Filosofia unui bolovan, volumul 2, partea a doua by Cristache Gheorghiu

Cristache Gheorghiu

Filosofia unui bolovan Volumul 2 Partea a doua

ColecČ&#x203A;ia OPERA OMNIA Romanul de azi

TIPO MOLDOVA

Redactor: Aurel Ștefanachi Coordonator serie: Valeriu Stancu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României GHEORGHIU, CRISTACHE Filosofia unui bolovan / Cristache Gheorghiu – vol.2 – Iași: Tipo Moldova, 2018 ISBN 978-606-42-0282-6 821.135.1

Editura TipoMoldova este recunoscută academic de Consiliul Național al Cercetării Științifice pentru domeniile filologie (PB-II-ACRED-ED-2012-0285)și istorie și studii culturale (PB-II-ACRED-ED-2012-0355). Iași 2018 Editura Tipo Moldova E-mail: office@tipomoldova.ro Clădirea Solomon’s, str. Moara de foc nr. 35, etaj 2, Iași

www.tipmoldova.ro 0232.278.709

Eu, Zidul Bunicul își aduce aminte – sau poate nu uitase, dar abia acum își face curaj – s-o întrebe pe Elena: -

Am întâlnit-o ieri în centru pe doamna la care am fost în excursie cu mulți ani în urmă. Voi mergeați des acolo. Casa ei era o adevărată vilă de vacanță pentru multe familii. Bineînțeles, neoficial, pe vremea aceea. Avea o fiică superbă. Ce mai știi despre ea? A plecat în Italia. Asta știu. Mi-a spus mama ei. Mai vine în țară? Ce face acolo? . . . Nu credeam că apetitul sexual al bărbaților funcționează și în absența sursei. Ba da! Mai mult chiar și nu numai în privința sexului, la bătrânețe, defectele copilăriei se amplifică, în timp ce calitățile se estompează, până ce devin defecte. N-am spus-o eu. Pe Gina – așa o cheamă - n-am mai văzut-o de când a plecat. Nu mă întreba ce face, că nu cred că vrei să afli. Mama ei o lăuda că vorbea perfect italiana, numai după un an de la plecare. Probabil la fel de bine precum vorbea românește, înainte de a pleca. Aoleu! Aici vorbea în dialect. 4

Ești blând cu ea. Ar fi fost bine să fi vorbit doar în dialect. Ce să mai discutăm . . . Știi la fel de bine ca și mine – de altfel am mai discutat modul lamentabil în care se exprima, pe când era încă elevă – așa că s-o lăsăm baltă. Totuși, în România, vorbea potrivit mediului social în care trăia. În Italia, poate a avut norocul să trăiască în alt mediu. Să-i dăm o șansă. Într-adevăr, există posibilitatea ca, acolo unde lucrează – la curățenie, îngrijirea unui bătrân handicapat sau ca babysitter – să se vorbească italiana literară. Dacă însă munca ei este una fără cuvinte, atunci . . .

După o mică înghițitură de cafea și una de coniac, bunicul reia dialogul. -

Ce mai știi despre fostul tău prieten? Au uitat cum îl cheamă. Mișu. A dispărut ca măgarul în ceață – cum se spune. Nu ți-am spus niciodată, dar în cazul lui expresia i se potrivește. De unde știi? Abia dacă l-ai cunoscut. L-am cunoscut puțin, e-adevărat, dar l-am privit cu alți ochi decât ai tăi. Dar nu mi-ai spus niciodată ce părere ai. Puteai să mă sfătuiești. M-ai fi ascultat?

Oh, nu! Ai dreptate. Când eram în liceu, spuneam „Eu sunt cu Mișu”, ceea ce în limbajul nostru însemna că formăm o pereche, deci nici un alt băiat nu avea dreptul să-mi facă curte. Dacă mi-ai fi spus ceva rău despre el, te-aș fi evitat pentru tot restul vieții mele. Nu e vina ta. Este o caracteristică a tinerilor, care cred că știu totul cu mult mai bine decât orice adult. Despre bătrâni nici nu mai vorbesc. Ei sunt „expirați”. Învățături de minte! Mișu vorbea mult, dar nu asculta. Cred că cel mai bine se simțea atunci când vorbea cu el însuși. O copie a lui nu l-ar fi contrazis și l-ar fi încurajat să se avânte pe orice drum ar fi ales să meargă. Bine-bine, dar pe Mișu cum l-ai filat? Aroganța și prea marea lui încredere în sine l-au trădat. Astea sunt atributele prostiei. „La vertu dans toute la fleur de sa bêtise.” (virtutea în floarea prostiei sale), Honoré de Balzac, „Le père Goriot”. Înseamnă că poți să-mi acorzi circumstanțe atenuante. „Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența. Inteligența are limitele ei. Prostia nu”. Umberto Eco. Corect. I s-a părut că viața e mai grea în România. „Când aud pe cineva spunând că viața e grea, sunt tentat să întreb: în comparație cu ce?” Că în Franța oricum o ratase. După cum ai intonat, pare să fie un citat. 6

Așa e. Foarte bun. Cui îi aparține? Sidney J. Harris Ăsta cine mai e? A fost un jurnalist american. Pentru noi, românii, este importantă prietenia lui cu Saul Bellow, cel care a scris „Dean’s December”, după ce a vizitat Bucureștiul, cu ocazia participării la ultimele zile, decesul și înmormântarea mamei celei de a patra sale soții, din cele cinci. Am auzit de cartea asta, dar nu am citit-o și nici naș putea să spun că știu mare lucru despre acest Saul Bellow, decât că este unul dintre laureații Premiului Nobel pentru literatură. Te cred. Puteai să ai mari probleme dacă știai prea mult. Măcar despre această a patra soție lui, românca, poți să-mi spui ceva? Desigur, mai ales că nu a fost deloc o oarecare. Sa numit Alexandra Ionescu Tulcea, născută Bagdasar, fiica lui Dumitru Bagdasar, renumit medic chirurg și a Floricăi Bagdasar, neuropsihiatru, fost ministru al Sănătății între 1946 și 1948. Saul Bellow avea și el vederi comuniste? Oh, nu! Ar trebui să citești Dean’s December. Mi se pare că a fost tradusă în română, evident după 1989. Descrierea Bucureștiului din timpul vizitei lui este, poate, cea mai realistă carte despre România din câte am citit. Un oraș în întuneric la propriu și la figurat. Doar „1984” al lui Orwell mai 7

sugerează ceva asemănător, dar aceasta este ficțiune. Romanul lui Bellow este însă o descriere autentică, a celor trăite de el în modul cel mai direct posibil.

A doua vizită a prietenului Bunicului B: Îmi place acest grup de tineri. Este foarte interesantă dispoziția lor pentru dezbateri. Rareori am întâlnit mai multe persoane capabile să discute un subiect, fără să se certe. P: Mie îmi spui? B: Își expun argumentele, dar le ascultă cu atenție și pe ale celuilalt . . . P: Atitudine ideală! Vin cu opinii diferite și sfârșesc prin a pleca cu una singură. B: Da, după ce fiecare a analizat argumentele celuilalt, și-a re-analizat propria-i opinie, iar în final, după o rundă de asemenea schimburi de păreri, ajung la un punct de vedere comun P: Corect, fiindcă logica este cea care trebuie să dea soluția cea mai bună. Dar cum de s-au găsit toți să gândească astfel? B: Cuplul Dan-Steven, la care s-a raliat și Elena, cred că este la baza acestei mentalități colective. Ei se respectă reciproc, au încredere unul în altul, și caută cea mai bună rezolvare a problemei în discuție. Ceilalți au fost obligați să se adapteze. P: Și probabil că nu încearcă să-și arate superioritatea. Nu sunt aroganți. 8

B: Da, caută cea mai bună rezolvare a problemei în discuție, fiindcă știu bine că interesele lor sunt aceleași.

Prietenul Zidului Interesante observațiile celor doi bătrâni! În general, noi, zidurile, nu aveam asemenea probleme, dar eu tocmai sunt pus într-o situație similară. Având o experiență milenară, nu prea mai avem probleme de dezbătut. Tot ce a fost de discutat s-a discutat și doar un naiv ar putea veni cu idei năstrușnice. Bineînțeles că el poate produce doar amuzamente și este repede adus la tăcere. Adevărul este că, fiind construite din materiale similare, majoritatea de origine sedimentară, componentelor oricărui zid gândesc la fel. În cazul meu însă, la sugestia arhitectului, constructorul a folosit pentru placare materiale aduse din altă zonă geografică, unele de proveniență vulcanică. Au fost suficiente câteva plăci, pentru ca armonia să dispară. Cauza este, bineînțeles, aroganța noilor veniți, mai ales în probleme de estetică, și încăpățânarea celor cu vechime, susținută de argumente tradiționale: rezistență, utilitate etc. Cum niciunul nu cedează, sarcina rezolvării îmi revine mie, obligat fiind ca, la nevoie, să folosesc chiar forța. În caz contrar, eu însumi m-aș dezintegra. Deocamdată, soluția mi-a oferit-o tot constructorul și constă în interpunerea unor materiale diferite, care împiedică comunicare directă între opozanți, dar nici nui lasă să plece. Discuțiile dintre ei însă nu încetează. 9

Dimpotrivă, materialele de legătură vin și ele cu alte opinii, radical diferite față de celelalte, astfel că dezbaterile, ce păreau serioase la început, acum cad în derizoriu, fiindcă nici o argumentare nu mai poate fi luată în serios. Poate că situația se va ameliora în viitor, dar nu sunt tocmai optimist. Este adevărat că zidurile au fost făcute de oameni și, la început, au existat unele probleme de aceeași natură ca cele de azi, dar ele s-au rezolvat cu timpul. Acum, tot oamenii – arhitectul și constructorul – a creat noile surse de discordie între materiale. Este deci de presupus că, după un timp, conflictele se vor aplana. Din nefericire pentru mine, nu cred să rezist până atunci.

Panseuri brașovenești Confesiunile unui nepriceput. Nepriceput la ce? Nepricepuții la toate, chiar dacă există, nu vor recunoaște niciodată că s-ar afla într-o asemenea categorie. Numai cei ce se pricep la ceva își recunosc nepriceperea în alte domenii. Deci nu putem vorbi decât despre nepriceperea priceputului la ceva pentru altceva. Simțim însă întotdeauna nevoia să comunicam ceea ce tocmai am aflat și nu știam înainte. Cu excepția domeniilor în care suntem – sau ni se pare că suntem – specialiști, este de presupus că descoperirile noastre sunt 10

banalități arhicunoscute de către adevărații specialiști ai domeniului. Ajungem astfel la concluzia că abia atunci când am aflat ceva, am constatat cât de nepricepuți eram înainte, de unde și constatarea că suntem conștienți de nepriceperea noastră numai în măsura în care pricepem câte ceva. De aceea, cred că cel mai bine este să vorbim despre nepriceperile noastre constatate. Mi-am propus de aceea să țin un mic jurnal cu acest subiect, deoarece viața m-a pus în situația să fac ceea ce n-am făcut până acum: să bucătărisesc. Nepriceperi constatate Sfatul numărul unu, cel mai important: Asigurați-vă soluția de rezervă: masa la un restaurant, la prieteni, sau măcar o cutie de conserve. Cât timp această rezervă există, orice veți prepara va fi considerat acceptabil, astfel încât rezerva nu va fi folosită. În lipsa ei însă, orice veți face va fi catastrofal. ¶ Din „cartea de bucate” personală (carte ce în mod sigur nu va fi editată): mâncare de fasole prăjită. Ar fi trebuit să fie fiartă. Nu știu de ce a ieșit prăjită, dar vă asigur că a fost delicioasă. Rețeta nu are rost s-o scriu, pentru că ar semăna cu cele obișnuite, cunoscute oricărei gospodine. Problema nu este de comunicare, ci de interpretare. Ce anume am interpretat eu diferit nu știu. Încercați și dumneavoastră și, dacă aveți șansa să fiți cel puțin la fel de nepriceput ca mine, s-ar putea să vă iasă chiar ceva 11

mai bun. Sfatul numărul doi este deci: folosiți rețetele clasice doar ca sugestii; interpretarea este totul, și ea vă aparține. ¶ La masă, veți folosi o băutură oarecare, după preferințe. Se recomandă un vin alb sau roșu, corespunzător felului de mâncare preparat. În timpul preparării însă, este absolut indispensabil să aveți la îndemână o băutură ceva mai tare. Este inutil să vă explic de ce. Veți constata singur. Fără ea, rezultatele vor fi diametral opuse așteptărilor. Presupun că sunteți singurul beneficiar al preparatelor dumneavoastră. De altfel, ar fi păcat să vă risipiți eforturile pentru mofturile altora. Cred că acesta a fost sfatul numărul trei, deși probabil că este numărul unu, dar … înțelegeți dumneavoastră, cei ce înțelegeți. Trebuie sa recunoașteți că acest principiu este cu mult mai uman decât principiul unu al termodinamicii. ¶ Tocmai am descoperit un nou mod de preparare, ce merge la mai multe feluri: fiertură multiplă. Pusesem ceva la fiert și, așteptând, am scris paragraful precedent, care însă mi-a luat mai mult timp decât estimasem, așa că era cât pe ce să se ardă. Nu s-a ars, dar a rămas cu prea puțină apă. Am reparat eroarea cu un strop de apă suplimentară. Am pus din nou la fiert și iar a trebuit să fac ceva – nu vă spun ce – și, de data aceasta, s-a ars puțin. Foarte puțin. Am adăugat din nou apă, a mai fiert puțin și acum pot spune că a ieșit ceva excelent și imposibil de 12

repetat. (Nu sunt sigur că mi-aș dori) În consecință, nimic nu este pierdut, totul (sau aproape totul) este recuperabil. Acesta ar putea fi un alt principiu unu al bucătăriei. Întâmplarea îmi amintește de niște sarmale pe care, cu ani în urmă, soția m-a lăsat să le termin. Ea trebuia să plece, iar eu trebuia doar să sting focul după o oră. Cum ora trecuse în timp ce eu dormeam – fapt neprevăzut – când m-am sculat am surprins exact momentul în care ultimă picătură de apă se evapora. Am turnat imediat apă rece până la nivelul la care era atunci când preluasem ștafeta de bucătar și am lăsat-o să fiarbă încă o oră, pentru ca apa să scadă până la nivelul scontat. Asta în intenție. În realitate, pentru că am început să citesc, furat de lectura, am ajuns în aceeași fază ca după somn. Am repetat procedeul, propunându-mi să fiu mai atent. De data aceasta mi-a reușit. Puține sarmale mai bune am mâncat la viața mea. ¶ Acum câteva zile, am greșit ochelarii și am intrat în bucătărie cu unii cu lentile mai puternice decât era cazul. Am constatat că faianța din dreptul aragazului era plină de picături de ulei deja întărite. În ciuda opiniei mele cum că lucrez foarte curat, stropi invizibili (pentru mine) au ajuns mai sus decât îmi imaginasem. Evident, am fost dezamăgit, dar mi-am recăpătat entuziasmul când am descoperit metoda de curățire, a cărei cheie – v-o destăinui – este răbdarea. Asta nu-mi prea stă în fire, dar odată cu vârsta te deprinzi și cu multe asemenea chestii anoste. Acum, pe perete am creat o pată de curățenie. 13

Nu știu când voi putea continua. Morala: „nu intrați în bucătărie cu ochelari nepotriviți!”.

* *

N-am cunoscut nici un supraponderal, dornic să mănânce mai puțin. Toți se întreabă ce să mai mănânce pentru ca să slăbească.

Prietenul Bunicului, la a treia vizită -

Am vizitat satul în care am lucrat în tinerețe câțiva ani ca medic, unul de la poalele munților Făgăraș. Nu departe era și cel unde lucrase și soția mea. Cred că Blaga a fost cel care a spus „Veșnicia s-a născut la sat”. Numai lui putea să-i aparțină o asemenea inepție. Încă nu s-a stabilit data exactă de naștere a satului, deși tot ce se naște moare, iar ceea ce este veșnic a existat dintotdeauna. Nu întâmplător, viitorii lui socri i-au spus fiicei lor să se lase de glume (blagues) și să renunțe la prietenia cu Blaga. N-a fost să fie; s-au luat. Și pentru mine, când eram acolo, așteptarea „eliberării” părea să fie o veșnicie. Presupun că n-ai mai găsit nimic din ceea ce te așteptai.

Ba, peisajul este aproape neschimbat. Nu am mai găsit însă decât prea puțini din cei pe care i-am cunoscut, și aceștia foarte îmbătrâniți. Ceea ce era de prevăzut. Bineînțeles că nu mă interesa tot satul, ci doar câteva persoane cu o biografie mai interesantă. Ca de exemplu. În primul rând a existat o bătrână foarte inteligentă. Despre ea însă știam că a murit. Înainte de război, fusese servitoare la o familie din București. Când am cunoscut-o eu, era deja destul de în vârstă. Nu mai ieșise din curte de peste 20 de ani. Cu toate acestea, avea întotdeauna ceva de povestit. Vorbea foarte frumos și nu s-a repetat niciodată. Avea talent de povestitoare. Fiul ei, nu știu din ce motiv, după război s-a înrolat în trupele de securitate, pentru a-i prinde pe partizanii ascunși în munții Făgăraș. Nu-i semăna mamei. Drept recompensă, a fost numit primarul comunei și, ulterior, directorul (sau președintele – nu-mi amintesc denumirea exactă) a Gospodăriei Agricole de Stat din zonă. Sora lui mai mică, moștenitoare a inteligenței mamei, s-a căsătorit cu șoferul fratelui, un tip foarte puțin dotat intelectual, dar moștenitor al unei averi frumoase. După eliberarea postului de primar de către cumnatul său, a fost numit el în locul lui. Cu timpul, majoritatea pământurilor i-au fost luate, dar i-a rămas o casă frumoasă, într-o poziție bună, cu grădină mare. Femeie 15

pragmatică, ea a ținut legătura cu mai marii politruci ai județului, prin ospețele ce le ținea acasă. Interesant este că, după evenimentele din 1989, cei doi frați se acuzau reciproc pe tema: care dintre ei fusese mai comunist decât celălalt. Cauza era teama că vor fi acuzați pentru ce au făcut. Și au fost acuzați? Nu, nu li s-a întâmplat nimic. Acum, ea era singura în viață, dar nu prea se putea discuta cu ea. Repeta aceleași fraze fără noimă. Cei doi bărbați au murit amândoi, iar gospodăria este administrată de fiul ei cel mai mic, care este priceput, dar cu care, de asemeni, nu ai ce discuta, dar din alte motive. Ceilalți copii au emigrat în Italia, ca foarte mulți alții din zona Făgărașului. Deci incursiunea a fost cu folos. Foarte! Mă bucur. Ai pomenit însă de soția ta. În tinerețe, gurile rele spuneau în glumă despre ea că e spumoasă ca o șampanie; în timp ce tu, în funcție de dispoziție și anturaj, oscilai între coniac franțuzesc și țuică de prune. Nu știam. Ea a avut altă specialitate, nu? Trebuie să recunosc că eu sunt un profesionist recunoscut nu doar în Iași, ci în toată Moldova, dar unul limitat la specialitatea mea. Ca diagnostician însă, soția mea mă depășea cu mult. 16

Înainte de a fi oncolog – aceasta a fost specialitatea ei – a fost un excelent internist. Abia terminase stagiatura și directoarea policlinicii, atunci când pleca în concediu (și avea mai multe pe an) sau la diferite întruniri mai mult sau mai puțin științifice, o chema pe ea să-i țină locul la cabinetul de interne, spre furia medicilor cu diplomă de interniști. Apreciere mai mare nici că se putea, mai ales că ea era încă medic de medicină generală și cea mai tânără. Era însă doxă de carte și – zic eu – dăruită cu har pentru medicină. A devenit specialist oncolog – care este o disciplină foarte complexă – și a avut rezultate remarcabile tocmai fiindcă avea o cunoaștere amplă a fiziologiei și patologiei corpului uman iar solicitarea ca internist a determinat-o să învețe și mai mult. Dar, . . . în altă ordine de idei; eu am venit la Brașov cu mașina. Imprudent. De acord, dar mi se pare mai confortabil decât cu trenul, mai ales că ar fi trebuit să schimb la București sau la Ploiești. Eu am renunțat demult la mașină. Este mai ieftin și mai sigur să iau un taxi. Te cred, mai ales că ai stat atât de mult timp în Grecia. Altceva voiam să-ți spun. Mai exact să-ți propun: hai cu mine la Iași! Mi-e urât să fac drumul singur și te scutesc și pe tine de un drum neplăcut cu alte mijloace de transport. Asta însemnă că mă inviți la Iași. 17

Nici să nu-ți treacă prin cap să nu vii. Dacă promiți să conduci prudent, cu plăcere. Promit. Perfect. Va fi o călătorie pe cinste. Spune-mi, când intenționezi să pleci? Sper că nu foarte curând, fiindcă aș vrea să mă documentez puțin, înainte de a pleca. Să arunc o „Ochire asupra cărților poporane”, cum ar spune Bogdan Petriceicu Hașdeu. Păi, nu mă ai pe mine ghid? În Iași. Dar, dacă tot mergem cu mașina, vrea să nu trecem ca gâsca prin apă, fără să ne udăm. Am chiar și o rugăminte. Uite că am și pretenții! Să mergem prin pasul Ghimeș-Palanca, pe la Comănești, Moinești și nu prin cel a Oituzului. Drumul este mai lung, dar mult mai frumos. De acord. Chiar încântat. Și pe mine m-ar bucura o vizită la Tescani, la conacul Marucăi.

Note de drum Mi-ar fi părut rău să fi ratat această excursie și îmi pare rău că nu am făcut mai multe în tinerețe. Aș fi avut poate o altă viziune despre România, istoria ei și despre viață în general. Nu că acum aș privi istoria cu alți ochi. Nu, îmi păstrez opinia, dar aș fi avut mai multe puncte de sprijin decât cele oferite de București și lectura unor cărți. Concepția mea se sprijină acum pe mai multe cariatide, unele foarte frumoase. Cariatide ideatice, bineînțeles. Cu câteva zile înainte de a pleca în această excursie, la o 18

discuție cu mai mulți prieteni ai Elenei, am fost întrebat dacă, într-adevăr, înainte de subjugarea țării de către sovietici, situația din România era cu totul diferită decât cea de azi, așa cum se afirmă. Pe timpul acela eu eram doar un copil, așa că nu aveam alte argumente decât cele cunoscute și de ei, argumente pe care să le susțin prin experiențe personale. Acum sunt doar mai bătrân, am acumulat mai multe informații și timpul mi-a permis sămi rafinez opiniile. Orășelele prin care am trecut în această excursie m-au condus la concluzia că ele ar trebui să intre într-un circuit turistic, menit să completeze cursurile de istorie ale elevilor și – obligatoriu – pe ale studenților la istorie. Asta înainte ca rămășițele trecutului – cele pe care am apucat eu să le văd acum – nu vor dispare de tot. Și dacă tot am purces la drum, am ales o cale mai ocolită, pentru a vedea și câteva obiective turistice. Și poate că, dacă erau numai turistice, nu mă osteneam, dar sunt și istorice. Valea Oituzului îmi amintește de luptele din primul război mondial. Mândria patriotică nu m-a părăsit. Atunci am ieșit victorioși cu ajutorul Franței. O remarcă răutăcioasă poate fi întrebarea: de ce să lupte francezii cu nemții, când puteau s-o facă românii? Adevărul este că Franța părea deja epuizată după doi ani de război. Nu cunosc numărul morților în această perioadă. Știu doar în cei patru ani, cât a durat războiul, ea a pierdut 1.249.000 de soldați și 40.000 de civili, în timp România, numai în doi ani (1916-1928) a pierdut peste 880.000 de ostași și 275.000 de civili. Se poate trage de aici concluzia că românii au fost mai viteji, sau 19

mai puțin organizați. Indiferent de răspuns, soarta războiului a fost decisă Statele Unite ale Americii. Acum însă, pe mine mă interesează mai mult Valea Trotușului, pe care o cunosc mai puțin. Pe drum, călătorul ar trebui să remarce podul de cale ferată de la Palanca, fiind cel mai înalt din țară. Cauza nu este dorința de a crea posibilitatea vapoarelor să treacă pe sub el, ci faptul că versanții munților sunt foarte apropiați și traseul liniei ferate este mult deasupra firului văii. Puțin mai departe, întâlnim monumentul închinat lui Emil Rebreanu, spânzurat de unguri în 1917, deoarece a încercat să treacă de partea armatei române. Apostol Bologa, eroul principal din „Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu, fratele lui Emil, îi este dedicat. La Agăș, vedem ruinele fostei fabrici pe prelucrare a lemnului. Se întind pe mai bine de un kilometru. A fost prosperă cândva, dar s-a furat mai întâi lemnul – atât cel prelucrat, cât și cel neprelucrat, direct din pădure – apoi utilajele, ușile și celelalte. Primul obiectiv cu adevărat important este localitatea Comănești. Aici există palatul GhicaComănești din . . . de unde altundeva, decât din Comănești. Numele Ghica ne este cunoscut de la istorie. Am învățat despre existența mai multor domnitori cu acest nume, atât în Moldova, cât și în Tara Românească. Pe lângă ei însă n-ar trebui să-i uităm și pe unii mari politicieni și, mai ales câțiva oameni de știință și cultură, precum Alexandru Ghica, matematician, membru al

Academiei Române. Tot ce se află în zonă a aparținut domeniului familiei Ghica. Deschiderea României către Europa după Unirea mică și Războiul de Independență a permis dezvoltarea economiei acestei zone, în mod curios, înaintea altora. Astfel, construirea căii ferate Adjud-Palanca a condus la deschiderea exploatării industriale a resurselor lemnoase din munții învecinați (peste 15 gatere înainte de 1900), dar și a minelor Galion, Asău, Lăloaia. Gara din Comănești este vizibilă de către orice călător. Imaginea ei persistă mult timp după ce trenul a părăsit localitatea. Pentru a fi pe deplin sincer, trebuie să recunosc că o mai remarcasem cu mulți ani în urmă, întro călătorie cu trenul. Atunci, mă întrebam: ce caută o clădire atât de mare și cu o arhitectură remarcabilă întrun târg de care majoritatea românilor nici nu au auzit? Mister! Mi s-a spus de către alt călător că, în apropierea gării, se găsește un palat, ce poate face fala Bucureștiului. Ce caută acolo? Pentru moment, singurul gând limpede era constatarea că la istorie eram corijent. Nu mi s-a întâmplat în liceu, fiindcă atunci învățam după cartea lui Roller. (Un „istoric” evreu aservit sovieticilor, fără studii de specialitate, care a redactat manualele școlare de istorie din timpul ocupației sovietice.) Mă refeream la istoria adevărată. Ei bine, localitatea ar trebui să poarte numele Ghica, iar Valea Trotușului să fie un obiectiv turistic exemplar pentru evoluția economică a României antebelice. Linia ferată atestă dezvoltarea zonei la sfârșitul secolului 19. Gara, realizată în 1892, pe moșia familiei Ghica, prin dimensiunile și arhitectura ei, ne 21

arată că oamenii acelor timpuri vedeau mai departe decât interese economice meschine. Este realizată în timpul lui Dimitrie N. Ghika, după modelul Gării Lausanne din Elveția. Mai păstrează și astăzi frumusețea de altădată. Castelul Ghika este realizat de arhitectul Albert Galleron, cu meșteri italieni, în stilul baroc târziu. Tot el a făcut și proiectul Ateneului Român și al Băncii Naționale a României. Astăzi, rezistând vicisitudinilor epocii „de aur”, castelul găzduiește o colecție de obiecte privind ocupațiile tradiționale din zona Trotuș. Nu poate fi trecut cu vederea nici parcul dimprejur, sau mai exact rămășițele parcului, despre care Alexandru Vlahuță scria în „România pitorească”: „ . . . tăcut privește de pe podișul din stânga mărețul castel, care-și întinde în fund, spre codri, parcul întunecos, cu drumuri tăinuite, cu bărci pe lacuri, cu punți peste cascade și boschete de portocali.” Dimitrie N. Ghica a fost doctor în drept, magistrat și deputat, consilier la Curtea de Apel, prefect al județului Bacău. La îndemnul naturalistului Grigore Antipa, pregătește și întreprinde împreună cu fiul său, Nicolae, expediția în „Cornul oriental al Africii”. În castel se află numeroase trofee de vânătoare, unele cu adevărat remarcabile. Asemănător cu el este Palatul Domnesc de la Ruginoasa. Domnitorul este Alexandru Ioan Cuza, care la cumpărat la licitație în 1862 de la vornicul Alexandru Sturza, care făcuse în 1857 un împrumut nerambursat la Banca Națională a Moldovei. Familia Sturdza stăpânea de 200 de ani la Ruginoasa o moșie de 8.000 hectare. Palatul 22

a fost proiectat de arhitectul vienez Johann Freiwald, lucrările finalizându-se în 1814. Domnitorul l-a inaugurat ca palat domnesc în 1864. În același an, după promulgarea Legii rurale din 14/26 august 1864, prin care au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol peste 400.000 de familii de țărani, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină, a fost așteptat de 6.000 țărani care au venit să-i mulțumească, fiind întâmpinat de șase bătrâni care l-au primit cu pâine și sare, precum și cu un berbec împodobit cu panglici tricolore. Câteva ziduri de incintă și bucăți ruinate de pereți a fost tot ceea ce rămăsese din palat, după luptele de la sfârșitul celui de al doilea război mondial și opera de „desăvârșire” realizată de locuitorii din preajmă, care l-au folosit ca materiale de construcții pentru case, grajduri și alte acareturi. Reconstrucția a început în 1967, a fost abandonată în 1978, din cauza desființării Direcției Monumentelor Istorice, finalizându-se în 1982, când s-a inaugurat oficial Muzeul Memorial "Al. I. Cuza" cu o secție de istorie și una de etnografie. Nu l-am vizitat, din nefericire. La Dărmănești, se află palatul Știrbei – alt nume celebru – operă a arhitectului Nicolae Ghica-Budești (iarăși Ghica). Avem un palat Știrbei și în București. La Dofteana se află un alt palat Ghica (familie mare), iar în satul Lilieci din comuna Hemeiuș, există castelul Cantacuzino-Pașcanu. Acest Cantacuzino nu numai că a avut o avere imensă, dar a jucat și un rol 23

important în politica României de la începutul secolului trecut. Ar merita să fie menționat în cărțile de istorie înaintea foarte multor altora. Nu departe, se află și prima sondă petrolieră din România. (Unele publicații spun că ar fi prima din lume.) De altfel, România are și alte premiere mondiale datorate petrolului. Autorizația de construire a fost semnată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Pe dealul Coșna, din valea Oituzului, se află un monument al eroilor cavaleriști din Primul Război Mondial. Frumos! Iar sta bine oriunde, inclusiv în București. Moinești este localitatea care ne amintește de Tristan Tzara, unul dintre fondatorii curentului artistic DADA, cu care localnicii se mândresc, chiar dacă nu înțeleg pe deplin semnificația curentului. Monumentul nu poate fi ignorat dintr-un motiv foarte simplu: are 25 de metri lungime și 10 metri înălțime. Autorul, Ingo Glass, este un șvab din Timișoara. Expulzat din țară în 1979, nu și-a uitat rădăcinile și, cu ocazia centenarului nașterii lui Tzara, a ridicat acest monument, în 1996, cu ajutorul financiar al unei fundații elvețiene. Ciudat la prima vedere, monumentul este realizat într-o manieră simbolică, specifică Dadaismului. În spațiul creat de două dreptunghiuri mari, există două goluri (D-D), sugerând străpungerea mentalităților și trecerea spre altceva, iar 24

pe alte două dreptunghiuri se află două săgeți (A-A). Numele DADA este evident, ca și obiectivele noii mișcări artistice: deschiderea către nou și înălțarea spre un cer mai înalt. Deși Ingo Glass s-a afirmat în străinătate, monumentul la construit la Moinești, pe pământ românesc, la intrarea în orașul natal al celui care a pus temeliile Dadaismului și al cărui nume stă scris la temelia monumentului. În sfârșit, ajungem la Tescani, al doilea obiectiv important al excursiei. Conacul nu este impozant, chiar modest. Evenimentele petrecute aici însă fac parte din istoria culturii române. Știam mai demult că a aparținut familiei Rosetti-Tescanu și că aici s-a născut Maria, cunoscută în cercurile intime ca Maruca. Nu-l vizitasem și a fost unul dintre argumentele în favoarea acceptării invitației prietenului meu, fără să știu ce surprize plăcute avea să-mi mai furnizeze această excursie. Pe de altă parte, mă bucur că nu l-am vizitat atunci când decăzuse sub administrație comunistă și adăpostea sediul și grajdurile cooperativei agricole din localitate. Acum se vorbește mult despre el, devenit secție a Muzeului Național „George Enescu” și despre nemaipomenita iubire dintre Maruca și George Enescu. Eu apucasem să citesc mai demult cartea autobiografică a Marucăi și am o cu totul altă opinie. Cartea, fiind una extrem de sinceră, permite cititorului să intre în mentalitatea și motivațiile autoarei, dar chiar și în atmosfera timpului, explicându-și astfel deciziile diverselor personaje și personalități. Tatăl ei, 25

Dumitru Rosetti-Tescanu, om cu două facultăți la Paris, bun prieten cu Vasile Conta (căruia i-a tradus în franceză „Bazele metafizicii” și „Teoria ondulațiunii universale”), împreună cu Alice, mama, rudă cu familia Jora din Roman (din care provine și cunoscutul compozitor și muzicolog Mihail Jora), întrețineau vaste legături cu principalii oameni de cultură ai timpului. În casa lor se țineau deseori adevărate cenacluri culturalmuzicale, ce țineau zile întregi, chiar săptămâni. Prezența acolo, ca și la Roman, a lui George Enescu este firească. Prietenul meu spune că, la Roman, ținea deseori concerte, unele în cadru mai restrâns, prilej bun pentru clevetitoarele din protipendada orașului: „Ai fost, dragă, la concertul lui Enescu?” Dacă răspunsul era negativ, replica venea prompt: „Ah, n-ai fost invitată.” Contactele Marucăi cu Enescu datau din copilărie și au continuat și după căsătoria ei cu Mihai Cantacuzino, fiul „Nababului” (Grigore Cantacuzino), cât și după moartea acestuia. Chiar dacă nu s-ar fi cunoscut, prezența comună în saloanele reginei Maria – el ca violonist iar ea ca prietenă a reginei – a menținut relația lor. Despre amorurile lui George Enescu nu știm nimic. Se pare că muzica a fost singura lui dragoste. Se știe că, deși avea nevoie de bani, nu era dispus să-și piardă timpul cu concerte ce i-ar fi adus venituri, dar i-ar fi tulburat liniștea creatoare. Le prefera pe cele ce-i măreau stima. Despre Maruca, în schimb, știm că a cochetat cu Nae Ionescu – un cuceritor de profesie – dar și cu Dinu Lipatti, tot muzician. Și toate acestea în prezența lui Enescu. Nu 26

de puține ori se întâlneau toți trei la vila lui Enescu din Sinaia. S-au căsătorit în 1937, deci când ea avea aproape 60 de ani. O fi fost dragoste, sau nevoia de bani a lui Enescu, Maruca fiind moștenitoarea și continuatoarea relațiilor tatălui ei, despre care putem presupune că îl finanța pe Enescu încă din tinerețe? Sunt tentat să cred că era doar prietenie. Una foarte veche și constantă. Am plecat cu regret de la Tescani. Bacăul nu poate fi evitat. Se află pe traseu. Produsul de vârf al orașului este George Bacovia. Presupun că sunt și alte lucruri remarcabile, cu care localnicii se pot mândri, dar memoria mea doar atât a reținut. Romanul, în schimb, este încărcat de istorie. Numele nu-i vine de la vreun soldat roman, ci de la Roman I Mușat, unul dintre primii domnitori ai Moldovei, considerat întemeietorul țării. Are una dintre cele mai vechi episcopii, cândva arhiepiscopie, cu rol de mitropolie a Romanului și a „Țării de Jos a Moldovei”, căreia i-a fost reședință. Istoria sa – deranjantă pentru politica sovietică – este și motivul pentru care, la reforma administrativă din 1950, și-a pierdut statutul de capitală de județ, fiind retrogradat la cel de capitală de raion în regiunea Bacău, apoi Iași, iar în prezent municipiu în județul Neamț. Dacă în 1992 avea peste 80.000 de locuitori, acum are sub 60.000, numărul lor fiind în continuă scădere, datorită migrației. Un nume de reținut este cel al boierului 27

Cantacuzino-Pașcanu. Averea lăsată prin testament orașului a inclus terenuri, păduri, pășuni, iazuri și imobile, ce se întindeau în județele Neamț și Iași, dar și în București. Palatul din centrul orașului Roman s-a numărat printre clădirile donate comunității. Transformată în Școala profesională de fete, clădirea avea să fie demolată pentru a se construi actuala Casă de Cultură din Roman. O soartă mai fericită a avut Liceul de fete „Sturza-Cantacuzino”, actualul Corp B al Colegiului Național „Roman-Vodă”, care a intrat în patrimoniul comunității încă din timpul vieții boierului Constantin Cantacuzino-Pașcanu (1856 – 1927). El a fost jurist și om politic, președinte al Adunării Deputaților în 1907, precum și în perioada 1912 – 1914. S-a născut într-o familie de vechi boieri moldoveni. După efectuarea studiilor de Drept la Paris, s-a întors în țară și a intrat în Partidul Conservator, ca deputat (1891) și senator (1903). Printre altele, el mai are un castel și în comuna Hemeiuș, din județul Bacău. Nu am fost acolo. Prințesa Maria Sturza, fiica prințului Ion Ghica, și fiica acesteia, prințesa Ecaterina Cantacuzino a donat statului suma necesară pentru construirea Liceului de fete "Sturza-Cantacuzino" (L.F.S.C.), lucrare executată între 1921 și 1923. Atunci când băieții de la Liceul „Roman Vodă” de vizavi erau refuzați de fete, interpretau acronimul L.F.S.C. ca „Lasă Fetele Să Crească”. Adolescenților – se știe – le plac femeile mai „coapte”. Refuzul fetelor ar putea fi una dintre cauze.

Cu voia cititorului, voi face aici o mică digresiune. Bărbații sunt acuzați adesea de infidelitate față de soții. Să fie ei oare mai activi din acest punct de vedere decât ele? În lipsa unei statistici serioase, încercăm cu logica. Ea ne spune că, pentru un adulter, este nevoie de două persoane. Dacă ambele sunt căsătorite, înseamnă că numărul bărbaților este egal cu cel al femeilor. Rămâne deci să analizăm cuplurile mixte, compuse dintr-un partener căsătorit și unul liber. În ipoteza că dorința de adulter este egală, să vedem ce gândește partenerul potențial. Femeile necăsătorite vor să se mărite și, din acest motiv, nu se vor încurca cu bărbați deja căsătoriți. Exemplele contrare – ale celor ce își propun să distrugă o familie, să „fure” bărbatul alteia – deși abundă în literatură, sunt foarte puține cele care reușesc în viața reală. Bărbații necăsătoriți, în schimb, mai ales cei tineri, preferă femeile căsătorite, cel puțin din două motive: - tinerii au o înclinație naturală către femei cu experiență; - relația cu o parteneră nemăritată ridică multe probleme, începând cu riscul unei căsătorii nedorite și terminând cu cel al contactării unor boli venerice. În schimb, o femeie măritată, va fi discretă, așa că – pentru moment – este de preferat. Este deci limpede că femeile adultere sunt cu mult mai numeroase decât bărbații. Restul este literatură pentru suflete sensibile. Scuzați excursul.

Ieșind din Roman, către Iași, la circa 20 de kilometri, se află castelul Miclăușeni. Aici se afla un conac încă din secolul 14, care a fost reclădit și modernizat de multe ori. Castelul actual este datorat lui George Sturdza între 1880 și 1904. El adăpostea o colecție valoroasă de cărți și documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Cararra, argintărie, dar și piese arheologice, numismatice și epigrafice de mare valoare. Numai colecția de cărți număra 60.000 de exemplare, multe din ele fiind ediții princeps sau rarisime. Ultimul proprietar, Ecaterina Cantacuzino, rămasă văduvă, s-a călugărit și a donat castelul și moșia Episcopiei Romanului. În 1953 însă, comuniștii l-au naționalizat. Ce a urmat e ușor de bănuit: jafuri, distrugeri, incendii. Pe scurt, devenise o ruină. Abia în 2001, a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei și a început refacerea lui. Mormintele Mariei și a lui George Sturza se află lângă biserică, restaurate. Despre Maria, o femeie foarte evlavioasă, se știe că a scris și ilustrat o biblie, care însă s-a pierdut cu ocazia refugiului din 1944. Da, provincia este mai fascinantă decât capitala. Din localitățile mici, istoria se vede mai bine. Nu din cele foarte mici, dar nici din cele foarte mari. În cele mijlocii.

Șueta foilor - Am observat dragă Frunză că vorbești des cu prietenul acela al tău, Bolovanul. Nu că ne-ar deranja, dar de ce încerci să te ferești de noi? Ați fi vorbind voi în dialectul ăla cam pietros, dar să știi că mai înțelegem și noi câte ceva din discuțiile voastre „filosofice”. - Dar nu am nici un secret. Este doar un prieten mai în vârstă și mai înțelept decât mine. Adevărul este că el a fost primul cu care am putut discuta după ce am căzut din pom. - Care pom, tu, că era doar un copac din pădure? Ce, făcea fructe comestibile? De ce vrei să-ți confecționezi alt arbore genealogic? - Am greșit. Iartă-mă. Pentru mine, Bolovanul a fost singurul care s-a purtat cu mine cu căldură și m-a sfătuit cu sinceritate. - Și noi, mă rog, noi ce suntem pentru tine? Noi nu te sfătuim cu sinceritate? - Iar am greșit. N-a fost singurul. A fost primul. - Bine-bine, te iertăm, pentru că ești încă naivă. Am înțeles însă că tipul este foarte în vârstă. Nu crezi că și-a pierdut uzul rațiunii? - În nici un caz. Viața lor, a pietrelor, este incomparabil mai lungă decât a noastră, a frunzelor, și chiar decât a voastră, a celor din familia celulozicelor. Poate vrei să spui că a dat în mintea copiilor. Bătrânii nu gândesc mai puțin ca tinerii, decât dacă sunt atinși de vreo boală.

- Expresia „uzul rațiunii” ai împrumutat-o de la Elena. Ea o citează dintr-unul din autorii ei preferați, Caragiale. - Acum facem teorie. Fie, dacă asta vrei! Când spunem că cineva a dat în mintea copiilor, nu înseamnă că nu gândește. Copiii gândesc și încă foarte intens. Ei nu au încă formate criterii de evaluare. Acestea se dobândesc în timp, prin experiență. Ei gândesc doar cu ce au la dispoziție, dar asta nu înseamnă că logica lor ar fi în suferință. Eu mă gândeam la verdictele pe care le proliferează ei indiferent de subiect, cu pretenția că sunt a-toate-cunoscători. - Și ce legătură are asta cu rațiunea? - Are, pentru că între gând și vorbă există un filtru al rațiunii, care îți spune dacă e bine sau nu să dai glas gândului. El se formează în timp, prin educație. Copilului îi lipsește, în timp ce adultul îl are foarte bine format. Uneori funcționează ca o frână. Filtrul este deci un element al rațiunii. - Acum tu te avânți în filosofie chiar mai mult decât el. - Nu încerca să mă jignești, că pierzi. - Nici cu gândul, nici cu fapta. Oi fi eu naivă, dar nu sunt proastă. - Bine, iartă-ne că suntem mai „spinoase” - Ați spus ce ați gândit. Ar trebui să vă mulțumesc pentru destăinuire. - Acum tu ești rea. Eu te-am rugat să ne ierți. - Un gest, o acțiune, pot fi iertate. „Iartă-mă, n-am vrut, am greșit, n-am vrut să te lovesc, n-a fost cu intenție”. O insultă însă nu poate fi iertată. Înainte de a fi rostită ea a

fost gândită. Reflectă deci sentimentele autorului, doar că, în cazul tău, rațiunea nu a pus stavilă gândului. - Sper că nu faci parte din categoria celor care vor să li se spună doar ceea ce îi place să audă. „Ce vreme frumoasă! Ce frumos e-afară!”, deși plouă cu găleata. Foarte normal, ce să zic?. - Hai totuși să nu ne certăm.

Șueta frunzelor E primăvară. În spatele casei, se află câțiva arbori tineri, cărora tocmai au început să le crească frunzele. Au fost sădiți la puțin timp după săparea pământului pentru fundație și au crescut odată cu zidurile. Mugurii sunt dornici de viață și de conversație, iar Frunza este pentru ei aproape ca o bunică. - Bună dimineața, doamnă. Ne bucurăm să aflăm că te afli în apropierea noastră. - Bună dimineața, mugurași. - Hei, nu ne trata de sus, chiar dacă ești mai în vârstă decât noi. N-ai grijă, vom crește, și încă repede. - Sunt sigură de asta. Eu mă bucur la ideea că pot comunica cu cineva din neamul meu. N-am mai făcu-o de ani buni. - Ani? Ce sunt ăia? - Veți afla. Sau poate nu. Nici eu nu știu cum este mai bine.

Nu prea te-am înțeles. Sperăm totuși să nu fii o frunză ursuză și să ne dai sfaturi utile pentru viitorul nostru. Cu dragă inimă. (Apoi, ca pentru ea: într-adevăr, vârsta mea matusalemică mă recomandă pentru sfaturi, dar ce să le spun? Că frunzele arborilor nu trăiesc mai mult decât o vară? Le-aș dezamăgi. Să le doresc să trăiască mai mult? Pentru ce? Să ajungă ca mine? Am eu acum o viață fericită? Nici n-aș putea s-o numesc viață. Sunt ceea ce se numește o frunză moartă și mă sperii în fiecare zi că – așa uscată cum sunt – dacă Elena mă scapă din mână sau se poartă mai brutal <se întâmplă când e nervoasă, din motive numai de ea știute>, ei bine, atunci aș putea să mă fragmentez și nimeni nu-mi va mai spune nici măcar frunză. Voi ajunge în coșul de gunoi și, de acolo, cine știe unde. Doar praf!) Mulțumim anticipat! Vom avea mare nevoie de sfaturi. Suntem atât de mici. Deja mi-ați atins o coardă sensibilă. Marea majoritate a tinerilor nu vor să audă de sfaturi, nicicum să le urmeze. Voi păreți mai istețe. Au fost crescute cu dragoste. Fostul proprietar ne uda cel puțin odată pe săptămână. – A fost vocea arborilor, dornici să intre și ei în vorbă. Într-adevăr, dragostea explică totul. Fără ea, fără atașamentul Elenei, eu aș fi dispărut demult. Noi te înțelegem foarte bine. De aceea ne vom strădui să le educăm pe cele mici cum se cuvinte. 34

Sfaturile tale sunt binevenite și pentru noi. Știm că ai supraviețuit mai mulți ani. Ești mai în vârstă chiar decât noi, arborii. Eu nu știu câți ani am, fiindcă mult timp am stat în spații închise, unde alternanța zi/noapte sau vară/iarnă nu erau perceptibile. Singurul meu reper era îmbrăcămintea Elenei și faptul că ea însăși îmbătrânește. Sunt sigură însă că voi, arborii, veți trăi mai mult decât mine, în afară de cazul în care caietul-jurnal, în care mă aflu, va ajunge uitat și necitit pe un raft de bibliotecă, transmisă din generație în generație de urmașii Elenei. Îți dorim mulți ani liniștiți. Și eu vouă mulți ani înfloriți.

Bunicul în vizită la prietenul din Iași O vizită a Iașiului nu putea să înceapă altfel decât cu dealul Copoului, încheiată în celebrul parc omonim, sub „Teiul lui Eminescu”. - Încep să-mi amintesc câte ceva din vizita anterioară. - Mai bine nu-ți mai aminti. - Sigur, amintirile noastre, nu pot fi identice. Iașiul este orașul tinereții tale, la fel cum Bucureștiul este al tinereții mele. Nici eu nu sunt mulțumit de ce văd azi în capitală. 35

Iașul tinereții mele arăta jalnic după război, dar Copoul păstra aerul select al timpurilor de altădată. Acum, Copoul – singurul care contează – este un amestec de vile luxoase (unele frumoase, altele fără gust) și ruinele vechilor case. Înainte era omogen și reflecta societatea de atunci; acum nu spune nimic. Exact același lucru s-a întâmplat și în București. Din punct de vedere arhitectural. Bănuiesc unde vrei să bați. Recunosc, Iașul a fost o capitală culturală, în timp ce . . . Poți să-mi spui și de ce? Fiindcă nimic nu se întâmplă fără o cauză. Cred că pot, deși la acest capitol tu trebuie să fii profesor și eu elev. Urmează deci să dau o teză. Una de doctorat, că nu degeaba ai fi fost tu doctor. Doctor în medicină.

Comentariul Bolovanului Poate că oamenii au uitat, nu știu sau nu vor să-și amintească. Am să le aduc eu aminte, deși nu am participat la istoria lor, dar sursele mele sunt infinit mai multe și – mai ales – obiective. Faptul că cei mai mulți oameni de cultură români din trecut provin din Moldova este logic. Dacă ne uităm pe harta Europei din secolele trecute, vedem că, în nord, se afla Polonia, la vremea aceea o țară mare, puternică și civilizată, cu una dintre cele mai vechi universități, care a dat savanți importanți, precum Copernic. La sud, îi aflăm doar pe turci. Boierii moldoveni, conform unei vechi tradiții, se împărțeau în două

tabere: susținători ai domnitorului și adversari ai săi. Dacă antagonismele erau puternice, cei din a doua categorie emigrau în Polonia. Când se schimba domnitorul, ceea ce se întâmpla foarte des, atunci se schimbau între ele și camarilele. Astfel, în timp, luau cu toții legătura cu civilizația europeană. Legăturile boierilor moldoveni cu cei din Polonia erau deci foarte strânse. Nu întâmplător, cel care a ridicat mânăstirea „Pecerska Lavra”, de lângă Kiev la nivelul cel mai înalt ce l-a atins vreodată a fost românul Petru Movilă, mitropolit al Kievului și Galiției. (Pe atunci, teritoriul Ucrainei aparținea Poloniei.) Arhitectura bisericilor mânăstirilor din nordul Moldovei este de inspirație gotică – deci occidental – și nu bizantină. O dovedesc arcele ogivale, contraforturile, siluetele înalte, ancadramentele ușilor și ferestrelor, ornamentația și altele. După 1700, Bucovina a devenit pentru scurt timp parte a Imperiului Habsburgic. Influența culturii europene era deci de așteptat. Majoritatea corifeilor culturii moldovene au făcut studii universitare în Germania sau Austria. Aș putea continua pe această temă, dar mă jenez s-o fac. Totuși, eu nu sunt decât un bolovan. E drept unul cu o vastă informație, dar nu sunt membru al clerului și nici măcar al vreunei asociații, uniuni sau altor coterii culturale.

Știi de ce este invazie astăzi de doctori în economie, politică, dezvoltare etc.? ?!? Pentru că toate astea sunt bolnave. Dar știi care este deosebirea dintre un medic și un doctor de acest fel? Nu știu. Spune-mi tu! Aceeași ca între medicul veterinar și mulgătorul dintr-o fermă de vaci sau oi. Bună! Asta am emis-o eu, chiar acum. 37

Bravos! Și iată și Teiul lui Eminescu. A rezistat 500 de ani, dar era să moară în ultimii 50. Neglijat multă vreme, a fost readus la viață grație unui grup de patrioți entuziaști, dar și a unei minuni, fără de care entuziasmul oamenilor ar fi fost insuficient. Când au început lucrările de salvare, au constatat că interiorul trunchiului era gol. Arăta ca un butoi. Din fericire, din ramurile superioare, coborau rădăcini, ce ajunseseră până la sol. Acest fenomen este rarisim. Așa se face că astăzi bătrânul tei este încă în viață și se speră că va mai trăi.

O plimbare prin „dulce târg al Ieșilor” trebuie încheiată cu un pahar de Cotnari, deși dealurile din jurul Iașiului sunt pline de culturi de viță de vie, aproape la fel de bune. -

Am vrut să te întreb la Brașov, dar era Elena prin preajmă și întrebarea mea era mai delicată. Tu ai o mulțime de rude în București. De ce ai ales-o pe Elena din Brașov, ca unică moștenitoare? Pe ceilalți, practic, i-ai dezmoștenit și sunt convins că oricare dintre ei aspira cel puțin la casă, dacă nu măcar la ceva din interiorul ei. Așa este. Pentru un cunoscător, valoarea unor obiecte din casă este chiar mai mare decât a casei. Și atunci? Care este explicația? 38

E lungă povestea și eu nu mă pricep la memorialistică. Ai mai multă încredere în Elena decât în cei din București, pe care îi cunoști cu siguranță cu mult mai bine. Tocmai asta e, că îi cunosc. Încredere absolută nu poți să ai azi în nimeni. Judecăm în termeni probabilistici și atunci chiar un necunoscut poate fi mai de încredere decât cineva apropiat, despre care știi precis că nu merită încrederea ta. Iar Elena nu este chiar un necunoscut. Exact. Și mai e ceva. Trăind o viață în București, am început să am mai multă încredere în provinciali. Sper că nu vrei să mă flatezi. Uite că la asta nu m-am gândit. Capitala oferă multe oportunități, motiv pentru care atrage oamenii cu inițiativă. Dar asta nu înseamnă că ei toți sunt și de bună calitate. În plus, viața mai agitată, mai dinamică, le răpește timpul necesar meditației. Sunt de aceea mai superficiali. Este un viciu al societății moderne în general. E drept că provincialii sunt mai meditativi decât bucureștenii, dar sunt mai puțin meditativi decât erau strămoșii lor. Totuși, nu evita răspunsul concret. Mie poți să mi-l spui, fiindcă nu am prieteni în familia ta, așa că secretul este păstrat. Nici măcar nu e vreun secret. Decizia mea a fost o consecință a comportării și deciziilor lor. Ca să nu cobor prea mult în trecut, iată doar un exemplu 39

relativ recent. Pe când soția mea era bolnavă și exitusul era iminent, fără să-i întreb nimic, ei au venit pe rând să mă informeze că să nu mă bazez pe ajutorul lor, deși eram și eu destul de în vârstă și făceam față cu greu solicitărilor, mai ales în ultima perioadă. Nu rareori am fost ploscar șef și subaltern, soră medicală, bucătar și toate celelalte. Insistau că, atunci când eu nu voi mai fi în stare, singura soluție este azilul de bătrâni. Poate că era corect. Dacă ar fi vorba numai despre rudele mele din București. Dar majoritatea rudelor soției, unele din provincie, au venit și ei în misiune de informare. !?! Nu să culeagă informații de la mine, ci să mă informeze ei pe mine, mai exact să-mi spună ce anume am de făcut și cum trebuie să procedez. Soluția lor era aceeași, motiv pentru care au venit înarmați cu o listă a azilurilor din București și împrejurimi, culeasă de pe Internet. Nici unul din zona lor, deși eu eram singur și bătrân, în timp ce ei sunt mai mulți și mai tineri. Nu le păsa că ea urma să fie complet abandonată, fiindcă nici nu le trecea prin cap s-o viziteze vreodată la azil. Și rudele tale din București? Cu ele, evenimente aproape similare au fost multe în decursul timpului. Comunicând mai mult, am avut mai multe ocazii să ne „aricim”.

Am înțeles. Dacă stau să mă gândesc bine, nici în familia mea situația nu a fost cu mult diferită. Mama mea a fost cea mai mică dintre frați. Tata, ofițer, a murit în război. Deși familiile celorlalți frați au rămas complete după război, tot mama, văduvă cu doi copii, a trebuit s-o întrețină și pe bunica, în vârstă, incapabilă să ajute, necesitând ea însăși îngrijiri. Ceilalți frați și surori, care nici măcar nu aveau copii, cu excepția unei surori, nici unul nu a dorit să-și tulbure existența cu o bătrână. Se pare că omul a revenit la condiția de animal. A trecut perioada romantică a iubirii și celelalte. Și nu a oricărui animal. Omul-lup. Se unește în haite numai pentru vânătoare și numai iarna după căderi prelungite de zăpadă. Iar dacă vreunul din haită este rănit, va fi primul mâncat de către cei sănătoși. Și mai am un exemplu. Sora soției mele. Familia lor este din nordul Moldovei. Dintre toate rudele, numai Ilinca, soția mea, a făcut studii universitare la Iași și, împreună cu mine, a revenit la Iași, după stagiul obligatoriu de după absolvire. Sora ei, în schimb, a rămas în orășelul natal. Antecesorii ei avuseseră o situație bună acolo – chiar foarte bună – dar, între timp, odată cu localitatea au decăzut și ei. S-a măritat foarte tânără, deși familia a sfătuit-o să nu se grăbească, tânărul în cauză nefiind unul de încredere. S-a convins și ea că a greșit, dar numai după a născut un copil și a 41

încasat câteva bătăi zdravene. Cât s-a străduit Ilinca să-i rezolva problemele, nu pot să-ți relatez. Nici pentru ea însăși nu s-a luptat atât de mult, cât a făcut-o pentru sora ei. Nemaiavând rude valide la ea acasă, a trebuit s-o aducă în Iași: aprobări greu de obținut la vremea aceea, locuință, servici etc. etc. Copilul, foarte bolnăvicios în primii șapte ani a fost îngrijit mai mult de către Ilinca, mai ales că ea este medic. Ei bine, zilele acestea, este pentru a doua oară când îi spune că ea s-a descurcat singură în viață, că n-a ajutat-o nimeni etc. Putea să se laude în față oricui cu asemenea merite imaginare, dar nu să-i spună tocmai sorei ei, ca pe un fel de reproș. Recunoștința e povară grea. A devenit deja proverb. *

* *

Mă uit pe meniu și văd că au și ciorbă de văcuță. Îți place ciorba de văcuță? Vrei să comand una? N-ar strica. După atâta drum pe jos, mi-ar prinde bine o zeamă. Mă amuză termenul „văcuță”. Puteau să-i spună de vită. A, dacă îmi place ciorba de văcuță? Sunt născut în zodia Taurului, deci este normal să-mi placă văcuțele. Cel mai mult îmi place însă friptura de vită. În top se află biftecul, mai ales dacă pe văcuță o frig eu. Încă te dai mare. 42

- Glumesc, bineînțeles. Tot discutând – și mai ales glumind – timpul a trecut. - În sfârșit, a sosit și ciorba. - Acum înțeleg mirarea ta, când m-ai întrebat dacă vreau ciorbă de văcuță. Este, într-adevăr, doar o zeamă și nu văd nici urmă de carne. - Pare să fie o supă de legume. Dar, uite, ne-au dat smântână. Cu ea se poate drege. - Îmi place termenul. Se drege ceva ce nu mai funcționează bine și trebuie reparat. - Smântâna drege orice mâncare, mai ales cele prea acre. Cred că i-au pus oțet, ca să pară ciorbă. - Se pare că vaca este un bucătar mai bun. - Firesc! Laptele este alimentul cel mai natural. Cu el sunt hrăniți bebelușii. - Valabil pentru toate mamiferele. Dar e cumplit de zgomotoasă muzica asta. - N-am înțeles nici eu această preferință a tinerilor pentru zgomote, fiindcă nu pot să numesc muzică ce fac ei acum. - Iar solista este jalnică. - Unor asemenea cântărețe eu le spun „țipeuse”. - Bun epitetul. Țipă, nu cântă. Ba mai și falsează. - Dar ce părere ai despre muzica Rap? - Nu prea știu bine care-i aia. - Nici eu nu sunt sigur pe denumire. Rap sau HipHop, nu știu care e deosebirea. Muzica aia fără melodie, cu un solist care mai mult vorbește pe un fond ritmat, susținut de o mini-orchestră. - Și cu cuvinte de ocară. 43

Exact. Sau de dragoste: Ascult o melodie Stau cu chirie Bravos! Ai sintetizat stilul. Deși nu mă dau în vânt după el, în restaurante prefer jazzul. Îți place jazzul. Îmi place jazzul clasic, nu elucubrațiile unor neisprăviți cu ifose. Într-adevăr, jazzul s-a dezvoltat prin formațiile de negri, care cântau în restaurantele americane de lux. Ei trebuiau să facă atmosferă cu o muzică discretă, care să nu-i deranjeze pe cei ce veneau acolo să facă conversație, dar să-i încânte pe cei cu simț muzical mai dezvoltat. Toba nu era admisă, dar au înlocuit-o cu contrabasul. Care, amplificat prin instalații electronice, poate emite sunete chiar mai puternice. Asta mai târziu. La vremea jazzului clasic încă nu existau asemenea instalații. Corect. Iar restaurantele despre care vorbești, și care există și azi, sunt spații de socializare. Acolo se tratează afaceri, se aranjează mariaje, se trag sforile politicii . . . Aici este altceva. Oamenii vin să se distreze, să danseze . . . Și să-și strice urechile. Când ți-am spus că acesta nu este Iașiul tinereții mele, poate că nu m-ai crezut. Ți-ai fi zis că sunt aberațiile unui bătrân nostalgic. 44

Te înțeleg, fiindcă asemenea schimbări s-au produs și în București. În Iași însă, sunt convins că transformările sunt cu mult mai profunde. Istoria lui ne spune că este logic să se fi întâmplat astfel. A fost un oraș prin excelență cultural, iar acum este unul oarecare. Îmi amintesc acum câteva întâmplări din perioada studenției. Toamna, pe lângă unele restaurante care aveau și grădină de vară, se înființau chioșcuri cu must, pastramă și altele. După ce vremea se răcea, mustul era înlocuit cu vin fiert, o țuică mică etc. Ei bine, tocmai în grădina restaurantului în care ne aflăm noi acum am asistat – chiar am participat – la discuții aprinse între studenți pe teme dintre cele mai diferite, unele mai mult sau mai puțin filosofice. Să nu uităm că dealul Copoului era un fel de campus universitar. Discuțiile se desfășurau în picioare, în jurul celor mai activi. Cei mai puțin activi, dar curioși, se aflau la periferie. Cine încerca să se afle în treabă și intervenea inoportun, simțea câteva coate binevoitoare, care îl scoteau din ring. Iar dacă printre studenți se afla și vreun asistent universitar sau conferențiar mai tânăr, atunci ei erau, bineînțeles în centru grupului, iar discuțiile erau de-a dreptul savuroase și se prelungeau până târziu în noapte. (Profesori universitari n-am prins.) Ei bine, nu cunosc cazuri în care asemenea dezbateri spontane să fi fost întrerupte de către vreun chelner, cu observația că este ora 45

închiderii. Nimeni n-ar fi îndrăznit să se lanseze într-o asemenea infamie, deși consumația noastră era derizorie. Cultura era însă mai presus de timp, bani sau alte interese. Tempi passati! Acum, localul ăsta îmi aduce aminte de o glumă. Un client îi cere chelnerului scobitori. După câteva minute, chelnerul se întoarce și se scuză cu justificarea: „Îmi pare rău, în acest moment toate scobitorile sunt ocupate”. *

* *

Se pare că avem o creșă prin apropiere. Se aud țipete. Sunt pline creșele de copii care țipă. De ce țipă? Ce spun? Cer să li se facă loc. Vor și ei să se afirme. De data aceasta nu este o creșă, ci un dispensar medical de pediatrie. Li se fac probabil injecții dintre cele obligatorii la copii. Asta-i o chestie care încă mă enervează, deși sunt pensionar. Faptul că se fac injecții? Oh, nu. Nici pe departe. Mă enervează lipsa de educația a părinților, sau mai exact educația greșită, ca să mă exprim blând. Adică! Nu te înțeleg.

Atunci când părinții vor să-și tempereze copilul, îi spun: „Stai cuminte, că altfel vine doctorul și-ți face injecție”. Ar fi putut să găsească altă sperietoare. Acum înțeleg. Exemplul este perfect și am suferit mai mult decât tine din această cauză, fiindcă am lucrat mai mult prin dispensare, până să devin medic specialist. Da, așa este, educația în România este plină de greșeli pe toate palierele. Părinți, profesori, politicieni... Ce să mai vorbim... ...

Ce mă intrigă pe mine la instituțiile de stat sunt firmele. Scrie mare „România”, ca și cum n-am ști unde ne aflăm. Apoi, mai jos, ministerul sau primăria, alte compartimente ale ministerului sau primăriei și abia jos de tot, cu literele cele mai mici, instituția în cauză. Nu trebuie să te mire. Acesta este modul de gândire al celor ce conduc țara. Noi înșine, cetățenii, suntem înregistrați cu nume și prenume, în această ordine, deși prefixul ‚pre’ ar trebui să ne spună că prenumele este înaintea numelui. Ai dreptate. Dar știi de ce se arborează steaguri în fața instituțiilor de stat? Nu Pentru informare. Să se știe că funcționarilor dinăuntru li se fâlfâie pe problemele cetățenilor. 47

Zidul și prietenii lui Prietenia celor doi doctori octogenari a stârnit multe comentarii între Zid și prietenii lui, mai ales în timpul vizitei Bunicului la Iași. Multe ziduri i-au cunoscut nu doar la bătrânețe, ci și pe când erau tineri și au lucrat fiecare în câte un sat ca stagiari și apoi în orașe, ca medici specialiști. - Eu l-am cunoscut pe medicul ăsta din Iași cu mulți ani în urmă. Era medic în sat. Am și o amintire nostimă cu el. Într-o zi, după ce consultă un pacient, i-a dat o rețetă și i-a spus: „Uite, până ajungi la farmacie, îți dau eu un supozitor. Du-te la toaletă să-l administrezi chiar acum. Ai să te simți mult mai bine și – poate așa – te vei convinge de utilitatea lui și-l vei cumpăra.” Iar pentru el, cu voce stinsă: „Sunt convins că altfel nu se va duce la farmacie”. După câtva timp, pacientul iese de la toaletă și-l întreabă pe doctor: - Medicamentul pe care mi l-ați recomandat este același? - Da – îi răspunde medicul – dar de ce întrebi? - Păi, are un gust oribil. Asistenta, stăpânindu-și râsul, explodează: - Prostule! Ăla era un supozitor. Domnul doctor ți la dat să-l bagi în c..., nu să-l mănânci. Pentru asta te-a trimis la toaletă. Conversația zidurilor s-a înteți și a devenit generală. 48

Eu am o informație chiar mai veche. Nu este despre ei, ci despre soția ieșeanului, care povestea prietenilor la ziua ei de naștere că, pe când era elevă, într-o recreație, în timp ce copiii erau afară la joacă, ea a rămas în clasă și plângea, fiindcă mama ei se îmbolnăvise grav și îi era teamă că muri. O singură colegă, Feridé, turcoaică, a venit lângă ea și a întrebat-o de ce plânge. A mângâiat-o și, fără să spună ceva, a plecat. Spre seară, acasă, fără să-l fi invitat nimeni, a sosit un domn necunoscut, care s-a prezentat ca fiind tatăl lui Feridé. Era doctor și, la rugămintea fetei, venise să consulte bolnava. După examinare, a recomandat medicația, le-a asigurat că totul va fi bine și a plecat fără să accepte niciuna din recompensele oferite. Interesant de observat că imaginea noastră despre turcii cu care s-au luptat românii de-a lungul veacurilor este diferită de a turcilor care locuiesc acum în România: pașnici, cumsecade, săritori la nevoie, buni la suflet. Vezi piesa de teatru Take, Ianke și Cadâr a lui Victor Ion Popa. Soldații erau educați ca luptători. Mulți dintre ei nici nu erau turci, ci recrutați dintre copiii turciți din populația teritoriilor ocupate. Da, Feridé era sigura turcoaică din clasă și singura care s-a interesat de suferința altei colege. Dar nu acesta era subiectul principal. Dar care? 49

Pentru soția prietenului Bunicului, a fost momentul deciziei ei de a se face doctor, pentru a vindeca bolnavi sau cel puțin pentru a le alina suferințele. E foarte relevant exemplul ei. Întradevăr, atunci când îți când alegi o profesiune îți propui și o anumită etică. E drept că nu toți medicii sunt la fel. Există câteva categorii foarte diferite. Ea face parte din cea a pasionaților, cu o etică foarte corectă. Dacă nu alegi să fii spărgător de bănci, de pildă, nu-i invidiezi pe cei din cei ce s-au îmbogățit în urma unei lovituri reușite. Fericirea ei va fi atunci când reușește să realizeze ce și-a propus: să vindece persoane bolnave. Fericit nu este cel ce este iubit, ci acela care iubește. Bineînțeles că n-o poate face de unul singur, dar aproape sigur reacția reciprocă nu întârzie să apară. Eu am fost martorul tinereții Bunicului. Aș putea relată întâmplări din viața lui zile în șir, și chiar ar merita. Sperăm totuși să n-o faci. Nu vă speriați. Doar una, care are legătură cu cele deja relatate de voi. S-a întâmplat la festivitatea organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la terminarea facultății. Cu toții povesteau întâmplări din prima parte a carierei lor. Unele amuzante, altele triste. El a relatat visul ce l-a avut după examenul de stat, cu o noapte înaintea repartiției. Ei, las-o baltă! Visul ăla ni l-ai mai relatat odată. 50

Vizita continuă -

Dragul meu, trebuie să mă scuz, pentru ca să nu mă fac de râs. Astăzi vom avea vizita unui fost pacient, de care nu prea știu cum să scap și a prietenului său. Ambii sunt profesori universitari și, inițial, eu l-am acordat atenția cuvenită unor colegi. Ei însă abuzează de politețea mea. Înțeleg că te plictisesc. Mai rău. Mă enervează. Sunt nostalgici comuniști. Medici comuniști? Nu, nici chiar așa. Pacientul meu este sociolog iar prietenul lui este filosof, mai în vârstă decât el cu cel puțin zece ani. Ăștia sunt purtătorii ideilor comuniste în cele mai parșive forme. Acum, probabil că sociologul se simte într-o stare etnologică iar filosoful într-una transcendentală. Nu cred că înțelege semnificația corectă a acestui cuvânt. Este de formație marxist-leninistă. La vârsta lui nici nu putea fi altceva. Regimul comunist nu a admis nici o altă „filosofie”, decât cea marxist-leninistă. Ambii au diplome de la fosta „Academie de științe social politice Ștefan Gheorghiu de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român”. Asta da pedeapsă pe capul tău. Cunosc evoluția filosofiei de la Universitatea din București, unde 51

există o facultate de filosofie. La un moment dat, s-a zis că România nu poate avea două filosofii, iar cea marxist-leninistă, singura acceptabilă, se predă la Academia „Ștefan Gheorghiu”. La observația că în orice universitate serioasă din lume există o facultate de filosofie, au acceptat existența acesteia, dar cu condiția să nu se abată de la „linia partidului. Dar stai liniștit; nostalgici sunt peste tot. În Brașov am avut o probă care ma uluit. O cunoștință m-a dus să văd un mall deschis pe terenul fostei uzine „Tractorul”. Pe pasarela dintre două clădiri nedemolate erau încă vizibile două lozinci. Una pe o parte și alta pe cealaltă. Citez din memorie textul. „Trăiască în veci prietenia româno-sovietică” și „Să ne însușim temeinic metodele sovietice de muncă, chezășia îndeplinirii și depășirii planului de stat”. Ambele au fost scrise în anii 1948-49, perioada primelor planuri de stat – cele anuale – după care au urmat planurile cincinale, cu alte lozinci. În anii ’60 relația României cu URSS încetase să mai fie una amicală. Exact. Și totuși, aceste lozinci au rămas intacte până azi. Conducerea întreprinderii, nu le-a șters. Nu mă mai mir acum cum de încă mai există persoane cu asemenea concepții. Iar la polul opus, la biserica „Sfântul Nicolae” din Șchei, au existat în pronaos două picturi ale membrilor familiei regale. Ele există și astăzi, pentru că în timpul regimului comunist au fost acoperite cu 52

pânzele altor tablouri. Bineînțeles că securitatea știa, dar tăcea. Iată că au existat patrioți chiar acolo unde nu te așteptai. Faptul că cei din uzina „Tractorul” s-au comportat invers mi se pare uluitor. Între oaspeții mei există totuși o deosebire. De fapt, există doar o asemănare și mai multe deosebiri. Asemănarea constă în nostalgia epocii comuniste. Deosebirea esențială este mai profundă: sociologul este un om inteligent, cu care se poate discuta, în timp ce filosoful este un îndoctrinat, ce vorbește ca un papagal, rostind aceleași inepții. Cred că acesta este și secretul relației lor. Sociologul îl folosește pe filosof tocmai pentru a-și modela propriul lui discurs, preluând din logoreea prietenului expresii „elevate”. Adică din limba lor de lemn. Exact. Din curiozitate, am asistat la o conferință a filosofului. Își propusese să vorbească despre timp, ca noțiune filosofică, dar se vedea că singurele lui noțiuni despre acest subiect erau din lectura unor romane științifico-fantastice. După părerea mea, comuniștii autentici, cei care cred cu adevărat că această utopie poate fi tradusă în realitate, sunt niște ignoranți. De acord. Se cred demiurgi; vor să creeze o altă societate, decât cea naturală. Frați cu Dumnezeu. Și au pățit ca Arahne. (Țesătoare foarte pricepută care, luându-se la întrecere cu 53

zeița Minerva și învingând-o, a fost pedepsită pentru trufia ei și transformată în păianjen.)

Nu mi se pare tocmai bun exemplul. Arahne era pricepută, în timp ce foștii lideri comuniști excelau prin ignoranță. Poate Crassus este un exemplu mai potrivit, pentru lăcomia lui. (Marcus Licinius Crassus, politician roman, vestit pentru lăcomia lui. Înfrânt într-o bătălie cu pirații, aceștia i-au turnat pe gât aur topit.) Adevărul este că promotorii ideilor

democratice și, prin extensie, a comunismului nu au fost niște altruiști, animați de fericirea semenilor, ci niște neisprăviți, invidioși pe cei mai pricepuți decât ei. Perfect de acord. Invidia stă la baza tuturor intențiilor revoluționare. Da. Și cum lăcomia le-a luat mințile după ce au pus mâna pe putere, au uitat motivația inițială. Iar cum la origine erau needucați, n-au știut să-și impună o limită. Din păcate pentru ceilalți, ca orice păianjen, știu foarte bine să țese plase, în care să-și prindă victimele. Excelentă observație! Iar rețeaua lor de infractori se întinde peste tot și te trezești că se așază pe tine tocmai când ți-e lumea mai dragă, asemenea firelor din plasa unor păianjeni, când te plimbi pe sub pomii din parc. Totuși! Ai spus că sunt profesori universitari. Da! Sociologul se laudă că el este cel care a înființat Facultatea de sociologie la Brașov. 54

Au răsărit asemenea universități după 1989 ca ciupercile după ploaie. Și puzderie de cadre didactice, inclusiv profesori universitari. Deși – cu toată modestia – cred că sunt mai cultivat decât acești cititori ai unei singure cărți, cea de propagandă marxist-leninistă, ei bine, eu nu îndrăznesc să-mi susțin public opiniile din afara specialității mele, în timp ce acești semidocți au profitat de vidul instituțional de după 1989 și s-au lansat direct în universități, să amețească tineretul cu elucubrațiile lor. În ceea ce îi privește pe sociologi, te lămuresc eu urgent cum trebuie tradus cuvântul „sociologie” în limba română. El a fost născocit de Auguste Comte, la puțin timp după Revoluția Franceză. Monarhia și biserica căzuseră în dizgrație și trebuia pus ceva în loc. A fost ridicată în rang națiunea și preocupările pentru societate. Cum evoluția științelor era în floare, intenția declarată a lui Comte era ca și cercetarea societății să devină o știință, cu numele inventat de el. Era deci o speranță pentru viitor. Domeniul era însă prea vast, pentru ca acest lucru să se întâmple. În România, mult mai târziu, între cele două războaie mondiale, Dimitrie Gusti a întreprins primele cercetări serioase. El era însă un aristocrat și dorea să studieze viața satului. După război, comuniștii – majoritatea țărani – și-au zis „Ce nevoie avem noi să cercetăm viața satului? 55

Ce, nu știm de unde am plecat?”. Sociologia, ca și cibernetica, fost declarate „științe capitaliste puse în slujba exploatării omului de către om”. Câțiva ani mai târziu, mai exact după moartea lui Stalin, și-au dat seama de eroare și au revenit. Sociologia a fost ridicată în rang, devenită o adevărată școală de propagandiști de partid. Este firesc deci, ca aceștia să fie nostalgici. Observație Se acreditează ideea că termenul sociologie ar fi fost inventat de Auguste Comte în 1839, prin compunerea termenilor „social” și „logos”. Fals! El fusese creat 50 de ani mai devreme de Emmanuel-Joseph Sieyès [sies], pornind de la latinescul „socio”, însemnând aliat, prieten, tovarăș, coleg, și grecescul „logos”, cu semnificația cunoscută: discurs, cuvânt. Este vorba deci despre o știință a relațiilor umane. Comte doar l-a popularizat, după ce s-a despărțit de Saint-Simon în 1824, căruia îi fusese secretar particular din 1817. Cel care este considerat „tatăl sociologiei”, fiindcă a pus bazele unei metodologii științifice a fost Émile Durkheim, în special prin lucrarea „Les Règles de la méthode sociologique”, elaborată în 1895. Trebuie să realizăm contextul istoric în care s-a născut ideea de sociologie și termenul consacrat. Emmanuel-Joseph Sieyès a fost un personaj important în timpul Revoluției Franceze de la 1789, iar termenul l-a folosit într-un pamflet politic. Ideea de bază era studierea relațiilor sociale de către clasa politică, coborârea preocupărilor nobililor la nivelul populației, cunoașterea realităților din mediul oamenilor simpli. Cu toate străduințele, sociologia nu a reușit să devină o știință în adevăratul sens al cuvântului. În consecință, se poate vorbi doar despre studii sociologice. În contemporaneitate, ea se distinge prin două abordări: - să furnizeze tehnici de manipulare a populației (în apus); - propagandă comunistă (în est).

Presupun totuși că și-a mai schimbat opiniile, între timp. El și le-a schimbat chiar mult, dar să nu uităm că, indiferent ce va gândi un om la maturitate, nu se va putea elibera complet de ceea ce a învățat, a fost îndoctrinat, în adolescență. Atunci, să ne bucurăm de absența lor. Eu, dacă nu rezist la discuție, voi invoca o scuză și vă las pe voi trei. Și ce vei face în timpul ăsta? Mă duc să văd pinacoteca de la Palatul Culturii. Excelent. În drum este și o galerie da artă. Ai s-o vezi. Nu știu ce expun acum. O informație utilă. Ah, mi-am adus aminte de o glumă, care se potrivește celor ce, după 1989, vor să-și edulcoreze trecutul. Cică un șoarece, fugărit de o pisică, îi cere disperat unei vaci să facă ceva să-l salveze. Vaca îl acoperă cu o balegă. În primul moment, la dispariția șoarecelui, pisica este dezorientată dar, observă codița șoricelului ieșind din balegă. În ridică, îl scutură puțin și-l mănâncă. Morala: o nu toți cei care te bagă în rahat îți vor răul; o nu toți cei care te scot din rahat îți vor binele; o dacă ai intrat în rahat, intră cu totul. Foarte bună!

După venirea vizitatorilor, nu a durat mult și subiectele politice au acaparat discuția, bineînțeles la inițiativa lor. - Este bine ca statul să se implice și să pună stavilă escrocilor. - Adică să revenim la starea de dinainte de 1989. - E bine să știți că multă lume regretă acele timpuri. Poate chiar majoritatea. - Pe mine vă rog să mă iertați. A fost intervenția Bunicului, până atunci tăcut, care acum se ridică, cu intenția de a pleca. Apoi, ca pentru el, soto voce, dar destul de tare să se audă „Eu am ceva mai bun de făcut”. - Nu vă place să discutați subiecte sociale. - Îmi plac discuțiile inteligente pe orice temă. - Înțeleg că aceasta nu este una pe gustul dumneavoastră. - Nu îndrăznesc să vă contrazic. - Totuși, nu credeți că ar trebui cumva temperată corupția din România? Trăiți aici și nu puteți spune că nu vă interesează. - Se va tempera, dar nu cu soluțiile furnizate de dumneavoastră. Nu uitați proverbul „Ochiul stăpânului îngrașă vita”. În instituțiile de stat lipsește stăpânul. Toți, inclusiv directorii și miniștri, sunt slujbași, preocupați doar de interese personale. Acolo apar birocrația, corupția și toate celelalte vicii de care vă plângeți. Cu timpul, instituțiile își pierd obiectivele. Într-o firmă particulară nu există corupție. Patronul nu 58

se fură pe el însuși. Doar statul este furat, și prin el noi toți. Aveți o altă soluție? Spuneați că aceste vicii se vor tempera. Cum? Ca să ajungi undeva, trebuie mai întâi să știi unde te afli, să identifici căile prin care poți ajunge unde dorești, să le analizezi avantajele și dezavantajele, s-o alegi pe cea mai bună, să te pregătești de drum și abia după aceea să pleci. În teorie e frumos. Dar practic cum? Vorba aia: teoria ca teoria, dar practica ne omoară. Asta atunci când doar crezi că ți-ai însușit teoria. Este sloganul celor corijenți la teorie. Începeți cu întrebarea: cine sunt autorii acestor vicii? Păi cei care au ajuns la putere după 1989. Și cine putea să ajungă la putere după 1989? Întro dictatură – și încă una dură – nu există opoziție. Nu puteau să apară peste noapte alți lideri, decât cei din eșalonul doi și copiii lor. Suntem în continuare conduși de persoane educate în timpul regimului comunist. Ce puteți aștepta de la ei? S-au făcut greșeli, este adevărat, dar ele pot fi corijate. Eu cred că dumneavoastră și cei ca dumneavoastră sunteți incorigibili. Comunismul este o utopie. Numai un ignorant poate crede în el. Mulțumesc pentru compliment. Acum ar trebui să plec eu, dar nu abandonez. 59

Mi-am dat seama. Nu e bine să iei un laxativ și un somnifer în aceeași seară. Comunismul este ca un fluture mare și frumos. Asta în vis. Aplicat, își pierde aripile odată cu entuziasmul primei generații, dacă a existat vreodată. Ce rămâne se vede: un vierme scârbos. Trupul îmbălsămat al lui Lenin a rezistat mai mult decât ideile lui. Bertrand Russell – poate ați auzit de el - spunea că la baza democrației stă invidia. Iar Montesquieu spunea: „Dacă n-am vrea decât să fim fericiți, aceasta ar fi ușor de realizat; dar vrem să fim mai fericiți decât ceilalți și asta este întotdeauna greu, pentru că îi credem pe ceilalți mai fericiți decât sunt”. Am citat din memorie, așa că a ieșit cam lung. Cred că originalul era mai succint. Democrația este un efect al invidiei, extrapolată la nivelul societății. Atunci când, printr-o răsturnare a situației – ca cea din Rusia din 1917 – se instalează un regim cu pretenții democratice, noii lideri se îmbogățesc prin corupție și celelalte. În consecință, invidia nu dispare, fiindcă sărăcimea rămâne tot săracă. Se schimbă doar ținta invidiei. Sunteți cumva adeptul monarhiei? Credeți că este o soluție mai bună? Eu sunt un om de rând. Nu mă încumet să dau asemenea verdicte filosofice. Adică ești obligat să stai la rând. – Intervine prietenul Bunicului, pentru a atenua asperitățile discuției.

Da, stăm la rând, pentru ca să obținem cele strict necesare vieții. Și nu numai pentru noi, dar la pensie și pentru nepoți, fiindcă părinții lor trebuie să meargă la serviciu. Înseamnă că acum nu mai sunteți un om de rând, fiindcă nu mai sunteți obligat să stați la coadă. Așa s-ar zice. Revin la subiect. Din cauza propagandei comuniste, discuțiile pe această temă sunt – de regulă – distorsionate. Există câteva subiecte distincte și greșim atunci când le amestecăm:  monarhie in general;  monarhia în România;  regele Mihai. Orice generalizare sau particularizare nu are relevanță. Dacă un rege a fost bun sau rău, nu putem generaliza, afirmând că monarhia este o formă de guvernare bună sau rea. Și invers: dacă apreciem că monarhia este bună/rea, nu putem atribui această caracteristică oricărui rege. Eu mă refer la monarhie în general. Într-o monarhie ereditară, viitorul rege este educat din copilărie pentru jobul ce-l va avea de executat. Dezavantajul este faptul că cel în cauză poate fi un individ mai puțin dotat intelectual, dar acest neajuns se rezolvă la generațiile următoare. Într-o republică, ajunge la putere cel mai abil în lupta politică. Odată ajuns în vârful piramidei, el se află într-o situație diferită, pentru care nu a fost educat. 61

Aici înclin să vă dau dreptate, dacă mă gândesc la realitatea politică din România de azi. Dacă în primitivism, triburile erau conduse de oligarhia formată din sfatul bătrânilor, cu timpul armata a devenit independentă și s-a impus. Șeful armatei a devenit rege și – cum orice părinte își dorește un viitor fericit pentru progeniturile lui – a apărut monarhia ereditară. În epoca modernă dictează economia, iar în centru se află finanțele. În legendele orientale, atunci când este vorba despre un împărat, apare și un înțelept. O primă constatare este faptul că împăratul nu se consideră înțelept, dar are inteligența să recunoască și s-o aprecieze, când o găsește la alte persoane. Nu știu dacă se întâmpla în realitate, dar basmele o evocă. Însemnă că, pentru România de azi, singura soluție este revenirea la monarhie? Nu neapărat. După orice eveniment major – revoluție, război catastrofă etc. – urmează o perioadă tulbure. După un timp, societatea se reorganizează în forme noi, păstrând doar structurile și criteriile fundamentale, cele imuabile de mii de ani. Din păcate, tinerii sunt în derută, fiindcă nu știu să discearnă între bine și rău, între corect și incorect. Nu mai vorbesc despre politicieni.

Oarecum, jenat de turnura pe care a luat-o discuția, prietenul Bunicului încearcă să descrețească puțin frunțile. - Voi știți cum poți să împarți două paie la trei măgari? - Întrebarea era valabilă în perioadă sărăciei extreme. Acum, că suntem înfloritori, întrebarea ar fi: cum împarți trei paie la 2 măgari? - Vă dau tot eu răspunsul: fiecare măgar își însușește paiul apropiat, iar al treilea pai este dat milioanelor de alegători, care i-au votat pe cei 2 măgari. - Iată o rezolvare cu adevărat democratică. - Acum chiar trebuie să plec. – Bunicul se hotărăște că vizitarea expoziției va fi o îndeletnicire mai profitabilă decât această discuție. – Programul meu pentru astăzi include și alte activități. Vă rog să mă scuzați. - Multă sănătate! – îi urează profesorul de sociologie. - Sănătatea nu poate fi multă sau puțină. Ea există sau nu. Sau, mai exact, ea este lipsa bolii, dar nu este academic să definim ceva prin lipsă. Oricum, vă mulțumesc pentru urare. La revedere! Comentariul bolovanului Blană de miel pe cap de vită adultă. E ușor să cobori în Iad. În iadul social poate fi chiar plăcut pentru unii. Întoarcerea este problema.

Era la modă printre liderii politici de dinainte de 1989 să poarte căciuli din blană de astrahan. Modelul îl dădea însuși Ceaușescu. Se știe că blănurile de acest tip sunt cu atât mai frumoase și mai valoroase cu cât mielul era mai tânăr, cele mai bune fiind cele din miei nenăscuți. Sunt și cele mai scumpe, nu numai pentru că animalul este mic, dar și pentru că sacrificiul este dublu: mama și fiul. Evident, în precaritatea economiei românești din acea perioadă, puțini își mai puteau permite asemenea lux. Căciula din blană de astrahan devenise deja un simbol al poziției sociale. Oximoronul din titlu – blană de miel pe cap de vită adultă – era un crud adevăr. Îndoctrinarea sociologului este evidentă. „Ferește-te de omul care a citit numai o carte”, spunea Toma D'Aquino, referinduse – bineînțeles – la Biblie. Se aplică mai ales la comuniști, care au încercat să înlocuiască creștinismul cu marxismul. Discuțiile ca cea dintre sociolog și Bunicul seamănă cu un dialog al surzilor. Știu cu toții ce este acela comunism, numai că fiecare îl interpretează în felul lui. Comunismul este precum iedera. Ea se cațără pe zid, dar nu poate supraviețui zidului, dacă acesta se năruie. Comunismul este chiar mai rău. El este cel care distruge societatea pe care se cațără și, bineînțeles, eșuează după ce și-a desăvârșit opera devastatoare. Monarhie ? Orice persoană își dorește să urce pe scara socială sau măcar să-și dovedească sieși că „este cineva”. Un monarh însă nu mai are unde să urce. El trebuie să aibă simțul datoriei – aproape dispărut în societatea modernă – și să găsească satisfacții în sentimentul că și-a îndeplinit-o. Dar care este datoria lui? Continuitatea! Guvernele sunt efemere, politicienii sunt preocupați de propria lor ascensiune și interese particulare de scurtă durată. Monarhul este singurul interesat de viitorul țării, de dăinuirea ei și a monarhiei ereditare al cărui membru este, într-un șir de alții. Se întreabă mereu cum îl va judeca istoria, în comparație cu predecesorii și urmașii săi. Acesta fiind singurul lui obiectiv. Problema liderilor într-o democrația e că ar trebui să aibă și mijloacele necesare, măcar pentru a atrage atenția electoratului asupra modului în care evoluează țara, a direcției către care se

îndreaptă sub mâna politicienilor ajunși la guvernare. Ce-i drept, asta ar putea s-o facă și un președinte, fiindcă nici el nu mai are unde urca, dar istoria nu a înregistrat încă pe vreunul care s-o facă. Explicația e simplă: toți au fost aleși dintre politicieni și . . . „lupul nuși lasă năravul”. Ferice de țările care au avut inteligența să păstreze valorile moștenite de veacuri, din vremea când oamenilor nu le intrase în cap democrația! Previziuni? Dintr-o enciclopedie ediția 2050: „Nicolae Ceaușescu – om politic român în vremea lui Hagi”.

Discuția dintre prietenul Bunicului și cei doi profesori universitari a continuat. - Foarte dur colegul ăsta al dumneavoastră. - Trebuie să încercați să-l înțelegeți. Credeți că viața de medic este ușoară. Dacă aveți puțină răbdare, am să vă relatez un episod din viața mea. - Răbdare avem, mai ales pentru dumneavoastră. Vă ascultăm. - Pe 23 august 1952, am terminat examenul de admitere la Facultate de Medicină Generală din Timișoara. Plecasem din Iași cu Eugen, prietenul meu, cu care învățasem împreună pentru admitere încă din ultima clasă de liceu, în speranța că vom deveni medici. - De ce la Timișoara și nu la Iași? - Știți, merele din curtea vecinului sunt mai apetisante decât cele din curtea ta. Era un zvon prin Iași că la Timișoara admiterea era mai ușoară. N-a fost deloc așa, dar un coleg cu un am mai mare ne-a încântat nu numai cu acest argument, ci și cu elogierea orașului. Aici a avut perfectă 65

dreptate. După război, Iașul era o ruină, în timp ce Timișoara era o frumusețe. Dar nu despre asta voiam să vorbesc. V-am întrerupt. Îmi cer scuze. Împărțisem cu Eugen totul până atunci, bune și rele așa că decidem și de data aceasta să facem drumul de întoarcere acasă, tot împreună. Banii pe care îi mai aveam, nu erau suficienți până la Iași, dar ne ajungeau până la Tg. Mureș, unde stătea o mătușă de-a mea. După cumpărarea biletelor, ne-a mai rămas un singur leu. Nu știam cum vom rezista încă o zi și jumătate, după câteva săptămâni de foame. Eu deja leșinasem o dată. În gară, o „gospodină” ne-a vândut pentru leul nostru aproape un kilogram de prune murdare cu pământ. Se vede că le culesese de pe jos. Nu am avut timp să le spălăm. Sirena ne anunța că abia mai avem timp să ne urcăm în vagon. Un timișorean, cu care ne împrietenisem între timp și care venise să ne însoțească la gară, ne-a făcut cadou o pâine neagră, mai veche. Cu fărâma de energie ce ne rămăsese, am fost bucuroși când trenul a pornit și noi eram în el. Pe la orele meselor, cei din compartimentul nostru mâncau. Printre ei, o familie de ardeleni gospodari se răsfățau cu pui fripți, pită albă ardelenească, șuncă etc., iar ca desert mere rumene și sănătoase. De fiecare dată, noi doi ieșeam pe culoar pentru a ne pondera foamea,

care se exacerba odată cu aromele culinare din compartiment. Când am ajuns la Războieni, era deja noapte. Rămăsesem singuri în compartiment și, pe întuneric, am îndrăznit să mâncăm din pâinea neagră cu prunele pe care nu am avut unde le spăla. În toaletele din tren nu curgea picătură de apă. Astfel am aflat gustul pământului. Eu l-am gustat. Nu-i deloc rău. Poate cel de pe un câmp fertil. Gustul cernoziomului. Cel al prunelor noastre era fad și scârțâia între dinți. Mie îmi sugera gustul tarabei din piață, pe care se plimbau șobolanii în timpul nopții. În sfârșit . . . Pot să reiau? Desigur. La Tg. Mureș a fost recunoscut doar prietenul mea Eugen. Eu eram o umbră, pentru că timp de o lună am mâncat doar masa de prânz, fiindcă doar pentru ea am avut bani. Zilnic, pe caniculă, parcurgeam pe jos o distanță considerabilă p:nă la o cantină, pentru o zeamă caldă și felul doi, de cele mai multe ori macaroane cu brânză și viermi. În toată această perioadă alte proteine nu am mâncat. Exista și o glumă pe vremea aceea. Așa-i românul, glumeț. Face haz de necaz. La întrebarea „Unde se găsește cea mai mare cantitate de pâine”, răspunsul era: în chiftele. Finalul a fost totuși fericit: pe 8 septembrie, de Sfânta Maria Mică, de ziua mătușii mele, am primit de la Timișoara înștiințarea că am intrat la 67

facultate cu bursă, ceea ce însemna că puteam urma cursurile. La veniturile modeste ale părinților, obținerea bursei era condiția sine-quanon pentru a urma cursurile unui institut de învățământ superior. În anul doi de facultate nu am primit nici un leu de acasă, timp de un trimestru, adică între 1 octombrie 1953 și 1 februarie 1954. Îmi rămâneau din bursă 30 lei pentru cheltuieli obligatorii: rechizite, săpun, pastă de dinți etc. Toate drumurile le făceam pe jos, fără să apelez la mijloacele de transport în comun. La capitolul rechizite, nu-mi puteam permite să cumpăr stilou și cerneală, așa că mă limitam la maculatoare și creioane. Poate că de aceea eu pe dumneavoastră vă înțeleg și nu-l înțeleg pe el? Aparent, sunteți amândoi medici, aveți aceeași vârstă. Care este diferența? Aparențele sunt adesea înșelătoare și dumneavoastră faceți deseori greșeala să nu țineți seama de asta. Nu veți înțelege niciodată pe cineva, dacă nu cunoașteți detaliile ascunse ale vieții lui. Apoi, mai contează și firea, ca moștenire genetică, dar și caracterul, format pe parcursul vieții, care te obligă să te adaptezi diferitelor situații în suișurile și coborâșurile vieții. Ca student, eu am stat mult timp la cămin, cu 10-15 colegi în același dormitor. Cu unii mergeam la teatru, concerte etc., iar cu alții . . . nu spun unde. 68

Aveam prieteni de categorii diferite, care nu se suportau între ei. Eu eram singurul care făceam legătura. Și el? El era bucureștean. Stătea cu părinții, o familie din vechea elită a orașului, înstărită încă, dar și persecutată. Este un om foarte categoric. Asta l-a ajutat să se ridice pe scară profesională – ceea ce vă asigur că nu a fost deloc ușor în medicină – și să se mențină pe linia de plutire în anii ocupației sovietice. Acum înțeleg. L-a dus tăticul și mămica la școală, a ajuns medic și privește lumea de sus. Nu știe ce înseamnă să fii sărac și să te ridici prin forțe proprii. A fost îmbrăcat frumos și învățat cum să se poarte în lumea bună. Nu știe cum e să mergi cu vaca la păscut. Aici faceți o greșeală clasică: credeți că viața copilului crescut la țară este una chinuită, în timp ce viața copiilor din familii bogate este fericirea însăși. Și nu este așa? Deloc! Chiar invers. Copilul ce merge cu vaca la păscut se bucură de o libertate desăvârșită. Ce-i drept nu este educat, nu este îndrumat în nici un fel. La polul opus, copilul educat nu are nici o clipă de libertate. El este permanent pus să facă ceva, ce se presupune că îi va folosi în viață ca om matur. Vaca paște singură. El, copilul, este liber să facă orice îi trece prin minte în acest timp. Ceilalți 69

sunt obligați să-și însușească tot ceea ce maturii doresc ca el să-și bage în cap. Citeam nu demult despre ce făcea un viitor faraon din Egiptul antic înainte de micul dejun. Puțini sportivi de azi au antrenamente atât de dure: se scula foarte devreme, pentru a prinde orele mai răcoroase, alerga am uitat câți kilometri, învăța să conducă carul de luptă, să tragă cu arcul, să arunce sulița și multe altele. După micul dejun învață tot ce trebuie să știe un conducător, fiindcă faraonul nu este doar cel care stă pe tron. El este șeful armatei, al bisericii și al tuturor activităților din stat, plăcute și neplăcute. Libertatea lui este zero. Nici dumneavoastră nu ați mers cu vaca. Totuși, sunteți diferit și de mine și de domnul care tocmai ne-a părăsit. Nu uitați și faptul că noi ne-am format în epoci diferite. 20 de ani înseamnă altă epocă? Da, pentru că au fost ani duri. Nu-i judecați pe alții după criteriile dumneavoastră. Eu vă apreciez tocmai pentru calitățile personale, care v-au permis să valorificați condițiile oferite de societate și încerc să fac abstracție de defecte. Condițiile în care ne-am format noi, eu și colegul meu, au fost diferite de cele de după 1958, după retragerea trupelor sovietice din România. Noi ne cunoaștem de ceva timp, mi-ați povestit viața dumneavoastră, așa că mi-am format o idee

despre cum v-ați descurcat. Puteți spune că sunteți un norocos. Eu norocos? Părinții mei au fost foarte săraci, fără școală și nu m-a îndrumat nimeni în viață. Despre care noroc vorbiți? Mama dumneavoastră nu era tocmai săracă. Avea o mică avere și se descurca binișor. De la ea ați învățat dragostea pentru pământ, responsabilitatea, simțul gospodăresc, pe scurt, avea toate calitățile țăranului român de bună calitate, a bunului gospodar. De la ea v-ați însușit aceste calități și purtați și astăzi nostalgia satului. A devenit săracă după colectivizare, dar a rămas în sat să-și ducă povara anilor. Tatăl dumneavoastră, în schimb, copil orfan, era cu adevărat sărac. De fapt, nu avea nimic, dar era foarte inteligent. A fost adoptat, dar n-a stat prea mult la părinții adoptivi. El a intuit – sau i sa spus – încotro bate vântul schimbării și nu a acceptat să devină robul pământului care, după colectivizare, nu mai aparținea oamenilor, ci statului. El este cel care v-a trimis la școală. De aici încolo, așa cum spuneți, a trebuit să vă descurcați singur. Dar ce înseamnă că v-ați descurcat? Aveați totul asigurat: masă, casă, rechizite, cărți etc. Nu ați avut căldura sufletească oferită de familie și asta se vede. Vi s-a oferit în schimb îndoctrinarea politică, din păcate. Căreia îi sunt încă tributar. Asta vreți să spuneți.

Sper că sunteți conștient de asta, deși sunt convins că nu în întregime, adică atât pe cât ați trebui să fiți. Ce vreți să spuneți? Spun că, spre exemplu, nu v-am auzit niciodată vorbind despre rolul nefast sovieticilor. A fost cândva. A trecut. Credeți? Vă ascundeți după deget. Chiar dacă armata lor s-a retras, influența lor a rămas și, mai ales, au rămas oameni îndoctrinați, care continuă să le facă jocul, fie și inconștient. Sper că nu ne includeți și pe noi în această categorie. Eu am să vă citesc din memoriile unei rude apropiate. Nu spun care. Este din Tulcea. E o carte? Ar fi trebuit să fie, dar nu e. Numai puțin, să aduc manuscrisul. De fapt o copie a lui. .... Așa! Iat-o: REFUGIUL

În zorii zilei de 21 iunie 1940, înainte de răsăritul soarelui, nașa noastră, a venit la noi într-un suflet, să ne anunțe că în noaptea aceea, la nu știu ce post străin de radio, s-a anunțat că în 48 de ore, rușii vor ocupa Basarabia și Bucovina. Părinții mei, în mare grabă, au împachetat strictul necesar și au traversat Delta Dunării cu bacul pentru a ajunge de la Ismail, unde aveau 72

serviciu, la Tulcea, unde aveau domiciliul. Noi copilele – eu, de șapte ani, și sora mea mai mică – conduse de mătușa noastră de 20 de ani, urma să plecăm a doua zi cu vaporul. Încă de dimineață, eram pe cheiul Dunării, cu mai mulți copii, pentru ca la ora 11 să plecăm cu N.F.R.ul (Navigația Fluvială Română). La Căpitănia portului Ismail, mătușa mea a aflat de suspendarea cursei navale. Eram în aer. Toți cei de pe chei erau disperați. Copiii plângeau de foame și de spaimă. Adulții își frângeau mâinile, umblau de colo-colo, neliniștiți, disperați. Salvarea a venit din partea unui evreu întreprinzător, care, cu o luntre mare, ne-a îmbarcat și ne-a traversat Dunărea, până în satul Lascăr Catargiu. Aici ne-a lăsat să așteptăm cam o oră, deoarece s-a dus să trateze cu un localnic, barcagiu de meserie, condiție necesară pentru continuarea călătoriei prin hățișurile Deltei, una de-a dreptul temerară, în aceste condiții. În decursul acestei perioade de o oră, pe la ora 12, noi toți am văzut cum rușii, cu trupe de desant, ocupau orașul Ismail, cu 24 de ore înainte de termen. Cerul se umpluse de parașute multicolore, care coborau alene pe fostul teritoriu românesc. Astfel, Dunărea devenea granița de Sud a U.R.S.S.-ului cu România. Dacă în acest răstimp scurt nu s-ar fi ivit evreul cu inițiativa lui, noi toți, cam 18 copii și câțiva adulți, am fi devenit cetățeni sovietici. După venirea barcagiului experimentat, a început periplul nostru pe canalele Deltei Dunării printre „liane” de sălcii plângătoare, cu destinația Tulcea. Drumul a fost magnific, dar multora dintre copii li s-a făcut rău, de 73

foame, de stres și de mult soare. Surioarei mele i-a curs sânge din nas, a avut dureri de cap și la un moment dat a leșinat. Nu a fost singurul caz. Nimeni nu se bucura de priveliște, o minune a naturii, în care se zbenguiau în voie, fericite, rățuștele sălbatice. Starea lor sufletească era în antiteză cu a noastră. Era ora 6 după amiază când ne-am aflat în fața orașului TULCEA, dar din cauza unui vas mare marin, sau produs valuri foarte mari și era cât pe-aci să ne răsturnăm, înecându-ne ca „țiganul la mal”. Nu s-a întâmplat tragedia, datorită iscusinței barcagiului tocmit de evreu. Când am debarcat, pe cheiul orașului Tulcea, am găsit-o pe iubita noastră mamă, care, disperată că nu mai soseam și aflând de suspendarea cursei navale, trata cu alți barcagii întreprinzători, s-o transporte la Ismail, în căutarea noastră. Dumnezeu a făcut să ne reîntâlnim la timp. EL a vegheat toată ziua asupra noastră! Reîntregirea familiei a fost emoționantă; nu ne mai dezlipeam din brațele mamei, iar lacrimile de bucurie curgeau șiroaie. Și acum, când scriu aceste rânduri plâng. -

Emoționant, dar nu prea văd legătura. Răbdare! Vine!

Plâng și acum când mă gândesc la holocaustul poporului român de-a lungul veacurilor, dar și cel din secolul XX, consecință a maleficului tratat RibbentropMolotov.

După recucerirea Basarabiei în 1941, mama mea, având postul de educatoare la Ismail, a trebuit să meargă la post. Noi copiii, sora mea și cu mine, am rămas acasă cu tatăl nostru, care era ageamiu în arta culinară. Țin minte că, într-o zi, s-a hotărât ca la prânz să prepare ouă prăjite. Numai că și-a ales o crăticioară prea mică, în care a pus prea multe ouă și, când a început să le amestece, mare parte a albușului s-a revărsat pe sobă. Bucătăria sa umplut de fum, iar noi, în spatele părintelui nostru, ne distram: săream de pe un picior pe altul, băteam din palme scandând: „Tăticu’ nu știe să gătească!”. Noi ne amuzam, dar numai el știa ce era în sufletul lui. Sâmbătă când, cu regularitate, mămica revenea acasă, el i-a spus: „I-ale cu tine la Ismail, pentru ca eu să pot merge la Inspectoratul de Învățământ de la Galați săți obțin transferul la Tulcea. Așa s-a și întâmplat. Până în luna decembrie a anului 1941, când a fost admis transferul mamei mele, am locuit împreună cu ea la Ismail. Șocul a fost mare, când am găsit tot centrul orașului în ruină, ars din temelii. Peste tot erau mari bannere, care anunțau: „Pe aici au trecut BARBARII!” Zilnic se descopereau beciuri pline cu cadavre spânzurate cu picioarele de tavan și cu fețele desfigurate, care parcă încă mai țipau, fiindcă, peste ochii oamenilor vii, ocupanții staliniști au aruncat acid sulfuric sau așa ceva. Atmosfera întregului oraș mirosea a hoit! Era un coșmar. Am fost martor ocular! Tanti M..., o prietenă a familiei noastre, care a rămas sub ocupație, ne-a povestit că imediat după sosirea lor, a 75

ocupanților, a început „purificarea”. Noaptea, cu o bocceluță pregătită, toate familiile trăiau clipe de groază când auzeau mașina K.G.B.-ului (Securitatea sovietică), trecând pe strada lor. Erau fericiți când nu se oprea la poarta locuinței lor. Atunci, K.G.B.-ul se numea N.K.V.D., iar oamenii au tradus prescurtarea cu: „Ni znaiu Kagda Vernusi Damoi”, adică „Nu știu când mă voi reîntoarce acasă” La început, pe cei pe care îi ridicau cu duba în timpul nopții, îi deportau în Siberia în condiții inumane, de voită exterminare. După începerea războiului, când au fost nevoiți să se retragă, au ucis oamenii în beciuri, așa cum am spus, sau în gropi comune. -

Văd că ați tăcut. Știu că asemenea relatări sunt neplăcute. E bine totuși să nu vă faceți că nu știți sau le-ați uitat. Manuscrisul din care v-am citit are totuși și pasaje mai nostime. Vi le citesc, poate vă mai înveselesc.

În retragere, luau cu ei tot tineri buni de muncă. Printre ei, și frumoasa Tatiana. Timp de 18 ani, din 1940 și până în 1958, mama nu și-a văzut fiica și fiica nu și-a văzut mama. În 1958, autoritățile kievene, unde se afla Tatiana, i-au permis să facă o vizită în România, ca turist. Ea vine la Tulcea, însoțită de un copilaș de 3 ani, care bineînțeles nu era botezat. Bunica decide creștinarea micuțului Frederic, care nu știa o boabă românește. Mama îi spune în rusă copilului să repete cuvintele

preotului, gândindu-se la textul biblic, ce trebuia întradevăr repetat. Iată ce a ieșit: Preotul: Se botează robul lui Dumnezeu . . . Copilul: Se botează robul lui Dumnezeu . . . Preotul: Frederic . . . Copilul: Frederic . . . ... Preotul: Te lepezi de Satana? Copilul: Te lepezi de Satana? Noi, care asistam la botez, am pufnit într-un râs imposibil de oprit. Mama mea ne-a dat afară, dar noi, în curte, am continuat hohotele de râs până la lacrimi. Întâmplarea făcea ca, în Tulcea, acel preot să aibă o faimă de mare admirator al sexului frumos, așa că expresia „Te lepezi de Satana” i se potrivea perfect. Nu cred că trebuie să vă mai spun că cei doi „turiști sovietici” nu s-au mai întors la Kiev. De ce nu e greu de intuit. Încă de la sosire, în gară, copilul de doar 3 ani, își întreabă bunica: „U vas cartoșca esti?”, adică „la voi există cartofi?” După răspunsul afirmativ al bunicii, copilul conchide: „Este foarte bine. Înseamnă că vom avea ce mânca.” PUIU și MAMA LUI În vara anului 1940, refugiații din Basarabia pribegeau în căutarea unui adăpost. Așa se face că, la poarta noastră, într-o zi, s-a oprit o tânără care, ținea de mânuță un copilaș, în ochișorii căruia vedeai albastrul cerului. Tânăra ne-a cerut găzduire. Era din Ismail și 77

auzise de ospitalitatea părinților mei. Au rămas la noi pentru o perioadă nedeterminată. Noi copilele eram fericite că, aveam cu cine ne juca, iar mama copilului o ajuta pe mămica în gospodărie, atunci când ea era la școală. În timpul evenimentelor din 1940, tatăl copilului a dispărut fără urmă. Puiu, căci așa se numea copilul, îl iubea nespus și suferea din cauza aceasta. Pe cât era de mic, pe atât de mare îi era suferința, pe care și-o exprima cum putea. Seară de seară se retrăgea în camera lor de culcare și, în fața icoanei, cu voce tare, își începea rugăciunea. Noi două, sora mea și cu mine, îl urmam tiptil, și asistam la rugăciune. El începea: „Tata nostu cale eşti în celuli, finţească-se numele tău, vie țipilia ta …” La cuvântul: ţipilie, în loc de împărăție, noi izbucneam în râs. Copilul se opera din ruga lui, ne privea cu dispreț peste umăr și ne admonesta, pe ton imperativ, cu vorbele: „Fetele taci!” și își reîncepea rugăciunea cu aceeași drăgălașă greșeală de exprimare. Scena se repeta de câteva ori, în fiecare seară, iar privirea lui, către noi, exprima o maximă detestare. Noi muream de dragul lui. Până la urmă, ne retrăgeam în liniște, iar el, după terminarea rugăciunii, îl implora pe Dumnezeu să-l ajute să-și regăsească tatăl. După un an, cu toată această fierbinte rugă, repetată cu ardoare seară de seară de un suflet curat de copil, au găsit casa pustie în Ismailul recucerit. Nici urmă de tatăl mult iubit!

Cred că ajunge. V-am spus că eu vă apreciez tocmai pentru că, între cele două – nostalgia după satul cu oameni gospodari și propagandistul de partid – reușiți să păstrați un echilibru. Încercați să discerneți între bine și rău, vă puneți întrebări, cu alte cuvinte faceți exact ceea ce trebuie să facă orice om inteligent. Apropo! Înainte de al doilea război mondial, foarte mulți intelectuali români lau citit pe Marx și discutau ideile lui. Cei care au făcut imprudența să afirme că au asemenea lecturi au avut de suferit, fiindcă propagandistul trebuia doar să citeze frazele recomandate, ca pe niște lozinci. Orice interpretare, fie și pozitivă, era nedorită. M-ați cam pus la zid. Nu mă supăr și doresc să continui dialogul cu dumneavoastră, dar acum îmi trebuie puțin timp de reculegere.

Bolovănisme Omul este un element al naturii. În consecință, societatea trebuie să respecte legile naturii, dintre care redundanța posibilităților este poate cea mai importantă. Ea este cea care îi asigură varietatea și renașterea după orice catastrofă. Perfecțiunea înseamnă moarte. Orice mecanism rigid, fie el și perfect, încetează să mai funcționeze după un timp, datorită unui accident neprevăzut sau uzurii. În natură nu există perfecțiune. Orice disfuncționalitate este însă remediată prin multitudinea mecanismelor de autoreglare. Chiar dacă 79

dispare o specie, apar altele. Imperfecțiunile stau la baza evoluției. De aceea, ideea dirijării excesive de la centru a societății de către câteva „capete luminate” este o dovadă de ignoranță. Comunismul este o idee absurdă, prostia omenească dusă la paroxism. La început n-am înțeles de ce comunismul, inventat de evreii din Germania, a fost implementat în Rusia. S-au gândit probabil că rușii, dacă acționează repede, pot ajunge la comunism fără să treacă prin capitalism. În acest mod, toate dificultățile trecerii de la un sistem la altul ar fi fost evitate. Eu cred că, profitând de diferența de fus orar, ar fi putut ajunge la destinație înainte de a pleca. Glumesc! Gluma, mi-a adus aminte de o altă poantă. Se spune că o delegație sovietică a fost trimisă în SUA, să vadă cu ochii lor cum e în capitalism. Delegația era compusă dintr-un un muncitor și câțiva intelectuali din mai multe domenii. La întoarcere, după câteva întrebări specifice domeniului lor de activitate, li s-a pus aceeași întrebare: se poate construi comunismul în Statele Unite ale Americii? Intelectualii au răspuns DA. Doar muncitorul a răspuns: desigur, se poate, dar ar fi păcat. Deoarece românilor nu le-a venit să creadă că trecerea de la socialism la capitalism ar fi posibilă chiar atât de ușor au inventat tranziția. Ori – se știe – provizoratele au cea mai lungă durată de viață. Rușii au scăpat de comunism în mai puțin de un secol. Noi, românii, nu se știe dacă vom scăpa vreodată de stafia lui.

Panseuri brașovenești Rusia este o țară care a știut să militeze pentru aceleași obiective, trasate de Petru cel Mare. Da, chiar și pe timpul fostului U.R.S.S. – mai ales atunci – ea a rămas fidelă idealurilor trasate de un monarh inteligent. Rusia a fost și este încă o țară relativ tânără și în plină expansiune. Și astăzi, orice președinte este judecat după măsura în care reușește să se apropie de obiectivele cunoscute și acceptate de către popor. Decăderea va începe după ce țelul odată atins și pierdut, nu va mai putea fi recuperat, precum imperiul colonial al Angliei. Abia atunci își va spune cuvântul inteligența electoratului. Monarhia britanică rezistă prin voința poporului și nu prin forța armelor. Nu forța, ci tocmai lipsa forței face din ea o expresie a democrației. Deschiderea oficială a Parlamentului o face regele/regina. Toți cei care nu au votat cu partidul de la putere văd în ea un aliat al lor. El/ea devine astfel un simbol al democrației. Iată paradoxul sistemului politic numit monarhie parlamentară. În plus, guvernele sunt efemere, în timp ce monarhia reprezintă continuitatea. Ea reprezintă trecutul și viitorul. Prin ea, poporul devine conștient de trecutul său, de istoria sa – de care probabil că este mândru – și se poate gândi la rolul pe care el însuși îl poate avea în asigurarea viitorului țării, dincolo de ciclurile electorale. Prin tradiție, vineri la ora 18.30, primul ministru merge în audiență la rege/regină. Amândoi păstrează 81

discreția discuțiilor între patru ochi. După audiență, primul ministru se întreține la un pahar cu secretarul personal al regelui/reginei. *

* *

Toți oamenii declară că își doresc să fie liberi. Asumarea libertății presupune riscuri diverse, pe care nu toată lumea le acceptă. De aceea, statutul de subaltern, subordonat sau chiar de sclav este preferat de cei mai mulți, chiar dacă nu recunosc sau nici măcar nu-și dau seama. Dacă la această preferință adăugăm invidia, atunci calea către comunism – ca ideal utopic – este deschisă.

File de jurnal „Școala strică oamenii la cap” Propaganda comunistă a invocat sărăcia maselor drept cauză a revoltelor. Este o minciună. Săracul, asemenea bolnavului, nu s-a ridicat niciodată împotriva bogatului, fiindcă nu are energia necesară. Un exemplu elocvent este răscoala țărănească din România anului 1907. De ce tocmai în acel an, care a fost unul bogat din punct de vedere agricol? Cei doi ani precedenți fuseseră cu mult mai slabi, 1906 chiar dezastruos. Invidia, în schimb, este atât de ușor de speculat, încât orice demonstrație este de prisos.

Adevărul este că orice revoluție s-a declanșat datorită propagandei, care – la rândul ei – s-a folosit de împrejurări favorabile. Răscoala din 1907 a avut un precedent: revoluția din Rusia anului 1905. Propagandiștii care au scăpat de OHRANA (Poliția politică țaristă), au fugit care-încotro, inclusiv în România. Declanșarea ei în Moldova, în vecinătatea Rusiei, este relevantă. În plus, în România, împrejurările au favorizat și apariția unor efecte secundare, nefaste din nefericire, a unor bune intenții. La începutul secolului 20, țara noastră era în plin proces de modernizare. Prin eforturile lui Gheorghe Asachi, se înființaseră școli la sate în special în Moldova, existau preocupări serioase pentru alfabetizarea adulților. Cum propaganda are nevoie de un suport, școala este mijlocul ideal. Este greu, dacă nu imposibil, pentru propagandiști să adune oamenii ca să asculte vicleniile lor. La școală însă, victimele sunt deja adunate. Și nu orice fel de victime, ci tocmai cei dispuși să însușească cunoștințe noi. Așa se face că mulți locuitori ai satelor, considerând răscoala din 1907 un efect al școlarizării, au tras concluzia că școala strică mințile oamenilor. Pe lângă industrie, se puneau bazele unei agriculturi științifice: s-au înființat școli de agricultură, Bărăganul a devenit grânarul Europei etc. Din păcate, chiar și azi, nu puțini sunt cei care mai cred și azi inepția din titlu: „Școala strică oamenii la cap”. La ea se adaugă una mai actuală: la ce este de folos școala, dacă unii dintre cei școlarizați superficial se 83

descurcă în viață foarte bine? Parlamentul este plin de semidocți.

Prietenii Zidului „Amabilitate” Sau diferența dintre pilă și recomandare După o conversație despre vreme și amintiri din tinerețe, solicitanta, o cunoștință a fostei directoare a școlii în care activase Elena, intră în subiect. - Draga mea, am și eu o problemă mare pentru mine, dar care sunt sigură că e mică pentru tine, cu relațiile tale. - Sigur dragă, pentru tine fac orice îmi stă în putință. - Este vorba de nepotul meu. Vrea și el să intre la școala aia de pregătire în limba engleză, dar spune că admiterea acolo este foarte grea. Știi, el vrea să meargă la studii la Londra. A învățat el ceva engleză la școală, dar insuficientă pentru a studia în Anglia. Știu că acolo lucrează câțiva foști elevi de-ai tăi. Poate îi pui o pilă. - Stai așa! Se rezolvă imediat. Numai să găsesc numărul de telefon al Elenei. E directoare acolo, sau așa ceva. A fost eleva mea și profesoară după ce a absolvit facultatea. Un moment! Încearcă să afle numărul prin câteva apeluri la alte cunoștințe, dar fără succes. Rezolvarea a venit tot la sugestia prietenei. - De ce nu cauți, dragă, în cartea de telefon? 84

Acolo găsesc adresa școlii. Eu căutam numărul ei de telefon direct. - Decât nimic, e bun și cel oficial. La telefon, după ce a găsit numărul. - Dragă Elena, e aici la mine în birou o bună prietenă, pe care te rog s-o ajuți. Are o problemă. O să ți-o spună ea, dacă vrei s-o primești. În traducere liberă: „E una aici, care îmi stă pe cap și nu știu cum să scap de ea. Iartă-mă că te deranjez cu acest telefon. Nefiindu-ți prietenă, tu poți să scapi de ea mai ușor.” Aceasta este percepția românilor despre recomandare. Deoarece ea, recomandarea, presupune și asumarea responsabilității – noțiune uitată în 50 de ani de regim comunist, dar existentă încă în subconștientul celor mai în vârstă – s-a inventat cuvântul „pilă”. A pune o pilă cuiva, presupune existența unor obligații reciproce între cei doi și incapacitatea celui recomandat de a reuși prin forțe proprii. În lumea civilizată, ca și în România antebelică, nici o femeie de serviciu sau o bonă nu era angajată fără o recomandare de la vechiul loc de muncă sau a cuiva, care o cunoaște bine și își asumă responsabilitatea, pentru că – dacă cea pentru care își pune obrazul în joc nu corespunde cerințelor – își pierde propria sa onorabilitate. Într-o instituție de stat însă, directorul este interesat în menținerea relațiilor cu cei din rețeaua politică din care face parte și mai puțin în bunul mers al instituției.

S-a făcut. Spune însă că nu este necesar să te duci tu la ea, ci să vină direct nepotul, pentru o evaluare.

Panseuri brașovenești De unde stau acum, sunt mai multe posibilități de a ajunge în centrul orașului, dar mie îmi place cel mai mult pe strada Constantin Brâncoveanu. Sunt, bineînțeles subiectiv, fiindcă alte căi pot fi mai frumoase. Pe aici însă nu numai numele mă atrage, ci faptul că unele case au cu adevărat o legătură cu domnitorul muntean. Astfel, la numărul 46 se află chiar reședința lui. Nu știu ce destinație are acum. N-ar fi exclus ca, la naționalizarea din 1948, să fi fost populată cu câțiva „tovarăși de încredere”, ca în majoritatea clădirilor din centru, urmașii lor fiind azi proprietari cu drepturi depline. După cum arată curtea, nu m-ar mira. La numerele 51, 32 și 12 au locuit alți membri ai familiei, iar mai jos, pe strada George Barițiu, în cimitirul din spatele bisericii Sfânta treime, se găsesc mormintele unor mari personalități, între care părinții printului Grigore Brâncoveanu (Emanuel si Zoe), mitropolitul Dositei al Țării Românești, refugiat la Brașov după eșecul revoluției lui Tudor Vladimirescu, precum și familia domnitorului muntean Alexandru Șuțu. De altfel, Brașovul are meritul de a păstra multe asemenea locuri încărcate de istorie. Dacă zidurile ar vorbi, aproape toate clădirile din Piața Sfatului ar avea ceva de spus, dar nu numai ele, ci și unele de pe străzi secundare. Pe unele am găsit și câte o placă evocatoare. Matei Corvin, Vlad 86

Țepeș, Mihai Viteazul au trecut și ei pe aici. Nu am idee despre clădiri similare din București. Memoria plebei Am fost la Eforie Sud. Bineînțeles că denumirea mă enervează. Câteva persoane mai în vârstă își aminteau că, mai demult, s-a numit Vasile Roaită. Nimeni însă nu auziseră de Carmen Silva Înlănțuiri Interesant cum se leagă uneori evenimentele între ele! Mă refer la cele de bun augur și nu la cele rele, care se leagă de obicei după principiul conform căruia o nenorocire nu vine niciodată singură, dar asta este explicabil printr-un alt principiu, mai complicat. Acum, trebuie să spun ce anume se leagă atât de frumos că merită să fie relatat. În relatarea excursiei la Iași, am notat câte ceva despre Maruca și relația ei cu Enescu, despre care se scriu astăzi vrute și nevrute. Nu sunt eu un specialist în domeniu, dar întâmplarea a făcut să aflu mai multe și acum simt nevoia să fac unele precizări. S-a întâmplat cu câțiva ani în urmă să aflu dintr-o carte despre existența altei cărți. Prima se intitulează „De la coroana regală la Cercul polar” și este o antologie realizată de Dan C. Mihăilescu. Sunt culese aici extrase din memoriile Reginei Maria, Martha Bibescu, Maria Cantacuzino-Enescu, Alice Voinescu, dar și Elizabeta 87

Rizea din Nucșoara și Anița Nandriș-Cudla. Interesul pentru cea de a doua mi-a fost stimulat ce capitolul dedicat Mariei Cantacuzino-Enescu, pentru că despre ea citisem cel mai puțin până atunci, deci știam cel mai puțin. Cartea se numește „Umbre și lumini – Memoriile unei prințese moldave”, iar textul este mai mult decât atrăgător; este incitant. Autoarea s-a născut în 1879, ca descendentă a familiilor Rosetti, Negri și Jora. Despre familia Rosetti nu este cazul să scriu, fiind binecunoscută. Din familia Negri îl amintesc doar pe Costachi Negri, născut la Iași în 1812, om politic, diplomat, scriitor, apropiat de-al domnitorului Al. I. Cuza. Din familia Jora, cel mai cunoscut este Mihail, născut la Roman în 1871. Compozitor, dirijor, academician etc. este creatorul liedului și al baletului românesc modern. Maria s-a numit Cantacuzino după numele primului soț, Mihail G. Cantacuzino, fiul cel mare al lui Gheorghe Gr. Cantacuzino, șeful conservatorilor, prim-ministru etc. Este plină istoria României de membrii ai acestei familii. Până să se stabilească la Paris împreună cu cel de al doilea soț, nimeni altul decât George Enescu, a trăit în România, printre cele mai reprezentative personalități intelectuale și politice ale țării. A fost prietenă cu filosoful Nae Ionescu. Bineînțeles că, la Paris, clasa intelectuală a contactelor ei nu a scăzut ci, dimpotrivă, a crescut. După moartea lui George Enescu s-a mutat în Elveția, unde a murit în 1968. Rămășițele pământești i-au fost aduse la Paris, alături de cele ale lui George Enescu, în cimitirul Père Lachaise. Memoriile , intitulate „Souvenirs d’une Princesse Moldave”, și le-a redactat la Paris în limba 88

franceză, între 1950 și 1953. Detașarea de țară i-a acutizat analiza logică și a determinat-o să judece detașat și obiectiv pe cât posibil faptele și mentalitățile celor pe care i-a cunoscut, cu rudele fiind chiar mai critică decât față de străini. Mă gândeam că memoriile ei, alături de alte câteva similare, ar putea înlocui foarte bine orice carte de istorie scrisă „după ureche” (plecată mai mult sau mai puțin într-o anume direcție). De parti pris nu poate fi suspectată, fiindcă își judecă rudele cu maximă severitate. Bineînțeles că mi-am propus să-mi procur cartea. Am căutat-o prin librării, biblioteci, pe Internet, ……, nimic! Am prins un fir cu ajutorul doamnei Elena Bulai, traducătoarea cărții din franceză în română, care mi-a indicat o librărie din Bacău, unde aș putea să găsesc cartea. De la distanță, nici identificarea librăriei nu a fost ușoară. În plus, librăria nu au vrut să-mi trimită volumul prin poștă, dar mi-a oferit numărul de telefon al Editurii „Aristarc” din Onești, care a scos cartea. Știam numele editurii din cartea domnului Dan C. Mihăilescu, dar nu reușisem să aflu mai multe despre ea. Și iarăși reflectam eu în mintea mea la cât de pline sunt librăriile cu cărți inutile – unele chiar dăunătoare – în timp ce o carte cu adevărat instructivă este parcă intenționat marginalizată. Acum, însă, sunt fericit cu promisiunea editurii că, în câteva zile, voi primi cartea mult dorită. Înlănțuirea despre care vorbeam la început nu se oprește aici. Ieri, la Muzeul de Artă Brașov a avut loc vernisajul expoziției de artă plastică intitulat „Legături de sânge / In the Blood”. Ce legătură are expoziția cu tot ce 89

am scris până aici și despre ce fel de legătură de sânge este vorba? Expoziția este centrată pe lucrările lui George Matei Cantacuzino (1899–1960) și este organizată de către Ilinca Rowell-Cantacuzino, nepoata sa. Impresionant este faptul că Ilinca nu l-a întâlnit vreodată pe bunicul său. Ea s-a născut, a crescut și trăiește în Anglia. Interesul pentru realizările bunicului i-a fost stimulat de către bunica ei, Sanda Cantacuzino, născută Știrbei (un alt nume mare pentru români). Acum, ar trebui să apun ceva despre acest George Matei Cantacuzino. Este cunoscut mai mult ca arhitect, deși el a fost și scriitor, ca să nu mai vorbesc despre pasiunea sa pentru pictură, care a făcut posibilă această expoziție. Tablourile bunicului, alături de evocările bunicii, au fost probabil elementele concrete ce i-au marcat nepoatei copilăria și i-au inoculat dorința de a-i repune în valoare opera. Dintre lucrările de arhitectură ce pot fi încă admirate și azi, se remarcă blocurile Kretzulescu din Piața Amzei și cel din Dionisie Lupu (colț cu Cosmonauților), Palatul Băncii Chrissoveloni (Actuala Bancă de Investiții de pe strada Lipscani 8), toate din București, hotelul Rex de la Mamaia (împreună cu arhitectul Vasile Arion), Ansamblul de la Eforie, Casa de cură de la Olănești și multe altele, în București și răspândite prin țară, deși poate că nu ar trebui uitate lucrările de restaurare le la palatul de la Mogoșoaia, solicitate de Marta Bibescu pe când arhitectul avea doar douăzeci de ani. A fost profesor de arhitectură și a scris numeroase cărți de specialitate, publicate în țară și în străinătate. Deși se născuse la Viena, unde tatăl său era 90

secretar al misiunii române, și-a făcut studiile la Viena, București și Paris și a funcționat până în 1957 în București, se considera ieșean, părinții săi având moșia la Hoisești, lângă Iași. Îndrăgostit de Moldova, unde își petrecea vacanțele, a scris mai multe note de călătorie, memorii, etc. (Izvoare și popasuri”, „Pătrar de veghe”, și altele) Pentru contribuția sa adusă culturii române este arestat și condamnat la cinci ani de închisoare, pe care îi efectuează la Aiud și la Canal între 1948 și 1953. După eliberare, mai lucrează câțiva ani în București la Direcția Monumente Istorice, timp în care restaurează câteva ctitorii din nordul Moldovei, iar din 1956 se retrage la Iași. Aici, la solicitarea expresă a mitropolitului, realizează pavilioanele ansamblului arhitectural al Palatului Mitropoliei din Iași. Interesant este că, din cauza „dosarului” nu a putut fi plătit oficial, ci „din resursele proprii” ale comanditarului. Astăzi, demn de laudă este efortul nepoatei sale, cu atât mai prețios cu cât majoritatea românilor ce ajung în străinătate se grăbesc să-și șteargă originile. (Nu comentez mentalitatea lor, care nu este decât o dovadă de incultură.) Cantacuzinii, ca și alți succesori ai fanarioților se simțeau jigniți cu acest cuvânt, ei considerându-se români. G.M. Cantacuzino, spre exemplu, la 18 ani, a intrat voluntar în armata română și a participat la operațiile militare din Primul Război Mondial. Cât despre originile lor mai mult sau mai puțin îndepărtate, aveau motive de mândrie pentru contribuția adusă lumii prin cultura lor.

Am primit cartea. Așteptările nu mi-au fost înșelate. Este exact ceea ce îi lipsește literaturii române: ceva autentic, sincer și scris cu simțire. Este ceea ce a făcut Maria Cantacuzino-Enescu și a zăcut o jumătate de secol ca manuscris în limba franceză, până când cineva să „îndrăznească” să-l traducă în limba celor cărora le era adresat. Nu are pretenții literare și chiar precizează acest lucru în paragraful intitulat „Butade… ale unei povestitoare care nu vrea să „pozeze” în scriitoare”. Și totuși, scrie foarte frumos și cu o neasemuită sensibilitate, asociată cu o deosebită ascuțime critică, cu atât mai dură când vorbește despre cei apropiați ei. Nu știu cum sună în franceză manuscrisul autobiografic, dar traducerea este mai mult decât convingătoare. Desigur, putem fi de acord sau nu cu opiniile, gesturile, deciziile eroilor cărții și în primul rând ale autoarei însăși. Suntem liberi s-o facem; este dreptul nostru constituțional, iar autoarea ne oferă nenumărate posibilități în această privință, pentru că își etalează viața și opiniile cu o sinceritate dezarmantă. Din asemenea cărți aflăm care erau relațiile dintre oameni, în special a celor ce ne hotărăsc destinele prin deciziile lor, aflăm cum gândeau, care le erau criteriile, iar noi începem să ne explicăm logica lor, de ce au procedat așa și nu altfel. Istoria capătă un sens și nu doar un șir de întâmplări mai mult sau mai puțin stupide. Dacă stau să mă gândesc acum, persoanele pe care le cunosc eu în mod direct sau prin scrisul lor, deși ar avea de spus jenant de puțin în comparație cu Maria Cantacuzino-Enescu, nu reușesc s-o facă nici măcar cu a 92

zecea parte din sinceritatea ei. Cât despre opinii, pe unele dintre ele, ea însăși, autoarea, și le schimbă pe parcursul vieții, ceea ce este cât se poate de firesc, de unde rezultă că noi nici nu am putea fi de acord cu ambele variante în același timp. Îmi amintesc de Petre Țuțea, care spunea că „Cine până la vârsta de 28-30 de ani nu e de stânga înseamnă că n-are inimă. Dar dacă peste 30 de ani, rămâne cu aceleași concepții, înseamnă că e cretin”. Maria Cantacuzino este o prințesă, așa că exprimarea ei este mai puțin dură, dar nu mai departe de adevăr. În plus, experiența ei de viață este incomparabil mai complexă. Puțini oameni au trăit între extreme cu un ecart atât de mare și cu o trăire atât de intensă. Chiar în perioada ei de glorie, persoane care au cunoscut-o bine au evidențiat caracterul ei puternic. Regina Maria: „Maruca Cantacuzino avea locul de frunte în grupul prietenelor mele; (…) Tovărășia ei te însuflețea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei.” Și dacă își susținea ideile în fața reginei, este de presupus că nu și le-a schimbat doar pentru ca să ne facă pe plac nouă, unor bieți cititori. Alice Voinescu, o altă doamnă a României, a cărei cultură ar crea dificultăți plenului Uniunii Scriitorilor din zilele noastre și care, la 66 de ani a fost condamnată să facă închisoare și un umilitor domiciliu forțat pentru că, la expulzarea regelui Mihai, a spus că o țară care își renegă trecutul nu are viitor: ”Maruca - o revelație de simțire și gândire înaltă, directă, bogată, autentică. Ea e făcută pe o măsură mare. Asta trebuie să îl și fi atras pe Enescu. (…) Scrie splendid, fiindcă scrie cu sufletul.” Este, cred, suficient pentru a-i 93

caracteriza personalitatea și nu cred să mai fie necesar să adaug ceva, doar că, dacă prezența marilor personalități m-ar intimida, lectura gândurilor lor așternute pe hârtie este tot ce îmi doresc în materie de lectură.

File de jurnal Există printre criticii literari ideea că memorialistica ar fi un gen inferior romanului. Din punctul meu de vedere, este invers. În memorialistică, autorul își asumă ideile acțiunea. Cum nimeni nu poate spune ceva ce nu a gândit – chiar dacă ideea nu-i aparține, dar și-a însușit-o - într-un roman autorul nu face altceva decât să înlocuiască persoana întâia sau a doua singular cu a treia și să-și atribuie propria-i concepție altcuiva. Este o primă dovadă de lașitate și nu îmi propun acum să intru în detalii. Există, ce-i drept și romane de ficțiune bune, dar ele sunt extrem de rare. Mă gândesc la „Împăratul muștelor” sau „Ferma animalelor”, spre exemplu, nu pentru că ar fi neapărat cele mai bune, dar acestea îmi vine în minte în acest moment. Personal nu am cunoscut vreun autor de această talie și nici nu cunosc vreo scriere în limba română la acest nivel. Atunci când autorul dezvoltă o idee abstractă, la care evident că nu a participat în mod direct, dar i-a fost sugerată din viață, sau mai exact viața a declanșat în mintea sa un proces de gândire, atunci avem de-a face cu un eseu. Termenul este cu totul impropriu, fiindcă nu este o încercare. Eventual, putem împrumuta interpretarea din jocul de rugbi, unde eseu este o încercare reușită, 94

adică finalizată. Probabil că termenul vine din știință și vrea să spună că textul nu dă un răspuns definitiv și fără echivoc problemei ridicate, că este doar o variantă posibilă, o ipoteză de lucru, lăsând loc și altor discuții pe acel subiect. Departe însă intenția de a-l subestima. Cum subiectul este adesea mai dificil, oamenii de litere plasează eseul la periferia literaturii – așa cum o înțeleg ei – poate-poate textul respectiv va fi încadrat în alt domeniu, deși este una dintre formele superioare de gândire, aș zice chiar filosofice, dacă acest cuvânt nu ar fi deja compromis. În memorialistica adevărată, singura condiție este sinceritatea. Dacă cineva și-ar descrie sentimentele ce-l stăpânesc atunci când traversează strada, mai-mai că ar intra în literatură. Dacă însă încearcă să ne spună că tocmai atunci se gândea cum să salveze România din ghearele nu-știu-cui, sau că însăși traversarea străzii în văzul lumii era forma lui de rezistență, atunci înseamnă că am intrat în lumea reală, fiindcă este ridicol de mare numărul cărților deja scrise astfel. Îmi fuge acum gândul la memoriile celor ce au avut de suferit de pe urma persecuțiilor comuniste. Nu vreau acum să fac nici o referire la comunism și la nici un fel de politică. Mă refer la suferință ca atare, indiferent de conjunctură. Toate aceste eroine și-au păstrat demnitatea, în ciuda umilințelor la care erau supuse, umilințe ce erau cu atât mai mari cu cât rezistența lor era mai îndârjită. Asemenea memorii sunt rareori citite și aproape niciodată de către cei ce ar avea cea mai mare nevoie s-o facă. De ce? Probabil pentru că, în mod 95

inconștient, cititorii simt diferența de caracter dintre autor și ei înșiși. La polul opus găsesc unele romane rusești, în special ale lui Dostoievski. La el, eroii sunt în general persoane decăzute, ce nu fac altceva decât să decadă și mai mult. Talentul autorului se evidențiază prin profunzimea analizei psihologice. Deciziile eroului devin astfel aproape firești, slăbiciunile lui sunt omenești, iar cititorul se lasă cucerit fiindcă este în firea noastră să luăm întotdeauna apărarea celui mai slab, mai ales că – Doamne ferește! – s-ar putea să ajungem și noi într-o situație similară. Ba, către sfârșitul romanelor, pentru ca tortul (sau coliva) să aibă și o bomboană deasupra, unele personaje dobândesc chiar și un soi de demnitate, adică ceva ce nu au avut niciodată. Ideea este falsă, pentru că asemenea tipuri umane nu-și caută salvarea în gândirea abstractă. Ei își caută „colegi de suferință” și, cel mai adesea, se asociază în vederea înfăptuirii altor acte încă mai reprobabile decât cele ce i-au adus în situația în care se află. Nici vorbă de demnitate. Pe aceasta pot cel mult s-o piardă, dacă au avut-o cândva – evident în cantitate prea mică – dacă au fost educați în acest sens, dacă o au în sânge, nici vorbă s-o dobândească fără motiv. În lumea reală, oamenii mici rămân mici și încearcă întotdeauna să-și rezolve problemele în stilul lor. Cu toate acestea, asemenea romane au devenit celebre și sunt citite cu sufletul la gură de către milioane de cititori, indiferent de epocă și continent. În schimb, suferințele reale ale unor oameni adevărați prezintă cu mult mai puțin interes, probabil tocmai pentru că noi, oameni obișnuiți, simțim că nu ne-am putea ridica la înălțimea eroilor, că nu avem 96

forța morală s-o facem și că, în fond, trebuie să recunoaștem că deja am ratat câteva momente în care am dovedit contrariul. O vom face de-acum încolo? O șansă pentru ca visul să devină realitate ar fi să începem de îndată lectura memoriilor celor de la care putem afla cum să ajungi să te stimezi pe tine însuți. Vis dostoievskian?

Prietenul Zidului O zi interesantă. Fosta directoare a școlii în care a funcționat Elena a venit să vadă „minunea”. Știa că, la vreme de seară, mai ales vinerea, se adună în vechiul living toți prietenii fondatori ai asociației. Am folosit termenul „asociație” în sens general și nu în cel oficial, fiindcă acum, sub o singură umbrelă, activitatea s-a diversificat și amplificat foarte mult. În dialogul ce-l voi relata, voi folosi notațiile: ‚D’ pentru intervenția directoarei, ‚E’ a Elenei, ‚Dan’ pentru Dan, ‚A’ pentru Alina, ‚I’ pentru Ianoș, și ‚B’ pentru Bunicul. Au fost mai mulți participanți, dar eu voi reda numai intervențiile mai importante. D: Tot orașul vorbește despre voi în termeni laudativi. Sper că nu mi-o luați în nume de rău că doresc să mă informez direct de la sursă. Acum sunt în concediu medical și mi-am făcut timp să trec pe la voi. (Poate concediu mental, mârâie Ianoș, sotto voce.) Dan: Parcă erați la pensie, nu?

D: Sunt pensionară demult, dar mai lucrez ca specialist filolog la Regia autonomă de transport, bașca membru în mai multe consilii de administrație. I: Firesc, pentru un specialist ca dumneavoastră. D: Ironic, ca de obicei. Să trecem peste asta. Unii dintre voi mi-ați fost elevi, alții subalterni în cei aproape douăzeci de ani cât am fost directoarea liceului. I: Multă lume se întreba cum ați rezistat atât de mult timp. D: Nu fii obraznic, elev!. Glumesc, desigur. Dacă rămâneai sub aripa mea ocrotitoare și după absolvirea liceului, poate că te învățam câte ceva din tehnicile de supraviețuire în condiții nu tocmai prielnice. I: Mi-a ajuns cât m-ați „ocrotit”. Dan: Eu v-am fost și elev și subaltern câțiva ani și . . . D: Ei, tu ai avansat. Acum ești cadru universitar. Dan: Sper să nu fiu doar cadru. D: Pentru mine, ca directoare, toți erați egali, indiferent de disciplina pe ca o predați. Era obligația mea. Nu am avut preferințe și nici pasiuni pentru vreo disciplină anume. – E normal ca atunci când nu crezi în nimic să nu realizezi nimic, gândeau mai toți foștii ei subalterni. – Acum însă s-au schimbat multe. Am citit , de exemplu, o carte a unui elev mai bătrân ca voi. Nu cred că-l cunoașteți. Are mare succes cu ea, dar mie nu mi-a plăcut. Nici n-am reușit s-o termin. I: Orice carte se adresează unei categorii de cititori. Nu există carte pentru toată lumea. Înseamnă cu nu vi se adresa. D: Adică nu am nivelul intelectual cerut? 98

I: Există cărți pentru copii, pentru adolescente visătoare, pentru bătrâni nostalgici. Nu toți oamenii sunt la fel și nu trebuie să pretindem ca toți ceilalți să ne semene și să gândească aidoma nouă, fiindcă nici unul dintre noi nu este buricul pământului. Iar scrisul nu este o marfă, care trebuie să se vândă bine. D: Un coleg mi-a recomandat-o ca fiind o carte de căpătâi. I: Adică s-o pui sub cap, când te culci. D: Așa o fi. Ce vreau eu să vă spun și să mă scuz, este că nu tot ce se spune despre mine este adevărat. Știți, există printre profesori obiceiul de a se lăuda cu reușitele unor elevi, dar eu știu bine că realizările voastre au la bază calitățile voastre personale și nu țin să-mi arog merite ce nu-mi aparțin, chiar dacă unii colegi fac uneori aprecieri de genul „Ai văzut, tu, ce s-a ridicat Ianoș? A fost elevul tău, nu?”. Da, a fost, dar eu i-am predat limba română și el a devenit inginer. Ce-i drept, deși maghiar, vorbește românește mai bine decât mulți români, cărora tot eu le-am fost profesoară. I: Apreciez onestitatea dumneavoastră post factum. D: Tot rău ai rămas. Oricum, eu nu am venit aici doar ca să mă scuz, ci ca să cunosc niște tineri care merită toată lauda. Vreau și eu să văd care este deosebirea dintre ei și ceilalți. Cum de ei reușesc și alții nu. Dan: De obicei, se spune „Am două vești; una bună, alta proastă. Cu care să încep?”. Eu am o singură veste; bună pentru unii, proastă pentru alții. Vestea e că școala

de mâine nu va semăna cu cea de ieri. Asta va împărți și profesorii în cele două categorii. Între timp, Alina îl informează în șoaptă pe Bunicul despre relațiile dintre directoare și foștii ei elevi și/sau subalterni. Ca o notă comună, niciunul dintre ei nu a fost în grațiile ei. De aici și surpriza – pentru ea – a reușitei lor. Bunicul, în șoaptă, remarcă: Este un excelent vomitiv, cum ar spune Cioran. Ar putea să-și ceară scuze, pentru locul ce încă îl ocupă în spațiu. Apoi, cu glas normal: B: Mă iertați că intru și eu în vorbă, deși nu mai sunt tânăr. E: Pentru mine ești încă tânăr, doar că te-ai născut mai devreme. B: Mersi!. Doamnă directoare, cred că nu căutați unde trebuie. Mă refer la explicație. Și dumneavoastră vați descurcat foarte bine. Atunci. Ei se descurcă azi. S-a schimbat regimul, se schimbă și oamenii. Amintiți-vă vechea lozincă, de pe când erați și dumneavoastră tânără: „La vremuri noi, oameni noi”. Că cei vechi nu mai erau buni. „Omul nou”, creație a partidului comunist. Chiar dacă lozinca nu mai este la modă, dacă s-a schimbat regimul, este normal să se schimbe și mentalitățile oamenilor. Nu prea aveți motive să vă mirați. D: Mulțumesc pentru sfat, deși nu vi l-am cerut. B: Nici acești copii nu v-au cerut sfatul. Îmi permiteți totuși o remarcă. Dacă o persoană execută ceva din obligație, atunci orice sfat menit să-i ușureze munca este binevenit. Dacă însă aceeași persoană face același lucru 100

din plăcere, atunci sfaturile oricât de bune devin surse de animozitate, fiindcă îi afectează dragostea cu care lucra până atunci. Trebuie să observați diferența dintre obligațiile de serviciu, cu care ați fost obișnuită și entuziasmul acestor tineri. I: Nu vreau să mă scuz pentru intervenția mea cam dură de adineaori, dar . . .

Panseuri brașovenești Indiferent de denumirea oficială, locuitorii orașelor din Europa și America, folosesc termenul „strada mare”, eventual largă (Broadway), pentru cea mai importantă arteră de circulație din urbea lor. Chiar și la sate, am întâlnit denumirea oficială „Strada principală”. La Brașov nu există așa ceva. Avem, în schimb, „Strada Lungă”. *

* *

Concert simfonic Concertul de azi al Filarmonicii Brașov este dedicat aniversării revoltei muncitorești de la 15 noiembrie 1987. Așa scrie în programul de sală. Același lucru l-a menționat și prezentatoarea în cuvântul introductiv. Ea a amintit și faptul că, atunci, s-a strigat pentru prima dată în România „jos comunismul”. Programul a cuprins Uvertura Coriolan de Ludwig van

101

Beethoven, Concertul nr. 1 de Nicolo Paganini și Simfonia a III-a de Ludwig van Beethoven. Dirijor: Daisuke Soga. Cârcotaș fiind, nu mă pot abține de la observația că Uvertura Coriolan, chiar dacă are în subiect fapte de arme, acestea nu sunt deloc eroice, ci dimpotrivă, iar stilul triumfal al lui Beethoven este prezent doar la început. La baza Uverturii stă povestea lui Gnaesus Marcius, general roman, care își luase numele de Coriolanus și care – după ce fusese exilat din Roma în urma unor dispute cu noii tribuni ai poporului - se aliază cu volscii (împotriva cărora luptase și îi învinsese la Corioli, în 493 î.C.) și se pregătește să invadeze Roma. Soția, mama și fiicele lui Coriolan îl imploră însă să renunțe la invazie. Înduioșat, Coriolan se lasă convins, îndepărtează trupele de Roma, după care se sinucide. Eu nu văd nimic eroic aici. Alianța cu volscii împotriva Romei a fost un act de trădare, renunțarea la luptă o lașitate, iar îndepărtarea din fața zidurilor Romei a trupelor volscilor o nouă trădare, de data aceasta față de noii aliați. De altfel, după unele surse, el nu s-ar fi sinucis, ci a fost omorât de către volsci tocmai pentru trădarea sa. În privința primei trădări, i se poate acorda o circumstanță atenuantă. Noii tribuni ai Romei, care îl expulzaseră, erau plebei ce puseseră mâna pe putere, în timp ce Coriolan, patrician, milita pentru o Romă aristocrată. La vremea aceea, însă, noțiunile de popor, națiune etc. nu aveau nici pe departe semnificațiile de azi, așa că este foarte greu să apreciem acum comportarea oamenilor de atunci. Revenind la Uvertură, ea debutează cu tema triumfalistă a lui Coriolan, învingătorul de la Corioli, generalul care 102

credea că nimic nu-i poate sta în cale. A doua temă, opusă primei, este cea sensibilă, înduioșătoare, a femeilor. Deși pare surprinzător, sau poate că nu este decât o impresie de-a mea, Beethoven a avut și umor. Pe parcurs, cele două teme nu se susțin reciproc și, ci – dimpotrivă – fiecare în parte degenerează până la dispariție. Sensibilitatea femeilor se transformă în cicăleală, iar emfatismul temei lui Coriolan se transformă asemenea răgetului unui tigru într-un mieunat de pisică. Acest final sugerează perfect soluția finală și sfârșitul eroului. Realizarea lui Beethoven este deci în perfect acord cu subiectul, care însă nu are nimic de-a face cu eroismul. Cu Simfonia a III-a de Beethoven programul concertului și-a respectat în sfârșit dedicația, pentru că ea, într-adevăr, este eroică. Chiar și dirijorul a fost în largul său, ceea ce s-a simțit și din sală. Deși născut în Japonia, Daisuke Soga este cunoscut publicului românesc, deoarece a dirijat aproape toate marile orchestre filarmonice din țară.

File de jurnal Incitată de discuțiile cu bunicul, de fiecare dată când deschid Dex-ul (Dicționar Explicativ al limbii Române), sunt tentată să arunc o privire și în dicționarele grec-român și român-grec. Are dreptate, cuvintele comune celor două limbi sunt extrem de numeroase. Și nu mă refer la neologismele inventate de savanți, ci la cele din fondul principal de cuvinte, aflate în graiul celor ce au 103

populat sud-estul Europei de mii de ani. Ceea ce mă intrigă – și este motivul pentru care scriu aceste rânduri – este faptul că dicționarele explicative ale limbii române indică drept origine a acestor cuvinte alte limbi, cele mai frecvente fiind slava și bulgara. Pentru cele editate în anii de ocupație sovietică am explicații. Revoltător este că cele recente continuă această propagandă. Iată doar câteva exemple. Dansul popular hora – în greacă χορός – cică ar veni din limba bulgară. Ignoranța celor ce pot crede asemenea inepții este mare, cuvântul fiind derivat din χώρα = teritoriu, țară, țărănesc (horiaticos χωριάτικος). În plus, stilul dansului este specific acestei zonei și nu a celei de proveniență a triburilor bulgare. Rezultă că bulgarii sunt cei ce și-au însușit dansul, după ce au migrat în Peninsula Balcanică. Până ce și cuvântul humă (χώμα = pământ, țărână, glie) ni se spune că ar veni din bulgară, de parcă până să vină bulgarii aici oamenii trăiau suspendați în aer. Tot din bulgară ni se spune că ar veni și cuvântul mânătărci, deși, în greacă, ciupercile se numesc μανιτάρη (manitari). Cea mai elementară logică îmi spune că oamenii acestor locuri aveau un nume pentru acest tip de ciupercă, folosită din timpuri imemoriale în alimentația lor. Nu este nevoie de cunoștințe de specialitate, pentru a realiza că nu a așteptat nimeni migrarea celor câtorva triburi de bulgari pentru a afla ce mâncau. Dimpotrivă, bulgarii au adoptat această denumire, folosită în spațiul sud-est european. Însăși importanța rolului jucat de bulgari este exagerată. Au existat doar câteva triburi venite în Peninsula Balcanică. Fiind organizați și uniți, stăpânirea bizantină i104

au folosit împotriva încercărilor de insubordonare ale localnicilor. Astfel, au ajuns repede în poziții de conducere, în dauna populației autohtone. Dat fiind numărul mic de indivizi, raportat la întreaga populație, ei nu puteau impune o limbă – și nici nu au făcut-o – și cu atât mai puțin obiceiuri, ale lor fiind cele specifice nomadismului. Încercările de slavizare a limbii române, cu care ne-am obișnuit, ating deseori culmi ale ridicolului. Ele devin enervante însă atunci când sfidează intelectul cel mai modest. În primul rând, nu toate cuvintele aflate în vocabularul limbii ruse moderne sunt la origine slave. Prin extindere, rușii au adoptat multe cuvinte existente în vocabularul popoarelor cucerite, printre ele și foste migratoare. Relevante sunt multe denumiri ce definesc spațiul locuibil și obiecte din acest spațiu, ca dovadă că aceste popoare și-au însușit termenii după ce s-au așezat în acel teritoriu. Rușii înșiși au preluat multe cuvinte grecești, în special după adoptarea Creștinismului, dar nu numai. Multe nume proprii sunt, la originea lor grecești. Astfel, γρήγορα (grigora = repede) a devenit Grigore, adjectivul ευγενικός (evghenicos = politicos) a devenit Evghenii, nume specific rusesc. Asemenea anomalii, existente în dicționarele românești, au o explicație: ele au fost editate sub influența și la comandă sovietică. De ce ele persistă și în edițiile recente nu mai are însă nici o justificare. Rezultă că persoanele îndoctrinate cândva au încă ciraci sau – ceea ce este foarte grav – tinerele generații de filologi nu

105

au încă suficientă capacitate intelectuală pentru a judeca cu propriile mijloace. Ne plângem că suntem . . . așa cum suntem și dăm vina pe alții și pe orice (conjunctura istorică, poziția geografică etc.), când – de fapt – vinovați suntem noi înșine, fiindcă nu știm să ne susținem cauza. Constatăm că, în trecut, aflată între țări mai puternice, dușmanii de ieri au salvat România de dușmanii de alaltăieri. Astăzi, ar trebui ca cineva s-o salveze de românii înșiși. Între trădare și patriotism exagerat facem orice, numai ce trebuie nu. La patriotism exagerat mă gândesc atunci când se afirmă că teritoriul românesc a fost leagănul omenirii, l’ombelico del mondo și altele de genul acesta. Probabil că la vremea când statele nu aveau frontiere păzite de grăniceri, oamenii comunicau mai intens și, astfel, limba avea multe elemente comune pe arii mai largi ca acum. Grecii făceau comerț pe mare și, în consecință, aveau relații cu cei din interior, cu care făceau schimb de mărfuri și informații, deci cuvinte. Nu trebuie să exagerăm influența unor popoare asupra altor popoare, privite prin prisma structurii de azi a națiunilor. Această structură naționalistă s-a format mai târziu, din considerente militar-politice. În trecut, nu existau granițe ca azi, păzite de ostași și dispozitive electronice. Oamenii circulau cu mult mai liberi și nu trebuie să ne mire faptul că găsim în toată Peninsula Balcanică enclave în care se vorbește limba română sau ceva asemănător cu ea. Astfel cuvântul „vlah”, care chinuie mințile multor specialiști, după părerea mea de neofită în etimologie, însemna pe vremuri cioban. Este 106

deci firesc să-l întâlnim azi în toate zonele prin care se practica transhumanța oilor de la munte la șes și invers. Este, cred, greșită definiția din DEX de „Nume dat în Evul Mediu de către alte popoare, românilor din stânga și din dreapta Dunării”. În primul rând, datarea lui în Evul Mediu este sigur eronată. Populația avea o denumire și înainte ca cineva s-o poreclească astfel, fără nici o justificare. În al doilea rând, vlahi se găsesc și în Grecia, nu numai pe lângă Dunăre. Pe aceștia, romanii îi foloseau ca translatori în discuțiile cu vorbitorii de greacă. Iată deci că nici latina și nici româna nu sunt atât de strict specifice romanilor și, respectiv, românilor.

Panseuri brașovenești În Brașov merg cu autobuzul. Nu mai am mașină de peste zece ani. Aud de multe ori reproșul pasagerilor la adresa șoferului: „parcă ar transporta cartofi”. Sunt însă convins că ar conduce cu mai multă grijă, dacă ar transporta cartofii lui. În fața mea s-a așezat o doamnă. O parte se revarsă pe scaunul de-alături, iar cealaltă atârnă pe culoarul de trecere. Bineînțeles, mănâncă. Dacă aș deschide subiectul, m-ar asigura că ține regim. Mănâncă deci foarte puțin, o singură dată pe zi. Neglijează însă să precizeze că începe dimineața, imediat după ce se scoală, și termină seara.

* * 107

Citesc acum cartea „Istorii” a lui Herodot. Credeam că este o carte de istorie și nu înțelegeam de ce el a intitulat-o istorii, la plural. Acum am aflat. Titlul este corect; interpretarea mea era greșită. Ea este, de fapt, o colecție de întâmplări (istorioare), care însă au calitatea ca, prin intermediul lor, să aflăm multe evenimente ce aparțin pe drept istoriei, dar și mai multe detalii despre viața și, mai ales, mentalitatea oamenilor din vechime, de pe diverse meleaguri. Cartea a fost tradusă în limba română în 1645 și uitată. O copie a originalului a fost descoperită de N. Iorga la Mânăstirea Coșula din nordul Moldovei. Era un manuscris legat în piele, comandat de Vasile Pogor, pe care N. Iorga l-a tipărit la Vălenii de Munte în 1909, păstrând toate caracteristicile textului original. Bineînțeles, eu nu am originalul, ci un volum editat de ARTEMIS în 2003. Dificultatea lecturii unui text scris în stilul anului 1645 este compensată de avantajul cunoașterii lui Herodot, istoricul și – mai ales – literatul, fiindcă, DA, Herodot a fost în primul rând un literat. El nu face o simplă relatare a faptelor, precum un proces-verbal, întocmit de un contabil, ci descrie întâmplări conexe, unele amuzante, întâmplări ce ne permit să înțelegem atmosfera epocii, mentalitatea oamenilor de atunci sau/și explică adevăratele cauze ale unor conflicte cunoscute de noi prin intermediul istoricilor obișnuiți. Titlul lucrării lui Herodot ar fi trebuit tradus „Istorioare”. Iată câteva istorisiri amuzante, dar și instructive. 108

Perșii obișnuiesc să chibzuiască beți asupra celor mai de seamă lucruri; ceea ce au găsit cu cale să hotărască, le este adus spre chibzuială și a doua zi, când sunt treji, de stăpânul casei în care se aflau când s-au sfătuit. Dacă și când sunt treji găsesc că e cuminte ce-au hotărât, se țin de hotărâre, iar de nu, o înlătură; iar dacă cumva au ținut sfat treji asupra unui lucru, îl hotărăsc apoi numai când se îmbată. Prin vărsături silite și prin purgații, omul se curăța trei zile la rând în fiecare lună, căutându-se astfel de sănătate. Credința perșilor este că toate bolile le vin oamenilor din hrana pe care o nutresc. ”Pentru fiecare boală există tămăduitori specializați. Fiecare lecuitor se îngrijește de un singur fel de boală, nu de mai multe.” După părerea egiptenilor, înaintea regilor au domnit zei. Zeii nu sunt deci decât o ridicare în rang a unor conducători remarcabili. „Se zice că Egiptul n-a fost niciodată mai fericit și mai înfloritor decât sub domnia lui Amasis, . . . Tot Amasis a hotărât următoarea lege pentru egipteni: orice egiptean este dator să dovedească în fiecare an monarhului din ce trăiește; cel care nu se supune acestei rânduieli, cât și cel care nu dovedește că ar trăi din câștiguri curate, să fie pedepsiți cu moartea.

Comentarii Notele Bunicului se cuvin completate cu unele idei, preluate tot din cartea lui Herodot, care i-au scăpat bătrânului, dar care sunt permanent de actualitate, deci și în prezent. În marea lor majoritate, marii politicieni sunt și au fost niște netrebnici. Nu doar acum și în România, ci peste tot și dintotdeauna. O platitudine, desigur! O știe toată lumea, începând cu ei înșiși. Problema e că românii îi și votează. Nu știu dacă termenul „netrebnic” vine de la netrebuincios, incapabil să execute cum trebuie vreo treabă, și că doar se află în treabă, sau altele asemănătoare. Pentru mine, netrebnicul rămâne

109

un individ abject, mârșav, dar în cazul liderilor politici, trebuie să adaug și o oarecare istețime, folosită în special pentru manipularea maselor. Herodot povestește cu mult umor modul fraudulos prin care Peisistratos (Pisistrate) a ajuns la putere și nu o dată, ci de două ori. Da, celebrul Pisistrate, cel care „a înfăptuit o serie de reforme, care au contribuit la înflorirea economică, socială, politică și culturală a Atenei, punând bazele hegemoniei ateniene din secolul 5 î.H.”(cf. DEX) a fost un farsor. Prima dată, profitând de neînțelegerile politice din interiorul Atenei, apare ca rănit, scăpat din mâinile unor dușmani imaginari, care doreau să-l ucidă. În fața poporului, prin fapta lui „vitejească”, încearcă și reușește să-și etaleze calitățile de conducător. Accede astfel la conducere, dar este repede îndepărtat. A doua oară, este chiar mai teatral. Se însoțește cu o prostituată înaltă și frumoasă, echipată cu coif, lance și scut, pe care o prezintă ca fiind însăși zeița Atena. De necrezut pentru noi, cei de azi, atenienii au intrat în cursă și Pisistrate, revine la putere. Aici trebuie făcută o precizare: nu este vorba despre prostimea din Atena, ci despre elita ei, căci ea a fost cea care a decis alegerea lui Pisistrate. Democrația încă nu se născuse. Clistene, considerat tatăl ei (mamă nu a avut), a avut ca motivație o strategie politică. Atena era împărțită în trei categorii de cetățeni, în funcție de avere. (Sclavii nu intrau în discuție.) Oligarhia conducătoare era formată din cei din prima categorie, cei mai bogați. Fiind puțini, făceau ce doreau, dacă nu se certau. Clistene, nobil și arhonte (conducător), ce făcea și el parte din elită, a dorit să creeze o concurență a celor câțiva – care monopolizaseră puterea decizională – și a coborât limita averii primei categorii, mărind astfel numărul oligarhilor. Tot el a introdus termenul isonomia, de la isos=egal și nomos=lege, deci de egalitate a cetățenilor în fața legii. Suntem deci foarte departe de democrație în accepțiunea noastră, pentru că inepția votului universal chiar și pentru președintele țării a apărut abia în epoca modernă, după Revoluția Franceză de la 1789. Sunt convins că, peste ani, urmașii celor de azi se vor declara la fel de nedumeriți față de naivitatea electoratului, care se lasă manipulat cu lozinci din zona „drepturile omului”, democrație și

110

altele de genul acesta. În această tristă situație, trebuie să recunoaștem că manipulatorul este mai inteligent decât manipulatul, iar cei etichetați deștepți în copilărie și îndrumați către profesiuni serioase nu știu să se descurce în rețeaua țesută de către primii. Se pare că de vină este educația eronată a copiilor. Explicația este simplă: cei care se ocupă de educație fac și ei parte din categoria celor care se cred deștepți, în baza unor criterii eronate, tot de ei stabilite.

Prietenul Zidului Bunicul, în apartamentul Elenei, invitat – ca de obicei – la micul dejun. - De când ai tu cățel? Nu știam că ai asemenea preocupări. - Nu-i al meu. E al unei prietene, care a plecat pentru câteva zile într-o excursie în străinătate și nu avea cu cine altcineva să-l lase. Nu puteam s-o refuz, fiindcă și ea mi-a făcut unele servicii. - Eu nu am agreat niciodată animale în casă. Sunt purtătoare de microbi inofensivi pentru ele, dar dăunătoare la oameni. Și mai au și purici. - Cu microbii sunt de acord. Știu asta tot de la tine. Cu puricii însă e invers. Animalele nu produc purici, dar le colectează de pe unde îi găsesc. Din acest punct de vedere, în casă sunt chiar utile. - Interesant! Deșteptă observație! - Eu nu le-am acceptat niciodată din alt motiv. Am înțelegere pentru anumite persoane, dar consider că este o dovadă de prostie la ceilalți. - La ce te referi? 111

Înțelegere am, spre exemplu, pentru o femeie în vârstă, care – după ce a crescut câțiva copii gălăgioși – a rămas văduvă, și se simte sigură. Eu nu sunt în situația asta și am lucruri mult mai importante de făcut decât să-mi pierd timpul cu animale de companie. Am destulă companie printre oameni și prea puțin timp liber pentru mine, să-mi adun gândurile. - Frumos gândit. Uite, acum, se pare că animalul vrea și el ceva. Scheaună la ușă. - Așa e! Vrea afară. E destul de curat. - Dacă accepți, mă pot duce eu cu el afară. Eu am timp destul. - Nu voiam să te solicit, dar dacă te oferi, chiar îmi faci un serviciu, fiindcă mă grăbesc să ajung la o întâlnire și mai câte ceva de făcut în casă. Îți mulțumesc. - Eu îți mulțumesc, fiindcă îmi oferi prilejul să mă fac util. - Ai fost și ești mai mult decât util, așa că nu trebuie să te străduiești. Iese cu cățelul, care – după ce i se deschide o ușă – aleargă imediat la următoarea, până iese afară, de unde se duce după colțul clădirii. Acolo însă, nu face nimic. După câteva minute, Elena bănuiește ce se întâmplă și deschide fereastra. - Bunicule, nu face în prezența oamenilor. Trebuie să te duci după colț. - Ia uite la el! Mai e și pudic.

112

Într-adevăr, după dispariția Bunicului din raza lui vizuală, cățelul se întoarce și așteaptă să i se deschidă ușa de la intrare.

File de jurnal Am citit acum o legendă japoneză, asemănătoare cu o alta, chineză. Dacă îmi amintesc bine, mai citisem și altele cu aceeași idee: zeii (în cazul celei japoneze o zeiță), plictisiți să execute ei toate muncile, s-au gândit să creeze niște animăluțe, care să muncească în locul lor. Crearea animăluțelor era și ea o muncă, așa că le-a venit o nouă idee: să învețe animăluțele să se înmulțească. Așa a apărut omenirea. Din păcate – atât pentru oameni cât și pentru zei – animăluțele s-au înmulțit mai mult decât se cuvenea și – culmea ghinionului – n-au mai ascultat de poruncile zeilor Ideea roboților nu este deci deloc nouă. Celor din antichitate le-au lipsit doar tehnologia. Nouă, celor de azi, nu ne lipsește tehnologia de înmulțire a roboților, doar că, în condițiile democrației, când piramida socială este inversată, poporul (plebea) conduce elita. În această situație, selecția naturală funcționează și ea pe dos. În consecință, dacă zeii s-au gândit să creeze roboți care să muncească în locul lor, oamenii produc roboți care să gândească în locul lor.

113

Prietenul Zidului În timp ce Steven și Ianoș discutau despre particularitățile limbilor engleză și maghiară, Dan intră obosit, după o zi de alergătură pe la diverse instituții, în vederea obținerii unor avize – și nu puține – necesare dezvoltării proiectului lor. - Birocrația este principalul obstacol în realizarea proiectului nostru. – Se lamentează Ianoș. - Dar nu unul de netrecut. – Îl încurajează Steven. - Desigur! Noi suntem specialiști în cursa cu obstacole. - Nu râde, chiar așa este. Pe mine de multe ori m-a surprins tenacitatea cu care reușiți voi să treceți peste aceste obstacole. - Deși englezii sunt recunoscuți pentru tenacitatea lor. - Dacă ar fi numai birocrația... – reia Dan. – La orice ghișeu găsești o paiață, care, dacă nu e blondă, se vopsește, pentru că așa își imaginează ea că arată buricul pământului. – A fost intervenția lui Dan, afectat de întâmplările recente și mai puțin dispus în acest moment să filosofeze. - Bună observația. Într-adevăr, toate vor să arate cât de importante sunt ele și se străduiesc să născocească tot felul de idei din categoria bețe în roate. 114

Și nu realizează că atunci când se duc la alt ghișeu, fiindcă și ele însele sunt cetățeni, dau peste o funcționară cu aceleași metehne. Spune-ne Steven, de ce în occident e altfel? Pe lângă tenacitate, noi suntem acuzați și de conservatorism. Înțeleg că noi suntem într-o fază superioară de dezvoltare, în timp ce voi, datorită conservatorismului, bateți pasul pe loc. E bună gluma, deși puțin amară, fiindcă occidentul se degradează, așa că nu ar fi de mirare să regresăm până la nivelul vostru. Acid tipul! Totuși, dacă înlocuim cuvântul dezvoltare cu evoluție și ținem seama că evoluția poate fi și într-o direcție greșită, atunci putem spune că voi încă nu ați trecut prin comunism, dar urmează s-o faceți. De ce? Fiindcă, în marile companii, dispare proprietarul unic, ori se știe că esența progresului este proprietatea, principala caracteristică a societății capitaliste. Este parțial adevărat, dar nu doar proprietatea contează. Ea a fost o caracteristică a Evului Mediu. În occident oamenii păstrează și alte câteva caracteristici importante. Responsabilitatea, printre altele. Cu toții știu că bunăstarea lor stă în eficiența firmei în care lucrează, indiferent de postul pe care îl ocupă, și nu riscă să-și piardă jobul pentru un avantaj 115

personal, oricât de tentant pentru moment, dar dezastruos în viitor. Deci, până la urmă, conservatorismul vă salvează. Poți să zici și așa. Păstrăm tradițiile bune. Dar tot voi ați inventat parlamentul, ceea ce a fost o noutate. Noi am inventat parlamentul bicameral, ca o formă de democrație. Un soi de parlament exista și înainte și există oriunde. Șeful cel mare nu poate conduce singur. El este înconjurat de câțiva sfătuitori. Marii boieri, pe lângă domnitor, în țările române. Exact. Prin înființarea Camerei Comunelor, populația își putea exprima doleanțele, în timp ce lorzii păstrau controlul în Camera lor. Sub această formă, parlamentul bicameral are o logică. Corect. Parlamentul nostru, cu două camere identice este doar dovada unei maimuțăreli prostești a celor ce nu au înțeles pentru ce se află acolo. Delegații prostimii pe de o parte și deștepții pe de altă parte, fiecare în camera lor. Aceasta este soluția corectă. Orice lege poate fi adoptată numai după discuții și punerea de acord a ambelor camere.

116

Panseuri Brașovenești A fost o vreme când românii încă mai erau onești Mă refer la oamenii de cultură. Nu toți, ci doar o parte din ei, dar erau. Îmi vine acum în minte perioada de după primul război mondial. Când România a cunoscut un progres formidabil al economiei și nu numai. Am la îndemână două exemple: Mircea Eliade și – chiar dacă nu are aceeași recunoaștere internațională și nici aceeași talie intelectuală – Marcel Iancu. Nu există nici o legătură între cei doi și nici n-aș pune mâna în foc pentru onestitatea lor absolută, dar au făcut fiecare câte o observație, care mi-a atras atenția și despre care vreau să vorbesc acum. Mircea Eliade este cel care a inventat sintagma „generația anilor ...”, folosită azi abuziv și fără justificare. El a făcut-o nu pentru a se lăuda, ci pentru a sublinia rolul istoric, pe care îl avea, după marea conflagrație abia trecută și înainte de cea care va veni și pe care el o intuia. Avea deci conștiința responsabilității. Într-un articol polemic din 1936, publicat pe când era încă în țară, îi răspunde lui Zaharia Stancu, care acuzase „generația tânără” cum că ar fi „în pulbere”, adică fără valoare. În apărare, Mircea Eliade îi menționează pe matematicienii Grigore Moisil, Țițeica, Teodorescu, filosofii Constantin Noica, Emil Cioran, sociologii Traian Herseni, H.H. Stahl și foarte mulți alți aparținători ai aceleași generații, specialiști din diverse domenii de activitate. De existența 117

acestora și a lucrărilor lor, el avea cunoștință, deși profesau în alte domenii. Iată o dovadă de cultură autentică, ancorată în realitățile vremii sale. Dincolo de solidaritatea unei generații, a contat recunoașterea valorii, pentru că Mircea Eliade nu evidențiază numele prietenilor, ci pe acelea ale unor adevărați creatori. Nu vreau să critic pe nimeni, așa că prefer să nu mă gândesc la cei ce se auto-numesc azi „oameni de cultură”, dar cunoștințele lor se limitează la o zonă extrem de îngustă, astfel că termenul „cultură generală” este o pălărie mult prea mare pentru ei. La Marcel Iancu, atenția mi-a fost atrasă de articolul „Brâncuși”, publicat de el în numărul 52/1925 al revistei „Contimporanul” (și nu „Contemporanul”) lui Ion Vinea. Elogiile aduse lui Brâncuși ni se par normale azi, după ce a devenit celebru. Articolul însă a fost scris când celebrul sculptor era doar în ascensiune și nu atinsese cotele înalte, de mai târziu. Cât despre autor, el avea numai 30 de ani și era proaspăt absolvent al Academiei de Arhitectură din Zürich (1917). Dacă atitudinea lui Marcel Iancu era normală, iată exemplul contrar: în 1951, de data aceasta în plină glorie, Brâncuși a oferit statului român atelierul său de la Paris, împreună cu numeroase lucrări, dar Academia Republicii Populare Române, într-o ședință prezidată de Mihail Sadoveanu, a respins oferta, celebrul sculptor fiind etichetat ca „un artist decadent”. Totul era oferit gratis, ca moștenire. Nu era doar Sadoveanu implicat. La ședință au mai participat: G. Călinescu, Iorgu Iordan, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma, George Oprea, J.A. Steriadi, Victor Eftimiu, Geo 118

Bogza, Al. Graur, Ion Jalea, Perpessicius, K. Zambaccian. Drept urmare, astăzi, întreaga națiune se străduiește să strângă banii necesari să cumpere o singură lucrare, „Cumințenia pământului”, pentru care bugetul Ministerului culturii nu are fonduri. L-am amintit pe Marcel Iancu cu mențiunea că nu are renumele lui Mircea Eliade. Nu numai atât, dar el este cvasi-necunoscut pentru marea majoritate a intelectualilor români, deși merita să fi fost pus în evidență. El, împreună cu fratele lui și Tristan Tzara, a fost unul dintre principalii fondatori ai Dadaismului. Da, da, Dadaismul este românesc, deși s-a născut în străinătate. Pentru cei mai mulți, doar numele lui Tristan Tzara este asociat cu Dadaismul. Tot lui i se datorează și căderea lui în desuetudine. Ce-i drept, el a fost principalul propagandist al noului curent. Era poet, deci omul cuvintelor, locvace, avea energie și voință. Poezia lui însă nu a convins, ceea ce s-a repercutat asupra întregii mișcări. Dadaismul însă nu este numai poezie; el propune o modificare a gândirii, cu eliberarea ei de dogme și idei fixe, cu implicații majore în arta plastică, ale cărei efecte sunt vizibile și azi, în arta contemporană. Stilul creat de dadaiști – în care Marcel Iancu a fost promotor – este decelabil încă și aș putea afirma că nici un alt curent artistic ulterior nu a marcat arta plastică în mod mai semnificativ decât a făcut-o acesta. Oricum, indiferent de opinii particulare, chiar dacă nu este cel mai grozav stil pe care l-a cunoscut istoria artelor, el este cunoscut și recunoscut în toata lumea. Câte țări se pot lauda cu asemenea performanță? 119

Cum susținem originea românească a Dadaismului? Să analizăm faptele. În toamna anului 1915, românul Marcel Iancu și fratele său ajung la Zürich, ca studenți la Academia de Arhitectură. Dar, „ . . . mizeriile războiului mi-au tăiat orice resursă și am început să-mi asigur viața cântând în localurile de noapte ale Zürich-ului vechi cântece populare din Franța, Anglia, România. Fratele meu mă acompania la pian”. Este destăinuirea lui, cf. Marc Dachy în „Journal du Mouvement Dada”, Skira, 1989, pg. 57, citat în „Întâlniri cu Marcel Iancu”, de Geo Serban. Ajunge astfel la taverna lui Hugo Ball. „Când a înțeles că eram pictor (fusese elev al lui Iser), că-i frecventam pe cubiști și futuriști, că știam poeți și alți artiști din Zürich, mi-a propus imediat să particip la planul său de a crea un cabaret literar. Am vorbit a doua zi lui Arp și lui Tzara despre proiect, pentru a-i convinge să-și dea concursul. Tzara a intuit pe loc folosul ce s-ar putea trage . . . În fiecare seară noi prieteni s-au adăugat grupului nostru. Poeții cântau, scriitorii își declamau proza și nimicnicia, pereții scânteiau de picturi și de manifeste, se ascultau ariile pieselor executate de Ball la pian și se dansa pe melodii negre ori javaneze, echipați cu măștile confecționate de mine, ori se recitau, la patru voci, în patru limbi diferite, poeme simultane.” (idem). Astăzi, cum spuneam, Tristan Tzara (trist în țară), născut la Moinești, este considerat principalul fondator al Dadaismului, alături de Hans Richter, Jean Arp, Hugo Ball și alți câțiva. Curând după seara inaugurării (5 februarie 1916) extravaganțele zurbagiilor au fost

120

botezate „DADA”, după cele mai frecvente cuvinte, rostite de către români: Da! Da! Marcel Iancu s-a întors în România după terminarea studiilor, unde a lucrat ca arhitect, contribuind la modernizarea urbanismului bucureștean. Se pare că el a fost primul care a introdus în vocabularul nostru sintagma „arta abstractă”. Astăzi, la auzul ei, cei mai puțin obișnuiți cu ea, o pot trata cu dispreț. Exhibiționismul unor „artiști” lipsiți de talent dau apă la moară detractorilor. În concepția lui Marcel Iancu însă, stilul abstract are un sens: „ . . . precum muzica grupează sunetele în vederea unei armonii care exprimă o stare sufletească, pictura abstractistă dispune liniile și culorile în vederea unui rezultat armonios.” Lumea l-a uitat însă, și nu pentru că – la vremea lui – fusese „decadent”. Spre deosebire de Brâncuși, s-a întors în țară. Ce-i drept, nu avea nici forța și nici perseverența marelui sculptor.

* *

Astăzi am vrut să cumpăr un ceaun. Cu greutate, am găsit doar unul mult prea mare pentru necesitățile mele. Mi s-a răspuns că nu se mai fabrică demult ceea ce vreau eu. Explicația: mămăliga se face acum la tavă, ca să intre în mapele de tip diplomat.

* * 121

Surpriză! Am notat mai demult ceva despre o cutie de brânză, fabricată în Grecia din lapte românesc de la „Fabrica de lapte” din Hălchiu, România. Ironizam atunci expresia „fabrica de lapte” și o puneam pe seama cunoștințelor precare de limba română a grecilor, care au tradus greșit denumirea românească. Ei bine, greșeam eu. Astăzi am cumpărat o cutie cu smântână autohtonă, cu eticheta originală, pe care scrie clar: Producător: S.C. Fabrica de lapte Brașov S.A., DN13, Km 10+800, loc. Hălchiu, jud. Brașov, România

Ce-i drept, o denumire gen „Fabrică de produse din lapte” ar fi fost poate prea lungă, dar „Fabrică de lactate” ar doar două litere în plus.

* *

România este considerată Grădina Maicii Domnului. Probabil de aici vine expresia „Mare-i grădina ta, Doamne!”.

* *

Arta sponsorizată de Mecena și ceilalți a progresat; cea sponsorizată de stat decade. Și nu numai arta. 122

* *

Căutarea frumosului este asemenea oscilațiilor unui pendul. Dacă s-a oprit, nu înseamnă că am atins perfecțiunea. De vină este creativitatea noastră, care a încetat să mai impulsioneze oscilațiile.

* *

În discuția cu un intelectual avem împreună un subiect, pe care îl dezbatem. Atunci când mă aflu în prezența unui om simplu, relația mea cu el este mai complexă, pentru că el reprezintă pentru mine cultura zonei din care provine, chiar dacă el n-o poate exprima. Trebuie să ghicesc ce gândește.

* *

În drumul spre București, călătorii tac; fiecare se gândește la problemele ce le are de rezolvat în capitală. În schimb, de la București în orice direcție, toată lumea vorbește relaxat despre orice.

* * 123

Se afirmă că englezii sunt reci, fără sentimente. Dar la evenimentele majore – vesele sau triste – se adună cu miile. Funeraliile Dianei au fost urmărite de milioane de oameni.

* *

În limba greacă, crama (κράμα) înseamnă amestec. Noi credem că acela este locul unde se poate găsi un vin bun, deși este botezat, probabil pentru că a primit un nume nemeritat.

* *

Marile decizii politice se iau pe înserat, fiindcă atunci umbra este mai mare și decidenții se cred mai importanți.

* *

Am dat o roată prin creierul meu, în speranța că voi găsi ce căutam. Bineînțeles că nu am găsit și eram gata să deschid o enciclopedie, dar mi-a fost lene și – în plus – m-am gândit că poate nu caut ce trebuie sau poate că ceea ce caut nici nu există, așa că am renunțat și m-am

124

dus să mă culc, conform recomandării „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi; lasă pe poimâine, poate nu mai trebuie”.

File de jurnal Gramatica omului primitiv era simplă, deoarece cuvintele nu făceau decât să îmbogățească limbajul gesticii, îndelung exersată. Astfel, substantivul „mâncare” – spre exemplu – devenea verb la indicativ prezent, persoana a doua singular, dacă vorbitorul arăta cu mâna înspre unul dintre interlocutorii săi, la persoana întâia dacă arăta spre el însuși și așa mai departe. Cu timpul, pe măsură ce a mai evoluat, gândirea lui a devenit mai nuanțată, mai rafinată și, el însuși mai ezitant, fiindcă alternativele sunt mult mai variate și complexe. Acum, dacă chiar trebuie să spună ce gândește – deși ideal ar fi să n-o facă – el va folosi exprimări de genul: „eu așa vrea”, în loc de „eu vreau”; „cred că . . .”, deși nu are nici o credință.

Bolovănisme Întrebările fără răspuns sunt de cele mai multe ori întrebări greșite. * Toți oamenii sunt egali – zic unii. Cultura îi diferențiază – zic alții. * 125

Cine crede că știe toate răspunsurile și-a pus prea puține întrebări. * Se spune că ignoranța este ca noaptea. Adevărat! Ea poate părea chiar frumoasă, ca un cer cu stele, când nu poți să vezi realitatea din jur. * Mulți dintre cei ce se grăbesc să răspundă nu au înțeles sensul întrebării. * Există oameni cu o biografie remarcabilă. Unii lasă în urma lor o operă remarcabilă. Ceilalți nu au de nici unele. Aceștia vor să fie remarcabili pur și simplu. De obicei, reușesc să fie doar simpli. * Oricât de viu colorate ar fi tablourile, viața este redată mai bine în sculptură. Marmura, deși rece și albă, prinde mișcarea. * Cele mai multe și mai grave deformări ale limbii nu vin de la ignoranți, ci de la semidocții cocoțații în posturi necuvenite. *

126

Avem mai multe cuvinte pentru verbul „a bate” (a lovi, izbi, lupta și multe altele) și doar unul pentru „a iubi”. * În majoritatea cazurilor, medicii vor depista bolile la care se pricep ei cel mai bine și mai puțin suferințele pacienților. * Școala nu te face creator. Doar în recreație (re-creare) poți încerca. * Toate mitologiile prezintă organizarea socială a timpului lor ca fiind monarhie. Aceasta este deci evoluția naturală. De ce cred oamenii de azi, că sunt mai deștepți decât natura? * Lumina ce vine din trecut îți luminează calea, viitorul. Lumina ce-ți vine din față doar de orbește. * Adevărul se află în sâmbure, nu în floare. * De la erudit la erodat nu este o diferență prea mare. *

127

Orice idee – oricât de tâmpită – prinde, dacă în spatele ei se află o instituție (partid sau orice altceva) suficient de bine organizată. * Amiciția cea mai durabilă este cea în care acceptăm și chiar savurăm ironiile reciproce, ca pe o dovadă de spirit. * Trebuie să găsești intersecția dintre ce vrei, ce poți și ce vor alții de la tine. * Numai iarba simte gustul pământului. Noi simțim gustul. * Cultura: voal sau conținut? * Ești cineva doar atunci când lumea se împiedică de tine. * Românii glumesc, ceea ce e foarte bine. Rău e că se mulțumesc cu atât. * Limitele omului sunt incluse în el. * 128

Copiii exersează tot felul de activități nefolositoare, ca mersul pe bicicletă, cu rolele și altele chiar mai periculoase, în locul bastonului, singurul sprijin util la bătrânețe.

Panseuri brașovenești Mitologie japoneză Japonezii au o variantă asemănătoare celei grecești a lui Orfeu. Zeitățile primordiale s-au adunat pe Calea Lactee și au decis să construiască o lume. Cum treaba era dificilă, au creat doi zei, pe Izanagi și Izanami, cărora le-au trasat această sarcină. Izanagi era un bărbat bine făcut, în timp ce Izanami a fost concepută ca o femeie foarte frumoasă. După ce aceștia au creat mii de ființe umane, au zămislit și câteva divinități, ultima fiind un zeu al focului. Din cauza temperaturii foarte mari a copilului, Izanami a murit. Asemenea lui Orfeu, Izanagi a coborât în lumea subpământeană a întunericului, acolo unde a ajuns soția sa, cu intenția de a o readuce în lumea luminii. Și tot asemenea lui Orfeu, el nu a putut să-și țină promisiunea de a nu se uita la ea și a ratat recuperarea. Nu este singurul caz al legendelor similare, iar descoperirea nu-mi aparține. Claude Lévi-Strauss și-a făcut un titlu de glorie din a demonstra că mitologia popoarelor se bazează pe un set limitat de legende, făcând din structuralism o noțiune înțeleasă și acceptată chiar și de către filosofii zilelor noastre. „Antropologie structurală” este una dintre lucrările sale fundamentale. 129

Ceea ce nu a făcut el și îmi place mie să subliniez este faptul că tocmai micile diferențe dintre legende pot caracteriza popoarele cărora le aparțin. Pentru amuzament, putem remarca, spre exemplu, că egiptenii au imaginat o zeiță a războiului, pe Sekmet, în timp ce grecii au preferat un bărbat, pe Ares. E drept că bărbații luptă în război, dar nu ei le generează. Cred că este vorba despre o infatuare a grecilor. Tot egiptenii au avut un zeu al adevărului. Ne mai fiind necesar, lumea modernă l-a abandonat. Se numea Thot, era al doilea ca importanță după Ra și răspundea de științe, arte, legi și scrierile sacre. În mod evident, el nu ar fi avut ce căuta în religia Evului Mediu din Europa occidentală, marcată de Inchiziție. Și dacă tot am pornit de la mitologia japoneză, mai amintesc un detaliu despre aceiași Izanagi și Izanami. Se spune că primii lor copii au fost doi monștri. Disperați, au cerut sfatul unor divinități cu ceva mai multă experiență. Li s-a spus că ei au fost vinovați, deoarece Izanami a fost cea care i-a propus lui Izanagi să se căsătorească, deși tradiția cerea că băiatul s-o ceară pe ea în căsătorie. Rușinați, s-au retras pe insula Kyushu, cea mai sudică din Arhipelagul Nipon. Mai timid, lui Izanagi ia trebuit ceva timp, până când și-a luat inima în dinți și să-i ceară mâna lui Izanami, dar în cele din urmă a făcuto. Rezultatul a fost patru mii de copii frumoși și sănătoși. Acum. mă întreb, nu fără îngrijorare, unde va ajunge societatea modernă, azi fiind la modă ca fetele să curteze băieții.

130

* *

Masa Tăcerii „Masa Tăcerii” – sau oricum altfel s-ar numi – mă duce cu gândul la „Cavalerii Mesei Rotunde”. În decursul timpului, complexul de la Târgul Jiu a primit mai multe denumiri și interpretări. Nu-mi propun să le comentez și cred că opera lui Brâncuși nu numai că merită, dar ar trebui analizată și reanalizată mereu, fiindcă nu vom fi niciodată siguri că l-am înțeles pe deplin. Prin asta nu facem decât să confirmăm că acesta este rolul artei – să ne facă să gândim – și că Brâncuși este unul dintre marii ei creatori. Mă gândesc la „Cavalerii Mesei Rotunde” nu din cauza rotunjimii mesei, ci din datorită scaunelor, cu forma lor de clepsidră. Legendele cu regele Artur și cavalerii lui nu sunt doar un rapel la trecut, ci ele însele fac acest lucru, invocând origini imemoriale, sau simboluri cu ar fi căutarea sfântului Graal. Am fi poate tentați să ne așezăm și noi la masa lui Brâncuși, dar n-o facem. Simțim că ar fi o impietate. De ce? Pentru că nu suntem asemenea cavalerilor din trecut? Respectul de acest fel nu prea se regăsește în firea românilor. Și totuși, despre respect este vorba, dar despre respectul pentru Brâncuși, românul nostru. Și de ce îl respectăm pe el mai mult decât pe alții? Pentru barba lui albă? Nu, barbă au și alții. La el regăsim sufletele noastre înălțate la nivelul artei. El a reușit să păstreze în opera lui rădăcinile 131

folclorului românesc, făcând însă artă modernă. A știut, ce-i drept, să facă un simbol și din el însuși, simbol în care barba albă are și ea un rol. Deși piatră, sugerând stagnare, forma de clepsidră a scaunelor sugerează mișcare în timp. Doar scaunele au această formă. Masa nu. Să fie o întâmplare? Brâncuși n-a prea făcut lucruri la întâmplare. O interpretare posibilă ar fi aceea că cei care se așază la masă – oamenii – sunt muritori, se petrec în timp, trec prin timp. Masa, în schimb, sugerează veșnicia, motiv pentru care ea are o formă simplă. Cei ce stau în jurul ei pot avea un sentiment de participare la întreținerea universului, de creatori de istorie, pentru că nimic nu este absolut veșnic, imuabil, nici măcar piatra. Totul este devenire. Chiar și stagnarea se menține prin întreținere. Șezătorii pe scaunele-clepsidre sunt trecători, dar ei sunt cei care întrețin lumea, așa cum este ea. Noi nu ne așezăm la această masă poate tocmai pentru că intuim valoarea ei de simbol și ne simțim prea mici pentru o cauză atât de mare. Iar masa, ca o piatră de moară, macină timpul. Sau poate că ne macină pe noi, lucrători umili sau mai puțin umili, pentru ca veșnicia să nu se stingă. Ca să te poți așeza la Masa Tăcerii, trebuie mai întâi să treci prin Poarta Sărutului. Să primești sărutul de piatră. Și după ce ți s-a scurs timpul pe scaunul-clepsidră, îți poți afla rostul în Coloana Infinitului, ca un infinit mic, într-un șir de clepsidre fără sfârșit.

132

* *

Acum, că am îmbătrânit, la sfatul prietenului meu din Iași, mă gândesc să scriu o carte, deși cred că el deja lucrează la una. Fapt e că încă exist și nu ar fi frumos din partea mea să stau degeaba. Cam asta ar fi ideea. Aveam eu și alte idei, dar le-am uitat. Nu cred că, atunci când nu voi mai exista, se va găsi cineva, care să-și amintească de mine. O carte scrisă de mine s-ar putea să-mi supraviețuiască. Rătăcită pe undeva, s-ar putea să cadă în mâinile cuiva. Încep să devin optimist, deși – dacă mă gândesc bine - el va reține doar titlul, scris cu litere mai mari. Nu și numele. Ei și? Cu atât mai frumos! Dacă o citește, înseamnă că ideile mele au supraviețuit, ceea ce e mai mult decât existența mea, fie și dacă aș trăi 200 de ani.

* *

Interesele monarhilor nu sunt identice cu cele ale marilor magnați financiari. Monarhia are nevoie de stabilitate. Stabilitatea, poate aduce bani; banii singuri nu aduc stabilitate. Dimpotrivă!

* *

Evoluție: în urmă cu câțiva ani, la o căutare pe Internet cu „Levi-Strauss”, aflam despre Claude Levi133

Strauss, antropolog, părinte al structuralismului. Acum, numele marelui savant este acoperit de reclame pentru blugi.

* *

Țările care încearcă să se apropie de principiile democrației autentice nu reușesc să depășească starea de subdezvoltare. Cele avansate, în schimb, știu să jongleze cu ea.

* *

Câți români știu că Ioan Moraru este singurul conațional laureat al Premiului Nobel? George Emil Palade și, mai nou, Herta Muller sunt de origine română, dar premiați ca cetățeni de naționalitate americană și respectiv germană. Ioan Moraru, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1985 a rămas român până la moarte.

* *

Greaca veche - o limbă moartă - este mai vie decât cea modernă; în lumea științifică, ea are mai mulți cititori.

* *

134

Poezia are scântei. Proza vrea să facă lumină. Filosofia vrea și ea să facă lumină, dar îi lipsește scânteia de pornire.

* *

Post-modernismul este mai grozav decât modernismul, tot așa cum în politică, post-comunismul este o formă mai nouă de comunism.

* *

Povestea este ceva ce precedă vestea, o urmează sau se referă la ea?

* *

Strop cu strop, apa cade din cer. Rezultatul: inundație.

* *

Aproape orice poate fi considerat ca având valențe estetice, cât timp nu este privit de aproape.

* * 135

Dacă totul este prescris, așa cum pretind unele religii, înseamnă că pot face tot ce-mi trece prin minte, fiindcă așa este prescris. Eu nu am nici o vină.

* *

Bucură-te de ceea ce ți se întâmplă; depinde de tine dacă va fi sau nu de bun augur.

* *

Ficțiunea la ea acasă. Mark Twain declară în autobiografie că aproape tot ce a scris reprezintă persoane și întâmplări reale. (Paginile 9, 12, 13, 25 și multe altele.) Iată un om sincer!

* *

Un mare savant a spus că „ne place să mângâiem femeile în zona în care bărbații purtau o sabie. Se pare că este un reflex: vrem să ne asigurăm că sabia lipsește.” Sărmane naiv! O sabie există întotdeauna, dar nu acolo unde o cauți. Și încă la o femeie…

* 136

* La indicația ocupanților sovietici, denumirea „Orașul Stalin” trebuia atribuită Sibiului. Exista însă salamul de Sibiu, cu reputație internațională. Cum sintagma „salam de Stalin” nu era acceptabilă, a căzut pacostea pe Brașov.

* *

Romantism: citeam undeva că iubirea ar fi starea în care cel ce iubește vede cu ochii celui iubit. Înduioșător! Dar dacă cel iubit iubește în taină pe altcineva?

* *

Nu știm să ne raportăm la valorile occidentale. Ne mândrim că, înainte de al doilea război mondial, eram grânarul Europei. Grâul este cultura leneșilor; între semănat și cules nu trebuie nici măcar prășit. Țările avansate își valorifică pământul mai inteligent. Ce-i drept, era totuși un progres. Mai înainte, Bărăganul era necultivat.

* * 137

Vechimea Greciei este aproape egală cu cea a S.U.A. Doar 45 de ani diferență. S.U.A. și-a dobândit independența în 1776 și Grecia 1821. Alte asemănări nu am găsit.

* *

Pe unde am umblat eu, am observat că soarele apune în aceeași zi în care a răsărit. Să mai spună cineva că nu am spirit de observație . . .

* *

Istorie, biserică și economia de piață Pe panoul de afișaj al Bisericii „Sfânta Treime” din centrul Brașovului (strada Barițiu 12) scrie că, în 1786, când a fost construită, în oraș existau: - 41 familii ortodocși români, însumând 218 persoane; - 9 familii ortodocși ne-români, însumând 27 persoane; - Total 50 familii ortodocși, însumând 245 persoane Biserica s-a construit în doi ani. Da, doar câțiva oameni au avut forța financiară și voința să construiască o biserică și încă într-un timp atât de scurt. (Nu vreau să mă gândesc la biserica din cartierul Triaj din același oraș, începută cu mai bine de treizeci de 138

ani în urmă, și care se află încă în construcție, deși acolo locuiesc câteva mii de ortodocși.) De pe o placă alăturată, aflăm că biserica este monument istoric. Dar nu numai biserica este remarcabilă, ci și cimitirul minuscul din spatele ei. Bătrânii o cunosc și sub numele de „biserica grecească”, fiindcă cele 9 familii de „ne-românii” erau greci. Ei au fost principalii fondatori, alături de câțiva membri ai familiei Brâncoveanu. S-a întâmplat după ce împăratul Iosif al II-lea, prin „edictul de toleranță”, a dat dreptul românilor de a pătrunde în cetățile fortificate din Transilvania. Atunci, patru creștini ortodocși au cumpărat două case în scopul construirii unei biserici. În anul 1786, magistratul Brașovului aprobă tranzacția, dar cu condiția ca biserica să fie făcută ,,în fundul grădinii; acoperișul să aibă forma obișnuită a unei case și să nu aibă clopot sau toacă". Astfel că, arhitectonic, biserica este frustrată estetic și incomodată de clădirile ce o înconjoară; interiorul, în schimb, de o rară frumusețe, este ornat cu picturi realizate în 1859 de Gulimievici, icoane pe pânză și lemn din sec. XVII-XVIII, precum și un iconostas din 1855. Aici se află și o icoană venețiană din 1633 și o evanghelie grecească ferecată în argint aurit de Samuil May, meșterul lui C. Brâncoveanu. Cea mai valoroasă donație de obiecte de cult și cărți a fost oferită de prințul Grigore Brâncoveanu. Din punct de vedere istoric, cimitirul din spatele bisericii este – sau era – cel puțin la fel de valoros. Se aflau acolo înmormântați ctitorii bisericii, inclusiv câțiva 139

membri ai familiei Brâncoveanu, mitropolitul Dosoftei, personalități marcante ale urbei. Era arhiplin încă de acum două secole. Aflat în centrul orașului, înconjurat de clădiri, spațiul minuscul l-a făcut inaccesibil pentru generațiile următoare. Era un adevărat monument istoric. Asta până nu demult. Acum, numărul mormintelor datate în mileniul 3 crește vertiginos, cu cât mai centrale, cu atât mai recente și, evident, mai scump plătite. Bineînțeles că noii locatari nu vor intra în istorie doar cu o cruce indecent plasată, care va fi înlocuită, la rândul ei, cu alta. Orașul însă își pierde astfel istoria, neștiind să-și prețuiască adevăratele personalități. În economia românească de piață nici nu ne surprinde prea mult. Avem chiar și explicația preferinței oamenilor pentru adevărații profesioniști ai pieței, în dauna bisericii, din moment ce preoții și-au trădat menirea.

* *

De câțiva ani buni, sărmana mea minte se chinuie să discearnă între adevăratele genii și cele propulsate din diferite interese și – în ultimă instanță – să se întrebe dacă există sau nu cu adevărat genii autentice. Chiar și asupra lui Rembrandt am avut un semn de întrebare, atunci când am constatat că au existat zeci de pictori contemporani cu el, care au pictat într-o manieră asemănătoare, iar astăzi sunt necunoscuți marelui public. Poate că el a fost cel mai bun, dar – pentru mine

140

– geniu este cel ce vine cu o idee novatoare și nu un profesionist oarecare, ceva mai bun decât alții. Nu dau exemple de genii din știință, care s-ar putea să deranjeze. Din punctul meu de vedere, un geniu a fost, Toni Seiler. Știu că domeniul în care a activat va provoca disprețul intelectualilor snobi, dar este eroarea lor să gândească îngust. La Olimpiada de iarnă din 1956, el a venit cu un stil ce a revoluționat lumea schiului alpin de atunci. Acest stil este practicat și în zilele noastre. Ma surprins de aceea că, de curând, am citit o trecere în revistă a marilor schiori, în care el era abia menționat. Mulți dintre cei ce figurau în lista nu reușiseră nici măcar să-i egaleze performanța cuceririi tuturor probelor olimpice, fără a mai vorbi despre modul în care el a făcuto și – mai ales – despre faptul că a venit cu ceva nou, a inovat tehnica cunoscută la timpul lui. Un alt geniu autentic, care mi-a atras atenția în urmă cu mulți ani, a fost unul dintr-un domeniu și mai surprinzător: politica. Este vorba despre George Orwell, cu „Ferma animalelor”. Vor zice unii că domeniul lui Orwell a fost literatura și nu politica, dar literatura ar trebui mai întâi definită, fiindcă nu este tot una să te referi la romane de dragoste, de „crapă” și spada, de povești pentru copii sau de scrieri serioase. „Ferma animalelor” este o metaforă excelentă a evoluției U.R.S.S. și a tuturor țărilor acaparate de ruși, după al doilea război mondial. Este vorba deci despre politică. Presupun că autorul nici nu s-a referit în mod special la țările socialiste, care nici nu existau când scria el și, poate că nici nu l-ar fi interesat, ci la evoluția ideilor 141

democratice, care pot conduce la dictatură. Ideea era cunoscută încă din antichitate și magnific evocată în Biblie prin exemplul poporului evreu, care l-a votat pe Barabas și nu pe Iisus. Orwell însă a dus-o mai departe și a arătat consecințele posibile.

* *

M-am gândit să reiau subiectul anterior cu un exemplu mai convingător de geniu care a intuit ceva ce alții nu au înțeles nici peste două sute de ani. Aceste gânduri mi-au fost stârnite de un text datat 25 aprilie 1760, adică la foarte puțin timp după ce Petru cel Mare al Rusiei a orientat țara sa către Europa și i-a trasat sarcinile pentru viitor. Textul aparține ministrului danez al afacerilor străine, contele Bernstorff, și este adresat ministrul francez de externe, ducele de Choiseul. Iată extrasul ce mi-a atras atenția: „Rusia e o teroare pentru toate națiunile civilizate, de care se apropie. Ce limite sar putea pune vreodată cupidității unei națiuni destul de numeroase pentru ca pierderea oamenilor să n-o afecteze, și destul de săracă, pentru a fi obligată să caute la altul ceea ce nu are la ea acasă; unei națiuni dure și războinice, care nu are nici moravuri, nici legi, nici plăceri, care să poată s-o îmblânzească, s-o oprească sau s-o rețină; care nu recunoaște drept regulă decât voința unuia singur; care nu se teme de nici o altă putere; care, în sfârșit, poate să-și cucerească toți vecinii, încredințată că nici unul dintre ei nu poate face același lucru cu ea?.” 142

Citatul l-am găsit în „Civilizații și tipare istorice”, de Neagu Djuvara, la pagina 123. Tot el, Neagu Djuvara, concluzionează: „Scrisoarea contelui de Bernstorff, de o extraordinară luciditate politică, se poate citi după mai bine de 200 de ani ca și când ar fi vorba de istoria contemporană a Europei”. Într-adevăr, trebuie să recunosc, danezul a fost un geniu în comparația cu majoritatea politicienilor occidentali de ieri și de azi, prinși în interese meschine, din cauza cărora pierd din vedere ansamblul.

* *

Am cunoscut pe cineva care vrea să scrie o carte despre presupusa dragoste dintre George Enescu și Maruca. Trec peste faptul că s-au scris multe inepții pe această temă. Altceva mă preocupă acum. Atunci când cineva își propune să scrie biografia romanțată a unei personalități, mă gândesc ce ar putea să scrie despre mine unii dintre cei care mă cunosc mai mult sau mai puțin, indiferent de inteligența și cultura lor, superioare sau inferioare mie. Nu are nici o importanță faptul că eu nu sunt o celebritate. Mă întreb însă: „Ce știe el despre frământările și condițiile complexe în care am luat anumite decizii?”, „Ce știe el despre criteriile mele de evaluare, criterii formate prin educația mea – atâta câtă a fost – de experiența de viață și personalitatea mea?”. Îmi dau seama că rezultatul nu ar putea fi decât o pastișă. Și m-am referit la persoane care m-au cunoscut. 143

Dacă extind aceste considerații la autorii care își propun să scrie despre o persoană total necunoscută lor, eventual dintr-o altă epocă, îmi dau seama că nu am cuvântul potrivit să-i caracterizez fără să-i jignesc. Iar lucrurile devin și mai grave, atunci când intenția realizării unei astfel de biografii pleacă de la o idee preconcepută, eventual greșită.

Bolovănisme Oamenii iubesc diamantele, fiindcă le place ideea de a avea două amante. * În democrație, selecția naturală funcționează invers. Normal, deoarece piramida socială este cu vârful în jos. * Nu cel care te laudă, te apreciază cu adevărat, ci acela care te imită, chiar fără să-și dea seama sau – dacă este răutăcios – fără să recunoască. * Nu te obosești să denigrezi pe cineva, dacă nu îl invidiezi. * Nu orice rahat poate pretinde că a fost tort. E nevoie de o foarte mare doză de nesimțire. 144

* Oamenii își creează idealuri pentru ceea ce le lipsește. Idealul frumuseții feminine a fost creat în antichitate, de către greci. * Cu timpul, instituțiile create pentru a-i sluji pe cetățeni devin mai importante decât cetățenii. * Mai devreme sau mai târziu, cei cărora le vorbești prea mult îți vor deveni dușmani. * Visarea este benefică, cu condiția să nu devii robul ei. * Neapărat nu înseamnă că lipsit de apărare, ci că acțiunea trebuie efectuată în mod obligatoriu, cu sau fără aparate. * Toate operele de succes sunt romantice. Trama este una amoroasă, cu final trist, pentru a-și asigura un impact maxim asupra ascultătoarelor cu suflete sensibile. *

145

Valurile ce se sparg la mal îți arată că tot ce se naște are și un sfârșit: calm pentru unele, explosiv pentru altele, în funcție de mal și nu de val. Omul are totuși posibilitatea să-și aleagă direcția de deplasare și, implicit, malul. * Pentru om, singura religie este pământul. El este singurul care îi furnizează hrană. Bine lucrat devine chiar generos. * Lucrurile cele mai simple sunt de neînțeles pentru mintea omenească. * Suspicios este cel ce obișnuiește să-i înșele pe alții și îi este teamă să nu fie și el înșelat.

Panseuri brașovenești De la o vârstă încolo, trecutul e tot ce contează * Din coșul cu amintiri Se întâmpla în 1968. Îmi amintesc anul, fiindcă atunci au intrat rușii în Cehoslovacia. Întâmplarea ce vreau s-o povestesc – una nostimă – este însă de la 146

Mamaia, dar nu rezist să relatez cum am ajuns acolo. Noi tocmai intrasem în concediu și ne planificasem o excursie cu pluta pe Bistrița, din nord și până în lacul de acumulare de la Bicaz. Vestea invaziei am aflat-o la Roman, unde făcusem o haltă de o zi. Încă nu ne era clar ce vom face în aceste condiții. Un singur lucru era sigur: să fim cât mai departe de București, pentru a evita o eventuală concentrare. Tocmai făcusem una la Brăila, la o mare unitate de artilerie antitanc, cu direcția principală de ofensivă spre Est. Am plecat totuși spre Nord, urmând să vedem pe parcurs ce vom face. În drumul spre Suceava, nu-mi amintesc să fi depășit vreo mașină sau să fim depășiți; șoseaua era aproape pustie. Pe sensul invers de circulație însă șirul turiștilor ce alergau în sud, spre casă, era aproape continuu. De unde se vede că mentalitățile oamenilor pot fi foarte diferite. Eu mă temeam că din București pot fi oricând concentrat din nou, mai ales în asemenea momente. La benzinăria din Suceava nu am aflat nici o noutate; am constatat doar că lumea era foarte speriată. Am renunțat la excursia cu pluta pe Bistrița, mai ales pentru că nu aveam unde să lăsăm mașina în siguranță, în special în asemenea vremuri tulburi. Abia o cumpărasem. Pentru început, am ales să vizităm Voronețul. Când am ajuns, un mic grup de turiști străini vizita biserica, în timp ce un altul, de români, ascultau discursul lui Ceaușescu la un aparat de radio, așezat pe rămășițele zidului de împrejmuire. În liniștea locului, cu aparatul dat la maximum, vocea lui Ceaușescu răsuna impresionant. Nu era însă vocea unui erou, ci a unui 147

disperat. Am spus-o atunci și istoria a dovedit că am avut dreptate. A fost momentul în care, constatând că Vestul nu-l ajută, individul a virat brusc către Moscova. Vizitele în Coreea de Nord, China, revoluția culturală etc. au fost evenimente ulterioare, consecințe ale hotărârii de atunci. Noi am plecat la Borșa. Ne-am zis că, dacă rușii vor intra în România, o vor face pe șosea, și nu prin munți. Borșa era între șosele. Am stat acolo o săptămână, găzduiți de un particular în fânul proaspăt cosit și depozitat în podul magaziei. Îl întrebam zilnic ce noutăți are, dar răspunsul era același: voi întreba diseară la cârciumă. Acolo însă, uita să întrebe. În timpul zilei, oamenii plecau „la câmp” (deși era munte), să-și lucreze ogorul, iar casa și copiii rămâneau în grija fetei celei mai mari, ce nu avea încă șapte ani. Cea mai mică, foarte drăgălașă, din zece în zece minute, o striga pe cea mare: Docăăă! Iar Doca venea, îi ștergea nasul și, în mod inutil, îi ridica ciorapii, care după un minut cădeau din nou. Lipsa informației era în acest caz o informație: în mod clar nu se întâmplase nimic deosebit pentru România. De la Borșa am plecat să vizităm Munții Apuseni. La trecerea prin Cluj am cumpărat ziarele din zilele precedente, pe care le-am citit în ordine, așa cum se filează cărțile de joc la poker. Din Apuseni îmi amintesc reacția unui cabanier de la poale. Când am intrat în cabană, totul era deschis, dar nimeni înăuntru. Ne-am așezat totuși, să mâncăm „din traistă”. Abia după vreo zece minute a apărut cabanierul, destul de speriat. Ne-a confesat că, atunci când a auzit zgomot de mașină, i-a 148

fost frică că vin ungurii peste el. S-a liniștit când apropiindu-se pe furiș, a văzut mașina cu număr de București. În inima munților, unde am stat câteva zile, deși știau de invazie, localnicii o tratau ca pe un fapt divers, ce nu-i afectează pe ei, sau cel puțin așa ni se părea nouă. Din Apuseni am plecat la Timișoara, orașul primilor ani de studenție ai soția mele. Am stat în campingul din Pădurea Verde, de la marginea orașului. Aici am aflat tot ce aș fi putut afla. În vecinătatea Iugoslaviei, locul era plin de persoane foarte bine informate, deși erau îmbrăcați civil. În Timișoara am aflat și o glumă. Cică șefii de stat ai principalelor puteri, pentru a nu fi deranjați de presă și alți politicieni, s-au îmbarcat pe un vapor, să discute problema retragerii trupelor sovietice din Cehoslovacia. (Era deci o glumă foarte recentă.) Vaporul naufragiază și ajung pe o insulă nepopulată. Lihniți de foame, dau peste o capră. Rezistă tentației de a o mânca și decid s-o îngrijească, beneficiind de laptele ei un timp mai îndelungat. Fac și un tabel, conform căruia fiecare dintre ei, pe rând, trebuia să meargă cu capra la păscut. Totul a mers conform planului, cât timp de serviciu au fost englezul, neamțul, francezul și americanul. Când a venit rândul rusului însă, acesta a plecat cu capra și a venit fără ea. La întrebarea „Unde-i capra?”, el răspundea invariabil: „Care capră?” - Măi omule! N-ai plecat tu azi dimineață cu capra la păscut? - Am plecat, conform planificării. Așa scrie în tabel. - Și unde-i capra? 149

Care capră? S-o luăm de la început. Ne-am adunat noi pe vapor să discutăm problema Cehoslovaciei? - Da, ne-am adunat. - Vaporul a naufragiat și noi am ajuns aici, pe această insulă nenorocită. - Din nefericire, așa este. - Am avut noroc că găsim o capră și am hotărât cu toții să n-o omorâm. Carnea am fi terminat-o repede și oricum s-ar fi stricat pe căldura asta, așa că am decis s-o păstrăm pentru laptele care ni-l poate furniza în fiecare zi. - Așa este. Și am făcut acest tabel. Ați relatat foarte bine toată întâmplarea. - Bun! Am mers eu cu ea au mers și ceilalți, astăzi a fost rândul tău. - Corect. Și n-am plecat? - Ba da. Tocmai că ai plecat, dar ai venit fără capră. Spune măcar acum: unde-i capra? - Care capră? Și uite așa au decurs tratativele cu privire la retragerea trupelor sovietice din Cehoslovacia. Cam lungă gluma, dar clasică pentru diplomația rusă din toate timpurile. Am plecat din Timișoara spre seară, cu destinația Marea Neagră. Am făcut doar o pauză scurtă în București, s-o vizităm pe mama. Când am ajuns la campingul din Mamaia, după o noapte nedormită și suportând ruliul mașinii noastre, un FIAT 850, scurt și sensibil la denivelările șoselei, eram complet amețit. M-am dat jos din mașină și, în loc să caut un loc să ne întindem cortul, 150

mă învârteam în jurul axei și nu știam ce trebuie să fac. Mi-au trebuit câteva minute să-mi revin. În final, am găsit un loc liber între două corturi mari. Unul era al unui englez, venit cu soție și doi copii: un băiat de 10-12 ani și o fetiță de doar trei, cel mult patru. Cu pernuțe pneumatice la mâini, umbla liberă prin camping și pe malul mării, intrând chiar în apă câțiva metri, să se răcorească. Aveau o dotare tehnică impresionantă, un cort imens și barcă pneumatică cu catarg și motor. Mă întrebam unde intră toate acestea în mașină, inclusiv cele patru persoane. Din curiozitate, am asistat la împachetare. Se vede că aveau multă experiență turistică. Pe fetiță au trimis-o la plimbare, să nu-i încurce. Mama scotea lucrurile și i le dădea băiatului, care le pasa tatălui. Exista o ordine precisă, deoarece fiecare obiect avea locul lui precis. Nu rămânea nici un gol între ele. Trebuie să precizez că acel camping era foarte frumos, curat și bine organizat, așa cum nu am mai văzut în România în anii ce au urmat. Grupurile sanitare, cu apă caldă la orice oră din zi sau noapte erau supravegheate permanent de îngrijitoare ce igienizau toaletele după fiecare folosire, astfel că erau de preferat celor din hoteluri. Era perioada în care România se deschidea către Vest, înaintea închiderii practicate de Ceaușescu. Veneau străini din toată Europa apuseană, pe cont propriu, din curiozitate și pasiune pentru turism. Englezul despre care tocmai am scris fusese cu mașina și în Africa. Aveau la ei tot ce le trebuie și erau gata să se întoarcă la cel mai mic semnal de primejdie. Nu cumpărau decât după câteva zile, după ce constatau că nu există nici un pericol 151

iminent și numai legume și zarzavaturi proaspete din piață. Cei aduși de agențiile de turism – încă puțini – erau cazați la hoteluri și aveau altă clasă, mult inferioară. Cel despre care îmi propusesem de la început să scriu era posesorul celuilalt cort. A apărut foarte repede, bucuros să aibă un vecin. Era un tip în vârstă și avea, bineînțeles, o problemă. Mașina lui nu mai pornea. Era o caroserie de FIAT 500 cu un motor adaptat. O curiozitate! Cauza nefuncționării am identificat-o imediat: bateria era complet descărcată. M-am oferit să i-o duc a doua zi în Constanța la service, pentru o încărcare rapidă. L-am făcut fericit. În ziua următoare, de câte ori mă vedea – și mă vedea des – mă chema să-mi arate minunea, cu vorbele: „Domnule, acum sunt liniștit. Uite: farurile se aprind, semnalizatoarele semnalizează, claxonul claxonează, motorul pornește.” A fost inutil să-i spun că, dacă face asta din oră în oră, fără ca mașina să circule, bateria se va descărca din nou. „Nu-i nimic, acum știu ce are și cum trebuie să rezolv problema.” Înainte de plecare m-a rugat să mergem împreună, pentru siguranța lui. M-a asigurat că el nu depășește 40 de kilometri pe oră; eu trebuie doar să mă aflu în spatele lui. Domnul în cauză fusese profesor universitar, căsătorit și divorțat de două ori. De când este la pensie, își petrece vara la Mamaia, unde are pe Lacul Siutghiol o barcă cu pânze de 12 metri, pasiunea lui din tinerețe, la care n-a renunțat. De barcă am profitat și noi. După ce iam adus și montat bateria încărcată, ne-a oferit o plimbare cu barca. A fost o desfătare să constat că ceva se mișcă fără motor și fără hurducăturile mașinii pe 152

șoselele românești din 1968. Cel care conducea barca era un constănțean, care – bineînțeles – o folosea pentru pescuit. Profesorului îi făcea diverse mici servicii, inclusiv montarea și demontarea cortului, unul mare, improvizat din pânză întinsă pe un cadru din lemn. În dreapta și stânga lui, se aflau alte două corturi mici, ale fostelor lui soții, recăsătorite și rămase văduve. Al doilea soț al uneia dintre ele fusese diplomat, motiv pentru care ea a locuit în mai multe țări, fapt ce ținea cu tot dinadinsul să-l pună în evidență. Nu a rostit nici o frază în aceeași limbă. Amesteca cuvinte din română, franceză, spaniolă, engleză și germană cu o ușurință de invidiat, dar nu cred că putea formula o idee complexă în niciuna dintre ele. Seara, în spațiul dintre corturi, jucau cărți pe boabe de fasole. El era îngrijorat pentru unul dintre fii săi, care plecase într-o excursie în Polonia și acum nu putea reveni din cauza evenimentelor recente. În loc de ruta obișnuită, fusese obligat să treacă prin Austria, iar tatăl era îngrijorat cu privire la posibilitățile de reîntoarcere în țară a fiului. Nu știu cât de naiv putea fi bătrânul sau doar o făcea pe naivul, deși nu părea. Apucase însă să spună că fiul său are un frate în Franța, așa că era limpede pentru oricine în afară de el, tatăl, care va fi direcția în care i se va îndrepta fiul. Ne distram bine cu această persoană, până într-o zi. Noi am plecat la Tulcea, să vizităm familia unui văr al soției. La întoarcere, a doua zi, am trecut pe la Jurilovca, de unde am cumpărat pește proaspăt. Profesorul se lăudase că are relații la personalul bucătăriei restaurantului din camping și i-am dat peștele să-l prăjească și să luăm masă împreună. Așteptăm o 153

jumătate de oră, o oră, peștele nu mai venea, iar profesorul era de negăsit. Nouă ne era o foame de nedescris. Nu mâncasem nimic de dimineață. Într-un târziu, apare degajat și bine dispus. La întrebarea noastră despre pește, ne asigură că a aranjat să-l țină până mâine în frigider, fiindcă el tocmai mâncase, deși îi spusesem cu o zi înainte că vom veni cu pește și vom mânca împreună. Am constatat atunci că oameni dintre cei mai distinși își schimbă comportamentul atunci când condițiile sociale se schimbă. Se adaptează, renunțând la ceea ce înainte considerau că sunt principii de viață la care nu vor renunța. Ei bine, unii renunță. Între timp, eu am contactat o gripă, așa că am plecat spre casă, spre dezamăgirea profesorului. Bineînțeles, ne-am culcat de cum am sosit. Pe la zeceunsprezece seara, sora vine și bate la ușă. Văzuse mașina. Când o trezesc și îi spun cine a venit, ea mă întreabă buimăcită: „Dar noi unde suntem aici?” După un asemenea periplu prin toată țara, întrebarea era firească.

Bolovănisme Prieten este cel care, dacă îl lezezi cu ceva, se întreabă: oare cu ce i-am greșit? * Cei care îți sunt superiori te tratează cu condescendență; nu te urăsc și nu te invidiază. * 154

Eroii sunt construiți postum, pentru a susține etica momentului. * Turcii au pătruns într-o Europă creștină. Cea mai mare influență la conducerea Imperiului Otoman au avut-o grecii ortodocși din Fanar. Și totuși, turcii au îmbrățișat religia islamică. De ce? * Dacă roiesc fluturii în jurul tău, nu înseamnă că ai un cap luminat. * Prieteni sau dușmani, oamenii nu sunt perfecți. Înțelept este ca, în relațiile cu ei, să le valorifici calitățile și să eviți defectele. * Orice idee cu implicații în etică are în ea sâmburele ideii contrare. De aceea, contează nu doar efectele imediate, ci și consecințele secundare, care – cu timpul – pot deveni mai importante și chiar schimba sensul evoluției. * Multe păsări mănâncă pești, dar nici un pește nu mănâncă păsări. *

155

Prostia este mai evidentă la cei bogați; săracii, în lupta pentru existență, capătă unele abilități, care însă dispar, dacă scapă de sărăcie. * Chiar și soarele are pete. * Oamenii se unesc în fața unui pericol iminent. Binele îi separă în orice situație. * Prietenii ți-i alegi, deci îți seamănă. Cei care își blamează prietenii sunt aidoma câinelui care latră în fața oglinzii. * Deșteptul știe cum să iasă dintr-un bucluc; inteligentul știe cum să nu intre în el. * Suferința te înalță, atunci când o accepți. * Când slugarnicul se înclină, ție ți se apleacă. * Ideologia nu este o știința a ideilor. * 156

Drumul cunoașterii este marcat de întrebări.

Panseuri brașovenești Nici o minune nu ține mai mult de trei zile. Așa era cândva. Acum, mania vitezei a cuprins și această zicală. Două sunt de ajuns. În această vară, am prins câteva zile frumoase la Brașov, dar nu mai mult de două consecutive.

* *

Astăzi m-am delectat cu Rachmaninoff. Îmi pare rău să-i dezamăgesc pe cei ce s-au gândit la cunoscutul compozitor rus, dar adevărul este mult mai prozaic. Umblasem dimineața prin curent, începusem să strănut și să-mi curgă nasul. Cum aveam ceva treburi de făcut și nu-mi puteam permite să zac, îmi trebuia un tratament șoc. Am apelat deci la vodca Rachmaninioff, singura ce o aveam în casă. Acum, poți avea îngăduință, dragă cititorule, și să mă înțelegi. Totuși, e bine să nu pleci de la ideea preconcepută, conform căreia „in vino veritas”. Eu am băut vodcă, ceea ce este cu totul altceva. Unde ai auzit ruși, să spună adevărul? Eu prefer coniacul, dar azi n-am avut încotro.

* * 157

Universul „fericit” al copilăriei Se vorbește mult despre universul „fericit” al copilăriei. În ceea ce mă privește, atunci când mă gândesc la copilăria mea, îmi amintesc că, ori de câte ori mă loveam – ceea ce se întâmpla des –, durerea mă făcea sămi doresc să mă maturizez mai repede, pentru că – observasem eu – adulții nu se lovesc. Poate că alți copii se lovesc mai puțin, dar nu cred ca sentimentele lor generale sunt mult diferite. Cât despre evocarea copilăriei fericite, cred că este una dintre cele mai mari dovezi de egocentrism al adulților, preocupați doar de problemele lor, față de care cele ale altora nu există sau sunt minore. Idealizarea propriei noastre copilării, machierea ei, decurge din dorința de maximizare a importanței persoanei noastre a faptelor curente, conform strategiei de viață a fiecăruia, chiar dacă e greșită. Nu, copilăria nu este cea mai fericită perioadă din viată noastră, indiferent cum a fost ea. Fericirea apare atunci când realizăm ceva ce ne dorim cu multă ardoare, dar care – din păcate – dispare imediat, pentru că ne gândim imediat la următorul obiectiv. Nefericirea, în schimb, apare în cazul eșecurilor. Asemenea momente sunt comune atât adulților cât și copiilor, cu deosebirea că raportul dintre acțiunile reușite și cele nereușite este favorabil adulților, pentru că ei știu deja – sau ar trebui să știe – ce este posibil și ce nu, în timp ce copilul mai întâi încearcă și numai după aceea 158

constată. Iar cum obiectivele copiilor sunt pe cât de multe pe atât de efemere, și bucuria satisfacției este cu atât mai scurtă. Și cum, din păcate, nu toate dorințele pot fi îndeplinite, rezultă că insatisfacția este o stare cvasipermanentă, întreruptă doar de foarte scurtele momente de fericire, cauzate de vreo reușită întâmplătoare. În plus, adulții mai au satisfacția de a constata că, eventual, au o viată împlinită în condițiile ce le-au fost oferite, ceea ce copiilor le lipsește. Ei au doar stresul nesiguranței viitorului lor. Dorințele copiilor sunt infinite. În orice secundă, un copil își dorește ceva, pentru ca în secunda următoare să constate că nu se poate. Adulții, în schimb, își fac griji din diferite motive și atunci se gândesc la copii pe care îi etichetează ca fiind lipsiți de asemenea neplăceri. Fals! Copiii au chiar mai multe griji. Faptul că noi nu le luăm în serios nu înseamnă că ele nu există. În mintea și sufletul copilului, ele sunt chiar foarte mari. În plus, dacă cele ale adulților sunt generate de propriile lor ambiții, adesea neroade, copii sunt stresați chiar de către adulți prin amenințări diferite. Încă înainte de a ști să meargă, ei învață prin încercări. Iar după ce a învățat să meargă – la propriu și la figurat - învață să se oprească, adesea după ce s-a lovit de un obstacol dur. Învățând prin încercări, numai o mică parte dintre acestea sunt soldate cu reușite. Majoritatea sunt eșuate, deci sunt tot atâtea insatisfacții. Copilul își afla limitele din nereușite. Partea bună este capacitatea copiilor de a se bucura și cred că aici este cheia problemei. Sunt fericiți 159

cei care știu să se bucure, indiferent de vârstă. Când nu reușim, devenim invidioși chiar și pe copii. Un vis Visam că în fața mea se află un zid și cineva a venit, a apăsat pe un buton, de care habar n’aveam că există, iar zidul, ca o cortină, s-a ridicat și . . . surpriză . . . am văzut un peisaj marin de o frumusețe de nedescris. Totul era cu mult mai colorat decât mi-aș fi putut imagina iar orizontul nu era doar ceva mai încolo ci însuși infinitul. Am rămas uluit, deoarece zidul, sau ceea ce credeam eu că este un zid, se afla acolo de ani de zile, iar eu îmi construisem viața plecând de la premisa că dincolo de el se află altceva – poate mai frumos, poate mai urât – oricum, altceva. Acum, că zidul nu mai exista, am pășit dincolo fără a mai sta mult pe gânduri, deși aș fi avut nevoie de un mijloc de transport adecvat, diferit de cele cu care eram obișnuit. Am spus „am pășit”?. Ar fi o exagerare. N-a fost chiar un pas, fiindcă am constatat imediat că ceea ce văzusem era o altă cortină. De data aceasta nu am mai așteptat să vină altcineva s-o ridice. Știam deja șmecheria. Am căutat și n-a durat mult până am găsit butonul. Am descoperit alte și alte cortine și mai frumoase, și mai urâte, până când am dat de un zid adevărat. L-am pipăit peste tot, l-am ciocănit, l-am lovit, era zid-zid. Avea chiar și câteva uși, toate cu etichete. Majoritatea erau încuiate. Bineînțeles, cele cu etichete atrăgătoare. Inutil probabil să spun că pe cele ce le-am 160

putut deschide le-am închis cât am putut de repede, nu doar din cauza mirosurilor pestilențiale, dar mai erau și alte lucruri respingătoare, despre care prefer să nu vorbesc. Acum, am rămas în spatele aceluiași zid, dar care mi se pare mai urât. Nu că cel vechi era frumos – oh, Doamne, nicidecum – dar cu el mă obișnuisem. Am obosit să caut o cale de a trece de cealaltă parte. Poate că aș găsi o cheie potrivită la una dintre ușile care m-ar tenta . . . dar . . . la ce bun? M-am trezit cu gândul că important este să construiești ceva, indiferent de ce parte a zidului te afli. *

* *

Cuvântul „uzină” vine de la „bucătărie” (κοúζινα în greacă), adică locul în care se produce ceva. *

* *

Piesele lui Eugen Ionescu „Cântăreața cheală” și „Lecția” se joacă la „Theatre de la Hushette”, din Paris, în fiecare stagiune, fără întrerupere din 16 februarie 1957. În România … *

* * 161

Șmecherul este un om de știință; el îi „știe” pe toți. *

* *

Unele iubiri se estompează, pe măsură ce partenerii se cunosc mai bine și se plictisesc reciproc. Altele se consolidează, mai ales atunci când cei doi formează o echipă. Nu succesul îi unește, ci lupta comună cu vicisitudinile vieții. *

* *

Nevoia e contrariul voii? *

* *

Înainte vreme, lumea satelor asculta muzică la hora duminicală. Astăzi, tineretul merge la discotecă și ascultă muzica înregistrată la case de discuri. Selecția naturală a dispărut. Acum, ea se face în instituții specializate. Se știe însă că, odată cu instituția, apare corupția și celelalte. Care este viitorul muzicii, al artei în general? * * * 162

Corectitudinea se raportează la un cod de legi, norme, cutume, valabil într-o comunitate. Greșim considerându-i incorecți pe cei din alt mediu social. Ei au un alt cod. * * * Luciditate vine de la lumină; deși pe întuneric se poate gândi mai bine. *

* *

E bine că au apărut manuale alternative de istorie. Ele ne atrag atenția că istoria scrisă este altceva decât istoria reală. *

* *

„Omul este în cel mai înalt grad o ființă istorică”. Evident, această exprimare a lui Berdiaev are în vedere istoria reală. Mă gândesc: cum ar arăta omul dacă ar fi un produs al cărților de istorie? *

* *

163

Se spune „dis de dimineață”. De ce nu se spune și „dis de seară” sau „dis de noapte”? Probabil pentru că, în unele cazuri, „dis” indică o disfuncție (discordanță, disonanță etc.) Sculatul prea devreme este și el nefiresc. *

* *

La „Cimitirul vesel” de la Săpânţa, important e epitaful; morți mai găsesc. *

* *

Valurile de aplauze încurajează pe dictator să se creadă genial. *

* *

Dostoievschi a avut norocul să moară la timp. Succesul lui a fost atât de mare, încât ar fi urmat detractările cusurgiilor și ale invidioșilor, mai ales într-o țară estică. * * * În lucrarea „Imperiul Mongol şi Gingis Han”, JeanPaul Roux afirmă că, pe o pâslă găsită la Noin Ula, în Mongolia, este pictată o uniune sexuală dintre o pasăre 164

fabuloasă și o cornută (pagina 14). Evident, pasărea este cea activă. Se poate specula: societățile mobile, fecundează societățile sedentare. *

* *

În antichitate, animat și inanimat avea drept criteriu mișcarea. De aceea animalele erau considerate ființe, în timp ce plantele nu. Astăzi, delimitarea nu ne mai este atât de clară. Diferențele dintre mâncare de post și de dulce, dintre vegetarian și normal ar trebui reanalizate. *

* *

Ficțiunea este necesară pentru copii și pentru persoanele neantrenate în dezbateri de idei. Pentru cei cât de cât exersați în discuții intelectuale pe subiecte abstracte, ficțiunea este o pierdere de timp. *

* *

La începutul șederii sale în Paris, Constantin Brâncuși a fost paracliser la biserica „Sfinții Arhangheli”, de pe strada Jean Le Beauvais numărul 9 bis. Nu putea să devină preot, așa că a devenit celebru. 165

* *

Sfântul Augustin admitea că pământul este rotund, dar și-l închipuia ca o sferă, care plutește pe apă, din care doar o treime se află deasupra și poate fi locuită. N-a greșit prea mult. Acum, se pare însă că bila a început să se rotească. *

* *

„Viclenia” bunului dascăl: îți dă, fără să-i dai. Abia peste ani realizezi că ceea ce ți-a dat a fost un fel de cal troian, fiindcă ți-a inoculat modul lui de gândire, dacă nu cumva te-a făcut un epigon al lui. *

* *

Trecerea prin viață poate fi o petrecere, dacă nu o transformăm în chef (cum ar fi spus Noica). Rămâne expresia „chef de viață”. *

* *

Încadrăm unele activități în domeniul științelor, altele în cel al artelor. A vorbi despre o abordare artistică 166

a unei activități științifice, sau despre una științifică a unei activități artistice, înseamnă să nu cunoști cum trebuie nici unul dintre cele două domenii. Știința literaturii este o aberație de acest gen. *

* *

Este răspândită credința unora că morala, etica în general, sunt obstacole în calea realizării unor interese. Dar regulile moralei au fost emise tocmai pentru a proteja interesele majore ale societății. Rezultă că avem o problemă, dar nu cu morala, ci cu interesele, cu modul în care am eșalonat prioritățile sociale și cele personale. *

* *

Religiile orientale cer credinciosului să aplice în viață cerințele credinței sale. El nu se roagă ca Dumnezeu să facă ce nu face el și să-l ierte pentru ceea ce face împotriva voinței lui Dumnezeu, ca în practicile creștinilor. *

* *

Important este ce știi, nu cât știi; de aceea, principala calitate este selecția. Să știi ce să uiți, pentru a nu-ți încărca memoria cu informații inutile. 167

* *

Un con sprijinit pe vârf și cu baza în sus nu poate sta în această poziție. Conducerea de către cei mulți a celor puțini - așa cum gândesc socialiștii societatea omenească - este o aberație. *

* *

Spre deosebire de muzica populară, unde lumea s-a emancipat și - cu riscul pierderii tradiției – tineretul nu mai merge la horă ci la discotecă, în literatură tendința este inversă: de coborâre a nivelului la puterea de înțelegere a maselor, fiindcă azi au învățat cu toții să citească. Muzica se emancipează, în timp ce literatura se democratizează. *

* *

Subiectele literare sunt – prin natura lor – dinamice. Eroii evoluează, unii îmbătrânesc sau chiar mor. În artă, tablourile, statuile sunt statice. Ele sunt înfățișări ale unor idealuri. *

* * 168

Surâsul Giocondei este interesant doar împreună cu privirea ei. Asocierea lor este cea care dă privitorului un sentiment ambiguu, creează neliniști. Gioconda lasă impresia unei persoane care a văzut și știe multe, ne cunoaște bine și ne compătimește pentru pretențiile noastre absurde. *

* *

Toiagul lui Moise era idee. La ieșirea din Egipt, el era încă tânăr, viguros, nu avea nevoie de baston la mers. Lemnul noduros ce-l purta avea valoare de simbol. Cu el lovea piatra din care făcea izvor. *

* *

Inelul cu piatră simbolizează stigmatul pe care Prometeu a fost obligat să-l poarte după descătușare: el reprezentă lanțul cu care fusese legat de piatra muntelui. Verigheta – inelul fără piatră – este doar o verigă a lanțului. Fără piatră, el nu te leagă de nimic; te împiedică doar să alergi. *

* *

169

Narcis a murit de durere, pentru ca nu putea atinge ceea ce iubea: propriul său chip, reflectat în oglinda apei, ce se tulbura la orice atingere. Odată cu inventarea oglinzii, noi ar trebui să fim nemuritori. Am inventat însă alte dureri.

* *

Dacă paradisul originar a fost pierdut prin cunoaștere, avem șansa acum, în mileniul trei, să-l regăsim prin ignoranță. *

* *

Nu Dumnezeu ne-a creat pe noi, ci noi l-am creat pe Dumnezeu, pentru ca să ne justificăm existența.

* *

Hoția a fost condamnată încă din preistorie. Orice legislație, începând cu cea a lui Hammurabi, a avut prevederi speciale împotriva ei. Cu toate acestea, astăzi se fură mai mult ca oricând. E clar că nu de legi avem nevoie, ci de bun simț.

170

* *

Lipsa punctualității = lipsă de urbanism. *

* * În desenul difuz al tablourilor impresioniștilor, ochiul minții vede mai bine, mai profund decât în cele realiste, foarte exacte. *

* *

Rostul literaturii este să stimuleze gândirea. *

* *

Citesc într-o carte despre Cristofor Columb că din prima sa expediție a făcut parte un doctor și nici un preot, misionar sau călugăr. În următoarele însă, nu i-a mai putut evita. În a doua expediție au fost 12 misionari. Tot de acolo am aflat și câte ceva din istoria busolei: italienii pretind că a fost inventată de Flavio Gioia l’Almalfi, spaniolii de Jaimes Robes de Majorca, francezii – care nu puteau să lipsească – de un locuitor din Dieppe și probabil și de către alții. Denumirea însă este siciliană (bussula) și înseamnă cutiuță, ca dovadă că este vorba chiar despre busolă, ca instrument de 171

orientare, pentru că magnetul era cunoscut încă din Evul Mediu, când, în afara proprietăților recunoscute azi, avea și unele mai deosebite, ca – spre exemplu - puterea de a vindeca multiple boli: guta, hemoragii, dureri de dinți și chiar puterea de a atenua certurile conjugale. Pentru a-și păstra însă toate aceste calități, el nu trebuie frecat cu usturoi. Și încă ceva: în Evul Mediu, medicii erau și notari. Iată o combinație foarte eficientă pentru redactarea testamentelor.

* *

În țările apusene, sunt căutate negresele tinere. Eu, la vârsta mea, prefer feteasca neagră demidulce, mai ales cea din zona Moldovei.

* *

Am început să învăț limba italiană. Nu pentru că mi-ar folosi la ceva, dar se spune că, la bătrânețe, trebuie să-ți pui mintea la contribuție, dacă n-ai folosit-o până atunci. Alege-ți un hobby, dacă nu ai încă unul, învață o limbă străină etc. Eu am ales asta cu limba străină și cred că italiana răspunde perfect trebuințelor mele, cel puțin din două motive: - seamănă cu limba română și pare ușor de învățat;

172

la vârsta mea, uit repede și pot relua primele lecții ori de câte ori vreau, fiindcă întotdeauna mi se pare că învăț ceva nou. Contrar expresiei glumețe „Ai să mori sănătos”, pe care o foloseam în conversații cu pacienții mei, mi se pare acum cu adevărat util să mori cu minte întreagă. Nu de altceva, dar îmi repugnă să devin o legumă, căzând astfel ca o povară pe capul urmașilor mai tineri. Nu-i vorbă, nu s-ar osteni nimeni pentru mine, cu excepția Elenei, și tocmai asta este problema. Ea este o fată prea cumsecade, pentru ca să-i produc tocmai ei un asemenea necaz. Are și așa destule probleme. Mă bucur de aceea că am găsit acum această soluție și că n-am învățat italiana mai demult, deși m-a tentat. Comentariul Bolovanului Bravos, bătrâne! Îmi place de tine. Ai fi fost un bolovan pe cinste, dacă n-ai fi fost medic. Scuză-mă, voiam să spun om, dar ar fi fost prea general și interpretabil.

File de jurnal A murit bunicul. Nu sunt în stare să comentez. Cu douăzeci de ani în urmă, nu știu dacă m-aș fi dus la înmormântarea lui. Acum însă, n-am fost în stare nici să plâng. Durerea este prea mare. Și nu numai pentru ce a făcut pentru mine, deși a făcut enorm. Astăzi, sunt ceea ce sunt datorită lui. Și nu numai pentru ajutorul financiar, ci a faptului că a fost lângă mine. Simpla lui prezență mi-a dat aripi. Nici mama și nici tata nu ar fi putut face ce a făcut el, prin firea lui: puternic din punct 173

de vedere psihic, inteligent, clarvăzător, corect, cu principii de nezdruncinat și o voință fermă, educat, gata de orice sacrificii pentru a-și apăra statu-quo-ul și, mai presus de toate, un bonom. S-a ocupat de sănătatea bolnavilor, de trupul lor, dar totul a plecat din sufletul lui. După pensionare, și-a dorit binele meu mai mult decât a făcut-o pentru copiii lui. Ce-i drept, în tinerețe avea o mulțime de alte preocupări și obligații. La bătrânețe, și-a concentrat energia și voința pe mult mai puține și, printre ele, am fost eu, poate că cea mai importantă. Îți mulțumesc, bunicule!

Din relatările Bolovanului Dispariția bunicului a însemnat și dispariția resurselor financiare ale acestuia. El i-a lăsat Elenei casa întreagă ca moștenire, dar impozitul și cheltuielile de întreținere depășesc cu mult posibilitățile ei financiare ca profesoară de limba română. Deși nu sunt căsătoriți, deci Dan nu este proprietar, el împarte cu ea unele cheltuieli. Veniturile lui sunt incomparabil mai mari decât ale Elenei, datorită meditațiilor la limba engleză. Cu toate acestea, suma nu este suficientă pentru acoperirea obligațiilor. Vor trebui să găsească o soluție, iar prima care le vine în minte este închirierea apartamentului de la parter, în care a locuit bunicul. Oferta este tentantă, dar pe cine să accepți și să fii sigur că nu-ți va face probleme. Vila este râvnită de mulți parveniți cu bani și relații, care ar face orice să-i scoată pe ei din casă. Abia 174

se întorseseră de la București, unde a avut loc înmormântarea în cavoul familiei, că au și văzut un bărbat, însoțit de doi câini uriași, cercetând terenul. Se părea că îl preocupa mai mult curtea, ce urma să fie păzită de câini, decât locuința. Când stresul era mai mare, a căzut ca din cer o soluție. Dan colabora mai demult cu un scoțian, ce venea din când în când pentru meditațiile celor ce erau hotărâți să emigreze și voiau să-și perfecționeze cunoștințele de engleză cu un vorbitor autentic. Numele lui este Steven. Acum, scoțianul s-a hotărât să se mute definitiv în România și i-a propus lui Dan să deschidă o mini-școală permanentă în livingul din casa lor, iar el să închirieze apartamentul în care a locuit bunicul. În plus, pentru a o atrage și pe Elena în afacere, a propus să elaboreze împreună un manual de limba engleză, în maniera celor englezești: practic, eficient, folosind limbajul omului modern, cuprinzând regulile gramaticale de bază și multe exerciții, prezentate ca dialoguri reale etc. De altfel, și cursurile lor se desfășurau în aceeași manieră, care a fost apreciată și le-a sporit solicitările. Manualul urma să fie însoțit de un dicționar de expresii românești traduse în cele mai potrivite expresii englezești. Cele mai multe lucrări de acest gen sunt elaborate de către profesori universitari mai mult sau mai puțin rupți de realitate, iar cei ce vor să învețe limba uzuală simt această deficiență. Echipa formată din cei trei, Steven, Dan și Elena, este ideală pentru ce și-au propus. Steven este profesor de limba engleză în Anglia, Elena este profesoară de limba română în România, iar Dan intermediarul perfect. Vor 175

înființa și o editură, pentru a nu risipi banii și eforturile în discuții inutile cu terți. Elena va fi directoarea editurii. Vor scoate probabil și alte cărți. A durat o vreme, până când Dan a reușit să-l convingă pe Steven că românii, ca și britanicii, nu sunt toți la fel. Asta după ce trecuse prin două faze diferite. În prima a fost surprins de amabilitatea excesivă a primilor cunoscuți. În a doua, a constatat că mulți sunt leneși și hoți. Auzise chiar și remarca: neamul prost, dacă ești cumsecade, te ia de prost. Acum însă s-a lămurit. „Pe pământ, găsești de toate” – cum zice cântecul. Totul e să știi să discerni, să știi să-ți alegi colaboratorii. Inutil să spun că entuziasmul a fost imediat și general. Vor comanda douăzeci de scaune cu placă rabatabilă, ce poate deveni pupitru. În câteva minute, livingul devine sală de clasă. Trase la perete sau așezate convenabil, spațiul este propice pentru o serată muzicalliterară. Când omul vrea, sparge și zidurile. Scuză-mă, prietene!

Prietenul Zidului Nu, nu a fost nevoie să mă spargă. Am fost bine proiectat de la început. Cât despre entuziasmul tinerilor, el n-a fost doar o euforie de moment. Pe lângă cei deja cunoscuți, au venit să dea o mână de ajutor și alți prieteni, prieteni ai prietenilor și prieteni ai culturii, bucuroși că va exista un spațiu unde se vor putea manifesta liber, un alt spațiu decât cel administrat de oficialități, în frunte cu vreun trepăduș politic. Pe unii nici 176

nu am apucat să-i cunosc. N-au fost prezentați, fiindcă ei între ei se cunoșteau dinainte. Într-una din zile, la o șuetă participă Lazăr (coleg cu Elena, profesor de desen), Paul (violonist în Filarmonica brașoveană), Steven, Dan și Elena, care – din când în când – se retrage în bucătărie, pentru a-și servi musafirii cu câte ceva. Amintesc faptul că bucătăria se află în același loc cu livingul, în care ocupă doar un colt și este despărțită doar pe o latură de un panou de 1.5 metri înălțime, astfel că ea poate auzi tot ce se discută de către ceilalți și interveni, când crede că este cazul. După un timp, își fac apariția Alina cu Ianoș. Steven vorbește greu limba română și îl ajută Dan. Eu nu voi reda toate bâlbâielile lor și voi „traduce” totul întro românească cursivă. -

Dar tu ești scoțian. Ce garanție am eu că nu vorbești în dialect? – Evident, doar Lazăr putea face o asemenea afirmație. Eu am urmat cursurile la Queen Mary University of London. N-aș fi absolvit-o dacă nu vorbeam perfect englezește. Am predat și la London Metropolitan University. Acolo am învățat să predau studenților de diverse naționalități. Am glumit. Și Bram Stocker a fost irlandez și a devenit scriitor londonez. Cunoscut în România ca autor al romanului Dracula. - Alina intervine și ea în discuție. Cred că este mai cunoscut în America cu această calitate. Puțini români știu cine a scris Dracula și 177

nu pun prea mare preț pe el. Pentru ei, Dracula este doar un nume pentru publicitate turistică. De ce America? Judecând după numărul turiștilor ce vizitează Castelul Dracula. Castelul Bran, de fapt. Da, și după filmele de groază pe care le fac tot americanii. Englezii nu sunt interesați de Dracula? Se vede că nu. Ei par mai rafinați. Vin în București și, de acolo pleacă într-un circuit: mânăstirile din nordul Moldovei, Delta Dunării și altele. Dar spune-ți-mi, vă rog, cum diferențiați engleza literară de diferitele ei dialecte? Mai demult, se spunea că engleza literară este cea care se vorbește la palatul regal. Păi, cine știa cum se vorbea acolo? Corect. Acum se spune că engleza corectă este cea care se vorbește la televizor. Cu mult mai bine. Și în Statele Unite e la fel. Îndrăznesc însă să va dau un sfat. Nu mai faceți această afirmație în fața românilor. De ce? Pentru că majoritatea lor vorbesc mai bine decât unii dintre cei care apar la televizor. Chiar așa? Chiar așa!

Paul, abia intrat pe ușă, încearcă să-și scoată fulgarinul, fără să ude prea mult prin jurul lui și pe el

178

însuși. Din umbrela, întoarsă pe dos din cauza vântului, curge cea mai multă apă. -

Plouă torențial. Raining cats and dogs. – completează Steven. M-a nedumerit întotdeauna această expresie. Mi se pare de-a dreptul stupidă. Cum să ploaie cu câini și pisici? Există o explicație. – încearcă să-i lumineze nedumerirea Dan – Am aflat-o și eu de curând. Ciudată este perseverența englezilor de a menține o idee care, nu numai că îi dezavantajează, dar este extrem de veche. Ne spui și nouă care-i aia? În trecut, casele aveau acoperișuri din stuf sau ceva asemănător. Era locul preferat de animale, unde se puteau încălzi. Câini, pisici și alte viețuitoare mai mici aveau culcuș acolo. Când ploua, acoperișul devenea alunecos, animalele alunecau și cădeau. De aici zicala „It‘s raining cats and dogs”. Steven reia dialogul.

Am înțeles că sunteți artist plastic. Noi vrem să scoatem un manual de limba engleză pentru cursanții noștri și nu numai. Pentru toți cei care vor să emigreze și doresc să-și însușească o engleză autentică. Ați vrea să ne ajutați cu partea

179

de grafică? Mă refer la copertă, în primul rând, dar și la ilustrațiile din interior. Termenul de artist plastic este prea pompos. Eu sunt doar profesor de desen la un liceu teoretic. Vă ajut însă cu cea mai mare plăcere. Sunteți modest. Oricum, vă mulțumesc anticipat. Dar nu înțeleg diferența ce-o faceți între artist plastic și profesor de desen. Sunteți absolvent la unui institut de învățământ superior, specialist în arta plastică. Asta știu de la Dan. Da, așa este. Am absolvit Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca. Și atunci, care-i problema? La început, în România a existat doar Școala de Belle Arte din București, cea înființată de Theodor Aman si Gheorghe Tattarescu în 1859 (coincidență cu anul unirii Moldovei cu Țara Românească), care și-a schimbat, bineînțeles denumirea de mai multe ori. Asta până în 1989. De atunci au apărut Facultăți de Arte și Design în toate orașele mai răsărite din România, pentru că românul este artist din naștere și genial prin vocație. Inițial ca facultăți în cadrul unor universități, destinate pregătirii profesorilor de liceu, apoi independente. Bineînțeles că foarte puțini dintre absolvenți își justifică profesiunea dar, din infatuare, toți se recomandă artiști, deși cei mai mulți își câștigă existența prin alte mijloace. Profesiunea de profesor de desen la un liceu teoretic este totuși una onorabilă. Artiști în 180

adevăratul sens al cuvântului sunt foarte rari. Extrem de rari. Termenul „universitate”, inventat în antichitate, presupunea că acolo tinerii învățau câte ceva din toate domeniile cunoașterii: filosofie, știință, literatură, artă, muzică, educație fizică etc. Universitate = univers. În România văd universități de muzică, de artă plastică, de științe de tot felul. Fiecare cu universul lui.

Alina intră și ea pe fir. - Nu aș avea răbdare să pictez. Mi se pare foarte migălos. - Dar să mănânci ai răbdare? Să înghiți îmbucătură după îmbucătură; și asta în fiecare zi, uneori chiar de mai multe ori pe zi. Din bucătărie, Elena vine cu o cafea pentru Paul, cel venit mai târziu. Ceilalți băuseră deja una. - Uite o cafea tare, special pentru tine, că te văd mai solicitat. Dacă vreunul dintre voi mai vrea cafea, să-mi spună. - Mulțumesc! – răspunde Paul. - Non c’è di che. - Eu nu știu franceză. La școală am făcut engleza. - Era în italiană. Dar la facultate voi nu a-ți făcut franceza? - Nu. De ce s-o fi făcut?

181

Mă gândeam că, așa cum muzicienii știu italiana, voi ar trebui să știți franceza. Nu se spune că Parisul este capitala artelor? - Se spune, dar nu știu dacă mai este. În muzică este altceva. Cele mai cunoscute opere sunt cele italiene și marii cântăreți le interpretează în original. - Este adevărat. Chiar și în muzica simfonică, aproape toate cuvintele sunt în italiană: piano, molto vivace, allegro, partitura . . . - Ce-i aia partitură? – întreabă Ianoș. - Este hârtia – sau hârtiile – cu note muzicale, care o citesc interpreții, ca să știe ce cântă – îl luminează Elena. Paul, mai discret de felul lui, nu rezistă și, ca specialist, vrea să clarifice denumirile. - Hârtiile alea se numesc știme. Partitură este totalitatea știmelor, destinată dirijorului (partitura adică toate părțile) - Eu știam că știme erau niște zâne din mitologia populară – exclamă nedumerită Alina. Dialogul continuă în această manieră, sărind de la o idee la alta. Nu toate subiectele rămân însă neelucidate. Se întâmplă ca la una dintre întâlnirile ulterioare, cineva să readucă în discuție un subiect, dacă i se pare că merită aprofundat sau actualizat. A fost surprinzător de scurt timpul în care multiplele funcții ale livingului au început să se 182

desfășoare chiar în aceeași zi. La cele inițiale s-a mai adăugat cea de sală de întruniri de afaceri ale editurii, ce nu a întârziat să ia ființă, așa că m-am obișnuit să asist la schimbări ca: birou pentru întâlniri de afaceri, sufragerie, sală de curs și serată culturală, toate în aceeași zi. Și nu numai odată. Se întâmplă frecvent. Pentru început însă, livingul are nevoie de unele amenajări, la care participă voioși cu toții. -

„Nu vă temeți de perfecțiune. N-o veți atinge niciodată”. – A fost Lazăr. Sună a citat. Îți aparține, sau citezi din memorie? Salvador Dali. Am auzit că Dali picta gol. Probabil că nu întotdeauna. Da, avea acest obicei. De la el am aflat că . . . Unde l-ai cunoscut tu? A murit când abia te născuseși. Din cartea lui „Jurnalul unui geniu”. Am aflat, zic, că Federico García Lorca a fost asasinat în timpul războiului civil din Spania și cadavrul său încă zace undeva, într-o groapă comună. Avea doar 38 de ani. Ordinul de execuție a fost dat de guvernatorul Granadei, în urma unui denunț din partea unora care nu-l agreau pe tatăl lui. Tatăl lui Lorca „trăiește și azi”, scrie Salvador Dali în 1952, la 16 ani după moartea poetului. Nu scrie când a murit. Asta puteai să afli direct din biografia lui Garcia Lorca. 183

Dacă eram profesor de limba și literatura română, ca tine, Elena. Eu sunt profesor de desen și am citit doar biografia lui Salvador Dali. Corect. Cum-necum, până la urmă tot acolo ajungem. Îngrășământ pentru pământ. Oale și ulcele. – intervine Steven, arătând că a învățat ceva din folclorul românesc. Bravos! – exclamă cu toții în cor. Îngrășăm pământul în fiecare zi, unii mai mult, alții mai puțin, după cât mănâncă. Se pare că asta este cea mai înaltă misiune a omului: să îngrașe pământul.

Observația Bolovanului „Filosofiile” lor teribiliste – morbidă într-un caz și scatologică în celălalt – sunt la fel de greșite. Dar, idei inavuabile cândva în medii intelectuale au devenit pentru cei de azi „dovezi” ale unei deschideri spirituale. Adevărul este că, în viață, tocmai calea este cea care contează. Sfârșitul nu înseamnă că ai ajuns unde trebuia (nu ajungi nicăieri), ci doar că atât ai avut șansa să trăiești. Ce-ai făcut cu viața ta este adevărata problemă. Bineînțeles că trebuie să ai un scop, dar mai presus de scop sunt principiile pe care le-ai adoptat. De aceea, dacă ai ales să nu fii hoț de buzunare, respectă-ți principiile și nu-i invidia pe cei care câștigă mai mulți bani decât tine, practicând această meserie sau alta similară. Pe de altă parte, fă astfel încât în parlamentul țării să ajungă ce cu principii asemănătoare cu ale tale și nu ale hoțului de buzunare. La fel de greșită este și căderea în cealaltă extremă, indiferent de exprimare: simplă (trăiește clipa) sau snoabă (carpe diem – expresie folosită azi în reclamele comerciale). Dilema este veche. Abordată de grecii din antichitate, ea este permanent reluată și de

184

filosofii contemporani, ca dovadă că ea nu este și nu poate fi rezolvată. Rămâne problema fiecăruia, a modului cum înțelege să-și trăiască viața. Ce este fericirea? Pentru cei care o găsesc, este tocmai răspunsul la această dilemă: apolinic sau dionisiac?

Ca să se afle în treabă, dar și ca să schimbe subiectul, Ianoș ianoșerește: - Nu prea se mai pictează azi cu vopsele de ulei. - Într-adevăr, mult mai comode sunt vopselele din plastic, care se dizolvă în apă, ca cele acrilice, și care după uscare devin indestructibile. Sunt și mai frumoase, mai vii. - Tu ar trebui să încerci cu apă de trandafiri. Ar avea și un miros aparte. - Așa pare din afară. În realitate, e ceva mai complicat. Nu contează cu ce pictezi. Atunci când o faci cu adevărat, nu-ți mai pasă de nimic. Este echivalent cu abandonarea sinelui. Este un fel de visare. Trebuie să mă las dus de instinct, ca întrun vis, pe care vrei să-l continui, înainte de a te scula. Dacă încerc să pictez după ce m-am trezit din visare, pot doar să ratez ce începusem bine. Cred că aceeași stare o simțea și Țuculescu. Așa reușesc să-i judec lucrările fără să-l critic. - Și dacă greșești? - Greșelile au în ele ceva sacru. Este o greșeală și mai mare dacă încerci să le îndrepți. În clipa în care ai greșit, trebuie să te oprești. Eventual, mai târziu, vei judeca altfel și vei stabili atunci ce-i de făcut în continuare. 185

Din cugetările Bolovanului A bătut ceasul Am auzit că, în Piața Sfatului din Brașov, clopotul atașat ceasului din turn a reînceput să bată ora exactă. Să fie vreun semn? Semn de civilizație, evident. Pare o preocupare dragă amatorilor de antichități, fiindcă, astăzi, orice persoană are, dacă nu un ceas de mână fățos, măcar două telefoane mobile ce-i indică ora exactă chiar și atunci când nu vrea s-o știe. Și de ce să nu vrea so știe? Pentru că nu și-a propus să fie punctual. Și de ce să nu fie punctual? Pentru că nu i-a intrat în sânge. Și de ce nu i-a intrat în sânge? Ei, aici povestea e mai lungă. În civilizația rurală timpul are valori mai largi. Agricultorul este dependent de vreme: precipitații, temperatură, vânt etc. El nu poate face promisiuni ferme nici măcar în privința recoltei, fiindcă nu știe cât de bun sau rău va fi anul agricol. Dacă doi vecini aflați la sapă își promit o anumită acțiune pentru a doua zi, dar, între timp, plouă, ei nu se mai pot duce la sapă, deci promisiunea cade. Nimeni nu este vinovat. În civilizația urbană, în schimb, orientată spre industrie și comerț, dacă furnizorul unei piese nu-și îndeplinește obligația contractuală, asamblarea produsului, din care piesa respectivă face parte, nu este posibilă, iar fabricantul riscă falimentul. Aici, punctualitatea este esențială, motiv pentru care lipsa ei 186

este sancționată prin eliminarea celui în cauză din lumea civilizată. În România comunistă, prin industrializarea forțată, numărul exagerat de mare de lucrători aduși din mediul rural a făcut imposibilă asimilarea lor de către orașe, și atunci s-a produs fenomenul invers. Noii veniți au impus regulile lor. Mai mult decât atât, eliberați de regulile impuse de civilizația rurală, intrați într-un mediu unde nu-i cunoștea nimeni, mulți dintre cei dezrădăcinați au refuzat orice fel de reguli. Asta scuză într-o oarecare măsură lipsa de punctualitate a imigranților. În ce măsură? În măsura în care nu s-au adaptat. Și dacă este mai simplu să fim nepunctuali, de ce să ne mai batem singuri cuie în tălpi? Dacă am fi singuri pe lume, am fi nepunctuali doar față de propria noastră persoană. În societate însă, un asemenea gest de domnișoară prost-crescută dovedește lipsa respectului față de alții și, în acest caz, nu putem pretinde ca ceilalți să ne respecte pe noi. Este și unul dintre motivele care, alături de mentalitatea comunistă, a condus la încropirea unei pseudo-industrii, incapabilă să facă față celei adevărate, fapt vizibil cu prisosință după 1989, pentru că și majoritatea noilor conducători de întreprinderi aveau aceeași origine rurală. În societatea medievală, fiindcă nu orice cetățean avea ceas, localitățile cu pretenții urbane aveau în centru o clădire cu un turn, în care se afla un ceas. Localitățile mai mari, Brașovul printre ele, aveau mai multe 187

asemenea turnuri, astfel încât, din orice punct al ei, era vizibil un ceas. Totul pentru ca oamenii să-și permită să fie punctuali. Scuza că n-am știut cât e ceasul, ca de altfel orice altă scuză, nu era admisibilă. Evident, clopotul din orice turn nu ne mai folosește astăzi să aflăm ora exacta, dar ne poate aminti că civilizația urbană a început cu punctualitatea și că neglijarea acestei caracteristici a ei însemnă regres pe plan social. Pe plan individual, este simplă lipsă de educație urbană. Zicala „Promettre c’est noble, tenir c’est bourgeois” e și ea aproape de idee. Pe cât de aproape însă, pe atât de falsă. Într-adevăr, pe lângă fandoseala exprimării în franceză, ea redă mentalitatea unor oameni fără responsabilitatea faptelor lor. Și este falsă, fiindcă un nobil din trecut era dator să-și respecte promisiunile, fie și numai din motive de etică, în timp ce un burghez era obligat s-o facă, datorită conjuncturii economice. El. burghezul, adică orășeanul (burg = oraș) este implicat în afaceri și, așa cum am spus, dacă un furnizor nu respectă termenul de livrare, asamblarea produsului finit nu este posibilă, un lanț întreg de producători ar suferi consecințe serioase și, drept consecință, vinovatul iese din lumea afacerilor, fiindcă se duce vestea neseriozității sale. Un exemplu extrem este grecul zilelor noastre. După dobândirea independenței, grecii s-au comportat – și o fac și azi – asemenea unor domnișoare ce – simținduse curtate – cred că le crește valoarea, dacă își dau aere și fac tot felul de mofturi. Întârzierea la întâlniri este una 188

dintre grațiile lor uzuale. Cauza își are rădăcinile în interesul occidentului (în special a Angliei) de fărâmițare a Imperiului Otoman. Pe teritoriul eliberat, trebuia făcut ceva. Așa s-a născut Grecia, care nu fusese niciodată un stat independent, decât poate după 338 î.Hr., când Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru) a învins alianța dintre Atena și Teba, instaurând astfel hegemonia regatului macedonean, și 146 î.Hr., când teritoriul Greciei de azi a intrat în componența Imperiului Roman, deși, în timpul lui Alexandru Macedon, capitala era în tabăra lui de campanie, iar în final la Bagdad. Curtați încă de Occident, grecii nu s-au străduit să-și însușească mentalitatea occidentală și continuă să se comporte ca domnișoarele despre care am vorbit. Pentru grec, zece minute pot însemna o oră sau chiar mai multe. Despre scuze nu poate fi vorba. Timpul tău nu contează. Doar al lui este important, deși nu întotdeauna este în stare să-ti spună ce-a făcut în ultimul timp. Pentru absența la o întâlnire programată nu este bine să pui întrebări, fiindcă răspunsul va fi ceva de genul „A intervenit ceva mai important decât întâlnirea cu tine”.

Noi, Zidurile Au trecut anii. Zidul blocului în care a locuit Elena în tinerețe nu mai este martor al evenimentelor de care ne ocupăm acum. În plus, pe lângă vila în care s-a mutat și a servit ca prim sediu al societății înființată de grupul format în jurul ei și al lui Dan, din care relata prietenul 189

Zidului, au apărut alte clădiri, fiecare cu zidurile ei. Suntem deci mai mulți, noi cei care ne-am asumat rolul de consemnatori ai evenimentelor. Grupul eroilor noștri s-a mărit considerabil, dar prietenia fondatorilor a devenit tot mai puternică. Acum, deși au depășit cu toții vârsta de pensionare, sunt dedicați muncii lor parcă mai mult chiar decât la început, când aveau unele îndoieli asupra reușitei. Evoluaseră mai repede decât se așteptau. Aproape că nu le venea să creadă de tot ce li se întâmpla. Rolul lui Steven, dar și al unor elevi ai Elenei sau, meditați la engleză de Dan, a fost esențial. Printre ei, Nicu și soția lui au contribuit cel mai mult. La început însă, Steven a propulsat firma prin relațiile lui la Queen Mary University din Londra. Le-a vorbit foștilor săi profesori despre România, Brașov și inițiativa lor. I-a convins că românii merită să fie ajutați, dar și că Universitatea și studenții ei ar avea de câștigat. În faza următoare, veneau pentru practică grupuri de studenți, însoțiți de câte un cadru didactic. N-a durat mult și – încântați de pitorescul peisajelor – unele cadre didactice veneau să-și petreacă concediile în Poiana Brașov și nu numai. Când au aflat de pasiunea prințului Charles pentru Transilvania, numărul vizitatorilor s-a extins și în afara celor din Universitate. Vestea prestației din ce în ce mai bune s-a răspândit nu numai în Brașov. Absolvenți de liceu și mai ales studenți la facultăți tehnice, dornici să lucreze în străinătate, veneau să urmeze cursurile aici. Au avut inspirația să nu se avânte fără control, să nu se încurce cu

190

oferte politicianiste ci, dimpotrivă, să crească exigențele. Succesul a fost pe măsură.

File de jurnal Steven ne-a impus un nou angajat. A făcut-o indirect, alegându-și un asistent, dar a făcut-o. La prima vedere, este o jignire pentru noi, dar – studiind „materialul” – a trebuit să-i dăm dreptate. Nu știu cum la depistat dar, să recunoaștem, a avut fler. Nu cred că un român ar fi reușit această performanță. Se numește Marcel și nu are studii nici măcar liceale. Înainte de 1989 a fost muncitor. Provenit dintr-o familie săracă dintr-un sat uitat de lume, a urmat o școală profesională și a lucrat ca muncitor. Serios și competent, a fost remarcat, astfel că a avansat repede, obținând un salariu foarte bun pentru acele timpuri. Se învățase cu bani și, după 1989, sa implicat în tot felul de activități. Putea să intre în politică, fiindcă multe cunoștințe de-ale lui au făcut-o. El însă, cu foarte puținele cunoștințe de limbă franceză, învățate la școală, a preferat să intre în legătură cu francezii ce veneau atunci în România cu ajutoare. Etapa următoare este ușor de intuit: a plecat în Franța. După mai puțin de doi ani, rănit în orgoliu propriu de câțiva „băștinași” infatuați, a revenit în țară și s-a angajat ca muncitor pe șantierul nostru. Aflând care este obiectivul activității noastre, a început să învețe limba engleză. Poate că, până aici, evoluția lui nu este surprinzătoare, pentru un tânăr. Surprinzător este talentul lui pentru limbi străine: vorbește acum englezește perfect. Corect 191

gramatical, cu accent de Oxford, dar mult mai inteligibil decât majoritatea profesorilor români, care se forțează să vorbească cât mai „British”. Simpatic, veșnic bine dispus, este agreat de toată lumea.

* *

Prin fabule și povești, copilul își însușește semnificația unor cuvinte abstracte, altfel foarte greu de explicat, ca dragoste, ură, viclenie etc. Aproape întotdeauna se apelează la animale: ursul este naiv, vulpea vicleană, iepurele fricos și așa mai departe. Dar nu toți copiii sunt educați în acest mod. Unora nu li s-au spus povești niciodată, iar alții nici nu știu să citească. Ne-am aștepta ca cei educați să fie mai performanți în viață. Realitatea însă dovedește că este invers. Paradoxul ar putea fi explicat tocmai prin folosirea animalelor, pentru exemplificare. Viclenia, răutatea, prostia, aparțin altora, nu nouă. Noi suntem perfecți, nu trebuie să ne preocupe asemenea fleacuri. Și astfel, copilul „lasă garda jos”.

Din cugetările Bolovanului De la izolare, la societatea globală Oamenii – și nu numai ei – obișnuiesc să se judece unii pe alții potrivit mentalității fiecăruia, rezultatul fiind unul subiectiv, bineînțeles, pentru că mentalitățile lor 192

sunt diferite. Îi intrigă chiar și faptul că ele, mentalitățile, nu sunt identice. Dar de ce ar fi? Însăși evoluția filosofiei a fost nu doar rezultatul logicii filosofilor, ci și efectul unor evenimente care i-au marcat și le-au modificat mentalitatea. Astfel, războaiele din perioada 1756–1763, reunite sub eticheta „Războiul de 7 ani” și denumite de Churchill „Primul Război Mondial”, fiindcă a implicat aproape toate marile puteri, a marcat puternic mentalitatea vremii. De asemenea, unele evenimente naturale majore, i-au influențat și ele pe filosofi. Printre ele, din aceeași perioadă, cutremurul urmat de tsunami din Portugalia anului 1755. Consecința se poate vedea în lucrările unor filosofi ai timpului, ca „Monadologia” lui Leibniz, sau opusul ei, „Candide”, a lui Voltaire. Acesta din urmă, după ce a ironizat tot ce-a întâlnit în cale, prin vocea lui Candide ne recomandă cuminte „Să ne cultivăm grădina noastră”. Cu alte cuvinte, să ne vedem de treburile noastre mărunte și să abandonăm problemele majore, pe care – oricum – nu le putem rezolva. O spune însuși Candide, la sfârșitul aventurilor sale. Orice om, orice societate, este rezultatul propriei sale istorii, care i-a modelat personalitatea. În consecință, nu trebuie să ne mire faptul că grecii sau japonezii sunt diferiți de noi și diferiți față de cei din trecut. Imaginea societăților primitive, formate din triburi conduse de „sfatul bătrânilor” aleși pașnic dintre înțelepți, este cu siguranță idilică. Câțiva cercetători au experimentat relațiile umane cu un grup de bebeluși 193

lăsați singuri într-o cameră, dar urmăriți prin vizor. În scurt timp, deși nu știau încă să vorbească, microsocietatea lor s-a stratificat: atenția majorității s-a concentrat asupra unuia singur, devenit astfel lider, înconjurat de adulatori. Doar câțiva au rămas în expectativă, unul chiar ros de invidie. Romanul lui William Golding, „Împăratul muștelor”, este și el relevant: un grup de adolescenți, naufragiați pe o insulă pustie, se structurează din proprie inițiativă, prin liberă voință, în funcție de personalitatea fiecăruia. Evoluția lor a fost aidoma celei oamenilor mari: cei cu multă voință și, eventual, carismă, se impun majorității, deși le lipsesc tocmai calitățile necesare unui conducător adevărat. În carte, cei care i-au scos pe copii din letargia de după dezastru și au venit cu soluții practice de supraviețuire au fost repede dați deoparte. Le-au luat locul cei mai ambițioși. Rezultatul a fost un dezastru: război în toată legea. Un război între copii. Atitudinea oamenilor nu este, din acest punct de vedere, cu nimic diferită de cea a animalelor sălbatice. Datorită inteligenței, oamenii sunt mult mai performanți. Nu avem însă nici un motiv să credem că societățile primitive erau altfel organizate decât animalele sau altfel decât omenirea azi. Filmul „Cei șapte magnifici”, realizat de americani în stil american după japonezul „Cei șapte samurai”, avansează ideea că un sat de oameni pașnici nu poate trăi în liniște și că are nevoie de apărători, deoarece pe lume există și oameni răi. Apărătorii se pot ridica din mijlocul lor, sau veniți din afară ca ocupanți și, în cele din urmă, acceptați, pentru a-i apăra în fața altor 194

cotropitori, mai răi. Istoria oricăror teritorii poate fi citită astfel. Teritoriul Franței, spre exemplu, rămas fără apărare după căderea Imperiului Roman de Apus, a fost o țintă ușoară pentru franci, triburi germanice. Culmea ironiei este că Franța le poartă și azi numele. Marea majoritate a familiilor regale europene au aceeași origine germanică. Căpeteniile militare france, odată așezate în teritoriu, și-au construit fortărețe, devenite ulterior cetăți și apoi castele, de unde îi puteau stăpâni pe localnici, rămași la munca câmpului. Cu timpul, aceste mici feude sau mărit, fie prin unire în lupta cu inamicii (arabi în cazul Franței și al Spaniei), fie prin dispute între ei. Astfel au apărut regatele de mai târziu. Cetatea de la Micene este construită pe o înălțime și are ziduri foarte groase, ca majoritatea cetăților, de altfel. Se află într-o depresiune roditoare, dar înconjurată de un vast spațiu arid și foarte greu de străbătut în condițiile de atunci. Este evident că fortificațiile nu erau împotriva eventualilor invadatori, ci împotriva eventualelor revolte ale localnicilor. La Nafplio, venețienii au construit o cetate inexpugnabilă în același scop. Cu timpul, micile încăierări dintre triburi au ajuns războaie mondiale. De ce am crede că lumea a devenit mai pașnică? Sau invers, de ce am crede că în trecut au fost altfel. De ce s-ar fi schimbat atât de mult ceea ce în natură este fundamental de miliarde de ani? Numai tehnologia a avansat; oamenii sunt aceiași, doar mai perfizi.

195

Animalele slabe trăiesc în comun: turme, stoluri etc. Cele puternice sunt vânători individuali. Oamenii procedează la fel. Grecul când se simte sigur pe el, este rău. Când e slab, se unește cu alții, protestează și face greve. Acesta este rezultatul unui proces îndelungat de evoluție, nu neapărat înspre bine, ci și înspre rău. Doar evoluție, adică schimbare în sensul dorit de conducătorii de moment. Se întâmplă însă ceva: procesul poate fi reversibil într-o oarecare măsură. Dacă în trecut, membrii triburilor trăiau permanent în colectivitate - la luptă ca și la dans erau împreună – omul modern este din ce în ce mai singur. Și nu pentru că i s-ar impune. Este dorința lui să se desprindă de societate. Primul lucru care îi displace este să meargă la serviciu, adică să-și exercite rolului lui firesc în societate, deși el este un animal social prin excelență. Fără societate nici n-ar putea exista. Vrea să aibă cât mai mult timp liber, pe care să și-l gestioneze după bunul său plac și nu după cum pretinde societatea. Tehnologia modernă îi permite să efectueze acasă din ce în ce mai multe activități. Calculatoarele electronice pot fi de mare ajutor, mai ales conectate la o rețea. Oamenii colaborează din ce în ce mai puțin, iar în lupta pentru existență sunt de obicei adversari. Colaborarea este rara avis. Din punct de vedere cultural, situația este și mai categorică. La horă nu mai merge nimeni. Dansurile moderne sunt doar pentru perechi, în vederea împerecherii. Teatrul grec din Epidaur avea o capacitate 14.000 de locuri, deși în localitate se aflau cu mult mai puțini locuitori. Astăzi, teatrele din orașe cu sute de mii 196

sau chiar cu milioane de locuitori rămân aproape goale la majoritatea spectacolelor. Oamenii preferă televizorul, la care se uită individual. Deocamdată, la filmele făcute în studiouri mari, de echipe numeroase de profesioniști, dar s-ar putea ca într-un viitor destul de apropiat să prefere filmele făcute de ei înșiși, în care eroii principali sunt chiar ei. El, omul modern, nu mai este un animal slab. Se întâmplă așa, datorită tehnologiei. Exacerbându-și individualismul, tehnologia nu-l va mai servi, filmele făcute de el și cu el însuși ca unic erou nu-l vor mai satisface și, atunci, va redeveni un animal slab, obligat să trăiască în turmă. Turmele însă nu au conducători; doar haitele. Iar conducătorii sunt așa precum îi știm.

File de jurnal S-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Mircea Eliade (9 martie 1907). Ei, și ce ne pasă nouă? Așa cum mă așteptam, nimic din ceea ce, teoretic, era de așteptat nu s-a produs în presa culturală românească de azi. Deși cea mai mare parte a vieții și-a petrecut-o în exil, destinul României a dăinuit în preocupările sale, unul dintre articole, scris în 1953, fiind intitulat chiar „Destinul culturii românești”. Noi, însă, l-am uitat. Nu suferă el pentru asta, ci tot noi. Se pare că tentația defăimării este mai puternică la români decât cea a valorificării trecutului. Întrebarea este: „încotro se îndreaptă cultura română azi?”. Avântul generației antebelice s-a prăbușit. Este generația de astăzi capabilă de un nou avânt? Cum? 197

Care ar trebui să-i fie instrumentele, subiectele de analiză etc.? Nu vă așteptați să dau eu răspunsurile. Vor fi alții mai deștepți decât mine s-o facă, și bine ar face să se grăbească. Eu doar constat. Și constat că eroii din antichitate se bat în filmele moderne cu săbii din oțel ce nu fusese încă inventat, că instrumentul preferat pentru introspecții psihologice este sexul, și . . . mă opresc. Există în fiecare om dorința de a fi – dacă nu o personalitate deja intrată în istorie – măcar un om normal. (Netrebnicia, deși existentă și încă în exces, nu poate fi o dorință, ci doar un rezultat, așa că nu o luăm încă în calcul.) Alegerea între cele două alternative este o chestiune personală, consecință a educației și psihologiei proprii. În timp ce prima reflectă tendința de ieșire din mediocritate, a doua are ca țel mediocritatea absolută. Prima reflectă caracteristicile omului ca animal „de pradă”, a doua pe cele „de turmă”. Reprezentativ pentru prima categorie este animalul cu privire agera și îndreptată înainte. El este singuratic, dușmanul tuturor și toți îi sunt dușmani. Are tovarăși doar în haită și numai pe timpul vânătorii. Cel din a doua categorie are ochii laterali, să-și vadă bine vecinii, se simte bine în mijlocul și la adăpostul turmei. Este ierbivor și de obicei o pradă pentru primii. Omul are ambele trăsături și este bine să nu ne scape din vedere că ele se află în constituția noastră biologică, fie că ne place fie că nu. Așa se face că unii dintre noi sunt conducători și alții conduși. Unele dintre aceste trăsături se ameliorează prin educație, dar o genă a educației nu s-a descoperit încă.

198

În ceea ce privește normalitatea, aceasta este o noțiune abstractă, un fel de valoare medie față de care pot exista abateri mai mari sau mai mici. Matematicienii ar fi capabili să facă chiar evaluări statistice, să-i stabilească valoarea medie, abaterea medie pătratică și altele de genul acesta. Cele două trăsături sunt însă contradictorii; ele nu se amestecă. Mai curând ar putea fi analizate prin prisma Teoriei catastrofelor, care teorie nu tratează așa cum s-ar crede catastrofele, ci fenomenele care au o evoluție discontinuă, cu rupturi ale pantei. Exemplul clasic în psihologie este cel al cățelului care, după ce latră furios și plin de avânt, o rupe la fugă cu coada între picioare, îndată ce ținta se transformă dintro virtuală victimă într-un posibil pericol. Trecerea dintre cele două stări nu este graduală, ci bruscă. Noi, cum spuneam, căutam normalitatea. În cazul nostru, ea înseamnă mediocritate și presupune nu numai lipsa dorinței de a „ieși din front”, ci și lipsa oricărui viciu. Trecem peste sfatul nu-mai-știu-cui de a ne feri de cei fără vicii și – pentru că nici nu le putem recomanda – să căutăm dacă nu comportarea normală, cel puțin una rezonabilă. Asta ar însemna să găsim o măsură în tot ceea ce facem, deși măsura se pare că este tot mai mult izolată în domeniile tehnice și mai puțin prezentă în cele umaniste. Înseamnă deci că trebuie să acceptăm din partea fiecăruia o doză de anormalitate și să ne înțelegem în mod reciproc slăbiciunile, evident fără să le transformăm în pretenții. Cum spuneam, mediocritatea absolută este doar o noțiune teoretică; ea nu există în lumea reală. În tehnică, orice dimensiune se indică 199

împreuna cu precizarea toleranțelor admisibile în plus și în minus. O precizie mai mare înseamnă o toleranță mai mică. Toleranța zero nu există. Rezultă că orice individ, oricât de mediocru al fi el, tot are câteva calități, oricât de mici. Asta ca să nu vorbim despre defecte. Această mică digresiune introductivă are un scop pe care intenționez să-l finalizez mai târziu. Deocamdată, mai fac o remarcă: România, ca orice altă țară, are nevoie de o literatură, ca parte a culturii. Nu vreau să spun că nu ar avea una. Orice cultură are la bază câteva cărți fundamentale care, pe de o parte au contribuit la formarea gândirii, a mentalității acelui popor și pe de altă parte au arătat lumii cine sunt ei. Națiunile puternice nu numai că au arătat, dar au și impus altora cultura lor. Desigur, există cărți de ficțiune, de exegeză, de poezie și de multe alte feluri, dar la nivelul de bază, cel fundamental, se află cărțile ce relatează întâmplări reale sau fictive – dar plauzibile – menite nu numai să arate, ci să și explice mentalitatea poporului așa cum s-a format ea în decursul anilor, ca efect al istoriei pe care a traversat-o, cu toate evenimentele ei, favorabile sau nefavorabile. Motivațiile noastre, explicația unor fapte trecute și modul în care vom acționa în viitor se află întro relație de tip cauză-efect. Nu întâmplător cei ce conduc lumea știu cum să ne manipuleze. Ei știu cum gândim chiar mai bine decât noi, pentru că ne cunosc trecutul, trecut pe care noi înșine uneori îl eludăm, atunci când nul deformăm din diferite motive. Trendul indică viitorul, dar parametrii lui se stabilesc prin analiza evoluției anterioare. Sau mai pe românește, „trebuie să știi de 200

unde vii ca să știi încotro te îndrepți”. Ce avem noi aici? Cam puțin, iar cu apetitul nostru către defăimare, riscăm ca în scurt timp să nu mai avem nimic. Și totuși, am cunoscut evenimente din care ar putea învăța și alții, nu numai noi. Despre ele, însă, nu scriem decât prea puțin, aproape nimic. Există mentalitatea că un roman este mai ceva decât un jurnal, că ficțiunea este adevărata literatură și nu reflectarea realității. Poate, cu o mică observație: orice autor va pune în sarcina eroilor săi ceea ce gândește și înțelege el și nu ceea nu i-a trecut niciodată prin minte. Un roman este de aceea mai mult o încercare de a se ascunde după deget, pentru că îi lipsește curajul să dea publicității un jurnal intim. În loc de persoana întâia singular se folosește a treia și gata romanul. Acestor autori le lipsește prima calitate de scriitori adevărați: sinceritatea. A doua calitate, capacitatea de introspecție, este deja ceva ce le depășește cu mult posibilitățile lor intelectuale. În ceea ce privește puterea de convingere, soluția inversă - relatarea la persoana întâia a unor fapte îndeplinite de altcineva – ar fi cu mult mai eficientă. Mi-a plăcut să citesc într-o carte atmosfera deceniului șase al secolului trecut într-un târg românesc, redată sub forma amintirilor unui copil. Nici un tratat de istorie nu va reda atât de autentic viața în România acelor ani, iar cărțile de literatură care ne-am aștepta s-o facă sunt cvasi-inexistente. Amintiri din copilărie? Iată o idee! Un copil nu poate fi decât martor. Lui i se iartă orice. Totul este ca relatarea să fie autentică. Pentru contrast, avem „memorialistica” celor ce vor să-și corecteze 201

imaginea, sau chiar să-și construiască o „filogeneză aurită”. Cum acestora din urmă le lipsește sinceritatea, rezultatul este opus celui scontat. Minciuna, prin eludarea unor evenimente importante sau chiar minciuna simplă, sunt prea evidente pentru orice cititor oricât de neavizat. În lipsa unor explicații plauzibile, supozițiile pot fi chiar mai grave decât realitatea. Chiar și un răufăcător are în momentul respectiv convingerea că faptele lui sunt pe deplin justificate. Cum a ajuns el la această convingere rămâne să ne povestească. Dacă o face cu sinceritate, sar putea să-l credem și chiar să-l iubim, fiindcă îl înțelegem. („Errare humanum est, perseverare autem diabolicum”.) Marii scriitori nici n-au făcut altceva. Ceea ce poate da de gândit este faptul că autorul cărții autobiografice pe care tocmai am lăudat-o – intelectual în toată puterea cuvântului – nu este un scriitor profesionist. Dar ce este un scriitor profesionist? Nu demult am recepționat dizertația unuia, care protesta „cu mânie proletară” împotriva celor ce se apucă de scris după ce ies la pensie, în timp ce el – sărmanul – scrie de la 15 ani. E greu de aflat ce credea el că are de spus lumii la vârsta aceea, pentru că n-a reușit s-o facă nici mai târziu, dar și-a apărat întotdeauna cu îndârjire breasla de orice intrus. Cum însă era „asupra unui pahar cu vin”, s-a confesat că, în timpul școlii, raporturile lui cu profesorii de alte materii decât limba română, pe care nu reușea niciodată să-i înțeleagă, se limitau la negocierea (citește cerșetoria) notelor. Este doar un exemplu din ceea ce a ajuns să fie aproape o caracteristică generală a celor ce – profesând în discipline unde aprecierile sunt subiective 202

anii de socialism i-a antrenat în folosirea altor criterii, mai practice pentru propria lor parvenire. Recrutați dintre elevii mai limitați intelectual, după ce au scăpat de „furcile caudine” ale profesorilor de la școală - pe care numai ei știu cum au absolvit-o, dacă au absolvit-o declară (fără să-și dea seama că se auto-insultă) că ei „nu le au cu matematica”, ei sunt „oameni de cultură”, ca și cum condiția necesară a omului de cultură ar fi prostia. Aici nu este vorba numai de înfumurare, ci și de un scut menit să le apere ignoranța în fața unor „indiscreți”. Asemenea atitudini se reflectă într-o sumedenie de manifestări, cum ar fi, spre exemplu, declarația unora cum că americanii ar fi inculți, pentru că n-au auzit de Marin Preda, ca și cum noi am fi tobă de literatură americană. Cum poate fi incult un popor care, în mod evident, ne este superior. Îi asigur din experiență pe neîncrezători că librăriile și bibliotecile lor sunt incomparabil mai mari decât ale românilor și întotdeauna pline de cititori. Asemenea concepții reflectă doar ideea celor mulțumiți cu suficiența lor, idee potrivit căreia „ce știu eu însemnă cultură, ce nu știu eu nu contează”. Ce-i drept, un specialist într-un domeniu oarecare nu poate face literatură în specialitatea lui. Tendința de exprimare exactă îl va împiedica să găsească un limbaj poetic. Este nevoie de puțină ignoranță. Întrebarea este deci: „De câtă ignoranță este nevoie pentru a face literatură?”, pentru că prea multă, în mod evident, nu poate fi folositoare. Atunci când Eminescu scria „La steaua”, foarte puțini dintre români știau cu exactitate ce 203

sunt acelea stele și care sunt distanțele dintre ele. Nici Eminescu nu era un astronom, dar printre poeții din vremea lui, el era un om cult. (Ce vremuri!!!) Tocmai acest statut de „intermediar” i-a permis să cucerească inimile noastre. Scriitor este doar cel care are ceva de spus. Este cu atât mai bun cu cât o face mai bine. Dacă însă nu are nimic de spus, el nu rămâne în literatură, oricât și oriunde ar cotiza. Unii „oamenii de litere” au devenit și ei un soi de sectanți imaginându-și că doar ei dețin adevărul și își propun să se pronunțe chiar și acolo unde nu înțeleg despre ce anume se vorbește. Există probabil scriitori care își imaginează că opera lor interesează pe toată lumea și, în consecință, ei se adresează tuturor. Este o naivitate, ca să mă exprim delicat. În plus, o cultură autentică trebuie să se ancoreze în cea universală, dar ea nu există ca atare dacă nu are un sâmbure autohton. Din când în când, asemenea sâmburi apar și la noi. Nu știu de ce nu încolțesc, deși România a parcurs evenimente dramatice ce merită să fie cunoscute! Întrebare retorică, bineînțeles. Se preferă defăimarea puținelor personalități adevărate probabil tocmai pentru a cultiva superficialitatea și subcultura. Cartea despre care vorbeam la început și spuneam că mi-a plăcut mi s-a părut cu atât mai valoroasă cu cât vine după o lungă perioadă în care am constatat și regretat lipsa unei literaturii autentice, sincere tratând tocmai perioada care, ca popor, ne-a încercat atât de tare. Literatura are un rol cu mult mai important chiar decât documentele oficiale, citite doar de

204

către istorici și – uneori – nici măcar corecte. Literatura intră direct în conștiința oamenilor, o modelează. Cu toții greșim mai mult sau mai puțin. Indiferent de gravitatea erorilor, cel mai bun lucru ar fi să le recunoaștem și, eventual, să explicăm cum de s-a întâmplat. Mai întâi însă ar trebui să înțelegem noi înșine unde și de ce am greșit. Acest gen de literatură este mai autentic decât oricare altul. În lipsa lui, tineretul nu-și va cunoaște trecutul. Vom rămâne o țară săracă din punct de vedere cultural, o țară de „moromeți”, fie ei și școliți, dar după propriul lor gust. În literatura unei țări civilizate își găsesc loc și personaje mai evoluate. Spuneam la început că oamenii cumulează atât caracteristicile animalelor de pradă, cât și pe cele ale celor ce preferă adăpostul turmei. Scriitorii, fiind și ei oameni, respectă aceleași legi naturale. Nu avem nici un motiv să credem că ei ar face parte dintr-o anumită categorie, fără a avea nimic de-a face cu cealaltă. De aceea, scrisul lor reflectă poziția pe care se află pe această scală, cu alte cuvinte psihologia lor. Din același motiv, preferințele cititorilor – oameni și ei - depind de procentele de agresivitate, pasivitate, etc. cu care este înzestrat fiecare. Rezultă de aici că orice fel de scriere își are partizanii ei, atât în rândul scriitorilor cât și în cel al cititorilor. Un meditativ preferă amintirile din copilărie, în timp ce unul foarte activ își poate dori să devină analist politic. Dacă profesiunea sa de bază este una „realistă”, atunci va fi tentat să „filozofeze”, generalizând observațiile sale culese de-a lungul vieții. Dacă însă profesiunea sa este una „umanistă” și – întâmplător – se 205

consideră scriitor, atunci se va simți obligat să scrie chiar și atunci când nu are nimic de spus, devenind de obicei analitic pe plan scriitoricesc și valoros pe măsura talentului. Am fi tentați să credem că scriitorul are mai mult din trăsăturile caracteristice animalelor de pradă, în timp ce cititorii pe cele ale turmei, pentru că se află într-o poziție pasivă. Așa ar fi, dacă scriitorii nu ar citi, iar cititorii nu ar avea opinii proprii în timp ce citesc, opinii ce ar putea fi scrise. Că scriitorii citesc este sigur. Că opiniile cititorilor nu sunt difuzate decât într-o foarte mică măsură este adevărat, dar tehnologiile moderne sunt pe cale să remediere acest dezavantaj. Așadar, frați români, apucați-vă de scris! Conștiința voastră este mai presus de judecățile altora. Cât despre cultură, cu cât unghiurile din care va fi abordată vor fi mai numeroase și opiniile noastre mai pertinente, cu atât avem șanse mai mari să progresăm.

Din cugetările Bolovanului Conștiința sinelui Se spune că omul, spre deosebire de animale, are conștiința sinelui. Multă vreme m-am întrebat ce înseamnă asta și încă nu sunt sigur că am găsit răspunsul. Cum adică? Animalele nu-și dau seama că există? Răspunsul poate fi afirmativ în cazul unor forme elementare de viață, dar nu în cel al animalelor evoluate. O diferență cred că am dibuit: omul își pune problema 206

originii sale, ceea ce cred că animalele nu o fac. De aici încolo, răspunsul la întrebarea „Cum a apărut omul pe pământ?” este mai importantă decât cea a existenței conștiinței de sine. S-au dat multe răspunsuri până acum. Cea mai simplistă este cea a venirii de pe altă planetă. Din capul locului identificăm ignoranța autorilor aceste ipoteze: planete sunt sateliții soarelui, pe care deja îi cunoaștem și știm că de acolo nu puteau veni. Trecem însă peste acest detaliu și admitem că au venit mai de departe. Răspunsul încă nu ne satisface, deoarece apare întrebarea: „Bine-bine, și acolo cum au apărut?”. Răspunsuri mult mai diversificate dau religiile. Una foarte interesantă a fost elaborată de cei din Yucatan. Locuitorii aceste peninsule au emis ipoteza dă omul a fost făcut din mămăligă. Într-o primă variantă, cele două divinități ale lor, Tepeu și Qucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar acesta s-a disipat, din cauza inconsistenței compoziției sale. Au mai încercat apoi o variantă din lemn, dar acești oameni s-au înmulțit în forme nefaste și au trebuit să-i nimicească printr-un potop. Doar în a treia variantă au reușit, folosind porumbul, din care au făcut o pastă (mămăliga). Ei au construit astfel nu unul, ci patru oameni. A existat și o mică imperfecțiune: acești bărbați erau prea deștepți. Temându-se ca ei să nu-și dorească să devină zei, le-au întunecat parțial mintea cu un nor de pâclă, le-a încețoșat ochii, reducându-le orizontul și apoi, adormindu-i, le-a creează patru femei. Această versiune pare puțin

207

ciudată, dar pare să fie cea mai apropiată de rezultat, de omenire așa cum o cunoaștem noi azi. Desigur, creștinii cunosc cel mai bine variata Bibliei. Mai întâi, Dumnezeu a făcut cerul, pământul și toate celelalte, constatând de fiecare dată că rezultatul este favorabil („Și Dumnezeu a văzut că lucrul acesta este bun.”). L-a făcut apoi pe om, după care Biblia nu mai precizează dacă rezultatul l-a mulțumit. Că n-a fost așa cum și-a dorit a constatat imediat: indisciplina Evei, infamia lui Cain au fost primele dovezi. Au urmat altele, astfel că Potopul părea să fie singura soluție. N-a fost să fie așa, fiindcă lucrurile s-au agravat din ce în ce mai mult, dar noi nu putem să știm ce ne-a fost hărăzit. Poate că Dumnezeu tocmai asta a vrut. Mitologia greacă are altă variantă a Potopului. Aici, Deucalion, echivalentul lui Noe, a acționat în urma informației primite de la tatăl său, nimeni altul decât Prometeu. E vorba deci de o trădare. Mitologia grecilor este de multe ori mai subtilă și, prin asta, mai apropiată de mentalitatea oamenilor, în comparație cu variantele religioase, mai lineare. Există, desigur, și varianta evoluționistă, tocmai cea care a generat necesitatea stabilirii unei diferențe dintre umanitate și animalitate, conștiința sinelui fiind una dintre găselnițe, dar ea nu stabilește cu rigoare sensul evoluției. Unele animale par să aibă sentimente mai umane decât mulți semeni de-ai noștri, dau nu doresc acum să aprofundez acest subiect și, dacă că tot nu știm ce ne așteaptă, poate că ar fi bine să nu mai încercăm să „despicăm firul de păr în patru”. Nu de 208

altceva, dar mă gândesc la observația lui Chamfort: „Smulgeți aripile unui fluture și va rămâne un vierme”, iar noi nici măcar nu avem aripi.

Prietenul Zidului Nicu a venit recent din Anglia. Este inginer I.T. și s-a căsătorit cu Maria, încă de când erau studenți. Ea, în ciuda numelui, era englezoaică, studentă la Queen Mary University, unde studia „languages and literature”. S-au cunoscut de fapt în România, prin intermediul lui Steven, pe când ea făcea practică la Brașov. Lui i-a plăcut numele ei: o englezoaică cu numele Maria. Ei i-a plăcut entuziasmul românilor. Ca studentă, pe lângă obiectivele inițiale, a cerut să i se adauge și limba română, absolvind Universitatea cu această specialitate. După absolvirea facultății, Nicu și-a continuat studiile în Anglia, unde și-a luat masteratul. Acum, este unul dintre oamenii de bază din formație. - Zilele trecute, câțiva copii își amenajau o minusculă sală de fitness printre „beciurile” pe care locatarii și le amenajează în subsolul tehnic al blocului în care stăm noi. Este un bloc nou și încă mai există spații libere. - Se vor ocupa foarte curând. - Sunt sigur. Amuzat, le-am spus puștilor că de aici, adică din viitoarea lor sală de fitness, va pleca un Schwarzenegger românesc. Majoritatea au fost încântați. Doar unul dintre ei mi-a replicat puțin trist: „Dar ce sală are Schwarzenegger!!!”. 209

Tipic pentru români. Asta înseamnă să nu-ți vezi lungul nasului. Englezii nu sunt așa. Par îngâmfați la prima vedere, dar știu foarte exact care le este locul și nu se întind mai mult decât le permite plapuma. Se luptă pentru ceea ce știu că pot obține, dar nu aspiră la roluri nerealiste. Sunt practici, nu au fantezii. Eu am spus de multe ori că trebuie să știi de unde vii, pentru a afla încotro te îndrepți. De prea multe ori. Probabil că așa e, dar cred că este necesar să repeți unele idei, atunci când constați că încă nu sunt însușite. Și care ar fi acelea, cea pe care tocmai ai afirmato nu prea are legătură cu subiectul? Da, ai dreptate, m-a furat condeiul, ca să zic așa. Știam noi că ai veleități literare. Bine-bine, reformulez. Înainte de a pleca la drum, trebuie să identifici căile prin care poți să ajungi acolo unde dorești, în funcție de locul unde te afli. Deci întâi-și-întâi trebuie să stabilești unde te afli. Deosebit de inteligent. Nu râde! Înțeleg prin asta că trebuie să știi cine ești, ce poți și ce nu poți și așa mai departe. Am înțeles. În sfârșit! Odată ce ai identificat căile de acces, le analizezi avantajele și dezavantajele, stabilești care este cea mai potrivită pentru tine, faci toate pregătirile de drum și abia apoi te încumeți să 210

pleci. Ei bine, românii nu fac aproape nimic din toate acestea. Nu își propun să ajungă undeva; vor să se afle deja acolo și se lamentează că nu este posibil din numeroase motive, independente de ei. Te-am cam ironizat eu, dar recunosc că ai dreptate.

File de jurnal Trivialitatea în literatură Democrația este un cuvânt la modă și, cum tot ce este la modă se propagă fără prea mult discernământ, mă gândeam că și tendința aparentă de democratizare a limbii literare este explicabilă. Greșeam! Există o doză de adevăr aici, dar el trebuie nuanțat. În primul rând, limba nu poate avea o tendință din proprie inițiativă. Ea este influențată din afară, cu sau fără intenții (bune sau rele), de către cei ce o vorbesc mai bine sau mai puțin bine. Până aici, nimic nou! Acest curent, la modă astăzi în anumite cercuri, ca tot ce este la modă, se va demoda la fel de repede precum a apărut. O încercare mai veche de vulgarizare a făcut-o însuși academicianul Alexandru Graur, celebru în anii ’60 și temut în anii ’50 ai secolului trecut. El ne recomanda, spre exemplu, să folosim fără jenă cuvântul ‘cur’, deoarece aparține limbii române naturale. Este adevărat că, în Italia, limba latină clasică a fost înlocuită cu latina vulgară, dar aceasta s-a întâmplat pe fondul decăderii 211

civilizației romane, ceea ce nu are nici o legătură cu noi, atât sub aspectul civilizației, cât și al decăderii, pentru simplu motiv că noi nu prea avem din ce să decădem. În plus, din multiplele dialecte folosite pe teritoriul Italiei de azi, limba literară s-a fixat de către Dante Alighieri și alții ca el. Alexandru Graur, însă, în ciuda profesionalismului său, a fost un evreu comunist cu stagiu în ilegalitate, propovăduitor activ al doctrinei sovietice, scop în care, din profesor la un liceu particular evreiesc, pe care tot el l-a înființat, devine profesor universitar, membru al Academiei Române și principal diriguitor în tot ce însemna lingvistica românească a acelor ani, deși termenul de „limbistică”, inventat ce-i drept mai târziu, i s-ar fi potrivit mai bine. (Tot el a făcut parte din comisia care, în 1956, l-a pus la index pe Paul Goma.) Cum cineva trebuia să fie în vârf, s-a nimerit să fie el, și nu am deloc convingerea că a fost un unicat din punct de vedere profesional. S-ar fi găsit sute de alți profesori, mult mai bine pregătiți și mai puțin slugarnici față de ocupant. Revenind la subiect, da, este întotdeauna mai ușor să înjuri într-o limbă străină, pentru că nu simți la fel ca cel ce o face în limba maternă. Mi-am amintit de acest personaj pentru că, de câtva timp, apar tot mai des, chiar în publicații cu pretenții culturale, diverse texte ce se pretind a fi literare tocmai prin “curajul” de a practica un stil vulgar. Expresiile licențioase devin în mintea unor asemenea autori metafore poetice. Este adevărat că o înjurătură are forță expresivă, dar folosirea ei denotă doar lipsa capacității de exprimare civilizată a autorului, iar 212

substituirea ei în acest mod nu poate fi confundată cu talentul literar, în mod evident absent. Numai cineva aprioric atașat de acest stil poate renunța la spoiala de educație căpătată ulterior și crede că, revenind „la matcă”, cultivă o literatură mai autentică. Într-un asemenea text, spre exemplu, o autoare ne vorbește despre dragoste. Vorbește foarte bine românește. Confundă însă vulgaritatea cu arta și, deși îi repugnă mitocanii care scuipă pe trotuare, nu realizează că expresiile licențioase scuipate asupra semenilor au un efect similar, amplificat în măsura în care intelectul lor diferă de cel al trotuarului. În ton cu modul de exprimare, subiectul articolului rămâne adolescentin, în ciuda faptului că autoarea a depășit cu succes două căsătorii, care însă nu au avut consecințe asupra modului său de gândire. (Ea însăși ne-o spune în propriul său text.) Dragoste? Pe aceasta încă nu a aflat-o tocmai pentru că a căutat-o cu mijloace neadecvate. În neștiință de cauză, își scuipă peste noi refulările inevitabile unei atitudini greșite față de viață. (Nu cultivi flori cu buldozerul.) Acum, am devenit mai optimistă. Știu că există riscul să fiu etichetată drept o ciudată, dar cu asta deja m-am obișnuit. Ah, n-am spus cum se face că am devenit optimistă. Am citit o carte. Nu voi spune cum se numește, pentru că nu mi-am propus să-i fac publicitate. Cartea însă merită cu prisosință să fie citită cel puțin din două motive: este amuzantă și este despre noi. Nu despre noi cei frumoși, inteligenți, buni la suflet, ospitalieri și foarte educați, așa cum am învățat la școală că am fi, ci despre noi cei adevărați, adică așa cum suntem. Nu spun cum; o 213

spune autorul. În aparență, se citește ușor, pentru că, așa cum am spus, este scrisă într-o cheie umoristică. În realitate, lectura durează mai mult, pentru că este plină de poante ce trebuie savurate. În plus, după fiecare capitol, este necesară o pauză de cugetare, mai scurtă sau mai lungă, după caz. Cazul se referă atât la conținutul capitolelor cât și la cititor, și anume la cât timp este el dispus să aloce unor asemenea delicatese. Cel mai important mi se pare faptul că vorbește despre noi. Se spune că trebuie să știi de unde vii, pentru ca să știi încotro te îndrepți. Corect, dar prea cunoscut și scolastic. Nu ni se potrivește nouă, românilor de azi. Aș zice de aceea că mai întâi trebuie să știi unde te afli. Sigur, pe axa timpului, asta este doar o poziție definită de către trecutul pe care l-ai parcurs, numai că nu tot românul este dispus să-și studieze trecutul, iar atunci când o face reține doar explicații ale eșecurilor sale, de care întotdeauna sunt vinovați alții, de care întotdeauna sunt vinovați alții. Acest proces de auto-cunoaștere se poate face pe mai multe căi (unele deja încercate fără succes), dintre care cea umoristică pare să ni se potrivească ca o mănușă. În materie de glume, se știe, suntem experți, nui așa?, cu observația că – și aici - cei ironizați sunt întotdeauna alții și nu noi, eventual persoane fictive, gen Bulă. Iată de ce, orice încercare de a ne cunoaște pe noi înșine este un semn de progres, un motiv de optimism. Iar cartea despre care vorbesc o face într-un mod savuros. Chiar și plasarea unor cuvinte licențioase este acceptabilă într-o oarecare măsură, deși excesul lor către sfârșit

214

devine iritant. Pentru calitățile ei, însă, merită toată lauda. Am făcut mai devreme o disjuncție între cele două exemple de la care am plecat. Explicația este lipsa mesajului în primul și, dimpotrivă, caracterul instructiv al celui de al doilea. Al doilea caz ne atrage atenția asupra tendinței de democratizare a literaturii. Da, din momentul în care analfabetismul a fost cvasi-eradicat, înseamnă că ar trebui să existe texte pentru toate straturile sociale. Mai mult decât atât: dacă vrei să faci educație trebuie să cobori la nivelul celor pe care dorești să-i educi și să le dai un ceva în plus, acceptabil de către ei și care să-i orienteze în alegerile lor viitoare. Orice curs de marketing, publicitate, sau propagandă politică începe cu acest adevăr elementar. Este doar un reflex al infatuării pretinșilor educatori că literatura este unică. Nu, ea trebuie diversificată, corespunzător diversității societății, pe care nu face decât să o reflecte. Așa cum, în muzică, spre exemplu, alături de muzica ușoară, populară, manele, de cartier, jaz etc., există și muzică simfonică, operă, operetă etc., de ce nu ar exista și mai multe categorii de literatură? Ei bine, există, chiar dacă cei ce se autointitulează „oameni de litere” nu o recunosc. Ei se consideră a fi și „oameni de cultură”, pentru că așa au fost și înaintașii lor pe vremea când doar o elită știa să scrie și să citească. Între timp lucrurile s-au schimbat. Odată cu generalizarea științei de carte, este de așteptat ca și literatura să se diversifice, răspunzând astfel cerințelor fiecărei categorii sociale. Nu ne rămâne deci decât să recunoaștem că literatura chiar 215

face acest lucru și că genurile existente în muzică democratizată din naștere - există și în literatură, iar noi, vrând-nevrând aparținem uneia sau alteia dintre aceste categorii. Diferența este că, în muzică, toate categoriile sunt cunoscute și recunoscute, iar organizatorii diferitelor manifestări sunt diferiți, astfel încât pot coexista pașnic. Singurele interferențe sunt în spațiul televiziunii publice, care vrea să împace toate gusturile, ceea ce nu este posibil și, de aceea, toată lumea este nemulțumită. În literatură, în schimb, rămășițele „centralismului democratic” (poate că cea mai ineptă expresie posibilă) se mențin în mentalitatea multor „activiști” din sfera culturii, deși ei înșiși aparțin unor categorii diferite și, de aici, și amestecul de genuri cu pretenții de „cultură unică”. Pe scurt: utilizarea unor expresii „de cartier” în literatură nu schimbă literatura, ci arată doar că textul respectiv aparține genului literar „de cartier”, chiar dacă autorul s-a mutat dintr-o zonă periferică într-un cartier rezidențial, pe căi numai de el știute. Evident, literatura „de cartier” mă preocupă mai puțin, ca să nu zic deloc. Se întrebau înțelepții noștri – cei adevărați - ce șanse are literatura română să intre în marea cultură universală. Cu expresii intraductibile în nici un caz. Nu pentru că alte limbi nu ar avea asemenea expresii. Ele există, dar sunt diferite. Ceea ce se poate traduce este doar ideea. Stilul, în schimb, dacă nu poate fi elegant, atunci se adaptează categoriei sociale căreia i se adresează, rezultând un alt text ce aparține traducătorului.

216

De ce nu putem folosi cuvintele oricum? Pentru că, în afara semnificației lor imediate, unele cuvinte au și o încărcătură emoțională, mai ales în cazul denumirilor anumitor părți ale corpului uman. Pentru majoritatea obiectelor, un singur termen este suficient pentru a le desemna. Atunci însă când există mai mulți termeni, fiecare dintre ei introduce o anumita nuanță, motiv pentru care nu putem folosi cuvintele la întâmplare, ci doar pe cel potrivit încărcăturii sentimentale dorite în contextul respectiv. Cur, fund, popou, poponeață, fese, buci și altele asemenea definesc aceeași parte a corpului, dar reflectă o atitudine diferită a vorbitorului față de ea. Același lucru se întâmplă și în cazul jargoanelor. Orice jargon este definit în primul rând prin vocabularul său. Trecerea forțată a unor cuvinte dintr-un jargon întraltul nu va schimba mare lucru, pentru că, în ipoteza asimilării lor în noul jargon, ele își vor pierde caracteristicile inițiale. Pe de altă parte, în jargonul sursă din care au fost preluate se vor inventa alte cuvinte, pentru a le suplini pe cele pierdute. De ce, totuși, ni se întâmplă nouă toate acestea? Încercările actuale de vulgarizare a limbii literare române au drept cauză o anumită tendință (asta ca să mă exprim eufemistic), începută în anii comunismului și – din păcate – continuată azi, o încercare a celor mulți de a-și impune voința celor puțini, încercare provenită din neputința primilor de a se adapta la cerințele lumii civilizate, ceea ce le-a generat ura față de cei ce erau deja acolo. Ura este însă un sentiment personal, ce nu poate fi transferat.

217

O limbă nu se dezvoltă prin vulgarizare, ci prin creșterea capacității de exprimare. Am mai scris cândva că Vasile Conta publicase un studiu în revista Convorbiri literare, între septembrie 1875 și martie 1876, iar apoi, în limba franceză, la Bruxelles, în 1877. Deși lucrarea lui a mai fost publicată de câteva ori, în 1923 apare la București o traducere în limba română după versiunea franceză. Evident, întrebarea „de ce a fost nevoie de o traducere din franceză în română, deși existau mai multe versiuni scrise direct în română?” este inevitabilă. Răspunsul ni-l dă însuși editorul, în nota introductivă la ediția din 1923: „...confruntarea celor două ediții arată simțitoare deosebiri. Textul francez este de pildă mai precis, mai... La această superioritate a versiunii franceze contribuie fără îndoială și faptul că limba noastră era la 1875 mai puțin încă decât astăzi (în 1923-n.a.) apropiată nevoilor gândirii științifice”. Limba franceză i-a permis deci românului Vasile Conta să se exprime mai bine decât a putut s-o facă în româna anului 1875; în schimb, cea din 1923 le-a permis traducătorilor s-o facă într-o manieră acceptabilă, chiar și în zilele noastre. Nu este doar cazul limbii română. Engleza este chiar mai dinamică. Steven afirmă că londonezul de azi nu poate citi Shakespeare în original. O pot face doar specialiștii și chiar și ei au uneori nevoie de dicționar. Acesta este sensul în care se dezvoltă cu adevărat o limbă. Prima observație este evoluția de-a dreptul impresionantă a limbii române în mai puțin de 50 de ani. Această evoluție a continuat și continuă și azi, chiar dacă nu în același ritm. Întrebarea este încotro? Atunci, 218

România se afla în faza de integrare în cultura europeană după perioada fanariotă, în timp ce astăzi ne place să credem că ne aflăm deja acolo, în Europa, iar limba evoluează în mod normal, ca orice altă limbă a unei țări civilizate. Oare? Da, dar nu fără poluatori. Cât despre „Da”, acesta este destul de aproximativ, dar cred că acceptabil. De ce cred și nu sunt sigură? Orice limbă se află undeva pe o scară a valorilor, de la cele mai rudimentare și până la cele ce permit exprimarea celor mai profunde idei. Dificultatea constă în subiectivismul auto-evaluării. Știm deja că limbajul și gândirea se formează împreună. Există studii celebre și recunoscute în acest sens. Da, nu putem exprima ceea ce nu gândim, ș Orice limbă se află undeva pe este exprimabil, bineînțeles în limba sau limbile pe care le cunoaștem. Unde se află limba română pe aceasta scară? Putem afla doar dacă ne raportăm la alte limbi. O bună măsură este tocmai capacitatea unei limbi de a traduce texte din alte limbi într-o manieră directă, simplă, ușor inteligibilă de către cititorul obișnuit. Există ceva ce am citit, sau despre care am aflat dintr-o limbă străină și nu putem exprima în limba română? La nivelul cunoștințelor mele, nu, dar eu nu sunt chiar o erudită. Sau poate că nici măcar nu am sesizat unele nuanțe în textul original, tocmai din cauza cunoașterii imperfecte a acelei limbi. M-am bucurat să aflu când cineva mai învățat decât mine a declarat că nu a întâmpinat nici o dificultate în traducerea unei lucrări filozofice din germană în română, cu observația că era vorba despre o lucrare mai veche și nici nu sunt sigur că nu i-a scăpat ceva ce, ne-sesizând, nici nu și-a propus să 219

traducă. Rămânem totuși la credința că limba română este, chiar dacă nu în vârf, destul de aproape de el. Problema este: „încotro o ducem?”.

* *

În timpul unei lansări de carte într-o librărie ce se zvonește că se va închide, un tip i se confesa amicului său: „În acest spațiu, un bufet cu specific local ar fi o mină de aur. Eu l-aș cumpăra și mâine, dar în România nu găsești aparatură de gătit modernă.” Comentariul Bolovanului: I-aș fi răspuns că în România există aparatură de terminat nu de gătit. Cu aparatul financiar existent, poți termina rapid cea mai prosperă afacere.

Bolovănisme Prin voință, omul se înalță spre Cer. Prin credință, Cerul coboară printre oameni. * Creștinii și-l imaginează pe Dumnezeu după „chipul și asemănarea lor”. Oamenii însă sunt diferiți între ei, de unde și consecința: fiecare cu Dumnezeul lui. * 220

Între doi oameni care se respectă reciproc, un gest amabil din partea unuia este răsplătit cu un gest asemănător din partea celuilalt. În lipsa respectului, gestul primului sugerează celuilalt credința că îi este superior. * -

Cauți întotdeauna soluția cea mai bună. De ce nu te gândești și la cea mai proastă? De ce-aș face-o? Fiindcă e singura realistă.

* A fi civilizat nu înseamnă să fii cultivat, bun, la curent cu noutățile tehnice și altele de genul acesta. Înseamnă doar să-ți respecți concitadinul, astfel încât viața în cetate să fie agreabilă pentru toți cetățenii ei. * Întrebare dificilă: ce vrei să spui lumii și lumea nu știe? * Statul de drept, ca și economia centralizată, mizează pe ideea de perfecțiune a unui sistem conceput de om, deci pe o utopie. * 221

Potecile de munte urcă sau coboară, în funcție de sensul deplasării. De aceea, muntele joacă un rol important în formarea caracterelor.

Prietenul Zidului Deși se învață în școli, istoria continuă să facă subiectul multor conversații între persoane mature, pentru că manualele didactice mai mult creează întrebări decât să răspundă celor firești. De aceea, unele evenimente sunt reluate, dezbătute în detaliu și aprofundate, tocmai pentru a satisface interesul participanților de elucidare a ceea ce școala mai mult i-a amețit decât i-a instruit. Bineînțeles că opiniile lor pot fi diferite, ceea ce nu-i învrăjbește, ci – dimpotrivă – îi ajută să înțeleagă mai bine mersul evenimentelor, cunoașterea personajelor marcante și justificarea faptelor lor, măsura în care acestea au avut un rol semnificativ etc. -

În cât suntem azi? 11 mai. Azi e ziua neveste-mii. La mulți ani! Distracție plăcută azi și multe zile fericite de-acum încolo! Mulțumesc! Pe 11 mai, împăratul Constantin cel Mare a inaugurat orașul Nova Roma, căruia oamenii i-au spus Constantinopol, azi Istanbul. Azi e și ziua de naștere a lui Salvador Dali. Pictura lui nu place tuturor. 222

Nici a lui Picasso nu este întotdeauna agreabilă. Deși născut ceva mai devreme decât maestrul artei suprarealiste, putem considera că amândoi au fost deschizători de drumuri. Care drumuri? Păi, cel pe care umblăm noi azi este o rezultantă a celor încercate ei. Un drum care nu știm unde duce și, de aceea, încă îl căutăm. Amplasarea aleatorie a ochilor, la unele portrete este relevantă. În mod sigur, lumea se schimbă. În varianta originală a lui Haydn, melodia, care a devenit imnul Germaniei, este tristă. Cum au putut să facă din ea un imn războinic ne arată sensul în care curg evenimentele. La nemți, orice este posibil. Numele lui Goethe este un pseudonim, realizat prin anagramarea lui „Domnul Goe”, prin intermediul englezescului „The Goe”. Drăguț! Calendarul ortodox ne spune că azi trebuie să-i prăznuim pe sfinții Kiril și Metodie (sau Metodiu) De ce azi? Nu știu. Ei nu sunt gemeni, să se fi născut în aceeași zi, și nici nu au murit împreună. Imaginația preoților – se știe – este de neoprit, așa că nimic nu ne mai miră. De altfel, în jurul lor s-au creat multe legende și nu toate se leagă între ele. Unele chiar ridică serioase semne de întrebare. Sigur este că ei sunt creatorii alfabetului glagolitic, preluat ulterior de către slavi și care 223

astăzi poartă numele lui Kiril: alfabetul chirilic. Scrierile bisericești ne spun că împăratul Mihail al III-lea i-ar fi trimis pe cei doi frați în Moravia, să predice creștinismul printre slavi. În acest scop, ei au inventat alfabetul glagolitic, pentru a traduce Sfânta Scriptură în limba slavă. O primă observație: slavii nu știau să scrie? A doua observație: se precizează că este vorba despre Moravia, de pe teritoriul Cehiei de azi. Populația acelei zone era sub influență germană și foloseau alfabetul gotic, inventat de episcopul Wulfilla. Moesia a aparținu Imperiului Carolinian și era probabil creștinată în secolul IX. Este deci puțin probabil ca populația din zonă să fi avut nevoie de serviciile grecilor. Se mai vorbește despre contradicțiile dintre ortodoxism și catolicism, deși această separare s-a produs la Marea Schismă din 1054. Dispute între patriarhia de la Constantinopol și bisericile din vest existau, cei drept, principala cauză fiind dezvoltarea economică a Europei de vest și slăbirea Imperiului Bizantin. Un rol important din punct de vedere psihologic a fost încoronarea regelui francilor ca împărat sub numele Carol cel Mare de către papa Leon al III-lea în anul 800 și crearea Imperiului Carolinian, o fantomă ce a dispărut odată cu moartea lui. Pe de altă parte, Imperiul Bizantin în continuă degradare, era încă puternic la acea dată. Mihail al III-lea era fiul împărătesei Teodora a II-a, cea care restabilise cultul icoanelor în 843. 224

Oricum, în secolul 9, dicotomia dintre ortodocși și catolici încă nu exista. Kiril a murit la Roma în 869, chemat zice-se de către papă. Este greu de presupus că în mai puțin de 9 ani de activitate în Moravia ar fi reușit să creeze alfabetul, să traducă Biblia și să-i creștineze pe slavi. Presupunerea mea este cu mult mai simplă. Mulțumim pentru lecția de istorie, dar – ai dreptate – există râul Morava, în Serbia, afluent al Dunării, ce trece aproape de Belgrad. Cândva, zona respectivă s-a numit și ea Moravia. Este deci de presupus că acesta este teritoriu în care și-au desfășurat activitatea Kiril și Metodiu. În unele scrieri, în loc de Moravia se folosește Panonia, creând astfel o confuzie, pentru că – la o privire mai atentă pe hartă – constatăm că râul Morava se află la sudul Câmpiei Panonice, în timp ce Moravia cehă este la nord-est. În susținerea acestei idei pledează și argumentele istorice. În secolul 9, guvernanții din Imperiul Roman de Răsărit, în curs de grecizare și zdruncinat de numeroase revolte ale populației, s-a străduit să-i atragă de partea lor pe slavi și pe bulgari, imigranți și unii și alții. Deși nu erau foarte numeroși, li s-au acordat puteri politice, în scopul folosirii lor împotriva localnicilor. Pentru asta, ei trebuiau creștinați în ritul practicat de către Patriarhia de la Constantinopol și nu în cel gotic, al lui Wulfila, nerecunoscut nici în bisericile catolice, unde slujba religioasă se face și azi în 225

limba latină. (Limbile greacă și slavă sunt recunoscute ca sfinte în bisericile ortodoxe.) Cât privește alfabetul chirilic, cred că el a fost o încercare de raționalizare a alfabetului grecesc, care pe vremea aceea era chiar mai complicat decât cel de azi. Că el a fost folosit în vederea creștinării slavilor, este posibil, dar total nerelevant. Faptul că el nu a fost preluat și de către greci este mai interesant. Trebuie să ținem seamă că, pe vremea aceea, Grecia nu exista ca stat, deci nu avea cine să-și asume responsabilitatea. Cei care au păstrat vechiul alfabet au fost preoții, conservatori prin tradiție. Poveștile cu Constantin și Elena, Carol cel Mare și multe altele, îmi atrag atenția că ideea de a face atractive manualele de istorie, centrându-le pe asemenea personaje, poate fi bună pentru clasele mici, cu condiția ca, la clasele mari, să se predea istoria adevărată. Împăratul Constantin nu era creștin. Ideea Edictului de la Milan - deși nu există un asemenea document – a fost un gest politic. După moartea lui Dioclețian, au existat patru pretendenți la preluarea conducerii Imperiului, care s-au războit între ei. Strategia militară i-a impus lui Constantin – care încă nu era împărat – să atragă populația de partea lui. Creștinii erau deja destul de numeroși în zona în care se afla el, astfel că simpatia lor conta în balanța puterii. Construirea celei de a doua capitală, Nova Roma, la Bizantium 226

a premers scindarea Imperiului Roman, ceea ce nu este deloc lăudabil pentru el. Carol cel Mare a devenit celebru prin asociere cu Papa. Așa zisul lui imperiu s-a destrămat după moartea sa. Fusese unul declarativ, fără nici o legătură cu ceea ce se înțelege astăzi printr-un imperiu, în adevăratul sens al cuvântului. După el însă, orice rege trebuia uns de către Papă, pentru a fi recunoscut de către ceilalți. A fost deci tot o manevră a bisericii occidentale.

De-ale Bolovanului Dar unde-i neaua de mai an? Prietenii m-au informat despre iarna anului 1438. Cică scrie în cronici că lupii înfometați au năvălit în Paris. Înseamnă că ninsese foarte mult și ei nu-și mai găseau hrana în locurile obișnuite. François Villon avea șapte ani atunci și toate motivele să se bucure. Mai târziu, după o viață de vagabondaj, finalizată la ocna din Mehun, unde a fost torturat, se relaxează în casa mamei sale, grație amnistiei oferită de regele Ludovic al XI-lea, cu ocazia încoronării. (Încoronarea regelui. Villon n-a purtat coroană, dar i-o punem noi, astăzi.) Acolo și atunci, în 1461, nostalgic, își amintește de plăcerile oferite de „doamnele din alte vremuri”, dar și de copilărie: „Mais ou sont les neiges d’antan?”. Eu mi-am amintit de zăpadă la începutul iernii, când a căzut mai multă decât în anii trecuți. Eram 227

îngrijorat, fiindcă mă întrebam „cum voi suporta vicisitudinile iernii?”, de care mă dezobișnuisem. Temerile mele nu au fost justificate, și începusem să-mi doresc o iarnă adevărată. A fost neobișnuit de cald, dar cu ceață în fiecare zi. Nici vorbă de admirat frumusețea peisajului; munții erau invizibili. Când pe un prieten l-am întrebat care este situația în zona lui, mi-a răspuns că ceața este atât de densă încât nu vede unde se află. Mau sus, pe munți era senin, dar, în depresiuni, o mare lăptoasă acoperea toate văile. Solul era ud, deși nu curgea nimic de sus. Doar noaptea, uneori, se lumina. Da, sună ciudat: noaptea se luminează. Este posibil în oraș, unde există iluminatul public. Putem spune că, în afara orașelor, se înseninează? Nu prea, dar am o explicație: am observat că, pe aici, soarele apune în aceeași zi în care răsare. Asta cred că este eroarea: luminează pe partea greșită. Mai glumesc și eu. Mi-am adus aminte de o glumă. Tot prietenii miau spus-o. Românii se pricep la glume. Se spune că Ițic era un evreu atât de ghinionist încât lipsa lui de șansă devenise proverbială. Chiar și soția îl părăsise împreună cu cei doi copii, cărora le dorea un viitor mai acătării. Trăia din mila comunității, cu o simbrie cât să nu moară de foame, pentru un serviciu de care nu avea nimeni nevoie. A venit însă și ziua în care chiar și această ofertă i-a fost retrasă, deoarece se răspândise ideea că ghinionul lui este contagios. Distrus din punct de vedere psihic, mergea spre casă, fără să-și ridice privirea de pe asfaltul umed. Nu ploua, dar era ceață și destul de întuneric în seara aceea de iarnă, când soarele apune 228

devreme. Pe asfalt, o pată deschisă la culoare i-a atras atenția. Mai întâi i-a fost lehamite să se aplece să vadă mai bine ce-o fi. Adevărul este că nici nu obișnuia să meargă cu privirea în pământ. Se considera doar ghinionist, dar nu era și pesimist. Spera întotdeauna că norocul se va întoarce într-o zi și în favoarea lui. Acum însă, tocmai se gândise că, acasă, nu numai că nu-l aștepta nimeni, dar nici nu avea ce mânca. Ce-i drept, era și neglijent din fire, dar acum prea se adunaseră toate ghinioanele pe capul lui. Magazinele erau deja închise, dar și dacă l-ar fi așteptat pe el, tot degeaba ar fi fost. Buzunarele lui erau goale, iar portofel nu mai avea demult, pentru că nu i-ar fi fost de nici un folos. Cum tot nu avea ce face, s-a aplecat. N-o mai făcuse niciodată. Acum însă, starea lui psihică era deosebită. Surpriza n-a întârziat; pata deschisă la culoare era o bancnotă de douăzeci de lei. Nu i se mai întâmplase până atunci să găsească nici măcar o monedă de un ban. O bancnotă și încă de douăzeci de lei era ceva peste puterea lui de înțelegere, ne mai vorbind despre situația specială în care se află în seara aceea. Nici nu îndrăznea s-o ridice. S-a aplecat chiar de câteva ori, dar s-a ridicat din nou. În cele din urmă, și-a luat inima în dinți și a ridicat bancnota. Era prea târziu să-și cumpere ceva de mâncare; cum spuneam, toate magazinele erau închise. Dar ce mai conta? Surpriza fusese atât de mare, încât îi trecuse și foamea. Totuși, cu timpul, trecând prin fața vitrinelor luminate, reflexele fiziologice lucrau, astfel că începuse să regrete ora nepotrivită. Aproape de casă, are a doua surpriză: prin fereastra magazinului alimentar îl vede pe 229

Ștrul. Nu erau prieteni. Dimpotrivă, încă de mici copii se certau aproape zilnic. Cu timpul, nu numai că nu se mai jucau împreună, dar distanța dintre ei se mărea cu fiecare an, împreună cu disprețul lui Ștrul față de el. Magazinul era închis, dar Ștrul, patron serios și preocupat de prosperitatea afacerii lui, lucra la o masă încărcată cu hârtii. În mod normal, n-ar fi îndrăznit să-l tulbure, convins fiind că Ștrul nu i-ar fi acordat nici o atenție, ba lar fi repezit ca pe ultimul golan. Dar, după găsirea bancnotei, starea de spirit a lui Ițic era una neobișnuită. Deși ușa era încuiată, a îndrăznit și a ciocănit ușor în geam. Nu prea tare. Își încerca doar norocul. Inima îi bătea în piept, mai să-l spargă. Și iarăși surpriză! Nimeni nu și-ar fi imaginat că Ștrul a ridicat capul peste hârtii și, la vederea lui Ițic, fața i s-a acoperit cu un zâmbet. A sărit imediat de pe scaun, cu brațele deschise s-a repezit la ușă s-o deschidă și l-a întâmpinat cu cuvintele: „Cu ce-ți pot fi de folos, dragă prietene?”. Fâstâcit la culme și cu picioarele muiate, i-a răspuns că ar vrea doar un pachet de unt și o pâine dintre cele mai mici. Sare își amintea că parcă mai avea prin casă, așa că o felie de pâine cu unt era tot ce își dorea în seara aceea. Chiar îi plăcea pâinea cu unt și puțină sare. Copleșit de surprize, se întreba dacă va mai fi în stare să urce scările la mansarda în care locuia. După primele trepte însă, parcă începea să prindă aripi. Fără să se mai dezbrace, a tăiat iute o felie de pâine și a început s-o ungă. Mâinile îi tremurau de emoție, așa că nu e de mirare că a scăpat felia pe jos. Toată lumea știe că, în asemenea cazuri, pâinea cade cu untul pe podea. Nu și acum! Asta era prea mult. Nu mai putea fi 230

vorba despre o coincidență. Aici este mâna lui Dumnezeu – și-a zis. Toată noaptea, Ițic a cugetat la șirul întâmplărilor neobișnuite, din ce în ce mai convins că la mijloc este o minune divină. A așteptat cu nerăbdare dimineață, să meargă la rabin să-i mărturisească și lui minunea. Surprins, rabinul a recunoscut că, într-adevăr, este ceva de-a dreptul ciudat ca tocmai lui să i se întâmple toate acestea. Nu știe ce să-i răspundă, dar, din fericire, urmează să se întâlnească cu bătrânii înțelepți ai comunității și se va sfătui cu ei. Să vină deci a doua zi să afle părerea lor. Cu greu a suportat Ițic următoarele 24 de ore, în așteptarea verdictului. Nu numai că era pentru prima dată când faptele lui urmau să fie discutate de către cei mai deștepți oameni, dar nimănui nu i se mai întâmplase așa ceva până atunci. Era o dovadă clară că era un semn divin, ce trebuia înțeles, dar și că el, Ițic, era alesul Domnului pentru această veste minunată. Când, în sfârșit, epuizat după două nopți nedormite și nemâncat de tot atâtea zile, fiindcă n-a mai îndrăznit să se mai atingă de pâinea și untul cu pricina, când a ajuns în fața rabinului aproape că nu mai era în stare să audă, deși răspunsul a fost simplu: bătrânii au stabilit că doar el, Ițic, este de vină: unsese felia de pâine pe cealaltă parte. François Villon n-a avut nici măcar această șansă și nu știm dacă el era conștient sau nu că va intra în istoria literaturii franceze. Concursul „Mort de sete lângă fântână” (Je meurs de soif auprès de la fontaine), inițiat de ducele Charles d’Orléans, pe care l-a câștigat fără probleme, i-a fost premonitoriu. Licențiat la Universitatea din Paris, având cunoștințe în sferele înalte 231

ale societății, ar fi putut fi un personaj important în epocă. A renunțat la toate acestea, pentru o viață ușoară, mai exact ușuratică. Deși poeți erau mai puțini ca în România de azi, cei câțiva menestreli se bucurau de o largă audiență nu doar în spațiul public, dar chiar și la cele mai înalte curți domnești, ceea ce presupune că talentul lor era real. Prin ce se deosebea François Villon de ceilalți? Evident, prin educație! Limba franceză uzuală era cea vulgară. Renașterea era abia în fașă. Succesul lui postum a constat din îmbinarea celor două: talent și educație. Intuia că poate deveni celebru? Puțin probabil. Și-a risipit oportunitățile ca nimeni altul. Neșansa lui a fost însă șansa literaturii franceze. Mare lucru și zăpada asta . . . Aici e ceață. Va veni oare un timp când nostalgicii vor spune „Unde’s cețurile de-altă dată?”. Παναγήα μου! Eu sper să nu se întâmple, dar . . . God knows!

File de jurnal Scrierea ne modelează gândirea. Cea secvențială formează caractere riguroase, tenace, perseverente, orientate către atingerea unor obiective.

--------Ideile oricărui filosof ajung la cititori modelate prin prisma interpreților ce l-au succedat. 232

--------Socrate și Iisus au fost martirizați. Europa are nevoie de martiri. Buddha și Confucius au murit de bătrânețe.

--------Matematica – cea mai rațională dintre științe – a inventat numerele iraționale.

--------Aș vrea să-l cunosc pe americanul pacifist, care își părăsește locul de muncă și renunță la salariu, pentru că a aflat că produsele fabricii în care lucrează sunt folosite într-un război nedrept.

--------Existența în mitologie a mai multor zeități, între care existau și dispute, a facilitat libertatea de gândire a oamenilor, evitarea dogmelor.

--------Există persoane fără studii, cu studii medii sau cu studii superioare. Nu există persoane cu studii inferioare. Ași! Există! 233

--------Când scrii, te gândești la cel ce va citi. Când citești, te gândești doar la tine.

--------În unele scrieri, autorul își încheie dizertația cu un proverb, menit să susțină justețea demersului său, care însă dovedește că înțelepciunea populară cunoștea demult ceea el tocmai descoperise.

--------Filosofii moderni relatează într-o manieră aridă ceea ce toată lumea știa dinainte.

--------Teoretic, o persoană obține un job corespunzător calificării sale. Ce ne facem însă cu cei care au obținut mai întâi jobul, în ideea că se vor califica la locul de muncă. (Modul în care au ajuns acolo - prin relații politice sau de rudenie, întâmplare sau altele – nu are importanță.) Problemele apar atunci când profită de funcție și se erijează în specialist, deși calificarea lui este cel mult de semidoct. Deoarece el știe bine ce este, devine invidios pe adevărații profesioniști, pe care îi va obstrucționa, 234

încearcă să-și impună propriile „realizări”, pe scurt, devine un cabotin, dăunător societății.

--------Majoritatea criticilor aduse Bibliei ce către cei ce și-au propus s-o denigreze au ca sursă interpretarea ad litteram a textului. Este greșeala pe care o fac chiar propovăduitorii ei, neînțelegând mesajul original, prezentat metaforic. Astfel, crima lui Cain pare fără sens pentru cititorul de azi, fără o explicație a contextului istoric.

--------Toate religiile au inventat un trecut fericit de pace și armonie. Majoritate au prezis chiar și un viitor asemănător, dar numai pentru unii. Realitatea ne arată că viața este o luptă continuă, pe care însă oamenii se străduiesc s-o prefacă în „lupta pentru pace”. Naivitate sau culmea demagogiei? Ar putea măcar s-o transforme într-o luptă sportivă, cu reguli precise. Le lipsește însă etica sau – mai exact – bunul simț.

--------Avem politicieni care calcă în gropi și atunci când stau pe loc.

---------

235

România în Europa e ca o tavă cu mici aburind într-o cofetărie.

--------Dezavantajul uitării oferă avantajul redescoperirii, făcând astfel viața mai interesantă.

--------Snob nu are legătură cu noblețea, ci cu lipsa ei. Cuvântul vine de la prescurtarea expresiei franceze „sans noblesse”.

--------Persoanele cu puține cunoștințe fac cu ușurință legături între domenii diferite și pot sugera chiar idei noi. Informațiile exacte, în schimb, blochează imaginația.

--------Teratologia (studiul monștrilor) nu se predă la nici o facultate și asta explică eșecurile noastre în societate.

--------Manole și-a zidit iubirea, nu un corp. Basmul vrea să spună că el, ca orice creator, se consumă, sacrifică ceva din ființa sa, zidește o parte din sufletul său în opera ce o creează.

--------236

Suntem asemenea lui Pygmalion: iubim doar propriile noastre creații.

--------„In medio stat virtus”. Greșit ! Între o afirmație și opusul ei nu se află nimic. Citarea în latină a expresiei „Adevărul se află la mijloc” este doar o modalitate diplomatică de a spune interlocutorilor că nu au dreptate. Nici unul dintre ei!

--------„Cacofonie conjunctivală” ar putea fi un termen pentru greșeala de a adăuga un „și” după orice cuvânt ce se termină în „ca”.

--------Păcatul grecilor nu este mare pentru că sunt așa cum sunt, ci pentru că se îndârjesc să rămână așa.

--------Conform DEX, intelectual este cel care își folosește în mod creator intelectul. Norocul multora este că nu cunosc acest detaliu.

--------Balanța juriștilor s-a întrupat în cobiliță.

237

--------Conducătorii kmerilor roșii au fost educați la Paris.

--------Există două categorii de scriitori, în funcție de ceea ce au în vedere: numărul cumpărătorilor sau cine anume va citi cartea.

--------În fața banilor, unele persoane, chiar dintre mai cumsecade, unele chiar culante, își pierd cumpătul. Mulți se vor grăbi să mă contrazică, invocând drept cauză traiul sărăcăcios din copilăria acestora. Fals! Am mai multe exemple ce pot dovedi contrariul. Cauza reală este preocuparea pentru bani, dobândită din copilărie, indiferent de statutul social al părinților. Unii au fost educați în acest mod, deși starea materială a familiei era foarte bună. Alții au fost obligați să muncească, pentru a câștiga bani, nu pentru că erau neapărat necesari, ci pentru a-i educa în spiritul muncii. Pe de altă parte, cunosc oameni ce provin din familii cu adevărat sărace, care sunt și astăzi săraci, dar sunt mai culanți decât mulți dintre cei bogați. Dăruiesc cu bucurie din minusculul lor avut și – în acel moment – se simt fericiți. Banul? Nu l-au avut niciodată în cantități îndestulătoare și nici nu și-l doresc, dacă pot supraviețui și altfel. Nici măcar moartea nu-i înspăimântă. Fericirea lor este în ală parte, printre alte și în posibilitatea de a dărui. Pentru ei, a căpăta ceva, 238

chiar a obține bani, este ceva necesar supraviețuirii, dar nu este o bucurie. Dimpotrivă, le atrage atenția asupra statutului lor de oameni la marginea societății.

Prietenul Zidului Marcel are probleme în familie Fiica lui vrea să urmeze o facultate, dar nu pentru ca să-și însușească o meserie, ci doar pentru ca să obțină o diplomă, să fie și ea titrată, fiindcă așa e „cool”. El încearcă s-o convingă că, în viață, lucrurile stau altfel, dar are opoziția soției, care susține opinia fetei. Probabil că este invers: fata și-a însușit mentalitatea mamei. Aceasta a fost și ea muncitoare în aceeași uzină cu Marcel. A făcut însă liceul la seral și acum crede că îi este superioară, cu toate că reușitele ei în viață sunt aproape inexistente, cu excepția căsătoriei. Vrea însă să trăiască pe picior mare cu banii câștigați de el și îi dorește fetei același viitor. Acum, problema lui Marcel este una de ordin psihologic: nu reușește să-și convingă fiica iar afirmațiile de superioritate ale soției pe tema „studiilor” ei au început să-l marcheze. Nu este chiar într-o depresie, dar simte nevoia că comunice cu cineva, să-și descarce sufletul. L-a găsit pe Ianoș. - Dragul meu, ca și tine, eu am lucrat mulți ani într-o uzină și vreau să-ți dau câteva exemple. Sunt sigur că le ai și tu pe ale tale, dar încerc ca, prin ale mele, să-ți arăt cum stau lucrurile. În viață nu contează ce crezi că ești, ci ce 239

știi să faci, ce ești cu adevărat. Eu am avut pe post de maistru un muncitor de categoria a opta (maximă), deci fără calificare oficială ca maistru. Nu l-am pus eu pe post. Acolo l-am găsit și acolo l-am lăsat. De altfel, am lucrat puțin în acea întreprindere. Omul era însă foarte bun. Nimeni ni l-a contestat. Mai mult chiar: cu timpul, câțiva tineri muncitori au făcut școala de maiștri. Niciunul însă nu a încercat să-i ocupe postul. Toți au plecat în alte secții sau s-au transferat la alte întreprinderi. Era un om respectat pentru priceperea lui. - Într-adevăr, dacă mă gândesc bine, și eu am cunoscut astfel de oameni. Chiar adjunctul șefului de secție în care am lucrat, un inginer, era acolo de ani de zile și nimeni nu își imagina cum ar putea funcționa secția fără el. Se schimba șefii, evident pe criterii politice. El nu a fost niciodată avansat. Cu toții însă, îl respectam pe el. - Secția ar fi funcționat, fără îndoială, dar cu siguranță că nu tot atât de bine. Iată un alt exemplu. Într-o zi, a sosit în uzină o mașină-unealtă nouă, foarte înaltă. Deși ușa atelierului unde urma să fie introdusă avea trei metri înălțime, utilajul depășea ușa cu doar câțiva centimetri. El nu putea fi demontat, deoarece ar fi ieșit din garanție, așa că singura soluție părea să fie spargerea ușii. Cineva însă a venit cu o idee năstrușnică: să înclinăm mașina, astfel ca ea să poată fi glisată pe sub ușă. Toată lumea a fost de acord, deși era extrem de periculos, datorită riscului pierderii echilibrului. Era un colos. Echipa de muncitori solicitată a fost și ea de acord, dar a pretins ca ei să fie conduși de către cel mai în vârstă dintre ei, care însă era în concediu în acel moment. El a venit bucuros 240

și, sub comanda lui, totul a decurs perfect. N-a făcut altceva decât să stea în față și să strige „Hei rup!”. O făcea însă cu intonații diferite și cu adrese stânga/dreapta, astfel încât uriașa mașină să fie ținută în echilibru. Impresionant pentru mine a fost respectul muncitorilor în acel coleg al lor și încrederea că numai sub comanda lui vor reuși o performanță cu care se vor putea mândri. - Impresionant. Și eu aș fi simțit la fel. Da, mi-ați dat curaj. Aveți dreptate: ești ceea ce știi să faci. - Omul este un element al societății, iar societatea contează pe el pentru ceea ce îi este util. În lipsa utilității, este un nimeni. Apropo! Știu că ai și un fiu. Cu el care este situația? - Cu el m-am descurcat mai bine. Inițial și el era preocupat să câștige bani, neglijând preocuparea pentru însușirea unei profesiuni. I-am spus că italienii au un proverb: „Viața începe la 40 de ani”. Până atunci, copilul este îngrijit de către părinți, ca adolescent este îndrumat, ca tânăr i se iartă unele greșeli etc. După 40 de ani însă, toate acestea dispar. Orice greșeală este penalizată și, cum concurența devine tot mai acerbă cu cât urci mai mult pe scara socială, numai o bună pregătire de poate ajuta, că nu degeaba există sintagma „lupta pentru viață”. Acum este student și învață foarte bine. - Felicitări! Te-ai descurcat foarte bine. Sunt sigur că vei găsi argumente și pentru fiica ta. Uite, pot să-ți dau un alt exemplu, chiar din viața mea. Nu vei putea să-l folosești în mod direct, dar vei putea folosi ideea. Eu lucram încă în uzina de care vorbeam mai înainte. Pentru că făcusem pe cont propriu un curs de specializare, doream să mă 241

transfer într-un institut potrivit noii mele calificări. Pentru asta am mers în audiență la directorul singurului institut de proiectare din oraș, unul dintre cele mai importante din țară. Acesta era un inginer foarte în vârstă (surprinzător că nu fusese încă pensionat), despre care am aflat ulterior că nu-și primea în audiență nici proprii lui angajați decât cu foarte mare greutate și după săptămâni de așteptate. Am prins probabil un moment favorabil. Secretara – care se vede că îl cunoștea bine – a acceptat să mă introducă. Explicația am avut-o când am intrat în biroul lui, unul foarte mare și pretențios mobilat. Era ora două, iar el își făcea siesta după o masă ce, în mod evident, îi făcuse plăcere. Nu avea nici un chef să abordeze problemele spinoase ale institutului, așa că o discuție cu un tânăr inginer, față de care nu avea nici o obligație, putea fi o modalitate relaxantă de a-și petrece timpul. Bineînțeles că, pentru început, eu i-am expus pe scurt motivul solicitării mele. Prima lui întrebare a fost: „Unde lucrați acum?”, deși eu tocmai îi spusesem. Mi-a răspuns, scuzându-se, că nu mă poate angaja, deoarece mai are trei ingineri trimiși la Londra pentru aceeași specialitate și pe care – din păcate – nu-i va putea numi pe post, fiindcă se fac presiuni uriașe asupra lui din partea unor persoane importante, pe care nu le poate refuza, de a angaja pe protejații lor. - Se vede că această comportare l-a menținut pe post, până la o vârstă atât de înaintată. - Probabil. Discuția noastră însă nu s-a consumat doar prin aceste câteva fraze. Ea a continuat ca o șuetă timp de aproape o oră. Din punctul lui de vedere, acesta era 242

justificarea existenței mele în biroul lui: participant la o șuetă în timpul siestei. Subiectele discutate au fost de aceea multiple și fără nici o legătură cu cererea mea. Din când în când însă, el repeta aceeași întrebare, „Unde lucrezi mata?”, insinuând că, datorită vârstei, mai uită câte ceva. Era de fapt un pretext, fiindcă ceea ce dorea să-mi spună era un sfat, o recomandare. Insista asupra ideii că, în lumea competitivă de azi, reușești dacă la prima întrebare răspunzi favorabil. În caz contrar, întrebarea a doua nu mai există. Eu mă străduiam să-l conving că sunt un inginer foarte deștept și bine calificat, dar afirmația mea trebuia probată, ceea ce ar urma să se facă ulterior. Pentru moment, contează prima întrebare: ce ești? Eu eram șeful serviciului mecanic într-o întreprindere modestă. Era firească dorința mea de a-mi schimba locul de muncă și el ar fi vrut – din simpatie spontană pentru mine – să mă ajute, dar nu putea. Îmi recomanda totuși să mă transfer în altă parte, de unde cotele de prezentare ar fi fost mai înalte, ceea ce am și făcut. - Foarte interesant. - Mai mult instructiv. De ce ți-am relatat toată această ispravă? Pentru că are legătură cu problema ta: viitorul fiicei tale. Uite, noi românii, obișnuim să ne prezentăm prin eventualele titluri pe care le avem: inginer, doctor, profesor etc. În occident, nu se face caz de ele. De altfel, în limba engleză, inginer înseamnă doar mașinist. Acolo prezentarea se face prin enunțarea numelui școlii absolvite și nu este totuna să declari că ai urmat cursurile unei universități celebre sau al uneia obscure. Deci nu 243

diploma de inginer sau de doctor contează, ci școala absolvită, fiindcă ea spune ce ai învățat să faci cu adevărat. Acum, și în România, după ce au apărut tot felul de instituții de învățământ superior pe unde nu exista nici un profesor universitar, numele școlii absolvite începe să aibă importanță. Nu-i totuna să spui că ai devenit inginer sau doctor, absolvind un institut de învățământ superiori la București, Cluj, Iași, Timișoara sau la Dărâmații din Vale. - Da, exemplul este mai mult decât elocvent. Mă voi folosi cu siguranță de această observație. Acum știu cum să argumentez. Mulțumesc mult. - Important e ca fata să înțeleagă că nu contează impresia ce o faci la cofetărie sau la bar în prezența altor tineri, ci argumentele prin care convingi lumea cu ce ești util societății, ce știi să faci, cât de bun profesionist ești. - Și să fii convins că, în viață, reușești dacă ești stăpân pe picioarele tale. - Bravo!

Bolovănisme O greșeală făcută în direcția bună poate fi o mișcare genială. * Dumnezeu încă mai lucrează la creația sa. De ce vor oamenii să atingă perfecțiunea de prima dată? * 244

Cum orice început are și un sfârșit, plăcerea nu face excepție. * Diferența dintre tradiție și prejudecată este dată de unghiul din care privești. * Odată cu mersul biped, omul își înalță capul spre cer, către zei. Din nefericire, se ridică prea puțin deasupra unei tufe. * Rahatul rămâne rahat, indiferent cine îl consumă. * Reabilităm omul, reașezându-l printre animale. * În haos, Dumnezeu a creat ordinea; omul a inventat labirintul. * La întrebările puse în întuneric, e mai bine să nu răspunzi. Înțelept și capabil este cel care răspunde curajos la întrebările puse la lumina zilei.

245

Prietenul Zidului Mare noroc au oamenii că eu nu sunt romantic, și îi scutesc de remarci siropoase. Dialogul ce urmează este nu numai autentic, dar și suficient de elocvent, cred. El sugerează succint ceva ce ar fi făcut subiectul unui roman scris de ei, sau a unei mare părți din el. Accept deci cu modestie mulțumirile lor. Dan: Când te-am cunoscut, aveai un prieten, pe Mișu, și băieții respectă „proprietățile” altora. Din punctul meu de vedere însă, când te-am văzut pentru prima dată, a fost „love at first sight” (dragoste la prima vedere), dar mi-am ascuns sentimentele. Elena: Era să spun că rău ai făcut, dar cred că a fost mai bine așa. Nu eram chiar „ciuma pădurii”, așa că s-au găsit destui băieți să-mi facă propuneri, mai ales în adolescență. Solicitările tale nu mi-ar fi spus nimic în plus, cred. Peste ani însă, afecțiunea și seriozitatea ta au căpătat o forța pe care cuvintele nu ar fi putut-o exprima. Astăzi nici nu pot gândi ce ar fi fost viața mea fără să te știu alături.

File de jurnal M-am căsătorit. Bineînțeles, cu Dan. Nu sunt în stare să comentez. Este prea intim chiar și pentru un jurnal intim. Rețin totuși „argumentul” lui Dan, înainte de cererea în căsătorie: „În Paradis, Dante este călăuzit de Beatrice, 246

instrumentul voinței divine, de fapt o tânără-simbol al iubirii sale. Eu vreau să merg în Paradis însoțit de tine.” Recunosc, mi-a plăcut. Deși doar profesor de limba engleză, Dan are și sensibilități literare, de care cred că nici nu știe. În capitolele anterioare (Infernul și Purgatoriu) din „Divina Comedie”, însoțitor este poetul Virgiliu. Se pare că nu întâmplător ceea ce numim iubire în adolescență are tangență cu poezia, în timp ce la maturitate ne călăuzește dragostea cea adevărată.

Comentariul Bolovanului Elena și Dan formau demult o familie, chiar dacă nu îndepliniseră formalitățile oficiale. S-au căsătorit totuși, pentru a evita gura lumii, dar și pentru a scăpa de veșnica dilemă: „ne căsătorim, nu ne căsătorim?”. Aveau alte subiecte de discuție, mai interesante. Își păstrează în continuare apartamentele separate, dar numai pentru ascultat muzică, cugetat și alte momente asemănătoare, dar și pentru dormit când unul dintre ei suferă de o boală transmisibilă, precum gripa. Se comportă ca a familie cu vechime. Nu cred, ci sunt convins că decizia lor a fost corectă, alegerea fiind perfectă. În principiu, cei doi soți trebuie să aibă cât mai multe elemente comune, începând cu originea și starea materială. Altfel, există riscul ca, la cele mai mici neplăceri, să apară reproșuri tocmai din asemenea cauze. Căsătoria cu Mișu, prietenul din copilărie al Elenei, ar fi fost o eroare. Copii fiind, ei nu realizau diferențele 247

majore dintre ei, sau treceau repede peste ele. Elementele comune îi atrăgeau, dar ele erau puerile, fără valoare în viața unor oameni maturi. Elena era o fată serioasă, provenind dintr-o familie de intelectuali modești, fără mari venituri, brașoveni cu tradiție. A fost crescută în acest spirit. Mișu provenea dintr-o familie recent lansată: tatăl, cu sprijin politic, și mama profitând de conjunctura politică a timpului. Deși acum erau etichetați ca intelectuali, ambii, de origine rurală, veniseră în Brașov ca muncitori necalificați. Așa se și explică îndrumarea către arte plastice a fiului lor. La vremea când Mișu era adolescent, una dintre afirmațiile lor frecvente ale parveniților era: „Noi ne-am chinuit destul ca să ajungem unde suntem; vrem să-i deschidem fiului nostru un drum mai ușor”. Acesta nu putea fi al lor, ci unul deosebit. Lui Mișu i-a fost indusă ideea că este dotat pentru artă, mai ales că nu i se remarcase vreo dotare pentru alte domenii. Iar dacă ceilalți (profesori, specialiști) nu recunoșteau talentul copilului, nu-i nimic; vor fi obligați s-o facă. Mai devreme sau mai târziu, relația Elena-Mișu s-ar fi rupt oricum. Relația Elena-Dan, în schimb, are toate șansele să supraviețuiască. Mai mult, să se întărească, în ciuda vicisitudinilor inerente, de care viața nu-i va scuti, dat fiind condiția lor socială. „A-i fi cuiva alături la greu este esența oricărei relații umane”. Părinții lui Dan sunt tot profesori de liceu într-un orășel din Transilvania. Veniturile lor sunt modeste și băiatul a avut nevoie de bursă pentru a se întreține la facultate la Cluj.

248

Mediul profesoral nu a fost niciodată un sediu al armoniei, iar anii regimului comunist a ascuțit lupta dintre cei dedicați profesiunii de dascăl și oportuniști. E ușor să crezi că te înalți, înjosindu-i pe alții, iar regimul politic i-a ajutat pe susținătorii săi s-o facă nu doar la figurat. Elena și Dan vor ști să se susțină reciproc, să depășească împreună dificultățile ce se vor ivi și să găsească soluții pentru ieșirea din impas. Familia lor va fi una unită, bine consolidată.

Prietenul Zidului Oamenii filosofează doar atunci când nu au ce face. Pentru ei, a filosofa se confundă cu o șuetă. -

Indiferent de eforturile de emancipare ale femeilor, adevărată lor evoluție pe scara socială este datorată bărbaților. Ei cum așa? Uite că am ajuns s-o aud și p-asta. Sărmanii bărbați! Cât altruism din partea lor . . . Bănuiam că trebuie să existe o feministă printre noi. Nu-ți fă iluzii. E mult mai simplu. Chiar sunt curioasă cum argumentezi. Ți-am spus: simplu. Pe de o parte, societatea modernă are nevoie de forță de muncă. Este clar că la serviciu forța de muncă este cu mult mai eficient folosită decât în gospodăriile particulare. Deci sunt mai bine exploatate. 249

Exact. Și în al doilea rând? În zilele noastre, viața este cu mult mai stresantă decât în trecut. Din acest motiv, bărbații își doresc ca măcar acasă să aibă o clipă de liniște. Ideal ar fi să-și găsească o soție inteligentă, bună nu doar să-i accepte capul pe umăr, atunci când vrea să-și plângă necazurile, ci una cu care să se poată sfătui înaintea unor decizii majore. A trecut vremea când familia era o micro-întreprindere, în care „frumoasele” din harem munceau pe rupte, iar soțul era patronul cu responsabilități.

Nostalgii tăinuite Sunt Frunza. Prietenul meu mai bătrân, Bolovanul, îmi cere mereu să-i relatez evenimentele curente și, mai ales, să-i vorbesc despre mine, cum mă simt, ce gândesc etc. Îmi pare rău, dar nu pot s-o fac, deși el este cel mai bun prieten al meu. Foile caietului între care mă aflu atât ar aștepta. Ele clevetesc tot timpul, deși dispun de foarte puține informații. Elena scrie rar, așa că ele pot comenta doar ce află de la copertă, care și ea află câte puțin din ceea ce sertarul biroului catadicsește să-i spună. Gândurile mele, relativ nouă printre ele, ar fi un subiect nesfârșit de comentarii. Am afirmat că Bolovanul este cel mai bun prieten al meu. Da, așa simt eu, în ciuda faptului că am stat foarte puțin împreună. Nu știu ce sunt eu pentru el – probabil 250

ceva aproape neglijabil – dar el este pentru mine cel mai important personaj, datorită momentului în care am fost împreună. Și nu e vorba despre intimitatea contactului nostru. Este adevărat că stăteam chiar pe el, dar nu asta e important. Nu am nici o vină; am ajuns acolo în cădere liberă, fără ca eu sa pot face ceva. Nici el nu este vinovat, fiindcă nu are mijloace de apărare împotriva invadatorilor. Mi-a rămas însă viu în memorie modul în care m-a tratat. Cam bătrânește, dar cu căldură și bune intenții. Parcă ar fi fost bunicul meu. Cum mă simt? Cam tristă. Eram gata să spun – așa cum se obișnuiește – că am avut o copilărie fericită, deși – dacă mă gândesc mai bine – aceasta este o apreciere târzie. Am uitat neplăcerile de atunci și mi se pare că lipsa dificultăților și dilemelor ce le-am întâmpinat mai ulterior mi-au asigurat fericirea copilăriei. Fals! Dorințele neîmplinite, incertitudinile, ca să nu mai vorbesc despre loviturile fizice directe, sunt pentru orice copil neplăceri mai mari decât cele ce i se pot întâmpla unui adult, mai ales că acestea sunt în majoritatea cazurilor din vina lor. Da, eu îmi amintesc acum adierile vântului, care mă legăna pe ramura subțire a copacului pe care m-am născut. Ce clipe minunate.... Nu mi-a trecut însă niciodată prin minte să consider vântul un prieten, fiindcă imediat îmi amintesc rafalele puternice, în timpul cărora mă întrebam dacă mai pot să rezist pe creangă. Multe surate de-ale mele și-au găsit moartea în asemenea accese de furie fără motiv ale vântului. Eu am scăpat, dar simt și azi loviturile grăunțelor de praf. Ele miau lăsat răni adânci, iar cicatricele le port și azi. Praful nu 251

putea să vină singur și să lovească cu atâta putere. Tot vântul era autorul. De ce o făcea? N-am înțeles niciodată. De ce, de ne-ce, fapt e că nu l-am considerat niciodată prieten – nicidecum cel mai bun – iar mângâierile lui când doar adia le interpretez azi ca false declarații de dragoste, minciuni de adormit copiii, menite să ascundă un caracter infam. (Comentariul Bolovanului: Quae nocet, docet – ceea ce doare, te învață.) Dar uite că m-am ambalat și plecasem de la o amintire plăcută, cea a conversației cu un prieten adevărat. Da, sunt tristă și mă simt bătrână, deși vecinele mele sunt cu mult mai în vârstă decât mine. Era să spun că și-au uitat numărul zilelor, dar acum nici eu nu mai pot spune câte zile am, fiindcă aici nu pot sesiza alternanța zi/noapte. Am aflat că și foile provin tot dintr-un copac, dar nu din frunze, ci din trunchi și ramuri. Chiar și părintele meu, Copacul, cel pe care îl credeam nemuritor, nu trăiește veșnic. Se pare că nimic nu este etern. Eu sigur nu sunt. Și de mine se va alege în curând praful, iar vântul s-ar putea să folosească fragmente din mine pentru a lovi alte frunze. A început să-mi pară rău că exist. Comentariu Bolovanului (el recepționează și gânduri nespuse, transmise prin unde numai de el știute): Se spune că Platon spunea ceva asemănător („Nimic nu există veșnic; totul devine.”) Surprinzător pentru un om cum de i-a trecut prin minte un adevăr atât de profund!

252

Noi, Zidurile Maria este gravidă și, la primele semne vizibile, tirul „prietenelor” n-a ocolit-o. - Cum îl veți boteza pe copil: ortodox, sau anglican? - Nu ne-am gândit încă. Depinde unde vom fi atunci: în România sau în Anglia. În ultimul an nam stat mai mult de patru luni în același loc. - În ultimele luni de sarcină va trebui să te stabilești într-un loc, fiindcă nu vei mai putea să călătorești atât de lejer ca până acum. - Asta rămâne să văd. - Observ că acorzi o prea mică atenție religiei. Cred că ar trebui ca voi doi să vă gândiți mai serios la asta. Ce doriți să fie copilul vostru: ortodox sau anglican? - Eu cred că tu acorzi prea multă atenție acestui detaliu. - Detaliu, zici? - Mătușa mea locuiește în Statele Unite ale Americii. Deși este anglicană, ea se duce în fiecare duminică la biserica cea mai apropiată de locuința ei. Acolo distanțele sunt foarte mari și nu ar putea să se deplaseze până la prima biserică anglicană. A fost mai întâi la una catolică și acum, că s-a mutat, merge la una baptistă. Toți vecinii știu că ea este anglicană, dar și unii și alții sunt creștini și

253

se acceptă reciproc. De altfel, nu este singura. Ritualul nu este important; depinde ce ai în suflet. Ne-ai zis-o. Ba nu ne-a zis-o deloc. – Intervine în discuție o doamnă mai în vârstă. – Pentru noi, românii, ortodoxismul este important. El ne definește ca națiune. În numele lui am luptat împotriva turcilor și a tuturor celor ce au încercat să ne invadeze. De aceea, invazia de azi a sectelor nu face decât să ne slăbească unitatea națională. Pentru că discuția risca să alunece pe altă pantă, subiectul a fost abandonat și, puțin după aceea, grupul s-a destrămat. Acasă, Maria reia subiectul cu Nicu, fiindcă a înțeles că unele aspecte ar trebui precizate. Tu cum crezi că ar trebui să botezăm copilul: ortodox sau anglican? Păi, depinde unde vom fi când se va naște. Deci nu este o problemă chiar atât de importantă! Se pare că ai fost încolțită de câteva colege „prietenoase”. Da, și m-am gândit că, între noi, subiectul ar trebui elucidat. L-am elucidat. Mă bucur. Nici nu știi cât mă bucur, fiindcă nu vreau ca între noi să existe probleme neclarificate. Gândim la fel și, chiar dacă unele probleme apar, vom discuta și le vom rezolva. 254

Bravo! Așa vom face. Apropo, tocmai am o astfel de problemă. În discuția cu fetele mi s-a sugerat că ar trebui să facem o nuntă după tradiții românești. Tu ce părere ai? În nici un caz. De ce? Nu-i plac tradițiile? Care tradiții? Cred că ar trebui să te introduc puțin în istora recentă a României. Nu în cea politică, ci în cea a realităților din România profundă. Chiar sunt curioasă. Ba nu curioasă; sunt dornică să aflu mai multe despre adevărata Românie. Ei bine, vechile tradiții din satul românesc erau frumoase și mi-ar fi plăcut să le respectăm. Noi însă nu ne aflăm într-un asemenea loc. Ele nu mai există? Ba da, dar numai în câteva zone izolate. Satul românesc s-a schimbat mult, ca să nu mai vorbesc de oraș. Dar nu vreau să te plictisesc. Nu mă plictisești deloc. Te rog, continuă. Încerc totuși să fiu succint. Pe scurt, înainte de al doilea război mondial, industria abia începuse să se dezvolte, așa că majoritatea populației locuia la sate. După război, a început o campanie furibundă de industrializare exagerată. Regimul comunist considera clasa muncitoare ca forța politică pe care se baza în guvernarea țării. Ea trebuia deci dezvoltată. Țăranii, legați de pământ, nu puteau fi atrași de un regim care anula dreptul la proprietatea particulară. Au existat de aceea două etape: 1948 – 1960 și după 1960. Anul 1948 255

marchează naționalizarea și începutul programului de industrializare intensă. Din sate, au fost racolați cei mai săraci, fie pentru că nu aveau pământ, fie pentru că erau doar leneși. A doua etapă a început în 1960. Anul este aproximativ. Prin el vreau să marchez finalizarea colectivizării agriculturii, realizată extrem de dur. Rămași fără pământ, utilaje și animale, chiar și cei mai buni gospodari au fost nevoiți să emigreze la orașe. La sate au rămas numai bătrâni, în special femei. Bineînțeles că partidul comunist s-a străduit încă din prima etapă să-i atragă pe săteni prin oferte generoase, asociate însă și cu îndoctrinarea politică corespunzătoare, mai ales printre tineri. Li s-a spus că ei formează clasa conducătoare în societate și că „burghezia” trebuie înlăturată. Instigarea acestor tineri s-a făcut și prin denaturarea cuvântului „burghezie”, de la sensul inițial de locuitor al orașului (burg), la cel de clasă socială exploatatoare. A fost o pacoste și un dezastru pentru orașe. În consecință, în loc să încerce să se adapteze la stilul și obiceiurile urbane, acești proaspeți orășeni au renunțat la bunele – dar restrictivele – obiceiuri rurale și au impus unele noi, pe placul lor și al regimului. Am înțeles. Trist, dar nu văd legătura cu ideea de a face o nuntă în România. Și în Anglia a existat un exod al locuitorilor satelor către orașe. S-a întâmplat prin secolul 18. Apăruse printre marii 256

proprietari de pământ ideea unei agriculturi științifice, cum i-am zice noi azi. O moșie era evaluată nu doar prin dimensiune și fertilitate a pământului, ci și prin calitatea satelor de pe cuprinsul lor. O bunăstare a locuitorilor indica și o bună administrare a moșiei. Agricultura științifică a sporit veniturile proprietarilor, dar necesita mai puțină forță de muncă manuală, astfel că foarte mulți țărani au fost obligați să plece la oraș. Imaginea lor este intens redată în filmele de epocă și în romane lui Dickens și ceilalți. Industria, care tocmai se năștea, a fost pentru ei soluția salvatoare. Da, în această privință, evoluția României a fost inversă față de cea din Anglia. La voi forța de muncă, eliberată din agricultură prin dezvoltarea ei, și-a găsit utilitatea în industrie, în timp ce, în România, agricultura a fost distrusă prin absorbția agricultorilor într-o industrie încă neformată. Așa este, dar tot n-am lămurit problema cu nunta. Eu tocmai aici voiam să ajung. Nunta care ți-a fost sugerată făcea parte din tradiție. Întrebarea este: care tradiție? Cea veche, sau cea nouă? Ce veche era într-adevăr frumoasă. Exista o procesiune complexă la casa miresei, alta la casa mirelui, unirea lor la biserică și continuarea cu o petrecere ce putea să țină câteva zile. La nuntă – dar nu numai la nuntă, ci și la botezuri, înmormântări și, în general, la toate evenimentele importante – participa tot satul, nu numai fiindcă majoritatea 257

erau rude, dar și fiindcă participarea oricărui sătean era o condiție ca, la evenimentele din propria lui familie, să participe ceilalți consăteni. La oraș, toate acestea au dispărut. Rudele sunt împrăștiate, multe în alte orașe. Singura procesiune este transportul participanților la primărie cu un șir de mașini care claxonează continuu, pentru a arăta trecătorilor și mai ales vecinilor cine sunt nuntașii și ce grozavi sunt ei. La biserică nu se mai mergea decât în puține cazuri, credințele religioase fiind contraindicate de către regimul comunist. Acum se pare că se revine. Într-adevăr. Esența nunții este însă petrecerea. În anii din urmă, chiar și aceasta era penibilă, fiindcă se limita la încasarea darurilor. Oamenii nu mai aveau venituri suficiente, pentru a susține cheltuiala unei mese la restaurant pentru câteva zeci de persoane, astfel că participanții își plăteau sub această formă consumația și plusau cu o sumă mai mare sau mai mică, în funcție de gradul de rudenie cu mirii. Acesta era darul. Jalnică era metoda: prin strigături, ca la bâlci. În anii din urmă, s-au mai civilizat și, în locul strigăturilor, se depun banii în plicuri. M-ai convins. Cel mai sănătos este să fim rezervați. Asta este cea mai bună atitudine, mai ales în discuții.

258

Bolovănisme Religiile europene, spre deosebire de cele asiatice, au la bază ideea creației. Din moment ce există un început, va trebui să existe și un sfârșit iar, între ele, o întreagă istorie. Astăzi, unii cercetători încearcă să găsească dovezi că textele biblice punctează evenimente reale, eventual romanțate sau adaptate potrivit mentalității epocii. Astrofizicienii, pe de altă parte, vorbesc despre Big Bang. Se pot asocia cele două idei despre creație? La prima vedere, constatăm că „Facerea lumii” de către Dumnezeu și precizată în Biblie, nu coincide cu Big Bang-ul din astrofizică. Calendarul iudaic ne spune că, deoarece acum ne aflăm în anul 5775, inițiativa lui Dumnezeu s-a întâmplat în 3775 î.Hr. Și totuși, Biblia este o carte de istorie și, în același timp de înțelepciune. Să fi fost oare lipsiți de înțelepciune tocmai cei care au scriso? Greu de crezut. Mult mai realistă este ipoteza – care nici măcar nu e ipoteză, ci realitate – că urmașii lor, preoții de mai târziu, dorindu-și că conducă popoarele ca pe turme ignorante, au interpretat-o jenant de simplist, ceea ce nu mai este acceptabil azi. Nu pretind să emit eu variante originale, dar câteva mici observații merită să notez, mai ales că, dacă plecăm de la date reale și menționate în Biblie și parcurgem în sens invers istoria biblică, constatăm că Adam și Eva au trăit pe la sfârșitul mileniului 4 î.Hr. O primă informație o aflăm încă din prima carte a Bibliei, și 259

anume Facerea 4.22: „Sela a născut pe Tubalcain, făuritorul tuturor uneltelor de cupru și de fier” (un fel de Hefaistos second-hand). Nu putea fi vorba despre epoca fierului, ci doar despre prelucrarea fierului meteoric. Cuprul însă era cunoscut. Surprinzător este că, în unele traduceri ale Bibliei în limba engleză, din care au apărut numeroase traduceri și în limba română, s-a folosit termenul bronz în loc de cupru, pornind de la Septuaginta. Epoca bronzului începe chiar în mileniul 4 î.Hr. Tubalcain este al șaptelea descendent după Adam, în șirul Adam-CainEnoh-Irod-Mehuaiel-Metusael-Lameh (soțul Selei și tatăl lui Tubalcain). Într-o altă înșiruire, redată în Facerea 4.17 se precizează și vârsta taților. Cumulate, acestea însumează 1079 ani, deci nu foarte mult. Asemenea calcule pot fi efectuate plecând de la numeroase alte fapte reale, consemnate și în Vechiul Testament. Cazul bronzului este evident o eroare de traducere. Cuvântul cupru ar fi eliminat discuțiile pe această temă. Lăudabil este că traducerile românești ale Bibliei – cele recente, că pe cele vechi nu le cunosc – folosesc termenul aramă, deci cupru, deși acest cuvânt este pe cale să devină arhaism. El se mai păstrează doar datorită unor expresii ca „Și-a dat arama pe față” și a existenței lui în unele scrieri literare, mai ales în poezii (de treci codrii de aramă etc.). Oricum, ele nu repetă greșeala celor englezești. Aramă sau cupru este acceptabil. A fost doar o mică observație. Unele neconcordanțe sunt explicabile, având în vedere momentul, modul și scopul în care a fost scris Vechiul Testament. Unele scrieri au fost realizate în perioada 260

exilului babilonian (aproximativ 597-539 î.Hr.), când aristocrații deportați au dorit să lase posterității o mărturie a existenței și culturii poporului evreu, în prag de dispariție. Egipteni și alții o făcuseră cu mult înainte, iar grecii, prin Thales din Milet (624-546 î.Hr.), puneau deja bazele științei. Lipsit de intelectuali, poporul rămas în țară și-ar fi pierdut orice identitate. Este o minciună că evreii au fost luați în sclavie. Se știe că, pentru a stăpâni un popor, după cucerire trebuie îndepărtată fosta clasă conducătoare. Ei au luat-o cu ei în Babilon, unde – printre altele – au scris cărți. O spune și Machiavelli în „Principele” și au aplicat-o și sovieticii, în forma ei cea mai dură: lichidarea.) După eliberarea din Babilon de către Cirus cel Mare și revenirea în țară, toate scrierile evreilor au fost adunate și aranjate într-un întreg de către un conciliu rabinic (450 î.Hr.), devenind ceea ce astăzi numim Vechiul Testament. Deși se consideră că totul s-a desfășurat sub inspirație divină, putem admite că – oameni fiind – i-a mai „furat condeiul”, cum se spune, atunci când entuziasmul depășește rațiunea, mai ales când mesajul spiritual are prioritate față de unele detalii de ordin tehnic. Revenind la istoria biblică, constatăm că ea începe la sfârșitul neoliticului și înainte de epoca bronzului. Rezultă că Geneza nu are legătură cu astrofizica, ci cu un eveniment real din istoria omenirii, considerat important pentru istoria poporului evreu. Care a fost acela? O observație: Biblia nu face nici o referire la civilizația sumeriană. De ce? Este imposibil să nu le fi fost cunoscută istoricilor evrei, care relatează evenimente 261

lipsite de importanță dar ignoră tocmai această civilizație vecină, care a atins apogeul exact pe vremea lui Adam. Sumerienii au inventat scrierea cuneiformă (aproximativ în 2800-2400 i.Hr.), legendarul rege Ghilgameș a domnit aproximativ între 2494-2342 i.Hr. etc. O ipoteză originală se află într-o carte de eseuri. Printre ele și cel intitulat „La început a fost cuvântul”, din care copiez fragmentul următor: „Un lucru pare, totuși, curios. Civilizația sumeriană, despre care noi am aflat relativ recent, le era bine cunoscută evreilor. Nu se putea să nu le fi fost cunoscută! De ce nu este pomenită în Biblie deloc? Ba este pomenită, dar într-o formă metaforică, iar încercarea de a o transforma într-o cosmogonie a fost o naivitate. Să aruncăm o privire în Geneza 2: 10, 14. „Un râu ieșea din Eden... și se făceau patru brațe”. „Numele celui de al 3-lea este Hidechel (Tigrul)... Al 4-lea este Eufratul”. Poziționare mai exactă a Sumerului nici că se putea găsi. Edenul poate fi deci identificat cu Sumerul. Iar mai departe, în paragraful 15, aflăm că „Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze și s-o păzească.” Omul nu stătea degeaba acolo. El muncea! Identificăm, astfel, în Dumnezeu un rege sumerian, care a acceptat pe teritoriul său un trib al evreilor, în schimbul efectuării unor lucrări. Cum ei nu și-au respectat „contractul de muncă” și au gustat din pomul cunoașterii, adică au țintit mai sus decât le era permis, au fost expulzați. Mai mult, în Geneza 3,22, după ce Dumnezeu constată păcatul săvârșit de Adam și Eva, el spune: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi...”, deci Dumnezeu nu era singur. El vorbea în numele conducerii Sumerului și îi acuza pe evrei că și-au depășit drepturile de angajați, infiltrându-se printre angajatori și, probabil, erijându-se în șefi. Iar dacă mergem puțin înapoi, în Geneza 2:7, citim: „Și Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului....”. Nu din pământ umed, care să poată fi modelat, ci din țărână. Iar traducerea engleză este mai directă. Ei spun „dust”, adică praf. Interpretarea poate fi una singură: evreii erau ca praful: purtați de vânt, fără nici o noimă, în mod evident cu un grad de civilizație mult inferior sumerienilor, lucru, de altfel, dovedit. Dumnezeu, adică regele sumerian, i-a făcut

262

oameni în sens figurat, acceptându-i în țara lui. Iar de când au fost alungați din cauza incorectitudinii lor, evreii speră ca Dumnezeu să-i ierte și să fie acceptați din nou în împărăția sa. Această relatare metaforică a unui fragment din istoria unui trib de evrei a fost transformată în cosmogonie, atunci când preoții și-au propus să transforme Biblia în document al religiei lor.” Haosul nu era deci

unul fizic, ci metaforic, cu referire la organizarea și stadiul societății din afara Sumerului. Această ipoteză este interesantă și logică, cu observația că personajele nu erau evrei. Nu, Adam și Eva nu puteau fi evrei. Această etnie nici nu exista la vremea lor; ea a apărut mai târziu. În varianta biblică, desprinderea ei din celelalte triburi s-a făcut prin Avraam și este descrisă în detaliu în din Geneza 17,2-8 și 21,2-4, punând astfel bazele primei religii naționaliste și creând în același timp premisele Creștinismului care, prin epistolele lui Pavel, extinde noțiunea de „popor ales” la toți cei ce cred în Dumnezeu.

File de jurnal Despre egalitate Afirmația că toți oamenii sunt egali este – evident – falsă. Nu este adevărată nici măcar cea conform cărei am fi așa la naștere, dar – vezi Doamne – societatea ne strică. Nu, unii prunci au sub 2 kilograme la naștere, în timp ce alții depășesc 4, fără a fi mai deștepți doar pentru atât. Pentru a susține egalitatea, ar trebui să găsim ceva care este într-adevăr egal distribuit între toți oamenii, 263

indiferent de vârstă. Am găsit că doar încrederea în noi înșine are această caracteristică. Poate mai sunt și altele (cercetările continuă), dar deocamdată este tot ce am descoperit. La polul opus se află părerea celorlalți despre noi. Ea nu numai că nu este egal distribuită, ba este chiar în măsură să demonstreze că oamenii nu sunt deloc egali între ei, fiindcă ne-ar zdruncina încrederea în noi înșine, dacă am crede tot ce se spune despre noi. Ne-am întors deci de unde am plecat, cu efectul anulării cercului pe care tocmai l-am închis. Abia am elucidat ideea anterioară și am descoperit încă o caracteristică egal distribuită: rațiunea. Nu vă lăsați înșelați că unii ar fi mai deștepți decât alții și că rațiunea lor ar fi mai grozavă. Nu, criteriile folosite, cunoștințele acumulate în timpul vieții, educație, antrenamentul și altele ne diferențiază. Ca dovadă, ironia sorții face ca marile erori să aparțină marilor deștepți și nu celor mai proști. Deci orice om judecă, are rațiune. Cum o folosește este cu totul altceva. Putem deci afirma că suntem egali doar pentru că suntem dotați cu judecată – dar o folosim diferit – și avem aceeași încredere în noi înșine, deși – în majoritatea lor – cunoscuții noștri au altă opinie? În concluzie, se poate vorbi despre egalitate, dar nu în lumea reală, nu în societate. Egalitate există doar în metafizică. Sau mai bine în meta-biologie, dacă ar exista așa ceva. Am putea avansa și termenul „metasociologie”, dar sociologia este ea însăși o meta-știință. De când Auguste Comte a răspândit cuvântul „sociologie”, cu speranța că urmașii săi vor crea teoriile și 264

metodele necesare unei științe riguroase, ea a rămas în stadiul incipient. Cauza pare să fie domeniul prea larg pentru a putea fi încorsetat în rigorile unei științe în sens clasic și nu doar literar. Situația nu s-a schimbat nici după încercările de fragmentare în sociologie urbană, rurală, a industriei, agriculturii, a muncii, a familiei, a tineretului, a timpului liber și așa mai departe, șirul sub-domeniilor rămânând deschis. Platon spune că numai mulțumită învățăturii omul devine ființa cea mai desăvârșită și cea mai divină, pe când ignoratul e cea mai sălbatică făptură din câte există pe pământ. Isocrates sfătuiește „să nu se răscolească apa mâloasă și sufletele inculte”. (Paragraful este reprodus din cartea „Cum trăiau vechii greci” de K.M.Kolobova și E.L.Ozerețkaia, apărută la Editura Științifică din București în 1961, pagina 109.) Recunosc, e greu să devenim desăvârșiți și, cu atât mai puțin, divini. Un lucru însă e clar: la naștere, când suntem desăvârșit de ignoranți, suntem – cum spune Platon – la fel de sălbatici. Rezultă că egalitatea există doar în ignoranță. Am lăsat la urmă zestrea genetică a fiecărui individ, evident diferită de la o persoană la alta, anulând deci orice șansă a pretențiilor de egalitate, așa că ea, egalitatea, rămâne doar în geneza bibilică, unde Adam era egal cu el însuși. Odată cu apariția Evei însă, au apărut și diferențele.

265

Noi, Zidurile Bineînțeles, livingul din casa Elenei devenise demult neîncăpător. Au fost nevoiți să închirieze alte și alte spații, cu tot atâtea probleme, până când conducerea Universității a decis să se implice și mai mult. S-au inițiat, pe rând, mai multe variante, dar dificultățile întâmpinate în relațiile cu oficialitățile române, hățișurile birocrației, corupția au amânat mult rezolvarea problemelor, astfel că soluția finală a fost înființarea unei secții a Universității londoneze la Brașov. Pentru asta aveau nevoie doar de aprobare. Toate investițiile au fost finanțate de Universitate iar Elena, Dan și toți ceilalți au devenit cadre didactice a Universității londoneze. Spațiul a fost și el rezolvat la acest nivel. Poiana Brașov – prima tentație – era deja aglomerată cu hoteluri și vile particulare, dar au cumpărat un teren suficient de mare pentru clădirea principală și campus, undeva în triunghiul Poiană-Râșnov-Predeal. Aveau astfel acces în Brașov, dar și legături convenabile cu Bucureștiul, prin Predeal. Iar o excursie pe Valea Dâmbovicioarei era un argument forte pentru vizitatori să revină în România. Exista, evident, și un hotel în campus pentru oaspeți, la care booking-ul trebuia făcut cu foarte mult timp înainte, pentru a prinde o cameră liberă. - Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri . . . - De ce ești veșnic pesimist? N-au fost numai nori.

266

- Nu sunt pesimist. Poate prea realist. Ba sunt chiar optimist, dar nu m-ai lăsat să continui: „Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri / Și niciodată n-or să vină iară. . . ” Privesc în viitor și sper că ani înnourați nu vor mai fi. - Așa mai merge. La vârsta noastră ar fi de dorit să ne bucurăm de ani mai liniștiți. - Așa s-ar zice, deși liniștea nu îți asigură fericirea. Orice bucurie vine atunci când ai realizat ceva, ți-ai îndeplinit o dorință, un obiectiv pentru care te-ai străduit și – în sfârșit – ai reușit. Acest dialog a fost inițiat de Ianoș iar replicile i-au aparținut Alinei, soția sa. Lazăr, prezent în grup, intră și el în discuție. - Uite că fosta noastră directoare n-a făcut nimic la viața ei și e foarte mulțumită. - S-ar putea să fie doar o fațadă, pe care și-o construiește în fața altora. Nu se știe ce e în sufletul ei. - Dacă mă gândesc la câte zile fripte ne-a făcut nouă, naș zice că n-a făcut nimic în viață. – Intervine Elena. - Răutățile nu se pun. Cel puțin la oameni normali. - Corect! Dacă o excludem din categoria oamenilor normali, atunci totul este normal. - „Cea mai înaltă aspirație a omului e sacra libertate de a trăi fără a fi nevoit să muncească”. - Pare a fi un extras din dicționarul tău de citate. – Îl ironizează Dan. - Aparține unui filosof spaniol. I-am uitat numele. Și citatul este – bineînțeles – aproximativ. 267

- Îți spun eu un citat original: elanul vital al leneșilor este dorința de a nu face nimic. - Vrei să spui că-i al tău? E original? - Acum, așa mi se pare, dar nu poți să știi niciodată dacă nu este ceva ce am memorat mai demult și am uitat că lam memorat. - Doamne, ce vă mai place să filosofați... – Intervine Nicu. – Se cunoaște că ați îmbătrânit. Acum, fiți realiști, și tu, Ianoș, și tu, Alina, și recunoașteți că ați avut destule bucurii în viață, ca să nu mai vorbesc despre cei doi copii, cu care vă mândriți pe bună dreptate. - Și tu ce cusur ai? - N-am zis c-aș avea vreunul, dar nu mă plâng. - Bine faci. Ar dăuna firmei. - Acum birocrația ne macină energia. - Eu am un exemplu de birocrație mai tare decât cele de care vă lamentați voi. Pe când eram stagiar, era o lege care obliga întreprinderile să ofere ca disponibile toate mijloacele fixe ce nu-i mai erau necesare, indiferent de motiv. Numai după o lună sau două (am uitat cât) după apariția oficială a ofertei și în ipoteza că nu sunt solicitate, ele puteau fi casate, adică scoase din evidență. - Să-i informăm pe cei ce nu cunosc termenii economici. Mijloacele de producție se împart în fixe și circulante, după cum se consumă sau nu în timpul fabricației. Materia primă, spre exemplu, se consumă integral, în timp ce un strung rezistă mai mult timp. - Așa e. Mulțumesc pentru ajutor. Ei bine, întreprinderea despre care vorbesc avea în dotare și cai, care erau înregistrați în contabilitate ca mijloace fixe. Din acest 268

motiv, în caz de deces, ei apăreau în lista mijloacelor fixe disponibile chiar în acești termeni: doi (trei) cai morți. - Drăguț. E totuși o diferență. Anunțul de acest fel era nostim, dar nu deranja pe nimeni, fiindcă toată lumea știa despre ce este vorba. Era doar o formalitate. Ridicolă, dar numai atât. Birocrația de azi este dăunătoare, fiindcă urmărește un scop antisocial. Cel care o susține are un interes personal. - Japonezii au un basm pentru cei ce își doresc mai mult decât li se cuvine. - Cred că știu la ce te referi. L-am comentat împreună zilele trecute. L-aș fi spus eu, dar m-am gândit că n-ar fi politicos s-o fac în fața unor doamne. Tu însă, Elena, poți să-l spui. - Mulțumesc pentru avizul favorabil. Este vorba despre doi soți foarte în vârstă. Pe măsură ce treceau anii, iubirea lor se amplifica. Greutățile vieții nu i-au despărțit ci, dimpotrivă i-au unit și mai mult. Ca toți japonezii, aveau în casă un bonsai, la care țineau foarte mult. Al lor însă avea ceva deosebit. Erau doi arbori, cu tulpini paralele apropiate și coronamente unite, astfel că, privite de sus, păreau una singură. Este un simbol frecvent în casele japonezilor. Într-o zi, soțul pleacă să se plimbe. La un moment dat, ajunge la o fântână ce nu știa să fi fost acolo înainte. Cum era însetat, a băut puțină apă. După ce s-a mai răcorit, înainte de a pleca, vrea să mai bea o gură, dar în oglinda apei își vede chipul întinerit. Era fântâna vieții. Bucuros, se întoarce repede acasă. Soția, dornică să întinerească și ea, pleacă la fântâna minunată. Pentru că nu s-a întors într-un timp rezonabil, soțul 269

pleacă pe urmele ei. Ajunge la fântână și acolo, în locul soției găsește un bebeluș. Era soția lui, care băuse prea multă apă. - Foarte drăguț. Lăcomia, bat-o vina! - Tot ce-i prea mult strică. - Așa-i! Și prea multă vorbă strică. Eu am un subiect de discuție mai concret. – A fost Nicu, cel ce dorea să intre în vorbă. - S-auzim. - Foarte mulți dintre elevii de aici doresc să se specializeze în calculatoare. Avem cursuri foarte bune, dovadă că sunt căutați în străinătate. - Și reciproc. Multe firme din străinătate au sucursale în România, tocmai pentru a se folosi de profesioniști bine calificați și plătiți mai puțin decât în occident. - Parțial adevărat. - De ce parțial? - Fiindcă doar unele dintre ele folosesc profesioniști în activități de programare, nici vorbă de proiectare la nivele mai înalte. Majoritatea nu fac decât introducere de date pentru programe deja existente, create de firme din vest. Ori asta e muncă necalificată, sau slab calificată, asemenea dactilografiei. - Nu doar slab calificată, dar și extrem de obositoare. Rar persoane care rezistă mai mulți ani. Uzura este imensă. Mai mulți părinți ai unor elevi se plângeau că, după terminarea liceului, s-au angajat la asemenea firme, crezând că au prins un job de viitor și, după un an sau doi își căutau alt serviciu.

270

- Pentru unii a fost și un rău necesar; s-au convins că era mai bine să urmeze studii superioare, decât să se bucure că pot să „câștige banul” (o expresie la modă în mediul lor social) fără efort. Unii chiar au făcut-o. Cunosc câteva cazuri. - Așa este! Eu propun să ne folosim și de români care lucrează de mulți ani în străinătate. Ei vorbesc curent limba engleză și profesează în I.T. ca profesioniști de prima mână. Unii s-au născut acolo, din părinți ce au emigrat mai demult. Aceștia poate nu vorbesc românește prea bine, dar ar fi utili pentru orele de practică, mai ales pentru studenții ce vor să aprofundeze anumite tehnici moderne de programare. - Foarte bună ideea. - Numai să nu ajungă hackeri. - Hackerii sunt de mai multe categorii, de la foști elevi certați cu școala și până a programatori de cea mai înaltă clasă. Primii se laudă că au „spart” un program; l-au „crăcuit”, cum spun ei, de la englezescul „to crack”. De fapt, nu au făcut altceva decât să găsească parola de acces, ceea ce nici nu-i prea complicat. Ceilalți pot fi spioni ultra calificați nu numai în informatică, ci și în domeniul în care spionează. Este ridicol să spui, cum am auzit în urmă cu câțiva ani, că un hacker a spart baza de date a unui institut de cercetări în chimie, dar cel în cauză nu are habar de chimie. - E în regulă. Te-am înțeles și așa vom face. Dar eu am o întrebare. Ai afirmat că e ușor de aflat parola de acces. Mie nu mi se pare deloc ușor, fiindcă nu știu s-o fac. Nu

271

pentru că mi-aș dori să aflu parolele altora, dar uneori le uit pe ale mele. - Orice program poate fi citit ca un fișier text. Cu programe specializate poate fi citit și la nivel de bit. Cea mai mare parte din fișier nu este inteligibilă. Din loc în loc însă apar cuvinte scrise clar. Sunt mesaje mai scurte sau mai lungi, destinate utilizatorului, un fel de comentarii, pe care programul le afișează ca atare. Îi sunt utile chiar lui. Printre ele se află și parolele. Atunci când, printre ele, hackerul găsește un text mai ciudat, un cuvânt format dintr-un amestec de litere mici, mari și cifre, se bucură că a găsit ce căuta: parola pe care utilizatorul s-a străduit so facă cât mai complexă, fiindcă așa i s-a recomandat. - Trag concluzia de aici că parola nu trebuie să fie complexă ci, dimpotrivă, un cuvânt comun. - Măi, tu ești mai deșteaptă decât pari. - Nu sunt chiar așa de deșteaptă, dar – cândva – am cochetat și eu cu informatica. Părinții m-au învățat încă de când eram mică să-mi văd de lungul nasului, așa că am renunțat. - Te-au văzut mai cârnă, dar cred că au greșit. Acum, dacă tot te-ai prins la chestia asta, să-ți mai spun un truc. Un programator bun va folosi un cuvânt comun, dar parola nu va citi textul în ordine normală – de la stânga la dreapta – ci conform unui algoritm particular, înserat în program. El nu trebuie memorat, dar – pentru mai multă securitate – algoritmul însuși poate fi programat, astfel încât să se poată actualiza automat. - Ei, asta-i deja prea mult pentru mine, dar m-ai luminat în bună măsură. 272

- Bucuros să fiu de folos. - Tu ești oricum de folos. Noi suntem cei care te uzăm. - Nu cred să mă tocesc doar dintr-atât. - Când erai mai tânăr puteai să-ți mai tocești din asperități, dar acum te-ai cam rotunjit. - Asta de când îmi fac singur de mâncare. - Maria nu gătește? - Știți și voi că, de multe ori, eu sunt în România și ea în Anglia sau invers, așa că fiecare gătește pentru el. - Iar când sunteți împreună sărbătoriți și mâncați la restaurant. - Se întâmplă și asta. Sau suntem invitați pe la prieteni și atunci mâncăm ce vor ei. - Din câte am observat eu, de cele mai multe ori vă luați cu munca și uitați de masă. Mi-e greu să cred că tu chiar gătești. Cred că te lauzi. - Gătesc în vis, după ce văd la televizor o emisiune cu bucătari profesioniști. - Înseamnă că a sosit timpul să mergem la masă, că deja ați început să salivați. - Iată o idee înțeleaptă!

Bolovănisme Recenzia unei cărți nescrise De ce nescrisă? Și, dacă nu e scrisă, de ce să aibă o recenzie? La a doua întrebare este mai ușor de răspuns: pentru că ar fi trebuit să fie scrisă. Prima întrebare revine 273

deci întărită. (Tocmai am creat un sofism! Ar fi fost păcat să ratez ocazia acum, când acest stil a devenit politică de stat. Să revenim însă la oile noastre pe care nu le avem!) N-ar fi o noutate faptul că obiectele nu știu să scrie. Înregistrează informații, analizează, evaluează, judecă, meditează, aș zice că filosofează, dar nu scrie, fiindcă nu are dotarea fizică necesară. Și de-ar face-o? Oricum, n-ar avea nici un rost. Cărțile sunt scrise de oameni. Zic unii că asta ar avea un rost, deși mulți se îndoiesc. Cum ei, oamenii, exagerează în mai tot ceea ce fac, și scrisul cărților a devenit redundant iar recenziile – evident - superflue. În cazul meu, neputând să scriu, recenzia mea nu poate fi decât nescrisă și, pentru omogenitatea cugetării, ea trebuie să se refere la o carte nescrisă. Așa dar, care este cartea ce ar fi trebuit scrisă, dar nu s-a scris? Și de ce nu s-a scris ea până acum? Ce ar fi trebuit ea să trateze? Fiind vorba despre o carte, și nu despre mai multe, tema ei ar trebui să fie una de maxim interes. Pentru momentul actual, acesta este analiza modului in care Romania a evoluat în ultimele decenii și, ca o consecință, încercarea de a decela unele soluții de redresare. Veți răspunde că, dimpotrivă, s-au scris prea multe asemenea cărți. Da, dar nu așa cum as fi vrut eu. Rezultă că ar trebui ca eu să scriu aceasta carte. Mă tentează, dar marea majoritate a românilor nu numai că nu sunt interesați să afle, dar mulți nici nu vor să se știe cum s-a ajuns în situația actuală. Cât despre soluții de viitor nici nu vor să audă pentru că toata lumea știe perfect ce are de făcut, doar că nu reușește. În 274

consecință, cartea ar avea un număr prea mic de cititori, pentru ca publicarea ei sa fie rentabilă. Dar cum să scriu recenzia propriei mele cărți, fie ea și nescrisă? Mă văd în situația unui cățel, sau a unei pisici, care se joacă cu propria-i coadă. O recenzie reflectă un punct de vedere exterior. Altfel nu mai este recenzie, ci laudă de sine. În consecința nici această recenzie nu poate fi scrisă, deci ea nu există. Probabil că un titlu mai corect ar fi fost „Recenzia nescrisă a unei cărți imaginare”. Totuși, ne aflăm în fața unui text scris, deci nu putem spune că este nescris, doar că nu este o recenzie. „Ne-recenzia” este un termen ce mă duce cu gândul la Nichita Stănescu, ceea ce înseamnă că am luato cu totul razna. Cred că am să scriu pana la urma cartea. Care carte? Una simplă, în care să relatez cum am văzut eu lumea. De ce eu? Au mai făcut-o atâția alții! La o statistica sumară, constatam că, la noi, majoritatea autorilor provin doar din câteva categorii sociale, în nici un caz din toate, dominantă fiind originea lor rurală. Ca o consecință, subiectele lor tratează fie viața satului – și aceasta de pe poziții sentimentale idilic-nostalgice – fie subiecte din domenii ce li s-a părut lor a fi mai spectaculoase, ca cele colectate din lumea artiștilor, sau mai nou a politicienilor, dar din care ei doar au aflat câte ceva, fără să fi trăit vreodată cu adevărat în interiorul acelor domenii, fără să cunoască mecanismele intime ale raționamentelor eroilor lor, motivația, argumentele etc. O țară, însă, nu este caracterizată prin cei câțiva reprezentanți de frunte, și nici prin paturile ei cele mai nevoiașe. Ceea ce o caracterizează este zona ei de mijloc, 275

majoritar urbană. Evoluția sau involuția acestei categorii sociale dictează progresul sau regresul țării. Ori, cărți despre transformarea orașelor României sunt cvasiinexistente. Era firesc să se întâmple așa după ce intelectualitatea a fost exterminată în primii ani de după cel de al doilea război mondial, iar puținilor rămași, ca și urmașilor lor li s-a pus pumnul în gură. Ei nu au apucat săși spună punctul de vedere. Cărțile lor nu au putut să apară. Iată de ce ar trebui scrise acum, cât amintirea acelor timpuri încă mai există în mintea câtorva oameni. Altfel, generațiile următoare, ca de altfel și cea de azi, vor trage concluzii eronate despre propriul lor trecut, ca să nu mai vorbim că nu vor ști cum să-și construiască viitorul. Dovadă că, acum, după atât timp de la înlăturarea teoretica a comunismului, Romania nu și-a găsit încă drumul, iar tânără generație este mai dezorientată ca oricând. Aseară, la un post central de televiziune, trei tineri (mai pot numiți tineri dacă au între 30 și 35 de ani? ) discutau despre un septuagenar, pe care se oțărau să-l pună la index. Nu-l cunosc pe inculpat, așa că nu știu dacă era sau nu condamnabil cu adevărat, dar nici acuzatorii nu prea îl cunoșteau: doar unul dintre ei părea să aibă ceva mai multe informații, un altul era destul de ezitant, iar al treilea, de fapt o domnișoară, afirmase deschis că nu știe nimic despre cel în cauză, dar că toți cei de vârsta lui „sub o forma sau alta au susținut regimul comunist, deci sunt culpabili într-o măsură mai mică sau mai mare”. (Sfântă ignoranță!) Am citat din memorie, dar sper că am făcut-o destul de fidel; doar cuvântul „culpabil” cred că 276

nu i-a aparținut ei, pentru că nu i se potrivește, dar aceasta era ideea. Idee pe care ceilalți o îmbrățișaseră imediat, pentru că, de fapt, asta urmăreau, cazul discutat fiind doar un pretext. La asemenea acuzații, am câteva observații. Comunismul a fost impus în Romania cu sprijinul armatei sovietice. Desigur, au existat jigodii care s-au grăbit să-l servească. Au existat însă și oameni cu spirit patriotic și/sau cu o înaltă moralitate și care au încercat să facă ceea ce se putea face spre binele țării, în condițiile date. Cei mai mulți dintre ei au plătit cu viată. Majoritatea oamenilor însă, au încercat să trăiască cumva, unii scrâșnind din dinți, pentru că oricum nu aveau de ales. „Modus vivendi” este o sintagmă cunoscută încă din antichitate. De opus nu se putea opune nimeni; ar fi fost sinucidere curată. Nu știu din ce categorie făceau parte părinții celor trei tineri acuzatori, despre care am vorbit la început, dar de regula țipă cel mai tare tocmai cei care au ceva de ascuns. În mod sigur, cei trei nu aparțin celor uciși de comuniști și nici celor ce s-au sinucis pentru au refuzat să trăiască în condițiile impuse. Îmi pot imagina însă ce educație au primit. Într-o oarecare măsură, ei sunt de înțeles. Orice adolescent consideră că generația lui este superioară generațiilor anterioare, pentru că societatea evoluează, iar ei, nu-i așa, aparțin noului. Astăzi, însă, noi știm că anii comunismului au însemnat în primul rând o deteriorare a valorilor morale. Ceea ce pentru unii părea a fi o evoluție, a fost de fapt o involuție. În lipsa unei educații deosebite, pe care ar fi putut-o primi în particular, 277

tinerilor obișnuiți, formați în sistemul educațional oficial și ajunși astăzi la maturitate, le este foarte greu, dacă nu imposibil să schimbe sensul valorilor cu care s-au deprins. Ceea ce este mai greu de înțeles este faptul că cei trei eroi ai noștri nu mai erau adolescenți și, în plus, aveau pretenții de persoane educate. În tinerețea lor, cei în vârstă azi, erau acuzați că educația lor a avut reminiscente „burghezo-moșierești”, influențată fiind de către părinți, profesori etc., în general de către adulții din acei ani, cu toții persoane ce nu prea aveau habar de comunism. În consecință, ei nu puteau fi comuniști perfecți. Situația s-a „remediat” cu timpul. Generațiile următoare au fost purificate treptat, astfel încât putem considera că apogeul a fost atins in 1989. Comunistul perfect este deci cel ce și-a desăvârșit studiile liceale în acel an. Și pentru ca am pomenit de educație, cum se face că în literatura noastră lipsesc tocmai cărțile despre viată profesorilor? Presiunea comunista i-a marcat printre primii, pentru că propaganda în rândul elevilor – viitorul țării - era printre cele mai importante, iar cei ce o puteau realiza au fost profesorii înșiși. De aceea, tot ei sunt cei care ar fi putut cel mai bine să descrie modul în care comunismul a transformat societatea românească antebelică în ceea ce a ajuns ea azi. Și totuși n-au făcuto! Și dacă ei n-au făcut-o, unde este literatura română autentică, cea despre viața noastră intelectuală adevărată? „E ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune”. Noi avem a spune, dar n-o facem! Ne miram însă că pretinșii noștri oameni de cultura nu au argumente 278

convingătoare în fața politicienilor și a maneliștilor, că țara merge în deriva etc. Da, astăzi educația se face prin televiziunile pline de maneliști cu pretenții culturale, ca de exemplu cei trei tineri cu ifose intelectuale. In mod cert, așa nu ajungem unde am vrea, adică in Europa cea civilizată, ci doar în mahalaua ei. Trebuie să știi de unde vii, pentru ca să știi încotro să te îndrepți pentru a ajunge acolo unde dorești. Și dacă știm, ce facem? Uneori am sentimentul că alergăm într-o direcție ce pare corectă, dar ne aflam pe puntea unui vapor care merge în direcție opusă, nu pentru că și-ar dori cineva așa ceva, ci pur si simplu pentru că nu are cârmaci, sau dacăl are acesta nu cunoaște punctele cardinale. Punctele cardinale ale evoluției umanității! Iată un subiect despre care ar merita să se scrie! Păcat că nu are cine!

Prietenul Zidului Dan se întoarce răvășit de pe șantierul unde se construiește campusul universitar. - Opt oameni au murit la cârciuma din satul învecinat și doi sunt la spital. - Ca în gluma sovietică cu ciupercile. – Intervine glumețe Ianoș, ceea ce declanșează reacția celorlalți, dispuși să se amuze și nu să participe la emoția, seriozitatea și grija lui Dan.

279

Da, cea în care ziariștilor li s-a spus că toți invitații la un banchet de după război al ofițerilor au murit, fiindcă au mâncat ciuperci otrăvitoare. Îmi amintesc gluma. Și unui ziarist mai curios, care a întrebat de ce un cadavru avea o gaură în cap, i s-a răspuns că acel invitat n-a vrut să mănânce ciuperci. Da, glumă sovietică clasică. La fel cu cea a deportatului în Siberia, care a murit de dublă pneumonie. Îmi amintesc ceva, dar am uitat poanta. Soția își exprimă nedumerirea: „Cum se poate? Soțul meu era un om sănătos și robust”. Lui i s-a răspuns: „Știți, în Siberia e frig, glonțul rece, a făcut pneumonie și a murit. Vouă vă arde de glume – reintră în discuție Dan – dar situația e gravă. Suntem și noi anchetați, fiindcă nu se știe de unde au procurat cheflii alcoolul. Care alcool? Păi, dacă nu ascultați, de unde să știți. Au murit fiindcă au băut alcool industrial, furat de undeva. Tot satul este în doliu. Acolo toți sunt rude între ei. Poate că nici nu era alcool, ci vreo altă substanță, cum sunt cele de curățat piese. Sau au folosit un vas insuficient de bine spălat, în care s-a aflat o substanță otrăvitoare. A fost un caz în județul Prahova. După golire, o sticlă cu verde de Paris, în loc s-o arunce . . . 280

Indiferent ce-o fi fost, situația e gravă. Căile progresului sunt variate. Cei ce nu înțeleg ce ar trebui să facă se auto-elimină prin pe alte căi. A vorbit filosoful. Eu n-am înțeles de ce au fost asasinați acei ofițeri sovietici. În orice glumă există și un sâmbure de adevăr. În orice război, numărul ofițerilor crește, cei mai activi sunt avansați, dar după război rolul lor scade dramatic. Este una dintre marile probleme ale guvernării postbelice, fiindcă toți aceștia pretind funcții în aparatul de stat similare ca importanță cu cele ce le-au avut în armată, ceea ce nu este posibil. Și S.U.A. a avut asemenea probleme. Fiecare stat le-a rezolvat în stil propriu. Cel mai grav a fost în Grecia. În timpul celui de al doilea război mondial, au creat grupe de partizani, susținuți în special de Anglia. Am văzut asta și în câteva filme. După război, șefii acestor grupe aveau pretenții mari. Cum nu era loc pentru toți, au început să se certe între ei, în stil specific grecesc. Cei care au profitat au fost rușii, care i-au instigat pe unii împotriva altora. Așa s-a iscat așazisul război civil. Da, știm asta. Care război a încetat atunci când Stalin a abandonat ideea și le-a retras sprijinul

281

Bolovănisme Originea omului Se spune că evoluția omului a devenit mai rapidă după dobândirea poziției bipede. Începând de atunci, privind lumea de sus, a devenit mai inteligent. Unii oameni de știință se întreabă încă cum de s-a metamorfozat el din patruped în biped. Logica ne spune că era deja inteligent, din moment ce i-a venit ideea să se ridice în două picioare. Dar eu cred că toate aceste ipoteze sunt false. Antropoidul n-a fost niciodată patruped. Între păsări și animale nu există nici o specie hibridă, care să confirme ipoteza că unele au evoluat din altele. Rezultă că, încă de la început, din formele primare de existență, unele au evoluat ca animale, iar altele ca păsări. (Da, știu, cineva mi-a atras atenția asupra existenței legendelor despre cai înaripați, gen Pegas, sau a centaurilor – oameni cu corp de cai. Ei sunt însă produse ale imaginației europenilor, în special a grecilor, când au văzut hoardele de barbari veniți călare din Asia. I-a impresionat viteza cailor, asemănătoare cu a păsărilor, și asocierea om-cal. Până să învețe ei să călărească, au inventat legende cu cai.) Dar să revin la oile noastre, adică la antropoizi. Eu cred că spațiul lor de viețuire a fost copacul. Ceea ce mă face să cred aceasta este privirea oamenilor și forma capului lor. Animalele ce trăiesc în turmă privesc mai 282

mult lateral; cele de pradă au ochii îndreptați către înainte. Și unii și alții au o bună memorie a spațiului în care se află. Porumbeii, spre exemplu, se așază milimetric pe o crenguță subțire, pe care însă nu o văd în acel moment. Omul poate privi înainte, dar și în jos, deoarece nu are botul dezvoltat, care să-i împiedice vederea picioarelor. În consecință, cea mai probabilă ipoteză este cea a obârșiei sale dendroide, ca trăitor în copaci. El avea deci poziție verticală de la început. A apărut deci ca parazit al copacilor, a evoluat apoi ca parazit al întregii naturi și va sfârși, probabil, ca parazit pentru el însuși.

Noi, Zidurile Cu timpul, campusul studențesc a depășit cu mult statutul obișnuit. Tineri și mai puțin tineri veneau să discute tot felul de subiecte, mai mult sau mai puțin filosofice. Nu „filozofice”, cu ‚z’ – specifice celor cu diplome recente - ci cu ‚s’, asemenea celor din antichitate, prieteni ai înțelepciunii (φίλοι της σοφίας). Cu toții ne propunem să fim înțelepți, dar nu putem pretinde că am atins acest nivel. Suntem doar prieteni ai ei și dorim să ne apropiem cât mai mult de ideal, sau măcar în deciziile importante să luăm decizii corecte. Asemenea filosofi, preocupați de înțelepciune, au dispărut de două mii de ani. Acești tineri, care vin în campus să discute cu alți tineri. Nu speră să devină filosofi. Ei vor doar să facă schimburi de idei, motiv pentru care acceptă – chiar își 283

doresc – să fie contraziși, fiindcă numai astfel își pot rafina opiniile, pot afla de existența altor variante și așa mai departe. Când erau mici se uitau la cei mari ca la niște dumnezei. (Cei mai mari nu mai au la ce se uite și – de aceea – nu au nici un dumnezeu.) După ce au mai crescut, au constatat că unele dintre modelele ce și le-au ales nu sunt tocmai demne de urmat. În consecință își caută acum sfătuitori printre cei de-o seamă cu ei. Nu pentru ași însuși fără judecată recomandările lor, ci pentru a afla și alte opinii, sau – de ce nu – pentru a depista eventuale erori în propriul lor raționament. Aminteam mai devreme de dificultatea de a lua decizii în situații complexe. Tocmai am aflat de la acești tineri despre o soluție foarte inteligentă. Nu aparține filosofilor, ci unui matematician. John von Neumann îl cheamă. (Norocul lui că și-a scris numele cu noi de ‚n’; altfel aș fi crezut că este ne-uman. Am glumit, desigur.) Ei bine, iată soluția (algoritm, cum i se spune mai nou, de la persanul Al-Khwarizmi). Întocmiți un tabel cu toate variantele posibile pentru ieșirea din impasul în care vă aflați. Atașați fiecărei variante avantajele și dezavantajele ei. Acordați fiecărui avantaj și dezavantaj câte un coeficient de importanță și probabilitatea ca el să se producă. Înmulțiți coeficienții cu probabilitățile și totalizați separat pe avantaje și dezavantaje. Faceți diferența dintre totaluri și veți afla varianta optimă. Critica la prima vedere: deoarece dumneavoastră sunteți cel care atribuie valori coeficienților și probabilităților, rezultatul va fi unul subiectiv. Da, dar cu tot subiectivismul, veți observa că influența unor variante 284

asupra deciziei globale este infimă. Oricât le-ați mări valorile, ele nu sunt demne de a fi luate în seamă. În consecință, trebuie eliminate. Ele nu fac decât să ne încurce în judecată. Le scoatem din tabel și refacem calculele. Procesul poate fi reiterat. În final rămân două trei criterii, al căror rol ar fi putut fi evaluat și fără tabel. Da, dar a fost nevoie de tabel și toate calculele pentru a ajunge la această concluzie, pentru a ne debarasa de unele criterii neesențiale.

Bolovănisme La limita supraviețuirii, oamenii se solidarizează. Au înțelegere unii pentru alții, se compătimesc reciproc. Sub această limită, devin lupi. Se pot mânca unii pe alții la propriu. În condiții de bunăstare, solidaritatea dispare din nou. Omul devine singur în lupta pentru o poziție socială mai bună, bizuindu-se doar pe abilitățile lui. Stresul devine un simptom comun.

* *

Am aflat că, în limba engleză, cuvântul ‚antibiotic’ se pronunță antibaiotic, evidențiind astfel originea lui dacică: dacă ai un bai, acest medicament este soluția perfectă să rezolvi problema.

285

* *

Barbarii, au învins întotdeauna civilizațiile sedentare. Mai devreme sau mai târziu, cei flămânzi șiau însușit armele inventate de adversari pe vremea când aceștia fuseseră flămânzi și le-au folosit mai eficient.

* *

Nimeni nu e perfect și – de aceea – este o greșeală să vânezi greșeli, în loc să valorifici calități.

* *

Gândirea curentă se grefează pe atomi și relațiile dintre ei. În acest text, înțeleg prin atomi entități considerate indivizibile pentru sistemul discutat. Am spus sistem și nu obiect și poate că ar trebui să fac o precizare. Nu vreau să fiu plictisitor și să dau definiții; voi apela de aceea la un exemplu, deși metoda este puerilă (recunosc). Un bec face parte din sistemul de iluminare a unei săli. Același bec însă este un consumator de energie pentru proiectantul rețelei electrice. Sistemul este deci o entitate conceptuală. O moleculă este și ea un sistem de atomi, și nu ne interesează în acest moment faptul că atomii, la rândul lor, se compun din alte elemente. Folosim deci termenul în sensul lui Leucip și discipolul său

286

Democrit sau al fizicienilor moderni, înainte de a descoperi structura atomilor. Ce vreau eu să spun acum este constatarea că, centrând gândirea mai mult pe atomi decât pe relațiile dintre ei, se greșește profund. O moleculă – un sistem ca oricare altul – se compune din atomi. Ce-i face pe acești atomi să se unească? Anumiți atomi și nu oricare. Este un fel de dragoste la prima vedere, dar nu între orice atomi. Filosofii au încercat dintotdeauna să rezolve problema, fără să reușească, bineînțeles. Au inventat de aceea diferite cuvinte și legende. În Biblie se spune „La început a fost cuvântul”. Evident, nu este vorba despre cuvintele inventate de oameni, pentru a comunica între ei: mama, papa, tata, caca, evrica. Pare a fi vorba despre proiectul din capul unei ființe primordiale. Însăși termenul „univers” poate fi interpretat ca uni-vers, deci o acțiune unică, generatoare a tot ce se întâmplă. Încercând să iasă din legendă, Bergson a inventat „elanul vital”, iar Schopenhauer „lumea ca voință și reprezentare”. Fizicienii moderni, încercând să explice totul prin prisma lor de gândire, au născocit și ei ceva. Tot un cuvânt, că altfel nu se poate, la nivelul de cunoaștere al omenirii: big-bang. Și cu asta ce-am făcut? – vorba lui Tănase. Desigur, nimic, fiindcă . . . „Se poate ca bolta de sus să se spargă, Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, Să văd cerul negru că lumile-și cerne Ca prăzi trecătoare a morții eterne...”

287

Ei bine, sper că nu te aștepți, dragă cititorule, să dau eu rezolvarea acestei dileme. Ce vreau eu să spun acum este cu totul altceva, și anume ce am afirmat deja la început, că, într-un sistem, relația dintre atomi contează și nu atomul ca atare. Și mă voi folosi iarăși de un exemplu. Oamenii obișnuiesc să-și justifice evoluția ca efect al unor întâmplări, deși – de fapt – este invers. Evident, nu vorbesc despre accidente ori de acțiunile altora asupra lor. Comportarea lor, modul lor de gândire a stat la baza deciziilor ce le-au luat. Deciziile, la rândul lor, au efecte directe, dar și indirecte, unele ascunse. Unele persoane au făcut sport în copilărie și au deprins astfel anumite abilități, care lipsesc celor mai comozi. Mai târziu, primii au capacitatea de a răspunde la unele solicitări, spre deosebire ce ceilalți, care se accidentează. O întâmplare, am zice. Nu, un efect. Atitudinea unor persoane, comportarea lor determină reacția celor din jur. Nu este o întâmplare faptul că unul dintre ei a acționat într-un anume fel. A fost o consecință. Răuvoitori există. Chiar și binevoitori. Totul se rezumă la relația cu ei. De unde și o vorbă: ce gândești, aia ești. Să nu uităm că suntem doar atomi într-un sistem și depindem de cum ne înțelegem rolul în sistem. Este de înțeles curiozitatea de a afla ce se întâmplă în alte sisteme superioare, dar este iluzoriu să credem că vom afla. Cât despre încercarea unora de a modifica propriul nostru sistem, ei bine, asta este culmea ignoranței. Un truism nu? Este adevărat, dar ce te făceai dacă ți-l spuneam direct, fără partea introductivă? 288

Peste ani -

Faci parte din familia fondatoare? Nu. De unde ai scos-o? Numele tău este primul din lista fondatorilor înscriși pe placa de la intrarea în clădirea rectoratului. Habar n-am. Nici n-am observat placa despre care vorbești. Se poate să n-o fi văzut, fiindcă uneori este acoperită de un panou informativ mare, sau chiar de ușă, când este dată la perete. Dar pentru asta nu trebuie să te ascunzi după deget. Este un nume rar, ca să nu zic ciudat, pentru ca să fie o simplă coincidență. Îți spun că habar nu am ca vreun membru al familiei mele să fi avut vreun rol la crearea acestui institut. Ș-apoi, eu sunt din București și nu știu să am rude la Brașov. Și atunci de ce te-au trimis părinții aici? Faci două greșeli și mai ești și ironic. În primul rând nu m-au trimis părinții. Eu sunt cea care am dorit să vin aici. Ei insistau să urmez dreptul, fiindcă amândoi sunt juriști. Eu însă am o părere proastă despre justiția din România și nu vreau să fiu un instrument în această mașinărie dezagreabilă. Și de aici ce vrei să devii? 289

De aici nu devin nimic. Aici vreau să-mi perfecționez limba engleză și apoi să plec la Londra să mă specializez în finanțe. Ei, da! Londra – capitala puterii subtile. Am auzit că în Londra sunt mai multe bănci americane decât în New York. E adevărat, deși Wall Street era cartierul-simbol al finanțelor. Din câte știu eu, numele Wall Street vine de la valul de pământ, înălțat de coloniști, pentru a ține la distanță animalele sălbatice și a stăvili incursiunile indienilor. Astăzi, nu îi ține la distanță pe indieni, ci și pe cei ce abordează finanțele pe alte căi decât cele admise. Vreau să devin finanțistă, iar acum finanțele adevărate se învață la Londra. Încep să te cred. Totuși, numele . . . Și e primul pe listă, deși lista nu este alfabetică. Este deci cel mai important.

Dialogul a fost purtat între doi tineri candidați la cursurile de perfecționare ale universității. Dintre fondatori, singură Elena mai era în viață, retrasă într-o vilă, împreună cu o familie de foști elevi, acum bătrâni și ei, dar ai căror copii aveau grijă de toți trei. Elena se pregătea să-și serbeze centenarul. Discuția dintre cei doi tineri a continuat după câteva zile.

290

Spre rușinea mea, trebuie să recunosc că ai avut dreptate. Primul fondator de pe listă este un strămoș al meu, despre care – din păcate – nu aveam habar. E într-adevăr un păcat. Mare păcat, dar nu-mi aparține. Cred că la mijloc a fost invidia celor din generația lui. Cum ai aflat? Zilele trecute, al doilea fondator de pe listă și-a celebrat centenarul. Este nepoata lui. Curioasă să aflu detalii, m-am aflat și eu în treabă și inițiativa mi-a fost răsplătită. Am obținut chiar o invitație la ea acasă, unde mi-a povestit tot, cu multă bucurie. Suntem deci rude. Acum am ușă deschisă la ea, mă pot duce oricând s-o vizitez. Mi-a încredințat corespondența cu bunicul ei și chiar jurnalul ei intim, asigurându-mă că sunt singura ce am luat cunoștință de existența lui. Este fascinant. Poate ai să scrii o carte cu acest subiect, chiar dacă nu va fi o afacere din punct de vedere financiar. Nu este exclus.

Iată cum se întoarce lumea – comentează Bolovanul. Veșnica reîntoarcere trebuie privită elastic.

291

Sfârșitul romanului

292

Biobibliografie Cristache Gheorghiu s-a născut în municipiul Roman, la 2 mai 1937. După absolvirea Liceului „Roman Vodă” din orașul natal, a urmat cursurile Universității Tehnice „Gh. Asachi” din Iași, obținând licența de inginer în 1959. Drept recunoaștere a activității sale științifice, este menționat în „Istoria Științelor în România”, capitolul „Cibernetca”, Editura Academiei, 1981 (paginile 151, 205, 220). În literatură a debutat în 1995, printr-un serial de articole (24) în revista „Ecran magazin”, având ca subiect impresii din prima vizită în Statele Unite ale Americii. Prima care, intitulată „Singur printre americani”, a apărut în 1999, cu un subiect asemănător, după a doua vizită în S.U.A. Au urmat volumele:  Între două idealuri  Tradiție sau liberul arbitru?  Wher Is My Way?, Bibliotastic, New York, (în limba engleză)  Remanențe informatice  Memoriile unui cățel adult  AsFORisme  Filosofia unui bolovan 293

 Grecia – note de călătorie  America after America, JustFicton Edition, Germany, (în limba engleză)  Scrisori din Atena, 2012  A Boulder’s Philosophy, Bibliotastic, New York, (în limba engleză)  With Love from Athens, 2012, (în limba engleză, publicată doar pe Internet)  Anastasia  Anastasia (în limba engleză, publicată doar pe Internet)  AsFORisme 2  Eseuri vesele și triste  Căutări  AsForisme 3  Destine A inițiat și întreținut pe Internet revista culturală „ADVERSA RES”, în care a consemnat principalele manifestări culturale brașovene. Din anul 2011 și până în prezent, continuă activitatea în Atena (Grecia), unde locuiește în prezent. A publicat numeroase articole în reviste literare din țară și străinătate.

294

295