și atâta lumină încât Crește iarba..”

Așa este! Crește iarba. Din păcate, doar atât. . . Da, știu, mai cresc și altele, dar ce contează? Mai cresc și alții, care chiar nu contează. El, Marin Sorescu, a contat. A avut și noroc: s-a născut pe 29 februarie, deci într-un an bisect. Nu că ar fi avut două secte, ci doar o zi în plus. O singură zi, dar una care contează. Ea i-a permis lui să se mențină tânăr: avea doar cincisprezece ani, în timp ce alții, născuți cu doar o zi înainte sau după el, aveau șaizeci. Se pare însă că nu totul i-a mers din plin, fiindcă tot el declară: „Mamă, mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naște-mă o dată!”. N-a fost să fie. Este unic. - Toți suntem unici. - Și asta e bine? - Depinde din ce punct de vedere privești. - Evident, din punctul meu de vedere. - Din punctul tău de vedere, tu ar trebui să știi, nu să mă întrebi pe mine. Doar ești unic, nu? - Poate că ar fi trebuit să spun „din ce unghi privești lucrurile”, deși exprimarea corectă ar fi „în ce unghi” și nu „din ce unghi”. Adică încotro privești: mai la dreapta, mai la stânga, în față, în spate . . .

Asta dacă amândoi am ocupa același loc în spațiu, ceea ce nu este posibil. Putem, dar pe rând. Nu prea, fiindcă, până facem noi schimbul de locuri, se modifică poziția soarelui și umbra cade altfel. Doamne ferește dacă apare vreun nor. De la parlament sau de la guvern. Noroc că, în afară de punctele noastre de vedere, mai există și cel de ansamblu, după diverse criterii: etic, statistic, social, politic, religios și – Doamne! – câte altele pot fi. De unde și părerea unora că fiecare are adevărul său, probând astfel ideea că totul este relativ. Și-uite așa, dacă nu putem fi toții ca Marin Sorescu, avem norocul de a fi unici, deci de a fi cineva în felul nostru, nu contează cine. Adică cineva care, în ultimă instanță, nu contează prea mult, poate chiar deloc. Mare noroc!

* Stilul contează Așa să fie? Așa a spus cineva. Nu-mi amintesc cine. Desigur, o persoană importantă. Un text literar poate atrage atenția și deveni celebru datorită unui stil inedit. Devenind celebru, în următoarea perioadă se vor scrie și alte lucrări în același stil, pe care alți autori îl vor perfecționa. Peste ani însă, 74

cititorul care încă nu se născuse la apariția noutății nu va remarca contribuția inovatorului, decât dacă este pasionat de istoria literaturii și nu de literatură ca atare. El nu va aprecia stilul, mai ales pentru că, între timp, au apărut altele, ci – dimpotrivă – îl va eticheta ca nereușit, învechit, cum de fapt și este. Așadar, stilul contează, dar numai pentru moment. Ceea ce contează cu adevărat este ideea. * Literatura îl elogiază pe Icar și bine face, pentru că el a încercat să zboare spre soare. Atribuirea etichetei de prim zburător este însă falsă. Primul și adevăratul zburător a fost Dedal, tatăl său, care a realizat aripile a zburat și s-a salvat, spre deosebire de Icar, un zănatic, care s-a prăbușit și a murit. Atenție deci la preferințele oamenilor. * Presa culturală are circuit închis: o citesc doar cei ce scriu în ea. Exemplul opus: presa sportivă. N-o fac și n-o citesc sportivii, decât întâmplător; o fac ziariști profesioniști. Majoritatea cititorilor sunt fani, care nu sunt nici sportivi, nici ziariști. Prin ei însă, sportul trăiește, este viu. Ziariștii sunt cei care întrețin pasiunea fanilor, prin ei sportul are viață. În cultură nu avem ziariști profesioniști, ci scriitori ce-și fac singuri publicitate. Din păcate, tot ei blochează media și orice alte canale de comunicare, astfel încât eventualii concurenți să fie îndepărtați. În acest mod, 75

ziariștii adevărați nu au cum să apară. Fără ziariști, nu avem fani, iar cultura este moartă. * Umaniștii caută adevărul; realiștii pornesc de la el. * Cei din generația lui Cioran, Eliade etc. știau unii de alții, erau mai ancorați decât noi in contemporaneitate. Elocventă este atitudinea lui Mircea Eliade. Într-un articol polemic din tinerețe (1936), publicat pe când era încă în țară, îi răspunde lui Zaharia Stancu, care acuzase „generația tânără” cum că ar fi „în pulbere”, adică fără valoare. În apărare, Mircea Eliade îi menționează pe matematicienii Grigore Moisil, Țițeica, Teodorescu, filozofii Constantin Noica, Emil Cioran, sociologii Traian Herseni, H.H. Stahl și foarte mulți alți aparținători ai aceleași generații. De existența acestora și a lucrărilor lor, el avea cunoștință, deși profesau în alte domenii. Iată o dovadă de cultură autentică, ancorată în realitățile vremii sale. Ce scriitor profesionist din zilele noastre are habar de existență unor intelectuali remarcabili din alte domenii. Să-i întrebăm despre cei tineri încă nelansați ar fi inutil. Pentru noi cultura vizează numai trecutul, nu și prezentul. Poate că anii de comunism ne-au format astfel. În țară nu comunicam din motive de securitate, în străinătate nu puteam comunica din cauza securității. În consecință ne refugiam în trecut și, mai ales, în clasici.

Acum, am rămas cu aceste reflexe, la care se adaugă cârcoteala, invidia etc. Funcționează în schimb foarte bine spiritul de gașcă, o variantă actualizată a apartenenței la „aparatul de partid”. * Cartea l-a făcut pe cititor și nu invers. * Ana: Faceți cunoștință. Mihai, deși nu-mi seamănă, este fratele meu. Ea este Evdochia, iar pe Paul, prietenul ei, l-ai cunoscut. Mihai: Bucuros de cunoștință. Ești basarabeancă? Evdochia: Nu. Ce te face să crezi că aș fi? Mihai: Numele. Îmi pare rusesc și mulți basarabeni au asemenea influențe. Evdochia: Îmi pare rău că trebuie să te contrazic, dar Evdochia este un nume grecesc, înainte de a fi rusesc. Mihai: N-am știut. Iartă-mă, dacă am greșit. Paul: Ai greșit rău. E adevărat că rușii au preluat multe nume grecești, dar înaintea lor au făcut-o românii, până să ne învecinăm cu ei. Ana: Înainte ca Rusia să existe pe harta lumii. Legenda Baba Dochia, stânca Dochia din Ceahlău și atâtea altele. Evdochia era un nume românesc obișnuit. Este mai puțin uzual azi, probabil tocmai din dorința de a ne distanța de . . . Mihai: Ai vorbit despre Dochia. Nu e totuna cu Evdochia.

Evdochia: În greaca veche, „ev” înseamnă „bine” iar „dok” a crede, a presupune, a părea. Cuvântul întreg spune deci că e în regulă cu ființa ce poartă acest nume. Mihai: Eu sunt convins că e în regulă cu tine. Poate cu mine să fie ceva mai puțin în regulă, dar mă tratez. Apropo! Tu ai spus, Paul, că există mai multe nume rusești de proveniență grecească. Paul: Da. Evghenii, spre exemplu. În greacă, înseamnă nobil, politicos. Mihai: O-la-la! M-ai uluit. Rus politicos. Cine a văzut? Se potrivește ca nuca’n perete. Ana: Noi, fetele, propun să ne retragem. Continuați voi dezbaterile lingvistice. Pa. * Mă gândeam zilele trecute că, după marii gânditori ai antichității, Europa a fost cea mai productivă prin secolele 14-15, adică după Evul Mediu cel întunecat și înainte de dezvoltarea tehnologică, care a acaparat mințile mai creative, lăsând gândirea umanistă fără „forță de muncă”. Erasmus din Rotterdam, Niccolò Machiavelli, René Descartes, Pico della Mirandola sunt doar câțiva dintre ei. Chiar și Thomas Morus este menționat printre gânditori, deși creația sa, Utopia, nu este un produs al inteligenței, ci dimpotrivă. Îl scuzăm însă; n-a fost singurul. Asemenea năzdrăvănii erau chiar la modă. Tommaso Campanella cu Cetatea Soarelui sau Francis Bacon cu Noul Atlantis sunt doar cei mai cunoscuți. Erasmus, cu care era prieten, în scrisoarea prin care îi dedică eseul Laudă prostiei (Laus stultitiae), 78

scrie, în glumă, bineînțeles: „Mai întâi m-a îndemnat numele tău de familie (Morus), care seamănă cu ‚moria’ (în grecește: prostie sau sminteală), oricât n-ai avea tu nimic comun cu această meteahnă.” Nu știu de ce traducătorul în limba română a acestei broșuri i-a schimbat titlul în Elogiul nebuniei. Probabil pentru ca să-l mai îmblânzească, prostia fiind un cuvânt pe care toată lumea se ferește să-l pronunțe, din teamă ca – prin recul – să nu-i fie atinsă propria sa personalitate. După părerea mea, între prostie și nebunie, prima este de preferat. De ce? Cu ea, cu prostia, ne naștem. Nu avem deci nici o vină. Nebunia, în schimb, chiar dacă este uneori nativă, în majoritatea cazurilor este dobândită, dintr-un motiv sau altul, ce cele mai multe ori din cauza noastră. De ea ar trebui să ne rușinăm mai mult decât de prostie. Dar poate că mă înșel, și traducătorul știe el mai bine de ce a preferat să interpreteze titlul în manieră proprie. Un lucru este însă cert: în carte, Erasmus tratează prostia și nu nebunia, cu precizarea: „Prostia îi scapă pe oameni de griji și îi face fericiți”. Cât despre termenii ‚elogiul’ și ‚laudă’, ei sunt aproape echivalenți, primul fiind parcă pe o treaptă mai sus, ceea ce justifică traducerea, fiindcă – într-adevăr – Erasmus insistă (ironic, bineînțeles) asupra avantajelor prostiei în societatea noastră. Alături de alte „calități”, ea le permite unora să avanseze pe scara socială, în dauna altora, mai îndreptățiți. Se știe că slăbiciunile îi unesc pe oameni, în timp ce calitățile, dimpotrivă, îi separă. 79

* Știința literaturii? Mai lasă-mă, dom’le, cu chestii d’astea. Îi știu pe ăștia. Așa e, că tu îi știi pe toți. Și ce? Nu-i adevărat? Eu am școala vieții, dom’le, nu aia cu ifose. ... Uf . . . Bine c-ai scăpat de el. Nu știam că ai și asemenea cunoștințe. Vorbea cu tine ca și cum ați fi vechi prieteni. Vechi da, dar în nici un caz prieteni. Doar cunoștințe. Mie îmi place să discut cu oricine. În felul ăsta păstrez contactul cu realitatea. Păreați totuși apropiați. Aparent. Numai astfel poți afla ce și cum gândesc oamenii. Ți-am admirat răbdarea. Nu te credeam în stare de așa ceva. Colegii te consideră distant. Nu toți. Sunt distant cu proștii. Acesta este incult, dar nu e prost. Era om de știință. A afirmat că îi știe el pe toți. Ha, ha! Bună! Ca volum de informații, știe mai multe lucruri decât un om de știință, dar împrăștiate în domenii neștiințifice. Ar putea fi om de litere, dar este mult prea prins în probleme lumești, pentru ca 80

să aibă timp de așa ceva. Și-apoi, și-a arătat singur disprețul pentru cei cu ifose. Mare lucru și știința asta. Există totuși și o știință a literaturii, a istoriei, și aproape a oricărui domeniu. . . Nu știu să existe o știință a filosofiei. Din fericire, nu, deși mulți se străduiesc s-o realizeze. Ar fi o culme a non-științei. De ce? Vorbesc despre astfel de pseudoștiințe cei care nu știu ce-i aia știință. Poți să-mi dai o definiție? Nu-mi place să dau definiții. Există dicționare enciclopedice pentru asta. Consider știință abordarea cunoștințelor ca în geometrie, unde se pleacă de la câteva axiome sau postulate, și se dezvoltă din aproape în aproape numai prin demonstrații și idei verificate. Orice ipoteză neverificată riguros rămâne doar o ipoteză. Care e deosebirea dintre axiome și postulate? După Solomon Marcus, axiomele sunt comune tuturor științelor, în timp ce postulatele aparțin unor domenii particulare. Ai spus domenii particulare și nu științe particulare. Pot considera că postulatele sunt mai puțin tari decât axiomele? Mi-a scăpat. Solomon Marcus nu face această diferență. Nu, reformulez: științe particulare. Dar, ai 81

intuit bine, și eu simt – fără să afirm cu certitudine – că postulatele sunt mai puțin riguroase. Dar cine este acest Solomon Marcus, pe care îl iei de atoateștiutor? Mare matematician român, membru al Academiei, cu studii originale și aplicații ale matematicii în semiotică, lingvistică . . . Eu am în minte o vorbă de-a lui Karl Popper „O teorie științifică este neștiințifică, dacă nu admite să fie răsturnată”. Citez din memorie, evident, deci spusa lui poate fi ușor diferită. Acesta îi este însă înțelesul. Se vede că ți-a plăcut ideea. D’aia ai și reținut-o. De la Popper însă nici nu mă miră. Deși în Universitate a studiat matematica și fizica, și-a luat doctoratul în psihologie, pentru ca să devină apoi filosof pentru tot restul vieții sale. Adevărul este că fraza este oarecum scoasă din context. El a fost un adversar ferm al marxismului și se referea la teoriile marxiste, evident neștiințifice, dar susținute cu îndârjire de către propagandiștii ei din regimurile totalitariste, care nu admiteau să fie contraziși. Știința se autoreglează tocmai prin verificarea permanentă nu doar a ipotezelor, ci și a ideilor deja verificate și acceptate, dar care – în urma evoluției cunoașterii – pot fi nuanțate și chiar abandonate. Un exemplu elocvent este teoria lui Darwin. A fost 82

contrazisă, reformulată, din nou combătută și reformulată de nenumărate ori, dar ea este valabilă și azi, bineînțeles cu multiple nuanțări față de enunțul inițial. Într-adevăr, s-a spus că știința, prin dezvoltările tehnologice, va face astfel încât pământul să furnizeze suficiente alimente pentru hrana omenirii, cu toată explozia demografică. Ceea ce s-a și întâmplat, dar este un proces ce nu poate merge la infinit. În plus, așa cum s-a afirmat de multe ori, știința creează mai multe probleme decât rezolvă. Iar lumea devine din ce în ce mai conflictuală, cu toate eforturile depuse de organizații de tot felul. Conflicte au existat permanent, dar în trecut se luptau cu pietre și ce aveau la îndemână, în timp ce acum . . . Acum se apropie de stadiul în care erorile nu vor mai fi posibile. Ne preocupă drepturile omului, dar nu și responsabilitățile lui. Mai ales ale liderilor. Se pare că pe măsură ce știința crește, înțelepciunea oamenilor scade. Bună constatarea! Aurelio Perccei pare-mi-se că a spus „Omenirea, în ciuda măreției sale, este lipsită de înțelepciune” 83

Dar de unde atâta măreție? Doar pentru că e din ce în ce mai mare? Adică se compune din mai mulți oameni? Și cine este acest Aurelio Peccei? Este fondator al Clubului de la Roma. Și Clubul de la Roma? O organizație de tip think tank; un spațiu de gândire, compusă din oameni de știință, economiști, oameni de afaceri, înalți funcționari publici, șefi de stat și foști șefi de stat din toată lumea, pentru a discuta problemele globale ce confruntă omenirea. Utilă mai ales acum, când avem tot mai multe cunoștințe și mai puține înțelesuri. Da, ne aflăm în plină desfășurare a „Comediei erorilor” ne-Shakespeariene. Poate a ororilor. Prin anii 60-70 ai secolului trecut, deci puțin după al doilea război mondial, se părea că lumea se trezește și începe să gândească rațional. Au apărut atunci o mulțime de lucrări cu privire la dezastrele ce pot să apară din cauza predominării intereselor meschine ale unor căpetenii – principala cauză a războaielor – a nepăsării față de natură și multe altele de felul acesta. Oameni de știință de înaltă valoare, recunoscuți pe plan mondial în toate mediile sociale se pronunțau individual sau în organizații precum Clubul de la Roma. Cărțile lor aveau o largă răspândire, toată lumea îi aproba, doar că cei ce trebuiau să aplice ideile lor, politicienii, au 84

rămas indiferenți. A fost o perioadă favorabilă. Acum, ne-a trecut. Se pare că există o alternanță a acestor perioade. Înainte de război a existat opusul celei despre care vorbeai și, după dezastru, era de așteptat ca lumea să se trezească . . . Din somnul rațiunii. Care însă a revenit parcă mai adânc. ...

* „Știința studiază viața. Or, arta nu este altceva decât unul dintre produsele ei cele mai evoluate.” (Pius Servien, Estetica, Editura științifică și enciclopedică, București, 1975, p.19.) Tema principală, pe care autorul dorește s-o avanseze, este ne-antagonismul dintre știință și artă, împreună cu afirmația că cele două sunt reciproc necesare. Ideea este dezvoltată în Introducere la un mod de a fi, singura lucrare scrisă de autor în limba română și publicată la editura Scrisul românesc din Craiova în 1927. Restul cărților sale sunt scrise în franceză și publicate la Paris. Dar, cine este Pius Servien? Merită să-l luăm în seamă? La vremea lui, a fost în centrul atenției lui Bertrand Russell, R. Carnap, O. Neurat și alții. Adevărul este că el a făcut multă vâlvă datorită modului de exprimare surprinzător și elegant în același timp, într-o franceză impecabilă, dar și a vastelor sale cunoștințe în domenii variate. Despre el, academicianul Solomon 85

Marcus a scris un articol intitulat Un precursor al poeticii matematice: Pius Servien. Deci răspunsul este afirmativ. Și de ce a scris Solomon Marcus despre Pius Servien, despre care puțini își mai amintesc azi? Pentru că Pius este Puiu iar Servien este Șerban Coculescu, fiul celebrului astronom român Nicolae Coculescu, cel care a înființat Observatorul Astronomic din București. Mai întâi, iată câteva banalități, menite să fixeze termenii. 1. Știința studiază natura. Viața face parte din natură; este una dintre formele ei de manifestare. Și matematica face parte din natură, chiar dacă noi o etichetăm ca fiind abstractă. Multe dintre legile naturii par abstracțiuni, dar ele nu fac altceva decât să caracterizeze natura. 2. Pentru a fi numită știință, cercetarea unui anumit domeniu trebuie să respecte cele câteva reguli elementare, printre care o abordare sistematică, verificarea empirică a oricărei ipoteze etc. Geometria servește ca model. 3. Ingineria aplică informațiile obținute pe căi științifice. Conform acestora, afirmația din citat, potrivit căreia arta este un produs al științei, pare ciudată. Rezultă că arta ar fi inginerie, ceea ce nu este pe placul artiștilor. Împotriva afirmației din citatul de la început și care m-a șocat un pic, Puiu Șerban Coculescu are studii serioase, fiind considerat un pionier al poeticii matematice, prin studiile sale cu privire la 86

corespondența dintre matematică și poezie, încercând crearea unei teorii matematice a ritmului. Prezentarea excesiv literară a unora dintre ideile sale, deși șochează, deturnează cititorul de la ideile valoroase la speculații lirice. -

* Încerc să-mi amintesc ce voiam să-ți spun și nu-mi aduc aminte. Ai o gaură în memorie. Asta-i varianta modernă pentru lapsus? Dacă le dai ideea tinerilor, probabil vor spune că ai un gap de memorie. Uite un cuvânt care nu există în limba română, dar îl folosim. Împrumutăm cuvinte inutile, chiar dăunătoare, și nu îmbunătățim limba prin neologisme folositoare. Ca „determinat” pe post de „hotărât”. În felul acesta nu mai știi ce interpretare să-i dai. A trecut vremea când am înlocuit cuvântul bortă cu gaură. Care a fost primul? Bortă cred vine din germană: Bohrmaschine, Bohrer. Gaură nu știu de unde vine. Din întâmplare, am căutat și eu originea lor. Cum nu sunt filolog, am uneori asemenea curiozități. Să nu-mi spui că ai căutat în DEX, fiindcă acolo scrie că marea majoritate a cuvintelor românești sunt împrumutate, cele mai multe din slavă, ca și cum românii nu știau să vorbească până să ne „lumineze” slavii. Mă enervează aceste reminiscențe staliniste. 87

Ai dreptate, dar nu puteam să evit DEX-ul. Acolo scrie că ar veni din ucraineană. Gaură însă vine din latină. Ei, uite că latinismul nativ al românilor a învins importul. Mi-am adus aminte de o emisiune la televizor cu Sorin Lavric. Spunea că învață limba germană, fiindcă numai în original poate fi înțeleasă filosofia lui Kant, Heidegger și ceilalți. Am văzut și eu emisiunea. A fost un interviu la „Profesioniștii”. Foarte bune erau interviurile Eugeniei Vodă. Cred că ceva dreptate are. Ai citit și tu despre traducerea din franceză a cărții lui Vasile Conta, scrisă mai întâi în limba română. Nu-mi aduc aminte. Ba trebuie. Știu sigur că am citit amândoi cartea aia de eseuri. Vasile Conta a scris o carte în limba română. După câțiva ani, a publicat-o în limba franceză și la mulți ani după moartea lui cartea a fost tradusă din franceză în română și retipărită, pentru că versiunea franceză era mai bună decât cea inițială. Da, îmi amintesc acum. Între timp, limba română evoluase, ceea ce i-a permis editorului să rescrie textul cu mult mai clar și adaptat limbajului modern. Dar mai e ceva. La traducerea în franceză l-a ajutat Dumitru Rosetti Tescanu. Nu pentru că Vasile Conta nu ar fi știut limba franceză. O știa, și încă foarte bine. Urmase cursurile Universității comerciale în Anvers și a obținut titlul de doctor în drept la 88

Universitatea din Bruxelles. Formația lui intelectuală era însă românească. La școala primară din Târgu Neamț a fost coleg cu Ion Creangă. Urmează apoi Academia Mihăileană și Facultatea de drept din Iași, unde mai târziu va deține Catedra de drept civil. Dimitrie Rosetti Tescanu în schimb, era de formație occidentală. El s-a format în limba franceză încă din copilărie, iar modul lui de exprimare în probleme filosofice, literare etc. era în franceză, care îi era mai la îndemână. Nu întâmplător Vasile Conta, cu care era bun prieten, l-a solicitat. Așa e! Din păcate, cei care se școlarizează azi în străinătate rămân acolo, sau dacă se întorc pare să nu fi învățat nimic. Aici te înșeli. Au învățat cum să parvină pe seama celorlalți și a statului și nu să-și pună serviciile în slujba țării. Este o mare diferență de mentalitate între generațiile de atunci și cea de azi. Nivelul de civilizație din România a fost întotdeauna mai jos decât cel occidental, dar diferența era în secolul 19 cu mult mai mare decât azi. Mulți dintre cei școliți atunci în străinătatea reveneau în țară, în timp ce azi puțini sunt cei ce o mai fac. Și Dumitru Tescanu era nemulțumit de politicienii din vremea lui. Avea toate motivele. Se implicase intens în viața social-politică. Era obligatoriu pentru orice om cu statura lui. Adevărat. Uite, am aici cartea de amintiri a fiicei lui. 89

Maruca. Da. „Umbre și lumini, Amintirile unei prințese moldave”. Îmi place mult cartea asta și o mai răsfoiesc din când în când. Mi-a plăcut și mie. Înveți mai multă istorie adevărată din asemenea cărți decât în cele scrise de profesioniști. Da, am găsit. Îți citesc din prefață. „Atmosfera în care trăim de la 1866 este adânc stricată. Aerul s-a viciat...Deschideți ușile! Nu așteptați ca poporul să spargă ferestrele?”

Era un mesaj optimist. Credea în forța poporului. O naivitate. Poporul nu reacționează, decât dacă este incitat. Dar răscoala din 1907? Exact ce spuneam. A fost urmarea celei din Rusia, din 1905. După înfrângerea ei, propagandiști ruși s-au refugiat în România și au început să agite spiritele. Noi am învățat la școală că sărăcia i-a scos din case. Ca să vezi ce înseamnă minciuna propagandistă de tip comunist. Anul 1907 a fost unul excelent din punct de vedere agricol, spre deosebire de anii anteriori, când fusese o secetă cumplită. Atunci nu sau răsculat. S-au trezit tocmai când le mergea bine.

* Calea Victoriei Într-o glumă mai veche cu milițieni, se spune că, în timpul rondului de noapte, au găsit un cadavru pe strada Edgar Quinet. Oameni conștiincioși, s-au apucat imediat să scrie procesul-verbal. La rubrica cu denumirea străzii însă, s-au încurcat: - Cum se scrie numele ăsta? – era o 90

întrebare fără putință de răspuns. Deși denumirea străzii era vizibilă pe plăcuțele de la colțuri, dilema era de nerezolvat pentru moment, fiindcă cel ce știa să citească lipsea. Se știe că, pe atunci, patrulele de milițieni erau formate din trei persoane: unul care știa să citească, altul care știa să scrie (literele mari) și al treilea, care îi păzea pe cei doi „intelectuali”. De data aceasta însă, primul dintre ei era prea obosit după un chef prelungit, așa că, prin bunăvoința colegilor, s-a dus să se culce puțin. (Se poate întâmpla oricui, nu-i așa?) Soluția a venit din partea celui de al treilea: - „Trage-l pe Academiei”. Adică pe strada cu care Edgar Quinet se încrucișează. Nu era dificil; ambele sunt străzi scurte, în centru Bucureștiului. Respectarea adevărului nu era o cerință prevăzută în fișa postului sau în vreunul dintre regulamentele Miliției. Dimpotrivă: adevărul era primul sacrificat, în fața oricăror alte criterii stipulate în asemenea documente sacre. - Am auzit de multe ori această glumă și, de fiecare dată, îmi aminteam că nu știam de ce strada Academiei poartă acest nume, Academia României fiind cu totul în altă parte, iar Academia Mihăileană fusese la Iași. Cum existau foarte multe alte întrebări, cărora încercam să le găsesc răspunsuri, aceasta a rămas în suspensie, până am citit cartea lui Gheorghe Crutzescu „Podul Mogoșoaei”, scoasă la editura Meridiane în 1987. - Inițial, mi-a atras atenția un motto: „Nemurirea oamenilor s-ar stinge de n-ar avea în cuget lucrurile trecute”. Aparține lui Miron Costin, cel căruia i s-a tăiat capul 91

în piața centrală din Roman de către intriganții din vremea lui. Cum Romanul este orașul meu natal, spusele cronicarului au avut un puternic impact în conștiința mea de adolescent. Cu acest motto, Gheorghe Crutzescu a trecut la treabă, iar pe mine m-a convins să citesc cartea. El a făcut-o în mod exemplar, cu o dăruire excepțională. Eu, recunosc, am mai sărit unele paragrafe. Cred că documentarea i-a răpit o mare parte din viață, deși expresia corectă ar fi faptul evident că el și-a dedicat viața documentării. Sigur e că și-a pus-o în slujba ideii lui Miron Costin. Editorul spune că lucrarea a fost scrisă între anii 1935-1942 și publicată în 1943, dar noi știm că, înainte ca autorul să se apuce de scris, există o lungă – uneori foarte lungă – perioadă de gestație. Așa cum era de așteptat, până să se numească „Calea Victoriei”, strada a fost uliță, pentru că nici Bucureștiul nu era altceva decât un sat. A devenit apoi „Ulița mare”, asemenea Broadway-ului din New York, care este astăzi singura ce întretaie ne-canonic rețeaua de străzi paralele și perpendiculare din metropola americană. Ea și-a păstrat numele (drumul mare). A noastră, de la uliță și până la denumirea de azi, a primit multe nume și porecle. Cea de acum cinstește obținerea prin luptă a independenței neamului, fiind deci o victorie a națiunii române. Fiind cea mai importantă victorie de până acum, i s-a păstrat denumirea. (A existat totuși o încercare cu bulevardul „Victoria comunismului” (asupra capitalei), dar n-a ținut. Oricum, urmașii 92

păstorului legendar Bucur nu mai locuiesc pe „Ulița mare” și nici nu lucrează aici, ci în sediul parlamentului.) Istoria străzii face subiectul cărții lui Gheorghe Crutzescu, dar deliciul ei îl fac înserările ce tratează istoria Bucureștiului, cu oamenii lui și a străinilor ce lau vizitat. Unele sunt interesante, altele importante și multe nostime. Iată una: în 1835, sub președinția marelui vornic Grigore Filipescu, s-a înființat Societatea Filarmonică, bunica tuturor înjghebărilor literare și teatrale românești. Bineînțeles că, de la înființare și până la ființare, trebuiau făcute multe și toate cereau timp, astfel că după doi ani, Societatea Filarmonică nu mai era decât o amintire frumoasă, pentru că inițiativă românilor i-a părut consulului rusesc Ruckmann o „conspirație primejdioasă”. (pagina 107) Astfel că, în 1840, pe locul în care trebuia să se ridice primul teatru românesc, a apărut un monument al generalului rus Kiseleff.

* Deosebirea dintre un umanist și un realist este aceea că, în timp ce omul de știință realizează lipsa lui de cultură umanistă, umanistul nu realizează lipsa lui de cultura științifică. * După ce învață ceva, oamenii reacționează în două moduri diametral opuse:

1. Unii, convinși că au intrat în lumea oamenilor „citiți”, devin aroganți, își închid căile de intrare pentru alte informații, considerând că știu destul și impun altora puținătatea cunoștințelor lor, ca fiind „marea cultură”. 2. Ceilalți, dimpotrivă, constată cât de puțin știu în comparație cu ceea ce ar putea și ar dori să știe, dar nu pot din cauza timpului limitat: o viată e prea puțin. Aceștia devin din ce in ce mai modești. * Pupincurism tardiv Filiala Brașov a Uniunii Scriitorilor din România a acordat în 2007 premiul pentru întreaga activitate lui Ion Lupu, unul dintre cei care au condus „cultura” brașoveană pe linia partidului. Mai crede cineva că s-a schimbat ceva în România?

* - Eu sunt inginer. Îmi plac exprimările clare și precise. În cartea asta, pe care tocmai am citit-o la recomandarea ta, autorul parcă bâjbâie. Nu știi întotdeauna ce vrea. - Și eu sunt inginer, dar nu resping asemenea cărți. Dimpotrivă, un text aporetic poate fi mai atractiv pentru cititor, tocmai pentru că – prin lipsa lui de concizie și finalitate – lasă deschisă calea interpretării ideii puse în discuție de către autor. Important este să existe o idee și nu doar relatarea unor întâmplări mai mult sau mai puțin verosimile.

- În cartea asta, eroul principal este cel care se exprimă cel mai confuz; replicile celorlalți sunt relativ clare. Iar comentariile autorului în urma dialogurilor sunt de-a dreptul năucitoare. Nu mai înțelegi nimic. - Adică nu afli cine are dreptate. Însemnă că autorul a făcut intenționat această diferență. Presupun că este o carte cu implicații filosofice și adevărul nu este întotdeauna foarte clar. De aceea el lasă ușa deschisă și îndeamnă cititorul să-și pună aceleași întrebări și să caute răspunsul. - Atunci ce rost mai are cartea, filosofia? - Marea majoritate a oamenilor nu-și pun întrebări, dacă nu s-au lovit de cazuri similare cu cele descrise în carte. Ei consideră aprioric că totul este clar. Privesc în alb și negru. Abia după ce află unele detalii, realizează că situația este mai complexă. - Gri cu picățele. - Asta îmi aduce aminte de algoritmul lui von Neumann pentru probleme decizionale în situații complexe. L-am aplicat chiar eu, într-un moment de cumpănă. - Cu rezultate? - Cu foarte bune rezultate. E simplu. Se întocmește un tabel cu toate variantele de acțiune posibile, avantajele și dezavantajele fiecărei variante, și se apreciază numeric importanță fiecăreia. De asemenea se notează probabilitatea ca acestea să se întâmple. Se înmulțesc numerele atribuite pentru avantaje și dezavantaje cu probabilitatea apariției lor, se totalizează și se află astfel care este varianta cea mai bună.

- Știu că von Neumann a fost matematician, dar aici sunt doar câteva adunări, înmulțiri și probabil scăderea dezavantajelor din avantaje. Doar puțină aritmetică. - Exact. Lucrurile simple dau soluții corecte. Asta înseamnă să ai o imagine clară asupra subiectului. Când ceva devine prea complicat, înseamnă că . . . - În plus, toate calculele se bazează pe aprecierile subiective ale celui ce face analiza. - Tocmai aici e dichisul. La sfârșit, mai arunci o privire pe tabel, pentru a vedea care dintre date au influențat rezultatul și care au contribuit cu o valoare prea mică, pentru a merita să fie luate în seamă. Vei trage concluzia că pentru unele, oricât le-ai majora importanța, nu vor avea o influență semnificativă. - Rezultă că acesta a fost un criteriu lipsit de importanță. - Deci unul care nu face decât să te încurce. După ce îl vei elimina, vei repeta operația. Probabil că vei mai găsi și alte criterii în aceeași situație. Sistemul se simplifică, complexitatea scade. Vei ajunge la concluzia că situația nu e chiar atât de complexă pe cât ți s-a părut și că, de fapt îți încurcai singur judecata cu mai multe criterii subiective, nesemnificative. - Inteligent. Iar în final, lucrurile se simplifică atât de mult, încât nici nu mai ai nevoie de calcule. - Exact, dar asta numai după ce le-ai efectuat. Iată deci că am revenit la afirmația de la care am pornit: lucrurile simple sunt cele adevărate. - Ai comis totuși o eroare. - Care? - Ai folosit termenul „sistem”. 96

- Și? - Noțiunea de sistem este gnoseologică și nu ontică. Un bec este un element în sistemul de iluminat al unei săli, dar un consumator de energie pentru proiectantul rețelei electrice. În afara sistemului, becul este un simplu obiect ciudat. - Așa este, iar exemplul tău este elocvent. Asta pentru că el privește un ansamblu creat de om. Lucrurile se complică însă atunci când analizăm ceva existent în natura. - Ea este prea complexă, pentru a putea fi analizată în detaliu, și atunci o simplificăm în mintea noastră, pentru a putea emite judecăți utile în procesul cunoașterii. - Da. Exact despre asta vorbim. Simplificăm sistemul din punct de vedere cognitiv. - Sistemul real rămâne unul complex. Cel existent în mintea noastră, format pe baza cunoștințelor noastre despre el s-a simplificat. Eroarea pe care o semnalasem este faptul că ai simplificat sistemul după analiza detaliilor, deci în cunoștință de cauză, spre deosebire de ignorantul, care consideră că un lucru este simplu doar pentru că el nu are habar despre ce vorbește. - Ai dreptate! Am încercat să te păcălesc, dar nu mi-a mers. Cartea însă tot nu mi-a plăcut. * Dacă un absolvent de liceu ar fi întrebat ce știe despre Montesquieu, ar răspunde ceva de genul: scriitor francez, secolul 18, „Scrisorile persane”. Dacă are memorie bună, poate că va menționa și „Spiritul legilor”, 97

despre care însă nu va putea spune mare lucru, fiindcă nu a citit-o. Este o carte de specialitate. Fiind un clasic recunoscut al literaturii universale, nimeni nu-i pune la îndoială calitățile și se mulțumește cu ceea ce știe. La o analiză mai atentă însă, apare un paradox. Din punct de vedere strict literar, „Scrisorile persane” este, în cel mai bun caz, o carte nostimă, plină de observații înțelepte și ironii la adresa societății franceze a timpului său. Nu este nici pe departe un monument al literaturii în măsură să justifice prezența autorului pe lista monștrilor sacri. Montesquieu însuși ar fi fost profund nemulțumit dacă toată activitatea lui s-ar rezuma la această carte de puțin peste 200 de pagini. El era un magistrat serios, bun cunoscător nu numai al legislației în vigoare, ci și al istoriei ei și preocupat de adaptarea legislației la noile idei filosofice, pentru că Montesquieu agrea și filosofia. Nu a conceput un sistem filosofic propriu, dar și-a însușit cele mai noi idei și, ca adept al lui Hobbs și Lock, își propusese să aplice ideile lor în societatea timpului său. Era perioada apariției liberalismului politic și economic, al separării puterilor în stat și – într-o oarecare măsură – a statului modern însuși. Revoluția Franceză era aproape, iar Anglia era deja un stat parlamentar. Implicarea lui în literatură se înscrie tocmai în efortul de a transmite aceste idei unor cercuri cât mai largi de intelectuali. „Scrisorile” sunt ele însele mici eseuri și doar titlurile dau aparența unei corespondențe. Fără ele, Montesquieu ar fi rămas un magistrat-filosof

necunoscut lumii literare. În schimb, numai cu „Scrisorile persane” nu ar fi intrat niciodată în literatură. Cazul lui este oarecum asemănător cu cel al lui Pascal, care – după o activitate prodigioasă ca fizician și matematician – s-a dus la mănăstire. Desigur, unii se grăbesc să afirme că i-a venit mintea la cap, în timp ce alții că – dimpotrivă – că a intervenit o disfuncție în aceeași zonă. Răspunsul corect ni-l dă chiar el și constă din dorința de comunicare, după ce constatase că numărul celor cu care poate discuta este cu atât mai mic cu cât urcă mai sus în lumea oamenilor de știință. La vremea aceea, mânăstirea îi oferea exact ceea ce îi lipsea: posibilitatea comunicării. Și el, ca și Montesquieu, nu ar fi intrat în literatură doar cu ce ceea ce a scris la Port Royal și ar fi rămas doar un nume teoremă în matematică și legi ale fizicii. Personalitățile lor complexe i-a plasat în ierarhia marilor oameni, pentru că – în ultimă instanță – un scriitor este cineva care are ceva de spus, deci unul care comunică cu lumea. * - Bună dimineața! - Bună dimineața! Cum se face că te-ai trezit înaintea mea? - E primăvară și-i frumos afară. O, scoală-te iubita mea, și vin Căci iarna a trecut – azi e senin; Și ploile s-au dus – târzii și reci – Și flori au răsărit lângă poteci. 99

Foarte frumos! Mă uluiești! Și nici nu m-am trezit bine. Ce poezie e asta? Că pe tine nu te știam poet. Este din Cântarea Cântărilor. Cântarea Cântărilor e în Biblie și n-am văzut nici o poezie acolo. Acolo nu e în versuri, dar textul este poetic. E vorba despre declarațiile de dragostea dintre Solomon și Sulamita. Și atunci, ce-ai recitat tu, poezia, de unde e? Este traducerea în versuri a lui Corneliu Moldovanu. N-am auzit de el până acum. Nici eu, dar am găsit o cărțulie numai cu această poezie. Tu scotocești și găsești mereu lucruri interesante. Vreau să mai vorbim despre asta, dar acum lasă-mă să mă scol și să ... Bine, te aștept la cafea. ..... Mai făcut curioasă azi dimineață cu poezia aia și mam documentat între timp, dar mare lucru n-am aflat. Am citit Cântarea Cântărilor din Biblie. Bravo! Spuneai că relatează dragostea dintre Solomon și Sulamita, dar numele Sulamita nu l-am găsit. Depinde ce variantă a Bibliei ai folosit. M-am uitat și eu prin mai multe biblii. În versiunea lui Bartolomeu sunt și explicații în subsolul paginilor. Acolo arată 100

originea numelui iubitei lui Solomon. Vine de la satul în care s-a născut: Șunem sau așa ceva. Oricum, eu sunt bucuros că putem discuta acum, la asfințit. E mai poetic și ce poate fi mai plăcut decât să vorbești despre poezii într-o atmosferică poetică. S-a trezit visătorul din inginerul din tine. Ca să vezi cum te poate schimba educația. Să nu exagerăm... Spune-mi mai bine ce-i cu cărțulia aia în care ai găsit poezia și, mai ales cu cel care a tradus-o, că n-am auzit până acum de el. Unde ai găsit-o? În biblioteca noastră. Cum, era acolo, în biblioteca noastră, și nu știai de ea. Închipuiți! Este o broșurică foarte mică. Atât de mică, încât devenise invizibilă printre celelalte cărți. De altfel, conține doar această poezie. Și acum, cum ai găsit-o? Am făcut ceva ordine și am luat la rând un raft unde nu mai umblasem demult. Ea nici nu trebuia să se afle acolo. Se vede însă că, în graba mare, am pus-o la întâmplare și am uitat de ea. Am constatat că pe acel raft se aflau mai multe cărți amestecate. Ăsta e și motivul pentru care m-am hărnicit ieri să fac ordine. Era printre mai multe cărți de mitologie, deși asta e una de poezie. Putea fi la religie. 101

Nu. Acum am pus-o la poezie. Iat-o! Ai luat-o cu tine? Bravo! Ia să vedem . . . ... Sper că nu vrei s-o citești acum pe toată. Poezia se citește pe îndelete, că nu-i roman de aventuri. Numai puțin. Uită-te între timp la pomul acela. Parcă și soarele ar vrea să mai stea puțin, măcar pe coroana pomului, că prea e plăcut. Fără nori, fără vânt, doar o adiere, cât să aducă mirosul sărat al mării. E superb. Într-adevăr! Seamănă cu o mămăligă. Cum poți să devii brusc atât de prozaic? Ți-e foame? De aici vine cuvântul „apus”. Soarele a pus-o de mămăligă la apus. ... Așa! Ai sărit direct la sfârșit, să vezi cum se termină aventura? Nu e o aventură, dar e foarte frumoasă. Mai ales începutul și sfârșitul. Nu cercetați al dragostei mister, Alt preț și înțeles viața n-are Căci fierul se ascute tot de fier, Și dragostea din dragoste răsare. De dragoste, de strânsă-îmbrățișare E inima în veci nesăturată, 102

Căci râurile toate curg în mare Și marea nu revarsă niciodată... Frumos, într-adevăr! Mă întreb: oare originalul era în versuri? N-avem cum să știm. Nu s-a păstrat nici un exemplar originar. Dar manuscrisele de la Marea Moartă? S-a stabilit că acestea au fost scrise între 150 înainte de Hristos și 70 era noastră. Deci nu sunt primele. Printre ele există și poeme. S-ar putea deci ca și Cântarea Cântărilor să fi fost un poem. Oricum, poeziile sunt intraductibile. Așa e! Traducătorul trebuie să fie el însuși un poet, așa că el creează de fapt altă poezie, preluând doar ideea din cea originală. Exact. Savoarea unei poezii stă în metaforă. Tradutore – traditore. Am auzit de curând o interpretare mai românească: tradutore-truditore. Drăguț! Latino-slavă. Truditore de la trudă. Trudă, muncă grea. Interesant că românii au preluat unele cuvinte din limbile vecinilor, dar cu interpretări particulare. Truda este o muncă grea, fără satisfacții, specifică slujitorilor, nu creatorilor. Noi avem „muncă”. Iar pentru creatori avem „a lucra”, de la „laboro, din latină (lavoro, lavorare în italiană), de unde elaborare, deci creație, nu trudă, ci creație. 103

Ai sesizat bine. De la nemți am luat „polițai”, deși aveam polițist. Unul e cu sens negativ, celălalt normal. Sau „caraghios”, preluat de la turci, unde înseamnă „ochi negru”, ceea ce reprezenta pentru ei idealul de frumusețe, un fel de „făt frumos” de-al nostru. Era însă prezentat prin târguri la teatrele de păpuși din piața centrală și oamenii l-au interpretat ca fiind nostim. Din greacă, avem „a trage o țeapă”. Țeapă se spune la buzunar (τσέπη). O folosesc hoții de buzunare. Asta e deja o expresie. Dar nu mi-ai spus nimic despre traducător. Corneliu Moldovanu. A fost poet, romancier, membru fondator și președinte al Societății Scriitorilor Români. Oho! A mai făcut critică teatrală, gazetărie, a fondat câteva reviste literare și – foarte important – a fost Director General al Teatrelor. În 1944, a reușit să pună la adăpost o mare parte din recuzita Teatrului Național din București, plus covoare, mobilier, tapițerie, biblioteca, muzeul și arhiva. Le-a salvat astfel de la bombardamentul din 24 august. Unde le-a dus? Pe unele la Curtea de Argeș, altele la Sinaia sau în alte locuri mai sigure.. 104

Dar cine a bombardat Bucureștiul la 24 august? Eu știam de cel din 4 aprilie. În aprilie, pe când România era aliată cu Germania, americanii au bombardat obiective strategice: lucrări de cale ferată și instalații petrolifere. Primul a fost pe 4 aprilie, în București. Pe 24 august, din răzbunare, un ofițer neamț dement, după ce s-a distrat cât a putut, supărat pentru răsturnarea situației la 23 august, a distrus ce i s-a părut lui mai reprezentativ pentru cultura română. Era moldovean? Cine? Neamțul? Îți bați joc de mine? Nu neamțul, poetul. Corneliu Moldovanu. Da, s-a născut pe la o mie opt sute și ceva, pe la sfârșit, la Bârlad. De unde era și Birlic? Birlic era din Fălticeni. A urmat Facultatea de Drept la Cernăuți, unde s-a lansat ca actor. Se numea însă Grigore Vasiliu, la fel ca omul nostru, Corneliu Moldovanu, în realitate Corneliu Vasiliu. Nu știu de ce și-a schimbat numele. În Bârlad s-a născut Victor Ion Popa, cel cu piesa de teatru Take, Ianke și Cadâr. Ai dreptate! M-am zăpăcit eu. Dar de unde știi tu toate astea?

105

De pe Internet. M-am documentat. Iată, acum poți să admiri și luminile de la Pireu. Soarele tocmai a apus. - Încă nu. Uite, încă mai zăbovește pe coroana acelui pom, de parcă și lui îi este greu să se despartă de această zi minunată. - Într-adevăr frumos. Este o liniște de care îți pare rău că va trebui să te desparți. - Pireul însă este de-a dreptul spectaculos în acest moment al zilei. Parcă e o broșă cu sute de diamante și pietre prețioase. N-aș fi crezut niciodată că Pireul poate arăta atât de frumos. - De departe, multe lucruri par frumoase. - Știu unde bați, dar acum hai să mergem acasă, că s-a făcut răcoare. * Am fi tentați să credeam că romanul, dat fiind dimensiunile lui, este o invenție literară mai recentă decât nuvela sau eseul. Dimpotrivă, preferința pentru teste lungi datează din timpuri preistorice. Deși nu avem scrieri de atunci, găsim însă probe la triburile existente în prezent în Africa, Australia și America de Sud, pe care le-au studiat antropologii, enologii, etnografii și alții ca ei. Un exemplu îl furnizează Claude Lévi-Strauss în Antropologia Structurală. Este vorba despre un text magic-religios, o incantație menită să ajute o naștere grea. Surpriza este dimensiunea ei: cinci sute treizeci și cinci d versete. Bineînțeles că, pentru a atinge această 106

performanță, unele idei se repetă, așa cum fac și romancierii. Iată un exemplu: Moașa face o raită prin colibă; Moașa caută mărgele; Moașa face o raită; Moașa pune un picior înaintea celuilalt; Moașa atinge pământul cu piciorul; Moașa pune celălalt picior înainte; Moașa deschide ușa colibei sale; ușa colibei sale scârțăie; Moașa iese; . . . Textele moderne, să recunoaștem, sunt mai elaborate, dar tehnica este aceeași. * La școală înveți să scrii. Dacă ești filolog, la facultate mai înveți odată. Ca să devii scriitor însă, trebuie să ai ceva de spus. * Caracterul se formează în copilărie, prin lectură, printre altele. Spune-mi ce ai citit, ca să-ți spun cine ești. * Ficțiunea este necesară pentru persoanele neantrenate în dezbateri de idei și în special pentru copii, care au nevoie de povești pentru a le stârni interesul și a fixa unele principii. Pentru cei cât de cât antrenați în discuții teoretice pe subiecte abstracte, ficțiunea – ca și

107

– povestea – este considerată o pierdere de timp, o naivitate. * Există mentalitatea că educația este apanajul celor ce au acces la informații (scoli, cărți, educatori etc.) etichetați în mod implicit ca fiind oameni înstăriți. Astăzi, mai mult ca oricând, accesul la informații este deschis tuturor: școala este nu numai gratuita, dar chiar obligatorie. Există biblioteci publice pline de cârti, cât despre Internet, nici un savant nu ar putea asimila măcar a milioana parte din ce poate afla prin acest mijloc. În fața Internetului, toți oamenii sunt egali. Un singur lucru îi mai separă: modul în care îi folosesc. Totul e o chestiune de selecție. Ca în orice problemă de viată, trebuie să știm să pătrundem prin hățișul ofertelor inutile către informația folositoare, sau – altfel spus – să avem tăria renunțării la ceea ce nu ne este folositor. Asta a însemnat educația din totdeauna: renunțare la inutil și perseverență în urmărirea scopurilor benefice. * Încă din copilărie ni se inoculează idei false despre viată, prin exemple de eroi, potrivit epocii și spațiului geografic respectiv. Orice copil ajunge să creadă că, dacă nu devine un erou rămâne un nimeni, deși exact acest lucru se întâmplă în marea majoritate a cazurilor. Acest nimeni, însă, are nevoie și el de un suport moral pentru a-si accepta existența. Pentru unii, 108

intervine religia, care încearcă alternativa opusă. Dar dacă un copil se încăpățânează să rămână un om normal, singura alternativă este orientarea prin mijloace proprii. Scoală, biserica, tonele de cărți filosofice ce-l ademenesc în biblioteci nu-i spun aproape nimic despre ce are de făcut ca om normal. A învățat singur să meargă pe două picioare și va trebui să se descurce în viață tot singur. Eroii sunt falși, diferiți de la o epoca la alta și sunt exponenți ai curentelor politice. Filosofia de asemenea. Supuși unor criterii raționale, eroii creează mai multă confuzie decât să servească ca modele de viață: între Napoleon și Hitler, spre exemplu, nu e o deosebire prea mare, iar Stalin riscă să devină erou pozitiv pentru că a luptat împotriva lui Hitler. Ce să mai înțeleagă un copil? Decât să intri în detalii, mai bine te lași păgubaș! La cealaltă extremitate, profesiunea de martir se sfârșește prost prin definiție, așa că ar fi ridicol să ți-o dorești. Singura cale sigură de a-i evita sfârșitul este să-i ocolești începutul. Cat despre filosofie, noroc cu Nietzsche că a ridicat eroul pe cea mai înaltă treaptă, punând astfel punct final „filosofiei clasice germane”. Pentru cei ce nau înțeles ridicolul pe cale intelectuală, a venit interpretarea concretă, materializată prin Hitler. Iar pentru ca un singur exemplu n-a fost de-ajuns, a urmat o puzderie de oameni „unici”, cel puțin câte unul pentru fiecare stat, provincie, oraș, localitate. * Bookfest, salon de carte la Brașov, ediția a IV-a 109

Vestea este bună. Orice etalare a cărților este o sursă de informații și, în consecință, o fereastră deschisă pentru lărgirea orizontului nostru cultural. Se mai folosește și expresia „târg de carte”, punând deci accentul pe comerț, deși prețurile cărților nu se negociază. Se mai spune și salon de carte. Dacă nu ne gândim la un salon de spital, ci la o sală elegantă de primire a oaspeților, sală de expoziții de pictură sau altele asemănătoare, atunci cuvântul salon sună mai atrăgător. Ne plasează într-o zonă a eleganței. Ideea unui salon de coafură limitează zona la podoaba capilară a femeilor. Încet-încet însă ne apropiem și de conținut, adică de acea parte a corpului căreia i se adresează orice carte. Bookfest se vrea o festivitate a cărților, deși este una a editurilor de carte, dar nu e cazul să despicăm firul în patru. Eu unul nu aș putea s-o fac nici în două. Poate că la deschiderea festivă a manifestării ne-ar fi lămurit vreunul dintre vorbitori, dar așa ceva nu a existat, probabil pentru că marea majoritate a au fost edituri bucureștene. Brașovul are târgul lui de carte, organizat în Piața Sfatului, acolo unde, în trecut, ființau adevărate târguri de mărfuri. Despre el ne vorbește și denumirile vechi ale străzilor adiacente: Poarta Târgul Cailor și altele. Ieri, am făcut un tur de orizont, și am asistat la conferința domnului dr. Claudiu Pozna „Inteligența artificială – mit sau realitate?”. Pentru zilele următoare îmi voi rezerva mai mult timp, mai ales pentru că vor fi și prezentări de carte. Aprioric, conferința era incitantă, fiindcă ea conține încă din titlu o întrebare. Orice carte bună ne stimulează prin întrebările puse direct sau 110

induse cititorului. Literatura nu dă răspunsuri. Numai știința o face, sau se străduiește s-o facă. Domnul Pozna nu a scris o carte cu subiectul din titlu. Domnia sa a susținut doar această conferință. Nefiind deci o carte, ne-am fi așteptat să răspundă la întrebare, mai ales că profesiunea sa este cea de inginer, profesor universitar la Universitatea „Transilvania” din Brașov, unde se ocupă de robotică. Un naiv ar crede că el este exact persoana indicată să ne răspundă la întrebare. Este totuși prea inteligent, pentru a intra în această capcană. Și-a construit de aceea speechul după toate regulile retoricei. Este de-altfel un foarte bun orator. Mit sau realitate? Mit înseamnă poveste. Nu știu să existe povești cu acest subiect. Mă refer la povești ca literatură. Pentru a discuta despre inteligența artificială ca realitate, ar trebui ca, mai întâi, să avem o definire științifică a inteligenței. Noi avem însă doar câteva, propuse de umaniști, în termeni vagi. DEX-ul ne spune: „Capacitate de a înțelege ușor și bine fenomenele, lucrurile etc., pe baza experienței acumulate anterior”. Sau, tot acolo, despre cea artificială: „Capacitate a sistemelor tehnice evoluate de a obține performanțe cvasiumane”. Deci nu chiar umane. Replica dată de un hâtru cu mulți ani în urmă a fost: „Inteligență este ceea ce calculatoarele nu vor avea niciodată”. Îmi pare rău că am uitat numele persoanei. S-ar putea să fi fost chiar Grigore Moisil, dar nu sunt sigur. Deci o definiție prin negare a ceea ce nu este. Altcineva spunea că este inteligent cel ce face ceva ce nu l-a învățat nimeni. Calculatoarele fac ceea ce au fost învățate, programate, 111

să facă. Termenul „inteligență artificială”, inventat probabil de vreun ziarist, chiar dacă l-a lansat altcineva, a fost sugerat de ideea că s-au creat calculatoare care joacă șah, spre exemplu, sport considerat al inteligenței. Termenul este deci vag, cu o conotație mai mult literară decât științifică sau măcar inginerească. Cred că totul a apărut după ce, în 1996, Gary Kasparov, campion mondial la șah, a fost învins de computerul Deep Blue, realizat de IBM, care era capabil să analizeze 200 de milioane de mutări pe secundă. Dacă mă gândesc bine însă, Norbert Wiener, considerat părintele ciberneticii, a precizat încă de pe atunci că „inteligența artificială” n-o va înlocui niciodată pe cea umană. Iată un extras din cartea sa Dumnezeu și Golemul, tradusă și publicată în România la Humanitas în 1964: „Nu, viitorul nu oferă prea multă speranță pentru cei care se așteaptă ca noii noștri sclavi mecanici să ne asigure o lume în care nu mai trebuie să gândim. Ei ne vor putea ajuta, dar cu prețul unor cerințe de cea mai mare importanță privind onestitatea și inteligența noastră. Lumea viitorului va fi o luptă din ce în ce mai acerbă împotriva limitărilor inteligenței umane, și nu un hamac confortabil, în care să ne putem întinde spre a fi slujiți de sclavi roboți.” (pagina 59) Și tot el: „Principalul avantaj al creierului pare să fie capacitatea sa de a gestiona idei vagi, imperfect definite.” (pagina 64) A trecut vremea când cineva „. . . ar fi putut să convingă un patron bogat că poate transforma metalele în aur, așa cum Rabbi Loew din Praga, care susținea că prin incantațiile sale poate insufla viață Golemului din lut, l-a convins pe împăratul Rudolf (pagina 45).

Fiindcă s-a dorit o continuare a conferinței cu o discuție colocvială, au fost abordate și chestiuni de genul pericolul extinderii roboticii, prin consecințe neprevăzute, nefaste, cea mai banală dintre ele fiind 112

creșterea șomajului. Grija îmi pare a fi una de sorginte muncitorească. Este adevărat că munca slab calificată dispare în uzinele robotizate. În locul ei însă apare una mai calificată, de creare și – mai ales – de întreținere a roboților. Fiind doar mașinării, se strică. Cineva va trebui să-i repare, deci nici vorbă de șomaj. Dimpotrivă, cred că personalul de întreținere va chiar mai numeros. Culmea ironiei este că omenirea se străduiește să înlocuiască munca necalificat cu una din ce în ca mai calificată, deși marea majoritate a populației nu are abilitățile intelectuale necesare. Indiferent e gradul de tehnicitate atins, nivelul de inteligență a populație va avea în veci aceeași structură.

* Într-unul dintre articolele sale din 2010, Umberto Eco reia problema liniei de demarcație dintre „Cultura înaltă” și „Cultura joasă” și ajunge la concluzia că aceasta este din ce în ce mai puțin clară, datorită interferențelor dintre ele, din ce în ce mai frecvente. Într-adevăr, putem asculta un fragment din muzica lui Mozart sau Beethoven ca fond muzical la o reclamă de pastă de dinți sau chiar la un filmuleț porno; pe de altă parte, unele forme de cultură joasă se ridică din punct de vedere calitativ la cele mai înalte cote ale culturii înalte, ca de exemplu unele piese de muzică ușoară sau de pictură naivă. Soluția propusă ar fi recunoașterea existenței unei forme de „Cultură medie”, care însă nu mi se pare 113

că rezolvă problema, ci doar transformă linia de demarcație într-o zonă foarte largă și difuză, ceea ce este foarte adevărat, dar tot nu rezolvă problema. Prima cauză ce mi-a venit în minte a fost apariția democrației. Dacă în Evul Mediu cultura înaltă exista doar în casele celor bogați, unde plebea nu avea acces, odată cu apariția burgheziei, cultura înaltă și-a mărit aria de răspândire, dar a pierdut și din calitate. Pe de altă parte, au apărut alte idei, care au diversificat și îmbogățit vechile stereotipuri, ca de exemplu peisagistica și portretele în pictură, limitată până atunci la subiecte religioase. Cuvântul ‚democrație’ mi-a atras atenția că povestea este mai veche. Teatrele în aer liber din Grecia antică erau imense, ceea ce înseamnă că la spectacole venea tot poporul. Cel din Epidaur (Επιδαύρος) avea între 13 și 14 mii de locuri, ceea ce înseamnă că aduna întreaga populație a localităților de pe o arie foarte largă. În mod cert, exista un ferment cultural printre grecii din toate categoriile sociale care îi aducea la asemenea evenimente, un interes pentru subiectele dezbătute. Să nu ne avântăm însă pe o potecă înșelătoare. Democrația grecească din antichitatea nu avea nici o legătură cu aberațiile populiste din zilele noastre, folosită doar pentru manipularea plebei, conform „principiului” că poporul îi conduce pe intelectuali. Dialogurile socratice ale lui Platon aveau loc în palestre, adică în locuri special destinate pentru practicarea gimnasticii, luptelor etc., din școli. Aceste școli erau urmate de băieții în vârstă de 13-15 ani, după 114

absolvirea a ceea ce noi, românii, am numi azi școli primare. Participanții la dialog erau câțiva intelectuali de talia lui Socrate și câte un tânăr, folosit ca pretext pentru declanșare subiectului pus în discuție. Acești copii, după absolvirea școlii și efectuarea stagiului militar, adică după 30 de ani, și în ipoteza că, între timp, se remarcau prin ceva acțiuni deosebite, aveau acces în agora, deci participau la discuții cu alții de seama lor. Hotărârile însă nu se luau în agora, ci în foruri înalte, de către cei mai bogați aristocrați. Revenind la discuția inițială se pare că în antichitate, cel puțin în cea grecească, nu exista ideea ce „cultură înaltă”. Cultura era pentru toată lumea. Diferențierea s-a produs mai târziu, în special în Evul Mediu, dacă mă gândesc la Europa apuseană. Ce avem azi? În afară de snobism, mai există puțină cultură înaltă și joasă în cercuri din ce în ce mai restrânse și multă cultură medie, iar delimitarea dintre ele este tot mai difuză. Cu câteva decenii în urmă, la întrebarea „Unde se vorbește engleza corectă?”, răspunsul era: la curtea regală. Se știe că, unele dialecte din Marea Britanie sunt atât de diferite încât vorbitorii lor nu s-ar putea înțelege decât în limba literară. Acum, se răspunde: la televizor. Ce s-ar putea răspunde în România la aceeași întrebare? Nu vreau să cad în derizoriu, așa că mă opresc. * Principalele noastre sentimente – inclusiv simpatiile și antipatiile – se formează în timpul copilăriei 115

și a adolescenței. Este, de aceea, firesc pentru cei ce șiau petrecut prima parte a vieții în ani de „democrație populară” – mă refer la anii ’50 ai secolului trecut – și nu au avut acces la biblioteci particulare, să rămână pe viață admiratori ai literaturii recomandate de conducătorii politici din acele timpuri. Chiar dacă, mai târziu, au aflat și, eventual, au înțeles că există și alte valori, acestea nu găsesc în sufletul lor același ecou ca în cel al semenilor lor cu lecturi din literatura universală. Ei vor rămâne „moromeți”, indiferent de haina pe care o vor îmbrăca în mod oportunist. * Scrierile filosofilor antici (Platon printre ei) ne par uneori prea diluate: aceeași idee se repetă sub mai multe forme, abundă detaliile, apelează la exemple etc. Explicația e simplă: le lipseau cuvintele adecvate pentru a transmite anumite idei, în special pe cele noi. De altfel, acesta era și unul dintre scopuri: să definească semnificația unor cuvinte, să limpezească înțelesul lor. Între timp, limbajul a evoluat, vocabularul s-a îmbunătățit, astfel că astăzi dispunem de cuvinte pentru care, în trecut, erau necesare explicații mai detaliate. Cum nu toate limbile au evoluat la fel, unele idei mai complexe se pot exprima cu ușurință în unele limbi printr-o expresie sau chiar printr-un singur cuvânt, în timp ce alte limbi au nevoie de o frază întreagă sau chiar mai multe. De aceea, comunicarea nu este întotdeauna ușoară.

116

* Cuvântul cultură nu este predicabil, adică nu se poate face din el un verb și încă să mai și joace rol de predicat în vreo propoziție. Rezultă de aici că se poate face cultură în multe feluri, dar nu direct. Tot așa, cineva poate deveni „om de cultură”, dar numai în sens adjectival, ca pe o calitate pe care i-o atribuie alții în semn de recunoaștere a cunoștințelor sale multidisciplinare și nu ca pe o funcție pe statul de salarizare al societății comerciale în care lucrează, sau ca pe o meserie. „Profesiunea mea, cultura” a fost un titlu penibil. * Am în fața mea manuscrisul unui roman pe care trebuie să-l recenzez. Am citit începutul și deja gândurile îmi fug în alte direcții. Nu sunt un recenzor profesionist și îmi dau seama odată în plus ca nu-i deloc ușor să citești cărți care nu te interesează. Dar oare există asemenea recenzori? Judecând după cronici și după publicațiile scriitorilor „profesioniști” se pare că nu. Oricum, meseria mi se pare ingrată. Eu nu sunt nici măcar un scriitor profesionist de genul celor ce scriu la comandă sau pleacă de la o idee – originală sau impusă – după care se documentează, construiesc un scenariu pe care apoi îl umplu cu vorbe. Da, vorbele puse unele lângă altele pot forma un text frumos. Ideal ar fi ca autorul spună ceva, să aibă o idee. Și mai e ceva: adresa. Cui i se adresează textul? În ceea ce mă privește, ori de câte ori am scris ceva, 117

inclusiv cele câteva cărți, am avut în minte o anumită categorie de cititori potențiali, cărora aveam ceva să le spun. Documentația era deja făcută, se afla în mine. Chiar și textul, care trebuia doar scris. Pentru mine, dificultatea scrierii consta în decalajul de viteză dintre gând și dactilografiere. Nu-mi caut cuvintele, și firul gândirii ce se rupe uneori tocmai din cauza decalajului. Nu pretind ca toată lumea să fie ca mine, dar nici eu nu pot să mă transform în ceea ce nu sunt. Dacă ar fi să fac o recenzie laudativă ar fi simplu. Dar mi s-a cerut o critică reală, nu ca scriitor profesionist, ci ca cititor. (Unele antecedente mă recomandau în acest sens). Dar pentru asta trebuie să citesc. Ei și? Pe lângă imensitatea cuvintelor deja citite - multe fără rost – ce mai contează câteva? Contează, pentru că nu mi se potrivește. Da, ați ghicit, manuscrisul nu mă atrage. Nu pentru că ar fi prost scris. Dimpotrivă, este chiar bine scris, aș zice profesional și n-aș greși cu nimic, fiindcă într-adevăr este scris de către un profesionist ce are la activ câteva cărți deja publicate și nu de azi de ieri, ci de câteva decenii. Subiectul este cel care mă deranjează, pentru că nu atinge sfera mea de interes. În plus, începe cu ample descrieri de vestimentație feminină, de parcă ar fi scrise de către o femeie, deși autorul este bărbat, ca și eroul căruia îi pune în sarcină expresii folosite de către femei în discuțiile lor despre modă. Descrierile par a fi gândurile unei domnișoare care – atunci când se îmbracă – se gândește cum ar vrea ea să fie apreciată de către bărbați.

118

Nu știu dacă autorul a avut în vedere ca cititori potențiali doamne și mai ales domnișoare preocupate de modă. Ce-i drept, acesta este un sector social importat, deci alegerea ar fi bună din punct de vedere comercial. Dar atunci de ce mi-a solicitat mie opinia? Nimic din ceea ce am citit până acum nu mi se potrivește. Există probabil scriitori care își imaginează că opera lor interesează pe toata lumea și, în consecință, ei se adresează tuturor. Este o naivitate, ca să mă exprim delicat. În realitate, orice carte are o adresă, în sensul că se adresează unei anumite categorii sociale: există cărți de fizică, de agronomie, de psihologie, de dragoste, pentru copii, pentru văduve și de foarte multe alte feluri. Nici măcar Biblia nu se adresează tuturor, în ciuda acelor sectanți care te acroșează pe stradă și îți bagă sub nas un text religios pe care ei abia îl silabisesc și nu realizează că interlocutorii au alt nivel cultural. Se justifică cu ideea că și apostolii erau analfabeți. Da, dar ei nu erau și proști. La vremea aceea, majoritatea oamenilor erau analfabeți. Orice carte, inclusiv Biblia nu se putea adresa decât celor extrem de puțini știutori de carte și care erau savanții timpului. Acestora le era adresată Biblia, care – pe lângă altele – avea rol de „note de curs” în încercările acestora de a transmite mesajul celorlalți. În rândul populației din care proveneau, apostolii erau stimați, se bucurau de încrederea concetățenilor, reușind astfel să-și îndeplinească rolul de intermediari, ceea ce nu li se întâmplă sectanților din zilele noastre. Cei care scriu cărți – pot sau nu să facă parte din categoria căreia i se adresează. O carte pentru copii, nu 119

este scrisă de către copii. Există adulți care s-au dedicat acestui sector și scriu într-o formă accesibilă copiilor, chiar dacă înserează mesajele adulților. Se poate să n-o facă? „Ba bine că nu!” Ce se afla în capul acestor autori mi-e mai greu să aflu, dar am cunoscut – ca tot românul – pe pielea mea, recomandările profesorilor, în general bune – nu zic nu – dar și cu erori. N-am înțeles, spre exemplu, niciodată de ce ni se recomanda „Contele de Monte Cristo”, al cărei mesaj prostesc este răzbunarea, dar ni se interziceau „cărțile de aventuri”. E drept că acestea din urmă erau prost traduse, dar mesajul moral, educativ, era întotdeauna perfect. În plus, mai învățai și ceva geografie, aflai câte ceva despre alte meșteșuguri decât cele din ograda proprie, obiceiuri ale altor popoare, și multe altele. Ca să fiu pe deplin sincer, nu am fost un mare admirator nici al acestui gen de romane. Scrise după aceeași schemă, finalul era ușor de intuit. Singurele, detaliile mai contau. Dar nu despre mine era vorba. Acum trebuie să revin la realitate și să citesc manuscrisul. Să termin totuși ideea. Altă carte recomandată copiilor era Tartarin din Tarascon. Carte pentru copii! Oare??!!! Mai bătrâior fiind, mi-a căzut în mână un exemplar cu comentarii. Cartea a fost în epocă un pamflet politic ce numai copiilor nu le era adresat. Aproape fiecare paragraf era însoțit de explicații cu trimiteri la oameni politici sau la evenimente publice din timpul acela. Este probabil că în epocă a fost un pamflet superb, motiv pentru care s-a și păstrat, dar din care noi astăzi nu mai înțelegem nimic, iar poatele nu mai sunt 120

gustate după prea multe explicații. Și dacă nu înțelegem noi, recomandăm cartea copiilor, poate că ei se vor amuza citind „aventura” eroului. Ei bine, nu se amuză! Am făcut acest experiment. Consideră subiectul ridicol. Și ridicol devine atunci și cel ce recomandă asemenea cărți. Ne miră că cititul nu-l atrage pe copil? Să nu ne mai mire! După o astfel de recomandare, nu ne putem aștepta decât la efecte pe măsură. O carte bună pentru copii este „Robinson Crusoe”. Daniel Defoe, însă, n-a urmat vreo școală de scriitori. El a fost mai întâi om de afaceri, s-a implicat în politică, a fost și arestat, s-a apucat de jurnalistică, unde s-a remarcat printr-o satiră ascuțită și, tot îmbunătățindu-și instrumentele, a devenit scriitor. Întotdeauna a scris pentru că a avut ceva de spus. Abia mai târziu s-a gândit că ar avea ceva de spus și copiilor și așa s-a născut o carte cu un conținut profund educativ. Aventura este la el un pretext. O altă categorie de scriitori este formată din cei ce își descriu propriile experiențe de viață. Dacă o fac cu sinceritate, sunt cele mai bune. Evenimentele descrise nu trebuie să fie neapărat excepționale Dacă sunt, sau a o implicare socială sau politică, cu atât mai bine; vor avea și rol de mărturie istorică. Tocmai am citit o carte de memorii a unui „fost”. Știe să scrie bine, „are mână”, dar îi lipsește sinceritate și acest lucru se simte și de către cei ce nu cunosc evenimentele reale. (Curios este că cei care le cunosc și se simt lezați într-un fel sau altul, nu protestează decât la nivel de bârfe, fără să ia o atitudine publică. Dimpotrivă, în public îl laudă. Explicația este, pentru unii, frica inoculată de pe timpul 121

când „fostul” era cineva și din care nu au reușit să scape, iar pentru ceilalți camelionismul pe care l-au practicat o vreme prea îndelungată ca să se poate dezbăra de el. Cât despre autor, momente importante din viața sa sunt eludate, lăsând astfel cititorul să facă supoziții ce sunt cu siguranță mai grave decât realitatea. Dacă le-ar fi relatat – eventual cu unele justificări (fie și psihologice) – ar fi reușit cu mult mai bine. Shakespeare sau Dostoievski sunt celebri tocmai pentru că și-au purtat eroii de la o stare psihologică la alta – uneori opusă – numai prin argumentări interioare. Eu sunt convins că dacă cineva ar descrie trăirile sale la o traversare a străzii, ar putea depăși „Bătrânul și marea” a lui Hemingway și multe altele, unde subiectul aproape că nu contează. Apropo de subiect; spuneam că în manuscrisul din fața mea tocmai subiectul nu mă atrage. Poate că ar fi trebuit să spun tema, sau ideea cărții. Oricum i-aș spune tot nu mă atrage. Se consideră în lumea oamenilor de litere că un roman este mai ceva decât o carte de memorii, pentru este o creație, un produs al imaginației. Așa este, dar romanele bune din aceasta categorie sunt rarisime. Majoritatea sunt mai mult sau mai puțin autobiografice, autorul schimbând persoana întâia sau a doua cu a treia și punând trăirile lui sau ale altuia pe seama unei persoane fictive. Cum spuneam, orice carte are o adresă. Prima întrebare este deci: ce adresă are cartea pe care trebuie s-o recenzez? După primele pagini pare să fie o carte de dragoste, deși poate că mai corect ar fi să-i spun „carte 122

de gelozie”, dar acest gen literar nu este încă oficializat. Dragostea este și ea de mai multe feluri. Cea matură, între doi soți, spre exemplu, este radical diferită de cea adolescentină, care și ea este diferită în funcție de sex. Aici este vorba despre un tânăr ce se comportă ca un adolescent, deși nu mai este demult așa ceva. Pare să fie o excepție, deci nu poate reprezenta o categorie socială. Să scrii o carte pentru o singură persoană și aceea fictivă? Nu știu dacă merită! Profesionalismul autorului, cum spuneam, este prezent în carte, chiar prea prezent. Autorul aplica regulile. Efectele nu sunt însă întotdeauna cele scontate. Rupturile de tempo nu fac lectura mai atractivă, ci mai obositoare, chiar enervantă. Inserțiile de citate și referiri la mitologie, istorie, literatura universală etc, nu vin în mod firesc, nu susțin o anume idee, nu au rolul de a indica cititorului că eroul este erudit, ci doar că autorul ar fi. Pasaje prea lungi, fără nici o legătură cu subiectul nu susțin tema principală. Se vede că au fost scrise cu alt prilej și înserate ca material de umplutură, să „umfle nuvela până la dimensiunile unui roman”. Dar oare există recenzori profesioniști adevărați? Există cineva capabil să se pronunțe dacă o carte sau orice altceva este sau nu potrivit pentru cineva dintr-o categorie socială diferită de cea din care face el parte? Sigur, adulții se consideră autorizați să facă recomandări copiilor. Profesorii au chiar această profesiune. Uneori, din deformație profesională, încearcă să-și extindă pretențiile de a-tot-cunoscători și asupra cunoștințelor lor din afara școlii, ceea ce poate fi o greșeală, mai ales 123

atunci când interlocutorii sunt din alte categorii profesionale și cu alte abilități intelectuale. Ce fac alții este mai puțin interesant pentru mine. Întrebarea este: ce drept am eu să judec o carte ce tratează un domeniu pe care nu-l cunosc, sau îl cunosc superficial? Partea proastă este că nu știu cum să-l refuz, fără să-l jignesc. * Un specialist într-un domeniu oarecare nu poate face literatură în specialitatea lui. Tendința de exprimare exactă îl va împiedica să găsească un limbaj poetic. Este nevoie de puțină ignoranță pentru a face literatură. Întrebarea este deci „De câtă ignoranță este nevoie pentru a face literatură?”, pentru că prea multă în mod evident nu poate fi folositoare. Atunci când Eminescu scria „La steaua” foarte puțini dintre români știau ce sunt cu adevărat stelele și care sunt distanțele dintre ele. Nici Eminescu nu era un astronom, dar printre poeții din vremea lui, el era un om cult. Tocmai acest statut de „intermediar” i-a permis să cucerească inimile noastre. * Sextil Pușcariu deplânge în „Brașovul de altădată” dispariția scrisorilor, ca urmare a apariției telefonului. „Mi se pare că telegraful, dar mai ales telefonul, a omorât scrisorile. . . . Unde sunt răvașele de dragoste parfumate și scrise pe hârtie colorată, unde scrisorile către un prieten, căruia îi descopereai gândurile 124

care te muncesc si sentimentele ce te frământă, cu amănunte și fără grabă? Indiferent dacă scrisorile acestea erau scrise cu pană de gâscă sau cu stiloul, dacă scrisul era zvântat cu ciripie sau cu tamponul cu hârtie sugătoare, ele aveau un stil propriu al lor. Pentru asemenea scrisori azi nu mai avem vreme, și ca să comunicăm ceva altora, dictăm câteva rânduri dactilografei sau, și mai simplu luăm telefonul.” Ce să mai spunem noi, azi, după apariția Internetului și a telefonului mobil? Au dispărut nu doar scrisorile, ci și comunicarea directă. Vedem adesea câte o pereche de tineri ce se plimbă împreună, dar vorbind fiecare cu altcineva la telefonul mobil, sau pur și simplu ascultând muzică. Fiecare cu muzica lui. Prezența persoanei iubite este suficientă. Discuțiile ar putea fi dăunătoare. I simplă exprimare neinspirată poate strica relația. Schimbul de mesaje pe Internet însă, scrise într-o păsărească penibilă, se limitează la un set de banalități ce nu exprimă nici o idee. Totul este rece, fără sentiment. Fiecare cu Galateea lui. * Dacă cineva își imaginează evoluția limbii ca fiind datorată dorinței cuiva de a monologa în fața unei audiențe admiratoare, înseamnă că a suferit de o maladie profesională ce l-a rupt de realitate și l-a înstrăinat. În procesul de comunicare, dacă sursa nu a primit răspunsul cuvenit din partea destinatarului, înseamnă fie că acesta nu a înțeles mesajul, fie că pe 125

canalele de comunicare a existat o disfuncție, așadar comunicarea nu s-a produs. Arta este și ea un mod de comunicare prin mijloace specifice * Cele mai frumoase pagini de literatură le găsesc în perioada destinată copilăriei din unele autobiografii. Este opina mea, bineînțeles, dar există și o explicație: ele aparțin unor scriitori cu adevărat talentați. Unul dintre ei – dar nu singurul – este Horia Vintilă, a cărui carte, „Memoriile unui fost săgetător”, tocmai o citesc. Ea este cea care îmi stârnește gândurile ce vreau acum să le redau. E drept, textul lui este întrețesut cu reflexii psihologice și chiar unele meditații ușor filosofice, ceea ce, pentru mine, este un argument suplimentar în stimularea apetitului lecturii. Ceea ce îmi produce însă un ușor regret este faptul că eu nu sunt capabil să-mi evoc copilăria așa cum o face el și alți scriitori, pe care îi apreciez pentru talentul lor. Concluzia evidentă este de natură să mă liniștească: nu am vocația lor pentru așa ceva. Există însă și circumstanțe atenuante: aceeași autori, în aceleași autobiografii, devin prozaici când își descriu viața de după copilărie. Ce poate să însemne această transformare? Aș putea trage de aici o concluzie favorabilă mei, dar nu o fac, fiindcă nu vreau să mă autocompătimire. O scriu totuși, ca ipoteză de lucru: copilăria mea a fost mai dură, fiindcă s-a petrecut într-o perioadă dură nu doar pentru mine, ci pentru toți cei 126

care au simțit tăvălugul sovietic și comunist peste destinul lor. M-am maturizat prematur, cu toate că jocurile copilăriei n-au lipsit, ele nu pot fi evocate cu nostalgie. Horia Vintilă, un exilat, a găsit în Ovidiu Naso, alt exilat chiar mai celebru, stimulentul de care avea nevoie. A fost firesc ca pe amândoi să-i cuprindă nostalgia. Spunea Ovidiu, atunci când îi plângea de milă până și Minervei, care înfrunta valurile mării la prora corabiei ce-l ducea pe el la Tomis în surghiun: Minerva cea bălaie îmi este-apărătoarea Corabiei: la proră e coiful zugrăvit. ... Pe marea răscolită de vifore cumplite, Sub scutul zânei Pallas corabia mi-a stat. Să steie și de-acuma și-n Pontul fără margini Să intre și s-ajungă la geticul liman” (Ovidiu,

Tristele, în traducerea lui Teodor Naum) De fapt, își plângea lui milă. Cred că zeiței i-ar fi plăcut să stea acolo și să fie mângâiată de valuri, deși în timpul iernii, când călătorea el, apa era probabil cam rece. Eu am fost exilat în propria mea țară. Cu totul altceva. Nu am nostalgii decât pentru ceea ce ar fi putut să fie, dar n-a fost. Mie mi s-ar fi potrivit alte versuri ale aceluiași Ovidiu: Trăiește pentru tine, departe de cei mari! Trăiește pentru tine și fugi de strălucire, Căci trăsnetul îți vine de sus, de pe-un palat!

Honestly, nu mă pot lăuda că aș fi adoptat acest principiu de viață, dar soarta mi-a hărăzit acest destin. 127

Nec plus ultra se zice că ar fi săpat Herakles în stâncă și nu eram eu omul să-l contrazic. Acum, ce să zic? Doar să-l citez pe Sextil Pușcariu: "Frunză verde lepedeu, în fine, trăiesc și eu" (Brașovul de altădată, pagina 495). * Veșnicia s-a născut la sat, ne informează Lucian Blaga. Cred că se referea la Dumnezeu, fiindcă doar el e veșnic, dar nu ar fi fost „political correctness” din partea lui să se fi exprimat astfel. Oricum, sorgintea urbană nu intră în discuție, așa că afirmația este superfluă, dacă nam presupune că autorul a vrut să spună altceva, mai adânc, probabil un sentiment intim, izvorât din propria sa origine. Iată contextul: Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei. Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, ci adânc în pământ undeva. (Sufletul satului)

Horia Vintilă, mai puțin dispus să accepte „furcile caudine” ale politicii românești, a preferat să emigreze, așa că, pentru el, „Dumnezeu s-a născut în exil”. A durat mult până când am reușit să obțin cartea, premiată la Goncourt. Da, acolo, în exil, el l-a cunoscut pe Dumnezeu. Aceasta este convingerea lui și semnificația titlului. * Limba română 128

Pentru a treia oară, de la persoane diferite, am primit prin e-mail un articol cu titlul „Conform DEX-ului, toate piesele componente ale costumului național românesc au nume… luate de la străini! Nimic de la getodaci!!!!!!”. Asta înseamnă că subiectul prezintă interes. Da, autorul are dreptate. Cu ani în urmă, observasem și eu că marea majoritate cu cuvintelor românești provin, conform DEX, de pe alte meleaguri, în special din limba slavă. Explicația era clară: propaganda stalinistă, pe care cei mai în vârstă au avut posibilitatea s-o cunoască din plin. Grav mi se pare că efectele ei continuă și azi. Asemenea anomalii din DEX mă iritau frecvent în anii petrecuți în Atena, când constatam că multe cuvinte românești sunt identice cu cele din vocabularul elin. Nici vorbă de slavi, care încă nu erau cunoscuți. Dar eu nu am scris nici un articol pe această temă, așa că am scăpat nevătămat. Daniel Roxin a făcut-o și încă foarte bine, evidențiind cuvintele chiar din portul popular românesc. Da, culmea ironiei! Ni se explică cum că, pentru piesele portului popular românii au folosit cuvinte străine, împrumutate de la popoare ce încă nu veniseră pe acest teritoriu, sau încă nu se autodefiniseră ca etnii distincte. Cu toate acestea, printre alte comentarii, a apărut și unul semnat „Irina-Maria Manea – Doctor in istorie, istoric licențiat al Facultății de Istorie a Universității București”, care nu tratează în nici un fel subiectul, dar se ridică „cu mânie proletară” împotriva a ceea ce numește <<Curentul cultural dacologic, care vrea să repună în drepturi ’marea civilizație’>>, ca și pe cel al 129

latiniștilor. De remarcat că sintagma „marea civilizație dacă” a scris-o între ghilimele. E drept că pe tema civilizației dacilor se exagerează uneori, ceea ce nu ne avantajează, dar comentariul denotă altceva. Propaganda stalinistă avea nevoie de propagandiști. Pentru ceea ce sovieticii n-au putut să facă în mod direct, au recrutat trădători de țară și oportuniști fără caracter. În etapa imediat următoare, pentru realizare obiectivului „crearea omului de tip nou”, profesorii au fost printre primele victime, deoarece ei erau cei ce trebuiau să educe copii în direcția dorită. Stalin a murit în 1953 și România s-a bucurat de o scurtă perioadă de relativă înflorire. Surprinzătoare este atitudinea unora dintre cei ce activează în zilele noastre și care păstrează încă prerogativele doctrinei staliniste. Le găsesc o singură scuză: printre profesorii lor au existat și cei îndoctrinați în perioada amintită. Cei de azi, epigoni fideli, au prea puțin discernământ, pentru a sesiza anomalia. Nu e vina lor: așa s-au născut.

Prieteni cu înțelepciunea Între infinitul mare și infinitul mic: noi

„Nimic nu se naște din întâmplare, ci toate lucrurile dintr-un

Ba se naște. În teoria evoluționistă, unele modificări întâmplătoare se transferă de la o generație la alta, dacă se dovedesc a fi benefice.

motiv și din necesitate.”

130

Uite ce înseamnă să folosești citate și idei rupte de context. Ai pus alături un citat din Leucip, secolul V înaintea erei noastre, cu ideile lui Darwin, din secolul IX era noastră. Leucip a fost unul dintre primii filosofi materialiști, care a emis teoria atomistă, în timp ce Darwin a dezvoltat tot o teorie materialistă, dar mai evoluată, ceea ce ție ți s-a părut a fi în contradicție cu cea a vechilor greci. Nu este o contradicție. Dimpotrivă, este o confirmare. Nu Democrit a fost cel cu atomul? Ba da! Leucip este considerat fondatorul teoriei atomiste, dar Democrit este cel ce a dezvoltat-o. El considera că atomii sunt particule solide, indivizibile, imperceptibile, necreate, deci eterne, în continuă mișcare și din combinarea lor iau naștere toate lucrurile care alcătuiesc universul. Nu știa de nucleu, electroni, neutroni și toate celelalte, descoperite și nedescoperite încă. Acum două mii cinci sute de ani? Poate că exprimarea este cam simplistă. Eu nu exclud ipoteză că anticii admiteau ideea că atomii ar avea o compoziție mai complexă, dar, pentru nivelul cunoștințelor noastre, adică a lor, trebuie să ne mulțumim cu această definire a atomului. Un fel de „cutie neagră” avant la lettre. Adică ceva al cărui interior nu ne interesează și ne mulțumim să știm cum funcționează. Cum răspunde la un impuls. Output-ul în funcție de input.

131

Exact. M-a amuzat din școală ideea asta că electronii se învârt de nebuni în jurul nucleului. Și pe mine. Doamne ferește să îi abați din traiectoria lor, că iese o bombă de toată frumusețea. Interesant este că noi vedem microcosmosul ca pe niște particule ce se învârt unele în jurul altora, la fel ca macrocosmosul, unde corpurile cerești fac același lucru. Toate sunt obiecte simple, lipsite de viață, în timp ce noi, aici, pe pământ, vorbim despre suflet și nu reușim să aflăm ce-i aia viață. E într-adevăr ciudată această asemănare între infinitul mic și infinitul mare. Iar între ele o lume, a noastră, plină de viață, mistere, pasiuni și întrebări. Între infinitul mare și infinitul mic, ne aflăm noi, o cantitate infinitezimală. Uită-te la calculatoarele! Par complexe, dar sunt, de fapt, cele mai simple lucruri din lume; ele lucrează cu biți, adică cu particule capabile să răspundă la cele mai simple întrebări: cele la care răspunsul nu poate fi decât da sau nu. Complexitatea constă în organizare, în agregarea elementelor pe nivele din ce în ce mai înalte. Și lumea reală este compusă din elemente simple, dar foarte puternic organizate. Poate că, într-un supermacrocosmos, toată lumea noastră vizibilă este ceva de genul unui atom, parte componentă a unei alte lumi, mult superioare. Și poate că și noi, la rândul nostru, suntem un fel de Dumnezei pentru organele noastre interne, care se întreabă ce mesaj am vrut să le transmitem, când am 132

băut un pahar de lapte sau de alcool. Sau poate că nu se întreabă . . . Așa cum nici noi nu ne întrebăm în mod serios de ce se întâmplă așa și spunem că așa a vrut Dumnezeu. Pentru că am uitat ce ne-a învățat un om cu adevărat deștept. Ce? Ai uitat de unde am plecat? „Nimic nu se naște din întâmplare, ci toate lucrurile dintr-un motiv și din necesitate.” Așa e!

* Tu ce crezi, Gandhi a fost un om puternic sau slab? Mă refer, bineînțeles, la forța lui intelectuală, nu fizică. Mi-e greu să spun. Cred că a fost om slab, dar foarte tenace. Înseamnă că ar trebui să stabilim mai întâi ce înseamnă puternic din punct de vedere intelectual. Așa e! Dar de ce mă întrebi dacă a fost un om puternic? Pentru că eu mă gândeam că a fost slab, dar uite ce spune el: „Cei slabi nu pot să ierte. Iertarea este atributul celor puternici”. Asta înseamnă că el credea despre el însuși că este puternic. Poate că cel mai bine l-a caracterizat Rabindranath Tagore. El i-a dat pseudonimul Mahatma, care în sanscrită înseamnă „marele suflet“. El se numea cu totul altfel. Nu-i rețin numele. Ceva complicat pentru noi. Sufletul lui mare l-a ajutat să reziste persecuțiilor.

133

Da, a fost arestat de numeroase ori. A fost o trestie gânditoare, cum ar spune Pascal. Tot el spune că adevărul se învață din propriile noastre greșeli, experimentate pe noi înșine. Poate că termenul ‚adevăr’ ar trebui înlocuit . . . De acord. Ar fi fost suficient și mai clar, dacă ar fi spus simplu: învățăm din greșelile noastre. Și trestia a învățat că rigiditatea nu-i este de folos. Dimpotrivă, elasticitatea îi conferă puterea de a rezista vântului. Se pare că termenul ‚putere’ nu poate fi definit, fiindcă are mai multe interpretări. * Omul bun se poate împrieteni cu un alt om bun. Prietenia cu unul rău este iluzorie, fiindcă nu poate fi reciprocă. Omul rău se împrietenește doar cu un alt om rău, cel mai adesea pentru a se asocia în vederea unor răutăți, pe care urmează să le facă împreună. Invers. Întâi se asociază și apoi, în ipoteza că au o colaborare îndelungată, se împrietenesc. Corect! Se mai poate observa și că omul bun nu se asociază cu alt om bun, pentru a face împreună fapte bune. Nu putem absolutiza, pentru că există și probe contrare, dar – ai dreptate – din nefericire nu foarte multe. Interesant, se spune că opușii se atrag, deci ar putea fi prieteni, dar nu se confirmă.

134

* Ignorantul care face un rău nu este neapărat un om rău. El nu știe ce face, pentru că nu cunoaște urmările. Corect! Doar cel ce știe că ceea ce intenționează să facă este o faptă rea și totuși o face este un om rău. Spre deosebire de omul bun, care știe că poate înfăptui răul, dar nu-l face. Așa este. Ba nu este, pentru că, mai întâi a gândit răul, deci nu este un om bun. Faptul că nu-l face se datorează educației. Înseamnă că doar ignorantul este un om cu adevărat bun. Toți ceilalți sunt răi. Ca efect al gândirii. * Noica este adeptul filosofiei ca sistem. Un sistem fără contradicții. Chiar dacă el n-a făcut-o, fiindcă nu a putut, o recomandă tinerilor. Dar viața, natura însăși sunt produse ale contradicției. Dialectica naturii este lupta contrariilor. De aceea, ideea unei filosofii ca sistem este moartă aprioric. Totuși, o construcție solidă – fie ea și intelectuală – trebuie să aibă o structură clară, un schelet solid. Fără el fragmentele se risipesc. Și asta este adevărat. Dar fără fragmente, scheletul gol, fără „fiorul și suferințele cărnii”, cum ar spune Cioran – este steril și deplorabil. Nici schelet fără carne, dar nici carne fără schelet. 135

Este mult prea mult să-i ceri asta filosofiei.

* Delimitarea unui domeniu permite analiza lui și atunci devine știință. Asta ne-ar permite o definiție prin negare a filosofiei: gândirea a tot ce nu este știință. Așa și încearcă filosofii de azi să facă și ajungem la transcendental și alte bazaconii de felul acesta. Pe scurt, ajungem la ce s-a spus deja: există doar filosofi nu și filosofie. De altfel, și termenul precizează acest înțeles: prieten al înțelepciunii. Prieten și nu prietenie. * Adevăratul filosof nu este cel care consideră că există un domeniu al filosofiei, așa cum există unul pentru fizică, altul pentru matematică etc., ci cei ce constată că un asemenea domeniu nu există, și că poate exista doar o istorie a filosofiei, adică o istorie a atitudinii oamenilor față de realitate. Există însă filosofi, adică oameni care filosofează. -

* Nu poți să le știi pe toate. Nimeni nu le știe pe toate. Orice individ se pricepe la ceva și nu se pricepe la toate celelalte. Deosebirea se află în mentalitate: unii sunt conștienți de neștiința lor, în timp ce alții sunt satisfăcuți cu puținul ce-l cunosc. 136

Perfect de acord. Aceștia sunt adevărații ignoranți: cei ce nu știu că nu știu. Poți să ți-o treci la maxime: ignorant este cel ce nu știe că nu știe. Mai există o variantă: cei ce sunt conștienți de lacunele lor, dar își ascund neștiința bravând în . . . Ai atins un punct sensibil. Riști să intri în conflict cu persoane importante. Chiar la ei mă refer. La cei ce cred că ceea ce știu ei este Cultura, iar cei ce știu altceva sunt inculți. Eu consider că lucrurile stau exact invers. *

„Starea de mirare este proprie filosofului; filosofia nu începe altfel”. Sună a citat. Mai prins. Platon. El insistă asupra cunoașterii de sine. Numai astfel poți deveni înțelept. Numai așa poți lua decizii corecte. Să te cunoști mai întâi pe tine, să știi care îți sunt posibilitățile și slăbiciunile, să cunoști de asemenea circumstanțele, pentru ca să-ți dai seama ce poți și ce nu poți, care este cea mai bună soluție, alternativa optimă pentru tine.

Nu poți să dormi? Dacă apuc să dorm două ore spre dimineață, mă declar fericit. Asta fiindcă te gândești că nu poți să dormi. 137

Și ce-ai vrea să fac? Să te gândești cât de norocos ești, pentru că nu poți dormi și ai timp să gândești, ceea ce nu poți face în timpul zilei. Vrei să spui că, în timpul zilei, nu gândesc? N-o lua așa! Eu nu vreau să te iau peste picior. Chiar vreau să-ți dau un sfat. N-am spus că nu gândești. O faci. Dar în timpul zilei mintea îți este ocupată cu treburile curente, cu activitățile deja programate. Pe întuneric iau foc ideile. Lumina stinge flacăra ce le ardea. Ai dreptate! Ți s-a întâmplat și ție să nu poți dormi? În tinerețe, chiar de multe ori. Ai deci ceva experiență. Stai liniștit, suntem în același club al insomniacilor. Și care-i sfatul tău? Când nu poți să dormi, să te gândești la lucruri frumoase. În nici un caz la cele neplăcute. Un fel de brainstorming de unul singur. Exact. Lasă-ți mintea s-o ia razna, să fantazeze. Poate îți vine și vreo idee năstrușnică. Ai înclinații epicuriene? Te referi la hedonism? Nu-i același lucru? Aproximativ. Epicur a avut preocupări mai largi, hedonismul printre ele. Corect. Dar, în accepțiune modernă, epicureismul și hedonismul spun cam același lucru. 138

Și asta-i adevărat. Dacă mă gândesc bine, ai dreptate. Hedonismul a fost tratat de mulți filosofi, stoici în special, în timp ce la Epicur obținerea fericirii are căi mai raționale. Mă bucur că, în sfârșit, îmi dai dreptate. Că nu degeaba suntem, cum spuneam, în același club al insomniacilor. Eu m-am tratat. Dar sper că nu ai uitat totul. Nu! Îmi amintesc despre Epicur că filosofia lui este construită din trei părți: 1. Logica, necesară pentru distingerea adevărului de fals; 2. Fizica, ce încearcă să explice natura; 3. Etica, ce tratează normele vieții în cetate. Ordinea acestor trei părți este importantă. Etica este scopul filosofiei, care are ca fundament fizica, care – grație canonicii – permite înțeleptului să judece corect și să fie astfel fericit. Poate că ar fi trebuit s-o iei de la rădăcină. Să încep cu anticii? In illo tempore, cum ar spune Mircea Eliade. Ei, nu chiar. Dar pe Socrate ai putea să-l iei în seamă. Adică pe Platon. Mai întâi trebuie să precizez că, după opinia mea, filosofia de dragul filosofiei nu poate fi decât o speculație sterilă. Cât despre Platon, în dialogurile socratice nu face filosofie, ci doar precizează înțelesul unor cuvinte, delimitându-le față 139

de altele apropiate cu un sens mai mult sau mai puțin diferit: iubire vs. prietenie, curaj vs. eroism. Este normal. Multe dintre cuvintele bine definite azi – sau care credem că sunt așa – fac subiectul discuțiilor socratice, deoarece, la vremea aceea, ele se aflau încă în evoluție și își schimbau sensul. Insistența cu care Socrate le analizează era deci firească la vremea lui. N-ar strica să se întâmple și azi, mai ales în România, unde limba se strică datorită semidocților. Cât despre filosofie, cred că ar trebui tratată filosofia vieții. În privința asta, Platon se concentrează doar asupra cunoașterii de sine. Poate că tot Epicur a fost mai aproape de filosofia vieții, dar mai ales stoicii târzii: Epictet, Marcus Aurelius și ceilalți. Și dacă tot i-ai pomenit pe stoici, ei recomandă de fapt o terapie a suferinței, prin abținere de la dorințe și evitarea în acest mod a cauzei altor suferințe. Ceea ce le-a permis primilor creștini să afirme că suferința trebuie acceptată ca o realitate. Și astfel ajungi la mântuire. Corect, dar acum hai să mântuim și noi discuția asta, că s-a terminat berea și mai avem treburi de făcut. *

140

Nu putem spune despre om că este prietenul animalelor, fiindcă prietenia presupune reciprocitatea sentimentelor. Iubește animalele ar fi un termen mai adecvat. Iubirea nu presupune reciprocitate? Iubirea este de două feluri: reală și imaginară, cea evocată de poeți. Pe cea reală, eu prefer s-o numesc dragoste. Ea, într-adevăr, presupune reciprocitate. Cea imaginară, dimpotrivă, este unilaterală. Despre iubire ne vorbește Platon, în Banchetul. Cam toate dialogurile maieutice au ca scop precizarea semnificației unor cuvinte. Dragostea și iubirea nu puteau să lipsească. Mai ales că, în majoritatea dialogurilor există un tânăr, folosit ca pretext pentru dezbatere. Și locul este ales tot în acest scop. Da, în palestre, spațiu pe lângă școlile de educație fizică, lupte etc. Acolo mergeau băieții în vârstă de 13-15 ani, după absolvirea școlii de gramatică și muzică. Interesantă este preferința lui Socrate – sau a lui Platon - pentru tinerii frumoși. El asociază frumusețea cu toate celelalte calități: educație, familie celebră, inteligență etc. Admirația lor pentru frumusețea băieților este la fel de evidentă ca homosexualitatea. Așa este.

141

Acum, sper că nu intenționezi să-mi citești pasaje despre iubire, că văd că te pregătești să deschizi cartea. Nu, doar unul împotriva ei la copii. . . Așa: „Ar trebui chiar prin lege să se oprească iubirea celor prea tineri, pentru a nu se mai risipi atâta zel, în vederea unui lucru nesigur, căci la copii este nesigur dacă împlinirea îi conduce spre viciu sau virtute.”

Eu nu-mi amintesc să fi iubit vreo fetiță pe când eram copil, așa că, recunosc, despre iubire, știu doar din auzite. Despre dragoste însă pot să-ți vorbesc în cunoștință de cauză.

* M-a surprins întotdeauna o întrebare, al cărui răspuns încă nu l-am aflat: cum se face că omenirea, cu toate cohortele de filosofi, savanți, preoți de tot felul etc., nu reușește să găsească drumul rațiunii. Ironia lui Disraeli este încă actuală „Omenirea va adopta o cale rațională numai după ce va epuiza toate celelalte posibilități”, ceea ce pare imposibil de atins. Ajungem la întrebarea nu-știu-cui: Comment put-on faire tant d’amour et si peu d’enfants? Se pot da exemple aproape în orice domeniu, și nu din categoria celor mărunte, ci în chestiuni de principiu, pentru că ele, principiile, sunt greșite. 1. În politică – unde ne pricepem cu toții, nu-i așa – se adopta ideea că o țară nu poate fi guvernată decât de către un partid, sau o alianță de partide, care să dispună de majoritate parlamentară. Cred că, dimpotrivă, un partid ce obține majoritatea absolută ar trebui dizolvat in mod automat, prin lege, tocmai pentru că el nu mai 142

este o parte, se poate substitui întregului și își poate impune voința sa. O lege, dacă este cu adevărat bună, va fi aprobată de către toate partidele. Cel care n-ar aproba–o și-ar pierde electoratul. Astfel, parlamentul ar fi cu adevărat democratic, un for de dezbatere, iar legile ar fi cu adevărat folositoare. 2. În educație, se exagerează în extrema omului bun, în speranța că astfel se contracarează acțiunile omului rău, needucat. Omul real, însă, sesizează exagerările și abandonează morala cu totul. În plus, în lupta pentru existență, omul educat este nepregătit în fața celui needucat, și pierde întotdeauna. Se ajunge astfel la concluzia paradoxală că educația îi este dăunătoare. Near trebui deci o educate echilibrată, care să servească omului real. 3. Același lucru se întâmplă și în religie, unde preoții nu pot spune enoriașilor să fie credincioși doar pe jumătate. Ei le cer totul, în speranța că oamenii vor păstra o parte. Greșit! Când oamenii sesizează eroarea, abandonează totul. Filosofii nu și-au propus să gândească în van, iar faptul că au scris ceea ce au gândit dovedește că au dorit ca adevărurile descoperite de ei să fie cunoscute și de către alții. Ele sunt cunoscute, și totuși omenirea le ignoră și adoptă soluții contrare. Cum este posibil așa ceva? Istoria ne dă exemple la tot pasul de cum nu ar trebui să procedăm. Sperăm de fiecare data că lecțiile istoriei vor fi învățate. Ași! Se repetă enervant aceleași greșeli cu mici variațiuni, în funcție de tehnologie, într-

143

un dispreț absolut față de lecțiile istoriei și chiar față de logică. Sincer, nu-mi pot explica! * S-ar părea totuși că filosofia a rămas singura capabilă să ne rezolve dilemele. Din nefericire însă, cea normală a apus demult. După Voltaire, unii filozofi ce „plăsmuiesc sisteme despre tainica alcătuire a universului” sunt ca acei „călători care se duc la Constantinopol și vorbesc despre serai. Nu l-au văzut decât pe dinafară și spun că știu ce face sultanul cu favoritele lui”. Socrate a făcut filosofie adevărată. Astăzi, îi numim filosofi pe cei ce scriu cărți cu acest titlu. * Orice om își dorește să fie fericit. Fericirea însă nu se obține printr-o rețetă oarecare. Pentru a o atinge, oamenii au inventat mai întâi o expresie: „arta de a trăi”, fiindcă – nu-i așa – mai întâi a fost cuvântul, adică proiectul cu care poți să construiești ceva, să obții ce-ți dorești, să-ți atingi țelul. Da, este o artă să știi cum să-ți organizezi viața, pentru a fi fericit, măcar din când în când. Bertrand Russell ne vorbește pe îndelete despre fericire în cartea lui, intitulată „În căutarea fericirii”. Nu pare s-o fi găsit, dar ne face câteva recomandări, poate o găsim noi. Rămâne doar să alegem fiindcă el precizează că ea, fericirea, ar fi de două feluri: simplă și fantezistă, adică 144

animală sau spirituală. Pentru nefericire însă există cauze, care pot fi evitate. Ele sunt, din nefericire multe și cu multiple ramificații. Mergând către rădăcină, el identifică patru maxime generale: -

Motivele tale nu sunt întotdeauna atât de altruiste cum ți se par; Nu-ți supraestima meritele; Nu te aștept ca alții să manifeste față de tine la fel de mult interes cum manifești tu însuți; Nu-ți închipui că oamenii, în majoritatea lor, se gândesc atât de mult la tine încât să dorească în mod special să te persecute.

Pentru a fi fericit, trebuie să ai un scop în viață, căruia să i te dedici. Orice progres, orice succes – oricât de mic – în drumul către ținta finală va crea un moment de satisfacție. Fericirea nici nu poate fi altceva, decât mulțumirea că te afli permanent pe un traseu ascendent către scopul propus. Pentru asta, ținta trebuie să fie în concordanță cu posibilitățile. În lipsă oricărei vocații, orice hobby poate fi bun. * Jocurile politice ale secolului XX au fost făcute de Mao. Dacă pentru fiecare chinez s-ar fi pretins 100 grame de orez mai mult, atunci economia mondială ar fi fost dată peste cap. Mao a fost cel care i-a ținut pe chinezi în frâu. Ca țară comunistă, dacă și-ar fi însușit doctrina lui Stalin, atunci evoluția Chinei – și nu numai a ei – ar fi fost catastrofală. Dar Mao a sesizat putreziciunea sistemului sovietic. Reținerea Chinei de la disputele puterii au făcut ca balanța să rămână echilibrată. 145

Astăzi încă mai putem discuta despre bine si rău, cu toata ignoranța care ne caracterizează. Mao este cel ce a făcut posibil acest lucru. Dacă Mao este un reprezentant al filosofiei orientale – pentru că el a fost și filosof, pe lângă politician – atunci trebuie să recunoaștem că nici un reprezentat occidental – politician sau filosof – n-a făcut omenirii un bine mai mare, ca să nu spun că aproape toți cei cunoscuți au semănat mai mult rău decât bine, chiar dacă nu imediat. De la filosofia clasică germană la Hitler, de la revoluția franceză, cu excitațiile ei egalitariste, și până la comunismul sovietic, drumul stupidității noastre a fost întotdeauna pavat cu intenții bune, dar cu ce efecte? Și asta atunci când intențiile au corespuns cu afirmațiile, pentru că, în multe cazuri, dezacordul dintre ele era total. Nu pot spune că filosofia lui Mao a fost perfectă, dar cu certitudine a noastră a fost greșită. Un lucru e sigur. Filosofia noastră trebuie regândită, sau mai exact gândită, pentru că ceea ce ne place să etichetam drept rațional s-a dovedit a fi doar produsul dorințelor noastre. * Majoritatea celor ce își zic filosofi sunt, hai să nu zic povestitori ai istoriei filosofiei, să le spunem specialiști în istoria filosofiei. Sună altfel, dar e același lucru. Este vorba despre o categorie pe care însuși Kant o ironizează prin avertismentul din Cuvânt înainte la Prolegomene. Cartea lui nu se adresează celor ce confundă istoria filosofiei cu filosofia însăși. Kant a ignorat un asemenea demers deoarece, pentru el, 146

filosofia trebuie abordată frontal, ca orice știință, și nu prin prisma evoluției cunoștințelor noastre despre ea. Aceasta a fost opinia lui Kant. Pe de o parte, el are dreptate, pentru că lumea reală nu și-a schimbat legile în funcție de cunoștințele noastre despre ea. Fiecare știință concretă – fizica, chimia etc. – are un domeniu stabil chiar dacă informațiile noastre despre el sunt aproximative. Se pune întrebarea dacă filosofia are și ea unul. Bertrand Russell spunea că „Știința este ceea ce știm, iar filosofia ceea ce nu știm”. Kant este printre ultimii care se ambiționează să creadă în existența unui astfel de domeniu și construiește ceea ce părea a fi cel mai solid sistem filosofic, deși el însuși afirma tot acolo că „Adepții ei (ai filosofiei) se împuținează, căci cei ce sunt destul de înzestrați pentru a se afirma în alte științe nu par a fi dispuși să-și pună în joc reputația, într-o disciplină în care oricine, chiar dacă este neștiutor în toate celelalte domenii, se încumetă să rostească o judecată definitivă”. Curios, dar tocmai el a făcut-o. N-a trecut mult

și formidabilul lui sistem filosofic, în ciuda rigorii – care este într-adevăr remarcabilă – s-a dovedit a avea chiar mai multe fisuri decât alte sisteme mai vechi. Giovanni Papini desființează aproape cu totul, nu numai sistemul dar și pe filozoful din Kant. Se pare că hiba filosofiei este tocmai inconsistența domeniului ei. Și atunci ce rămâne? Rămâne tocmai istoria filosofiei, dar nu expusă pedant, cu prețiozitate, pentru a ilustra strălucirea (era să zic poleiala) prezentatorului, ci ca parte a istoriei civilizației, pentru că, în fond, ea ne arată – alături de celelalte discipline – cum a evoluat civilizația. De fapt, istoria însăși ar trebui să fie istoria gândirii umane concretizată în evenimentele reale și nu șirul neroziilor unor 147

personalități – încoronate sau nu – devenite personalități de cele mai multe ori tocmai prin neroziile lor. Descartes, spre exemplu, a fost desemnat ca unul dintre părinții Raționalismului. Raționalismul însuși n-a apărut nici el întâmplător. Înaintea lui a fost Renașterea, care a venit din Italia, iar Renașterea la rândul ei s-a ivit acolo grație intelectualilor Bizanțului, alungați din țara lor de către turci și care, venind în Italia au realizat o sinteză a noului cu vechiul, și așa mai departe. Istoria filosofiei, alături de istoria tuturor celorlalte domenii, deci istoria completă a gândirii umane ne poate arata drumul străbătut cu toate deviațiile lui. Da, mai ales cu deviațiile, pentru că tocmai ele și-au lăsat cel mai adânc urmele. Putem să le spunem și erori, dar ele sunt cele ce au probat soliditatea unei idei – afirmând-i valabilitatea sau, dimpotrivă, infirmând-i-o, pentru că omenirea nu s-a lăsat până ce nu a parcurs până la capăt toate potecile greșite posibile ce i s-au deschis în cale. * Omul simplu nu va înțelege niciodată dialectica contrariilor, nu va înțelege necesitatea echilibrului dintre tendințe contrare, va fi întotdeauna convins de adevărul lui și nu va accepta adevărul altuia. De aceea, odată ajuns șef, vrea să arbitreze toate conflictele dintre supuși, chiar și de idei, deși nu pricepe motivațiile conflictelor. Devine un pericol public pentru că își va

148

impune opiniile, oricât de neroade. Idealul lui nu este echilibrul, ci doar ideile lui fixe. * Putem considera că există doua tipuri de civilizații: istorică și anistorică. Tipul anistoric este static, bazat pe concepția unui univers veșnic și orientat către valori stabile. Este caracteristic pentru societățile antice și cele extrem-orientale de azi. Tipul istoric are în vedere o lume în continuă transformare, în care realitatea momentului joacă rolul esențial, pentru că ea este cea care se transforma și va deveni mai bună sau mai rea. Creștinismul a avansat aceasta idee, pentru că el pune accentul pe un început și, mai ales, un sfârșit, marcat de Judecata de apoi. Această concepție explică de ce Europa și America sunt mai pragmatice, mai realiste. Viitorul nostru nu este dictat de soartă; el va fi așa cum îl construim noi, prin comportarea noastră. Contează ce faci, nu ce visezi. Am folosit mai devreme două cuvinte ce s-ar fi cuvenit explicate: cultură și civilizație. Prin cultură înțeleg ceea ce știm. Nu ceea ce vor alții să știm, pentru că atât au înțeles ei, conform puterii lor de gândire, ci pur si simplu ceea ce știm, deci și ceea ce pseudo„învățații” nu știu. Cu civilizația e mai complicat. Rămâne pentru alta dată. * Falșii filosofi s-au străduit întotdeauna să păcălească lumea și să se autoprezinte cu atât mai 149

grozavi cu cât serveau o cauză politică la modă. De aceea, filosofarea e necesară tocmai pentru a contracara dezvoltarea fără control a filosofiei de comandă. * Din punctul nostru de vedere, este nulă munca depusă de cei ce lucrează conform zicalei „doi încarcă, doi descarcă, treaba merge”. Cei patru încărcătoridescărcători pot avea însă altă opinie. * Filosofia revine Spun revine, fiindcă ea a plecat demult, de când cei ce își zic azi filosofi nu au nici o legătură cu înțelepciunea. Preocuparea pentru acest subiect nu face obiectul studiului filosofiei actuale. Ce motive am să cred că ea va reveni? Omenirea filosofează numai în condiții de criză și se pare că acest moment se apropie. Odată cu evoluția științei, se părea că rațiunea nu mai era necesară. Apariția unui curent autointitulat „raționalism” a fost tocmai dovada pierderii nu numai a acestui mod de gândire, cât a scopului gândirii raționale centrată pe om și activitățile lui. Cum orice exagerare duce la naiba – cum spunea cineva – știința a căzut și ea în această capcană, iar efectele negative sunt din ce în ce mai evidente. Se apropie deci momentul întrebării „La ce bun?”. Și cum răspunsul este clar, înseamnă că vor reveni preocupările pentru găsirea unor noi țeluri. Ca de obicei, ele vor fi urmate de o nouă religie (fiindcă omul 150

simplu se educă prin asemenea mijloace și nu prin idei teoretice), care religie va avea aceeași soartă ca cele precedente. Cu alte cuvinte, mergem înainte, nu pentru că tot înainte era mai bine, ci pentru că nu suntem în stare de altceva, decât să ne învârtim în cerc. Vorbeau unii despre o spirală, dar nu poate fi decât o spirală a morții. Sper să se înșele! Introducerea istoriei doctrinelor religioase, adică ceva ce se petrece între un început și un sfârșit inevitabil, este o idee relativ recentă și a avut menirea să înlocuiască înțelepciunea cu o doctrină aservită politicii. Un motiv în plus să resping ideea spiralei. Materia este creată și anihilată încontinuu. Ceea ce este etern nu poate evolua. Evoluția este o trăsătură caracteristică a ceea ce se naște și moare. Religiilor le-a scăpat acest lucru. * Atunci când nu mă amuză, mă irită afirmația unora cum că s-ar afla în căutarea adevărului absolut, ne-mai-vorbind despre pretenția că l-ar fi și găsit. Oscilațiile între amuzament și iritare depind doar de dispoziția în care mă aflu în acel moment și nu are nici o legătură cu adevărul, fie el simplu sau absolut. La o judecată normală, ar trebui să pornim de la constatarea că tot ce mișcă pe lumea aceasta se află într-o dialectică continuă a unor forțe opuse și nu poate exista o unicitate etichetată drept adevăr absolut. „Cine stăpânește contradicția, stăpânește lumea” spune moldoveanul Ștefan Lupașcu, născut la București și 151

cunoscut în toată lumea ca „filosoful francez Stépahne Lupasco. Atunci când de concertăm asupra unei probleme ce trebuie rezolvată, recepția evenimentelor ce ne înconjoară, începând cu sunetele de orice fel – zgomote, muzică, voci etc. – este inhibată. Când vrem să dormim, ne străduim să inhibăm nu numai recepția evenimentelor din mediul în care ne aflăm, dar și orice gând despre ceea ce facem în mod curent, atunci când nu dormim. Când însă suntem foarte obosiți, somnul vine de la sine, deci inhibarea se produce automat. Și totuși, mecanismele gândirii funcționează, iar dovada este visarea. Este proba supremă că organismul este mai deștept decât noi. După ce am gândit toată ziua la temiri-ce, el zice „Stop! Acum gândesc eu.” Trist e că nu știm să punem în practică ce visăm și acționăm după judecata noastră diurnă, evident greșită. Adevărul? E în vis, dar îl uităm înainte de ne trezi. * După modelul cafenelelor literare, filosofii moderni ar trebui să organizeze fast-food-uri filosofice. Cafeaua stimulează activitatea cerebrală, ceea ce poate fi dăunător în epoca noastră. * „Nu trebuie să-l scandalizăm pe omul de rând cu filosofia, care e pentru cei apți s-o înțeleagă. Omul simplu trebuie să respecte tradiția și religia.” Cred că Cicero a spus asta, dar nu am la îndemână citatul exact. 152

Fapt e că dacă nu ar exista cultul morților, spre exemplu, mulți români ar arunca cadavrele în curtea vecinului. * Frumusețea filosofiei este asigurată de inexistența unor răspunsuri finale, definitive și fără rest a problemelor ce le ridică. Generații după generații reiau aceleași probleme pe care le discută și ne bucurăm de fiecare dată când găsim nuanțe noi. Un răspuns definitiv, irevocabil, ar însemna dispariția filosofiei.

* Omul antic credea că există un suflet care îi conduce, îi induce un anume comportament, îi creează în final o conștiință. Omul modern a eliminat sufletul, care nu-și mai găsea locul în concepția materialistă. În consecință, a eliminat și conștiința. Nu numai că nu mai avea nevoie de ea, dar chiar îi incomoda. Au mai încercat unii să strecoare ceva de genul „elan vital” - la fel de non-material ca și sufletul – dar nimeni n-a mai încercat ceva care să conducă la conștiință. Hotărât lucru, conștiința e ceva ce nu ne trebuie. Nu conștiința de sine; din asta avem cu prisosință. Fără ea, viața n-ar mai avea nici un farmec. Conștiință în sensul de responsabilitate morală a faptelor noastre. Fără ea însă, societatea ar înceta să existe și, cum omul n-ar putea exista în afara societății, există speranța că ne vom reveni, iar perioada 153

sălbateca prin care trecem acum este trecătoare. Și totuși, Hobbes ne atrage atenția că Home homini lupus (omul e lup pentru om). Dacă ar fi doar opinia lui, poate am putea-o ignora. Este însă un proverb vechi, deci această perioadă nu este chiar atât de trecătoare. Pe de altă parte, noi, românii, știm că provizoratele durează cel mai mult. * Filosofia unei epoci o găsim concretizată în comportarea oamenilor din acea epocă, iar aceasta se găsește cel mai bine materializată în tradițiile poporului și – important – în legendele și basmele pentru copii. Este firesc să fie așa, pentru că oamenii doresc să-și educe copiii așa cum cred ei mai bine, să le transmită întreaga lor înțelepciune. De aceea, analiza inteligentă a basmelor poate fi mai bogată în sensuri decât se pare. Scrierile filosofilor din epocă vor intra în conștiința oamenilor cu încetul, în perioada următoare, în timp ce mentalitatea unei epoci este dată de gândirea filosofică anterioară, care a avut nevoie de timp pentru ca să formeze mentalități la nivelul populației. Că de multe ori se întâmplă invers – unii filosofi reflectă mentalitatea epocii – aceștia nu-și merită numele de gânditori. Sunt poate filosofi în statul de salarizare a vrea unei academii, dar asta e cu totul altceva. Vorbind despre basme, în cele extrem orientale, de exemplu – dar și în unele românești – eroul popular, devenit erou în urma unui act vitejesc, după un periplu prin curțile împărătești, își găsește o soție cu care se 154

retrage într-un loc izolat, unde trăiește liniștit până la adânci bătrâneți. Ideea esențială este izolarea de înalta societate, cu luptele și intrigile ei. Această comportare reflectă filosofia extrem orientală, conform căreia omul este o parte a universului unic în care va reveni cândva. De aceea, el prezintă interes numai ca individ. Omenirea este doar o mulțime întâmplătoare de indivizi ce nu prezintă nici un interes în ansamblu. În legendele franceze, în schimb, găsim eroul care își dă viața pentru țara sa, asemenea lui Roland. Legendele regelui Artur formează caracterul cavalerului care luptă toată viață pentru un ideal (căutarea sfântului Graal). Cât despre mitologia greacă, ea este poate cea mai amplă reflectare a mentalității unui popor care gândește, își caută originile și își construiește singur viitorul. Zeii erau asemenea oamenilor, cu calități și mai ales defecte, pentru că, dacă ceva le este permis zeilor, de ce nu le-ar fi permis și oamenilor. Iar celor puternici li se permite întotdeauna mai mult decât celor slabi. Nici chiar Prometeu n-a fost numai cel despre care vorbim noi azi, adică eroul pozitiv. El a fost în egală măsură eroul negativ, indisciplinat, pripit, care a acționat fără să cunoască scopurile mai înalte ale lui Zeus. Prometeu a fost mai curând un subiect de dezbatere, folositoare ca exercițiu de discernere între două obiective opuse unul altuia. Pentru grecii din antichitate, ea era religie. Dicotomia termenilor religie vs. mitologie a fost generată de clericii creștini, pentru că ei doreau ca textul Bibliei să fie crezut ca adevărat, în timp ce miturile 155

grecilor erau în mod evident nerealiste. Mit (μῦθος) înseamnă poveste, deci nu trebuie crezută trama textului, ci morala. Se poate spune că mitologia a fost cea mai realistă religie. * Filosofia nu este un meșteșug care se învață, ci o chemare, pe care unii o dobândesc pe parcursul vieții, dacă au această chemare. * De filosofat, filosofează fiecare cu instrumentele proprii. * Cine vrea să-l cunoască pe Kant, nu este suficient să-i citească opera. El trebuie să cunoască perfect limba germană din vremea lui Kant, istoria Germaniei, mentalitatea germană a timpului și tot ceea ce ține de mediul în care a trăit Kant. Și asta ca să nu mai vorbim despre ceea ce Kant a citit la rândul său din alți autori, anteriori lui. * Iată un pasaj caracteristic pentru o anumită categorie de filosofi: „Pascal, precursor al dialecticii hegeliene, încercând să dovedească că tensiunile și aporiile gândirii pascaliene se rezolvă într-un act extremist de „depășire” a contrariilor în unitatea obscură a principiului divin.” Că principiul divin ar fi

obscur, putem accepta, deși nu văd de ce ar trebui făcută această precizare de către un intelectual serios 156

din secolul 20. Aserțiunea conform căreia Pascal – profund creștin – ar fi fost precursor al lui Hegel, care la rândul lui a fost precursor al lui Marx este halucinantă. Dar, cum totul are o cauză și aici trebuie să existe una. Iat-o! Autorul este Lucien Goldmann, filosof francez. Surprinzător, nu? Ași! Lucien este Lucian din Botoșani. A studiat la Universitatea din București, dar nu și-a terminat aici studiile, fiindcă la 20 de ani a plecat la Viena, apoi la Paris și, In final, Zurich, unde – în sfârșit – și-a dat doctoratul în filosofie. A fost de fapt un marxist convins, iar scrierile lui sunt doar paradă de cuvinte.

Să vezi și să nu crezi. Să trăiești și ... -

Ei, și cu parlamentarii ăștia . . . Nu uita dictonul ăla „Rufele murdare se spală în familie”. Este valabil la politicieni mai mult decât oriunde altundeva. Așa e. O mână spală pe alta. Ei sunt mai uniți decât o familie. Uniți la rele. Asta îmi aduce aminte de gluma aia cu mănușile din cauciuc. Care glumă? N-o știu. Două blonde la magazin - La ce sunt bune dragă, mănușile astea, așa subțiri? Îți îngheață mâinile cu ele. 157

- Vai, tu, ce proastă ești! Astea nu sunt pentru afară. - Atunci pentru ce sunt? - Ca să nu te uzi, când te speli pe mâini. Bună! Degeaba de iei de politicieni, după ce i-ai votat. Noi suntem vinovați. Națiune inconștientă. Politicienii români, nefiind educați pentru acest job (politica) sunt prin definiție diletanți. Toți vorbesc cu acea siguranță pe care numai ignoranța o poate da. Se vede că nu cunosc zicala „Când ești în rahat până la nas, ție-ți gura închisă.” Se pare că, în cazul lor, neștiința este cheia succesului. Ca să se dea mari, se umflă în pene ce . . . Se ajută între ei. Ca să se umfle, asemenea unui balon, altcineva trebuie să sufle. Și care, uneori suflă și după ce balonul s-a spart. Articolul lui Mircea Eliade, intitulat „Critica diletantismului”, publicat la „Cuvîntul” numărul 860 din 9 septembrie 1929 li se potrivește perfect. El poate fi citit în capitolul „Itinerariu spiritual” al volumului „Profetism românesc”, editat de „Roza vânturilor”, București 1991. * Proletari din toate țările uimiți-vă 158

Puțini își mai amintesc azi de celebrul slogan al lui Marx „Proletari din toate țările uniți-vă!”. N-a fost să fie! Visul babacului s-a spulberat. Nu pentru că s-ar fi trezit și nici pentru că l-ar fi văzut pe Bau-Bau. Proletariatul a fost de vină. N-a vrut să se unească și pace. Pace n-a fost, dar din alte motive. Adevărul este că bunicul comunismului a făcut o greșeală: a plecat de la ideea că, odată cu dezvoltarea industrială, proletariatul va deveni majoritar și, coroborat cu votul universal, muncitorii vor prelua puterea politică, iar el va deveni profetul noii „religii”. De aici și ideea „uniți-vă!”. Și-a dat probabil seama că nu avea prea mari șanse în Germania, dar spera ca, prin lozinca lui, să realizeze o presiune asupra guvernanților din toată lumea. Ceva totuși n-a funcționat. Muncitorimea nu a devenit nici azi clasa majoritară. Dimpotrivă, procentul ei chiar a scăzut. Legile statisticii ne spun că distribuția inteligenței în rândul populației respectă, ca toate celelalte, așanumitul clopot al lui Gauss. Pentru cei ce nu cunosc clopotul lui Gauss, precizez că pot avea în vedere orice clopot sau, mai sugestiv, o cocoașă. Nu i s-a spus cocoașa lui Gauss, fiindcă celebru matematician nu era cocoșat, iar o cocoașă simplă n-ar fi avut același impact asupra învățăceilor în ale statisticii matematice. Pe scurt, dacă reprezentăm grafic gradul de inteligență pe orizontală și numărul celor ce se încadrează la un anumit grad pe verticală, vom obține o curbă de forma unei cocoașe, plecând de la cei mai slab dotați (puțini), trecând apoi prin cei cu dotări din ce în ce mai bune (din 159

ce în ce mai mulți), continuând cu cei foarte bine dotați (din ce în ce mai puțini) și sfârșind cu geniile (tot mai rare). Pe cei din mijloc ar fi trebuit să-și concentreze atenția Marx, indiferent de profesiunea lor. Ei sunt cei mai mulți. Și dacă Marx nu a fost chiar ignorant, ce l-a determinat să scrie mii de pagini pentru o simplă și naivă idee? Motivul e simplu: el nu a fost un sociolog sau ceva de genul acesta, ci un simplu propagandist al unei idei subversive, pornite din ură. De ce și împotriva cui? Este prea limpede ca să-mi mai pierd vremea să scriu. De fapt, mi-e silă. * - Nu te frământa atâta doar pentru că vecinul tău este invidios. Nu face bine la sănătate. - Sper că nu te pregătești să-mi ții o lecție de comportare cu citate din stoici. - Nu! Îți pot oferi însă ceva mai amuzant, sau care să te facă să-l înțelegi și, dacă l-ai înțeles, îi vei accepta comportarea fără să te enervezi. - Văd eu că de citate nu scap. N-o fi din stoici, dar tot citat e. Ei, hai, dă-i drumul. - Stai să scot cartea . . . Iată-l: „Într-o epocă în care ierarhia socială este fixă, clasele cele mai de jos nu le invidiază pe cele de sus cât timp există credința că împărțirea oamenilor în săraci și bogați a fost hotărâtă de Dumnezeu. Cerșetorii nu-i invidiază pe milionari, dar îi invidiază pe alți cerșetori, care se descurcă mai bine. Instabilitatea statusului social în lumea modernă și doctrina egalitară a democrației și socialismului au lărgit considerabil spațiul invidiei.”

160

- Să văd cartea. Bertrand Russell, În căutarea fericirii, pagina 81. Da, democrație ne-a trebuit, democrație avem. Vorba lui Țuțea: „democrația e ca jigodia la câini; scapă doar cei puternici”. - El se referea la țări, nu la persoane. Țările puternice își pot permite să-și zică democrate, fiindcă știu să se descurce în orice condiții, în timp ce . . . - Țările subdezvoltate nu sunt lăsate să evolueze, fiindcă disputele dintre politicienii lor, corupția și celelalte le abat de la ceea ce ar fi bine să facă, în folosul altor activități profitabile pentru acești dinozauri moderni. - Așa este, dar uite că am intrat iar în politică. Eu sunt vinovat, fiindcă am abătut discuția în această direcție. So lăsăm baltă. Spune-mi mai bine, ce . . . * Comunismul s-a născut din invidie ură și altele de felul acesta. La cel est-european s-a adăugat dorința uralo-altaicilor de a îngenunchea Europa. Dar, din trei gaze, azot, hidrogen și clor, deci, în aparență, din nimic dăunător, se naște amoniacul, ce poate fi lichid sau solid, dar mai ales urât mirositor. Așa a apărut o utopie, ce a devenit ideal pentru unii, coșmar pentru alții și care încă mai duhnește și azi. * - S-a schimbat mult lumea după 1989. - De ce crezi să s-a schimbat mai mult după ’89 decât altă dată?

161

- Eu pe asta o cunosc. Ce-a fost altă dată nu știu și mie nu-mi place să vorbesc despre ceea ce nu știu. - Am să-ți aduc aminte de ceva ce știi chiar mai bine decât mine. Chiar tu mi-ai povestit. - Ce anume? - Ai lăudat nu odată condițiile excepționale de la căminul în care ai stat pe timpul școlii profesionale. - Așa și era. Stăteam patru în cameră, femeia de serviciu venea în fiecare dimineață și făcea curat, schimba așternutul odată pe săptămână, spăla chiar și paharele, chiar dacă erau nefolosite. Despre cantină nu mai vorbesc. Trei mese pe zi . . . - Bun! Știu toate astea. Mi le-ai spus de mai multe ori și te cred. Tot tu însă, ai remarcat și mi-ai spus aproape revoltat că astăzi nu mai este deloc așa. - Nu astăzi, că azi nu mai există nici școala profesională. Lucrurile s-au deteriorat treptat, încă înainte de ’89, pe timpul când lucram încă în uzină. Căminul nu mai era un loc unde se învăța disciplina, ci un focar de derbedei. Bătăile, hoția, băutura, apăruseră . . . - Tocmai aici doream să ajung. Deci schimbarea nu a fost după ’89, ci înainte. - Așa este! - Te-ai întrebat de ce? - Sincer, nu. Nu prea stau eu să tai firul în patru, să analizez asemenea transformări. - Nu analizezi cauzele, dar ai opinii, și încă ferme, despre efecte. * 162

Schimbarea de după decembrie 1989 și cea de după al doilea război mondial nu au fost deloc asemănătoare. Și nu mă refer la sensul evoluție, ci la intensitatea ei. Imediat după război, sovieticii au organizat în România eliminarea oricărei opoziții politice, decimarea intelectualității, aservirea instituțiilor necesare unei guvernări dictatoriale: poliție, jandarmerie, justiție etc. Nu au ignorat nici instituțiile pur intelectuale, începând cu Academia României, înlocuită cu Academia Republicii Populare Române, cu noi membri, aserviți noii puteri politice. Nu a scăpat nici învățământul. Dimpotrivă, a fost chiar printre cele mai afectate instituții, deoarece el trebuia să formeze „omul de tip nou”. Arta a devenit brusc proletcultistă. La cinematografe se rulau numai filme sovietice, majoritatea despre război. În librării și biblioteci se găseau numai cărți menite să susțină politica prosovietică. Uniunea Scriitorilor devenise fabrica de materiale propagandistice. Totul s-a întâmplat cu viteză maximă. Există o deosebire fundamentala între fostul URSS și țările ocupate. În URSS, statul comunist căuta să valorifice în interesul său capacitățile intelectuale existente, în timp ce în țările ocupate au fost stimulate secăturile, în primul rând cei dispuși să-și trădeze țara și neamul. Nimic din toate acestea nu au avut loc după avortarea revoluției din 1989. Câteva transformări timide s-au realizat cu maximă încetineală. Iată un exemplu elocvent: în 2007, filiala Brașov a Uniunii 163

Scriitorilor a acordat premiul pentru întreaga activitate lui Ion Lupu, unul dintre cei care au condus „cultura” brașoveană pe linia partidului. Ea, filiala, este condusă și azi, în 2019, de ciraci ai celor ce au dirijat literatura locală în trecut. Mai crede cineva că s-a schimbat ceva în mod radical? Degradarea s-a produs lent, pe măsură ce „omul nou” a crescut și a făcut ce știa el mai bine.

* Memoria obștii Adevărul despre evenimentele epocii noastre vor fi tratate obiectiv numai după ce vor muri toți cei care le-au trăit. Atunci însă, ele nu vor mai interesa pe nimeni. Cât de mult te interesează pe tine evenimentele din Franța, Italia sau Spania, spre exemplu, din jurul anului revoluționar 1848? Mai deloc, recunosc. Revoluțiile îmi repugnă. Și totuși, în 1859, a avut loc Unirea Principatelor Române. Fără perioada revoluționară, simbolizată de anul 1848, Unirea românilor nu s-ar fi produs. De ce crezi asta? Pentru că ideea de națiune s-a conturat atunci. Monarhia ereditară și biserica nu mai erau convingătoare. Statul însă trebuia să existe. Era nevoie deci de un nou criteriu, iar acesta a fost sugerat de ideea de națiune. Atunci s-a format Italia, fărâmițată după căderea Imperiului Roman de Apus. 164

Românilor din Moldova și Tara Românească nici nu le trecuse prin minte să se unească până atunci. Dimpotrivă, s-au războit și nu numai odată. Ștefan cel Mare s-a luptat cu Vlad Țepeș, Matei Basarab cu Vasile Lupu etc. E adevărat. Chiar și Avram Iancu, în loc să-l preocupe unirea românilor și separarea de Imperiul Austroungar, el milita pentru îmbunătățirea situației materiale a iobagilor. Așa este. Nu a înțeles paradigma momentului. Vorbeam despre memoria obștii. Îmi amintesc o întâmplare de prin 1992 sau 3. Discutam cu o vecină, elevă prin clasele mijlocii. Eu nu am de lucru și folosesc cuvântul „revoluție”, referindu-mă la evenimentele din decembrie 1989, după care ea mă întrerupe brusc și întreabă: „care revoluție?”. Dorea probabil să arate că a învățat la școală despre revoluții: „Horia, Cloșca și Crișan”, „Avram Iancu”, „1907” etc. Cea recentă devenise deja istorie în mai puțin de cinci ani. Pentru ea, perioada comunistă e ca epoca feudală pentru noi: ceva foarte îndepărtat, ceva ce poate fi perceput doar teoretic. Nu trebuie să te necăjești. Am citit o relatare a lui Umberto Eco. Scrie despre un concurs de tip „Cine știe câștigă”. După ce precizează că toți concurenții sunt acceptați dacă „dau bine pe ecran” și dacă nu sunt cu desăvârșire ignoranți, urmează faptele. La întrebările „Când a fost numit Hitler cancelar?” și 165

„Când l-a primit Mussolini pe Erza Pound?” cei patru concurenți au dat răspunsuri uimitoare. Probabil că habar n-aveau cine a fost Erza Pound. Asta n-ar fi nimic. Pentru a răspunde, li s-au oferit patru alternative. Patru ani. Doar unul dintre ai era plauzibil, celelalte trei fiind mult după moartea lui Hitler și, respectiv, a lui Mussolini. Ei bine, cu toții au greșit, dând răspunsuri inadmisibile, inclusiv anul 1978 când nici unul dintre ce doi nu mai erau în viață. Nu doar ignoranță desăvârșită, ci și prostie! Amuzantă este și relatarea unei întâmplări de la noi din țară, de dinainte de al doilea război mondial. Am uitat cui aparține și o reproduc aproximativ. Era vorba despre discuția unui intelectual cu un țăran: - Spune bade, care guvernare îi s-a părut mai bună: a lui … sau a lui …? - Apăi, a lui …, fiindcă în timpul celuilalt a fost secetă mare și n-am cules mai nimic. Omul simplu are criteriile lui de judecată. Iată de ce ideea de a chema la vot astfel de ignoranți este cea mai bună dovadă a ipocriziei așa-zisei democrații moderne. Este și părerea mea. Și astăzi, mulți nostalgici evocă azi acei ani buni din perioada 1960-70, de după retragerea trupelor sovietice din România, și cred că prosperitatea noastră efemeră a fost un rezultat al regimului

166

comunist. Este o greșeală fundamentală, dar caracteristică pentru cei ce judecă politica superficial. Mi-am adus aminte. De mult mă irită ideea parlamentului nostru bicameral, deși nu există nici o diferență majoră între ele. Au luat exemplul celui britanic. Da, dar divizarea parlamentului britanic s-a produs în 1332, prin înființarea Camerei Comunelor, alături de Camera Lorzilor. În ea se aflau reprezentanții poporului, în timp ce membrii vechiului Parlament reprezentau interesele lorzilor. Foarte inteligent. Evident că în problemele majore, în special cele internaționale, se pronunțau cei care aveau idee despre ce se întâmplă la acest nivel. Nu e cazul să pretinzi așa ceva din partea politicienilor români. Alegeri reprezentative, pe scară ierarhică, este singura soluție rațională. Omul votează în cunoștință de cauză, la nivelul lui de informare. Un sat își votează reprezentantul dintre consătenii pe care îi cunoaște și îl apreciază după rezultatele vizibile în sat. El, împreună cu reprezentanții celorlalte sate din zonă, vor vota pe cel de la nivelul superior și așa mai departe. Corect. Asta pentru camera comunelor. Iar pentru cealaltă, vor vota specialiști pe domenii de activitate: doctori, ingineri, artiști, scriitori, muzicieni, juriști etc. Bravo! * 167

Avea dreptate Aristotel cu teoria lui, conform căreia există doar trei feluri de guvernare, toate imperfecte, motiv pentru care ele se repetă în mod ciclic, trecând prin alte trei forme intermediare, degradate. Aveam eu unele observații, dar asupra unui detaliu trebuie să fiu de acord: după dictatură, urmează anarhie. Astăzi, cu toții afirmă, exclamă și declară că România s-a aflat sub dictatura ceaușistă. La ce vă așteptați acum? Și Franța a cunoscut anarhia după revoluția de la 1789, când toți se declarau deștepți. Nu și-a reveni bine nici azi. * - „Comunismul a distrus spiritul de gospodar al țăranului român.” Am auzit această afirmație prin 1977-78, din partea unui activist de partid. - Și nu l-au lichidat? - Ne aflam în tren, spre București. În compartiment, în afară de noi doi, se mai aflau câteva femei necunoscute, în fața cărora el dorea să se dea inteligent. Pe mine nu m-a recunoscut, presupun. Eu îl cunoșteam, fiindcă venise la noi la institut la câteva ședințe, din partea Comitetului Municipal așa că i-am reținut figura. Eu, în schimb, eram pentru el un oarecare din sală și nu m-a remarcat. - Cu fața ta ascuțită, frunte lată și cu ochelari la 35-40 de ani cât cred că aveai pe atunci, nu cred că nu te-a reținut.

168

Dacă m-a reținut, mai ales că la vremea aceea nu eram chiar un oarecare, înseamnă că vorbea cu femeile, ca să aud eu. Oricum, remarca lui e remarcabilă. Mai ales pentru că a fost rostită de un activist de partid. Domnule, de mult voiam să-ți spun, dar nu îndrăzneam, ca să zic așa, deși nu ăsta-i cuvântul, fiindcă de îndrăznit am îndrăznit eu afirmații mai grave, dar ... Îndrăznește totuși. Știi, eu nu sunt obișnuit să fac complimente, mai ales unor oameni ca tine și ... Nu prea înțeleg. Te ferești să spui ceva care să mă lezeze, sau vrei să mă flatezi și nu știi cum? Hotărăște-te. Domnule, ești deștept. Asta e! Și acuma vrei să te contrazic, fiindcă asta fac de obicei? Nu. Mă surprinde că descrii perfect situații pe care nu le-ai cunoscut și o faci chiar mai bine decât cei care le-au trăit. Ca de exemplu. Atunci când eu vorbeam despre anii mei de tinerețe – școala profesională, căminul de elevi, apoi cel de nefamiliști... – mă completai de parcă și tu erai acolo. Nu mai vorbesc despre evoluția de-a lungul istoriei a zonei în care am copilărit eu și, mai ales, zona soției 169

mele, deși tu doar ai trecut pe-acolo într-o excursie de-o zi. Aici nu e vorba de deșteptăciune, ci de informație. Din câte te cunosc, n-ai lucrat la Serviciul Român de Informații. Nu doar pentru că nu aveai timp de pierdut pentru așa ceva – tu erai acaparat în totalitate de munca ta profesională – dar nici ei nu te-ar fi primit. Ai limba mult prea ascuțită și i-ai fi deranjat. Ai dreptate, nu m-am exprimat bine. Nu e vorba de informație, ci de interpretarea ei. Ei, asta vreau să aflu. Care-i secretul? Nu e nici un secret, ci de câteva elemente obiective. În afară de faptul că ești mai educat decât mine. Asta o știu, dar nici nu sunt chiar un ignorant. Corect, cu o observație. Ai folosit verbul la pasiv: educat. Nu pot spune că nu am fost educat, dar nici că am excelat din acest punct de vedere. Tatăl meu a murit pe când eu aveam patru ani, iar mama era mult prea ocupată, pentru a avea timp de educația mea. Totuși... Repet: m-a educat, dar nu cine știe ce. Atunci? Mediul în care am copilărit. Școala. Ai prins profesori de formație veche, dar ei nu puteau să te învețe altceva decât scria în carte.

170

Corect, dar simțeai dacă aveau altă opinie. Colegii au avut un rol mai important. Ei proveneau din familii complete, cu părinți bine dotați intelectual. Nu toți. Evident. Aici a intervenit bunul simț. Am știut să-mi aleg prieteni de bună calitate. Da, recunosc, aici e o diferență între tine și mine. Tu ai urmat un liceu teoretic, în timp ce eu am fost la o școală profesională. Și aici am o observație de exprimare. Ai spus: în timp ce. Ei bine, eu consider că tu ești la fel de deștept ca mine, poate chiar mai deștept. Există însă cauze obiective care fac diferența, iar printre primele este chiar aceasta: timpul. Eu am fost născut mai devreme. Da, bine, ai mai multă experiență, dar eu am cunoscut persoane de aceeași vârstă cu tine și care nu au fotografiat atât de exact situații despre care vorbeam mai devreme. O diferență este perioada în care ți-ai petrecut copilăria. Aici ai dreptate. Îmi amintesc bancul pe care mi-ai spus-o de mai multe ori. Aia cu unu și cu unu și cu ajutorul Uniunii Sovietice fac doi. Această glumă nu putea fi înțeleasă în școala noastră. Da. La 23 august eu aveam șapte ani, deci vedeam și judecam, chiar dacă nu înțelegeam tot. Eu încă nu mă născusem.

171

În anii 1945-1953 propaganda stalinistă era deosebit de virulentă, în timp ce propagandiștii români erau tineri începători și inabilitățile lor – de multe ori ridicole – erau ușor de observat chiar de către noi, copiii. Așa m-am format: să nu iar de bun tot ceea ce mi se spune, ci să verific afirmația din alte surse. Subtilitatea glumei, pe care a-i spus-o, constă în recomandarea de a elimina balastul și reține esența afirmației. Trebuie doar să știi s-o faci. Mai târziu, propagandiștii s-au perfecționat și copiii luau de bună orice afirmație, oricât de deformată sau chiar mincinoasă, cum ar fi ajutorul Uniunii Sovietice. Uite un exemplu. Acum câțiva ani, deci recent, persoane de aceeași vârstă cu mine, poate puțin mai tineri. Au scris o carte despre Panait Istrati, pe care au tradus-o și în limba greacă și cu care sperau să-și facă un nume în lumea literaților. De ce tocmai cu Panait Istrati, despre care am învățat și eu la școală, fiindcă a fost un scriitor recunoscut în străinătate, deși a fost un autodidact, provenit dintre muncitori? Pentru că autorii erau brăileni și Panait Istrati s-a născut în Brăila. Și de au tradus cartea în greacă și nu într-o limbă de circulație internațională? Pentru că tatăl lui Panait Istrati a fost grec și sperau să se folosească de această sensibilitate a grecilor. 172

N-am știut că era grec. A fost un contrabandist grec, care s-a cuplat cu o româncuță, i-a făcut un copil și a plecat de unde a venit. Nu se mai știe nimic despre el. Despre ea se știe că, după ce a devenit mamă, a revenit din satul natal, unde și-a crescut copilul în condiții de sărăcie, ni se spune, din cauza căreia el a plecat de-acasă. Fără nici o calificare, a lucrat pe unde a putut și a călătorit mult. A fost cooptat de propaganda sovietică, deși despre acest aspect se vorbește mai puțin. În 1927, la zece ani de la Marea Revoluție din Octombrie, a fost invitat să viziteze Uniunea Sovietică și să scrie despre „minunatele realizări” ale regimului comunist. A constatat cu această ocazie că realitatea este foarte diferită și, la întoarcere, a scris Spovedania unui învins, o carte prin care s-a vindecat de iluzii. N-a mai trăit mult după asta. N-am știut aceste detalii. Nu sunt doar detalii. Este istorie. Interesat este că nici astăzi nu se vorbește despre acest aspect și el continuă să fie prezentat că un produs al „clasei muncitoare”. Propagandiștii se bazează pe ideea conform căreia mulți văd, puțini cunosc.

* Câțiva intelectuali autentici nu sunt suficienți pentru ca societatea să progreseze. Chiar și atunci când sunt mai mulți, dar timpul este prea scurt, generația lor 173

nu are răgazul necesar să transforme în tradiție pașii înainte pe care ei i-au făcut și nu reușesc să-și ridice conaționalii pe poziții mai înalte și mai prospere. Vor deveni cel mult stele pe „bolta cerească” a unei națiuni rămase în zonele joase. Acești „profeți” vorbesc „în pustiu” pentru că plebea nu-i urmează către „pământul făgăduinței” reale. Singura soluție este depășirea masei critice. Abia atunci când numărul acestor intelectuali va fi suficient de mare, putem spera în progresul real al societății. -

* Cum împarți două paie la trei măgari? Întrebarea era valabilă în perioadă sărăciei extreme. Acum, că suntem înfloritori, întrebarea ar fi: cum împarți trei paie la doi măgari? La întrebarea asta am eu răspunsul: fiecare măgar își însușește paiul apropiat, iar al treilea pai este dat milioanelor de alegători, care i-au votat pe cei doi măgari. O rezolvare cu adevărat democratică.

* Dictatura „proletariatului” Visul lui Marx se împlinește. Dar sub ce formă . . . Departe de a fi fost un om de știință, sociolog, economist sau orice altceva de acest gen, evreul Marx a fost un propagandist de partid avant la lettre, al unui partid ce încă nu se născuse, dar care spera el că se va înființa în curând. Motivul? După ultima inepție 174

franțuzească, votul universal, el a apreciat că, odată cu dezvoltarea industriei, numărul muncitorilor va crește și, devenind majoritari, partidul lor își va impune punctul de vedere în orice parlament. Aceasta i-a fost prima greșeală: procentul de muncitori în societățile industrializate a scăzut de la un an la altul, datorită evoluției tehnologice. El mai avea însă un motiv ascuns: ura congenitală față de populația europeană neevreiască, ale cărei cauze sunt bine-cunoscute. În plus, îl mânca pielea. Se știe că avea grave dezechilibre psihologice, provocate de o boală de piele (Cf. unui studiu publicat în British Journal of Dermatology și preluat de The Times în toamna anului 2007). Pe scurt, dorea să fie primul care a avut intuiția evoluției viitoare a omenirii. De altfel, n-a fost singurul. Ideea votului universal a frământat și alte minți, inclusiv pe cele ale românilor. Populația țării noastre fiind preponderent rurală, câțiva politicieni au înființat partide așa-zis „țărăniste”, sperând să câștige voturile acestora. Efort zădarnic, fiindcă nici unul dintre ei nu cunoștea sufletul și aspirațiile țăranilor, ei înșiși nefiind țărani autentici, cum nici Marx nu era proletar. Despre „dictatura” proletariatului sovietic nu are rost să vorbim. Toată lumea cunoaște azi realitatea. Cât despre România, ea a fost o țară ocupată de sovietici, așa că doar s-a supus ordinelor, fără să creeze ceva cu adevărat nou. Tempi passati! Acum însă, când suntem cu adevărat liberi, ne putem lăuda că am devenit și creatori. 175

Nu chiar pe plan intelectual, fiindcă marea majoritate a populației aparține altor categorii sociale și mulți dintre membrii ei au chiar un ușor dispreț față de cei ce se ambiționează să creadă că au de-a face cu asemenea preocupări. Votul universal își dovedește pentru prima oară eficiența. Putem vorbi deci despre o adevărată dictatură, nu chiar a proletariatului, ci a mulțimii, iar asta se vede prin calitatea aleșilor, a celor ce au ajuns în funcții de conducere, a politicienilor ce hotărăsc soarta poporului. Iată adevărata dictatură! Parlamentarii, ignorând unul dintre principiile de bază ale politicii, și anume separarea puterilor în stat (legislativă, executivă și judecătorească), s-au erijat în dictatori și hotărăsc pentru toți trei, inclusiv pentru președinte. Explicația este simplă: principala condiție a politicianului de succes este ignoranța. Cultura, începând cu gramatica elementară, este pentru proști. „Parlamentarii este deștepți.” Pe de altă parte, Lenin a încercat ca, dintr-o utopie, să creeze o distrofie. Epigonii lui, oameni fiind, au plămădit o societate după gustul, priceperea și firea lor. Cu alte cuvinte, „unde dai și unde crapă” . . . -

* Unii oameni trăiesc doar din învârteli. Și de ce te miri? Tot ce este viu pe lumea asta trăiește din învârteli: pământul, atomii n-ar exista dacă nu s-ar învârti. S-ar prăbuși unii peste alții. Și

176

atunci, noi, oamenii, de ce ne mirăm și – uneori – chiar ne supărăm, când alții o fac mai bine decât noi?

* De 8 martie Felicitări! La mulți ani! Pentru ce? E 8 martie, „Ziua Femeii”. Ai uitat? Nu sărbătoresc eu așa ceva. Asta-i „Ziua Femeilor Comuniste”. După ce au anulat toate sărbătorile creștine, au înființat Ziua Femeii, Ziua Copilului, Ziua Minerului, a Pompierului ... Eu așteptam să serbez Ziua Prostului. Ei, acum, nu te da exagerat de modest. Ești invidios că nu aveți și voi o Zi a voastră? Urma să se înființeze și Ziua Bărbatului, dar între timp s-au deșteptat. Cine? Bărbații? Ei, Comuniștii. Imposibil ! Ba! Te înșeli. Chiar s-au deșteptat. Mă rog, unii, nu toți. Cum demonstrezi? Păi cine a făcut schimbarea din 1989? Anticomuniștii. Acum chiar că greșești. Iartă-mă! Cu ce ți-am greșit? Nu mie. În primul rând, nu mă refer la România, ci la țările din Europa de Est. „Lagărul comunist”. 177

Da, lagărul comunist. Nu știu cine a creat această expresie, dar a fost premonitorie, fiindcă în limba română are o conotație negativă, ce caracteriza perfect situația cetățeanului. Cu frontierele bine păzite, erai în lagăr nu numai la figurat, ci și la propriu. Așa e, dar vorbeai despre 1989. Spuneam că schimbarea nu s-a produs doar în România, ci în toate țările de sub ocupație sovietică și nu a început în România, ci tocmai în U.R.S.S. și s-a încheiat în România. Asta-i adevărat. Gorbaciov a început și Ceaușescu ultimul care a înțeles. Ar fi fost bine pentru el. Din nefericire, n-a înțeles. Adevărat, și din acest motiv sfârșitul i-a fost fatal. Și asta dovedește că s-au deșteptat comuniștii? Nu văd legătura. Economia sovietică era în cădere liberă. Se știe din istorie că orice regim politic creat în mod revoluționar rezistă doar o generație. El nu are oameni educați să administreze statul, economia decade, copiii lor sunt niște răsfățați și, când ajung la maturitate, duc de râpă tot ce părinții lor visaseră. Cum spuneam, nu comuniștii români au produs schimbarea. De fapt, nici nu existau comuniști în România. Nu există nici azi. Românii nu au convingeri politice, nu au principii politice, pe care să le respecte. Sunt doar oportuniști. Totuși, unii afirmă cu convingere să sunt comuniști. 178

Numai cei cu desăvârșire ignoranți pot avea astfel de convingeri. Ai pomenit de Gorbaciov. El căuta doar soluții de redresare economică, fără succes, bineînțeles. Exact. Comuniștii ruși însă se săturaseră să „tragă mâța de coadă”, iar cei din vârful piramidei doreau să fie nu doar mici profitori ai unei economii subdezvoltate, ci să fie și ei asemenea magnaților occidentali. Ceea ce au și făcut. Vezi că „te-ai prins”? Iar occidentul a crezut că Rusia va deveni din nou ceea ce fusese în timpul regimului țarist și i-a ajutat. În special Germania, interesată de petrolul și gazele ei. Occidentalii au găsit întotdeauna cele mai proaste soluții politice. Cele două războaie mondiale sunt realizările lor.

* În „statutul bunului comunist” – un oximoron, desigur, motiv pentru care nu a fost niciodată scris – se stipula obligația oricărei persoane de a fi fericită. Restul dispozițiilor încercau să definească fericirea: ce este ea și cum poate fi evitată. Timpul limitat (mai puțin de un secol) nu ia permis să ajungă la o concluzie certă, poate și fiindcă a țintit prea sus. Ar fi avut mai mari șanse dacă începea cu probleme minore, ca de exemplu „cum să-ți găsești fericirea când te dor măselele”, și – din aproape în aproape – să rezolve și chestiuni mai dificile, ca invidia 179

pentru fericirea presupusă a altora sau cea mai simplă metodă de a ne bucura de nefericirea șefului. Acum, că pericolul a trecut, ne bucurăm să aflăm de la televizor că vom fi fericiți dacă urmăm recomandările din spoturile publicitare și e numai vina noastră că - din comoditate – n-o facem. E mai simplu să ne auto-declarăm fericiți – sau aproape – tocmai pentru că nu ne grăbim să urmăm aceste indicații prețioase. Ne mulțumim să privim cu aceeași nepăsare următoarea reclamă și ne bucurăm că am economisit câțiva bănuți, sau mai mulți, ne-luându-le în seamă. Aceasta pare să fie mulțumirea supremă. În Declarația de Independență a Statelor Unite ale Americii scrie: „We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.” (Noi considerăm aceste

adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii.) Deci viața și libertatea sunt drepturi. Fericirea nu este un drept și nici nu este definită. Ea trebuie doar căutată și se pare că nu va fi găsită niciodată, fiindcă atunci ar înceta căutarea. Oricum, cu toate acestea vor fi însărcinate guvernele, cu speranța că, probabil (shall seem most likely) se vor ocupa să rezolve toate problemele. Deci se poate întâmpla cu o oarecare probabilitate. Nu este ceva sigur. * - Te văd ca, nervos. Ce ți s-a întâmplat? 180

- Taximetristul care m-a adus până aici era un nostalgic comunist și nu-i mai tăcea gura. - Partitura noastră de opinii e foarte largă. Dar ce i-a venit, tocmai acum, după cincizeci de ani? - Culmea e că el nu avea mai mult de șaizeci de ani, poate doar cincizeci, deci în ’89 avea cel mult zece ani, sau abia se năștea. Nu poate ști nimic despre situația de atunci, decât din auzite. - Se întâmplă! - Se întâmplă, dar nu întâmplător. El voia de fapt să facă propagandă PSD, fiindcă nu acuza guvernul pentru ceea ce nu merge bine azi, ci democrația, în general. - Am înțeles. Cu alte cuvinte, guvernul e bun, dar îl încurcă opoziția. - Exact. - Și de asta te-ai enervat tu. Ai uitat că prostia umană e infinită? - Îmi dădeam seama că vorbea cu acea siguranță pe care numai ignoranța o poate da, dar mă călca pe nervi. Acum mi-a trecut. Îmi stăruie totuși în minte întrebarea: Cum se face că în România există încă mulți nostalgici, care afirmă că regimul comunist era mai bun decât cel democratic de azi? - Dacă reprezinți grafic populația oricărei țări după inteligența locuitorilor ei, vei obține un triunghi isoscel foarte turtit. - Cu gradul de inteligență pe verticală și numărul de persoane pentru fiecare nivel pe orizontală.

181

- Exact. Cei sub un prag minimal de inteligență vor fi la bază și din ce în ce mai puțini pe măsură ce urcăm spre vârful triunghiului. - Am înțeles. - Și atunci, de ce te miri că există multe persoane care nu știu pe ce lume se află? - Nu mă mir. Și totuși, eu nu spun că înainte era mai bine, dar nici că acum ar merge foarte bine. - Ești adeptul celui care a spus „Cunoașterea binelui și strădania omului de a-l atinge nu presupune închiderea ochilor pentru rău.”

- Cine a spus asta? - Nu-mi amintesc acum. Un clasic. - Deștept clasicul ăsta. - Da, ai dreptate, lucrurile nu merg foarte bine, dar nici foarte rău. Am putea inversa citatul „Aflarea răului și exagerarea lui nu presupune ignorarea binelui”. - Eu recunosc că România progresează, deși cam încet, dar nu pot să mă fac că nu văd și ceea ce nu merge bine. - Din punct de vedere economic și multe altele, situația de azi este incomparabil mai bună decât cea din trecut. Din punct de vedere politic însă, stăm lamentabil. Libertatea pe care o avem azi a permis unor întreprinzători – cam puțini, din păcate – să aibă inițiative lăudabile. - În ciuda impedimentelor inițiate de guvernanți. - Deci, asta e! Vorbind despre nostalgici, îmi amintesc un film francez, pe care l-am văzut nu demult. Esența filmului constă în numeroasele monologuri ale eroului principal, în timp ce străbate cu mașina drumul de 50100 de kilometri dintre Paris și domiciliul său, într-un 182

orășel de provincie. Acțiunea propriu-zisă nu are importanță pentru discuția noastră. Decorul prin care trecea automobilul m-a frapat, în special cel al localităților străbătute. Era foarte asemănător cu cel din România din aceeași perioadă, prin jurul lui 1950, oricum, puțin după al doilea război mondial. Nu știu unde au filmat, fiindcă peisajul urban de azi este complet diferit. Mă gândeam că, în câțiva ani, Franța s-a schimbat enorm, față de România comunistă, pe care unii o laudă, afirmând că „s-au construit blocuri”, spre exemplu. Oricând și oriunde există progres. Este o lege a naturii. Doar că în unele părți progresul e mai mare decât în altele. - Și direcția poate fi diferită. Ca să te completez, eu îmi amintesc cozile la magazinul din fața blocului în care stau și care formau încă din timpul nopții, pentru un litru de lapte, ce sperau să-l primească în dimineață următoare, când se va deschide magazinul. - Formate în special din pensionari, care se recomandau ca procurori, fiindcă ei erau cei care procură cele necesare familiei. Românilor le-a plăcut întotdeauna să facă haz de necaz. - Vreau să fac totuși o precizare: România n-a fost niciodată o țară cu adevărat comunistă. După război a fost o țară ocupată, în care sovieticii s-au folosit de câțiva trădători în locul celor vechi, pe care i-a decimat. - Asta din cauza lui Churchill și Roosevelt, care ne-au trădat la Conferința de la Yalta. - Iartă-mă dar asta e o prostie. Conferința a avut loc în 1945, cu câteva luni înainte de sfârșitul războiului. Dacă 183

te uiți puțin pe hartă, vezi că toată Europa de est era ocupată de trupele sovietice. Ar fi o naivitate să crezi că România putea deveni o insulă în acest ocean. - Știam, dar am vrut să văd dacă ești de aceeași părere. - Mă bucur. Să continuăm. După retragerea trupelor sovietice în 1958, acești trădători și urmașii lor – niște lichele – au preluat frâiele puterii. - Și tot ei ne conduc și azi. - Exact. Și atunci de ce te miri? - Ai vreo soluție? - Pe termen scurt sau lung? - Mai întâi pe scurt. - Când m-am dus în Grecia, m-a frapat standardul de viață de acolo, cu mult mai ridicat față de cel din România. În gând, am zis: Bravo, grecilor! După foarte puțin timp însă, am constatat că grecii nu sunt cu nimic mai grozavi decât românii, ba dimpotrivă. Apreciez acum că ne sunt inferiori din foarte multe puncte de vedere, în primul rând al educației și al culturii generale. Românul din categoria mijlocie știe mai multă mitologie greacă decât un grec cu aceeași pregătire. Pe stradă, unde eram nevoit să pun multe întrebări pentru orientare, am întâlnit persoane care nu știau să citească textul de pe panourile de informare, decât dacă erau scrise cu litere mari. Ei nu cunoșteau literele mici. Sunt agresivi și pasionali în discuții, dar total ignoranți. - Te-am întrebat ce-i de făcut în situația noastră, nu întra Greciei. - Da, iartă-mă! M-a „furat condeiul”, ca să zic așa. Explicația contrastului dintre standardul de viață ridicat 184

al Greciei și precaritatea educației grecilor este faptul că Grecia face parte din Uniunea Europeană mai demult. Acum, că suntem și noi membri ai UE, constatăm că ne apropiem de ei. Astăzi, diferența nu mai e atât de mare. Progresele României sunt remarcabile, iar ele au fost posibile tocmai datorită apartenenței noastre la Europa. Acesta este motivul pentru care sunt optimist. - Am înțeles și mă bucur să fiu alături de tine. Eram întro fază în care nu mai aveam acces la umor. Acum însă mi-am revenit. - Deci asta este opțiunea pe termen scurt. - Pe termen lung, multă lume se întreabă care variantă e mai bună: democrație, monarhie, oligarhie, aristocrație etc. - Mai există și altele? Aristotel le-a analizat doar pe acestea. - E adevărat. După părerea mea însă, există doar două: monarhie și democrație. - De ce le excluzi pe celelalte? - Pentru că monarhul nu poate conduce singur, iar poporul conduce prin reprezentanți aleși. Și într-un caz și celălalt conduce un grup, pe care poți să-l numești aristocratic sau oligarhic, după calitatea membrilor săi. Adevărata diferență dintre monarhie și democrație este modul de acces la vârf. În timp ce într-o monarhie ereditară regele este educat din copilărie pentru rolul ce-l va juca, în democrație cei aleși află ce au de făcut abia după ce au câștigat alegerile. - Avantaje și dezavantaje.

185

- Da. Un rege, ca orice om, poate fi mai mult sau prea puțin dotat pentru funcția de șef al statului. Dezavantajul unui monarh slab se compensează cu următorul, așa că se poate conta pe o medie a inteligenței lor. În cazul democrației însă, toți aspiranții sunt recrutați dintre cei mai abili în disputele politice, în cât de bine știu să-și învingă adversarii. Atributul lor major este cel de parveniți. În cazul monarhiei, se poate conta pe o aristocrație, în timp ce în cel al democrației pe oligarhie. - Deci optezi pentru monarhie? - Nu. Omenirea are o experiență de mii de ani a regimurilor monarhice. Democrația în schimb este abia la început și are forme hibride chiar în țările cele mai avansate din acest punct de vedere. Speranța mea este ca populația să învețe să-și aleagă reprezentanții, și atunci democrația va fi mai avantajoasă. - Păi cum să învețe populația, dacă ea este îndoctrinată și manipulată? - Un prim pas ar fi alegeri eșalonate, ierarhizate. Oamenii să voteze în mediul lor: cartier, uzină, instituție etc. Cei aleși la acest nivel se întrunesc și votează pentru nivelul superior și așa mai departe. În acest mod, ar fi respectate dorințele populației, dar fiecare s-ar pronunța la nivelul lui de competență. - Într-adevăr, acesta ar fi un prim pas, pentru că poporul va învăța lecția în timp, probabil pe parcursul generațiilor. - Pare-mi-se că Churchill este cel care a spus că „Poporul care și-a uitat trecutul nu mai are viitor”. Taximetristul tău a 186

memorat un trecut deformat. Ce viitor își poate imagina? - „Corsi e ricorsi”. - Ce-i aia? - Este teoria lui Vico Giambattista și se referă la întoarcerile ciclice ale istoriei. - O naivitate. * Chiar dacă s-ar împrăștia un insecticid puternic peste toți politicienii, ar fi ineficient, fiindcă ar apărea alții, asemenea gândacilor de bucătărie într-un spațiu cu igienă precară, fiindcă, DA, aceasta este România: o societate cu igienă politică precară. * În trecut, biserica a condamnat anumite atitudini sau fapte ale oamenilor și îi pedepseau pentru asemenea fărădelegi sau blasfemii. Noi le cunoaștem mai bine pe cele din Evul Mediu (inchiziție etc.), dar nu sunt singurele. În prezent, au dispărut asemenea practici. Ce bine!! Dar, oare chiar au dispărut? Parcă ... Nici gând să fi dispărut. Alte fapte, alte atitudini sunt la fel de aspru penalizate. Evident, nu de către biserică. Ea a devenit impotentă demult. Se găsește întotdeauna un for executiv, pentru a impieta ceea ce nu se încadrează în „political correctness”. Bunul tovarăș Stalin a fost un elev silitor și un bun executant al acestui principiu social major. Nu vă bucurați că s-a întâmplat în Rusia și că nu în Vest, unde – dragă Doamne – nu ar fi 187

fost posibil. Ași! Există chiar și un precedent: drăguțul domn Hitler a fost și mai eficient. A avut și profesori: Marx, Engels etc. Se întâmplă și azi, iar viitorul ne așteaptă cu idei și mai eficiente. * E adevărat că, în natură, totul pare supus războiului: peștele mare îl înghite pe cel mic, cel puternic îl elimină pe cel slab, cel mai șiret îl învinge pe cel mai puțin șiret și tot așa la nesfârșit. Dar asta e legea bestiilor, nu a oamenilor, iar o civilizație compusă din bestii nu ne place. * Preluând indicațiile lui Marx și Engels, Lenin și Stalin au dorit să înlocuiască religia creștină cu marxismleninismul. Au greșit prin brutalitatea acțiunii. Democrația, ca religie, s-a impus treptat în occident, începând cu Magna Charta Libertatum (1215), continuând cu divizarea Parlamentului englez în Camera Lorzilor și Camera Comunelor și așa mai departe. * Politica urâțește, silindu-i pe practicanți să comită fapte rele, să-și trădeze prietenii, să slujească unor șefi fără scrupule. Asta lasă urme, desfigurează caractere. *

188

Politica românească este o permanentă hârâială între PSD și opoziție. Hâr-hâr și-uite-așa ajungem în hârdău. * Mincinoșii spun că dețin adevărul. Oamenii cinstii îl caută. * Orice idee – oricât de tâmpită – prinde dacă adepții ei sunt suficient de bine organizați. * În 1968, când rușii au intrat cu tancurile în Praga, un subaltern mi-a spus: „Nu de ruși mi-e teamă, ci de români. Dumneavoastră nu știți cum s-au comportat ei după război. Eu știu, pentru că lucram ca traducător pe lângă consilierii sovietici în Sovrompetrol. Nu aveți idee câți români veneau să-i reclame pe alți români, colegii lor”. * A aștepta ceva deosebit de la politicienii noștri e ca și cum ai privi același film de mai multe ori, în speranța că va avea un final diferit. Aceleași mecanisme produc aceleași efecte, până se strică. * După 1989 s-a spus și s-a crezut că pășim în democrație. Elanul a fost însă prea mare și am sărit peste ea. * 189

Lulu s-a dilit Aici, Lulu este un nume fictiv. În realitate, el a fost un personaj cât se poate de real. Era directorul unui institut de proiectare, numit acolo de partid, conform uzanțelor vremii. La un moment dat i s-a urcat la cap și, deși era ignorant, voia să se afirme ca mare proiectant. Subalternii lui ar fi trebuit să realizeze cea mai grozavă lucrare din țară, iar el să treacă drept creierul. „Lulu s-a dilit” a fost o afirmație lansată de colegii lui de partid, pentru că ideea conform căreia un activist a devenit brusc și profesionist în instituția în care fusese numit s-o supravegheze era considerată ca fiind absurdă chiar și de către ei. Din păcate, n-a fost singurul. Curând, a devenit uzuală. * Dintr-o statistică din anul 2005: „Dintre românii care au devenit patroni în ultimii doi ani 60% au fost înainte muncitori necalificați și doar 25.1% au fost muncitori calificați”. Rezultă că

85,1% lucraseră cu brațele. Nimic nou sub soare. În mod evident, ceva esențial s-a schimbat între timp. * Tot mai mulți sunt cei ce, constatând că schimbările de după 1989 sunt ireversibile, se laudă cu faptele bune săvârșite de ei în timpul vechiului regim. Deunăzi, cineva îmi povestea cum l-a ajutat el pe cineva să obțină o locuință – e drept nu tocmai confortabilă, recunoștea, dar oricum un adăpost – pentru că omul era pe drumuri. Uită însă să spună că cel în cauză ajunsese 190

pe drumuri tot datorită lui, care fusese membru în comisia care, la naționalizare, îl scosese din casa părintească. Și nu era o casă oarecare, pentru că nici el nu era un oarecare, ci un descendent dintr-o familie celebră, cu care România se mândrește azi. * Spuneam cândva despre comunism că este un regim politic pentru o singură generație, fiindcă, la a doua, se prăbușește. Orice sistem politic produce oameni pe măsura sa, educă tineretul în spiritul și interesele doctrinei sale. Nu întâmplător propaganda comunistă vorbea despre „omul nou”. Ei bine, l-a creat. Omul nou, ajuns la maturitate, nu a mai fost capabil să ducă mai departe nici măcar ceea ce moștenise, pentru că și-a însușit și mentalitatea primei generații, marcată de lipsa respectului pentru valorile reale și chiar inversarea lor.

* În politică există două stadii: dobândirea puterii

capacitatea de administrare, adică ceea ce ar trebui să facă cel ce a reușit în prima fază. Tehnicile de dobândire a puterii și cele de păstrare a ei sunt atât de diferite, încât este foarte greu ca o persoană să se metamorfozeze astfel încât să le îndeplinească pe amândouă cu succes. Nu ne miră deci că cei ce au reușit în prima fază au eșuat în a doua. Să pretindem că aceeași persoană să facă față și exigențelor 191

de bun administrator, depășește deja limitele celei mai productive imaginații. * Anul 1989 a marcat colapsul socialismului. A căzut și s-a spart. Din el, au sărit o grămadă de cioburi, din care unele încearcă să se auto-recomande embrioni ai unui nou regim politic. O societate din cioburi, o ciobo-crație. * Democrația este un concept, o creație mentală. Ea nu există în natură. Orice turmă de animale, orice comunitate de viețuitoare se orientează după un lider. Deosebirea e că, la oameni, liderul încearcă să devină dictator ori de câte ori are posibilitatea s-o facă. Ideea de democrație poate cel mult să țină o societate în echilibru, s-o ferească de exagerări, dar devine un fals atunci când este adoptată ca principiu fundamental de organizare a statului, și tocmai acest fals ni se întâmplă nouă astăzi. Afirmarea principiilor democratice într-o societate ce nu este câtuși de puțin democratică este perfidia ridicată pe cele mai înalte trepte. Liderii sunt obligați să manipuleze masele pentru a le obține voturile, iar pentru aceasta perfidia este prima condiție necesară. Ipocrizia este următoarea pe listă, dacă nu cumva considerăm cele două cuvinte ca fiind sinonime. Onestitate și altele asemenea ar fi considerate defecte pentru orice politician, dar nu se cunosc cazuri. 192

Comunismul este idealul democrației, adică societatea în care democrația este principiul de bază, societatea unde poporul (demos) este propriul său conducător (kratein). Colapsul comunismului în fostul URSS și țările din Europa de Est au dovedit imposibilitatea existentei practice a unei astfel de societăți. Această experiență – deși cumplită pentru popoarele care au fost obligate s-o suporte – a rămas din păcate fără învățăminte pentru ceilalți. Apusul, pentru a proteja termenul ‘socialist’ – prezent pe sigla multor partide la putere – l-a înlocuit cu cel de ‘dictatură’, ca și cum în toate țările foste “republici democrate si/sau socialiste” ar fi apărut în același timp câte un Alexandru Macedon, Cezar, Napoleon sau Hitler. Din păcate proverbul “deșteptul învață din experiența altuia, în timp ce prostul nici dintr-a lui” nu funcționează. Nu se poate spune că ar fi cineva prost, dar omenirea nu a învățat niciodată din propria ei istorie. În discuțiile cu Marlene, o bună prietenă din California, ea simțea nevoia să-l scuze pe Ken, soțul ei, pentru că a trebuit să lupte in Vietnam, unde – spre norocul lui – nu a omorât pe nimeni, pentru că a lucrat ca tehnician pe un aeroport. Încercarea de a se scuza însă dovedește că un sentiment de vinovăție totuși exista. Cât despre consistența scuzei, ea este similară cu aceea că victima a murit din cauza glonțului și nu din cauza celui care a tras cu arma, sau că vinovăția ar fi cu atât mai mică cu cât distanța dintre cei doi este mai mare. Evident, Ken nu era vinovat, dar nu pentru că nu a ucis direct, ci pentru că a fost obligat să lupte în Vietnam. 193

Nu a fost alegerea lui. Alții au ales, iar el a fost obligat so facă. În război omori ca să nu fii omorât, și nu ești vinovat pentru asta. Vinovați sunt cei care te-au adus în aceasta situație. Extrapolând comparația cu glonțul, putem spune că arma, soldatul, tancul, avionul, pilotul, și tot ceea ce reprezintă armata sunt doar instrumente, pentru care glonțul poate fi un simbol. Iar distanța dintre ucigaș și victima nu este distanța fizică parcursă de glonț, ci distanța socială de la cel care comandă și până la cel care suferă consecințele ultime. Vinovat este cel din cauza căruia toate acestea există. Dar, pentru a masca vinovații până la capăt, în locul unor persoane concrete, noi avansăm idei abstracte, cum ar fi ‘statul’, “sistemul’ etc., sau argumente de genul necesitaților obiective, care însă nu sunt deloc obiective sau necesare, ci doar idei propagandistice menite să ne adoarmă conștiințele. Și totuși, din când in când, mai ales atunci când ne trezim din somnul lozincilor, ne simțim vinovați și noi înșine. De ce? Pentru că – dacă admitem fie și ipotetic că societatea noastră este una democratică – înseamnă că noi toți contribuind la organizarea și conducerea ei, deci cei care au comandat declanșarea glonțului suntem noi înșine. Dacă lucrăm într-o fabrica de încălțăminte, sau de alimente, iar produsele fabricii sunt folosite de armată în război, înseamnă că suntem părtași. Dar nimeni nu va renunța la slujba lui doar pentru atâta lucru. Și atunci nu suntem noi înșine ipocriți Suntem! Cum am ajuns aici? Prin secole de îndoctrinare ipocrită. Suntem astăzi – cred eu – pe punctul de a recunoaște că, nu numai societatea, dar și mentalitatea 194

noastră sunt fundate pe principii greșite. Am refuzat să mai privim natura și să ne supunem regulilor ei. În schimb, am inventat noi alte reguli, pentru că ne-am crezut mai presus de natură. Când a fost necesar am inventat chiar divinități în acest scop. Doar că regulile inventate de noi se dovedesc neviabile. Aberația comunismului a demonstrat-o. La urma urmelor, chiar și această evoluție a noastră este naturală, dovadă că ea exista, dar este în mod evident o evoluție deviantă, una care duce la catastrofă. Cauza? Cauza este prea marea putere pe care o au liderii. Soluția? Nimic mai simplu: diminuarea puterii liderilor. Simplu, teoretic! Practic este imposibil imediat, dar posibil și probabil în timp, în timp îndelungat, prin modificarea întregii noastre filosofii de viață, aș zice aproape printr-o noua religie, pentru că religia este instrumentul prin intermediul căruia filosofia se transmite de le înțelepți la masele de oameni simpli. Iată un exemplu de funcționare anapoda. În tarile zise democrate, în parlament și guvern trebuie să existe un partid sau o coaliție de partide majoritară, fără de care guvernarea se zice că nu este posibilă. Pierderea majorității se soldează cu căderea guvernului, alegeri anticipate etc. Deținerea majorității dă mână liberă celor de la guvernare să facă tot ce doresc, nu numai împotriva opoziției, dar și împotriva oricui, chiar și a logicii, sau a bunului simț. Cum în guvern/parlament se afla oameni și nu noțiuni abstracte, aceștia se îngrijesc de interesele lor imediate și personale sau de grup, și prea puțin le pasă de ceea ce se va întâmpla în viitorul 195

îndepărtat. Ar trebi ca – dimpotrivă – să se interzică deținerea majorității în parlament de către o singură organizație politică. Dacă o lege este cu adevărat bună, ea va fi acceptată de către orice partid, indiferent dacă este la guvernare sau în opoziție. Însăși ideea de guvernare versus opoziție este fără sens în parlament. Un partid poate avea mai mulți sau mai puțini reprezentanți, dar în nici un caz majoritatea. Deținerea majorității denotă un partid demagogic, care prin lege ar trebui dizolvat. Guvernul trebuie să fie omogen pentru că el trebuie să aibă coerență în acțiunile sale, dar parlamentul, dimpotrivă, trebuie să fie divers, pentru a permite dezbaterea și găsirea celor mai bune legi. Bune pe termen lung, și nu doar pentru unele interese imediate ale unora. Același lucru se întâmplă și la nivelul statelor, Orice imperiu ajuns în vârful piramidei puterii devine autocrat, își impune voința în fata celorlalți, oricât de absurde ar fi pretențiile lui. Pe conducători lui nu-i interesează ca datorita politicii lor imperiul se va prăbuși într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. Pe ei ii interesează doar succesul lor personal și imediat. Acesta este motivul pentru care orice imperiu dispare mai devreme sau mai târziu, și acest lucru se întâmplă după ce nu mai are adversar și tocmai datorită unor asemenea greșeli. Nu este nici o coincidență dacă vom găsi similitudini cu ceea se întâmplă chiar în zilele noastre. * 196

Există printre persoanele needucate ideea că, în familiile bogate, copiii trăiesc în puf, în timp ce copiii celor săraci se chinuiesc. Realitatea este inversă: copiii educați sunt chinuiți să respecte canoanele civilizației și să-și însușească cât mai multe cunoștințe. Lăsând la o parte excepțiile și dintr-o o parte și din cealaltă, adică a copiilor bogați ne-educați și a copiilor săraci dar care-și depășesc condiția socială, în situațiile normale deci, educația înseamnă disciplină și muncă. La polul opus, lipsa educației înseamnă o copilărie trăită fără griji, fără efort, adică exact ceea ce am fi dispuși să etichetam a fi drept o copilărie fericită. Citeam mai demult o carte despre Egiptul Antic, în care, printre altele, se vorbea despre educația copiilor ce urmau să devină faraoni. Pentru a evita căldura excesivă, înainte de răsăritul soarelui, ei începeau exercițiile fizice cu o alergare de aproximativ 25 de kilometri. Urmau: exerciții de trasul cu arcul, aruncarea suliței, condusul carului de luptă și altele de genul acesta, ce depășeau antrenamentul obișnuit al unui fotbalist de azi. Micul dejun îi era servit după efectuarea exercițiilor fizice de dimineață, iar pauza după el era foarte scurtă, fiindcă urma învățatul. Un faraon era șeful armatei, al bisericii, al tuturor domeniilor de activitate posibile, și trebuia să fie expert în toate acestea. Exemple similare pot fi găsite oriunde. * Democrația = conducerea prin găști, numite partide.

197

* În diplomație, atunci când se dorește rezolvarea unor probleme dificile, se pleacă de la elementele comune, de la ceea ce îi unește pe combatanți și numai după aceea se încearcă rezolvarea chestiunilor divergente, începând cu cele mai mici. Când zestrea intereselor comune este destul de mare, se pot aborda și probleme mai dificile. Invers, atunci când nu se dorește o apropiere a pozițiilor, se invocă un argument de netrecut. Este clasic pretextul invocat de fostul URSS în primii ani de după al doilea război mondial, cum că ei acceptă doar dezarmarea imediată, generală și totală (o absurditate), când, în realitate, ei blocau prin acest truc orice negociere privind dezarmarea reală, deoarece rușii doreau de fapt să-și consolideze poziția de lideri militari printr-o înarmare și mai intensă. Diplomația nu este singurul domeniu în care se aplică această metodă. O facem cu toții, mai mult sau mai puțin conștient, în chestiuni mai mult sau mai puțin importate. Idei cum ar fi condamnarea în 1990 a tuturor securiștilor în bloc, interzicerea participării la activități politice a tuturor membrilor fostului partid comunist, accesul public la toate dosarele securității (și care erau încă în seifurile securității) etc., n-au fost simple prostii, ci idei parșive inoculate proștilor, pentru a bloca orice încercare de progres real. *

198

Un politician este asemenea unui șofer de autobuz: el nu este cel mai deștept, cult, frumos, puternic, dar lumea îl acceptă pentru că el le-a promis că-i duce la destinație. Fiecare călător știe unde trebuie să ajungă. De aceea, șoferul trebuie să respecte traseul. * Ne temem mai mult de judecătorul de lână noi decât de Judecătorul Suprem. Și tânărul imigrant era corect în satul lui, pentru că se temea de judecata opiniei publice locale, dar nu se mai teme de nimic după ce a devenit „orășean". Judecătorul este prea departe, iar cu vecinul nu comunică. * Dacă reușești să plasezi lucrurile neplăcute asupra altora e perfect. Inchiziția a fost a spaniolilor, nazismul al nemților, comunismul al rușilor etc. Doar noi suntem curați și nevinovați. * Cică pe Spinoza l-au ajutat cunoștințele de filosofie să devină un bun șlefuitor de lentile. Am citit această inepție în 1956 și o țin minte ca pe o dovadă a gândirii politice a timpului. * O piramidă răsturnată, sprijinită pe vârf și cu baza în sus, așa cum adepții comunismului proiectează 199

societatea, nu poate sta în această poziție. Conducerea de către cei mulți a celor puțini este nu numai o u-topie, ci o u-sofie, sau mai pe românește o tâmpenie absolută. * Concepția generală despre industrie este centrată pe inginerie. Gândul nostru se îndreaptă imediat către mașini, utilaje etc. De altfel „engine” – de unde inginer – nici nu înseamnă altceva decât mașină, motor. Și totuși, înainte de apariția mașinilor de neimaginat în trecut, primele mecanizări au avut în vedere activitățile manuale cunoscute la acea vreme. Iar pentru ca o activitate manuală să poată fi transferată utilajelor, ea a trebuit mai întâi să fie astfel organizată încât, prin descompunere în elemente din ce în ce mai simple, să se poată imagina mecanisme capabile să le efectueze în locul muncitorului. A apărut apoi conceptul de diviziunea muncii și organizarea locurilor de muncă; apoi s-a inventat banda rulantă ca dispozitiv de deplasare a obiectelor între locurile de muncă. În consecință, industrie înseamnă mai întâi organizare și abia la urmă tehnologie. Și nu este vorba doar despre industrie. De altfel, inginerii știu prea bine acest lucru. Mentalități similare se găsesc în mai toate domeniile. Explicația simplistă de mai sus – dar sper că suficient de elocventă – ne arată că ideile perimate azi și false dintotdeauna, conform cărora capitalistul este prosper fiindcă deține mijloacele de producție și exploatează clasa muncitoare, au fost simple elemente 200

de propagandă politică. Capitalistul este cel ce a generat procesul de organizare de la cele mai mărunte și până la cele mai importante activități, în urma cărora a devenit capitalist, adică a dobândit capital, cu care a stimulat dezvoltarea de noi și noi tehnologii și așa mai departe. Cred că prea des se invocă în România scuze pentru nereușitele noastre de tot felul, cu argumente de genul că prin alte părți se poate ceea ce la noi pare irealizabil, fiindcă ei au tehnologia pe care noi n-o avem, ca și cum această tehnologie le-a căzut din cer, când, de fapt, majoritatea problemelor sunt de organizare. Desigur, organizarea presupune seriozitate, pricepere, abnegație, corectitudine și altele asemenea, calități pe care le știm cu toții, dar le pretindem de la ceilalți. * Așteptând la semafor, am auzit niște tipi vorbind spaniola. S-au trădat că erau țigani români atunci când a trebuit să vorbească românește cu unul de-al lor, nedus încă peste hotare, și i-au explicat că pachetul de țigări gol trebuie aruncat la coș și nu pe jos. Civilizația se însușește de jos în sus, din aproape în aproape. * Localitatea X a fost un sat cochet cu oameni harnici; acum este un orășel mai puțin cochet și cu oameni mai puțin harnici.

* 201

În comunism, vânzătorii erau doar slujbași ai statului (nu comercianți) și, în consecință, deoarece statul îi fură pe cetățeni, vânzătorii fac la fel. * Cei ce învață să citească își modifică în același timp și modul de gândire. Parcurgerea unui text literă cu literă, cuvânt cu cuvânt, pentru a afla abia la sfârșit despre ce era vorba în propozițiune, îi solicită din plin răbdarea. Iar dacă textul este mai complicat, efortul este cu atât mai mare. Cu timpul însă, se învață așa și această metodă devine pentru el o obișnuință. În tot ceea ce face, va fi analitic, va analiza informația în detaliu și se va pronunța numai după ce va dobândi o cunoaștere satisfăcătoare a subiectului. Neștiutorul de carte se va mulțumi cu imagini globale ale subiectului, dobândite instantaneu. Un exemplu tipic este cel al ciobanului, care va răspunde imediat și aproximativ la o întrebare de genul: câte oi are turma pe care tocmai o vede? La aceeași întrebare, un necunoscător al pășunatului va simți nevoia să numere oile, înainte de a da un răspuns. * Înainte de al doilea război mondial, în România sau dezvoltat câteva activități prin concesionarea lucrărilor de început unor constructori străini. Au existat și atunci lozinci de tipul „ne vindem țară”, dar ... apa trece, pietrele rămân. Un exemplu elocvent este cel al căilor ferate. După trecerea perioadei de concesionare, 202

au rămas construcțiile și nu numai. Românii au învățat nu numai să se descurce singuri, dar au știut și să dezvolte activitățile. S-au construit noi linii ferate și chiar locomotive. S-au cumpărat licențe și în perioada comunistă. De exemplu, autocamioanele Bucegi și M.A.N. pentru Uzina „Steagu Roșu” din Brașov. Astăzi, a dispărut. De ce? De ce au dispărut toate asemenea investiții? Simplu: oamenii nu au fost capabili să continue activitatea. Din ce cauză? Răspunsul e și el simplu: educația.

Cercetează ceea ce crezi În Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus (The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism), dar mai ales în Sociologia Religiei, Max Weber explică în detaliu cum se face trecerea de la divinitate la biserică, de la cel care a creat ordinea primordială și care este atotputernic, la dezordinea din lumea noastră, prin introducerea păcatului și inducerea necesitații de a invoca bunăvoința divinității, evident prin intermediul preoților. Eu nu am răbdarea lui Max Weber și nici nu mă consider expert în domeniu. Mă bucur, însă, că el a făcut demonstrația și mă scutește pe mine să intru în detalii. Să luam deci de bun ceea ce a scris el, pentru că neamțul, meticulos ca orice neamț, de data aceasta are dreptate. * 203

Pe cel credincios nu-l interesează nici problemele teologice, nici argumentele ontologice. El doar crede. Cel care nu crede însă, are nevoie de argumente. Și după ce le obține, ce face, crede? Admit că unii da, dar majoritatea nu! Devin cu toții însă mai înțelepți, mai filosofi, în sensul de iubitori de înțelepciune. Cred că acesta e singurul câștig sigur. Cât despre primii, ei rămân cum au fost: doar credincioși. Și cei ce cred doar în ei înșiși fac parte din aceasta categorie, a credincioșilor, și rămân veșnic așa. Din păcate.

* Raiul din Orientul Apropiat Un lucru îmi pare curios. Civilizația sumeriană le era bine cunoscută evreilor. Nu se putea să nu le fi fost cunoscută! Întrebarea este: „De ce Biblia nu menționează deloc acest nume?”. Poate că îi spune altfel. Se spune – nu în Biblie, ci în texte științifice – că sumerienii purtau numele de sag-giga, ceea ce ar însemna „poporul cu fața neagră”. Evident, ei nu puteau să-și dea singuri acest nume, deci nu-l puteau „purta”. El le-a fost atribuit de către alții, care nu aveau fața neagră. Cine erau? Nu știu. 204

Eu cred că Sumerul este pomenit, dar într-o formă metaforică. A fost doar o încercare de a transforma o etapă din viața unui trib într-o cosmogonie. A fost o naivitate. Stai să scot Biblia, să-ți demonstrez ... Așa! Geneza 2: 10, 14. „Un râu ieșea din Eden...și se făceau patru brațe”. „Numele celui de al 3-lea este Hidechel (Tigrul)... Al 4-lea este Eufratul”. Poziționare mai exactă a Sumerului nici că se putea găsi. Edenul poate fi deci identificat cu Sumerul, în Mesopotamia, între Tigru și Eufrat. Iar mai departe, în paragraful 15, aflăm că „Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze și s-o păzească.”

De cine s-o păzească? Bună întrebare! Omul nu stătea degeaba acolo. El muncea! Identificăm în Dumnezeu un rege sumerian, care a acceptat pe teritoriul său un trib al evreilor, în schimbul efectuării unor lucrări. Cum ei nu și-au respectat „contractul de muncă” și au gustat din pomul cunoașterii, adică au țintit mai sus decât le era permis, au fost expulzați. Mai mult, în Geneza 3,22, după ce Dumnezeu constată păcatul săvârșit de Adam și Eva, el spune: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi...”, deci Dumnezeu nu era singur. El vorbea în numele conducerii Sumerului și îi acuza pe evrei că și-au depășit drepturile de angajați, infiltrându-se printre angajatori și, probabil, erijându-se în șefi. Iar dacă mergem puțin înapoi, în Geneza 2:7, citim: „Și Domnul Dumnezeu a făcut pe om din 205

Nu din lut sau pământ umed, care să poată fi modelat, ci din țărână. Iar traducerea engleză este mai directă. Ei spun „dust”, adică praf. Interpretarea poate fi una singură: evreii erau ca praful: purtați de vânt, fără nici o noimă, în mod evident cu un grad de civilizație mult inferior sumerienilor, lucru de altfel dovedit. Dumnezeu, adică regele sumerian, i-a făcut oameni în sens figurat, acceptându-i în țara lui. Iar de când au fost alungați din cauza incorectitudinii lor, evreii speră ca Dumnezeu să-i ierte și să fie acceptați din nou în împărăția sa. Această relatare metaforică a unui fragment din istoria unui trib de evrei a fost transformată în cosmogonie, atunci când preoții și-au propus să scrie Biblia în document al religiei lor. Asta nu înseamnă deloc că Biblia n-ar fi decât o colecție de povestioare. Dimpotrivă, ea este o carte care merită să fie luată în seamă, dar trebuie interpretată inteligent și adaptată timpului. Începând cu afirmația potrivit căreia sumerienii purtau numele de sag-giga, adică „poporul cu fața neagră”, ori evreii nu au pielea neagră. țărâna pământului....”.

* N-am să vă întreb care religie este mai bună, fiindcă bănuiesc răspunsul. Să nu-mi spuneți că . . .

206

Nu fac nici o afirmație și vă propun să facem abstracție de credințele noastre. Întrebarea mea este de ordin general. Pentru a stabili o ierarhie, în orice domeniu este necesar ca, mai întâi, să avem cel puțin un criteriu de evaluare, deși de cele mai multe ori avem mai multe criterii. Putem spune, spre exemplu, că Popescu este mai bun decât Ionescu, dacă avem în vedere inteligența, dar lucrurile stau invers, dacă ne gândim la forța fizică. Deci, întrebarea este: ce criterii folosim, pentru evaluarea religiilor? * Citești Biblia? Mi se mai întâmplă. M-am exprimat greșit. Citești din Biblie. Corect! Biblia nu poate fi citită ca un roman. Te-ai plictisi și ai abandona-o înainte de a termina prima carte, Facerea. Asta dacă ai depășit paragraful cu neamurile patriarhilor de la Adam până la Noe Și după. Așa e. De fapt, din câte te cunosc eu, nici cuvântul „citit” nu ți se potrivește. Tu studiezi, nu citești. Ei, ai luat-o prea abrupt cu laudele. Mai bine mă laud singur. Pe mine mă caracterizează curiozitatea. Sunt curios să aflu. De aceea mă informez, mă documentez. 207

În concluzie, ești un om curios. Sper că nu sunt o curiozitate a naturii. Nu-mi doresc să ajung piesă de muzeu. Trebuie să mai lucrezi pentru asta.

* Dumnezeu există. E cert, numai că fiecare înțelege altceva prin acest cuvânt. Împărăția cerurilor este o expresie. Cândva avea și un înțeles, presupun, pe care azi l-a cam pierdut, fiindcă știm deja cum arată cerul. Ceva, totuși, rămâne. Ce? Rămâne simbolul. Și uite-așa, creștinii sunt nevoiți să revină la înțelepciunea filosofilor antici, la mitologie adică la poveste, un anumit fel de poveste, care seamănă cu fabula, în sensul că nu trebuie să reții faptele ca atare, ci morala. Da, anticii aveau și ei un dumnezeu al lor, dar mai uman, cu calități și defecte, pe Zeus, și o împărăție a cerurilor, care era Olimpul, un deal mai mare, de fapt un munte, pentru că are peste o mie de metri altitudine, mai exact 2917, dar asta contează mai puțin, fiindcă nu este deloc inaccesibil precum era cerul pe vremea lor. Ei știau însă să opereze cu simboluri, să gândească în abstract, deoarece nu aveau la dispoziție acceleratoare de particule nucleare. Și dacă Olimpul nu există, înseamnă că nici zeii nou există și, în consecință, nici credința în zei, așa cum ne-o imaginăm noi, asemenea credinței în idoli sau în Dumnezeu. Ei erau mai asemănători oamenilor, cu bunele și relele lor, cu putința și neputința lor și, mai ales, cu ciondănelile lor, mult mai perfecționate pe pământ 208

decât în Olimp. Și atunci, ce rămâne? Rămân filosofia și tradiția. Prima pentru înțelepți iar a doua pentru plebe, din care noi, cei de azi, reținem sărbătorile și ritualurile. * La început a fost haosul, adică ceva fără formă, deci fără limite, ceva în care orice este posibil și în care – tocmai de aceea –nu se întâmplă nimic. Dar a venit Dumnezeu, care mai întâi a făcut cerurile și pământul, deci a trasat o limită de demarcație intre ele. Pana aici, el nu a creat, ci a delimitat. Nu se spune nicăieri, nici in Biblie și nici în altă parte, cum că cineva ar fi creat haosul. În toate religiile, haosul a existat dinainte. Pantocratorul este impropriu denumit astfel, pentru că el n-a creat, ci a separat. Poate că mai corect am spune că a organizat, dacă acest cuvânt n-ar fi compromis prin prea multe activități umane greșit organizate. Dar să revenim! Trasând o line de demarcație între pământ și cer, divinitatea a impus două restricții: pământul nu mai poate fi cer, iar cerul nu mai poate fi pământ. Și lucrurile nu s-au oprit aici. În continuare, a separat lumina de întuneric, pământul de ape etc., impunând deci limite după limite, restricții peste restricții. Și nu s-a oprit nici aici: pe spații din ce în ce mai mici a organizat materia în entități tot mai ciudate, realizând astfel mici monștri, printre care și pe noi, oamenii, obligați să ne luptăm cu tot ceea ce ne înconjoară, chiar și intre noi, pentru că limitele impuse de „creator” au devenit din ce în ce mai numeroase. Voința de viată din noi, sugerată de Schopenhauer, este contrazisă de aspirația către haosul 209

primar, pentru că limitele fac din orice ființă un luptător pentru libertatea lui. Din haos Domni-am apărut Și-n haos m-aș întoarce Și din repaus m-am născut, Mi-e sete de repaus. Nu este o invitație la lenevie, ci o sila de restricții; pentru că a fi om, deci ființă, înseamnă să lupți pentru propria-ți existență cu restricțiile de tot felul impuse de mediu. Ceea ce este cel mai ciudat, e însă virusul pe care creatorul ni l-a inoculat: dorința noastră de haos nu ne îndeamnă sa desființam hotarul dintre noi și cel de lângă noi. Dimpotrivă, pentru că hotarul este cel care ne dă identitatea, iar noi ținem la identitatea noastră mai mult ca la orice altceva pe lume, dorim să ne-o lărgim, să-i împingem hotarul cât mai departe, peste identitatea vecinului, în dauna lui, și nu să desființăm hotarul ce ne desparte, devenind astfel o ființa mai mare. Natura însă are nevoie de echilibru și, dacă echilibrul se strică, atunci . . . * Înainte de religie – de orice religie – există o filosofie, deci filosofi (prieteni/iubitori ai înțelepciunii), care apreciază ce ar fi bine pentru populație. Aceștia însă nu au darul comunicării, motiv pentru care apar profeții, intermediari între filosofi și oamenii obișnuiți. Ei înțeleg ideile filosofilor și le transmit plebei în limbajul și pe căile accesibile nivelului lor de înțelegere. Atât filosofii, cât și profeții, caută cele mai bune căi pentru a-i face pe 210

oameni fericiți. Omul simplu, dacă este lăsat să aleagă, îl va vota pe Barabas și nu pe Iisus. De aceea, sunt inventate povești, legende, se stabilesc reguli și toate celelalte, menite să configureze o etică. O condiție suplimentară este decalajul optim de timp. Profeția nu trebuie să fie prea îndepărtată, pentru că atunci nu va fi înțeleasă și acceptată de contemporani, și nici prea apropiată, pentru că atunci nu mai este o profeție dacă majoritatea oamenilor o intuiesc deja. Unul dintre primii mari profeți a fost Akhenaton. Pentru el însă tocmai această condiție a decalajului optim nu i-a fost favorabilă. Societatea vremii sale nu era încă pregătită pentru religia preconizată de el. Moise a fost mai „pe fază”. În plus, a fost în primul rând un conducător al poporului său. El a înțeles exact ce-i trebuie acestui popor, chiar dacă era vorba doar de câteva triburi. Cât despre religia sa, aceasta era una hedonistă, deoarece admitea că alte popoare pot avea alte divinități. Înainte de orice era însă un luptător și dorea triumful poporului său. În mozaicul tuturor religiilor, ei erau „poporul ales”, dau nu negau existența celorlalți, ci doar accesul lor la Dumnezeu. Adevăratul monoteism a fost avansat de către creștini. Iisus s-a grefat perfect peste dorințele poporului, a fost un excelent comunicator, dar n-a fost nici o clipă conducător. Poate că tocmai acesta este motivul pentru care a devenit fondator de religie fără să vrea. Mesajul lui era adresat poporului evreu, pe care îl dorea mai credincios, și nu se gândea să producă o dizidență în sânul coreligionarilor săi. 211

Se pare că, după mai bine de trei mii de ani, creatorul primei religii monoteiste, Akhenaton, nu fusese complet uitat. Multe dintre ideile sale se regăsesc atât în Iudaism cât și în Creștinism, iar asemănarea dintre Psalmul 104 și imnul scris de Akhenaton pe mormântul nobilului Ai este surprinzătoare. Problema care mă preocupă pe mine acum nu este una cu caracter religios, ci una socială. Deși Marx nu mă preocupă decât, poate, ca propagandist politic, l-am luat în seamă, pentru că și el și-a propus să fie un profet, dar în alt mod. Trăitor în timpul expansiunii industriale și a ideilor democratice, el a apreciat că majoritatea populației va fi în curând formată din muncitori, aceștia vor forma cel mai numeros partid politic, deci vor avea rolul conducător în societatea viitoare. Lenin, mai impulsiv și mai ambițios, a luat-o înainte și a vrut să intre în istorie ca realizator a ceea ce oricum s-ar fi întâmplat. Amândoi au greșit pentru că proletariatul n-a devenit majoritar nici azi, ba dimpotrivă, numărul muncitorilor manuali este din ce în ce mai mic. În plus, ei nu înțeleseseră cu adevărat esența democrației, limitele și posibilitățile ei, mecanismele ei de funcționare. Ceea ce vizau ei era tot o societate dictatorială: „dictatura proletariatului”, un fel de struțo-cămilă. Între timp, cămila a murit – se pare că încă de la naștere – iar din struț a rămas doar fundul ieșind din nisip și la care unii nostalgici încă mai fac mătănii. Democrația este o chestiune mai delicată. Uneori mă gândesc că ea ar trebui să fie foarte bine înțeleasă și mă enervez atunci când constat că unele reguli, chiar 212

legi, sunt concepute în sens invers, într-o logică inversată celei firești. Ar fi imposibil ca majoritatea populației să înțeleagă mecanismele intime de funcționare ale societății, iar ale democrației cu atât mai puțin, dar m-aș aștepta ca măcar legiuitorii s-o facă. Alteori însă îmi amintesc că în natură – iar societatea omenească face parte din ea – viața înseamnă lupta contrariilor chiar în interiorul unui întreg, fără de care viața încetează și întregul însuși se disipează. Supraviețuirea seamănă cu acel mecanism de fitness ce obligă utilizatorul să alerge pe role ce se învârt în sens invers. Efectul este nul. Alergătorul stă pe loc în ciuda efortului depus. Ba mai mult, cu cât aleargă mai repede cu atât și mecanismul se mișcă mai repede. Și totuși, numai astfel ansamblul funcționează. De aici, aș putea trage o concluzie optimistă în ceea ce ne privește pe noi, românii: cu cât o societate are legi mai proaste, cu atât oamenii sunt obligați să se ostenească mai mult. Ei devin astfel mai ageri, iar societatea mai activă. Era să adaug și „mai prosperă”, dar ar fi fost o greșeală, fiindcă asta ar fi însemnat o dezechilibrare a mecanismului. Teoretic, dezechilibrarea se poate realiza fie prin legi încă și mai proaste, ceea ce este lipsit de logică (dar cu asta deja ne-am obișnuit) fie printr-un efort disproporționat din partea populației, ceea ce ar fi nejustificat. Se pare că prosperitatea are alte explicații, pe care urmează să le mai căutam. La o primă constatare, totuși, putem nota: prosperitatea indica un dezechilibru, o societate în declin. Urmează logic că ar trebui să fim 213

fericiți cu a noastră, cu mult mai viabilă. Ar fi bine să fie așa, dar seamănă a sofism, așa că să revenim cu picioarele pe pământ. Mi-am amintit acum din nou de Marx, care preconiza sfârșitul capitalismului, și mă amuz să observ că raționamentul mai mult sau mai puțin glumeț de dinainte seamănă cu al lui. În chestiunea cu prosperitatea, există și o mică doză de adevăr: prea multă prosperitate, într-adevăr, denotă o societate ce se află pe vârf și este pe cale să coboare pe panta opusă. Toate marile civilizații decad la un moment dat tocmai fiindcă populația nu mai este atât de activă ca la început. Secretul menținerii în top este tocmai păstrarea echilibrului. Subiectul, deși interesant, este mai puțin presant pentru noi. * Imaginația oricărui prevestitor, proroc, clarvăzător și alții de acest fel este limitată la cultura sa. * Cele 7 zile ale facerii ar putea fi 7 milenii, milioane sau miliarde de ani, și atunci se potrivește cu Big Bang-ul și evoluția ulterioară a Universului. * De Crăciun a devenit mai important Moș Crăciun cu renii lui decât Iisus în iesle. Este o dovadă a propagării creștinismului occidental prin triburile nordice, ce au invadat Europa, părăsită de romani, și nu prin extindere

214

din aproape în aproape a creștinismului primar, care avea puternice influențe extrem-orientale. Sfinții părinți au activat în primele patru secole: Ioan Gură de Aur (347-407), Sfântul Antonie cel Mare (251-356), Preacuviosul Pahomie cel Mare (292-346), Sfântul Vasile cel Mare (330-379), Sfântul Ierarh Grigorie Teologul (329-390), Sfântul Grigorie al Nissei (335-384). Mult prea invocatul edict de la Milan din anul 313, prin care s-a marcat în mod tradițional sfârșitul persecuției lui Dioclețian, a fost în mod impropriu numit edict, fiind de fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el din estul ale Imperiului Roman. A fost un act de strategie politică și nu religios. Numele lui Constantin este preferat, fiindcă el a devenit ulterior împărat, după ce și-a învins cei trei adversari, ce conduceau Imperiul după moartea lui Dioclițian. În 313 nu exista nici un împărat; doar pretendenți. Nu exista deci nici o autoritate creștină oficială la timpul acela. În schimb, episcopul Wulfila (311-383) a tradus Biblia jurul anului 369 în limba gotică. Cu Biblia într-o mână, dar mai ales cu sabia în cealaltă, goți, vizigoți, franci și celelalte triburile germanice au cucerit Europa occidentală. Creștinismul propagat de ei era deci unul organizat, precursorul catolicismului de mai târziu, în antagonism cu principiile creștinismului inițial. Ei au folosit religia ca doctrină a poliției politice pentru a-i menține cuminți pe supuși. În loc de „iubește-ți aproapele” sau „oferă și celălalt obraz celui ce ți-a dat o

215

palmă”, occidentul a oferit inchiziția, cruciadele, exterminarea populației amerindiene etc. * Chiar dacă Zamolxis a existat în realitate, el este asemenea lui Homer (o întruchipare a celor mai buni poeți și recitatori), un reprezentant al cultului religios al dacilor. În timp ce Zeus este reprezentantul conducătorului, cu toate calitățile și defectele oamenilor, Zamolxis, a fost nu atât conducător, cât filosof și moralist, mai apropiat de Dumnezeul creștin. Am putea spune, fără să greșim prea mult, că a fost un pionier al monoteismului. Menirea lui era să construiască caractere frumoase, să-i facă pe oameni fericiți, spre deosebire de Zeus, jenant de realist. Astăzi, după 2000 de ani de creștinism, considerăm că etica lui Zamolxis este naivă și o adaptăm pe cea a lui Zeus, ignorând în totalitate recomandările lui Iisus. Creștinismul inițial, asemenea democrației, a rămas la nivel de slogan politic, util pentru manipularea maselor prin mijloace propagandistice. * Relativismul aprecierilor noastre Împăratul Constantin cel Mare este numit si Sfântul Constantin, pentru că el, prin Edictul de la Milan ar fi acceptat în 313 Creștinismul, punând astfel capăt prigoanei împotriva credincioșilor săi. În primul rând gestul său a fost unul strict politic prin motivația lui. 216

Imperiul Roman era divizat în acel moment, Constantin se afla în război deschis pentru dobândirea supremației, iar atragerea creștinilor de partea sa a era o decizie de strategia militară și politică. În al doilea rând, Constantin nu a fost creștin, ci adept al cultului soarelui. Doar mama lui a fost. Se spune că el s-ar fi creștinat înainte de moarte, dar nu există nici o dovadă în acest sens, așa că afirmația de sorginte preoțeasca nu are acoperire. În schimb, monedele emise de el mărturisesc adevărata lui credință, deoarece poarta alăturate efigiile lui și a zeului solar. Întrebarea este cum poate fi declarat sfânt cineva care nu a fost credincios? Mai mult decât atât, din punct de vedere istoric, documentele nu atestă nici un edict de la Milan cu semnătura lui Constantin. Există doar o ordonanța către guvernatorul Bithyniei care proclama libertatea de conștiință a creștinilor, dar ea este semnata de Licinius, aliatul lui Constantin, în disputa lor împotriva lui Maximin Daia. Un alt exemplu îl poate furniza regele Henry VIII al Angliei, care a fost de fapt creator de biserică. E drept că nu a celei catolice, ci a celei anglicane, și e iarăși adevărat că el nu a făcut acest lucru din convingere religioasă, ci din orgoliu și interese personale destul de meschine: voia să se recăsătorească împotriva voinței papei Clement VII. Vexat de refuzul papei, regele a decretat independența bisericii engleze față de papalitate, ceea ce era mai mult decât firesc, pentru că nefirești erau pretențiile papalității. Henry VIII n-a fost decretat niciodată sfânt. În schimb a fost canonizat Thomas More, cel care s-a opus intențiilor regelui, motiv 217

pentru care a și fost decapitat. Dar el nu a fost omorât pentru convingerile lui religioase, ci pentru că Henry VIII era orgolios și nu accepta ca cineva să-i fie împotrivă. Thomas More este însă cunoscut lumii nu pentru disputa lui cu regele, ci ca autor al celebrei Utopia, prima carte despre comunism. Ceea ce surprinde este canonizarea lui în 1935, la exact 400 de ani de la moartea sa, în timp ce comunismul își făcea deja simțite efectele în URSS. Gestul papei Pius XI n-a fost nici măcar unul politic, pentru că n-a servit la nimic din acest punct de vedere, dar a fost sigur o dovadă de prostie politică. În plină desfășurare a ororilor comunismului, să canonizezi pe cel care a scris prima carte despre comunism. . . De neimaginat! Se poate continua cu exemplul lui Carol cel Mare, cel care, împreună cu papa Leo III, a pus bazele celei mai monstruoase coaliții, menită să dăinuie peste câteva secole, dar al cărei efect final a fost degradarea morală atât a bisericii cât și a monarhiei. Relativism dovedim chiar și atunci când vorbim elogios despre Napoleon, în timp ce îl condamnăm pe Hitler. Nu intenționez nici pe departe să-i iau apărarea lui Hitler, dar Napoleon nu a fost mult mai prejos. Secolul este cel care diferă, și datorită lui, mentalul social, tehnologia și altele. Lev Tolstoi avea dreptate să protesteze împotriva obrăzniciei francezilor de a-și slăvi reprezentantul, în ciuda pornirilor lui de cuceritor. Prin el, Franța a fost printre cei mai mari jefuitori moderni în materie de artă, de exemplu, iar astăzi se mândrește cu achizițiile sale. Este convenabil pentru francezi, dar nu 218

este și moral. Aș accepta să-l tolereze, dar nu să-l slăvească, pentru că, în acest caz, Napoleon servește drept exemplu de urmat: orice ofițeraș poate spera să devină cuceritor al lumii. * Dacă Diavolul este creat de Dumnezeu, atunci disputele dintre ei seamănă cu cele dintre un părinte și copilul său. Și atunci, se poate ca relația lor să se rupă. În lumea reală se cunosc cazuri când unii copii își părăsesc părinții, îi ignoră, îi disprețuiesc sau chiar îi ucid. Dar poate că între Diavol și Dumnezeu nu este chiar o dispută, ci doar un joc. Indiferent cine câștigă, jocul odată încheiat, poate fi reluat. Același sau altul (varianta optimistă). Fiind doar ei doi, este un joc cu sumă nulă. Ce pierde unul câștigă celălalt. De aici și ideea de eternitate. În fond, nu se schimbă nimic. * Daca stai de vorbă cu un preot, el se comportă ca și cum ar ști aprioric că el este deșteptul și tu prostul, că el deține adevărul și singura ta șansă este să-l afli de la el. Nu se întreabă nici o secundă dacă lucrurile n-ar putea sta cumva invers. Există două ipoteze:  el chiar crede că este așa, ceea ce înseamnă că ceva nu este în regulă cu mintea lui;  știe că nu este așa, ceea ce înseamnă ca ceva nu este în regulă cu mintea ta. * 219

Primii creștini au fost și ultimii. După ce politicienii i-au cumpărat, biserica a devenit instrumentul lor de manipulare. * Obiectivul inițial al religiei era modelarea comportamentului poporului: etica, bunele obiceiuri etc. Astăzi, ea nu mai are nici o preocupare pentru așa ceva. Biserica a devenit o societate comercială, preocupată doar de profit. * Oamenii s-au luptat între ei pentru diverse motive: teritoriu, familie, hrană etc., niciodată însă, până la apariția Creștinismului, pentru motive religioase. Oricât de primitive ar fi fost societățile, fie ele și tribale, puteau să creadă în orice idoli, zei și tot felul de divinități. Era treaba lor, și nimeni nu s-a luptat pentru aceasta. Creștinismul a fost prima religie transformată în doctrină propagandistică folosită în politică. Fratele mai mic, Islamismul, continua s-o facă și astăzi. * Thomas Morus, autorul celebrei fantezii Utopia, a fost canonizat în 1935, în timp ce, în fostul U.R.S.S., ideile cărții erau în plin proces de implementare. Nu pentru asta a fost canonizat el, dar motivul pretins este chiar mai ridicol.

220

* Imaginația oamenilor a fost deosebit de fecundă în descrierea chinurilor Iadului, dar jenant de săracă pentru plăcerile Raiului, de-a dreptul plictisitor. Ar trebui să ne dea de gândit această constatare, pentru că ea caracterizează psihologia noastră. Suntem specialiști ai răului, dar infantili ai binelui. Până una-alta, orice muritor (de foame, de ciudă sau de orice altceva) va concluziona că Iadul este de preferat, mai ales că circulă zvonul că „nici dracul nu-i atât de negru pe cât se spune”. * După Platon, Dumnezeu e frumusețe și iubire. Și noi zicem la fel. Iată că ne întoarcem de unde am plecat. Și sufiștii lui Al-Ghazali ziceau la fel. Am citit că unele secte sufiste foloseau, poate că mai și folosesc, vinul pentru a se apropia de Dumnezeu. Păcat că e scump, pentru că ideea n-ar fi chiar rea. Greșeala creștinilor este zgârcenia. Cu o picătură la împărtășanie nu ajungi la Dumnezeu. Nu mai vorbesc de neoprotestanți, pentru că ei folosesc doar apa. Așa băutură așa credință! Sufiștii cel puțin insistă; ei beau până intră în transă. O fac însă pe covor persan, și nu în șanț. Și totuși, cauza e aceeași: dorința de a evada din realitate. Unii cred că pătrund într-o altă realitate, în timp ce alții nu cred nimic și nici nu vor să creadă; ei vor să uite. Ar putea fi și asta o religie, dar nu și-a găsit fondatorii, încă. (Ar trebui încercat cu o băutură mai tare.) 221

Ziceam că revenim la platonism: frumusețe și iubire. Astea două merg într-adevăr numai cu vin, și încă de calitate. Din păcate tendința actuală e către bere. Daia nu gândim bine! * În societățile primitive, oamenii implorau divinitatea prin rugăciuni, jertfe etc. Într-o fază superioară, au apărut intermediari de tipul șamanilor. Aceștia nu aparțineau divinității. Ei erau oameni „cu pilă la divinitate”. Nu se bucurau de respectul oamenilor ci erau considerați doar folositori pentru serviciile lor de intermediere. Relația om-divinitate era de tip mercantil: îți dau, îmi dai. Morala nu avea caracter religios. Ea aparținea oamenilor, ca suma de reguli de comportare dictate de viețuirea în comun. Divinitatea trebuia implorată; altfel, nu se amesteca în treburile oamenilor. La evrei, divinitatea are inițiativa și trimite mesaje prin care oamenii află cum trebuie să se comporte, pentru a fi pe placul ei. Legea morală vine de la Dumnezeu. Relația om-divinitate nu mai e la mica înțelegere (îmi dai, îți dau) ci este autoritară. Dumnezeu pretinde, nu se tocmește și nu primește. Ideea e păstrată în creștinism. Din păcate, tot ea este cea care a servit politicienilor să anexeze biserica monarhiei. * Ne va fi întotdeauna greu să stabilim cât de credincios este un preot. Cei mai mulți dintre ei aleg preoția ca pe o profesiune ca oricare alta; urmează 222

teologia din proprie inițiativă, dar mai adesea este îndrumat acolo de către părinți, din motive practice și nu dintr-o chemare anume. Este doar un job. În cazul fericit, preotul este un pedagog, un dascăl, care oferă oamenilor suportul moral și îndrumările considerate necesare pentru o viață decentă. De cele mai multe ori el este însă doar un slujbaș, care oficiază un ritual. Asta atunci când nu este în slujba politicului, pentru că, în perioadele ei de glorie, biserica a fost aproape întotdeauna un instrument al politicii. Marii inchizitori, spre exemplu – atât în Franța, dar mai ales în Spania – nici măcar nu erau preoți, ci juriști, funcția de inchizitor fiind o poziție în structura aparatului de justiție și nu în ierarhia bisericii. Biserica nu s-a născut din credință, ci de către cei ce s-au folosit de credință. * Mitul fructului oprit în dublă interpretare Biblia și nu numai ea, ci majoritatea cărților religioase trebuie citite în mai multe chei, pentru că ele sunt de fapt colecții de scrierii realizate în timp și la care au participat mulți autori mai mult sau mai puțin inspirați de har mai mult sau mai puțin divin. Găsim fapte istorice reale, autentificate arheologic, dar și idei moral-filozofice, redate pe căi literare. Aceeași atitudine se cuvine să avem și despre mituri, a căror interpretare în cheie potrivită conține mai multă înțelepciune decât toata filozofia clasică germană.

223

Mă voi opri pentru moment asupra poveștilor cu fructul oprit. În jurul lor gravitează o întreagă problematică filozofică și religioasă, care poate avea o dublă interpretare: istorică și morală. Cea istorică este simplă. Despre cea din Biblie cu mărul am mai scris. O alta are o interpretare chiar mai interesantă. Ea pleacă chiar de la etimologia cuvântului antropoid. Voi începe cu un citat. Iată-l: „Acest nume, ánthropos, arată că, în vreme ce toate celelalte viețuitoare nu cercetează, nu compară și nu examinează (anatemei) nimic din ceea ce văd, omul, de îndată ce a văzut – epopee asta înseamnă – a și examinat și judecat ceea ce a văzut (oponent). De aici, așadar, numai omul dintre toate viețuitoarele a fost în chip potrivit numit ánthropos: întrucât el examinează ceea ce a văzut (anathrõn hà epopee)”. Este din Platon, Cratytos. Nu va speriați, nu lam descoperit eu. Angelo Morretta a făcut-o în cărțulia sa subțirică, dar plină de spirit, Daemon și Supraom. De ce am reprodus acest citat? Pentru că el este printre primele răspunsuri date de filozofi la întrebarea fundamentală „ce-l deosebește pe om de animal?”, întrebare ce-i frământă încă și azi pe unii și pe care nici filozofii moderni n-o ocolesc. Răspunsul religiei îl găsim nu numai în mitul fructului oprit, dar și în cel al mitologiei, și anume în mitul furtului olimpic. Acesta îmi prilejuiește o mică aventură intelectuală. Prometeu era din neam de titani. În toată mitologia, numele titanilor este asociat cu dimensiuni mari, abilitate tehnică, pragmatism. Îi putem 224

recunoaște aici pe Europeni, în comparație cu oamenii mai mărunți ai orientului mijlociu și ai meridionalilor. Se pare că focul, despre care ne vorbește mitul, este knowhow-ul folosirii lui în scopuri practice, abilitate mult mai dezvoltată la europeni, nu numai din cauza vreunei abilitați înnăscute, dar și din cauza climei mai aspre. Se pare deci că Europa a fost mai avansată din acest punct de vedere încă din epoci preistorice. * Iisus cere credință, Buddha cere înțelegerea lucrurilor, Socrate o dialectică a gândirii. Eliberarea se dobândește prin cunoaștere, cunoașterea prin meditație, meditația e înlesnită prin ducerea unei vieți drepte. Doar Confucius era preocupat de educația poporului. În budism există patru moduri de atitudine lăuntrică: iubirea (prietenia), mila, participarea la bucuria celuilalt, impasibilitatea în fața a ceea ce impur și rău. „Căci unde este ca legile să conducă mersul țării, acolo poporul se va sustrage fără rușine pedepselor. În schimb, acolo unde pe oameni îi călăuzește exemplul, poporul se va rușina și va căuta să se-ndrepte.” . . . „Individul devine om abia prin virtuțile comunității.”

* Biserica catolică are foarte puțini credincioși autentici. Ea a fost biserica oficială, impusă mai întâi de triburile germanice creștinate, ce au cucerit teritoriile abandonate de Imperiul Roman și apoi de statul monarhic apusean. Este greu de aflat câți oameni credeau atunci cu adevărat. Dovadă stau arcul ogival și contraforturile, capabile să susțină acoperișuri grele din 225

ardezie și plăci din plumb, care au apărut din necesitatea înlocuirii șarpantelor din lemn a primelor biserici, pe care invadatorii le construiau în teritoriile ocupate, cărora localnicii (galezi în special) le de dădeau foc. Frumusețea soluției a fost apreciată mai târziu. Arcul ogival a stat la baza stilului gotic (de la goți), expresie creată de latini cu sens peiorativ, atribuit barbarilor, deci o estetică barbară. De asemenea, băștinașii ambelor continente americane au fost catolicizați după aceeași metodă, dar ei păstrează și azi credințele lor tradiționale. Catolicizarea a fost formală. * Catolic înseamnă universal și își are originea în ideea creștină că Dumnezeu este pentru toți cei ce cred în el, deci pentru toată lumea, și nu doar pentru „poporul ales”. Folosirea acestui cuvânt înainte de Marea Schismă din 1056 avea doar un sens adjectival, și era atribuit Creștinismului vs. Iudaism. Doar după separarea de biserica imperială, biserica occidentală, se autodefinește catolică. Utilizarea de către scriitorii occidentali de azi, în special de către cei implicați în propagandă religioasă mai mult sau mai puțin mascată, a termenului „catolic” și derivatele lui pentru evenimente anterioare Marei Schisme este nu numai incorect, dar mai ales perfid, pentru că induce în mintea cititorilor mai puțin avizați ideea unui catolicism ante-factum, ceea ce este total fals. Biserica occidentală n-a putut fi anterioara celei zise azi ortodoxe, pentru simplu fapt că 226

religia creștina s-a născut în Israel, de unde s-a răspândit în Europa. Nu întâmplător, majoritatea popoarele din sud-estul Europei (Grecia și Romania printre ele) au fost creștinate în mod natural, din aproape în aproape și de jos în sus, și nu în mod forțat de către vreun rege sau șef militar cu sabia în mână. * În Biblie, scrie că la început a fost cuvântul. Asta nu are nici o legătură cu limbajul, pentru că ar fi absurd să credem că Dumnezeu a inventat mai întâi limbajul și apoi pe toate celelalte: lumină, pământ și apă, plante, animale etc. și la urmă de tot pe Adam, dar care nu avea cu cine să vorbească. Prin „Cuvânt” se înțelege aici „proiect”. Deci Dumnezeu a avut în minte mai întâi un proiect. De altfel, în unele limbi, termenul „cuvânt” a fost tradus cu echivalentul românesc pentru „verb”. Se sugerează deci ideea de acțiune. Dar înainte de orice acțiune, există o intenție, pe care eu am numit-o aici proiect. La implementare însă, știm bine, orice proiect, are nevoie de îmbunătățiri, pentru că el nu poate fi perfect, nici măcar dacă este conceput de Dumnezeu. Dovada o găsim tot în Biblie, unde ni se descriu mai multe momente în care Dumnezeu însuși a constatat că ceva nu este în regulă și trebuie operate unele modificări. Astfel, încă de la început, ni se spune că: „Dumnezeu a văzut că lumina era bună; și Dumnezeu a despărțit lumina de întuneric.” Deci a lucrat din aproape în aproape. A elaborat proiectul pas cu pas; nu a avut de la început un concept complex, perfect elaborat. 227

Fraze ca aceasta se repetă. Chiar și după ce l-a făcut pe Adam, constatând că nu i-ar strica să aibă alături și o femeie, a creat-o pe Eva, cu riscul că a trebuit să-l strice puțin, luându-i o coastă. Potopul, trimiterea pe pământ a fiului său, sunt tot atâtea „operații de corectare a traiectoriei”. După Potop, întreaga umanitate s-a reconstituit într-un nou arbore. Rezultă că asemenea operații se vor întâmpla și în viitor și vor fi cu atât mai radicale cu cât erorile constatate în evoluția proiectului sunt mai mari. * Dumnezeu poate fi in noi Poate că, Într-adevăr, Iisus a fost fiul Domnului. În aceasta ipoteză nu ne rămâne decât să urmăm calea ce ne-a fost indicată. Cât despre Iisus, el a fost doar un mesager. Ne închinăm lui, ca fiu ai Domnului, dar atât. Măreția lui este cam mică, mai ales că și noi suntem tot creaturi ale Domnului, chiar dacă de rang mai mic. Dar poate ca n-a fost fiul Domnului, ci un om ca toți ceilalți. Dar ce om!!! Un om cu adevărat mare. De ce? Oamenii obișnuiți pot avea diferite calități. Sunt rarisime cazurile în care o persoană să întrunească caracteristici contradictorii sau calități extrem de diferite. Cu greu neam putea imagina o persoană cu aptitudini de mare conducător, obișnuit să opereze cu entități de mari proporții, dar să fie la fel de inclinat către minuțioase analize de laborator, așteptând cu tenacitate ani de zile ca cercetările sale să-i confirme sau să-i infirme o ipoteză teoretică. 228

De obicei, filosoful – om înclinat către meditație –, este urmat de profet, un bun comunicator, care transmite plebei ideile primului. Ei bine, Iisus a fost persoana aptă să întrunească ambele calități. El trebuia să posede o bună cunoaștere a religiilor anterioare, să aibă o excepțională putere de sinteză pentru a concepe un nou sistem, să aibă o cunoaștere profundă a realităților sociale, fiindcă numai astfel sistemul pe care l-a conceput putea să se grefeze pe societatea existentă, căreia să-i dea o perspectivă. Dar, în același timp, el a știut să găsească adepți și să-și facă ideile cunoscute oamenilor simpli. O asemenea îmbinare de calități înseamnă mai mult decât geniu. Este o îmbinare de genii. Iisus a fost un asemenea om. El trebuia să fie un om de concepție, un fin pedagog și un conducător în același timp. Este extrem de greu ca cineva, după ani de filosofie la cel mai înalt nivel, să reușească apoi să coboare la nivelul cel mai de jos și să găsească mijloacele de comunicare adecvate, pentru a-și face cunoscută concepția filosofică unor oameni care nu pot avea decât o înțelegere parțială. Avem acum și explicația absenței din viața publică pentru o perioadă de timp, a „retragerii în pustiu”, menționată și în viața altor creatori de religii. Era necesar un timp de gândire după definirea doctrinei – treabă de filosof – și stabilirea strategiei de propovăduire a ei printre oameni – treabă de comunicator.

229

Pentru a duce la îndeplinire această a doua fază, Iisus a căutat colaboratorii potriviți, cărora să le vorbească la nivelul lor de înțelegere și, cu maximul de persuasiune, să le inducă noua sa concepție. El și-a ales din popor persoane cărora să le explice noua doctrina și care, la rândul lor, s-o propovăduiască mai departe. Apostolii au fost deci intermediarii dintre el și oamenii simpli. Așa după cum adulții dau copiilor explicații la nivelul lor de înțelegere, dar care, mai târziu, vor fi reinterpretate de către copiii deveniți adulți, tot așa și Iisus le-a vorbit discipolilor prin pilde despre concepțiile abstracte ale filosofiei sale. Buddha a fost de asemenea o mare personalitate, un om instruit care a știut să comunice cu cei mulți, dar el nu a creat o religie absolut nouă, ci a preluat o concepție existentă pe care a dezvoltat-o. Spre deosebire de Buddha, care a provenit dintr-o familie nobilă, Iisus a descins dintr-o familie modestă. Cum s-a instruit el nu știm dar întâmplarea din Templu, povestită în Evanghelia după Luca, de unde aflam că la 12 ani a ieșit învingător într-o discuție intelectuală cu învățații timpului, dovedește fără echivoc că el era un om instruit. Biblia însăși poate fi discutată dacă este sau nu de inspirație divina. Indiferent de răspuns însă, ea este cel puțin o carte de înțelepciune, deci pasajul din templu nu este întâmplător. Singurul lui scop este acela de a dovedi gradul înalt de instrucție al lui Iisus. Iată de ce misionarii de azi ai diferitelor secte, adesea ei înșiși inculți, sunt simpli impostori atunci când vorbesc celor ce au un grad de cultură mai ridicat decât 230

al lor, sub pretextul că și apostolii erau analfabeți. Erau, dar ei vorbeau unor persoane de cultură inferioară lor, deci își păstrau poziția de intermediari. Există și o a treia ipoteză, ce pare mai realistă. Iisus ar fi existat ca om dar nu la dimensiunile biblice. Grandoarea lui a sporit ulterior printr-un proces continuu de mitificare. Este oare aceasta ipoteză mai banală? Este o demistificare a lui Iisus? În aparență da dar, la o analiză mai profundă, nu. Dimpotrivă, mi se pare cea mai înălțătoare, dacă luăm sarcina de creator și de săvârșitor de religie de pe umerii unei singure persoane și o atribuim mai multor filosofi anteriori nașterii lui Iisus. Da, este înălțător să gândești că omenirea și-a construit singură un drum, o religie, o morală. Ipoteza este nu numai mai realistă, dar și cea mai grandioasă. „Dumnezeu este în noi" este o expresie biblică a cărei profunzime rămâne s-o mai studiem. Dacă Iisus este fiul Domnului, iar Dumnezeu este în noi, înseamnă că Iisus este și fiul nostru. Evident că nu în sens biologic, ci în sensul Creației. Aici cercul se închide cu singura consecință că nu are foarte mare importanta pe unde intram în cerc. Cu adevărat tragic ar fi să rupem cercul. Ar exista și a patra ipoteză, că nimic din ceea ce am scris mai sus să nu fie adevărat, dar ar fi păcat. * Omul trăiește în grup, dar moare singur. Poate că această constatare a solitudinii morții l-a făcut să se gândească la Dumnezeu. 231

Și poate că de aceea omul religios nu poate concepe infinitul cu ușurința unui matematician, pentru că ar rezulta, așa cum ar spune Pascal, un „cerc ce are centrul pretutindeni și limitele nicăieri”, mișcând-se „între infinit și neant”. * Așa cum în viața unui cercetător, a unui proiectant, dar și a omului obișnuit, după o lungă perioadă de căutări, ca după o gestație, apare idea salvatoare ca o revelație, tot astfel si credinciosului i se relevă credința, ca răspuns la dilemele sale. Da, dar toți aceștia, inclusiv omul religios, trebuie ca mai întâi să fi avut dileme, probleme, întrebări. Nu există răspuns fără o problemă, o întrebare prealabilă. Cine zice ca a avut o revelație fără sa fi avut o problema este un idiot mincinos. Întrebarea mea este: „Care a fost dilemele creatorilor de religii?”. * Religiile nu pot fi analizate numai prin prisma poveștilor pe care le propovăduiesc și nici măcar a doctrinelor avansate, ci numai împreună cu poporul care le-a îmbrățișat și contextul istoric în care au evoluat. Ar fi la fel de greșit să vorbim despre religie în termeni absoluți, ca despre ceva izolat, independent, fără să ne referim la mentalitatea popoarelor care au îmbrățișat-o sau li s-a impus, pe cât de greșit ar fi să ignoram religia în cercetările istorice, pentru că orice religie se naște pentru ca să răspundă unor necesitați. Pe 232

de altă parte, religia este cea care, mai târziu, influențează mentalitatea oamenilor și mersul evenimentelor. Religia face parte din istoria civilizațiilor, cu bunele și relele ei. Obiceiurile și tradiție sunt cele care contează în societate și tocmai religia este cea care le statornicește. Calitatea lor depinde, însă, de calitatea preoților. Nu doctrina contează, pentru că masele nu filozofează asupra doctrinei. Cel care are influenta reală este preotul. Dacă el doar îi amețește pe enoriași va crea un popor de amețiți; dacă însă îi îndrumă către un mod de viată sănătos, vom avea un popor sănătos din punct de vedere moral în primul rând. * Evul Mediu este privit ca o perioada foarte religioasă, în care toți oamenii ar fi fost credincioși convinși. Noi însă nu știm nimic despre adevăratele opinii ale oamenilor, pentru că nimeni n-a scris despre ele. Scrisul era un privilegiu al intelectualilor, care erau parte a clasei politice, deci ei scriau așa cum doreau ei să fie oamenii, și nu cum erau ei în realitate. Preoții nu erau nici pe departe niște sfinți, inchizitorii erau juriști etc. Nici înainte de Evul Mediu situația nu era mult diferită: șamanii erau niște șarlatani recunoscuți. Toți aceștia erau mai rai decât ateii: ei erau anti-tei. Numai cel care are un total dispreț pentru Dumnezeu se poate folosi de numele lui în manipularea semenilor.

233

* Necesitatea descoperirii lui Dumnezeu în mod individual, de unul singur, dă sens afirmației lui Sartre „Omul este condamnat să fie liber”, afirmație altfel paradoxală. Libertatea omului de a-l căuta pe Dumnezeu este, poate, sigura libertate reală, fiindcă nimeni nu-l poate opri s-o facă. Conștiința este cea care îl obligă la acest demers, iar de conștiință nu poate scăpa, pentru că fără ea n-ar mai fi om. * Dacă Dumnezeu este asemenea unui părinte care își educa copiii, ar trebui să-i urmăm sfaturile, fără a mai încerca să aflăm ceea ce el nu vrea să ne spună. Noi însă suntem asemenea unor copii ce se uită pe gaura cheii să vadă ce fac părinții în spatele ușilor închise. Avem doar scuza că, dacă Dumnezeu este atotputernic și dirijează viețile noastre în toate detaliile, înseamnă că și prostiile noastre sunt dirijate tot de el, deci n-avem nimic a ne reproșa. * Dumnezeu ne îndrumă pașii, ne spune permanent câte ceva, ne trimite mesaje, dar el nu face acest lucru in limba româna și nici în limba altor popoare. Mesajele lui sunt indirecte, metaforice. Din acest motiv sunt necesari intermediarii, oameni care înțeleg mesajele și le traduc celorlalți. Religia i-a numit profeți.

234

Trecem acum peste faptul că unii dintre ei poate chiar au fost astfel, în timp ce alții au fost falși profeți, fie dintr-o sincera convingere, fie că au fost trișori din capul locului. Remarcăm doar că un profet trebuie să aibă capacitatea de a înțelege mesajul și abia apoi de a-l comunica.

Pe repede înapoi Doamne, câte greșeli am făcut în viața mea!!! Interesant este că, acum, nu sunt în stare nici să le regret. Nu pe toate, mai ales pentru că nici nu mi le amintesc pe cele mai multe. Pe de altă parte însă, cele câteva bucurii – sau măcar satisfacții – pe care le am la bătrânețe, sunt legate și de unele greșeli, mai mici sau mai mari. Mă surprind de asemeni și unele activități ce le-am desfășurat în trecut și pentru care am muncit mult, deși m-am considerat întotdeauna un tip comod, chiar leneș, dar am avut și momente de hărnicie exagerată. De exemplu, faptul că am pus de unul singur parchet de stejar în tot apartamentul, inclusiv holurile și bucătăria. Gândind retrospectiv, a fost o muncă titanică, pentru unul ca mine, obișnuit să lucreze stând pe scaun la birou. Acum însă, apreciez mai mult ca oricând nu doar aspectul, ci mai ales căldura lemnului și izolația termică față de betonul pardoselii. Da, la bătrânețe, aceste bucurii mărunte sunt singurele ce rămân, fiindcă marile realizări – mai ales cele profesionale – nu sunt nici măcar istorie, fiindcă

235

generațiile noi le ignoră, chiar dacă unele idei le folosesc, fără să aibă idee de sursă, de proveniența lor. * „Vreți să deveniți bărbați, fumați doar țigări Carpați.” Eu am făcut-o timp de zece ani, fără efecte vizibile. * În concediu Se întâmpla în 1968. Îmi amintesc anul, fiindcă atunci au intrat rușii în Cehoslovacia. Întâmplarea ce vreau s-o povestesc – una nostimă – este de la Mamaia. Până să ajungem acolo însă, nu rezist să relatez ceva din traseul parcurs. Noi tocmai intrasem în concediu și ne planificasem o excursie cu pluta pe Bistrița, din nord și până în lacul de acumulare de la Bicaz. Vestea invaziei am aflat-o la Roman, unde făcusem o haltă de o zi. Mai făcusem una la Văratec, unde mama, împreună cu sora ei mai mare și soțul ei se aflau de vreo două sau trei săptămâni. Aici, nu departe de mormântul lui Veronica Micle, în bisericuța fostului cimitir, ne-am căsătorit religios. (Cununua oficială avusese loc cu puțin timp înainte.) Și pulbere țărînă din tine se alege Căci asta e a lumii nestrămutată lege. Nimicul te aduce, nimicul te reia Nimic din tine-n urmă nu va rămînea. Veronica Micle. 4. VIII. 1889

La vestea invadării Cehoslovaciei nu ne era clar ce vom face în continuare. Un singur lucru era sigur: să fim cât 236

mai departe de Ploiești, unde locuiam atunci, pentru a evita o eventuală concentrare. Tocmai făcusem una la Brăila, la o mare unitate de artilerie antitanc. Interesant de reținut este faptul că, în 1968, direcția principală de ofensivă a unității era spre Est și nu se avea în vedere Marea Neagră, de unde ar fi fost mai greu să vină tancurile. Eram la începutul concediului. Am renunțat la excursia cu pluta pe Bistrița, mai ales că nu aveam unde să lăsăm mașina în siguranță, în asemenea vremuri tulburi. Abia o cumpărasem. Am plecat totuși spre Nord. Deși mai aproape de frontiera cu URSS-ul, m-am gândit că zona Borșa, la adăpostul munților și relativ departe de vreo cale de acces majoră, este ferită de primul val al unei eventuale invazii. În drumul spre Suceava, nu-mi amintesc să fi depășit vreo mașină sau să fim depășiți; șoseaua era aproape pustie. Pe sensul invers de circulație însă, șirul turiștilor ce alergau în sud, spre București, era aproape continuu. Oamenii se simțeau mai în siguranță acasă. De unde se vede că mentalitățile oamenilor pot fi foarte diferite. La benzinăria din Suceava nu am aflat nici o noutate; am constatat doar că lumea era foarte speriată. Pentru început, nu puteam rata Voronețul, așa că am ales să-l vizităm. Când am ajuns, un mic grup de turiști străini vizita biserica, în timp ce un altul, de români, ascultau discursul lui Ceaușescu la un aparat de radio, așezat pe rămășițele zidului de împrejmuire. În liniștea locului, cu aparatul dat la maximum, vocea lui răsuna impresionant. Nu era însă vocea unui erou, ci a unui disperat. Am spus-o atunci și istoria a dovedit că am 237

avut dreptate. A fost momentul în care, constatând că Vestul nu-l ajută, individul a virat brusc către Moscova. Vizitele în Coreea de Nord, China, „revoluția culturală” etc. au fost evenimente ulterioare, consecințe ale hotărârii de atunci. Noi am plecat la Borșa. Ne-am zis că, dacă rușii vor intra în România, o vor face pe șosea, și nu prin munți. Borșa era între șosele. Am stat acolo o săptămână, găzduiți la un particular. Îl întrebam zilnic ce noutăți are, dar răspunsul era același: voi întreba diseară la cârciumă. Acolo însă, uita să întrebe. În timpul zilei, maturii plecau la câmp, să-și lucreze ogorul, iar casa și copiii rămâneau în grija fetei celei mai mari, ce nu avea încă șapte ani. Cea mai mică, foarte drăgălașă, din zece în zece minute, o striga pe cea mare: Docăăă! Iar Doca venea, îi ștergea nasul și, în mod inutil, îi ridica ciorapii, care după un minut cădeau din nou. Lipsa informației era în acest caz totuși o informație: în mod clar nu se întâmplase nimic deosebit pentru România. De la Borșa am plecat să vizităm Munții Apuseni. La trecerea prin Cluj, am cumpărat ziarele din zilele precedente, pe care le-am citit în ordine, așa cum se filează cărțile de joc la poker. Din Apuseni îmi amintesc reacția unui cabanier de la poale. Când am intrat în cabană, totul era deschis, dar nimeni înăuntru. Ne-am așezat totuși, să mâncăm „din traistă”. Abia după vreo zece minute a apărut cabanierul, destul de speriat. Ne-a confesat că, atunci când a auzit zgomot de mașină, i-a fost frică că vin ungurii peste el. S-a liniștit când apropiindu-se pe furiș, a văzut mașina cu număr de 238

Prahova (PH). Mai sus însă, în inima munților, unde am stat câteva zile, deși știau de invazie, o tratau ca pe un fapt divers, ce nu-i afectează pe ei. Din Apuseni am plecat la Timișoara, orașul primilor ani de studenție ai Margaretei, soția mea. Am stat în campingul din Pădurea Verde, de la marginea orașului. Aici am aflat tot ce aș fi putut afla, mai bine decât în centrul orașului, de la televizor, radio sau din ziare. În vecinătatea Iugoslaviei, locul era plin de persoane foarte bine informate, deși erau îmbrăcați civil. În Timișoara am aflat o glumă. Cică șefii de stat ai principalelor puteri, pentru a nu fi deranjați de presă și alți politicieni, s-au îmbarcat pe un vapor să discute problema retragerii trupelor sovietice din Cehoslovacia. (Era deci o glumă foarte recentă.) Vaporul naufragiază și ajung pe o insulă nepopulată. Lihniți de foame, dau peste o capră. Rezistă tentație de a o mânca și decid s-o îngrijească, beneficiind de laptele ei un timp mai îndelungat. Fac și un tabel, conform căruia fiecare dintre ei, pe rând, trebuia să meargă cu capra la păscut. Totul a mers conform planului, cât timp de capră s-au ocupat englezul, neamțul, francezul și americanul. Când a venit rândul rusului însă, acesta a plecat cu capra și a venit fără ea. La întrebarea „Unde-i capra?”, el răspundea invariabil: „Care capră?” Măi omule, n-ai plecat tu azi dimineață cu capra la păscut? Da. Am plecat, conform planificării. Așa scrie în tabel. Perfect. Și unde-i capra? Care capră? S-a luăm de la început. Ne-am adunat noi pe vapor să discutăm problema Cehoslovaciei? Da, ne-am adunat. Vaporul a naufragiat și noi am ajuns aici, pe această insulă nenorocită. Din nefericire, așa este.

239

Am avut noroc să găsim o capră și am hotărât cu toții să no omorâm. Carnea am fi terminat-o repede și oricum s-ar fi stricat pe căldura asta, așa că am decis s-o păstrăm pentru laptele care ni-l poate furniza în fiecare zi. Așa este. Și am făcut acest tabel. Ați relatat foarte bine toată întâmplarea. Bun! Am mers eu cu ea au mers și ceilalți, astăzi a fost rândul tău. Da. Corect. Și n-am plecat? Am plecat. Da. Tocmai că ai plecat, dar ai venit fără capră. Spune măcar acum: unde-i capra? Care capră? Și uite așa au decurs tratativele cu privire problemei Cehoslovaciei.

Cam lungă gluma, dar clasică pentru diplomația rusă din toate timpurile. Am plecat din Timișoara spre seară, cu destinația Marea Neagră, fără să trecem prin Ploiești. Am făcut doar o pauză scurtă în București, s-o vizităm pe mama. Când am ajuns la campingul din Mamaia, după o noapte nedormită și suportând ruliul mașinii noastre, un FIAT 850, scurt și sensibil la denivelările șoselei, eram complet amețit. M-am dat jos din mașină și, în loc să caut un loc să ne întindem cortul, mă învârteam în jurul propriei mele axe și nu știam ce trebuie să fac. Mi-au trebuit câteva minute să-mi revin. În final, am găsit un loc liber între două corturi mari, între care la nostru, unul alpin, de două persoane, cam de un metru înălțime, arăta ca o ciudățenie. Dintre cele mari, unul aparținea unui englez, venit cu soție și doi copii: un băiat de 10-12 ani și o fetiță de doar trei, cel mult patru. Cu pernuțe pneumatice la mâini, umbla liberă prin camping și pe malul mării, intrând chiar în apă câțiva metri, să se 240

răcorească. Aveau o dotare tehnică impresionantă, un cort imens și barcă pneumatică cu catarg și motor. Mă întrebam unde intră toate acestea în mașină, habitaclul fiind ocupat de cele patru persoane. Din curiozitate, am asistat la împachetare. Se vede că aveau multă experiență turistică. Pe fetiță au trimis-o la plimbare, să nu-i încurce. Mama scotea lucrurile și i le dădea băiatului, care le pasa tatălui, pentru a le așeza în mașină. Exista o ordine prestabilită, deoarece fiecare obiect avea locul lui precis. Nu rămânea nici un gol între ele. Trebuie să precizez că acel camping era foarte frumos, curat și bine organizat, așa cum nu am mai văzut în România în anii ce au urmat. Ne aflam în primii ani de relaxare, după retragerea trupelor sovietice din România, în 1958. Degradarea ulterioară a fost treptată și a culminat în 1989. Grupurile sanitare, cu apă caldă la orice oră din zi sau noapte erau supravegheate permanent de îngrijitoare ce igienizau toaletele după fiecare folosire, astfel că erau de preferat celor din hoteluri. Era perioada în care România se deschidea către Vest, înaintea închiderii practicate de Ceaușescu. Veneau străini din toată Europa apuseană, pe cont propriu, din curiozitate și pasiune pentru turism. Englezul despre care tocmai am scris fusese cu mașina și în Africa. Aveau la ei tot ce le trebuie și erau gata să se întoarcă la cel mai mic semnal de primejdie. Nu cumpărau decât legume și zarzavaturi proaspete din piață. Turiștii aduși de agențiile române de turism erau cazați la hoteluri și aveau altă clasă, mult inferioară.

241

Al doilea cort aparținea celui despre care îmi propusesem de la început să scriu. A apărut foarte repede, bucuros să aibă un vecin. Era un tip în vârstă și avea, bineînțeles, o problemă. Mașina lui nu mai pornea. Era o caroserie de FIAT 500 cu un motor adaptat, un boxer cu doi cilindri. O curiozitate! Cauza nefuncționării am identificat-o imediat: bateria era complet descărcată. M-am oferit să i-o duc a doua zi în Constanța la service, pentru o încărcare rapidă. L-am făcut fericit. În ziua următoare, de câte ori mă vedea – și mă vedea des – mă chema să-mi arate „minunea”, cu vorbele: „Domnule, acum sunt liniștit. Claxonul claxonează, semnalizatoarele semnalizează, farurile se aprind, motorul pornește.” A fost inutil să-i spun că, dacă face asta din oră în oră fără ca mașina să circule, bateria se va descărca din nou. „Nui nimic, acum știu ce are și cum trebuie să rezolv problema.” Până atunci însă, am strâns o mulțime întâmplări comune. Domnul în cauză fusese profesor universitar, căsătorit și divorțat de două ori. De când ieșise la pensie, își petrecea vara la Mamaia, unde avea pe Lacul Siutghiol o barcă cu pânze de 12 metri lungime, pasiunea lui din tinerețe, la care nu renunțase. De barcă am profitat și noi. După ce i-am adus și montat bateria încărcată, ne-a oferit o plimbare cu barca. A fost o desfătare să constat că ceva se mișcă fără zgomotul motorului și fără hurducăturile mașinii pe șoselele românești din 1968. Cel care conducea barca era un constănțean, care – bineînțeles – o folosea pentru pescuit. Profesorului îi făcea diverse mici serviciu, inclusiv montarea și 242

demontarea cortului, unul mare, improvizat din pânză întinsă pe un cadru din lemn. În dreapta și stânga lui, se aflau alte două corturi, mai mici, ale fostelor lui soții, recăsătorite și rămase văduve. Al doilea soț al uneia dintre ele fusese diplomat, motiv pentru care ea a locuit în mai multe țări, fapt ce ținea cu tot dinadinsul să-l pună în evidență. Nu a rostit nici o frază în aceeași limbă. Amesteca cuvinte din română, franceză, spaniolă, engleză și germană cu o ușurință de invidiat, dar nu cred că putea formula o idee complexă în niciuna dintre ele. Seara, în spațiul dintre corturi, jucau cărți pe boabe de fasole. El era îngrijorat pentru unul dintre fii săi, care plecase într-o excursie în Polonia și acum nu putea reveni din cauza evenimentelor recente. În loc de ruta obișnuită, fusese obligat să treacă prin Austria. Nu știu cât de naiv putea fi tatăl său sau doar o făcea pe naivul, deși nu părea. Apucase însă să spună că el mai are un fiu în Franța, așa că era limpede pentru oricine – în afară de el, tatăl – că ruta Austria-Franța va fi preferată celei către București, spre bucuria reîntâlnirii fraților. Ne distram bine cu această persoană, până într-o zi. Noi am plecat la Tulcea, să vizităm familia unui unchi al Margaretei. La întoarcere, a doua zi, am trecut pe la Jurilovca, de unde am cumpărat pește proaspăt. Profesorul se lăudase că se află în relații bune cu personalul bucătăriei restaurantului din camping și se oferise să se ocupe de pregătirea peștelui. I-am dat deci să-l ducă, pentru a fi prăjit și să luăm masă împreună. Așteptăm o jumătate de oră, o oră, peștele nu mai venea, iar profesorul era de negăsit. Nouă ne era o 243

foame de nedescris. Nu mâncasem nimic de dimineață. Într-un târziu, apare degajat și bine dispus. La întrebarea noastră despre pește, ne asigură că a aranjat să-l țină până mâine în frigider, fiindcă el tocmai mâncase, deși îi spusesem cu o zi înainte că vom veni cu pește și vom mânca împreună. Am constatat atunci că oameni dintre cei mai distinși își schimbă comportamentul atunci când condițiile sociale se schimbă. Se adaptează, renunțând la ceea ce înainte considerau că sunt principii de viață ce îi caracterizează și la care nu vor renunța. Ei bine, unii renunță. Înainte de plecare m-a rugat ca, la întoarcere acasă, să mergem împreună, pentru siguranța lui. M-a asigurat că el nu depășește 40 de kilometri pe oră; eu trebuie doar să mă aflu în spatele lui. Între timp, eu am contactat o gripă, așa că am plecat spre casă mai devreme, spre dezamăgirea profesorului. Acasă, bineînțeles, ne-am culcat de cum am sosit. Pe la zece-unsprezece seara, sora Margaretei bate la ușă. Văzuse mașina. Când o trezesc și îi spun cine a venit, ea mă întreabă buimăcită: „Dar noi unde suntem aici?” După un asemenea periplu prin toată țara, întrebarea era firească. -

* Spui mereu că ești ocupat. Chiar și sunt. Cine consideră că este foarte ocupat și nu are timp, înseamnă că nu știe să-l folosească. Asta seamănă a maximă. 244

Leonardo da Vinci a spus ceva de genul ăsta, iar pe el îl putem considera un adevărat performer în privința utilizării timpului său. Dar tu îmi aduci aminte de o mătușă de-a mea. Ea spunea mereu că e ocupată, deși – prin comparație cu celelalte mătuși – nu avea nici un motiv în plus, dimpotrivă. Dar ei îi plăcea să-și dea aere, fiindcă era profesoară. Tu nu faci asta. Și nici nu sunt profesor. Dar de unde știi tu atât de bine că ea nu era într-adevăr ocupată? Erai doar un copil. Spun asta fiindcă știu că ai plecat din orașul natal după terminarea liceului și chiar în timpul studenției veneai rar pe-acasă. Așa este, dar în ultimii ani de liceu nu mai eram chiar un copil, iar la ei mergeam foarte des. Și ea, dacă era atât de ocupată, cum de avea timp de tine. Tocmai aici e clinciul. Puteam să înțeleg că voia să scape de mine, dar nu acesta era adevărul. Eu n-o deranjam pe ea, fiindcă discutam doar cu soțul ei, unchiul meu, frate cu mama. Ei doi erau foarte diferiți. Nici nu știu de s-au căsătorit. El era un bărbat frumos, bun sportiv, în jurul lui roiau fetele, mai ales pe terenul de tenis, unde era un fel de antrenor adhoc. Ea, în schimb, nu era deloc frumoasă și nu cred să fi cochetat vreodată cu sportul. El era foarte cumsecade și cred că la acest capitol a avut o slăbiciune. Ce meserie avea? Era ofițer. Și după război tot ofițer a rămas? 245

Nicidecum. După câțiva ani, l-au pensionat forțat. Ăsta putea fi un motiv pentru ea să-și dea aere de superioritate. Se pare că da, dar mai exista un motiv. Ea a acceptat să devină membră de partid, ceea ce, pentru toată familia, a fost un gest inacceptabil. Devenise oaia neagră. Nu se mai vizitau. Eu eram singurul care păstram legătura prin vizitele mele. Se pare că ea a fost mai orientată politic. În mod sigur, dar era o chestiune de caracter, de moralitate. În perioada aceea, se dădeau cu comuniștii doar trădătorii de țară. Asta era mentalitatea și acesta este adevărul. Ne aflam sub ocupație sovietică, cei împotriva cărora românii luptaseră și pierduseră războiul. Dar, ai dreptate, a fost orientată politic și, la un moment dat, chiar i-a folosit. Un mare mahăr de partid pusese ochii pe casa lor. Ca s-o obțină, le-a înscenat ceva. Într-o noapte, câțiva indivizi au proliferat injurii la adresa partidului în fața casei lor. El a fost arestat cu motivul că nu a intervenit sau anunțat autoritățile. Acesta era un pretext. Desigur. Atunci, ea și-a valorificat calitatea de membru de partid – rară la vremea aceea – și s-a zbătut să păstreze casa și să obțină eliberarea soțului. A reușit? A păstrat jumătate de casă și eliberarea lui după un an. Tot a fost de folos cu ceva. 246

Da, dar ne-am abătut de la subiect. Vorbeam despre gradul tău de ocupare. Nu mă ierți deloc. De ce-aș face-o? Nu ești tu prietenul meu. Așa e! Prietenii îți atrag atenția când greșești. Prietenii adevărați. Eu voiam să-ți spun și altceva. Pe lângă această mătușă, am avut prilejul să cunosc și oameni cu adevărat ocupați. Dar să știi că eu chiar sunt ocupat. Înseamnă că nu-ți planifici bine timpul. Adevărul e că nu mi-l planific deloc. De obicei, răspund la solicitări. Asta înseamnă că ești doar executant, deși pari om de acțiune. Înseamnă că nu ai inițiativă. Așa este. Am și o explicație: ești prea cumsecade. Tu afirmi că ești un om ocupat, dar nu le spui asta celor care îți solicită serviciile. Întâmplarea face că eu – cum spuneam – am avut ocazia să cunosc oameni cu adevărat ocupați. Ei bine, nici unul dintre ei nu mi-a spus vreodată că ar fi ocupat. Pe când eram tânăr inginer, eram trimis foarte des la București, să rezolv diversele probleme ale întreprinderii în care lucram. De ce tocmai tu? E bine că m-ai întrebat, fiindcă nu vreau să crezi că mă laud. E drept, nu aveam nici un merit, decât acela de a fi tânăr și necăsătorit. Cei mai în vârstă, preferau să stea acasă, lângă nevastă și copii. Așa am ajuns să am acces la șefii din minister. Am fost odată chiar la ministru, de două sau trei ori la ministrul 247

adjunct, de nenumărate multe ori la directorii diverselor compartimente și aproape de fiecare dată – măcar pentru semnătură – la directorul direcției industriale din care făcea parte fabrica în care lucram. Eram trimis de asemenea și pe la alte instituții și întreprinderi din țară, în general, peste tot unde însemna o deplasare. Recunosc, asta m-a ajutat în formarea mea, am învățat să tratez diverse probleme – unele chiar importante – ca reprezentant al unei întreprinderi, deși eram foarte tânăr. Am înțeles. Știu că mai târziu, când te-am cunoscut eu, mergeai de asemenea des la București în probleme de investiții. Eram la altă fabrică. Și alt oraș. Asta până să-ți impui personalitatea. După ce am intrat în proiectare. Directorul Institutului Central, forul nostru tutelar, mă primea imediat ce mă anunțam prin secretară, deși salariații Institutului trebuiau să depună cerere de audiență. Eu veneam din provincie și aveam prioritate. Erai deja cineva. De asta te primea, nu fiindcă veneai din provincie. E adevărat. Mulțumesc pentru compliment. Ei bine, tocmai asta doream să-ți spun. Acest director era membru corespondent al Academiei și era întradevăr foarte ocupat. Nu mi-a spus însă niciodată acest lucru. Ținea de mine să nu mă întind la vorbă și să mă limitez la ceea ce merita discutat. Era o chestiune de bun simț.

248

Mi-ai dat o lecție. Am să țin seama de ea, deși, cu firea mea de executant . . . E greu să discerni și e și mai greu să refuzi. Nu știu cum să procedez cu cei ce mă solicită mai mult decât aș putea să-i servesc. Fă-ți program. Cumpără-ți o agendă, notează ce ai de făcut, cu dată și oră, iar atunci când ești solicitat scoate agenda și, în fața interlocutorului, planifică-l și pe el. Este politicos și fără supărare. Ca în occident. Exact. Acolo, orice vizită este planificată cu ora de începere și durată, pentru că, după discuție, este posibil că măcar unul dintre interlocutori să aibă planificată o altă vizită, la care nu poate întârzia. Punctualitatea este o condiție obligatorie în societatea industrială.

* Atunci când, într-un colectiv de 10 muncitori, unul dintre ei nu lucrează într-o zi, sau nu lucrează destul de eficient, nu contează prea mult. Când însă aceiași 10 muncitori deservesc o bandă rulantă, activitatea unuia condiționează activitatea următorilor. Atunci apare responsabilitatea. Lanțul există numai în integralitatea verigilor sale. Primul exemplu este caracteristic epocii preindustriale. Al doilea este caracteristic industriei, a societății moderne, orașului. *

249

Acum, la vârsta noastră, cei câțiva ani diferență nu mai contează. Suntem aproape la fel de bătrâni. Pe când eram adolescenți însă, cei câțiva ani diferență între noi ne plasau în generații diferite. Gândește-te că pe când tu aveai zece ani, eu aveam șaisprezece. Tu te jucai cu nu-știu-ce, în timp ce eu umblam după fete. Când veneai la noi în vacanță cu mama și fratele tău, presupun că erai nemulțumit că nu prea ne jucam împreună, deși mama ta mă cam obliga să mergem împreună la plajă. Eu nu aveam răbdare să stau, mai spuneam ce nu trebuia, așa că, în loc să fiu modelul de urmat, devenisem modelul de evitat. Da, îmi amintesc și acum, că odată ai spus un banc politic, ceva cu Ana Pauker, iar mama ți-a corectat imediat intonația, transformând ironia într-un slogan, pentru ca noi să nu învățăm ce nu trebuie. Ea era foarte atentă, ca nu care-cumva voi să comiteți greșeli la școală sau la joacă cu alți copii. E adevărat că noi ne cam plictiseam la voi, unde nu prea aveam ce face. Era mai distractiv la rudele tatei, unde era noutatea vieții la țară și, mai ales, spațiu de joacă aproape infinit. Era grozav! Ah, și mai era ceva: lipsa ochiului vigilent al mamei. Acolo mergeam cu tata, căruia îi plăcea să discute cu cei de vârsta lui, iar noi eram cu mult mai liberi. Cât despre mama, pot spune că a fost chiar severă cu noi. Aveam program fix, pe care trebuia să-l respectăm. 250

Pentru ea, totul se înscria într-un program. Chiar și pentru ea însăși. Așa s-a format încă din copilărie. Mama povestea că, la un moment dat, a început să ia lecții de vioară. Fiind cele mai mici din garnitura de patru fete și un băiat, câți au zămislit bunicii noștri, ele erau cele mai mici și locuiau în aceeași cameră. Tanti nu avea nici o vină; trebuia să exerseze, deși se putea duce în altă cameră. Casa era destul de mare. Pentru mama era însă cumplit să suporte scârțâiala viorii în mâna unui începător, așa că pleca ea. Erau și firi diferite. Pe cât era de pragmatică mama ta, pe atât era de romantică, jucăușă și dezinvoltă mama mea. S-au iubit, dar – cum se întâmplă peste tot – frații se mai și ciondănesc. Mama a fost diferită chiar și față de tata. La ei se potrivește ideea aia cu atracția contrariilor. Diferența dintre ei era, într-adevăr, foarte mare. S-au completat însă foarte bine unul pe altul. Pragmatismul ei le-a folosit. Cred că ea era capul familiei. De ce spui asta? Așa cred. Îmi amintesc o relatare a mamei. Când au apărut primele idei legionare, nenea cocheta cu ele și avea câțiva prieteni, cu care discutau. Era aproape firesc. La început, ideile păreau frumoase, chiar nobile. Nu întâmplător au aderat la ele oameni de valoare ca Mircea Eliade, Emil Cioran 251

și mulți alții. Ei nu pot fi responsabili de dezastrul de mai târziu. Tata, ca ardelean, era un mare patriot. Știu. Dacă începea să vorbească despre istoria României, era aproape imposibil să-l oprești. Așa este, ai dreptate. Dar cea care a sesizat pericolul denaturării acestor idei a fost tanti. Ea a simțit că, din momentul în care se încearcă organizarea politică a ceea ce mai târziu a devenit mișcarea legionară, ideile cele mai nobile devin doar suport pentru propagandă iar, atunci când sunt racolați pentru mișcare oameni fără căpătâi, chiar criminali, totul se va duce de râpă. Ea este cea care i-a interzis cu duritate lui nenea să mai întrețină relații cu prietenii lui și, astfel, l-a salvat de la ceva ce i-ar fi putut fi fatal. Eu nu știu nimic despre asta. Păi nici nu te născuseși. Și tu de unde știi? Chiar dacă te născuseși, erai foarte mic. Ți-am spus. De la mama. Mama mea nu mi-a spus. Nici nu avea motiv s-o facă. Exista riscul să înțelegi greșit și – mai ales – să vorbești ce nu trebuie pe unde nu trebuie. În plus, oamenilor le este mai greu să vorbească despre ei înșiși. Din exterior . . . Din exterior poți fi mai obiectiv. 252

Și voi frații erați foarte diferiți. Tu erai dinamic, în timp ce el era cu mult mai moale. Așa este! Asta însă nu l-a împiedicat să devină profesor de matematică. Ceea ce m-a mirat și pe mine. Îmi amintesc, când veneam la voi, erați obligați să dați câte un mini „recital” la pian. Tu cântai cu destule greșeli, dar melodia curgea bine, în timp ce el se opintea la fiecare greșeală și o lua de la început. Rareori reușea să termine. Pentru noi, ascultătorii, era greu de suportat. Știu că ați avut și voi pian cândva, dar a dispărut. Nu știu ca tu să fi cântat. Din păcate, așa e. Doar sora mea a luat lecții. Ea era mai mare, dar nu prea i-a plăcut. Eu am fost considerat prea mic, banii erau puțini, așa că doar am zdrăngănit de capul meu. Învățasem notele și încercam mici melodii cu mâna dreaptă. Doar Marșul măgarilor îl știu și azi la două mâni. Mai târziu, când eu m-am mai mărit, s-au micșorat și mai mult veniturile și pianul a trebuit să fie vândut. A fost o perioadă grea, mai ales pentru voi. Singuri, cu o mamă văduvă și o bunică ce trebuia ajutată. Grea pentru toți din familia noastră. Pentru noi, în mod particular, a fost cumplită. Motiv pentru care o admir pe mama, care – în condiții extrem de grele – nu numai că s-a sacrificat pentru noi, dar a ținut să 253

ne terminăm studiile. A vândut aproape tot ce se putea vinde, în final și o jumătate de casă. Mă gândesc de multe ori la voi, mai ales atunci când îi aud pe unii lăudându-se că pe ei sărăcia i-a determinat să plece de la țară și să ajungă te-miri-ce la oraș. Nu zic că erau bogați, dar nu au habar ce înseamnă sărăcia lucie. Eu mă consolez amintindu-mi de un caz și mai trist: cel de la care am luat eu primele lecții de engleză. După câțiva ani de pușcărie în lagărele comuniste, a primit domiciliu forțat într-un sătuc uitat de lume. A stat într-o casă-colibă la marginea satului, la o bătrână, care nu prea avea nici ea din ce trăi. Au supraviețuit amândoi prin mila consătenilor. Când lam cunoscut eu, arăta ca o piesă de muzeu, material didactic pentru o lecție de anatomie. I se vedeau toate oasele. El nu greșise cu nimic, dar fusese fiu de moșier și pregătit pentru o carieră diplomatică. Cu toate acestea, regimul la care a fost supus era cu mult mai dur decât a celor cu domiciliul forțat la Câmpulung-Muscel, spre exemplu. Noica & compagnie. Noica a avut posibilitatea să facă meditații cu elevii din oraș și să câștige bani. În plus, putea discuta cu alți condamnați de aceeași factură cu el. Chiar și în pușcărie, condamnații din aceeași celulă puteau discuta între ei, fiindcă aparțineau aceleiași categorii. 254

Nimic din toate acestea nu era posibil în cătunul în care fusese izolat cel despre care vorbesc. Cu adevărat izolat.

* Obișnuim să ne justificăm nevolnicia prin poziția geografică, vicisitudinile istoriei și altele asemenea, adevărate sau mai puțin adevărate. O primă observație este acea că orice națiune, dacă a avansat vreodată în disputa cu celelalte, a făcut-o pentru că a avut voința și inteligența necesare în momente cheie. Vorbind despre „culturile mici”, Cioran, în Schimbarea la față a României, se întreabă retoric: „De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decât germanii, am trebuit să ne așteptăm soarta o mie de ani? Situația geografică defavorabilă, neprielnicia condițiilor, năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare.”

Îmi vin în minte întotdeauna unele exemple contrare argumentație noastre. Aproape sistematic, când este vorba despre istoria antică, se explică nașterea unei civilizații prin condiții geografice favorabile, cum ar fi situarea la confluența unor civilizații diferite, ceea ce a permis sintetizarea unei noi civilizații, superioară celorlalte. Este, spre exemplu, cazul Greciei antice. Ceea ce noi invocăm a fi un dezavantaj, iată că, a fost pentru greci un avantaj bine fructificat. Se poate detalia. Dintr-o bătălie pierdută, cum a fost cea de la Termopile, s-a 255

născut o conștiința națională asociată cu dobândirea încrederii în forțele proprii, astfel că, la următoarea bătălie au obținut victoria. Iar atunci când inamicul tradițional, Imperiul Persan, s-a aflat într-un moment de slăbiciune, au știut ce să facă. Alexandru cel Mare nu a fost un strateg chiar atât de grozav pe cât l-au făcut istoricii de mai târziu. El n-a făcut decât să profite de starea precară a Imperiului Persan și de moartea lui Darius al III-lea. Ceea ce a triumfat cu adevărat a fost cultura greacă în perioada imediat următoare. Această cultură, însă, a trebuit mai întâi să existe pentru ca să se poată răspândi. Și tocmai această cultură noi o explicăm ca fiind un rezultat al sintezei făcută de greci datorită vecinătății cu imperii mai puternice, cu alte culturi, ca cea egipteană, persană și chiar extrem orientală. Ce facem noi între culturi și imperii vecine? Pendulăm! Este firesc să procedăm astfel. Nefiresc este că, la trecerea prin punctul zero nu lăsăm nimic. De ce pendulăm? Din motive de adaptare, dar și pentru că – atât ca indivizi cât și ca națiune – dorim să progresăm și atunci de orientăm către ceea ce ni se pare în acel moment a fi o ținta către care ar fi avantajos să ne îndreptăm. Cum însă configurația politica se schimbă, și țintele noastre se schimbă, și de aici, iată, pendularea. Problema noastră este – cum spuneam – că nu agonisim mai nimic în ceea ce ar putea fi un progres pentru noi înșine. 256

Nu am pretenția să-i imităm pe grecii din antichitate, pentru că, în mod evident, nu suntem în stare. Am putea totuși să încercăm să ne comportăm măcar la nivelul propriilor noștri strămoși. În secolul 19, când Imperiul Otoman pierdea din putere, oameni precum Kogălniceanu și ceilalți au știut ce să facă și au construit o Românie europeană. Acum, când avem din nou condiții favorabile, . . . mai bine mă opresc.

* Apropo! Tu, sora ta, mama ta, aveți nume deosebite, în timp ce toți ceilalți membri de familie au nume neaoș românești. Cum explici? Cred că a fost un curent. Chiar și mama ta. Amalia este nume german, dar pentru noi, românii, vine din Grecia, unde soția lui Otto, primul rege al Greciei se numea astfel. Există și azi hotelul Amalia iar o alee din parcul de vizavi îi poartă numele. Clădirea primului parlament, azi Muzeul de istorie, au fost construite sub auspiciile ei. N-a fost doar un curent în familia noastră, ci unul mai general și mai vechi. Atunci când în Țările Române s-au atribuit nume de familie, pe lângă terminațiile în ‚escu’ . . . Popescu, Ionescu . . . S-a folosit și ‚u’, cu semnificația „al lui”. Este genitivul din limba greacă. Există și nume ca Amariei și altele. 257

Acestea au păstrat obiceiul străbun. Așa erau diferențiați oamenii cu același nume. Existau mulți bărbați cu numele Ion, spre exemplu. Pentru a-i diferenția, l-i se spunea „Ion a Mariei din deal” sau „Ion a Mariei de la moară”, fiindcă și Marii erau mai multe. Am înțeles.

* Uneori am o idee care mi se pare interesantă. Pentru că nu am timp s-o notez în întregime, notez doar esența ei. Mai târziu, când recitesc notița, constat că am scris o banalitate. A devenit așa prin generalizare și pierderea nuanței, care era de fapt ideea. Într-adevăr, dacă generalizezi prea mult, devii banal, pentru că ideile mari s-au spus deja. Au valoare numai nuanțele. Pe de altă parte, afirmațiile categorice, radicale, percutante, nu convin, fie unora, fie altora. Ele sunt de aceea evitate. Încercarea de a le face acceptabile, "îmblânzirea" lor, le anulează însă forța și devin platitudini. -

* Nu prea v-a plăcut munca. Se vede după față și mâini. Ba mi-a plăcut. Chiar foarte mult. De mic copil îmi plăcea să mă uit la oameni cum munceau. Să vă uitați doar. 258

Glumeam. Adevărul e că nu mi-a plăcut, deși am muncit ceva. Au fost vremuri grele pentru noi în anii de după război, așa că a trebuit să fac și eu câte ceva pe lângă casă. Joaca însă, recunosc, a fost întotdeauna prioritară. Jocul este creativ. Munca nu. Erați mai bucuros să mergeți la școală? N-aș zice. La școală înveți, nu creezi și depinde de profesori dacă știu sau nu să facă lecțiile atrăgătoare. Să nu-mi spuneți că ați avut numai profesori eminenți. Nici pe departe. Au fost totuși unii foarte buni, care au făcut diferența. Poate că dacă erau toți buni sau răi, n-aș fi fost selectiv. Așa am învățat că eu sunt cel care trebuie să aleg și să nu iau de bun tot ce-mi recomandă unul sau altul și – mai ales – să nu cad victimă întâmplării. Dacă, spre exemplu s-a nimerit să am un profesor bun la biologie, să-mi aleg această profesiune. Făceam sport și știam că dacă nu sunt foarte înalt, nu voi putea fi un bun săritor la înălțime. Trebuia deci să-mi aleg o probă potrivită fizicului meu. La fel și cu alegerea meseriei. Trebuia să-mi aleg una potrivită caracteristicilor mele fizice, dar și psihice. Era perioada în care copiii își aleg idolii. Exact. Și nu numai dintre profesori, ci și dintre copiii mai mari. Bineînțeles, cu timpul, aceștia creșteau și confirmau sau infirmau calitățile pe care 259

presupusesem eu că le au. Eram bucuros în primul caz și – foarte important pentru mine – în al doilea caz, consideram o lecție de care trebuia să țin seama în viitor, atunci când sunt pus în situația să evaluez pe cineva, să știu dacă mă pot bizui pe el sau nu, dacă este corect, binevoitor, săritor sau invers. Deci ați devenit un bun psiholog. Așa ar fi trebuit, dar, din păcate, nu am reușit. Am greșit de prea multe ori în această privință, așa că, acum, la bătrânețe, consider că acesta este unul dintre punctele mele slabe. Pe mine cum mă caracterizați? Un muncitor căruia nu-i place munca, dar nu este vina lui ci a sistemului politic în care s-a format. Ați nimerit destul de bine. Mai greșesc și eu. Credeți că, dacă aș fi trăit în alt sistem aș fi fost mai harnic? Ești prea tânăr ca să vorbești la trecut. Eu mă refer la situația actuală. Dumneavoastră ați prins vremuri mai bune? Oh, nu! Dimpotrivă! Copil fiind, avem în fața adulți pe care îi apreciam și îmi dădeam seama că eu nu voi putea fi niciodată la înălțimea lor. De ce? Ei se formaseră înainte de invazia sovietică. Între timp, situația se schimbase, iar șansele mele erau 260

practic nule. În plus, am prins din plin efectele dezastruoase ale reformei învățământului din 1948, la indicațiile lui Stalin. S-au scos limbile latină și greacă, avem o singură oră de franceză pe săptămână, de regulă după ora de sport și cinci de limba rusă, de dimineață, să nu fim cumva obosiți. Și totuși, ați reușit în viață. N-aș zice. Cu timpul, am învățat să minimizez efectele sistemului asupra mea . . . Și să-l folosiți în avantajul dumneavoastră. Ei, chestia asta n-a funcționat. Chiar deloc. Nu am fost atât de priceput, dar nici nu mi-am dorit. Și atunci, cum ați reușit? Prin seriozitate, prin respectarea principiilor de conduită pe care mi le-am ales, prin consecvență, perseverență, prestanță . . . Poate că am avut și ceva noroc. Adică nu poate, ci sigur. În clasa a noua, am avut coleg de bancă un băiat foarte talentat la desen. Și asta v-a atras către artă. Nu, dimpotrivă. Mi-a arătat că eu, neavând talentul lui, nu voi putea deveni artist, deci trebuia să-mi aleg altă meserie. Eram exact la vârsta la care începi să te gândești ce vei face când vei fi matur. În dreapta însă, despărțiți doar de culoarul îngust dintre șirurile de bănci – eram o clasă foarte mare – stătea fiul unui profesor universitar, nepot al unui fost director de liceu, deci un băiat bine îndrumat de-acasă. Noi trei, 261

împreună cu alții, am format un grup în care comunicam nu numai la școală, ci și după-amiezile. Printre altele, colegul din dreapta, ne aducea cărți bune din biblioteca familiei, lucru rarisim pe timpul acela, fiindcă librăriile și bibliotecile publice aveau doar literatură sovietică și propagandistică. Și atunci ați ales să deveniți om de litere. Nu încă. Asta a venit cu mult mai târziu, dar mi-a inoculat microbul. Meseria de om al literelor nu era rentabilă, decât dacă deveneai tu însuți om al partidului. Pentru moment, consecința a fost negativă. Am fost excluși din U.T.M., denumirea de atunci a U.T.C.-ului (Uniune Tineretului Comunist). Înseamnă că v-au anulat orice perspectivă de viitor. Așa părea, că viitorul meu era definitiv compromis. Era etapa în care sloganul propagandiștilor era „Băgați spaima în burghezi”. Nu pentru că ar fi avut ei ceva împotriva burgheziei, în general, fiindcă adevărata lor dorință era „plecați voi, ca să venim noi”. Adevărul e că România era o țară ocupată, iar sovieticii n-au făcut altceva decât să aplice regulile dintotdeauna al războiului: descotorosește-te de vechii lideri și pune în locul lor oamenii tăi de încredere. (Vezi Machiavelli, Principele, capitolul „În ce fel trebuie guvernate cetățile sau principatele care, înainte de a fi ocupate, se conduceau după 262

legile lor proprii”) Primii conducători ai României socialiste nu erau nici pe departe comuniști. Majoritatea nici nu știau bine ce-i comunismul. Erau doar trădători de țară, animați de ură pentru tot ce le era superior. Iar ura au păstrat-o până la moarte. Au avut însă grijă să le inoculeze copiilor lor disprețul pentru activități intelectuale. Eh, tempi passati. Din fericire pentru mine, între timp s-au răzgândit și neau lăsat în pace. Burghezii fuseseră deja eliminați. Grele timpuri! La ceva mi-au folosit totuși. Am învățat să fiu selectiv, să nu iau de bun tot ce mi se spune. Să elimin balastul și să rețin ceea ce are valoare cu adevărat. Asta mă diferențiază și azi de multă lume și par să fiu cârcotaș, să mă îndoiesc de adevărul presupus al multor afirmații etc. Așa vă știu toate cunoștințele. În plus, sunteți un stoic... Ei, nici chiar așa! Cel puțin nu în sens filosofic, dar știu, sau îmi doresc, să mă abțin de la ce nu-mi este cu adevărat de folos. Dacă, spre exemplu, ai ales să nu fii hoț de buzunare, nu trebuie să fii invidios pe cei ce câștigă mai mulți bani decât tine, practicând această meserie. Și nu uita, este o profesiune mai grea decât a ta, care cere și ceva talent. Nu-i ușor să umbli în buzunarul altuia, fără ca acesta să te simtă. Recunosc, ce fac eu ar putea face oricine. 263

Uite, am să-ți dau un alt exemplu. Despre matematică se poate spune că este o profesiune ieftină. Cum așa? Ai nevoie doar de un creion și hârtie. Am înțeles. Ca să studiezi fizica atomică, ai avea nevoie și de un reactor nuclear. Exact. Dacă însă cu creionul și hârtia ta ai emis o ideea demnă de a fi luată în seamă, atunci tu însuți vei fi luat în seamă. Dar eu nu sunt matematician. Nici eu. A fost doar un exemplu. Am vrut să spun că poți fi luat în seamă, iar tu să fii mulțumit de viața ta, chiar și fără ajutorul statului. Dacă asta ți se pare prea dificil, atunci folosește-te de ajutorul statului, dar fă-o cu seriozitate și numai în limitele unei etici rezonabile. Păi . . .

* De multe ori am fost acuzat de către colegi și chiar prieteni că, prin exprimare, ton și atitudine dau verdicte fără să mă intereseze opiniile altora. Acuzația mă surprinde, pentru că opinia mea este exact opusă. Prin definiție, orice opinie, inclusiv a mea, este subiectivă, deci poate fi, chiar dacă nu în totalitate greșită, pasibilă de îmbunătățiri. Îmi doresc de aceea cu toată sinceritatea să comunic cu ceilalți și să le aflu 264

opiniile, nu pentru ca să le fac lor vreo plăcere, ci pentru că ele mă ajută să-mi îmbunătățesc propria mea opinie. Evident că, pentru asta, trebuie să-mi expun opinia mea și să mi-o susțin. Pretind același lucru și de la ceilalți. Aștept să fiu contrazis și să mi să permită să contrazic. În acest fel opiniile noastre se rafinează, pentru că nu tot ceea ce susținem este greșit, după cum nu totul este corect. -

* Dacă a fost gustoasă mâncarea sau nu, depinde de gust. De gustibus non est disputandum. Trebuie să recunoști însă ca a fost variată. Foarte variată și – după gustul meu – foarte gustoasă. Ai devenit un mare maestru. Nu știu cât de priceput erai înainte accidentul soției. Acum însă, de când ai avansat de la ploscă la cratiță, cum spui tu, ești formidabil. Priceput n-aș zice ca sunt. Să nu-ți imaginez că știu să fac ciorbe, sarmale și altele de felul acesta. Nu numai că nu știu, dar nici nu mă interesează. Nu știi, pentru că nu te interesează. Altfel ai ști, sunt sigur. Ai talent, ce mai . . . Am ceva simț. Asta recunosc. Intuiesc ce se potrivește și ce nu. Știu să fac combinații gustoase. Tocmai asta înseamnă talent. Să știi ceea ce nu te-a învățat nimeni. Să simți ceea ce trebuie. Tocmai ai reprodus o maximă celebră. 265

Ce maximă? Nu-mi amintesc acum cine a spus-o. Poate Platon. „Talent înseamnă să faci bine ceva ce nu te-a învățat nimeni.” Am citat, bineînțeles, aproximativ. Habar n-aveam de acest text. Eu, recunosc, nu l-am citit pe Platon. Cred că sunt și puțin zgârcit. Poate chiar mai mult. Iată! Noi suntem doar doi: eu și soția mea. Se știe că nu este practic să gătești pentru doar două persoane. Ne place, spre exemplu, să mâncăm ciuperci la cuptor. Cu mujdei de usturoi. Cui nu-i plac? Iartă-mă, dar expresia „mujdei de usturoi” este un pleonasm. Cuvântul „mujdei” vine din franceză: mousse d'ail, adică spumă de usturoi. Uite că am mai învățat ceva. Simțeam eu că ceva nu e în regulă, dar nu știam de ce. Nu-ți fă probleme. Puțină lume știe. Nici chiar „savanții” care administrează DEX-ul. Nu este sigura eroare. Se spune curent „Salată de beof din carte de pui”, de exemplu, deși bœuf înseamnă vită. Deci, am făcut ciuperci la cuptor. Evident cu mult mai multe decât pentru o zi. Ce a rămas, am împărțit în porții și le-am pus în frigider, în borcane. Se păstrează foarte bine, fără alte complicații, cu condiția să fie acoperite cu ulei. Asta știam mai demult. Soția mea a luat un astfel de borcan într-o excursie și a fost de-a dreptul savuros după mai bine de o săptămână. Cum 266

în tava în care am preparat ciupercile era ulei în exces, surplusul l-am vărsat într-un alt borcan, mai mic, pe care l-am folosit acum, la salata pe care ai mâncat-o la început de masă. Iată de ce am spus că sunt, poate, puțin zgârcit. Pe lângă gustul obișnuit, dat de ingredientele uzuale, ai simțit – chiar dacă nu ți-ai dat seama – și un ușor gust de ciuperci. Că tot am vorbit despre talent. Uite, eu nu am deloc talent la muzică, dar ascult cu plăcere de pe discuri, internet și altele, iar căștile la radio le am aproape permanent pe urechi când lucrez la ceva ce nu mă solicită prea mult. Scap astfel de selecțiile făcute de specialiști pentru Eurovision. Am sesizat tonul ironic, cu care ai pronunțat cuvântul „specialiști” și sunt de acord cu opinia ta. Eu mi-am format aceeași opinie încă înainte ca televiziunea română să devină principalul mijloc de tembelizare. Sunt extrem de subiectiv, recunosc, dar nu pot face abstracție de câteva scene, la care am asistat. Am în vedere unii tineri – în special bucureșteni – fără nici o chemare pentru ceva anume, dar care cochetau cu televiziunea – la început, pe vremea aceea – pentru că aveau probabil vreun vecin care lucra deja acolo. Ca să nu mai vorbim despre rude. Exact. Ei bine, acești indivizi fără vocație, ca toți cei de teapa lor, se unesc și stabilesc propriile criterii de evaluare. Adevăratele talente nu vor avea acces. Apropo, ieri am ascultat Nabuco, de Verdi. 267

Din Nabuco mie îmi place doar corul robilor. Tocmai despre asta voiam să vorbesc. Și mie îmi place. Am însă o observație, dincolo de muzică. Nabucodonosor nu a luat robi. Există o regulă a cuceritorului, conform căreia liderii vechii conduceri trebuie eliminați. Doar Cirus cel Mare a făcut excepție și încă foarte puțini alții. Aproape toți ceilalți au respectat regula, majoritatea cu maximă cruzime. Nabucodonosor a fost unul dintre cei mai blânzi. El nu i-a omorât, ci i-a luat în captivitate, pentru a-i putea controla. Este vorba deci despre lideri și nu despre populația largă, care a rămas pe loc. Corul robilor este deci o denumire deplasată. Cât despre finalul operei, ei bine, e de-a dreptul ridicol. Nabucodonosor se convertește iudaism. Ai dreptate. Adevărul istoric este opus: după eliberare, mulți evrei nu au vrut să se întoarcă într-o țară căzută în mizerie, fiindcă cei rămași fără conducători n-au știut să se organizeze. În schimb în capitala imperiului, trăiau foarte bine, unii dintre ei au primit chiar roluri importante în ierarhia socială. Acolo au fost scrise și unele capitole din Biblie, fiindcă intelectualii evrei s-au gândit să lase o mărturie a existenței neamului lor, în ipoteza că învingătorul va încerca să șteargă orice urmă. Așa se și explică existența în Vechiul Testament a unor evenimente istorice reale . . . 268

Chiar dacă au fost prelucrate literar.

* Funcționarul de la primărie A fost o perioadă când oamenii gândeau că mașinăria numită stat este de la Mama Natură, de la Dumnezeu sau de oriunde, dar e sigur că face parte din firescul lucrurilor, este veșnică și toți muritorii trebuie să se integreze la fel de firesc în acest mecanism cât pot ei mai bine. Obișnuit să trăiască în grup, omul a învățat săși coordoneze acțiunile cu ceilalți membri ai grupului, să respecte disciplina grupului. În fond, este un animal social. Cu timpul însă grupul s-a mărit, iar statul actual a devenit un grup supra-dimensionat. Când eram copil, aveam un prieten vecin, al cărui tată lucra la primărie. Toată lumea îl trata cu mult respect, iar el se comporta ca atare. Faptul că cineva era funcționar la stat, pe vremea aceea, era un indiciu suficient că cel în cauză este un om ce se bucură de întreaga considerație a urbei. Îl vedeam rar, pentru că era ocupat. De altfel era și un om foarte liniștit. Pleca de acasă devreme, întotdeauna corect îmbrăcat, venea târziu, așa că doar la sfârșit de săptămână și uneori în după amiezile lungi de vara îl puteam vedea îngrijind micuța lui grădină de flori de lângă casă. Abia târziu, după ce am crescut și a trebuit să scot un act de la primărie, am constatat că omul nostru era un funcționar mărunt. Doar conștiinciozitatea îl menținuse pe post, pentru că majoritatea personalului și

269

întreaga conducere a primăriei fusese înlocuită de către noul regim instalat imediat după război. Mă gândesc că astăzi nu mai există asemenea funcționari. Se știe de ce. O fi bine? O fi rău? Fenomenul nu este singular și nu este numai românesc. Se întâmplă în toată lumea, în mod sigur în Europa. Sătui de minciuni, oamenii nu mai cred în autoritatea statului. Apar sentimente de revoltă, de apărare sau de izolare, potrivit firii fiecăruia, în orice caz nu de participare. Fiecare încearcă să-și evidențieze personalitatea și să-și pună interesele personale înaintea celor colective, chiar dacă societatea va avea de suferit. Se pare că viața societății-stat este pe cale de dispariție. Problema e că nu avem ce pune în loc. -

* Eu vă rog să nu vă mai amestecați în viața copilului meu. Știu că discutați cu el și îi dați sfaturi. Îmi pare rău că spui asta, dar faci o greșeală. În primul rând eu nu dau sfaturi. Nimănui și niciodată. Acesta este un principiu al meu. Dar ați discutat cu el. Nu puteți nega. A discuta e una și a da sfaturi este cu totul altceva. Întâmplarea ne-a așezat alături și nu era să stăm unul lângă altul ca muții. Și, mă rog, care este acest principiu? Cum reușiți să-l respectați? În primul rând, deși acum sunt pensionar, nu am fost niciodată un descurcăreț. Și când am fost în 270

activitate, eram ultimul din institut care aflam evenimentele recente. Mă refer la cele extraprofesionale, bineînțeles. Majoritatea colegilor mă evitau fiindcă eram considerat un soi de bolovan, pe care mai bine îl ocolești. Eram probabil prea exigent și consideram că timpul este prea prețios să-l irosesc cu banalități. În consecință, nu sunt tipul descurcărețului și – deci – consider că nu sunt autorizat să-i sfătuiesc pe alții să facă ce n-am fost eu în stare să fac. Asta cam așa e. Mulțumesc pentru compliment. În plus, orice persoană acționează potrivit firii sale. Într-o acțiune oarecare, eu aș fi foarte hotărât într-o privință și ezitant în altele. Altă persoană, însă, ar proceda invers, pentru că așa este firea lui. Atunci când faci ceva ce este împotriva firii tale, rezultatul va fi un eșec. Iată pentru ce mă abțin să dau sfaturi.

* Valoarea unei cutii de chibrituri. La revista săptămânală de știri l’Espresso, Umberto Eco a întreținut timp de peste treizeci de ani rubrica „Pliculețul Minervei”. Denumirea vine de la forma de pliculeț a cutiilor de chibrituri marca „Minerva”, care aveau – poate că mai și au, nu știu – două spații albe, unde el putea nota ideile ce-i treceau prin minte, indiferent unde se afla. Altfel, putea fi sigur că le-ar fi uitat. Se vede treaba că era fumător, fiindcă 271

numai așa se explică faptul că avea întotdeauna la el o cutie de chibrituri, care trebuia schimbată zilnic. Eu am fumat timp de douăzeci de ani și nu am notat nimic. Ce-i drept, eram foarte tânăr pe atunci. Mai sunt și alte deosebiri între mine și Umberto Eco. * Soțul - Cum e? Ai sau n-ai cancer? Soția - Nu se știe se mai fac încă săpături Soțul - Nu te-au săpat colegii destul până acum? Soția - Acum se fac săpături să se vadă dacă nu cumva au ascuns ceva în trupul meu. Soțul - Deci! Ai sau n-ai? Soția - Ți-am spus: se mai fac săpături. Doctorul vrea să-mi facă o biopsie, iar pentru asta va trebui să mă interneze două sau trei zile. Până atunci însă m-a trimis să fac o scintigrafie osoasă. Soțul - Pentru atâta lucru? Medicii de azi au uitat să pună diagnostic după simptome. Au ajuns dependenți de aparate. Fără ele sunt zero. Pentru orice fleac apelează la aparate din ce în ce mai complexe. Soția - Și scumpe. Soțul - Se pare că tocmai aici e șpilul. Când nu plătește pacientul și - în aparență – sunt gratuite, de fapt plătește Casa de asigurări sociale. Soția - În felul ăsta își dau de lucru unii altora, cresc cheltuielile și așa mai departe. Este doar un fel de a-și da importanță și a-și ascunde nepriceperea. Sunt în stare să-ți recomande o tomografie computerizată pe tot corpul, să vadă dacă nu cumva ai bătături la picioare. 272

Soțul - Unde în altă parte ai putea să ai bătături? Soția - Nu se știe. Poate descoperă ei. E o posibilitate, că pe alea de la picioare, oricum, nu știu să le trateze. Soțul - Bine- bine și ți-ai făcut scintigrafia aia? Soția - Aia se face în altă parte, la un laborator specializat. Soțul - Ai fost? Soția - Da. Soțul - Și? Soția - M-au programat pe 14 octombrie. Soțul - Adică peste două luni și ceva. Soția - Da. Soțul - Până atunci, poate te vindeci. Soția - Dă Doamne! Ar fi o minune! Soțul - Sau poate se inventează o nouă metodă de tratament. Soția - S-ar putea să ai mai multă dreptate decât crezi. Ar putea fi o strategie a medicilor, pentru a scăpa de un pacient incomod. Soțul - Incomod nu pentru ar fi el mai dificil, ci boala mai greu de tratat pentru nivelul de competență a doctorului. -

* Există o deosebire fundamentală între voi doi. De fapt, mai multe, care se succed. În primul rând, tu provii dintr-un sat normal, unde tradițiile s-au păstrat până aproape de zilele noastre, oamenii respectă cutumele, regulile de conduită sunt impuse cu religiozitate, ochiul opiniei publice veghează, cine 273

greșește este imediat pus la index, iar copiii sunt educați în acest spirit. Păi, și el este tot de la țară. Da, dar dintr-un sat fără tradiție. Cum așa? În urmă cu 300 de ani, în zona aceea nu existau sate. Deloc! Nu locuia nimeni acolo. Era o zonă muntoasă, complet împădurită și nepopulată. Ascunziș perfect pentru tâlhari. Nici măcar atât, pentru că nu aveau pe cine să tâlhărească. Zona este foarte întinsă. Tâlhari existau doar la periferie. Din interior însă, distanța până la primele așezări era prea mare. S-a populat după ce s-au înmulțit oamenii? Nu! Când România a început să se modernizeze, bogătașii și-au propus să evadeze din agitația, cleveteala, intrigile și toate păcatele urbei. Zona despre care vorbim era un excelent spațiu de recreere și – mai ales – de vânătoare. Acolo și-au făcut castele de vânătoare, ca în Franța pe vremea regilor. Cei câțiva servitori – selectați cu grijă – se bucurau de statutul lor privilegiat și erau fideli stăpânilor Odată cu dezvoltarea industrială, aceeași moșieri au constatat capacitatea de dezvoltare a teritoriului, datorită pădurilor, iar descoperirea petrolului a fost o adevărată mină de aur ... negru. Deci așa a fost populată!

274

Da! Așa și atunci! La început, a fost frumos. Chiar deosebit de frumos. Cu timpul însă, pe măsura dezvoltării economiei forestiere și, mai târziu, a extracției țițeiului a crescut numărul lucrătorilor aduși de prin toate colțurile țării. Aceștia, cum se întâmplă de obicei în asemenea situații, scăpați de ochiul vigilent al opiniei publice din locul în care au copilărit, se simțeau liberi de orice obligații, reguli, chiar legi. Îi ținea în frâu patronul și oamenii lui, care i-ar fi putut alunga oricând. Asta până la venirea la putere a comuniștilor. O vreme, au dus-o bine. Cât timp au avut ce fura. Organizarea defectuoasă a întreprinderilor naționalizate însă a condus la faliment cu toate dezavantajele ce decurg de aici. Cum alte posibilități nu existau, oamenii au rămas șomeri. Copiii, needucați dar îndoctrinați, ajunși la maturitate, din oameni au devenit neoameni. Se întâmplă cu toți migranții care au renunțat la mentalitatea locului de proveniență și nu și-au însușit mentalitatea locului în care au ajuns. Devin oameni fără o conștiință proprie. Bravo! Ai sezisat corect. Tu ai venit la oraș ca elev la o școală profesională. Copil fiind, te-ai adaptat la viața orașului. Propaganda comunistă – deși intensă în mediul în care te aflai – era în contrast cu ceea vedeai și aflai din alte medii. În sufletul tău însă păstrai imaginea mamei, păstrătoare a vechilor tradiții, pe care o vizitai în vacanțe și concedii. 275

Sărăcia și duritatea vieții de colectivistă era în contrast total cu „viitorul luminos” descris de către propagandiștii de partid. Nu același lucru s-a întâmplat cu el. A urmat cursurile școlii din sat până la 17-18 ani, după care a venit la oraș ca muncitor necalificat. S-a calificat la locul de muncă, cum se spunea, adică nici cal nici măgar. N-a înțeles nimic, nu a terminat nici o școală adevărată, nu a devenit nici măcar muncitor calificat în adevăratul înțeles al cuvântului, n-a fost la nici o manifestare culturală, n-a citit nici o carte, și-a amplificat însă ura față de cei ce le făceau pe toate acestea. Deși îi este clar că cele învățate în satul lui la lecțiile de propagandă politică comunistă nu se mai potrivesc, nu a fost în stare să-și însușească ceva nou. Iar acum, ca pensionar, se consideră egal cu tine. Cum însă n-a înțeles mai nimic, se înfurie atunci când își dă seama că nu știe să facă ceea ar fi trebuit să fi învățat și își varsă ura pe cei care știu. Îi urăște nu numai pe intelectuali. În sinea lui, chiar dacă nu-ți spune, te urăște și pe tine, fiindcă știe, te simte, că tu ai fost un muncitor apreciat pentru calificarea ta, în timp ce el era și este un nimeni. Psihologic, evoluează din rău în mai-rău. *

276

Românii au umor Pentru că am o circulație periferică slabă, sunt obligat să port mănuși de îndată ce vremea se răcorește. Într-un an însă, căzuse deja prima zăpadă și eu nu mi le găseam. Am crezut că le-am pierdut și îmi părea rău, fiindcă erau foarte bune. Între timp, le-am găsit, dar, la cumpărături fiind, m-am gândit să caut, poate găsesc altele la fel, ceea ce era foarte puțin probabil. Încerc totuși și întreb o vânzătoare. Ea se uită la mine, vede că am mănuși și îmi spune: - Păi, văd că aveți unele. - Da – îi zic – dar mi se întâmplă să le mai pierd și vreau să am altele de rezervă. - Îmi pare rău – îmi răspunde cu un vizibil regret – aici avem doar cămăși, maieuri, indispensabili ... Luați o pereche de indispensabili. Poate pe aceștia nu-i mai pierdeți. * - Nu-mi place deloc Bucureștiul. Nu mi-a plăcut niciodată iar acum, că sunt obligată să stau în el am ajuns să-l urăsc. - Dar ce știi tu despre București? Cred că ai preluat o idee ce nu-ți aparține. În primul rând, ești studentă abia de câteva luni. Cum spui că nu ți-a plăcut niciodată, când nici nu ai apucat să-l cunoști? De câte ori ai fost tu în capitală până astă toamnă? - De puține ori, cu părinții. Ai dreptate, am exagerat puțin, dar tot nu-mi place.

277

- Nu-ți place, fiindcă nu-l cunoști. Cele câteva drumuri cu metroul de la cămin până la facultate și înapoi nu-ți pot da o imagine a orașului și – mai ales – a vieții lui. - Viața bucureștenilor, ce-i drept, n-o cunosc, dar nu știu dacă mi-aș dori. - Aici greșești profund. În afară de țiganii, care mișună peste tot și e firesc să-ți displacă, nu uita că vorbești despre capitala României, cel mai mare oraș din țară, unde locuiesc și cei mai mulți intelectuali. - Și politicieni. - Vorbesc despre intelectualii adevărați. Pe ei n-ai să-i întâlnești prin baruri și locuri rău famate. Ei însă se cunosc între ei și se adună când și unde doresc. Dacă vei intra vreodată într-un asemenea cerc de cunoștințe, vei putea spune că ai reușit să cunoști o parte din București. O parte inteligentă. Până atunci, e mai bine să te abții de la asemenea afirmații. Populația oricărui oraș mare nu trebuie s-o privești ca pe ceva unitar, ci ca fiind formată din mai multe rețele de oameni ce se suprapun. Fiecare rețea este omogenă, dar ansamblul nu. Rețelele se întretaie doar incidental. - Ca doi trecători, care – dacă nu se cunosc – trec pe stradă unul pe lângă altul. Am înțeles. Eu mă gândeam la aglomerație, oameni nepoliticoși, arhitectura anarhică... - Cu aglomerația și fauna actuală vizibilă pe străzi, ai dreptate. Cu arhitectura e de discutat. Depinde cum o privești. Dacă te uiți în albumele de acuarele ale lui Gheorghe Leahu, ți se pare cel mai frumos oraș al planetei. El este însă arhitect și, nu numai că știe să vadă, dar știe să prezinte în mod atrăgător chiar și 278

blocurile cele mai banale. În primul album, scos înainte de 1989, chiar era obligat să le prezinte. După ce își face însă datoria în primele paginii, scoate în evidență multe clădiri cu adevărat frumoase, pe lângă care noi trecem azi nepăsători. Poate că dacă le-am cunoaște istoria, am fi mai atenți pe unde trecem. Unele ar putea să ne intereseze sau măcar să ne amuze. Casa de pe strada Cristian Tell, care a aparținut celebrului personaj Mița Biciclista, are o fațadă deosebită. Sau cea unde a locuit Zoe Ceaușescu merită toată atenția. - Cine este Mița Biciclista? - A fost o femeie frumoasă, care a sucit capul multor bărbați din lumea bună a Bucureștiului de dinainte de război. Spiritul ei monden a scos-o în evidență. Purta părul scurt – ceea ce părea ciudat la vremea aceea – și își păstra silueta practicând plimbările cu bicicleta, bineînțeles, la șosea. Se spune că avut multe cereri în căsătorie din partea unor bărbați celebri, pe care însă i-a refuzat. Pot fi doar bârfe. Fapt este că foarte târziu s-a căsătorit cu un colonel. A murit destul de în vârstă, bineînțeles săracă, fiindcă regimul comunist i-a tăiat orice sursă de venit. Casa în care a locuit poți s-o vezi. Nu știu în ce stare este acum. Eu nu am mai fost demult prin zonă și știu că, la un moment dat era în paragină. Este în stil baroc cu influențe art-nouveau, cu fațade (două fiindcă e pe colț) bogat ornamentate. E bine s-o vezi, fiindcă este remarcabilă. Se află lângă Biserica Amzei, Colț cu strada Cristian Tell. * 279

Din nefericire, tatăl meu a murit în 1941, în război, când eu aveam doar 4 ani. Mama, rămasă singură cu doi copii minori și o bătrână neputincioasă, avea prea multe griji, pentru ca mai aibă tip să mă îndrume și pe mine. Pot spune deci că a trebuit să mă descurc singur în viață. Nu sunt foarte mândru de asta. Am luat, bineînțeles, decizii așa cum m-a dus capul. Ca toți tinerii însă – probabil la fel ca și tine – am considerat că cele bune au fost firești, fiindcă așa sunt eu: un deștept. Pentru cele rele însă, trebuia să găsesc o cauză. Ei bine, aici apare diferența. Unele persoane caută explicația în factori externi: de vină sunt alții, conjunctura, guvernul, Ceaușescu, România. Eu am plecat întotdeauna de la ideea că eu sunt cel vinovat, fiindcă nu am ținut seama de toți acești factori. Întrebarea este deci: unde am greșit? / când am greșit? / cu ce am greșit?. Abia după ce stabileam răspunsul, puteam trage o concluzie. De cele mai multe ori, el era clar: sunt un prost. Așa o fi, dar mă tratez. Altă dată trebuie să fiu mai atent.

* Vreau să fiu îmbrăcat frumos, atunci când vizitez un om frumos la suflet. Pentru asta ar trebui să fii frumos la suflet, nu la îmbrăcăminte.

280

Asta se înțelege de la sine. Eu m-am referit la îmbrăcăminte, pentru că ea este un semn de bună cuviință. Ai dreptate. Atunci când vrei să faci ceva cum trebuie, îți respecți munca așa cum te respecți pe tine. Se spune că Machiavelli, atunci când lucra la Principele, sau la orice altă scriere serioasă, se îmbrăca elegant și îi spunea servitorului să nu fie deranjat. Apoi se încuia în birou. Pare ridicol azi să acorde o atât de mare hainelor, deși nu-l vedea nimeni. Era respectul pentru ceea ce făcea, care se pare că a cam dispărut. Era un respect real. El avea nevoie să intre într-o stare psihică propice pentru lucru serios. Nu era un compilator. Era un gânditor autentic. Numai îmbrăcat corect și așezat la masa lui de lucru, el avea conștiința că face un lucru serios, iar mintea lui se concentra pe măsură. Altfel, probabil că ar fi cântat manele și ar fi făcut ceva asemănător în scris, unde nu avem un cuvânt asemănător manelelor pentru literatură, deși lucrări de acest gen există. Și n-a fost doar Machiavelli. Mă gândesc la toți moșierii, despre care am citit prin cărți și îi vedem prin filme de epocă. Își păstrau cu îndârjire prestigiul prin îmbrăcăminte, ținută, obiceiuri, reguli impuse celor din jur, familiei mai ales, în primul rând.

281

Rochiile lungi și dantelate purtate prin noroaie m-au uimit întotdeauna. Mă bucur că nu îmbrățișezi ideea comună denigratoare, care i-a pătat numele cu termenul machiavelism. Era firesc să se întâmple așa din cauza celor ce se simțeau vizați de scrierile lui . . . Mai ales în Principele. Dar este firesc să se continue și azi, fiindcă termenul este însușit și de către cei ce nu știu aproape nimic despre el și care, bineînțeles, nu i-au citit cartea. Nu este firesc, dar este de așteptat, fiindcă subiectul tratat de el este perfect valabil și azi, ca întotdeauna, iar cei vizați pentru faptele lor deplorabile există și azi și vor exista întotdeauna. Așa este! Nu vreau să mă gândesc care este tendința modernă. Lejeritate. Îmbrăcăminte lejeră, preocupări lejere, moralitate lejeră. Viitorul? ?!?

* Am peste 80 de ani și – deși mă cam jenez – mi se întâmplă ca uneori să mi se acorde prioritate sau să fiu ajutat de către domnișoare. Curios, dar nu și de către băieți. * 282

Nu sunt o stea, deși am copilărit printre stele. Stele verzi, desigur! Asta și pentru că, în orașul meu natal, nu s-au născut oameni mari, cum am auzit că s-ar fi întâmplat prin alte locuri, ci doar prunci. Eu însumi am fost la început prunc. Unii dintre acești prunci au devenit mai târziu mari personalități, precum Celibidache, dar eu am aflat despre el mai târziu, când deja nu mai eram copil. Așa stând lucrurile, la început m-am întristat. Cât despre stelele verzi, antrenamentul cu ele mia folosit mai târziu în viață, fiindcă de ele am mai avut parte sub diferite forme. Muzica, trebuie să recunosc că nu m-a atras de la început. Fanfara militară, ce cânta într-un chioșc, construit în parcul orașului pe o movilă, mă împiedica să ascult sunetele naturii, ce-mi gâdilau auzul cu mult mai plăcut. Movila, însă, este și astăzi pentru mine un motiv de mândrie locală, pentru că dovedește abnegația înaintașilor mei. Ea a rezultat din săpăturile efectuate pentru amenajarea în imediata ei vecinătate a unui lac de agrement destinat plimbărilor cu barca, dar și din motive decorative, parcul fiind unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut. Acum îmi place muzica mai mult decât sunetele naturii, mai ales ale celei urbane. -

* Viața nu-i doar o petrecere. O petrecere tristă. Deloc. Poate fi chiar veselă. Depinde cum o privești, din punctul tău de stație . . . 283

Te exprimi de parcă ai fi fost topograf. Unghiul de atac din punctul meu de stație, dacă exprimarea asta îți face plăcere mai mare. Eu nu am fost topograf, dar am făcut armata la artilerie, și acolo trebuie întotdeauna să știi unde te afli. Nu unde se află inamicul? Asta aflai imediat. Reglajul tragerii are trei elemente: punctul de tragere, punctul de observare și ținta. Tu unde te aflai? Ca ofițer în devenire, eram de obicei în punctul de observare. De acolo se vede viața mai bine. Asta mi-a plăcut întotdeauna. Bine că n-ai fost țintă. Pentru că n-am prins nici un război. Mare noroc! Bărbații fac ce fac și ajung să vorbească despre stagiul militar. Era vorba în discuția noastră despre cum îți petreci viața. Petrecere înseamnă că te afli permanent pe o trecere de pietoni. Bună comparația. Pe trecere de pietoni ești măcar protejat de codul rutier. Relativ . . . Protejat față de conducătorii auto. În viața, legea te apără numai față de cei mai slabi decât tine, față de care poți să te aperi și singur În rest, . . ești în pielea goală. 284

* Nu știu cum se face că atunci când mănânc îmi trec prin minte o mulțime de idei. Din păcate, nu pot să le notez pentru că mâinile și gura îmi sunt ocupate. Mare păcat, pentru că habar n-aveți câte idei geniale îmi trec atunci prin minte. Din nefericire, le uit imediat după ce mănânc. Să fie de vină mâncarea? Sau poate paharul de vin asociat? Aș putea să renunț la ele. Dar atunci cum îmi mai vin ideile?

* Față în față cu realitatea N-ai prea fost în apele tale la masa festivă de săptămâna trecută. Erai cam posac. Pe tine, în schimb, te-am văzut discutând mai mult cu tânărul din dreapta ta, decât cu cel din stânga, mai apropiat ca vârstă cu tine. Fiindcă pe domnul Dumitrescu, cel din stânga, îl cunoșteam mai demult. Este un om cumsecade, dar nu ai prea multe de discutat cu el. Pe tânăr însă nu-l cunoșteam și am considerat că este politicos să conversăm, deși n-a fost deloc ușor. În plus, eram curios să știu lângă cine stau. E stilul tău. Dar de ce spui că n-a fost ușor să discuți cu el. În primul rând, nu este chiar atât de tânăr cum pare. Îl credeam de douăzeci și cinci, maximul treizeci de ani, dar el are aproape patruzeci. Nu pare. 285

Nu, și din cauza asta discuția noastră a avut de suferit la început, din punctul meu de vedere. Nu și dintr-a lui. Cum așa? Păi, individul este de o ignoranță aproape desăvârșită, puternic îndoctrinat nu atât de către regimul comunist, ci de cel stalinist, deși s-a născut după dispariția „tătucului”. La orice întrebare sau simplă afirmație, fie că era vorba despre sistemul solar, regalitate sau filosofia chineză, el intervenea vehement, cu precizarea că știe el mai bine răspunsul, fiindcă a făcut armata. Drăguț! Istoria lumii și politica internațională îi sunt clare și are opinii ferme, bazate pe întâmplări reale din satul natal, relatate de către tatăl său, absolvent de patru clase primare. Cât despre probleme de cultură generală, cunoașterea lui este fără margini. Și aici are o sursă de informații infailibilă: bunicul, analfabet. E clar! Cunoaște „fișa postului” oricărui președinte de țară, rege sau împărat, mai bine decât cea a locului său de muncă. Drept urmare, și-a schimbat locul de muncă de câteva ori, dar votează constant cu candidații la președinția țării cu cei din aceeași categorie cu el. Cu cei care l-au îndoctrinat: comuniștii și urmașii lor. Este atât de ignorant, încât – bineînțeles – nu-și dă seama de ignoranța lui. Este știut: ignoranții nu-și dau seama de ignoranța lor. 286

Adevărat. Doar înțeleptul își dă seama de slăbiciunea înțelepciunii lui și își dorește să și-o îmbunătățească. Ignorantul, în schimb, crede că este deja înțelept, că a atins demult acest prag și chiar l-a depășit. În consecință, nu-și dorește să fie mai înțelept decât este. Ai avut o seară grea! Individul despre care vorbeam este doar un îndoctrinat. A fost învățat că nu e necesar să gândească. Au gândit alții pentru el – partidul în speță – iar el nu are altceva de făcut decât să execute ce i se spune. Totuși, trebuie să aibă un intelect foarte limitat ca să-și însușească această mentalitate. Are lacul pește! Și broaște destule.

...

* După ce te-ai urcat pe un pisc de munte, invidioșii vor dori ca, pe drumul deschis de tine cu nemăsurate eforturi, să urce și ei, pentru ca, eventual, odată ajunși sus, profitând de oboseala ta, să te arunce în prăpastie și să se arate lumii pe ei înșiși drept cuceritori ai piscului. Proștii de ei nu știu că acela este piscul tău, cu sau fără tine în vârf și că oricine ar vedea că acolo nu este locul lor. Dacă n-ar fi fost orbiți de patimă, s-ar fi străduit să profite de poziția ta și să te întrebe „Ce vezi de acolo de unde te afli? Există și alte piscuri? Unde sunt ele? Cum arată?” Puteau astfel să-și găsească propriul lor pisc, pe care să-l urce prin eforturi 287

mai mari sau mai mici, după posibilitățile fiecăruia. Așa a fi grăit Zarathustra. Dar pentru ca să-l parafrazez pe Nietzsche, „acest unchiaș n-a auzit vorbindu-se încă pe muntele lui că Zarathustra a murit?” Cel ce escaladează munții vrea să ajungă în vârf, dar nu acesta îi este scopul. Vârful este ținta, dar nu scopul. El vrea doar să se bucure de plăcerea ascensiunii, eventual să-i învingă obstacolele ca un exercițiu de voință și altele asemenea. De obicei face acest lucru în timpul liber, pentru relaxare. Odată ajuns sus, exercițiul s-a terminat. Urmează coborârea la cele lumești. El este asemenea celui care face tir: obiectivul este să atingă ținta și nu să fie el acolo, țintă pentru alții. * Șeful Am avut un șef căruia i-ar fi plăcut să fie toată viața lui șef. Să vină dimineața la birou, o secretară veșnic tânără și apetisantă să-i răspundă la salut cu un optimist „Bună dimineața, domnule director”, să-i deschidă ușa biroului său frumos mobilat și după cinci minute – necesare să-și tragă sufletul și să-și aranjeze ținuta de șef – să-i aducă ceașca de cafea și mapa cu acte pentru semnat, aceleași de când este șef și care, deși semnate, s-au dovedit a nu fi dăunătoare. Ce urma să se întâmple după asta nu-i era clar, fiindcă întotdeauna intervenea ceva diferit decât visul său de dimineață. De obicei, secretara nu-l aștepta cu zâmbetul pe buze; de obicei nu-l aștepta deloc. El era cel 288

ce venea primul. Ea, ceva mai târziu, nu se știe de unde, cu o cafea fără gust și cu o condică de acte ce-i dădeau întotdeauna emoții, motiv pentru care nici nu le semna, decât dacă venea cineva să-l convingă că nu i se va întâmpla nimic neplăcut dacă le semnează. Cunoștea principiul: poți să gândești (nu era cazul lui), dar să nu spui ce gândești; poți să spui, dar să nu scrii; poți să scrii, dar să nu semnezi; dacă ai semnat, să nu te miri de ce ți se întâmplă. Primul „Bună dimineața” îl rostea deci ea și nu el. El doar răspundea sec, fără elan, rece, oficial. Să-i fi adăugat numele, ar fi fost prea distant; prenumele prea apropiat. Era mai sănătos așa: simplu, fără probleme suplimentare. El fusese numit director printrun concurs de împrejurări. Ea, secretara, prin concursul altor împrejurări, asupra cărora nu putea interveni, așa că era mai bine să nu forțeze nota. Obișnuia totuși, în funcție de buna sau proasta sa dispoziție, să adauge o frază de complezență în legătură cu serviciul, la care însă nu aștepta nici un răspuns, fiindcă nici ea și, cu atât mai puțin el, nu-și doreau noutăți din această direcție. Viața reală este însă diferită de visul cu care te scoli dimineața. De obicei, când îți este lumea mai dragă, apare ceva nedorit exact din direcția nedorită. Deși era de așteptat să se întâmple așa, cum speranța moare ultima, de dată aceasta moare visul. În cazul lui, acel ceva nedorit ia forma unui subaltern, care intră pe ușă timid, sau dimpotrivă, invocând o situație ce are imediată nevoie să fie rezolvată tocmai de către el, directorul. Vezi Doamne, este ceva important, dacă nu

289

cumva chiar foarte grav. Subalternii ce îl inoportunează astfel sunt de două categorii diametral opuse: - trepăduși-lingușitori, ce vor să nu fie uitați de către mai marele lor protector; - profesioniști naivi, ce cred că directorul trebuie implicat în rezolvarea problemei lor, când – de fapt – el ar trebui ocolit. Și pentru unii și pentru ceilalți, el are câteva fraze bine ticluite, menite să-i liniștească pe primii și să-i îndepărteze pe ceilalți. Totul e să le recite convingător. Momentul fiind consumat, ar putea reveni la visul de dimineață, dar nu mai poate; este deja iritat, s-a trezit și are chiar un oarecare chef de muncă. Ca director, fiind șef și subaltern în același timp, are două posibilități: în sus, sau în jos. Depinde de starea atmosferică; de câțiva ani, reumatismul selectează direcția acțiunilor sale într-o măsură mai mare decât își dă seama. În varianta pozitivă, fiind la rândul său un trepăduș-lingușitor, merge la șeful său de la partid, să facă exact ceea ce i-a făcut subalternul, fără să se gândească la efect, așa cum nici subalternul nu s-a gândit. Mentalitatea lor de trepăduși-lingușitori îi face să se comporte astfel, indiferent de nivel. Varianta pesimistă este în jos și are câteva alternative, dependente și ele de starea atmosferică. Dacă plouă, își poate vărsa necazul pe unul dintre profesioniștii ce-i stau în gât. Dacă este doar înnourat se poate plimba pe la diferitele „locuri de muncă”, să le amintească subalternilor că există.

290

După un asemenea efort, va merge să mănânce ceva. Este cel mai bun lucru ce i se poate întâmpla într-o zi de muncă. În plus, un pahar de ceva (știe el ce și de unde) îi va ridica negreșit moralul. Numărul paharelor variază în funcție de modul în care a decurs prima parte a zilei. Evident, a doua parte a zilei va depinde de acest număr. A auzit că unii „savanți” afirmă că numerele joacă un rol important în ontogeneză. N-a înțeles ce-i aia, dar pare să se potrivească și cu viața lui.) Unele zile sunt însă mai plate, ceea ce nu este de dorit, fiindcă, seara, îi apar din senin tot felul de întrebări de genul „Cine sunt eu în realitate?” Deși a încercat câteva răspunsuri, pe care le recită la fel ca cele adresate subalternilor, nu reușește să se auto-convingă. Mai demult, un nou pahar bahic îl salva, dar, în ultimul timp, a făcut ciroză și medicul i-a interzis să mai bea alcool. Mai încalcă el uneori interdicția, uneori chiar mai des, dar nu mai poate în măsura în care ar avea nevoie, pentru ca să-și domolească coșmarurile, în creștere alarmantă. În final, se lasă în voia Domnului, deși a fost toată viața ateu convins. Acum însă nici cuvântul „ateu” nu-i mai este clar, mai ales de când a aflat că acest cuvânt înseamnă „fără Dumnezeu. Cu alte cuvinte, el n-ar avea nici un Dumnezeu, ceea ce este cu totul altceva, din nefericire puțin cam prea adevărat. În finalul finalului, cu sau fără Dumnezeu, semnul de întrebare dintre vis și realitate s-a materializat printro nulitate.

291

(A fost o ficțiune. Nu vă impacientați. Realitatea a fost cu mult mai prozaică.) * - A căzut un fulg de nea tocmai pe căciula ta. - Poet să fi fost și nu nimereai rima atât de bine. Păcat că nu port căciulă. Asta e șapcă. - Tocmai în asta constă talentul. Să vorbești despre ceva la care nu te pricepi. - Absolut exact. Cine se pricepe face un raport științific sau măcar un proces-verbal pentru contabilitate. Ceva de genul „lupul a mâncat o oaie”, la care directorul aprobă ștergerea ei din evidențe. - Clar. Iar cine nu se pricepe face o poezie că-ți vine să omori toți lupii. - Mai ales dacă faci din oaie o căprioară. * Filosof? Orice prietenie presupune reciprocitate. Această constatare este suficientă pentru a-mi da seama că – oricâtă filosofie aș citi – nu voi putea deveni filosof, fiindcă viața mi-a dovedit că nu am fost nici pe departe un înțelept. Am luat multe decizii greșite și nu pot spune că m-am descurcat prea bine în majoritatea împrejurărilor. Pe de altă parte, am cunoscut mulți idioți care au strălucit, dar al căror model nu mi-am dorit să-i urmez. În consecință, dacă ‚sofia: nu este prietena mea, de ce aș insista eu să mă consider prietenul ei? 292

Poate că, mai repede, aș putea să mă numesc prietenul cărților: filo-biblia, dar acest termen ar induce în eroare pe mulți dintre cei ce ar citi această expresie. Poate „filo-vivlia – cum de altfel ar fi corect să se scrie în limba română – ar fi expresia potrivită, dar în acest caz majoritatea cititorilor s-ar întreba „ce-i aia?. În plus, diversitatea cărților ar face imposibilă o relație cu toată producția literară a umanității. Cea ce îmi place mie displace multora și invers. * Mă regăsesc tot mai mult în cimitirul anilor ce au trecut decât în ziua de azi sau a celor ce vor veni. -

* Tati, tu știi de ce zboară păsările în țările calde? Zboară toamna, fiindcă nu suportă frigul și înghețul de aici. Ei, lasă asta. Mi-ai mai spus-o și când eram la grădiniță. Ai putea să-mi dai o explicație rațională. Tu n-ai auzit de Descartes? Hopa... spune-mi tu mie ce-ai mai învățat. Zboară, pentru că nu pot merge pe jos. Distanța e prea mare și mai e și-o apă adâncă. Glumița asta tot de la grădiniță e. Credeam că ai mai evoluat. Nu e de la grădiniță. Abia azi am auzit-o. Posibil, dar e copilăroasă. E adevărat, da’ mie-îmi place. E nostimă. Și mai e ceva ce știu că știi și tu. Te-am văzut citind „Homo 293

ludens” de Huizinga. Mi-am aruncat și eu ochii pe ea, dar am abandonat-o. E prea absconsă pentru mine. Am înțeles însă că, la orice vârstă, omul învață jucându-se. Într-adevăr, asta este ideea principală. Atunci, stai să-ți pun și eu o întrebare, că tot am cumpărat azi câteva vinete, să le mâncăm mâine la masă. Dă-i drumul la întrebare! De ce se numesc vinetele vinete, deși ele sunt roz? Stai că știu, pentru că am auzit-o pe mama, când îți făcea observație că nu sunt bune alea roz, pe care leai cumpărat, fiindcă sunt prea coapte și au semințele mari. Trebuia să iei din alea verzi, adică necoapte, care sunt într-adevăr vinete. Am văzut în piață vinete de toate culorile, dar am crezut că cele albastre, aproape negre nu sunt bune. M-am înșelat însă. Nu-i nimic. Nu trebuie să fii supărat doar pentru atât. Omul cât trăiește învață. Și tot prost moare. Ei, acum te dai și modest.

* Într-o duminică de primăvară, după o gripă prelungită, ieșisem să iau contact cu aerul proaspăt. Mă plimbam pe o stradă lăturalnică, într-o zonă în care eram total necunoscut. Trei bărbați cu aspect de muncitori stăteau de vorbă. Unul, puțin ieșit din poartă, cu bustul gol și burta proeminentă, era evident proprietarul casei. Un altul, cu spatele la mine, nu mă putea vedea. Cel de 294

al treilea însă, deși m-a văzut de la distanță, în loc să-mi facă loc să trec, când m-am apropiat la 3-5 metri, s-a întors puțin, atât cât să poată lăsa impresia că nu mă vede, obligându-mă astfel să-l ocolesc pe carosabil. Eram îmbrăcat modest. Doar ochelarii mă indicau ca nefiind la fel ca ei. Era suficient! Există ură față de intelectuali? Dacă da, vreau să cred că numai în capul celor unde comunismul a găsit suficient teren liber pentru a o sădi.

* Profesioniști Un bucătar bun se îngrașă și numai dacă își linge degetele. Mai ales din această cauză. Se vede că te pricepi. Nici soției tale nu-i place să gătească? Nu, nu-i place, deși o face și încă bine. Uneori. Dar ai dreptate. Linsul degetelor este semnul că pregătește mâncarea cu pasiune, cu interes și este mulțumit de ce a realizat. Într-adevăr, nu cantitatea de mâncare recuperată de pe degete contează, ci modul în care o îngurgitează. Este un pofticios. Interesant este că femeilor rareori li se întâmplă așa ceva. Asta pentru că din copilărie sunt marcate de ideea că ele, după ce se vor mărita, vor fi responsabile cu toate treburile gospodărești, iar bucătăria va fi locul lor de muncă. Psihologic, a face mâncare devine o 295

corvoadă și nu face nimeni o pasiune pentru o muncă de rutină. Așa este, iar ideea este valabilă în orice domeniu. Acesta este și motivul pentru care un profesionist poate fi foarte bun, fiindcă își cunoaște meseria, dar nu este excepțional, fiindcă rutina i-a tocit pasiunea, dacă a avut-o vreodată. Da, în timp ce un diletant poate veni cu idei noi, încearcă și altceva ... Nu știu să existe vreun pilot de formula 1 recrutat dintre camionagii. Progresul vine întotdeauna de la oameni pasionați, nu de la rutinieri.

* Pe când mă plimbam cu soția pe o stradă lăturalnică liniștită, atenția ne-a fost atrasă de un anunț lipit pe fereastra unei case. Am aflat astfel că proprietarul vindea miere de albine. La poarta vecină, ne-a întâmpinat un bărbat, grăbit să ne informeze că la magazin găsim miere mai ieftină. Chiar dacă s-ar fi străduit – deși nu avea nici cea mai mică intenție – ura față de vecinul său îi era trădată de un rictus imposibil de mascat. M-am gândit atunci că „așa-i românul: să moară și capra vecinului”. Mi-am amintit însă imediat o sumedenie de exemple din occident, citite sau trăite, ce m-au conștientizat că se întâmplă și prin alte părți. Citeam într-o carte că eroul principal nu se putea întoarce în casa natală pentru că, în anchetarea unui caz, 296

îl căutase poliția. Deși el nu era implicat, vecinii îl etichetaseră un paria. Se întâmpla în Anglia, la începutul secolului 20. La Viena, am fost sfătuit să nu parchez mașina în locuri nepermise, mai ales pe străzile laterale, pentru că se găsește întotdeauna o bătrânică, ce stă permanent la fereastră și telefonează la municipalitate imediat ce observă o infracțiune. Mașina mi-ar fi fost ridicată înainte ca eu să mă întorc. M-am amuzat să constat că, într-adevăr, aproape că nu există străduță fără astfel de vajnici gardieni de la fereastră. Într-un film, un imigrant italian în Elveția a fost dat afara din serviciu pentru că l-a căutat poliția să depună mărturie pentru că asistase fără voia lui la o întâmplare cu care nu avea nici o legătură. Se pare că civilizația nu se bazează pe bunele noastre intenții, ci doar pe reguli păzite prin ură. -

Francezii au peste 200 de feluri de brânză. Normal: telemea ce vacă, telemea de oi, telemea de capră, telemea de vacă cu o măslină, telemea de oi cu o măslină, telemea de capră cu o măslină, telemea de vacă cu două măsline, telemea de .... Doar 200? Ar putea fi cu mult mai multe. Unii spun că ar fi peste 400. Iar eu vă spun că nu am găsit în tot Parisul brânză telemea, ca la noi. Există doar brânză fabricată industrial. Când nu îți reușește ceva, mai încerci. Iar eu vă spun că noi, românii, producem o infinitate de feluri de brânză.

297

Exact! Fiecare baci are stilul lui de preparare și nici lui nu-i iese de fiecare dată la fel. De aceea, nu știi niciodată ce cumperi. Viața e, de aceea, cu mult mai interesantă.

* Astăzi am revenit la ora de iarnă, adică la cea de dinainte de aberația alternanței oră_de_vară-iarnă. Se spune că marii decidenți intenționează să renunțe la aceste schimbări, fiindcă s-au dovedit ineficiente din punct de vedere economic, iar alte puncte de vedere nui interesează. E un semn bun. Poate renunță și la alte inepții, fiindcă de câteva mii de ani doar asta fac. Nu că cei dinainte erau mai buni, dar nu aveau posibilitățile de azi, așa că se mulțumeau să „dea cu bățul în baltă”. Între timp, bățul a devenit ciomag, tun, rachetă și altele, iar de la baltă au migrat la iaz, lac, mare, ocean și acum umblă prin cosmos. Am cam deviat. Eu mă gândeam la altceva: toate relele nu le putem anihila imediat, dar, din aproape în aproape, am putea face câte ceva. De pildă, că tot eram la divizarea lumii prin fusuri orare, am putea reține doar fusurile geografice și să acceptăm o singură oră pe tot globul. Fiecare țară, regiune, instituție, individ ar adopta propriul program de lucru, în funcție de momentul când soarele își trimite primele raze ale dimineții pe capul lui. În felul acesta, poziția sa pe glob nu afectează mersul trenurilor și multe altele, inclusiv creierele noastre șubrede. 298

Această schimbare îmi aduce aminte de o glumă cazonă. Caporalul anunță: „Soldați, azi schimbăm lenjeria.” Mare bucurie! Caporalul continuă: „Vasile schimbă cu Ion, Constantin cu Dumitru, . . .”. -

Știi care este unul dintre regretele vârstei a treia, după sănătatea șubrezită, puținătatea zilelor rămase și altele de genul acesta? Care? Faptul că nu mai ai pe cine să întrebi. Să întrebi ce? Dacă n-ai învățat până la vârsta asta, la ce-ți mai folosește să înveți acum? Curiozitatea nu te părăsește niciodată. Asta dacă ai avut-o vreodată. Acum ai vorbit ca un om cu experiență. Ei, am aflat și eu câte ceva din experiența altora. Dar tot nu mi-ai spus ce ai vrea să știi și regreți că nu știi. Să nu-mi spui că vreo limbă străină, fiindcă pentru asta există cărți și profesori chiar mai mulți decât necesar. Nu asta. Aș fi vrut să știu mai multe despre familia mea, predecesorii mei... Adică despre tine, fiindcă tu porți genele lor. Cunoaște-te pe tine însuți. Socrate. Bravo! Nici un „Bravo!”. Sunt propriile tale notițe, pe când citeai din Platon. Am tras și eu ochiul, să văd ce studiezi la 80 la ani. Și ai tras probabil concluzia că sunt puțin țicnit.

299

Nu, fiindcă observasem că este o carte mai veche, cam uzată, deci o mai citiseși. Acum vrei să-ți amintești, fiindcă te-a cam lăsat memoria. E drept că am început să uit, dar nu orice. Recitesc unele cărți, pentru a afla detalii, care mi-au scăpat la prima lectură. Apropo, citatul este mai vechi decât Platon și chiar decât Socrate. A fost înscris în pronaosul Templului lui Apollo din Delphi.

* Dacă deschid fereastra de la bucătărie, aud conversația unor bătrâni, care își fac siesta în acest loc. Ce am constatat eu este faptul (cunoscut) că persoanelor în vârstă le place să vorbească și – poate mai puțin cunoscut – că logoreea lor este proporțională cu ignoranța. În ceea ce mă privește, nu am fost niciodată un vorbăreț, acum însă, la bătrânețe, am început să scriu.

* Subiectivisme obiective

La pronunțarea unui cuvânt ce indică un fel de mâncare, bărbații se vor gândi la gustul ei. Și femeile? Ești cumva misogin? Deloc! Femeile, dacă sunt și gospodine, se vor gândi la modul de preparare iar, dacă acesta este dificil sau le este necunoscut, vor invoca alte criterii de evaluare. Asta cam așa e! Mi-ai adus aminte de o întâmplare. Două doamne discutau tot despre de-ale gurii. - Am văzut că ai cumpărat margarină. Îți place? - Nu știu, nici n-am gustat-o.

300

Și atunci, de ce ai cumpărat-o? Draga mea, eu am trei băieți, care pleacă toți deodată dimineața la școală iar eu trebuie să le pregătesc sandviciurile. Prefer margarina, fiindcă se întinde ușor pe pâine. - Deci tu nu știi ce gust are. - Nu. Drăguț! Glumele, deși uneori exagerate, scot în evidență adevăruri majore. Nu e nici o glumă. Întâmplarea este reală. Am auzit-o eu, cu urechile mele, în autobuz. Cele două doamne tocmai se urcaseră, ieșind din magazinul în care fuseseră împreună. Sau poate se întâlniseră acolo. Poate! Să-ți spun eu o glumă adevărată. Adevărată fiindcă nu e reală. Corect! O glumă adevărată despre o întâmplare ne-reală. Cică un bărbat spăla copilul în cadă, ținându-l de mâini și pendulându-i corpul prin apă. Prietenul, care tocmai venise, îl întreabă de ce procedează așa, și nu-l spală normal. Gluma e în răspuns: „Mi-e teamă să nu mă opăresc pe mâini.” Noroc că întâmplarea nu era reală!

* Manuscrisul uneia dintre primele mele cărți a fost corectat de un cunoscut profesor de Limba și literatura română. După corecțiile efectuate pe toată lungimea textului, mi-am dat seama că a parcurs lucrarea în întregime, cuvânt cu cuvânt, literă cu literă. Cu toate acestea, în discuțiile ulterioare, am constatat că 301

multe dintre ideile avansate în carte îi rămăseseră necunoscute. Nu-l acuz, fiindcă îmi dau seama că, după o viață de profesor, în timpul căreia a corectat mii de teze, devenise robul unei deformații profesionale aproape inevitabile. L-au preocupat doar greșelile de dactilografiere. Se întâmplă în orice domeniu. Orice profesionist devine robul profesiei sale. * - Îmi cer scuze pentru ieri. N-am putut să vin, pentru că... - Nu trebuie să-i ceri scuze față de mine. Eu te cunosc prea bine. Nu pot spune că te iert, dar te înțeleg. - Am greșit, recunosc, dar dacă nu pot să-mi cer scuze față te tine, față de cine trebuie să-mi cer iertare? - Vorbești ca un creștin credincios, deși tu ești în mai mare măsură ateu. Trebuie să-ți ceri iertare față de tine însuți, dar nu în sens bisericesc. - Nu prea înțeleg. - Firesc! Scuzele sunt pentru tine un cuvânt, prin care crezi că vei fi absolvit de toate greșelile, ceea ce îți va permite să le repeți în viitor ori-de-câte-ori vei dori, însoțite de același cuvânt magic: scuze. - Nu crezi că mă cerți cam dur? - Deloc! Încerc doar să te fac să înțelegi pe ce lume trăiești. Tu ești un om bun, încerci să te adaptezi la cerințele lumii moderne. Uneori reușești, dar rămâi cu un gust amar, fiindcă nu totul este așa cum crezi că ar trebui să fie. Rămâi un tradiționalist, deci – iartă-mă – un neadaptat. 302

- Curios că asta mi-o spune cineva mai bătrân decât mine. Tinerii mi-o spun demult, dar pe ei nu-i cred. - Am să-ți dau un exemplu. Dacă după câteva zile de vreme proastă a venit, în sfârșit, o zi bună de prășit și – deși e duminică – țăranul român s-ar duce la câmp și biserica ar fi goală. <<Las-că popa va zice și duminica viitoare ce zice el mereu, că tot n-am înțeles. Zi de prășit ca asta însă nu se știe dacă mai prind și buruienile nu merg la biserică. Ele cresc oricum.>> Pentru ca să nu se întâmple așa, preotul a avansat ideea că e păcat să lucrezi duminica. De ziua Domnului, trebuie să te rogi, deci vei merge la biserică. Acesta este rostul religiei: să stabilească o ierarhie a criteriilor. Păcatul față de religie este mai grav decât orice alt criteriu. Așa se stabilesc tradițiile, așa se construiește etica socială. Iar cei care respectă etica sunt considerați oameni corecți. - Așa este, dar de ce îmi spui mie toate astea? - În exemplul dat, primează interesul preoțimii, ceea ce nu este tocmai corect. Din păcate (păcate peste păcate), biserica s-a abătut de la rolul ei, acela de a inocula poporului reguli de viață corecte și benefice atât pentru indivizi, cât și pentru societate în ansamblul ei. Iar acum, că biserica s-a degradat, ceva trebuie pus în loc. Iar în lipsa tradiției, pe care ai abandonat-o, crezi că poți face tot ce-ți trece prin cap și – dacă ți se pare că nu e tocmai corect, zici „scuze!”. - Și ce anume ar trebui să pun în locul tradiției? - Ai lucrat în industrie, ce-i drept la nivel inferior, dar îți poți imagina că dacă o piesă – fie și măruntă – nu este

303

livrată de furnizor la timp, asamblarea nu este posibilă și, în consecință, contractul de livrare nu va fi respectat. - Asta-i drept. Iar penalizările pentru nerespectarea contractului pot fi mai mari decât valoarea lui. - Iar cel ce se face vinovat de încălcarea obligațiilor contractuale iese din lumea afacerilor, fiindcă i se duce vestea și nimeni nu va dori să aibă de-a face cu astfel de parteneri neserioși, care nu se respectă pe ei înșiși. Înainte vreme, oamenii se ghidau după regulile impuse de religie. Astăzi, Europa occidentală este pe cale să-și construiască o altă religie. Deocamdată, păstrează unele tradiții, dar acordă prioritate altor criterii mai puternice, axate pe industrie, comerț, economie. Punctualitatea, respectarea cuvântului dat, sunt acum criterii esențiale pentru bunul mers al afacerii și, implicit ale societății. În Vest, o întâlnire de afaceri se stabilește cu precizarea momentului de începere a discuției și durata ei, astfel ca partenerii săi să poată fi punctuali și la o eventuală altă întâlnire. - Acum înțeleg unde bați. Vrei să spui că eu sunt un tradiționalist neadaptat la cerințele civilizației europene. - Ai spus-o mai bine decât aș fi făcut-o eu însumi. * După ce am venit în Brașov, am fost solicitați să fim nași de către mai multe viitoare familii. O supoziție imediată ar fi statutul nostru social: „el inginer, ea doctor, intrăm și noi în lumea bună”. Dar, până să venim în Brașov, nu ne-a solicitat nimeni, deși eram aceiași și 304

încă „pe cai mari”. Odată veniți în Brașov însă, șefii noștri s-au grăbit să ne facă zile fripte. Ajunseserăm doi prăpădiți. Cu toate acestea, abia atunci lumea a văzut în noi o familie, un model, și ne-au solicitat ca nași. Probabil eram un model, fiindcă eram uniți și suportam cu demnitate necazurile noastre.

* Reuniune colegială Ar trebuie să-ți schimbi cămașa. Ești ud leoarcă. Ce-ai făcut de-ai transpirat așa. Nu mare lucru. E foarte cald afară și am mers repejor, să nu întârzii la întâlnirea cu tine. Mulțumesc pentru atenția ce-mi acorzi, dar vezi să nu răcești. Pe căldura asta? Și nu sunt chiar atât de ud pe cât par. Eu transpir mult la cap. Pe corp sunt uscat. Cum așa? Nu știu. Și când eram adolescent, colegii de sport cu care mă antrenam se mirau că eram lac de transpirație pe față și tricoul era uscat, în timp ce la ei era invers. Avantajul lor: puteau schimba tricoul. Aș fi schimbat eu și capul, mai ales că nu puneam prea mult preț pe el la vremea aceea, dar pe atunci nu se practicau transplanturi. Ai avut noroc. Cine știe ce alt cap obțineai. Fiecare cu norocul lui. 305

Dar acum, de unde veneai, că te știu un om punctual și calculat, care nu are nevoie să se grăbească. În general, îmi place să fiu așa. Acum am fost la agapa anuală a colegilor de serviciu și am întârziat la un pahar de vorbe în plus. Sunt frumoase asemenea întâlniri. Da. A fost nu atât frumos cât interesant. Ani de zile eu nu am participat, fiindcă am fost plecat în străinătate. În primii ani, când încă eram în țară, nici nu s-au organizat. Anul trecut am fost pentru prima dată. Bineînțeles că, după atâția ani, abia îi mai recunoșteai. Așa este. Doar pe câțiva i-am recunoscut. Celor mai mulți le recunoșteam alura, dar nu reușeam să le asociez numele. La asemenea întâlniri, prima întrebare este: numele, prenumele și ce-ai făcut în ultimii ani. Exact. A venit și Niță. Îl cunoști și tu. Da, mi-l amintesc. Nu l-am văzut demult. Ce mai face? Nu prea bine. A avut un accident de avion. Dar unde a fost. Nu-l știam plimbăreț. Nici nu este. Venea acasă de la piață. Cu avionul?

306

Oh, nu! Nu s-a urcat niciodată în avion. Evită chiar și mașina. Mergea pe jos, dar se uita pe cer după un avion și a căzut într-o groapă. Asta e o glumă. Așa e, dar la el chiar s-a potrivit. Formidabil! Îl știam eu cam nătâng, dar nici chiar așa. E tipul celui care calcă în gropi și când stă pe loc. Acum, mi s-a părut chiar mai deteriorat. Stătea bine pe două picioare, dar vorbea cam greu. Părea că s-a cam senilizat. Așa a fost dintotdeauna. Interesant este că i-a mers bine. După ce a plecat de la voi, a ajuns mare ștab la partid. Unde tăia și spânzura. Foarte interesant, într-adevăr! Ar merita analizat din punct de vedere psihiatric. Cât a lucrat la noi era tratat cu bunăvoință, aproape cu simpatie. Pentru că nu-l duce mintea – chiar și el recunoștea – lumea era tolerantă cu el, fiindcă funcționa principiul conform căruia trebuia să câștige și el o pâine, cum se spunea pe atunci. Era servil până la ridicol. Când primea o însărcinare, răspundea prompt cu un „Da, am înțeles” și pleca într-o secundă. De fapt, nu înțelesese nimic și nu se ducea să facă ce i s-a spus, ci alerga prin alte locuri, să întrebe „Oare ce-a vrut să spună șeful?”. Dacă nu reușea să afle, se întorcea, recunoștea că nu 307

înțelesese și, fără jenă, cerea lămuriri suplimentare cu detalii asupra ceea ce urma să facă. Da, pe atunci își recunoștea prostia cu nonșalanță. Ca activist de partid însă, considera inteligența altora ca un defect, o abatere de la linia partidului. Apropo de linia partidului. Pe atunci, circula un banc. Se spune că un muncitor, atunci când un activist a folosit expresia „linia partidului”, el ar fi răspuns: „Eu am lucrat câțiva ani la Brazi.” E vorba de Combinatul de la Brazi. Îl știu. Pe lângă Ploiești. Mare combinat de prelucrare a produselor petrolifere. Da. Tipul continuă: „Acolo era o vorbă: linia partidului e dreaptă, dar numai până la Chitila.” Excelent! Chitila e prima stație de cale ferată când pleci de la București. Da, iar Niță a înțeles că, dacă a plecat de la noi, e liber să schimbe macazul. Apropo! A venit și Marcu, din Israel. Îl cunoști. Oarecum! Am făcut cunoștință cu el chiar de mai multe ori, cu diverse ocazii, dar nu am discutat niciodată. Pot spune însă că îl cunosc chiar mai bine din relatările le tale, decât dacă aș fi discutat personal. Într-adevăr, am vorbit deseori despre el. Era un evreu deștept. Indiferent de subiect, dacă îi acordai 308

câteva secunde, găsea imediat ceva inteligent de spus. Eu nu cred că a venit special pentru întâlnirea noastră. Presupun că a avut ceva treburi în România și s-a nimerit să fie aici în această perioadă. Oricum, a fost drăguț din partea lui să participe. Da-da! Și a participat cu bucurie. Era plin de vervă. Parcă voia să discute cu toată lumea, chiar și cu cei din alte compartimente. Probabil că nu-și mai amintea fiecare figură . . . Nici eu nu mi-i aminteam pe toți, dar mite el. Și atunci încerca să fie comunicativ cu oricine se nimerea să fie în raza lui de acțiune. Cu excepția lui Ianoș. Îl cunoști și pe el. Chiar bine. L-a recunoscut imediat și s-a grăbit să-i întoarcă spatele. Nu știu de ce. Și mă mir că nu se agreează. Eu nu știu să fi existat vrea altercație între ei. Nici numi amintesc să-i fi văzut vreodată vorbind. Aș putea emite o supoziție. Marcu este un evreu declarat, în timp ce Ianoș este tot evreu, dar nu recunoaște, ceea ce, din punctul de vedere al lui Marcu, este condamnabil. Dar ce te face să crezi că Ianoș ar fi evreu? Numele și comportarea. În România, cei mai mulți evrei s-au aflat în nordul Moldovei, în special în Bucovina, veniți din Polonia, pe la sfârșitul secolului 309

18 și începutul secolului 19. Este însă de presupus că, din aceleași motive, și mai mulți au venit în Transilvania, unde însă și-au schimbat numele, pentru a-și ascunde originea. Era și simplu, adoptând nume ungurești. Dar de ce presupui că evreii au venit în Transilvania la fel ca în Moldova și nu în restul țării? Istoria. Cea relativ recentă și cea mai veche. Odată slăbirea Imperiului Otoman, Austria s-a grăbit să invadeze teritoriile părăsite de turci. Așa s-a format Imperiul Austro-Ungar. Eroare! Denumirea „austro-ungar” a apărut după revoluția de la 1848, când austriecii au acceptat protipendada maghiară la curtea Habsburgilor. Până la asediul nereușit al Vienei, care a marcat declinul turcilor, teritoriul Ungariei de azi a fost pașalâc turcesc. Am înțeles. Așa se face că, după 1700, Transilvania a fost ocupată. Și Bucovina? Bucovina a fost anexată de monarhia habsburgică în 1775. Și ce legătură are asta cu evreii? Are două legături. Cea imediată: austriecii doreau să slăbească rezistența românilor ortodocși și, pentru asta, au aplicat o tactică veche. 310

Practicată deja de mulți și, mai ales de ruși. Exact. A doua legătură este o istorie mai veche. Ține de istoria poporului evreu. După 1300, majoritatea țărilor occidentale, în special Spania și Franța, i-au expulzat pe evrei. A început un adevărat exod de la vest către est. Inițial, Rusia nu i-a primit dar, prin cucerire de noi teritorii, în care se aflau evrei, a trebuit să-i accepte. Șocul s-a produs la răscoala lui Bogdan Hmelnițki, de pe la 1650. Pe atunci, teritoriul Ucrainei de azi aparținea Poloniei. Ținta răsculaților erau, bineînțeles, moșierii, numai că aceștia stăteau mai mult la Varșovia sau Paris. Moșiile erau administrate de arendași, majoritatea evrei, la fel ca și cârciumarii satelor, negustorii și alții. A început astfel reculul: exodul de la est a vest. Pe la 1700, vestul Poloniei, deci la nord de România, era sufocată de evrei fără slujbă. Coborârea lor în sud, deci în nordul Moldovei, Bucovina și Transilvana a fost cea mai firească soluție. Habsburgii nu puteau decât să se bucure. Foarte interesantă explicația. Doar puțină istorie. Mi-a plăcut, dar acum să revenim la istoria noastră de la întâlnirea anuală. ... * 311

Constat de multe ori că unii oameni se unesc pentru un obiectiv comun, în timp ce alții nu, și încerc să identific condițiile, cauzele, argumentele și motivațiile ce-i determină să se comporte astfel. Ce-i drept, cele mai frecvente asocieri sunt între răufăcătorii de tot felul – de la borfașii mărunți și până la politicieni – dar nu ei mă preocupă acum, ci aceia care sunt animați de intenții benefice. Aceștia, nu numai că sunt cu mult mai puțini, dar, dacă analizăm acțiunile lor, constatăm că, adesea, în spate se află interese suficient de meschine și rămânem cu gustul amar că faptele inițiate din bunătate ne animă în dezarmant de puține cazuri. Există câteva situații clasice. Spre exemplu, în mediul rural, mai ales în trecut, rudele și prietenii cooperau pentru construcția unei case. Acolo funcționa tradiția. Exista deci o tradiție bună. Astăzi, exemple de acest gen sunt tot mai greu de găsit și mă întreb de ce. Se strică tradiția? Este normal ca unele obiceiurile vechi să dispară, făcând astfel loc altora noi. Doar că cele noi constatăm că sunt mai puțin bune decât cele vechi. Și astăzi oamenii de la țară, chiar veniți la oraș, se ajută între ei mai mult decât o fac orășenii nativi. Este un efect al civilizației faptul că acum oamenii sunt mai puțin cooperanți, că se înstrăinează unii de ceilalți? Se pare că da. În urmă cu câțiva ani, turist fiind prin SUA, mă bătea gândul să cumpăr o mașină veche (la banii mei nu putea fi vorba de una nouă). Am fost temperat cu argumentul că, dacă rămân în pană pe autostradă, nimeni nu va opri să mă ajute. Cel mult va da un telefon la Poliția Rutieră sau direct la un atelier de reparații gata să-mi ia banii pe 312

care nu-i aveam. Sunt de asemenea clasice scenele cu oameni căzuți pe trotuar, pe care trecătorii îi ocolesc fără să se intereseze de soarta lor. Se întâmplă în orașele mari; mai puțin în cele mici și aproape niciodată la țară. Acum, dacă tot am stabilit că interesul justifică cvasi-totalitatea acțiunilor noastre comune, înseamnă că de el trebuie să ne ocupăm, oricât de lipsit de etică ar părea. Și totuși, încă nu mi-am explicat de ce – fie și în mod interesat – unii oameni se unesc iar alții nu. Am constatat doar că oamenii sunt cu atât mai cooperanți cu cât spațiul în care trăiesc este mai puțin evoluat. Este cumva bunătatea distribuită în mod diferit? Atunci când rudele și prietenii participă la construcția unei case, o fac pentru că au fost și ei ajutați cândva sau se așteaptă să fie ajutați atunci când vor avea nevoie. Este vorba deci tot despre un interes. În lupta pentru existență în condiții mai mult sau mai puțin primitive sau împotriva stihiilor naturii, oamenii erau obligați să se unească. Necesitatea acestei colaborări este încă prezentă, dar din ce în ce mai slabă. De ce? Pentru că majoritatea problemelor ce-i determinau la colaborare s-au instituționalizat. De cei cu probleme de sănătate, fie și căzuți pe trotuar, se ocupă Salvarea. S-au înmulțit, în schimb infractorii, motiv pentru care este periculos să oprești mașina în câmp; nu se știe dacă nu cumva este o capcană! Instituțiile însă aparțin statului, iar de stat se ocupă politicienii. Aceștia sunt preocupați de interesele lor. Și de interesele noastre cine are grijă? Întrebare retorică! Evident că nimeni. Ne putem realiza 313

dezideratele numai în măsura în care le regăsim în organismele statului, în care fiecare dintre noi este o mică rotiță ce trebuie să se învârtă conform cerințelor angrenajului din care face parte. -

* Cine e tipul ăsta cu față de savant? Seamănă cu Einstein. Ar fi putut fi un savant, dacă ar fi învățat să scrie. El știe doar să citească. Cum așa? Și cât de drăgăstos te ține de după umeri... Ai crede că este profesor universitar și tu ești studentul lui favorit. Așa ai crede, dar nu e. Este doar o fotografie. Trucată? Oh, nu! Atunci știe să pozeze. Și ce zâmbet cald are . . . Pare să fie un om bun. Nu știu dacă a fost un om bun sau rău. A murit între timp. Dar pentru pozat avea experiență. Totuși, zâmbetul este cald. Asta nu se poate simula. Dar nu mi-ai spus cine este. Un țăran de la poalele Ceahlăului. Țăran simplu? Foarte simplu. Dar moldovean. Numai un moldovean putea să-și construiască un aer atât de poetic. 314

Și pe mine m-a surprins înfățișarea lui, fiindcă mai întâi i-am văzut fotografia și apoi pe el. De fapt, fotografiile, pentru că pe un perete din holul casei avea o mulțime, toate împreună cu diverse persoane, bărbați și femei. Doar a ta lipsea. Pe vremea aceea, eu și proaspăta mea soție colindam țara în lung și-n lat. Orice zi liberă trebuia valorificată. Ajunsesem astfel la poalele Ceahlăului, la Durău. Nu exista hotel pe atunci, așa că ne-am cazat în casa unor localnici. Era o pereche de oameni în vârstă. Am tratat cu ea. El era la coasă, pe dealuri. De fapt pe munte. Surprinzător că un om de vârsta lui era încă apt să cosească și încă pe dealuri. Era întuneric bine când a sosit, astfel că, până atunci, soția lui ne-a relatat istoria vieții lor. Era o vorbăreață. Fotografia ați făcut-o probabil a doua zi, pe lumină. Nu a două, ci a treia, duminică. Sâmbătă e zi de lucru și el a plecat din nou la coasă, pe întuneric, pentru ca răsăritul soarelui să-l găsească gata de muncă. Ai spus că știa să citească, dar nu știa să scrie. Explică-mi! E o poveste mai lungă. Am răbdare. Sunt curioasă. 315

Mai demult, ei au locuit într-un sat din Valea Bistriței, acolo unde acum se află lacul de acumulare al hidrocentralei de la Bicaz. Localnicii au primit bani să-și construiască alte locuințe în zone ce nu urmau să fie afectate. Ca de obicei, primii au primit sume încurajatoare. Ei însă nu au profitat de această perioadă și, pe măsură ce trecea timpul și construcția barajului se apropia de sfârșit, valoare scădea. În cele din urmă au trebuit să plece și au cumpărat această casă, unde i-am cunoscut noi, în Durău. Și de ce nu au profitat de oferta mai avantajoasă de la început? Erau mai încăpățânați? Ei, aici e cheia. El dorea să se călugărească și aștepta aprobarea. Pentru asta, trebuia mai întâi să divorțeze, ceea ce a și făcut. Nu-i păsa de ea. De aceea aveam eu o îndoială atunci când ai presupus că era un om bun. Așa părea, dar viața lui dovedește că bunătatea lui avea lacune. Ghinionul a fost momentul ales: s-a întâmplat exact atunci când guvernul prosovietic a desființat majoritatea mânăstirilor și a redus drastic averea celor rămase. Nu mai era loc pentru noi călugări. Trist! Și ce-au făcut? S-au mutat, cum spuneam, la Durău. Dorința lui de a se afla în casa Domnului, ca să zic așa, a continuat. Casa cumpărată este în apropierea bisericii și el, în fiecare duminică, mergea acolo și ajuta la diverse 316

trebuiri administrative: curățenie, mici reparații și toate celelalte. În timpul slujbei, stătea lângă dascăl și, pe măsură ce învăța, cânta și el. Dascălul urmărea textul cu degetul pe carte. În acest mod, el a asociat cuvintele rostite cu imaginea textului și, cu timpul, a ajuns să poată descifra și alte texte, fără să fi învățat vreodată literele. Foarte interesant. Uimitor! Și s-au recăsătorit? Nu. Asta-i partea mai amuzantă. În fața noastră, încă din prima zi, ea a repetat de vreo trei ori că mulți turiști se găzduiesc la ei și afirmă că sunt căsătoriți, dar nu au nici măcar verighete. Presupunea deci că afirmația lor este falsă. Era un apropo, fiindcă nici noi nu aveam verighete. În realitate, ea era cea care trăia în concubinaj fără să știe. Cum așa? Divorțul se pronunțase, dar ea nu s-a dus să-și ia certificatul și, ca atare, considera că sunt în continuare căsătoriți. Dar el nu i-a spus? Se pare că nu. Într-adevăr, nu era un om tocmai bun. Era bun, dar numai duminica. Nu e singurul. Mulți așa-ziși credincioși merg la biserică în speranța că li se vor ierta păcatele făcute în timpul săptămânii trecute și se simt astfel liberi pentru cele viitoare. 317

* Îmi amintesc că, atunci când am început să citesc mai serios filosofie (am evitat cuvântul „studiez”, pentru că mi s-a părut prea prețios) pentru simpla mea curiozitate de a vedea cu ce se ocupă „învățații”, am abordat-o ca pe orice știință: mi-am procurat câteva cărți serioase și m-am așezat la masă cu creionul în mână. Cu creionul nu prea am avut ce face, dar în curând pe masa mea se adunaseră teancuri de dicționare și enciclopedii, pentru că citeam ca dintr-o limbă străină. Mi-am zis că sunt eu mai prostănac. Acest gând m-a ambiționat, așa că am insistat. Ba, cu timpul, făcusem chiar o mică pasiune. Noroc că mi-a trecut și am realizat că cea mai mare parte din texte sunt doar paradă de cuvinte a unor oameni care nu au nimic de spus. După ce am înțeles că filosofia nu este asemenea științelor serioase, mi-am zis că istoria ei, evoluția gândirii filosofice este totuși interesantă. Am trecut și prin faza captivantă, când aproape sistematic, după încântarea produsă de sclipirile de geniu ale vreunui filosof, urmează dezamăgirea declanșată de sesizarea punctelor slabe ale sistemului, realizată de autorul următor, și deplasarea imediată pe o altă culme a gândirii, dar care la rândul ei nu se va dovedi mai puțin eronată. Căutam o linie mediană deși eram dinainte convins că există și dialectică, nu numai logică binară, există penumbră și nu doar lumină și întuneric. 318

La apropierea de anii noștri, lucrurile parcă se precipită și îți dau impresia unei curse de coborâre cu bobul, unde, odată cu creșterea vitezei, ritmul deplasărilor de la un perete la altul al pistei este tot mai alert, șocurile sunt tot mai puternice, iar echilibrul din ce în ce mai precar. Atunci, toate micile probleme dispar și rămân doar două întrebări majore: „vom putea menține bobul pe pistă?” și „mai e mult până la capăt?” Întrebările sunt valabile pentru bob; în materie de etică, ar trebui să știm care este axa față de care trebuie să păstrăm echilibrul. Cât despre sfârșit, el nu are sens aici, cu atât mai mult cu cât rostul moralei, mai ales în zilele noastre, este să nu-l precipităm într-unul catastrofal, nedorit, și până una-alta, să facă viața mai agreabilă în condițiile existente. -

* Lună nouă! Pune mâna pe bani, ca să ai toată luna viitoare. În primul rând, nu e nouă, că e veche. În al doilea rând, nu vei vedea niciodată luna nouă cu adevărat. M-ai băgat în ceață. În primul rând, de unde știi că e veche și nu e nouă? Când e veche, are formă de C, ca acum. Când e nouă are formă de C în oglindă, sau dacă vrei de D, fără bara din stânga. C de la creștere și D de la descreștere, dar interpretate invers. 319

Exact! Trebuie să vezi un pic în spațiu și să-ți imaginezi poziția soarelui și a lunii în cele două momente. - Bine! Și de ce zici că nu voi vedea niciodată luna nouă? Vrei să spui că nu voi avea niciodată bani? Eu cred că deja am ceva. - Ai, nici-vorbă! Acum vezi luna, fiindcă soarele încă nu a răsărit. La lună nouă, soarele apare mai întâi, iar strălucirea lui te va împiedica să vezi luna. Urmărește fenomenul în zilele următoare. - Atunci de ce se spune că e bine să pui mâna pe bani când vezi luna nouă? - Este o păcăleală. - Mai mult o luare peste picior, decât o păcăleală. - Acum, că te-ai prins, putem trece la altceva. - Ca de exemplu? - ... * Evoluție în izolare Obișnuim să judecăm oamenii după mentalitatea noastră, deși ea nu se potrivește cu a lor. Ne intrigă chiar și faptul că mentalitățile noastre nu sunt identice. Dar de ce ar fi? Însăși evoluția filosofiei a fost nu doar rezultatul logicii filosofilor, ci și efectul unor evenimente care i-au marcat și le-au modificat mentalitatea. Astfel, războaiele din perioada 1756–1763, reunite sub eticheta „Războiul de 7 ani” și denumite de Churchill „Primul Război 320

Mondial”, fiindcă a implicat aproape toate marile puteri, a marcat puternic mentalitatea vremii. De asemenea, unele evenimente naturale majore, i-au influențat și ele pe filosofi. Printre ele, din aceeași perioadă, cutremurul urmat de tsunami din Portugalia anului 1755. Consecința se poate vedea în lucrările unor filosofi ai timpului, ca „Monadologia” lui Leibniz, sau opusul ei, „Candide”, a lui Voltaire. Acesta din urmă, după ce a ironizat tot ce-a întâlnit în cale, prin vocea lui Candide ne recomandă cuminte „Să ne cultivăm grădina noastră”. Cu alte cuvinte, să ne vedem de treburile noastre mărunte și să abandonăm problemele majore, pe care – oricum – nu le putem rezolva. O spune însuși Candide, la sfârșitul aventurilor sale. Orice om, orice societate, este rezultatul propriei sale istorii, care i-a modelat personalitatea. În consecință, nu trebuie să ne mire faptul că grecii sau egiptenii sunt diferiți de noi și diferiți față de cei din trecut. Imaginea societăților primitive formate din triburi conduse de „sfatul bătrânilor” aleși pașnic dintre înțelepți este cu siguranță idilică. Câțiva cercetătorii au experimentat relațiile umane cu un grup de bebeluși lăsați singuri într-o cameră, dar urmăriți prin vizor, este relevant. În scurt timp, deși nu știau încă să vorbească, micro-societatea lor s-a stratificat: atenția majorității s-a concentrat asupra unuia singur, devenit astfel conducător, înconjurat de adulatori. Doar câțiva au rămas în expectativă, unul chiar ros de invidie. Romanul lui William Golding, „Împăratul muștelor”, este și el relevant: un grup de adolescenți, naufragiați pe o insulă 321

pustie, se structurează din proprie inițiativă prin liberă voință, în funcție de personalitatea fiecăruia. În carte, după o primă parte, în care cei mai inteligenți mobilizează pe încă câțiva și reușesc să găsească soluții practice de supraviețuire, urmează reversul. Tocmai cei care au stat deoparte, invidioși dar ambițioși i-au îndepărtat pe primii și au declanșat un război în toată regula. Rezultatul a fost un dezastru. Un război între copii. Evoluția lor a fost aidoma celei oamenilor mari: cei cu multă voință și, eventual, carismă, se impun majorității, deși le lipsesc tocmai calitățile necesare unui bun conducător. Atitudinea oamenilor nu este, din acest punct de vedere, cu nimic diferită de cea a animalelor sălbatice. Datorită inteligenței, oamenii sunt mult mai performanți. Nu avem însă nici un motiv să credem că societățile primitive arau altfel organizate decât animalele sau altfel decât omenirea azi. Filmul „Cei șapte magnifici”, realizat de americani în stil american după japonezul „Cei șapte samurai”, avansează ideea că un sat de oameni pașnici nu poate trăi în liniște și că are nevoie de apărători, deoarece pe lume există și oameni răi. Apărătorii se pot ridica din mijlocul lor, sau veniți din afară ca ocupanți și, în cele din urmă, acceptați, pentru a-i apăra în fața altor cotropitori, mai răi. Istoria oricăror teritorii poate fi citită în această cheie. Teritoriul Franței, spre exemplu, rămas fără apărare după căderea Imperiului Roman de Apus, a fost o țintă ușoară pentru franci, triburi germanice. Culmea ironiei este că Franța le poartă și azi numele. Marea majoritate a familiilor regale europene au aceeași 322

origine germanică. Căpeteniile militare france, odată așezate în teritoriu, și-au construit fortărețe, devenite ulterior cetăți și apoi castele, de unde îi puteau stăpâni pe localnici, rămași la munca câmpului. Cu timpul, aceste mici feude sau mărit, fie prin unire în lupta cu inamicii (arabi în cazul Franței și al Spaniei), fie prin dispute între ei. Astfel au apărut regatele de mai târziu. Cu timpul, micile încăierări dintre triburi au ajuns războaie mondiale. De ce am crede că lumea a devenit mai pașnică? Sau invers, de ce am crede că în trecut au fost altfel. De ce s-ar fi schimbat atât de mult ceea ce în natură este fundamental de milioane de ani? Numai tehnologia a avansat; oamenii sunt aceiași, doar mai perfizi. Animalele slabe trăiesc în comun: turme, stoluri etc. Cele puternice sunt vânători individuali. Oamenii procedează la fel. Când se simt siguri pe ei, sunt răi. Când sunt slabi, se unesc cu alții, protestează și fac greve. Acesta este rezultatul unui proces îndelungat de evoluție, nu neapărat înspre bine, ci și înspre rău. Doar evoluție! Se întâmplă însă ceva: procesul poate fi reversibil într-o oarecare măsură. Dacă în trecut, membrii triburilor trăiau permanent în colectivitate - la luptă ca și la dans erau împreună – omul modern este din ce în ce mai singur. Și nu pentru că i s-ar impune. Este dorința lui să se desprindă de societate. Primul lucru care îi displace este să meargă la serviciu, adică să-și exercite rolului lui firesc în societate, deși el este un animal social prin excelență. Fără societate nici n-ar putea exista. Vrea să aibă cât mai mult timp liber, pe care să și-l gestioneze 323

după bunul său plac și nu după cum pretinde societatea. Tehnologia modernă îi permite să efectueze acasă din ce în ce mai multe activități. Calculatoarele electronice pot fi de mare ajutor, mai ales conectate la o rețea. Oamenii colaborează din ce în ce mai puțin, iar în lupta pentru existență sunt de obicei adversari. Colaborarea este rara avis. Din punct de vedere cultural, situația este și mai categorică. La horă nu mai merge nimeni. Dansurile moderne sunt doar pentru perechi, în vederea împerecherii. Teatrul grec din Epidaur avea o capacitate 14.000 de locuri, deși în localitățile din împrejurimi se aflau mai puțini locuitori. Astăzi, teatrele din orașe cu sute de mii sau chiar cu milioane de locuitori rămân aproape goale la majoritatea spectacolelor, deși ele, teatrele, sunt minuscule în comparație cu cele din trecut. Oamenii preferă televizorul, la care se uită individual. Deocamdată, la filmele făcute în studiouri mari, de echipe numeroase de profesioniști, dar s-ar putea ca într-un viitor destul de apropiat să prefere filmele făcute de ei înșiși, în care eroii principali sunt chiar ei. El, omul modern, nu mai este un animal slab. Se întâmplă așa, datorită tehnologiei. Exacerbându-și individualismul, tehnologia nu-l va mai servi, filmele făcute de el și cu el însuși ca unic erou nu-l vor mai satisface și, atunci, va redeveni un animal slab, obligat să trăiască în turmă. Turmele însă nu au conducători; doar haitele. Iar conducătorii sunt așa precum îi știm. * - Au durat cam mult discuțiile și vom întârzia la masă. 324

- Nu-i nimic! Le dăm telefon nevestelor, le spunem că nu putem ajunge acasă la prânz și vom mânca la un motel, undeva pe drum. - E bine cum spui, dar mie îmi place să mănânc acasă. - Vechi obiceiuri. Astăzi a crescut oferta localurilor publice, așa că ai de unde alege. - E adevărat. Totuși, prefer să-mi fac singur de mâncare – mă rog, împreună cu nevastă-mea – și să știu eu ce-am pus în mâncare, nu să-mi dea ei cine-știe-ce. . . Nu prea ești convins că am dreptate. - Ba da, dar mi-ai adus aminte de o întâmplare. Un muncitor de la o uzină brașoveană a obținut după 1989 via familiei, într-o zonă viticolă foarte bună. Bucuros, în primul an, a obținut un vin excelent. Mi-a vândut și mie 20 de litri. După prima damigeană de zece litri, am fost și eu la fel de bucuros că voi avea o sursă bună de vin de calitate. - Sigur natural. - Bineînțeles. La a doua damigeană însă, m-am dezumflat. Vinul se degradase. - Deși era natural. - Tocmai de aceea. Cauza am aflat-o tot de la el. Pentru ca să-și elibereze canistrele în care îl transportase, și-a procurat un butoi și a vărsat acolo tot vinul. De la început butoiul n-a fost plin și, pe măsură ce mai lua din el, se golea și mai mult, astfel că vinul stătea practic descoperit. Mi-am încercat norocul și în anul următor, în speranța că omul o mai fi învățat ceva. - Și?

325

- Între timp a ieșit la pensie și, în timpul culesului, s-a dus să se ocupe personal de toate activitățile. În primul an, altcineva se ocupase de tot. Acum, cum era și zgârcit, nu a angajat culegători. A cules singur, ceea ce a însemnat câteva zile bune. - Era singur? Nu avea familie, părinți, bunici? - Nu. Era copil când a venit la Brașov. A urmat o școală de ucenici, s-a angajat muncitor și a lucrat în aceeași întreprindere până la pensie. Părinții s-au angajat și ei în industrie, dar în alt oraș. La început și-a vizitat bunicii în vacanțe și primele concedii. Încet-încet însă, propria-i familie, copiii, i-au creat alte priorități. Între timp, bunicii au murit, soția de asemeni și nu știu nimic despre ceilalți. Se pare că era într-adevăr singur. În mod sigur, acum, de vie se ocupa doar el și mai știu că tot vinul obținut l-a valorificat singur. - Bine-bine, și de ce îmi spui mie toate astea? Ce legătură are cu faptul că mie îmi place să mănânc acasă? - Afirmația „Știu eu ce-am pus acolo”. Și el era convins că, executând personal de toate treburile, așa cum știe el, va obține un vin perfect. - Și n-a fost așa? - Nu, pentru că el nu avea habar de ceea ce înseamnă profesiunea de podgorean. Ți-am spus că a lucrat toată viața ca muncitor la Brașov. Despre ce făceau bunicii avea doar cunoștințe vagi. Prima greșeală a fost la cules. Strugurii odată culeși încep să fermenteze, chiar dacă acest proces nu este foarte vizibil. Până i-a stors și pus în butoaie pentru fermentație anaerobă, ei au fermentat în

326

prezența aerului, ceea ce înseamnă că, în loc de alcool, au produs oțet. De aici acreala din vin. - Asta știu și eu. Orice fruct, în prezența aerului se oțetește. Doar pruna nu oțetește. - Ba da! Dar masa de prune aruncate în vase mari face coajă, care nu permite aerului să pătrundă în profunzime. - Ai dreptate! Am văzut într-un sat de pe lângă Vălenii de Munte cum cineva săpase o groapă cam de trei pe trei metri și cam de un metru și jumătate adâncime, capitonată cu o folie de plastic. Acolo aruncase prunele din livada de lângă casă. Știi, toamna este mult de lucru la țară și nu avea prea mult timp să se ocupe de prune. Așa că zăceau acolo. Prin coajă vedeam cum, din când în când, apar bule de aer, ca la o mămăligă vârtoasă. - Deșteaptă chestie. Aerul iese, dar nu intră. Fermentație anaerobă ca la carte. - D-aia fac românii țuică de prune. - Nu știu chimie, dar experiența i-a învățat. - Am și eu un exemplu de realizări savante, produse din ignoranță. - Care? Sunt curios să aflu. - Săbiile de Toledo. Nu știu dacă erau fabricate chiar în Toledo, fiindcă se întâmpla în timpul cuceririi arabe, dar procedeul este interesant. Se fabricau din fier cât mai pur, care era înroșit și bătut pe nicovală, până se obținea o lamă subțire, care era apoi îndoită, iar cele două jumătăți erau suprapuse. Se băga din nou în foc, se înroșea și se repeta operațiunea de câteva ori. Săbiile puteau fi recunoscute după dungile fine de-a lungul lamei, rezultate din suprapunerea fâșiilor. Fabricanții nu 327

știau chimie, dar obțineau oțel fără să știe, cu câteva secole înainte ca acesta să fie cunoscut. Prin încălzirea la foc, în fier intrau cantități mici de carbon, exact atât cât să aducă aliajul la compoziția cunoscută azi ca fiind oțel. - Interesant. Am aflat și eu ceva. - De la mine. Sunt și eu bun la ceva, nu? - Ei, acum nu te da modest. Știu că știi că ești mai bun decât te lauzi. - Numai la mâncare nu vrei să-mi dai dreptate. - La mâncare ești un tradiționalist. - Și nu ești de acord cu tradițiile culinare românești? - Da și nu. Sunt unele care îmi plac. Îmi plac chiar foarte mult. Nu toate însă și, trebuie să recunoști, majoritatea sunt dovezi ale sărăciei. - Adică! - Supele, spre exemplu. - Eu nu concep un prânz fără supă. - Mâncarea săracului. Iei câteva legume cultivate în spatele casei, le fierbi cu multă apă și hrănești astfel toată familia. - Mai ai și alte exemple din astea? - Pâinea mâncată în exces. - Ce ai cu ea? Eu mănânc pâine la orice mâncare, în afară de desert. Cu toții facem la fel. - Nu chiar cu toții. Explicația este grâul, produs principal al agriculturii românești. - Și cu grâul ce ei? - Produs al agricultorului leneș. Între cultivat și cules nu are nevoie de nici o altă muncă. Nu tu prășit, plivit, ciupit și altele de genul acesta. 328

- Ai fi vrut să-i vezi pe români muncind precum chinezii la orez. - Nu, dar este un exemplu care ar trebui să ne dea de gândit. - Am înțeles. Acum însă mi s-a făcut foame, așa că aș mânca ceva chiar și de la motelul ăla cu reclamă de patru pe trei metri. - Are chiar un restaurant bun. Am mai fost aici. - Atunci, STOP! Gata cu criticile! * Mai demult, am văzut un film francez, care mi-a rămas în memorie. Era pe la începutul evoluției materialelor plastice și tocmai acesta părea să fie subiectul. Producătorii intuiseră dezvoltarea ulterioară a acestor materiale. Eroul principal era angajat al unei fabrici ce producea tot felul de obiecte din asemenea materiale. Era bine văzut la serviciu și beneficia de unele avantaje. Astfel, casa lui era mobilată ultramodern, majoritatea obiectelor fiind, bineînțeles, din plastic. Totul mergea ca pe roate, până când – dintr-un motiv care îmi scapă acum – o mică disfuncție are repercusiuni în lanț și totul se prăbușește. Multe dintre obiectele ce făceau mândria lui se distrug, și, în final, el însuși calcă pe un cui și se dezumflă, ca un balon înțepat. Când totul este artificial, și omul devine lipsit de consistență. *

329

Vorba americanului: sunt mândru că pot să plătesc impozit statului american, dar n-aș avea nimic împotrivă dacă impozitul ar fi mai mic. Psihologic, este de înțeles. În orice stat democrat, oamenii își doresc că dea statului cât mai puțin. Numai într-un stat democrat? Trebuie făcute câteva diferențieri. În trecut, impozitul – să-i zicem așa – era benevol pentru cei mai bogați și impus doar celorlalți. Ia uite ce cumsecade erau bogătașii! N-aș zice. Cumsecădenia lor era răsplătită. Considerau că ei sunt statul, pentru că prin stat ei își apărau interesele. „Statul sunt eu”, a zis cineva. Da! Ludovic al XIV-lea. El a deținut puterea absolută. Atenție însă, nu se referea la întreaga populație, care oricum nu avea acces la conducere, ci la parlament, pe care îl ignora și guvern, format din câțiva aleși și pe care îl conducea fără prim-ministru. Revin la oile noastre. Așa e! Revenons à nos moutons. Rege, domnitor, împărat, indiferent de denumire, era înconjurat de marii proprietari. Boieri cum li se spunea în Moldova și Țara Românească. Boier era un soi de titlu. Puterea lor politică, influența lor, era direct proporțională cu contribuția lor în bani, produse, 330

servicii, ostași în caz de război etc. Era firesc deci ca orice boier să-și dorească să contribuie cu cât mai mult, dar bineînțeles că asta depindea de posibilități. Bine, am înțeles. Asta era sus. Dar jos, pentru ceilalți, care era impozitarea? Nu știu să-ți spun în detaliu. În țările române exista și expresia „a lua cu japca”, deci nu prea era ceva stabil și legiferat. Dar, să ne uităm pe Internet. . . Așa. . . Uite! „Spania între 4 si 10%, Franța între 5,5 si 20%, Luxemburg 3%, Italia 4%, Irlanda 4,8%, Germania 7%, Olanda 6%, Cehia 10%. Marea Britanie a eliminat taxa pe valoare adăugată la alimente, dar nivelul standard de 20% se aplică în restaurante.”

Și în Statele Unite? „În Statele Unite, că de aici am plecat, nu se aplică o taxă pe valoare adăugată. Există în schimb o taxă pe vânzări stabilită de fiecare stat în parte, la care se adaugă o taxă locală variabilă de la un stat la altul. Cea mai mare este în California 7,5%, iar cea mai mică în Colorado 2,9 procente.”

Uluitor! Se pare că noi, românii, avem cea mai mare taxă din lume. Nu știu dacă din lume, dar printre cele mai mari în mod sigur. Înseamnă că suntem printre cele mai avansate. De ce zici asta? Păi, în trecutul îndepărtat se folosea zeciuiala, adică a zecea parte. 331

Iar în Evul Mediu, țăranul din Transilvania plătea nona, adică a noua parte din recoltă. Ei, da! Dacă o iei așa, am progresat mult. Mult prea mult. Să fie comunismul de vină? Știu că nu ești un fan al acestui tip de guvernare. Doamne ferește! Apropo de Dumnezeu, știi că acolo unde toți oamenii au drepturi egale asupra a ceea ce doresc, ei devin dușmani. Scrie în Biblie. În Leviathan, cred. Firesc! Dacă doi oameni doresc același lucru, dar de care nu se pot bucura amândoi, ei devin dușmani. Dar asta nu se întâmpla în România ceaușistă. Pentru că înainte de orice, primul obiectiv al acestei guvernări a fost aducerea populației la nivelul minim de supraviețuire, deci la sărăcia absolută. Omul trebuia să locuiască într-o cușcă, exagerat numită apartament, să meargă la serviciu și să facă mulți copii. Orice dorință era penalizată. Vorba lui Churchill: „Viciul capitalismului este distribuția inegală a bogăției, în timp ce demnitatea socialismului este distribuția egală a sărăciei”. Am citat din memorie. Bună memorie!

* Intrasem într-o mică localitate și doream să iau apă sau ceva de băut. Îmi era sete și mai aveam încă 332

mult de mers până la destinație. Cum nu vedeam nici un magazin, restaurant, bar și nici măcar un chioșc cu răcoritoare, am ieșit din mașină și am întrebat pe singura persoană ce s-a ivit: un bărbat de culoare, înalt, de 30-40 de ani, bine îmbrăcat, chiar elegant. Mi-a arătat o casă și mi-a spus că acolo pot găsi un ceai. M-am mirat puțin, dar – cum nu aveam de ales – m-am dus acolo. Localitatea părea pustie. Casă era modestă, fără etaj, dar cochetă și foarte îngrijită. Nu știu dacă avusese vreodată gard, dar acum, pe locul a ceea ce trebuia să fi fost o poartă erau doi stâlpi din piatră. Între trotuar și casă, de o parte și de alta a „porții”, două straturi cu flori mici, proaspăt udate, indicau existența unei persoane sensibile. Ușa era și ea încadrată de două tufe mari de trandafiri, cu flori mari cât palma. Am sunat și am bătut la ușă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Totuși, am intrat. Din hol, unul destul de mare pentru dimensiunea casei, mai multe uși erau deschise către celelalte încăperi, ca la un muzeu. Și tot ca la un muzeu, sau o casă memorială, curățenia era perfectă. Am strigat: „nu e nimeni acasă?”, dar nu mi s-a răspuns nici de această dată. Prin ușa din stânga, se zărea o masă cu un serviciu complet de ceai. Am intrat. La început mă gândisem că aici este bucătăria - și poate că așa fusese cândva - dar acum în încăpere se afla doar masa și șase scaune. Apa se putea încălzi într-un fierbător electric, dar nu era cazul; era încă fierbinte. Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să-mi prepar singur ceaiul. Un ceai știu să fac. Când totul a fost gata și îmi sorbeam încet licoarea, simțeam cum, la fiecare 333

înghițitură, primeam informațiile ce-mi lipseau, eliminând nedumerirea mea inițială cu privire la aceasta casă și localitate, deși nu-mi vorbea nimeni. Poate m-au ajutat fotografiile de pe pereți Proprietara era o cântăreață de muzică country. Aici se născuse. Rămasă orfană de mică, întreaga comunitate i-a devenit familie. Localitatea, nu mai mare cât un cătun, era populată în exclusivitate de negri, iar cârciuma fusese rampa ei de lansare. Cu timpul, celebritatea a îndepărtat-o de localitate, dar nu și de oamenii care au ajutat-o în copilărie și pe care i-a ajutat și ea, atunci când a putut. În turneele aproape permanente avea nevoie de echipă și, cu cât celebritatea ei creștea, cu atât echipa era mai numeroasă. Organizarea unui turneu a devenit astăzi o adevărată industrie. Desigur, principalii membri erau profesioniști, dar, pe lângă aceștia, a reușit să racoleze mulți concetățeni, pentru activități mai puțin pretențioase. Avea și un avantaj: aceștia îi erau sinceri și devotați. Pe cei mai talentați dintre copiii lor i-a trimis la școli și, după absolvire, i-a angajat ca profesioniști. Nu știu dacă, în acest moment, ea mai era în viață sau nu. Oricum, nu mai are mare importanță. Rolul ei se încheiase. Acum, oamenii se descurcau singuri. Ea le arătase calea, ei au urmat-o și îi erau recunoscători. Poate că mai venea din când în când pe aici. Prezența ei spirituală însă era permanentă. Cătunul nu avea acum mai multe case, poate chiar mai puține, dar toate erau adevărate bijuterii. Seară de seară, cei care încă locuiesc aici permanent sau vin din când în când, se întâlnesc în 334

această casă la un ceai. Discută probleme curente și, eventual, cântă. Cârciuma a dispărut demult. Această casă, în schimb, este deschisă permanent. Nu se încuie nici o ușă, nimeni nu o păzește. Nici nu ar avea de ce. O femeie mai în vârstă vine în fiecare dimineață pentru curățenie. În mod oficial, nimeni nu o plătește, dar cu toții o ajută, fiindcă toți se ajută între ei. Acum am înțeles și rolul acelui obiect ciudat, aflat în holul de la intrare. Pare adus din Egiptul antic. Este de fapt o urnă, în care doritorii pot depune bani pentru comunitate. Nu există un șef sau un consiliu administrativ. Toate problemele se rezolvă prin discuții, deciziile – dacă pot fi numite astfel - fiind acceptate tacit, dacă nu există observații la propunerile făcute. Zgomotul produs de un motor puternic m-a trezit la realitate. Nu sunt în localitatea aceea minunată, iar motorul este cel de la mașina salubrității, ce ajunge pe strada mea pe la ora 4 și jumătate. Mai pot dormi deci încă două ore, așa că mă întorc pe cealaltă parte, poate visez altceva, deși mi-a plăcut acest vis. * - Te deranjez? Văd că te uiți pe Internet. - Nu mă deranjezi deloc. Tocmai am găsit ceva amuzant. Să-ți citesc și ție. - Ar fi cazul, fiindcă de urâțenii avem parte din belșug. - „Dionisie Ecleziastul descrie zaiafetul ce a avut loc în timp ce la curte era oaspete amiralul flotei turcești, Husein Kuciuk. Acesta a cerut domnului să-i cheme și pe boieri cu nevestele lor. Boierii au acceptat, dar au refuzat să vină și nevestele. Atunci au fost

335

alese de pe stradă cele mai frumoase femei ușoare, fiind instruite, îmbrăcate elegant și prezentate ca soțiile celor prezenți...”.

- Unde ai găsit asta? - La https://www.dacoromania-alba.ro/nr60/ - Presupun că se petrecea în timpul domniilor fanariote. - Bineînțeles. Stai să vezi! „La încheierea zaiafetului, pofticiosul oaspete a cerut să-i oprească una dintre femei pentru el, iar celelalte să fie repartizate la paturile agalelor turcești. Zis și făcut. Dimineața, cămărașul domnesc le-a dezbrăcat de hainele scumpe și le-a dat drumul.”

- Nu știu ce ai găsit amuzant în asta, că pe mine m-a oripilat. Când s-a întâmplat asta? - Pe la sfârșitul lui 1700, aproape de 1800. - Și noi pretindem că suntem o țară europeană din moși strămoși. - Și descindem din mărețul neam al dacilor. - Mare dezastru și domniile fanariote. - Dezastru și nu prea. Da, este adevărat, au făcut mult rău, dar au făcut și bine, chiar fără să vrea. Erau trimișii turcilor, așa că răul este explicabil. De asemeni și comportarea lor lipsită de responsabilitate față de țările române. - Și, mă rog, care a fost binele? - Uite, o idee ne poate da chiar relatarea cu zaiafetul. Este adevărat că printre domnitorii fanarioți au existat și unii serioși, dar și mulți lipsiți de caracter, care – printre altele – abuzau de femeile românce, unele chiar soții de boieri. Și nu numai domnitorii, ci și alții din anturajul lor. - Ăsta e binele despre care vrei să-mi vorbești? - Ăsta e preludiu. Este de presupus că, în urma acestor relații, rezultau copii. Cum orice mamă își iubește copilul, dorește ca lui să-i meargă bine, iar pentru asta se străduiește să-l pregătească cât mai serios pentru viață. Uneori și tații puteau

336

avea sentimente paterne. Să nu uităm că fanarioții erau greci educați. - Da, erau greci din cartierul Fanar al Istanbulului, folosiți de turci tocmai pentru calitățile lor intelectuale. - Cum mamele aveau nevoie de sfaturi pentru educația copiilor, cele mai valorase au fost cele furnizate de către acești greci, iar printre ele a fost și trimiterea copiilor la studii în străinătate, în special la Paris. Până la venirea fanarioților, marea majoritate a boierilor români erau analfabeți - Și Dimitrie Cantemir? Chiar și Voltaire i-a citit lucrările. Avea o părere excelentă despre el. Fiul lui, Antioh, a ajuns primul poet rus, că acolo a emigrat tatăl lui. Să nu-mi spui că a fost o excepție. - A fost mai mult decât o excepție. A fost un caz izolat. Ai uitat că a fost capuchehaie. Trimis la Poartă ca zălog, a fost educat de turci. Românii nu au avut nici un rol în educația lui. Tată său, Constantin Cantemir, a fost analfabet. Revin la subiect. Cum spuneam, boierii români, dacă ei se simțeau bine în neștiința lor de carte, ne aveau nici un motiv să-și dorească altceva pentru copiii lor. Ideea de a-i școlariza nu putea veni decât din exterior. - Tu ai dreptate! Și așa se explică mulțimea junimiștilor, care au făcut posibilă revoluția de la 1848. - Ei, așa ne mai înțelegem.

* Plouă Se pare că soarelui îi este rușine. În timpul nopții, pentru că e senin, se ascunde în spatele Pământului iar ziua își pune un văl de nori. Ba, uneori, activează și tunurile de apă. Cu blândețe! Nu se știe de ce. Poate din timiditate sau fiindcă doar atât poate. Ar exista și 337

ipoteza că vrea să ne atragă atenția că ceva nu e în regulă cu noi. Sau cu el. În lupta cu tunurile cu apă ne antrenăm și noi. Tot timid și mai rar! Mai grav este că am greșit ținta. Protestăm împotriva guvernanților, deși ar trebui să protestăm împotriva noastră, că doar noi iam votat. Cât despre soare, eu cred că ne cere ajutorul, după ce a constatat că, în timp ce el se răcește, noi ne încingem. Speră să-i dăm ceva din surplusul nostru de căldură. Iluzii! Noi nu știm să dăm. Știm doar să luăm, dar nu știm ce. Luăm de aceea tot ce se ivește, bun și rău laolaltă. Acum, ce să zic? Cum ne-o fi norocul! Deși se spune că, în viață, „cum îți vei așterne, așa vei dormi”. Noi ne-am învățat însă din copilărie ca altcineva să se ocupe de sănătatea noastră și așteptăm să ni se aștearnă, deși nu spune nimeni „cum ți se așterne”. Se pare deci că umanitatea nu s-a maturizat încă. Și, de unde nu e (rațiune) nici Dumnezeu nu cere. * -

La animale, femela selectează. Masculul se împopoțonează pentru a fi remarcat și o curtează delicat. Femela este deci șeful. Masculul este doar gardianul. El păzește terenul. La oameni, femeile se împopoțonează, iar bărbații aleg. Așa era cândva. Între timp, și-au revenit.

Și asta pentru că femeia poate alege doar dintre bărbații care o aleg pe ea. După ce i-a vrăjit cu farmecele ei. Complicat! La animale era mai clar. 338

Dovadă că lumea noastră s-a dereglat.

* Nimic nu se pierde; totul se rătăcește. De azi dimineață caut o hârtie pe care am notat ceva și n-o găsesc. Nu s-a pierdut, asta e sigur, pentru că prin hârtiile mele nu umblă nimeni altcineva, iar eu nu le arunc decât pe cele foarte vechi, după o atentă verificare și – chiar și atunci - înainte de a le arunca, fac cel puțin o copie (Smile!). Mă gândesc însă la constatarea ce tocmai am enunțat-o. Nu pretind că ar fi sută la sută originală. Poate că au mai făcut-o și alții. Știm cu toții povestea cu Veșnica Reîntoarcere, reactivată de Nietzsche. „Mare, foarte mare, uriaș, însă totuși limitat este numărul de elemente din care este alcătuit universul. Și atunci, durata timpului fiind infinită, trebuie să vină o clipă în care, toate combinațiile posibile epuizându-se, vor începe să se repete cele care deja au fost. Peste un număr de ani, de bună seamă imens, însă mărginit, la poalele acestei stânci un alt eu însumi va concepe aceeași idee, și tot astfel de infinite ori în viitor; și, de vreme ce înaintea acestei clipe s-a scurs o eternitate de infinite ori de veacuri trecute, la poalele aceleași stânci unde mă aflu acum, o infinitate de mine însumi au conceput aceeași idee: Veșnica Reîntoarcere a tuturor lucrurilor din univers.” Cuprins de această măreață idee, Nietzsche nota cu aroganța-i caracteristică: „Început de august 1881, la Sils-Maria, la 6500 de picioare deasupra nivelului mării, și cu mult mai sus de toate lucrurile omenești.” Aș putea nota și eu: „ianuarie 339

2014, la câțiva pași de mare, deasupra unor lucruri omenești, sub foarte multe altele, așadar printre ele”. Partea mai neplăcută pentru Nietzsche este că același gând – chiar dacă nu a străbătut mințile altora ca el de o infinitate de ori - a fost afirmat de greci cu ceva timp în urmă, ca să nu mai vorbesc despre filozofia orientală, pentru care „Veșnica reîntoarcere” este o doctrină fundamentală. Idealiști, grecii au introdus și elemente mai subtile. De la Anaximandru la Anaximene și mai departe, prin orfici și pitagoricieni, ajungem la Empedocle, care – pe lângă cele patru elemente fundamentale ale universului (apă, aer, pământ, foc) - afirmă că există și două principii fundamentale: Ura și Iubirea, care se succed periodic, viața fiind posibilă numai atunci când ele coexistă. Ideea asta îmi place, pentru că, zău, chiar nu știu de unde vin cele două, deși ele există în mod evident. Ura și iubirea, ca cele două elemente fundamentale ale vieții! Frumos! Chiar dacă n-ar fi adevărat, merită să le luăm în seamă. Desigur, noi suntem adepții ideii opuse: „Progresul nelimitat”. Aici, eu am unele îndoieli. În primul rând, ce înțelegem prin progres? Am constatat de prea multe ori că ceea ce părea la un moment dat a fi progres s-a dovedit regres. Poate sintagma „evoluție nelimitată” ar fost mai potrivită, având în vedere că evoluției nu i s-a precizat sensul mișcării: în sus sau în jos. Așadar, nu putem ști azi ce va fi mâine. Și atunci, de ce să ne mai ostenim? Sigur, evaluarea tendinței pe seama 340

cunoașterii trecutului ne ajută să întâmpinăm viitorul mai pregătiți. Iată o idee pragmatică! Doar că direcția evoluției tot necunoscută rămâne. Principiul lui Lavoisie-Lomonosov: „nimic nu se pierde; totul se transformă” nu era nici el chiar nou dar, într-o epocă materialistă, ei i-au dat o interpretare materialistă. Grecii spuneau „Nimic nu se naște din nimic; totul devine din ceva ce a existat înainte”. În religiile orientale, principiul exista demult, sub forma reîncarnărilor succesive. Ceea ce le-a scăpat lor, a fost faptul că, mai înainte de a se reîncarna, omul – pentru că noi la el ne gândim – a căzut din Universul original, în care va reveni după purificare. Din punctul de vedere al Universului, el este un rătăcit, ce urmează să fie găsit și recuperat. Iată deci că principiul meu, enunțat în titlu, este cu mult mai general, cel mai general, fiindcă de la el pornește totul: Nimic nu se pierde; totul se rătăcește. Dacă cel al lui Lavoisie-Lomonosov este principiul numărul 1 al termodinamicii, al eu este principiul numărul 0. (Dacă și valoarea lui este tot zero, înseamnă că am atins perfecțiunea.) Totuși, o doctrină care a dăinuit de-a lungul secolelor și despre care se mai vorbește încă nu poate fi trecută cu vederea. Pasărea Phoenix simbolizează tocmai această idee: renaște din cenușa propriului ei corp, ars pe un rug pregătit de ea însăși. Rezultă că tot ce-i putem dori civilizației noastre este s-o ardă focul cât mai repede. Problema e că trebuie să-și pregătească singură rugul, dar se pare că lucrează intens la asta. Poate că, până deseară, îmi găsesc și hârtia. 341

* - Bate un vânt nebun azi. - Că bate, e adevărat. Dar de ce nebun? - Așa se spune. Poate și fiindcă se stârnește din senin. - Și asta-i adevărat, dar nu el e vinovatul, ci tocmai seninul. - Pe asta încă n-am auzit-o. - Nu-i niciodată prea târziu. Seninul este un calm aparent. - Fă-mă să înțeleg. - Dacă seninul dintr-o zonă are o temperatură diferită față de seninul din zona vecină, pentru a nu se produce o catastrofă, intervine vântul, care egalizează temperaturile. El este un moderator. Armonizează diferențele. - Bravo! Hai că-mi placi. Îți recomand totuși să nu ieși afară, dacă nu ai vreo treabă urgență. Nu de alta, dar sar putea să-ți schimbi opiniile, și ar fi păcat. N-ai mai fi tu, așa cum ești. - Bine că nu spui cum. - Nu fac asemenea greșeli. * A trecut vremea când individul simțea că este o parte a unui întreg – societate, echipă – în care avea și el un rol, oricât de mic. Acum, el exagerează ideea că este unic, viața este o luptă și, în consecință, toți ceilalți sunt inamici, dușmani. Termenul „adversar” pare mai blând, deoarece el joacă într-o zi în echipa adversă, dar data viitoare ar putea fi coechipier. În realitate, tocmai ideea 342

că ar putea fi coechipieri îl deranjează, fiindcă, în interiorul unei echipe sportive, concurența este cea mai acerbă. Îmbrățișarea celui care a înscris un gol este formală. Singurul interesat în armonia și cooperarea din lot este antrenorul. Între jucători primează concurența. A fost un exemplu. Concurența există însă peste tot în societate, iar vinovată este în mare măsură școala, prin acordarea de note și ierarhizarea elevilor. Nimeni nu vrea să intre în gaura neagră a anonimatului. (A nu se confunda cu expresia „cutia neagră”, folosită în cibernetică. Prin ea se înțelege un obiect – instalație concretă sau imaginară – prin care inputul (ceea ce intră) provoacă un output (ceea ce iese) conform unor reguli precise. Din gaura neagră a anonimatului nu iese nimic, indiferent dacă intră sau nu ceva.) În consecință, numai unul dintre elevi va fi etichetat ca fiind cel mai bun, chiar dacă uneori nu este. Următorii sunt doar aspiranți și ura este un sentiment mai puternic decât admirația. Încetîncet, prietenii de altă dată devin dușmani. Cât despre codași, ei vor căuta alte căi de afirmare. Poziția lor inferioară după un anumit criteriu – cel al profesorului – nu-i deranjează. Vor schimba criteriul și vor căuta alte mijloace de afirmare. În majoritatea cazurilor, acestea vor fi cu mult mai eficiente, mai ales dacă sunt nerecomandate sau chiar blamate de către societate. Într-o variantă mai blândă, viața este un joc, dar nu orice fel de joc. Dacă este extrem de simplu, el devine banal, fiindcă jucători, fie că nu au de ales, fie că varianta optimă este evidentă, așa că jocul devine rutină. Dacă însă e mai complicat, jucătorii pot greși și 343

atunci devine interesant, fiindcă pune în valoare inteligența. Un asemenea joc începe să semene cu viața. Da, viața este și ea un joc, sau – dacă nu vă place termenul – nu este un joc, dar respectă legile jocului. De regulă, este un joc cu sumă nulă, conform definiției lui von Neumann, fiindcă ce pierde unul câștigă altul. Într-o „cutie neagră”, tranzistorul și variantele lui moderne au rolul principal. În creierul omului neuronul are aceeași funcție, de a transmite sau nu mai departe impulsul primit. La capitolul miniaturizare, natura a fost deci mult mai eficientă. Ar trebui deci să acordăm mai multă atenție legilor ei. Dar, atenție! Animalele puternice devin și mai puternice, dar dispar precum uriașii preistorici după o vreme. Grupul de indivizii ce se înmulțește exagerat și dezechilibrează ecosistemul din care face parte revine la normal prin moartea celor mai mulți, din lipsă de resurse. Cu alte cuvinte, orice exagerare duce la naiba, cum spunea cineva. Denumirea de ecosistem ne atrage atenția că orice individ se află într-un „eco”, adică mediu, casă, deci ar trebui să se simtă „în familie”. Orice vietate se hrănește cu ceva. Sunt, de aceea, absurde toate pretențiile și recomandările împotriva naturii, indiferent dacă sunt religioase, morale, jurnalistice, benefice sau malefice asupra sănătății noastre. Lupta este deci o condiție indispensabilă vieții. În viața noastră, trebuie să existe deci și luptă dar și armonia familiei. Toate cu măsură. Asta îmi amintește de replica lui Ionel Brătianu, căruia Nicolae Iorga, cu orgoliul lui, îi spune: Ce să învăț eu de

344

la un inginer?. Răspunsul a fost: „Măsura, domnule profesor”. * Soția: Bună dimineața! Soțul: Bună dimineața! Soția: Oho! Ai vrut să te asiguri că e bună doar pentru tine. Miroși a țuică de la o poștă. Soțul: Ei, nici chiar așa! Tu știi care este lungimea unei poște? Soția: Nu știam că poșta are lungime. Poate întârziere la livrarea corespondenței. Soțul: Aia e nemăsurată. Poșta este și o unitate de lungime, folosită în trecut. Are cam douăzeci de kilometri. Soția: Mi s-ar părea mai corect între cincizeci și șaizeci de kilometri. Soțul: De ce? Soția: Fiindcă asta este distanța medie între localitățile mai importante. Acolo a fost probabil un han, unde se schimbau caii și înnoptau călătorii. Soțul: Tu ești o fată deșteaptă. Așa este. Presupun însă că, pentru mesaje urgente, caii trebuiau schimbați mai des. De aici, cei douăzeci de kilometri. Soția: Mulțumesc pentru compliment, dar ia ceva în gură, fiindcă miroși îngrozitor. Soțul: Ieri a fost prima zi de Paști și, după ce tu te-ai culcat, m-am gândit cum se simt cei singuri, care nu au cu cine să ciocnească un ou. Soția: Triști. Dar ce legătură are asta cu țuica? 345

Soțul: Mi-am adus aminte de o glumă. Un tip intră întrun bar și cere două țuici mici. Barmanul îl întreabă de ce nu ia una mare. „Pentru că prietenul meu cel mai bun sa angajat pe un vas de croazieră – răspunde tipul – și acum a plecat pe mare. La despărțire, noi ne-am promis reciproc să bem întotdeauna câte o țuică mică, unul pentru celălalt.” Scena s-a repetat, până când, într-o zi, clientul cere o singură țuică mică. Barmanul, îngrijorat, îl întreabă ce s-a întâmplat cu prietenul lui, plecat pe oceanele lumii. „Ah, nimic – îi răspunde. Totul e în regulă cu prietenul meu. Chiar ieri am primit un mesaj de la el. Eu însă m-am lăsat de băutură. Beau acum numai pentru el.” Soția: E bună gluma, dar hai acum să ciocnim noi câte un ou roșu. Soțul: Dintre cele pe care le-am înroșit împreună. Hristos a înviat! Soția: Adevărat a înviat! * În S.U.A., orice călător poate solicita un bilet de avion sau de autobuz până la Santa Fe, dus-întors, eventual cu preț redus. Santa Fe este capitala statului New Mexico, deci un oraș important, așa că asemenea solicitări sunt frecvente. Nu este deci nimic deosebit, cu condiția să nu traducem fraza ad literam, fiindcă, în limba spaniolă, Santa Fe înseamnă „Sfânta Credință”, iar interpretarea, pe cât de nostimă, nu ar face decât să reflecte atitudinea celor mai mulți față de religie: calea

346

dus-întors către sfânta credință nu și-o dorește nimeni, dar o practică majoritatea. * - Nu-ți fă probleme pentru el; are șapte vieți. - Într-adevăr, este de mirare cum a scăpat teafăr dintratâtea peripeții. - Ești invidios? - Nu. Mă declar mulțumit cu cele patru ale mele. - Care patru? - Nu știi? Fiecare dintre noi are 4 vieți: o viață publică, o viață privată, o viață secretă, și o viață „de rahat”. - De cea secretă nu te întreb, iar pe cea „de rahat” o cunosc prea bine. * Aflu din calendar că azi, 5 august, se celebrează Sf. Nona, mama Sf. Ier. Grigore Teologul. Nu știu ce a făcut această Nona – în afară de nașterea lui Grigore – dar știu că, în Evul Mediu, nona ara impozitul funciar (a noua parte din recoltă), datorat de țăranii transilvăneni, pentru care istoricii de serviciu ne învață că s-au produs atâtea răscoale, mai mari sau mai mici. Mă gândesc că, în spiritul înnoirii calendarului, ar trebui introdusă și celebrarea sfântului TVA, dar nu cunosc data nașterii ministrului de finanțe. Mama lui de . . . * -

Noroc! 347

Sănătate! S-avem noroc de sănătate. Se vede că suntem din generații diferite. Mai demult, se spunea doar „Noroc!”. Studenții ziceau „Baftă!”. Da. Oamenii aveau un proiect, pe care sperau să-l realizeze. Deocamdată trebuiau să treacă un prag și sperau să reușească, dar viitorul le era clar. „Sănătate!” a venit mai târziu. Era urarea într-o epocă mai dură, pe care sperau s-o depășească. Pentru asta, își doreau să fie sănătoși, să nu moară înainte de vreme, în speranța că vor veni vremuri mai bune. Acum se spune „Doamne-ajută!”, fiindcă doar El mai poate face ceva pentru noi. Atunci, cât o fi să fie, să fim sănătoși. Și norocoși, că Churchill a zis că și cei de pe Titanic au fost sănătoși, dar nu au avut noroc.

* Bărbații sunt doar cărăuși Găinile, după ce fac ouăle, trebuie să le clocească. Treabă dificilă! Într-o fază mai evoluată, femelele îi dotează pe masculi cu cele necesare reproducerii încă de la naștere. Ei duc semințele la maturitate, după care le redau femelelor. Ele, femelele, sunt responsabile de perpetuarea speciei. Masculii au ca singur reflex să se descotorosească de semințe. Relevantă este atitudinea leilor față de puii lor, pe care – dacă au ocazia – îi mănâncă. Nu fiindcă le-ar fi 348

foame, ci pentru ca s-o determine pe leoaică să le accepte din nou serviciile, adică semințele. Asta am văzut la televizor. Pentru că încă nu se inventase televiziunea, Herodot scria despre motani: „După ce fată, pisicile nu se mai apropie de motani; ei, când vor să se împerecheze, nu mai izbutesc. De aceea, motanii se folosesc de un șiretlic: fură puii de la pisici, îi duc cu ei și-i omoară, fără însă să-i mănânce. Pisicile, lipsite de puii lor și dorindu-și alții, umblă astfel iar după motani”. (Herodot,

Istorii, LXVI) Majoritatea dragostea singuri.

* poeților

romantici

exersează

* Există două categorii de filosofi: pesimiști și optimiști. Pesimiștii vorbesc despre un vid existențial, de care cică ar fi plină lumea de azi. (Expresia nu-mi aparține.) Drept urmare, se cuvine ca paginile cărților de filosofie să fie umplute cu un vid pe măsură. (Se poate ca bolta de sus să se spargă, / Să cadă nimicul cu noaptea lui largă . . . ) Optimiștii speră într-un decret marca PSD, prin care să se legifereze filozofia (cu ‚z’. de la zoo) și să fie abolită cea cu ‚s”, de la „sofia”, deși ideal ar fi ca și prefixul ‚filo’ să fie schimbat, ca să nu creadă cineva că filozofii sunt prietenii animalelor. Acest subiect însă urmează să mai fie cercetat în forurile competente ale partidului. 349

O idee mai eficientă ar fi o Ordonanță de Urgență, prin care să fie abolite toate bolile. Ar dispărea astfel toate problemele din domeniu sănătății și al medicinii. Exprimarea nu este redundantă; sănătatea populației și medicina sunt domenii diferite. Un alt subiect controversat este proprietatea. Acesta urmează să fie abordat mai târziu. Pentru început, reținem remarca lui Ion Iliescu: „A garanta proprietatea înseamnă a limita dreptul omului la proprietatea lui”. Într-adevăr, cum să mai furi din proprietatea altuia? * Uite la ăla ce ditamai ceas are la mână, deși – culmea, în aceeași mână – are două telefoane mobile, care îi indică ora exactă. Ceasul este un simbol al măreției lui. La fel ca ghiulurile de altă dată. Este un mijloc de recunoaștere a apartenenței la „clubul parveniților”. Din punctul nostru de vedere. Ei fac abstracție de cuvântul parvenit și sunt mândri să-și etaleze bogăția recent dobândită prin intermediul ceasului. Apropo de simbol. Primul putător al unei șepci cu inscripția VIP (very important person), pe care l-am văzut eu, era un om al străzii, ce mirosea îngrozitor. -

* Este sănătos să mănânci ceea ce ți se interzice în timpul unei diete de slăbire. Cum așa?

350

Oamenii se îngrașă nu doar pentru că mănâncă prea mult, ci și fiindcă mănâncă alimente foarte concentrate. Datorită progreselor tehnologice, alimentația noastră s-a schimbat radical în ultimele secole, în timp ce aparatul digestiv nu a putut ține ritmul dezvoltării tehnologice. Zahărul și toate dulcețurile preparate cu el nu existau în urmă cu 500 de ani. În trecutul mai îndepărtat, omul era încă în mare măsură culegător. Semințele, erau mai ușor de găsit decât carnea unui animal, care trebuia mai întâi vânat, ceea ce era mai greu. De aceea, stomacul știa să valorifice semințele mai bine decât orice altceva. În consecință, dieteticianul îți interzice să mănânci alune, spre exemplu, fiindcă te îngrași. Am înțeles! Ceea ce nu înseamnă că alunele ar fi nesănătoase. Dimpotrivă! Dar cu fructele cum e? Omul primitiv mânca multe fructe. Poți să mănânci fructe în orice condiții, dar atenție! Adam și Eva au pățit-o tocmai din cauza lor. Adevărul e că această legendă e cam trasă de păr. Merele or fi fost atrăgătoare atunci când evreii s-au apucat să scrie Biblia, dar la vremea Evei și a lui Adam existau doar mere pădurețe. Ingineria genetică a apărut mai târziu. D-aia i-a rămas lui Adam mărul în gât. Și tot a fost pedepsit, deși nu e normal să se aplice două penalizări pentru aceeași faptă.

351

Aici apare totuși o contradicție. Dacă se recomandă să mâncăm la fel ca oamenii primitivi și să renunțăm la produsele realizate ca urmare a ingineriei genetice, înseamnă să ne limităm la mere pădurețe și altele asemenea. Ca întotdeauna, ai dreptate!

* Miturile de genul celei cu Demetra, care stătea 6 luni pe pământ și 6 în Hades, semnificând schimbarea anotimpurilor, dovedesc originea lor nordică, deși au apărut în zone cu climă caldă, unde diferența de temperatură dintre vară și iarnă este foarte mică sau lipsește. * - Alexandru Macedon a fost mare nu pentru că a cucerit Imperiul Persan și o parte din Asia. Este o prostie și o inexactitate să-l crezi mare pentru așa ceva. El n-a făcut decât să profite de situație. Imperiul Persan era în cădere liberă, iar pe Darius III, învinsul său, l-a găsit mort, ucis de unul dintre satrapii care îl însoțeau. Adevăratul merit al lui Alexandru este faptul că a lăsat șefi capabili în teritoriile ocupate. Prin ei și datorită lor a urmat „epoca elenistică”, de care a profitat toată lumea civilizată. În toată această perioadă și mult, foarte mult timp după aceea, în Atena nu s-a întâmplat nimic remarcabil - Ba s-a întâmplat. Au pregătit-o pentru cucerirea romană. 352

- Iar Macedonia, țara lui natală, a dispărut de pe harta lumii. - Majoritatea conducătorilor considerați mari au fost creați de istorie, de evenimente. Puțini, foarte puțini, au creat istorie. - Cei mai mulți au încheiat o perioadă, nu au creat-o. * Acasă, în fotoliu, mă simt ca o pasare care zboară. Gândul este asemenea unui vultur, care vede lumea de sus și o judecă. Atunci când călătoresc însă, simt că mă târăsc. Chiar și avionul merge prea încet, iar din contactul cu lumea culeg doar fragmente pe care tot cu mintea, tot in fotoliu, le leg într-o imagine de ansamblu, pe care mă străduiesc s-o fac cât-de-cât coerentă. Și atunci, totul mi se pare logic și rațional, deși realitatea nu este logică și nu cunoaște rațiunea. -

* Am cumpărat un spray pentru mobilă. Spunea vânzătorul și scrie și pe etichetă că, dacă îl folosești, nu se așterne praful pe mobilă. Interesant! Și unde aterizează praful din atmosferă? Se învârte deasupra mobilei ca avioanele deasupra aerodromului când nu li se permite aterizarea? Probabil! Și când li se termină combustibilul? Avioanelor? 353

Ei, avioanelor! Prafului. Nu știu. Un eschimos ar cumpăra un frigider, să-l folosească drept dulap, că și eu am unul vechi, pe care, în loc săl arunc, îl folosesc ca dulap, fiindcă se închide bine. Că cineva ar putea să cumpere un asemenea spray nu credeam să existe. Înseamnă că eu sunt mai proastă decât un eschimos. Eschimoșii sunt deștepți, chiar dacă nu sunt la curent cu tehnologia modernă. Te rog să nu-i jignești. Dar tu poți să mă jignești pe mine, făcându-mă proastă. Eu n-am spus asta. Sunt politicos. Vai, ce politicos ești! Nici praful nu se așază pe tine. Fuge de mine ca dracul de tămâie. Ai fi tu tămâie la politețe, dar uite că sprayul meu a mai al dracului decât crezi. Am dat cu el ieri și nu s-a așternut nici un fir de praf. În schimb, lacul de pe mobilă a devenit mat. Să știi că ai dreptate. Acum am observat. Nu-i nimic! Am să frec cu o cârpă și o să-și revină. Nu prea cred. Sprayul nu este chiar inofensiv. Are o substanță care a reacționat cu lacul. Acum, va trebui să dai peste tot, ca mobila să fie uniformă. Nu mă mai necăji și tu acum. Pentru azi ajunge. * 354

Atunci când cineva își manifestă în mod insistent admirația pentru un tablou vechi, pot fi sigur că nu are nici o tangență cu arta, deoarece gustul nostru s-a schimbat între timp. Iar dacă subiectul este unul de sorginte biblică iar el este ateu, deci nu poate înțelege nimic din ceea ce pictorul a dorit să exprime, atunci pot trage concluzia că este și perfid, deci e bine să nu am încredere în el. Îmi amintesc o scenă din fața intrării dinspre nord în Agora Romană, la poalele celebrului Acropole. Vizavi de intrare se află ruinele unei mici porți, înconjurată de verdeață, ce atrage atenția majorității turiștilor. Nu a tuturor. Este ceea ce a mai rămas din zidul-gard, ce înconjura o mânăstire. Se află pe o stradă laterală îngustă, circulată numai de pitoni, în special de către turiști. Sosesc fără ghid și pliantele uzuale nu menționează nimic despre această fostă poartă secundară a unei mici mânăstiri dispărute, cu o istorie aparte, dar despre care turistul obișnuit nu are de unde afla. Ceea ce atrage atenția este doar ciudățenia apariției ei fără vreun rost. Nu este frumoasă. Zidul galben roșcat, înconjurat de verdeață, creează însă un cadru ce atrage atenția. Tocmai ansamblul lor este pitoresc, este frumos. Nuanțele de bej-deschis și maro ale porții înconjurată de verdele intens al vegetației încântă ochiul. Lângă intrarea în Agora Romană este o bancă, pe care m-am odihnit de multe ori. Priveam turiștii și – fără să vreau – observam cine se uită la poarta „mea” și cine trece nepăsător. Unii o priveau ca pe o curiozitate, alții o admirau și fotografiau. După un 355

timp, îmi propusesem să ghicesc atitudinea lor după înfățișare. Devenisem aproape expert. Da, există oameni cu simț artistic înnăscut și alții fără această caracteristică. Admirația celor ce aveau așa ceva era spontană și sinceră, în opoziție cu cea dirijată de informație. Ne place Sagrada Familia lui Gaudi fiindcă „așa se cade”. Dacă toată lumea spune că e frumoasă, nu dă bine să-ți manifești altă opinie. Ei bine, mie nu-mi place. Ce-i drept, nu am văzut-o decât în reproduceri. Poate în realitate să fie altfel, deși de cele mai multe ori publicitatea reușește să prezinte obiectivele turistice mai atractive decât realitatea. E suficient să mă gândesc la picturile de pe plafonul din Capela Sixtină, abia vizibile la 20 de metri înălțime, ca să nu mai vorbesc despre aglomerație și viteza cu care ești obligat să străbați încăperea, după ce ai stat cu orele la rând. Așa că rămân la imaginile din albume. Sagrada Familia îmi pare o aglomerare neordonată, de parcă picături de ipsos moale ar fi căzut din înalt și s-au întărit unele peste altele, formând un soi de stalagmită uriașă. (Poate că în loc de ipsos era altceva, dar asta are mai puțină importanță.) -

* Noi doi, eu și soția mea, încă înainte de a ne căsători, am identificat câteva reguli folositoare pentru armonia familiei. Amuzant este că eram încă foarte tineri când au venit la noi o familie de pensionari cu rugămintea să-i consiliem, fiindcă au început să aibă probleme. Am rămas siderați și îmi stăruie și azi în 356

minte întrebarea „de ce credeau ei că noi, cu peste treizeci de ani mai tineri decât ei, am putea să le fim buni sfătuitori?”, într-o chestiune în care înțelepciunea caracteristică senectuții este de preferat. Bine-bine, și care au fost regulile voastre nemaipomenite? Nu le-a pomenit nimeni. Sunt simple. Orice pereche, înainte de căsătorie, are ocazia să converseze de câteva ori. Nu contează cât de multe sau cât de lungi sunt asemenea discuții. Contează doar subiectele. Printre nenumăratele banalități uzuale, noi am abordat și unele de care se pare că voi nu ați ținut cont. Și care ar fi acelea, mă rog? Este important ca, atunci când o discuție în contradictoriu se amplifică, unul dintre „beligeranți” să oprească dialogul. Subiectul poate fi discutat a doua zi, când poate vom fi mai calmi, poate poimâine sau niciodată, ca dovadă că nu este chiar atât de important pe cât ni se pare nouă acum și, ca dovadă, îl vom uita. „Cel mai deștept renunță primul” este sfatul ce-l dau adesea. Asta nu-i rău, dacă te poți abține. După căsătorie, am inițiat un obicei: înainte de culcare, ne sărutăm. Nu pe gură. Acesta este un gest cu tentă sexuală. Pe obraz. Am respectat ritualul chiar și după cele mai aprige discuții, marcând prin 357

acest gest faptul că relația noastră este puternică și nu poate fi afectată de către un subiect cotidian oarecare. Frumos! Bănuiesc că nu este prea târziu nici pentru voi. Ați putea să vă gândiți la asta și mai ales la faptul că, atunci când ceva nu iese bine, să vă întrebați dacă nu cumva vinovăția vă aparține. Un dicton spune că, într-o ceartă, amândoi sunt vinovați. Unul pentru că a generat-o și celălalt pentru că s-a ambalat.

* În societate, odată ajuns pe culme, tot ceea ce faci este menit să te coboare de acolo. -

* Mai demult, pe când nu existau mijloace de transport rapide ca astăzi, oamenii mergeau pe jos, sau cel mult cu căruța sau călare. Deși distanțele erau mici – dacă le comparăm cu cele străbătute azi cu automobile și avioane, timpul necesar parcurgerii lor era mare, astfel că era o plăcere ca ei să se însoțească cu oricine altcineva, pe care treburile îl purtau pe același drum. Și de ce ne spui toate astea, ca și cum noi nu le-am ști. Pentru ca să avansez ideea că, în trecut, oamenii socializau mai mult decât o fac acum. 358

Poate că termenul „socializare” – la modă azi – ar fi trebuit să-l înlocuiești prin „comunicare”. Este mai simplu și exprimă mai precis ceea ce doreai să spui. De acord, este mai adecvat. Și chiar și atunci, oamenii simpli, cei ce mergeau pe jos, comunicau mai bine ca cei ce foloseau mijloace mai avansate, precum calul sau trăsura. Îmi amintesc că de fiecare dată când a fost în America, am discutat cu vecinul de scaun din autobuz doar foarte puțin, la început, din motive de politețe. După aceea, am stat ore întregi unul lângă celălalt, fără să ne adresăm nici un cuvânt. Fiecare era cu gândurile și preocupările lui. Deși cu Greyhound-ul, cu care știu că ai călătorit tu, se merge zile, nu ore. Mă uit și pe stradă. Văd perechi de tineri, care merg unul lângă altul și vorbesc la telefoanele mobile cu alte persoane. Meg împreună, dar vorbesc separat. Despre asemenea tineri nu are rost să vorbim. De acord. Nu vor ajunge niciodată să discute ceva. Ei doar vorbesc, nu discută. Discută, dar numai despre acțiuni concrete, simple. Nu dezbat idei teoretice, nu comentează evenimente culturale. - Ce-ai făcut? Ce n-ai făcut? - Ai auzit ce-a făcut Gigel? - Am auzit că s-a certat cu Mia. Acum e din nou prieten că Vasy, fostul iubit la Miei.

359

Da! Cam astea sunt cele mai savante subiecte de discuție a lor. Așa e, dar să nu generalizăm. Există și excepții. Care întăresc regula. Mă amuză întotdeauna această interpretare a vechiului dicton. Ce vrei să spui? Excepția întărește regula are sensul că precizează domeniul în care regula este valabilă, îi stabilește limitele. În accepțiunea uzuală, oamenii vor să spună că trebuie să acceptăm și excepțiile de la regulă. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Fals! Orice regulă, orice lege, au domeniile limitate în care funcționează. Fiecare stat are legile lui, pe care trebuie să le respecți cât timp te afli în acea țară și nu poți să invoci legi valabile în alte țări. În fizică, legile fluidelor sunt valabile pentru fluide, nu și pentru gaze și corpuri solide. Acesta este un exemplu mai bun. Este uneori greu de definit un fluid dacă vâscozitatea lui este prea mare și se apropie de solide. Excepțiile ne pot ajuta să delimităm domeniul în care legile fluidelor sunt valabile, deci dacă într-un caz anume avem de-a face cu fluide sau nu. Exact. Deci tinerii despre care vorbeam aparțin unor categorii diferite. 360

Foarte diferite.

* Teoria relativității Ca proaspăt locuitor al Atenei, m-am bucurat să profit de oferta generoasă de portocale și, mai ales, de mandarine. Mâncam multe și, bineînțeles, se adunau și multe coji, motiv pentru care m-am gândit să le valorific, măcar pentru parfum. Mi-am procurat un borcan mai mărișor, l-am umplut cu coji, apă, ceva zahăr și l-am astupat, astfel încât să rămână o foarte mică gaură pentru aerisire. Speram să iasă o băutură ușor alcoolică foarte parfumată. N-am greșit. Într-adevăr, a ieșit chiar mai bună decât mă așteptam. Bucuros de reușită, am repetat operația. De data aceasta, deși mă așteptam la o băutură și mai bună, rezultatul nu a fost pe măsura așteptărilor. A urmat, așa cum era firesc, a treia încercare, cu convingerea unui succes sigur. Aveam deja experiență, nu-i așa? Ei bine, dezamăgirea a fost totală. Am aruncat totul, inclusiv borcanul. De fiecare dată, făcusem totul ca la carte, dar rezultatul a fost diferit. Singurul vinovat nu putea fi decât Einstein, cu teoria lui. -

* E drept că pensiile sunt mici, dar – cu vârsta – și cheltuielile scad. Asta dacă nu ai în vedere medicamentele.

361

Mai e și faptul că bătrânii au învățat să-și stăpânească pornirile. Mă rog, nu toate; doar unele dintre ele. Trecem peste acest aspect. Trecem, că nu avem încotro. Uite că te văd îmbrăcat în același costum de acum 30 de ani, care arată încă foarte bine. Pentru că-l scot doar la sărbători. Și pentru că tot vorbeam despre sărbători, ai dreptate, unele cheltuieli scad într-adevăr. Eu obișnuiam să trimit prietenilor felicitări de sărbători. Acum, aceștia sunt tot mai puțini. Eu nu am primit niciodată felicitări de la tine. Și cred că nici nea Manole, aici de față, care e mai bătrân decât noi amândoi. Înseamnă că nu ai fost suficient de viu. Am înțeles. Viu din punctul tău de vedere, deși sunt mai tânăr cu câțiva ani buni, deci din punct de vedere biologic sunt mai viu. Păi, nu despre biologie vorbeam. Atunci despre ce? Suntem amândoi ingineri, lucrăm în aceeași societate, ești doar ceva mai în vârstă decât mine. Nu sunt suficient de cultivat ca tine, e adevărat. Poate că nu am avut condițiile tale. Ce-ar trebui să fac să mă „înviorez”, să devin la fel de viu ca tine? Eu nu vreau să te jignesc. Nu mă supăr dacă învăț ceva de la tine. 362

Ești un tip deștept și simpatic. Îmi face plăcere să discut cu tine și mi-ar părea rău să te pierd. E normal ca între noi doi să existe unele diferențe. Nu există doi oameni identici. Ideal este ca diferențele să nu fie antagonice, iar sper să fim destul de înțelepți să înțelegem asta. Ne respectăm reciproc, așa cum suntem, cu defectele și calitățile noastre. De acord. Ne tolerăm defectele și ne valorificăm calitățile. Exact! Ai făcut însă o afirmație inexactă. Ai spus că sunt mai cultivat decât tine, fiindcă am avut alte condiții; se înțelege că mai bune. Fals! Total fals! A fost invers și mă surprinde că nu-ți dai seama de asta. Am copilărit în epoci diferite, a ta fiind incomparabil mai bună. Eu în vremea lui Stalin, tu în scurta perioadă de relaxare de după moartea lui. În primii doi ani de facultate eu nu aveam costum, tu cred că aveai. Chiar două. Dar nu la condițiile materiale mă gândeam, ci la îndrumarea din familie. N-aș zice că aici e diferența. Amândoi suntem din provincie și provenim din familii similare, cred, deși eu nu-ți cunosc familia. Poate că a fost și întâmplarea. Explicația e alta. E vorba de atitudine și am să-ți dau un exemplu. În timpul examenului de admitere la facultate, am locuit împreună cu un văr, care tocmai terminase Institutul Politehnic, și profita de avantajele capitalei, înainte de a pleca la Suceava, 363

unde fusese repartizat. În fiecare seară, mă lua cu el la tot felul de manifestări culturale: teatre, concerte simfonice, cenacluri literare etc. Cum eu mă lamentam că a doua sau a treia zi aveam examene, el îmi răspundea cu două argumente: o cel clasic: „nu se îngrașă porcul în ajun”; o și unul particular: în ipoteza că nu vei reuși la admitere, măcar cu atât să rămâi: că ai fost și tu la un teatru/concert/etc. în capitală. Dar ai reușit. Și am reținut și ideea. Pe tot timpul facultății, nu mia scăpat nici un concert al Filarmonicii, am fost și la câteva concerte lecții organizate pentru studenți, am văzut majoritatea pieselor de teatru și opere, deși biletele la operă erau scumpe și se obțineau mai greu, dar pentru o vreme am avut ca prietenă o studentă la Conservator și ei mergeau obligatoriu la unele repetiții. Printre ei, mă strecuram și eu. Problema nu este deci de a fi sau nu cultivat, fiindcă nu suntem terenuri arabile, ce trebuie cultivate. Este vorba de atitudine. De modul în care privești cultura, de ceea ce îți propui să faci. Și eu am urmat aceeași facultate la București, dar am fost o singură dată la teatru, fiindcă m-a dus o prietenă. N-aș zice că mi-a plăcut, prietenia s-a destrămat, așa că asta a fost tot. Nici Bucureștiul nu mi-a plăcut, chiar deloc. Prea mare agitația pentru un ardelean ca mine. 364

Nu ți-a plăcut, pentru că nu l-ai cunoscut. Cum să nu-l cunosc în cinci ani, cât am stat acolo. Bucureștiul nu este un sat, în care toți oamenii se cunosc. Este un oraș mare, este capitala țării, populația este stratificată și oamenii comunică între ei, dar numai în interiorul grupului din care fac parte. Câți bucureșteni ai cunoscut tu, în afara celor câțiva colegi? Cu câți dintre ei ai fost în vizită? Cu niciunul. Atunci nu te mai pronunța în chestiuni pe care nu le cunoști. E bine să știi că foarte mulți intelectuali din București sunt ardeleni și ei nu se plâng de oraș, fiindcă acolo s-au realizat ca oameni de cultură. Deci eu sunt un intelectual, dar nu sunt om de cultură. Iarăși nu vreau să te jignesc, dar termenul de intelectual ar trebui redefinit. Ideea că un intelectual este orice absolvent al unui institut de învățământ superior este formată înainte de impunerea învățământului obligatoriu, când doar copiii cei mai deștepți și majoritatea fiilor de intelectuali urmau asemenea studii. Ei aveau această caracteristică încă înainte de a se înscrie la facultate. Educația lor era de asemenea factură. Facultatea îți dă cunoștințe de specialitate, nu de cultură generală. Preocuparea pentru muzică, teatru, literatură, istorie etc., tot ceea ce înseamnă cultură, dar mai ales criteriile de evaluare pentru aprecierea corectă a unor evenimentelor din asemenea domenii, capacitatea de a discuta subiecte

365

specifice, se formează în timp, din copilărie și în liceu, pentru cei cu o îndrumare adecvată. E adevărat. Am avut un muncitor, un frezor, care citea mult chiar în timpul serviciului. Știi, freza la care lucra el nu era una automată, ca cele de azi. Trebuia programată mecanic, prin manevre simple. El era cel care făcea toate calculele, ceea ce nu era deloc simplu nici chiar pentru mine. După programare însă, freza lucra singură, uneori peste o jumătate de oră, timp în care el citea. Era de aceea mai cult decât majoritatea intelectualilor din întreprindere. Adică a celor din administrație, dintre care majoritatea erau inculți. Exact. Cu toții ar fi spus că ei nu au timp: familie, copii etc. . . . Aveam însă și proba contrară: șoferul directorului. Între două curse, ceea ce putea să însemne ziua întreagă, dacă directorul nu pleca nicăieri, el stătea în mașină și dormita. L-am întrebat odată de ce nu citește și el o carte în acest timp. Și? De atunci se uita strâmb la mine.

* Solidaritatea românilor este iluzorie; românii sunt independenți și independența indivizilor este opusă ideii de independență a nației. Solidaritatea poate exista doar atunci când apare un interes comun și dispare imediat ce se ivesc mici interese centrifuge. 366

Noica spune că sărăcia unește. Greșește! Este probabil marcat de ideea marxistă – deși el era profund antimarxist, dar anii de restriște i-au tulburat logica – și a rămas cu ideea că răscoala de la 1907 a unit oamenii din cauza sărăcie. Cred că am mai spus undeva că, în anii precedenți fusese o secetă cumplită și nu s-au răsculat. În schimb, 1907 a fost un an excelent pentru agricultură. Cauza reală a fost propaganda rușilor refugiați în România după eșecul revoluției lor din 1905. Săracii nu sunt cu toții la fel de săraci. Unii sunt mai săraci decât alții iar invidia este un sentiment mai puternic decât dorința de colaborare, pentru a porni o răscoală. Bogații, deși se invidiază și ei, inteligența superioară îi determină să colaboreze. Dacă necesitățile o impun, pot fi și solidari. * - Plouă cu găleata. - Înseamnă că trece repede. O găleată nu poate fi prea mare. - Sunt interesante unele expresii care, cu timpul, își pierd justificarea, dar își păstrează semnificația. - La ce te referi? - Sunt o mulțime în limba română, dar acum – că vorbeam despre ploaie – îmi vine în minte una englezească: „It’s raining cats and dogs”, similarul românescului „plouă cu găleata”. - Da, plouă pisici și câini. Pare ceva fără sens, dar la origine trebuie să fi avut o explicație.

367

- În trecut, acoperișul caselor era făcut din stuf sau alte materiale similare. Micile animale se așezau acolo, unde era mai cald și erau ferite de dușmani. Când ploua însă, suportul devenea alunecos și cădeau. - Deci asta e? Amuzant. Umor englezesc. Anomalii de genul acesta există peste tot. În Paris, „Pont Neuf” (Podul Nou) este cel mai vechi pod din oraș. * „A clash of doctrines is not a disaster, it is an opportunity.” (Whitehead A. N. în Science in the Modern World, p. 186) Aș zice și că prăbușirea (crash) unei doctrine este o oportunitate și mai eficientă decât ciocnirea dintre ele. Din nefericire, ea nu se poate produce prin simpla dispariție, ci numai prin înlocuirea ei cu o alta, ce pare mai eficientă, dar care va fi, la rândul ei, înlocuită și tot așa la infinit. * Bach a murit fericit, lucrând la cea mai nouă compoziție din seria Arta Fugii. -

* Ce frumos e soarele la apus! Da, seamănă cu o mămăligă. Ți-e foame? Puțin. De aici vine cuvântul „apus”. Soarele a pus-o de mămăligă la apus. * 368

Refuzul respectării normelor de conduită într-o societate, în speranța înlocuirii ei cu alta, presupusă mai bună, nu înseamnă că te afli deja în cea viitoare, ci în haos. Edificarea unei societăți bazată pe alte paradigme poate dura secole, timp în care se schimbă paradigmele. * - În urmă cu câteva luni, au adus salată de vinete la magazinul din apropierea. Îmi place foarte mult acest preparat și m-am grăbit să-l testez. - Și mie îmi place. Era congelată? - Nu. Este proaspătă și foarte gustoasă. - Excelent! - Cumpăr și acum, cam de două ori pe săptămână, deși calitatea scade continuu. Vinetele sunt tocate din ce în ce mai grosolan. - Firesc! Producătorul a constatat că are succes, a mărit producția, dar nu a angajat personal suplimentar. - Tipic pentru mentalitatea managerilor români. „Las-că merge și așa.” * Iarna este anotimpul favorabil manifestărilor culturale. Obiceiul își are originea din timpuri ancestrale, când principala ocupație a oamenilor era agricultura. În toate celelalte anotimpuri, agricultorul are de lucru. Acum însă, vara pare mult mai propice. Agricultori adevărați sunt cu mult mai puțini. Pe de altă

369

parte, ziua este mai lungă, deplasarea mai ușoară și ce poate fi mai frumos decât un concert În parc?

Variis mixta Astă noapte m-am trezit la ora trei. Nu știu de ce. Adică știu dar nu spun. Am crezut că voi adormi din nou, dar n-am reușit. Pe la patru, m-am sculat cu convingerea că sunt destul de apt să fac ceva mai util decât să-mă enervez că nu pot să dorm. Într-adevăr, am fost eficient pentru câteva ore, dar – cum era firesc – la un moment dat m-a cuprins oboseala. Nu eram convins că aș putea să adorm și, ca să-mi umplu timpul, am început să mă joc cu cuvinte încrucișate. La un moment dat, pe lângă sumedenia de definiții aiurite, dau peste „Știința guvernării”, ca răspuns la întrebarea „Ce este politica?”. Nici că se putea o definiție mai corecta. Într-adevăr, cuvântul politică, la fel politie, politețe și altele, vine de la grecescul poli (πόλη), care înseamnă oraș, cu sensul de comunitate a oamenilor. Deci nu e vorba despre clădiri, străzi etc. Politică și celelalte se referă la relațiile dintre locuitorii cetății. Expresia „știința guvernării”, la fel că „știința literaturii”, conține o contradicție în termeni, dovedind necunoașterea semnificație cuvântului ‚știință’, ce nu poate fi atribuit decât unor domenii bine stăpânite și nu unora mai apropiate de artă. E drept, substantivul „știință” vine de la verbul „a ști”. (Sau invers. Nu are 370

prea mare importanță.) Și atunci, dacă știi câte ceva dintr-un domeniu oarecare, se cheamă că poți spune că ești om de știință? Evident că nu, deoarece termenul „știință” a căpătat deja o altă semnificație și nu putem să-i deturnăm sensul doar pentru că unii neștiutori deja îl folosesc. * Știința medicală a avansat. Rareori mai găsești un om sănătos. * De ce se acordă mai multă atenție inteligenței artificiale, decât prostiei naturale? * Pentru unii, fericirea constă în a nu face nimic. * Țăranul își iubește produsul muncii lui. La fel și intelectualul creativ. Proletarul nu, chiar dacă execută activități aparent intelectuale, fiindcă sunt efectuate la birou. * Evoluția de la haită la națiune este al naibii de sinuoasă. *

371

Drepturi egale? Iată cea mai sigură cale de a semăna invidia, dușmănia, disputa. E suficient să existe doi doritori ai unui obiect unic. Dacă sunt mai mulți, atmosfera se încinge. * Ateniană Astăzi, am găsit pe plajă o coloană mică din marmură. Dacă aș mai găsi una, aș putea să construiesc pe balcon un mic templu. S-ar cuveni, bineînțeles, să-l dedic cuiva. Printre zeii cunoscuți, nu am găsit nici unul potrivit. Religiile monoteiste, deși au înlocuit idolii cu o singură divinitate, au creat, în schimb, o mulțime de sfinți și sfinte. Am auzit că Sfânta Caterina este protectoarea proștilor. I-aș cere favoarea să înlocuiesc stâlpul de marmură, care-mi lipsește, cu unul din lemn, dar știu că sfinții vor biserici ample nu simple temple. Dacă mă gândesc mai bine, poate că cel mai bun loc pentru stâlpul pe care l-am găsit azi dimineață este chiar acolo, culcat pe plajă. Toată lumea își imaginează că, odată, demult, a fost ceva de capul lui. De capul stâlpului. La mine în balcon, s-ar întreba ce caută acolo și știm bine că la întrebările fără răspuns pot să apară tot felul de ipoteze, majoritatea defăimătoare. Asta îmi aduce aminte de Cato cel Bătrân. Se zice că un prieten i-ar fi spus: „Este scandalos că nu ți s-a ridicat nici o statuie în Roma! Am să constitui un comitet în acest scop”. La care, înțeleptul ar fi răspuns: „As dori mai degrabă ca oamenii să se întrebe de ce nu există o statuie a lui Cato, decât să se mire că există una”. Nu e cazul meu, dar nici cu 372

coloana de marmură în balcon nu m-aș simt bine. Mai bine o las pe plajă și mă așez lângă ea. * De cele mai multe ori, marii oameni pe care i-a înregistrat istoria oficială au încheiat o perioada și nu au creat-o. Creatorii au rămas anonimi. * Fascinația imaginației se bazează pe slăbiciunile memoriei. * Singura salvare din mediocritate este nebunia (Dacă se poate să nu fie totală) * După dulceața nu poți sa bei sirop. Doar apa! * Stupidități părintești Copilul care are o bună manualitate este îndrumat să devină inginer, deși ingineria pretinde gândire abstractă, și nu manualitate. Inginerul folosește imaginația și creionul, nu ciocanul și șurubelnița. De execuție se ocupa muncitorii și maiștri, nu inginerii. *

373

Până în 1944, Romania reușise să se europenizeze, după presiunea otomană. După 1944, rușii s-au străduit sa ne spele creierii. Fudulia noastră de azi, cum că am fi deja europeni, nu e decât semnul ignoranței. Dacă înainte de 1944 au fost necesare câteva generații de tineri școlarizați la Paris, Berlin, Viena etc., acum procedeul se repetă la Londra, New York etc. Dacă avem noroc, ne vom recapătă statutul de odinioară peste câteva generații. Până atunci însă afirmația că am fi europeni dovedește că încă nu cunoaștem semnificația cuvântului. * Impozitarea pe profit este o idee anacronică. Ea derivă din trecut, când numai cei mai avuți dintre oameni înțelegeau și își însușeau benevol responsabilități sociale. Statul, în formele sale incipiente, era propria lor creație și servea propriilor lor interese. Astăzi, dacă suntem egali la vot, s-ar cuveni să fim egali și la responsabilități, ceea ce este însă nerealist. Combinația dintre democrație (fie ea și demagogică) și proprietate a născut un hibrid pe cale de a intra în colaps, tocmai datorită anacronismului sistemului de impozitare. Nu munca trebuie impozitată. Dimpotrivă, ea ar trebui răsplătită. O soluție firească ar fi un impozit minimal, egal pentru toți cetățenii maturi, plus un impozit diferențiat pentru serviciile oferite de comunitate, în funcție de poziția locuinței și altele. 374

* În România modernă, deși toată lumea se grăbește, puțini ajung la timp. Punctualitatea este pentru alții. * Cunoștințele noastre, ale fiecăruia dintre noi, sunt asemenea unui joc puzzle, conceput ca un obiect tridimensional. Orice informație care atinge acest obiect este reținută numai dacă se potrivește cunoștințelor anterior dobândite; altfel, este respinsă. În mod natural acest puzzle crește în mod uniform, pe toate dimensiunile, ca o sferă, pentru că informațiile vin de pretutindeni. O creștere accentuată pe o anumită direcție, se realizează dacă se urmărește specializarea într-un anumit domeniu. * Omul refuză moartea. Nu-i place să creadă că va dispărea ca un fum, ca aburul dintr-o oală în care a fiert toată ființa lui. A inventat de aceea sufletul, care este nemuritor. Prin reîncarnare însă, noile făpturi sunt diferite de precedentele, deci ființa se transformă perpetuu. Doar pasărea Phoenix renaște odată la 500 de ani în aceeași formă, ceea ce poate sugera o altă religie. * La vest de Napoli, aproape de Marea Tireniană, se află lacul Averno. Din cauza emanațiilor sulfuroase, a 375

fost considerat în antichitate ca fiind intrarea în infern. Astăzi, pe malul lui se află numeroase vile elegante. Iată cum se schimbă imaginea noastră despre infern. Scaraoțchi a fabricat chiar o cremă pentru piele. Din motive comerciale și pentru a nu crea confuzii, l-a înlocuit pe ‚r’ cu al doilea ‚e’. Crema se numește deci aveeno. Pe reclamă apare o negresă care scoate limba. Limba nu e neagră, confirmând credința că nici iadul nu e chiar atât de negru pe cât se spune. * În zilele noastre nu mai există frizeri, ci stiliști. Cuvântul ‚frizerie’ a devenit deci impropriu. Ar trebui să se spună ‚stilistărie’, eventual scris cu ‚y’ (stylistărie). Cu ani în urmă, am fost să mă tund la „salonul de înfrumusețare” din cartierul în care locuiesc, unde tocmai anunțaseră apariția unui frizez. Până atunci existau doar ceva tratamente sofisticate specific feminine: coafură, manicură, pedicură și altele, la care nu mă pricep. Patroana tocmai se școlarizase în acest domeniu. Pe frizer l-am văzut de cum am intrat. Vorbea la telefonul mobil. A durat ceva convorbirea lui telefonică, timp în care mi-a oferit posibilitatea să-l „admir”. Purta o centură cum am văzut în filme la muncitorii din construcții. Era lată și cu multe buzunare, în care avea o sumedenie de scule necunoscute mie, pe lângă foarfeci, piepteni, brice și nu-mi mai amintesc ce. Vesta cu și mai multe buzunare, pe lângă alte câteva instrumente, purta și două pixuri de culori diferite.

376

De cum m-a luat în primire, înainte de orice manevră concretă, a început să se vaite: „Aoleu, ce catastrofă avem aici! Până ce și perciunii sunt inegali. Cine v-a tuns până acum? . . . ” Ce-i drept, nu mă mai tunse nimeni de ani de zile. Pe timpuri, mă tundeam în mod regulat la același frizer din București. Acum, mă tundeam singur. Când constatam că un smoc de păr era mai lung decât celelalte, îl retezam. În acest mod, eram permanent relativ tuns, dar niciodată „aranjat și pomădat”, proaspăt ieșit de la frizer. Doar atunci când îmi creștea părul prea mult pe ceafă, puneam în funcție mașina electrică de tuns, pe care o am și azi. Atunci, mam hotărât să folosesc totuși serviciile lui, fiindcă aveam o lansare de carte sau vernisaj – nu-mi amintesc exact – și mă gândisem că ar fi bine să-mi schimb puțin „look”ul. În plus, am fost atras și de afișul care anunța apariția frizerului, chiar foarte aproape de locuința mea. Oricum, eram în drum spre casă și urma să mă spăl pe cap. Perorația lui a durat până i-am spus „Bine, și acum mă tunzi?”. Și m-a tuns, fără a înceta însă să vorbească, spre amuzamentul fetelor de la coafură, manicură și celelalte, care asistau la spectacol. Se întâmpla să fie în timpul festivalului „Cerbul de Aur” și se lăuda că urmează să vină la el un artist celebru – i-am uitat numele – care, „de fiecare dată când poate, numai și numai la el vine să fie tuns, pentru că are multă încredere în el și îi apreciază stilul.” Întâmplarea și mai ales centura și vesta lui cu multe buzunare mi-a adus aminte de câteva obiecte imaginare, pe care le inventasem cu ceva ani în urmă. 377

Printre ele, bicicleta cu coviltir, ca vehicul al viitorului și vesta multimedia, pentru a îngloba toate aparatele electronice purtate pe atunci cu mândrie de tineret. Bluzele de damă cu deschizătură pentru buric au fost însă reale, ceea ce m-a readus cu picioarele pe pământ. * În încercarea de a explica evoluția extraordinară a omenirii față de celelalte animale, s-a afirmat că mersul bipen ar fi una dintre cauze. Aflu însă că păsările s-au desprins dintre dinozauri. Zborul, la care au râvnit întotdeauna oamenii, este o formă superioară de deplasare. Am putea deduce că dinozaurii să fi fost mai deștepți decât noi. Nu avem cum să știm. O altă explicație oferită de antropologi este limbajul. Constatăm însă că unele animale comunică între ele chiar foarte bine. Au și ele limbajul lor. Spre deosebire de noi, oamenii, care nu înțelegem limbajul animalelor, cățeii, caii și alții înțeleg limbajul nostru. Par deci să fie mai deștepți decât noi. Singura diferență este lipsa perfidiei. Această incapacitatea a lor pare să le diminuat capacitatea de evoluție. Există două variante: 1. Au avut această caracteristic dar, prin evoluție, au renunțat la ea; 2. N-au prins încă „șmecheria”, dar s-ar putea s-o învețe. În acest din urmă caz, ar fi bine să nu scormonim prea mult, fiindcă s-ar putea să le dăm o idee. Repet: noi nu înțelegem ce vorbesc animalele, dar ele ne înțeleg pe noi.

378

* Se fac valuri cu „Hermetism”, „Hermetica”, „hermeneutic” etc., ca „Arta a lui Hermes”, speculând înclinația unor oameni către lucruri secrete, ascunse, accesibile doar unor inițiați, care ar conduce lumea din spatele ușilor închise, de unde – ca de la un ospăț – aruncă plebei câte un os. Oricine și-ar dori să fie de partea cealaltă a ușilor, dar nu știe cum să intre. De aceea, câțiva șarlatani se oferă să le spună el ce se întâmplă în spatele ușilor închise ermetic (hermetic), ceea ce îmi amintește o caricatură mai veche, ce înfățișa un cerșetor, care se străduia să vândă o broșura cu sloganul: „Cumpărați pentru ca să aflați cea mai eficientă metodă de a vă îmbogăți în cel mai scurt timp”. * Gândim în arhetipuri, nu neapărat pentru că arhetipurile ne vin de la zei, ci pentru că au fost experimentate de altcineva înainte și s-au dovedit eficace. Simpla afirmație că cineva a mai făcut acest lucru înainte de noi, ne dă curaj s-o facem și noi. Cu timpul, au fost atribuite zeilor sau au intrat în tradiții. * Bunavestire a fost fixată întâmplător pe 25 Martie. Atunci vin berzele, cele care aduc copiii. * Nu bunătate ne trebuie, ci respect. Civilizat nu înseamnă să fii bun ci să-ți respecți concitadinul. 379

* Nu-i nevoie să-i critic eu pe filosofi, pentru că o fac ei singuri cel mai bine. Orice lucrare filosofică se bazează pe critica unor lucrări anterioare. * Suntem niște Pygmalioni pentru noi înșine. Pygmalion cel original, a făurit-o pe Galateea conform idealului său de frumusețe feminină. Frumos! Noi vrem să devenim noi înșine asemenea unui model ideal imaginar. El iubea femeia. Noi ne iubim pe noi înșine. Cum nu suntem perfecți, ne construim un alter ego imaginar. * Acum, la funeraliile lui Bush-senior, toată presa și oficialitățile americane îl prezintă ca pe cel mai important președinte pe care l-au avut. Uită că nu l-au votat pentru al doilea mandat. * Lucrul bine făcut la români Că nouă, românilor, nu prea ne place să facem lucrurile așa cum trebuie este un fapt bine cunoscut și recunoscut. Mai trist este că nu respectăm nici ceea ce – din întâmplare, am făcut bine. Prin contrast, îmi amintesc de un aparat de proiecție a clișeelor, pentru prelucrarea fotografiilor în laborator. Era sovietic și îl cumpărasem în 1960, la începuturile mele în ale 380

fotografiei artistice, la recomandarea unui absolvent al Institutului de Artă Plastică „Nicolae Grigorescu” din București, pasionat fotograf. După câțiva ani, datorită unor împrejurări fără legătură cu fotografia, abandonasem această preocupare, pentru a o relua după mulți alți ani. Spre surpriza mea, am constatat că aparate identice să găseau încă în comerț. Se întâmpla prin 1986 sau 1987, deci după aproape treizeci de ani. Fabricarea lui a continuat fără modificări majore, deoarece s-a dovedit a fi bun. Asemenea lui, armele Kalașnicov, realizate în timpul celui de al doilea război mondial, se produc și azi. Contrastul mi-l ofereau o sumedenie de produse românești din vremea aceea, care se modificau de la un alt la altul, fără a fi cu nimic mai bune, ba dimpotrivă. Exemple erau atât de multe încât nu merită să le menționez. Repetăm însă cu conștiinciozitate și azi să facem aceleași prostii. * Gravitatea unui păcat se măsoară după multe criterii. Ceea ce este considerat a fi un păcat undeva, poate fi admis altundeva. Poligamia, spre exemplu, este interzisă în unele țări, dar este admisă în altele. Omul modern schimbă frecvent criteriile, astfel că, în aceeași zonă, păcatele sunt apreciate diferit de la o persoană la alta și de la un partid la altul. *

381

Realitatea este cu mult prea complexă. Pentru înțelegerea noastră, trebuie s-o simplificăm. Simplificată, este inteligibilă, dar nu mai este reală. * O bună comedie are un impact mai puternic în conștiința cititorului decât orice tragedie. * O idee neverificată este la fel de bună sau de rea ca oricare alta, sau poate chiar mai bună, cât timp rămâne doar o idee. * Un om obișnuit nu-și poate permite să fie modest. Nu încă! Poate mai târziu, după ce va deveni celebru. * „Când aud pe cineva spunând că viața e grea, sunt tentat să întreb: în comparație cu ce?” – Sidney J. Harris, jurnalist american la Chicago Daily News și Chicago Sun-Times, prieten de-o viață cu Saul Bellow, laureat al Premiului Nobel, cel care a scris „Dean’s December”, după ce a vizitat Bucureștiul, cu ocazia participării la ultimele zile, decesul și înmormântarea mamei celei de a patra soții (din cele cinci), Alexandra Ionescu Tulcea, născută Bagdasar, fiica lui Dumitru Bagdasar, renumit medic chirurg și a Floricăi Bagdasar, neuropsihiatru, fost ministru al Sănătății. Într-adevăr, cu ce ar putea fi comparată viața? 382

* Primul și singurul glob-trotter român Hălăduind pe Internet, am dat peste o informație, care mi-a activat caleidoscopul meu de amintiri. Prin anii ’60, citisem într-o revistă Magazin un articol – interviu, cred – despre primul și singurul globtrotter român. Multe dintre întrebările ce mi le puneam atunci au rămas neelucidate până azi, în special din cauza sărăciei informațiilor. Noroc că le-am uitat. Mi-a rămas în minte însă una dintre afirmațiile lui: indiferent unde se afla, avea grijă să de prezinte decent. Printre altele, se bărbierea în fiecare zi, chiar dacă trebuia să folosească apa din vreo băltoacă. Acum am găsit tocmai detaliile care lipseau în articol. Iată-le: Se numea Dumitru Dan și era profesor de geografie în Buzău. Pe când era student la Universitatea Sorbona, a participat la concursul organizat de Touring Clubul Francez în 1910, care prevedea efectuarea înconjurului lumii, pe jos. Premiul pus la bătaie a fost de 100.000 franci francezi. El a terminat primul cei circa 100.000 km, pe care i-a parcurs în 6 ani de zile, între 1910 - 1916. A fost singurul român care a terminat competiția. Performanța lui este neegalată încă. A rupt 497 perechi de opinci și 28 de costume naționale. Informația mi-a fost de folos, fiindcă eu tocmai îmi propusesem să mă bărbieresc zilnic, nu numai pentru aspect, dar și pentru că este cel mai comod. În fiecare dimineață, după ce mă scol, mă bărbieresc înainte să mă trezesc complet și să-mi pun cine știe ce 383

întrebări fără sens. Este deja un reflex. O fac de la 25 de ani. Afirmația glob-trotterului mi-a întărit hotărârea și mi-a fost de folos în momentele de cumpănă. * Când impostura este investită cu valoare, capătă semnificația matematică a înmulțirii unui număr cu zero: devine zero, chiar și ceea ce exista înainte. * Este presupus că Dumnezeu, atunci când a făcuto pe Eva, a valorificat experiența cu Adam și a realizat un exemplar mai reușit. Eu nu mă îndoiesc că așa și este. Problema e că noi, astăzi, avem criterii de evaluare diferite. Cred că aici s-a strecurat o eroare. * Sindromul conspirației a existat din cele mai vechi timpuri. Credința în idoli, zei și alte divinități nu este decât o formă a dorinței oamenilor de a arunca vina pe alții, de preferat pe unii care nu pot fi trași la răspundere. Acum, că Dumnezeu a coborât pe pământ, sunt imaginate tot felul de organizații secrete, care hotărăsc destinele omenirii. Există totuși o deosebire. Dacă vechii conspiratori – Zeus și alții ca el – făceau și lucruri bune, pe lângă numeroasele fapte reprobabile, cei de azi, aceste organizații sinistre, fac numai rele.

384

Lipsa echilibrului este – poate – unul dintre viciile majore ale societății noastre actuale. Dialectica naturii a fost părăsită. * Fotoliu este cea mai dăunătoare invenția pentru sănătatea noastră. * Orice om are calități și defecte. Cine are calități mari are și defecte marii. Sunt – din păcate – puțini cei dispuși să aprecieze calitățile, în afară de cazul ce le sunt lor de vreun folos. Pentru defecte însă, îți vor scoate ochii în primul rând cei ce îți sunt apropiați. Defectele tale sunt cele care ți-au creat dificultăți în societate. Nu doar la serviciu, dar chiar și în familie. Amintește-ți unele create chiar de rude, nu pentru că îi deranjau defectele tale, ci pentru că erau invidioase pe calitățile tale. Ele te voiau să fii la fel ca ele, deși tu doreai să fii altfel. Aveai nevoie de un om care să te înțeleagă și să pună în balanța atât defectele cât și calitățile. Să te aprecieze pentru cele bune și să fie tolerant cu cele rele. * Orice teorie este, la început, doar o ipoteză de lucru. Scientia experimentalis. De aceea, teoriile urmează să fie demonstrate sau verificate practic. * 385

Mărul oferit de Eva i-a rămas în gât lui Adam. * Se spune „cum îți vei așterne, așa vei dormi”. Nu se spune „cum ți se așterne...” * Dumnezeu e închipuire – cum ar spune Nietzsche –, dar bine ar fi dacă închipuirea noastră s-ar limita doar la atât. * S-a spus de multe ori că istoria se repetă, dau nu s-a explicat suficient de convingător, motiv pentru care majoritatea oamenilor – în special tinerii – pleacă de la ideea că totul începe cu ei și viitorul, care începe azi, va fi cu totul altceva. Vina este a istoricilor, care se limitează la înșiratul unor evenimente, așa după cum o gospodină înșiră rufele la uscat pe o frânghie întinsă între doi copaci. De cele mai multe ori, așa cum rufele se usucă, evenimentele își pierd și ele importanța, pentru că nu ni s-a explicat de ce rufele au fost ude, de ce a fost necesar să se spele, de ce s-au murdărit și așa mai departe. Mă gândesc, evident, la explicații serioase și nu la cele de genul „primul război mondial s-a declanșat pentru că prințul moștenitor al Austriei a fost ucis de un extremist sârb. Da, istoria se repetă și se va repeta la infinit, fiindcă nu există prea multe variante de evoluție. Diferă doar tehnologia și, datorită ei, capacitatea de

386

organizare, de manipulare, persuasiune și alte asemenea detalii. * Se apune că Sherlock Holmes era ignorant în multe privințe (Evident, răutăți. Nu există atotștiutori.) Iată cum lipsa unor informații exacte poate fi o calitate, pentru că, în cazul lui – din fericire numai al lui – acest defect-calitate i-a lăsat mintea liberă să zburde în zone interzise celor cu prea multă știință. * Un text cu pretenții literare ar trebui citit de două ori: prima dată pentru a afla despre ce este vorba și a doua oară, pentru a aprecia modul în care a fost scris, eventuala valoare estetică. Din nefericire, noi nu avem răbdare pentru această a doua lectură, uneori nici pentru prima. * Cine pe cine? Poporul spaniol, suficient de ignorant în Evul Mediu, dar conduși de „regii catolici” și Cid Campeador, i-a alungat pe constructorii castelelor cu care se mândresc azi și care pe atunci erau singurii purtători ai civilizației. Barbarii au învins întotdeauna civilizațiile cu care se învecinau. Astăzi, Europa civilizată este invadată de arabi necivilizați. 387

* Calomniază, calomniază, calomniază! Ceva tot rămâne. Am reținut asta din Aria Calomniei din Bărbierul din Sevilla de Verdi. Calomnia e un vânticel, / o briză slabă ce adie dulce / care, domol, pe nesimțite, / ușurel și cu blândețe / începe să murmure. / Încet, încetișor, / ici și colo, / pe șoptite, șuierând, / se prefiră, se strecoară. / În urechile mulțimii / pătrunde cu viclenie, / capetele și mințile / le tulbură și le-nfierbântă. / Ieșind pe gură, / zvonul creste, / prinde putere puțin câte puțin, / zboară din loc în loc. . . Ideea este valabilă și pentru propaganda politică. Oricât ar fi de stupidă și de mincinoasă, ceva tot rămâne. Singura condiție este perseverența. * Deși Icar este un personaj ce încântă spiritele tinere, la maturitate ar trebui să acordăm mai multă atenție tatălui său, Dedal. * Înainte vreme, oamenii considerau că moartea face parte din viață, chiar dacă marchează sfârșitul ei. Pentru unii, ea încheia doar o etapă, făcând posibilă nașterea alteia. Astăzi, moartea este doar un spectacol. Îl vedem zilnic la televizor: accidente, crime, războaie etc. Toate se întâmplă însă întotdeauna altcuiva, altundeva.

388

* In God We Trust Creștinismul euro-atlantic este peremptoriu. Începând cu hoțul, care spune înainte de orice spargere „Doamne-ajută, să nu mă prindă”, continuând cu Gott mit uns (Dumnezeu cu noi), înscris pe uniformele armatei germane, astăzi – când obținerea banului este țelul suprem la vieții iar dolarul simbolul lui – noi ne punem toate speranțele în Dumnezeu: In God We Trust. Aici există însă o mică subtilitate: deși engleza este – alături de germana lui Kant și ceilalți – una dintre cele mai complexe limbi din lume în privința capacității de exprimare, structura frazelor este foarte rigidă. Cea mai mică schimbare a ordinii cuvintelor indică o nuanță sau chiar o idee suplimentară. În acest caz, ordinea corectă (subiect, predicat etc.) ar fi fost „We Trust în God”. Cei care au inițiat afișarea acestui slogan pe bancnotele americane nu erau niște ignoranți, așa că trebuie să ne întrebăm de ce l-au formulat astfel. Nu numai în engleză, dar chiar și în română, interpretarea corectă nu este cea simplă (Noi avem încredere în Dumnezeu), ci una cu dichis: „În Dumnezeu avem încredere”. În el, și numai în el. În nimeni altcineva, nici măcar în ministrul de finanțe. * Drumul cel mai scurt între două piscuri de munte nu este linia dreaptă dintre ele. El necesită coborârea de pe piscul pe care ne aflăm și urcușul celuilalt. Cine își închipuie că după o victorie poate să țopăie direct într-o 389

altă victorie înseamnă că de fapt n-a cunoscut cu adevărat nici una dintre ele. Victoriile lui n-au fost succese ale vreunei strădanii, ci iluzii. * Citisem undeva că într-o catedrală, al cărei nume l-am uitat, s-ar afla capul Sfântului Ioan Botezătorul la 12 ani. Am putea și noi să afirmăm că undeva se află capul lui Ion Iliescu la șaizeci și ceva de ani, decapitat pentru ceea ce a făcut la acea vârstă, pentru că acum este prea bătrân pentru a-l mai judeca. * În comparație cu lucrurile reale, imaginile noastre despre aceleași lucruri au valoarea unor kitschuri și – deoarece rațiunea nu operează cu lucruri ci cu reprezentarea acelor lucruri în concepția noastră – înseamnă că rezultatul rațiunii nu poate fi decât un super-kitsch. * Orice om dorește să-și găsească un echilibru în tot ceea ce face, echilibrul fiind poziția în care speră să-și găsească liniștea. Echilibrul, însă, înseamnă nemișcare, stagnare, moarte. Din fericire, el nu există decât în mintea noastră, ca ideal în momentele de relaxare. Cineva, sau ceva, are grija să nu rămânem acolo prea mult. Pendulul vieții noastre doar trece prin această poziție, fără să se oprească vreodată. Mai curând putem 390

observa că staționează o clipă în pozițiile extreme, până când se hotărăște să-și schimbe sensul deplasării, în timp ce la trecerea prin ceea ce ar trebui să fie poziția de echilibru viteza lui este maximă. Până la urmă, ceea ce contează este doar amplitudinea oscilațiilor, mai mare la unii, mai mică la alții, în funcție de dorințe, elan și altele. * Când un om face afirmații lipsite de logică, el este considerat – în mod logic – ca fiind nelogic. Când însă un copil face afirmații lipsite de logică, el este considerat – mod ilogic – că este inteligent, dacă nu chiar adorabil. * Afirmația „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa” este o jignire la adresa Divinității. * Dacă interpretarea noastră asupra unui fapt sau chiar asupra unui obiect se dovedește a fi eronată, nu înseamnă că faptul sau obiectul respectiv este eronat. * Unele persoane, în numele „bunei creșteri”, sau pentru că așa sunt construite, nu răspund sincer interlocutorului, ci păstrează gândul neexprimat. Relațiile se răcesc. Cazul invers, când prin afirmațiile unuia – poate corecte – lezează sentimente celuilalt, ei se învrăjbesc și, la bătrânețe, îi va reproșa gestul sau 391

cuvântul care l-a lezat atât. La cealaltă extremitate, sunt mitocanii care-și aruncă unul altuia cuvinte pe care nici măcar nu le-au gândit îndeajuns, dar sfârșesc prin a se împăca la o bere. Sigur, n-am să recomand mitocănia ca soluție de rezolvare a conflictelor, dar cred că ar trebui să existe o cale de comunicare deschisă către dialog. Totul revine la educație: suntem oameni făcuți să comunice în primul rând între ei, și apoi cu „cel de sus” sau cu „cei de jos”. Civilizație tocmai asta înseamnă: a respecta cele câteva reguli care fac viată posibilă în interiorul cetății. Iar pentru aceasta trebuie să existe comunicare, pentru că numai prin comunicare putem afla ce gândește celălalt. Doar așa vom găsi soluții care să ne transforme din adversari în parteneri. * Un îndrăgostit nu vorbește despre iubita lui, înainte de a o fi cucerit și cu atât mai puțin după. * De la o vârstă încolo, copii mai faci, eventual mai crești, dar prieteni adevărați găsești mai greu. * Omul a fost făcut pentru societăți foarte mici. Societățile mari de azi, l-au scos din condiția lui naturală și îl fac să opereze la un nivel ale cărui efecte nu le poate controla, uneori nici înțelege. * 392

În Cele două surse ale moralei și religiei, Henri Bergson relatează cu stupoare despre „doi nobili străini, veniți de departe, dar îmbrăcați asemenea nouă (francezilor), plimbând-se printre noi, amabili și afabili, dar care, după puțină vreme, întorși în țara lor și afiliați la două partide diferite, unul dintre ei l-a trimis pe celălalt la spânzurătoare, numai pentru a se debarasa de un adversar stânjenitor. Instinctul politic originar trecuse peste civilizație, lăsând natura să se manifeste”.

Frumos din partea lui să gândească astfel. Admirația lui pentru civilizație, dacă se poate franceză, este atât de puternică, încât se contrazice cu propriile lui idei filosofice privind rolul inteligentei asupra societății, ca sistem natural. Bergson nu apucase însă să-l cunoască pe Pol Pot, cel care, în fruntea khmerilor roșii, a asasinat peste două milioane de cambodgieni și care, împreună cu cinci dintre cei opt lideri erau francofoni, își făcuseră studiile în Franța și ascultaseră din gura lui Sartre teoria „violenței necesare”. * Cum ne îmbrăcăm? Cândva, acest titlul ar fi interesat doar femeile. Astăzi însă, se pare că bărbații sunt chiar mai preocupați de acest subiect. Și ei vor să atingă rafinamentul suprem al prostului gust. De aceea, iată un sfat avizat: „Nimic nu îmbătrânește mai tare o femeie, decât o ținută prea sofisticată.” A spus-o celebra creatoare de modă Coco Chanel. La bărbați ar trebui adaptată, înlocuind îmbătrânirea cu ridicolul. Tot ea a spus, cred, că „Dacă un bărbat nu-și

393

amintește cu ai fost îmbrăcată la întâlnire, înseamnă că toaleta ta a fost perfectă”.

Principesa Margareta a Danemarcei, mama reginei Ana a României, obișnuia să spună „Eu nu mă îmbrac, mă acopăr". Era modestă! Astăzi, este la modă să te descoperi, că să fii descoperită de ceilalți. * Din materia incandescentă s-a format pământul, a apărut viața. Este de presupus că forme elementare de viață apar și azi, unele diferite de cele de atunci. Nu trebuie să ne mire deci că apar noi viruși și alte vietăți în forme primare. * La solicitarea soției, în decursul anilor, am cumpărat o mașină inteligentă de spălat rufe, una la fel de inteligentă de spălat vase, un fier de călcat și altele asemenea. Singurul prost din casă am rămas eu. * Concepția conform căreia un intelectual este cineva care a absolvit un institut de învățământ superior este greșită. Ea s-a format înainte de al doilea război mondial, când majoritatea celor ce urmau studii superioare era copiii unor intelectuali. Ei erau intelectuali încă înainte de a se înscrie la facultate. Educația lor era de asemenea factură. Astăzi, când învățământul a devenit obligatoriu, această ideea nu mai este valabilă. Facultatea îți dă doar 394

cunoștințe de specialitate, nu de cultura generală, care se formează în adolescență, pentru copiii cu o îndrumare adecvată. Cât despre varianta definirii intelectualului ca fiind o persoană ce își folosește mintea în activitatea profesională, ei bine, există muncitori cărora „fișa postului” îi obligă să-și folosească creierul mai mult decât o fac mulți „oameni de cultură”. * Am crescut pendulând între Scylla oficialităților comuniste și Charybda conștiinței personale * Verba volant, scripta manet Existența scrisului își află justificarea în volatilitatea vorbei. Astăzi însă, situația s-a schimbat: vorbele se pot înregistra și, astfel, păstra. Și nu numai vorbele, ci și imaginea vorbitorului. Din nefericire, înregistrărilor actuale sunt perisabile, datorită evoluției tehnologiei. Dispozitivele noi sunt incompatibile cu înregistrările vechi. Doar vechile scrierile pe piatră au rămas. * Orice formă de viață este hrană sau virus pentru alte vietăți. *

395

Între două variante extreme, ideală ar fi calea de mijloc, care însă este ignorată de cei mai mulți dintre noi. Este considerată banală, caracteristică mediocrității. De aceea, cei mai activi optează pentru una dintre extreme. Fiind mai spectaculoase, sunt preferate. Să nu ne mirăm deci că societatea merge în derivă. * Benjamin Kidd (1858-1916) este considerat unul dintre fondatorii sociologiei. Chiar dacă numele lui nu este prea des menționat de către profesioniștii de azi ai sociologiei, cărțile lui – în special „Social Evolution” – i-a influențat mult pe cei preocupați de evoluția omenirii din punct de vedere social. Deși consoanele duble nu sunt uzuale în ortografia engleză, el a dorit să-l luăm în serios și a mai adăugat un ‚d’ numelui său. (kid=copil). Nu-mi este limpede dacă era necesar. * Am citit că lacul Pushkar din India este considerat sfânt. Deși acoperit cu vegetație, pelerinii vin în număr mare să se scalde sau măcar să se stropească cu apa lui. O fac cu multă grijă, de teama rechinilor. Dacă totuși cineva este tras la fund și devorat de aceste animale înfiorătoare, ei bine el este considerat un norocos. Va ajunge la destinație sfințit și pe dinăuntru, nu numai la exterior. Dacă nu, Nu! Să fie la alții!

396

* Societatea are mai mare nevoie de educatori buni decât de savanți. Este tocmai ceea ce omenirea a pierdut în ultimele secole. * Laborios nu este ceva ce trebuie executat cu laba. * Kant a fost un profesoraș de provincie. Einstein era un funcționar mărunt. Cum a fost posibilă afirmarea lor în Germania? În România și-ar fi pierdut și posturile pe care le aveau, nicidecum să li se recunoască meritele. Se găseau destui care să se afirme cu ideile lor. * Am două vești; una bună, alta proastă. Cu care să încep?. De fapt, eu am o singură veste; bună pentru unii, proastă pentru alții: încă exist. Cam asta ar fi vestea. Aveam eu și altele, dar le-am uitat. Nu se știe dacă, atunci când am să uit că exist, se va găsi cineva, care să-mi aducă aminte că nu am dispărut. Când nu voi mai fi, sunt sigur că va uita toată lumea că am existat vreodată. Iar dacă vreo carte rătăcită va cădea în mâinile cuiva, va reține doar titlul, nu și numele autorului. Poate că nici nu-i prea rău! * 397

Relațiile dintre elemente sunt mai importante decât elementele. Elementele însele depind de relațiile dintre ele, în ultimă instanță sunt chiar produsele lor. Interacțiunea părților este cea care formează întregul. * Fenicienii au venit din Eritreea, deci erau africani (negri). * Ca să cunoști pe cineva, trebuie să pătrunzi în mentalitatea lui. Ca să te cunoști pe tine, trebuie să te privești dinafară. * Oamenii păstrează despre ei impresia din oglindă, obținută după ultimele retușări. Gândirea întregul.

este

* analitică;

intuiția

surprinde

* Pe oameni îi convingi exprimându-te așa cum ar fi făcut-o ei, dacă ar fi avut aceeași idee. * Tinerii sunt la curent cu noutățile, pentru că ei comunică între ei. Nu au deprins încă egoismul maturilor, 398

care – în lupta pentru existență – încearcă să-și valorifice poziția socială, păstrând secretul profesional. Puștii, în schimb, au tendința să se laude cu cunoștințele lor. * Mă gândeam că lumea este greșit educată în spiritul corectitudinii și bunătății, deși natura este sălbatică. Se pare că această deficiență este pe punctul de a fi corectată: tinerii de azi nu știu ce este cavalerismul, omenia, corectitudinea etc., adică tot ceea ce era considerat nobil în trecut. * Amiciția adevărată este cea în care acceptam și chiar savurăm ironiile reciproce, ca pe o dovadă de spirit. * De la o anumită vârstă, profesioniștii din științele exacte devin mai mult sau mai puțin filosofi. Reciproca nu este valabilă. * Numai iarba simte gustul pământului. Noi simțim gustul ierbii. * Statul ne cere să fim corecți. Asta și facem! Urmăm exemplul șefilor incorecți. * 399

Căutând răspunsuri, găsim întrebări. Desigur, afirmația e veche. Dar de ce o uităm mereu? * Cunoașterea o datorăm poveștilor și nu definițiilor. Dacă un copil ne întreabă ce este un lup, spre exemplu, nici o frază, oricât de bine construită, nu ar putea echivala cu cele câteva basme clasice, care îl au pe lup printre eroii lor. Despre substantivele abstracte nu mai vorbim. Așa se face educațiea. * Sunt două categorii de oameni: unii cunosc cuvântul iert, alții cunosc cuvântul uit. Ceilalți nu sunt oameni. * Chiar și cel mai bun prieten al omului, uneori ne mușcă de picior. * Pană la urmă, ești ceea ce iubești. Asta nu-mi aparține; a zis-o cineva, nu-mi amintesc cine, dar tare îmi place. * Italienii lasă impresia că se ceartă atunci când vorbesc. Fals, e doar pasiune! * 400

Gânditorul lui Rodin are o atitudine pozitivă. Îl preocupă viitorul, pentru care el caută soluții. Gânditorul de la Hamangia se ia cu mâinile de cap. Atitudinea lui este tragică. El se vaită, nu are soluții, așteaptă să-i vina din cer o minune. * Dacă veți cere opinia unui croitor despre costumul dumneavoastră, el se va uita la cusături, să vadă dacă sunt drepte, dacă nasturii sunt la locul lor etc. Nu vă va spune dacă se potrivește personalității dumneavoastră sau evenimentului pentru care ați comandat costumul. Ei bine, nu vă faceți iluzii că în alte domenii se întâmplă altfel; orice profesionist va acorda o atenție exagerată unor detalii și va pierde din vedere alte aspecte mai largi, ce țin de integrarea obiectului sau subiectului în mediu. Inginerul constructor se va interesa de rezistența clădirii și nu de funcționalitatea sau integrarea ei în spațiu, filologul de poziția virgulelor și va ignora mesajul textului și așa mai departe. * A nutri nu înseamnă numai a mânca ci și a aspira către ceva, a dori, a cultiva un sentiment sau un gând etc. Sau poate mă înșel eu și toate acestea țin tot de mâncare, conform teoriei conform căreia „totul trece prin stomac”. În consecință, nutrețul e cel care contează.

401

* Dacă adevărul a fost prima victimă a comunicării, minciuna a fost prima creație. * Religia se adresează celor ce au nevoie de ea. Filosofia nu are adresant. O face fiecare pentru el însuși. * Lumea e așa cum e datorită educației. Daca vrem să fie altfel trebuie să schimbăm educația. * Limba evoluează Un copil către bunica lui: „Buni, uite o gașcă de porumbei”. L-am auzit azi dimineață. Urmează probabil „Uite o haită de politicieni”. * Lumina nu poate fi văzută, decât atunci când este reflectată de un corp oarecare. Nici lumina unei minți sclipitoare. * O societate este caracterizată de domeniile în care membrii ei se asociază: credință, afaceri, hoție etc. *

402

Omul construiește ziduri. Natura face membrane. Zidul izolează; membrana are funcție osmotică. * Dacă un joc este extrem de simplu, el devine banal, fiindcă jucătorii, fie că nu au de ales, fie că varianta optimă este evidentă, așa că jocul devine rutină. Dacă însă e mai complicat, jucătorii pot greși și atunci este interesant, fiindcă pune în valoare inteligența. Viața este și ea un joc. Nu vrem să recunoaștem că este așa, din cauza dificultății, a complexității, cu mult peste inteligența noastră. Dacă nu vă place termenul – accept că nu este un joc, dar respectă legile jocului. De regulă, este un joc cu sumă nulă (conform definiției lui von Neumann), fiindcă ce pierde unul câștigă altul. Uneori jucăm singuri. Rezultatul este tot nul, dar asta nu înseamnă că suntem în mod necesar nulități. * Iubirea adevărată este cea care se consolidează în timp, spre deosebire de cea spontană, care se estompează pe măsură ce partenerii se cunosc mai bine și se plictisesc reciproc. Consolidarea se realizează atunci când cei doi formează o echipă. Nu succesul îi unește, ci lupta comună cu greutățile vieții. *

403

Că umanitatea nu este capabilă să aleagă variantele optime se vede nu numai din acțiuni majore, cum ar fi războaiele tot mai distrugătoare, ci și din fapte cotidiene dintre cele mai mărunte, dar definitorii. Spre exemplu: hrana este din ce în ce mai puțin sănătoasă; medicina se ocupă de probleme spectaculoase și neglijează bolile banale, deși - fiind cele mai răspândite cauzează cele mai multe neplăceri, invalidități și chiar decese; filosofia, cea care ar trebui să ne călăuzească în viață este tot mai împinsă la periferia preocupărilor serioase și, implicit, tot mai incapabilă să rezolve probleme reale. Singurul domeniu care funcționează optim este comerțul. Toate celelalte sunt orientate în direcții favorabile lui, abandonând chiar obiectivele proprii. El dirijează și politica, deoarece politicienii sunt și ei interesați să câștige bani. Cum banii provin din afaceri, la baza deciziilor politice stau interesele financiare. De aceea, cei mai buni profesioniști sunt comercianții. Ambalajul atrăgător și publicitatea persuasivă fac atractive chiar și produsele dăunătoare, în timp ce sfaturile – oricât de înțelepte – nu mai sunt luate în seamă. Acest lucru dovedește că cei ce se ocupă de comerț sunt mai inteligenți decât cei ce se ocupă de filosofie, educație, literatură și nu numai. Obișnuim să oferim copiilor drept cadouri dulciuri, care – se știe – sunt dăunătoare. Abandonăm criteriile unei bune educații doar pentru a câștiga dragostea copilului. Dacă

404

perfidia nu este trăsătura noastră caracteristică, rămâne doar educația precară să explice asemenea comportări. * Unele adevăruri s-au spus chiar și în Evul Mediu. Limbajul lor însă este specific timpului. Dacă înlocuim cuvinte ca Dumnezeu, Creator etc. cu natura sau ceva similar, descoperim adevăruri valabile și azi. * Pentru foarte multă lume, Bach pare un compozitor rigid. În realitate, dincolo de aparenta rigiditate dată de structura auto-impusă a lucrărilor sale, el este unul dintre cei mai sensibili compozitori din câți cunosc. * Urechea noastră s-a obișnuit să asculte la radio și TV înregistrări ale marilor maeștri. Reprezentațiile modeste nu mai sunt acceptate. Dacă, înainte vreme, performanța muzicală începea la hora duminicală din fața cârciumii din sat, astăzi tineretul din cel mai umil cătun merge la discotecă și dansează după muzică modernă. Baza de mase a dispărut și – implicit – selecția naturală. Astăzi, selecția se face de către specialiști, pe care specialiști nu putem să nu-i punem uneori între ghilimele. Și dacă nu reușești să pătrunzi printre furcile caudine instalate de cei ce se află deja „în domeniu”, rămâi veșnic pe dinafară, indiferent de talent.

405

* Un rege sau chiar un mărunt moșier din trecut nu-și putea permite să-și neglijeze supușii, pentru că poziția lui în raport cu semenii lui era dată forța lui economică, care – la rândul ei – depindea de prosperitatea și fidelitatea supușilor. Prin teritoriu sau moșie se înțelegea pământul cu oameni cu tot. Astăzi, proprietarul unei mari întreprinderi poate fi dur cu muncitorii necalificați, pe care îi poate înlocui oricând, dar este extrem de grijuliu cu cei calificați. Se poate spune că, de fapt, ei sunt întreprinderea. * „Omul este în cel mai înalt grad o ființă istorică”. Evident, această exprimare a lui Berdiaev nu are în vedere vreunul dintre manualele școlare, ci istoria reală, nescrisă. * Oamenilor le place să li se spună doar lucruri cu care sunt de acord, ceea ce înseamnă că știau dinainte despre ce este vorba. Erau „în cunoștință de cauză”. Dacă le aduci un plus de informație, care să le susțină opinia, ești omul lor. Poți fi acceptat ca tolerabil dacă ridici un mic semn de întrebare cu răspunsuri la îndemână, dar dacă vii cu o idee în totală contradicție cu opinia comună sau, mai rău, fără nici o legătura cu ea, atunci te trezești ca vorbești în pustiu, sau chiar ești trimis acolo, adică izolat.

406

O societate totalitară te izolează total. Într-una cu pretenții democrate, adică cu economie de piață, primești eticheta de „greu vandabil”, ceea ce poate fi și mai rău. * În societatea modernă nu mai exista valori, ci doar alternative. Guță și Enescu sunt alternative. * De la buletinul meteorologic am aflat că, spre seară, se va înnoura. Deocamdată plouă. * Pe o pâslă găsită la Noin Ula, în Mongolia, este pictată o uniune sexuală dintre o pasăre fabuloasă și o cornută. Evident, pasărea este cea activă. Se poate face și analogia cer-pământ, primul fecundându-l pe ce de al doilea, sau ideea ca ei, mongolii, aveau mobilitatea păsărilor și fecundau societățile sedentare. * În Apocalipsa, fiara cu șapte capete reprezintă Imperiul Roman. Nimic mai mult. * Prieteni cu vederi diferite Cristinel – soția lui Mircea Eliade – era prietenă cu Alexandra Ionescu Tulcea, a patra soție a lui Saul Bellow, scriitor american, laureat al Premiului Nobel. 407

Tatăl Alexandrei a fost legionar, antisemit. Saul era evreu. Mama Alexandrei, Florica Bagdasar, a fost ministrul sănătății în timpul regimului instalat de ruși după război (1946-1948). * Este probabil un reflex ce încearcă să contrabalanseze abundența de opinii conform cărora oamenii ar fi buni, dar nu-se-știe-ce i-a transformat și au devenit răi. Că suntem răi de la natură este prea evident pentru că să mai insist acum. Întrebarea căreia nu am răspuns încă este: cum se face că suntem și buni? Bunătatea – atâta câtă există – și mai ales dragostea, de unde vin? Mai spuneam pe undeva că omul începe să țină seama de cei din jur numai atunci când interesele sale se intersectează cu ale celorlalți, asemenea oricărei celule în expansiune. Fagurele construit de albine este un exemplu suficient de sugestiv. Orice celulă are forma impusă de celulele vecine. Ei bine, asta explică civilizația, printre altele obligația a a-ți respecta vecinul, în speranța că și el te va respecta pe tine, dar încă nu ne dă nici o idee despre bunătate și dragoste, care sunt gratuite, în sensul că autorul lor nu se gândește la vreo recompensă. * Evenimentele relatate în manualele școlare ca povestiri au menirea să rețină atenția copilului, să-i fixeze în memorie evenimentul, să-l atragă către studiu istoriei cu toate consecințele lui. Tragedia începe când 408

profesorul însuși nu are mai multă minte decât copilul și reține doar povestirea, fără să fi înțeles evoluția complexă a fenomenelor, în care evenimentele sunt doar momente ce jalonează evoluția. Cel mai adesea, ele finalizează o perioadă și nu o caracterizează. * Actorii urâți sunt mai buni din două motive: - Psihologic, sunt preferați ca fiind mai apropiați oamenilor obișnuiți. Femeile, spre exemplu, se entuziasmează în fața unui animăluț cu atât mai mult cu cât acesta este mai hidos. - Când un frumos își modifică fața, spunem că se strâmbă, se schimonosește; când un urât face același lucru, el fiind deja schimonosit, spunem că are o mobilitate a feței ce îi permite să interpreteze rolul mai convingător. Majoritatea artiștilor celebri au fost urâți: Fernandel, Bourvile, Louis de Funes, Birlic etc. * Pe lângă țări dezvoltate, nedezvoltate și slabdezvoltate, există și țari prost-dezvoltate. * Numai cine nu gândește îndeajuns Are idei perfect Limpezi. Este o poezie, dacă cumva nu v-ați dat seama. Nu-mi aparține. Am găsit-o într-o carte de poezii, așa că am proba scrisă. Eu nu fac poezii. Îndrăznesc, totuși, o 409

parodie, plecând de la observația că cine nu gândește nu are idei: Numai cine nu gândește îndeajuns are convingeri ferme. Și dacă are doar convingeri, însemnă că nu poate discuta, ci doar monologa, ceea ce poate face și singur. Cărțile, de asemenea nu i-ar fi de nici un folos; ele conțin opiniile altora, eventual ale unora care, la rândul lor, monologhează prin scris. * Ce înseamnă să fii un bun organizator? Mai demult am cunoscut pe cineva despre care doream să aflu mai multe. M-am adresat unor foști colegi de serviciu ai acestuia. Mi-au răspuns că este un bun organizator. Tonul răspunsului avea o puternică doză de ironie, dar nu asta mă interesa, ci calitățile lui intelectuale. Mai târziu, a fost numit într-un post de conducere. Aici, tocmai aptitudinile de organizator trebuiau valorificate, dar… surpriză! Din punctul de vedere al obiectivelor oficiale ale instituției, a fost un conducător lamentabil. În schimb, din punctul de vedere al șefului care l-a numit în post, a fost un organizator excelent, pentru că i-a servit interesele și, împreună, au prosperat. Mi-am pus atunci întrebarea: ce însemnă un bun organizator? Ce calități native trebuie să aibă? Există profesiunea de organizator?

410

O variantă de lucru ar fi aceea că un bun organizator poate fi cineva care nu are idei personale de anvergură, dar se subordonează unui șef cu idei, sau unui partid, și lucrează conștiincios în slujba acestuia, ideile sale fiind din categoria celor mici, prin care implementează politica șefului. * A afirma că ești om de cultură doar pentru că ai repulsie față de domeniile realiste este similar cu a spune că te interesează literatura fără literele dintre ‚e’ și ‚m’. * Unii știu ceva, alții știu altceva. Nimeni nu le știe pe toate. Cultura este un domeniu prea vast pentru un singur creier. Exista deci specialiști în diferite domenii. Literatura pentru copii este unul dintre ele. Un singur lucru este cert: cine crede că ceea ce știe el reprezintă cultura – celelalte fiind fleacuri – acela este un ignorant desăvârșit. Adevăratul om de cultură își recunoaște limitele. Pe când învățam să schiez, credeam că mai am puțin și voi fi un schior desăvârșit. Abia după ce am învățat să schiez binișor mi-am dat seama cât de departe sunt de desăvârșire. Nu are legătură cu ceea ce se crede a fi cultură. Are legătură cu bunul-simț. *

411

Cei mai buni compozitori sunt nemții; cei mai buni interpreți sunt evreii. Ai crede că sunt cei mai buni prieteni. * Reguli de politețe elementară: - În fața unei cârciumi au prioritate cei care ies. - În fața W.C.-ului aceleiași cârciumi au prioritate cei care intră. * Animalele sunt de două feluri: erbivore și de pradă. Fiecare categorie are mijloace specifice de supraviețuire. Erbivorele trăiesc cel mai adesea în turmă, au ochii laterali (să-și vadă mai bine vecinii), în timp ce animalele de pradă vânează individual, au privirea ageră și orientată către înainte. Omul are câte ceva din trăsăturile ambelor, ceea ce se poate observa de la modul de alimentație și până la filosofie. Cât despre morală, idealurile recomandate de ea oscilează între un comportament de turmă și cel al animalului de pradă. Între religie și politică, între spiritul gregar și cel independent. Omul obișnuit trebuie să se descurce singur. Dezastrul apare atunci când turma este condusă de către animale de pradă, adică de obicei. * Aproape haiku Idealurile noastre, 412

Colecții de maxime Nostime * Am văzut în occident – ce-i drept rar – automobiliști care stropesc pietonii la trecerea prin băltoace. Aproape toți erau din clasele inferioare ale societății și conduceau rable. În România e invers. * Punctele noastre de vedere pot fi foarte diferite chiar și în cele mai comune domenii. Dovadă că nu ne îndrăgostim cu toții de una și aceeași persoană. Fiecare are alesul/aleasa sa. Chiar și atunci când – din întâmplare – o fată este dorită de doi băieți, există o diferență între sentimentele celor doi. * Orice aspirantă la grațiile Thaliei își dorește un rol de Julieta, dar - pentru că nu-l obține la 15 ani - își chinuie spectatorii cu el la 70 de ani. * Copiii învață din joacă și din dorința de a afla, fără să-și pună problema utilității informațiilor însușite. În felul acesta, din aproape în aproape, ei capătă înțelesul lucrurilor. Adulții, însă, nu doresc să-și piardă timpul cu activități fără o utilitate imediată, iar atunci când trebuie 413

să-și însușească ceva nou, nu încearcă să învețe, ci caută răspunsuri la întrebările lor, întrebări ce sunt adesea greșit puse. Chiar și când întrebarea este corectă, ei nu au răbdarea necesară să asculte răspunsul dacă acesta este mai complex. De cele mai multe ori, complexitatea vine din lipsa unor informații premergătoare, iar încercarea de a le elucida este considerată plictisitoare și în afară subiectului. Întrebătorul dorește răspunsuri directe și simple. Este similar cu întrebarea copiilor: „Cum aduce barza copiii: cu ciocul, sau cu ghearele?”. Dacă încerci să le explici că lucrarea este mai delicată, ei vor răspunde: „Lasă-mă domnule cu vrăjelile! Mie să-mi răspunzi clar: cu ciocul sau cu ghearele!”. Și atunci, îi răspunzi simplu, la întâmplare, fie cu ciocul, fie cu ghearele, după cum îți trece prin minte. * Fiecare civilizație a avut paradigma ei, a dăinuit atât timp cât paradigma era credibilă și a pierit imediat ce și-a mistuit paradigma. * Delicvenții români prinși în occident nu sunt cei mai fioroși, ci doar cei mai naivi, ca dovadă că sunt prinși. * Odată cu vârsta, pronunția devine mai puțin clară. Astfel, „f” poate deveni „s”, „m” se transformă în „p”, și

414

așa mai departe. Se explică astfel de ce din „fiesta” adesea rămâne doar „siesta”. * Pacalis, în latină, este adjectiv și înseamnă „de pace”. Așa erau numiți solii ce anunțau pacea: „sol de pace”. De aici și românescul „a păcăli” și chiar Păcală. * Între expresiile „Unele femei au probleme cu vârsta” și „Cu vârsta, unele femei au probleme” pot exista mari diferențe de interpretare. * Nu știu dacă asemănarea fonetică dintre „șaman” și „șarlatan” este întâmplătoare. * Până ce și troianul Eneea, în odiseea lui, finalizată prin crearea națiunii italiene-romane-latine, a trecut prin Infern, unde a aflat ce-i pregătește destinul. Eneida este ultima mare epopee. După Virgiliu (70 î.H. – 19 d.H.), a urmat creștinismul, umanismul, raționalismul și post-raționalismul actual, adică vidul filosofic, fiindcă nu mai are nici o legătură cu înțelepciunea (sofia). * Ne lăudăm că avem creierul cu mult mai mare decât al animalelor. Mamiferele care cântăresc 60 de 415

kilograme au un volum mediu al creierului de 200 de centimetri cubi. Cei mai vechi bărbați și femei, acum 2,5 milioane de ani, aveau un creier de circa 600 de centimetri cubi. Oamenii moderni au un creier de 1.2001.400 de centimetri cubi în medie. Și totuși creierul neanderthalienilor era chiar mai mare. Nu știu cu cât, dar așa scrie la carte: „că era chiar mai mare”. Înseamnă că ne-am prostit? O explicație există. Revoluția Agricolă (în urmă cu 12.000 de ani) a sporit cu siguranță cantitatea de hrană aflată la dispoziția omenirii, însă surplusul de hrană nu s-a transpus într-o dietă mai bună ori mai mult timp liber. În loc de asta, el s-a tradus în explozii ale populației și elite răsfățate. Agricultorul de rând muncește mai mult decât vânătorul-culegător obișnuit și are în schimb parte de o dietă mai proastă. Revoluția Agricolă a fost o mare păcăleală. * Vintilă Horia ne spune în cartea sa „Dumnezeu sa născut în exil” că „Îmi imaginez o epocă din viitor, când oamenii, pervertiți de știință, vor încerca să smulgă taina vieții nu trupurilor, ci sufletelor.” (pagina 184, Editura Vremea, București, 2016) Se referă la autopsiile făcute la începutul medicinei, cu dorința de a afla anatomia și fiziologia oamenilor, dar și ipoteza existenței unui organ – sau ceva asemănător – prin care să identifice ceea ce se credea a fi sufletul. Se pare că acel viitor a și sosit. * 416

Între egoismul extrem și altruismul extrem, omul real își găsește calea lui proprie, în funcție de personalitate, mediu, educație și multe altele. Dintre cele două, egoismul este natural. „Elanul vital” al lui Bergson, „voința” ca sursă de viață la Schopenhauer și alte idei asemănătoare reflectă ceea ce natura face în orice moment, începând cu cea mai mică celulă și terminând cu cele mai mari și complexe sisteme biologice: vrea să se dezvolte pe seama mediului înconjurător. Altruismul, în schimb, chiar dacă există în mod natural, nu atinge valori îngrijorătoare. Viața este cea care îl învață pe om să țină seama de ceilalți, devenind astfel altruist într-o măsură mai mare sau mai mică. „Dușmanul te ajută pentru că te limitează, îți dă formă și te întemeiază” (Antoine de Saint-Exupèry, Citadela). * „Omul a început prin a fi vierme”, ne spune Geoffroy, într-o viziune optimist evoluționistă. Ai crede că i-au crescut picioarele, când – de fapt – și-a pierdut aripile. Având în vedere că evoluția și involuția se află pe aceeași axă și nu e foarte clar sensul pe care ne deplasăm, aș prefera o variantă mai statică: să rămânem, dacă se poate, oameni! * Eu nu știu ce vrea Dumnezeu de la mine, așa că încerc diverse variante, poate una se potrivește dorinței lui. Pentru celelalte îl rog să mă ierte.

417

Cuvânt înapoi Mi-am propus ca în acest volum să scriu doar cemi trece prin minte, fără să mă complic cu un subiect ca într-un roman, să aibă o structură anume sau să abordez cine știe ce subiecte filosofice adânci (Doamne ferește!). M-am ținut de cuvânt, așa că am scris ce tocmai ați citit, poate. Îmi place să scriu și scriu ce-mi place. Îmi place să pictez și pictez ce-mi place. Sunt bucuros că, nefiind un profesionist, nu sunt obligat să execut comenzi, care fac plăcere altora. Să spun că îmi pare rău pentru ce am scris sau că am scris? De ce aș face-o? Cândva era o vorbă: poți să gândești, dar să nu vorbești; poți să vorbești (deși nu se recomandă), dar să nu scrii; poți să scrii, dar să nu iscălești; dacă ai iscălit, să nu te miri de ce ți se întâmplă. Eu n-am iscălit, dar am tipărit. E grav? Ceva trebuie totuși să precizez. Deși nu-mi place Nae Ionescu, am să-l citez: „Eu știu că nu m-am născut din capul lui Jupiter – și cu atât mai puțin gata înarmat, ca Pallas Athena. Știu doar atât, că sunt un biet om care încearcă să înțeleagă ceea ce se petrece în jurul lui, și care își dă seama că instrumentul acesta de înțelegere nu se creează decât încet-încet, printr-o atentă, umilă și stăruitoare aproximare a vieții”. Este din „Roza

vînturilor”, o colecție de articole publicate de Nae Ionescu în revista „Cuvîntul”, în perioada 1926-1933, editate și publicate în „Cultura națională” sub îngrijirea lui Mircea Eliade. Eu nu am această carte, dar ea a fost 418

reeditată în 1990 de editura intitulată chiar așa: „Roza vînturilor”. Citatul se află la pagina VIII. Este probabil șocantă afirmația mea că nu-mi place Nae Ionescu, dar ar putea fi de înțeles. Cum poate să-mi placă cineva despre care știu prea puțin. N-am spus însă că îmi displace. Iar dacă l-a luat în seamă Mircea Eliade și l-au vorbit de bine majoritatea intelectualilor cu care a fost contemporan, înseamnă că și eu ar trebui să-l tratez cu luare aminte. Cu toții spun că era formidabil, dar nu explică și de ce. Încercând să mă edific, am citit și o altă carte a lui, care – de fapt – nu este a lui. Este vorba despre „Curs de istorie a logicii”, editat după notițele luate de câțiva studenți ai săi. Nu este un curs de logică în accepțiunea noastră, ci doar divagații prin cele mai diverse domenii, menite – ce-i drept – să stimuleze gândirea ascultătorilor, dar nu să leo formeze, așa cum s-ar cere la un curs. De menționat că la cursurile lui veneau și studenți de la alte facultăți și chiar oameni maturi, pentru că era sclipitor. Succesul la femei este și el o certitudine. După părerea mea, era un flecar erudit. Citatul de mai sus este o surprinzătoare probă de modestie, ce nu-i era deloc caracteristică și mi s-ar potrivi mai bine mie, care – deși modest – nu-mi place că sunt așa. Și dacă tot am alunecat pe panta citatelor, iată încă unul, din aceeași sursă: „Un om știe că, așa după cum nu poate sări peste umbra lui, nu poate zări nici peste marginile vremii lui și comunității de destin care e nația lui.” Deși știam și eu

foarte bine această observație, am încercat întotdeauna – recunosc – să-mi depășesc limitele. Că nu prea am reușit este clar, dar am satisfacția că am încercat. 419

Pe scurt, fără a-mi aroga mari calități, îmi pot lua ca ajutor pe Ion Creangă, spunând alături de el că „Nu sunt deștept dar, când privesc în jur, prind curaj”. Cochetam la începutul acestei cărțulii cu filosofia. În concepția mea, ea ar trebui să se refere la viață. Am afla astfel cum ar trebui trăită ea. Au trecut secole însă și încă nu am aflat. Dimpotrivă, politica și religia s-au străduit să ne abată pe căi profitabile doar pentru mai marii zilei. Singurii care au încercat ceva au fost câțiva stoici ca Euclid, Mark Aureliu și încă vreo câțiva. Platon, în dialogurile socratice nu face filosofie, ci doar precizează înțelesul unor cuvinte, delimitându-le față de altele apropiate cu un sens mai mult sau mai puțin diferit: iubire vs. prietenie, curaj vs. eroism, înțelepciune vs. cunoaștere de sine etc. Are însă și remarci ironice, ca „Filosofia e precum știința auzului pentru cineva fără auz sau a văzului pentru un orb.” Nu-mi dau seama dacă este tot ironic sau chiar așa crede că „Filosofia este domeniul gândirii despre ea însăși” sau „Filosofia este strădania cunoașterii despre cunoaștere, despre ea însăși”. Ideea principală este, pentru el, cunoașterea și în special cunoașterea de sine. Ea este cea care ne dă înțelepciunea, judecata corectă. Trebuie să cunoști toate detaliile unui domeniu al gândirii, să găsești criteriile de evaluare a fenomenelor ce se întâmplă în interiorul domeniului. Doar atunci, luarea unei decizii înțelepte este posibilă. Filosofia de dragul filosofiei nu poate decât o speculație sterilă. Iar el, după ce încearcă să ne convingă, afirmă: „Schimbările social politice au condus la interpretarea diferită a cuvintelor”. În clipa în care am citit această frază, m-am convins că este un 420

gânditor serios, care își pune întrebări și caută răspunsuri, opus celor ce au convingeri de nezdruncinat. De la Epictet am reținut povața: „Nu te apuca să îmbrățișezi statui”, așa că i-am admirat pe toți cei care au avut ceva de spus, mai ales atunci când nu erau de acord unii cu alții, permițându-mi să-i imit. Termenul φιλοσοφία a avut înțelesuri variate dea lungul timpului, de la sensul cel mai general în trecut și până la cel lipsit de conținut azi. Din nefericire, filozofia modernă (cu ‚z’) este caracterizată prin coborârea fără ieșire în subtilități metafizice sterile și renunțarea la abordarea oricărei probleme filosofice. Acum, deși sunt bătrân, profit de ocazie că nu sunt încă suficient de senil, deși am unele îndoieli. Am permanent prezent în minte faptul că nu sunt încă surd și încerc să nu fiu absurd, deși nici auzul nu pot spune că este la fel ca cel din tinerețe. Cu toate că nu-mi doresc să greșesc, nu mi-e teamă de erori. Unele pot fi nostime, altele pot genera idei interesante. Sunt încă în stare să mă bucur de „voluptatea ideilor inedite”, cum spunea cineva. Pe de altă parte, pare ciudat să cauți o rețetă pentru a deveni înțelept. Dar, important este să nu dezamăgim și, contrar avertismentului lui Goethe din Faust, Am studiat cu râvnă, ah filosofia Din scoarță-n scoarță, dreptul, medicina, Și din păcate chiar teologia, Arzând cu zel. Și iată-mă acum un biet nebun, Cuminte ca și mai-nainte. ....

421

Mai sus sunt poate cu vreo două șchioape, Dar cu nimic de infinit nu-s mai aproape.

să nu renunțăm. În ceea ce mă privește, am trecut ca o boare prin beznă. Toți am făcut-o. Unii au reușit să arunce și ceva lumină, dar ea s-a stins repede. Puțini au reușit o fotografie, care a rămas posterității. Să ne păstrăm optimismul, deși tot Epictet ne avertizează că „Dacă aspiri la filosofie, pregătește-te de aici încolo să se râdă de tine”. Nu vam spus asta de la început, din motive ușor de înțeles. Acum, că știți . . .

422