Emigrat acasă by Cristache Gheorghiu

Cristache Gheorghiu

Emigrat acasÄ&#x192; roman

Editura BETTA 2020

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României GHEORGHIU, CRISTACHE Emigrat acasă: roman/ Cristache GheorghiuBucurești; Betta, 2020 ISBN 978-606-015-141-8 821.135.1

Tehnoredactare și corectură: Autorul Realizare coperte: Alexandru PETREA

Editura Betta: Tel.: 0723 674 974 e-mail: bettarosu@yahoo.com; arenaliterara@yahoo.com

Cristache Gheorghiu

Emigrat acasÄ&#x192; roman

Editura BETTA 2020

Cuvânt înainte Am scris această carte în paralel in limbile română şi engleză. Deşi sunt convins că am căzut victimă unor exprimări neadecvate, împrumutate fără voie dintr-o limbă în alta. Comutarea frecventă între ele însă, m-a ajutat să găsesc forme de exprimare acceptabile în ambele limbi. Obiectivul meu a fost redarea unor idei şi, dacă forma nu a fost întotdeauna cea mai inspirată, nu pot decât să regret şi să sper că cititorul va depăşi acest inconvenient. De asemenea, mi-am permis şi unele originalităţi. Printre ele, grafica aşezării în pagina a unor dialoguri. Ideea am experimentat-o în „AsFORisme”, o carte de cugetări, editată în 2011. Ea a fost recepţionată şi promovată în mediul universitar, ceea ce m-a încurajat să continui, concluzionând că ideea a fost bună. În acest volum, am folosit-o pentru redarea mai sugestiva a unor dialoguri. Mai sunt şi alte „originalităţi”, pe care cititorul le va descoperi pe parcurs. Sper să fie suportabile.

„Am pribegit cu zeii; la oameni să mă’ntorc” Ion Pilat

Miami, S.U.A, 2000 În Florida, cerul nu este niciodată albastru, ca în Grecia ei natală; umezeala îl face gri. Norii circulă aproape permanent pe cer, deşi nu plouă chiar atât de des pe cât de ameninţători par, iar atunci când o fac, ploile sunt scurte. Dacă nu eşti afară să constaţi, după câteva minute nu mai ai cum să afli ce sa întâmplat, fiindcă apa se evaporă imediat din cauza căldurii. Tot umezeala accentuează şi efectul neplăcut al căldurii. Aici, în Florida, e invers decât la Londra, unde ochelarii ţi se aburesc în timpul iernii, când intri într-un magazin, ci în plină vară, când ieşi afară dintrun spaţiu cu aer condiţionat. Iar aer condiţionat este aproape peste tot. Adevăratul binefăcător al Floridei este Oceanul. El este cel care îţi oferă cea mai mare plăcere, cel puţin din punct de vedere fizic, dar şi psihic; o simplă scufundare în apă te reface după orice stres. Valurile lui,

paralele cu panglica şoselei, ce i se întindea în faţă, îi făceau cu ochiul Anastasiei. Mai avea puţin de mers şi ajungea acasă, când a sunat telefonul. Nu-i plăcea să vorbească la telefon, mai ales în timp ce conducea maşina. Era însă fiul ei, aşa că trebuia să răspundă. El nu-i telefona niciodată fără motiv. Ah, dacă ar fi fost vreuna dintre cele ce pretind a-i fi prietene, dacă le lasă să vorbească fără noimă ore întregi, cu siguranţă că n-ar fi răspuns. Chiar puţin mai înainte primise câteva asemenea telefoane. Se şi gândea la această pacoste care a devenit telefonul din cauza celor ce vor să vorbească din lipsă de ocupaţie. Era însă fiul ei. Oceanul putea şi el să mai aştepte. -

Da, Kosty. o Mamă, vino imediat acasă. Tata a fost împuşcat. Ce spui? Stai să opresc maşina; sunt în trafic. o Nu mai opri deloc. Vino acasă. Unde e tata? o La spital. E în comă. Vin imediat. Sunt aproape de casă.

A oprit totuşi. Nu mai putea să conducă; mâinile îi tremurau. Fotios plecase în excursie cu prietenul lui pe terenul de vânătoare al clubului în care era membru. Şi doar îi spusese să nu plece în această excursie fără rost; este duminică, sezonul de vânătoare este închis, iar

ei vor trebui să intre ca nişte braconieri. Fotios era însă prea hotărât ca să poată fi convins. I-a trebuit mai bine de un minut ca să-şi revină. Trebuia totuşi să ajungă acasă, să vadă ce s-a întâmplat, aşa că şi-a luat inima în dinţi şi a pornit. A ajuns şi, surprinzător, starea nervoasă aproape că îi trecuse; condusul maşinii, tocmai cel de care se temea, a calmat-o. A închis maşina şi a intrat în casă în mod normal. Abia când a intrat în salon i-a revenit îngrijorarea. Kosty era ca o statuie, iar Nicky, fiica ei, era pe podea în şoc, real sau simulat. Kosty i-a spus că a primit un telefon, de la care au vorbit mai multe persoane, Mike printre ei, prietenul tatălui său, şi că, din toată agitaţia lor, a înţeles că Fotios a fost împuşcat, că este în comă şi se află la spital. Care spital, unde a fost rănit, cine a tras? Mai mult nu ştie. În acel moment a realizat că toate responsabilităţile apăsau pe umerii ei, că era singură şi că trebuia să-şi păstreze luciditatea. Nu putea să plângă. I-a telefonat prietenului lui Fotios, cel cu care plecase la vânătoare. În evidentă stare de agitaţie, acesta i-a confirmat că Fotios a fost împuşcat la cap şi el însuşi este uşor rănit: „Am ajuns la spitalul de urgenţă din apropiere cu un elicopter. Anastasia, am pierdut cel mai bun prieten. Trebuie să vii imediat la spital, să faci tot ce e mai bine pentru el, fiindcă eu nu cred că va mai trăi mult”. 9

Ei locuiau în Miami, iar terenul de vânătoare, în apropierea căruia era spitalul de urgenţe, se afla la nord de New York, la o oră de mers cu maşina de la aeroport. Trebuia să rezolve câteva probleme administrative şi, în primul rând să procure bilet la primul avion către New York şi să vorbească cu o prietenă să aibă grijă de locuinţă şi de Nicky. Kosty devenise brusc o persoană matură şi i-a spus hotărât că merge cu ea la spital. A reuşit şi, în câteva ore au ajuns. La spital, pe lângă medici, o aşteptau şi doi tipi de la F.B.I. Ei aveau obligaţia să se asigure că a fost un accident şi nu o crimă premeditată. I-au spus că, pe terenul de vânătoare, în afară de Fotios şi prietenul său, un alt membru al clubului se afla la vânătoare de păsări, deşi sezonul pentru păsări era în mod oficial era închis. El a ratat primul foc, dar – urmărind zborul păsării – a tras din nou tocmai când aceasta era gata să coboare printre pomi. În locul păsării, i-a nimerit pe Fotios şi prietenul lui. De la medici a aflat că plumbul intrase prin sinusul maxilar al lui Fotios, adică puţin mai jos de ochi şi se oprise în osul din spate. Drept urmare, creierul este inundat de sânge şi va dura foarte mult până când hemoragia se va opri. Acum este în comă, la terapie intensivă, în stare foarte critică. Ar putea scăpa cu viaţă, dar are nevoie de foarte mult noroc.

Împotriva aparenţelor, Fotios nu era un om bogat. Acum, ca vice-preşedinte al unei mici companii de navigaţie, situaţia lor materială se îmbunătățise oarecum. Şi-au permis chiar să cumpere o casă în Coral Gables. S-a întâmplat însă după o lungă perioadă de lipsuri şi căutări. Pasiunea pentru vânătoare îi fusese inoculată de către tatăl lui, iar acum era mândru să-i arate prietenului său proprietatea clubului unde era membru, una foarte întinsă. Mai avea şi alte pasiuni; florile, spre exemplu. Avea acasă o mulţime de orhidee. Nimic nu se compara însă cu vânătoarea. Iar acum, tocmai ea, vânătoarea, cea care îi furnizase cele mai mari satisfacţii ale vieţii sale . . .

Insula Lemnos, Grecia, 1955 Mirosul de pâine proaspăt coaptă, mai ales dacă îţi este puţin foame, poate fi mai apetisant decât multe altele. Bătrânul Constantinidis făcea şi patiserie; asta-i fusese meseria şi acum era obligat să lucreze în continuare - fie şi sporadic - pentru a-i întreţine pe cei doi nepoţei ai săi, rămaşi orfani. Cocea de două, uneori de trei ori pe săptămână, după cum avea comenzi de la magazinul cu care lucrase pe când era activ şi al cărui patron aprecia produsele lui şi era bucuros să le vândă în continuare. 11

El locuia la etaj, dar mirosul minunat al bunătăţilor preparate de el se simţea şi la parter, de unde incita nările Anastasiei. Cu mirosul produselor de patiserie se obişnuise; îi plăcea mai mult să le mănânce, fiindcă erau dulci. Mirosul de pâine coaptă însă îi răscolea tot trupul, aşa că, din când în când, urca sus, unde bătrânul, cu zâmbetul pe buze şi lumină în priviri, îi dădea întotdeauna ceva bun. Cu toate că apariţia ei pe lume era aşteptată, părinţii nu aveau experienţa necesară creşterii unui copil. Erau oameni educaţi, dar tineri şi exagerat de severi. Fără un motiv anume, mama îi interzisese să urce la etaj. La cei trei ani, cât avea fetiţa, îi era greu să reziste, aşa că se mai furişa uneori, când mama era plecată. Totul până într-o zi, când, la coborâre, în capul scărilor, o aştepta mama. Fără să-i spună un cuvânt, a înşfăcat-o de mână şi a împins-o în baie. Abia acolo i-a spus „Când va veni tata, va avea el grijă de tine” şi a încuiat uşa. Baia nu avea fereastră, lumina se aprindea din exterior, aşa că a stat pe întuneric. Nu ştie cât; nu avea nici un reper. De obicei, tatăl venea pe înserat, iar scena anterioară se întâmplase înainte de prânz. Când a venit, l-a auzit mai întâi cum se certa cu mama. Nu distingea cuvintele. La urechi îi ajungeau doar sunetele mai puternice, caracteristice unei discuţii violente. În sfârşit, uşa s-a deschis. Era vizibil enervat şi - cum nu-şi mai dorea şi alte 12

complicaţii – a luat cureaua şi a bătut-o până a leşinat. Singura frază explicativă a fost: „Altă dată n-ai să mai vrei să urci la etaj”. În ziua aceea n-a mai apucat să mănânce. A doua zi dimineaţa însă, părinţii erau cei îngrijoraţi. După o noapte mai mult decât agitată, cu zvârcoliri şi ţipete, acum avea febră mare. S-au gândit că ar fi bine să cheme un doctor. Erau doar de câţiva ani în acel orăşel şi nu cunoşteau prea multă lume. Deşi el era avocat, nu lucra în justiţie, ci într-o bancă, astfel că era cunoscut doar în cercuri financiare. Soţia lui, în schimb, era foarte activă în cercurile de femei. În lumea medicală însă nu prea aveau cunoştinţe. A apelat de aceea la medicul pediatru, cu care colaboraseră în primul an de existenţă a copilului. Acesta a venit prompt şi tot prompt a bănuit ce se întâmplase. Când a încercat însă să dezbrace copilul, pentru a se convinge că supoziţia sa este reală, părinţii s-au opus. Doctorul i-a asigurat că, din punct de vedere somatic nu este nimic grav, febra îi va trece. Le-a mai spus însă – cu riscul că pierdea un client – că, din punct de vedere psihic, asemenea întâmplări pot avea urmări. Fetiţa nu va uita această întâmplare. Pare curios, dar cea care ar fi trebuit să se înfrâneze era mama. Obişnuita dragoste maternă avea în cazul ei o formă degenerată, mai apropiată de aversiune faţă de propriul ei copil. Era o femeie frumoasă. Conştientă de 13

calităţile sale și avea un adevărat cult pentru etalarea lor. Până la o limită era firesc să procedeze astfel. Cine n-ar face-o? Ea depăşea însă frecvent această limită. Cei care au cunoscut-o în intimitate povestesc că obişnuia să vorbească ore întregi cu ea însăși în fața oglinzii. Şi avea oglinzi în fiecare încăpere. În societate, era o persoană foarte agreabilă; în familie însă, se purta aspru şi autoritar cu toată lumea. Nimeni nu-şi aminteşte s-o fi văzut vreodată zâmbind. Era permanent nemulţumită. O explicaţie posibilă poate fi faptul că, înainte de căsătorie, a iubit şi a fost iubită de un tânăr. Mama acestuia s-a opus însă căsătoriei, fără să spună de ce. Se pare că intuise sau ştia ea ceva. A rămâne însă o viaţă întreagă indispusă de ideea căsătoriei cu altcineva şi – mai ales – lipsa oricărei responsabilităţi ca soţie şi mamă indică un fond psihologic aparte, ca să mă exprim blând. De iubire nici nu se poate vorbi. Se răzbuna pe propria ei fiică?. Erinnys – zeiţa răzbunării - pedepsea crimele, adică faptele rele, prin care urmărea de fapt conservarea ordinii, păstrarea echilibrului. Pe Anastasia ea se răzbuna fără ca fata să fi greşit, ci pentru propriile ei nemulţumiri. La Homer, cuvântul νέμεσίς are sens de „justiţie divină”. Mama Anastasiei numai justiţie nu făcea, numai divină nu era, ci doar „de vină”. Tatăl fusese destul de rezonabil şi este aproape inexplicabil de ce s-a lăsat influenţat 14

de soţie şi a bătut copilul cu asemenea cruzime. Putea să se mulţumească cu ceva mai uşor, deşi normal ar fi fost să înţeleagă dorinţele unui copil de doar trei ani şi să fie mai îngăduitor. Dar teoria, conform căreia unui copil trebuie să i se explice de ce e bine sau rău să facă sau să nu facă ceva, funcţionează doar în cazul părinţilor normali. Pentru moment, întâmplarea a avut consecinţe asupra părinţilor: sperietura i-a mai ponderat şi au slăbit presiunile asupra Anastasiei. Viaţa ei s-a îmbunătăţit pentru o vreme. Câteva săptămâni n-a primit nici măcar o palmă din cele pe care, înainte, le primea de câteva ori pe zi. Putea să iasă chiar şi în curtea din spatele casei, destul de mică şi neinteresantă. În schimb, interdicţia de a avea prieteni a fost menţinută cu autoritate. Ce este ciudat este că mama avea o puternică dorinţă de socializare; nu atât de a avea prietene, cât un public, care s-o admire. Era frumoasă, inteligentă, dar tocmai dorinţa ei de a epata făcea ca cele ce ar fi putut să-i devină prietene să se retragă. Poate că tocmai eşecul ei o determina să-i interzică fiicei prietenia cu alţi copii, din simplă gelozie: înăbuşea din faşă orice posibilitate de manifestare. Tatăl a încercat, în stilul lui, să amelioreze situaţia: i-a cumpărat un căţel. Gestul este aproape caracteristic pentru el. În

loc să rezolve hotărât o problemă, încearcă să îndulcească consecinţele ne-rezolvării ei. Anastasia a îndrăgit animalul. Se numea Lucky. Au devenit prieteni nedespărţiţi, chiar şi noaptea; dormeau împreună. Comunicau unilateral prin viu grai şi bilateral prin priviri. Problemele ivite se rezolvau de la sine, în clipa în care erau relatate partenerului. Sentimentele bune se amplificau, iar cele rele se estompau. Lucky era prietenul perfect. Niciodată nu a dezamăgit-o. Adevărata schimbare a intervenit un an mai târziu. Tatăl a primit un post de vicepreşedinte la o bancă din insula Creta. În consecinţă, s-au mutat acolo. * * * Toţi bărbaţii din familia ei erau oameni cu studii superioare. Totuşi, pentru o bună înţelegere a filosofiei lor de viaţă şi a consecinţelor asupra evoluţiei Anastasiei, trebuie să ţinem cont de condiţiile sociale şi mentalităţile timpului şi spaţiului în care au trăit. Bunicul din partea tatălui, Afanasie Antoniadis, a fost absolvent al Universităţii Kapodistiene din Atena, secţia economică. El era din Nafplio, în Peninsula Peloponez. Spre deosebire de cele mai multe localităţi greceşti, care au o veche istorie, 16

Nafplio are una nouă: a fost capitală primului stat grec independent, Republica Elenă, de la începutul Războiului de Independenţă din 1821 şi până în 1834, când regele Otto, primul rege al Greciei, a decis să mute capitala la Atena. Şeful statului fusese Ioannis Antonios Kapodistias, diplomat. Universitatea din Atena îi poartă numele. Bunicul Anastasiei s-a căsătorit cu Elena Grigoriakis, împreună cu care a avut patru copii: trei fete şi un băiat, tatăl Anastasiei, Manolis Antoniadis. Afanasie fusese un om bogat. Printre alte afaceri, el avea monopolul chibriturilor, dar şi-a vândut investiţiile în Suedia, unde i s-a părut mai sigur. Pentru urmaşii săi, soluţia a fost păguboasă. Greu de aflat astăzi dacă din cauza lui sau a lor. Fapt este că averea lui s-a risipit. Să fi fost de vină Războiul Civil? Poate! Indiferent de cauză, Anastasia nu a beneficiat de ea. Manolis a urmat de asemenea Universitatea Kapodistiană din Atena. Asemenea tatălui său, era probabil mândru că universitatea purta numele lui Ioannis Antonios Kapodistias. După absolvire, el a părăsit Atena, pentru a lucra pe insula Lemnos, la Banca Agricolă. Insula Lemnos ne aminteşte de mitologie. Argonauţii, cei plecaţi după Lâna de aur, au făcut acolo prima escală. Pe atunci, insula era locuită numai de femei. Iason, conducătorul expediţiei, n-a stat mult pe 17

gânduri şi i-a făcut urgent un copil chiar reginei. Bineînţeles că nici ceilalţi membri ai echipajului n-au stat degeaba, aşa că a fost nevoie de fermitatea lui Herakles, pentru a-i scoate de acolo şi continua călătoria. Aici există totuşi un semn de întrebare. Absenţa bărbaţilor pe insulă are o explicaţie. Pentru că femeile refuzaseră s-o venereze, Afrodita le-a pedepsit, făcându-le rău mirositoare. Deoarece bărbaţii nu se mai puteau apropia de ele, şi-au adus femei din Tracia. Geloase, femeile au ucis toţi bărbaţii. Aşa se face că au rămas singure. Întrebarea este: dacă bărbaţii nu s-au putut apropia de femeile lor din cauza mirosului, argonauţilor cum de le-a plăcut? Dar, acesta pare să fie un detaliu. Manolis nu a riscat şi şi-a adus nevastă deacasă. Se numea Despina. Insula Lemnos aparţinea Greciei din 1912, după Primul Război Balcanic. Câţiva ani mai târziu, circa 18.000 de ruşi au debarcat aici, pentru a evita persecuţiile bolşevicilor. Mulţi dintre ai au murit de foame şi boli. Insula a fost implicată în multe războaie, datorită poziţiei sale geografice, de control a Strâmtorii Dardanele. Ideea de a părăsi Atena, pentru a lucra pe o insulă, poate părea ciudată la prima vedere, pentru că tendinţa generală era inversă. Oamenii părăseau insulele şi veneau în Atena, cu atât mai mult cu cât acestea erau în apropierea graniţei cu Turcia. Motivul principal 18

era însă cel economic: Grecia era alimentată din plin cu ajutoare din străinătate, investiţiile erau în floare, iar de toate acestea beneficia în primul rând capitala. Ca tânăr absolvent, el a preferat să dea curs unei oferte mai bune în provincie. Despina era și ea din Atena. Amândoi au părăsit capitala; oraşul în care copilăriseră, unde aveau prieteni şi un anume mod de viaţă, total diferit faţă de cel dintr-o insulă. Locuiseră aproape unul de celălalt, pe lângă Platia Gyzi. Era o zonă aproape de invidiat. Relativ aproape de centru, dar într-un cartier liniştit. La tinereţea lor, distanţele erau cu mult mai mici decât pentru un adult, aşa că drumul până în Syntagma sau Omonia, unde localurile de distracţie erau la tot pasul, părea o nimica toată. Sunt doar câteva staţii de autobuz – sau troleibuz, la alegere – dar pentru picioare tinere, doar un sfert de oră de mers pe jos. Marile plăceri erau însă chiar lângă ei. Distracţiile în localuri publice, cu zgomot şi agitaţie sunt frumoase la 15-20 de ani. Când vrei însă să fii împreună cu prietena, cauţi un colţişor mai liniştit şi discret. Minunatul parc „Pedion Areos Gardens” era chiar lângă ei. Puţină lume îl cunoştea mai bine ca ei. Fiecare alee au bătut-o cu pasul de sute de ori. Dar şi mai grozav este dealul din apropiere, şi el un fel de parc, fragmentat de străzi la poale, dar aproape sălbatic spre vârf. Contrar aparenţelor, Atena este un oraş pe dealuri. 19

Doar jos, pe marele bulevarde, terenul poate părea plat. Cum te abaţi puţin însă, începi să urci cu mult mai mult decât ţi-ai fi imaginat. Iar unele străzi sunt atât de abrupte, încât te întrebi cum de pot circula maşinile pe-acolo. Strabon scria că „Oraşul Atenei este o stâncă aşezată pe un şes şi locuită de jur împrejur”. Stânca era Acropole, ditamai dealul. Între timp, oraşul s-a extins pe mai multe dealuri, nu numai în jurul lui, așa că putem spune că Atena este un oraş construit pe stânci. Şi totuşi, vegetaţia abundă. Este meritul edililor, bineînţeles, dar şi al cetăţenilor. Fiecare casă şi aproape fiecare apartament în blocuri are vegetaţie în tot timpul anului. Flori de toate culorile abundă şi în timpul iernii. Atenienii au un cult deosebit pentru acest gen de frumos. Insulele, în majoritatea lor, sunt la fel de stâncoase. Grija locuitorilor pentru vegetaţie este însă cu mult mai mică, astfel că stânca rămâne la vedere. În Atena, amândoi colindaseră aceleaşi zone, dar nu întotdeauna împreună. Aveau prieteni diferiţi. Căsătoria lor, aranjată de către părinţi, a fost hotărâtă şi executată în pripă, urmată de plecarea din Atena. Odată cu părăsirea Atenei, toate avantajele de care se bucuraseră au dispărut. Tranziţia de la tinereţe la maturitate, cu grijile ei, s-a petrecut brusc. De unde înainte fuseseră înconjuraţi de familie şi prieteni, acum erau singuri, printre necunoscuţi, cu multiple 20

obligaţii, cărora nu ştiau cum să le facă faţă. Nu aveau cu cine să se sfătuiască, prietenii dezinteresaţi dispăruseră. Putem presupune fără a greşi că, din punct de vedere psihologic, această schimbare i-a afectat pe amândoi şi că nu puţine au fost clipele lor de nemulţumire. Iar pentru ca totul să fie mai complicat, a apărut cireaşa de pe tort: copilul. Bătaia aplicată Anastasiei în copilărie de la tatăl ei, deciziile ulterioare ale acestuia se prea poate să nu fi fost în totalitate ale lui, ci şi influențate de către soție.

Insula Creta, Grecia 1956-1966 În Creta au avut la dispoziţie o casă mare, numai a lor, în vecinătatea unei livezi de smochini. Pentru Anastasia, livada era un adevărat rai. Acolo putea să se joace în voie. Fără prieteni, dar şi fără prezenţa permanentă a mamei. Lucky i-a rămas singurul prieten. Doarme cu el şi au grijă unul de celălalt. Cu el a învăţat tăcerea. Mama vorbea mult, dar comunica puţin. Cu Lucky nu poate vorbi, dar se înţeleg din priviri. Stau pur şi simplu unul lângă altul şi ştie fiecare ce gândeşte celălalt. Poate că nu sunt întotdeauna chiar gânduri; sunt doar simţiri, pentru că, da, simt la fel. Mutarea tatălui Anastasiei din Lemnos în Creta a fost, fără îndoială, un progres. 21

Psihologic, dacă Lemnos, considerată a fi fierăria lui Hefaistos, cel ce – în mitologie – avea mai multe implicaţii sumbre decât optimiste, putea marca psihicul unui copil, Creta este cunoscută prin filmul „Zorba grecul”, în care a jucat Anthony Quinn. Mitologie? O literatură întreagă! Cât despre Afrodita, soţia lui Hefaistos, ea putea fi un concurent pentru orice femeie. Nu cred că Anastasia făcea la vârsta ei asemenea conexiuni, dar . . . cine ştie? Cu timpul, a învăţat multe legende mitologice şi chiar evenimente importante din istoria insulei. Pe unele le-a uitat, altora nu le-a înţeles prea bine semnificaţia şi de ce sunt ele importante, aşa că tot filmul cu Zorba i-a rămas la inimă, dar asta s-a întâmplat cu mult mai târziu, pe când se afla prin ţări străine. Poate tocmai de aceea, sufletul grec, mândru, înflăcărat şi plin de viaţă, atât de bine redat în film, i s-a întipărit în minte; îi amintea de ţara ei. Ştia că a fost realizat după o carte, ştia şi numele autorului, Nikos Kazantzakis, că doar se născuse în Creta, dar n-a citit-o niciodată. Din nefericire, Anastasia s-a născut cu o vedere foarte slabă. Ea a avut mari probleme cu ochii întreaga viaţă. Din Creta, venea la Atena odată pe lună pentru terapie de la vârsta de şase ani. Când a început şcoala, nu vedea ce se scrie la tablă. Din acest motiv, tatăl a angajat doi profesori, cu care făcea lecţii

acasă. Şcoala era folositoare doar ca exerciţiu auditiv. Oricum, indiferent de aceste consideraţii, Creta este cea mai mare insulă a Greciei. Ai ce vedea şi ce învăţa de aici. În timpul războiului, insula a avut mult de suferit. Cu poziţia ei geografică, în mijlocul Mării Mediterane, era de aşteptat. Oraşele fuseseră puternic bombardate. Acum însă erau în mare parte refăcute, deşi arhitectura lor nu avea nici o noimă. În prezent, pe insulă se află o puternică bază militară americană. Coasta de nord, în schimb, este un şir aproape continuu de staţiuni estivale, vizitate de numeroşi turişti. Pitorescul insulei se află în munţii din interior. Toate acestea însă n-o puteau interesa pe Anastasia, la cei câţiva anişori ai ei, când au venit aici. Mai târziu, mitologia, siturile arheologice, istoria ar fi fost mai pe înţelesul ei, dacă se găsea cineva să i le facă cunoscute. Istoria multimilenară a Greciei chiar aici începe, iar Knossos-ul este doar unul dintre cele mai cunoscute situri. Ei nu au stat chiar în Heraklion, capitala insulei, ci în Malia, o staţiune pe coasta de nord, puţin mai la est. Pentru Anastasia a fost chiar mai bine. Heraklionul era la vremea aceea un oraş de blocuri recent construite, urâte şi cu străzi încâlcite. Nu-i vorbă că, oricum, ea nu ar fi mers singură. Pentru vizitarea monumentelor era prea mică; nu ar fi înţeles mare lucru. Mali, în schimb, era tot ce-i 23

trebuia. Localitatea este mică şi relativ liniştită, dacă zgomotul făcut de turişti nu te deranjează. Copil deranjat de asemenea zgomote încă nu s-a născut. Muzica se aude şi dacă nu vrei s-o auzi toată ziua şi mare parte din noapte. Plaja din apropiere are un nisip tocmai bun de joacă şi, oricât ar părea de surprinzător, mamei îi plăcea să meargă acolo şi, uneori, o lua şi pe ea. * * * Din jurnalul Anastasiei: „În Creta, mi-a plăcut plaja. O

vedeam de cum ieşeam din casă în

drum spre centrul oraşului, dacă mă uitam în dreapta, către mare. Era rău

că, de la noi, nu vedeam niciodată soarele

în

dimineaţă

mare.

până

Întotdeauna,

seara,

era

în

cealaltă parte, către munţi. Plaja îmi plăcea pentru că era foarte colorată din cauza umbrelelor: roşii, albastre,

verzi, galbene; toate culorile. Cel mai

mult îmi plăceau cele portocalii. Aş fi

mers la plajă în fiecare zi, dar nu mă

lăsau singură. Mergeam doar cu mama, şi numai dacă vroia ea să mă ia. Nam ştiut niciodată când voia şi când

nu voia şi nici de ce. Oricum, mă bucuram când o făcea; puteam să mă joc în nisip.

Odată, deşi era foarte cald – în

Creta este chiar mai cald decât în Lemnos – mama a vrut să mergem

într-o altă localitate, pe nume Sitia,

unde, în fiecare an, în luna august, când e cel mai cald, se ţine un festival al stafidelor. Nu ştiu de ce trebuia să mergem până acolo, deoarece stafide se

găsesc şi aici. Cum voinţa mamei nu se

discută, am plecat toţi trei, mama, tata şi eu, plus încă două familii, fiecare

cu câte doi copii. Ei erau însă mai mari decât mine, stăteau de vorbă şi râdeau între ei; pe mine m-au ignorat.

Nu ştiu cât s-au bucurat ei; mie însă mi-a plăcut enorm. Nu stafidele. Alea

erau la fel ca ale noastre. Dealtfel nici

nu am prea mâncat stafide. Erau acolo o mulţime de alte chestii cu mult mai interesante.

Oamenii

de-acolo

chiar

mănâncă altfel. Cel mai mult însă miau plăcut oamenii. Cu toţii râdeau, vorbeau şi se înveseleau. Nu am văzut de când sunt atâta veselie. Poate că erau puţin şi sub influenţa vinului.

Au băut însă şi ai mei, dar nu erau la fel de veseli. Oare nu ştiu să se bucure?

Am fost şi la un teatru în aer

liber, într-un loc căruia i se spune

„Fortăreaţă veneţiană” .Acolo doar am stat cuminte pe scaun, fiindcă nu am

înţeles nimic. Spuneau doar cuvinte.

Am şi adormit. Când m-am trezit, eram deja acasă.

În Creta, cel mai mult şi mai

mult mi-au plăcut păsările. Veneau şi plecau

în

stoluri

imense.

tot

timpul, doar când şi când. Cică erau

păsări migratoare. Nu voiau să stea

aici, doar treceau. Uneori nici nu se opreau. Pe astea îmi plăcea cel mai mult

să

privesc

cum

străbăteau

cerul. Aveau întotdeauna în faţă una care

conducea

celelalte.

Nici

soldaţii la paradă nu mergeau aşa frumos ca ele.”

* * * Au trecut anii, fata a mai crescut, unele lucruri începeau să se schimbe. A vizitat chiar şi ruinele palatului din localitate, un centru al fostei culturi minoice, nu chiar atât de mare ca cel de la Knossos, dar suficient de evocator pentru a stârni interesul oricui. Localnicii erau însă preocupaţi de politica actuală, nu de trecut. Ajutoarele din străinătate şi modul de valorificare a lor erau principalele lor subiecte de discuţii. S-ar zice că erau oameni moderni, dar aveau de fapt mentalităţi arhaice. Pe Anastasia nu o puteau interesa preocupările adulţilor; ea le avea pe ale ei. Filosofia părinţilor în privinţa copiilor se limita la ideea că acestora, pe lângă şcoală, li se permitea să aibă un hobby. Au ales pentru ea să devină înotătoare. Avea un corp potrivit pentru sport şi, la înot nu avea nevoie de o vedere prea bună. După

primele antrenamente, instructorul le-a spus că fetiţa ar avea şanse să facă performanţă. Aşteptările au fost confirmate şi, după cinci ani de antrenamente serioase, era un candidat posibil pentru următoarea Olimpiadă. A intervenit însă un accident; s-a lovit la umăr şi la şold. Nu era foarte grav, dar tatăl s-a speriat şi i-a interzis să continue. (Nu se ştie dacă decizia fusese doar a lui.) Primul ei mare vis sa năruit brusc. I-a trebuit ceva timp pentru a-l uita. * * * Înainte ca Anastasia să fi împlinit paisprezece ani, tatăl i-a comunicat o decizie importantă pentru viaţa ei. -

Fiica mea, acum, că tu ai terminat şcoala generală, te vom trimite în Anglia, pentru educaţia ta în continuare. o De ce? De ce trebuie să plec?

Nu a mai insistat. Doar a plâns. Îşi dădea seama că nu are de ales şi că, în spate, era de fapt decizia mamei. Câteva zile mai târziu, a primit şi confirmarea. Într-un moment de sinceritate, tatăl i-a spus direct: „Iartă-mă că am luat această decizie, dar mama este foarte bolnavă”. Nu era atunci bolnavă de ceva anume; era boala ei din totdeauna: schizofrenia. A plâns din nou. Se gândea că, ar 28

putea fi şi un gând al tatei: cu o astfel de mamă alături, copilul nu se poate dezvolta normal; în schimb, departe de ea, poate va avea o viaţă mai bună. Aşa să fie? Vom vedea! Pe teritoriul Greciei de astăzi şi mai ales în insule, s-au perindat mulţi dintre sfinţii creştini şi chiar apostoli. Unii au avut aici tot felul de viziuni, culminând cu cea a Sfântului Ioan. Se spune că, pe baza revelaţiei avute pe insula Patmos, el ar fi scris „Apocalipsa” din „Noul Testament”. Nu ştiu ce viziune au avut părinţii Anastasiei; fapt e că ei au decis să-şi trimită fiica la Londra. Pregătirile n-au durat prea mult; se vede că hotărârea fusese luată mai demult. *

* *

Era o zi liniştită. Chiar şi apa mării parcă dormea în braţele golfului. Doar trecerea avioanelor pe cerul albastru arăta că viaţa nu a încetat; măcar acolo, sus, ceva se întâmplă. Nu era nici un nor. Era cald. Poate puţin prea cald, dar o briză uşoară, ce tocmai se pornise, făcea atmosfera ceva mai plăcută. Se potrivea şi cu starea sufletească a Anastasiei. Acum era liniştită şi consolată. Mâine va pleca. Asta a fost în urmă cu aproape o oră. Între timp, briza s-a transformat în vânt; apa a început să se legene. Vântul, suflând din ce în ce mai tare, a devenit furtună în toată regula. 29

Valurile se năpusteau asupra digului, de parcă voiau să-şi manifeste protestul, fiindcă li s-a pus în cale. Contemplarea s-a transformat întro probă de rezistenţă. A încercat o vreme să-i facă faţă. Îi făcea chiar plăcere să înfrunte stihiile naturii; ce mai conta pe lângă cele ale oamenilor... Îi întărea sentimentul de luptător, mai ales că, după ultimele evenimente, se pare că va avea nevoie de el. Marea devenea tot mai înspumată şi îşi arunca stropii până departe pe faleza înaltă. Nu mai ştiai ce – vântul sau valurile – vuiau. Vai vouă, vai nouă, vai mie! Vacarm era în toată legea. Nori negri năpădiseră cerul şi zburau mai repede decât avioanele. A plecat totuşi, după ce concluzionase că a rezistat destul pentru proba voinţei. Dimineaţa, a constatat că nu căzuse un strop de ploaie. Totul a fost doar spectacol. Ca în viaţă: mult zgomot pentru nimic. Uneori! Că alteori e invers: când nu te aştepţi plouă din senin. Şi încă cum! *

* *

La aeroport, mama s-a întors imediat ce avionul a decolat, dornică să revină la preocupările ei, în timp ce tatăl încerca să mai privească un timp pasărea ce se îndepărta, de parcă ar fi vrut să scruteze nu numai spaţiul, ci şi timpul. 30

Anglia, 1966-68 A sosit pe aeroportul din Londra cu o plăcuţă atârnată de gât cu numele ei, menită să-i permită mătuşii Louiza s-o recunoască. Până aici a fost bine. Stewardesele s-au purtat frumos cu ea. Chiar şi pasagerii o priveau cu dragoste, minunându-se de călătoria ei solitară, la doar 13 ani şi jumătate. Doar întrebările lor – cam prea multe şi jenante pentru ea – o deranjaseră, dar numai la începutul călătoriei. Acum, aproape că îi părea rău că s-a terminat. Nu-şi făcea probleme dacă o va recunoaşte mătuşa sau nu; deja se obişnuise printre străini, deşi – curios – până atunci a trăit mai mult singură. S-o recunoască ea pe mătuşă nu avea cum, fiindcă n-o văzuse în viaţa ei. Ştia doar că ea, mătuşa, se va ocupa de ea în următorii ani. Cum părinţii n-o prea răsfăţaseră, schimbarea putea să fie chiar de bun augur. În agitaţia de după aterizare nici n-a apucat să se dezmeticească când, din şuvoiul de oameni, a fost trasă de mână. „Care va să zică, tu eşti Anastasia!” Desigur, ea era. Spre deosebire de pasagerii din avion, mătuşa se pare că nu ştia să zâmbească. Semăna cu mama ei, nu numai din acest punct de vedere. Poate că totuşi există şi unele deosebiri, se gândea. În sinea ei, Anastasia şi31

ar fi dorit mult ca ele să fie cât mai multe, în speranţa că toate îi vor fi favorabile. Poate că măcar de bătăi va scăpa. La aeroport, mătuşa nu venise singură, ci cu un bărbat, desigur soţul ei. Despre el aproape că nu i se vorbise, dar acum găsea normal ca o doamnă să aibă şi un soţ. Părea un om cumsecade, dar nu prea vorbea. Au mers mult cu maşina şi au intrat repede în casă. N-a reuşit s-o vadă prea bine. Nici de mâncat n-a putut. Nu-i era foame. Mâine va avea mai mult timp să se dumirească. Poate va fi bine. Îşi doreşte atât de mult . . . * * * La început, a crezut că va locui la mătuşa ei. A constatat puţin mai târziu că greşea. Mătuşa era sora mamei. Se născuse la Lyon, în Franţa, din părinţi greci. Ei încă mai trăiau acolo. Cum au ajuns în Lyon este o poveste lungă. Tatăl lor se născuse în Smyrna. Nu există loc şi timp mai rău pentru naşterea unui copil grec. Ecourile „masacrului din Smyrna” persistă încă şi azi. Dar, după cum se spune, „tot răul e spre bine”. Cei ce au scăpat teferi, au plecat cât de repede au putut; unii mai aproape, alţii mai departe, potrivit posibilităţilor şi preferinţelor. Ei au plecat în Franţa, unde străbunica 32

Anastasiei avea rude. Soţul ei, străbunicul Anastasiei, avusese afaceri în Smyrna; era armator, dar se ocupa şi de comerţ: importexport. Era un om bogat şi avea o casă mare şi frumoasă. Totul era însă de domeniul trecutului. Acum, era obligat să plece; a reuşit, fiindcă – datorită poziţiei sale sociale – a aflat cu o clipă mai devreme ce se va întâmpla şi a fugit la timp. Fiul lor, Dimitrie Tsandakis, bunicul Anastasiei, tocmai terminase şcoala „Aroni” din Smyrna, una dintre cele mai celebre la timpul acela, aceeaşi pe care a urmat-o şi Aristotel Onassis. În Lyon, Dimitrie s-a căsătorit cu Sofia Sachelariu, de asemenea din Smyrna, plecată şi ea în condiţii similare. După ce a absolvit Facultatea de Drept din Lyon, ambii au plecat în Grecia, unde Sofia a născut-o pe Despina, mama Anastasiei. Mătuşa şi unchiul îmbrăţişaseră religia anglicană. Pentru bunici, greci ortodocşi, religia a fost o adevărată problemă. Franţa era catolică. Cele două variante – catolic şi ortodox – se află la poli opuşi ai creştinismului. Grecii au păstrat ideea iniţială a creştinismului, ca religie a oamenilor sărmani, cărora le oferă un suport psihologic. Aşa se şi explică faptul că ei sunt unul dintre cele mai credincioase popoare; în cele patru secole de stăpânire turcească, biserica ortodoxă le-a fost sprijin moral, medicament psihologic.

La celălalt capăt al Europei, triburile germane, creştinate de episcopul Wulfila, pe măsură ce ocupau teritorii lăsate fără apărare după căderea Imperiului Roman de Apus, au impus creştinismul cu sabia. Căpeteniile armate şi-au construit fortăreţe, transformate ulterior în cetăţi şi castele, ei devenind feudalii Evului Mediu. Religia stăpânilor trebuia să devină și religia plebei autohtone. Acolo, elitele preoțești au denaturat religia creştină şi au deturnat-o de la rolul ei iniţial. Cum situaţia economică a zonei era tot mai prosperă, în contrast cu situaţia Europei de răsărit, au devenit tot mai aroganţi, divergenţa maximă concretizându-se prin Marea Schismă de la 1054. Din acest moment, obiectivele lor au fost din ce în ce mai diferite. Catolicii, al căror scop era expansiunea misionara a catolicismului în lume, au înfiinţat în 1534 Ordinul Iezuiţilor, considerat „nervul Bisericii catolice”, cu deviza „Întrucât e permis scopul, sunt permise şi mijloacele”, chiar minciuna, calomnia, intriga, sperjurul, provocarea, complotul, crima. Fără a face o analiză comparativă a celor două ramuri ale creştinismului, trebuie să remarcăm că o religie trebuie judecată şi pentru consecinţele ei, nu numai pentru intenţiile ei. Ce a produs catolicismul? Ce a produs ortodoxia? (Un intelectual francez, după ce vizitase Armenia, afirma nu demult cu mândrie „Uite cât de departe a ajuns 34

catolicismul”. Este greu de imaginat o ignoranţă mai mare. În primul rând, Armenia nu numai că nu este catolică, dar este unul dintre leagănele creştinismului, ortodoxă până în zilele noastre. În concepţia francezului însă, creştinismul se confundă cu catolicismul şi s-a născut în Franţa, ţara cu cei mai deştepţi oameni din lume, în opinia lui.) Cum s-au simţit grecii noştri în Lyon este greu de aflat. Ei şi-au păstrat credinţa, motiv pentru care au simţit permanent că sunt altceva decât lumea din jurul lor. Poate de aceea, mătuşa Anastasiei, împreună cu soţul ei, când au venit în Anglia, au îmbrăţişat religia anglicană, fără să mai stea prea mult pe gânduri. *

* *

După nouă luni Nu, nu s-a născut nimeni după nouă luni. A fost timpul necesar mătuşii să îndeplinească formalităţile pentru a o interna pe Anastasia la o şcoală de fete cu probleme speciale, majoritatea venite din alte ţări, cu alte limbi materne decât engleza. Era ceea ce englezii numesc „boarding school”, adică şcoalăinternat. Că mătuşa nu o iubea se vedea şi din comportarea ei. Despre Anastasia şi deciziile ce trebuiau luate în legătură cu ea, obişnuia să 35

discute cu soţul ei în limba franceză, în prezenţa fetei. La început, ar fi putut să vorbească şi în engleză, deoarece cunoştinţele Anastasiei în această privinţă nu i-ar fi permis să înţeleagă, dar nu doreau să rişte. Ei vorbeau foarte bine limba franceză, fiindcă se născuseră în Franţa şi copilăriseră acolo. Ştiau şi greaca, ca limbă maternă. Erau însă de mulţi ani în Anglia şi preferau să vorbească limba ţării de adopţie. În faţa Anastasiei însă, vorbeau limba pe care ea nu avea nici o şansă s-o înţeleagă. Ce înseamnă aceasta? Pe lângă lipsa sincerităţii şi a dorinţei ca fata să nu ştie ce i se pregăteşte, faptul că erau conştienţi de incorectitudinea atitudinii lor. La şcoală, cursurile erau mai puţin menite să pregătească pentru viaţă tinerele fete, dându-le noţiunile necesare, cât să le umple timpul cu ceva. Erau copii ai căror părinţi nu puteau sau nu doreau să se ocupe de creşterea lor şi nici nu puneau preţ pe viitorul lor. Unele cursuri erau obligatorii – ca limba engleză – altele la alegere, ca muzica sau pictura. Pentru Anastasia, lecţiile de călărie iau oferit cea mai mare satisfacţie. Ele îmbinau fericit înclinaţia ei pentru sport – la care fusese obligată să renunţe – cu dragostea pentru animale. Lucky, primul ei căţel era acum doar o amintire, dar una dintre cele mai puternice. La internat nu putea să ţină un căţel, aşa că plângea ori de câte ori îşi aducea aminte. Din fericire, în apropierea şcolii era o crescătorie 36

de cai, unde se dădeau şi lecţii de călărie. A ales să meargă acolo. Dragostea ei pentru animale i-a convins şi pe cei de acolo, care nu numai că au acceptat prezenţa fetei, dar au şi îndrăgit-o. Hipismul nu este doar sport; el se îmbină cu îngrijirea animalului, singura care creează o legătură afectivă dinte om şi animal. Calul de rasă se străduieşte să facă cât mai bine ceea ce i se comandă, pentru că înţelege ce vrea călăreţul şi doreşte să-i fie pe plac. Această dorinţă există pentru că, în prealabil, între cei doi s-a stabilit atât o relaţie de comunicare, cât şi una sentimentală, fiindcă, da, şi animalul are sentimente. Această relaţie nu se poate crea de pe cal şi cu cravaşa, ci alături de cal, îngrijindu-l. Calul ce i s-a dat în îngrijire se numea Atlas. Ar fi preferat să-i găsească ea însăşi un nume, dar el avea deja unul. Era chiar frumos. Hipismul a fost una dintre marile ei plăceri şi satisfacţii, cu atât mai mult cu cât a avut loc într-o perioadă tristă, foarte tristă, de surghiun. Deși a avut întotdeauna pe cineva alături, ea a fost singură – sau aproape singură – cea mai mare parte a vieţii sale. Viaţa de internat la şcoală a fost însă la vârsta adolescenţei, când copiii au cea mai mare nevoie de prietenie, de îndrumarea şi dragostea părinţilor. La şcoală nu a avut prietene. Handicapul ei era minor pe lângă al altora.

Cum nu putea sta tot timpul la crescătoria de cai, la şcoală a ales să facă pictura. Aveau şi o doamnă care le dădea indicaţii, dar în majoritatea timpului le lăsau să facă ce vor, numai să stea liniştite. Vederea mai slabă a Anastasiei nu era un impediment major; pentru pictură nici nu era necesar să vadă foarte bine. Ba, de câteva ori, doamna chiar a remarcat originalitatea ei, datorată probabil tocmai vederii slabe. Aveau câteva subiecte pe care le-a pictat de sute de ori: copacii din micul parc de lângă şcoală – atunci când era frumos afară – şi cele câteva obiecte din cameră, aceleaşi de ani de zile, şi pe care nu aveau voie să le mişte de la locul lor. Firesc, pentru că fiecare fetiţă ar fi vrut să le aşeze altfel, ceea ce nu era posibil şi ar fi fost sigur motiv de ceartă. Şi-a pus de multe ori întrebarea „De ce au trimis-o părinţii acolo?” Raţionamentul lor îi apărea din ce în ce mai evident: în Grecia, lear fi fost ruşine; toate rudele şi cunoştinţele iar fi condamnat, pentru că şi-au înstrăinat copilul. Dacă tatăl avea scuza serviciului, mama nu avea nici un motiv să nu se îngrijească de unicul ei copil, în afara unui egoism ieşit din comun. Fiind însă în Anglia, se putea presupune că avea condiţii superioare faţă de cele din Grecia. Că nu era aşa, nu aveau cum să ştie. Acum, noi ne putem da seama fie şi numai după programa analitică a şcolii. 38

Cuvântul „sillabus” – englezescul pentru programa analitică – îi este necunoscut Anastasiei. Activităţile curente erau cele de petrecere a timpului, în funcţie de înclinaţiile şi posibilităţile copilului. Nici un minut pentru istorie, fizică, geografie şi altele asemănătoare. Doamne fereşte matematică. Duminica, deşi copiii erau de religii diferite, ei mergeau cu toţii la biserica anglicană din apropiere. Nu pentru că cineva şi-ar fi dorit să-i convertească, ci din motive practice: personalul şcolii nu era atât de numeros încât să-i poată însoţi pe fiecare la biserica lui şi nici nu erau în apropiere biserici pentru toate confesiunile. Dar, cum fetiţele purtau uniforme, în biserică păreau a fi toate anglicane. În sinea lor însă abia uniformizarea le ridica întrebări, fiindcă ele ştiau că sunt diferite. Păstrau totuşi întrebările pentru ele; oricum, nu primeau răspunsuri. Doar o fetiţă mai retrasă, văzând-o pe Anastasia la fel ca ea, şi-a luat inima în dinţi: -

Ştiu că diferenţa dintre creştinism şi iudaism este aceea că unii îl recunosc pe Iisus Christos ca mesia iar ceilalţi nu. Dar care este diferenţa dintre creştinii ortodocşi şi cei catolici? o Prea multe nu ştiu nici eu să-ţi spun. Eu sunt ortodoxă, dar mătuşa mea din Londra este anglicană. Nu mi-a explicat niciodată care este diferenţa. Doar din discuţiile lor cu alte persoane am aflat câte ceva. Am auzit si eu ca englezii au avut un rege foarte special, Henric al 8-

lea, care a hotărât ca Anglia să nu mai stea sub şefia Papei, cu care el a avut unele probleme, ci să devină independentă, sub şefia lui. Aşa s-a desprins Biserica anglicană din Biserica catolică. Cum s-a desprins Biserica catolică de cea ortodoxă, e mai complicat. Ar trebui să intrăm în istorie, la care eu, ca să-ţi spun drept, nu prea mă pricep. De fapt, cred că nu există nici o diferenţă de doctrină. Este vorba despre politică, interese economice şi ambiţii. Asta am bănuit și eu. Dacă e vorba de politică, so lăsăm baltă. Oricum, nu mă pricep.

* *

Din jurnalul Anastasiei: „Deocamdată, încerc să-mi uit

necazul. Pentru mult timp, voi fi departe de tot ce a fost viaţa mea de copil, cu bunele şi cu relele ei. E drept că mai luam şi câte o bătaie, eram certată aproape zilnic, dar mai erau şi

jocurile mele, câinele, animalele mari şi mici din curtea noastră şi chiar de prin vecini, pe care le iubeam. Colegii 40

de şcoală mă ignorau din cauza handicapului meu, datorat miopiei

mele. Majoritatea lor. Simţeam însă că alţii au şi sentimente bune faţă de

mine. Ce mă aşteaptă în viitor încă nu ştiu, dar mă îndoiesc că o să-mi placă.

Mătuşa şi unchiul, singurele persoane pe care le cunosc, nu par foarte încântaţi de venirea mea. Se gândesc probabil că voi fi o povară pentru ei. Poate că este doar o impresie de primul moment. Vom vedea! Nu au copii, nu sunt nici foarte tineri, iar eu sunt o noutate în casa lor. Unchiul este distant, dar mătuşa pare de-a dreptul acră.

Îmi amintesc că, la şcoala din Creta, nu toţi copiii erau răi cu mine. Pe unii îi simţeam că vroiau să se apropie sufleteşte de mine, dar nu îndrăzneau. Eu nu vedeam bine, nu puteam să particip la jocurile lor şi

eram izolată. Majoritatea copiilor nu mă luau în seamă, mă ocoleau. Asta în

cel mai bun caz, pentru că alţii nu se sfiiau să mă îmbrâncească, dacă le stăteam în cale. Existau însă şi copii buni, care ar fi venit să mă ajute, dar nu ştiau cum. Nu-i vorbă, că nici eu

nu ştiam cum să mă apropii de ei. Mă simţeam handicapată şi mă izolam singură, precum ariciul, deşi nu aveam ţepi, nici la propriu şi nici la figurat, fiindcă nu mi-i doream.

Toate aceste amintiri mi-au produs un gând: aş vrea ca, după terminarea şcolii, să mă fac asistentă medicală, sau – de ce nu? – poate chiar doctor sau psiholog. Nici eu şi nici colegii mei de şcoală nu am ştiut cum să comunicăm unii cu alţii. Cred

că asta este o problemă de psihologie. Eu aş vrea să ajut oamenii. Ar fi grozav să devin medic, să tratez suferinţele

oamenilor,

să-i

vindec.

Poate că este prea mult pentru mine. Sunt mulţi ani de învăţătură, iar ai mei m-au trimis aici, la această şcoală lipsită de perspective. Abia aşteaptă să

termin şcoala, să mă mărit şi să scape de mine. Dacă le-aş spune că vreau să urmez o facultate, ar crede că glumesc sau – Doamne fereşte – am înnebunit. Poate că, în psihologie aş reuşi mai uşor.

Constat că doar animalele sunt cu adevărat dornice de comunicare sinceră. Caii şi câinii au sentimente pe care cu greu le găseşti la oameni.” *

* *

Ca în fiecare duminică dimineaţa, încolonaţi, cu o doamnă în faţă şi directorul şcolii în spate, mergeau la biserică. Nu departe de internat, un domn a căzut pe stradă. Mai întâi, s-a sprijinit de zid, iar apoi s-a scurs pe lângă zid, până ce tot trupul s-a transformat într-o grămadă pe trotuar. Părea să fi fost pe deplin conştient, dar muşchii sau altceva nu-l mai ascultau. Zăcea pe jos, cu ochii deschişi şi 43

rugători, fără să scoată vreun sunet. Un sigur trecător s-a oprit câteva secunde lângă el, a spus ceva dar cel căzut nu i-a răspuns, i-a luat mâna, a ridica-o puţin, apoi a lăsat-o de unde o luase şi a plecat. Ceilalţi trecători nu făceau decât să-l ocolească, la fel ca doamna din fruntea coloanei şi fetele ce o urmau. Doar Anastasia s-a desprins din grup şi s-a dus lângă el. Nu era beat; nu mirosea. Era chiar bine îmbrăcat. Nu era un cerşetor. Cu certitudine, era bolnav. Din spatele coloanei, directorul a admonestat-o: „Anastasia, intră în rând”. Iar pentru că ea continua să stea lângă cel căzut, a repetat indicaţia: „Anastasia, intră imediat în rând”. În loc să asculte ordinul, ea a rupt-o la fugă înapoi la internat, unde ştia că medicul lor încă nu plecase. Cu siguranţă că el ştia ce trebuia făcut. L-a prins tocmai când îşi lua haina şi nelipsita umbrelă, pregătindu-se să plece. Gâfâind, i-a spus că cineva zace pe trotuar şi are nevoie de îngrijiri medicale. S-a întors singură la biserică. Acolo, nimeni nu i-a acordat vreo atenţie. Totuşi, din privirea doamnei şi, mai ales, a directorului a înţeles că urma să fie pedepsită. Se aştepta la o bătaie, aşa cum fusese obişnuită din copilărie, dar asta nu s-a întâmplat. Abia a doua zi dimineaţa i s-a comunicat sec că, timp de o săptămână, nu va avea voie să meargă la crescătoria de cai. Prefera să fi fost bătută. Cu bătaia se învăţase. Avea chiar o vastă experienţă. Să nu se mai întâlnească cu 44

singurul ei prieten, cu Atlas, era o pedeapsă cu mult mai grea. Da, Atlas nu mai era un cal. Era Atlas cel din cărţile din Grecia, care ţine globul pe umerii săi. Globul? Acum i se părea că susţine bolta cerească, ce se prăbuşea peste ea, în lipsa celui ce o susţine. *

* *

Timp de patru ani, calul şi copilul îşi alinau sufletele. Îl mângâia, îi vorbea în greacă, singura ei limbă dragă. Începuse şi marele ei prieten să priceapă vorbele însoţite de mângâieri. Astfel, surghiunul şi singurătatea au avut şi clipe dulci. Animalele nu au decepţionat-o niciodată. Încă din copilărie, mângâierea i-a fost dată de animale. Iubirea sinceră, dezinteresată a animalelor i-au încălzit sufletul, au făcut-o să nu se mai simtă singură. Ele i-au oferit iubire curată şi recunoştinţa lor, în timp ce oamenii au ignorat-o, pentru simplu motiv că nu vedea bine. Acest handicap ar fi trebuit să-i facă mai drăgăstoşi pe părinţii ei; în special mama ar fi trebuit să fie mai iubitoare, mai delicată cu propriul ei copil. N-a fost deloc aşa. A fost tratată cu duritate, bruftuluită, chiar bătută, ca în final să fie înstrăinată într-o ţară îndepărtată.

Insula Creta, 1969 Vara, în timpul vacanţei mari, venea acasă, în Creta. Nu întotdeauna! În prima vacanţă acasă, a constatat că nimic nu-i mai amintea de copilăria ei. Ştia că Lucky murise, sau cel puţin aşa i s-a spus. Se aştepta totuşi să găsească măcar o jucărie uitată în pod. Nimic! Curăţenia fusese deplină. Doar căldura şi mirosul de lămâi îi spunea că se află acasă. Odată, înainte de a pleca din nou spre Anglia, tatăl i-a spus: -

Când vei termina şcoala, te voi căsători. Am patru bărbaţi potriviţi. Oricare dintre ei ar fi un bun soţ pentru tine. o Dar voi fi încă prea tânără să mă mărit. Vei avea optsprezece ani atunci, aşa că va fi vârsta potrivită. o Eu nu am deloc acest gând.

Avea şaisprezece ani, iar partenerii propuşi trecuseră bine de douăzeci, unul chiar de treizeci. Nu era chiar o noutate în Grecia. Dimpotrivă, în antichitate era chiar diferenţa potrivită între soţ şi soţie, doar că, de atunci, unele obiceiuri se schimbaseră. Se vede însă că nu toate şi nu peste tot. Grecii se remarcă prin perseverenţa cu care au păstrat unele şi s-au grăbit să uite altele, iar alegerea nu a fost întotdeauna inspirată. Ce-i drept, nici o civilizaţie nu a dăinuit la infinit. În consecinţă, 46

nu trebuie să ne mirăm că diferenţele dintre trecut şi prezent sunt, în unele cazuri negative. Neplăcut este doar să constaţi că grecii şi-au păstrat neştirbite cu precădere defectele. Printre caracteristici, nu neapărat negative, se numără şi logoreea caracteristică acestui neam. Iată o glumă cu vechime milenară: la frizerie – locul unde de desfăşurau cele mai multe discuţii – frizerul întreabă un client: -

Cum doriţii să vă tund?

Iar răspunsul surprinzător al unui taciturn uluieşte martorii: o

În tăcere.

Romanii, deşi îi apreciau pe greci în multe privinţe, aveau şi observaţii negative asupra comportamentului lor. Expresii ca „la calendrele greceşti” (Ad Kalendas Graecas) sau „mă tem de greci chiar şi când aduc daruri” (Temeo Danaos et dona ferentes) sunt multe. Aici e şi o mică glumă, tot multimilenară: în limba greacă, prima zi a săptămânii se numeşte Δευτέρα, adică a doua, prima fiind Duminică, Ziua Domnului, în greacă Κυριακή. O afirmaţie de genul „îţi voi plăti în prima zi a săptămânii” poate fi interpretată ca niciodată, prima zi, πρώτο, ne-existând în calendarul lor. Până să se mărite, şcoala îi mai oferea un răgaz. Deşi nu învăţau istorie, a aflat că ţara ei, Grecia, este plină de evenimente importante şi a înţeles că ar fi bine să ştie câte ceva despre ele. Unele sunt reale, altele sunt

legende, dar chiar din acest motiv sunt mai importante, fiindcă orice legendă are morala ei. Creta are chiar foarte multe. Va trebui să profite de vacanţă şi să se informeze. Nu va fi tocmai uşor, deoarece tatăl este ocupat cu serviciul lui, iar mama nu are timp şi chef să poarte grija copilului. Totuşi, Anastasia va trebui să insiste. În final, tot tatăl şi-a făcut timp să meargă cu ea la Muzeul de Arheologie din Heraklion, cel mai mare oraş al insulei. Din jurnalul Anastasiei:

La muzeu, tata, dar mai ales ghidul, mi-a arătat nişte fresce, despre care a spus că datează din anii 1600-

1400 înainte de Christos. (Dacă acum suntem în 1968, înseamnă de atunci au trecut cel puţin 3368 de ani, dacă nu chiar 3568. Asta-i foarte mult. Jucăriile mele de acum doi ani au

dispărut deja. Cum se face că pietrele astea au rezistat atât de mult?)

Sunt multe fresce ce reprezintă cai şi călăreţi. Mie îmi plac caii. Unii parcă vor să sară din frescă şi să vină 48

la mine. Le spun să stea acolo; sunt prea bătrâni; au peste 3000 de ani. Una dintre fresce mi-a plăcut mai mult. Se numeşte „Prinţul Crinilor” şi

a decorat apartamentul unei regine. (Aveau deci şi ei regină încă de pe atunci. De ce oare unii greci nu mai vor să aibă rege? Dacă ar avea rege, ar avea şi regină.) Cea care mi-a rămas

în memorie însă este „Săritura peste taur”. Poate şi pentru că are un subiect oarecum sportiv, deşi nu este probă olimpică. Oamenii trebuiau să înfrunte din faţă taurii, care veneau

spre ei înfuriaţi, să-i apuce de coarne şi să sară peste ei, dându-se peste cap. Fresca reprezintă un taur foarte mare, în comparaţie cu oamenii; unul tocmai îl apucă de coarne, al doilea

este în săritură, cu capul în jos, deasupra taurului, iar un al treilea, alături, parcă bate nişte talere sau le dă note sportivilor. O fi arbitrul.

Dar cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut plimbarea pe-afară. Asta

poate şi pentru că mie nu-mi prea place să stau în casă. La şcoală

aproape tot timpul stăm în interior, mai puţin când merg la cai. M-a impresionat fortul. A fost construit de veneţieni (Nu ştiu ce sunt ăştia, dar par a nu fi fost greci). În 1648, fortul a

fost atacat de turci. Ăştia au fost duşmanii noştri din-totdeauna. Cei din fort au rezistat până în 1669 (mai mult decât vârsta mea). Se spune că aici au murit treizeci de mii de

apărători şi 118.000 de atacatori. Deşi au murit mai mulţi, până la urmă, turcii au ocupat oraşul.

Mai e un zid lung de apărare, unde e mai răcoare; în mijlocul oraşului este foarte cald. Mai bine a fost într-un parc, cu numele „El Greco”, adică „Grecul”, în limba spaniolă.

Ăsta

s-a

născut

aici,

în

Creta. Nu chiar în parc. A fost pictor şi a plecat în Spania, unde a devenit faimos. Din mitologie, am aflat că Zeus,

cel mai mare dintre zei, când a fost mic, mama lui l-a ascuns într-o peşteră, nu departe de aici, deoarece

Cronos, tatăl, îşi mânca toţi copiii, fiindcă i se profeţise că unul dintre copiii lui îi va lua tronul. Ea l-a păcălit şi i-a dat un bolovan în locul ultimului născut. Se mai spune că

Cronos simbolizează timpul, care îşi mănâncă zilele. Aici e ceva ce nu prea înţeleg. Dacă pe Zeus nu l-a mâncat, înseamnă că timpul s-a oprit, ceea ce nu este adevărat. Poate că i-a scăpat

doar o zi şi, în continuarea, soţia, pe nume Rhea, i-a mai născut alţi fii, până când Zeus l-a detronat. Nu se ştie cine face zilele în prezent. Pe Zeus, ca să nu moară de foame în

peşteră, l-a alăptat o capră, Amalthea.

Deşi laptele de capră nu este la fel de bun ca cel de mamă, Zeus a crescut

repede şi voinic, cum s-ar zice „tare ca fierul, iute ca oţelul” cu toate că

laptelui de capră tocmai fierul îi lipseşte, motiv pentru care copiii hrăniţi cu lapte de capră devin anemici. Într-o zi, năbădăios, ca orice băiat, Zeus i-a rupt un corn Amaltheei, dar ea nu s-a supărat. Cuprins de remuşcări, după ce a devenit mare, Zeus a făcut o constelaţie în cinstea ei, numită „Constelaţia Capricornului”. Probabil

că de aici vine şi expresia „cornul abundenţei”, iar unii oameni aşteaptă să le vină bogăţia din cer. Nici la Knossos nu am fost, pentru că este în afara oraşului şi nu

am fi avut timp. Acolo cică este un palat mare şi foarte vechi. Aş fi vrut să-l văd, chiar dacă acum, deşi restaurat, nu mai este aşa cum a fost.

Despre el se spune o poveste frumoasă, care mi-a plăcut, pentru că este vorba

despre o femeie. Ariadna este numele ei. Ea l-a ajutat pe iubitul ei, unul Tezeu, să iasă dintr-un labirint. Labirintul era chiar sub palat şi acolo se afla închis un monstru, de fapt

copilul soţiei regelui Minos. Monstrului i s-a spus Minotaur,

fiindcă avea cap de taur şi corp omenesc. Dacă ar fi fost un mini-taur, ar fi fost încă bine, dar el era mare şi trebuia hrănit prin sacrificii omeneşti. Tezeu l-a omorât, dar, ca să nu se

rătăcească în labirint, Ariadna i-a dat un ghem de aţă, să marcheze drumul pe care merge şi pe care urma să se întoarcă. Tezeu a scăpat lumea de opresiune, dar fără dragostea fetei ar fi

murit. Frumos, nu? Povestea mai spune că Tezeu nu a fost prea corect şi, după ce a luat-o de la părinţi, a dus-o pe insula Delos, unde a abandonat-o.

Asta nu-mi povestea.

mai

place,

dar

aşa-i

* *

Da, Creta, ca leagăn al civilizaţiei minoice, este plină de nume mitologice. Pe lângă Minos, de ea sunt legaţi Dedal, Icar, Ariadna, Tezeu şi mulţi alţii. Poate mai puţin cunoscut este mitul potrivit căruia Minos însuşi a fost desemnat de către Zeus ca, după moarte, să fie judecătorul suprem pentru cazurile mai delicate, pe care judecătorii mai mici nu reuşesc să le rezolve. Locul judecăţii era o pajişte marcată de o răscruce, simbolizată de litera Y (i-grec). De acolo, un drum pleca spre Insulele Fericiţilor iar altul spre Tartaros. (Regăsim şi aici Raiul şi Iadul) Cei ce urmau să fie judecaţi veneau goi (morţi), dar şi judecătorul trebuia să fie în aceeaşi stare, pentru ca „să privească, cu sufletul său, sufletul fiecăruia, departe de toate rudele sale, după ce şi-a lăsat pe pământ toate podoabele, încât judecata să fie dreaptă”. Citatul este din Dicţionarul de mitologie generală al lui Victor Kernback, care ne spune că sursa îi aparţine lui Socrate însuşi. Desigur, miturile sunt poveşti şi, la fel ca toate poveştile, nu trebuie crezute. Orice poveste are însă o povaţă, aşa că şi miturile

trebuie să ne spună ceva. Pentru noi, mitologia este astăzi o filosofie „en miettes” (în firimituri), cum ar spune un francez. Aristotel spune că „iubitorul de mituri este oarecum un filosof”. Cu sensul de iubitor de înţelepciune (sofia), şi Anastasia se încadra în această categorie. Cine nu ar vrea? Poate că, la vârsta ei, nu avea înţelesul deplin al cuvântului înţelepciune şi cu atât mai puţin al celui de filosof. Îşi dorea însă cu siguranţă să ştie cât mai mult şi să fie capabilă să ia cele mai potrivite decizii în problemele vieţii. Contrar aparenţelor, copiii au cu mult mai multe probleme decât adulţii, iar răspunsurile la întrebările lor sunt chiar mai importante, fiindcă ele sunt cele ce le formează caracterul, le direcţionează paşii, care – în ansamblul lor definesc calea vieţii oricărei persoane. De aceea, filosofia, cu ‚s’ de la sofia (σοφία= înţelepciune), şi nu cu ‚z’ de la „zofos” (ζόφος = întuneric) sau „zoo” (ζώο = animal, dobitoc) este râvnită de către orice copil, chiar dacă încă nu a învăţat acest cuvânt. Poveştile sunt pentru el mai importante decât sfaturile fără explicaţii. Cineva însă trebuie să-i explice subtilităţile, înţelesul lor mai profund. Spre deosebire de religii, unde se dau indicaţii şi se proliferează ameninţări, mitologia generează discuţii, interpretări, variante. Ea este un suport pentru filosofare. 55

Turistul ce vizitează astăzi Creta încercă să suprapună imaginile fictive, construite în timpul lecturilor, cu ceea ce vede şi – bineînţeles – nu se potriveşte. Cel ce s-a născut în Creta trebuie să-şi imagineze o altă lume, diferită de ceea ce vede în fiecare zi. Şi unul şi altul, operează cu imagini fictive. Imaginaţia şi inteligenţa sunt cele ce îl ajută să înţeleagă, să interpreteze şi să-şi formeze propriul mod de gândire.

Anglia, 1970-1971 La terminarea şcolii, mama şi sora ei au aranjat o întâlnire cu Fotios. Ele îl plăceau, sau cel puţin aşa afirmau. Anastasia era mai puţin încântată. Îl găsea prea direct, sigur pe el, chiar grosolan. S-a măritat tot la insistenţele tatălui. -

Eu nu doresc ca fata mea să lucreze; nici o femeie din familia noastră n-a făcut-o. Fotios este singurul pretendent pentru tine, aşa că trebuie să te măriţi cu el.

Şi s-a măritat. A nu lucra nu înseamnă a sta degeaba. Aici el are sensul de „a nu avea un serviciu”, de „a nu lucra în afara casei”. În casă însă, lucrează din greu. Obiceiul datează din antichitate, când femeile nu ieşeau din casă,

nici măcar până la piaţă. Toate cumpărăturile le făcea soţul. Ce-i drept, el doar negocia. Transportul cumpărăturilor era efectuat de către sclavi. Opinia grecilor asupra rolului femeilor în societate o sintetizează Sofocle: „Viaţa unui bărbat valorează mai mult decât viaţa a o mie de femei”. Naşterea unui băiat era o bucurie. Fata nou născută putea fi omorâtă, fără ca cineva să condamne gestul. Cel mai des însă era aşezată într-un coş şi expusă la vedere, poate cineva o va lua. Dacă acest lucru se întâmpla, ea devenea sclavă. Cu toate acestea, în interiorul locuinţei, soţia era adevărata stăpână a casei. Condiţia era să devină soţie; alternativele: hetairă (curtezană), sclavă sau moartea prematură. Între timp, mentalitatea grecilor s-a schimbat într-o oarecare măsură, dar are încă rămăşiţe ancestrale: pentru că nu mai au sclavi, iar preţurile nu se mai negociază, au lăsat în seama femeilor întreaga activitate de aprovizionare, aşa că ele cară şi sacoşele pline de la piaţă. În rest, ele trebuie să fie mame, gospodine şi . . . cam atât. Sunt condamnate să îndeplinească treburile casnice - care nu se termină niciodată - asemenea predecesoarelor lor, danaidele, obligate să umple un butoi fără fund. Chiar dacă nu şi-au ucis soţii, nu m-ar mira să şi-o dorească. Doar danaidele au făcuto, şi nu din proprie iniţiativă, ci pentru că aşa li s-a spus că trebuie. Sau, poate, este o rămăşiţă a unor credinţe mai vechi. Éa, spre 57

exemplu, este zeul babilonian al înţelepciunii şi cunoaşterii, creatorul primilor oameni, în timp ce, la semiţi, El - simbolizat ca un bătrân cu barbă, eventual cu coarne, simbolizând forţa şi fertilitatea - este un zeu paşnic, care preferă odihna, somnul şi chiar beţia. Vremea lui Bachus însă a trecut, aşa că, acum, bărbaţii se mulţumesc cu cafea. Cafea grecească. Nu pentru că s-ar cultiva aşa ceva în Grecia, dar aşa cere mândria patriotică. Mai nou, se bea cafea frapé, fie şi în timpul iernii, fiindcă durează mai mult, datorită cantităţii mari de gheaţă, ce trebuie să se topească. Ca să-i descreţească fruntea, tatăl i-a spus şi o glumă: -

Se spune că, dacă vrei să ai un soţ deştept, frumos şi bogat, trebuie să te căsătoreşti de trei ori. o Întrebarea este: în ce ordine? Cred că întâi bogat, să te introducă în societate; apoi deştept, să ai cu cine discuta şi, la bătrâneţe, cu unul frumos, să te bucuri când îţi mângâie oasele. o Eu cred că primul ar trebui să fie unul deştept, să te îndrume ca, atunci când intri în societate cu cel bogat, să ştii ce ai de făcut. În cazul acesta tu poţi să te măriţi doar de două ori, fiindcă deşteaptă eşti de la natură. o Mersi! N-ai pentru ce; m-am complimentat singur; eşti doar fiica mea. Oricum, morala este aceeaşi: mărită-te cu Fotios. Nu este el foarte bogat, dar nici un coate goale. Are studii superioare, aşa că

se va descurca. Şi nu e nici prost; ba mie mi se pare chiar inteligent.

Fotios se născuse în insula Chios, în 1945. Tatăl lui fusese navigator. După dezastrul de la Smyrna, nu numai că entuziasmul patriotic al grecilor suferise un şoc, dar – prin schimb de populaţie – Grecia primise peste un milion de greci din teritoriile turce. La mulţimea grecilor din provincie, care invadaseră puţinele oraşe după dobândirea independenţei, s-au adăugat acum aceştia, oameni cu totul lipsiţi de mijloacele materiale elementare. Situaţia economică a ţării era jalnică, dar se îmbunătăţea rapid, când al Doilea Război Mondial şi, mai ales, Războiul Civil ce a urmat a pus ţara din nou în dificultate. Emigrarea, cunoscută grecilor din anii trecuţi, părea din nou o soluţie. În Anglia, avea un unchi, plecat şi el puţin mai devreme. Cu ajutorul lui, Fotios a plecat în Anglia, unde, vorba românului, credea că toţi câinii umblă cu colaci în coadă. La Londra, şi-a continuat studiile, obţinând licenţa ca economist. Fotios era însă un bărbat frumos, cu studii superioare, aşa că decizia părinţilor, pentru că ei le-au hotărât viitorul, nu era chiar atât de rea; fata l-a acceptat, deşi nu fusese alegerea ei. Oricum, opinia ei nu conta. Chios, unde s-a născut el, este unul dintre locurile în care localnicii pretind că ar fi mormântul lui Homer. Celălalt este Ithaca,

unde s-ar fi născut. Nu există nici o dovadă în această privinţă. Mormanul de pietre, care se afirmă că ar fi mormântul său, nu a fost cercetat niciodată, aşa că nu se ştie dacă sub ele se află osemintele cuiva, şi bine au făcut că nu au cercetat, fiindcă că ar fi putut distruge legenda. Homer – dacă într-adevăr a existat – a fost un recitator şi poet excepţional. La vremea lui, ceea ce numim astăzi literatură – de la literă, adică semnul scris – se transmitea pe cale orală, de către asemenea oameni talentaţi, care trebuiau să aibă şi o memorie excepţională. La poemele învăţate de la predecesori, el adăuga contribuţia sa originală, astfel că întrebarea dacă Iliada şi Odisea sunt în întregime poemele sale este fără rost şi dovedeşte necunoaşterea particularităţilor epocii. Ele nu pot fi creaţia unui singur autor. Astăzi, oricărui adolescent i-ar face plăcere să se recunoască în eroul lui Homer, Ulise: viteaz, inteligent, puternic. Odiseu adaugă primelor calităţi gustul pentru călătorie, cunoaştere, aventură, mai ales dacă acasă îl aşteaptă o Penelopă. Asemenea Penelopei, Anastasia l-a aşteptat întotdeauna pe Fotios să se întoarcă, chiar dacă peripeţiile lui nu erau asemenea celebrului erou. Ba, ultima dată, în loc să învingă ciclopi, a rămas el cu un singur ochi şi, în loc să se lupte cu adversarii pentru redobândirea poziţiei sale lângă soţia

iubitoare, a trebuit ca Anastasia să se lupte pentru menţinerea lui în viaţă. Înalt, frumos, titrat, Fotios era adulat de toate femeile. O perlă de băiat! În ceea ce îl priveşte, a ştiut să se folosească de aceste calităţi. Doar Anastasia spera că, în calitate de soţ şi tată, el nu va profita în continuare de aceste calităţi, deşi la greci libertatea bărbaţilor are limite foarte largi, spre deosebire de cea a femeilor. Timpul a dovedit că ea a avut dreptate. Pe lângă impresia negativă de la început, a avut nenumărate ocazii să constate existenţa altora: era afemeiat, iubea mai mult vânătoarea şi pescuitul decât propria sa familie. De fapt, şi-a neglijat familia cât a putut. Într-adevăr, viaţa a dovedit că adevărata eroina a fost Penelopa, adică Anastasia, şi nu el. Deocamdată, s-au căsătorit. N-a fost nuntă mare, fiindcă nici nu prea aveau pe cine să invite. Din partea Anastasiei, din Grecia, au venit cu greu părinţii ei, fiindcă epoca coloneilor era o dictatură în toată puterea cuvântului, iar din Lyon au venit bunicii. Din partea lui a venit mama şi unchiul, care locuia de mult timp în Londra. De altfel, el îl ajutase pe Fotios să imigreze în Anglia. Prieteni? Ea nu avea; el, în schimb, ar fi putut să umple o sală numai cu ei. A trebuit să le explice şi să se scuze, cu argumentul că va fi o nuntă 61

restrânsă. Şi aşa a şi fost. Cei câţiva apropiaţi, pe care nu putea să nu-i invite, s-au străduit să fie decenţi, deşi uneori li se ghiceau obişnuitele glume de burlaci.

Elveţia, 1971 Pentru Anastasia, zilele următoare au fost o lună de miere cu adevărat. De fapt, ea abia după nuntă a avut posibilitatea să cunoască Londra, iar Fotios s-a dovedit a fi un ghid competent, adevărat cunoscător al locului; mai puţin al muzeelor, cât a vieţii din afara lor. Anastasia a aflat mai târziu că aici, în muzee, s-ar afla valori inestimabile, colectate din toată lumea, inclusiv din ţara ei natală. Ea nu le-a văzut însă niciodată. Şi-apoi, de ce să le vadă aici, când le poate găsi în Grecia? A văzut în schimb Elveţia. Bunicii din Lyon, drept cadou de nuntă, le-au cumpărat două bilete pentru o excursie ieftină. Au plecat cu un grup gălăgios de tineri cam de vârsta ei, majoritatea studenţi. Aveau şi un conducător de grup, ce nu părea a fi student, dar toţi ascultau de el. Şi ei vor trebui să-l asculte, fiindcă aveau program comun şi el ştia ce au de făcut. Era ghidul. Timp de documentare nu au avut. Totul s-a petrecut atât de rapid. . . Între mica festivitate a căsătoriei – când au primit în cadou excursia - şi data plecării, au fost doar 62

opt zile pline cu o mulţime de alte activităţi. Adevărul este că nu putem şti cum şi-ar fi folosit timpul, oricât de lung ar fi fost. Fapt e că, în drum spre Zürich, au avut câteva nedumeriri în timpul discuţiilor ce cei din grup. Spre deosebire de Anastasia şi Fotios, ei cunoşteau foarte bine programul excursiei; ştiau ce vor face în fiecare zi, ce anume vor vizita şi ce vor vedea acolo. Aproape te întrebai de ce se mai duc, dacă ştiu totul dinainte, şi încă atât de bine. -

În Zürich există peste cincizeci de muzee şi peste 100 galerii de artă. o Şi le vom vizita pe toate? ?

Începuseră să se sperie. Grupul era foarte omogen; toţi erau studenţi animaţi de aceleaşi preocupări. Doar ei formau o notă discordantă şi îşi puneau deja întrebări asupra modului în care va decurge excursia cu asemenea companie. Erau însă veseli, comunicativi, deloc sclifosiţi, aşa că existau şi speranţe. Dacă plecăm de la originea cuvântului muzeu, ne gândim că acesta ar trebui să fie un loc unde se adună toate artele ce stau sub patronajul Muzelor. Înţelesul termenului s-a lărgit însă şi astăzi avem „Muzeul ceasului”, „Muzeul pipelor” şi altele, deşi nu ştim să fi existat asemenea muze. Frunţile eroilor noştri s-au descreţit definitiv când au ajuns. Oraşul li s-a părut a fi 63

mai frumos decât tot ce văzuseră până atunci. Nu numai arhitectura era deosebită, ci şi modul în care oamenii aveau grijă de locuinţele lor. În majoritatea balcoanelor erau flori, deşi vara trecuse demult. Fântâni publice la tot pasul, iar vitrinele concurau cu cele mai elegante din Londra. Marea lor şansă a fost sejurul scurt în Zürich. În afara turului de oraş – foarte frumos şi interesant – vizita prin muzee şi tot felul de „obiective turistice” a fost pentru ei un adevărat calvar. Fotios era neinteresat, iar Anastasia nu înţelegea mai nimic din explicaţiile ghizilor. Prea multe informaţii cu caracter istoric, a căror relevanţă i se părea inutilă. Îşi punea mereu întrebarea: ce importanţă poate să mai aibă azi evenimente petrecute cu sute de ani în urmă? Biserica St. Peter i-a rămas în minte, pentru că i s-a spus că are cel mai mare ceas de turn din lume. Are diametrul de 8,67 metri. Până atunci, credea că cel din Londra este cel mai mare. Dealtfel, despre multe lucruri credea că în Londra sunt „cele mai” din lume. Ultima zi în Zürich a fost rezervată cumpărăturilor. Un fel de a spune cumpărături, fiindcă nici unul nu avea bani pentru aşa ceva, iar Anastasia nu a avut niciodată. I-a făcut totuşi plăcere să se uite la vitrine şi chiar să viziteze unele. A surprins-o faptul că vânzătoarele vorbeau cu aceeaşi uşurinţă mai multe limbi. Oricum, a fost mai relaxant decât 64

tot ceea ce făcuseră în zilele precedente. Noroc că n-au fost prea multe. Când au părăsit Zürichul a simţit o uşurare. Excursia abia acum începe, se gândea. Vom vedea Elveţia şi nu un oraş, care nici nu-i prea mare, deşi foarte dens. Ştia şi ea că aici se află cele mai puternice bănci din lume, auzise că - din motive de siguranţă - mulţi dintre cei îmbogăţiţi rapid prin alte ţări şi-au depus banii aici, dar şi-au pierdut viaţa înainte de a-i folosi, astfel că banii au rămas în bancă. Nu era deci cu totul ignorantă, şi-a zis. Şi, într-adevăr, drumul prin Elveţia a fost o încântare. La plecare însă, au avut o surpriză. În seara de dinainte, împreună cu câţiva studenţi din grup, şi-au propus să celebreze sejurul în Zürich cu un pahar de bere, specialitate locală, la barul de la parterul hotelului. La grupul lor s-au ataşat doi polonezi, împreună cu două domnişoare. Ei încercaseră să meargă la restaurantul hotelului, dar nu au fost primiţi; toate mesele erau rezervate. Supăraţi, au venit la bar. Erau deja beţi cu vodca adusă de-acasă. Auzind că este vorba despre o celebrare, au hotărât ca toată lumea să bea şampanie. Cu greu au reuşit să se retragă. Schimbând băutura, polonezii abia au putut fi duşi pe braţe în camerele lor. Surpriza a venit dimineaţa. Alături de autocarul lor, care urma să-i ducă la gară, se afla autocarul grupului de turişti polonezi, al cărui şofer era chiar unul 65

dintre cheflii. Părea treaz, dar alcoolul consumat nu putea fi eliminat în puţinele ore de somn avute la dispoziţie. Zicala francezilor „beat ca un polonez” se dovedea a fi cât se poate de adevărată. Ei nu mergeau la gară, ci cu autocarul în excursie spre munţi. De la Zürich, au mers cu trenul până la destinaţia finală, unde aveau rezervare la hotel. Nu mai mersese niciodată cu trenul. În Grecia mersese doar cu vaporul şi maşina, mari sau mici, în funcţie de numărul de pasageri. În Anglia a văzut trenuri; mergeau uneori paralel cu şoseaua, dar nu a avut ocazia să le folosească. Noutatea s-a estompat însă imediat ce a văzut peisajul. Localităţile, foarte drăguţe, erau asemenea desenelor din cărţile pentru copii. Nu-i venea să creadă că sunt reale. Munţii erau acoperiţi cu zăpadă. La poale era verde, şi cu foarte multe flori pe la balcoanele caselor. Niciodată nu visase ceva atât de frumos, iar ceea ce vedea era chiar real. Pe drum, Anastasia a aflat că destinaţia lor, Vevey, este un oraş foarte mic, obiectivul excursiei fiind munţii din apropiere. În apropiere însă se află Lausanne, un nume ce nu mai are nevoie de alte precizări; i s-a spus că este prea bine cunoscut în toată lumea. Doar acolo se află şi sediul Comitetului Olimpic Internaţional. Nu vestea că localitatea în care vor sta este mică a necăjit-o, cât modul ironic în care un băiat din grup i-a furnizat şi alte 66

informaţii. Printre ele faptul că localitatea a fost menţionată pentru prima dată de filosoful şi astronomul grec Ptolemeu care i-a dat numele Ouikos. Era un detaliu, pe care nu era obligată să-l ştie, chiar dacă ar fi fost mai instruită, dar afurisitul i-a reproşat: „cum, tu, grecoaică nu ştii?”. Alte informaţii au fost totuşi interesante şi folositoare. Astfel, „Unul pentru toţi şi toţi pentru unul” este motto-ul Elveţiei (Unus pro omnibus, omnes pro uno). Se aştepta ca măcar hotelul la care au ajuns să fie unul mai mare. A fost de aceea surprinsă să constate că nu era mai mare decât o casă. O casă dintre cele mai mari, dar totuşi doar o casă. De fapt două, fiindcă grupul lor nici nu intra într-una singură. Una mai mare şi una mai mică. Cea mare era mare fiindcă la parter era un restaurant, unde mâncau cu toţii. Cealaltă avea doar un living, dar era pentru asta chiar mai frumoasă. A doua zi s-au plimbat prin împrejurimi. Excursia cea mare, o ascensiune pe munte, urma să aibă loc în următoarea zi. Vor trebui să plece devreme. Li s-a spus că vor avea o zi lungă şi grea, iar în zona superioară este bine să ajungă înaintea prânzului, când – din cauza căldurii – zăpada se moaie şi există pericol de avalanşe, deşi ei vor merge pe o potecă relativ sigură. Ideea unei avalanşe o incita; ar fi grozav să vadă una în realitate, nu doar la televizor. Sunt totuşi periculoase, aşa că mai bine lipsă. După micul dejun, vor primi de la 67

restaurant chiar şi un pachet cu mâncare, fiindcă se vor întoarce abia către seară. La grupul lor se va adăuga un ghid profesionist dintre localnici. La barul hotelului cel mic, la grupul de turişti s-au ataşat şi câţiva localnici, obişnuiţi ai casei. Unul dintre ei, ceva mai în vârstă, era în centrul discuţiilor, iar prietenul său îi ţinea isonul. Subiectele erau, bineînţeles, culese din întâmplări de pe munte. Părea să fie alpinist. Acum, povesteşte cum, după ce se căţărase pe o fisură, trebuia să traverseze peretele de stâncă pe o lungime de aproape zece metri, pentru a continua ascensiunea pe o alta fisură. Traversarea era posibilă pe o lespede de gresie îngustă de cel mult o jumătate de metru, pe care trebuia să se târască. Metoda era cu totul inedită pentru un alpinist. În plus, avea emoţii, pentru că se târa cu doar jumătate de corp, cealaltă atârnând deasupra hăului. Trebuia să înainteze asemenea unui şarpe, să-şi onduleze corpul cu mişcări mici, prudent şi foarte încet. Dacă aluneca, era pierdut. Singurul gând optimist era ideea că pe acolo mai trecuseră şi alţii, deci era posibil, iar pe la mijloc se vedea chiar un piton înfipt în stâncă. A pornit. Cu teamă, dar a pornit. Puţin câte puţin, a prins curaj. Un metru, doi . . . merge. În sfârşit, a ajuns la piton. Aici, surpriză! Pitonul nu este fixat în stâncă. Poate să-l scoată cu mâna şi săl pună la loc. Încearcă să-l bată el cum trebuie. Scoate ciocanul, dar constată că nu are nici o 68

şansă să-l înfigă. Stânca este compactă. Se gândeşte să recupereze pitonul – poate îi va fi de folos mai departe - dar abia atunci realizează că cel care l-a lăsat acolo a făcut-o cu un scop. Care? Să-şi râdă de cei ca el, care vor veni după el? Asupra lui a avut un efect benefic: i-a dat o rază de speranţă, i-a ridicat moralul. Trebuie deci să-l lase acolo. Restul a fost cu mult mai uşor. După traversare, fisura la care a ajuns i-a oferit un galop de sănătate. Efectuase o ascensiune pe care şi-o dorea de mult. Era traseul simbol pentru orice alpinist profesionist din zonă. Toţi ascultătorii din bar erau plini de admiraţie, deşi, în surdină, se auzeau şoapte cum că tipul n-ar fi fost chiar un alpinist profesionist şi că doar se folosesc de asemenea subiecte, din dorinţa de a fi în centrul atenţiei. Iar dacă cineva îi oferă un pahar de coniac, mai are şi alte povestiri în traistă. Adevăraţii alpinişti nu sunt prea vorbăreţi. Dificultăţile întâmpinate, emoţiile, satisfacţiile, pe scurt, trăirile lor din timpul ascensiunilor ar necesita un talent literar pe care ei nu-l au şi, în final, nu ar fi înţelese de către cei ce nu sunt alpinişti. În plus, riscă să fie ironizaţi de către cei ce dispreţuiesc alpinismul. Localnicii vorbeau diferite limbi, fără ca cineva să traducă. Se vede că fiecare vorbea în limba lui maternă, dar înţelegea ce vorbesc ceilalţi. Pe una dintre ele o mai auzise la mătuşa ei din Londra, atunci când vorbea cu 69

bunicii din Lyon. N-o cunoştea, dar i-a recunoscut muzicalitatea; era franceza. Celelalte a aflat că erau germana şi italiana. Cel mai mult i-a plăcut cum suna italiana. Tot un student din grup i-a furnizat mai multe informaţii despre Elveţia. De data aceasta, era un tânăr cumsecade; nu se vedea nici un pic de ironie în spusele sale. Îşi dădea seama că Anastasia nu este şcolarizată corespunzător, dar asta nu era vina ei. În schimb, îşi dorea să aibă mai multe cunoştinţe, iar el nu făcea decât să i le furnizeze, cu toată decenţa. Îi făcea chiar plăcere, fiindcă în ciuda lacunelor, Anastasia, înţelegea imediat semnificaţia informaţiilor primite şi făcea în mod spontan conexiuni inteligente între noţiunile abia însuşite. Era o plăcere să discuţi cu ea. Cel mai interesant i s-a părut că, deşi majoritatea statelor moderne sunt constituite pe criterii naţionale, iar unele etnii încearcă să se separe, dorind să formeze state independente, Elveţia este o confederaţie constituită de către mai multe etnii, pe baza unor valori comune. Pare să fie ţara cu cea mai inteligentă guvernare, deşi a auzit că au fost şi dispute interne, nu întotdeauna rezolvate în agora. Chiar şi în religie, alături de Luther şi Calvin, în Elveţia, Zwingli, a fost unul dintre părinţii Protestantismului. El a fost ucis într-o bătălie împotriva cantoanelor catolice, de

unde se vede că religia nu s-a propagat întotdeauna prin convingere paşnică. S-au trezit devreme. Chiar dacă n-ar fi făcut-o, ghidul lor a bătut la uşa fiecărei camere şi s-a asigurat că toată lumea s-a trezit. Bineînţeles că marea problemă era îmbrăcatul echipamentului pe care şi-l luaseră cu ei de-acasă. Una dintre valizele cu care au venit era ocupată aproape în întregime cu încălţămintea şi hainele necesare pentru aşa ceva. Nu le folosise niciodată; doar le probase în magazin. Era mai mult decât amuzant, iar Fotios se agita inutil, grăbind-o. Până la urmă, a terminat, deşi parcă tot mai era câte ceva de aranjat, sau măcar de studiat cum ar fi mai bine. Surpriza a venit la restaurant. Nu era nimeni din grup acolo; doar cei din personalul de serviciu, care debarasau mesele. -

Unde sunt ceilalţi? Au plecat.

Fotios mustăcea în tăcere. Împuşcase doi iepuri de-odată: fusese pentru Anastasia o lecţie de punctualitate şi scăpase şi de ascensiunea, pentru care el nu avea nici un chef. În ultimii ani, el nu urcase nici măcar un deal, iar munţi văzuse doar de la distanţă. Era londonez sută la sută. Cu mult mai agreabil pentru el ar fi să se plimbe prin zonă şi, eventual să vadă casele şi în interior, nu numai pe dinafară, bineînţeles, acolo unde li se

permite, ca de exemplu în baruri sau restaurante. Era prea devreme pentru asemenea vizite, aşa că au început cu o plimbare, prilej să observe că aici, ca în orice localitate din cele pe care le văzuseră din tren, există un ceas mare, montat într-un turn, astfel ca oamenii să ştie cât e ora, oriunde s-ar afla. Replica „n-am ştiut cât e ora” nu poate fi invocată drept scuză pentru lipsa punctualităţii, iar punctualitatea elveţienilor este cunoscută, că nu degeaba fabrică ei cele mai renumite ceasuri din lume. Se aflau în centrul Europei, acolo unde s-a născut industria şi comerţul la scară mare. Lipsa punctualităţii este considerată nu numai o jignire a partenerilor, ci şi o necesitate, fără de care industria nu ar putea funcţiona. Oricât de grecoaică ar fi ea, trebuie să-şi imagineze că, pentru asamblarea unei maşinării, fiecare piesă componentă trebuie să se afle acolo la momentul potrivit. Fără ea, procesul de asamblare se opreşte. Societatea este şi ea asemenea unei maşinării: fiecare individ este o parte a unui mecanism, care mecanism funcţionează numai dacă fiecare parte îşi îndeplineşte rolul. Reciproca, pe cât de dură, pe atât de reală, este evidentă: piesele defecte sunt înlocuite cu altele bune. Anastasia şi-a însuşit lecţia. Ea va fi o persoană punctuală toată viaţa.

Au aflat că în Vevey au locuit pentru un timp mai multe personalităţi, printre care: Jean-Jacques Rousseau, Oskar Kokoschka, renumit pictor austriac, Victor Hugo, Graham Greene, Fiodor Dostoevsky, romancier rus, Le Corbusier, cunoscut arhitect elvețian, actorul Charles Chaplin, scriitorul polonez Henryk Sienkiewicz şi mulţi alţii, cam mulţi pentru o localitate atât de mică. Remarcabil este faptul că localnicii se mândresc cu cei care le-au vizitat urbea.

Australia, 1972-1974 Una peste alta, pe lângă ineditul ei, excursia i-a oferit Anastasiei zile frumoase, o mulţime de noutăţi şi, parcă, şi Fotios a fost mai agreabil decât atunci când l-a cunoscut. Reveniţi în Anglia, trebuiau să-şi rezolve câteva probleme importante, una chiar urgentă: cea a locuinţei. La mătuşa ei, categoric, nu puteau sta. Fotios locuia într-o garsonieră la ultimul etaj al unei clădiri înalte. Termenul „garsonieră” este cât se poate de potrivit în acest caz: un spaţiu bun doar pentru un băiat – garson, în franceză – singur, fără obligaţii. Acum ei erau doi şi n-ar fi exclus să devină trei; excursia pare să fi fost o etapă productivă şi din acest punct de vedere.

A doua problemă era cea a serviciului. Fotios, deşi titrat, ocupa un post destul de slab retribuit. El se mulţumise cu ce avea, dar, pentru un cap de familie nu era suficient. Speranţa era tot la unchiul lui, cel care avusese o contribuţie esenţială la aranjarea căsătoriei lor. Nici nu i-ar fi fost greu unchiului să le rezolve problema; era un om cu multe relaţii în toată lumea. Oare chiar în toată lumea? Chiar şi în Australia? Da, şi în Australia. Acolo i-a găsit de lucru lui Fotios. De ce nu în Londra, nu se ştie. Dar, după ce au făcut o excursie în Elveţia, de ce nu ar merge şi în Australia? Şi au plecat spre Australia. În drum, au făcut o escala la Singapore. Unele informaţii despre oraş le-au aflat din avion, dintr-un pliant ce l-au găsit în buzunarul din spatele spătarului scaunului din faţă: oraş-stat insular, aproape de peninsula Malay, puternic urbanizat (chiar cu pământ creat artificial), independent acum, dar sub suveranitate britanică în trecut, a fost sediul East India Company, mare port şi centru financiar. Confruntarea cu realitatea la coborârea din avion a fost de altă natură: în câteva secunde, erau complet uzi. De transpiraţie, nu de altceva. Şi nu atât de căldură, cât de umezeală. La căldură se aşteptau: Singapore este aproape de ecuator. Umezeala însă i-a luat pe neaşteptate. Cerul este gri, iar soarele abia dacă se zăreşte. Oraşul este asemenea unui muşuroi de furnici. 74

Există în Europa credinţa că oamenii din zonele apropiate de ecuator sunt mai leneşi, din cauza căldurii, spre deosebire de cei dinspre poli, mai activi. Se explică astfel şi avansul civilizaţiei europene faţă de alte continente, cum ar fi Africa. De asemenea, cei din sudul Europei sunt mai puţin harnici decât ceilalţi. Ei bine, Singapore – şi nu numai el – dovedeşte că ideea este falsă. Oamenii de aici sunt harnici şi foarte vioi. Astăzi, Singapore este unul dintre cei „patru tigri asiatici” şi este al treilea din lume în privinţa venitului pe cap de locuitor. Explicaţia evoluţiei lor poate fi chiar fosta dominaţie britanică. Ea le-a oferit prilejul să înveţe ce trebuie făcut, iar ei, localnicii, au pus în practică lecţia de îndată ce au avut posibilitatea. În Asia s-a născut zicala „Dacă vrei să ajuţi pe cineva nu-i dai un peşte; îl înveţi să pescuiască”. Ajutoare au primit şi alţii. Efectul a fost însă pe măsura mentalităţii populaţiei, care le-au întrebuinţat cu folos sau dimpotrivă. Escala a fost scurtă. Au aterizat la Sydney. Frumos, foarte frumos! Clădirea operei, cu arhitectura ei deosebită o zăriseră încă din avion. Vor trebui s-o viziteze cât de curând; este inclusă pe Lista Patrimoniului Cultural Mondial UNESCO. Pentru primele patru zile vor sta la hotelul la care şi-au rezervat cameră. Patru, pentru că, după trei zile primeau una gratis. Bineînţeles că, între timp, vor trebui să 75

găsească o locuinţă de închiriat, hotelul fiind cu mult prea scump pentru ei. Deocamdată, singura dorinţă este un somn bun. După o călătorie atât de lungă, nici nu-ţi poţi dori altceva. Aşa cum era de aşteptat, dar ei nu ştiau, somnul cel bun a fost scurt. Diferenţa de fus orar, jet-leg, cum i se spune, şi-a spus cuvântul. După mai puţin de trei ore, s-au trezit. Până dimineaţă, au făcut planuri. Biroul unde el trebuia să se prezinte şi magazinele pe care ea dorea doar să le viziteze, nu să şi cumpere, fiindcă prea mulţi bani nu aveau – se vor deschide mult mai târziu. Până acum totul părea să fie foarte frumos, iar perspectivele erau şi ele de-a dreptul încântătoare. Un singur gând îi tulbura: oare cum se vor adapta la căldura Australiei? În scurtele lor vizite în Greciei li se părea dificil de suportat; se obişnuiseră cu clima Angliei. În Australia este cu mult mai cald. Dar, aşa cum au făcut-o alţii, o vor face şi ei. Făcând planuri peste planuri, noaptea a trecut mai uşor. Urmează ziua cea mare Şi a fost ziua cea mare. Mai bine nu era. . . Când să-i povestească lui Fotios ce minunăţii a văzut în oraş, el nu numai că n-a lăsat-o, dar i-a spus să strângă repede lucrurile şi să facă bagajele, pentru că au avion peste câteva ore pentru Perth. Acolo este postul lui, la cealaltă extremitate a Australiei. Aşa i s-a spus de la biroul central, de fapt singurul, 76

pentru că filiala de la Perth abia se înfiinţează, odată cu venirea lui. El va fi cel ce va trebui so deschidă. Justificarea trimiterii lui Fotios la Perth a fost aceea că majoritatea vapoarelor ce vin de pe coasta de est a continentelor americane, precum şi cele din Africa şi Europa, opresc pe coasta de vest a Australiei, şi nu pe cea de est. Cu ele vin sau vor să plece cei mai mulţi greci. De ei va trebui să se ocupe Fotios. -

Şi când vor vizita opera şi celelalte din Sydney? o În vacanţă. Şi cu camera de hotel rezervată pentru încă trei nopţi? o Compania hotelieră are o reţea de hoteluri şi deja a transferat rezervarea la Perth, unde au o altă unitate.

Asta e! Poate că tot răul e spre bine. Acolo el va fi singur, fără şefi, ceea ce nu-i rău deloc. Va putea să-şi facă programul aşa după cum va dori. Iar Perthul este un oraş foarte mare. Este capitala Australiei de Vest. El nu este numai un centru economic important, ci şi un loc ideal pentru recreare. Plajele minunate de pe malul oceanului sunt renumite. Are mai multe universităţi; nu că i-ar interesa, dar asta înseamnă că este un oraş civilizat. Vor avea ce vizita. Abia se obişnuiseră, după nuntă, să viziteze diferite locuri. De ce au trebuit să plece din Anglia în Australia este tot mai greu de aflat. Iniţial, Anglia a folosit Australia ca loc de deportare a

deţinuţilor de drept comun. Era imposibil să evadezi de-acolo. Nu era cazul lor. Ce-i drept, mai târziu, continentul a fost considerat şi ca un nou început, fiindcă într-adevăr, acolo s-a dezvoltat o altfel de societate diferită de cea din vechiul regat. Englezi chiar dintre cei cu stare, plecau în Australia, dar mai ales în India, să facă avere. Erau însă alte timpuri. Unchiul lui Fotios l-a ajutat, încă de la emigrarea lui din Grecia. Tot el l-a sfătuit să plece în Australia, dar a evaluat greşit posibilităţile nepotului. Există greci şi în Australia, ca peste tot în lume, iar Fotios tocmai de ei trebuia să se ocupe: de emigranţii greci ce lucrau în navigaţie. Acesta ar fi trebuit să fie jobul lui. Din nefericire pentru el, nu a fost şi mijlocul prin care să facă avere. Ei, grecii, sunt renumiţi pentru dicotomia sentimentelor lor: binele şi răul se află în proporţii egale în aceeaşi persoană şi nu se amestecă. Grecul este când bun, când rău, fără să treacă prin stări intermediare. În comerţ, se concurează fără milă, pentru ca, atunci când în discuţie apar subiecte cu caracter patriotic, să se unească ca nimeni alţii. Referitor la grecii din Anglia, este celebră replica lui Churchill, la pretenţia grecilor de a li se retroceda Ciprul, pe atunci colonie engleză: „Să ne dea înapoi grecii zona Baywater din Londra şi noi le vom restitui Ciprul”. Baywater este un cartier al Londrei, populat cu precădere de greci. Informaţia este 78

extrasă din cartea lui Pan V. Vandoros, „Grecia cu zei şi fără”, una foarte frumoasă, scrisă cu multă însufleţire patriotică. Tot acolo, autorul scrie că, în Londra, există şapte cotidiene şi nenumărate periodice conduse de greci, patru tipografii, opt hoteluri, douăsprezece cafenele, douăzeci şi şase saloane de coafură, treizeci şi şase birouri comerciale, nouăzeci de magazine şi multe altele. Cartea a fost tipărită în 1978. Rezultă că informarea autorului, puţin mai veche, priveşte exact perioada în care Fotios a părăsit Anglia. Desigur, concurenţa caracteristică grecilor nu-i uşura viaţa, deşi şi el este tot grec, dar să pleci în necunoscut cu soţia însărcinată pare un gest cel puţin hazardat. *

* *

Un nor alb ca o paraşută se deplasează rapid dinspre larg către continent, de parcă fuge de ceva şi se grăbeşte să aterizeze într-un loc mai sigur. Când aproape a ajuns, se fărâmiţează în bucăţi din ce în ce mai mici, până se topeşte cu totul în albastrul cerului. Era ultimul din armata de nori de aseară, negri şi ameninţători. N-a căzut nici un strop de ploaie, dar vântul puternic o speriase destul de tare pe Anastasia. Din cauza lui nici n-a prea dormit. Cu siguranţă că pe mare, se gândea, a fost teribil, poate chiar un uragan. Şi dacă 79

vânt sau uragan, ce-o fi fost – formează o tornadă şi ea, tornada, poate mătura puţin şi uscatul? Ea se află aici, foarte aproape de mare. E drept că sunt blocuri în jur, dar pe balcoane şi între blocuri se află tot felul de obiecte, pe care vântul le poate transforma în adevărate proiectile. Acesta este şi pericolul tornadelor: obiecte-proiectile purtate de vânt cu mare viteză. Chiar şi la un tsunami, nu valul face cele mai mari stricăciuni, ci obiectele aduse de apă în retragere, care mătură totul în cale, asemenea unei avalanşe. Şi în lumea noastră, a oamenilor, e la fel. Cei ce stau bine pe picioarele lor rezistă. Ceilalţi însă sunt luaţi de val şi lovesc tot ce întâlnesc în cale. Ei sunt adevăraţii distrugători, nu valul. Valul este cauza. Efectul este acelaşi, chiar şi atunci când cauza s-a dorit a fi una benefică, că . . . şi iadul este pavat cu intenţii bune. Şi creştinismul, iniţial o religie a oamenilor sărmani, născut din dorinţa de a le oferi o perspectivă măcar în viaţa de apoi, a cunoscut ororile Inchiziţiei, ca mai apoi, egalitatea oamenilor în faţa lui Dumnezeu să devină egalitate între oameni, iar de aici, la ideea de democraţie, urmată de altele ca socialism, comunism, cu liderii lor: Marx, Engels, Lenin, Stalin. . . Şi procesul continuă. . . -

Ah, am uitat laptele pe foc. Acum am ce curăţa. Fotios va bea ceai, fiindcă nu-i place laptele afumat. Noroc că doarme încă. Aseară a venit târziu de la . . . birou.

o Bună dimineaţa, darling. Bună dimineaţa. Te-ai sculat, în sfârşit? o Îmi faci şi mie o cafea? Abia pot deschide ochii.

* *

La început, căldura Australiei nu a speriat-o. În Creta, era aproape la fel de cald. Disconfortul apare atunci când şirul zilelor toride este mai lung, iar aici părea să nu se mai termine. De fapt, ar trebui să se spună nopţi toride şi nu zile, fiindcă ziua este mai uşor de suportat. Noaptea însă, nu putea dormi. Iar dacă nu te odihneşti în timpul nopţii, atunci şi ziua devine mai grea. Totul a mers cum a mers, până când a ajuns cu sarcina în luna a şaptea. Ultimele două luni i-au făcut existenţa un calvar, atât ziua cât şi noaptea. În fiecare oră se întreba dacă va putea duce sarcina până la capăt. A fost la doctor şi a aflat că va avea un băiat. Fotios s-a bucurat, aşa cum era de aşteptat. Ea ar fi vrut fată, s-o crească aşa cum ea nu avut noroc să fie crescută. Pe de altă parte, se spune că băieţii sunt mai uşor de crescut decât fetele. În plus, este de presupus că Fotios va iubi un băiat mai mult decât o fată, iar acesta ar putea fi un motiv să stea mai mult pe-acasă, fiindcă nu este convinsă că

munceşte în tot timpul în care pretinde că ar face-o. Până să nască însă, căldura este insuportabilă, iar aer condiţionat nu-şi pot permite să instaleze. Costă prea mult pentru venitul lor, insuficient chiar şi pentru o familie modestă. Ca să treacă timpul mai uşor, şi-a adus aminte că, la şcoală, învăţase să picteze. Nu-şi putea permite să cumpere vopsele de ulei, dar putea folosi acuarelele, cu mult mai ieftine. De altfel, şi la şcoală tot cu acuarele pictau. Şi atunci, ca şi acum, şi-ar fi dorit să lucreze cu vopsele de ulei, aşa cum fac pictorii mari. Poate va reuşi cândva. Sigur va reuşi, dar nu acum. La prima vedere, acuarelele sunt un gen minor, în timp ce pictura adevărată este cea cu vopsele de ulei. Presupune că este mai grea, deşi o întrebare o necăjeşte: de ce s-ar chinui pictorii să facă un lucru dificil, când au posibilitatea să-l facă mai uşor? Diferenţa dintre acuarele şi ulei este mediul în care se dizolvă pigmentul: apa în primul caz şi uleiul în al doilea. Apa are dezavantajul că tabloul se distruge la prima picătură de apă căzută pe el din neglijenţă, în timp ce uleiul rezistă. Dar nu acesta este motivul. Au ales uleiul, pentru că are o durată optimă de întărire; nici foarte lungă, dar nici foarte scurtă, astfel încât pictorul să poată aşeza straturi unele peste altele, să amestece culorile, până la forma dorită. Pare deci să fie chiar mai uşor decât cu 82

acuarele, unde trebuie să ştii foarte bine ce ai de făcut, fiindcă îmbunătăţirile, corecturile, nu sunt posibile. Ce ai făcut de prima dată, rămâne bun făcut. Dacă a ieşit, bine; dacă nu, arunci hârtia, înainte s-o mai vadă şi altcineva. Ce-i drept, nu risipeşti decât o coală de hârtie. Ideea de a picta i s-a părut genială. Fotios nici nu va afla de noua ei pasiune. Are totuşi o problemă: în jurul casei nu sunt copaci, iar în casă nu are obiectele pe care le picta la şcoală. Constată că pentru fiecare obiect trebuie să găsească o altă modalitate de a-l reda. La şcoală nu au fost învăţate cum să procedeze. Educatoarea era mulţumită dacă stăteau cuminţi. Nu-şi face iluzii că ar putea să vândă tablouri. Deşi are nevoie stringentă de bani, îşi dă seama că nu are calificarea necesară. Este însă un mod de a-şi ocupa timpul şi, pentru moment, asta contează. În viitor, cine ştie? Poate va deveni celebră. O frapează pictura naivă a aborigenilor, total diferită de cea din Europa. Cuvântul naiv a fost avansat de către cei ce se pretind profesionişti, fiindcă au urmat cursurile unei şcoli de specialitate, dar de cele mai multe ori şcoala – pe lângă cele câteva lucruri utile, pe care i-a învăţat – le-a îngrădit elevilor libertatea de creaţie şi i-a format ca imitatori ai profesorilor. Arca lui Noe a fost construită de către un amator: Noe însuşi; Titanicul a fost construit de către profesionişti. Este adevărat 83

că, în cazul aborigenilor, nu este vorba despre o persoană, ci despre un popor şi cultura lui. La prima vedere, pictura aborigenilor nu-i place, deşi coloritul o încântă. Este uimitor cum aceşti oameni au găsit în natură culori atât de vii, fiindcă de chimie nu poate fi vorba. Desenul este cel care îi creează o problemă. Îşi dă seama că el are o încărcătură simbolică deosebită, că fiecare figură spune ceva ce ea nu ştie, este inspirat dintr-o legendă sau face referire la ea. O nemulţumeşte faptul că nu înţelege. Era de aşteptat, este cultura unui popor despre care nu ştie nimic. O remarcă îi este totuşi la îndemână: spre deosebire de europeni, aborigenii nu şi-au propus să imite natura. Pictura lor este elaborată, are un conţinut simbolic, este plină de mesaje adresate celor ce îi cunosc legendele, credinţa. Simbolurile au fost elaborate în vechime şi sunt permanent înnoite. O asemenea pictură nu poate fi apreciată atât timp cât nu le cunoaşte legendele, mitologia. Abia după ce le va înţelege mesajul va putea face primul pas către ceea ce este arta lor cu adevărat. Ca s-o simtă aşa cum o simt ei ar trebui să aibă aceeaşi credinţă cu ei, să fie la fel de convinsă de adevărul şi valoarea legendelor lor, ceea ce îi va fi imposibil. Pe de altă parte, se gândeşte la vizitatorii muzeelor din Europa şi chiar la ea însăşi. Pictura medievală europeană este în 84

mare măsură una bisericească, în faţa căreia turiştii spun de ochii lumii şi fără convingere „vai, ce frumos”, dar, în realitate ei nu înţeleg mesajul tabloului, ce reprezintă el, pentru că majoritatea privitorilor nu cunosc parabola biblică ilustrată în acel tablou. Un lucru e cert: ne place sau nu, arta aborigenilor este artă adevărată, de o valoare incomparabil mai mare decât arta modernă, lipsită de conţinut. Puterea de creaţie acestor „naivi” este impresionantă. În cele din urmă, a născut. Pe lume a apărut Kostas, un băiat frumos, sănătos, ce părea să semene cu tatăl, ceea ce s-a şi întâmplat. Dar, pentru început, viaţa părinţilor, şi în special a mamei, a devenit brusc foarte dificilă. Tatăl era mai tot timpul plecat de-acasă, dar – cu toate eforturile sale – veniturile erau mai puţin decât modeste. Mama, singură şi fără experienţă, se descurca greu, deşi făcea economii cât putea. Fără să aibă cunoştinţe deosebite de croitorie, făcea hăinuţe pentru copil. Cu toate acestea, când situaţia a devenit disperată au trebuit să renunţe la visul australian. Din Anglia nu venea nici un ajutor; dimpotrivă, mama lui Fotios, mutată acolo după moartea soţului (tatăl lui Fotios) cerea ea bani, iar el, fiu iubitor, îi trimetea. Singura salvare putea fi tot Grecia, unde ar putea locui o vreme, fără intenţia de a rămâne acolo, ci 85

doar ca un refugiu pentru o perioadă de căutare a unui alt job. *

* *

Contrar aparenţelor, grecii nu sunt, aşa cum am fi tentaţi să credem, nişte capi de familie autoritari, judecând după prezenţa lor în societate: singuri la cafenea, tavernă sau jucând table prin parcuri, în timp ce femeile fac piaţa, cresc copii şi îndeplinesc toate treburile gospodăreşti. În realitate, ele iau deciziile majore. Prezenţa bărbaţilor în spaţiul public, chiar atunci când pretind că au o mică afacere, este doar o abandonare a familiei, cu problemele ei. Este interesant de observat că multe cafenele au mochetă pe jos, chiar în cele amenajate pe trotuare; nu există mochete – nici vorbă de covoare – în bucătării. În locuinţe predomină pardoselile reci, din marmură sau imitaţie. De cele mai multe ori, „afacerea” bărbaţilor se limitează la un magazin minuscul la parterul blocului, fără clienţi, fără vânzare, un magazin ce ar trebui să fie închis înainte de a se deschide. El stă acolo însă permanent, singur sau jucând table cu un prieten. Familia are alte surse de întreţinere. Când sunt mai mulţi bărbaţi, discută aprig despre tot felul de lucruri, uneori politică, la care nu se pricep. Dacă ar avea 86

ceva mai multe cunoştinţe ar fi mai puţin virulenţi, pentru că ar avea argumente, iar dacă s-ar pricepe cu adevărat, nu ar avea ce discuta, lucrurile fiind clare. Ei sunt, de fapt, nişte poltroni, nişte laşi. Tatăl Anastasiei s-a supus orbeşte deciziilor soţiei, o femeie ce dorea să controleze viaţa celorlalţi, fără să urmărească interesele lor reale. Pe propria-i fiică a îndepărtat-o, fiindcă prezenţa ei o deranja pe soţia lui. Pentru Anastasia aşa zisa şcolarizare în Anglia a fost de fapt un surghiun. Fotios s-a lăsat căsătorit de către femei. Pentru el, termenul „măritat” ar fi mai potrivit decât cel de „căsătorit”. Ce-i drept, familia nu l-a interesat. Femeile, ei, da, ele îl interesau. Femeile, nu soţia! Vechea mentalitate, conform căreia soţia este mamă, gospodină şi stă acasă, îi convenea de minune. Iar cum era un bărbat cu trecere la femei, i s-ar fi părut chiar ciudat să renunţe la principala lui plăcere. Plecarea din Australia a fost hotărâtă tot de către o femeie: mama Anastasiei, având ca singură motivaţie dorinţa de a putea controla viaţa nepotului nou-născut, de care, peste foarte puţin timp, nu vroia să mai ştie. Situaţia lor materială era precară, este adevărat, şi nu aveau nici o altă perspectivă, nici măcar una echivalentă, nicicum una mai bună.

Grecia, 1974 Grecia în care au sosit avea aceleaşi case, dar parcă alţi oameni. Este un fel de a spune despre case că erau aceleaşi. De fiecare dată când venea în vacanţă, găsea unele noi şi foarte frumoase, pe locul celor modeste din trecut. Grecia înflorea de la un an la altul. Acum, tocmai această evoluţie se oprise. Ceea ce o frapase mai mult era însă atitudinea oamenilor: parcă erau speriaţi. În scurt timp, a aflat ce se întâmplase: era ceea ce astăzi numim „dictatura coloneilor”. După secole de oprimare, grecilor le intrase în cap că ei sunt reprezentanţii democraţiei, aşa că dreptul lor fundamental este de a fi contra. Contra vecinului, contra prietenului şi, mai ales contra a tot ce înseamnă ordine, deci în primul rând contra administraţiei. Ei nu au înţeles că Zeus a făcut ordine în haos şi nu invers; confundă democraţia cu anarhia. În plus, datorită influenţei sovietice insidioase, opoziţia comunistă crea guvernării probleme insurmontabile. Arthur Schopenhauer scrie în „Fundamentele Moralei”: „Săracul nu va recunoaşte că inegalitatea socială are drept cauză inegalitatea meritelor.” Săracul cu duhul nici atât. Încrezători în ei, ca efect al victoriei împotriva turcilor - pentru care merită toate 88

laudele – dar şi al faptului că străinii sunt interesaţi de ţara lor, grecii cred că sunt şi foarte isteţi. Din nefericire, isteţimea lipsită de cultură produce de cele mai multe ori indisciplină. Trebuie să înţelegi ce se întâmplă în jurul tău şi de ce se întâmplă, pentru ca să poţi judeca corect. Doar în asociere cu educaţia, inteligenţa adevărată îi arată celui în cauză că anarhia, ca produs al indisciplinei, nul va ajuta şi că, dimpotrivă, ca membru al unei societăţi bine organizate şi prin intermediul acelei societăţi el se poate realiza ca individ pe o treaptă superioară. Civilizaţia este o noţiune din sfera socialului. Deştept nu este cel care ştie multe lucruri, ci acela care înţelege cum funcţionează lucrurile pe care le ştie. Grecii nu numai că nu ştiu cum funcţionează societatea, dar nu ştiu nici măcar ce anume ar trebui să funcţioneze. În schimb, ei se consideră mai presus de asemenea consideraţii, ceea dovedeşte altceva. Într-o oarecare măsură, incultura şi uşurinţa cu care sunt atraşi cu lozinci de tip comunist este explicabilă prin lipsa unei tradiţii intelectuale. Pare ciudată această afirmaţie faţă de poporul pe a cărui cultură s-a fondat civilizaţia europeană, dar ea este explicabilă prin istoria acestui popor. Ea trebuie explicată. Datorită turcilor, s-au produs două migraţii ale intelectualilor greci: 89

la căderea Imperiului Bizantin; după Războiul de independenţă. În primul caz, motivul emigrării nu are nevoie de prea multe explicaţii; este uşor de intuit. Este adevărat că cei care au plecat au însămânţat cultura în Europa. Renaşterea, cu care Occidentul se mândreşte atât, a fost realizată în mare măsură de către grecii fugiţi de teama iataganului turcesc. Ei au adus cultura mai întâi în Italia şi apoi în restul lumii. De ei a beneficiat Europa occidentală, dar nu şi localităţile din teritoriul Greciei de azi, care erau deja înglobate în Imperiul Otoman. În al doilea caz, intelectualii au fost acuzaţi de către revoluţionari că au fost colaboratori ai turcilor. Majoritatea lor se aflau în capitala Imperiului Otoman, Istambul, şi in oraşele apropiate. Din acest motiv, ei puteau pleca oriunde în lume, în afară de Grecia. A fost, bineînţeles, preferată Europa şi mai ales America. După o asemenea spoliere, era de aşteptat ca grecilor să le fie greu să se autoguverneze. A fost un popor asuprit, iar astăzi este un popor uşor de manipulat. În consecinţă, ajunseseră într-o fază în care era necesar să se facă puţină ordine. Din păcate, cei ce şi-au propus s-o facă – coloneii – au dovedit că nu sunt şi buni administratori, iar ceea ce au instaurat ei după lovitura de stat militară a fost doar un regim dictatorial. Ceva ordine făcuseră ei, dar unele măsuri au fost -

exagerate. Acesta era motivul fricii, resimţite de populaţie. Un job pentru Fotios? Absurd! Înapoi la Londra, la unchiul care l-a ajutat şi până acum. Nu e limpede de ce unchiul nu i-a găsit nici de această dată ceva în Anglia. Prin relaţiile lui, i-a găsit însă un job în New York. Anastasia a rămas cu Kostas la părinţi, în Creta, în timp ce Fotios a plecat la New York să-şi ia postul în primire şi să găsească o locuinţa pentru familie. Nu cunoştea pe nimeni în Statele Unite ale Americii, aşa că trebuia să se descurce singur. Se pare că a reuşit, fiindcă – înainte de venirea iernii, a venit s-o ia pe Anastasia şi Kostas în „Lumea Nouă”. Pentru Anastasia, nouă fusese şi Australia, dar mai ales Anglia, la nici 14 ani. Cu ce avea să fie America mai nouă decât celelalte, avea să afle mai târziu.

New York, 1975-1984 Nu este New York-ul cel din vederi şi albume. Acela este Manhattan, un cartier al marelui oraş, centrul lui. Aici, unde vor locui ei, oraşul este unul obişnuit, asemenea celor din Europa. Casa este mai puţin obişnuită. Seamănă oarecum cu unele din Australia, dar şi cu cele din Europa. Are parterul din zidărie (mai mult piatră) şi etajul din lemn, cu 91

acoperişul foarte înclinat. Nu chiar la fel de înclinat ca cele din Elveţia, dar aproape. Dacă în timpul acelei excursii Anastasia a fost frapată de noutatea şi frumuseţea peisajului, acum se întreba ce rost are o asemenea construcţie. Avea să capete puţin mai târziu explicaţia, după prima ninsoare serioasă, când a trebuit să cureţe zăpada din faţa casei, ca să poată ieşi în stradă. Când s-a înseninat şi a crezut că a scăpat de zăpadă, a căzut cea de pe casă chiar în faţa uşii, aşa că a luat-o de la început. Asemenea zăpezi nu văzuse până atunci. În Creta nu ninge niciodată, în Anglia e mai frig decât în Creta şi mai umed, dar ninsorile sunt nesemnificative, iar în Australia te poţi plânge de căldură, nu de zăpadă. Cum reuşesc cei din Manhattan să circule când cade zăpada rămâne pentru ea un mister. N-a apucat să vadă, fiindcă s-a deplasat mai mult prin cartierul în care locuieşte. Centrul New York-ului l-a vizitat doar de câteva ori, ca un excursionist. Ca mai toată lumea din Statele Unite, au vrut să-şi cumpere o maşină. Fotios, în special. O maşină de ocazie, la mâna a doua sau a treia, fiindcă bani de una nouă nu aveau. Au fost sfătuiţi să nu se aventureze. Nici unul nu ştia să conducă; Fotios rareori a ieşit din Londra, unde mergea cu autobuzul, iar pentru Anastasia nici nu se punea problema: singurele ei drumuri erau de la internat la crescătoria de cai – mai puţin de două sute de metri, pe o 92

stradă laterală – şi odată pe săptămână la biserică, în coloană, cu toată şcoala. O maşină veche se poate strica tocmai când ţi-e lumea mai dragă, iar ei nu s-ar pricepe s-o repare. Anastasia a fost surprinsă să afle că, în caz de pană pe şosea, nimeni nu le va sări în ajutor. Oamenii nu numai că nu vor să-şi piardă timpul – time is money – dar, în ultimii ani, le este frică de tâlhari, care simulează o defecţiune tehnică şi, dacă opreşti, te jefuiesc, eventual fug cu maşina ta. În plus, spre deosebire de restul ţării, unde – din cauza distanţelor mari fiecare adult are cel puţin o maşină, în New York posesorii de autovehicule reprezintă mai puţin de jumătate. Este mult mai simplu să circuli cu autobuzul şi mai ales cu metroul, fără bătaie de cap, nervi şi ambuteiaje. Pentru început, aşa cum se aşteptau dealtfel, aveau de întâmpinat greutăţi financiare serioase. Erau singuri, fără rude sau prieteni. Au trebuit să cumpere totul, de la mătură şi făraş, cu salariul modest al lui Fotios. La fel ca în Australia, cu deosebirea că aici venitul lui avea o oarecare stabilitate şi – ceea ce era foarte important – cu şanse să crească în viitor. Până atunci însă, trebuiau săşi drămuiască banii până la ultimul cent. Anastasia a început să coase haine nu numai pentru copil, ci şi pentru ei, adulţii, pentru uz casnic. Iar cum un necaz nu vine singur, Anastasia a rămas din nou gravidă. Desigur, un 93

copil este şi un motiv de bucurie, dar nu în asemenea momente. În timpul sarcinii a fost încă bine; aici nu erau căldurile din Australia. Marile dificultăţi au apărut abia după naştere. După bucuria cea mare – era o fetiţă, pe care au botezat-o Nicky – mama era blocată cu îngrijirea copilului, tatăl mereu la serviciu, Kostas încă mic. Dezastrul părea total. Victoria – Nicky înseamnă victorie – dacă era să fie una, era foarte departe. *

* *

Dar, după cum se spune, omul nu ştie cât poate să ducă. Au fost ani grei. Ceea ce contează este că au trecut şi au răzbit. Aveau acum cetăţenie americană, Kostas mergea la şcoală, cu rezultate bune. Colegii îi spuneau Kosty. Chiar şi salariul lui Fotios crescuse. Nu aşa după cum sperau, dar oricum era cu mult mai bine. Nicky era puţin cam prea capricioasă, dar era prea mică pentru ca părinţii să-şi facă probleme. Cu bune şi rele, copii au fost cei care au dat un sens vieţii Anastasiei. La greutăţile inerente creşterii copiilor, în cazul ei s-au adăugat dificultăţile materiale, absenţa aproape totală a tatălui. A compensat doar dragostea ei pentru copii. Nu i-ar fi atins nici măcar cu o palmă şi chiar micile dojeni necesare educaţiei lor, de genul „nu e bine să 94

faci aşa” ar fi dorit să nu existe. Dragostea ei pentru copii ar fi trebuit să fie suficientă. O amuză şi azi unele întâmplări drăguţe. În ziua în care aniversau doi ani de viaţă ai lui Nicky, fetiţa a spus: „Mamă, eu când am să fiu mare şi am să fiu băiat…”. Dacă frăţiorul ere era mai mare şi era băiat, după logica ei, şi ea urma să devină băiat, când va avea aceeaşi vârstă. Ceva mai târziu, când fiica unor cunoştinţe urma să se căsătorească şi discutau despre mire, Nicky remarcă: „Ce bine a fost pentru tine, mamă, că te-ai căsătorit în familie, cu tata; biata Eleonor – aşa se numea mireasa – trebuie să se căsătorească cu un străin”. Sau altădată, câţiva ani mai târziu, când situaţia lor materială s-a mai îmbunătăţit un pic şi şi-au permis o mică excursie pe munte, treceau toţi patru printr-un canion. După o cotitură, pe drumul foarte îngust, mai mult potecă decât drum, se afla un bolovan uriaş. Nicky, nedumerită, îi cere explicaţii lui Fotios. Îşi iubea foarte mult tatăl iar prezenţa lui mai rară pe-acasă îl făcea să pară cu atât mai preţios. Acum tatăl, foarte mândru că poate să-şi etaleze cunoştinţele, îi ţine un discurs aproape ştiinţific despre efectele eroziunii şi, pentru a fi mai convingător, îi dă ca exemplu o stâncă ce se afla chiar deasupra lor, gata să se prăbuşească. -

Uite, vezi stânca aceea de sus? Este aproape în echilibru acum. Între ea şi perete este o

crăpătură destul de mare. Cu timpul, crăpătura se va mări din cauza ploilor. La iarnă, când apa infiltrată va îngheţa şi se va dilata, stânca îşi va pierde echilibrul şi se va prăbuşi, la fel ca cea pe lângă care am trecut. o Şi acum, unde este? Cine să fie? o Echilibrul.

Dacă ceva s-a pierdut, înseamnă că trebuie căutat şi găsit. Logic, nu? Kostas, simţind că e momentul să-şi arate superioritatea, intervine: -

Că veni vorba despre găsit; cică la lumina becului de pe un stâlp un individ beat căuta ceva. Un trecător amabil îl întreabă: o Aţi pierdut ceva?  Da, hâc, ceasul. o Ah, trebuie să-l găsim, Dar, după un minut sau două, fiindcă nu se afla nimic pe trotuar, trecătorul insistă: o Domnule, eşti sigur că l-ai pierdut aici?  Ah, nu, mai încolo. o Şi atunci, de ce îl cauţi aici?  Fiindcă aici e lumină.

La şcoală, Kostas învăţa bine. Ea, Anastasia, nu a lipsit de la nici o şedinţă cu părinţii. Era şi ea mândră de succesele copilului, dar nu acesta era motivul principal. Era convinsă că simpla ei prezenţă îi va determina pe profesori să ia aminte: Kostas nu este o frunză în vânt; cineva se interesează de educaţia lui. În ceea ce îl priveşte pe copil, 96

acesta va avea conştiinţa că ceea ce face este important. Efectul era vizibil în atitudinea lui: era sigur pe el, mândru de realizările lui şi dornic să ştie mai mult decât ştia. Pe scurt, era un copil bun, iar Anastasia era fericită să constate că poate şi ea să facă ceva important în viaţă. *

* *

Bă, tu ştii de ce au mâncat grecii bătaie la Smyrna? o ?! Pentru că erau tămâie.

Lui Kostas nu-i plac glumele nesărate ale colegilor pe seama originii lui. De obicei le răspunde tăios; de data aceasta însă nu găsea nici o replică, aşa că tot colegul şi-a continuat tirada: -

Ce te uiţi aşa la mine, ca viţelul la poartă nouă? Ce, tu nu mergi la biserică? N-ai auzit de smirnă şi tămâie?

Simţind atmosfera prielnică, un alt coleg se alătură: -

El fuge de biserică, ca dracul de tămâie.

Asta era prea de tot. Kostas simte că va exploda dacă nu-i vine imediat în minte o

replică dură. Alternativa ar fi să sară la bătaie, dar subiectul era serios, iar bătaia n-ar fi un argument convingător. În plus, el merge la biserică, chiar dacă mai rar şi obligat de mama lui. Din fericire, îi vine în ajutor prietenul lui, Patrick, un scoţian cu părul roşu, gata oricând să le dovedească celor ce se cred americani get-beget că sunt inculţi. Patrick nu era numele lui, ci porecla, datorată originii sale. Pe 17 martie, colegii „celebrau” onomastica lui, dar pentru că atunci a murit Sfântul Patrick (data naşterii nu se cunoaşte), ei simulau înmormântarea acoperindu-şi colegul cu toate paltoanele ce le aveau la dispoziţie. De sub ele, Patrick nu avea decât şansa să se târască şi să dispară, dacă se poate discret. -

Smirna este arborele, din scoarţa căruia se extrage substanţa parfumată utilizată la ceremonii religioase – intervine el cu seriozitate. Probabil acolo creşte acest arbore. o În mitologie, Smyrna a fost fiica unui rege – i-am uitat numele – abuzată de către tatăl ei. Pentru că vrut să se sinucidă, zeilor li s-a făcut milă şi au prefăcut-o în arbore. Din scoarţa arborelui s-a născut Adonis.

A fost replica lui Andrew, „savantul” clasei. El punea punct oricărei discuţii prin intervenţii ca din carte. -

A, Adonis, acesta era un tânăr frumos, de care se îndrăgosteau toate fetele.

Nu putea fi decât replica unei fete. Era Myra; frumoasă, dar cam prostuţă. Pe Kostas nu-l plăcea, fiindcă le-a spus prietenilor lui – şi ea a aflat – că în limba greacă, moira se citeşte mira şi înseamnă destin. De aici, ei au emis tot felul de ironii la adresa fetei, variaţiuni pe tema „să te ferească Domnul de un asemenea destin”. Andrew era însă acolo. -

Adonis era zeu, nu un tânăr oarecare, iar fetele erau Aphrodita şi Persephona, două zeiţe, care s-au îndrăgostit de el. Ca să rezolve problema, Zeus a hotărât ca Adonis să stea patru luni pe an cu una şi patru luni cu cealaltă. În celelalte patru putea să facă ce vrea. o Adică să meargă la altele. Semnificaţia legendei este moartea şi renaşterea ciclică a naturii, reprezentate prin Adonis, care intră patru luni sub pământ în timpul iernii, la Persephona, pentru ca după aceea să iasă afară la Aphrodite.

Kostas era salvat. Nu mai avea rost să continue disputa, aşa că s-a îndepărtat discret. Dealtfel, la orice astfel de intervenţie, în jurul lui Andrew se făcea gol. * * * -

Mamă, noi când o să mergem în Grecia? o Nu ştiu; când o să avem bani. Înseamnă că va dura foarte mult. o Nu fii obraznic! Vezi bine eu mă străduiesc să fac economii; cos haine

pentru voi, în loc să le cumpăr, nu mergem aproape nicăieri, tot pentru ca să facem economii, şi tu vrei în Grecia. Dar ce-ţi veni aşa de-odată? Colegii mă întreabă tot felul de chestii despre care eu nu ştiu nimic şi îmi răspund „Ce fel de grec eşti tu dacă nu ştii nici măcar atâta lucru?” o Şi ei de unde ştiu? Din cărţi, de la părinţi. o Cărţi poţi să citeşti şi tu, chiar dacă noi nu avem; există biblioteci. De la noi şi până la bibliotecă faci o oră. Însemnă să-mi pierd timpul pe drumuri. o Dar şcoala nu are bibliotecă? Are una, dar e slabă. Adevărul e că nici ei, colegii mei, nu ştiu mare lucru, dar află câte ceva şi se dau mari. Aş vrea să am replică şi să le închid gura. o Ai să ai. Şi eu aş vrea să merg. Îţi dai seama ce dor îmi e să revăd Grecia. Vom răzbi noi. Încă puţin şi norocul ne va surâde şi nouă, că prea ne-am chinuit. Am venit aici singuri, n-am cunoscut pe nimeni, nimeni nu ne-a ajutat. A trebuit să cumpărăm totul cu leafa modestă a tatălui tău. Mi-a spus duminică, când am fost cu el la pescuit, că sunt şanse să i-o mărească. o Dă Doamne! O să avem bani să plătesc taxa de înscriere la cursurile de croitorie. Dacă voi avea o diplomă, voi putea să cos hăinuţe şi pentru alţii, aşa că vom avea un venit suplimentar. Să faci cursuri e ok; să lucrezi însă nu cred că tata va fi de acord. El este de părere că mamele trebuie să stea acasă.

100

Asta este vechea mentalitate a grecilor. Aici suntem în Statele Unite ale Americii. Da, dar tot greci suntem. o Mai vedem noi! o

Pasiunea pentru croitorie nu era nouă; o avea şi mama ei. Iată o mostră! Într-o zi, se deschisese în oraşul lor un magazin foarte mare şi modern. Cum ea obişnuia să se uite la vitrine, a văzut un costum foarte frumos chiar în vitrina acelui magazin. Deşi nu avea intenţia să cumpere ceva, cu atât mai puţin acel costum, care era foarte scump, a intrat şi a probat costumul. Toată lumea a admirat cât de bine îi venea. Era exact pe măsura ei. Trebuie spus că mama Anastasiei avea un corp demn de o prezentatoare de modă. Vânzătoarele au întrebat-o dacă să-l împacheteze, sau pleacă îmbrăcată cu el. Ea a răspuns că se va mai gândi dacă să-l cumpere sau nu şi a plecat. Din alte magazine a cumpărat stofă, căptuşeală, nasturi şi restul materialelor, pentru a face un costum similar. A venit acasă, a desenat din memorie modelul şi în două săptămâni a terminat un costum identic cu cel ce-l văzuse în vitrină. L-a îmbrăcat şi s-a dus la magazin. Cei de acolo au întrebat-o când l-a cumpărat; la care ea a răspuns mândră: „Nu l-am cumpărat, l-am făcut eu însămi.” Una dintre vânzătoare a răspuns: -

Nu pot să cred. Este exact modelul nostru.

101

Dar eu l-am făcut, cu adevărat.

Şi cum nu mai era nimic de spus, a urmat întrebarea clasică: -

Putem să vă oferim altceva? o Doresc o bluză pentru acest costum” a fost răspunsul ei.

Vă imaginaţi cât de mândră era.” Au ajuns şi în Grecia, dar după mai mulţi ani. Cursuri de croitorie a urmat, chiar şi unul de artă culinară. În privinţa valorificării lor financiare însă, a avut dreptate fiul. *

* *

Mamă, tata te-a luat pe tine precum Zeus pe Europa şi, împreună, aţi traversat continentul de la Sud-Est la Nord-Vest? o Ai început să citeşti din mitologie? Am început mai demult, şi nu citesc; mă documentez. o Bravo! Tocmai am citit că Zeus se îndrăgostise de o fată frumoasă. Fiindcă ea era timidă şi sperioasă, dar iubea foarte mult animalele, el s-a transformat întru-un taur şi, astfel, s-a putut apropia de ea. Când era suficient de aproape, a înşfăcat-o şi a luat-o cu el. Ei au ajuns în Creta. Tu ai plecat din Creta în Anglia. În poză îl arată cum înota cu ea pe spate. Voi aţi zburat.

102

Eu frumoasă eram, dar nu vedeam bine. Totuşi, nu într-atât încât să confund un taur cu un om. Iubeam însă animalele. Asta-i adevărat. În Anglia am plecat singură, cu avionul, că tauri să zboare nu erau pe-atunci. Poate între timp să se fi inventat. Da, am zburat singură, foarte singură. Tatăl tău era pe-atunci prea tânăr să mă ia cu el. De zburat, zbura el, aşa . . . ca fluturii din floare în floare. Uite ce mă nedumereşte pe mine, şi asta nu e din mitologie, ci din istorie. În Creta, de unde eşti tu… o Eu nu sunt din Creta; sunt din Lemnos. Da, bine, ştiu, din Creta, unde ai copilărit . . . o Până la treisprezece ani şi jumătate. Deci: în Creta au existat aşezări omeneşti de 34000 de oameni încă din Neolitic. o Păi, da, în Creta s-a dezvoltat cea mai veche civilizaţie europeană. Problema e că aceste aşezări, pe lângă că erau foarte mari pentru acele timpuri, erau puternic fortificate. Înseamnă că aveau duşmani foarte puternici, de care trebuiau să se apere. Întrebarea mea este: de ce trebuiau să se bată oamenii la vremea aceea? Astăzi se invocă tot felul de pretexte pentru războaie: religioase, etnice. Dar atunci? o Era lupta pentru resurse. Eu nu cred că nu aveau ce mânca. Nu erau atât de mulţi oameni ca acum. Când mă gândesc la oamenii primitivi, îmi imaginez aşezări de câteva zeci, cel mult sute de oameni, dar se pare că nu era tocmai aşa. o Războiul Troian când scrie acolo că a fost? Ceva mai târziu, pe la sfârşitul Epocii Bronzului, ceea ce înseamnă cam între 1600 şi 1100 o

103

înaintea erei noastre, dar el n-a fost în Creta. De fapt nu se ştie unde a fost, dacă a fost sau este doar o colecţie de povestiri. Oricum, este altă epocă. Eu mă întreb de ce se luptau oamenii in Neolitic. o Mai citeşte, poate afli şi îmi spui şi mie.

Fotios îşi lasă geanta şi umbrela pe hol şi intră în casă cu un aer preocupat. Pălărie nu avea, pentru că nu se mai poartă nici în Europa, dar mite în Statele Unite. Oamenii cât de cât înstăriţi circulă cu maşini personale, nu mai au nevoie de pălării şi paltoane, aşa că prezenţa acestora ar fi umilitoare; ele pun eticheta de om sărac asupra purtătorului. Chiar şi cei mai puţin înstăriţi circulă cu mijloace de transport în comun, deci pot adopta aproximativ aceeaşi ţinută vestimentară, mai ales în marile oraşe. În afara lor, din cauza distanţelor foarte mari, chiar şi cei mai săraci au măcar o maşină. Fotios nu are maşină. Cu umbrela însă lucrurile stau cu totul altfel: Fotios vine din Londra şi acolo umbrela face parte din ţinuta obligatorie a oricărui bărbat ce se respectă. Londonezul are umbrela la el în orice zi, oricât de însorită. Fotios vine din Londra şi – se ştie – englezii sunt conservatori. Aşa dar, nu renunţă la umbrelă, chiar dacă la New York nu plouă ca în Anglia şi nici nu există acest obicei, dar el vrea ca lumea sa ştie că el a fost un Londonez. Anastasia are şi ea preocupările ei, aşa că nu acordă prea mare importanţă atitudinii 104

voit importante a soţului ei. Unele activităţi comune trebuie totuşi coordonate, aşa că îl aduce la realitate: -

Am primit o scrisoare de la tata. o Da? Presupun că e ceva important din moment ce-mi spui. Nu ştiu cât de important este pentru tine, dar pentru mine este. E bolnav. o Ce are? Spune că are uneori dureri în dreptul inimii. o Asta nu spune mare lucru. Între nimic şi foarte grav poate fi orice. Şi eu simt uneori dureri, mai ales la frig. La tine durerile sunt reumatismale, de la umezeala din Londra. La tata pare să fie mai mult decât uşoare dureri. El nu s-a plâns niciodată, oricât de bolnav a fost. Acum scrisoarea lui are alt ton. În plus, climatul nostru, în Grecia, cel puţin în Creta şi Atena este uscat şi marin. Oamenii nu fac reumatism acolo. El se plânge de dureri atunci când se enervează. o Cu o soţia ca mama ta te întrebi cum rezistă. Ai tu noroc că nu-i semăn, dar poate mă schimb. o Până te schimbi, hai să mâncăm, pentru că trebuie să mă întorc la serviciu. Mă mir că ai venit.

* *

Da, Fotios lucra destul de mult şi ar fi lucrat şi mai mult dacă i s-ar fi cerut. În această privinţă era serios. Dorea să fie un bun profesionist şi să fie recunoscut ca atare. Dorea 105

de asemenea să câştige mai mulţi bani, să aibă cu ce să-şi finanţeze familia, dar şi pentru plăcerile lui, pe care le punea de multe ori înaintea celor familiale, mai ales când era vorba despre femei.

Atena, 1985 „Epoca coloneilor” trecuse. Grecia îşi revenea cu vigoare. Investiţiile au început să crească vertiginos, iar ajutoarele venite din afară le-au permis oamenilor să-şi facă sau refacă case, să cumpere maşini etc. Turismul, una dintre sursele importante de venit a Greciei creştea de la un an la altul. Din 1981, Grecia intrase în Uniunea Europeană. Coloneii nu înţeleseseră că epoca recuperărilor teritoriale pe seama Imperiului Otoman trecuse. Turcia modernă nu este fostul Imperiu Otoman, iar turcii nu mai sunt cei de altădată. Coloneii însă se vedeau continuatorii eroilor greci din timpul Războiului de independență și s-au gândit că ar fi un moment potrivit să-şi ia revanşa după dezastrul de la Smyrna. Ce se întâmplase de fapt? Fostul Imperiu Otoman pierduse cea mai mare parte a teritoriilor sale. Pierderile atinseseră un maximum la sfârşitul Primului Război Mondial, în timpul căruia el luptase şi pierduse alături de Germania. Grecia, în 106

schimb, era în plină perioadă de recuperare a teritoriilor ocupate de turci. În Smyrna, mare parte din populaţie era grecească, aşa că nu au făcut decât s-o ocupe şi militar. Să şi-o dorească era mai mult decât firesc nu numai din punct de vedere istoric. La acea dată era unul dintre cele mai înfloritoare oraşe din zonă, dacă nu chiar cel mai. Atena, deşi în plină dezvoltare, pornise de la doar 4.000 de locuitori, cât avea în 1833, înainte de a deveni capitala noului stat independent grec. Rolul ei economic şi cultural era nesemnificativ. Salonicul, cu mult mai mare, era şi el dorit atât de greci cât şi de bulgari. Eleftherios Venizelos, unul dintre cei mai importanţi primminiştri ai Greciei, a reuşit să-l includă pe harta ţării sale abia în 1913, prin Tratatul de la Bucureşti. Pentru moment el era o ţintă prea îndepărtată. În plus, grecii reprezentau un procent prea mic în populaţia Salonicului: aproximativ 10%. Majoritatea o formau evreii – peste 50% - urmaţi de turci. În Smyrna, în schimb, situaţia era cu totul diferită. Acolo, comunitatea greacă reprezenta aproape jumătate din populaţia oraşului, iar oamenii nu erau printre cei mai săraci. Dimpotrivă! Trei din nouă bănci, spre exemplu, erau fondate cu capital grecesc. De asemenea, existau şcoli pentru copii greci, atât pentru băieţi, cât şi pentru fete. Nikos Themelis, unul dintre cei mai apreciaţi autori contemporani, în cartea sa Η αναζήτηση (Căutarea) elogiază orașul pentru 107

cosmopolitismul și rolul lui economic la sfârșitul secolului 19. Maria Teresa von Xildebrand i-a tradus cartea în engleză, de unde extragem următorul paragraf (The Quest, Editura „Kedros”, pagina 201). „According to the most recent census, Smyrna had 155 thousand inhabitants: 75 thousand Greeks, 15 thousand Jews, 10 thousand Catholics, 6 thousand Armenians and 4 thousand people from various other parts. The rest, some 45 thousand, were Turks. All told the Turks were a minority. . . Furthermore, Smyrna’s activities abroad gave the city an international air, a livelier rhythm and many more prospects. The administration and commerce in Smyrna were in the hands of the Greeks. . . The cultural and spiritual life of Smyrna was in the hands of Christians of all kind.” (Potrivit celui mai recent recensământ, Smyrna avea 155 mii locuitori: 75 mii greci, 15 mii evrei, 10 mii catolici, 6 mii armeni şi 4 mii oameni din diferite alte parţi. Restul, circa 45 mii, erau turci. Toţi spuneau că turcii sunt o minoritate. . . În plus, activitatea Smirnei în străinătate dădea oraşului un aer internaţional, un ritm viu şi mult mai multe perspective. Administraţia şi comerţul în Smyrna erau în mâinile grecilor. . . Viaţa culturală şi spirituală a Smirnei era în mâinile creştinilor de tot felul.)

Tratatul de la Sèvres (10 August 1920) ia încurajat pe greci să ocupe oraşul, ca şi faptul că trupe italiene debarcaseră în Antalia. Momentul părea oportun. După dobândirea 108

independenţei pe un spaţiu redus, din 1830 şi până la sfârşitul Primului Război Mondial, Grecia a recuperat treptat teritorii, până la o configuraţie apropiată de cea de azi. Se părea că evoluţia va continua. Părea doar! Tratatul de la Sèvres nu a fost aplicat niciodată. Turcii, în schimb, sub comanda lui Mustafa Kemal numit mai târziu Atatürk, ceea ce înseamnă „tatăl turcilor” – au spus STOP. Ei au promis crearea unui stat modern, ceea ce au şi făcut, au reorganizat armata şi, printre altele, au reocupat Smyrna, alungându-i pe greci. Dar, de ce credeau grecii că li se cuvin toate teritoriile în care au jucat un rol – ce-i drept important – în antichitate? În fond, ceea ce numim astăzi civilizaţia greacă antică nu a fost niciodată un stat în sensul modern al cuvântului, ci doar cetăţi-state, ce uneori colaborau, dar adesea se luptau între ele. Imperiul Macedonean a fost doar o scânteie, care s-a stins la fel de repede precum a apărut. Alexandru ce Mare, deşi macedonean, şi-a arogat rolul de exponent al Atenei şi a dorit să învingă duşmanul ei tradiţional, Imperiul Persan. Nici n-a fost greu, fiindcă acesta era în degringoladă. Interesant şi relevant este că nu s-a gândit să-şi extindă cuceririle în Nord, spre Dunăre, spre vecinii Macedoniei. Din punct de vedere militar, ar fi fost cu mult mai uşor. Gloria lui însă ar fi fost cu mult mai mică. A urmat epoca elenistică, care însă este altceva, în nici un caz un stat. 109

Adevărata nostalgie a grecilor este dată de amintirea fostului Imperiu Bizantin. După căderea Imperiului Roman de Apus, Imperiul Roman de Răsărit, numit mai târziu Imperiul Bizantin, devenise unul grecesc. Chiar aşa îl şi numeau cei din Occident. Acolo însă, în Occident, după prima parte a Evului Mediu întunecat, economia, cultura şi puterea politică începuseră să înflorească şi noile state apăreau unul după altul, sub forma regatelor. Imperiul Bizantin, în schimb, încă înainte să fi căzut sub turci, decădea din motive interne: corupţie, avariţie, lux şi – mai presus de orice – lene. Nici nu le-a fost greu turcilor să-i cucerească. Mai târziu, sub turci, grecii din Constantinopol (redenumit Istambul) şi din apropiere trebuie apreciaţi pentru modul în care au ştiut să-şi apere interesele şi – cu migală şi perseverenţă – s-au făcut utili turcilor. Trebuie să recunoaştem că şi turcii leau acceptat prezenţa. Patriarhia ecumenică s-a aflat în permanenţă la Istambul. Spre deosebire de sovieticii ruşi, care au interzis religia şi au distrus aproape toate bisericile, turcii nu au făcut acelaşi lucru în Grecia. Cartierul Fanar din Istambul era o pepinieră de traducători, diplomaţi şi intelectuali, de care guvernul otoman s-a folosit din plin. Unii dintre ei au fost trimişi în Ţările Române să slujească intereselor turceşti.

110

Dacă grecii aflaţi încă sub ocupaţie otomană trebuie apreciaţi, nu putem spune acelaşi lucru despre cei din Grecia de după dobândirea independenţei, cărora avântul le obnubila judecata. Şi-au pierdut răbdarea şi au venit să cucerească ceea deja le aparţinea. În Istambul trăiau 350.000 de greci. Despre Smyrna am mai vorbit. Oraşul era grecesc întro măsură mai mare decât turcesc, şi asta în timpul ocupaţiei otomane. Dar venise momentul în care turcii au spus STOP declinului. Cu toate acestea, coloneii nu au sesizat schimbarea. Lor li s-a părut că au şi ei ocazia să intre în istorie printr-o nouă realizare măreaţă. De data aceasta, obiectivul era Ciprul. Mai întâi, l-au ocupat cu armata. Turcii însă au fost şi ei pe fază. Ceea ce coloneii nu au înţeles era totuşi limpede pentru poporul grec, nevoit să constate că ceea ce sa întâmplat la Smyrna ar poate să se repete. În consecinţă, a urmat o revoltă şi regimul dictatorial al coloneilor a căzut. *

* *

Din fericire, toate acestea ţin de trecut. Acum e bine, chiar foarte bine. O nouă perioadă de înflorire a Greciei a urmat. Investiţiile străine au invadat ţara parcă mai mult ca înainte. Noi întreprinderi se înfiinţau, 111

noi clădiri impunătoare se ridicau pe bulevardele Atenei, care creşteau ca ramurile unui pom. Ceea ce părea un oraş mare s-a dovedit a fi doar un boboc ce înflorea acum de la un an la altul. Pentru tatăl Anastasiei, poate că, din punct de vedere financiar, ar fi fost mai bine să rămână în serviciu pentru câţiva ani, deşi împlinise vârsta legală pentru pensionare. Crede că ar fi putut, dacă ar fi vrut. Dar el nu şi-a dorit. Se simţea obosit. Malia, orăşelul în care locuiau era de fapt o staţiune turistică destul de agitată, vizitată în special de către tineri. Cât timp s-au considerat ei înşişi tineri, totul era în regulă. Acum însă situaţia se schimbase; agitaţia tinerilor nu mai era în concordanţă cu ritmul lor de viaţă şi discordanţa îi irita. În plus, Ie lipsea motivaţia pentru câştiguri financiare suplimentare. Anastasia nu a beneficiat de sprijinul lor material atunci când ar fi avut nevoie de el. Acum, situaţia ei materială, chiar dacă nu este de invidiat, este mai bună decât în trecut, iar eventualul lor ajutor ar fi insignifiant. Drahma are o rată de schimb în dolari cu mult prea mică. Iar pentru ei doi, pensia le va fi suficientă. Drept urmare, nu a aşteptat să i se spună de două ori că poate ieşi la pensie. A făcut-o imediat, iar prima mişcare a fost să caute o locuinţă în Atena. A fost oraşul tinereţii lui, pe care l-a părăsit, în timp ce 112

majoritatea grecilor din provincie se mutau în Atena. Oraşul se dezvoltase impetuos. O constatase de fiecare dată când venea în capitală, în special cu probleme de serviciu. Tot atunci însă remarcase şi modificarea oamenilor. Pe lângă mulţimea străinilor, grecii înşişi erau altfel, ceea ce nu-i prea plăcea, dar trebuia să accepte schimbarea fie şi numai pentru că ea însemna evoluţie, o evoluţie de care Grecia avea nevoie. Se ruga în sinea lui să fie de bun augur. Ce va fi, vom vedea! Oricum un lucru e cert: Atena va fi noua lor reşedinţă. De insule nici nu poate fi vorba. Ele se depopulează pe zi ce trece. Doar cele mari rezistă, ba chiar se dezvoltă pe seama turismului, dar el tocmai de agitaţia turiştilor vrea să scape. Aşa dar, Atena să fie, dar unde? În ce cartier? Centrul îl cunoştea prea bine, încă din tinereţe. Era destul de agitat şi atunci. Acum circulaţia pe marile bulevarde este infernală. Nu-i ceva potrivit pentru doi bătrâni. Oraşul s-a extins mult înspre mare, iar dezvoltarea continuă. Pireul şi Atena formează un tot; între ele nu mai există spaţiu liber. Societăţile comerciale străine au construit blocuri mari, moderne, pentru birourile lor. Printre ele se simte străin. Tot ceva mai aproape de locurile prin care umbla cândva i-ar fi mai aproape de suflet. De pe bulevardul Patission, după ce depăşeşti Institutul Politehnic, cartierul ce se desfăşoară la dreapta pare chiar frumos. De 113

fapt cartierele, fiindcă sunt mai multe. Cel mai atractiv pare a fi Gyzi. Acelaşi Gyzi al copilăriei lui. Bulevardul Alexandras este încă aglomerat dar după ce depăşeşti parcul, în spatele lui, este chiar plăcut: linişte şi civilizat. Acolo va căuta un apartament de închiriat pentru început, iar după ce se va muta va căuta unul de cumpărat. Nu trebuie să se grăbească. Viaţa l-a învăţat să aibă răbdare. Dacă se grăbeşte să cumpere imediat, s-ar putea să se înşele. Pe îndelete însă, va obţine şi informaţiile necesare pentru o bună alegere. *

* *

Între timp, situaţia financiară a lui Fotios s-a mai ameliorat, Kostas a mai crescut, aşa că îşi pot permite chiar vizite în Grecia. Nu cu toţii, ci pe rând. Fotios fusese chiar de câteva ori, pentru a-şi rezolva unele probleme de familie. Acum e rândul Anastasiei, împreună cu Kostas. Se bucură cu toţii; Kostas însă este în extaz. -

Bună dimineaţa. o Buna Dimineaţa. După ploaia de aseară, astăzi este o zi excelentă pentru plimbare. Aerul e curat, răcoros şi foarte clar. Vei putea face fotografii aşa cum îţi place ţie. Înţeleg că vom merge şi noi să vizităm Acropole? o Da. În sfârşit, a venit ziua.

114

Nici nu ştii cât mă bucur, mamă. Voi avea ocazia să le închid gura colegilor. o Ştiu că asta îţi doreşti, deşi vizita ruinelor civilizaţiei elene ar trebui să fie pentru tine mai mult de-atât. Poate că este, dar n-am ştiut cum să-ţi spun. Mergem până la Syntagma? o Putem să mergem până la Syntagma. De acolo vom traversa Parcul Central, apoi vom vizita Templul lui Zeus, trecem pe la Arcul lui Hadrian, traversăm Plaka şi urcăm pe Acropole. Let’s go!

O oră mai târziu. -

Templul lui Zeus mi-a atras atenţia de fiecare dată când am trecut pe lângă el cu autobuzul, pe Bulevardul Vouliagmenis. Are pe „vinoîncoace”. Am citit ceva şi despre istoria lui. Ce m-a frapat este că ea este caracteristică pentru istoria întregii Grecii, chiar pentru grecii înşişi, pentru mentalitatea lor. o Ce vrei să spui? Este construit pe ruinele unui templu mai vechi. Se spune că aici ar fi existat un altar făcut de însuşi Deucalion, după Potop, un fel de Noe al mitologiei, dar asta este legendă. Fapt este că cel ce a început construcţia a fost fiul lui Pisistratos, în anul 515 î.Ch., după modelul celor din Asia Mică. A urmat perioada democraţiei şi lucrările au sistat, fiindcă grecii nu vroiau să-şi consume energia pentru aşa ceva. În 174 î.Ch., regele Siriei, Antioh IV Epifanul, a continuat lucrările cu un arhitect roman, dar după moartea regelui ele s-au oprit din nou. Abia în anul 124 d.Ch., deci trei secole mai târziu, împăratul roman Hadrian a reluat construcţia şi

115

a inaugurat-o în 131, deci peste şase secole de la începere. După inaugurare, a început degradarea. o Se spune că cele mai mari distrugeri ale vestigiilor Greciei antice le-au făcut – spre ruşinea lor – creştinii din occident, cu ocazia cruciadelor, deşi ţinta cruciadelor a fost Ierusalimul, pe care doreau să-l elibereze de sub musulmani, nu Atena. Asta teoretic. În realitate au fost expediţii militare cu scopuri dintre cele mai josnice. În ceea ce priveşte Atena, ai dreptate; ea nu a fost afectată de cruciade. Constantinopolul însă a fost. El era capitala Imperiului Bizantin, în timp ce Atena îşi pierduse demult orice importanţă. Pentru Imperiul Bizantin, cruciada din 1204 a fost cea mai dezastruoasă. În luna mai a anului 1203, cruciaţii au cucerit oraşul Constantinopol, după care au împărţit Imperiul Bizantin în mai multe state. Abia în 1261, au reuşit să refacă Imperiul, dar el nu şi-a mai găsit vitalitatea din trecut. o Le zici ca din carte, îmi place, dar noi vorbim despre Grecia. Ai dreptate. Cruciaţii nu au distrus temple în Atena, dar cruciadele au slăbit Imperiul, iar Atena, Grecia şi întreaga arie de cultură grecească din perioada elenistică, rămasă după Alexandru Macedon, a fost afectată. o Asta înseamnă că nu putem da vina doar pe occidentali pentru degradarea Atenei. Tu singur spuneai că pe atunci Grecia se afla în plin Imperiu Bizantin, cu care ne mândrim că a păstrat steagul civilizaţiei europene timp de o mie de ani, dar – în tot acest timp – grecii nu au făcut nimic pentru refacerea sau măcar

116

conservarea acestor vestigii. Dimpotrivă, marmura templelor era utilizată pentru construcţii de tot felul, inclusiv grajduri, garduri sau pavaje. Ai dreptate. Aşa este. Invocăm şi ocupaţia otomană de după 1453, dar la acea dată a căzut capitala, Constantinopol, ultima redută a Bizanţului. Turcii erau în Europa de 200 de ani, iar din fostul imperiu nu mai rămăsese nimic. Vestitul Imperiu Bizantin se orientalizase, se degradase lent, prin mijloace proprii, chiar şi fără „ajutor” extern. Dacă mă gândesc bine, după dezmembrarea Imperiului Macedonean, grecii nu s-au mai unit împotriva duşmanului comun, aşa cum o făcuseră împotriva perşilor, ci au făcut tot felul de alianţe parţiale minore şi sau luptat între ei, astfel că Romei i-a fost uşor să acapareze, rând pe rând, teritorii şi oraşe. Mai târziu, duşmanul nu mai era al lor. Ei înşişi se considerau ocupaţi. Singura lor preocupare era să profite în spatele ocupantului, dar ca indivizi, nu ca naţiune. o Văd că te-ai documentat serios, dar vorbeşti de parcă n-ai fi grec. Tu nu ai nici un pic de patriotism în tine? Ba am, şi tocmai de aceea mă necăjesc. Aş vrea ca istoria neamului meu să fie fără pată. o Ei, chiar aşa nu se poate. Ştiu. Ceea ce vreau este să înţeleg. Să-mi explic de ce s-a întâmplat aşa şi nu altfel şi atunci pot să accept şi unele pete, şi partea mai puţin luminoasă.

În faţa Arcului lui Hadrian -

Am citit în ghid că pe o parte a Arcului scrie „Aceasta este Atena, fostul oraş al lui Theseus” iar pe cealaltă „Acesta este oraşul lui Hadrian şi

117

nu al lui Theseus”, dar eu nu văd nici o inscripţie. o Arcul este o variantă mai impunătoare a vechilor borne de hotar. Îmi amintesc de o poză din cartea de istorie cu o piatră pe care scria „Eu sunt piatra de hotar a Agorei”. Aici inscripţiile sunt probabil şterse de timp. Este de mirare cum de a rezistat la atâtea cutremure şi nu s-a dărâmat. Pare destul de subţirel. Probabil că l-au refăcut. Nu cred însă că va mai rezista mult timp la circulaţia din faţa lui, de pe bulevard. Nu am văzut nicăieri în Statele Unite asemenea trafic, nici măcar în New York. Poate doar pe unele autostrăzi, dar acolo nu sunt nici măcar case, dar mite monumente. o Uite că are şi Atena ceva specific ei. Da, deşi la unele asemenea particularităţi ar putea să renunţe. o Dacă ar fi după mine, aş interzice accesul motocicletelor în centrul oraşului. Probabil că sunt oameni care nu-şi pot permite o maşină. o Pentru asta ar fi trebuit să dezvolte transportul în comun. Nu asta este cauza. Uite ce zgomot fac unele dintre ele. Sunt tineri care cu asta se mândresc; vor să atragă atenţia asupra lor şi – dacă nu găsesc ceva mai inteligent – cred că zgomotul este suficient. Nu le pasă că deranjează. Asta nu mai este o necesitate. Este lipsă de civilizaţie. Nu e singurul caz. Ai văzut vreun grec să-ţi facă loc pe stradă, sau să-ţi cedeze locul în autobuz? Dă buzna peste tine. Eşti femeie şi te fereşti tu din calea lor. Stau de vorbă pe trotuar câte doi-

118

trei şi nici nu le trece prin cap să facă loc trecătorilor o Bine că am traversat. Am aşteptat ceva la stopurile astea. Nici măcar nu sunt sincronizate. Două stopuri pentru o singura traversare. Uite şi o statuie. A cui este? o Nu ştiu, e nouă. Ce scrie pe placă? Melina Mercuri. o Asta a fost artistă. După înlăturarea coloneilor a fost Ministrul Culturii. O femeie ministrul culturii! o N-a fost prima. Prima a fost Lina Tsaldari, după ce, femeile au primit drept de vot. Parcă ziceam că femeile sunt ţinute la cratiţă, departe de politică. o Asta este mentalitatea populaţiei. Guvernanţii însă se străduiesc să aducă Grecia la standardele europene. Dreptul la vot al femeilor este garantat prin constituţie din 1952. De data asta m-ai dat gata. Nu ştiam că eşti feministă. o Nu fii obraznic. Nu sunt feministă, dar măcar atâta lucru ştiu şi eu. Am observat că mulţi dintre oamenii de cultură greci au fost implicaţi în politică. Mă întreb dacă s-au afirmat în cultură prin politică, sau grecii apreciază cultura şi îşi propun să-i valorifice în interesul lor pe cei ce s-au remarcat în cultură. Giorgos sau George Seferis, poet, laureat al Premiului Nobel, a fost diplomat, ambasador al Greciei în Anglia; Constantin Tsatsos, scriitor, a fost preşedinte al Greciei şi probabil mulţi alţii despre care eu nu ştiu. o Bravo! Ştii totuşi foarte multe despre Grecia.

119

În Statele Unite sunt preferaţi actorii: Ronald Raegan, Schwarzenegger. o Pentru că politica o fac alţii. Măcar o face cineva. o Hai că am intrat în Plaka. Lasă politica. Aici măcar nu sunt maşini. Sper să nu ne pierdem toată ziua pe-aici. o De ce? Nu-ţi place? Ba da, este chiar amuzant, dar mi-ai spus că doar o traversăm în drum spre Acropole. o Aşa o să şi facem. Uite în vitrina asta ce de artizanat-uri! Va trebui să cumpărăm şi noi câteva pentru cei din State. Sper că nu acum, să le mai şi cărăm cu noi pe Acropole. o Nu, nu acum, deşi nu ştiu dacă altă dată o să le mai găsim. Hai, mamă, sunt cu sutele pe-aici. Ce sute, mii! o Bine, bine, aşa eşti tu, niciodată nu vrei să stai prea mult prin magazine. Nu sunt singurul. Cred că organizatorii de turism ar trebui să facă tururi de oraş separat pentru femei şi pentru bărbaţi. Uită-te la ăştia din faţa ta ce plictisiţi merg pe mijlocul străzii, în timp ce femeile parcă se lipesc de vitrine. o Dacă ar fi o tavernă, i-ai vedea pe toţi adunaţi acolo. Păi, ce spuneam şi eu: tururi de oraş separate.

... -

Acest bloc de apartamente este foarte urât, dar îmi place că au păstrat la parter această foarte mică biserică. Foarte interesantă combinaţia; de-a dreptul amuzantă. o Nu şi-au permis s-o distrugă. Ar fi fost şi păcat. . . Uite Acropole! Se vede de aici.

120

Da, dar chiar aici este un vestigiu al istoriei. În spatele acestui turn a fost o mănăstire distrusă de turci. Scrie şi pe placa de lângă turn. Este un loc unde obişnuia să vină Lordul Byron, să se întâlnească cu prietenii lui. o Byron? Eu ştiu un poet Byron. Ăsta cine mai e? Cum, nu ştii? Războiul nostru de independenţă a entuziasmat multă lume din occident. Lordul Byron, poetul despre care ai vorbit, a venit special în Grecia. o Nu ştiam. Cum să nu? Ai văzut şi te-a impresionat tabloul „Masacrul de la Chios”, al lui Eugène Delacroix. Acela din albumul cu arta franceză. o Ai dreptate, un francez care a pictat un tablou cu un subiect din istoria Greciei. Sigur că da! Pe atunci, evenimentul încă nu era chiar istorie; era unul recent. Răzbunarea turcilor pentru că pierdeau teren în faţa revoluţionarilor greci. Lordul Byron aici a şi murit, în Grecia. o A murit aici, pentru independenţa noastră? A murit aici, dar nu în luptă, ci de boală.

... -

Bisericuţa asta este foarte frumoasă aici, chiar în mijlocul străzii. o Într-adevăr, este o bijuterie de arhitectură în ansamblu, dar mai ales în detalii. Priveşte ce migălos au sculptat toată această piatra, ancadramentul uşilor şi ferestrelor, balustradele, stâlpii. . . Iar poziţia ei în mijlocul străzii este grozavă.

121

Iată o dovadă că grecii au ştiut de această dată să-şi valorifice monumentele. Da, pe cele relativ recente. Pe cele creştine. Mamă, văd că multe persoane în vârstă au sechele de rahitism, suferă de reumatism, au picioarele deformate, cu monturi şi multe altele. Femeile sunt în special afectate. Am crezut că, dat fiind clima deosebit de favorabilă a Atenei, toată lumea este sănătoasă. Şi totuşi, . .. o Nu mă întreba! Bine, nu te întreb. Am citit undeva că, în perioada elenismului, era moda să se graveze pe tălpile sandalelor diferite inscripţii, care se imprimau pe drum prin urmele paşilor. Cea mai frecventă era: „Urmează-mă”. Dacă o foloseau femeile, înţeleg; dar bărbaţii cu ce drept îmi cer ei mie să-i urmez, dacă eu nu vreau? o Asta trebuie să fie o glumă de-a voastră. Chestia cu inscripţiile e adevărată. Interpretarea este a mea. o În antichitate, femeile nu umblau pe străzi ca acum. Uite aici o chestie care nu pare a fi tocmai recentă, dar nici antică. Nu ştiu ce e, dar o fotografiază toţi turiştii. Pentru că e foarte decorativă. Nu are nici o placă explicativă. Pare o uşă, sau o poartă. o

... -

Până aici, Acropole arată foarte uman. Urci printre mesele tavernelor cu miros de peşte prăjit, bere şi altele de genul acesta. o E simpatic, îmi place. Îmi povestea un prieten din România că, la marginea Bucureştiului de altădată, în drumul spre

122

locul unde se făceau execuţiile celor condamnaţi la moarte, erau o mulţime da cârciumi, de unde oamenii miloşi ofereau celor ce urmau să fie ucişi câte un pahar de vin, astfel că, pe măsură ce se apropiau de locul şi momentul în care urma să li se curme viaţa, erau nespus de veseli. ... -

Ei, de aici încolo începe antichitatea. o Şi, ca la orice început, transpiri din greu. Ar fi trebuit să începem cu Acropole, dimineaţa, pe răcoare, nu acum, cu soarele la amiază. o Aşa îţi vei aduce aminte că Propileele reprezintă o poartă de acces, un fel de ritual de trecere din lumea comună în cea a… zi-i tu că te pricepi mai bine. Să-i zicem lumea zeilor. Oricum mai sus nu se află nimic, iar în jos ai tot ce vrei… o Sau nu vrei . . . Până ce şi marea se vede în depărtare. o Iar aici avem un măslin. Pare ciudată prezenţa lui printre pietre. Ar fi ciudată, dacă ar fi crescut singur. Este plantat şi întreţinut cu grijă. Se spune că însuşi zeiţa Athena ar fi lovit cu toiagul această piatră şi din ea a răsărit un măslin. De atunci, oamenii îl îngrijesc. o Frumos, dar eu ştiu o altă legendă. Locuitorii oraşului voiau să-şi aleagă un protector şi au organizat un concurs, la care a participat Poseidon şi Atena. Ca şi acum, ei trebuiau să convingă. Poseidon a oferit în dar un cal (după alţi autori un izvor, simbolizând apa potabilă), ceea ce

123

nu a impresionat prea mult. Athena, în schimb, a oferit un măslin. Cum acesta le era necunoscut oamenilor la acea vreme, ea a fost preferata lor. Cred că este aceeaşi legendă, iar acesta este locul unde s-a desfăşurat concursul. o Aşa se pare. Mie mi se pare interesantă metoda de alegere: prin concurs. o Cu deosebirea că decizia o luau cetăţenii şi nu un juriu, ca în zilele noastre, care juriu… Democraţie în toată puterea cuvântului. o Iar stânca aceea pare să fie Stânca lui Ares, unde zeii l-au judecat pe Ares pentru faptele lui. Nu acolo se ţinea Areopagul? o Poţi să crezi şi asta. Areopagul, ca tribunal suprem, a existat între secolele 7 şi 5 înaintea erei noastre. Că se ţinea chiar aici este mai greu de crezut. El era format din nouă personalităţi de mare competenţă, cu toţii prea bătrâni pentru ca să urce dealul până aici. Poate că erau purtaţi cu vreo lectică, sau ceva asemănător. o Judecătorii, da. Cei ce îşi căutau dreptatea însă urcau pe jos. Aveau astfel prilejul să cugete asupra dificultăţii obţinerii dreptăţii. Mie poteca pe care am urcat chiar mi-a plăcut. A fost ca o oază de linişte între agitaţia de jos şi cea de sus. o Mai ales că sus nu te aştepta nici un tribunal să te judece. Astăzi judecătorii sunt jos; uneori foarte jos. o Bună observaţia!

124

* *

În timpul sezonului turistic, zona este foarte aglomerată. În afara sezonului însă, stânca în cauză este un bun loc pentru cugetare, iar cea care îmi vine în minte acum este cea a lui Nietzsche. „Mare, foarte mare, uriaş, însă totuşi limitat este numărul de elemente din care este alcătuit universul. Şi atunci, durata timpului fiind infinită, trebuie să vină o clipă în care, toate combinaţiile posibile epuizându-se, vor începe să se repete cele care deja au fost. Peste un număr de ani, de bună seamă imens, însă mărginit, la poalele acestei stânci un alt eu însumi va concepe aceeaşi idee, şi tot astfel de infinite ori în viitor; şi, de vreme ce înaintea acestei clipe sa scurs o eternitate de infinite ori de veacuri trecute, la poalele aceleaşi stânci unde mă aflu acum, o infinitate de mine însumi au conceput aceeaşi idee: Veşnica Reîntoarcere a tuturor lucrurilor din univers.” Cuprins de această măreaţă idee, Nietzsche nota cu aroganţa-i caracteristică: „Început de august 1881, la Sils-Maria, la 6500 de picioare deasupra nivelului mării, şi cu mult mai sus de toate lucrurile omeneşti.” Aş putea nota şi eu: „decembrie 2012, la câţiva paşi de mare, deasupra unor lucruri omeneşti, sub foarte multe altele, aşadar printre ele”. Partea mai neplăcută pentru Nietzsche este că acelaşi 125

gând – chiar dacă nu a străbătut minţile altora ca el de o infinitate de ori - a fost afirmat de greci cu ceva timp în urmă, ca să nu mai vorbesc despre filosofia orientală, pentru care „Veşnica reîntoarcere” este o doctrină fundamentală. De la Anaximandru la Anaximene şi mai departe, prin orfici şi pitagoreici, ajungem la Empedocle, care – pe lângă cele patru elemente fundamentale ale universului (apă, aer, pământ, foc) - afirmă că există şi două principii fundamentale: URA şi IUBIREA, care se succed şi ele periodic, viaţa fiind posibilă numai atunci când ele coexistă. Ideea asta îmi place, pentru că, zău, chiar nu ştiu de unde vin cele două, deşi ele există în mod evident. Ideea nu s-a pierdut cu totul. Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi! Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi. Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

Sunt versurile lui Omar Khayyam din Prefacerea eternă. Desigur, noi suntem adepţii ideii opuse: „Progresul nelimitat”. Aici, eu am unele îndoieli. În primul rând, ce înţelegem prin progres? Am constatat de prea multe ori că ceea ce părea la un moment dat a fi progres sa dovedit regres. Poate sintagma „evoluţie nelimitată” ar fi fost mai potrivită, având în vedere că evoluţiei nu i s-a precizat sensul 126

mişcării: în sus sau în jos. Aşadar, nu putem şti azi ce va fi mâine. Şi atunci, de ce să ne mai ostenim? Sigur, evaluarea tendinţei pe seama cunoaşterii trecutului ne ajută să întâmpinăm viitorul mai pregătiţi. Iată o idee pragmatică! Totuşi, o doctrină care a dăinuit de-a lungul secolelor şi încă mai stă la baza unor religii, cum este cea a Veşnicei Reîntoarceri, nu poate fi trecută cu vederea. Pasărea Phoenix simbolizează tocmai această idee: renaşte din cenuşa propriului ei corp, ars pe un rug pregătit de ea însăşi. Rezultă că tot ce-i putem dori civilizaţiei noastre este s-o ardă focul cât mai repede. Problema e că trebuie să-şi pregătească singură rugul, dar se pare că lucrează intens la asta. În religiile orientale, cosmogonia are nu doar sens de creaţie primordială, nerepetabilă. Dimpotrivă, ea este repetabilă. În greaca modernă, cosmos însemnă lume, univers, dar şi pământ, globul pământesc, oameni, mediu, societate. Se vede că un anume sens s-a păstrat. Pământul este cel în care se întorc oamenii. Cosmos înseamnă însă şi ordine. Când spunem că Dumnezeu a făcut cosmosul trebuie înţeles că el a făcut ordine în haos. Iudaismul şi, mai ales, creştinismul au introdus istoria. Timpul nu mai este repetabil. Doar Dumnezeu a creat Universul. Cât despre oameni, va veni Ziua de apoi, când totul se va sfârşi. Timpul a devenit scurgere şi a căpătat 127

un sens al desfăşurării. El nu este reversibil şi nici repetabil. Cred că John Milton, când şi-a intitulat opera „Paradisul pierdut” şi „Paradisul regăsit” mi-a sugerat fără să vrea o idee: concepţia orientală de origine a omului, ca o cădere din Universul veşnic şi revenire a sa după un şir de transformări purificatoare poate fi redusă la o singură viaţă. Oamenii mediocri au căutat întotdeauna răspunsuri imposibil de dat la câteva întrebări, pe cât de fundamentale, pe atât de inutile: cum a apărut viaţa pe pământ, originea omului etc. Între maimuţă şi făcătură a lui Dumnezeu, cea mai filosofică variantă rămâne cea orientală. Dacă tot ne prefacem în oale şi ulcele, atunci, privind acest pahar, gândesc c-a fost o zână, o fecioară, sensibilă la mângâierea mea. Iar vinul roşu, peţitor subtil, mă-’ncredinţează că-i aşa. Altfel, nu s-ar roti în mâna mea. Gust poate ar avea, dar vraja ce-o induce nu-i strugure capabil să i-o dea. E de la zână. Miracol zămislit de ea.

Varianta mea este aceea că fiecare persoană, pe măsura acumulării de cunoştinţe, în anumite momente ale existenţei sale, realizează câte o sinteză, în baza căreia îşi formează o concepţie personală despre lume. El îşi conturează astfel propria-i personalitate. Ulterior, pe baza noilor cunoştinţe acumulate, îşi îmbunătăţeşte concepţia, îşi modifică 128

personalitatea. El trece astfel prin diferite faze. Nu se încarnează în alte fiinţe, ci construieşte o altă personalitate în acelaşi corp, fie el şi mai obosit. Ce-am pierdut şi ce-am găsit? Viaţa! De unde vine? Ce importanţă are? Problema noastră este cum s-o trăim, nu de unde vine. *

* *

În aceeaşi seară, acasă -

Mamă, am aflat ce reprezintă poarta aceea de lângă Agora Romană, pe care o fotografiau toţi turiştii. o Ai fotografiat-o şi tu. Firesc! Şi mi-a ieşit chiar foarte bine. Este fotogenică. o Şi ce-ai aflat despre ea? A fost o şcoală teologică construită de turci. Tot ei au folosit-o ca închisoare în timpul Războiului de Independenţă. În platanul din curte, au fost spânzuraţi mulţi patrioţi greci. După război, grecii au folosit-o în acelaşi scop, spânzurându-i pe turci. Ca efect, în mintea atenienilor, locul a devenit unul damnat. În 1843, poetul Achilleas Paraschos a prezis că, într-o zi, arborele va fi lovit de fulger iar rămăşiţele tăiate şi folosite pentru foc. În 1919, prezicerea s-a înfăptuit întocmai: arborele a fost lovit de trăsnet şi ceea ce a mai rămas a fost tăiat bucăţi şi ars pe foc. Clădirea a fost demolată şi ea, cu excepţia uşii, care, între timp, a dobândit valenţe estetice. Nu ştim dacă a fost o întâmplare, sau demolatorii au intuit viitorul artistic al uşii. Ipoteza a doua

129

cred că este iluzorie. Spaţiul trebuia totuşi îngrădit şi cel mai comod a fost să lase întreagă o parte din zid, de fapt din gardul de piatră ce înconjura incinta. o Într-adevăr, este o poartă în mijlocul unui zid de piatră. Şi încă una foarte modestă. Este o dovadă că valorile estetice sunt rareori proiectate; cel mai adesea sunt produse ale întâmplării. Simţul artistic al privitorului este cel care le conferă sau nu atribute estetice. o Ştiam eu că am un fiu deştept.

* * * Cu privire la măsura în care grecii s-au preocupat să conserve moştenirea trecutului, mama lui Kostas observase corect: „. . . în plin Imperiu Bizantin, cu care ne mândrim că a păstrat steagul civilizaţiei europene timp de o mie de ani, . . . grecii nu au făcut nimic pentru refacerea sau măcar conservarea acestor vestigii”. Explicaţia este, evident, ignoranţa. Dar, pentru a ignora valoarea unui obiect, trebuie să înlocuieşti acel obiect cu altul. Grecii abandonaseră credinţa în zei, mitologia, înlocuind-o cu creştinismul. Putem presupune că şi statul a avut un rol, creştinismul fiind o religie de stat în timpul Imperiului Bizantin. O dovadă este faptul că Jocurile Olimpice şi Oracolul de la Delfi au fost interzise şi nu doar abandonate. Există însă şi exemple opuse:

130

în fosta URSS, religia a fost drastic persecutată, dar oamenii au rămas credincioşi şi în lipsa bisericilor; - pe continentele americane, Biserica catolică a impus creştinismul, dar populaţia indigenă, chiar dacă a fost obligată să meargă duminicile la biserică, şi-a păstrat vechile credinţe până în zilele noastre. Chiar în Europa Evului Mediu occidental, unde creştinismul a fost impus cu sabia de către treburile germanice după căderea Imperiului Roman de Apus, populaţia nu a fost pe atât de convinsă de dogmele Creştine precum vrea biserica să credem. Dovadă că, astăzi, cei ce nu se mulţumesc cu explicaţiile ştiinţifice nu caută răspunsuri în religie, ci în tot felul de elucubraţii oculte. O dovedeşte mulţimea cărţilor de acest gen în librării. Cum se explică atunci că grecii au adoptat creştinismul cu atâta convingere? Întrebarea se pune cu atât mai mult cu cât ei au abandonat mitologia, pe care tot ei o creaseră. Alte popoare încearcă azi să-şi construiască o mitologie proprie pe baza câtorva legende în timp ce grecii aveau una de ne-egalat. În loc să se fi mândrit cu ea, au abandonat-o. Răspunsul este unul singur: creştinismul este tot o creaţie grecească. Principiile lui, filosofia creştină, s-au format în timp, încă înainte de Iisus. Nu s-a pus deci niciodată -

131

chestiunea adoptării unei religii străine. Ei aveau deja aceste concepţii înainte ca religia să se oficializeze. Spre exemplu se spune în Biblie că oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu; înseamnă că sunt egali între ei. Iată prima probă de democraţie. Păi nu grecii sunt adepţii democraţiei? Apoi, creştinismul este o religie a oamenilor sărmani. El îşi propune să le dea o speranţă, dacă nu imediat, cel puţin într-o perspectivă viitoare. Grecia era deja sub ocupaţie romană şi nu aveau o alternativă imediată. Adoptarea creştinismului ca variantă mai evoluată a iudaismului este relativ uşor de înţeles. Totuşi, pentru greci, înlocuirea mitologiei – propria lor creaţie, de o bogăţie literară şi filosofică fără egal – cu Vechiul Testament provoacă încă nedumerire. Poate că, într-o oarecare măsură, ei înşişi considerau mitologia o colecţie de poveşti şi nu tocmai o religie, dar ce nevoie aveau de o religie bazată pe alte poveşti? Pe de o parte, Noul Testament, în parte elaborat tot de ei, era un răspuns posibil la starea de spirit a populaţiei aflată sub ocupaţie romană şi într-o stare economică precară. Religia creştină a debutat ca suport psihologic al oamenilor săraci, iar ideea de egalitate în faţa Divinităţii şi de fericire ulterioară se mula perfect pe dorinţele lor. Platon a fost unul dintre cei care a scris despre o viaţa ce va să vină, care le poate asigura fericirea, dar şi ca oamenii să aibă 132

îndoieli asupra situaţiei lor de după moarte; şi astfel, de teama pedepselor şi a nenorocirilor viitoare, să se abţină de la fapte rele în această viaţă. Pe de altă parte, dacă mitologia era originală, Vechiul Testament era asemănător cu alte religii, de la care a şi preluat multe idei. Renunţarea la mitologie şi adoptarea liberă a creştinismului de către populaţie în prima etapă denotă slăbirea ordinii sociale, a statului. Impunerea mai târziu a creştinismului de către stat denotă, de data aceasta, deturnarea creştinismului de la filosofia lui iniţială. În Occident, situaţia a fost cu mult mai simplă; acolo, în Franţa, în Spania, populaţia nu a avut o mitologie proprie de luat în seamă. Pentru amuzament, iată o cosmogonie simpatică, din Yucatam. Locuitorii acestei peninsule au emis ipoteza dă omul a fost făcut din mămăligă. Într-o primă variantă, cele două divinităţi ale lor, Tepeu şi Cucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar acesta s-a disipat, din cauza inconsistenţei compoziţiei sale. Au mai încercat apoi o variantă din lemn. Aceşti oameni însă s-au înmulţit în forme nefaste şi au trebuit să-i nimicească printr-un potop. Doar în a treia variantă au reuşit, folosind porumbul, din care au făcut o pastă (mămăliga). Ei au construit astfel nu unul, ci patru oameni. A existat şi o mică imperfecţiune: aceşti bărbaţi erau prea deştepţi. Temându-se ca ei să nu-şi 133

dorească să devină zei, „le-au întunecat parţial mintea cu un nor de ceaţă, le-a înceţoşat ochii, reducându-le orizontul şi apoi, adormindu-i, le creează patru femei, hotărând definitiv destinul omenirii, condiţia umană aşa cum o ştim” (V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, pagina 464). În mitologia neozeelandeză, zeul Tane face o femeie pentru uzul său. După un timp, o dăruieşte primului bărbat, creat de zeul războiului, Tu (poate era zeiţă, acest Tu). Din această pereche primordială s-au născut ceilalţi oameni. Cosmogonii sunt multe, pentru că şi imaginaţia oamenilor este bogată. Le-aş spune cosmofantezii. Toate însă sunt variante ale câtorva scheme, destul de puţine. Un sistem autocratic, cum este cel al monarhiei, nu este interesat ca populaţia să aibă concepţii ca cele preconizate de creştinism în etapa sa de început. Acesta este şi motivul persecuţiilor din perioada timpurie de afirmare a creştinismului. El a fost acceptat numai după ce biserica şi-a dat mâna cu puterea, a deformat principiile iniţiale şi a făcut din rege şi papă reprezentanţii lui Dumnezeu pe Pământ, asemenea şamanilor. Propovăduit de Biserica catolică, creştinismul nu mai are aproape nimic în comun cu valorile sale originale, cel puţin din punct de vedere moral. Biserica – al cărei scop este mântuirea enoriaşilor – şi-a ales ca instrumente de lucru rugul şi ghilotina. Doctrina creştină a fost 134

deformată de către Biserica catolică pentru a servi ca ideologie în propaganda politică a Evului Mediu. Ea s-a folosit de Inchiziţia, la fel ca regimurile dictatoriale de mai târziu de poliţia politică. Oamenii cred în lucruri simple. Complicaţiile savante avansate de către preoţi nu numai că nu sunt convingătoare, dar chiar îl îndepărtează pe credinciosul adevărat şi îi sădesc un sâmbure de neîncredere. Asemenea Inchiziţiei catolice, au existat destui fanatici şi în antichitate, iar mitologia este cu mult mai savantă şi profundă decât dogma creştină. Oameni geniali, pe care îi apreciem azi, au fost persecutaţi la vremea lor. Anaxagoras şi discipolii lui au fost urmăriţi şi loviţi, fiindcă au afirmat că soarele este o masă incandescentă. Condamnarea la moarte i-a fost comutată cu expulzare, datorită intervenţiei lui Pericle, căruia îi fusese mentor şi, ulterior, prieten. De asemenea, Protagoras a fost expulzat din Atena, pentru că a afirmat într-o lucrare scrisă că se îndoia de existenţa zeilor. Lucrarea a fost arsă şi se consideră că datorită prestigiului său şi a prieteniei cu Euripide a scăpat uşor, cu simpla expulzare, alternativa fiind pedeapsa cu moartea. Fidias însuşi a fost criticat, interpretându-se tendenţios una dintre lucrările sale. El moare în închisoare. Pericle ar fi avut aceeaşi soartă, dacă n-ar fi murit înainte de ciumă. Despre Socrate nu este

135

necesar să amintesc. Toată lumea cunoaşte istoria „sinuciderii” lui. Catolicii deformează istoria, făcând din Roma centrul creştinismului. Când împăratul Constantin cel Mare a iniţiat primul Consiliu ecumenic, cel de la Niceea, episcopia din Roma era printre cele mai modeste. Cele din Asia Mică, Siria, Palestina, Egipt, Grecia şi Tracia erau cele mai importante. Palestina, Egipt şi Tracia erau rămăşiţe ale imperiului lui Alexandru Macedon, din aşa numita Epocă elenistică. Dintre participanţi, se cuvin menţionaţi Alexander din Alexandria, Eustatiul din Antiohia, Macarie din Ierusalim, Pafnutiu din Theba, Potamon din Heraclea, Eusebiu din Nicomedia, Eusebiu din Cesareea, Nicolas din Mira sau Aristakes din Armenia. Din Italia a participat Marcus din Calabria. Nici vorbă de vreun Papă. Aşadar, pe teritoriile ocupate de greci, sau aflate sub influenţa lor, creştinismul s-a dezvoltat treptat, de la primele idei creştine şi până la cristalizarea lui ca religie de sine stătătoare. Primul mitropolit rus a fost uns abia în anul 1441. Până atunci, toţi au fost greci.

136

New York, 1986 Kostas a câştigat premiul întâi la un concurs de literatură, pentru o compunere despre excursia lui în Grecia. Este elogiat de către profesori, admirat de câţiva colegi şi invidiat de alţii. Anastasia este, bineînţeles, în culmea fericirii. Nici Fotios nu se lasă mai prejos. Este şi el mândru; doar e fiul lui, mai ales că-i seamănă leit. Se gândeşte că ar fi cazul să-şi ia mai în serios rolul părinte şi să se ocupe de educaţia lui. Kostas este deja adolescent şi va trebui îndrumat de către un bărbat. Are chiar şi o idee: să-l ia într-o zi la vânătoare. Şi el, Fotios, a învăţat să vâneze datorită tatălui său. Vânătoarea nu este o probă de tir. Ea presupune un marş mai lung sau mai scurt, de fapt o plimbare prin aer liber cu puşca pe umăr, prilej cu care se poate discuta. Nu întâmplător practică acest hobby oameni de afaceri importanţi, politicieni şi alţii ca ei. Este un prilej potrivit pentru discuţii particulare, fără martori şi microfoane ascunse. Da, va merge cu Kosty într-o astfel de plimbare pe terenul de vânătoare al clubului în care tocmai a intrat. -

Tată, mă necăjeşte ideea că, atunci când am avut şi eu un succes, colegii s-au îndepărtat de mine, de parcă aş avea râie. o Deşteptăciunea nu e contagioasă. Nu te teme.

137

Da, chiar! Parcă aş avea o boală contagioasă. Dar eu nu sunt nici mai deştept şi nici mai prost decât săptămâna trecută. Mă mai ironizau ei şi înainte că sunt grec, mai ales după ce proful de fizică mă punea la încercare. Ala e un tip deştept. Găsea el câte o legătură între fizică şi Grecia, cum ar fi Legea lui Arhimede şi mă întreba dacă locuia departe de noi. o Nu-i spuneai că tu eşti născut în Australia? Ba da. O ştia el prea bine, dar vroia să mă necăjească. o Nu te necăjea. Observase că ai stofă şi vroia să te stimuleze. Este un bun pedagog. Dar cu profesorul de literatură cum te ai? În fond, el ţi-a acordat premiul. Da de unde. A fost o comisie cu profesori de la alte şcoli. Ei nu au avut voie să facă parte din comisie la şcolile unde predau. Al nostru a fost într-o comisie în Brooklin sau Bronx, nu ştiu precis. o Dar eşti elevul lui. Ei da, se mândrea şi el, dar nu cine ştie ce. Dealtfel, nu prea mă are la suflet. Poate că şi eu i-am pus prea multe întrebări şi l-am deranjat, fiindcă nu ştia răspunsul. o Ei, acum te dai tu mare. Ba nu mă dau mare deloc. Eu doar voiam să ştiu. Dar nu despre el vorbeam eu. Lui chiar îmi pare bine că i-am arătat că sunt mai bun decât credea el. Eu despre colegi vorbeam. Dacă am un succes, înseamnă să-mi pierd prietenii? Atunci, la ce-i bun succesul? o Eşti bun nu dacă te laudă prietenii, ci dacă ai duşmani care să te ia în seamă. Pare ciudat, dar vei înţelege mai târziu ce vreau eu să-ţi spun acum. Lauda

138

poate fi şi falsă. De aceea, nu trebuie să te culci pe lauri. Invidia este neplăcută, dar este dovada că ai valoare. Invidioşii te recunosc în sinea lor că le eşti superior.

* *

Nu prea des, dar cu regularitate, tatăl Anastasiei le scrie. Bineînţeles că are în fiecare scrisoare şi câteva cuvinte despre mama ei, dar ea nu scrie niciodată. Ultima a fost un adevărat slalom printre veşti bune şi rele. Importante au fost două. Durerile în zona inimii, despre care scria cu ceva timp în urmă, nu sunt simple dureri. A fost la medicul de familie, iar acesta i-a recomandat un consult de specialitate la un spital cu dotări corespunzătoare, dar el a refuzat să se interneze. Anastasia va trebui să discute cu el serios când vor merge la Atena. Până atunci, va încerca să fie cât mai convingătoare printr-o scrisoare lungă, în care îi va spune, deşi ştie şi el, că nu e de joacă cu boala de inimă. Vestea bună e că tatăl i-a pus casa din Creta pe numele ei. Era acum proprietară, dar nu în Statele Unite, ci în Grecia. Este de presupus că mama ei a făcut spume la gură, dar asta o preocupă mai puţin. Va vinde proprietatea cât mai repede, nu numai pentru ca să închidă posibilele discuţii, dar mai ales 139

pentru a-şi putea cumpăra aici, în New York, o casă acceptabilă pentru familia lor, compusă acum din patru persoane. Fetiţa creşte şi va avea şi ea nevoie de camera ei. S-au chinuit deja prea mult până acum, cu un copil mic în dormitorul lor. Căutarea casei potrivite a revenit în totalitate lui Fotios. Anastasia era ţintuită în casă cu fetiţa şi toate treburile gospodăreşti. Acum, avea un motiv serios să-şi cumpere o maşină. Şi-au luat chiar una nouă. Fotios era plin de importanţă la volan, dar toată familia se bucura că mergeau în mici excursii, în special duminicile, cu scopul vizitării locuinţelor anunţate în ziare. Cum nu cunoşteau cartierele, au avut mai multe decepţii: casele erau ori prea scumpe, ori prea mizerabile, ori cartierul nu era potrivit. A realizat, în schimb, ceva ce Anastasia îşi dorea încă de la venirea lor în New York: să cunoască oraşul. Pentru ea, era o curiozitate firească. Pentru Kostas era chiar mai mult: el trebuia săl cunoască. Nu numai pentru bărbatul ce va fi, dar chiar şi în discuţiile cu colegii. Putea acum să înţeleagă mai bine întâmplările, pe care aceştia le relatau, localizându-le în mediul în care se desfăşuraseră. Nu era totuna ca acţiunea să se fi desfăşurat în Manhattan sau în Brooklyn, Bronx ori Queens. Una dintre excursii le-a plăcut enorm la toţi. Se cam plictisiseră de căutări şi, mai ales că nu mai aveau nici o adresă în acea zonă, s140

au hotărât să se abată şi să facă o mică excursie în munţi. Din aproape în aproape, şoseaua a urcat destul de sus. Era o zi splendidă de toamnă, tocmai când frunzele se pregătesc să cadă. Până atunci însă, coloritul lor încântă privirea oricui. El este şi cel care ia atras pe eroii noştri într-o excursie cum nu mai făcuseră niciodată. Curioşi, şi-au permis chiar un mic drum pe jos, pe o creastă ca o şa între două stânci. Era senin, dar bătea un vânt rece, chiar foarte rece. De cum au ajuns sus, au fost martorii unui miracol. Deşi pe cer nu era nici un nor cât vedeai cu ochii, s-a pornit să ningă. Probabil că vântul aducea un aer umed, iar vaporii de apă, în contact cu atmosfera rece a muntelui, se condensau. Aşa îşi explicau ei fenomenul, deşi îşi dădeau seama că nu au nici un fel de cunoştinţe meteorologice. De ce, de ne-ce, a fost foarte frumos. Îşi vor aminti toată viaţa acest spectacol al naturii. În final, Fotios a fost cel care a ales, la sfatul unui coleg. Casa era frumoasă, într-o zonă liniştită şi curată, avea chiar şi un pic de curte, unde Anastasia putea să iasă cu Nicky la aer. Acolo, fetiţa va putea să se joace şi singură, în condiţii de siguranţă. Kostas era mai puţin interesat; el mergea la şcoală şi era din ce în ce mai mult preocupat de ceea ce se întâmpla în afara familiei. Casa avea însă nevoie de unele reparaţii, ceea ce însemna că nu se vor putea muta imediat şi vor trebui să 141

investească bani. Pe de altă parte, era şi un avantaj: puteau să refacă locuinţa după gustul lor. După o primă fază, în care Fotios fusese surprinzător de activ şi interesat, a urmat o perioadă de stagnare, sau cel puţin aşa i se părea Anastasiei. Fotios ba se plângea că are mult de lucru la serviciu şi nu avea timp de casă, ba avea nevoie de tot mai mulţi bani. Nu se punea problema să lucreze el; nu făcuse în viaţa lui aşa ceva. Să cultive flori, da. Asta îi plăcea. Ca să bată un cui însă i-ar fi trebuit echipament de protecţie, ori el n-a purtat decât costum şi cravată. Pentru lucrările necesare la casă angaja echipe de oameni calificaţi. Dacă aceştia lucrau suficient de repede este greu de aflat. Cert este că Anastasiei i se părea o veşnicie orice mică etapă în lungul proces de refacere a clădirii. Dar, cum orice veşnicie are un „dead line”, adică un termen limită, lucrările s-au terminat în cele din urmă şi s-au mutat. De data aceasta a fost rândul Anastasiei să muncească. Ea nu putea angaja echipe de specialişti. Trebuia să facă totul singură. Ce-i drept, era şi plăcut. Este o naivitate să crezi că la o mutare pui fiecare lucru la locul lui. Pentru asta ar trebui să existe asemenea locuri dinainte precizate. Abia după ce crezi că l-ai aşezat, găseşti o alternativă mai bună, astfel că lucrurile se aşează şi se reaşează, nu chiar la infinit, ci doar până când te plictiseşti. 142

Deşi obositor, era totuşi reconfortant. Probleme mai mari îi crea fetiţa. Deşi încă mică, avea o personalitate puternică, care se manifesta prin pretenţii şi mofturi pentru orice. Nimic nu-i plăcea; făcea totul invers de cum i se cerea. Nu a bruscat-o niciodată, nu i-a dat nici măcar o palmă, a încercat întotdeauna să se poarte cu blândeţe, să-i explice şi nu să-i impună. Cu toate acestea, fetiţa îşi trata mama ca pe un duşman, ca pe cineva care i-ar vrea răul. Kostas, în schimb, era un băiat bun: serios atât în familie cât şi la şcoală. Îşi ajuta mama pe cât putea, dar preocuparea lui de bază era să ştie. Citea mult, se informa, era bucuros pentru orice afla, rămânea permanent nemulţumit că nu ştie totul. Punea şi îşi punea permanent întrebări, dar cu orice răspuns numărul întrebărilor se multiplica. Mama nu putea să-i răspundă; mai repede învăţa ea de la el. Cum tatăl, chiar dacă ar fi ştiut să-i răspundă la toate întrebările lui – deşi era puţin probabil -, era mai mult absent, rămâneau biblioteca şi profesorii de la şcoală, pe care uneori îi suprasolicita. Mama era mândră de el şi spera să-i fie un sprijin când va fi mare. Din Grecia mai afla unele veşti de la tatăl ei, dar el se limita în a-i scrie numai de bine, eludând evenimentele negative, sau chiar acoperindu-le cu un voal roz. Găsea circumstanţe atenuante la tot ce nu era aşa 143

după cum ar fi trebuit să fie. Mai multe afla de la prietena ei, Sofia. Da, avea o prietenă acum. Era mai mult o prietenă prin corespondenţă, dar era prima ei prietenă. O cunoscuse la nunta unui coleg de serviciu al lui Fotios, la care au fost invitaţi. Era grecoaică, rudă cu mirele şi venise la New York special pentru acest eveniment. A fost singura dată când s-au văzut. Sofia s-a întors imediat în Grecia. S-au plăcut, şi-au promis să corespondeze şi continuă s-o facă. Într-adevăr, Atena înflorea din nou, după „epoca coloneilor”. Spre deosebire de tatăl ei, Sofia îi scria şi despre cele nu tocmai bune, ba parcă le căuta cu dinadinsul. O deranja, spre exemplu, faptul că grecii se mulţumesc cu roluri minore – secretare sau trepăduşi – în marile afaceri, aproape toate străine. S-a creat chiar mentalitatea că, dacă un grec are o căsuţă, o poate ceda unei societăţi importante, care va construi pe acel teren un edificiu cu multe etaje, iar el, grecul, va deveni un mic acţionar la firma respectivă, cu acţiuni ce îi vor permite lui şi urmaşilor săi să trăiască liniştiţi (la cafenea, bineînţeles) în vecii vecilor. Se poate că această strategie să funcţioneze în unele cazuri. Ea nu este însă o soluţie pentru un popor. Prosperitatea unei naţiuni este dată de forţa economică a clasei de mijloc, de cât de activă este ea, dar, în Grecia, această categorie socială este pe cale de dispariţie. Ei sunt convinşi că Grecia se va 144

bucura în veci de poziţia ei geografică, că este dotată de la natură cu avantaje multiple şi, în consecinţă, grecii nu trebuie să facă nimic, fiindcă ţara lor va fi adulată de către bogaţii lumii, care o vor finanţa. Are dotă, e bună de măritiş. Da, Grecia poate fi măritată. Dar oamenii ei? În plus, aceasta nu este o strategie pentru viitor. Odată cu globalizarea, cu dezvoltarea comunicaţiilor, marile afaceri sunt dirijate de la distanţă, din birouri aflate oriunde, nu neapărat în porturi. Sunt furioşi pe albanezi – vecinii lor – pentru că vin să muncească în Grecia, fac copii, copiii merg la şcoală şi – spre deosebire de copiii greci – învaţă bine. După absolvire, firesc, sunt preferaţi la locurile de muncă unde se cere o calificare superioară, obţin poziţii sociale mai bune. Aversiunea grecilor faţă de albanezi este veche dar, în afară de ei, în aceeaşi situaţie mai sunt mulţi alţii, inclusiv africani sau asiatici. În curând, grecii vor fi minoritari în ţara lor. Nu ca număr, ci ca poziţie socială. Într-o oarecare măsură, îi salvează grecii veniţi din fosta U.R.S.S. Aceştia vin cu intenţii serioase. Nu toţi însă sunt chiar greci, unii chiar deloc. Mai sunt apoi copiii rezultaţi din căsătorii mixte. Prezenţa lor este vizibilă prin constituţia lor fizică: înalţi, supli, unii chiar blonzi. Cum însă lucrul rău se ia repede, şi aceştia îşi însuşesc metehnele localnicilor.

145

Ceea ce o interesa pe Anastasia mai mult erau informaţiile culturale ce le primea. Nu-i era clar dacă Sofia intuise lipsurile ei în acest domeniu şi încerca să umple lacunele, sau era doar dorinţa ei de a epata. Făcea însă totul cu discreţie, aşa că nu puteai să te superi. Iar informaţiile veneau parcă exact unde şi când trebuiau. Avea senzaţia că tocmai îşi pusese întrebarea la care Sofia îi dădea răspunsul. * * * -

Bună dimineaţa. o Bună dimineaţa la prânz. Aţi benchetuit serios aseară. Odată termină omul şcoala generală. Află că iam făcut praf pe toţi. Le-am arătat cum se dansează după muzică grecească. o Dar tu habar n-ai să dansezi. Am văzut în filmul „Zorba grecul”. o Filmul îl văzuseră şi colegii tăi. Da, păi din film a fost şi muzica după care am dansat. Eu am mai văzut şi la petrecerile grecilor din New York. o La câte petreceri ai fost tu? Două nunţi şi un botez? La prima nuntă te-am ţinut în braţe. Lasă că am văzut eu. La nunta colegului lui tata am dansat cu Sofia. Ea m-a învăţat. o Trebuia să fi învăţat de la un bărbat, nu de la o femeie. Aş fi vrut eu, dar nu s-a oferit nici unul. Apropo, cere-i Sofiei să ne trimită câteva discuri cu muzică grecească.

146

La ce-ţi trebuie alte discuri. Are taicătău o mulţime. Tu nu le asculţi nici pe cele pe care le avem. Aia e muzică? Mai mult bocete. o Aşa e sufletul grecilor. A fost un popor oprimat şi oamenii îşi plâng soarta. Parcă ai fi la biserică. Când îmi spui că trebuie să mergem la biserică îmi vine rău. N-am înţeles niciodată de ce se lamentează preoţii ortodocşi. o Este muzică bizantină. Ai vrea să danseze rock, ca negrii? Mai bine n-ar cânta deloc. Să spună ce au de spus şi gata. Ar fi mai convingători. o Asta-i părerea ta. Desigur. Dar îi scrii Sofiei să ne trimită discuri? Nu cu bocete; d-aia veselă. o Bine, îi scriu, dar trebuie să-mi spui tu ce vrei. Eu nu ştiu ce să-i cer, dar va şti ea. Am observat că e o femeie dezgheţată. o Ce vrei să spui? Tatăl tău nu este dezgheţat? Este el, dar nu la muzică. Discurile lui, dacă nu sunt cu bocete seamănă cu muzica arăbească. o De unde ai scos-o cu muzica arăbească? Nici vorbă de aşa ceva. Poate turcească. Asta îi aminteşte lui de insula Chios, unde s-a născut. Şi care-i deosebirea dintre turci şi arabi? Nu sunt şi ei musulmani.? o Sunt, dar turcii doar au îmbrăţişat religia islamică de la arabi; ei au venit din Asia Centrală. Iar acum, Turcia este un stat laic, modern. O fi, dar muzica lor tot nu-mi place. Există totuşi muzică grecească veselă. Eu d-aia vreau. o Cu asta sunt de acord şi eu. Şi mie îmi place muzica veselă. o

147

Ştii, eu cred că, pe lângă influenţa turcească, în Grecia există şi influenţă italienească. Ar fi imposibil să nu existe. Muzica italienilor place tuturor; chiar şi chinezilor. Eu cred că muzica grecească bună este cea cu influenţe italieneşti. o E adevărat că italienii sunt veseli, au simţul umorului. . . Grecilor, în schimb, le lipseşte simţul ridicolului. o Se vede că ai trăit doar în America; nu simţi greceşte deloc. Bine, am să-i scriu Sofiei.

Atena, 1987 -

Am ajuns. Asta-i Agora Romană. o De ce stă lumea la poartă şi nu intră? Nu ştiu; probabil e aglomeraţie şi se intră în grupuri. o Ce aglomeraţie, că nu văd pe nimeni în interior. Şi nu par deloc a fi oameni care aşteaptă, Unii chiar pleacă. Şi-s foarte nervoşi. Ai dreptate. E grevă. Scrie pe hârtia asta agăţată pe poartă. Credeam că numai muncitorii fac grevă, dar ăştia se pretind intelectuali. o Ce-i aia grevă, tată? Este o formă de protest. Personalul muzeului cere salarii mai mari, dar conducerea nu vrea sau nu poate să le dea şi atunci salariaţii încearcă să le forţeze mâna şi nu mai lucrează o oră, o zi, sau chiar mai multe. o E posibil aşa ceva? Adică dacă eu, la şcoală, vreau ca proful de mate să-mi dea mai puţine exerciţii de rezolvat, fac grevă şi nu rezolv nici unul.

148

Ei nu e chiar aşa. o Dar cum e? E mai complicat să-ţi explic eu acum. o Ei lasă, tată, că n-o fi chiar atât de complicat. Am înţeles eu lucruri mai dificile. Nu te da chiar aşa de important. Oamenii ăia care au plecat erau foarte furioşi. Să nu-mi spui că degeaba. Nu, sigur că nu degeaba. Erau spanioli. Au venit de la mii de kilometri, au cheltuit bani şi îşi ratează concediul din cauza unor netrebnici. o A, deci recunoşti că nu-i normal. Păi, nu e, sigur că nu e. o Şi acum, noi ce facem? Mergem acasă, ce să facem. o Deci şi noi ne-am ratat ziua. Am venit degeaba. Şi tu eşti în concediu, nu? Da, dar noi avem mai mult timp la dispoziţie. Stăm în Atena mai multe zile. o Pe mine m-ai tot amânat şi mi-ai spus că abia duminică, adică azi, vei avea timp să mergi cu mine la muzeu. Acum, când crezi că vei mai avea din nou timp pentru mine? Asta chiar că nu ştiu. o Vezi cum eşti? Dar tot nu m-ai lămurit cum e cu greva. Cum îşi pot permite oamenii să nu lucreze şi nu sunt daţi afară? E democraţie; au şi ei drepturile lor. o În Statele Unite nu e democraţie? Noi am învăţat la şcoală că SUA este un model de democraţie pentru toată lumea. Aşa este! o Şi atunci, ei de ce nu fac greve? Au făcut şi ei cândva, dar au înţeles că nu asta este soluţia.

149

o -

Înseamnă că au găsit o soluţie mai bună? Grecii de ce n-o aplică şi ei?

Păi . . . o Da, ştiu, e prea complicat să-mi explici. Vezi tu, grecii sunt mai revoluţionari. Ei şi-au dobândit independenţa prin luptă împotriva turcilor şi le-a rămas în sânge. o SUA şi-a dobândit independenţa în 1776, iar Grecia în 1821. Diferenţa e de doar 45 ani. Vezi că ştiu? Bravo! o Şi de unde ai scos-o cu spiritul lor revoluţionar? În filmul acela cu grecul bătrân pe care l-a omorât Jack Nickolson cu iubita lui nu era deloc revoluţionar. Era chiar un papă-lapte. Ce film? Jack Nickolson e un actor din câte ştiu eu. o Păi da, e un actor, dar am uitat cum se numea personajul interpretat de el. „Poştaşul sună întotdeauna de două ori” este titlul filmului. Zi aşa, am văzut şi eu filmul. Bun! Ala era un grec din Statele Unite. Şi tu eşti un grec din Statele Unite. Noi toţi suntem: şi eu, şi mama ta. o Deci noi, în State, suntem papă-lapte, dar aici putem să facem grevă. Ce-ar fi să facem una chiar acum şi să-mi iei o prăjitura la cofetăria asta. Poate dai şi o Coca Cola. Mai bine vizavi, că au şi bere. o Fie!

* *

150

Tatăl Anastasiei ştia foarte bine că ea ştie să gătească. O făcuse nu numai pentru familia ei, dar urmase şi un curs de artă culinară, urmare căruia avea un cult pentru preparatele deosebite. Într-o zi, fiind în Grecia, i-a cerut să prepare un pui după reţeta „Cordon Bleu”, bine cunoscută în toată lumea. A spus: „Eu voi cumpăra toate ingredientele şi tu îl vei prepara pentru mine şi prietenii mei”. Voia şi el să se mândrească cu fiica lui. Pe de altă parte, mama a certat-o, argumentând că nu este necesar să intre într-un asemenea bucluc. De fapt, era vorba de o competiţie. Ea niciodată nu a crezut că Anastasia ar fi în stare să facă ceva. Totuşi, când a început să lucreze şi a văzut cât de subţire taie fileuri din pieptul puiului, n-a mai putut rezista şi a spus: -

Vai, Dumnezeule, nu proceda astfel. Nu e nevoie de atâta bătaie de cap. Nu este suficient pui. Ai să-l distrugi. o Lasă-mă în pace. Îmi voi face treaba aşa cum ştiu şi aşa cum vreau. Du-te şi fumează o ţigară.

Şi a plecat, fiindcă s-a simţit insultată. A reuşit să termine, iar tatăl şi prietenii lui au fost impresionaţi de modul în care Anastasia a preparat puiul după reţeta „Cordon Bleu”. Doar mama era nervoasă, fiindcă nu putea să recunoască succesul fiicei ei. Nervii i se vedeau pe mâini. Nu a putut să spună un simplu ‚Mulţumesc’.” 151

* *

Mamă, vreau să te întreb ceva. o Spune. Nu aici; să stăm undeva. o Foarte bine. Şi eu trebuie să stau; sunt frântă de oboseală, după atâta mers. Ştiu o cafenea drăguţă aproape de-aici. Ah, nu la cafenea. Acolo e zgomot şi fum. o Stăm afară; nu e fum. La cafenea oamenii pălăvrăgesc, nu discută. o Şi ce-i rău în asta? N-am spus că-i rău; e o formă de socializare, dar nu un loc de discuţii serioase. Uneori nici napuci să termini fraza, că se găseşte unul să te întrerupă, că are şi el ceva de spus. o Poate că are. Nu, el vrea doar să se dea mare, să arate ce ştie el. Este însă cel puţin nepoliticos, fiindcă trebuia să-l lase pe cel ce vorbea să spună ce are de spus – poate că alţii doreau să asculte – şi, după aceea, să-şi exprime şi el opinia - dacă are una – faţă de subiectul pus în discuţie. Într-o discuţie pe un subiect general, încerci să clarifici acel subiect. Dacă deviezi, discuţia se complică. În loc să limpezeşti raţionamentul, îl tulburi. o Eu cred că, dimpotrivă, îl îmbogăţeşti. Nu, discuţia cade în derizoriu, sau chiar în bârfă. Uite aici se vede diferenţa dintre noi şi nemţi, că nu degeaba ei sunt prosperi şi noi nu. Noi suntem doar palavragii. Există o deosebire de structură chiar între limbile noastre. Neamţul pune verbul la sfârşitul frazei. Ascultătorul este obligat să asculte toată fraza, pentru a afla mesajul. Grecul crede că, după 2-3 cuvinte a

152

găsit şi replica. În consecinţă, îşi permite să-l întrerupă, deşi, în majoritatea cazurilor, nu ştie nici ce ar fi trebuit să afle. o Tu, ca de obicei, teoretizezi prea mult. Vrei să mergi la esenţe, dar discuţia devine seacă. Devierile, exemplele o pot face mai suculentă. Pentru o şuetă, ai dreptate. Pentru o discuţie serioasă însă, exemplificarea poate fi dezastruoasă. Hai să-ţi dau şi eu un exemplu, dacă tot mai provocat. La întrebarea profesorului „ce este un scaun?”, un elev răspunde: „un scaun este atunci când ne aşezăm la masă…”. Profesorul, evident, i-o taie dur: „un scaun nu este când”. Întrebările de acest gen au rolul să înveţe copilul să vorbească logic, să-şi definească termenii cu care se exprimă prin genul proxim şi diferenţa specifică. Iar el, în locul unei definiţii, dă un exemplu. Dacă este nevoie de exemple, înseamnă că definiţia nu a fost clară. o M-ai liniştit; eu sunt elevul şi tu eşti profesorul. Ei, nu trebuie s-o iei chiar aşa, dar, dacă m-ai provocat, ţi-am dat şi eu o replică. Uite alt exemplu: dacă într-o discuţie despre creşterea animalelor, cineva spune „oaia paşte iarba”, omul tău începe să vorbească despre Paştele la creştini. o N-ai să mă convingi. Rămân la ideea că un exemplu nuanţează discuţia şi chiar subiectul poate fi mai bine definit. Te gândeşti la zicala „excepţiile întăresc regula”? Cred că tocmai ţi-a ieşit un porumbel din gură. Mai întâi, ca să-ţi răspund, da, ai dreptate atunci când subiectul este clarificat. Când însă el nu este elucidat pe deplin, exemplele nu fac decât să polueze analiza. Cât

153

despre zicală, ea este în de obşte greşit interpretată. o Adică cum? Majoritatea oamenilor o folosesc ca pe o scuză, un pretext, o motivaţie a ceva ce nu le-a ieşit lor, o încercare de a minimaliza sau chiar ignora legile naturale. o Păi, şi cum ar trebui să fie? Zicala spune că excepţiile întăresc regula, nu o slăbesc. Orice lege este valabilă într-un anumit domeniu. Legile lichidelor din fizică, sunt valabile la lichide, nu şi la gaze sau la solide. Excepţiile vin să delimiteze domeniul de valabilitate al unei legi. Prin asta, legea este mai precisă, este întărită. o Eu cred că ce vrei tu este şedinţă, nu conversaţie. Zi-i cum vrei. Şi eu mă duc la cafenea, când vreau să socializez. Acolo mai mult ascult. Mă amuză fetele; ele discută în paralel. Nici una nu ascultă ce spune cealaltă, dar face din când în când câte o pauză, după care îşi continuă povestea, fără nici o legătură cu povestea celeilalte. o Nu ştiam că eşti misogin. Bine, hai să stăm aici, pe banca asta. Spune ce ai de spus. Nu sunt misogin. Uite, eu am vizitat muzeele de artă modernă din New York. Nu pretind că am înţeles tot ce am văzut, unele lucrări chiar nu mi-au plăcut, dar le-am pus pe seama lipsei mele de cultură estetică. Plec de la ideea că arta a evoluat de la primitivismul celor ce pictau pereţii peşterilor şi până la cea din zilele noastre. Arta Greciei antice a fost şi ea o etapă în această evoluţie. Ţi-am spus mai demult că vreau să văd la locul lor monumentele originale – mă rog, ruinele lor – pentru că mă luau peste

154

picior colegii că sunt grec şi nu le văzusem. Eram în clasa a IV-a atunci. Acum vreau nu numai să le văd; vreau să şi înţeleg. o Şi m-ai găsit pe mine profesor. De ce nu? Ai văzut totuşi mai multe decât mine în viaţa ta. Pe profesori, dacă îi întrebi, îţi recită o poveste din care nu înţelegi mai nimic. Sau, cum zicea unul, nu mai înţelegi nici ce ai întrebat. o Sau înţelegi că nici ei n-au înţeles, dar le e ruşine să spună şi încearcă să te ameţească cu vorbe încâlcite. Bravo! De data asta tu ai fost mai categorică decât mine. Ai spus-o mai clar. o Mersi! Şi acum, ce vrei să-ţi spun eu? Să-mi spui cum se face că statuile astea vechi – şi nu numai statuile – sunt mai frumoase decât multe din cele ce s-au făcut mai târziu? Cum e cu evoluţia? Se opreşte puterea mea de înţelegere la acest nivel, sau arta a luat-o razna? Se spune că totul s-a schimbat după apariţia fotografiei. o Grecii au avut bunul simţ (sau inteligenţa) să închine temple zeilor şi chiar zeiţelor, deci unor personaje imaginare şi nicidecum unora concrete, sau – Doamne-fereşte! – contemporane lor. Tot ceea ce este concret şi ancorat în epocă este perisabil. Dar, eu sunt grecoaică şi mă mândresc cu arta strămoşilor noştri. Arta modernă nici nu mă interesează. Văd eu că te eschivezi. Mă gândesc că valoarea estetică a sculpturilor greceşti a crescut după ce şi-au pierdut culorile. Poate că se va întâmpla la fel şi cu multe dintre tablourile moderniste. Hai să-ţi spun ceva mai interesant. Cum se face că

155

oamenii de atunci nu purtau ochelari? În fresce, statui sau picturi, nu vezi pe nimeni cu ochelari. o ??? Înseamnă că vedeau bine. Erau clarvăzători. o Te ţii de glume. E totuşi o problemă: dacă erau clarvăzători, nu se lăsau cuceriţi de romani. Se luptaseră ei cu perşii, un imperiu cu mult mai mare şi foarte vechi. Ba chiar i-au învins de câteva ori, şi s-au încurcat cu Roma, o ţărişoară în curs de dezvoltare la vremea aceea. o Păi istoricii spun că grecii îi considerau fraţi pe romani şi, de aceea, mai întâi iau acceptat. Asta-i o nerozie şi mai mare, dar istoricii şi-o pot permite. Ei îşi pot permite orice; oricum nu-i crede nimeni. S-a luptat Sparta cu Atena şi nu erau să se lupte cu Roma. Să fim serioşi! o Cred că nu purtau ochelari fiindcă încă nu fuseseră inventaţi. Aşi! Au inventat grecii atâtea chestii deştepte şi erau să se încurce cu nişte sticle. În bătălia de nu-ştiu-unde au aprins corăbiile perşilor cu ajutorul oglinzilor. Erau deştepţi, ce mai! Eratostene stabilise deja că pământul este rotund şi i-a calculat şi circomferinţa, pornind de la diferenţa lungimii umbrei la diferite latitudini. Adevărul este că ei nu ştiau că nu văd bine. De aceea au făcut atâtea greşeli. o Văd că, la orice spun eu, tu ai întotdeauna un contra-argument. De aceea e bine să începi cu contraargumentul. Cum se constată că lucrurile nu ies aşa cum am dori şi nici pe departe aşa cum ar trebui, vine cineva cu argumentul şi ne explică ce n-a fost bine, deşi ştiam şi noi chiar mai bine încă de la început.

156

Bine-bine, m-ai convins. Acum hai acasă, că mâine avem treabă. Eu cred că am început să mă adaptez locului: noaptea vorbesc şi ziua dorm. o Eşti prea tânăr pentru asta. Mai ai încă de învăţat. Să nu spui că va trebui să şi lucrez. Nu uita că, la origine sunt grec, nu american. o Se pare că deja te-ai adaptat. Mergem, dar înainte de asta vreau să-ţi mai spun ceva. o Ce ţi se mai învârte prin cap? De fapt, vreau să te felicit. o Ei, asta e ceva. Şi, mă rog, pentru ce. L-ai făcut praf pe bunicul cu puiul tău „Cordon bleu”. Era foarte mândru de tine. o Avea şi de ce, nu-i aşa? La început şi eu m-am îndoit că vei reuşi, după ce-am auzit-o pe bunica ironizându-te. Spunea că vrei să hrăneşti nouă persoane cu un piept de pui. o Ea a văzut doar pieptul, când îl tăiam. În primul rând, nu era doar pieptul ci puiul întreg, şi nu era un pui, ci doi. Apoi, dacă mai faci şi o garnitură, ajunge şi pentru zece persoane, nu numai nouă. Eu mă gândeam că, poate, nu era un pui, ci o puicuţă şi, dacă avea şi silicoane . . . o Eu credeam că vorbeşti serios. Am glumit, dar puiul să ştii că mi-a plăcut. o Ajunge, hai acasă. o

* *

Dacă pornim de la definiţiile din dicţionare, ajungem repede la concluzia că

157

puştiul avea dreptate. Autorii lor nu au înţeles mai mult decât el, ba chiar mai puţin, fiindcă nici măcar nu şi-au pus întrebările lui. Iată câteva definiţii cel puţin amuzante, extrase chiar din DEX: - Estetică – care ţine de estetică; propriu esteticii. - Arta – forma a activităţii umane care oglindeşte realitatea prin imagini expresive. Prima este o simplă tautologie. Să nu fi auzit autorii de ea? Curios este că termenul ’tautologie’ este corect definit în acelaşi dicţionar. Ce-i drept la o asemenea operă lucrează mai multe persoane şi este posibil să nu fi ştiut unii de alţii. În a doua se reflectă doar preocuparea pentru imitarea naturii (oglindirea realităţii), ceea ce nu este decât un obiectiv minor al artei. Explicaţia schimbărilor produse după apariţia fotografiei este insuficientă. Nu este deloc adevărat că, până la fotografie, singurul obiectiv al artei a fost să imite natura. Arta gotică şi mai ales cea bizantină, dimpotrivă, interzic reproducerea fidelă a unor modele reale. Sfinţii sunt stilizaţi. Ei trebuie să redea ideea reprezentată de personajul biblic şi nu un portret al unei persoane oarecare, în faţa căruia privitorul să poată comenta dacă este sau nu bine făcut. Arta adevărată nu şi-a propus niciodată să imite. Ea trebuie să redea idei. Pictura rupestră a primitivilor nu–şi 158

propunea să reprezinte animale, oameni sau obiecte. Acestea erau simboluri importante pentru mesajul transmis. Aprecierea lor după corectitudinea desenului este doar o dovadă de mediocritate intelectuală şi de neînţelegere a mesajului. Tulpina arborilor este mai groasă la bază şi mai subţire la vârf. Coloanele unor temple sunt mai subţiri la bază şi puţin mai groase în partea de sus, pentru ca cel ce priveşte de jos să aibă impresia unui cilindru perfect, cu diametrul egal pe toată înălţimea lui. De la stilul doric la cel corintic, arta arhitecţilor s-a îmbunătăţit nu prin imitaţie, ci prin inovaţie. Din punct de vedere estetic, artiştii greci din antichitate au atins o culme, pentru că ei şi-au propus să redea frumosul în valoare absolută. Tot ei sunt cei ce au inventat proporţia de aur, ca o relaţie matematică. Statuile lor sunt perfecte. Asta nu pentru că bărbaţii şi femeile de atunci erau mai frumoşi/frumoase decât cei/cele de azi. Dimpotrivă, cu regret trebuie să spun că grecii nu sunt frumoşi. Am motive să cred că, în trecut, erau chiar mai urâţei decât cei de azi. Artiştii greci din antichitate au inventat frumuseţea, nu au copiat-o. O operă de artă nu era mai valoroasă dacă reprezenta o noutate, ci dacă era mai frumoasă decât ceea ce se realizase în trecut. Şi în literatură, există puţine modele, puţine teme, repetate de mii de ori. Claude 159

Lévi-Strauss şi-a fundamentat opera pe această idee, fiind considerat părintele structuralismului în literatură, tocmai fiindcă a observat că, la toate popoarele, există doar câteva modele, reluate într-o infinitate de variante. Un artist era apreciat dacă reuşea să-şi depăşească predecesorii, făcând acelaşi lucru ca ei, dar mai bine. Paul Cézanne, unul dintre primii şi cei mai remarcabili reprezentaţi ai Impresionismului concluzionează: „A picta după natură nu înseamnă să copiezi lumea obiectivă, ci să dai formă senzaţiilor tale”. Iar criticul de artă Jules Castagnary scria în 1874, deci la apariţia acestui curent artistic: „Ei sunt impresionişti în sensul că redau nu peisajul, ci senzaţia produsă de peisaj”. Cu timpul, arta şi-a propus alte obiective. Evul Mediu european a lansat arta religioasă creştină. Epocile recente pe cea a soldatului dur, de neînfrânt şi altele, binecunoscute, despre care nu mai este necesar să vorbesc. Există chiar şi o artă a urâtului. Asta nu înseamnă că arta trebuie să fie urâtă; subiectul reprezentat este urât. Arta poate fi frumoasă chiar şi în acest caz. Legenda spune despre Kandinski că, întro zi, revenind în atelier, a văzut un tablou pe care nu l-a recunoscut, dar i-a plăcut. Abia după un timp de contemplare şi-a dat seama că era unul dintre propriile lui tablouri, aşezat 160

invers. (Nu se precizează dacă era băut sau nu, dar - judecând după nume – pare puţin probabil să fi fost treaz, indiferent de ora la care a făcut această observaţie.) Legenda afirmă că aşa s-a născut în mintea lui ideea de pictură abstractă: un tablou poate să nu reprezinte ceva anume; ceea ce contează este doar jocul de forme şi culori. Corect, cu condiţia să fie frumos şi să inducă privitorului un sentiment, un gând, o emoţie estetică. Pictura abstractă are cu precădere un rol decorativ. Recunosc că unele tablouri îmi plac. Nu ale lui Kandinski. Unele îmi plac chiar foarte mult. Pe altele însă le consider oribile şi numai lipsa bunului simţ a celor ce, din greşeală, câştigă un ban – de bună seamă necinstit – pe seama artei le poate justifica existenţa. Personal, rămân la o convingere optimistă. Aşa după cum credinţa (şi nu o religie anume) nu va dispărea (în pofida eforturilor preoţilor), arta nu va dispărea nici ea, pentru că dorinţa de frumos a oamenilor va exista veşnic, în pofida celor ce-i denaturează menirea din interese meschine. Artiştii autentici pun suflet în arta lor şi nu se folosesc de artă în scopuri mercantile. *

* *

La pescuit

161

Tată, eu mă aşteptam ca, în Atena, să găsesc mulţi americani, francezi, italieni, dar mai ales englezi. Găsesc în schimb peste tot ruşi. Care-i explicaţia? o Mă tem că e prea complicată pentru tine. Aici se amestecă istoria cu economia şi politica. Încearcă-mă! o Într-adevăr, în trecut, Grecia era plină de străini, în special englezi. Nu vorbesc despre trecutul mai îndepărtat, când Grecia era sub turci. Să nu o luăm chiar de la Adam şi Eva. o Nu, după independenţă! Cu toţii au considerat Grecia o placă turnantă în comerţul internaţional şi au investit aici. Se văd şi acum clădiri impunătoare, ce au fost ridicate de către mari corporaţii străine. Acum însă, datorită globalizării, marile afaceri se dirijează de oriunde. Nu mai trebuie să ai birou în port. Din acest motiv, nu-i mai vezi pe englezi; ei stau la Londra sau pe vreo insulă paradisiacă la plajă. Şi ruşii de ce nu fac la fel? o Fac şi ei, dar cei pe care îi vezi aici pe stradă nu sunt marii afacerişti. Aici intervine complicaţia. E nevoie de puţină istorie. La asta sunt bun. Am luat nota maximă de când mă ştiu. o E vorba de istoria mai recentă şi de ceva politică. Rusia a apărut pe harta lumii mai târziu şi s-a dezvoltat în ultimele secole. Ca şi Statele Unite ale Americii. o Da. Ca şi Statele Unite ale Americii. Ţarul Petru cel Mare le-a dat startul, iar

162

în politica externă ei îi urmează indicaţiile, indiferent de regimul politic. Printre altele, el l-a spus că Rusia trebuie să aibă deschidere la toate mările. El a reuşit să ajungă la Marea Baltică. Marea Mediterană a rămas pentru ei un obiectiv neatins. Şi acum încearcă sub diverse forme. o Exact. Te-ai prins! Se implică şi în economie, dar îşi trimit aici oameni sub toate formele posibile. Cea mai bună ocazie au avut-o însă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Cu toate defectele lor, grecii au şi unele calităţi: în faţa unui duşman comun se unesc. Au făcut-o şi atunci, împotriva italienilor mai întâi, şi apoi asupra nemţilor, prin crearea unor grupe de partizani. Iniţiativa lor a plăcut aliaţilor, care i-au ajutat. Cele mai active ţări au fost Anglia şi URSS. Până aici a fost bine. o Da, dar după terminarea războiului, au făcut ce au ştiut ei cel mai bine să facă: să se lupte între ei. Şefii grupărilor de partizani nu s-au înţeles între ei; fiecare dorea să fie şeful cel mare. Mai întâi sau certat. Primul guvern format a fost cel agreat de Anglia. Ştim astăzi că pe 9 octombrie 1944, Churchill s-a deplasat la Moscova şi, împreună cu Stalin, au stabilit zonele de influenţă ce vor fi trasate după război.

O decizie de asemenea importanţă nu putea fi luată de către cei doi. Mai erau în joc SUA şi alţii, aşa că hotărârea a fost una

163

colectivă, dar aşa le place oamenilor, să personalizeze unele evenimentele. Tratativele au fost oficializate puţin mai târziu, prin Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945) şi finalizate după război, prin Conferinţa de la Potsdam, unde Churchill şi Roosevelt nu au mai participat. Nouă, românilor, ne place să afirmăm că, la Yalta, Churchill i-ar fi scris lui Stalin pe un colţ de hârtie că Grecia va fi sub influenţa Angliei în proporţie de 90%, în timp ce România va fi în cea sovietică în aceeaşi proporţie şi astfel s-a hotărât soarta noastră. Am fi infantili să credem o asemenea naivitate. Poate că, printr-o astfel de misivă, Churchill să-i fi amintit lui Stalin ce discutaseră cu patru luni înainte. La Conferinţa de la Yalta, acest subiect nici nu a existat pe agenda oficială de lucru. Un argument la îndemâna oricui, indiferent de cunoştinţele de specialitate, poate fi furnizat de harta Europei de est: Polonia, Cehoslovacia, viitoarea Germanie de Est, Ungaria, Bulgaria se aflau în zona de influenţă sovietică. Cum ar fi putut România, în mijlocul lor, să aibă alt statut? O problemă discutată atunci a fost statutul Austriei. Ea a fost în final considerată ţară neutră, astfel că cei ce doreau să emigreze dintr-o zonă în alta găseau refugiu aici. Din acest motiv, Austria a primit fonduri de la O.N.U. până în 1990, pentru cheltuielile implicate de organizarea taberelor de refugiaţi şi transferul lor. Cum cei din Vest nu doreau să treacă în Est, cei din Est 164

au considerat Austria ca fiind o ţară occidentală. Tatăl lui Kostas şi-a continuat explicaţiile: Cu toate acestea, URSS, cu abilitatea-i caracteristică, i-a instigat pe oponenţii guvernului format, până când cearta s-a transformat în lupte adevărate. Aşa a început Războiul civil. În mitologie ai câteva exemple de acest gen. Chiar tu mi-ai povestit una. Te referi la cea cu Eris, zeiţa vrajbei, care, la nunta zeiţei Tethys - unde nu a fost invitată – a aruncat în mijlocul zeiţelor prezente un măr cu inscripţia „celei mai frumoase”, stârnind rivalitate între Hera, Athena şi Afrodita. o Exact. Romanii i-au spus Discordia, de unde şi sintagma „mărul discordiei”. Nici Războiul civil nu a fost chiar o noutate. De la războaiele antice dintre Atena şi Sparta şi până astăzi, această trăsătură a caracterului lor s-a păstrat intactă. Legendarul Război al Troiei, tot unul între greci, nu se află întâmplător în mitologie. o Şi, ca orice legendă, şi aceasta transmite un mesaj, pe care însă grecii nu-l iau în seamă. Dar, să continuăm! Cum orice război are nevoie de arme, tot URSS a fost cel care şi-a alimentat adepţii. Cum nu o putea face direct, dat fiind convenţia stabilită anterior, a făcut-o prin intermediul Jugoslaviei, care le-a pus la dispoziţie şi tabere de antrenament. Jugoslavia avusese şi ea în timpul războiului serioase trupe de partizani. o

165

Despre ruşi am auzit şi eu o glumă la şcoală. Se spune că a fost lansată după invazia din Cehoslovacia, din 1968. Cică reprezentanţii URSS, SUA şi Anglia s-au întrunit să discute problema. Pentru a nu fi deranjaţi, au hotărât ca discuţiile să aibă loc pe un vapor, în largul mării. Vaporul însă s-a scufundat si ei au naufragiat pe o insulă ce părea pustie. Din fericire, au găsit o capră, pe care – în loc s-o mănânce imediat – au hotărât de comun acord so îngrijească şi să se mulţumească cu laptele ce ea putea să-l dea zilnic. Pe rând, în fiecare zi, câte unul dintre ei, mergea cu capra la păscut. Planul a funcţionat până când a venit rândul rusului. Acesta a plecat dimineaţa cu capra, dar a venit seara fără ea. o Unde-i capra? - întreabă ceilalţi.  Care capră? o Capra cu care ai plecat azi dimineaţă la păscut.  A, aia? o Da, aia. Unde-i acum?  Cine? o Capra, omule.  Care capră? o Măi omule, nu avem noi aici o capră, pe care o ducem cu rândul la păscut, ca să avem seara puţin lapte de la ea?  Da, avem. o Astăzi a fost rândul tău. Tu ai plecat azi dimineaţă cu capra. Recunoşti?  Da, recunosc. o Şi acum, unde-i capra?  Care capră? Aşa au decurs tratativele de retragere a trupelor sovietice din Cehoslovacia. Acesta era stilul sovieticilor în relaţiile internaţionale. o Drăguţ. Să continuăm! Din fericire pentru Grecia, totul s-a terminat după ce Stalin s-a certat cu Tito. Ajungând la

166

concluzia că alimentarea Greciei la nesfârşit nu are rost, mai ales că, între timp, Anglia cedase locul Statelor Unite ale Americii, Stalin a sistat ajutoarele şi, astfel, războiul a luat sfârşit. Nu fără consecinţe. La început, mulţi dintre foştii partizani, acum cu vedere de stânga, s-au refugiat în ţări aflate sub influenţa URSS, precum Bulgaria, România, Polonia, Ungaria, R.D. Germană, Cehoslovacia şi însaşi URSS. Cu timpul, majoritatea acestora au revenit în Grecia, îndoctrinaţi cu idei comuniste. Pe lângă ei, după destrămarea URSS, sau repatriat şi urmaşii grecilor pe care regimul comunist i-a prins în zona de influenţă sovietică, de unde nu aveau voie să plece. Bineînţeles că, pe lângă ei, din iniţiativă proprie sau mai puţin proprie, au venit şi alţii, mai mult sau mai puţin greci. Dacă în Rusia comuniştii s-au lecuit, ai noştri sunt încă în faza naivităţilor.

(Într-adevăr, mulţi dintre cei rămaşi în ţară sau reveniţi după calmarea spiritelor au veleităţi comuniste, făcând din Grecia o ţară cu comunişti fără comunism. Putem afirma că există aici mai mulţi comunişti decât în Rusia, unde oamenii s-au lecuit. Acesta este şi principalul motiv al degringoladei economice de azi. Grevele şi manifestaţiile de protest organizate de K.K.E., partidul comunist grec, puternic susţinut de Rusia, nu fac decât să dezorganizeze economia şi să îndepărteze eventualii investitori.) 167

Interesantă şi politica asta! Poate mă fac şi eu politician. o Până atunci, mai ai de învăţat. N-ar trebui să urmez o şcoală de politicieni? o Nu există aşa ceva. Politicienii nu au şcoală? o Nu fii prea ironic. Unii au, alţii nu. Hai că tocmai ai prins un peşte. Ce faci cu undiţa aia? Era să-ţi cadă din mână. Chiar mă întrebam dacă sunt peşti pe-aici. De când stăm pe mal n-am văzut pe nimeni să ridice vreun peşte. Şi sunt cel puţin zece pescari prin preajmă. Majoritatea au undiţele fixate prin tot felul de dispozitive, iar ei stau pe bancă şi rezolvă cuvinte încrucişate. o Sunt pescari amatori. Amatori de stat la soare.

New York, 1988-96 -

Am primit un telefon de la mama. o Ce i s-a întâmplat, că s-a îndurat să dea bani pe convorbiri telefonice? Tata a fost internat de urgenţă în spital. o Ah, ăsta-i într-adevăr un motiv. Şi ce are? Inima lui. Aseară a leşinat şi l-au dus cu salvarea la spital. Este la cardiologie. Încă din timpul zile spunea că simte cum inima îi galopează. Acum, medicii îl investighează pentru precizarea diagnosticului şi în câteva zile vom avea rezultatele

168

Chiar dacă nu-l interesa, Fotios trebuia informat, ceea ce Anastasia tocmai a făcut. Diagnosticul a fost cardiopatie ischemică şi fibrilaţie atrială. Boala este deci serioasă, fibrilaţia fiind cea mai periculoasă. Din ea se poate muri oricând, în câteva secunde. A trebuit să stea în spital până când medicii s-au asigurat că este stabilizat – expresia le aparţine – adică poate fi externat în deplină siguranţă. Va trebui, bineînţeles să facă tratament şi să se îngrijească mai mult: fără eforturi, fără emoţii, fără stres. Eforturi fizice n-a prea făcut el nici până acum. Cu emoţiile e mai complicat, fiindcă nu ştii niciodată de unde şi când vin. *

* *

Din jurnalul lui Kostas: Pietrele Atenei? Depinde cum le priveşti. Uneori, tocmai prin pietrele moarte

învie

trecutul

din

scrumul

anilor. Grozavă frază! Poet trebuia să mă fi făcut. Am auzit că ăia mor tineri. Mai bine economist, ca tata.

Înveţi puţin şi te dai mare. Văd că matematică

ştie

nici

cât

mine.

169

Uneori îi invidiez pe poliţişti. Ei sunt

cei mai tari. Păcat că râde lumea de ei. Numai asta n-aş vrea: să râdă

lumea de mine. Piatră trebuia să fiu, poate mă face cineva statuie, să mă admire

trecătorii.

Până

să

ajung

statuie, dă unul cu dalta în mine, că dacă n-o face, rămân piatră de pavaj, să calce toţi proştii pe mine.

-----------------------În perioada Imperiului Bizantin,

nu numai centrul de putere s-a mutat de la Atena la Constantinopol. Vechiul spirit

grecesc

căzut

şi

în

desuetudine, începând cu eradicarea păgânismului ca şi sistarea Jocurilor Olimpice

–

spiritului

păgânismului renunţarea

tradiţie-simbol

grecesc. a

Eradicarea

însemnat

mitologie,

şi

relevantă

fiind închiderea Oracolului din Delfi,

170

considerat de vechii greci ca fiind centrul lumii. Majoritatea întrebărilor de acum 3000 de ani erau aceleaşi ca

în zilele noastre: ce carieră să urmeze, dacă să aibă, sau nu, încredere în cel/cea care se oferă să-i fie partener de viaţă, sau – în ipoteza că are unul

– dacă îi este devotat, sau nu, etc. Aceleaşi întrebări le am şi eu. Înţeleg să

găsit

alte

metode

afla

răspunsuri la întrebări, dar nu să interzici oamenilor dreptul de a-şi

pune întrebări. Cred că acesta este şi păcatul

religiilor:

vor

să-ţi

dea

răspunsuri prefabricate la întrebări pe care, poate, nici nu ţi le-ai pus.

-----------------------Interesant este că, astăzi, mulţi

dintre grecii veniţi în Atena pretind că

sunt veniţi din Constantinopol. Am putea înţelege că se referă la Istambul,

171

dar nu le place denumirea turcească a

oraşului şi o înlocuiesc cu cea veche, de dinainte de cucerirea lui de către

turci. De fapt, ei nu vin numai din Istambul, ci din întreaga zonă aflată astăzi

Constantinopol dată

împăratului fondat

teritoriul

este

romani,

peste

însă

denumirea

după

Constantin, mai

Turciei. numele

care

vechea

l-a

aşezare

grecească, Bizanţ, de unde şi numele imperiului: bizantin. Ne-am aştepta

deci ca grecii de azi să folosească cu mândrie această denumire: Bizanţ. Ei bine, nu! Ei preferă Constantinopol,

creând astfel o ambiguitate care nu-i

avantajează. Sau poate că nu înţeleg eu subtilitatea, dar dacă nu o înţeleg eu, înseamnă că nu o înţeleg nici alţii,

ceea

dezavantajul.

multiplică

------------------------

172

Dacă

limitezi

cultură,

Atena devine obositoare; prea multe

monumente, ruine, muzee; Plaka este locul

care

poate

contrabalansa

senzaţia de stres, aşa că o plimbare prin acest cartier este binevenită. Asta dacă reuşeşti să eviţi kitschurile. Nici o şansă! Sunt prea multe şi peste tot.

Singura soluţie este să te amuzi şi să le neglijezi. Plaka este în ansamblu un cartier nostim. Atenţie însă, printre kitschuri,

în

puzderia

lucruri

derizorii, există şi artă adevărată.

Oricum, Plaka nu este ratată de

către nici un turist, fie şi datorită poziţiei; este la poalele Acropole-lui. ------------------------

În timpul regimurilor democrate s-au

construit

monumente

remarcabile. Nu numai în Grecia.

173

-------------------

citit

frază

care

mi-a

plăcut: „Legătura grecilor cu trecutul

este cerul şi marea, la care oamenii au adăugat nişte pietre, cărora le atribuie

sensuri”. Da, aici pietrele reprezintă zei şi eroi legendari. ------------------Pe lângă „Zorba grecul”, Nikos Kazantzakis a scris şi „Ultima ispită a

lui Hristos”, care se pare că este mult

mai apreciată de către specialişti. Am citit-o.

Este

mai

mult

carte

filosofie. S-a făcut şi un film după ea, dar nu l-am văzut. De fapt, este un eseu. Pare o răstălmăcire a Noului

Testament, dar este mai mult decât atât.

Personajele

sunt

descrise

174

oameni

personalităţi

diferite,

fiecare cu preocupările şi filosofia lui de viaţă. -

Iisus este visător şi este bun;

Iuda era preocupat de problemele curente (ocupaţia romană etc.) şi

nerezolvarea lor îl nemulţumea. Îl acuză pe Iisus că nu se implică

în probleme reale fiindcă este fricos. („Fricosule, nu furi, nu preacurveşti, nu ucizi, pentru că

te temi; toate virtuţile tale sunt fiice ale fricii.”) -

Magdalena

este

luptătoare

realistă. Şi ea spune că Iisus este fricos:

o Lupt

singură,

cer

ajutor nici de la oameni, nici de la demoni, nici de la zei; lupt să scap şi-o să scap.

o Să scapi de ce? De cine?

175

o Nu

închipui

mocirlă, -

să

cum

fie

îţi

bine-

cuvântată, în ea îmi pun toate

nădejdile

este

pentru mine drumul spre izbăvire.

o …

o când te prinzi de poalele mamei tale, când de ale

mele, când de poalele lui Dumnezeu.

poţi

să

rămâi singur, pentru că ţi-e frică … Şi te duci în pustiu să

te-ascunzi,

să-ţi

vâri

nasul în nisip, pentru că Se

ţi-e frică.

pare

că

Noul

Testament

început să fie re-interpretat chiar de greci,

unul

dintre

cele

mai

credincioase popoare creştine. Dealtfel, încă din Parabola Fiului Risipitor

aflăm că cel ce alege viaţa şi riscul este până la urmă iertat de greşelile comise

176

parcurs.

Fratele

lui,

model

cuminţenie, este de fapt un mediocru şi un fricos. ------------------Toţi

cercetătorii

religiilor

consideră credinţele ca fiind imanente omului primitiv, că ar fi apărut din dorinţa

acestuia

sprijin

în

a-şi

explica

fenomenele naturii şi de a-şi găsi un delicate.

momentele

Fals!

Dacă

psihologic

religia

imanentă omului, cum omul se trage din maimuţă, ar trebui să admitem că ea este imanentă si maimuţelor.

Dorinţa de a-şi găsi un sprijin

este rezultatul fricii, iar frica este inoculată. Copilul nu ştie ce este frica. De asemenea, explicaţia fenomenelor

naturii nu-i aparţine omului simplu. El

probabil

asemenea

că nici

probleme.

În

îşi

punea

plus,

aceste

177

„explicaţii” nu pleacă de la constatări cât

cât

reale.

Dimpotrivă,

sunt

produse ale imaginaţiei. Autorii lor nu au crezut nici o secundă în adevărul propriilor lor născociri. Invenţiile lor au

avut

modalităţi

drept de

scop

a-i

găsirea

determina

unei pe

oamenii simpli să se comporte conform

eticii timpului sau dorinţei liderilor lor. Prin ele se construiau ritualuri, iar

omul

respecte

îngroparea

simplu

ritualul.

era

morţilor.

îndrumat

Spre

Fără

să

exemplu, ritual,

oamenii ar fi fost suficient de leneşi să abandoneze cadavrele. Era nevoie de

ceva mai mult decât indicaţia vagă: „e

bine să faci aşa”. Chiar şi Biblia, conţine indicaţii despre cum e bine

să-ţi faci cortul şi multe altele. Autorii miturilor sunt conducătorii spirituali

ai triburilor primitive. Mentalităţile

astfel modelate aveau la bază intenţii

178

bune sau rele, în funcţie de puternicii zilei.

Ceea ce surprinde este faptul că

religiile – chiar şi cele mai recente – sunt mai puţin înţelepte decât vechile

mitologii. Pentru aceasta există însă o explicaţie: teologii sunt preocupaţi ca doctrina elaborată de ei să fie cât mai

convingătoare, să-i facă pe credincioşi cât mai încrezători în preceptele ei, să

fie cât mai supuşi. Pentru aceasta,

ideile avansate trebuie să nu poată fi verificate. Cu cât sunt mai stranii, cu

atât mai bine. În această privinţă, au avansat

mult

primitivilor.

faţă

miturile

----------------------La

orice

încercare

a-l

convinge pe grec că meritele trecutului

aparţin celor de atunci, că ar trebui să facă

şi

ceva pentru a

putea

179

declarat un demn urmaş al lor, el va repeta ca o poezie ceea ce toată lumea

ştie: din cele 7 minuni ale lumii

antice, patru sunt greceşti, dintre care trei în Grecia iar două chiar în Atena: -

statuia lui Zeus, de 12 m., de Fidias,

în

Templul

lui

Zeus

Olimpianul, secolul 5 î.C.; -

templul zeiţei Artemis la Efes, 356 î.C., distrusă de goţi în 262;

colosul

din

statuie

din

soarelui,

Rhodos,

bronz

Helios,

280

m.,

zeului

î.C.,

intrarea în golf, a fost distrusă 55 de ani mai târziu; -

farul din Alexandria, 280 î.C.,

134 m, a fost distrus în secolul 14.

Din păcate, nici una nu mai există azi. Minunata civilizaţie antică a

devenit

construcţie

imaginară

pentru cei ce se apleacă să-i cunoască

şi să-i înţeleagă semnificaţiile. Ea a

180

lăsat

într-adevăr

posterităţii

ceva.

Grecul comun din zilele noastre nu are însă aproape nici o legătură cu antichitatea.

Este acesta un motiv să nu-ţi mai

doreşti să faci ceva folositor azi? *

* *

Ca de obicei, cu un aer preocupat, Fotios vine spre seară acasă. -

A telefonat mama. o Înseamnă că e grav. Este al doilea telefon de când suntem noi în New York. Vor veni la New York. o Cu boala lui? Întocmai: cu boala şi din cauza bolii. o Din partea mamei tale era de aşteptat că nu va avea intenţia să poarte grija cuiva. Te-a expediat ea pe tine, fiica ei; ce contează un soţ? De data aceasta nu este decizia ei. o Ea întotdeauna i-a pus pe alţii să „decidă” ce dorea ea. Nu, nu, e pe bune. Spune că s-au consultat cu mai mulţi medici şi cu toţii, chiar şi prietenii, lau sfătuit să meargă în Europa sau în America să se trateze. Medicina din Grecia nu poate face prea mult pentru el. o Aici au dreptate. Cred că şi tatăl meu ar fi trăit dacă era bine tratat. Adevărul

181

este că Grecia este încă departe de a fi o ţară cu adevărat europeană. Este prea orientalizată, şi evoluţia din ultimii ani mă îngrijorează şi pe mine. Cei câţiva oameni educaţi în Occident sunt preocupaţi să facă avere, în timp ce majoritatea celorlalţi se mulţumesc să fie slugi la investitorii străini. Ei cred că „s-au ajuns”, dar este doar o iluzie. Eu îţi vorbesc de tata şi ţie ţi s-au trezit sentimentele patriotice. Foloseşte-ţi cunoştinţele economice la serviciu. Acum spunemi cum ne descurcăm. o Şi ce trebuie să fac eu? Tu? Nimic, ca de obicei. Au discutat ei cu nu ştiu ce clinică de cardiologie din New York – nu i-am reţinut numele, dar voi întreba – şi de la aeroport vor merge direct acolo. Mama însă va sta cu noi. o Asta e o problemă. Şi încă una mare.

Tatăl Anastasiei a fost internat. Sub tratament, starea bolnavului se îmbunătăţeşte vizibil. Toată lumea e optimistă. Cea mai optimistă este însă Anastasia. Vizitele ei aproape zilnice la spital, preocuparea, grija faţă de bolnav, interesul faţă de tot ce se întâmplă acolo atrag atenţia personalului spitalului. Au ajuns s-o considere una de-a lor, mai ales că se oferă să îndeplinească orice serviciu ce-i stă în putinţă. În rezerva vecină cu cea în care se află tatăl ei se află o familie de bătrâni. Amândoi suferă de aceeaşi afecţiune. Coincidenţă! Crede că prezenţa lor în clinică

182

este, pe lângă boală, şi un act de caritate din partea direcţiunii spitalului. Sunt prea în vârstă pentru ca să se mai poată îngriji singuri, pe altcineva nu au, iar la un azil de bătrâni ar fi murit demult. Pentru Anastasia este chiar un caz psihologic. Sunt aici de mult timp şi nimeni nu vorbeşte cu ei decât strictul necesar, acelaşi în fiecare zi. Simte nevoia să-i mângâie, sigurul lucru pe care îl poate face pentru ei şi vede că micile ei gesturi produc o mare bucurie în sufletele bătrânilor. În mod curios, în spital, pe lângă bolnavii a căror însănătoşire este dorită de toată lumea, există şi unii pe care familia nu şi-i doreşte acasă şi foloseşte spitalul ca pe un fel de hotel de specialitate. Unii bolnavi sunt incurabili; alţii însă pot fi vindecaţi. Tratamentul lor depinde de umanismul sau interesul ştiinţific al medicului. Pentru alţii, este doar o afacere. Situaţii impresionante sunt şi din alternativa opusă. Un domn, spre exemplu, pentru a acoperi cheltuielile necesare tratamentului soţiei, şi-a abandonat toate interesele, a vândut maşină şi tot ce a depins de el. În final, ea a fost salvată; el însă a murit înainte ca ea să părăsească spitalul. Sunt cazuri care şochează pe oricine; pe Anastasia în mod special. Şi-a permis chiar o observaţie personală: evoluţia bolilor depinde şi de starea psihică a bolnavilor. Era conştientă că ea nu poate aprecia efectul medicaţiei în funcţie de 183

gravitatea bolii. Statistica însă îndepărtează orice dubiu. Numărul celor optimişti ce părăsesc spitalul vindecaţi este categoric mai mare decât al celor pesimişti. Invers, adică numărul bolnavilor pesimişti vindecaţi, ei bine, acesta era foarte aproape de zero. Cel mai convingător caz era şi cel mai amuzant. O doamnă cu aspect de gospodină, de cum s-a internat, s-a aşezat pe pat, cu perna la spate şi a început să croşeteze. Cu viteza cu care mânuia andrelele – şi era clar că avea o mare experienţă în această îndeletnicire – rostogolea şi cuvintele. Făcea pauză doar între orele patru după masă şi şase, uneori şase şi jumătate, după ce fiul ei, ce o vizita zilnic, îi aducea câteva pagini ale unei reviste de cuvinte încrucişate, pasiunea ei. Rezolvarea lor cerea oarecare concentrare. În restul timpului, spre nemulţumirea colegelor de suferinţă, vorbea. Cele mai multe îşi puneau perna peste cap, să n-o mai audă, dar nu puteau sta toată ziua în această poziţie. La orice întrebare în legătură cu boala ei răspundea: „Asta-i treaba medicilor. De asta mă aflu aici”. Optimismul ei, din nefericire, nu le-a molipsit şi pe celelalte. Dintre toate pacientele din acel salon, ea – ultima internată – a fost prima vindecată. Celelalte . . . Mai dificil era acasă. Kostas şi Fotios se descurcă. Fotios se simte bine în afara casei, iar pe Kostas a crezut că-l face fericit dacă i-a dat bani să mănânce la McDonald’s-ul din 184

apropiere. Înainte, îi invidia pe colegii lui, care mâncau cu regularitate acolo. După câteva zile însă a început să-şi facă singur acasă câteva mâncăruri simple. Prea mult spus mâncăruri: ochiuri, carne friptă şi altele de genul acesta, dar mai ales cartofi prăjiţi cu ochiuri. Aceasta este mâncarea lui favorită, dacă şi-o face singur. Cu Fotios e cel mai simplu: vine peacasă cât mai rar posibil. Trebuie iertat, fiindcă vine în schimb destul de des la spital şi se interesează de starea socrului lui. Problema e mama. Aceeaşi mamă, aceeaşi problemă. Anastasia, deşi avea grija a doi copii, se ducea la spital să-şi vadă tatăl mai des decât o făcea soţia lui, fără nici o ocupaţie în New York. Vizitarea magazinelor era însă o activitate cu mult prea tentantă pentru a putea fi neglijată. În mod normal, ar fi putut să aibă grijă de unica ei nepoată, de Nicky. Măcar s-o supravegheze, deoarece fata are o fire capricioasă, face de obicei invers decât i se cere şi nu vrea să se implice în problemele familiei. Acum profită de ocazie şi chiuleşte de la şcoală. Nu se ştie pe unde umblă şi ce face, fiindcă nu este nici acasă, nici la şcoală şi nici pe la vreo prietenă cunoscută. Nu vrea să mănânce decât mâncare proaspătă, preparată în casă de către un adult, în nici un caz cea preparată de Kostas. Ar fi putut să meargă cu Kostas să mănânce împreună la McDonald’s, dar nu vrea. O aşteaptă deci pe Anastasia, de parcă vrea cu tot dinadinsul să-i creeze o 185

problemă suplimentară. Bunica nici nu vrea să audă de bucătărie. Nici nu-şi dau seama aceste două fiinţe, nepoată şi bunică, cât de mult seamănă. Interesant este că, în loc să se iubească, ele se urăsc. De fapt, doar nepoata îşi urăşte bunica; bunica nu vrea să ştie de existenţa nepoatei. Şeful de secţie unde este internat tatăl Anastasiei, un medic dur la prima vedere, dar foarte cumsecade în fond, i-a propus să urmeze un curs de asistente medicale, la absolvirea căruia ar putea să lucreze într-un spital, eventual chiar aici. Dacă doreşte, va vorbi cu directorul, dar este sigur că acesta nu va avea nimic împotrivă. Bineînţeles că i-a răspuns pe loc că va fi fericită să urmeze cursul. Era visul ei din copilărie. Se părea că – în sfârşit – a sosit un moment favorabil şi pentru Anastasia; principalele lor probleme sunt acum cât de cât rezolvate: Fotios are un serviciu destul de bine retribuit, chiar dacă nu grozav, Kostas merge la şcoală cu bune rezultate, Nicki nu mai are nevoie de dădacă, deci Anastasia ar putea să se gândească şi la ea. Să fie o întâmplare, să fie destinul? Spitalul nu este tocmai aproape; face o oră cu autobuzul. Una la dus, alta la întors, cât mai stă acolo îi ocupă aproape toată ziua. Indiferent de efort, merită! Este prima ei şansă, după cea din copilărie, când se antrena să devină înotătoare de performanţă, cu şanse de a participa la Olimpiade. O grecoaică 186

campioană olimpică! Ar fi ridicat puţin prestigiul Greciei, prea puţin vizibilă prin rezultate sportive. Toată lumea ar fi vorbit despre ea, cel puţin până la următoarea Olimpiadă. N-a fost să fie! Un accident a scos-o din cursă. Acum însă este vorba de ceva cu mult mai serios: să ajute oamenii în suferinţă. Este visul ei încă de când era elevă în Anglia. Suferinţa ei a marcat-o mai puţin decât suferinţele altora, a celor din jur. Iar satisfacţia cea mai mare o simte acum, când – fie şi doar cu o mângâiere sau o vorbă bună - le prilejuieşte celor în suferinţă o clipă de alinare, recompensată doar printr-un gest de mulţumire, un zâmbet sau o privire în care se citea recunoştinţa. N-a apucat să-i spună tatălui; dormea când a plecat din spital şi n-a vrut să-l trezească. Îi va spune a doua zi. Le-a comunicat însă bucuria celor de acasă, imediat ce a ajuns. Nu-şi aminteşte să fi terminat tot ce avea de spus, când a constatat că bucuria ei era unilaterală. Pentru ceilalţi părea o calamitate. „Eşti nebună?” a fost prima replică ce a venit din partea mamei. Dialogul ce a urmat nu merită să fie pus pe hârtie. Argumentele erau aceleaşi pe care le mai auzise şi în copilărie, cum că femeile din familia noastră nu lucrează, la care se adăuga frica mamei că va fi pusă să aibă grijă de casă pe toată durata şcolarizării şi, poate şi după. Cearta ce a urmat a pus capăt relaţiei mama187

fiică, destul de şubrede şi până atunci. Dacă plecările ei la spital au fost tolerate – nu întotdeauna fără reproşuri, deşi era vorba de tatăl ei – ideea de a urma un curs şi – implicit – de a dobândi o calificare, urmată de prestarea unui serviciu permanent, nu era agreată. În timpul nopţii, se gândea cum să-i spună tatălui, dacă să-i spună, ştiind că, în trecut, a avut şi el aceeaşi mentalitate. Poate, cu timpul, să şi-o fi ameliorat. Nu putea să doarmă, aşa că frământa aceleaşi gânduri, când a sunat telefonul. Era spitalul. „Ce s-a întâmplat?” „Tata, nu se simte bine”. Era un fel de a vorbi. Nu se ştie cum se simţea. Până să ajungă ea la spital, cu toate rugăminţile adresate şoferului de taxi, care gonea în noapte, tata murise. N-a apucat să-i spună bucuria ei, neîmplinită nici de această dată. Şi visul s-a oprit. A plâns. Întreaga ei viaţă a ascultat şi urmat deciziile tatălui ei. Din respect întotdeauna şi uneori din încredere în judecata lui, deşi avea şi îndoieli, mai ales că nu toate s-au dovedit a fi de bun augur. A fost însă singurul pe care l-a iubit.

Miami, 1997 Fotios era foarte fericit pentru noul său job în Florida, fiindcă viaţa lui s-a îmbunătăţit

188

în mod semnificativ, cu mai mulţi bani, responsabilităţi şi oportunităţi de care se putea ocupa. A renunţat demult la visul oricărui grec, de a avea propria lui afacere. El a fost educat In Londra, iar acum este american. Într-adevăr, cândva, toţi grecii voiau să fie patroni. Cum se face că se născuse în ei acest spirit de iniţiativă şi chiar de independenţă este uşor de intuit: secolele de dominaţie străină. Iar dacă au aflat că strămoşii lor se ocupau de comerţ, şi-au deschis şi ei dugheană la parterul sau subsolul blocului în care locuiesc. Să lucreze într-o întreprindere nu poate fi vorba. Ar însemna să lucreze la stăpân, să se scoale de dimineaţa şi – culmea – să-şi petreacă cele mai bune ore ale zilei lucrând. El crede că este liber dacă nu face nimic. Libertatea lui este teoretică. În realitate este sclav, dar nu ştie. Pentru grec, totul se învârte în jurul banilor. Nu ştiu cât de întâmplătoare este asemănarea dintre cuvintele „leftá” şi „lefteriá”. Primul înseamnă bani, iar al doilea libertate. (Nu trebuie să ne influenţeze faptul că cele două cuvinte se scriu uşor diferit: leftá şi leυτεριά; s-ar putea să fie doar o strategie a grămăticilor. Pronunţia este cea care contează. O limbă a fost mai întâi vorbită şi apoi scrisă. Deci, în concepţia grecilor, eşti liber dacă ai bani. Întreaga filosofie a stoicilor ne spune însă că este invers. În limba română, a fi lefter înseamnă a nu avea bani. Iată adevărata libertate! 189

Peste tot în lume, majoritatea oamenilor preferă să fie supuşi decât să-şi asume riscul unei iniţiative. Atunci când egiptenii erau pe punctul să-i ajungă pe evrei, aceştia s-au speriat: „Mai bine robi în Egipt, decât să murim în pustie” (Exodul 14, 12). A fost nevoie de unul ca Moise, de un conducător, pentru ieşirea din impas. Gloata preferă sclavia. Ca peste tot, există şi printre greci oameni ce au harul de a conduce. Majoritatea însă nu ştiu calea pe care ar trebui să meargă, sau se folosesc de har în scopuri personale. Fotios învăţase că, împreună cu alţii, are mai multe şanse decât singur. Este adevărat că nici firea lui nu era a unui om cu foarte multă iniţiativă. Acum, găsise ceea ce i se potrivea. Nu era el iniţiatorul, nici măcar preşedintele unei companii înfiinţate cu o generaţie înaintea lui; ca vice-preşedinte, era totuşi în staff-ul ei. Se simţea un om important şi chiar era. Toţi cei din domeniul lui de activitate îl respectau şi îl apreciau pentru cunoştinţele sale. El era cel care făcea compania să lucreze eficient. Era admirat de mulţi oameni de afaceri din domeniu pentru modul în care conducea firma. Citea multe cărţi despre afaceri şi economie, consulta două-trei ziare zilnic, pentru a fi mereu în actualitate. Era cunoscut în toată lumea şi comunica cu alţi oameni de afaceri asemenea lui din Statele Unite ale Americii.

190

Miami este o localitate cu rezonanţe în toată lumea. Sună bine când spui că ai fost acolo. Să locuieşti acolo înseamnă că eşti aprioric etichetat ca fiind un personaj important, cu excepţia celor ce lucrează în domeniul serviciilor. Nu este cazul lor, dar nici ideea de a locui în zona rezidenţială sau măcar cea a turismului de lux nu poate fi vizată decât în vis. Au cumpărat o casă ceva mai departe de centru, într-o zonă liniştită, pe care o vor amenaja după gustul lor, dacă se poate cu multe flori. Ele, florile, le vor aminti de Grecia, unde clima este uscată şi terenul pietros, dar tocmai de aceea dragostea grecilor pentru flori şi – în general – pentru vegetaţie, este una specială. Aici, în Florida, este umed. Vegetaţia creşte singură, chiar şi acolo unde nu este dorită. Oamenii o îngroapă în beton. Ei însă vor avea o grădină; vor asta. Kostas urma un colegiu privat şi se pregătea să intre la universitate. Nicky, deşi încă foarte tânără, era dificilă şi refractară. Făcuse o mulţime de lucruri rele şi a creat multe probleme. Nu dorea să meargă la şcoală, a pretins chiar că fusese abuzată de tatăl ei. Se pare că semăna cu bunica ei. Deşi ar fi trebuit să-l preocupe educaţia copiilor săi, Fotios venea acasă din ce în ce mai rar, pretinzând că lucrează toată săptămâna, de dimineaţă până seara şi nu are timp nici măcar pentru vânătoare şi pescuit. Familia? Nu 191

era printre pasiunile sale. Desigur, nu vorbea despre amantele sale, femeile ocupând unul dintre cele mai importante locuri printre pasiunile lui. Erau chiar pe punctul să se despartă. A spus deschis că iubeşte o altă femeie, una dintre fostele lui secretare. *

* *

Din jurnalul lui Kostas: Marmura Elgin „În 1801, Thomas Bruce, ducele

de Elgin, era ambasadorul britanic la Poarta Otomană, guvernul turc care stăpânea

atunci

Atena.

Turcii

foloseau blocurile antice din Acropole ca materiale de construcţie. Lordului Elgin i s-a permis să păstreze câteva

pietre şi sculpturi, pe care acesta le-a

vândut până la urmă către British

Museum în 1816. Cele mai faimoase dintre acestea, frizele Parthenonului, sunt cunoscute drept Marmura Elgin.” Aşa

scrie

în

ghidul despre

Grecia, 192

editat de National Geografic, pe care îl am în faţă, dar nu numai. Peste tot pe

unde au avut prilejul, muzeografii atenieni

menţionat

această

informaţie, dovedind cât de mult îşi doresc

naţional.

recuperarea Frumos

din

patrimoniului partea

lor,

adevăraţi patrioţi.

Totuşi, adevărul e că vestigii ale

trecutului sunt destule în Grecia şi

încă câteva în plus nu ar modifica situaţia

în

mod

semnificativ.

În

schimb, dacă ar fi rămas toate la locul lor, ar fi astăzi cu mult mai puţine, cunoscută fiind predilecţia oamenilor pentru

distrugeri.

Marmura

multor

temple a fost folosită ca material de

construcţii pentru lucrări banale, nu

numai de către turci, dar şi de către grecii

lumii

înşişi.

însă,

În

marile

relicvele

muzee

expuse

ale

fac

cunoscută arta Greciei antice întregii lumi. Turiştii care vizitează Grecia au

193

luat

mai

întâi

cunoştinţă

despre

exponatele din muzeele din ţărilor lor şi din albumele acestora. Interesul lor

pentru Grecia a fost generat tocmai de aceste exponate. Altfel, ţăranul grec lear

ignorat

în

continuare

şi

–

eventual – ar acuza guvernanţii că îi interzic

valorificarea

în

interes

personal a ceea ce a mai rămas. Pentru el, un templu ar fi tocmai bun pentru un

grajd,

picioare.

dacă

Dacă

mai

este

nu,

încă

în

măcar

antablamentul să-l folosească pentru pavarea

curţii.

Frize,

metope,

ce-s

alea? Mofturi! Coloanele însă chiar îl

încurcă. (Poate din acest motiv au rezistat

mai

bine

timpului.)

S-ar

spune că furturile din patrimoniul grec, fiindcă nu a fost doar „marmura Elgin”,

foarte

multe

altele,

funcţionat asemenea unui microb, un fel de Cal Troian. Obiectele ajunse la Paris sau Londra au molipsit lumea.

194

---------------------Xantipa, soţia lui Socrate, era cicălitoare. Să fie o condiţie pentru filosofare?

----------------------

În antichitate, artiştii sculptau pictau

bărbaţi

îmbrăcate. Azi e invers.

goi

şi

femei

Oamenii trec cu uşurinţă de la o

extremă la alta. Excesul de sexualitate de azi a fost precedat de excesul de

pudicitate impus în Evul Mediu de către biserică.

Am citit undeva că într-o copie

mai veche a Bibliei scria „Dumnezeu a luat una din părţile lui (a lui

Adam) şi a strâns carnea la loc. Şi partea

care

luase

din

om,

Dumnezeu a prefăcut-o femeie şi a

195

adus-o către om.” Nici vorbă de coastă. De ce tocmai o coastă? Înseamnă că,

înainte de asta, omul avea 13 coaste? Ar fi fost foarte dureros. Versiunea

legătură

este

mitul

logică

şi

are

androginului,

existent în multe credinţe. Dumnezeu l-a făcut pe om bisexuat. Ulterior a

separat sexele în acest mod. Şi aici, excesul de pudicitate i-a determinat pe teologi

să modifice textul. Dacă

numai pentru atât şi-au permis să se

abată de la original, este de aşteptat că paragrafe cu mult mai profunde să fi fost modificate.

Mi-a spus o fată, care studiază

medicina,

că

poate

exista

coastă

suplimentară în zona cervicală şi că se numeşte coastă de drac. Asta înseamnă că

încă

mai

nasc

Adami,

dar

chirurgii care-i operează nu ştiu ce să

facă cu coasta extrasă. Mie îmi place denumirea de coastă de drac.

196

Eu cred că Dumnezeu a făcut-o

pe Eva din urechea lui Adam, fiindcă limba greacă are acelaşi cuvânt, atât pentru ureche, cât şi pentru pronumele „ea”:

afti.

Acum,

omul

are

două

urechi, pentru localizarea sunetelor în spaţiu omul

bidimensional.

primordial

Înseamnă

avea

trei

că

urechi,

probabil pentru localizarea sunetelor

în spaţiu tridimensional. Dumnezeu a constatat însă că această abilitate nu-i

era necesară – poate că a apreciat-o ca fiind chiar dăunătoare – şi s-a decis să dea celei de a treia urechi o altă destinaţie,

Adam

rămânând

ureche mai puţin. Aşa se face că unii oameni, anticipând evoluţia ulterioară a

umanităţii,

lansat

„Cutare este într-o ureche”. De

altfel,

chiar

şi

expresia

cosmogonia

biblică este destul de transparentă. Se

spune că Dumnezeu l-a aşezat pe Om în Rai, pe unde treceau patru râuri,

197

dar, pentru că a mâncat din fructul

cunoaşterii, l-a alungat. Două dintre numele celor patru râuri sunt Tigrul şi

Eufratul, de unde putem recunoaşte poziţia Raiului: era vechea civilizaţie a

Sumerului.

Aici

apare

prima

ciudăţenie: Biblia tratează cu destulă

precizie evenimente istorice reale; cum

se face că Sumerul nu este menţionat în nici un fel? Arheologii moderni au descoperit

civilizaţia

începutul

secolului

sumeriană XX.

Autorii

Bibliei, dacă ştiau totul de la facerea

lumii, ar fi trebuit să ştie şi câte ceva despre

Biblie?

Sumer.

Explicaţia

cosmogonia

biblică

este

apare o

în

simplă:

istorie

romanţată. Raiul era însăşi Sumerul.

Prin Om se înţelege un trib, care a fost primit „în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească”. Trecem peste

faptul că Raiul nu avea nevoie să fie păzit,

neexistând

nimic

în

jur.

198

Metafora

confecţionării

omului

din

ţărână sugerează ideea că tribul se

afla asemenea nisipului dus de vânt. De altfel, numele Adam este sugestiv pentru cei ce cunosc limba greacă. El înseamnă:

Ανατολή

(miazăzi),

pentru

(răsărit)

Δύσις

(apus) Άρκτος (miazănoapte) Μεσεέμβρη că

spune

că

Dumnezeu a folosit ţărâna culeasă din cele patru zări. Cât despre cuvântul

ţărână, versiunea în limba engleză a Bibliei foloseşte termenul „dust”, adică

praf. Fapt este că cei din trib nu şi-au

respectat contractul, au râvnit la mai mult,

poate

administraţie, Sumerului

şi

posturi

atunci

(Dumnezeu)

în

conducerea

constatat:

„Iată că omul a ajuns ca unul dintre

Noi...”. Şi i-a izgonit. Istorie curată.

Ideile de mai sus nu-mi aparţin.

Le-am citit într-o carte nostimă. Am uitat

numele

autorului,

dar

îmi

199

amintesc titlul cărţii: „Filosofia unui bolovan”.

---------------------Bun Beethoven ăsta; are câteva

piese atât de bune, că parcă le-aş fi compus eu însumi. Smile! ----------------------Teoretic, prezinte

documente. aparţine

istoricii

faptele

trebuie

consemnate

Interpretarea

cititorului,

în

să în

faptelor

funcţie

inteligenţa şi gradul lui de cultură.

Cei care prezintă nu doar faptele,

ci şi explicaţia lor, nu sunt istorici în

sens de oameni de ştiinţă, ci profesori sau persoane ce lucrează în domenii în

care

este

implicată

istoria.

introduc punctul lor de vedere, care

nu numai că este subiectiv, dar poate

200

avea – şi de cele mai multe ori are – o interpretare

tendenţioasă,

implicaţii propagandistice. Pentru

elevi,

explicaţiile

sunt

folositoare şi chiar necesare, pentru

deschiderea orizontului lor, pentru ai

învăţa

cum

să

interpreteze

evenimentele. De ce s-a întâmplat aşa şi

altfel?

autorilor

Care

unor

fost

decizii

raţiunea

importante,

mentalitatea populaţiei, aspiraţiile ei, credinţele

religioase,

sentimentele

patriotice etc.? Ei vor constata atunci că evenimentele sunt consecinţe ale

universului mental al oamenilor, a filosofiei lor de viaţă şi nu invers. Mentalitatea, modelează consecinţă

în

rândul

timp.

educaţiei,

dar

ei,

este

şi

concluziilor la care a ajuns poporul în urma

unor

evenimente

trecute,

concluzii cu efect direct în morala şi

201

etica sa. Cele două se condiţionează reciproc.

Literatura este cea care avansează

alte puncte de vedere, alte ipoteze –

toate subiective – influenţând într-o măsură

mai

mare

mai

mică

formarea opiniei cititorului.

----------------------Hippocrate (Ipocratus) nu a fost

un ipocrit. Aş zice că invers, a fost opusul este,

ipocritului.

teoretic,

cuprinde

medicilor lor.

Asta

Jurământul

valabil

îndatoririle

în

şi

exercitarea

azi.

morale

lui El

ale

profesiunii

întâmpla

demult.

Hippocrate s-a născut în Cos în 460

î.Ch. şi a murit la Larissa în 370 î.Ch. Astăzi,

ipocriţi

există, ce

din

cred

păcate,

urmaşi

mulţi

lui

Hipocrat. Păcatul este însă mai vechi.

Am citit undeva că, în secolul 16,

202

Papa Clement al VII-lea a luat un medicament

care

conţinea

pietre

preţioase pisate în valoare de 40.000 de

ducaţi,

suma

care

astăzi

echivala cu peste 3 milioane de euro. ----------------------Am citit mai multe cărţi despre Grecia, înainte de a o fi vizitat. Cărţi

de istorie, religie, ghiduri turistice, chiar şi un roman şi mi-am imaginat locurile unde se desfăşura acţiunea.

Am fost de curând acolo şi am

constatat că realitatea era altcumva.

Nu-mi pare rău pentru nici una.

Ambele

meritat,

deşi

în

feluri

diferite.

Odată întors acasă, am revăzut

romanul

citit.

Abia

înţeles cu adevărat. Trei

spaţiu:

viziuni

două

reale

atunci

asupra –

le-am

aceluiaşi mea

şi

203

autorului – şi una imaginară, formată în timpul primei lecturi şi dependentă de text.

Cea mai valoroasă din punct de

vedere estetic este cea imaginară şi ea îmi

aparţine

autorului.

mie,

sugestia

New York, 2001 Ar părea ciudat să spunem despre Fotios că a avut noroc. Totuşi, după gravitatea accidentului, este surprinzător că a rămas în viaţă, iar asta a fost posibil datorită intervenţiei medicilor. După 45 de zile la reanimare în spitalul în care a fost internat iniţial, a fost transferat la New York, unde a fost operat. Alte zile de aşteptare, alte emoţii, alte cheltuieli. Deoarece costurile erau foarte mari, pe lângă asigurarea lui, a fost necesar să contribuie şi Anastasia cu Kostas, cu asigurările lor. Importantă era salvarea vieţii lui Fotios şi asta au reuşit. Acum se punea problema recuperării. Fotios trăia, dar era asemenea unui prunc: nu putea să meargă, mişcările – atât ale mâinilor cât şi ale picioarelor - îi erau necontrolate, nu mai ştia să vorbească, nu putea nici măcar să mănânce. Un ochi este definitiv pierdut. Toate speranţele erau în 204

recuperare. Li s-a spus că există unele şanse, dar cu multă răbdare şi, bineînţeles muncă. Pe deplin normal însă nu va mai fi niciodată. Anastasia şi Kostas sunt gata să facă tot ce le stă în putinţă pentru soţul şi tatăl lor. Nicki a plecat în Grecia la o rudă. Nu vrea să se implice în problemele familiei. Cu excepţia soţului şi a copiilor, care iau creat mai multe probleme, Anastasia a fost mereu singură. Kostas este un copil bun, dar – cel puţin până acum – a fost doar un copil. Accidentul tatălui său a fost prima încercare majoră din viaţa lui. A dovedit cu această ocazie că are un caracter frumos. Faţă de duritatea întâmplării, s-a comportat excelent. Nu se poate spune acelaşi lucru despre Nicki. Kostas este însă la vârsta la care trebuie să-şi construiască o carieră. Este încă departe de aşi asuma rolul de cap de familie, cu un tată invalid. Anastasia rămâne în continuare singură, cu responsabilităţi sporite. În plus, se află într-o ţară străină, fără prieteni, fără relaţii. Conform mentalităţii grecilor, relaţiile sunt ale soţului. Acum, cu toţii l-au abandonat, cu excepţia lui Nikos, vechi prieten atât cu ea cât şi cu el, dar el locuieşte în Canada. (De altfel, în curând va muri şi el.) Femeia de care Fotios era îndrăgostit - ultima lui cucerire şi cu care spunea că vrea să se căsătorească după ce va divorţa - a fost prima care s-a deszis şi n-a mai vrut s-audă de existenţa lui.

205

Bineînţeles, probleme financiare cereau o rezolvare imediată. Fotios avea nevoie de asistenţă socială permanentă, iar pentru următoarele luni – poate ani – de recuperare profesională într-o unitate sanitară specializată. În S.U.A., asemenea cheltuieli ar fi cu mult peste posibilităţile ei financiare. În plus, Fotios şi-a pierdut memoria şi doar cu greutate îşi aminteşte unele cuvinte greceşti. Engleza parcă n-a ştiut-o niciodată, iar personalul spitalului pretinde ca, pentru recuperare, să poată colabora cu pacientul. În Anglia, unchiul care l-a ajutat pe Fotios de-a lungul carierei este deja foarte în vârstă, singur şi el. Singura soluţie este deci Grecia, deşi nu mai are pe nimeni acolo s-o ajute. Mama nu intră in calcul. Va fi totuşi „acasă”. Nu este un străin, un venetic, iar limba greacă este limba lor maternă. Ştie că în Grecia va avea suficient de multe probleme. De aproape 40 de ani locuieşte în străinătate. S-a obişnuit cu stilul de viaţă occidental, destul de diferit de cel grecesc. În vizitele sale în Grecia, deşi scurte, a observat nu numai diferenţe majore de mentalitate, dar şi diferenţe faţă de perioada copilăriei ei. Unele evoluţii sunt explicabile; problema este „cum se va adapta ea la aceste schimbări?”. * * * 206

Alo! o

Sofia, tu eşti? Anastasia la telefon.

Sofia era vechea ei prietenă, cea pe care o cunoscuse la New York şi cu care a rămas în corespondenţă. Peste câteva zile, Fotios iese din spital. Aici nu putem rămâne. Venim în Grecia. Crezi că vă va fi mai bine aici? o Nu ştiu, dar în State nu mai putem sta. Şi veţi sta la mama ta? o Oh, nu! Este imposibil. Nu vorbim de peste zece ani. Vom închiria un apartament, iar pentru câteva zile vom sta la un hotel. Dar ea are destul spaţiu. Chiar mă întreb ce face singură în toate camerele. Într-una doarme, în alta mănâncă, în alta fumează, adică nu, că ea fumează tot timpul şi peste tot. o Nu-i controlez eu viaţa. Am o rugăminte la tine: ajută-mă să găsesc pe cineva să stea cu Fotios. El nu poate fi lăsat singur. Un asistent social ar costa destul de mult. Aici însă sunt mulţi străini care se angajează pe bani puţini pentru asemenea servicii. Au invadat Atena albanezii, bulgarii, românii şi mai ales ruşii. o Excelent! El tot nu prea poate vorbi decât foarte-foarte greu. E ca un copil mic, care învaţă să meargă şi să vorbească. Poate învaţă o limbă străină. Îţi mai arde şi de glume! Până să înveţe el, trebuie să te înţelegi tu cu ei. Albanezii şi o

207

bulgarii ştiu greceşte cel mai bine - doar sunt vecini cu noi. o Bine, caută tu pe cineva. Albanezii trebuie evitaţi; ăştia sunt răi. Bulgarii cer mai mulţi bani. Românii şi ruşii sunt cei mai ieftini. o Românii nu sunt ţigani? Oh, nu! Sunt şi ţigani printre ei, mai ales cerşetori. Majoritatea sunt normali, chiar foarte harnici. Mulţi dintre ei locuiesc aproape de noi, mai sus de Omonia şi în Kipseli. Ruşii cei mai mulţi sunt mai departe, în Kalithea. o Bine, ia un român, sau o româncă. Chiar ştiu pe cineva care a angajat o româncă pentru curăţenie. Cu siguranţă că ea cunoaşte la rândul ei pe alţii. Ne vom descurca! o Ok, mersi. Pa!

* *

Etapa americană a Anastasiei va lua sfârşit. Una nouă va începe, de data aceasta, pe tărâm natal. Sub influenţa religiilor extrem orientale, în special a celor din India, orficii, ca şi pitagoreicii, au preluat ideile metempsihozei. Greci fiind, nu se puteau mulţumi cu atât, aşa că au inventat „Câmpiile Elizee”, unde se duc cei fără de păcat. Opusul acestui tărâm de vis este Tartarul, destinat celor răi. Nu ni se spune dacă acestora li se oferă o a doua şansă, printro altă reincarnare, ceea ce înseamnă că – la această oră – Tartarul trebuie să fie foarte aglomerat. 208

Homer plasează Câmpiile Elizee dincolo de fluviul Okeanos. Hesiod le identifică cu „Insulele fericiţilor” şi le plasează tot acolo. Unii pretinşi exegeţi au zis că ar fi Insulele Canare, dar au fost contrazişi. Francezii, cu îngâmfarea caracteristică lor, le-au plasat în Paris, sub forma unui bulevard: ChampsÉlysées. Noi ar trebui să le plasăm pe continentele americane, pentru că – nu-i aşa? – asta însemnă „dincolo de ocean”. Spre deosebire de Rai, unde sufletele celor neprihăniţi se duc să se plictisească veşnic, Câmpiile Elizee oferă doar o şedere trecătoare, până li se găseşte un corp potrivit lor, pentru reincarnare. Să fi fost şederea Anastasiei în S.U.A. o asemenea etapă? Dacă da, atunci trebuie să modificăm conceptul conform căruia Câmpiile Elizee oferă un trai idilic, pentru că al ei nu a fost deloc aşa. Sau, poate, a fost o etapă de purificare, una în care Divinitatea i-a pus la încercare caracterul. Dacă da, urmează să vedem rezultatele testului.

Omonia, 2001 Hotelul la care Anastasia rezervase două camere duble era nu departe de Piaţa Omonia. Zona Omoniei însă nu era nici pe departe cea pe care o ştia ea: o aglomerare de taverne şi

209

cafenele, în mijlocul unei ţesături de străzi mari şi mici, în care a avut întotdeauna probleme de orientare. De ce se numea Omonia, adică „armonia”, n-a ştiut niciodată; a presupus doar că, în trecutul îndepărtat, bărbaţii veneau aici la o cafea sau un pahar de uzo să se împace după discuţiile violente din Agorá, acolo unde se dezbăteau problemele cetăţii. Doar ei inventaseră şi practicau democraţia. Înainte de a lua hotărâri, înainte de a vota, problemele şi, mai ales, soluţiile propuse, trebuiau discutate, ceea ce putea da naştere la animozităţi. În Omonia se restabilea armonia dintre ei. Dacă era chiar aşa nu putem şti. Mintea grecilor este mai ciudată. Harmonia este numele zeiţei „bunei înţelegeri”, fiica lui Ares şi a Afroditei. Prima ciudăţenie este chiar împreunarea celor doi, considerată nelegitimă. Ca răzbunare, la căsătoria ei cu un oarecare Kadmus - cel care a întemeiat Theba – primeşte în dar de la Hefaistos un colier şi de la Athena un veşmânt, ambele impregnate cu otravă. Viaţa ei decurge în armonie. Dintre copiii ei însă, una dintre fiice înnebuneşte, alta se îneacă iar a treia este fulgerată de Zeus. Mai mult, darurile primite la nuntă atrag interesul altora, fiind pretextul „Celor 7 contra Thebei”, din care scapă doar şeful. Cu alte cuvinte, armonie în toata regula, în variantă grecească. Acum, în Piaţa Omonia este un uriaş şantier. În centru va fi o importantă staţie de 210

metrou. Promite să se modernizeze. Pentru moment însă este un zgomot continuu, praf şi circulaţie blocată ba pe o stradă, ba pe alta. Va trebui să caute un apartament în care să se mute cât mai urgent posibil. Zona este populată acum mai mult de către străini decât de greci. Şi nu este vorba de cei ce lucrează pe şantier, ci de africani, asiatici şi europeni veniţi în special din fostele republici sovietice şi din ţările ocupate de ruşi după al Doilea Război Mondial. Amestecul de limbi pe care le auzi aici te face să te gândeşti că Turnul Babel a fost un experiment la scară redusă. Lumea se schimbă. Astăzi, se construiesc turnuri mai înalte decât Turnul Babel. Tocmai s-a finalizat unul de peste 1 kilometru înălţime. Interesant este că realizarea unor asemenea turnuri este posibilă prin unirea eforturilor unor oameni de naţionalităţi diferite, vorbitori de limbi diferite, care - în interesul colaborării - sunt nevoiţi să comunice în aceeaşi limbă. Potrivit Vechiului Testament, Dumnezeu a vrut ca oamenii să nu se mai înţeleagă între ei şi le-a dat limbi diferite. De fapt, i-a învrăjbit. Nu este de mirare: iudaismul este o religie naţionalistă, afirmând existenţa „naţiunii alese”. În schimb, în Noul Testament, Dumnezeu le-a dat apostolilor darul limbilor, pentru a putea propovădui în lume noile idei. Firesc, creştinismul este o religie

211

internaţională; creştin poate fi oricine, indiferent de etnie. Plecând din Omonia către Piaţa Syntagma, ambianţa se schimbă brusc. Strada este chiar elegantă, deşi se lucrează şi aici la faţadele unor clădiri. Cele ale Universităţii sunt mândria oricărui grec, mai ales că sunt în stil antic. Aici însă nu sunt apartamente de închiriat. Pe cealaltă stradă, care ajunge la Acropole, aspectul este cel de bazar oriental. Aici nu şi-ar dori să locuiască, chiar dacă ar găsi un apartament liber, dar nu e cazul; nu a văzut nici un anunţ. La nord de Omonia însă este plin de afişe în acest sens. Aproape fiecare clădire are la parter cel puţin unul; scrie negru pe hârtie galbenă: ENIKIAZETAI. Zona însă nu-i place deloc. În plină zi, africanii întind pe trotuare cearşafuri pe care îşi expun tot felul de obiecte de vânzare; unele sunt din ţările lor, dar altele sunt greceşti, la preţuri cu mult mai mici decât în magazine. Cum le-au obţinut, rămâne un mister cu multe supoziţii. Lângă Muzeul de Arheologie, pe o străduţă laterală, zeci, uneori peste o sută de indivizi dubioşi vând şi cumpără ţigări şi droguri. Noaptea i-ar fi teamă să treacă pe-aici. Pe străzile secundare nu-ţi place întotdeauna cu cine te intersectezi, iar seara nici n-ar îndrăzni să circule. Ceva mai departe, aspectul se mai limpezeşte puţin. „Pedion Areos Gardens” a devenit un parc de toată frumuseţea. A fost 212

frumos şi înainte; acum însă, bine îngrijit, cu aleile betonate, arată splendid. O cunoştinţă a speriat-o informând-o că tocmai aflase că unei vecine i se furase poşeta în plină zi de către doi arabi. Spre deosebire de negri, care vin în Europa cu bune intenţii, în speranţa unei vieţi mai bune şi pentru care îşi doresc să găsească de lucru, arabii vin doar în timpul sezonului estival pentru câştiguri ilicite, mai ales furtişaguri. Lucrează profesional, în grupuri organizate. Grecii însă au devenit xenofobi şi îi judecă pe străini la grămadă. Uită că, în trecut, unii dintre străbunii lor au emigrat ei înşişi, pentru că ţara era săracă. Să fi fost aceia singurii greci harnici şi întreprinzători? Nu i-ar place să creadă – este şi ea grecoaică – dar prea multe lucruri au nemulţumit-o în evoluţia recentă a conaţionalilor săi. Poate că şi contactul cu Occidentul a făcut-o mai pretenţioasă. Acum însă trebuie urgent să găsească o locuinţă. Hotelul costă mult, deşi este printre cele mai ieftine, dar mai ales incomod. În plus, în curând vor sosi lucrurile din America şi nu va avea unde să le depoziteze. Ceva mai la nord, pe partea dreaptă a bulevardului Patision, cartierul Kipseli pare mai curăţel, mai ales după ce treci de Platia Kipseli şi urci către Ano Kipseli. Aici şi-au construit case mulţi greci veniţi de pe insule sau din munţi, şi acum închiriază camere la străini. Sunt mulţi români în zonă. Fokionos Negri, pe 213

unde cândva se scurgea un pârâu, este acum o stradă elegantă, de departe cea mai frumoasă din zonă, poate din întreaga Atenă. Este mai mult o alee decât stradă, fiindcă, în loc de cale rutieră pentru autovehicule, se află pomi şi scuare cu bănci, iar trotuarele sunt foarte late. La parterul clădirilor riverane cafenelele şi barurile formează două şiruri aproape continui. Aici cuvântul „riveran” chiar că se potriveşte, fiindcă pe sub stradă, acoperit, curge încă vechiul pârâu. Din nefericire, zona – destul de aproape de bulevardul Patision - este nesigură, din cauza multor bruneţi ce încă nu şi-au găsit de lucru. Mai departe, dar in direcţie opusă, către mare, atmosfera se schimbă. Este vizibil că, în perioadele favorabile, grecii şi-au însuşit câteva lucruri bune din Occident. O bună parte a bulevardului Singrou, în special treimea apropiată de litoral, deci mai nouă, impresionează prin modernismul arhitecturii. Pe de altă parte, în centrul Atenei, unele clădiri sunt în paragină, deşi – în altă ţară - ar fi fost declarate monumente de arhitectură. Ceea ce la început părea doar o impresie, prinde acum contur din ce în ce mai clar. Centrul Atenei nu este ce credea. Oraşul s-a extins foarte mult. Cartierele elegante s-au mutat la periferie. Kifisia este unul dintre ele. Acolo însă casele sunt scumpe şi este extrem de departe. Tot scumpe, dar cu avantajul

214

mării, sunt noile cartiere de pe litoral. În top se află Glyfada. Merită încercat. O încearcă un regret să renunţe la centrul Atenei, dar este limpede că acesta n-o mai atrage. Desigur, unele zone îşi păstraseră eleganţa, în special în apropierea Parlamentului, dar chiar şi aici aglomeraţia şi poluarea sunt suficient de dezagreabile pentru ca, după câteva ore, să-ţi doreşti să te retragi undeva la aer curat şi linişte. Centrul Atenei este centrul de atracţie doar pentru turişti. Pentru a-i înţelege evoluţia trebuie coborât puţin în istorie. Odată cu divizarea Imperiului Roman şi crearea Imperiului Bizantin, centrul de interes s-a mutat de la Atena la Constantinopol, noua capitală. După ocuparea Greciei de către turci, toate oraşele greceşti au decăzut şi mai mult. Dacă, în perioada bizantină, Atena a căzut în provincialism - atât la propriu, cât şi la figurat - după venirea turcilor, a căzut de tot. Sparta este şi azi un sat oarecare. Pe Acropole – simbolul Greciei antice – au construit o moschee, din Parthenon au făcut depozit de armament, care apoi a produs o uriaşă explozie, care i-a distrus acoperişul. Adevărata dezvoltare a Atenei moderne a început după dobândirea independenţei şi Atena a devenit capitala noului stat. Interesul puterilor apusene pentru această regiune a făcut din Atena un oraş modern. În acelaşi timp însă, oraşul s-a populat cu mulţimea celor 215

veniţi din insule şi din munţi, din dorinţa unui trai mai bun în capitală. Din Istambul în Atena nu avea nimeni interesul să vină, cel puţin din două motive: - convieţuirea cu turcii era pentru ei demult consolidată; - cei care luptaseră pentru independenţă, patrioţii, îi acuzau că pactizaseră cu turcii sau că erau chiar trădători ai neamului. Era de preferat pentru ei să plece în oricare altă ţară decât în Grecia, ceea ce mulţi dintre ei au şi făcut. În aceste condiţii, Atena nu avea capacitatea să-i asimileze pe noii veniţi din mediul rural, aşa că mentalităţile lor s-au impus în faţa celor urbane. Timpul, în loc să îmbunătăţească situaţia, a agravat-o. În urma conflictelor cu turcii şi mai ales a schimbului de populaţie de după evenimentele din Smyrna, în Grecia au venit aproape un milion şi jumătate de greci. Toţi aceştia, săraci lipiţi, nu puteau merge în sate, unde nu ar fi avut mijloace de întreţinere. Au invadat oraşele, unde puteau primi ajutor de la stat. Astăzi, Atena cuprinde peste o treime din populaţia Greciei, iar insistenţa lor în păstrarea unor obiceiuri diferite de ale Europei civilizate se simte şi azi. Este şi unul dintre motivele pentru care noile centre de afaceri şi zonele de reşedinţă s-au deplasat în alte direcţii, cum ar fi Kifisia, dar mai ales către 216

Marea Egee. Glyfada este una dintre ele, poate cea mai elegantă la acea vreme, în special datorită magazinelor, asemănătoare cu cele mai şic din Occident. Evident, astfel de magazine trebuie să aibă şi cumpărători, ceea ce dă o ideea despre locuitorii săi: mulţi străini bogaţi. Diversitatea limbilor ce pot fi auzite este remarcabilă. Anastasia, după ce se mutase în Miami, căpătase gustul maşinii. Chiar îi plăcea să conducă, deşi ea nu stă prea bine cu vederea nici azi. Prin centrul Atenei n-ar îndrăzni să se aventureze. Prin comparaţie, traficul din Statele Unite pare o plimbare printr-un parc. Pe bulevardele principale din Atena, şuvoiul de maşini şi motociclete – enorm de multe motociclete – este continuu. Unele motociclete fac un zgomot asurzitor, fiindcă posesorii – tineri cu minte mai puţină – nu cunosc semnificaţia cuvântului civilizat. Dacă le atragi atenţia, răspund că este democraţie şi el poate face ce vrea. Cam la atât se limitează opinia lor despre democraţie. Partea proastă este că sunt cam mulţi. *

* *

Românca recomandată de prietena ei este o fată drăguţă, vorbeşte o grecească foarte aproximativă, dar te poţi înţelege cu ea. 217

Se numeşte Ileana. Are grijă de Fotios, este curată şi decentă, aşa că de o grijă a scăpat; se poate ocupa de locuinţă. Ileana insistă asupra cartierului Kipseli, unde locuieşte şi unde se oferă să găsească un apartament de închiriat, dar Anastasia deja înclină spre Glyfada, cu mult mai elegant şi plin de străini, care vorbesc limba engleză. Mulţi dintre ei sunt ruşi, dar nu dintre cei ce au venit să caute de lucru, ci dintre cei ce fac afaceri pe picior mare. Magazinele de aici sunt cel puţin la fel de elegante ca cele mai elegante din Occident. Bineînţeles că şi preţurile sunt pe măsură, dacă nu chiar şi mai mari, ceea ce dă un indiciu despre potenţialul financiar al cumpărătorilor. Chiar dacă ea nu va mai putea fi niciodată la nivelul lor, femeie fiind, eleganţa magazinelor nu o lasă indiferentă, cu tot subiectivismul şi inconsistenţa criteriului. Românca are o fire veselă. Într-o zi, i-a relatat o întâmplare amuzantă din ţara ei. Cică mai demult, pe când nu exista televiziune şi chiar aparatele de radio erau puţine, oamenii nu-i prea cunoşteau pe politicieni. Nu ştiau cum arată. Pe de altă parte, demnitarii foloseau de multe ori pentru deplasări taxiul. Astfel, s-a întâmplat ca însuşi primul ministru să ia un taxi pentru a se deplasa la sediul radiodifuziunii, unde urma să ţină un discurs. Ajuns acolo, l-a rugat pe şofer să-l aştepte. Şoferul i-a spus că nu poate să-l aştepte, pentru că se grăbeşte să ajungă acasă să-l 218

asculte pe primul ministru, care urmează să vorbească la radio. Atunci, flatat, acesta i-a dat un bacşiş gras. Văzând atât de mulţi bani, şoferul i-a spus primului ministru: „Îl bag . . . pe primul ministru! Eu va aştept pe dumneavoastră!”. (Este vorba despre Octavian Goga, iar întâmplarea a fost povestită de el însuşi.) *

* *

Una dintre dificultăţile deja observate – e drept, una minoră - este chiar limba maternă. În cei 40 de ani cât a fost plecată, limba greacă a suferit transformări importante, iar acum ea, Anastasia, era considerată de către localnici o străină care vorbeşte şi înţelege foarte bine limba greacă, dar cu unele . . . să le zicem anacronisme. Orice limbă evoluează în timp şi este considerată ca fiind dezvoltată în măsura în care reuşeşte să exprime idei cât mai complexe în cuvinte simple. Cea greacă însă a suferit transformări, dar din alte două cauze particulare. În primul rând schimbările demografice. Înainte, dialectul elevat era katharévusa (καθαρεβούσα), care acum este aproape uitat. Limba literară a fost invadată, aproape acoperită. A doua cauză a fost evoluţia mai lentă din cele patru secole de ocupaţie otomană şi necesitatea recuperării decalajului 219

faţă de Europa occidentală, cu care a stabilit relaţii strânse doar în ultimele decenii. Mai ciudat este faptul că, atunci când statul a încercat o reformă mai radicală a limbii, profesorii – tocmai ei, profesorii - au protestat şi au intrat în grevă. Pe de altă parte, diaspora grecească din Statele Unite ale Americii, cu care Anastasia putea folosi limba greacă, vorbea un dialect original, rezultat din amestecul cu limba engleză, construind chiar cuvinte compuse din ambele. Acum, trebuia să re-înveţe limba maternă. Nu a fost o problemă majoră, dar – în primele luni – o irita destul de mult. Şi dacă ar fi fost numai limba . . . Obişnuită cu mentalităţile occidentale, obiceiurile anacronice ale unor greci o enervează şi azi. Nu putea concepe, spre exemplu, discrepanţa dintre femei şi bărbaţi. Nu este o feministă, dar unele concepţii rămase din antichitate sau împrumutate de la turci sunt de-a dreptul revoltătoare. Interesant este că femeile se adaptează mai repede. Ele sunt în general cu mult mai politicoase decât bărbaţii. În spaţii publice, un bărbat nu cedează aproape niciodată locul unei femei, în timp ce femeile o fac chiar pentru bărbaţii în vârstă sau bolnavi. Un alt exemplu este dorinţa de afişare in public a „dragostei” unor persoane pentru animale. În majoritatea cazurilor este doar o fanfaronadă, asociată cu practica evacuării 220

dejecţiilor direct în stradă, fără nici cea mai mică intenţie de a le colecta şi arunca mizeria la gunoi. Ca urmare, trotuarele sunt presărate cu asemenea mici movile, pe care trecătorii sunt obligaţi să le ocolească, în caz contrar fiind obligaţi să-şi spele pantofii. Anastasia iubeşte cu adevărat animalele şi avea în Statele Unite o colecţie întreagă de câini, pisici, papagali şi altele, dar nu le scoate pe stradă cu scopul de a-şi păstra apartamentul curat. Ea l-a adus în Grecia pe Lucky, nu numai pentru că poartă numele primului căţel, cel cu care fusese dotată de către tatăl ei, în copilărie, dar şi pentru că el, la rândul lui, este cel mai ataşat de ea. Îşi va reface însă în curând „grădiniţa zoo”, pe măsură ce condiţiile îi vor permite. Cel mai mult o afectează însă agitaţia politică. Au grecii un apetit deosebit pentru anarhie. Regimul „coloneilor”, Războiul civil, de fapt războaiele, pentru că au fost cel puţin două, toate astea o îngrozesc. Poate că nu se vor repeta, deşi evenimentele recente din Cipru accentuează nesiguranţa şi neîncrederea în capacitatea grecilor de a se auto-conduce. „Erare humanum est, perseverare autem diabolicum”. Grecia este totuşi ţara ei. Va trebui să se adapteze. *

* * 221

Grecii de azi se consideră, nu doar urmaşi, ci continuatorii celor din antichitate, care au inventat democraţia. Am putea trece cu vederea absurditatea acestei pretenţii, dacă ea nu ar fi ridicolă. Mai sunt însă cel puţin două lucruri care le scapă. În primul rând, în antichitate, nu orice imbecil era ascultat în agora; numai cei mai erudiţi şi convingători oratori erau luaţi în seamă. Ceilalţi puteau fi doar fericiţi să-i asculte şi nimeni nu-şi propunea să-i aducă pe aceştia la urne prin propagandă politică. Societatea era puternic structurată. Efebul, până la vârsta de treizeci de ani, nu putea să ocupe vreo funcţie şi nici să ia cuvântul în adunarea poporului. Efebi erau tinerii în curs de şcolarizare, în terminologia de azi, studenţi. Cei ce nu au fost vreodată efebi nu aveau niciodată dreptul de a ocupa un loc în agora. Nu cred că palavragii de azi sunt capabili de acte asemănătoare cu cele ale strămoşilor lor. Se laudă cu ele, sunt chiar mândri, dar nu realizează că ei sunt doar epigoni. Al doilea lucru care le scapă palavragiilor de azi este faptul că înşişi grecii din antichitate au constatat ineficienţa democraţiei şi au renunţat la ea. Aşa se face – zic unii – că venirea unui şef hotărât ca Alexandru Macedon ar fi fost considerată ca binevenită în Atena. Personal, nu cred că pe Alexandru îl interesa opinia lor politică, dar şi222

a dorit să se erijeze în exponent al Atenei. Avea o cu totul altă rezonanţă decât Macedonia, de care nu auzise nimeni până atunci. În plus, avea şi un interes major: din Macedonia nu putea recruta atâţia soldaţi de câţi avea nevoie pentru armata lui. Nu era însă pentru prima dată când grecii renunţau la democraţie. O mai făcuseră şi în trecut. Tocmai această schimbare frecventă a regimului politic i-a permis lui Aristotel să sintetizeze evoluţia sistemelor politice. El arată că sunt trei forme de guvernare, în funcţie de numărul celor ce se află la putere: unul singur (monarhie), mai mulţi (aristocraţie), toată lumea (politea – de la póli (πόλη=oraş). Cum însă nici una dintre aceste forme nu poate fi perfectă, în timp, societatea trece printr-o fază degradată (tiranie, oligarhie şi, respectiv, democraţie), după care adoptă forma de guvernare următoare. În felul acesta, cele trei forme se succed ciclic. După cum se vede, Aristotel consideră democraţia o formă degradată a conducerii de către mulţime. Ceea ce contează nu este deci forma de guvernare, ci stabilitatea sistemului politic şi pacea, singurele în măsură să facă posibil progresul. Iar dovada cea mai clară pentru noi este dată de Europa modernă, în care Anglia şi Franţa ca să dau doar două exemple - sunt monarhie şi respectiv republică în formă, dar aproape identice în conţinut. Nikos Kazantzakis, poate 223

cel mai celebru scriitor grec contemporan, scrie în „Ultima ispită a lui Iisus”: „Armonia pământului şi a inimii, aceasta este împărăţia cerurilor”. După părerea mea, sistematizarea lui Aristotel are o lacună. Regele nu poate conduce singur (cazul monarhiei) şi nici întregul popor nu poate participa la guvernare. Regele are o camarilă în jurul său, iar, în democraţie, poporul îşi alege mai mult sau mai puţin conştient guvernanţii. În final, în toate formele de guvernare, la conducere se află un grup de persoane care îşi apără interesele de grup. Restul este propagandă. De fapt, diferenţa dintre diferitele sisteme este dată de modul de acces la putere, iar acesta poate fi doar de două feluri: ereditar şi aleatoriu. În cel ereditar, reprezentat de către monarhie, viitorii conducători sunt educaţi de mici copii pentru rolul ce-l vor avea în societate. În cel aleatoriu, pretendentul trebuie mai întâi să se lupte cu alţi pretendenţi şi numai după ce şi-a atins scopul să dovedească ce este capabil să facă. Cum cele două etape cer oameni cu caracteristici diferite, nimeni nu le poate avea la cel mai înalt nivel pe amândouă. Cel odată ajuns la putere, va constata curând că îi lipseşte nu numai calitatea cerută, ci – mai grav – educaţia şi cultura specifică postului. Asta nu înseamnă că sunt un adept al monarhiei. Se pot imagina şi alte forme. Să numim una dintre ele ca elito-craţie, dar nu 224

înţelesul că se selectează conducătorii dintr-o categorie socială presupusă a fi superioară, ci că viitorii conducători se educă de mici în acest scop şi că, dintre ei, se vor ridica cei mai eficienţi. De ce au renunţat grecii din antichitate la democraţie? Pentru că au constatat efectele ei negative, începând cu faptul că, în agora, aveau putere de convingere cei mai buni de gură şi nu cei mai deştepţi şi bine intenţionaţi. De asemenea, au mai constatat că oamenii cu puţină cultură sunt sensibili la argumente pe măsura puterii lor de înţelegere, în timp ce motivaţiile mai profunde sunt ignorate. Se ştie că, la vot, mulţimea a votat întotdeauna pentru război, deşi nu întotdeauna a fost soluţia cea mai bună. Nu întâmplător se spune că plebea votează pe Barabas şi nu pe Iisus. Un exemplu amuzant cu privire la puterea de înţelegere a oamenilor simpli este răspunsul dat de un ţăran român la întrebarea: „Care guvernare a fost mai bună: cea a lui X sau cea a lui Y? Răspunsul poate fi luat drept model de logică pentru categoria sa socială: „Păi, a lui X, fiindcă am avut o recoltă bună la grâu în anul acela, în timp ce în a lui Y a fost secetă”. Relatarea mea este aproximativă, fiindcă nu am acum la îndemână textul original, dar ideea este clară. Dar cel care a criticat cel mai tare democraţia a fost marele Aristotel. Zeus nu este o simplă născocire. El este o sinteză abstractă a conducătorului. Are 225

calităţi, dar şi mari defecte, asemenea oricărui om. În ansamblu, el este un mare conducător. Din haos el face ordine. Spiritul lui nu poate dispărea, fiindcă omenirea – societatea umană – are nevoie de ordine, fără de care nu ar putea exista. Cosmos asta şi înseamnă: ordine. Zeus, Dumnezeu şi orice altă divinitate au construit cosmosul din haos, deci au făcut ordine în societate. Mitologia este – de aceea – o carte de înţelepciune şi – ca orice astfel de carte – ea trebuie interpretată şi înţeleasă. Democraţia înţeleasă ca anarhie este opusul înţelepciunii mitologice. Filosofia modernă nu numai că nu mai este o filo-sofie (dragoste pentru înţelepciune), ci doar o penibilă colecţie de idei simpliste, îmbrăcate într-o paradă de cuvinte pretenţioase, proliferate şi destinate celor mai mediocri dintre noi, dar cu pretenţii mari. Dilemele lor majore sunt de tipul: „Cine a dat gaura la macaroană?” Este acesta unul dintre motivele degringoladei de azi? Poate! Are asta vreo legătură cu grecii de azi? În nici un caz; ei cred că sunt democraţi prin vocaţie, deşi unii dintre ei sunt comunişti prin „educaţie”. Sunt două condiţii de care trebuie să ţinem seama în orice discuţie cu ei. Nici o argumentaţie nu-i atinge în probleme politice; ei nu dialoghează, ci recită proză. Măcar de-ar fi originală, dar nu e.

226

* La cafenea, discuţiile dintre două-trei persoane pot deveni colective, dacă subiectul este unul de interes general. -

S-a constatat că, în Europa, speranţa de viaţă a femeilor este mai mare decât a bărbaţilor. Asta înseamnă că ele se ramolesc mai târziu. Este deci greşit ca femeile să iasă la pensie mai devreme. Ar trebui, dimpotrivă, să iasă mai târziu. o Anomalia îşi găseşte explicaţia în trecut, când bărbatul întreţinea familia şi, de aceea, se căsătorea doar după ce situaţia lui materială îi permitea. Soţia, de regulă casnică, era cu câţiva ani mai tânără. Da, da, dar astăzi, când femeile sunt egale cu bărbaţii, situaţia a devenit anacronică. o De vină este orgoliul bărbaţilor: când unele femei au început să lucreze, ei au considerat nefiresc ca bărbatul să se pensioneze, devenind casnic, iar soţia să meargă la serviciu.  O corecţie s-ar putea face dacă s-ar schimba mentalitatea şi, la căsătorie, mirele ar fi mai tânăr decât mireasa. Eu cred că, dacă femeile vor să fie egale cu bărbaţii, ar trebui să iasă la pensie odată cu ei. o Corect! Egale în faţa legii, egale în faţa lui Dumnezeu.  Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii. o Iar în faţa sfinţilor, femeile îşi atârnă o cruciuliţă de gât, privirea sfinţilor

227

alunecă pe-alături şi nu numai că li se aprobă pensionarea mai repede, dar primesc şi pensia mărită.  Între Eros şi Thanatos e bine să fii femeie. o Ţie numai la mitologie ţi-e capul. Când faci dragoste, tot despre asta vorbeşti?  Când fac dragoste, nu vorbesc. Iar mitologia e plicticoasă numai pentru proşti. o Sper că nu-i o aluzie. Cât despre dragoste, asta se întâmpla în secolul trecut. Îţi mai aminteşti tu ce făceai atunci?  Dacă tot ai zis că e bine să fii femeie în timpul vieţii, ce trebuie să înţeleg că ar trebui să fii dincolo de ea? Te referi la sufletele care hălăduiesc prin univers până se reîncarnează? Se pare că sufletele nu au sex. o Omul va dispărea de pe pământ, aşa cum au dispărut şi dinozaurii, chiar dacă mai există şopârlele, care le seamănă. Sunt prea mari distrugători, pentru ca să mai poată rezista timp îndelungat.  În comparaţie cu dinozaurii, şopârlele sunt simpatice. Oare oamenii-şopârle vor fi mai simpatici decât noi?  Şi dacă omenirea dispare, atunci sufletele morţilor în ce se vor reîncarna?  Ele se pot reîncarna şi într-o plantă.

228



Să calce elefanţii pe sufletul meu. o Ar trebui să te sperie mai tare faptul că, în viaţă fiind, te calcă alţii în picioare. Ideea cu reîncarnarea aparţine celor ce şi-au ratat viaţa şi speră într-o a doua şansă.  Asta-i viaţa! Nu suntem în Arcadia. Băiete! O cafea la domnul, să nu adoarmă cu naiul la gură.

Cu urechile atente la o masă alăturată, cineva deviază conversaţia pe subiectul discutat acolo. Discuţia devine colectivă. -

Globalizarea nu este o doctrină politică, nici măcar una economică. Ea este un efect. Un efect al dezvoltării tehnologice: avem astăzi automobile, trenuri, avioane, telefoane, internet, televizoare etc. Comunicaţiile au făcut posibilă globalizarea. Cine vrea să-şi probeze atitudinea împotriva globalizării ar trebui să renunţe la toate acestea şi nu numai. Ar trebui să trăiască din produsele naturii, asemenea cuplului Adam şi Eva. o Mai puţin merele, deoarece consumul exagerat de mere dăunează grav sănătăţii intelectuale, prin dobândirea conştiinţei de sine, care conştiinţă este cea mai gravă eroare ce s-a produs în evoluţia noastră.  Ştiam că tu eşti adeptul evoluţionismului. Mă aşteptam să iei ca exemplu urangutanul. o ADN-ul uman seamănă în proporţie de 95% cu cel al unui urangutan. Deci un progres tot există.

229

Eu, ca medic, vă spun că ADN-ul porcului ni se potriveşte mai bine. De la el se prelevează cele mai multe organe pentru transplant. În plus, ca şi omul, porcul mănâncă multe mere, dacă i se dau. o Eu cred că un castravete ar fi de preferat, chiar dacă ne asemănăm cu el în proporţie de doar 50%. Sau, poate, chiar mărul.  Greşit! Ideală este nuca. Are ea coaja mai tare, dar miezul are circumvoluţiuni.  Exact ce s-a dovedit a fi dăunător omului. În concluzie, optăm pentru nuca fără miez.  Magister dixit! „Quod erat demonstrandum”.

Aceasta a fost o discuţie mai mult sau mai puţin nostimă. Majoritatea celorlalţi discută subiecte politice, ce nu merită să fie redate. *

* * Menajera din România i-a adus aminte de Dracula. Bineînţeles că n-o va menaja şi va încerca să afle ce-i cu acest Dracula. A existat el în realitate sau nu? Cât e legendă şi cât e adevăr, pentru că ceva adevăr trebuie să existe; nu iese fum până nu faci foc, nu-i aşa? Ideea asta cu vampirismul, deşi bântuie minţile oamenilor, o cam deranjează. S-au făcut şi filme şi tocmai filmele de groază nu-i plac. Nu de groază are ea nevoie. Dimpotrivă! Totuşi, 230

misterul ar trebui elucidat şi se pare că momentul potrivit s-a ivit prin prezenţa Ilenei. Ea ar trebui să fie expertă în acest subiect. N-a avut noroc nici de data aceasta. Ileana este destul de ignorantă. Ştie că lângă Braşov există un castel al lui Dracula, pe care îl vizitează turiştii străini şi că a fost un domnitor- zic ei, un fel de şef de stat – cu numele Vlad Ţepeş şi că el ar fi fost Dracula, dar nu era vampir, ci doar foarte aspru cu cei ce nu respectau legea. Surpriza a venit de la Kostas. El ştia mai multe. Ideea a fost lansată de un scriitor englez, Bram Stoker. Cartea a avut succes, ceea ce a fost oarecum explicabil, datorită momentului psihologic în care a apărut. Lumea tocmai abandonase religia şi, fiindcă trebuiau s-o înlocuiască cu ceva, au imaginat tot felul de surogate. În locul diavolului, care asemenea lui Dumnezeu, este impalpabil, l-au plasat pe cel rău printre oameni. Cum mâncatul ficaţilor nu mai era la modă, au imaginat băutul sângelui. Schimbarea era chiar la îndemână, deoarece în Anglia autorului există expresia „To suck the very marrow out of somebody”. Ce mi-e măduvă (marrow), ce mi-e sânge? Asocierea Transilvania-Dracula nu este deci deloc întâmplătoare, deoarece dracul este tocmai termenul românesc pentru diavol, şi a mai existat şi un domnitor cu această poreclă. Că el nu a fost tocmai Vlad Ţepeş nu este vina lui Stoker. Aici românii şi-au adus şi ei 231

contribuţia la dezvoltarea legendei. Nu pentru că le-ar fi plăcut, ci din motive comerciale. Adevărul este că aceasta a fost prima cale prin care România a devenit cunoscută în lume. Adevărul este că la originea cuvântului a fost tot un grec, pe nume Draco. În Atena anului 621 înainte de Christos, el creat un cod de legi aspre, care limitau puterea nobililor. Au fost numite „legi draconice”, termen care a făcut carieră chiar şi în România. (Termenul, nu şi legile!)

Glyfada, 2001-2003 De ce au ales Glyfada este uşor de bănuit. Era cartierul cel mai râvnit în acel moment, similar unei staţiuni balneare selecte. Se află pe coasta de vest a Aticei, între Cap Sounion şi Pireu. La Cap Sounion se află doar ruinele Templului lui Poseidon. Aflat pe un promontoriu în extrema sudică a peninsulei, ne-am fi aşteptat ca, în locul lui să găsim o fortăreaţă menită să supravegheze întinderea mării. Asta s-ar fi întâmplat în era noastră, după inventarea armelor de foc, când Grecia lui Pericle nu mai exista demult. Templul, fotografiat azi de toţi turiştii în trecere pe aici şi devenit simbol al peninsulei, ne vorbeşte despre timpul în care oamenii se rugau la zei şi

232

invocau ajutorul lor înainte de a pleca la luptă. Poate că de pe acest promontoriu s-a aruncat în mare Aegeus, regele Atenei şi tatăl lui Theseu, când a văzut că pânzele corăbiei cu care fiul său se întorcea din Insula Creta erau negre şi nu albe, aşa cum conveniseră să semnaleze victoria asupra Minotaurului. Theseu omorâse Minotaurul, dar uită consemnul. Tatăl îndurerat se aruncă în mare iar marea, de atunci, îi poartă numele, ca semn de stimă din partea urmaşilor. Motivul neglijenţei lui Theseu este fie bucuria victorii, după unii exegeţi, sau tristeţea pierderii Ariadnei, ce-i fusese luată de zeul Dionysos, după alţii. Indiferent de variantă, Cap Sounion nu este locuit. Poate şi fiindcă vânturile sunt mai puternice în această regiune. Pireul, în schimb, a fost port de când se ştie, datorită poziţiei şi configuraţiei malurilor. Cu timpul, atât el cât şi Atena, s-au dezvoltat astfel încât, astăzi, el este un cartier al marelui oraş. Pentru Anastasia însă, activitatea portuară şi agitaţia specifică sunt departe de a fi atractive. Dimpotrivă, ea caută un loc liniştit. Între cele două extremităţi, Cap Sounion şi Pireu, Glyfada pare cartierul potrivit. Îl recunoşti după pădurea de catarge ale iahturilor şi magazinele elegante. Un mic dezavantaj este distanţa faţă de centru: mare. Din fericire, către Glyfada circulă multe autobuze şi este în construcţie o 233

linie de tramvai făcută de italieni, despre care se spune că va fi grozavă. Apartamentul ce l-a închiriat este frumos şi însorit. Are două dormitoare, o cameră de zi şi, bineînţeles, baie şi bucătărie. Distribuţia camerelor este puţin ciudată: cele două dormitoare sunt pe colţ şi au câte două uşi glisante mari, ce ţin loc şi de fereastră. Arată bine, dar sunt improprii ca dormitoare. În schimb, camera de zi este în centru şi are o singură uşă-fereastră. Dacă pe timpul iernii dormitoarele sunt friguroase, camera de zi este greu de aerisit. Constructorii greci au o preocupare deosebită pentru căldura din timpul verii şi mult prea puţină pentru frigul iernii. Canicula durează însă puţin şi nu este chiar de speriat, în schimb timpul răcoros îşi pune amprenta pe sănătatea oamenilor, ceea ce se vede pe stradă: numărul femeilor în vârstă cu probleme de sănătate, în special în zona picioarelor, este surprinzător de mare. Predomină femeile, fiindcă ele stau în casă, în timp ce bărbaţii stau oriunde în altă parte. Apartamentul, deşi perfect la prima vedere, are nevoie de unele mici remedieri, în special la instalaţia de apă. A solicitat un instalator, care a promis că va veni la ora 10. La 12 încă nu venise, aşa că i-a telefonat. S-a scuzat şi a promis că va veni în 10 minute. La ora 13 încă nu ajunsese. I-a telefonat din nou. A răspuns că este pe drum şi în cel mult 10 minute va fi la ea. Iarăşi 10 minute. Îşi 234

aminteşte că, mai demult, o prietenă i-a spus, dar nu a crezut-o, că atunci când un grec spune că va veni in zece minute, înseamnă că are această vagă intenţie, dar nu se ştie când o va putea onora. Tu însă trebuie să-l aştepţi, nu care cumva să vină şi să nu fii acasă. Atunci şia acuzat prietena că exagerează. Acum însă chiar trebuie să-l aştepte pe instalator. Între timp, a învăţat din propria-i experienţă că, în ipoteza că instalatorul este pe drum şi, întradevăr, sunt şanse să vină în scurt timp, acesta poate deveni foarte lung, dacă se întâlneşte cu cineva şi va trebui să-l salute. Un simplu „Bună ziua. Ce mai faci?” poate dura un timp nedefinit. Cel mai tare o deranjează însă grevele lucrătorilor de la transportul în comun. Ea nu este obligată să meargă în centrul oraşului în fiecare zi. În Glyfada găseşte aproape tot ce-şi doreşte. Centrul este interesant doar seara, dacă vrea să meargă la un spectacol sau în vizită, dar deocamdată are încă multe probleme pe cap, aşa că timpul afectat distracţiilor este redus. Problema majoră este transportul Ilenei. Ea stă în Kipseli, deci trebuie să traverseze centrul. Odată a venit cu taxiul, dar costă mult. Uneori, chiar şi taximetriştii sunt în grevă. Pe jos este imposibil să vină; i-ar lua toată ziua. Până acum a lipsit de două ori; a trebuit ea, Anastasia, să stea cu Fotios, abandonând toate celelalte treburi. 235

În Statele Unite oamenii nu mai fac greve de două sute de ani. De ce fac grecii nuşi dă seama. Desigur, pentru salarii mai mari, pentru mai multe drepturi etc. La prima vedere ar părea firesc. Cine n-ar vrea mai mult decât are? Sau invers: omul, oricât ar avea, tot mai vrea. Cum şi cine pune limita? O chestiune de bun simţ? Este şi ea grecoaică şi este tentată să le dea dreptate conaţionalilor, dar parcă ceva e putred aici, în Grecia, nu în Danemarca. La cafenea şi prin taverne oamenii discută politică cu înverşunare. Ea nu este expertă nici în economie şi nici în politică, dar îşi dă seama că nici ei nu se pricep. Ba, se pare că lipsa lor de informaţii este cu atât mai acută cu cât sunt mai înverşunaţi în discuţii, cu convingerea că deţin adevărul. Un lucru e cert: grevele o deranjează; şi dacă o deranjează pe ea, înseamnă că deranjează şi pe alţii. Cui folosesc? Întrebare fără răspuns, cel puţin pentru ea. În Statele Unite a învăţat că, din cauza concurenţei, patronii se străduiesc să angajeze muncitori cât mai buni. Ca să-i atragă, le oferă salarii mai mari decât firmele rivale. În această fază, muncitorul nu poate emite pretenţii; el trebuie să convingă. De cealaltă parte, muncitorul deja angajat, dacă vrea să i se mărească leafa, sugerează şefului că este solicitat în altă parte. Dacă el este cu adevărat preţuit, i se va propune să rămână, evident cu leafă mai bună. Dacă însă este un lucrător slab 236

sau recalcitrant, i se va spune: „Foarte bine! Ne faci un serviciu dacă pleci”. Anastasia nu şia însuşit această logică la şcoală; a învăţat-o din viaţă. În Grecia o fi altfel? Aici funcţionează altă logică? Care? Greu de aflat! Planul Marshall a ajutat unele ţări europene, inclusiv Grecia, să se refacă după cel de al Doilea Război Mondial. Grecia a primit în continuare şi primeşte încă ajutoare incomparabil mai consistente, dar economia ei decade din ce în ce mai mult, spre deosebire de Germania, care, după două războaie pierdute este în fruntea economiei europene. Diferenţa provine din faptul că neamţul a utilizat banii cu folos, în timp ce grecul i-a furat. În loc să investească, i-a depus în băncile din străinătate pe numele său. Asta nu vor să vadă grecii, deşi, în sinea lor, o ştiu prea bine. Credinţa că sunt şmecheri este cea care îi obnubilează. Astăzi, clasa de mijloc, cea care dă forţa economică a oricărei naţiuni, este aproape absentă în Grecia. Există doar clasa celor săraci şi a celor foarte bogaţi, ale căror averi s-au constituit prin manevre financiare. Se spune despre români că sunt hoţi; ei bine, grecii le-au fost profesori. Se spune că tot răul e spre bine, ceea ce, uneori, se adevereşte; reciproca ar trebui şi ea luată în seamă: prea binele aduce adesea răul. Că grecii ajunseseră în situaţia că numai o dictatură putea să-i scoată din degringoladă uitaseră. Acum aceleaşi racile îşi făceau loc. În 237

plus, ajutoarele venite din străinătate, folosite incorect, i-au învăţat leneşi. Ceea ce l-i s-ar potrivi grecilor este versul „Je meurs de soif auprès de la fontaine” (Cad mort de sete alături de fântână). Beneficiari ai celei mai generoase oferte financiare de care s-a bucurat vreodată o ţară europeană, ei se plâng de sărăcie. Versul de mai sus a fost tema dată de ducele Charles d’Orléans la concursul de poezie din 1458, câştigat de François Villon. Ducele era el însuşi un poet, deosebit faţă de majoritatea semenilor prin faptul că aprecia poezia valoroasă, chiar dacă era scrisă de alţii. Mândria patriotică a grecilor i-ar putea ajuta să găsească o cale mai bună de redresare. Ea rămâne doar în stadiul de amuzament pentru alţii. Iată un exemplu: în loc de cafea obişnuită, pentru a o diferenţia de cafeaua instant, ei folosesc termenul de cafea grecească. Ar fi putut să-i spună cafea turcească, aşa cum procedează toată Europa, dar la ideea că ceva bun sau măcar acceptabil poate fi turcesc fac alergie, deşi unele femei poartă şalvari, fără a fi turcoaice. Cafeaua nu poate fi nici turcească şi nici grecească. Ea nu creşte în nici una din aceste ţări. Termenul de cafea turcească a apărut în Europa în timpul asediului Vienei. Acesta a durat destul de mult, suficient ca localnicii să deprindă obiceiul băutului cafelei, uzual la turci, care îl luaseră,

238

la rândul lor de la arabi. Sintagma „cafea grecească” nu are nici o justificare. Un alt exemplu este insistenţa cu care persoane particulare recomandă magazinele alimentare greceşti, în opoziţie cu cele străine. Aici se păcălesc, fiindcă cele străine aduc produse cu mult mai ieftine. Surprinzătoare sunt în această privinţă unele produse autohtone deosebit de scumpe. Un exemplul relevant este preţul exagerat de mare al măslinelor, cel mai cunoscut produs grecesc. El este mai mare în magazinele şi pieţele Greciei decât în ţările importatoare. Cu o astfel de strategie nu se poate construi o economie prosperă. Datorită preţurilor crescute artificial, pretenţiile salariale cresc şi ele, balanţa venituri/cheltuieli se dezechilibrează, finanţele suferă. „Cornul abundenţei”, din care grecii aşteaptă să le curgă bogăţia la nesfârşit se poate opri. Amalthea a îmbătrânit, iar mitologia au înlocuit-o cu creştinismul, care are alte legende. Astăzi se remarcă o creştere a aversiunii grecilor faţă de Occident. Ea este mai veche. Mai întâi au fost ocupaţi de către romani. Credinţa creştină, în forma ei timpurie pură s-a consolidat în faţa diversităţii credinţelor Romei. Soarta le-a surâs, pentru că, după căderea Imperiului Roman de Apus, s-au trezit ei mai mari peste Imperiul Roman de Răsărit. Nu visaseră în istoria lor aşa ceva. Cu timpul însă, imperiul ce l-au primit cadou devenea tot 239

mai slab, în timp ce Occidentul se întărea, atât politic, cât şi economic. Gelozia s-a materializat prin Marea Schismă din 1054. Au urmat cruciadele, care au dovedit că Biserica catolică se abătuse deja de la principiile creştine fundamentale. (Poate că ar fi făcut-o şi cea ortodoxă, dar nu a avut ocazia.) Distrugerile provocate de ei sunt puse cel mai bine în evidenţă de către cruciada a patra, care a ajuns la Constantinopol în loc de Ierusalim. Atitudinea occidentalilor reiese şi din următorul citat din Constantin C. Giurescu, „Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997. El se referă la efectele năvălirii tătare din secolul 13. „Desigur, populaţia a avut mult de suferit în momentul invaziei. (Este vorba despre invazia tătarilor) Cei care s-au opus cu arma în mână şi au căzut prizonieri au fost vânduţi ca robi în oraşele de pe ţărmul mării. În 1246, papa scrie clericilor din Ierusalim să intervină pentru a fi eliberaţi <<grecii, bulgarii, rutenii şi românii creştini, atât bărbaţi cât şi femei>>, care fuseseră vânduţi arabilor de către negustorii italieni – genovezi, pisani şi veneţieni. Aceştia îi cumpăraseră, la rândul lor, de la tătari, în porturile de pe coasta de nord a Mării Negre. . . E primul contact pe care-l constată documentele între aceştia şi negustorii italieni, un contact, după cum se vede, dureros. Se adeverea aşadar ceea 240

ce aceşti negustori – în speţă venetienii, dar valabil întocmai şi pentru concurenţii lor genovezi şi pisani – spuneau despre ei înşişi: că sunt <<mai întâi veneţieni, apoi creştini>>. Naveau nici un fel de scrupul să vândă pe aceşti fraţi ai lor întru creştinătate ca robi în porturile din bazinul Mediteranei, în Siria, Egipt, „Barbaria”, numai câştigul să iasă.” (pagina 46) Grecul, după ce întreabă de unde eşti, spune: „ortodox, da?” În caz de răspuns afirmativ, eşti deja pe jumătate prieten cu el. Iar acum, că se află în criză, sunt dispuşi să accepte chiar şi invazia rusă, cu argumentul că „şi ei sunt ortodocşi”. Aversiunea grecilor faţă de Occident se concentrează acum asupra Germaniei, pentru că ea este receptată ca ţara care pretinde Greciei să-şi achite datoriile. Pretenţia Germaniei este justificată şi orice om cu minimum de logică înţelege, cu atât mai mult cu cât vinovaţii pentru acumularea datoriilor se cunosc: grecii înşişi. Psihologic însă, aversiunea nouă se adaugă peste cea veche, justificată, şi care datează de secole. Acum ea este uşor de speculat, chiar dacă nu foloseşte la nimic. Nu ştiu cât de harnici erau grecii din trecut, îi admir pe patrioţii care au făcut posibilă dobândirea independenţei, dar constat că cei de azi sunt doar leneşi. O cauză este faptul că s-au învăţat să trăiască din ajutoarele venite din străinătate, dar nu sunt sigur că este 241

singura. Turcii, în schimb, nu sunt doar cei ce stau zile întregi în faţa dughenelor cu vânzări derizorii. După al Doilea Război Mondial au invadat Germania, unde au prestat munci necalificate dintre cele mai grele şi neplăcute. Grecii nu s-au ostenit s-o facă. Nu neapărat în Germania, faţă de care au resentimente, dar în nici o altă ţară din lume. Totuşi, nostalgia unor timpuri apuse le bântuia minţile. Iar pierderea avantajelor avute, lăsate moştenire de către strămoşi, nu putea fi decât vina altora. Principala cauză a eşecului economic al Greciei este, de aceea, incultura clasei de mijloc. Iar ceea ce este mai grav este că această incultură este întreţinută de către clasa educată. Un exemplu grăitor este scrierea cu un alfabet arhaic, menţinut cu argumentul respectării tradiţiei. Îngâmfarea pe seama ecourilor civilizaţiei antice este proliferată la cote ridicole; „alfabetul nu poate fi modificat fiindcă oamenii nu ar mai fi capabili să citească opera lui Homer în original” (deşi Homer era orb şi nu scria), dar mulţi dintre aceşti super-patrioţi nu ştiu să citească decât literele mari. În ceea ce priveşte comerţul – pentru care sunt renumiţi – el este practicat la nivelul micului speculant. Mecanismele economiei mondiale moderne sunt necunoscute grecului obişnuit. Toate acestea permit celor cât de cât informaţi să se îmbogăţească, iar ţara să falimenteze. 242

* *

Ileana nu poate continua să facă naveta din Kipseli în Glifada. O bate gândul să se întoarcă chiar definitiv în România. Oricum, va pleca, aşa că Anastasia va trebui să găsească pe altcineva să aibă grijă de Fotios. -

Abia aştept să mă întorc în România să mănânc peşte proaspăt. o Locuieşti pe malul mării? Oh, nu, Marea Neagră este la 300 de kilometri. Eu stau la poalele muntelui. o Şi atunci, de unde peşte? Din mare, din Dunăre, din lacuri, râuri, crescătorii. Este adus. Există o mulţime de crescătorii în apropiere, în special de păstrăvi. o Şi de unde ştii că e proaspăt şi nu a fost decongelat? Asta se întâmplă în Atena. La noi unii dintre ei încă mişcă. În unele magazine există chiar acvarii mari, în care peştii înoată şi poţi să-ţi alegi peştele pe care îl vrei. Ăştia sunt cei aduşi din crescătoriile din apropiere. o Înţeleg că este o ironie la adresa grecilor, care îl au sub nasul lor, dar nu se ostenesc nici măcar să-l pescuiască? Ironie ar fi foarte puţin spus. Este o ruşine pentru ei să mănânce peşte de import şi să cerşească bani pentru ca să-l cumpere.

* *

243

Am menţionat altădată cartea lui Nikos Themelis, „The Quest”, pentru descrierea oraşului Smyrna la sfârşitul secolului 19. Tot acolo, el descrie atmosfera spirituală a locuitorilor ei de diferite etnii, insistând asupra diferenţelor dintre greci – activi, întreprinzători, energici, deştepţi, abili, informaţi asupra mecanismelor comerciale şi financiare europene – şi turci – remarcabili doar prin pasivitate. Afacerile grecilor mergeau bine în plin Imperiu Otoman, atâta cât mai rămăsese din el. Turcii erau inactivi, în timp ce grecii se extindeau tot mai mult. Iată un scurt pasaj extras din aceeaşi carte, de la pagina 285: „In Smyrna it was the Greeks who pulled the strings in all the fields, power, commerce, society. They were influential, run business according with their own rules and set the fashion.” (În Smirna, grecii erau cei care trăgeau sforile în toate domeniile: putere, comerţ, societate. Erau influenţi, făceau afaceri potrivit propriilor lor reguli şi stabileau moda.) Poate că, în ceea ce îi priveşte pe greci, patriotismul autorului îi induce o doză de subiectivism. În privinţa turcilor însă, relatarea lui concordă cu cea din literatura universală. Chiar şi noi românii, deşi timp de secole turcii au fost duşmanii noştri cei mai importanţi, avem o opinie îngăduitoare pentru turcii trăitori în România de azi. Îi considerăm oameni paşnici, blânzi, plini de bunăvoinţă. 244

Victor Ion Popa le face o astfel de descriere prin Kadâr, în piesa „Take, Ianke şi Kadâr”. Mi-au venit în minte aceste gânduri, în timp ce mă strecuram printre mesele scoase în stradă în faţa cafenelelor din Atena. De dimineaţă până seara sunt pline, deşi toată lumea se plânge de efectele crizei financiare. Se pare că situaţia s-a inversat. Turcia este o ţară prosperă în acest moment, în timp ce Grecia nu poate ieşi din criză. Nu ştiu ce fac turcii la ei acasă, dar pe greci îi văd în fiecare zi şi constat că seamănă perfect cu turcii din secolul 19, aşa cum îi descrie Nikos Themelis, cu deosebirea că nu sunt pasivi; dimpotrivă, sunt deosebit de activi, dar numai în discuţii, deşi argumentaţia lor dovedeşte că, pe cât sunt de vehemenţi, pe atât sunt de ignoranţi în domeniile economiei moderne. „Surdul vorbeşte mai tare decât cel ce aude; prostul discută mai mult decât cel ce înţelege”. Observaţia aparţine lui Nicolae Iorga. La sfârşitul secolului 19, Imperiul Otoman era în puternic declin. Pierduse deja cea mai mare parte a teritoriului. În mod evident, turcii cei leneşi, descrişi în toată literatura nu pot fi cei de azi şi nici cei care, cu multe secole în urmă, porniseră din Asia Centrală şi cucereau teritorii imense din Asia, Asia Mică şi Europa, sfârşind cu victoria asupra capitalei fostului Imperiu Bizantin, Constantinopol, la 1453. Ce s-a întâmplat între timp? Simplu! S-au învăţat să trăiască bine, 245

fără să se ostenească. Luptătorii, spre exemplu, nu mai erau turci; erau ieniceri, recrutaţi de mici copii din ţările ocupate sau ca tribut perceput din ţările vecine, ca Principatele Române. Traiul îmbelşugat i-a făcut pe turci leneşi. Singurele produse turceşti remarcabile erau dulciurile, iar poziţia caracteristică a oricărui turc era alături de narghilea. Nu cumva grecii de astăzi se află într-o situaţie similară? Lenea lor, vizibilă la tot pasul, nu este cumva un efect al traiului bun, asigurat de ajutoarele din străinătate? Sper totuşi ca viitorul să fie diferit. Mă rog pentru asta, dar cred că şi grecii ar trebui să facă ceva în această privinţă. Dacă lenea turcilor din trecut şi a grecilor de azi este asemănătoare, există totuşi o diferenţă: cea genetică, în baza căreia grecii sunt impulsivi şi avari, în timp ce turcii sunt blânzi şi darnici. Dar poate că şi aceasta este un produs al istoriei, iar timpul le va nivela. Grecii, deşi au alergie la turci, sunt încă sub influenţa unor mentalităţi turceşti. Singurele dulciuri acceptabile sunt cele turceşti: baclava, cataif etc. Asta şi pentru că grecii nu se pricep să facă altele. Narghilele, deşi puţine, sunt încă vizibile. Intens se fumează ţigarete, mai mult decât în oricare altă ţară cunoscută de mine, în special femeile. Bărbaţii, atunci când nu mănâncă sau dorm, mânuiesc comboloiul, un fel de mătănii, cu deosebirea că manevrarea lui nu este calmă, ci 246

nervoasă. În loc să mişte bilele pe şirag una câte una, le agită pe toate odată, dintr-o poziţie extremă în cea opusă. Şiragul nu este circular; el are un capăt, de care se ţine şi permite aruncarea bilelor în jurul palmei. Când turcul învârte pe degete mătăniile, te gândeşti că numără cele o mie şi-una de nopţi; când grecul aruncă comboloiul de o parte şi de alta a palmei, pare să aibă în faţă imaginea unui adversar pe ringul de box. Este clar că, pentru a ne explica decăderea diferitelor imperii din trecut, nu este necesar să căutăm alte cauze. Lenea dobândită prin trai îmbelşugat este o explicaţie suficientă. *

* *

La nuntă Este târziu, mult după miezul nopţii, principalele evenimente specifice s-au desfăşurat deja, aşa că, în timp ce tinerii dansează, majoritatea celorlalţi participanţi discută in grupuri. Kostas, amator de informaţii, vrea să profite de prezenţa unui domn, pe care l-a cunoscut cu o zi înainte şi care, la rândul său, pare mai dispus să stea de vorbă cu el, decât cu ceilalţi. Şi el doreşte să

247

afle detalii despre viaţa celor din Statele Unite ale Americii, dar Kostas este mai îndrăzneţ. -

Eu am mai participat la câteva nunţi ale grecilor din State, dar acolo atmosfera era foarte diferită. N-aş zice că alea mi-au plăcut mai mult, mai ales că nu prea am înţeles atunci tot ce făceau ei, dar îmi era clar că toată lumea se simţea foarte bine. Aici… o Mda, aşa este. Eu nu am fost niciodată în America, dar îmi imaginez cum este. Acolo grecii sunt bucuroşi că se întâlnesc între ei, îşi amintesc de Grecia, devin nostalgici… Da, şi dansează. Dansurile lor m-au surprins cel mai mult. Nu numai că sunt originale, dar pun în ele foarte mult suflet. Nici n-aş zice că dansează în sensul obişnuit, aşa ca noi, tinerii, doi câte doi, în ritmul muzicii. o În ritmul muzicii dansează şi grecii, dar ei pun mult suflet în dans. Poate prea mult, mai ales atunci când dansează siguri. Dar n-aş vrea să jignesc făcând comparaţii cu obiceiurile altor popoare. Acum vreau să înţeleg ce se întâmplă aici, unde sunt tot greci. Şi nu mă refer doar la dans. Tinerii dansează ca în State şi după muzică modernă. Doar la început, şi mai mult persoanele în vârstă, au dansat greceşte, dar şi aici a fost o diferenţă. În State erau bucuroşi să se simtă împreună; se prindeau de umeri şi formau un cerc. L-au făcut şi aici, dar era ceva formal. Parcă erau străini. o Ai spirit de observaţie. Aşa este. Hai săţi explic. După Războul Civil, tatăl mirelui a fost refugiat politic în fostul U.R.S.S. Şi eu am fost. El este un om foarte cumsecade şi i-a invitat pe toţi

248

camarazii a căror adresă o ştia, deşi – astăzi – ei au concepţii diferite. Înţeleg că ei au făcut parte din grupări potrivnice şi acolo s-au întâlnit. D-aia nu se agreează? o Oh, nu! Acum m-ai dezamăgit. URSS-ul a luat numai copiii luptătorilor din facţiunile ajutate de ei, şi care s-au opus guvernului de dreapta, format după război. Ah, da! Am greşit. Ştiu, că mi-a spus tata. Au veleităţi comuniste. Şi atunci, … o Părinţii noştri erau, fie decedaţi în luptele din timpul Războiului Civil, fie arestaţi. Pentru noi, copiii, rămaşi pe drumuri, URSS-ul a organizat tabere, atât la ei în ţară, cât şi în ţările ocupate de ei: Bulgaria, România, Polonia, Germania şi celelalte. Acolo am primit adăpost, mâncare, haine şi … au încercat să ne îndoctrineze. Alţi copii s-au născut acolo, din părinţi care apucaseră să se refugieze. Aceştia nu au stat în tabere, ci au fost crescuţi de părinţi, la casele lor. Şi ei, părinţii, de unde au avut case, acolo? o Nu au avut. Li s-au dat. Case şi bani. Şi ei au fost ajutaţi, dar sub altă formă. Şi care este diferenţa? Că unii au fost îndoctrinaţi şi alţii nu? o Da şi nu, pentru că efectul a fost invers. Diferenţa poţi s-o vezi între tatăl mirelui, un om la locul lui şi domnul cu vestă maro, cu care ai stat de vorbă mai devreme şi care se vedea că nu ţi-a plăcut. Ţinea morţiş să-mi spună ceva ce nu l-am întrebat.

249

Este stilul lui, să le vâre altora în cap convingerile lui. Îţi spuneam că noi, cei din taberele de copii, am fost îndoctrinaţi. Aveam ore speciale, cu instructori de partid, veniţi din afară. În tabără însă, erau persoane obişnuite: bucătărese, femei de serviciu, îngrijitoare, spălătorese. Oameni simpli. Ei nu discutau niciodată politică. Evitau acest subiect. Cel puţin în faţa noastră. Poate tocmai de aceea, noi, copiii, realizam că ceva nu e tocmai o.k., cum spuneţi voi, americanii. Nu mai sunt american. Sunt grec. o Bine. Mai târziu, când am mers la şcoală şi am cunoscut şi alţi copii, unii am urmat facultăţi şi am şi lucrat o vreme acolo, am constatat că realitatea este foarte diferită de ce ni se spusese la orele de propagandă politică din tabere. Argumentele lor, care ni se păreau logice la început, le-am înlocuit cu altele, constatate în viaţa reală. Asta înseamnă că cei ce au fost crescuţi de părinţi au cunoscut realitatea de la început. o Ar fi trebuit s-o cunoască, dar nu au văzut-o. Cum aşa? o Pentru că, acasă, părinţii i-au crescut în ură faţă de tot ce nu era comunist. Ii urau pe toţi cei ce reuşeau mai bine în viaţă şi nu voiau să vadă că aceşti oameni au şi calităţi. Iar pentru că economia ţării mergea din ce în ce mai prost, au dat vina pe conducătorii partidului comunist că nu au aplicat corect indicaţiile lui Marx. o

250

Dar Marx nu a dat nici o indicaţie de guvernare a societăţii, după ce proletariatul ar fi ajuns la putere. Întreaga lui doctrină se limitează la necesitatea răsturnării prin forţă a societăţii europene burgheze, cum zicea el, de către proletariat. o Exact. Despre cu ar arăta societatea comunistă, doar utopicii au scris. Apropo, aveţi şi voi, pardon, au şi americanii unul: Chris Evans, fost ofiţer de cavalerie în timpul Războiului civil. A scris Eurasia, o carte cu naivităţi de tip comunist. N-am ştiut. Şi dacă ei erau – şi văd că şi sunt – atât de convinşi de comunism, de ce au plecat dintr-o ţară comunistă şi au venit în Grecia, care nu vrea să fie comunistă? o Bravo! De data asta, mi-ai plăcut. Pentru că sunt poltroni. Au venit aici pentru ca să le meargă bine. Economia Greciei era înfloritoare atunci, în timp ce a ţărilor comuniste era falimentară. Interesul poartă fesul.

* *

Fragment dintr-o scrisoare a Anastasiei către Nikos, un vechi prieten al lui Fotios, dar şi al Anastasiei, din Canada. „Mama a murit. Fără comentarii! La

înmormântare,

lume

chiar

mai

puţină decât mă aşteptam. Cu mult

251

mai multă a fost când a murit tata. La înmormântarea lui au venit o mulţime

de prieteni, colegi de serviciu. Chiar foarte multă lume a fost! Mama nu a lucrat

niciodată,

iar

prietene

adevărate se vede că nu a reuşit să-şi facă.

Am discutat cu un avocat despre

întocmirea locuinţei

actelor

părinţilor.

moştenire voi

vinde,

fiindcă nu mi-ar plăcea să locuiesc acolo.

numai

din

motive

psihologice, dar acum, că am prins gustul

litoralului,

această

zonă

Atenei îmi place cu mult mai mult. În

plus, vechiul centru al Atenei parcă se

deteriorează pe zi ce trece. Iar grevele celor

manifestaţiile manifestaţiile,

câtă

transporturi stradă

–

imbecilitate!

şi

ah, –

nu-mi doresc să le văd. Ele sunt nu numai deranjante, dar te obligă să te gândeşti încotro se îndreaptă Grecia.

252

Eu nu-mi văd capul de ale mele, dar nu mi-ar plăcea să cred că m-am

urcat într-o corabie care merge în direcţie greşită.

Încotro mă îndrept eu? Nu sunt

semne de schimbare şi poate că nici nu este

necesar.

mai

sunt

tânără

pentru ca să-mi doresc un prinţ călare

pe un cal alb, să mă ducă într-un palat cu totul şi cu totul din aur.

Poate măcar de linişte să am parte. Evenimente majore nu-mi mai doresc.

Kosty se va căsători. Fotios va rămâne o legumă

pentru

toată

viaţa.

Recuperarea a dat roade parţiale. Mai mult

de-atât

poate.

După

gravitatea accidentului, este de mirare că medicii au reuşit şi atât. Se poate

mişca, dar foarte încet şi numai ajutat. Înţelege

şi

exprimă

foarte

greu,

numai pentru activităţi de minimă

necesitate. Are, bineînţeles, nevoie de un asistent social permanent. Eu nu

253

pot sta permanent lângă el; trebuie să

mă ocup de toate problemele domestice şi extra-domestice.

Voi avea grijă de el în tot restul

zilelor sale; cât trăieşte nu voi avea un alt soţ şi, probabil, pentru tot restul zilelor mele.

Am fost de fapt singură toată

viaţa şi singură voi rămâne. Îmi doresc doar să fiu liniştită.”

Va moşteni şi alte proprietăţi. După o viaţă dură, îi pare acum de necrezut, dar sunt perspective ca viaţa ei să se îmbunătăţească semnificativ, cel puţin din punct de vedere financiar. Nicki a plecat în Cipru împreună cu proaspătul ei prieten. *

* *

Kostas şi Anastasia, după o vizită la o familie de foşti prieteni ai părinţilor: -

Trebuie să luăm imediat câte o aspirină. Picioarele îmi sunt îngheţate bocnă.

254

Până să scoţi tu aspirina, eu am să beau un ouzo. Dacă nici de data asta nu neam îmbolnăvit, înseamnă că suntem tari. Îmi dai şi mie un ouzo, că e mai rapid. Până îşi face aspirina efectul eu tremur ca varga. o Eu nu ştiu ce au oamenii ăia în cap, de stau fără căldură în plină iarnă. Sunt zgârciţi. Şi nu sunt singurii. A fost greşeala noastră că nu ne-am îmbrăcat corespunzător. De fapt, greşeala mea; am uitat că aici multă lume încălzeşte locuinţa doar două-trei ore seara, înainte de culcare. o Asta-i prostie curată. În două ore doar aerul se încălzeşte. Mobila, pereţii rămân reci. Ba chiar mai rău, se umezesc. o Şi ei nu se gândesc? Locuinţa neîncălzită, pardoseli reci, nici nu te mai miri că femeile în vârstă merg ca vai de capul lor, că nici nu-ţi dai seama în ce direcţie se deplasează. Majoritatea atenienilor provin de la ţară, unde oamenii nu stau în casă în timpul zilei. o Aici nimeni nu citeşte o carte? Toată lumea e la cafenea? Numai bărbaţii. Femeile văd de gospodărie; daia la bătrâneţe arată aşa cum spuneai. o Este cumplit ce-mi spui. Copiii nu au lecţii de făcut? Le fac şi ei cum pot. Copiii au mai multă energie. o Alea nu sunt lecţii făcute serios. Nu este de mirare că albanezii învaţă mai bine. Probabil că au locuinţe cu mult mai modeste, unele chiar foarte modeste, dar mai mici fiind, pot fi încălzite. Grecii şi-au construit case spaţioase, o

255

cum probabil au văzut prin filme, dar care nu sunt de nasul lor. Într-adevăr, au spaţii largi, greu de încălzit . . . o Şi atunci nu le mai încălzesc deloc. Iartă-mă, dar asta dovedeşte o mare doză de ignoranţă. Părinţii nu au preocupări intelectuale. E clar. Asta se vede de la distanţă. Una e să te mişti – fie şi prin bucătărie - şi alta să stai pe scaun. Dar să-ţi ţii şi copiii în frig? Înseamnă că nu ştii cum e să înveţi. Probabil că majoritatea nici nu învaţă. Şcoala este, pentru ei, o formalitate. Sunt oameni veniţi de la ţară, care doar locuiesc la oraş. o Dar asta s-a întâmplat cu câteva generaţii în urmă. Mentalitatea s-a păstrat. o E clar. Sunt oameni ne-educaţi. Credeam că Grecia este o ţară civilizată. Ei aşa cred. o Una e să crezi şi alta să fii. Că sunt încrezuţi se vede de la distanţă. Ar putea totuşi să gândească. Cu soarele pe care îl au, ar trebui ca toate casele să aibă panouri solare. Alea costă şi, cum îţi spuneam, ei sunt zgârciţi. o Scumpi la tărâţe şi ieftini la făină. Cu o investiţie iniţială ai căldură gratis toată viaţa. Başca medicamentele, pentru care trebuie să cheltuieşti o avere. o Eu mai iau un ouzo. Sper că noi vom avea o locuinţă ca lumea! Şi eu sper să găsim una corespunzătoare.

* * 256

În Glyfada sunt mulţi ruşi. Majoritatea sunt oameni de afaceri, sau cel puţin aşa afirmă. Indiferent cu se ocupă, sunt bogaţi. Bineînţeles că, pentru servicii domestice, angajează cu precădere rusoaice. Ele nu stau toate aici, ci prin cartiere învecinate, în special în Kalithea. Nu este foarte aproape, circulă de-a lungul litoralului, fără să traverseze centrul oraşului, în special Piaţa Syntagma, acolo unde se fac mitinguri de protest, soldate cu ciocniri violente cu poliţia. Cum Ileana este pe cale de a pleca, Anastasia va trebui să găsească pe altcineva; poate va găsi o rusoaică. O bate gândul să se mute din Glyfada. Oricum, doreşte să cumpere un apartament, iar Palaio Faliro este un cartier despre care se vorbeşte tot mai mult că, în curând, va concura Glyfada ca eleganţă. Deocamdată, preţurile sunt mai mici, aşa că momentul pare să fie favorabil. În plus, este destul de aproape de Kalithea, aşa că îi va fi foarte uşor să găsească o persoană potrivită pentru a sta cu Fotios. Glyfada nu mai este atât de atractivă pe cât i s-a părut la început. În plus, decât să cumpere un apartament aici, într-o clădire veche şi la preţ mare, cartierul Palaio Faliro, în plină dezvoltare, este mult mai avantajos. Are şansa să cumpere un apartament într-un bloc nou şi să-l amenajeze după gustul ei. 257

Atena este toată în construcţie şi reconstrucţie. În curând vor avea loc aici Jocurile Olimpice şi se fac amenajări serioase. Multe baze sportive noi şi – ceea ce poate fi chiar mai important – se pavează străzi şi se refac faţadele unor clădiri din centru. Acum este o problemă să străbaţi oraşul; sunt şantiere peste tot. Peste un an însă va fi cu mult mai frumos. Era şi cazul. Atena devenise o paragină. Litoralul va beneficia în mod special de noile amenajări sportive. *

* *

Alo. o Sofia la telefon. Hello Sofia, how are you? o Hei, nu mă lua pe mine cu limba asta. Oi fi eu acum americană cu acte, dar englezeşte tot nu ştiu prea bine. Vorbeşte-mi greceşte.

Sofia, prietena ei, pe care o cunoscuse în Statele Unite pe când era grecoaică se măritase între timp cu un american şi s-a mutat la el. Acum Anastasia, după aproape patruzeci de ani, revenise la statutul ei de grecoaică în timp ce Sofia devenise americană. -

Bine. Spune-mi ce faci. o Ok. Totul e în regulă aici. Ţi-am telefonat fiindcă voiam să vorbesc

258

greceşte cu cineva, aşa că spune-mi ce faci tu. Eu mă mut din Glifada în Palaio Faliro. Acum sunt ocupată cu tot felul de treburi legate de mutat. o Îmi închipui ce-i pe capul tău. Presupun că acolo vei avea un spaţiu mai mare. Cred că pentru asta te şi muţi. Nu numai, dar spaţiul este într-adevăr o problemă. Femeia care venea să aibă grijă de Fotios m-a părăsit. Nu putea să facă zilnic naveta din Kipseli până în Glifada. Am angajat o ucraineancă în locul româncei. Face şi bucătărie, aşa că tot ea va merge şi la piaţă. După ce ne vom muta, va sta permanent cu noi, adică cu mine şi Fotios, fiindcă Kosty se căsătoreşte şi nu vrea să rămână cu noi. o Cine nu vrea? El sau ea? Nu ştiu dacă el sau ea. Nu are importanţă, fiindcă şi eu sunt de părere ca soacra să nu stea împreună cu nora. Eu sunt soacra şi, deşi cred că aş fi o soacră bună, alţii pot avea alte păreri. În plus, prezenţa permanentă a lui Fotios nu poate face plăcere nimănui, mai ales dacă nu este rudă directă. o Ai dreptate! Şi cu ucraineanca în ce limbă vă veţi descurca. Înveţi acum şi ucraineana? Asta-i un fel de rusă, nu? Tipa vorbeşte destul de bine greceşte; stricat, dar poţi să înţelegi ce spune. Este foarte înverşunată împotriva ruşilor; îi consideră criminali. Povesteşte lucruri înfioratoare despre ei. Cică după revoluţia bolşevică, fiindcă ucrainenii erau recalcitranţi, au înconjurat cu armata câteva sate, le-au confiscat alimentele şi i-au lăsat să moară de foame în plină iarnă. Dacă cineva ieşea pe câmp să scoată din pământ vreo

259

rădăcină de plată comestibilă, era împuşcat. Au murit atunci peste şapte milioane de oameni. o E groaznic ce spui. Genocid curat! O teorie a sovieticilor era „omul poate fi redus la ceea ce mănâncă”. Iar pentru un blid de mâncare, flămândul face orice îi ceri. o Ştiu că, după război ruşii şi-au întins persecuţiile în ţările ocupate (Polonia, România, Bulgaria etc.) dar mai ales în teritoriile furate. Au vrut să facă – şi au făcut – un coridor prin care să ajungă până în Germania. Pentru asta au luat din România, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. Din România au luat o provincie întreagă şi au creat Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, deşi numele ei era Basarabia. Era însă un prim pas pentru a-i alipi şi următoarea provincie, numită chiar Moldova. Ştiu că la capitolul acesta eşti tare. Într-adevăr, oamenii din aceste state doreau să rămână europeni. o Bine, să lăsăm istoria. Tu ai încredere în ucraineanca ta? Este dintr-un sat mic, nu i-am reţinut numele. Au fost nouă copii. O familie foarte săracă. Vrea ca, din banii pe care îi voi da eu să trimită acasă. M-a impresionat. Pare o fată bună. Cam naivă, dar harnică şi cinstită. Cel puţin aşa îmi place să cred. Mai spune că N.K.V.D. (securitatea, cum îi spun ei), un fel de poliţie politică este poreclită „Ni Znaiu Kagda Vernusi Damoi”, adică „nu ştiu când mă voi întoarce acasă”. Asta pentru că veneau noaptea cu maşina, arestau cetăţeni şi îi duceau la sediul lor. De acolo, puteau fi deportaţi în Siberia sau chiar ucişi. Puţini se mai întorceau acasă. Ea ar fi plecat demult de-acasă. Nu numai ea. Mulţi ar

260

fi plecat. Nu puteau însă, fiindcă nu li se dădea voie. Aveau nevoie de paşaport şi viză de ieşire, pe care nu le primeau decât oamenii partidului comunist. Toată ţara era ca o închisoare cu zidurile până la frontieră. Abia acum, după destrămarea fostei URSS a putut pleca. De aceea sunt în Grecia şi alte ţări atât de mulţi ucraineni. Şi nu numai ucraineni. Chiar şi ruşi, fiindcă nici ei n-o duceau mai bine.

Palaio Faliro, 2003-2011 A semnat contractul de cumpărare a unui apartament în Palaio Faliro. Blocul de locuinţe este în construcţie, aşa că va putea să-l amenajeze cum vrea ea. L-a cunoscut şi pe dirigintele de şantier. Pare să fie un om cu care se va putea înţelege în privinţa modificărilor la care deja s-a gândit. Blocul este la nici cinci minute de mare. Chiar pe litoral nu ar fi fost foarte bine, deşi ar fi putut vedea marea pe fereastră. Între blocuri şi mare se află Bulevardul Poseidonos, unde şuvoiul autovehiculelor este continuu pe şase benzi de circulaţie. Zgomotul şi gazele de eşapament sunt şi ele o prezenţă continuă. În plus, briza mării uneori este vânt, iar iarna poate fi rece. Din blocul ei – este de-acum proprietară, nu-i aşa? – nu vede marea din cauza clădirilor din faţă. Tot ele însă oferă o protecţie perfectă faţă de zgomot, poluare şi vânt. Strada este una liniştită, în apropierea

261

unei biserici, iar marea este la doi paşi. Toate, sau aproape, toate străzile din zonă au denumiri din mitologie. A ei se numeşte Alkionis. Este al uneia dintre Pleiade, cele şapte fiice al zeului Apollo (după unii ale titanului Atlas) şi ale nimfei Pleione. Legenda spune că, deoarece Orion – vânător îndrăgostit - le urmărea stăruitor prin păduri împreună cu câinii lui, Zeus le-a strămutat în cer, împreună cu urmăritorul şi câinii lui. Au rezultat astfel trei constelaţii: Pleiadele, Orion şi Câinii. Odată pe an, în luna august, bolta cerească este luminată de minunata strălucire a constelaţiei Pleiadelor. Prea bisericoasă n-a fost ea niciodată, dar acum, că se pregăteşte să treacă dincolo de vârsta a doua, parcă nu strică să fie mai aproape de Dumnezeu. Până acum, Cel de Sus n-a prea văzut-o, dar . . cine ştie . . poate de acum înainte. . . La şcoală, în Anglia, toate fetele erau duse în coloană la o biserică din apropiere. Era, bineînţeles una anglicană. Mai târziu, în America, luase moda localnicilor, care merg – dacă merg – la biserica cea mai apropiată indiferent de confesiune. În New York existau şi biserici ortodoxe, dar ele erau departe de locuinţa lor. Acum, va avea una aproape şi încă una grecească. Conaţionalii ei nu şi-au pierdut credinţa; bisericile sunt pline, iar de sărbători sunt arhipline. Poate va merge şi ea. Nu la slujbe, când incantaţiile preoţilor o deprimă; în restul timpului. Bisericile 262

ortodoxe, spre deosebire de cele catolice şi protestante, sunt deschise în fiecare zi, de dimineaţă şi până seara. În lipsa preoţilor, când doar câţiva credincioşi vin să se închine, interiorul oricărei biserici este un spaţiu unde poţi veni cu gândurile tale. Atmosfera din interior, chiar dacă nu îţi dă soluţia concretă de rezolvare a problemelor tale, îţi redă încrederea şi liniştea sufletească necesară pentru a te lupta cu greutăţile de-afară. *

* *

Acum este seară şi – după o zi plină – marea îi oferă atmosfera perfectă pentru relaxarea mai mult decât necesară. În Glyfada, locuinţa lor era relativ departe de mare; mergea cam un sfert de oră pe jos. Acolo magazinele erau superbe, dar nu îţi petreci tot timpul printre exponate, pe care nu îţi poţi permite să le cumperi. Cea mai apropiată plajă nu este prea frumoasă şi nu are o faleză prea agreabilă. Aici, în Palaio Faliro, este cu totul altceva. Faleza largă, luminată, cu bănci din loc în loc, este special amenajată pentru relaxare. Vine multă lume. Unii aleargă sau merg repede (fac jogging), alţii se plimbă sau stau pe bănci, privind la mare. Aproape la orice oră, chiar şi seara târziu, sunt persoane care fac baie în mare, indiferent de vreme, chiar şi iarna. 263

Este deja întuneric acum iar apropierea portului Pireu face ca luminile vapoarelor - ce vin, pleacă sau aşteaptă să li se permită intrarea în port - să sclipească precum licuricii. Printre vapoare, mişună ambarcaţiuni mai mici, chiar şi câteva iole. Unele dintre ele au câte un reflector în vârful catargelor ce luminează pânza. În întunericul serii par nişte fantome, ce se mişcă de colo-acolo. Năluci simpatice. Printre stele, avioane şi elicoptere străbat cerul fără să se audă. Completează doar jocul de lumini. Iar mica peninsulă din faţa portului Pireu, cu o colină în mijloc cu mii de lumini de diferite culori, pare o broşă imensă, cu un ac îndreptat spre largul mării. După o curbă, faleza creează un mic golf, din care luminile oraşului se reflectă în apa mării. Este un peisaj ce merită pictat. Nu-şi aminteşte să fi văzut ceva mai frumos, nici măcar în Miami. Gata! E prea frumos aici şi . . dacă ne fură peisajul . . . Acasă, că mâine avem treabă! *

* *

Alegerea s-a dovedit inspirată. Marele avantaj era însă cel oferit de către locuitorii din Palaio Faliro, mulţi dintre ei greci veniţi din alte ţări, în special din fostul U.R.R.S., după dezmembrarea acestuia. Aceştia nu au 264

nimic în plus, dar au ceva foarte important în minus: tradiţii anacronice. Deşi mai săraci, ei sunt mai decenţi şi civilizaţi. Dacă în Ano Kipsely – un cartier mai vechi – tavernele şi cafenelele sunt pline de bărbaţi de dimineaţă şi până seara, în timp ce femeile aduse de spate cară sacoşe de la piaţă şi muncesc toată ziua, ei bine, în Palaio Faliro, cafenelele sunt la fel de pline, dar cu clienţi de ambele sexe, iar femeile sunt cu mult mai sănătoase; aş zice aproape frumoase, dar nu vreau să risc în acest domeniu. Palaio Faliro chiar a devenit un cartier elegant, în care îţi face plăcere să te plimbi până noaptea târziu pe faleză sau pe strada principală, unde sunt magazine frumoase dar la preţuri rezonabile şi cafenele la tot pasul. Asta dacă plaja – la care ajungi în câteva minute – nu te-a obosit suficient. Din acest punct de vedere Anastasia are toate motivele să fie mulţumită. Din altele, rămâne de discutat. Motive de nemulţumire găseşte oricine, indiferent de situaţia lui socială, financiară, sentimentală sau de orice altă natură. Fericit este doar cel care reuşeşte echilibrul între dorinţe şi realizări. Desigur, locuinţa nu este poate cel mai important factor. Ea creează doar condiţii mai bune sau mai rele de viaţă, ceea ce nu este deloc de neglijat. Ea este un suport pentru celelalte, iar fără suport este greu să construieşti ceva.

265

* *

De la ferestrele blocului ei, Anastasia nu vede marea, dar are balcoanele altor patru blocuri cu câte şapte etaje, plus unul cu patru, aşa că simte mai bine pulsul cartierului. O doamnă din blocul de vizavi hrăneşte zilnic un grup de pisici. Sunt cel puţin şase. Atunci când nu dorm, se plimbă maiestuoase pe gardul din piatră dintre blocuri. Toate sunt mari şi grase; una dintre ele însă este imensă. Uneori, în timpul nopţilor, emit câte un mieunat asemenea plânsetului unui copil. Uneori chiar crede că este un copil, dar se calmează imediat ce aude cum se scuipă între ele, ceea ce pruncii încă nu ştiu să facă. Probabil relaţiile cu alte pisici din vecini nu sunt dintre cele mai bune, sau nu întotdeauna. Cea mai „realizată” din punct de vedere estetic este una cu capul negru, picioarele albe, coada vărgată şi spatele cu o paletă multicoloră de la maro deschis la gri închis. Se plimbă de parcă ar fi un tablou într-o expoziţie, pe care cineva îl mişcă de colo-colo, pentru a fi văzut de toata lumea. Pe Miki al ei, Anastasia îl ţine în casă; iar atunci când pleacă cu el undeva îl poartă în braţe. Deşi are întotdeauna o lesă cu ea, nu-i place să-l ţină legat, iar să-l lase să meargă pe stradă nici nu poate fi vorba; s-ar murdări pe picioruşe. Doar când ajunge pe la vreo prietenă 266

îl lasă jos. Dacă îi spune „Caţi cato” (stai jos) acolo rămâne, până îl ia ea în braţe. Zilele trecute a stat cuminte timp de cinci ore. Dacă îi spune „Agapi mu” (dragostea mea), indiferent unde se află, sare şi vine s-o lingă pe faţă. „Vezi bine, el este un căţel inteligent, nu o pisică”. *

* *

Sper că mergem cu tramvaiul, nu cu autobuzele alea infecte şi aglomerate. Nici nu poţi să respiri acolo. Iar dacă se mai nimereşte să intre şi vreo ţaţă cu gura mare, îţi vine să cobori la prima staţie, sau mai bine să fi coborât deja la precedenta. o Stai liniştit. Mergem cu tramvaiul. Mă bucur. Chiar îmi plac tramvaiele astea italiene. Sunt silenţioase şi au aer condiţionat. Şi călătorii se comportă altfel. Parcă eşti în altă ţară. Mergem până la capăt? o Sigur că da. De acolo mai avem de mers încă trei sau patru staţii. Vom lua un autobuz, sau troleibus, depinde care vine mai repede.

În staţia de tramvai -

o Curios, nu e nimeni în staţie. E clar! Scrie pe panou: grevă 24 de ore. o Vezi dacă nu ne uităm la televizor? Am fi aflat din timp şi nu ne mai făceam planuri.

267

Bine, ai găsit un motiv să mă uit la televizor. Ştii că nu-mi place. Ai vrut să spui că ne făceam alte planuri. Şi acum, ce plan ai? o Eu mă întorc acasă. Ce plan să mai am? Am destule de făcut. Îmi pare rău că mam întrerupt. Eu aş încerca să mă duc, totuşi. Am promis că voi participa. o Şi cum vrei să ajungi acolo? Aş lua un taxi, dar se pare că şi ele sunt în grevă. N-am văzut nici unul trecând. Poate mă ia cineva cu maşina. Încerc la „ia-mă nene”. o Încearcă! Eu am plecat acasă. Pa! Pa!

Kostas va întârzia la cenaclu, dar speră să prindă esenţialul. Cum la greci punctualitatea este ceva de care nu vor să audă, are chiar mari şanse. Are scuza grevei celor de la transportul în comun, de care nu ştia. A aflat abia după ce a constatat că tramvaiul nu vine şi nu era nimeni în staţie. A avut noroc să-l ia cineva cu maşina. Altfel, i-ar fi fost imposibil să ajungă. Din Palaio Faliro până în centrul Atenei, tramvaiului îi trebuie peste o jumătate de oră; pe jos, n-a încercat niciodată, dar este de presupus că nici două ore n-ar fi fost suficiente. Să-l ducă până la destinaţie ar fi fost prea mult. L-a scutit însă de cea mai mare parte a drumului. Ciudată naţia asta; uneori sunt foarte amabili, săritori, gata să te ajute; alteori însă . . . Acum, pentru gestul acestuia, trebuie iertaţi de păcate. Chiar şi lipsa de punctualitate ar putea fi

268

trecută cu vederea, având în vedere că azi el este cel care întârzie, ce-i drept nu din vina lui. Pentru care punctualitatea este unul dintre atributele esenţiale ale omului civilizat. Acum mai are o bucată destul de mare de mers pe jos. Tocmai a trecut de Piaţa Syntagma. Ca să ajungă aici, a trecut printre „Olympeion” şi „Zappeion” şi apoi pe lângă Parcul Central, până la clădirea Parlamentului. Coloanele templului lui Zeus-Olimpianul priveau încremenite cerul, de parcă s-ar întreba „Oare ce, Doamne, li s-a întâmplat?”. Până aici, drumul a urcat un pic; el a mers repede, aşa că a început să gâfâie. De aici înainte panta este descendentă, ceea ce este foarte bine, fiindcă nu vrea să transpire şi să atragă atenţia celor din sală în acest mod. Este de dorit să-şi facă intrarea în mod discret. Că nu va fi prezent de la început, nu va fi o tragedie; nu este printre personajele principale ale cenaclului; abia dacă este cunoscut, după cele două întâlniri precedente, la care a fost mai mult martor decât participant. Acum însă, gustă o clipă de satisfacţie: traseul parcurs i-a făcut întotdeauna plăcere. Despre „Zappeion” nu ştie mare lucru, dar „Olympeion”-ul şi Parcul Central sunt menite să desfete orice persoană. Primul este o pagină de istorie: Templul lui Zeus Olimpianul şi Arcul lui Hadrian. Din Templu au rămas doar câteva coloane, dar ele sunt puse excelent în valoare 269

de către arhitecţii oraşului. Nici nu este nevoie să te apropii de ele; de la distanţă sunt chiar mai impresionante. Depărtarea şi spaţiul înconjurător – vegetaţie din abundenţă, o biserică mică, perspectiva Acropolelui sau a colinei Lykavittos (depinde din ce unghi priveşti) – face ca totul să pară mai misterios. Cât despre Parcul Central, acesta este o excepţională oază de linişte în mijlocul vacarmului creat de traficul marilor bulevarde. A gustat-o din plin de mai multe ori, după ce treburile l-au obligat să bată cu pasul distanţe mari prin zona centrală a oraşului. Trece acum prin faţa Universităţii. Aici au învăţat bunicul şi străbunicul lui. Mama nu scapă nici o ocazie să-i amintească, de fiecare dată când trec prin faţa Universităţii. Aşa cum era de aşteptat, în faţa clădirii sunt câteva statui. Toată Atena este plină de statui ale principalilor zei şi eroi mitologici, dar şi ale modernilor. Cea mai impunătoare este, bineînţeles, a Athenei, pe frontonul clădirii. Jos, sunt cele ale filosofilor. Printre ele, mai modestă, cea a lui Ioannis Antonios Kapodistias, fondatorul Universităţii este cea cu adevărat specifică locului. Stă aşezat pe un scaun, cu mâna stângă sprijinită pe o carte. Pare să fi fost un bărbat frumos. Statuia putea să-l fi reprezentat şi în picioare. Odată cu Piaţa Omonia, atmosfera elegantă a oraşului dispare. Se zice că azi, după sistematizarea impusă de construirea 270

staţiei de metrou, arată bine. Nu pot să-mi închipui cum arăta înainte. Este prin excelenţă zona comercianţilor de mâna a treia. Urmează bulevardul Patission, în prima porţiune numit şi „28 octombrie”, ziua în care Grecia a spus NU lui Mussolini, prin decizia primului ministru, refuzând cererea italianului de a traversa Grecia cu armata sa. Nu e clar în ce direcţie dorea s-o traverseze şi în ce scop, dar grecii se mândresc cu refuzul lor, deşi asta i-a costat tragediile celui de al Doilea Război Mondial, de care se puteau lipsi. Din punct de vedere strategic, Grecia nu reprezenta un obiectiv major pentru nici unul dintre combatanţi. O deschidere plăcută ochiului este clădirea Muzeului de Arheologie. Va trebui să-l viziteze într-o zi şi el. Şi-a propus de multe ori, dar n-a apucat s-o facă. Sunt atât de multe muzee în Atena . . . A citit că într-un muzeu i-a uitat numele – se află câteva statui antice, pe care s-au păstrat culorile originale cu care erau pictate. Este curios să le vadă, deşi este convins că nu pot fi mai frumoase decât cele albe, aşa cum arată acum, după ce vopseaua a dispărut. Doar albe sunt elegante şi pun în evidenţă statuia propriu-zisă. A trecut şi de „Pedion Areos Gardens”; în sfârşit, a ajuns! Respiră adânc, să poată intra în sală liniştit. Mai are doar de urcat scările la primul etaj. STUPOARE ! 271

Doar câteva persoane sunt prezente în sală, insuficient pentru a începe. Dacă pe el greva l-a făcut să întârzie, deşi vine de departe, pe alţii i-a făcut să abandoneze, cu toate că locuiesc mai aproape şi ar fi putut să vină chiar şi pe jos. Cei prezenţi au venit cu maşini proprii. Au şi alţii maşini şi ar fi putut să vină; ei au presupus însă că majoritatea membrilor cenaclului vor absenta şi au găsit argumentul suficient pentru a absenta şi ei. Au fost mai inteligenţi? Se pare că da, dar au probat astfel şi lipsa unui interes real pentru discuţii cu colegii. Cei câţiva, care au venit, stau de vorbă în grupuri mici. Despre subiecte literare sau artistice? Aşi! Banalităţi cotidiene! Într-un colţ, câţiva se distrează: -

Afirmaţia lui Pascal cum că omul ar fi o trestie gânditoare este de bine sau de rău? o Cred că, într-o primă aproximaţie, a fost de rău. El se gândise că, la fel ca trestia, omul se înclină după cum bate vântul, ceea ce dovedeşte o gravă lipsă de caracter. Ulterior, a încercat să îndulcească afirmaţia şi a strecurat cuvântul „gânditoare”. Nu ştiu unde a văzut el trestie care gândeşte. o Cred că a vrut să spună că omul gândeşte cât o trestie. Firesc, dacă te gândeşti că Dumnezeu a înzestrat oamenii cu ce i-a rămas după crearea celorlalte vietăţi, plante şi toate celelalte.

272

După părerea mea, ceea ce l-a ridicat pe om deasupra animalelor a fost vorbirea.  Mai întâi a fost poziţia bipedă.  Aşa se spune, dar nu e sigur dacă asta a fost cronologia şi, oricum, saltul cel mare tot vorbirea rămâne. Dacă picioarele sunt deţinătoarele inteligenţei, atunci miriapodele ar trebui să domine lumea. o Încă nu-i târziu să-şi revendice superioritatea.  Poziţia bipedă, nu numărul picioarelor. Faptul că s-a ridicat de pe patru picioare pe două. Adică invers: numărul picioarelor dăunează inteligenţei. Atunci păsările sunt pe o treaptă superioară a evoluţiei. o Nu gâştele au salvat Roma?  Eu vorbeam serios.  Da’ ce-ţi veni? Vorbeai despre vorbire.  Vorbire înseamnă comunicare, iar de comunicat, comunică şi animalele, unele chiar foarte bine. Chiar mai bine decât oamenii. Ele cel puţin se înţeleg între ele. Ca dovadă că noi ne străduim să le facem pe ele să înţeleagă graiul nostru, fiindcă e clar că noi nu suntem capabili să înţelegem graiul lor.  Cu voi nu se poate discuta serios. Spune că vrei să vorbeşti tu şi noi să te ascultăm. Bine, hai vorbeşte. Spune ce ai de spus. Văd eu că altfel nu scăpăm. 

273

Ziceam că vorbirea a contribuit în cel mai înalt grad la…  La domesticirea oamenilor.  Nu! La evoluţia lor . . . deşi, într-o oarecare măsură, ai dreptate. Ţi-ai amintit de zicala „Nu vom aprecia niciodată suficient contribuţia câinilor, prin credinţa şi devotamentul lor, la domesticirea oamenilor”.  Ce vreau eu să spun este că tocmai vorbirea este acum cea care îi distruge. o A ieşit filosoful la iveală. Da, orice idee bună, prin exagerare, devine rea. Asta ai vrut să spui?  Ai început să gândeşti. Da, la animale, spre exemplu, selecţia naturală se face după criterii specifice: forţă, frumuseţe etc. Păunul se împăunează pentru ca să impresioneze păuniţele, leul se luptă pentru teritoriu şi aşa mai departe. Omul, care este tot un animal, are şi el instincte, dar, prin vorbire, şi-a denaturat comportarea. Femeile, spre exemplu, discută despre modă: haine, coafuri etc. Discutând între ele, însă, şi-au creat propriile lor criterii de evaluare, după gustul lor, independente de opiniile bărbaţilor. Stai liniştit, că instinctele sunt mai puternice. Moda nu va fi niciodată un criteriu de selecţie. Orice bărbat este preocupat de ceea ce se ascunde dincolo de haine. Femeile nu realizează 

274

ridicolul modei, nici măcar atunci când le dezavantajează.  Exact asta vroiam să spun. Prin vorbire, se abat de la obiectivul principal. Aici ai ceva dreptate. Moda pantalonilor cu talia joasă este de-a dreptul dizgraţioasă. A fost împrumutată de la turci, din filmele cu dansatoare din buric, dar asta nu merge cu blugi, mai ales peste un fund gras şi îi scoate în evidenţă şuncile. o Moda e de-a dreptul greţoasă, dar eu am un exemplu mai clar de prostie. Vezi câte o femeie cu picioare urâte, care încalţă pantofi sclipitori. Ea vrea să compenseze urâţenia gleznelor cu frumuseţea pantofilor, dar nu face decât să atragă atenţia asupra lor.  Da, în loc să atragă atenţia asupra a ceea ce are mai frumos şi s-o distragă de la ce o dezavantajează. o Deşi vara este foarte cald, majoritatea grecoaicelor – chiar cele în vârstă – poartă părul lung, de cele mai multe ori încreţit la coafor, chiar dacă nu au bani pentru pantofi.  Asta ca să pară mai tinere. o O adolescentă nu are viitor; ea va deveni o babă, evident, cu condiţia să trăiască suficient. Dacă tot se transformă, ar fi bine s-o facă frumos. Şansa ei stă în devenire, nu în stagnare. Ei bine, moda a fost doar un exemplu. Acelaşi lucru se întâmplă şi în domenii cu mult mai

275

importante: filosofie, literatură, artă, politică, aproape peste tot. o Ştiam eu că tot la politică o să ajungem.  Nu, că el e filosof.  Mai rău. Râdeţi voi, dar e adevărat ce spun. o Vrei să ne provoci la dialoguri maieutice? Eu nu am maieul pe mine. o Tu nu gândeşti decât în maiou?  Uite-aşa se leagă moda cu filosofia.  Cu moda la maieuri. o Filosofia în maiou – titlu de roman modern.

Sunt simpatici dar, după efortul de a veni şi nemulţumirea de a găsi sala aproape goală, Kostas nu mai are chef de glumele lor. Într-un alt colţ, se discută, bineînţeles, politică. Ăştia nici măcar nu au haz. Să se lamenteze este tot ce ştiu. Sunt însă plini de importanţă, se încrâncenează, fiecare crede că este în posesia adevărului; doar politicienii sunt incompetenţi, cu excepţia unuia – care diferă de la un vorbitor la altul – şi, bineînţeles, băncile şi Uniunea Europeană, care pretind ca Grecia săşi plătească datoriile, fie şi reduse de mai multe ori. Agitaţia lor este acum amplificată de apropiatele alegeri parlamentare. Tot atunci, va fi lună nouă, se gândeşte Kostas. Şi Parlamentul va fi unul nou. Ca şi luna: aceeaşi, doar cu alte părţi luminate şi mult mai multe rămase în umbră, pentru o vreme. Veşnica Reîntoarcere este un ciclu natural de când

276

lumea şi pământul. Adică nu! Pământul, nu! Doar lumea, şi nu chiar de la început; doar de când filosofii au inventat sintagma „Veşnica reîntoarcere”. De atunci ne tot întoarcem şi noi de pe o parte pe alta, poate-poate ne vom odihni mai bine. Odihna plăcută, oameni buni! Domnul veghează! Ne vedem la Judecata de Apoi. Mă întreb dacă Judecata de Apoi nu cumva a fost deja, iar ceea ce ni se întâmplă sunt consecinţele ei. Până una-alta, cum ziceam, Domnul veghează să nu vi se întâmple ceva ce v-aţi dori, fiindcă tot nu ştiţi ce să vă doriţi. Deocamdată! Eu sunt optimist. Cândva veţi şti. Atenţie, nu când e lună plină. Atunci, se ştie, nu puteţi dormi bine şi, cu mintea neodihnită, puteţi greşi din nou. Aţi mai făcuto şi în trecut, dar nu disperaţi. Se spune că, dacă atunci când vezi luna nouă, pui mâna pe bani, vei avea mulţi bani în toată perioada următoare. Din nefericire, luna nouă nu poate fi văzută, fiindcă tocmai atunci se află în dreptul soarelui. „Sic transit gloria mundi!” Mai e ceva de făcut pe-aici? Da, retraşi într-un colţ, trei domni ceva mai în vârstă discută discret. Unul dintre ei povesteşte. -

Cu ani în urmă, eram cu câţiva prieteni într-o excursie printr-o zonă foarte frumoasă, pe atunci încă nevalorificată turistic. (Astăzi, trebuie să-ţi rezervi din timp o cameră la hotel sau la particulari.) Noi, eu şi soţia mea, tineri căsătoriţi pe atunci, tocmai ne cumpărasem la mâna a doua un FIAT 850. Cu noi se mai aflau

277

sora mea cu soţul ei, cu un Renault 10 şi încă o familie de prieteni. Nu-mi amintesc ce maşină aveau, dar ştiu că era una la fel de modestă ca ale noastre. Eram tineri cu toţii. Regiunea montană pe care o străbăteam era - şi este încă - splendidă, timpul era minunat, aşa că – de unde iniţial ne propusesem doar să o traversăm ne-am hotărât să înnoptăm într-un sat, aşezat în punctul cel mai înalt al drumului, pe o şa între doi munţi. Se lăsa seara şi cu greu am găsit pe cineva dispus să ne găzduiască, evident contra cost. Oamenii din zonă nu erau obişnuiţi cu turişti şi ne tratau ca pe nişte ciudaţi. o V-ar fi găzduit poate bucuroşi într-un şopron, dacă eraţi nevoiaşi şi aţi fi cerut adăpost pentru o noapte. Veniţi în maşini şi dispuşi să plătiţi pentru cazare era probabil ceva cu totul nou pentru ei. Exact. O femeie mică de statură şi foarte iute a acceptat oferta noastră. Nu-mi amintesc unde spunea că se afla soţul ei şi nici dacă exista unul. Oricum nu exista nici un bărbat acolo. Casa, mare şi frumoasă, se afla la şosea, dar puţin mai sus, pe o pantă înclinată, cu o peluză mare în faţă. Sigura ei pretenţie a fost să parcăm maşinile în faţa casei, pe acea peluză. Trei maşini aliniate pe un plan înclinat arătau ca la o expoziţie, mai ales că şoseaua făcea acolo o curbă, astfel încât se vedeau de la distanţă. După ce i-am îndeplinit dorinţa, femeia era atât de mândră de realizare, cum rareori am văzut pe cineva. Avea două camere de oaspeţi, pe care ni le-a oferit.  Orice casă ţărănească are o cameră care este păstrată curată pentru eventualii oaspeţi. Dacă vor, acolo ei pot caza oricând pe cineva, dar n-o fac.

278

Acolo sunt depozitate obiectele mai valoroase, zestrea copiilor şi cele fără întrebuinţare zilnică. Oaspeţii pot fi copii plecaţi prin alte localităţi şi veniţi în vizită la părinţi, nepoţi sau alte rude. Nicicum străini!  Alte ori pot să rămână nelocuite pe toată durata existenţei lor. Această casă avea două asemenea camere, tocmai bune pentru noi şase.  Aţi avut noroc să găsiţi o femeie deschisă la minte. Da, am avut noroc. Surpriza a venit a doua zi dimineaţa. Noi am cerut un litru sau doi de lapte, bineînţeles tot contra cost. A fost bucuroasă să ne ofere oricât, dar a pretins un preţ exorbitant. După ce am închis gura – rămasă deschisă de uimire – mi-am zis: iată ce înseamnă să fii izolat de lume. Dacă i-am oferit bani pentru ceva ce nu se aştepta să primească, pentru laptele – care ştia că se vinde şi poate chiar îl vindea - ne-a cerut un preţ de cel puţin 100 (o sută) de ori mai mare decât cel cu care se vindea laptele în mod obişnuit.  E clar! Pentru ea, eraţi nişte indivizi ce pot fi speculaţi. Şi vau speculat? Naivi eram, dar nici chiar atât de proşti. o

Cu teama de a fi inoportun, Kostas îşi ia inima în dinţi şi intervine şi el în discuţie, deşi era cu mult mai tânăr decât ceilalţi. -

Să vă spun eu o întâmplare recentă, nu din secolul trecut şi nu de la ţară, ci de-aici din capitală. Chiar azi dimineaţă, la un colţ de stradă o bătrânică vindea pe trotuar zarzavaturi

279

şi fructe, din câteva pungi. De curiozitate, am întrebat-o cât costă un kilogram de mandarine. Mi-a dat un preţ de patru ori mai mare decât cel cu care cumpărasem de dimineaţă din magazin. o Te-a văzut străin şi a crezut că te poate păcăli. Nu sunt străin, sunt grec. o Nu eşti grec. Nu vorbeşti ca un grec. Ba sunt grec, dar am copilărit în Statele Unite. o Se vede. Te-am dibuit eu! Dar ai dreptate, aceasta este mentalitatea „comerciantului” grec.

Într-adevăr, în Grecia, ideea de a-ţi păcăli chiar şi prietenul nu este condamnabilă, iar prietenul nu se supără, pentru că şi el ar fi făcut la fel. Iar dacă a fost păcălit, apreciază isteţimea celui ce a reuşit şi îşi propune ca data viitoare să-şi ia revanşa. Este ca un joc. Din păcate pentru ei, asemenea „jocuri” nu funcţionează în societăţile dezvoltate. Un om de afaceri care îşi înşeală partenerii iese din lumea afacerilor, dacă i se duce vestea că este incorect. E mai bine, nu? Doar că, în aceeaşi lume modernă, chiar şi jocurile-jocuri au devenit afaceri. Unele reguli ar trebui totuşi respectate. Un alt domn, ce până atunci stătuse tăcut, era vizibil necăjit, fiindcă discuţia fusese deturnată de la un subiect ce, evident, îl preocupa mai mult, sau măcar era dispus să-l discute.

280

Domnilor, democraţia asta care le-a intrat în cap tuturor imbecililor există în firea grecilor nu de azi de ieri, nici de la creştinism şi nici măcar de la Platon, aşa cum discutam şi mai devreme, ea există încă din mitologie, dar nu aşa, generalizată că talpa ţării se pronunţă în probleme de care are habar n-are.  Democraţie înseamnă egalitate; şi dacă este egalitate, atunci să fure cu toţii la fel. Oamenii protestează pentru că unii fură mai mult decât alţii. o Hei, cu grecul e mai complicat. Se spune despre unii oameni că sunt duplicitari. Grecii sunt triplicitari; ei una gândesc, alta spun, iar de făcut, nu fac nimic.  Eu sunt de acord cu ce spuneai tu, Iorgos, mai devreme, dar n-am înţeles aluzia la mitologie. Poţi fi mai explicit? Ştiu că la asta te pricepi. o Mă refer la varianta mitologică a Potopului. Supravieţuitorul potopului, Deucalion, după retragerea apelor, pe drumul de întoarcere de pe muntele Parnas, are un vis. Se făcea că zeiţa Themis îl sfătuia să arunce în urma sa toţi bolovanii întâlniţi în cale, deoarece ei simbolizează oasele străbunicii lor, Gheea (Gaia), care este însăşi Pământul. El s-a conformat indicaţiei, şi din aceste oase au apărut oameni. Rezultă că, în afara urmaşilor naturali ai lui împreună cu soţia sa Pyrrha - printre care Elen, primul lor fiu, considerat strămoşul

281

grecilor, elinii - apare o a doua categorie de oameni, evident inferiori.  Existenţa celor două categorii era firească pentru filosofia acelor timpuri. o Cele două categorii de oameni au fost simplist interpretate de către marxişti ca fiind sclavi şi oameni liberi, pentru că societatea acelor timpuri era una sclavagistă. Dar, un sclav putea deveni libert şi, invers, un om liber putea deveni sclav. Urmaşii celor două categorii de după Potop însă nu-şi puteau schimba sorgintea.  Asta-i drept. o Este vorba despre două calităţi de oameni născuţi să rămână aşa, iar adevărul este că, în lumea reală, există realmente aceste două categorii, chiar dacă limita dintre ele nu este precis trasată. Sunt oameni născuţi să fie conduşi şi oameni născuţi să conducă, să creeze, să fie înaintaşi în epoca lor. Corect! Geniul se naşte; nu este o meserie pe care s-o poţi învăţa.  „Fortuna no mutat genus”.  Se putea fără citate latine? Poate-mi traduci şi mie, că eu am învăţat limba rusă la şcoala din România.  E din Horaţiu: Soarta nu schimbă geniul. o Educaţia, experienţa se adaugă la zestrea iniţială, nu creează geniul; doar îl îmbogăţesc. Grecia antică a avut câteva genii. Poate că i-ar fi avut şi alte popoare, dau nu au ştiut să-i

282

folosească. Climatul politic al Greciei de altădată a fost cel care a permis cultivarea erudiţiei şi a artelor.  Sper să nu discutăm climatul de astăzi. Politica îmi repugnă. Chiar şi în trecutul nu prea îndepărtat, grecii sau răspândit în lume, iar lumea i-a acceptat. Nu s-au dus cu arme; erau oameni simpli, cel mult negustori. o Majoritatea au plecat de-acasă ca să scape de sărăcie. Plecau ca să muncească. Peste tot au fost bine primiţi şi apreciaţi. Chiar dacă nu ştiau carte, duceau cu ei, fără să ştie, zestrea morală moştenită de la străbunii lor. Sărăcia nu le-o ştirbise.  Are asta vre-o legătură cu grecul de azi? Se pare că nu. o Faci ce faci şi iar intri în politică. Ceea ce nu a reuşit sărăcia a reuşit traiul îndestulat din ultimii ani, obţinut fără muncă. Modul de a gândi al celor de azi este asemănător cu cel din gluma aia pentru copii: o Ce este mai important: soarele sau luna?  Luna, pentru că ea luminează noaptea, în timp ce soarele apare doar ziua, când oricum e lumină. o Bună! N-o ştiam.  Astăzi, oamenii nu sunt de fapt săraci. Sunt doar ceva mai săraci ca înainte. Ceea ce îi îngrijorează nu este sărăcia, ci sărăcirea.  Iar pentru asta vorbesc.  Da, vorbesc; şi vorbesc cu atât mai mult cu cât se pricep mai

283

puţin, atât la economie, cât şi – mai ales – la politică. Pentru ideile lor, s-ar bate în duel ca nişte adevăraţi cavaleri pentru regina Franţei, dar nu pot din cauza edictului lui Richelieu, de care nau auzit. o Majoritatea nici măcar de Richelieu. Între anumite limite, poţi încerca să-i înţelegi. Uite un exemplu de altă natură. Noi, eu şi soţia, nu avem copii. o Poate soţia; tu . . . nu se ştie. Bine, bine, mulţumesc pentru încrederea acordată. La birou am avut ocazia să ascult relatările generaţiilor de tineri ce se căsătoreau, făceau copii, îi creşteau şi educau fiecare după priceperea sa. Eu nu aveam drept la comentarii, fiindcă nu aveam copii şi riscam replici tăioase, deşi acumulasem mai multe informaţii decât ei toţi la un loc, tocmai pentru că înregistram evenimentele şi puteam trage concluzii imparţiale. Ei, cei în cauză, nu admiteau generalizări; vezi Doamne, cazul lor era absolut unic, nemaiîntâlnit vreodată în istoria omenirii. Ei nu se puteau desprinde de context şi, chiar dacă – teoretic – ştiau cum ar trebui procedat, nereuşita personală – de cele mai multe ori din lipsă de voinţă – îi făcea să creadă că teoria este prea greu de aplicat. o Am înţeles ideea şi mi-a plăcut precizarea de la început. Ai spus „între anumite limite”. Cred că le-ai lărgit prea tare. Vreau să spun că oamenii abandonează de multe ori subiecte cu caracter general, dacă ele au legătură cu viaţa lor. Nu numai că devin brusc subiectivi, dar introduc elemente particulare, care îi îndepărtează de esenţă.

284

Ştiu ce vrei să spui. Am glumit cu limitele. Am chiar un exemplu mai convingător: marii pedagogi nu au fost recrutaţi din rândul mamelor cu mulţi copii.  Excelent. Într-adevăr, foarte convingător. Trebuie să fii detaşat de domeniul pe care îl analizezi, pentru a fi obiectiv. Nu poţi avea o privire de ansamblu din interior. o

Pentru că nu s-a putut abţine, Kostas nu are de lucru şi intervine şi el în discuţie. -

Dumneavoastră aţi acuzat oamenii că vorbesc prea mult, deşi nu se pricep. Dar şi dumneavoastră vorbiţi. Nu zic că nu vă pricepeţi. Dar când discutaţi despre situaţia economică a ţării faceţi filosofie. Eu, v-am spus, vin din Statele Unite, am studii economice, dar nimeni nu mă întreabă ce părere am despre criză  America a avut şi ea criza ei.  Din care Grecia nu a tras nici o concluzie. o Dragul meu, când ajungi la vârsta metalelor, începi să ai mai puţine convingeri. Asta am constatat. Ce-i cu vârsta metalelor nam prea înţeles-o. o Avem şi noi, ăştia trecuţi de primele tinereţi, glumele noastre. Păi, părul este argintiu, dinţii de aur sau alte metale, ceva tije de titan în loc de oase, eventual un peacemaker la inimă . . . Înţeleg.

285

L-ar fi tentat să spună şi ceva despre cap, dar s-a abţinut. Nu numai că ar fi fost nepoliticos, dar nici nu i-a venit în minte ceva ce merita să fie spus, astfel că bătrânii au continuat. Nu ştiu ce ai înţeles. Eu, când eram copil, gândeam că persoanele în vârstă ştiu totul. Pe atunci, 50 de ani mi se părea o vârstă aproape matusalemică. Oricum, 969 de ani era o exagerare, aşa ca eu o adaptasem la epoca noastră. S-a întâmplat însă ca, între timp, să depăşesc eu însumi această vârstă (50, nu 969), şi să constat că nu sunt suficient de „copt” pentru anumite lucruri.  Sau că ai dat în mintea copiilor. Copii nu am şi o copie a mea n-o recomand nimănui. o

Ca oricărui tânăr, lui Kostas nu-i plăcea să fie subiect de discuţie, mai ales atunci când este „pus la zid” de către bătrâni, aşa că a profitat de moment şi s-a retras. În drum spre casă însă, subiectele atacate de către bătrâni îi stăruiau încă in minte, mai ales că ele fuseseră doar atinse, nu şi discutate. Printre ele, renunţarea grecilor la mitologie şi adoptarea creştinismului era una dintre dilemele sale mai vechi. Era acum convins că, în sens ideatic, creştinismul primitiv este de sorginte mai curând grecească decât evreiască. Influenţa

286

filosofiei grecilor asupra evreilor a fost mai mult decât firească. Ei erau nu doar vecini. După 332 î.C. adică după intrarea fără lupte a lui Alexandru Macedon în Ierusalim, evreii au stat sub guvernare grecească, până în 63 î.C., când a fost cucerit de către Imperiul Roman. Grecii nu puteau accepta iudaismul, datorită naţionalismului lui. El este o invenţie pur evreiască. Nicăieri în altă religie nu se vorbeşte despre poporul ales. Şi nu este vorba doar despre o naţie favorizată, ci despre un destin mesianic, aşteptat cu ură faţă de celelalte naţiuni şi cu speranţa celei mai cumplite răzbunări, încă neimaginată pe deplin. Iar pentru ca satisfacţia răzbunării să fie cât mai mare, ura semănată până atunci ar trebuie să fie cât mai adâncă. Dacă grecii nu puteau accepta iudaismul, evreii săraci, în schimb, acceptau cu bucurie unele idei creştine, mai ales că cea a naţiunii alese nu-i încălzea cu nimic, cu atât mai mult cu cât fariseii erau gata să accepte colaborarea cu reprezentanţii Imperiului Roman, pentru păstrarea privilegiilor lor. Dovadă că pe Iisus lau predat romanilor, pentru a le rezolva problema lor. Iar dacă nu au putut accepta iudaismul, grecii l-au modificat. Apostolul Pavel a studiat în Grecia înainte de a-l cunoaşte pe Iisus şi a propovăduit în Grecia după Înălţarea lui. Principalele modificări de concepţie i se datorează, începând cu renunţarea la naţiunea aleasă. 287

* *

O surpriză plăcută a venit din partea Ilenei, românca ce l-a îngrijit pe Fotios după venirea în Grecia. Ne mai găsindu-şi un job convenabil, renunţase la Atena şi revenise în România. Acum se întorsese pentru câteva zile în Atena, să rezolve unele probleme personale. O căutase pe Anastasia la vechea adresă din Glifada, de unde a aflat că s-a mutat, dar nici un vecin nu i-a dat vreo informaţie utilă. Din întâmplare, a aflat de la o vânzătoare dintr-un magazin apropiat, numărul ei de telefon. Revederea cu ea a fost o bucurie pentru amândouă. Este veselă şi o prezenţă plăcută. A invitat-o chiar în România, s-o viziteze, pe ea şi familia ei. De ce nu? Iată o idee neaşteptată! Şi pentru că ideile bune nu trebuie amânate, au pus-o în practică imediat. Peste patru zile vor pleca. Nu cu avionul, pentru că nu au rezervare, biletele ar costa prea mult şi nu exista aeroport în satul ei. Cu autobuzul. Există câteva companii care fac acest serviciu, iar Ileana le cunoaşte bine. La plecare, agitaţia oamenilor pentru ocuparea unui loc cât mai bun în autobuz şi organizarea ineficientă a descumpănit-o puţin pe Anastasia. S-ar fi putut ca locurile să fie 288

rezervate şi atunci busculada de la intrare ar fi fost evitată. Îndată ce au plecat însă, atmosfera s-a destins. Autobuzul este bun, oamenii s-au relaxat. Din Bulgaria nu are nici o impresie, fiindcă au traversat-o noaptea. La punctele vamale a moţăit. Dimineaţa, au trezit-o cu adevărat hurducăturile maşinii. Intraseră în România. Pe şosea existau unele urme de asfalt, care însă nu făceau decât să facă mai abrupte gropile. Fără el, pe pământ, terenul ar fost probabil ondulat, dar mai neted. După câţiva kilometri, care păreau că nu se vor mai termina, şoseaua a devenit ceva mai bună, departe însă de una cu trafic internaţional. Începuse să creadă că excursia se va transforma într-o aventură. Cum-necum, au ajuns în Bucureşti. Nici despre el nu ştie ce să creadă. Doar l-au traversat. Cartiere mizerabile alternează cu altele elegante. Se vede că a fost cândva un oraş cochet, chiar frumos. Case drăguţe sunt acum neîntreţinute, lăsate în paragină de zeci de ani. Se vede că locatarii nu sunt aceeaşi cu cei ce au făcut casele. Nu banii le lipsesc. Dimpotrivă, curţile sunt pline cu obiecte vechi şi noi aruncate sau depozitate. Ceea ce lipseşte este dragostea pentru obiectul în care au investit bani, energie şi speranţe. Acolo unde au fost straturi cu flori, acum sunt gunoaie. Centrul oraşului este, la fel, un amestec de clădiri vechi, la fel de prost 289

întreţinute, cu unele ultramoderne, din sticlă şi beton, ce fac notă discordantă cu vechea arhitectură. Face excepţie un cartier de blocuri noi, toate la fel, la capătul căruia se zăreşte clădirea uriaşă a parlamentului. Odată cu ieşirea din Bucureşti, atât şoseaua cât şi peisajul se schimbă în mod favorabil. După o sută de kilometri au intrat într-o zonă de munte, cu adevărat pitorească. La un moment dat, pe fereastra autocarului, se zărea un castel ca în cărţile pentru copii. I s-a spus că în interior este şi mai frumos şi că ar merita vizitat. Din nefericite, nu se poate acum. Nu numai că autocarul nu opreşte aici, dar vizitarea castelului durează câteva ore bune. Poate la întoarcere. Către seară, au ajuns în sfârşit la destinaţie. Călătoria a durat aproape 24 de ore, cu mici pauze cam din patru în patru ore. Satul în care locuieşte familia Ilenei se află la poalele Munţilor Făgăraş, un lanţ de circa 80 de kilometri, cu înălţimea maximă de aproape 2500 de metri. Aşa i s-a spus. Ea nu i-a măsurat. Gazdele îi aşteptau cu masa plină de tot felul de mâncăruri, în special carne. După o călătorie atât de lungă şi obositoare, ar fi preferat să doarmă, dar nu era posibil. Părinţii Ilenei ar fi fost jigniţi. De bun-venit au primit un pahar cu o băutură alcoolică foarte tare, asemănătoare cu uzo, dar mai puţin parfumată. A simţit imediat că trebuie să mănânce ceva, altfel băutura i s-ar fi urcat la 290

cap. Şi, dacă a mâncat, a mai primit un pahar. Acum nu-i mai era somn. Cu mâncarea a fost mai dificil: mult prea multă, mai ales în acel moment. Nu aveai cui să-i explici însă şi nici cum. Părinţii Ilenei nu ştiu altă limbă decât româna. Fiica lor cea mai mică învaţă engleza la şcoală, dar vocabularul ei este limitat la cel şcolăresc. Profesorii nu au pregătit elevii pentru discuţii reale. Mai are un frate mai mare, care ştie bine limba germană, dar aceasta îi este cu desăvârşire necunoscută Anastasiei. Somnul îi trecuse de tot după ce a început dansul. Un fel de a spune dans. Toată lumea se înveselise datorită băuturii şi acum ţopăiau unul în faţa altuia şi râdeau din orice. Atmosfera conta şi ea era grozavă. S-au culcat spre dimineaţă, aşa că s-au trezit la prânz, când masa la care au mâncat aseară era din nou plină. Singura diferenţă era o oală mare, din care ieşea un abur plăcut mirositor. Era, desigur, ciorba. Totuşi, înainte de masă, a reuşit să facă o plimbare de recunoaştere prin jur. Casa este la poalele muntelui, pe malul unui râu, mai sus faţă de acesta cu circa 20 de metri. Între casă şi râu, terenul a fost nivelat, astfel că acolo au amenajat o frumoasă grădină de zarzavaturi, alături de o foarte mică livadă. În ultimul timp, o parte din grădină a fost sacrificată, pentru a face loc unui bazin pentru peşti, o adevărată mini-păstrăvărie. Apa necesară este adusă din râu, printr-un jgheab 291

în amonte cu 100 de metri. Râul are un debit mare pe tot parcursul anului, iar jgheabul are şi el debitul unui pârâu serios. Prin grădină, jgheabul are aspectul unui pârâu cu un farmec deosebit, fără a mai vorbi de utilitatea lui. O deviaţie a jgheabului alimentează o micro-hidrocentrală electrică. Cu o foarte mică investiţie, au energia electrică asigurată gratis. Asemenea micro-hidrocentrale s-ar putea construi din 20 în 20 de metri pe toate râurile de la poalele munţilor, acolo unde sunt oameni vrednici să le supravegheze şi întreţine, mai ales că întreţinerea lor ar fi o bagatelă. În această gospodărie, oamenii au dovedit că se poate. Mai mult decât atât, deşi aici soarele străluceşte pe cer mai puţin decât în Atena, proprietarii au investit şi într-o instalaţie de captare a energiei solare, pentru apă caldă menajeră. Casa are încălzire centrală cu energia asigurată de micro-centrala electrică proprie. Pentru siguranţă, sunt conectaţi şi la reţeaua electrică naţională, din care însă consumă foarte puţin sau deloc. O casă, în aparenţă modestă, într-un sat modest, are confortul ce lipseşte multor vile cu pretenţii. Deci, se poate! Zona de munte în care se află este săracă şi oferă puţine oportunităţi. În consecinţă, oamenii nu sunt bogaţi, dar sunt vrednici. 292

* *

Din jurnalul lui Kostas: Nu-mi daţi sfaturi; pot să greşesc

şi singur.

---------------------Zilele trecute, s-a inaugurat o

nouă statuie în Palaio Faliro, chiar pe malul

mării.

împăratul ultimul

Îl

reprezintă

Constantin

împărat

Paleologul,

Imperiului

Bizantin. N-aş zice că e frumoasă, dar gusturile sunt întotdeauna relative. De obicei,

statuile

dinamice.

ecvestre

Aceasta

este

sunt

voit

mai

statică.

Călăreţul are un braţ ridicat, parcă ar

vrea să binecuvânteze. Nu cred că şi-a

propus să-i creştineze pe turci. Calul parcă tocmai atunci s-a oprit brusc. Stă bine înfipt pe picioarele din faţă,

293

iar poziţia capului arată că nu va merge mai departe. Desigur, este voinţa călăreţului, dar se poate interpreta şi

ca dorinţa calului de a sta, fiindcă vrea să facă ceva. Poziţia cozii spune ce

vrea

modalitate

să

facă. a

Este

ilustra

aceasta

cucerirea

Constantinopolelui de către turci?

Oricum, îmi place ideea ridicării

de monumente în onoarea celor ce au

marcat istoria ţării. Chiar şi a regilor, deşi grecii de azi nu vor să audă de

monarhie; au alergie la ea. Ei sunt democraţi convinşi. Cu toate acestea, îşi

respectă şi

cultivă

istoria,

regii

fiind şi ei parte a istoriei lor. În parcul

central,

plăcuţe

indicatoare

precizează că a fost parcul palatului

regal, iar două alei poartă numele primului rege, Otto, şi a soţiei sale, Amalia. Dealtfel, prenumele Amalia,

de origine germană, este astăzi larg folosit în Grecia. Bulevardul din faţa

294

parcului poartă şi el numele Amalia, ca şi hotelul de vizavi. La intrarea în parcul

străjuieşte

Pediou

Areos

imensa

statuie

Gardens regelui

Constantin. Pe bulevardul Stadiou se

află o statuie a cuiva cu un coif, dar nu ştiu pe cine reprezintă.

---------------------Grecia, ţară a contradicţiilor Şoferii,

numai

că

respectă

regulile de circulaţie, dar sunt deosebit de

politicoşi

partenerii pietonii.

şi

înţelegători

trafic

trotuare

şi

chiar

însă,

aceiaşi

oameni sunt de bădărănie, neîntâlnită

nicăieri în lume, nici în cele mai

umile aşezări. Bărbaţii, nu şi femeile! Dacă doi bărbaţi se intersectează într-

un spaţiu îngust, se laminează şi trec

simultan, fiindcă nici unul nu vrea să cedeze.

Dacă

însă

întâlneşte

295

bărbat

femeie,

atunci

femeia

aşteaptă resemnată să treacă mai întâi

mitocanul. De fiecare dată când am acordat prioritate unei femei am văzut

că i-am creat o bucurie, cu care nu se

mai întâlnise de foarte mult timp, poate niciodată. Din

occident

luat

moda

plimbatului căţeilor pe stradă. Este un bun prilej de socializare, mai ales pentru femeile în căutarea unui viitor

soţ. Nici nu le trece prin minte însă să cureţe

rahatul

lăsat

căţei.

Dimpotrivă, folosesc plimbarea pentru a nu-şi murdări casa, ceea ce nu mai este

semn

civilizaţie,

–

dimpotrivă – o dovadă de nesimţire sau de necunoaştere a ceea ce însemnă de fapt civilizaţia, cu prima ei regulă, cea

mai

concetăţenii. Da,

elementară:

Grecia

este

respectă-ţi o

ţară

contradicţiilor. Preocuparea lor pentru

296

vegetaţie,

faptul

că

în

orice

anului există flori pe toate străzile şi în majoritatea balcoanelor, creează o atmosferă

obligă

să

tragi

concluzia că locatarii sunt oameni cu

o mare sensibilitate. Florile nu cresc singure, pe stânci. Ele sunt cultivate,

udate, întreţinute, ceea ce presupune muncă şi bani, adică tocmai ceea ce

grecilor le lipseşte. Pentru flori însă

sunt dispuşi să facă sacrificii. Asta n-

au luat-o din occident. În Florida, vegetaţia creşte singură şi oamenii se străduiesc să scape de ea. Plăcerea de a admira şi cultiva flori este o calitate ce

le aparţine grecilor. Unele lucrări de

construcţii sunt foarte bine făcute şi nu

aşa

cum

văd

prin

alte

părţi.

Administraţia merită felicitări. Dar, pe indicatoarele de străzi şi cele din staţiile de autobuze, cetăţenii lipesc afişe peste afişe, astfel că, în scurt

timp, textul nu mai poate fi citit. Deşi

297

autorii

lor

pot

identificaţi

uşurinţă chiar după adresa lăsată de ei înşişi pe afişe, nimeni nu ia măsuri. ------------------Grecii

gesticulează

mult

când

vorbesc. O fac chiar şi la telefon. De aceea, dispozitivele hands-free le sunt de

mare

ajutor,

fiindcă

pot

folosi

ambele mâini. Când merg pe stradă, nu e întotdeauna clar dacă fac jogging,

vorbesc la telefonul mobil, sau vorbesc singuri (obicei destul de frecvent). ------------------În

faţa

orientală,

unui

spre

obiect

exemplu,

artă

apreciezi

calităţile lui estetice, dar obiectul îţi

este străin. Un templu grec, o statuie sau un simplu obiect de artă populară greacă te fac să te simţi acasă. Nu în

298

apartamentul tău din bloc, ci acasă, în

interiorul

tău

cel

mai

intim.

Obiectul te reprezintă, iar tu eşti în el. ------------------Există câteva persoane, care fac baie în mare în fiecare zi, inclusiv iarna. Dacă plouă, se adăpostesc sub o

copertină, unde joacă table, mănâncă,

stau de vorbă sau nu fac nimic şi, din

când în când intră în apă. Unii o singură dată, alţii de mai multe ori. Programul lor zilnic cuprinde câteva ore

mare, pentru unii,

toată ziua.

aproape

O doamna cam la 50 de ani vine

cu bicicleta, semn că locuieşte mai departe. Nu foarte departe, fiindcă am

văzut-o in piaţa din cartierul nostru.

Se dezbracă sub cerul liber şi îşi lasă hainele

acolo.

Dacă

plouă,

are

pelerină, cu care acoperă lenjeria, dar

299

care se udă oricum, chiar în timp ce se dezbracă. Face puţină gimnastică şi

apoi intră in apă. Înoată cel puţin un

sfert de oră, apoi aleargă pe nisip, se îmbracă

jumătatea

şi

pleacă

bicicletă.

de jos a corpului

În

are o

suferinţă, vizibilă în timpul alergării. Este întotdeauna singură. Rareori am

văzut-o schimbând câteva vorbe cu cineva. ------------------Afrodita

apărut

din

spuma

mării, dar nu spuma a creat-o, ci marea, şi nu singură, ci fecundată de

cer, prin penisul lui Uranus, aruncat de către Cronos, după ce i l-a tăiat. Cerul şi marea s-au cuplat deci pentru a crea simbolul frumuseţii. -------------------

300

Când se îmbrăţişează Zeus cu

Hera se produce furtună în Univers. Astăzi a plouat torenţial, ploaia fiind

precedată de furtună. Nu se ştie ca, în timpul din urmă, cei doi să mai fi

făcut copii. Au îmbătrânit şi ei! În consecinţă, a plouat degeaba. Ba nu, la

ceva tot a folosit: a spălat trotuarele de

rahatul căţeilor, pe care nesimţiţii îi scot la plimbare. ------------------Am aflat: pe bulevardul Stadiou se

află

statuia

lui

Theodoros

Kolokotronis. Nu a fost rege, ci feldmareşal în armata greacă, în timpul Războiului de Independenţă. ---------------------Privesc

balcoanele

blocului

din faţa mea. Au rastele pentru întins

301

rufele la uscat montate pe balustradă,

astfel că rufele atârnă în exterior, cu toate că, în magazine, există rastele mobile, ce pot fi aşezate oriunde, în interior.

unele

balcoane,

cearşafurile atârnă peste balconul de

la etajul inferior, acoperind aproape complet vederea locatarilor de acolo.

Cum de grecii – impulsivi şi arţăgoşi – sunt

toleranţi

civilizaţie

faţă

lipsa

vecinilor?

Singura

explicaţie este faptul că majoritatea sunt

oameni

aceeaşi

factură,

procedează la fel, se simt cu musca pe căciulă

şi

educaţie

sunt

îndrăznesc

să-şi

admonesteze vecinul. Cei câţiva cu altă minoritari

şi

–

având încotro – suportă. S-au

inspirat

probabil

nedin

filmele italiene sau despre italieni. Le-a

scăpat

cineaştii

însă

folosesc

din

vedere

asemenea

că

imagini

pentru a sugera locul de desfăşurare a

302

acţiunii: oameni

fără

mahala

populată

educaţie.

Ideea

că

mentalităţi de mahala în cartiere cu pretenţia

selecte

le-ar

conveni grecilor mei, dar aşa este.

Bine fac americanii că nu pun

ferestre

blocurile

înalte.

Doar

geamuri, ce nu se pot deschide. Dintrun bloc cu peste 100 de etaje, cineva ar arunca ceva pe fereastră cel puţin

odată pe minut. Străzile ar avea nevoie de plasă de protecţie a trecătorilor. --------------------Trecând prin diferitele cartiere

ale Atenei, ai senzaţia că traversezi oraşe diferite, chiar epoci diferite. Şi

nu e vorba doar de construcţii şi străzi. Şi

în

alte

majoritatea

oraşe,

celor

mai

chiar

vechi,

în

poţi

identifica cartiere foarte diferite între ele, în funcţie de istoria lor. În Atena

303

însă

şi

populaţia

cartierele

mai

populaţia oameni

este

vechi,

autohtonă

scunzi.

diferită.

În

Greciei,

predomină

Bărbaţii

sunt

mai

viguroşi. Femeile în vârstă însă merg greu;

vede

că

beteşuguri

în

jumătatea de jos a corpului. Dintre cele mai tinere, multe sunt formidabil de grase. Dacă, vreodată, ţi-ai închipuit că ştii totul despre graşi, constaţi că nu

ştiai nimic. Se spune despre americani că sunt graşi. Este adevărat; pe an ce trece sunt tot mai graşi. Ei sunt însă şi înalţi, iar kilogramele suplimentare se

distribuie pe toată înălţimea. La un metru şi jumătate însă – uneori chiar

mai puţin - câteva kilograme în plus transformă Acesta

este

numărul

corpul

cazul

într-un fericit.

kilogramelor

balon.

Uneori,

suplimentare

este cu mult mai mare. Rezultatul este o masă de grăsime, pe care pielea cu greu o mai poate reţine şi te aştepţi să

304

spargă

în

orice

clipă.

Iar

când

această masă începe să se mişte, trebuie să te uiţi în altă direcţie. Pare de necrezut, dar ceea ce părea un balon este o fiinţă. Imaginea este cumplită.

Cum au ajuns în asemenea hal

nu ştiu. Cea mai simplă explicaţie este lenea, asociată cu mâncarea bună, cu

care strămoşii lor nu erau obişnuiţi. Ar mai putea fi şi un tratament greşit din partea părinţilor, ce şi-au dorit

copii înalţi şi frumoşi, dar care le-a mărit diametrul şi nu înălţimea. Mi-e milă de ele, dar pe lângă grăsime se vede

şi

nesimţire,

foarte

ceea

mare

doză

susţine

prima

ipoteză: mănâncă la o singură masă mai mult decât mine toată ziua. Şi au cel

puţin

patru

mese

zi.

M-aş

aştepta ca măcar între mese să facă

puţină mişcare. Aşi! Stau la cafenea unde . . . mai gustă câte ceva, de obicei

dulce. Atunci când discută – deşi mai

305

mult moţăie – subiectul preferat este „ce

să

mănânce

pentru

să

slăbească?”.

Dar, am scris despre grase şi am

uitat

cartiere.

unde

Glyfada

şi

plecat.

Voula

Despre

sunt

cartierele snoabe de la malul mării. Acolo locuiesc oameni bogaţi, mulţi străini.

Păduri

catarge

ale

ambarcaţiunilor de lux ocupă cea mai mare parte a litoralului. Nu e mai

nimic grecesc acolo. Kifisia este un alt cartier de lux, la cealaltă extremitate a

oraşului,

către

aeroport.

Şi

aici

locuiesc oameni cu bani. Pe străzi se

află prea puţini pietoni, pentru ca săţi poţi face o impresie despre specificul locului. maşini.

Mie

Toată cel

lumea mai

mult

circulă îmi

în

place

Palaio Faliro. Aici se află mulţi greci

veniţi din alte ţări, pe unde ei, sau părinţii lor au ajuns din varii motive.

306

Acolo, s-au amestecat cu localnicii şi au rezultat copii

mai înalţi, unii

chiar blonzi. Există chiar şi prin alte cartiere

asemenea

exemplare,

în

special prin cartierele centrale, cum ar fi Kolonaki. Cei ce vor să facă jogging

tot în Palaio Faliro vin, pentru că aici faleza este lată şi luminată noaptea. Unii fac jogging pe biciclete. Vin cu ele în tramvai, autobuz sau autoturism şi se

plimbă

litoral.

lângă

bicicletă, mai important decât ea, este echipamentul, cicliştilor

identic

profesionişti.

cel

Cea

mai

amuzantă a fost o fetiţă de 3-4 ani, cu trotinetă şi cască de biciclist. Este un loc de plimbare pentru toată lumea:

bătrâni, tineri îndrăgostiţi, mame şi chiar taţi împingând cărucioare cu

bebeluşi; tot ce vrei. Te simţi ca într-o staţiune

odihnă

în

orice

anului. Vara sunt şi turişti, dar iarna

faleza este la fel de animată de către

307

localnici. În apropiere se vede Pireul,

feeric noaptea, cu luminile reflectate în

apa

mării,

iar

în

apropiere

cartierul Kalithea, ceea ce înseamnă

„vedere frumoasă”, deşi tot la Palaio Faliro e mai frumos.

----------------------Se apropie Crăciunul. Pe multe

balcoane au apărut Moş Crăciuni în diferite poziţii, sugerând că vine cu

cadouri şi intră pe fereastră. Arată frumos! Prin magazine sunt şi brazi artificiali

toate

culorile,

neapărat verzi. O doamnă spunea că

grecii nu acordă prea mare importanţă obiceiurilor de Crăciun, argumentând că sunt de sorginte germană şi ei nu-i agreează

nemţi.

curând Anul Nou.

Aşteaptă

mai

Alegerea zilei de 25 decembrie ca

naşterii

lui

Christos

este

308

compromis

între

Constantin

cel

cultului acestui

soarelui.

cult,

în

creştini

Însuşi

Mare

care

şi

era

adepţii

împăratul adept

Mithra,

zeul

luminii, "Soarele nebiruit", s-a născut după unele legende dintr-o piatră sau dintr-o

peşteră

în

ziua

decembrie, când păstorii din ţinut au venit să i se închine. El s-a luptat cu

soarele şi a capturat taurul divin, din

al cărui sânge au apărut toate plantele şi

animalele

folositoare

omului.

Străbătând ziua cerul, Mithra vede şi aude totul din cer sau de pe pământ

întrucât el are 10.000 de ochi şi 1000 de

urechi.

măciucă,

este

care

înarmat

alungă

demonii

(alegorie pentru nori) ce năvălesc spre el.

-------------------

309

Trebuie

făcută

distincţie

între

credinţă, religie, biserică şi preotul de lângă

tine.

oricărui

Credinţa

individ

personalitatea

şi

este

fiecăruia,

imanentă

depinde de

factori

psihologici şi motivaţionali. Religiile

sunt încercări de răspuns la credinţa oamenilor şi ele

depind de societatea

în care s-au format şi evoluţia lor istorică. Biserica este materializarea în

plan social a religiei respective. Ea este o instituţie. Preotul de lângă tine este

un om ca toţi oamenii. Relaţia dintre preot şi enoriaşi depinde de gradul lor de cultură, de cât de apropiaţi sunt cei doi din acest punct de vedere.

Nevoia de a crede este naturală.

Ea va exista întotdeauna, şi, prin ea,

şi religia. Oamenii au nevoie de un suport psihologic, de o motivaţie a propriei lor lupte pentru existenţă.

Divinitatea este ca soarele. Ne dă,

fără să pretindă nimic de la noi. Este

310

problema noastră dacă suntem sau nu capabili

să-i

asemenea,

folosim

dacă

darurile.

acţionăm

De ne

poziţionăm nepotrivit, s-ar putea să suferim unele consecinţe neplăcute, aşa

după cum şederea sub razele soarelui – atât de folositoare vieţii pe pământ –

ne arde pielea la expunere exagerată. „Unirea

Dumnezeu”,

căutarea

punţii de trecere către mântuire, este similară cu dorinţa de a ne muta

locuinţa în soare. Ne-am arde înainte de a ajunge acolo. ------------------Religia este ca o fereastra frumos colorată; din acest motiv însă nu mai

este transparentă, deci nu mai vezi nimic prin ea. -----------------------

311

Zi de primăvară de 1 ianuarie.

Au ieşit pe faleză cu mic cu mare – de fapt, cei mari să-i plimbe pe cei mici – dar şi amatorii de jogging sau doar de plimbare prin aer curat şi soare. Este

adevărat

după

solstiţiul

exod.

Câţiva

ambiţioşi, înoată în mare. De altfel, început

să

iarnă,

crească,

ziua

deci

vine

primăvara. (Sa nu spună careva că sunt

pesimist)

Spre

deosebire

Miami, unde era umed, şi New York, unde era frig, în Atena este cald şi uscat.

când

mă

plimbam,

m-am

întâlnit cu o pereche mai în vârstă, soţ-soţie,

prieteni

de-ai

mamei.

locuiesc câteva străzi mai sus. El este grec,

dintre

copiii

România, în urma

refugiaţi

în

Războiul Civil.

Spre deosebire de majoritatea celor din această

categorie,

comuniste

radicale,

care el

este

vederi

312

inteligent şi ponderat. Nu l-am auzit niciodată rostind frazele lor standard. Pare

curios,

discuţii

dar

mai

patriotarde

avântată

este

soţia

în

lui,

ateniană prin naştere, zice ea, deşi pare cam rurală.

Le-am relatat că, aseară, înainte

de ora 12, am ieşit pe faleză, să vedem

de acolo artificiile şi bucuria cu care oamenii intră în noul an. În Omonia, unde fusesem cu câţiva ani în urmă, a fost foarte frumos. Oraşul era scăldat în

luminile artificiilor, pe străzi era plin

de tineri de toate culorile, de pe toate continentele. După o mică glumă a domnului (Scânteile, oricât de multe,

nu fac lumină), mi-au spus că ştiau şi ei de la televizor că şi în New York lumea iese pe stradă să sărbătorească Anul Nou. Le-am răspuns că acolo, în

New York, artificiile nu au haz din cauza

blocurilor

aglomeraţia

din

Time

înalte,

Square

iar

era

313

cumplită. Trebuia să

vii

din timp

pentru ca să pătrunzi în piaţa propriu zisă.

Veselia

oamenilor,

buna

dispoziţie, poate şi băutura, creau însă o atmosferă care compensa orice efort. În Miami, în schimb, artificiile erau deosebit de frumoase, datorită caselor

mai rarefiate, dar lumea în stradă era

mai puţină. Aici, în Palaio Faliro, atmosfera dăruită de Cel de Sus a fost deosebit de plăcută. După două zile de ploaie,

era

aproape

senin

şi

surprinzător de cald. Nici o adiere de

vânt. La ora 0, spre Pireu se vedeau artificii multicolore. Când însă mi-am exprimat dezamăgirea pentru că, în

Palaio Faliro, totul era pustiu, ea mia

explicat

că

liniştea

aici

rămân

în

datorează temerii ca hoţii să nu-i jefuiască.

urmare,

casă, s-o păzească.. Într-adevăr, doar

un grup de şase tineri, băieţi şi fete, am

întâlnit

faleză.

Sf.

314

Alexandru,

strada

principală

din

cartier, nu era nici un om. Nici vorbă

de artificii. Nu ştiu unde erau şi ce făceau toţi de aici, fiindcă doar câteva ferestre

erau

luminate.

Chiar

şi

restaurantele erau toate închise. Mă gândeam să-i spun gluma cu ce fac

unii oamenii când nu au ce face (se dezbracă şi îşi păzesc hainele), dar m-

am abţinut. Soţul doamnei, în schimb, m-a ajutat: -

În

România,

auzit

vorbă:

„dormeai cu punga cu galbeni sub cap şi-ţi era frică să nu ţi-o furi singur”.

Oricum,

argumentaţia

doamnei

nu stătea în picioare. Ea ar putea fi

valabilă pentru persoanele în vârstă. Majoritatea celor ce ies în stradă şi privesc

lansează

artificii

sunt

tineri şi adolescenţi. Are deci cine să păzească casa.

Soto voce, în speranţa că soţia lui

nu va auzi, s-a destăinuit, spunându-

mi că unul dintre cei patru tineri, ce315

văzusem

probabil

aseară

fiul

lor,

faleză,

împreună

era cu

prietenii lui. ----------------------Am în faţă circa 20 de porumbei, care ciugulesc grăunţe: Printre ei, este unul care nu mănâncă; este preocupat să-i

alunge

ameninţător

ceilalţi. câte

apropie

porumbel,

acesta recepţionează mesajul şi zboară un

metru

doi

mai

încolo

şi

ciuguleşte în continuare. Hrană este destulă şi pe o suprafaţă destul de mare. Cel agresiv se îndreaptă atunci spre alt porumbel, care procedează la

fel. Lupta continuă. Porumbeii – deşi aleşi de Picasso ca simbol al păcii (de

ce?) - se bat între ei fără milă. Chiar dacă grămada de grăunţe este imensă, suficientă să alimenteze timp de 100

de ani toţi porumbeii din lume, se

316

găseşte câte unul care vrea să-i alunge pe toţi ceilalţi, din dorinţa de a păstra

grămada doar pentru el. Are asta vreo legătură

formează

faptul

perechi

parcursul vieţii lor?

că

porumbeii

stabile

tot

-----------------------

Astăzi sunt câţiva oameni în apă;

plajă

sunt

doar

porumbei.

Este

înnourat; mai devreme chiar a plouat. ----------------------Îmi

place

că

majoritatea

denumirilor din spaţiul public sunt

scrise şi cu caractere latine, dar când văd

scris ’polis’ eu mă gândesc la

poliţie; aici însă este vorba despre ceva

orăşenesc, cu sensul de public, de la „póli”,

care

înseamnă

oraş.

317

exemplu

„parcare

parcarea poliţiei.

publică”

şi

----------------------Mai

demult,

construit

glumă, pornind de la o întâmplare

„Dacă unei grecoaice îi acorzi prioritate la trecerea reală.

Era

cam

aşa:

printr-un spaţiu îngust sau la intrarea într-un mijloc de transport în comun, îţi va mulţumi printr-un „Thank

you”, chiar dacă nu ştie limba engleză. Nu este fandoseală; explicaţia

e simplă: nici un grec nu va face un asemenea gest, deci autorul este un străin, şi trebuie să-i mulţumească într-o limbă internaţională.”

Între

circulaţie

timp,

constatat că nu a fost o întâmplare, ci crudul adevăr. Mi s-a întâmplat nu

odată, ci de cele mai multe ori, cu varianta „Merci beaucoup. Vous êtes

318

très aimable”, în special din partea doamnelor mai în vârstă, care ştiu limba franceză. ----------------------Atât mama cât şi tata sunt greci. Ambii

şi-au

păstrat

naţionalitatea

greacă, deşi au fost educaţi în Anglia şi au primit cetăţenie engleză, pentru

ca, ulterior să devină americani. Eu am fost conceput în Anglia (sau poate în Elveţia – nu-mi este încă destul de

clar), m-am născut în Australia, dar prima mea cetăţenie, adică după ce am

devenit

major,

fost

cea

american. În sinea mea însă, m-am considerat întotdeauna grec, iar Grecia

a fost pentru mine un ideal, ţara care a însămânţat cultura mai întâi în Europa

şi

apoi,

prin

intermediul

Europei, în SUA. Am fost mândru că sunt grec şi poate că uneori păream

319

exagerat în faţa colegilor şi prietenilor americani,

lăudând

istoria

şi

civilizaţia antică. Cum americanii nu

au o istorie comparabilă nici măcar cu a celorlalte ţări europene, insistenţele

mele asupra istoriei antice a Greciei erau dezavuate, dar eu tot mândru

eram: „sunteţi voi, americanii, nişte inculţi. Noi, grecii, v-am făcut ceea ce sunteţi”. abrupt

şi

Uneori

făcându-i

eram

foloseam pe

chiar

expresii

americani

mai

dure,

simpli

parveniţi, ceea ce nu mă avantaja, dar eram satisfăcut.

Acum sunt un grec în Grecia.

Cunoştinţele mă . . . era să zic admiră, dar ar fi exagerat . . . consideră că aş

avea unele atu-uri. Mie mi se par dezavantaje din două motive: -

din punct de vedere psihologic sunt încă un inadaptat;

din punct de vedere practic, de fiecare

dată

când

fac

320

vreau

să

fac

ceva

aşa

cum

Grecia

este

obişnuiam să procedez în USA, constat

că,

în

neadecvat. Se întâmplă în unele situaţii dintre cele mai simple. În cele mai complexe e cu atât mai grav. În

privinţa

problemelor

economice, sunt de-a dreptul derutat. Specialitatea economia;

sunt

mea

este

absolvent

tocmai unei

universităţi cu acest profil. Ceea ce face Grecia în acest moment nu se

încadrează nicicum în recomandările de

progres

economice,

ale

vreunei

începând

doctrine

cea

lui

Adam Smith şi terminând cu cele mai moderne. Ba, parcă, dimpotrivă, face totul pentru regres şi nu pentru progres. K.K.E. – Partidul Comunist Grec – de

fapt o sucursală a propagandei ruseşti, speculează înclinaţiile „democratice”

ale grecilor şi îi agită, provocând doar

321

anarhie. În Statele Unite ar fi fost arestaţi.

Dacă

Marx

fost

filosof,

atunci a fost primul care a construit o

doctrină bazată pe ură şi crimă. El nu a intuit evoluţia societăţii. A fost doar

un ideolog al timpului său, care a ştiut să speculeze ceea ce ştia toată lumea şi să instige prostimea împotriva

vârfurilor societăţii. În condiţiile în care industria era în plină dezvoltare,

el a apreciat că muncitorii vor deveni majoritari şi vor conduce societatea. Nu

numai că este o prostie (agricultorii erau

majoritari

şi

n-au

condus

niciodată), dar ei nu sunt majoritari nici

azi.

Dimpotrivă,

numărul

lor

scade treptat. Ceea ce contează nu este numărul celor ce pot fi mobilizaţi, ci ideea care mobilizează.

Există şi o variantă optimistă:

aprecierile

mele

sunt

naive,

poate

chiar greşite. De fapt, eu sunt cu totul lipsit de experienţă şi judec doar după

322

cele învăţate la facultate şi pe care, poate, nici nu le-am înţeles prea bine. Îmi

lipseşte

experienţa,

practica.

În

varianta pesimistă, însă . . . nu, asta mă cutremură; Grecia este acum ţara în care locuiesc.

----------------------1. Civilizaţiile s-au format în jurul apelor, în special al marilor. Apa a

favorizat comerţul, iar o flotă bună puterea politică.

2. Astăzi, marea are un rol cu mult mai mic.

3. Grecia

comunicaţii.

mai

este

nod

4. Comerţul, mai ales cel mare, nu

mai are nevoie de sedii în nodurile de comunicaţii. El se dirijează din birouri, aflate oriunde în lume, fie şi

plaja din Miami. La

faţa

locului se află trepăduşii.

323

----------------------Grecii nu merg la cafenea să-şi bea cafeaua de după masă. Nu, după masă se culcă. Ei vin la cafenea de

două ori pe zi. Mai întâi, dimineaţa, după cum reuşesc să se scoale. Orele de vârf sunt între 11 şi 12, după care

pleacă la masă. A doua repriză este

seara, începând cu ora 19. Vârful este între 22 şi 23, dar se prelungeşte după miezul nopţii, în special vara. ----------------------Am

învăţat

geometrie

să

desenăm figuri geometrice simple în plan. Mai complicat a fost să desenăm

pe hârtie obiecte cu trei dimensiuni, deşi spaţiul în care vieţuim are trei dimensiuni. dimensiuni

Obiecte

putem

nici

patru

să

324

imaginăm, dar mite să le desenăm. Şi totuşi,

matematicienii

elaborat

teorii în spaţiu cu patru dimensiuni şi chiar mai multe. Teoretic, nici nu-i

greu. Dacă putem scrie x+y+z, de ce nu am scrie şi x+y+z+w? Dar dacă spaţiu cu

patru

există?

Nu-l

dimensiuni

vom

sesiza

chiar

niciodată,

pentru că nu avem organele de simţ necesare. ----------------------------Vorbind

vecinul

apartament, un grec în vârstă, despre

instalatorul ce urma să efectueze o

reparaţie comună, m-a întrebat dacă este grec. Răspunsul meu afirmativ l-a dezamăgit.

-----------------------

325

Shakespeare e mare nu pentru că

a pus întrebarea „A fi sau a nu fi?”, ci pentru că a avut înţelepciunea să nu răspundă la ea.

----------------------Grecul, dacă nu ştie, fabulează.

Nu spune niciodată că nu ştie.

----------------------Viaţa mi-a fost dată şi îmi va fi

luată;

deci

modul

în

nu-mi

care

aparţine.

mi-o

trăiesc

Doar îmi

aparţine. De el depinde felul în care o voi valorifica, roadele pe care le voi

culege. Trupul meu este ca o bucată de pământ, ce mi s-a împrumutat pentru

un timp limitat. Recolta, dacă va fi vreuna, depinde de ştiinţa cu care voi

cultiva acest pământ (trupul meu), dar şi de calitatea lui, pe de o parte, şi de

326

condiţiile

meteorologice,

altă

parte. Tocmai am spus o banalitate, dar puteam să n-o spun? ----------------------Creştinismul a preluat obiceiuri, sărbători şi chiar mituri străvechi şi

le-a dat o nouă haină, potrivită noii religii: Crăciunul, Sf. Dimitrie etc. ----------------------Religiile nu se diferenţiază între ele

după

criterii

simpliste

monoteiste, bi, tri, tetra sau politeiste. Criteriile sunt cu mult mai subtile. În

plus, naşterea lor este doar în mod

simbolic legată de un anume moment sau persoană: Budha, Aketanon, Iisus, Mahomed sau oricare altul. Cât despre Iisus, el nici nu a afirmat că doreşte să

producă o schismă în sânul religiei

327

iudaice, nici vorbă de o nouă religie. El

vroia

doar

să

îndrepte

greşelile

preoţilor. Idei creştine existau însă cu mult înaintea sa, iar altele au apărut după el, astfel că ceea ce înţelegem noi astăzi prin creştinism este un complex de

idei

format

filosofia,

în

timp.

mentalităţile

Religia,

oamenilor

evoluează continuu şi se influenţează reciproc. --------------

Elicopterele

şi

avioanele

reacţie, deşi au mecanisme de propulsare diferite, fac un zgomot asemănător. -

Plânge

aerul

explicaţie nu e! *

lovit.

Altă

Dormeai?

328

Tocmai m-ai întrerupt din lectură; visam că citesc. Era măcar frumos ce visai? o Visam despre societatea perfectă. Atunci am făcut bine că te-am trezit. o Stai să vezi! Adică să văd şi eu ce-am gândit în somn. Somnul raţiunii naşte monştri. o Uite! Hoţia, corupţia şi toate celelalte rele sunt tendinţe universale. Ele se manifestă însă numai acolo unde societatea este permisivă. În localităţile rurale tradiţionale, opinia publică – „ochiul satului”, cum se spunea – este cea mai puternică frână în calea fărădelegilor. Acolo, pentru că totul este la vedere, nu se poate ascunde nimic; funcţionează ruşinea. De unde ştii tu cum e la ţară? N-ai trăit niciodată acolo. o Ei, lasă că ştiu. Din literatură, din filme . . . Să continui! La polul opus, în marile aglomeraţii urbane, ar putea funcţiona civilizaţia. Realitatea dovedeşte că soluţia nu este viabilă. Doar frica de teama legii funcţionează şi numai acolo unde ea este impusă cu fermitate. Ar rezulta de aici că dictatura este de preferat. Deşi termenul este compromis, soluţia merită analizată, evitând, bineînţeles variante de genul „dictatura proletariatului”. Despre ea nu merită să vorbim. „Dictatura legii” este insă o inepţie asemănătoare. Aşa după cum societatea comunistă s-a dovedit a fi o utopie, un cod legislativ perfect nu este altceva decât o altă variantă, la fel de utopică. o

329

Justiţia modernă pleacă de la ideea că ansamblul legilor trebuie să fie perfect, iar procesele trebuie să se desfăşoare potrivit regulilor şi nu după opinia judecătorilor, care pot greşi. Dacă legile nu sunt încă perfecte, ele pot fi perfecţionate. o Ar fi grozav, dacă nu ar fi utopic. Un concept asemănător, cel de societate comunistă ideală, cu planificare centralizată, a fost deja experimentat. Efectele lui le cunoaştem. Însăşi ideea de perfecţiune denotă deja infatuare şi un nivel de ignoranţă inacceptabil. Natura nu este un mecanism perfect şi tocmai dezechilibrele, imperfecţiunile, sunt cele care o menţin vie. Societatea umană este şi ea o parte a Naturii. Mie mi se pare că cel mai bine este să nu ai de-a face cu justiţia. Acum scoală-te, că azi avem treabă împreună.

* *

Zilele trecute, la cafenea, Miky a sărit din braţele Anastasiei şi a alergat să miroase câinele unui bărbat, care se oprise să stea de vorbă cu un prieten. Era un câine alb, foarte frumos, cu blana curată, dar foarte mare pentru Miky - o bijuterie de 20 centimetri, din rasa yorkshire terrier. Nu-l interesa botul celuilalt, care ar fi putut să se aplece, deşi nu părea interesat. Miky voia să-i miroase fundul, motiv pentru care se ridica pe lăbuţele din spate. Cum nici aşa nu ajungea prea bine, din

330

când în când sărea în sus; apoi, întorcea capul către stăpâna lui şi lătra scurt, încercând astfel să-i spună ceva, după care sărea parcă cu mai mult elan. Era mai mult decât nostim. Toţi cei din jur, clienţi ai cafenelei sau trecători, priveau la el şi se amuzau. Miky era actor aplaudat la scenă deschisă. -

Vorbiţi despre sentimentele oamenilor cu privire la animale. Eu am încă în memorie un caz foarte concret, fiindcă l-am simţit pe pielea mea. Cu mai mulţi ani în urmă, vizavi de blocul în care tocmai mă mutasem, unul abia construit, se afla o casă, locuită de către o familie în vârstă, ce ţinea un câine. Pentru a nu strica cele câteva straturi de zarzavat, libertatea lui de mişcare era limitată la un ţarc de 2 x 1,5 metri. Necazul nostru, al locatarilor blocului, era faptul că, în timpul nopţii, acest câine scotea la fiecare 30 de secunde un sunet jalnic, mai mult un scheunat decât lătrat, exprimând o stare sufletească şi nimic altceva. În timpul zilei dormea. Proprietarilor, probabil cu auzul mai slab, nu lea păsat de necazurile provocate nouă. După câtva timp, câinele a murit. Nu ştiu dacă de bătrâneţe sau otrăvit de cineva, fiindcă nopţile noastre deveniseră sinistre. După câteva zile, au primit de la copiii lor un alt câine tânăr. Câţiva ani a fost bine. De câtva timp însă, a dobândit aceleaşi reacţii. Are un alt timbru, viguros încă. Din fericire, deocamdată este activ doar în timpul zilei. Noaptea tace. Nu ştiu pentru cât timp. Este evident că evoluţia lui este aceeaşi, indusă de aceleaşi condiţii. o Şi câinii se pot îmbolnăvi de astenie nervoasă, dacă li se creează condiţii omeneşti de viaţă.

331

Da, am auzit şi eu gluma asta. Afirmaţia „Omul poate îmbolnăvi de astenie nervoasă chiar şi un câine” este, din păcate, mai adevărată. o Eu am o amintire cu oameni, nu cu animale. Nu era un câine, ci un copil. Într-o vară, în fiecare dimineaţă, o vecină de la o altă scară a blocului unde stau îşi aşeza copilul de sub un an pe o pătură pe peluza din spatele blocului. Îl lăsa acolo, fără nici o supraveghere. El încă nu putea să meargă, aşa că era condamnat să stea acolo, pe pătură. Spaţiul îi oferea siguranţă, dar copilul era singur. Scâncea, asemenea câinelui despre care vorbeai tu, cam tot la 30 de secunde. Singura diferenţă era sunetul: ceva ce, poate, ar fi vrut să semene cu „mama”, dar încă nu era suficient de articulat.  Eu mă declar incapabilă să comentez pe această temă. Îmi sfâşie inima. Uneori, oamenii nu sunt umani.

Atena, 2012 -

Am impresia că uzo mă prosteşte. o Cred că, dimpotrivă, te deşteaptă, fiindcă ţi-a oferit posibilitatea să constaţi acest lucru. Oh, dar ce colier grozav are căţelul tău! Are chiar şi o cruce atârnată de el. L-ai botezat cumva? o Nu fii rău, Vezi că te aude Anastasia. Este cadoul ei. Cu ce ocazie? Este ziua lui, sau a ta?

332

Nu e ziua lui şi nici a mea. Este copilul lui Dixi, căţeluşa ei. Nu al lui Miki? o Nu, că Miki e băiat. Dixi, cealaltă căţeluşă. Mi l-a făcut mie cadou, dar îl iubeşte ca şi cum ar fi încă al ei. Da, dragostea ei pentru animale este într-adevăr formidabilă. o Pe urâtul ăsta, cum îl vede, îl sărută pe toate părţile. Nu trebuie s-o judeci prea dur. Trebuie să-şi manifeste şi ea dragostea faţă de cineva. o Aici ai dreptate. Comportarea Anastasiei poate părea deplasată, dar ea trebuie înţeleasă. O persoană care nu a fost mângâiată niciodată, care nu a primit cadouri decât unele nesemnificative în copilărie, poate simţi nevoia să facă ea pentru alţii, ceea ce nu au făcut alţii pentru ea. Şi cum, mai ales după o anumită vârstă, nu-şi poate permite cu alţi oameni, o face cu animalele. Sentimentele ei nu s-au tocit, ci – dimpotrivă – s-au amplificat. Privind-o cum îşi mângâie şi alintă căţelul (Miki mu, agápi mu), înţelegi că nu este nimic formal, că sunt sentimente autentice deosebit de puternice. Impresionant este că şi căţelul răspunde la fel. Nu am văzut două persoane să-şi exprime sentimentele cu aceeaşi dăruire. Despre iubitorii de animale de casă se spune că ei nu au un surplus de dragoste pentru animale, ci o nevoie de dragoste din partea altora, către ei. Ei nu întreţin orice animal, ci numai pe cele ce pot fi dresate să-şi manifeste ataşamentul faţă de cel ce le mângâie şi le dă de mâncare. Aceşti oameni simt nevoia de a fi iubiţi de o

333

cineva. Nu este vorba despre iubirea pentru animale, ci despre nevoia de a fi iubit. o Ceea ce Anastasiei nu prea i s-a întâmplat.

Ar părea firesc să credem că cei ce s-au bucurat de sănătate şi o copilărie fericită la adăpostul şi protecţia unor părinţi iubitori să fie la rândul lor generoşi cu cei din jur şi în special cu copiii lor. Găsim cu uşurinţă circumstanţe atenuante pentru cei cu o soartă diferită. Le iertăm acestora din urmă răutăţile, avariţia, lipsa de scrupule şi altele asemenea, punându-le pe seama lipsei de educaţie, dar şi a unei copilării nefericite, plină de lipsuri, motiv pentru care au trebuit să lupte. Ea, lupta, i-a îndârjit şi le-a format caracterul. Poate că aşa şi este în general, dar nu întotdeauna. Anastasia este exemplul opus. Era aproape oarbă la naştere şi a avut nevoie de tratamente îndelungate pentru a vedea, niciodată suficient de bine. A fost îndrumată către sport, pentru care avea unele calităţi fizice, dar un accident – datorat tot vederii slabe – i-a oprit evoluţia. Primul vis i s-a risipit brusc. Dacă tatăl i-a mai acordat oarecare atenţie, mama nu a avut nimic din ceea ce numim instinct matern. Nu i-a zâmbit niciodată şi, în locul mângâierilor i-a aplicat aproape zilnic câteva palme. Probabil că nu şi-a dorit acest copil. După o copilărie în lacrimi, şi-a petrecut adolescenţa printre străini, într-o ţară străină, la internatul unei şcoli pentru copii cu 334

probleme, de asemenea străini. Problema ei era văzul; ale altora erau chiar mai grave. A fost căsătorită fără să fie întrebată. Ce-i drept, soţul era un bărbat atrăgător, titrat, dar care nu a iubit-o nici o clipă. Avusese suficiente relaţii amoroase înainte de căsătorie şi a întreţinut cu mult mai multe după. Erau să se despartă de mai multe ori şi, pentru scurte perioade chiar au făcut-o. Înaintea accidentului trăia mai mult cu una dintre fostele lui secretare decât cu soţia, iar despărţirea era iminentă. Cu toate acestea, ea îşi îngrijeşte soţul invalid cu toată atenţia, îşi iubeşte copiii, pentru educaţia cărora a făcut tot ce a putut, şi este cunoscută ca o persoană generoasă; intuieşte nevoile celorlalţi şi îi ajută din proprie iniţiativă cu ceea crede ea că le-ar fi de folos. Nu dă bani cerşetorilor, în special minorilor; acesta ar fi un gest de ipocrizie, chiar dăunător copilului, deoarece el ar trage concluzia că poate trăi toată viaţa în acest mod şi nu mai caută alte soluţii. Ea îi ajută pe cei activi, din dorinţa de a-i sprijini, de a le face viaţa mai bună, de a le uşura activitate, mai ales atunci când trec printr-un moment dificil. Iată suficiente argumente pentru a demonstra că afirmaţia iniţială, conform căreia o copilărie fericită modelează un om generos şi invers, nu este aplicabilă în mod absolut. Cazul Anastasiei ne arată că, dimpotrivă, o copilărie 335

nefericită a sensibilizat copilul, l-a făcut să privească cu condescendenţă necazurile altora, are înţelegere pentru ei şi încearcă să-i ajute. Axel Muntel, în „Cartea de la Sant Michele”, relatează afirmaţia unui cerşetor, cum că italienii săraci sunt cei mai generoşi, spre deosebire ce cei bogaţi, de la care nu primeşte nimic. Poate că, uneori, a greşit şi ea. Oricare dintre noi putem fi vinovaţi sau nevinovaţi în anumite situaţii concrete. Pretenţia de a fi nevinovaţi în general, cu alte cuvinte, de a nu fi greşit niciodată, este însă mai gravă decât vinovăţiile întâmplătoare, mai ales atunci când sunt făcute fără voie, pentru că, înainte de a fi vinovat sau nevinovat, se află starea de spirit, orientată către a face bine sau rău. Cine îşi propune să fie nevinovat înseamnă că, mai întâi, a gândit răul şi apoi s-a abţinut să-l facă. Celor bine intenţionaţi nici nu le-a trecut prin cap ideea că ar putea face rău. Criteriile după care ne formăm opiniile sunt diferite de la o persoană la alta. De aceea, atunci când îi judecăm pe alţii după criteriile noastre putem greşi foarte tare. Iată un exemplu. Între delfin şi rechin pare să fie o asemănare mai mare decât între delfin şi şoarece. Asta dacă nu avem în vedere clasificarea speciilor după Linné, conform căreia delfinul şi şoarecele sunt mamifere (vivipare), în timp ce rechinul este peşte

336

(ovipar). Desigur, Linné ar fi putut să găsească şi alte criterii. Dacă el putea, noi nu putem? În existenţa ei de persoană matură, Anastasia şi-a amintit de multe ori, mai ales în momentele cele mai grele, de o fabulă învăţată în copilărie. Nu i-a înţeles atunci pe deplin morala, poate de aceea a ţinut-o minte, dar s-a convins de ea ulterior. Se spunea în fabulă că, într-o bună zi, măgarul unui ţăran a căzut într-o fântână. Ţăranul s-a gândit că măgarul era bătrân, că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată şi că nu mai merită osteneala să-l scoată pe măgar din adâncul fântânei. În consecinţă, a început să arunce pământ în fântână. Cu fiecare lopată de pământ însă, măgarul cel bătrân se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. Spre mirarea tuturor, după multe lopeţi de pământ, măgarul a ajuns până sus şi a ieşit. Viaţa va arunca, poate, şi peste tine cu tot felul de necazuri. Secretul este să te scuturi de ele şi, mai întărit, să continui. Putem ieşi din adâncurile cele mai profunde dacă nu ne dăm bătuţi. Viaţa merită trăită, indiferent cum ni se pare: bună sau rea. Vederea slabă a Anastasiei i-a făcut pe părinţi şi pe cei din jurul ei s-o considere handicapată şi, în consecinţă, lipsită de perspective şi i-au anulat orice posibilitate de afirmare intelectuală. Nimic mai fals! În realitate, Anastasia este o femeie deşteaptă, 337

iar handicapul i-a ascuţit şi mai mult mintea. În ciuda ghinioanelor, ea nu s-a lăsat înfrântă. În alte condiţii, mintea ei ar fi putut fi valorificată la nivele superioare. Deşi târziu, soarta i-a surâs în sfârşit Anastasiei. Pe lângă asigurarea ce o primeşte cu regularitate din S.U.A., a moştenit mai multe proprietăţi de la părinţi şi rude, astfel că acum se poate considera o femeie, dacă nu bogată, cel puţin fără probleme financiare. Este mândră de avuţia ei şi o afişează ostentativ. De câtva timp, povesteşte întâmplări imaginare sau pe care le-a trăit realmente, dar le înfloreşte. Pe faţa ei însă se citeşte nemulţumirea unei vieţi lipsite de iubire. Kostas s-a căsătorit, are familia lui, aşa că îl vede fugitiv. Nicki este plecată în Cipru. Fotios trăieşte, dar este mai mult legumă decât om. Merge cu greutate, nesigur şi numai însoţit. Nu poate vorbi decât extrem de greu, despre necesităţile lui cele mai simple. „Odiseu” s-a întors acasă, dar nu cu scutul şi suliţa în mână, ci adus de mână, de mâna Anastasiei. Suliţa şi scutul au fost şi de această dată în mâinile femeii. Poate că nu întâmplător Atena, zeiţa înţelepciunii, este reprezentată cu lance şi scut: înţelepciunea trebuie apărată. Ea nu se impune de la sine, este vulnerabilă. Cum a apărut dragostea, nu ştim, dar ne prefacem că ştim. Conform unui mit clasic, Divinitatea l-a făcut pe om fără sex. Din motive 338

incerte, l-a tăiat în două şi, de atunci, cele două jumătăţi se caută fără să se găsească. Este mitul androginului. El explică însă dorinţa. Pentru ea, avem deci explicaţii. Nu avem pentru dragoste. Când mama lui Bulă i-a cerut soţului să-i facă fiului puţină educaţie sexuală – dar să-i explice delicat, cu exemple de la plante şi animale, fiindcă fiul lor este un copil sensibil -, tatăl, după una dintre vizitele lor obişnuite la bordel i-a spus: „Uite, tată, să ştii de la mine că la plante şi chiar la animale e la fel ca la oameni”. Desigur, există şi alte explicaţii, nu mult diferite. Şi totuşi, reproducerea pomilor, spre exemplu, nu se face prin sâmburi şi nici măcar prin fructe, ci prin flori. Acolo se întâlnesc cele două sexe şi, poate, şi dragostea lor, pe care noi ne străduim s-o înţelegem cu mijloace raţionale. Despre bunătate suntem săraci în mituri. Cât adevăr conţine afirmaţia „omul se naşte bun, dar viaţa îl înrăieşte”? Prima caracteristică a oricărei fiinţe este instinctul de supravieţuire. Omul se naşte ca luptător; lupta pentru viaţă este cea care îl caracterizează. Bunătatea sau răutatea – aşa cum le definim noi în lumea pe care o poreclim civilizată – chiar dacă sunt şi genetice, ele se conturează în relaţiile cu ceilalţi. Orice celulă vie încearcă să se dezvolte pe seama mediului înconjurător; evoluţia ei se opreşte la întâlnirea cu celulele similare, care fac acelaşi lucru. 339

Mai mult decât alte fiinţe, omul este o fiinţă socială. Pentru el contează nu doar relaţia cu mediul natural, ci şi cea cu semenii lui din societatea în care trăieşte. De aceea, a fi civilizat înseamnă să-i respecţi pe ceilalţi, astfel încât toţi cetăţenii cetăţii să convieţuiască în armonie. Omonia, una dintre pieţele principale ale Atenei, chiar asta înseamnă: armonie. Acolo se adunau oamenii să se împace la un pahar de ceva. Sună bine, dar astăzi este bine să nu te afli în zonă pe timpul nopţii. Cum se face că, după milenii de educaţie creştină şi mai puţin creştină, oamenii devin tot mai răi? Majoritatea mitologiilor au la baza cosmogoniei lor Haosul sau un simbol al răului; a trebuit să vină zeul cel bun, să-l învingă şi să creeze spaţiul organizat, în care omul poate trăi. Marduk a alcătuit lumea din trupul monstrului marin Tiamat. Înseamnă că răul este primordial. Binele a apărut prin civilizaţie. Omul nu face altceva decât să imite faptele zeilor. Dacă zeii au fost nevoiţi să doboare un monstru marin ori o fiinţă primordială ca să alcătuiască apoi lumea, omul trebuie, la rândul său, să–l imite atunci când îşi clădeşte o lume a lui, o cetate ori o casă. Aceasta este şi justificarea jertfelor sângeroase sau simbolice – la execuţia unor construcţii. Dedal pentru construcţia Labirintului, sau Ana meşterului Manole din legendele românilor. Creştinismul, vorbind 340

doar despre Dumnezeu şi uitând răul primordial, şi-a pierdut filonul filosofic. În mitologie, existau şi zei buni şi zei răi. Credinţa reflecta viaţa. Zeii erau printre oameni. În creştinism există doar sfinţi buni. Răufăcătorul este, într-o oarecare măsură, sinucigaş, fiindcă trebuie să-şi ascundă o parte a identităţii. Ca fiinţă socială, el nu mai este pe deplin integrat în societate, deci îşi omoară o parte a fiinţei sale. Liber? Nici măcar libertatea de exprimare nu o are. Vorbeşte doar în şoaptă, cu tovarăşii lui. Îşi ascunde faţa şi privirea chiar şi atunci când nu a făcut nimic rău. Obişnuinţa şi conştiinţa incorectitudinii sale îl determină să se autoizoleze. Îşi construieşte o închisoare artificială în jurul său chiar şi atunci când este în libertate. Nu mai este deschis către societate. Ca parte a societăţii, el este neghina ei. Chiar dacă lumea nu l-a identificat ca atare, el ştie mai bine decât ceilalţi cine este şi nu riscă să fie pus la locul lui. Se pune singur. Din punct de vedere social, este un om mort. Religia creştină, plecând de la ideea că omul se naşte rău, propovăduieşte bunătatea extremă, prin frica de Dumnezeu şi altele asemănătoare, în speranţa că omul real îşi va îmbunătăţi poziţia între cele două extreme. După cum era de aşteptat, nu reuşeşte, fiindcă argumentele nu sunt convingătoare, iar idealul, ca orice ideal, este imposibil de atins.

341

Propovăduirea unei soluţii mai realiste ar fi avut cu mult mai mult succes. S-ar crede, din cele ce am spus până aici, că omul se naşte rău, dar contactul cu ceilalţi, societatea, îl îmblânzeşte. Poate că rău este un cuvânt prea dur. Se naşte acaparator, rapace, nu neapărat rău. Pe de altă parte, societatea nu îl face mai bun, ci mai tolerant. El îi acceptă pe ceilalţi, învaţă să-şi înfrâneze pornirile, dar nu pentru că a devenit mai bun, ci pentru că a constatat că nu se poate altfel. Părinţii sunt toleranţi cu copiii atunci când s-au plictisit să le facă observaţii, să-i îndrume, sau nu au făcut-o niciodată. „Lasă-l că-i doar un copil”, ca şi cum va primi educaţia la bătrâneţe. Răutatea, ca şi bunătatea ar trebui definite altfel. Nu ştiu cum, dar nici nu cred că asta ar fi problema noastră. Fapt e că ele există în fiinţa noastră – şi nu numai a noastră, ci şi în cea a unor animale – în proporţii diferite. Un alt termen, pe care îl folosim fără să-l fi definit, este sufletul. Mai demult, oamenii încercau să explice prin el nu numai caracterul oamenilor, ci şi sursa vieţii. Unii l-au plasat în ficat, de unde şi expresia „îi voi mânca ficaţii”. Unele triburi chiar o făceau, atunci când ieşeau învingători în luptă, de unde s-a avansat ideea că sălbaticii ar fi canibali. Biserica catolică a avansat-o, însoţind-o cu minciuna potrivit căreia creştinismul i-ar fi dezvăţat pe oameni de 342

acest prost obicei. Oamenii, ca şi animalele dealtfel, nu se mănâncă unii pe alţii dintr-un motiv foarte simplu: eventualele boli ale celui decedat s-ar transmite celorlalţi. Acesta este şi motivul îngropării sau arderii cadavrelor. În mitologia etruscă, macrocosmosului celest îi corespunde un microcosmos în ficatul fiecărui om şi chiar animal. Desigur, sufletul nu se află în ficat; dar atunci, unde se află? Librăriile sunt pline de cărţi cu subiecte oculte. Cum librarii sunt comercianţi, înseamnă că asemenea cărţi se vând, deci există cumpărători, oameni care îşi pun asemenea probleme şi speră să găsească răspunsul în aceste cărţi. Dacă ar face-o câţiva savanţi nu m-ar deranja, dar au asemenea preocupări tocmai cei ce nu sunt capabili să rezolve probleme simple. (Metafizica este ştiinţa corijenţilor la fizică.) Ce şanse avem să găsim răspunsuri la asemenea probleme? Plec de la o constatare: văd la televizor cum un crocodil îşi mănâncă prada cu gura deschisă, deşi apa în care se află este mizerabilă, plină de noroi şi o mulţime de alte vietăţi scârboase. Lui nu-i pasă. Dar şi noi facem la fel. Aerul nu este pur, ci plin cu tot felul de particule minerale, vegetale şi animale, moarte sau vii, pe care însă noi nu le sesizăm. Un alt exemplu: meduzele ce le vedem în apa mărilor şi a oceanelor sunt semitransparente şi gelatinoase. Dacă ar fi complet transparente şi încă mai gelatinoase, nici nu le-am sesiza 343

prezenţa. Asta nu înseamnă că ele nu există. Pot exista deci în jurul nostru obiecte, fiinţe, medii pe care simţurile noastre nu le percep. Iar dacă nu le percepem, nu vom şti niciodată ce sunt; putem cel mult constata că există şi să le identificăm unele caracteristici. Un exemplu elocvent este lumina, despre a cărei natură, cu toate eforturile savanţilor, nu ştim mare lucru. Există o teorie ondulatorie, alta corpusculară, putem vorbi şi despre fotoni, dar ele ne servesc doar în aplicaţii tehnice. Ce este de fapt lumina, nu ştim. Ştim însă s-o folosim. La fel şi cu undele de diferite feluri. Am constatat prin experienţe cum se comportă şi am învăţat să le folosim. Pentru radio, televizor, construim antene corespunzătoare scopului, deşi habar n-avem ce sunt de fapt undele respective, nici vorbă să punem mâna pe ele. În toată această nebuloasă în care ne aflăm, ceva îmi este totuşi clar: nu vom afla niciodată unde ne este sufletul, dar asta nu înseamnă că el nu există. Ce deosebire este între credinţa celor vechi că sufletul s-ar afla în ficat şi convingerea noastră că unele comportări sunt programate genetic prin ADN? Poate doar faptul că expresia „îi mănânc ficaţii” nu mai are nici o semnificaţie, deoarece nu putem mânca ADN-ul duşmanilor noştri. Problema serioasă este: cum educăm tinerii să-şi găsească propriul lor drum în societate? Cum vor şti ei să-şi valorifice în 344

interesul lor şi al societăţii înclinaţiile naturale pe care le au, indiferent unde s-ar afla, aşa după cum unui atlet i se recomandă o probă sportivă sau alta, în funcţie de aptitudinile sale? Cum va şti să aleagă între bine şi rău? Sufletul lui, va fi în final personalitatea lui, iar ea este modelabilă. *

* *

Ca toţi meridionalii, grecii sunt oameni pasionali. Printre pasiuni, nu poate lipsi iubirea. Latinii îl aveau pe Amor; grecii pe Eros. Nu ştiu cum era atunci, dar astăzi cuvântul amor este folosit pentru o dragoste platonică, în timp ce erotic pentru una carnală. De altfel, în limba greacă, eros înseamnă dorinţă, deci diferenţa este clară. Doar Platon i-a dat o interpretare aparte, şi anume de joc al hazardului, simbolizat prin jocul de arşice. Într-adevăr, dragostea nu se supune raţiunii şi, din acest punct de vedere, trebuie să-i dăm dreptate filosofului, deşi interpretarea lui nu are legătură cu sensul iniţial de zeu al dorinţei. În plus, lumea noastră, a celor şcoliţi cu litere, poate greşi uşor şi trece de la Eros la Eris. Greşeala este gravă. Nu pentru că Eros era un zeu şi Eris o zeiţă. Nu suntem misogini, dar Eris era zeiţa vrajbei. Ce-i drept, vrajba este şi ea tot aleatorie; nu ştii niciodată când, unde şi de ce 345

apare. Interesant este că tot Zeus a conceputo, într-una din numeroase sale escapade amoroase, de fapt mai mult erotice. *

* Ar trebui să ne exersăm admiraţia atât pentru Voltaire cât şi pentru Rousseau, ambii figurând pe panoplia marilor spirite ale omenirii. Un om normal însă nu poate să-i accepte pe amândoi, decât dacă nu i-a înţeles cu adevărat pe nici unul. Ei înşişi, Voltaire şi Rousseau, s-au războit între ei, fără să se pună de acord. Şi totuşi, uneori, suntem tentaţi să dăm dreptate când unuia, când altuia, în funcţie de starea de spirit în care ne aflăm în acel moment. Se poate să avem dreptate în ambele cazuri? Se pot împăca raţiunea cu sentimentele? Aşa ar trebui . . . sau aşa ne-ar plăcea. Nu, nu se pot împăca, dar trebuie să coexiste. Soluţia este, de aceea, un modus vivendi. Este absurdă dorinţa de a crea un sistem filosofic non-contradictoriu, când viaţa însăşi este născută din contradicţii ontologice. Nu doar plină de ele, ci născută din ele: din pozitiv şi negativ, din bine şi rău, din negru şi alb, din diavolesc şi divin şi aşa mai departe. Doar cine nu gândeşte îndeajuns poate crede că face filosofie emiţând astfel de pretenţii. 346

La fel stau lucrurile şi cu dicotomia apolinic vs. dionisiac. În fiecare dintre noi există un Apollo, dar şi un Dionysos. Cum acordul dintre cei doi nu este posibilă, armistiţiul este cel ce ne asigură liniştea. Dar ea însemnă în aceeaşi măsură mediocritatea. Încălcarea temporară a armistiţiului îi face pe unii să strălucească. Temporar! Şi atunci, care este soluţia înţeleaptă? Dacă fiul risipitor din parabola biblică ar fi ştiut că se va întoarce umil de unde a plecat, nu ar mai fi plecat. Există deci o doză necesară de neştiinţă. Cei doi fraţi aveau aceleaşi cunoştinţe, pentru că avuseseră aceeaşi educaţie, dar unul era mai supus, iar altul mai neascultător; nu a avut deplină încredere în poveţe. Diferenţa este doar de mentalitate. În final, fiul risipitor poate spune: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gustul voluptăţii, setea orgoliului, şi invidia, şi făţărnicia, şi ura. Cu ele nimeni nu e mare. Dar fără ele nimeni nu e viu.” Să fim, aşadar, toleranţi şi cu cei care se comportă altfel de cum credem noi că ar fi bine. Raţiunea noastră poate fi la fel de greşită ca a lor. Şi chiar dacă n-ar fi, ea are un mare defect: este previzibilă. De aceea poate fi contracarată de către cei ce au interesul s-o facă. Patima, în schimb, este imprevizibilă. Uneori are succes tocmai datorită surprizei ce o provoacă. De aceea e bine să ştim că, în cotloane ascunse, ea stă la pândă. 347

E nevoie de multă înţelepciune pentru aţi acorda corzile firii cu muzica naturii şi să-ţi înţelegi rolul ce-l joci în societate, ca parte a naturii. * * * Anastasia are prieteni, pentru că nu este rea. În plus, este corectă, iar conversaţia cu ea este plăcută, fiindcă este inteligentă. Doar oamenii răi nu au prieteni; ei au cel mult tovarăşi la unele dintre fărădelegile lor. Fie că sunt două caracteristici diferite, fie că sunt valori pe aceeaşi scală, bunătatea şi răutatea ţin de firea individului. Sunt genetice. Viaţa îi oferă doar oportunităţile, în care firea lui se va manifesta. După o bătălie pierdută, trebuie să ai curajul să-ţi revii. Anastasia a pierdut multe bătălii şi, după toate, şi-a revenit. Curajul ei sa întărit, a fortificat-o. Sunt necăjiţi unii oamenii că sunt „datori cu o moarte”. Moartea nu este decât sfârşitul vieţii. Nu asculţi un concert aşteptându-i sfârşitul, decât dacă nu-ţi place, şi atunci te bucuri că s-a terminat. Dacă însă concertul e bun, te bucuri de muzica ce o asculţi, în timp ce o asculţi. Când s-a sfârşit, sa terminat şi plăcerea. Ar trebui să considerăm că suntem „condamnaţi la viaţă”. În acest caz, ar trebui măcar să ne executăm pedeapsa aşa cum se cuvine. 348

Bunătatea va fi cultivată, fără doar şi poate, cu condiţia ca cel ce o are din belşug să fie îndrumat şi cum să se apere împotriva celui rău şi, pe de altă parte, cel rău să fie convins că răutatea nu-i este de mare folos, societatea etichetându-l ca atare, în timp ce bunătatea, pe care va trebui s-o înveţe, îi poate servi pentru câştigarea unui loc mai bun printre semeni. Ar trebui cultivată bunătatea, aşa cum se cultivă deşteptăciunea, pe care o avem cu toții în cantități diferite. *

* *

Prenumele lui Fotios, în mod ironic, înseamnă opusul a ceea ce i s-a întâmplat. În limba greacă, Fotízo înseamnă a lumina, ori el, în loc să lumineze, şi-a pierdut propriul mijloc de a recepţiona lumina: ochiul. Anástasi, în limba greacă, înseamnă înviere, reanimare. Să fi fost şi acesta un nume predestinat? Ea a ştiut de fiecare dată să renască asemenea păsării Phonix. Multe femei se străduiesc să păstreze cât mai mult frumuseţea trecută a tinereţii. Greşit! Frumuseţea este un dar trecător. („Forma bonum fragile est” – Ovidiu) Secretul vieţii este să ştii să îmbătrâneşti frumos. Sfârşit

349

Cuprins Miami, S.U.A, 2000 Insula Lemnos, Grecia, 1955 Insula Creta, Grecia 1956-1966 Anglia, 1966-68 Insula Creta, 1969 Anglia, 1970-1971 ElveČ&#x203A;ia, 1971 Australia, 1972-1974 Grecia, 1974 New York, 1975-1984 Atena, 1985 New York, 1986 Atena, 1987 New York, 1988-96 Miami, 1997 New York, 2001 Omonia, 2001 Glyfada, 2001-2003 Palaio Faliro, 2003-2011 Atena, 2012

7 11 21 31 46 56 62 73 88 91 106 137 148 168 188 204 209 232 261 332

350

APRECIERI CRITICE Mișcând-se cu dezinvoltură într-un areal cultural divers, autorul e un spadasin neîntrecut într-un duel cu mentalitățile, cu anacronismele și sclerozele sociale, cu încăpățânarea închistată în menghina obișnuințelor, dar și cu nerăbdarea frivolă a carierismului oportunist de conjunctură. Din dialogul cu sinele, a rezultat un fel de tratat de morală, alcătuit din eseuri, reflecții, aforisme, dialoguri sau scrisori, având alura unui jurnal al unui spirit critic și lucid, iar, în subsidiar, o carte de învățătură din propria experiență. Tranșant, exact și pragmatic, de o sinceritate periculoasă, Cristache Gheorghiu nu vrea să șocheze, ci, în maniera proprie eseului, notează, amendează, și stigmatizează, ca întrun insectar social, metehne românești. O întreprindere curajoasă, ca lupta unui boxer cu garda jos, în care, pe vremea asta bolnavă, nu există învingător prin k.o., nici la puncte, nici măcar o remiză a bunului simț, ci doar dezamăgirea că meciul n-a mai avut loc. Doru Munteanu, președintele filialei Brașov a USR * * * Creativitatea, bazată pe o solidă pregătire profesională, este amprenta pe care o poată lucrările lui Cristache Gheorghiu. Peste 351

spiritul creativ, dacă așezi eleganța, stilul, frumusețea exprimărilor și inspirația în alegerea cuvintelor ajungi mai aproape de Cristache Gheorghiu.... Domnului Cristache Gheorghiu, îi voi purta veșnic un respect deosebit și mă voi gândi la dânsul de fiecare dată când viața îmi va cere să mă ridic mai sus din punct de vedere moral și intelectual. Dr. Constantin Duguleană, prorector al Universității „Transilvania” * * * Filosofia unui Bolovan – o carte absolut remarcabilă. . . Asemenea cărții din 2008 (Memoriile unui cățel adult), receptată favorabil chiar în momentul lansării, când a beneficiat de aprecierile unei autorități critice incontestabile, scoate mai pregnant la vedere disponibilitățile scriitoricești ale lui Cristache Gheorghiu. . . De altfel, cartea în sine nu se lasă ușor integrată unei anume specii literare, cele 389 de pagini fiind în măsură să ofere cititorului spectacolul alternării seducătoare a fragmentelor de jurnal și memorialistică evocatoare cu tehnici specifice prozei narative, genului epistolar, dar și publicisticii de atitudine, cu aforismul. . . Judicios elaborată, structura volumului face apel la ficțiune, modalitate anticipată de titlu, astfel că „personajele” care susțin referențialitatea 352

textului sunt: Bolovanul, Zidul, Piatra, Țânțarul Anofel, precum și Prietenul și Ne-prietenul. Acestea se confesează, intră în dialog, ascultă și, mai ales, povestesc, nuanțează interogarea permanentă a sinelui de către autor. Cristache Gheorghiu face figura unui scriitor capabil să observe amănuntele relevante ale realității, să creioneze în doar câteva cuvinte destine. . . Prof. Nicolae Stoie, în volumul de critică literară Biblioteca de unică folosință * * * WHERE IS MY WAY? is a presentation, very generally addressed, of many of the major practical and spiritual considerations of today. Let me at once say that to this reader at least, a principal quality of the book is its accessibility. It expresses advanced, sometimes complex and intellectual concepts in a pleasing and very communicative literary style. The style is important; it is calm, it is not argumentative, it is persuasive. Christache has created a book that, through personal circumstances and memories, examines generality. This is writing that is part autobiography, part commentary on our times, and part philosophical speculation. The author does not take up a polemical stance. Christache is a humanist who examines in particular the universality of message, and 353

gives the reader a clear way to positive thought. … Christache is a writer who communicates with the reader in the language of truth and inner spirituality, with elegance and perception, and avoids cliché. It presents a poetically intellectual distillation of much thought and wisdom, in a frame that is contemporary but also timeless. There is much in this volume that will remain with the reader. Books dealing with thought, spirituality and a search for identity, soul and meaning are much read both in the United States and the UK, and if this project proceeds, we would envisage a simultaneous publication in Britain and the USA. Mark Sykes, Editor-In-Chief (WHERE IS MY WAY? este o prezentare, foarte general adresată, a multora dintre considerațiile majore practice și spirituale de astăzi. Permiteți-mi să spun imediat că, pentru cititor, o calitate principală a cărții este accesibilitatea ei. Exprimă concepte avansate, uneori complexe și intelectuale, într-un stil literar plăcut și foarte comunicativ. Stilul este important; este calm, nu este certăreț, este persuasiv. Christache a creat o carte care, prin circumstanțe și amintiri personale, examinează generalitatea. Aceasta scriere, este parțial autobiografică, parțial comentariu la vremurile noastre și parțial speculație filosofică. Autorul nu ia o atitudine polemică. Christache este un umanist care examinează în special universalitatea mesajului și oferă cititorului o cale clară către gândirea pozitivă. ... Christache este un

354

scriitor care comunică cu cititorul în limbajul adevărului și al spiritualității interioarei, cu eleganță și percepție, și evită clișeele. Prezintă o distilare poetică intelectuală a multor gânduri și înțelepciune, într-un cadru contemporan, dar și atemporal. Există multe în acest volum care vor rămâne la dispoziția cititorului. Cărțile care se ocupă de gândire, spiritualitate și căutarea identității, sufletului și semnificației sunt citite mult atât în Statele Unite, cât și în Marea Britanie și, dacă acest proiect continuă, am avea în vedere o publicare simultană în Marea Britanie și SUA.)

* * * Tradiție sau liberul arbitru? Mișcând-se cu dezinvoltură într-un areal cultural divers, autorul e un spadasin neîntrecut într-un duel cu mentalitățile, cu anacronismele și sclerozele sociale, cu încăpățânarea închistată în menghina obișnuințelor, dar și cu nerăbdarea frivolă a carierismului oportunist de conjunctură. Din dialogul cu sinele, a rezultat un fel de tratat de morală, alcătuit din eseuri, reflecții, aforisme, dialoguri sau scrisori, având alura unui jurnal al unui spirit critic și lucid, iar, în subsidiar, o carte de învățătură din propria experiență. Tranșant, exact și pragmatic, de o sinceritate periculoasă, Cristache Gheorghiu nu vrea să șocheze, ci, în maniera proprie eseului, notează, amendează, și stigmatizează, ca într355

un insectar social, metehne românești. O întreprindere curajoasă, ca lupta unui boxer cu garda jos, în care, pe vremea asta bolnavă, nu există învingător prin k.o., nici la puncte, nici măcar o remiză a bunului simț, ci doar dezamăgirea că meciul n-a mai avut loc. Doru Munteanu, Președintele filialei Brașov a USR * * * America After America is an interesting collection of thoughts, impressions and ideas about the American way of life. The author has used his personal travel experiences to contrast the American lifestyle with life in Europe. Chrstache Gheorghiu’s careful observation of people going about their dayto-day activities, and his free-thought associations and reactions, provided the foundation for an entertaining and insightful comparative study. By combining charming descriptions of the American landscape with the social interaction of people in airports, bus stations, and in the many villages and towns he visited, the author found excellent material for his book, and discovered a country that is filled with contradiction and surprise. Travel and People are always great ingredients for storytelling; in this work Gheorghiu has blended them with skill and a 356

sound understanding of the human condition. James Crawshaw, Editor review (America After America este o colecție interesantă de gânduri, impresii și idei despre modul de viață american. Autorul și-a folosit experiențele personale de călătorie pentru a contrasta stilul de viață american cu viața din Europa. Observația atentă a lui Chrstache Gheorghiu asupra oamenilor care își desfășurau activitățile de zi cu zi, precum și asocierile și reacțiile sale de liberă gândire au constituit fundamentul unui studiu comparativ distractiv și perspicace. Combinând descrieri fermecătoare ale peisajului american cu interacțiunea socială a oamenilor din aeroporturi, stații de autobuz și din numeroasele sate și orașe pe care le-a vizitat, autorul a găsit materiale excelente pentru cartea sa și a descoperit o țară plină de contradicție și surpriză. . Călătoriile și oamenii sunt întotdeauna ingrediente excelente pentru povestiri; în această lucrare Gheorghiu le-a amestecat cu pricepere și o bună înțelegere a condiției umane.) * * * E o plăcere să te delectezi în stilul lui Descartes și Voltaire, citind acest frumos eseu al domnului Cristache Gheorghiu: Între două idealuri. E a treia carte, primele, Singur 357

printre americani, respectiv America after America, apărute cu câțiva ani în urmă, redau experiența inedită a unei călătorii în S.U.A., traversând spațiul nord-american în lung și-n lat, preferând, ca mijloc de transport autobuzul, fiindcă, mai ales acest autovehicul după cum mărturisește și-n cartea de față - îi oferă turistului posibilitatea, cât de cât reală și completă, de a cunoaște locuri și oameni, deloc ușor, mai ales din punct de vedere material. Da, domnul inginer Cristache Gheorghiu este un peregrin dintre aceia care scormonesc lumea pentru a o cunoaște. Astfel își creează acești peregrini cadrul de a se cunoaște pe ei înșiși. „Vreau să-mi dau seama cine sunt eu ca ființă omenească", pare să ne spună și domnul Gheorghiu, urmând o dorință mărturisită de atâția înaintași, călători sau filozofi, de la Marco Polo, la Descartes, Voltaire, Leibniz, sau Spinoza. Pentru o mărturie însă, e nevoie de o inițiere (pregătire sufletească, intelectuală, în general) și de un cadru adecvat, pentru a o depune, mărturia. Acest cadru este însăși viața celui ce grăiește, iar mijlocul de comunicare - cuvântul scris. Și astfel s-au născut cărțile Singur printre americani și Între două idealuri. De fapt, două dileme: A trăi pentru a trăi sau A trăi pentru a cunoaște și a te cunoaște? Domnul Gheorghiu merge pe cea de a doua coordonată, oferindune un comentariu suplu, ca material faptic, erudiție, stil (acesta venind din talent și 358

studiu), mai ales al umaniștilor raționaliști (Erasmus, Voltaire și Descartes, citați și de domnia sa) și al clasicilor iluminiști, cu finețea aceea pe care post-modernismul a cam distruso, din păcate. Sunt în acest eseu lucruri de o mare frumusețe literară: proporțiile, expresia artistică, observația de profunzime, concluziile educative. Deci, cam ceea ce făceau clasiciștii. Daca adaug la toate acestea și o anume culoare a timpului și a locului (domnul Gheorghiu este și un remarcabil pictor), cred că am surprins câteva din trăsăturile definitorii ale acestei cărți frumoase, spre care-i îndemnăm pe cititori, pentru a trăi și ei aventura inegalabilă a cunoașterii, pentru a rămâne oameni, cum spune, în final, autorul. Prof. Ion Topolog Popescu * * * Changing Traditions, originally titled Tradition or Free Will? in Romanian, navigates the evolution of religion in Western Europe from the birth of Christianity to its adoption by the Roman state and its subversion by later generations of statesmen. The book discusses democracy and political philosophies such as Marxism. Having lived in a Soviet satellite state since the end of World War II, the author’s brings first hand experience of the failings of communism. … Essentially the book 359

gives a history lesson in the evolution of religion in Western Europe from the birth of Christianity as a religion of the poor, its hijacking by politicians from Constantine onwards, the search for an alternative starting with Sir Thomas More’s ‘Utopia’, which led the way to Marxism, and then to today’s postreligious epoch. The author is clearly very knowledgeable and writes in an accessible, amusing and selfdeprecating manner. Having lived in a Soviet satellite state since the end of World War II, he brings first hand experience of the failings of communism. So what is his way? What is his recommendation? He self-effacingly denies he has any solutions, just questions. But in essence his conclusion for how to make the world a better place is twofold: (1) improve the quality of our education systems, and (2) do not succumb to fanaticism or idealism given the precedents (the Inquisition, soviet communism, etc.) of politicians using belief systems against the people they govern. James Crawshaw, Editor review (Changing Traditions, intitulat inițial Tradiție sau liber arbitru? în română, navighează prin evoluția religiei în Europa de Vest de la nașterea creștinismului până la adoptarea ei de către statul roman și subversiunea acesteia de către oameni de stat din generațiile ulterioare. Cartea discută democrația și filozofiile politice, cum ar fi marxismul. Trăind într-un 360

stat satelit sovietic de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, autorul aduce experiența directă a eșecurilor comunismului. ... În esență, cartea oferă o lecție de istorie despre evoluția religiei în Europa de Vest de la nașterea creștinismului ca religie a săracilor, deturnarea ei de către politicieni de la Constantin încoace, căutarea unei alternative începând cu „Utopia” lui Sir Thomas More, care a condus la calea către marxism și apoi spre epoca post-religioasă de astăzi. Autorul este în mod clar foarte bine informat și scrie într-un mod accesibil, amuzant și auto-depreciat. După ce a trăit într-un stat satelit sovietic de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, el aduce experiența directă a eșecurilor comunismului. Deci, care este calea lui? Care este recomandarea lui? El neagă în mod propriu că are soluții, doar întrebări. Dar, în esență, concluzia sa cu privire la modul de a face lumea un loc mai bun este dublă: (1) îmbunătățirea calității sistemelor noastre de învățământ și (2) nu cedează fanatismului sau idealismului, având în vedere precedentele (Inchiziția, comunismul sovietic etc.) .) a politicienilor care folosesc sisteme de credință împotriva oamenilor pe care îi guvernează.)

361

De același autor  U.S.A. '95 (Culegere de articole publicate)  Singur printre americani  America After America, Bibliotastic, New York  America after America, JustFiction Edition, Germany,  Între două idealuri  Tradiție sau liberul arbitru?  Where Is My Way?  Remanențe informatice  Memoriile unui cățel adult  asFORisme - un fel de cugetări  asFORisms - A Kind of Thoughts  Filosofia unui bolovan  Grecia - note de călătorie  Scrisori din Atena  A Boulder’s Philosophy  With Love from Athens  Anastasia  Anastasia (în limba engleză)  asFORisme 2 - Un fel de cugetări  asFORisms 2 - A Kind of Thoughts  Eseuri vesele și triste  Căutări  Dicționar român-grec de verbe pentru începători  După 50 de ani

362

     

Memoria timpului pierdut asFORisme 3 - Un fel de cugetări asFORisms 3 - A Kind of Thoughts Filosofia unui bolovan, volumul 2 Maieutica de buzunar, volumul 1 Însemnări neînsemnate

363