Dupa 50 de ani editia a doua by Cristache Gheorghiu

Cristache Gheorghiu După 50 de ani Ediţia a II-a

Atena, 2016

După 50 de ani Aveam peste 70 de ani, când ne-am adunat - câţi mai rămăsesem - să aniversăm 50 de ani de la absolvirea facultăţii. Se întâmpla în 2009. Nici un profesor nu mai era în viaţă, sau cel puţin aşa ni s-a spus de către organizatori.

În fotografie nu apare fotograful, adică eu; mă reprezintă în schimb Margareta, soţia mea, prima din stânga. Întâlnirea nu a avut loc la Iaşi, unde am urmat cursurile facultăţii, ci la Târgul Neamţ, unde Lungu Serafim, colegul nostru, un foarte bun organizator, a fost primar mai multe legislaturi şi avea relaţii foarte utile pentru asemenea manifestaţii. Ideea a fost foarte bună, deoarece Iaşi-ul de azi este total diferit de cel de acum 50 de ani. Casele de pe vremuri au fost înlocuite cu blocuri de apartamente pe aproape întreaga suprafaţă, dar ele nu ne-ar fi stârnit nouă nici o

amintire. În schimb, Târgul Neamţ a devenit o adevărată staţiune de odihnă. Am fost cazaţi cu toţii la un mini-hotel foarte cochet, unde au avut loc şi ceremoniile obişnuite în asemenea împrejurări. Cazarea împreună a tuturor colegilor a accentuat sentimentul aniversar mai mult decât ar fi făcut-o cele două întâlniri tradiţionale, una la institut şi cealaltă la un restaurant. O mănăstire din apropiere a oferit un prânz mai mult decât copios, evident, după slujba religioasă, una foarte lungă, cu mulţi preoţi. În speech-ul de câteva minute, rostit la întâlnirea colegilor, nu se poate spune mare lucru, dar el m-a incitat să arunc o privire înapoi şi să inventariez ce am făcut până. Nu-mi fac iluzii asupra reuşitei, dar câteva note nu strică. Adevărul este că tânăr nu mai sunt demult. Se spune că eşti atât de bătrân/tânăr precum te simţi. Cum mă simt eu? Dacă aş spune, s–ar crede că am dat în mintea copiilor. Asta când nu mă doare nimic, ceea ce se întâmplă tot mai rar. Acum, că sunt în Grecia, mă consolez cu o relatare a lui Constatin Tsatsos, deşi este destul de pesimistă: „… Ca o corabie bătrână, pustie, care, oprită în nesfârşitul oceanului, se scufundă tot mai mult, umplându-se de apă sărată, până când, la un moment dat, dispare pentru totdeauna cu un clipocit uşor.” (Aforisme şi cugetări, pagina 145) A scris textul când avea şapte zeci şi doi de ani. Fusese preşedintele Greciei, jurist, politician, dar şi scriitor, eseist. De ce l–am reprodus? Are vreo legătură cu mine? În primul rând, eu am deja

şaptezeci şi şapte de ani, ceea ce ar însemna că m–am scufundat demult. Poate, dar încă nu–mi dau seama. Pe de altă parte, chiar dacă a intrat multă apă în mine, simt că încă mai intră şi ar putea să intre şi mai multă. Deci n–a trecut prea mult timp de atunci. Nu-i mai puţin adevărat că multă, foarte multă apă intrată în trecut m–a părăsit. Este regretabil, dar bucuria fiecărei picături de apă proaspătă compensează pierderea. Poate că nu m–am scufundat în mare - nici vorbă de vreun ocean - ci într-o apă curgătoare, mai potrivită cu condiţia mea. În acest caz, totul este explicabil. În ceea ce mă priveşte, consider apa proaspătă o binefacere, ce–mi dă senzaţia de viu, deşi nu tot ce se scurge pe lângă mine îmi place. Da, la şaptezeci şi şapte de ani, sunt ca o corabie scufundată, cel puţin din punctul de vedere al celor ce încă plutesc. Fiecare la timpul său! Nu mai sunt util, dar nu–mi displace. Uneori, căutătorii de vechituri au găsit pe fundul mărilor şi oceanelor lucruri destul de interesante. Asta se întâmplă cu corăbiile mari. Cele mici, ca mine, scufundate prin ape curgătoare, sunt dezafectate mai rapid, aşa că nu mai este nimic de găsit la locul scufundării. Totuşi, unele părţi mai rezistente sunt purtate de ape, astfel că în final, tot în mare ajung. Dar nu asta mă preocupă pe mine acum. Apa proaspătă este singura care contează. Este ca o beţie de la care nu mă pot abţine.

Când eram tânăr - asta se întâmpla prin anii ’50 - aproape orice cerere adresată instituţiilor statului trebuia însoţită de câte o autobiografie, ca şi cum la vârsta aceea aş fi avut ceva relevant de spus. Era însă o formă, prin care decidentul afla „originea socială” a solicitatului, în funcţie de care depindea soluţionarea petiţiei. Iar petiţii trebuia să întocmeşti pentru orice pas cât de cât important. Acum nu-mi mai cere nimeni nici o autobiografie, deşi - credeţi-mă - aş avea ceva de spus. Ba, mai mult, nici nu cunosc pe cineva dispus să-mi menţioneze numele în autobiografia lui. Cum nu pot să admit aşa ceva, m-am hotărât să-mi scriu eu o „autobiografie târzie”. Este un simptom cunoscut faptul că oamenilor le displace să facă ceea ce li se cere, dar fac cu plăcere ceea ce nu le solicita nimeni. Iniţiativa mea este deci cât se poate de normală, cel puţin din acest punct de vedere. Şi de ce aş face aceasta? Copil fiind - şi chiar adolescent - îmi căutam modele de viaţă, încercam să-mi stabilesc un „stil”, o conduită, cu speranţa firească că, dacă nu voi ajunge o mare personalitate, măcar să nu-mi fie ruşine de faptele mele. Până aici, nimic deosebit! Nu pretind să fiu un model pentru alţii. În nici un caz unul pozitiv, dar parcă nici negativ. Particularitatea majoră este una temporală: perioada adolescenţei mele este cea de după război, când s-a „schimbat garnitura politică”. A doua particularitate este una spaţială: provin dintr-un oraş, mai exact dintr-un orăşel de unde se vede foarte bine ce se întâmplă. Spre deosebire de localităţile foarte mari, unde nu se vede nimic, şi

cele foarte mici, unde nu se întâmplă mai nimic, cele mijlocii au avantajul şi dezavantajul vizibilităţii optime. Evenimentele importante nu se pot ascunde nici să vrei, iar oamenii comentează. Eu îi spun „cel mai mare orăşel din România, fiindcă este cea mai mare localitate ce, în prezent, nu mai este capitală de judeţ, deşi a fost una relativ importantă în istorie. De la Miron Costin şi până la mine, multe personalităţi şi-au legat numele de el şi, după cum se ştie, majoritatea au murit şi nici eu nu mai sunt tânăr (o glumă veche, desigur). Dincolo de glumă însă, am asistat la distrugerea unor foste modele şi la naşterea altora noi. Se întâmpla în Roman. Acesta este oraşul în care m-an născut şi am copilărit. Cu mintea încă neformată şi bombardată în schimb de sfaturi contradictorii, eram pus în situaţia să aleg, dar mai întâi să discern între bine şi rău. Ceea ce am ales eu nu are prea mare importanţă. Condiţiile alegerilor au fost nu numai ale mele. Ele au fost generale, şi constat astăzi, după mulţi ani, că sunt încă destul de actuale. Am trecut prin trei tipuri de guvernări, am asistat la evenimente unice în istorie, şi parcă nu sa întâmplat nimic, deşi pentru acest nimic unii oameni s-au bucurat, iar alţii au suferit, sau chiar au murit. Gata! Să trecem la fapte! Revenind la momentul aniversării, tocmai am făcut o statistică. Dintre cei 125 de absolvenţi, 113 sunt români şi 12 nord-coreeni, despre care nu ştim cum au evoluat după absolvire. În mod sigur, au plecat cu toţii în ţara lor, Nu-şi permiteau nici cea mai mică abatere, fiindcă erau foarte strict

controlaţi. Dintre români ştim că 22 – deci aproape 20 la sută – muriseră până la aniversarea noastră de 50 de ani de la absolvire. Între timp au mai murit câţiva. Această statistică îmi aminteşte de o alta, cu prilejul aniversării a 25 de ani de la absolvirea de către soţia mea a Institutului de Medicină din Bucureşti. Un procent mult mai mare dintre absolvenţi (nu-mi amintesc valoarea exactă şi nu vreau să greşesc) muriseră, majoritate de infarct, datorat stresului. Curios este că, în acelaşi an 1983 -, la Braşov, o campanie de curăţire a băgat în puşcării câteva zeci de lucrători din comerţ, inclusiv doi contabili şefi. Contrar opiniei mele, potrivit căreia cei de fură au emoţii, nici unul dintre ei nu a avut probleme cu inima, semn că stresul nu i-a afectat. Interesant !!! Au fost şi câţiva evrei printre noi, chiar destul de mulţi. Majoritatea au plecat în Israel. Spre lauda lor, la aniversare au venit destul de mulţi. Dar, să revenim la oile noastre, adică la amintirile noastre. E o idee mai bună decât adâncirea în statistici demoralizante. Amintiri? Avem de toate, vorba poetului, şi mai bune şi mai rele. Cu timpul, cele dureroase nu mai sunt chiar atât de dureroase, unele devin chiar nostime, iar altele îşi sporesc importanţa prin rolul jucat în devenirea noastră. Simt, de aceea, uneori nevoia să şterg praful aşternut pe memorie. Mă necăjesc păianjenii, care vor s-o acopere cu o pânză respingătoare. Deschid atunci fereastra memoriei, s-o aerisesc. Descopăr că are chiar şi zone

frumoase, care merită să fie scoase la lumină. Evident, fără exagerări şi fără cosmetizări. Se spune că, până la 20 de ani, omul învaţă să vorbească; după 20 de ani, învaţă să tacă. La mine a fost puţin invers. În copilărie, ni s-a spus – mie şi surorii mele – „Voi, copii, încercaţi să treceţi neobservaţi, fiindcă originea voastră socială nu este pe placul regimului”, deşi nu era chiar mare scofală de capul acestei origini, dar frica era mare. Mama în special, ca văduvă a unui ofiţer, mort pe frontul de est, era speriată. Mai târziu, când mi-am dat seama că nu mai aveam motive să umblu cu capul plecat, era prea târziu să învăţ să vorbesc. Orice lucru trebuie făcut la timpul lui, iar eu pierdusem timpul potrivit. În consecinţă, nu trebuie să mire pe nimeni faptul că nu sunt un bun orator. Mă gândesc, totuşi, că, apropiindu-mă de 80 de ani ar trebui să spun câteva cuvinte, fiindcă 90 nu cred să mai apuc şi – chiar dacă ar fi să fie – prefer să risc acum, decât să fiu penibil atunci. Înainte de a mă avânta în această autobiografie, am întocmit un album de familie, pe care l-am plasat pe Internet. Acum, am emis o variantă „revizuită şi adăugită”, cum spun unii editori despre cărţile lor. Adresele se pot schimba pe Internet, dar o căutare cu numele meu va afişa sigur câteva pagini, printre care şi acest album de familie. Nu mai vorbesc despre cărţi. Sunt şi ele acolo. Trebuie doar descărcate şi pot fi citite gratis. În privinţa distribuţiei, Internetul este incomparabil mai eficient decât librăriile, mai ales pentru genul cărţilor scrise de mine.

Am plasat şi în acest volum câteva fotografii. O precizare: ele sunt de calităţi foarte diferite. Firesc, pentru că sunt realizate în condiţii foarte diferite. De asemenea, ele au fost mult micşorate din motive de aşezare în pagină. În penultimul capitol se găsesc aceleaşi fotografii în condiţii ceva mai bune, dar alb/negru, iar în ultimul sunt fotografiile color. Spor la citit!

1954–1959 Inspirat sau nu, am devenit student la Institutul Politehnic din Iaşi, pe care l–am absolvit în 1959. Nu am fost nici pe departe un student eminent, ci mai curând unul mediocru către bunicel, modest, consecvent principiilor adoptate încă din copilărie, ce–mi dictau să nu ies în faţă, dar probabil că şi unei timidităţi înnăscute. Mai mult decât profesorii, mă apreciau colegii, evident, unii dintre ei, nicidecum toţi. Aprecierea lor o vedeam în mod sincer înaintea examenelor când, împreună cu toţi ceilalţi colegi, eram cuprins de emoţia obişnuită pentru asemenea evenimente. Cei aflaţi în pericol să nu treacă mă excludeau din grupul lor de suferinţă, cu argumentul că eu nu am asemenea probleme. Probleme totuşi aveam pentru că şi nota era importantă: aveam nevoie de bursă, veniturile mamei fiind insuficiente. Pot spune chiar că aprecierile lor erau exagerate, pentru că, în ciuda optimismului lor, am avut şi două restanţe, deşi nu tocmai din vina mea. Nu am avut prieteni din afara cercului de colegi, ceea ce susţine teza timidităţii. Ce–i drept, mediul universitar din Iaşi era pe atunci concentrat în celebrul cartier Copou, care arăta din acest motiv ca un campus universitar. Asta ar explica lipsa relaţiilor mele cu persoane din alte medii, dar nu explică lipsa prieteniilor cu studenţi de la alte facultăţi. Totuşi, ele nu au lipsit cu desăvârşire, dacă stau să mă gândesc mai bine.

Printre primele fotografii din Iaşi, nu putea să lipsească una în faţa „Teiului lui Eminescu”. Fotografie din toamna anului 1954, adică primul an de studenţie. Cei ochii oblici sunt coreeni. Tocmai se terminase Războiul din Coreea şi România s–a grăbit să–şi ajute ţara prietenă, ce nu putea fi alta decât Coreea de Nord. Veneau cu un an înainte să înveţe limba. Până în anul cinci, unii dintre ei învăţaseră româneşte aproape perfect. Îmi amintesc de ei şi azi, atunci când ifosele unor filologi mă irită cu pretenţii absurde, imaginând reguli pe care alţi filologi le modifică odată cu schimbarea guvernului. Ei bine, după şase ani de stat în România, aceşti coreeni nu puteau să distingă fonetic între unele consoane (f cu v, spre exemplu, sau p cu b). În faţa unui cuvânt nou, ei întrebau: „care f, primul sau al doilea?” Asta ca să ştie cum se scrie, fiindcă, pentru ei, în pronunţie erau la fel. Nici un român nu sesiza confuzia lor. Din curiozitate, am experimentat acest lucru, când un coreean a vorbit la staţia radio şi nici un român nu şi-a dat seama că vorbitorul este asiatic. Pe de altă parte, ei nu erau niciodată mulţumiţi de pronunţia noastră în coreeană, oricât ne străduiam. Pur şi simplu, nu sesizam nuanţele unor sunete, aşa cum le percep ei.

În ceea ce mă priveşte, coreenii mi–au fost de folos prin unul dintre ei. În Iaşi nu existau, la vremea aceea, cămine studenţeşti special construite. Eram cazaţi în diverse case, de la nişte barăci ale constructorilor şi până la foste case boiereşti. Cea mai mare era căminul fostului Seminar Teologic de pe lângă Mitropolie. Acolo am stat doar semestrul doi din anul cinci. În primele zile din anul întâi am primit un pat la parterul unei clădiri – fost magazin – chiar într-o staţie de tramvai. Era un zgomot infernal. De altfel, după puţin timp clădirea s–a demolat, dacă nu cumva s–a dărâmat singură. Coreenii au primit, bineînţeles, căminele cele mai bune. Pentru ajutor şi însuşirea limbii române, fiecare coreean avea dreptul să ia pe lângă el un coleg român. S–a nimerit să fiu şi eu unul dintre cei aleşi, astfel că infernul nu a durat decât câteva zile şi am avut privilegiul să mă mut într-una din cele mai bune case, chiar în Copou. La fel ca mulţi dintre ei, coreeanul meu se numea Li şi nu mai ştiu cum. Aici aveam să fac o constatare interesantă. În aceeaşi clădire, complet separat, erau cazaţi nişte studenţi mai bătrâni. Am aflat atunci de existenţa unor „cursuri paralele”, unde indivizi fără studii liceale sau ceva similar, unii doar cu câteva clase primare, erau instruiţi să devină şefi cu diplomă de ingineri. Era ultima serie din această categorie de viitori „ingineri”. De la coreeni am aflat de existenţa lor şi tot ei m–au sfătuit să fiu discret. Cu unul dintre ei m–am întâlnit mulţi ani mai târziu. Voi povesti asta la momentul potrivit.

Din nefericire, nu am stat acolo decât semestrul întâi, poate tocmai din cauza vecinătăţii, evident deranjată de prezenţa noastră. În următoarele semestre, am schimbat numeroase alte case, din toate categoriile. Aici suntem în anul doi, eu în mijloc. Era o casă modestă, foarte aproape de Institut. Făceam din ce în ce mai puţin sport, dar încă nu-l abandonasem complet. Într-o zi, fusesem la baia comunală, din Iaşi, unde mergeam odată pe săptămână. Îmi plăcea diversitatea serviciilor ei: saună uscată, saună umedă, bazin de înot, masaj (de care nu am profitat niciodată) şi altele. La ieşirea din sala principală, un băieş îţi punea un prosop mare pe umeri, cu un altul îţi înfăşura capul, iar cu unul mai mic în braţe te conducea la o canapea acoperită cu un cearşaf alb, curat şi bine călcat. După ce te întindeai, îţi învelea şi picioarele cu cel de al treilea prosop. Acolo stăteai cât pofteai. Unii trăgeau şi un pui de somn. După ce te plictiseai, puteai reveni în sala principală sau pleca acasă. Se putea sta toată ziua cu doar câţiva lei.

Îmi amintesc de nişte bătrânei, care veneau şi cu mâncare, ca la un picnic. Dar, nu despre baie voiam sa vorbesc, ci despre ce mi s-a întâmplat după aceea. La ieşire, am constatat că, afară, era un ger cumplit iar părul meu cu pletele până aproape de umeri era încă umed. Bineînţeles, umblam cu capul descoperit, fiindcă nu era să mă opun tocmai eu tendinţei generale. Am realizat instantaneu că moda, în care mă înscrisesem cu toată inconştienţa specifică vârstei, poate avea consecinţe nefaste. Cum tot descoperisem efectele ţuicii, am făcut o haltă în prima cârciumă, să mă încălzesc. Pe atunci mai existenta „ţuică bătrână” şi „ţuică selecţionată”, poreclită „două prune” sau „doi ochi albaştri”, fiindcă în desenul de pe etichetă figurau două prune cu nuanţe albastre. Nu eram un băutor dar ce nu face omul când realizează un pericol major. Faţă de gerul de afară, însă, nu a fost nici pe departe suficient. În drum se afla şi sala de gimnastică în care nu mai intrasem de ceva timp. Mi-am zis că asta este soluţia salvatoare. Antrenorul, bucuros la început să mă vadă, m-a mirosit imediat şi m-a trimis să mă antrenez singur la paralele, complimentându-mă că eu mă pot descurca şi singur. O vreme, am reuşit, deşi nu prea bine. La un moment dat, nu-mi amintesc ce figură încercam să fac, dar m-am trezit între paralele, cu capul în jos, agăţat cu palmele spre exterior. Se vede că, în picaj fiind, avusesem reflexul să întorc palmele şi să mă prind în ultima clipă. O căzătură în cap de la circa 2 metri putea

pune punct vieţii mele, sau o putea plasa pe alte coordonate. Am stat aşa câteva secunde bune, realizând că, pentru o fracţiune de secundă, fusesem inconştient. Evident, m-am îmbrăcat şi am plecat. Am fost salvat de un reflex. Ar fi fost, poate, mai avantajos pentru societate să nu-l fi avut, pentru că n-aş mai plictisi acum eventualii cititori cu amintirile mele. Poate şi pentru mine, fiindcă nu aş mai fi cunoscut neplăcerile vieţii ce a urmat. Au existat şi bucurii, de ce să nu recunosc, dar ele sunt întotdeauna de scurtă durată. Adevărul este că viaţa este cu atât mai interesantă cu cât te solicită mai mult. Am făcut şi alte năzbâtii la viaţa mea, în urma cărora m-am gândit că Dumnezeu a avut grijă de mine. Aş fi devenit credincios - poate că şi sunt într-o oarecare măsură - dar preoţii au făcut tot ce le-a stat în putinţă să mă împiedice. Abia în anul doi am avut haină. Până atunci, am folosit o flanelă tricotată de mama şi bluza de trening, cumpărată cu mulţi ani în urmă şi reînnoită în fiecare vară la asociaţia sportivă „Metalul”, unde eram înscris la secţia de atletism. Este, poate, necesar să spun că, pe atunci, Institutul Politehnic împărţea aceeaşi clădire cu Universitatea: noi în dreapta, ei în stânga. Am aflat cu tristeţe mai târziu că s-au construit ceva în cartierul Nicolina, pentru a fi mai aproape de zona industrială a oraşului. Scopul era

distrugerea focarului de intelectualism, duşmanul numărul 1 al liderilor comunişti. Din păcate, au reuşit, ca în mai toate relele pe care şi le–au propus. Pe lângă colegi coreeni, am avut români, absolvenţi de facultate muncitorească. Aceştia au dat un examen de admitere separat, la care nu ştiu câţi au fost respinşi, pentru că ei veneau „pe bază de tabel”, pe locuri rezervate, în timp ce, pentru ceilalţi, concurenţa în 1954 a fost între 5 şu 10 pe un loc, în funcţie de facultate. La medicină se ajungea şi la 20 pe un loc. Facultăţile muncitoreşti, împotriva aparenţelor, nu erau instituţii de învăţământ superior, ci cursuri speciale, la sfârşitul cărora absolvenţii primeau dreptul să se înscrie la o facultate adevărată. Erau deci un soi de înlocuitori de liceu. Episodul facultăţilor muncitoreşti a încetat şi el un an mai târziu. Varianta nou inventată a fost chiar mai proastă. Pe când eram în anul trei, a început seria „trimişilor de către întreprinderi”. La recomandarea partidului, acestea, aveau dreptul să recomande unul, doi sau mai mulţi tineri, în funcţie de mărimea ei, pentru a urma o facultate. Evident, majoritatea erau absolvenţi de liceu, ce nu reuşiseră la admiterea într-un institut de învăţământ superior sau nici măcar nu îndrăzniseră să se prezinte şi s– au „încadrat în câmpul muncii”. Listele erau verificate de partid, iar indivizii repartizaţi la diferite facultăţi, unde profesorii trebuiau să aibă grijă să nu rămână repetenţi. Aşa s–a îngroşat rândul inginerilor „pe puncte” ce, împreună cu cei de la

„fără frecvenţă” şi „seral” au deteriorat imaginea inginerilor adevăraţi. Din nefericire, nu a fost singurul păcat al educaţiei din România. Atunci, partidul dorea să-şi asigure sprijinul muncitorilor şi nu ar fi fost bine ca ei să fie conduşi de către intelectuali. Ca urmare, şi-au format „intelectuali” de tip nou. Astăzi, în schimb, cadrele universitate sunt cele ce acceptă incompetenţa, din motive comerciale. Dar, să revenim la oile noastre. El este Mitică Vinereanu. Am fost prieteni în anul întâi. Este de undeva din nordul Olteniei şi vorbea cu multă pasiune despre locurile natale. La vremea aceea nu făceam fotografii, aşa că nu am decât câteva făcute de alţii. Chiar şi aceasta, nu este din anul întâi, ci de la absolvire. Radu Fetcu, cel de al doilea, este „consătean” cu Eminescu, dar avea talent la desen. Şi cu el am fost prieten în primul an. Ulterior am schimbat cămine şi – mai târziu – am fost repartizaţi în grupe diferite, în funcţie de specialitatea urmată. Un obiectiv secundar, dar important pentru mine în Iaşi, a fost „auto–culturalizarea”. Nu ştiu cât a fost ideea mea şi cât a altora – îmi amintesc că şi mama mi–a recomandat–o – dar sigur mi–am

însuşit–o. A doua persoană despre care îmi amintesc să–mi fi atras atenţia asupra acestei idei a fost un văr de–al doilea (rudă prin nenea Tică, cumnat cu mama), împreună cu care am stat în timpul examenului de admitere. El tocmai terminase facultatea şi urma să plece, dar pentru moment profita de ultima vacanţă. Locuia în apartamentul surorii lui, căsătorită, plecată în concediu tocmai în acea perioadă. Seara mă lua cu el la teatru şi alte spectacole spunând – mai în glumă, mai în serios – că, „dacă nu reuşesc la admitere, măcar cu atât să rămân din sejurul meu în Iaşi”. Ştiam că are dreptate; „nu se îngraşă porcul în ajun”. În plus, treceam mai uşor şi peste emoţiile de dinaintea examenelor. Singurul dezavantaj era faptul că a doua zi îmi era somn fiindcă nu eram obişnuit să mă culc târziu. Romanul avea o viaţă culturală remarcabilă în comparaţie cu alte oraşe similare ca mărime. Fusese capitală de judeţ, era în circuitul turneelor teatrelor din Bucureşti şi avea câţiva animatori care se străduiau să organizeze cât mai multe spectacole. În trecut era vizitat frecvent chiar de Enescu (nu chiar întâmplător), prilej cu care cu dădea spectacole publice sau doar pentru cunoscuţi. Familia Jora, rudă cu Maria Rosetti Tescanu, viitoarea soţie a lui Enescu, era din Roman. Celebrul dirijor Celibidache a fost romaşcan, ceea ce dovedeşte că exista acolo o şcoală de muzică, fie şi neoficială. Muzica nu se învaţă doar la facultate, ci din fragedă copilărie. Dar asta a fost cândva şi, oricum, Iaşi–ul era cu totul

altceva. Era un oraş cultural şi – vorba vărului meu – merita să profit de şederea mea acolo, indiferent de celelalte obiective. Fusese capitală şi, din punct de vedere cultural, a rămas încă mult timp după Unire. Devenit ieşean pentru cinci ani, au fost puţine premierele care mi–au scăpat la teatru şi operă, şi în general orice spectacol remarcabil. Mergeam cu regularitate la concerte simfonice, deşi la început erau pentru mine ceva similar unei doctorii cu gust neplăcut, dar care speri să–ţi facă bine mai târziu. Tratamentul s-a dovedit a fi benefic. M–am bucurat de activitatea unui entuziast – pe nume George Pascu (cred) - ce organiza concerte– lecţie pentru studenţi şi m–am mai destupat ceva. Astăzi, muzica simfonică este pentru mine fondul muzical chiar şi când lucrez, deşi în multe cazuri nu sunt capabil să denumesc titlul lucrării, pentru că le ascult de–a valma. Cel din fotografia alăturată este Sepi, alias Rauh Iosif, un sas din Sibiu, coleg de an. Cu el mergeam la concertele simfonice săptămânale ale Filarmonicii şi la marea majoritate a spectacolelor. Mama lui lucra la Teatrul German din Sibiu. Obişnuia să–i scrie 10– 20 de pagini cel puţin odată pe lună. După terminarea facultăţii, nu a lucrat nici o zi. S–a angajat şi el la Teatru. M–am întâlnit nu demult cu un fost coleg de–al lui din teatru, de la care am aflat că a murit. M–am bucurat să aflu că fusese

apreciat în noua lui profesiune, ajungând ceea ce se numeşte în lumea lor un „maestru”. Cel puţin domnul respectiv îl considera pe Sepi ca fiind adevăratul său mentor artistic. Pentru mine, amintirea anilor de studenţie înseamnă tocmai atmosfera acelui mediu, în care, oriunde te aflai, ştiai că eşti înconjurat de intelectuali şi călcai pe urmele unora dintre cei mai mari cărturari pe care i–a dat România vreodată. Conştienţi că nu vom atinge talia lor, ne străduiam totuşi să nu–i facem de râs. Treceam zilnic pe lângă edificii ce adăpostiseră cândva întâlniri ale membrilor Junimii Române şi altele asemenea, ne învârteam în jurul „Teiului lui Eminescu”, şi aveam cămine în casele unor foşti mari boieri, din păcate câte 10–20 într-o cameră ce fusese cândva salon. Blocurile de cămine studenţeşti încă nu se construiseră. Un sentiment de tristeţe exista totuşi cvasi–permanent, pentru că prea multe ţineau de trecut şi nu se vor mai putea repeta, pentru că Iaşi– ul nu mai era capitala unei ţări, ci un oraş prea aproape de graniţa sovietică. Printre locuitorii în vârstă persista încă imaginea ruşilor albi refugiaţi din faţa exploziei barbare a „Marii revoluţii” din 1917, oameni disperaţi ce zăboveau câteva zile în Iaşi, în fuga lor către locuri cât mai îndepărtate cu putinţă. Nu numai ieşenii bătrâni, dar chiar şi cei tineri nu excludeau ipoteza extinderii tăvălugului sovietic, mai ales în primii ani de după război. Oricum, locuitorilor oraşelor moldovene au migrat către Bucureşti în marea lor majoritate, îndeosebi intelectualii, astfel încât populaţia actuală este cu

precădere de origine rurală. O vizită în Iaşi, 20 de ani mai târziu, mi–a dezvăluit un oraş nou, în care puţine clădiri cunoscute rămăseseră în picioare şi nimic din vechea atmosferă. Chiar şi în Romanul copilăriei mele, după douăzeci de ani, nu mai aveam nici o rudă cunoscută. „Societatea ieşeană de atunci – ne spune Alexandru Paleologu, şi se referă la cea din timpul lui Ibrăileanu – nu era absolut deloc provincială, ci păstra foarte clară conştiinţa nu numai de a fi „a doua capitală”, dar şi pe aceea de a fi fost capitală pur şi simplu. Era o societate mai europeană într-un sens decât cea bucureşteană, prin non–balcanism şi prin faptul că la Iaşi nu existau şanse de parvenire pentru indivizii inculţi şi grosolani.” Bine ar fi fost să fi rămas aşa! Se întreabă multă lume cum se face că majoritatea marilor oameni de cultură români au provenit din Moldova. Este suspectată o anumită predispoziţie a moldovenilor, mai visători, romantici, înclinaţi către reflexie etc., caracteristici stimulate la rândul lor de configuraţia dealurilor molcome şi a frumuseţii peisajelor. Sună frumos, dar este doar o fugă din faţa răspunsului real şi a căutării lui pe căi raţionale. Explicaţia este mult mai simplă. Mai întâi trebuie observat că doar jumătatea de nord a Moldovei a dat asemenea oameni. De ce? Trebuie doar să ne uităm pe o hartă istorică şi să remarcăm că Polonia, vecina dinspre nord a Moldovei, a fost încă din Evul Mediu şi până în secolul 18 un stat puternic şi civilizat. Lvov-ul a avut una dintre primele universităţi din Europa. În timp ce noi ne

luptam cu turcii, Polonia îl dădea lumii pe Copernic (1473–1543). Şi cam în toată această perioadă, boierii români se certau între ei la fel ca azi Nu existau partide, dar existau tabere, grupuri de interese, ca peste tot. Cei neagreaţi de domnitor îşi luau familiile şi emigrau temporar în Polonia. La schimbarea taberei de la putere, se schimbau şi emigranţii. La putere sau nu, era întotdeauna de „bon ton” să–şi trimită copiii la studii, tot în Polonia. Nu este o întâmplare faptul că Petru Movilă devine în 1627 mitropolitul Kievului, numit acolo de către polonezi, Ucraina de azi – teritoriul ei - aparţinând Poloniei. La vremea aceea, presiunea catolicilor dinspre vest, finalizată cu acordul de la BrestLitovsk din 1596, a determinat o coagulare a ortodocşilor în partea de est a Poloniei, care se întindea pe o arie întinsă. Ea s–a soldat prin edificarea unei mari mănăstiri, Pecerskaia Lavra, iar ca dovadă a puternicelor legături dintre moldoveni şi poloni stă tocmai alegerea unui moldovean ca prim mitropolit al acesteia. După ce Polonia a intrat în declin, sfârşind prin a fi ştearsă temporar de pe harta lumii la sfârşitul secolului 18, Moldova a beneficiat de vecinătatea Imperiului Habsbugic. Cu toate dezavantajele ei, scurta ocupaţie habsburgică a însemnat şi un contact direct cu altă civilizaţie. Eminescu a fost nu doar un poet talentat, dar şi unul dintre cei mai culţi poeţi români din toate timpurile, cu studii la Viena şi Berlin. A efectuat chiar şi traduceri din Kant. Cum toate acestea au încetat demult, Moldova a încetat şi ea să mai fie principalul izvor de cultură al

României. Interesant este că proclamaţia de independenţă a Greciei moderne, cea pentru care şi în care a murit Lord Byron, proclamaţie ce a dat speranţă de viaţă celei mai vechi civilizaţii europene, s–a făcut la Iaşi, oraşul ce în curând avea şi el să înceteze de a mai fi capitala vreunui stat. În anii ’50 însă Iaşi–ul purta nu numai urmele trecutului îndepărtat, dar şi pe cele ale războiului recent. Un şir întreg de case de pe strada Păcurari, spre exemplu, era distrus. Cum edilii nu făceau nimic pentru aspectul oraşului, noi conştientizam realitatea istorică de fiecare dată când traversam acel maidan în drum spre facultate, iar, în anul 2, acest lucru se petrecea aproape zilnic. O glumă locală asemăna soarta ieşenilor cu o călătorie cu tramvaiul 3, ale cărui puncte terminus erau unul la gară şi celalalt la cimitir. Alegerea aparţine fiecăruia. Armata am avut norocul s–o fac în timpul facultăţii. O zi pe săptămână aveam lecţii teoretice. Fetele erau libere. În două vacanţe ni s-a răpit câte o lună pentru stagiu militar. Aceasta a fost toată pregătirea mea militară. Mai târziu am făcut câteva concentrări, dar asta este deja altceva. Prima convocare a fost la Focşani,

unde cel mai mult m–a chinuit sculatul de dimineaţă. Nu eram obişnuit să mă scol devreme. În timpul zilei, dormeam în picioare, chiar şi în marş. În rest, totul a fost acceptabil atât cât poate fi în armată, pentru că aveam comandanţi selecţionaţi şi pregătiţi special pentru noi. În fotografie, eu sunt cel din dreapta. De obicei, bărbaţii povestesc din armată întâmplări nostime, de parcă totul ar fi fost un amuzament. Noi încercam să ne amuzăm „în timp real”. Colegul de suferinţă este Radu Fetcu. Cea de a doua convocare, organizată la Şimlăul Silvaniei, a fost catastrofală pentru ei, mai puţin pentru noi. A fost ultima convocare de acest gen. Generaţiile următoare au făcut armata la sfârşitul facultăţii. Iar ultima fiind, nu s–au mai pregătit că înainte, nu s–au ostenit să selecţioneze şi să pregătească comandanţi special pentru noi şi au încercat să folosească personalul existent. La cursurile din timpul anului, avusesem ca profesori numai colonei şi locotenent–colonei în aşteptarea pensionării. Aici, comandantul unităţii era doar maior. Probabil un om capabil, dar neobişnuit cu studenţii, ca şi ceilalţi ofiţeri, de altfel. De emoţie, din răutate, din lipsa de educaţie, indiferent de motive, au făcut câteva erori care i–a costat. Printre studenţi, mai ales printre bucureşteni, erau câţiva cu rude sus puse, astfel că după o săptămână s–a umplut cazarma cu generali veniţi în control. Cea mai dură pedeapsă a primit–o însă de la noi un locotenent–major. Invidios că ne permiteam să nu respectăm programul de seară, şi–a propus să ne înveţe el minte şi ne–a obligat să facem apelul şi

„plimbarea de seară”, adică un fel de marş pe aleile cazărmii. Preocupat în spatele coloanei să disciplineze pe cineva, nu ne–a comandat să facem la dreapta. Nici nu era de fapt necesar, pentru că nici nu se putea altfel. Noi însă am dovedit că se poate şi am mers înainte. Doar câţiva metri, pentru că înainte era clădirea comandamentului, iar în faţa ei se afla un strat cu flori bine îngrijit, spre plăcerea şi mândria comandantului. Noi l–am arat cu picioarele. Când a văzut ce i–am făcut, ofiţeraşul nostru n–a mai scos un sunet. A plecat şi nici nu l– am mai văzut de atunci. În urma noastră nu mai exista nici urmă de floare, doar un pământ negru foarte bine răscolit. Bateria noastră (eram la artilerie) a avut norocul să aibă un comandant inteligent. Era prea puţin milităros, dar se zicea că este foarte bun profesional. Se lăuda că el trage cu aruncătorul de mine mai bine decât alţii cu tunul, deşi precizia aruncătoarelor este incomparabil mai mică. La un exerciţiu de tragere, traiectoria minelor trase de o baterie vecină trecea chiar pe deasupra punctului nostru de observare. Era o greşeală gravă de organizare. Noi stăteam în faţa unor mese pliante, cu hărţile în faţă şi calculam parametrii de tragere. Deoarece traiectoria minelor de aruncătoare este verticală, iar viteza în punctul de maximă înălţime este mică, ele se văd cu ochiul liber şi se aud. La un moment dat, o mină a bateriei vecine a fost prea scurtă şi părea să se îndrepte chiar spre noi. Cineva a strigat: „E pe noi!”. Cu toţii ne–am aruncat înainte, cu maximă conştiinciozitate peste mesele pliante, hărţi şi tot felul de aparate.

Doar comandantul bateriei a rămas calm şi a rostit clar, tare şi rar, pentru că să audă toată lumea: „E la stânga”. Într-adevăr a fost puţin la stânga, dar cum noi eram în vârful dealului, la stânga însemna şi mai jos, astfel încât nu ne–a afectat cu nimic. Dacă am fi fost numai noi cei care s–au aruncat la pământ n–ar fi fost nimic, dar tocmai atunci se afla în inspecţie şi un grup de ofiţeri superiori de la Bucureşti, inclusiv un general. Pentru ei a fost mai mult decât ruşinos să–şi ridice nasurile din ţărână şi să–şi cureţe uniformele. Nu ştiu nimic despre evoluţia ulterioară a comandantului nostru, dacă a prevalat pregătirea să profesională sau şi–a găsit vreun naş invidios. Ca student, începusem să câştig ceva bani din meditarea unor copii de liceu, astfel că, în anul trei, mi–am permis să renunţ la cămin şi să stau la gazdă. Evident, nu singur – nu mi–aş fi putut permite – ci împreună cu un alt student. Unul dintre ei a fost Melu Bucur, fost coleg de liceu. Următorul a fost Olărescu Claudiu, coleg de grupă. El este cel din fotografie, în dreapta. Era cel mai drăguţ băiat din an. Cu el am stat în gazdă în anul patru şi parţial cinci. Cel din stânga este fratele lui mai mare, inginer agronom la o fermă de lângă Iaşi. În anul patru, am făcut o excursie de studii la Bucureşti.

Cu această ocazie, am reluat legătura cu Relu, unchiul meu, cel mai tânăr dintre fraţii lui tata. Nu–l mai văzusem de la Focşani, de când eram copil. Acum era căsătorit cu Bianca şi aveau un copil, pe Dragoş. Era încă ofiţer de aviaţie, dar nu pentru mult timp. A terminat şcoala militară imediat după război şi, cum nu avea o origine socială potrivită, lucra în administraţie. Locuiau într-un bloc pentru militari pe Drumul Sării, împreună cu mama lui, bunica mea. Bianca povestea cu umor că, domnişoară fiind, visa ca la nunta ei să coboare în sala de dans pe o scară largă de marmură albă, îmbrăcată – bineînţeles – cu o rochie grozavă, cu o trenă şi mai grozavă. Toată lumea urma să rămână în extaz. Nu a avut parte decât de o scară exterioară, pe care nu a coborât, ci a trebuit să urce în apartamentul lui Relu, unde nu-i aştepta nimeni. Tânăr ofiţer fiind, el era mutat frecvent dintr-o localitate într-alta. Impedimentul nu i-a împiedicat să formeze o familie unită, în ciuda vicisitudinilor, care nu i-au ocolit, mai ales că armata Republicii Populare Române nu avea nevoie de ofiţeri educaţi în vechiul regim. În percepţia mea, cuplul lor a fost unul fără cusur. Tot prin ei, am luat legătura cu rudele mele paterne, cu care pierdusem legătura, sau nu o avusesem niciodată. În timpul vacanţelor, întâlneam din ce în ce mai puţini foşti colegi de liceu. E drept că noi nici nu aveam vacanţe prea lungi. În fiecare an aveam fie practică, fie armată, iar în vacanţa dintre anul patru şi cinci le–am avut pe amândouă. Prima practică

am făcut–o la Bacău, a două la Galaţi (asta a fost grozavă: am stat aproape tot timpul pe malul Brateşului), iar toate celelalte la Bucureşti, inclusiv cea pentru pregătirea proiectului de diplomă. Începusem să devin din ce în ce mai bucureştean. Stăteam de obicei la Relu şi Bianca, deşi aveam cazarea asigurată în cămine studenţeşti. Faţă de alte rude îi preferam pe ei fiindcă erau mai puţin protocolari şi mă primeau cu braţele deschise. O întâmplare amuzantă s–a petrecut în anul cinci. Predasem proiectul de diplomă şi ne pregăteam pentru examenul de stat. Mi–am permis atunci o săptămână de relaxare şi, pentru că am avut o ocazie, m–am dus la Bucureşti. Ca să nu stau şi cu masa pe capul lui Relu şi a Biancăi, mergeam la prânz pe alte rude (erau destule) unde spuneam că ieri am venit şi mâine plec. Cum era primăvară, erau la mare căutare trufandalele: ouă pe spanac, iar eu trebuia să spun: „Aaa, ouă pe spanac, n–am mai mâncat de anul trecut”. Toată lumea ştia că nu puteam să primesc aşa ceva la cantina studenţească. După aproape o săptămână, m–am dus cantina fabricii unde făcusem practica, cu speranţa că voi mânca orice altceva. Acolo, surpriză: aveau ouă pe spanac. Ultima fotografie din studenţie este de la banchetul de la terminarea facultăţii. Eu sunt în mijloc. Cel din stânga jos, cu ochelari, este un evreu din nordul Moldovei – i–am uitat numele – care avea un talent uimitor de a sugera o piesă

simfonică, chiar fără o linie melodică clară, prin tot felul de sunete.

1959-1963 Fotografia este chiar cea de pe diploma de inginer. În mod firesc, după absolvirea facultăţii, am „intrat în câmpul muncii”, sau „în producţie”, o altă expresie la modă pe atunci. Între timp, peisajul politic şi social se schimbase întrucâtva. Pe de altă parte, şi eu am învăţat să fiu mai puţin sfios, mai ales că depăşisem cel mai important prag: cu toate temerile mele dinainte, aveam în mână o diplomă. Adevărul e că, în timpul facultăţii, nimeni nu m-a întrebat nimic, nici măcar de ce nu sunt membru UTM, vechea denumire a UTC (Uniunea Tineretului Comunist). În Institutul Politehnic, activitatea politică era minimală. Se povestea o replică pe care rectorul Institutului Politehnic ar fi dat-o celor de la partid, atunci când a fost întrebat de ce studenţii de la Politehnică nu participă la activităţi politice în măsura în care o fac cei de la Universitate: „Pentru că ei au de învăţat serios”. Nu ştiu cât de adevărată a fost, dar printre noi ea s-a bucurat de multă trecere şi servea ca pretext pentru refuzul oricărei sarcini nedorite. Primul an de stagiatură l-am făcut la Piatra Neamţ. Trei colegi am fost repartizaţi acolo, împreună cu al patrulea, fost absolvent al facultăţii

muncitoreşti, numit direct inginer şef. El nu era obligat să facă stagiu, deoarece lucrase ca muncitor, înainte de a fi trimis de către partid la studii. Cu un an înainte, alţi doi absolvenţi au fost repartizaţi acolo, dar plecaseră, din cauza atmosferei neprimitoare. Nu am fost doriţi nici noi. Încă din prima zi, mai multe persoane din întreprindere s-au străduit să ne informeze că cel mai bine pentru noi ar fi să plecăm. O chimistă, pe post de inginer-şef, împreună cu un grup de persoane fără studii, conducea întreprinderea, în timp ce directorul-muncitor – un om fără autoritate – se ocupa doar de activităţile politice şi tolera gaşca impostorilor. În urma unui mare scandal cu ministerul, fostul inginer-şef fusese destituit, astfel că postul devenise liber pentru colegul nostru. Mă aşteptam ca acesta să ne ajute, dar n-a făcut-o, deşi în timpul facultăţii fusesem destul de apropiaţi. Era un tip deştept, conştient de lacunele lui de cultură generală şi se străduia să le umple într-o oarecare măsură prin conversaţii cu mine. Este posibil ca tocmai această relaţie să nu şi-o mai dorească în clipa în care mi-a devenit şef. Timp de un an - anul de stagiatură - nu am primit nici o sarcină, nu am avut nici o atribuţie. Mi-am petrecut majoritatea timpului în atelierele mecanicului-şef, unde – alături de câţiva mecanici buni - demontam şi montam maşini, din dorinţa de a învăţa măcar atât. Era, oricum, mai multă inginerie aici, decât în secţiile de producţie, unde chiar nu aveam ce face. Cu unii muncitori devenisem atât de apropiat, încât

mă informau cu ce se discuta în culise şi în şedinţele de partid, eu nefiind membru. Un singur lucru interesant pe care mi-l amintesc din anul petrecut la Piatra Neamţ, cu care mă amuz şi mă mândresc într-o oarecare măsură, a fost activitatea mea de profesor la Şcoala Profesională Auto. Mă mândresc nu pentru că am fost profesor, ci pentru o inovaţie ce mi-am permiso. Obligasem elevii ca, la intrarea mea în clasă, ei toţi să aibă în faţă o foaie de hârtie şi creionul în mână. În loc de apel şi alte mărunţişuri clasice, eu le puneam una sau două întrebări, care cereau răspunsuri foarte scurte. După două minute, elevii din ultimele bănci strângeau foile - fiecare pe rândul lui - şi mi le aduceau la catedră. Totul era atât de rapid, încât nu puteau copia. Întrebările nu erau doar din ultima lecţie, ci din materia predată până atunci. Aveam astfel o evidenţă clară a cunoştinţelor asimilate de către oricare dintre elevi. Nici nu mai era necesar să-i ascult. Câştigam timp pentru predare şi – mai ales – pentru discutarea prelungită a subiectelor cu elevii şi nu doar cu expunerea lecţiei de către mine. Întrebarea frecventă era „de ce?”, iar răspunsurile îi obligau să participe activ la lecţie. Pot spune că genul dialogului dintre mine şi ei era cel al „discuţiilor maieutice”, ca să mă folosesc de o sintagmă celebră. Eu depozitam în ordine lucrările lor şi le citeam la sfârşitul trimestrului doar pe a celor asupra cărora aveam nedumeriri, în vederea notării în catalog. Ei însă credeau că le citesc şi ştiau bine

că lucrarea scrisă este o probă, astfel că le luau foarte în serios. La Piatra Neamţ m-am regăsit cu Melu Bucur, fost coleg de liceu, cu care am împărţit aceeaşi cameră timp de un an la Iaşi, unde el a urmat cursurile de asistent-farmacist la Institutul de Medicină. În Piatra Neamţ el venise cu un an în urmă, unde era şeful unui punct farmaceutic. Acum, tocmai părăsise gazda la care stătuse, deoarece murise un membru al familiei şi, până la înmormântare, corpul defunctului fusese aşezat în camera lui. Nu concepea să mai locuiască în aceeaşi cameră. Am căutat o altă gazdă, unde am locuit împreună câteva luni, până când proprietăreasa ne-a pus în vedere să plecăm, fiindcă adusesem femei, ceea ce ea nu îngăduia. În continuare, am locuit la gazde diferite, pe următoarea trebuind s-o părăsesc din acelaşi motiv. Asta nu înseamnă că eu eram mai activ decât Melu din acest punct de vedere. Dimpotrivă! După trecerea anului de stagiatură eu m-am mutat la Roman, cu intenţia de a-mi petrece acolo următorii doi ani de stagiu, după care să-mi caut un rost la Bucureşti. Între timp, poate voi strânge ceva bani, ceea ce nu fusese posibil până atunci. Nu a durat mult şi a venit şi Melu. Fotografia este cam „obosită”. De fapt, nici noi nu eram prea odihniţi. Tocmai sărbătoream momentul revederii.

Împreună cu el şi cu Nicu Florescu, colegul meu de bancă din clasa a zecea, am format un trio ce avea să devină celebru în oraş, probabil nu atât pentru petrecerile frecvente, cât pentru că oricare dintre noi reprezenta „o partidă” dorită de multe fete şi, mai ales, de mamele lor. Organizatorul petrecerilor era Melu, deosebit de activ. La o primă experienţă, am constatat că alegerea partenerelor trebuie făcută cu discernământ; veniseră fete care nu se agreau între ele, astfel că se formaseră două tabere ostile. După un timp, nu mai era necesar să ne ostenim noi, fiindcă eram invitaţi la petrecerile organizate de alţii, în special fete. La cele organizate de noi – în speţă de Melu - de mare ajutor ne-a fost dislocarea unei clase de fete de la Şcoala sanitară din Bucureşti la Roman. Ele erau nemulţumite, dar s-au consolat repede. Nefiind localnice, în lipsa ochiului ager al rudelor şi cunoştinţelor, prinseseră gustul libertăţii. Una dintre ele mi-a rămas în memorie, pentru o replică pe care nu înceta s-o repete, spre amuzamentul nostru. Era en vogue Margareta Pâslaru. La auzul acestui nume, reacţia ei era aproape vehementă: „Eu nu ştiu de ce o ridică lumea în slăvi pe Margareta. De unde atâta talent? A fost colegă de clasă cu mine.” Ca şi cum ar fi existat vreo legătură între cele două, iar faptul că au fost colege le făcea egale din toate punctele de vedere. Iată sentimentele democratice în cea mai pură formă. Se ştie că persoanele cele mai apropiate, începând cu rudele, nu sunt dispuse să recunoască meritele celor din jur, ba dimpotrivă,

ştiu cel mai bine să le exacerbeze defectele. Prietena noastră însă depăşise limitele, astfel că stârnea amuzamentul tuturor. Cât despre timiditate, iată o dovadă că depăşisem acest handicap. Eram în al doilea an de activitate şi lucram ca inginer mecanic în Fabrica de Zahăr din Roman. În birou cu mine se mai aflau şeful serviciului şi un desenator tehnic, de fapt absolvent al Academiei de arte plastice din Bucureşti, dar care prefera să aibă un salariu asigurat decât să-şi câştige existenţa profesând ca artist plastic. Mai avea şi ore de desen la Şcoala profesională de pe lângă fabrică, aşa că din punct de vedere material era chiar avantajat. Şeful era mai tot timpul plecat, aşa că noi, desenatorul şi cu mine, avem condiţii excelente pentru discuţii de tot felul. De la o vreme, luaserăm obiceiul ca pe la ora 11, după ce ne mâncam sandviciurile, să plecăm prin fabrică, având grijă ca în traseul nostru să nu ocolim o încăpere pe unde treceau conducte de colectare a siropului în diferite faze de concentrare şi filtrare. Era ca un fel de panou de comandă unde, în loc de aparate de măsură, se aflau robinete prin care se luau probe. Încăperea aparţinea laboratorului fabricii. Acolo ne luam desertul. Într-o zi, şeful organizaţiei de partid din atelierul mecanic, observându-ne tabietul, ne-a cerut politicos ca, pe timpul în care nu eram în birou, să-l lăsăm să ţină o scurtă şedinţă cu cei din conducerea organizaţiei de partid, pentru discutarea unei probleme mai delicate (pentru ei), cu promisiunea că vor termina înainte de a veni noi (ne învăţase programul).

Trebuia doar să-i lăsăm cheia biroului. Am fost de acord. Scena s-a repetat după un timp, pentru ca a treia oară să vină cu aroganţă să ne ceară cheia, ca şi cum am fi fost obligaţi s-o facem. Desenatorul n-a îndrăznit să scoată vreun sunet. Eu însă m-am enervat şi l-am pus la punct aşa cum n-o mai făcusem cu nimeni în viaţa mea. El a plecat, dar eu am intrat în panică pentru gestul meu şi am rămas stresat pentru câteva zile, până când m-am încrucişat cu el pe un coridor. M-a salutat cu tot respectul de care era în stare, de parcă îi era teamă să nu-l iau şi la bătaie. (Oricum nu era cazul, fie şi numai pentru că era mai solid decât mine.) Miam notat atunci că oamenii de acest gen sunt laşi şi, dacă încă nu-mi depăşisem cu totul timiditatea, atunci am reuşit sigur. De la colegul meu de birou, desenatorul, am învăţat multe, inclusiv pasiunea pentru fotografiile artistice alb-negru, singurele accesibile pe atunci pentru noi, dar care presupuneau mai multă artă decât cele colorate de azi. În ciuda modestiei ei, fotografia alăturată am considerat-o ca fiind prima mea reuşită la capitolul fotografii „artistice”. A fost scoasă cu un aparat de fotografiat rusesc, marca Liubitel, pentru filme de format 6x6, iar toate operaţiunile de laborator le făcusem singur, cu aparatură improvizată. Ca

obiectiv pentru aparatul de mărit foloseam un fost aparat de fotografiat cu burduf, marca Leica, fabricat înainte de război, întors pe dos. (Aparatul; războiul n-am reuşit să-l întorc pe dos.) În scurt timp mi-am procurat un aparat de mărit adevărat si, puţin mai târziu un aparat de fotografiat pentru film îngust. Trecerea de la un film cu 12 poziţii la unul cu 36 a fost pentru mine un adevărat şoc. Am crezut ca fotografiind mai mult - fie şi mai neglijent voi avea de unde alege mai multe fotografii reuşite. Din 36 de poziţii, probabilitatea să nimeresc una bună era mai mare, gândeam eu. A fost invers. Miam dat seama că o fotografie bună se face cu migală. Instantaneele bune sunt rarisime, şi chiar şi ele cer fler, ceea ce se obţine numai după multă experienţă. În Fabrica de Zahăr din Roman aveam o caracteristică, care mă diferenţia de majoritatea celorlalţi ingineri: eram necăsătorit. Gradul suplimentar de libertate de care mă bucuram ca burlac era un avantaj pentru toată lumea, fiindcă eram trimis foarte des la Bucureşti pentru tot felul de probleme, nu numai ale mele, ci şi dintr-ale altora, pentru că oamenii erau comozi şi preferau să stea acasă, lângă soţie şi copii, iar altcineva să se deplaseze în locul lor. Avantajul de care am beneficiat din plin îmi plăcea în mod deosebit. Au fost perioade când stăteam în capitală aproape tot atât timp cât în provincie. Prietenii din Bucureşti îmi cumpărau bilete la teatre şi operă, participam la ceaiurile lor, ca şi cum aş fi fost bucureştean.

Dar avantajul cel mai mare era de cu totul altă natură şi mult mai important pentru formarea mea profesională şi socială. Contactele cu oameni din foarte multe locuri, inclusiv cu cei din minister, unde eram ca acasă - de fapt, ca la serviciul de acasă m-au obligat să-mi adaptez comportamentul şi mi-au oferit prilejul să cunosc oameni, caractere, relaţii dintre oameni, motivaţiile lor etc. Constatam eu însumi că devin pe zi ce trece altfel decât cei ce stăteau acasă, în orizontul îngust al unui singur loc de muncă, printre aceleaşi personaje şi preocupări. Tot în perioada aceea am remarcat şi mimetismul politic al majorităţii activiştilor de partid. Întâmplător, şeful organizaţiei orăşeneşti de partid era un etnic maghiar, deşi numărul maghiarilor în Roman era infim. Ei bine, mai toţi activiştii mărunţi îşi modificau accentul pentru a fi aidoma şefului lor. Erau de un ridicol inimaginabil. În vechiul teatru german de păpuşi, de lângă împărat sau erou, oricare ar fi fost ei, nu lipsea niciodată Hanwurst (Ion Cârnat), un personaj care repeta orice cuvânt sau gest al eroului în maniera lui, exagerând. Doar că la nemţi asta era o satiră, în timp ce politrucii noştri îşi luaseră rolul în serios. În ceea ce priveşte perspectivele unui inginer, ele erau limitate la nivelul inginerului şef al unei întreprinderi. Toţi directorii erau numiţi de partid, şi recrutaţi din rândul muncitorilor, deci fără studii superioare. În consecinţă, nici un inginer nu putea deveni director, după cum nici un director nu putea deveni inginer. Situaţia fiecăruia era clară,

precis delimitată şi fără conflicte majore. Au fost cazuri, chiar dacă rare, în care unii dintre aceşti directori se întâmpla să fie oameni cu bun simţ. Lucrurile aveau să se schimbe, însă, repede. Prin 1960, deja se lansase ideea că directorii ar putea fi ingineri. Veste bună pentru naivi! Asta nu însemna că se vor recruta directori dintre ingineri, ci că se vor fabrica directori-ingineri. Partidul începuse deja să-şi pregătească propriile cadre, recrutate dintre cei agreaţi şi care, după o pregătire superficială, căpătau o diplomă de inginer. Cuvântul „partid” îşi schimbase deja semnificaţia. Din reprezentant al unei ideologii politice, alături de alte partide, cu alte ideologii, el devenea o organizaţie de tip mafiot, oficializată chiar de către stat. Iar cum, între timp, învăţământul mediu devenise obligatoriu pentru toţi tinerii, întreprinderile au fost desemnate să-şi recruteze viitorii conducători din rândul personalului propriu. Pentru cei mai slab dotaţi dintre ei s-au organizat chiar cursuri serale speciale şi nu mai veneau ca studenţi la facultate, ci se deplasau profesorii în întreprinderi. Aleşii îndeplineau deci două condiţii: - să nu fi reuşit la facultate pe cont propriu. (Evident că dacă ar fi reuşit ar fi fost studenţi şi nu lucrători în întreprinderi.) - să fie în graţiile conducerii politice şi administrative a întreprinderii, deci să fie agreaţi de reţeaua mafiotă comunistă. S-a mers până acolo încât unii lideri politici îşi angajau formal copiii pentru fi trimişi la facultăţi de către întreprinderi. Avantajul esenţial, pe lângă o

reuşită sigură, era dobândirea unui „dosar” în terminologia de atunci, un curriculum vitae cum i sar spune azi, de viitor conducător. Oricum, diferenţa dintre nivelul lor şi cel al unor muncitori autentici nu era mare, iar dacă exista una, ea era în favoarea muncitorilor. Nu-mi amintesc să fi cunoscut vreun fiu de „nomenklaturist” care să fi fost ceva de capul lui. Muncitori deştepţi erau cu mult mai mulţi. Am avut ocazia să-i cunosc pe unii chiar printre subalterni. Îmi amintesc de un frezor, care era nu doar inteligent (condiţie obligatorie pentru această profesiune), dar şi deţinător al unei culturi de invidiat pentru majoritatea celor ce consideră cultura ca fiind profesiunea lor. Cauza lipsei de profesionalism autentic la fii de nomenklatorişti era mentalitatea greşită a părinţilor, care voiau să-şi crească copiii aşa cum, în imaginaţia lor, îşi închipuiau că procedau „burghezii”. Nu ştiau bieţii că educaţia serioasă presupune şi sacrificii, că un copil este asemenea unui sportiv care trebuie să transpire dacă vrea performanţă, iar părintele ar trebui să se comporte asemenea unui antrenor. Citisem nu mai ştiu unde despre programul de exerciţii fizice (alergare, tras cu arcul, condus carul de luptă etc.), pe care faraonul Ramses al nu ştiu câtelea era obligat să-l execute pe când era copil (10-12 ani), înainte de micul dejun. Era mai epuizant decât al multor sportivi profesionişti maturi de azi. Iar după micul dejun, urmau lecţiile de religie, istorie militară, politică, gramatică, şi câte şi mai câte, pentru că un faraon era nu doar un arbitru iresponsabil, ci un

conducător al tuturor acestor domenii de activitate, la care trebuia să se şi priceapă. Patul de roze al copiilor educaţi există doar în mintea naivă a celor ce văd doar petalele. Planta are însă şi spini, ce parcă pentru a ne pune răbdarea la încercare - sunt permanenţi şi nu sezonieri, precum florile. În consecinţă, inginerii-intelectuali aveau aceleaşi limitări ca înainte. În schimb, ceilalţi, deoarece căpătau o diplomă de inginer identică din punct de vedere grafic, îşi modificau brusc psihologia. Dacă la început directorii recrutaţi dintre muncitori şi rămaşi muncitori erau mai rezonabili, pentru că îşi cunoşteau limitele, noii pui de şefi, la aroganţa obişnuită a impostorilor, adăugau ranchiuna faţă de cei pe care, în sinea lor, îi ştiau superiori. Dar, pentru un tânăr necăsătorit, activităţile extraprofesionale sunt destul de diverse şi politica poate fi lăsată deoparte. În Roman, împreună cu Melu Bucur şi Nicu Florescu, am cumpărat toţi trei un magnetofon - mare noutate pe vremea aceea cu care organizam mici petreceri, ce ne-au făcut renumiţi în oraş. În plus, în concediul din vara anului 1961, am cunoscut pe litoral câţiva artişti de la Teatrul de Estradă din Bucureşti, de la care am învăţat să dansez rock-and-roll. Să nu uităm că ne aflam după o perioadă de blocadă totală faţă de occident, în special informaţională. Ceva muzică mai auzisem noi la radio, pe posturile de pe unde scurte, dar cum anume se dansa nu aveam nici cea mai vagă idee. Noutatea tehnicii dobândite de mine la mare m-a transformat brusc într-o mică

celebritate locală. Bineînţeles că n-a durat mult, iar pentru că refuzam orice propunere de căsătorie, eram pe punctul de a deveni rău famat. O nouă pasiune a devenit muntele. Începusem să fac excursii din ce în ce mai ample pe munţii din apropiere, Ceahlău, Rodnei etc., şi concedii în Bucegi, Făgăraş, Piatra Craiului. La început singur, iar mai apoi l-am convins şi pe Nicu Florescu. Cum eu eram cel ce făcea fotografiile, am mai multe cu alţii decât cu mine. Aici, Nicu este cel din fotografie. În următoarea, este tot Nicu, pe creasta Făgăraşului, cu doi bucureşteni, ea o mofturoasă. El, în schimb, avea o răbdare îngerească. Erau diferiţi, chiar la extreme, din multe puncte de vedere, ceea ce mi-a provocat multe motive de reflexie.

Norii pot fi, uneori, foarte frumoşi. Păcat că aparatura mea, atât cea de laborator, cât ş aparatul de fotografiat, erau foarte modeste. „Fotomodelul” este, evident, tot Nicu.

Odată intrat în activitate, am constatat că profesia de inginer de producţie, aşa cum era ea practicată în economia socialistă de tip centralizat, nu mi se potriveşte. Ea era limitată la activităţi de organizare şi supraveghere. Proiectarea şi cercetarea existau doar în institutele centrale, câte unul pentru fiecare ramură industrială, majoritatea la Bucureşti. Dezvoltarea întreprinderilor era şi ea o problemă dirijată la nivel central, după criterii ce ţineau de dezvoltarea generală a economiei, nivel la care întreprinderea nu avea nici un rol decizional. Iar eu visam să desfăşor o activitate de concepţie. Abia către sfârşitul anilor ’60 s-a permis întreprinderilor să-şi creeze compartimente proprii de proiectare, şi chiar înfiinţarea unor centre de proiectare independente. Eu nu locuiam în capitală şi eram la începutul anilor ’60 ai secolului trecut. În plus, legislaţia pretindea să lucrezi minimum trei ani

în producţie. Abia după aceea puteai lucra altundeva. Când însă, după cei trei ani încercai să intri într-un institut de proiectare, spre exemplu, ţi se reproşa lipsa vechimii în proiectare. Păi, cum să ai? Ar fi fost o ilegalitate dacă ai fi avut-o. Posturile scoase la concurs erau, de fapt, deja atribuite dinainte, concursul fiind o formalitate. Am avut ocazia mai târziu să cunosc un grup de studenţi, fii ai „highlife-ului roşu” din Bucureşti, veniţi să petreacă împreună, pe munte, ultima lor vacanţă. Pe unii dintre ei i-am revăzut în iarna următoare. Am aflat astfel că toţi membrii grupului lucrau în Bucureşti, în institute sau instituţii de primă mărime. Quod erat demonstrandum, sau „cine poate oase roade”. În ceea ce mă priveşte, am găsit o soluţie de compromis: am lucrat în serviciul mecanicului şef, unde mai târziu am devenit şef. Asta însemna să mă ocup de menţinerea în stare de funcţiune a dotării tehnice a întreprinderii, ceea ce presupunea şi o mică doză de inginerie adevărată. În plus, deoarece conducerea întreprinderii era preocupată doar de probleme de producţie, trebuia să rezolv singur toate problemele specifice serviciului. Pentru aceasta, lucram direct cu compartimentul corespondent din minister şi colaboram tot direct cu serviciile similare din alte întreprinderi. Era acest serviciu o întreprindere în întreprindere. Independenţa era un avantaj colosal pentru firea mea şi un prilej de a învăţa enorm de mult, pentru că orizontul de lucru era extrem de larg, de la probleme strict inginereşti şi până la abilitatea

comunicării cu oamenii, fără a mai vorbi de problemele birocratice, de contabilitate etc. Exista, bineînţeles, şi un dezavantaj, pentru că nu se poate altfel: la orice disfuncţionalitate a producţiei, vinovat era găsit fie mecanicul şef, fie serviciul de aprovizionare, orice minciună fiind posibilă ca scuză în faţa partidului, pe care trebuia s-o accepţi în interesul imaginii întreprinderii. Unele erau de-a dreptul hilare, dar altele puteau fi enervante. Trebuie să mărturisesc că nu eram un angajat deosebit de ataşat întreprinderii în care lucram, de fapt întreprinderilor, pentru că am schimbat câteva până să mă „aşez”. Eram doar conştiincios. Relativ! După terminarea facultăţii mi s-a propus de multe ori să intru în partid. Faptul că nu eram încă membru de partid devenise aproape dubios. Orice persoană cât de cât mai răsărită trebuia să fie membru de partid. „Partidul e-n toate” era o lozincă, deci cu toţii trebuia să fim membri de partid. Am refuzat de fiecare dată sub diferite pretexte care mai de care mai aiurite, deşi era din ce în ce mai dificil, pentru că îmi era teamă să nu se descopere că fusesem exclus din UTM. Acum, chiar în Roman, mi se părea şi mai periculos. Mă lămurisem eu că excluderea nu ne vizase numai pe noi, un grup de colegi, şi că fusese o acţiune mai largă, de intimidare a „burghezilor”, acţiune ce nu mai era de actualitate, burghezii fiind deja decimaţi, dar răuvoitori se găsesc oricând şi oriunde.

În afara oamenilor, mai existau obiectele. Uneori, acestea spuneau, fără să vorbească, mai mult decât oamenii. Nu numai în Roman, ci şi în apropierea, existau semne ale trecutului, elemente de comparaţie între ce a fost şi ce există.

Făceam excursii în împrejurimi, pe acolo unde nu apucasem să merg în copilărie.

Castelul de la Miclăuşeni (foto), Casa-Muzeu Vasile Alexandri şi foarte multe altele. Unele favorabile trecutului, altele viitorului, în funcţie de modul în care le priveşti. În aceeaşi perioadă am cunoscut un domn pe cât de interesant, pe atât de important pentru mine, pentru că mi-a marcat viaţa într-o măsură pe 47

care n-o realizam pe atunci nici eu, nici el. Fusese deţinut politic, apoi eliberat din închisoare, dar cu domiciliu forţat într-un sat, fără drept de muncă şi fără nici o posibilitate materială de întreţinere. A supravieţuit prin mila unor săteni. Când l-am cunoscut eu, i se lărgise zona de restricţie de la nivelul satului, la nivelul oraşului Roman, şi avea chiar dreptul la muncă, doar că nu-l angaja nimeni. Atunci l-am ajutat eu, convingându-l pe Nicu Florescu să intervină pentru a fi angajat ca traducător la Fabrica de ţevi. Nicu lucra la serviciul organizarea muncii. A obţinut o funcţie chiar onorabilă, pe care n-a mai părăsit-o până la pensionare, nici chiar după ce i s-au ridicat toate restricţiile. A fost traducător şi documentarist în biroul tehnic al celei mai mari întreprinderi din oraş. Înainte de război, ca fiu de moşier ce era, fusese ataşat la ambasadele române din Paris şi Londra, foarte aproape de funcţia de ambasador pe care ar fi ocupat-o atunci când ar fi ajuns la vârsta necesară. Pe atunci, un viitor ambasador într-o ţară importantă, nu era trimis ca ambasador în ţări mai mici, pentru ca apoi să fie transferat în ţări din ce în ce mai mari, ci lucra de la început în ţara pentru care se forma, dar în alte funcţii, pentru a se instrui. După război, a luat cea mai catastrofală decizie a vieţii sale: a venit în ţară. Justificarea: era un moment politic important, iar el a apreciat că este oportun să fie aici, în ţară, şi nu la Londra. Patriotismul adevărat era încă prezent. A fost arestat imediat. Mi-am amintit o dilemă mai veche, din timpul refugiului de la Vădastra, pe când aveam

doar şapte ani: cum se face că unii ţărani inculţi din acel sat erau mai bine orientaţi politic decât unii politicieni de carieră? Acest om cu o vastă cultură politică s-a dovedit a fi incompetent în probleme fundamentale. Ceva totuşi se pare că nu funcţionează bine în educaţia românilor, chiar la cele mai înalte cote. Serviciul pe care i-l făcusem aştepta o recompensă. Urma doar ca eu să-i spun ce anume doresc. Alegerea mea a fost cel puţin ciudată pentru acele timpuri: i-am cerut să mă înveţe limba engleză, din care nu aveam nici o noţiune. Franceză ştiam ceva din liceu, deşi nu prea bine. Mama ştia mai bine. Noi învăţaserăm limba rusă la şcoală, cinci zile pe săptămână, dar acum mă grăbeam s-o uit. A fost o greşeală, pentru că orice limbă cunoscută este un avantaj, dar pe atunci nu-l realizam. Franceză aveam doar o oră pe săptămână. Am optat deci pentru engleză, pentru noutatea ei. Unii m-au considerat nebun. Pe lângă faptul că nu avea absolut nici o utilitate în acel moment, îmi putea crea şi dificultăţi de ordin politic. Abia scăpasem de cele datorate excluderii din UTM, acum părea că-mi bat singur cuie în tălpi din nou. Mulţi mă ironizau întrebându-mă de ce nu învăţ malgaşa veche, nu pentru că mi-ar fi mai utilă, dar cel puţin nu-mi creează alte neplăceri. Oricum, nu puteam să comunic cu nimeni. Căpătasem probabil un oarecare grad de imunitate, pentru că, în ciuda avertismentelor, am continuat. Din păcate, n-a durat prea mult, pentru că, după puţin timp, am plecat din Roman la Ploieşti, pentru a fi mai

aproape de Bucureşti, şi multă vreme am întrerupt. Am mai reluat engleza de câteva ori sporadic, până când, timpurile schimbându-se, am început s-o învăţ mai hotărât. A fost un avantaj esenţial al vieţii mele, dar atunci era doar un moft de moment, moft ce s-a dovedit a fi fost inspirat. Nu sunt un om credincios, dar unii paşi pe care i-am făcut în viaţă parcă mi-au fost dirijaţi, fiindcă trebuie să recunosc că nu i-am făcut din calcul, ci la inspiraţie. Îmi mai amintesc că mama spunea de multe ori că, atunci când era disperată şi situaţia în care se afla părea să fie fără ieşire, intervenea ceva neaşteptat ce o scotea din impas. Când mama lipsea mai multe zile, îmi aranjase să mănânc la Tanti Ruşca, sora ei mai mare. S-a întâmplat de două ori: odată a fost în concediu la Băile Herculane şi a doua oară s-a internat în spital pentru o operaţie de apendicită. Tanti Ruşca începuse să facă vin din tot felul de fructe. Nu cred că l-a gustat vreodată; nu era băutoare şi nici nenea Tică, soţul ei. Era doar un reflex din vremuri apuse, când avea „jour fixe” şi ea pregătea tot felul de bunătăţi şi surprize. Ea era o neîntrecuta gospodină, iar nenea Tică un savuros amfitrion. Vinul din fructe însă nu mai avea cui să-l ofere; vremurile se schimbaseră, aşa că eu eram singurul de la care aştepta complimente. Îmi cerea întotdeauna să identific fructele din care făcuse vinul. Ca s-o fac fericită, uneori îi spuneam că e din struguri.

1944-1954 Am făcut în capitolul anterior câteva afirmaţii neclare, ce se cer explicate. Printre ele, faptul că eram timid, sau etichetarea unor vechi intelectuali ca fiind lipsiţi de orientare politică. Am scris despre asemenea subiecte în primele pagini ale cărţii mele „Între două idealuri”. Ea este accesibilă pe Internet la mai multe adrese. Redau totuşi aici unele amintiri din copilărie, care sper să elucideze aceste neclarităţi. Puţin mai devreme mi-am adus aminte de Buşa. Nu Puşa, ci Buşa. Nu ştiu de ce. Colegii lui lau poreclit aşa. Era cu trei ani mai mare decât mine, la fel ca majoritatea copiilor din zona în care locuiam. De aceeaşi vârstă cu mine era un singur copil, Mihăiţă Gabrea, vecinul de vizavi, despre care voi scrie mai târziu, sper. Cu el însă m-am jucat mai puţin. Numele lui Buşa era Roseti. Prenumele nu mi-l amintesc. Nu avea nici o legătură cu celebra familie Rosetti, dar nu se ştie niciodată. El sigur nu ştia. Erau foarte săraci. Tatăl lui murise, iar mama creştea singură patru sau cinci copii. Acum trebuie să spun de ce mi-am amintit de Buşa. În Atena, unde locuiesc acum, starea atmosferică este foarte diferită pe o rază de doar câţiva kilometri. La nord, la sud, la est la vest, în oricare dintre direcţii, pot fi tot atâtea situaţii diferite, la nici zece kilometri distanţă, astfel că o prognoză meteorologică este imposibil de făcut cu precizie. Buletinele de specialitate au doar o valoare informativă. Pentru ca să aflu valoarea umidităţii

aici, unde stau eu, m-am gândit să-mi fac un barometru, aşa cum am văzut că îşi făcuse Buşa. Era un băiat deştept acest băiat. De un fir de păr, fixat într-un cui, a legat o mică baghetă de lemn, ce putea oscila în jurul altui cui. Variaţia în lungime a părului – sensibil la umezeală – mişca bagheta precum acul unui barometru. Ar fi putut să atârne ceva de firul de păr şi să urmărească doar deplasarea acelui ceva pe verticală. Era mult mai simplu. Bagheta însă simula acul unui instrument de măsură. Frumos! Aş confecţiona imediat un dispozitiv atât de simplu, dar nu am la îndemână un fir de păr. El, pe lângă un frate mai mic, avea câteva surori mai mari, chiar şi o nepoţică, deci avea de unde să-şi procure „materia primă”. Am fost bun prieten cu el. Nu atât în copilărie, când ne jucam de-a valma. Cum spuneam, eu eram mai mic decât ei, dar pe atunci nu realizam diferenţa de vârstă, deşi ea – în mod evident – era. Relaţia cu el s-a consolidat mai târziu, când, studenţi fiind ne întâlneam în vacanţe, şi mai ales în cei aproape doi ani cât am lucrat în Roman ca inginer. Ne plimbam şi discutam aproape în fiecare seară. Nu ştiu despre ce vorbeam. Presupun că făceam un fel de filosofie în afara filosofiei. Văd că funcţionează „cutia cu amintiri”. Să trecem deci la fapte. Eu sunt născut în zodia taurului. În ciuda aparenţelor, din gentileţe pentru nativii acestei zodii - sau poate din alte motive - se spune că ar fi o zodie bună. Am citit că, în antichitate, taurul se bucura de multă consideraţie, deci un sâmbure de

adevăr s-ar putea să existe. Era simbol al forţei, fecundităţii masculine, fără a mai vorbi despre coarnele lui, dovezi materiale ale inteligenţei ascunsă sub ele. Să nu uităm că Zeus însuşi s-a metamorfozat într-un taur, pentru a o seduce pe Europa. Era una dintre tehnicile lui de seducere a fetelor, cu observaţia că forma aleasă era adecvată victimei. Pentru Danae – o grecoaică – a luat forma unei ploi de aur. Pentru Leda, mama lui Castor şi a lui Pollux – doi homosexuali – s-a transformat în lebădă. Europa se dorea cucerită de către un taur. Mitologia trebuie citită prin metaforele pe care le avansează, iar în cazul civilizaţiei europene contemporane, comportarea taurului oferă întradevăr o bună comparaţie. La polul opus, ne putem gândi la India, unde vaca este şi azi un animal sfânt. Între timp, situaţia s-a modificat într-o oarecare măsură, ca dovadă că orice evoluţie îşi păstrează condiţia de continuă transformare. Astăzi există foarte puţini tauri, folosiţi doar pentru reproducere. Marea majoritate a masculilor devin simpli boi. Despre reproducţie nu mai poate fi vorba, iar forţa lor nu mai este interesantă, odată cu apariţia maşinilor. Rămân coarnele, ca suport cu mult mai sigur pentru stabilitatea unei coroane, decât un cap chel. În ceea ce mă priveşte, cele câteva cucuie din copilărie nu m-au ajutat să port vreo coroană. Mi-au rămas intacte doar atributele clasice: disciplina, hărnicia etc. Zodia este deci una bună… pentru cei din jur.

Nu-mi amintesc ce făceam atunci când mam născut. De altfel, nu am avut niciodată o memorie prea bună; amintirile mele sunt vagi chiar şi din anii care au urmat. Mă surprind, de aceea, persoanele care relatează întâmplări din prima parte a copilăriei şi mă întreb dacă nu cumva povestirile celor mai în vârstă au căpătat în imaginaţia lor valenţe ale realităţii sau poate chiar propriile vise. Ambele variante sunt posibile. În ceea ce mă priveşte, mă străduiesc să elimin orice faptă ce ar putea să cadă sub incidenţa unor asemenea suspiciuni. Din activitatea mea „culturalartistică” (de altceva nici n-ar putea fi vorba la vârste fragede), reţin doar două scene – nici măcar întâmplări – a căror autenticitate nu poate fi contestată, fiindcă nu avea cine să mi le relateze şi nici motive s-o facă. Prima s-a petrecut pe când aveam aproximativ doi ani. Puteam să merg, dar nu eram tocmai stăpân pe picioarele mele. Nu eram acasă la noi, ci în faţa altei case, undeva pe o pajişte mărginită de mai mulţi pomi, poate un parc. Tata era ofiţer şi, în perioada aceea, puţin înainte de război, erau mutaţi frecvent dintr-o localitate întralat. Sora mea, mai mare cu patru ani, se juca în faţa casei, iar pe mine, pentru ca să n-o deranjez, mă plasase puţin mai încolo, pe pajiştea din faţa pomilor, probabil pe o pătură. Între mine şi ea se afla o alee cu criblură albă. Era o zi călduroasă. Abandonat acolo, eu vroiam să traversez aleea şi să mă joc cu ea, dar nu puteam s-o fac cu picioruşele goale pe pietrişul fierbinte. Plângeam şi

mă rugam în zadar de ea să mă ajute. Păstrez încă acest sentiment. El nu-mi putea fi povestit. A doua a fost puţin mai târziu, dar nu foarte. Am reţinut acest moment, datorită sentimentului ce mi-a rămas întipărit în memorie. Mergeam pe umerii ordonanţei. Nu ştiu de ce ţin minte acest detaliu. Poate datorită mirosului lui, fiindcă în această scenă mirosul a jucat un rol important. Nu putea să fi mirosit urât, fiindcă nu ar fi fost admis în casă, dar avea un miros al lui, diferit de al altora. În dreapta noastră era o pădure, iar în stânga un lan cu o plantă mai înaltă decât mine – poate porumb Odată ridicat pe umeri, orizontul ce mi s-a deschis asupra unei câmpii întinse, cu ogoare de diferite colori, m-a încântat nespus. Soldatul, pădurea şi câmpia aveau mirosuri diferite şi toate, împreună cu imaginea inedită pentru un copil ce probabil că nu mai văzuse până atunci un câmp, s-au contopit întrun moment unic pentru sufletul meu. Altceva nu mai ţin minte până pe la cinci sau şase ani, când am fost la Amara. Acestea sunt neplăcute şi lipsite de importanţă, aşa că nu voi insista asupra lor. Amara era pe atunci un sat chiar mai amărât decât îl caracterizează numele. Mi-au rămas în memorie tot scene: la un restaurant în aer liber, unde cerşea un ventriloc, era foarte cald şi pe capul meu, tuns până la piele, se aşezau muşte, care mă enervau cumplit; la plajă mă ungeau cu nămol şi pretindeau să stau liniştit în timp ce se usca. De la şapte ani am, în schimb, multe amintiri mai precise decât mi-aş fi dorit.

În 1944, iminenta apropiere a frontului determinase oficialităţile să organizeze refugierea familiilor ofiţerilor rezidenţi în Moldova în celălalt capăt al ţării, în Oltenia. A trebuit s-o facem şi noi, deşi tata murise între timp pe front. Noi, copiii, împreună cu bunica, am plecat primii, cu o parte din lucruri. Mama a mai rămas să supravegheze încărcarea mobilei în alte vagoane şi să ne ajungă din urmă cu un tren rapid. A ajuns în ultimul moment, cu mari emoţii. Ne-am întâlnit în gara din Caracal. În debandada şi agitaţia de atunci, a fost mulţumită că ne-am regrupat noi. Din nefericire, prea puţin a mai recuperat din lucrurile trimise cu acele vagoane, care se pare că au plecat în direcţii diferite. După refugiu, ne-am întors acasă, unde a început calvarul epocii comuniste pentru o familie stigmatizată, prea modeşti, timizi şi mai ales neiniţiaţi pentru a ne strecura prin hăţişurile societăţii reale „de tip nou”. Din timpul refugiului mi-au rămas şi primele amintiri consistente ale copilăriei. Pentru mine totul a început cu o călătorie din care mi-a rămas în minte imaginea „paturilor” amenajate într-un vagon de marfă, peste o stivă de lăzi înaltă până aproape de tavan, astfel încât cu greu ne puteam mişca. Întreg trenul era compus din vagoane asemănătoare. Se întâmpla în luna martie şi a durat mai bine de o săptămână. Eram eu, sora mea şi bunica, a cărei utilitate era doar una de simbol al adultului în jurul căruia roiesc copiii. Cu mama neam întâlnit la destinaţie, unde sosise cu puţin înaintea noastră, după o călătorie plină de emoţii,

despre care numai ea ar fi putut povesti. Cu tata nu aveam să ne mai întâlnim niciodată, pentru că deja murise pe front, în urmă cu trei ani. Destinaţia noastră finală era un sat, Vădastra, unde am rămas toată vara. Nu am fotografii din aceasta perioadă, aşa că am înserat o linie ferată fotografiată mai târziu. Poate cineva se gândeşte că ar avea vreo valoare de simbol. Am intitulat-o „Către nu se ştie unde”. Ceea ce nu înţeleg nici astăzi este „de ce bunica trebuia să stea cu mama şi nu cu oricare dintre ceilalţi fraţi?” Să împovărezi cu o bătrână neputincioasă o văduvă fără experienţă cu doi copii mici nu mi se pare deloc normal, mai ales în condiţiile date. Poate că, în timp de pace, s-ar găsi o explicaţie, deşi nu total justificativă. Trebuie să fac o precizare. Bunicul a fost un ţăran isteţ dar sărac, pe care un ofiţer l-a învăţat în timpul stagiului militar să se căsătorească cu o fată bogată şi să investească în comerţ. Aşa a şi făcut. În Roman, hotelul-restaurant din vecinătatea gării a fost opera lui. El a murit înainte ca eu să mă fi născut. Bunica nu ştiu să fi avut vreo boală, dar eu am cunoscut-o ca pe o femeie foarte în vârstă - deşi nu era exagerat de bătrână – dar care se comporta asemenea unei suferinde. Nu ieşea niciodată din

casă, rareori vorbea. Este posibil ca dorinţa de a sta la mama să fi fost a ei. Exista ce-i drept printre români mentalitatea ca – la bătrâneţe – părinţii să stea la cel mai mic dintre copii. Mentalitatea este păguboasă şi aparţine ţărilor subdezvoltate. Cauza este egoismul părinţilor, care vor să păstreze cât mai mult pentru ei administraţia averii. O altă tradiţie negativă este ideea democratică a împărţirii averii în mod egal la toţi copiii. Averea nu se fragmentează, ci – dimpotrivă – se măreşte, dacă este posibil. Moştenirea este destinată celui mai mare dintre copii, pe care părintele îl ia alături de el, îl instruieşte, astfel ca atunci când vârsta nu-i mai permite să conducă afacerea, fiul să-i continue munca. Ceilalţi copii sunt îndrumaţi în ale domenii (armată, biserică şi altele), în care vor obţine poziţii potrivit rangului şi averii. (Dacă nu intervenea Revoluţia Franceză, celebru Talleyrand, ca fiu al contelui Daniel de Talleyrand-Périgord, era destinat să devină cardinal, asemenea lui Richelieu şi Mazarin, pentru că moştenitorul imensei posesiuni Périgord a revenit fratelui mai mare.) Dar, tradiţia no facem noi şi este posibil ca bunica să fi fost adepta primei variante, deşi nu mai era vorba de nici o moştenire, ci doar de dorinţa de a sta cu cel mai mic dintre copii. Repet însă, ea era departe de a avea un rol decizional. Copiii erau cei care ar fi trebuit să decidă. Tanti Ruşca (Maria Coajă), cea mai mare dintre fraţi, era căsătorită şi nu avea copii. Ar fi fost cea mai indicată. Soţul ei, Constantin Coajă, judecător, era însă un om egoist. Deşi ea se străduia să ne ajute, era o femeie deşteaptă, cu

picioarele pe pământ, n-a riscat să-şi strice armonia familiei. Tanti Turla nu intră în discuţie. Ea a avut din copilărie un regim aparte. Căsătorită devreme, era la Constanţa, unde nenea Toni (Anton Negrescu), soţul ei, era comandantul Jandarmeriei. Nenea Zunu (Vintilă Ioan), ofiţer, era plecat pe front. Soţia lui, tanti Fofonica, nu s-a considerat niciodată un membru al familiei noastre. Tanti Miluţa (Amelica Tipuriţă) economistă, era bine instalată în Bucureşti, căsătorită cu Valeriu Tipuriţă, jurist. Aveau doi copii. El era un om cumsecade, ceea ce nu pot spune şi despre ea. Rezultatul? Bunica a rămas la mama. Dacă iniţial situaţia ar fi fost încă acceptabilă, după moartea tatei ea nu mai era tolerabilă. Iar în plin război, s-o laşi să plece în necunoscut, în celălalt capăt de ţară, cu responsabilitatea a trei fiinţe – doi copii şi o bătrână, mi se pare de neiertat. Ea avea puţin peste treizeci de ani şi, în afara vieţii de copil, de casnică şi de mamă nu avea nici o experienţă socială. Am avut noroc că ne-am regăsit în gară la Caracal. Nu ştiu ce ne-am fi făcut, dacă ea nu ar fi ajuns la timp. Îmi amintesc că era pe înserat, când a venit iar noi o aşteptam în gară, pe lăzile ce ne serviseră drept paturi. Vara petrecută la Vădastra nu mi-a ridicat probleme demne de reţinut. La cei şapte ani ai mei, m-am comportat probabil ca orice copil, care ia lucrurile aşa cum sunt, încearcă să se adapteze, se necăjeşte dacă aşteptările îi sunt înşelate şi se bucură de tot ceea ce este nou sau diferit faţă de ceea ce mai făcuse până atunci. Pentru mine,

aproape totul era nou, fiindcă schimbasem nu numai zona geografică - trecusem dintr-o extremă în cealaltă a ţării - dar schimbasem şi mediul. Era prima mea experienţă rurală. Îmi amintesc că, în spatele casei din Vădastra, terenul era în pantă accentuată şi se sfârşea în albia unui pârâu. Pe această pantă ne rostogoleam până jos, unde ajungeam complet ameţiţi. Debitul de apă era foarte variabil, datorită unei mori ce avea un mic lac de acumulare în spate. Morarul era cel ce regla debitul de apă al pârâului în aval de baraj, astfel încât să aibă apă la moara când îi trebuia, să crească peşti în lac, dar şi să prevină inundaţiile în special în timpul primăverii, prin scăderea prealabilă a nivelului apei din lac. Pe atunci, sistemul încă mai funcţiona. După ce sistemul comunist a distrus spiritul gospodăresc al ţăranului român, asemenea preocupări au încetat. Inundaţiile de mai târziu sunt un fenomen ce era de aşteptat. Tot de la apă am o amintire mai puţin plăcută. Puţin mai jos, era un conac, unde se afla încartiruită familia comandantului regimentului. Acolo, am mers în vizită de câteva ori. Pârâul trecea chiar pe teritoriul conacului, amenajat ca un mic parc, iar noi ne jucam traversând o punte făcută dintr-un buştean. Noi însemna eu, sora mea şi vreo câteva fete, toate

mai mari decât mine. Cum puntea era elastică, distracţia fetelor a fost s-o balanseze astfel încât eu să cad, ceea ce în final le-a reuşit. Satisfacţia le-a fost scurtă, pentru că joaca s-a terminat pentru toata lumea, trebuind să mergem cu toţii acasă sămi schimb hainele. În plus, nu ne-am mai jucat niciodată acolo. Bineînţeles că adulţii nu au gustat gluma, aşa că vizitele noastre acolo au fost mai puţin dorite. De unde se vede că, uneori, prostia şi răutatea copiilor o egalează pe cea a adulţilor. Mai am o amintire neplăcută de acolo. Într-o seară, presupun că am mâncat prea mult, s-au povestit întâmplări sinistre - asta ştiu sigur - şi, după puţine ore de somn, m-am trezit cu o durere atroce la gât. Se răsucise ceva în timpul somnului şi mă durea îngrozitor. Astăzi ştiu că se numeşte torticolis. Atunci doar mă durea. Cel mai cumplit era însă zgomotul pe care nu numai că nu mi-l explicam, dar nu-l puteam suporta. Ce se întâmplase, de fapt? În casa de vizavi murise cineva şi, conform tradiţiei olteneşti, de care abia atunci am aflat, bocitoarele îşi făceau datoria. Asociat cu durerea mea, şi azi, când are loc unul dintre cele două evenimente, eu am senzaţia că-l simt şi pe al doilea. Erau şi scene vesele. Uneori treceau avioane americane la mare înălţime pe deasupra satului. Îşi anunţau prezenţa printr-un uruit puternic, iar noi le admiram strălucind la soare. Zburau foarte sus. Partea veselă ne-o oferea proprietara, o ţărancă ce se aşeza pe marginea unui jgheab cu apă pentru păsări şi, cu fusta în jgheab, sub un

pom, de unde ne chema şi pe noi să venim că să nu fim văzuţi de inamic. Mai târziu, când în armată auzeam cunoscuta comandă „Avioane inamice! Adăpostiţi-vă!” eu îmi aduceam aminte de ea şi de binecunoscuta glumă. Pentru cei ce încă nu ştiu gluma, iat-o: La comanda amintită, comandantul întreabă un soldat: - De ce nu te-ai adăpostit, soldat? - Ba m-am adăpostit sub un pom. - Unde vezi tu pom? - Dar dumneavoastră unde vedeţi avioane?”. Proprietarul, învăţătorul satului, era un om inteligent şi gospodar. Soţia lui, însă, era ceva de nedescris. De atunci am rămas cu ideea, poate falsă, că numai oltenii sunt oameni gospodari; oltencele nu. Spre exemplu, în loc de pâine, ei preparau pe plită un soi de lipie. Ordonanţa noastră, un om priceput, a construit un cuptor la care toată vara cât am stat acolo mama a copt pâine. Am aflat că, după ce am plecat, ţăranca a dărâmat cuptorul, deşi tuturor le plăcea pâinea. N-a suportat „afrontul”. Primul eveniment remarcabil a apărut la sfârşitul verii şi are semnificaţie istorică: 23 August. Nu importanţa istorică a momentului mă preocupa

pe mine atunci, ci o nedumerire pe care mi-au provocat-o localnicii mai în vârstă, de-a dreptul speriaţi de venirea ruşilor. Cum nu ştiam ce diferenţă poate fi între nemţii care plecau şi ruşii care veneau, încercam să mă lămuresc. În satul în care mă aflam temporar, nu călcase nici un picior de neamţ. Eu, cel puţin, văzusem câţiva înainte de a ne refugia. Întrebarea mea era: „De unde ştiau aceşti ţărani cu ce sunt mai răi ruşii pe care încă nu-i văzuseră, faţă de nemţii pe care nu apucaseră să-i fi văzut?” Cum nedumerirea mea persista, am insistat să întreb, dar în zadar, pentru că singurul răspuns era ceva de genul: „Ce ştii tu, copile!”. Întrebarea mi-a revenit în minte de multe ori de atunci, chiar la mulţi ani distanţă, de fiecare dată când constatam că persoane educate erau mai dezorientate politic decât acei ţărani simpli. Tot atunci, ne-a vizitat nenea Zunu. Era slab, cu uniforma nu tocmai zdrenţe, dar foarte obosită. Parcă era speriat. Aflase unde suntem şi a venit să vadă dacă totul este în regulă. A stat doar câteva ore. A fost ca o nălucă. Atunci n-am înţeles nimic. Cu mama a vorbit mai mult. Mai târziu mi-am explicat situaţia lui. Prin abandonarea războiului la 23 august, sute de mii de militari au rămas la îndemâna sovieticilor. Ei au luat în seamă decizia României câteva săptămâni mai târziu, timp în care trăgeau în tot ce mişcă. Retragerea nu era posibilă. Ruşii înaintau cu motorizate, în timp ce românii mergeau pe jos. Mulţi au fost luaţi prizonieri. Puţini s-au salvat trecând munţii. El a fost printre ei.

Tot la Vădastra fiind, îmi amintesc că am întrebat-o pe mama: De ce nu mi-au pus un nume mai serios? Cum îmi va sta mie, când voi fi mare, să mă strige lumea „Ţucule” sau „Cristel”, care erau apelativele uzuale în familie. Mi-a răspuns cu gândul departe şi puţin tristă; „Lasă că ai tu un nume prea serios”, fără să-mi precizeze care anume era acela. L-am aflat puţin mai târziu, când a început şcoala. Erau ultimele zile petrecute la Vădastra, începeau şcolile, aşa că a trebuit să ne mutăm în cel mai apropiat oraş, care s-a nimerit să fie Caracal. Se spune, nu ştiu de ce, că acolo s-a răsturnat carul cu proşti. De regulă, glumele cu proşti apar acolo unde oamenii sunt suficient de deştepţi pentru că să le poată gusta, iar oltenii sunt recunoscuţi pentru isteţime. Oricum, acolo am început şcoala, dar n-am stat decât primul an şcolar, aşa că nu s-a lipit prea mult de mine, prostia sau isteţimea, indiferent ce-o fi fost ea. În vara următoare am revenit acasă, la Roman, unde mă născusem şi unde voi petrece următorii ani de şcoală generală şi liceu. Pe drumul de la Caracal la Roman s-a petrecut un moment important, sau mai exact era să se petreacă. Nenea Valeriu - cumnatul mamei s-a oferit să ne ajute să rămânem şi noi în Bucureşti. Ei erau deja acolo. Migrarea orăşenilor din Moldova către Bucureşti începuse încă după unirea din 1859; a cunoscut un val masiv imediat după primul război mondial şi aproape s-a finalizat după al doilea. În prezent, eu nu mai am nici o rudă

cunoscută în Moldova. Atunci încă mai erau câteva. Printre ele tanti Ruşca şi nenea Zunu. Pe el nu l-am auzit să-şi fi exprimat vreo opinie, dar tanti Ruşca ştiu că a fost împotrivă că mama să se mute la Bucureşti, dar asta s-a întâmplat mai târziu. Bunica era evident împotrivă: „Ce să cauţi tu în Bucureşti, văduvă, singură cu doi copii?”, ca să nu mai vorbim despre ea însăşi. Cel mai importat rol l-a avut însă întâmplarea, sau poate că nu tocmai. Vagonul cu lucrurile noastre era deja în gară la Bucureşti, îl aşteptam pe nenea Valeriu să vina cu un camion, dar el a întârziat, nu ştiu din ce motiv. Atunci, mama a luat decizia să plecăm mai departe. La Roman, în primul an, am locuit în casa lui nenea Zunu, pentru că a noastră fusese ocupată de ruşi şi avea nevoie de reparaţii serioase. Ei nu ştiu unde erau, pare-mi-se că undeva prin Ardeal. Nu ocupam toată casa, ci numai jumătate. În cealaltă jumătate stăteau nişte ofiţeri ruşi! Aşa se face că nu devastat casa. Îmi amintesc de ei pentru că a fost o scenă ce mi-a rămas în minte şi care, într-o oarecare măsură, mă caracterizează, din păcate. Mama cumpărase câteva găini pe care le ascundea de frica ruşilor într-o magazie din fundul curţii. Dimineaţa, după ce ruşii plecau, dădea drumul găinilor prin curte, una destul de mare. La un moment dat, s-a auzit zgomotul unei motociclete. Ofiţerul rus, sau unul dintre ei, nu-mi mai amintesc dacă era doar unul sau mai mulţi, îşi procurase o motocicletă nemţească cu care se deplasa prin oraş. Mama, când a auzit motocicleta, mi-a spus: „Du-te repede şi bagă găinile în magazie, să nu le

vadă rusul!”. Eu, ca o vijelie, am intrat printre găini. Ele însă n-au recepţionat corect mesajul meu şi fugeau care încotro, numai în magazie nu. Enervat şi supărat pentru neputinţa mea, am început să plâng. Păstrez şi azi în suflet acea stare psihică. Din fericire, fusese altă motocicletă. Tot atunci, am primit cadou de la nenea Zunu: prima mea pereche de patine. El fusese mare amator de sport, jucase şi tenis, iar patinele le pregătise din timp pentru Mira şi mine - altfel nu ar fi avut cum să le procure mai târziu. Ulterior, pe măsură ce creşteam, am mai primit câteva, astfel că până la terminarea liceului eu am avut permanent patine, ceea ce mă făcea deosebit faţă de ceilalţi copii. Mira n-a vrut să patineze niciodată, şi nici să facă alt sport. Din păcate, n-am prea ştiut eu ce să fac cu patinele, decât să alerg şi să joc un fel de fotbal pe gheaţă cu cutii de conserve în loc de minge. Deşi era deosebit de periculos fiindcă se cădea frecvent, nu s-a întâmplat nici un accident grav, în ciuda nenumăratelor patine ce - atunci când cădeam - treceau cu viteza pe lângă capetele noastre la doar câţiva milimetri. Jocurile se desfăşurau la patinoar, atunci când lipsea „lumea bună”. Pare ciudat astăzi că, în acele vremuri cumplite exista un patinoar, deşi nu se puteau cumpăra patine. Romanul avea - şi are - un parc remarcabil, în care s-a săpat şi betonat un lac artificial pentru agrement. Cu pământul excavat s-a înălţat alături o movilă pe care s-a construit un chioşc, unde cânta fanfara militară. Lacul avea fundul plat şi circa un metru adâncime. Pe timpul

iernii, apa era evacuată. Amenajarea patinoarului era deci foarte simplă: se lăsa pe fund un strat subţire de apă de doar câţiva centimetri, care îngheţa. Singura muncă era îndepărtarea zăpezii după fiecare ninsoare, şi refacerea luciului cu încă foarte puţină apă, muncă pentru care se găseau destui amatori în schimbul unui foarte mic venit, sau era efectuată chiar de către amatorii de patinaj. Nu ştiu dacă era un organizator oficial, sau o iniţiativă particulară. Din păcate, n-a durat decât până pe la începutul anilor ’50. În ultimii ani de liceu nu-mi amintesc să mai fi amenajat cineva acest patinoar. Spiritul socialismului începuse să-şi spună cuvântul. Dar cel mai grozav era la săniuş. Pe o stradă în pantă, se organizau „boburi”: mai multe sănii legate între ele cu şipcile din gardul unei grădini nepăzite, pe care se înălţau adevărate piramide de copii; cu cât mai mulţi cu atât mai bine. Eu eram căutat să conduc „atelajul”, fiindcă aveam patine. Către sfârşitul pantei, alţi copii organizau o „redută”, de unde atacau atelajele cu bulgari de zăpadă. Era suficient că un singur copil să facă o mişcare bruscă şi să dezechilibreze piramida. Atunci, totul se risipea spre hazul general. Căderile erau destul de spectaculoase, pentru că viteza era mare, dar nu se întâmpla nimic grav. Atunci când se spune că iernile erau mai reci şi zăpada mai multă în anii ’50 decât acum, eu caut o dovadă şi o găsesc în faptul că zăpada era cvasipermanentă şi bine bătută, fiindcă numai astfel puteam să mă deplasez pe patine pe străzi, ceea

ce făceam zilnic. Într-o zi am avut şi un mic incident. Eram deja măricel, prin clasa a opta, cred. Se întunecase şi coboram în viteză pe o stradă în pantă. Zăpada era foarte bine tasată şi îngheţată. Eram în plină cursă când, la o intersecţie îmi apare brusc în faţă una dintre profesoarele mele, slabă din toate punctele de vedere. Nu mai puteam s-o evit, aşa că, profitând de puţinătatea trupului ei, am luat-o în braţe şi am făcut o piruetă. După 180 de grade am depus-o întreagă şi nevătămată pe trotuar, iar eu mi-am continuat drumul cu speranţa că nu m-a recunoscut. N-am ştiut niciodată dacă ma recunoscut sau nu, fiindcă nu s-a pronunţat, dar după incident se uita la mine cu o privire aparte; sau poate că mi se părea mie. Amuzant pentru mine era să aflu, chiar şi după câţiva ani, din surse indirecte, despre relatările ei în cercurile de adulţi cu privire la „aventura” ce o avusese cu un tânăr în plină stradă. „Vai dragă, tineretul de astăzi, auzi tu, să mă ia în braţe în plină stradă!!”. Presupun că auditoriul o considera puţin ţicnită. Doar eu ştiam că de data aceasta spunea adevărul. Am mers însă prea departe în timp. Să ne întoarcem la anii copilăriei. Pentru că am început şcoala după al 2-lea război mondial, pot afirma că sunt în întregime şcolarizat în timpul regimului de „democraţie populară”, aşa cum avea el să fie definit de către noua putere politică, chiar dacă, în primii ani, regimul nu era prea bine instalat. A făcut-o însă în scurt timp, şi încă foarte categoric. O ultimă sclipire de democraţie au fost alegerile de la 19 Noiembrie

1946, după măsluirea cărora a urmat „democraţia partidului unic”. Din febra pregătirii acelor alegeri îmi amintesc agitaţia unor politicieni locali în favoarea diverselor partide, din care evident eu nu pricepeam nimic, dar se pare că nici ei. Agitaţia lor n-a făcut decât să le sporească persecuţiile ulterioare. Nedumerirea mea de la Vădastra persista încă. Cum se face că acei ţărani din partea opusă a ţării, care nu avuseseră nici un contact direct cu ruşii, aveau o orientare politică mai bună decât intelectualii, care la alegerile din 1946 credeau încă în viabilitatea pluripartitismului politic sub cizmă sovietică. Nici măcar constatările lui Panait Istrati din „Spovedanie pentru învinşi”, scrisă în 1929, nu le-a atras atenţia. Orice intelectual cât de cât informat era la curent cu acest conflict, pentru că disputa provocată de el antrenase nume dintre cele mai cunoscute ale timpului, ca Romain Rolland, Henri Barbusse etc., şi fusese intens mediatizată în toată Europa, dar în special în Franţa. Ce-i drept, foarte puţini ştiau atunci ceea noi ştim astăzi foarte bine, şi anume că serviciile secrete sovietice mituiseră în mod convingător câţiva fruntaşi ai Partidului Comunist Francez, mai ales pe Henry Barbusse. În mod evident, dezvăluirile lui Panait Istrati nu numai că nu erau pe placul ruşilor, dar le dădea chiar o puternică lovitură de imagine. Adevărul despre comunismul sovietic începea să iasă la iveală pentru cei ce voiau să vadă. George Orwell o făcuse deja şi „Ferma animalelor”, publicată în 1945, este cea mai pertinentă şi plastică descriere a evoluţiei oricărui

sistem comunist, dar mai ales pentru cel din fostul URSS. Şi iarăşi mă întreb cum se face că acei ţărani, poate analfabeţi, percepeau mai bine realitatea decât majoritatea intelectualilor informaţi. (Să nu-mi răspundeţi că „aşa e ţăranii, mai deştepţi”, pentru că voi răspunde că după 1989 situaţia s-a inversat: după 50 de ani de îndoctrinare comunistă, aceeaşi „deştepţi” au votat Iliescu şi PSD, dovedind astfel cât sunt de retrograzi.) Cele mai elocvente imagini, ce mi s-au întipărit în minte în primii ani de după război, au fost cele ale înmormântărilor, din ce în ce mai dese, la care noi copiii căscam gura de pe margine şi le număram, în aşteptarea unor recorduri de frecvenţă zilnică. Existau două cauze majore: o secetă severă ce dura de câţiva ani şi jaful sovieticilor. Sub pretextul datoriilor de război ce trebuiau plătite, ruşii au spoliat România într-o manieră neîndurătoare. Multe dintre acele înmormântări la care asistam erau ale unor morţi de foame la propriu, nu la figurat. Aproape toate societăţile comerciale importante purtau prefixul SOVROM, de la Sovietic + România (Sovrompetrol, Sovromtransport etc.) şi aveau conducere mixtă, în care partea sovietică avea rolul de a supraveghea exportul către URSS în contul „datoriilor”. Tot din perioada aceea îmi amintesc un slogan ce se vântura des: „Vin americanii!”. Era, în mod evident, o speranţă pentru mulţi adulţi, dar şi o nouă nedumerire, pentru mine. Nu vedeam de ce ar face-o, tocmai acum, din moment ce n-o făcuseră până atunci, mai ales că ruşii n-aveau nici cea mai

mică intenţie să-i lase. Ar fi însemnat să înceapă un nou război, de data aceasta între ruşi şi americani. Era cineva interesat s-o facă? Întrebarea mă depăşea, dar simţeam eu pe undeva că răspunsul era negativ. Ce-i drept, americanii paraşutaseră nişte ajutoare, din care eu m-am ales cu o bilă de circa 1 centimetru diametru, din sticlă colorată, care sărea foarte sus dacă era lăsată să cadă pe ciment, iar balconul casei noastre era un loc excelent pentru asemenea demonstraţii. Trucul cu sticle colorate pentru a scăpa de scâncetele copiilor era însă ceva de care tocmai mă detaşasem. Cum se face că el funcţiona încă la adulţi? Li se atrofiase puterea de înţelegere? În munţi existau partizani care luptau, iar unii dintre ei mai şi mureau. Până la urmă au murit aproape toţi, iar ăsta nu mai era un joc cu biluţe din sticlă colorată. Că totul s-a dovedit a fi fost o aiureală e limpede azi. Rămâne întrebarea: de ce? Cine şi ce a avut în cap atunci ca să răspândească asemenea zvonuri? În ce scop? Cu ce interes? Nu ştiu nici azi! Aflu de curând, de la televizor, chiar din gura lui Neagu Djuvara, că el a fost unul dintre cei implicaţi în trimiterea în România a unor mici avioane cu echipe de comando pentru efectuarea unor acte de sabotaj. De ce? Nici el nu ştia să spună după o jumătate de secol. Din nefericire pentru membrii echipelor, ei au fost imediat prinşi şi executaţi. Aşa cum se întâmpla deseori, copiii prietenilor devin prieteni. Mama a avut o bună prietenă, Nuţica Voiculescu, căsătorită Tocan. Era

fiica unui tehnician de la uzina electrică a oraşului, şi locuia lângă uzină, chiar în drumul mamei către scoală, nu departe de casa lor. Se întâlneau zilnic, şi îşi petreceau împreună cele mai multe dupăamiezi. Se înţelegeau perfect, deşi această Nuţica era una dintre cele mai mari gaiţe pe care l-am cunoscut vreodată. A urmat ceea ce, mai târziu, s-a numit Institutul pentru cultura fizica şi sport, pe atunci ANEF sau ONEF, când erau două institute separate, unul pentru fete şi altul pentru băieţi. Bineînţeles că ea l-a urmat pe cel de fete. Nu ştiu dacă l-a terminat sau nu, dar avea o fotografie echipată de schi, pe teren plat şi într-o poziţie nu tocmai convingătoare. De profesat n-a profesat niciodată. Moda pentru fete era să urmeze ceva, nu neapărat să şi profeseze. De profesat a profesat cel cu care s-a căsătorit, Vasile Tocan, medic, basarabean, de unde şi apelativul „nenea Vasica”. Au avut doua fete, Geta, de vârsta Mirei, sora mea, şi Mica, de vârsta mea. Casele noastre erau la exact o sută de metri una de alta, aşa că nu mai trebuie să explic de ce eram prieteni. Casa lor era mai mare şi mai frumoasă decât a noastră, iar veniturile de necomparat, dar asta nu a contat. După cum se vede, am cam copilărit printre fete. Când am mai crescut ceva, eu şi Mica eram consideraţi a fi o pereche, deşi n-a fost niciodată între noi altceva decât prietenie. Ceva mai târziu, când băieţii devin băieţi şi fetele fete, şi jocurile noastre comune au încetat. Am rămas prieteni, iar mai târziu, când mergeam în deplasări sportive, eu figuram ca „îngerul” ei păzitor, deşi nu văd la ce i-aş

fi putut fi de folos, decât poate teoretic, că nu era chiar singură. Întâmplarea a făcut ca printre vecini să se afle băieţi mai mari decât mine cu trei ani. Singurul de vârsta mea, Mihăiţă Gabrea, era disponibil pentru joacă numai dimineaţa. La apusul soarelui, venea tatăl lui, maistru la Liceul agricol, şi trebuia să-l găsească acasă. Dacă nu, lua o bătaie zdravăna. Nu-i vorba că bătaie lua şi fără motiv şi nu rareori, în funcţie de dispoziţia tatălui. Liceul agricol, înfiinţat de Ion Ionescu de la Brad în epoca de reală dezvoltare a agriculturii româneşti, se afla la câţiva kilometri de Roman. De acolo, domnul Gabrea venea cu o trăsurică cu două roti, că doar era maistru. Doamna Gabrea, farmacistă, era o fiinţă căreia rareori i-am auzit glasul. Mai aveau un copil, Titus, cu câţiva ani mai mic, pe care se pare că-l iubea mai mult, fiindcă acesta nu cred că a luat vreodată bătaie. Faptul că doamna Gabrea era farmacistă i-a folosit lui Mihaiţă, fiindcă la o săritură peste un gard aproape că şi-a secţionat limba. A fugit repede acasă - nu eram departe - şi a doua zi a venit complet vindecat. A mai avut el un accident „de avion”. Pe vremea aceea, Romanul avea un aeroport, de unde pleca la ora şapte dimineaţa un avion - evident mic - către Bucureşti, şi se întorcea seara, tot pe la şapte. Noi, copiii, luaserăm obiceiul să-l aşteptăm la sosire, iar pilotul, după ce coborau pasagerii şi dacă era bine dispus ne lăsa să ne jucăm prin jur şi chiar să intrăm înăuntru, cât timp el mai trebăluia pe-acolo. Într-o zi, n-a fost atent şi a închis uşa pe când Mihaiţă încă se mai ţinea cu

mâna de tocul acesteia. Cum uşa era glisantă, i-a dat unui deget formă de U. Nu-mi amintesc să fi rămas aşa, ceea ce mă face să cred că s-a reparat şi acesta. Nu a fost el singurul accidentat. Cu toţii avem sechele din copilărie. Eu port şi astăzi pe cap semnele a două pietre cu care chiar el m-a nimerit, pe când m-am întors cu spatele. Curios este că nu ne-am accidentat cu armament militar ce se găsea din belşug imediat după război, şi pe care îl mânuiam cu destulă abilitate. O singură dată mi-a trecut un glonte printre picioare, dar nu mi-a atins decât pantalonul. Cu doi centimetru mai sus m-ar fi făcut sopran. Cei mai renumiţi în oraş erau copiii din două familii de la periferie, care se lăudau că nici unul dintre ei nu are toate degetele. Intrau cu schimbul într-o fosta tranşee şi ridicau doar un deget. Ceilalţi trăgeau cu arma, încercând să-l nimerească. Uneori reuşeau! Deşi cu mai puţine degete, unul dintre ei era un foarte bun înotător. Pentru înot se mergea la râu. Moldova era cel mai frecventat, Siretul fiind puţin mai departe. Din cauza debitului mic, erau doar câteva locuri bune pentru înotat. Noi preferam un cot unde apa făcea un vârtej de circa cinci-zece metri diametru şi probabil vre-o trei adâncime. Malul era de 2-3 metri. Nu ştiu când am învăţat să înot, pentru acolo doar se sărea de pe mal, iar în apă, din săritură se ajungea la periferia vârtejului, deci la apă destul de mică. Dacă nu, cu câteva mişcări din braţe se depăşea zona periculoasă. În general. asemenea locuri sunt periculoase din cauza crengilor şi în general a

vegetaţiei din vârtej, dar acesta nu avea aşa ceva. Nu ştiu dacă îl curăţa cineva, sau aşa era el de la natură. Ţin minte că, pe la sfârşitul verii, a venit tanti Miluţa cu copiii, Radu şi Dan, şi am mers cu ei la o plajă mai civilizată, Ştiam deja să înot, adică aveam noţiunea de plutire. Nu aveam stil, dar pluteam. Mă gândesc astăzi: „Oare ce impresie aveau despre mine Radu şi Dan?” Ei veneau în vacanţă, şi probabil sperau ca eu să mă joc cu ei. Între noi era însă o diferenţă de vârstă nesemnificativă pentru un adult, dar importantă atunci. În plus, tanti Miluţa îi ţinea din scurt şi amenda imediat ieşirile mele nepotrivite, motiv pentru care nu eram dat ca un exemplu de urmat, ci unul de evitat. Îmi amintesc că le-am spus odată un banc politic pentru care am fost mustrat, iar ea a emis imediat o variantă a poveştii, care nu mai era glumă, ci lozincă. N-o acuz pe ea, dimpotrivă, ea făcea ceea ce trebuia, eu eram cel năbădăios. Îmi pun doar întrebarea „ce înţelegeau copiii?”. Un argument în favoarea ei este faptul că, înainte de război, i-a interzis soţului ei, nenea Valeriu, un pasionat pentru istoria românilor, să se încurce cu legionarii. Mirosise ea că aceştia, după un început promiţător, începeau s-o ia razna. El, un ardelean moale, a fost suficient de înţelept s-o asculte. Remarcabil este şi faptul că, după război, au reuşit să-şi păstreze casa în cartierul Floreasca, o zonă rezidenţială mult prea râvnită de noua clasă politică. S-au restrâns la o cameră dublă, baie şi o bucătărie minusculă, dar au

rămas în casă. Caracterul ei rece şi individualist a fost de folos familiei ei restrânse. O întâmplare aparent particulară mi-a rămas în minte pentru puterea ei evocatoare aproape filosofică. Mi-a fost prilejuită de tanti Turla, sora mamei. Era în vizită la noi, în timp ce eu urma să plec la tanti Ruşca, ce locuia la circa 400 metri distanţă. Pentru că se lăsase deja întunericul, ea m-a întrebat: „Bine, dar ţie nu-ţi este frică să mergi pe întuneric?” Nu-mi trecuse niciodată prin cap aşa ceva. Pe drum însă, cum una dintre străzi era străjuită de copaci înalţi, începusem să aud tot felul de zgomote provocate de păsări, crengi ce cădeau etc. Atunci am realizat că frica este un sentiment indus, şi că întrebarea mătuşii, adresată unui copil, a fost o prostie. Am dedus că frica este un sentiment subiectiv şi inoculat. Chiar la nivelul reflexelor, ea este unul dobândit şi nu unul înnăscut. Copilul mai întâi se frige şi apoi învaţă să se ferească. De ce este nevoie să ne temem? Cine a născocit frica şi în ce scop? Religia o practică la cel mai înalt nivel. De asemenea şi politica, evident cu scopul de a manipula oamenii. Ea, tanti Turla, fusese căsătorită cu nenea Toni, ofiţerul în uniforma de gală a armatei austriece. Provenea din Bucovina ocupată de austrieci, dar, revenit în

România, devenise comandantul Jandarmeriei din judeţul Constanţa. Ultimele lui cuvinte au fost „A căzut Parisul”, în timp ce ea făcea cafeaua. Când sa întors, el era fără suflare în fotoliu. Ea, rămasă văduvă, a revenit în Roman, oraşul natal, unde avea o casă şi majoritatea rudelor pe care le vizita periodic. Dacă ar fi fost numai casa, ar fi fost bine. Dar ea mai avea şi întinse proprietăţi, în special păduri, în judeţul Vaslui. Ceea ce n-a înţeles ea atunci a fost faptul că, după război, asemenea proprietăţi trebuiau cedate statului în mod benevol, pentru că altfel i se stabilea un impozit uriaş, imposibil de plătit. A fost prima formă de naţionalizare practicată de comunişti. Odată intraţi în imposibilitate de plată, proprietarii erau imediat arestaţi, ceea ce i s-a întâmplat şi ei. În închisoare n-a rezistat nici un an. Întâmplarea ce am relatat-o s-a petrecut cu puţin timp înainte de a fi arestată. Apropo de religie, aceasta căzuse în dizgraţie. Ruşii îşi propuneau s-o înlocuiască cu doctrina marxistă. Noi am fost crescuţi cu sentimentul de frică faţă de autorităţile politice, dar fără cel de speranţă, furnizat de religie. Nici măcar prostia cu „Vin Americanii” nu mai era credibilă. Religia profundă, cea pentru adulţi cu un oarecare grad de înţelepciune, nu era încă pentru vârsta mea. Cea simplistă, adică cea care dă soluţii copilăreşti unor întrebări fundamentale, începând cu poveştile genezei, era la fel de puţin plauzibilă că şi panaceul marxist. Rămânea un subiect asupra căruia va trebui să mai reflectez. „Deocamdată trebuie să mai cresc!” – îmi ziceam.

În 1950, în urma reformei administrative organizată la iniţiativa sovieticilor, prin care s-au desfiinţat judeţele şi s-au înfiinţat regiuni şi raioane, Romanul a încetat să mai fie capitală de judeţ şi a devenit doar capitală de raion în regiunea Iaşi, ulterior Bacău, dar asta s-a întâmplat mai târziu. Chiar şi după reînfiinţarea judeţelor, el nu şi-a mai recăpătat statutul, aparţinând astăzi de judeţul Neamţ. Pentru mine a fost avantajos, pentru că începusem să fac sport şi mergeam la Iaşi, capitala regiunii, pentru competiţiile de gimnastică şi atletism. Pentru oraş, însă, a fost dezastruos. Dintro localitate cu una dintre cele mai vechi istorii din Moldova, dominat de una dintre primele episcopii şi cu o puzderie de biserici, a devenit un oraş fără identitate. Toate fondurile erau consumate pentru dezvoltarea oraşului capitală de regiune. Din punct de vedere politic, şcoala trebuia să educe „omului de tip nou”. Îmi amintesc o scenă care dovedeşte că atmosfera era generală şi nu particulară familiei mele. Odată cu titlul de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, acordat tatei, primisem, în calitate de moştenitor, cinci hectare de teren arabil, pe care mai târziu l-am cedat statului, pentru a evita o soartă similară mătuşii despre care tocmai am vorbit. Întâmplarea ce vreau s-o relatez este anterioară cedării. Ne aflam într-o sâmbătă de dinaintea unei duminici, în care urma să merg „pe teren”, împreună cu nenea Zunu (unchiul meu, deţinător şi el al aceluiaşi titlu şi posesor al unui lot similar, vecin cu al meu) să învăţ şi eu ce trebuie să faci în calitate de proprietar, care îţi sunt

responsabilităţile etc. Deşi eram în vacanţă, şcoala ne obliga să participăm la tot felul de activităţi extraşcolare. Scopul era sustragerea noastră de sub îndrumarea părinţilor, ce trebuia înlocuită cu îndoctrinarea politică, supravegheată de către „tovarăşi de încredere”. În acea duminică era prevăzut să mergem la cules spice de grâu după seceriş, o inepţie care avea însă rolul să ne obosească bine o zi întreagă. Prezenţa, bineînţeles, obligatorie! Nu se admit decât situaţii excepţionale. La întrebarea ce se voia formală „Este cineva care nu poate veni?”, eu am răspuns că am altceva mai bun de făcut. Au urmat gesturile disperate ale mai multor persoane, dintre care o profesoară care a şi venit mai târziu acasă la noi să mă „pârască” şi să întrebe retoric „Cum am putut face o asemenea gafă? Noroc de intervenţia ei salvatoare, pentru că altfel nu se ştie ce s-ar fi putut întâmpla”. Mai greu, dar până la urmă am înţeles şi eu că ar fi mai bine să renunţ şi am declarat că voi veni la cules spice, ceea ce a liniştit imediat spiritele, spre satisfacţia politrucului. Desigur, nu toţi românii erau naivi şi romantici. Alţii erau, dimpotrivă, la extremitatea cealaltă. Parţial din ignoranţă, dar mai ales din dorinţa de a se răzbuna, acum se dădeau de partea noii puteri. Nu era nevoie să acţioneze ruşii. O făceau secăturile din România la adăpostul consilierilor sovietici, ce erau peste tot, şi a noului partid ce devenea pe zi ce trecea tot mai omniprezent, chiar şi la şcoală. Era perioada în care misionarii sovietici se străduiau să instaleze

comunismul în România, iar primii activişti de partid români încă mai bâjbâiau. Era asemenea unui automobil fără caroserie, căruia i se vedeau toate componentele interne: motor, cutie de viteze, transmisie, mecanisme de frânare, instalaţia electrică etc. Defecţiunile mai mici sau mai mari erau de asemenea vizibile, ca şi unele dintre scopurile reale urmărite de liderii comunişti. Eram copil atunci, dar suficient de mare pentru că să recepţionez, chiar dacă nu eram încă în stare să fac evaluări complexe. Şi mai erau adulţii: părinţi, profesori, cunoştinţe, cu toţii oameni educaţi înainte de război şi care - discret sau pe faţă - comentau faptele curente pentru cine avea urechi să audă. Mai târziu, am asistat la înscăunarea şi aşezarea liderilor comunişti români, urmată de transformarea societăţii după gustul şi puterea lor de înţelegere. Era limpede că socialismul, aşa cum i se spunea atunci comunismului de mai târziu, era de două feluri: cel al ocupantului şi cel al ocupatului. În Rusia se strângea tot ceea ce se jefuia din ţările ocupate, inclusiv România. O diferenţă încă şi mai importantă era cea a promovării oamenilor. Dacă în Rusia, care îşi lichidase demult aristocraţia, erau stimulaţi tinerii capabili şi folositori ţării, în România erau promovate doar secăturile dispuse să-şi trădeze compatrioţii şi să servească noul patron. „Lumea aceasta, care nu-i deloc minunată, ar putea eventual să devină astfel, dacă ar consimţi, nu să se nimicească (şi are pentru asta grozave înclinaţii), ci să-şi lichideze deşeurile”. Este soluţia sarcasticului Cioran, pentru că deşeuri există

permanent şi peste tot. (În timpul războiului, nemţii erau sufocaţi în Franţa de pârele reciproce ale francezilor pe care ei, nemţii, erau solicitaţi să le rezolve.) Distincţia dintre cei buni şi cei răi avea pentru noi, copiii, un caracter politic. Politic şi dihotomic. Nu exista gri, ci doar alb şi negru, în funcţie de unghiul din care priveai lucrurile. Noi, copiii, în mod firesc, doream să ne aşezăm astfel încât unghiul din care priveam să ne arate lumea în mod limpede, cât mai clar, dar după nişte criterii pe care încă nu le aveam. La şcoală, venea uneori un trimis al partidului, să ţină o cuvântare. Profesorii, în frunte cu directorul şi elevii din clasele mai mari eram adunaţi cu toţii în amfiteatru, să-l ascultăm. Vorbea o oră şi ceva; niciodată mai puţin. Una dintre întrebările mele de atunci, ce-mi stăruie şi azi în minte, era tocmai aceasta: cum reuşeşte să vorbească atât de mult fără să spună mare lucru? Ce-i drept, eu n-am fost niciodată un bun vorbitor, iar „ideile” lui le-aş fi epuizat în câteva minute, nu mai mult de cinci. De regulă, vorbitorul era doar puţin mai în vârstă decât noi şi mai tânăr decât oricare dintre profesori. În mod cert, nu era absolvent de liceu. O dovedea lipsa lui de cultură, ceea ce însă nu-l împiedica să-i admonesteze şi ameninţe cu destituirea pe profesori, ca şi cum speech-ul lui ar fi fost rezultatul unei anchete serioase, în urma căreia, el – specialistul – face o sinteză şi trage concluziile finale. Directorul era atacat în modul cel mai virulent. Neobrăzarea

politrucului era fără margini. Acesta a fost modul în care am luat eu contact direct cu „organele” de partid. Tot din copilărie îmi amintesc o scenă întâmplată în plină stradă: o ţigancă şi-a arătat fundul descoperit unui domn care o mustrase pentru nu ştiu ce. Evident, a făcut acest gest după ce luase o distanţă suficient de mare, pentru ca să nu mai poată fi ajunsă. Scena mi-a rămas în minte pentru neputinţa omului civilizat în faţa necivilizatului, a celui educat în faţa celui ne-educat. Pe un plan mai general, ea mi-a arătat neputinţa lumii civilizate în faţa celei necivilizate, atunci când prima nu-şi poate apăra normele de conduită, pentru că civilizaţia asta şi înseamnă: să respecţi normele de convieţuire care fac ca viaţa să fie posibilă pentru toată lumea. De aici decurge necesitatea ca; societatea să aibă mecanismele de apărare trebuincioase. Când aceste mecanisme nu mai funcţionează dintr-un motiv sau altul, societatea se prăbuşeşte. La noi, situaţia s-a deteriorat prin forţă. Noua putere politică a încercat să anuleze vechile reguli şi să impună ei altele noi. Cum acestea n-au funcţionat, societatea a fost dată înapoi cu câteva sute de ani. Printre altele, totul se politiza. Îmi amintesc că într-un an nu am avut cărţi de istorie decât către sfârşitul anului, pentru că nu apucaseră să scrie noua istorie, cea veche nemaifiind bună de nimic, ba chiar dăunătoare, pentru că ne-ar fi putut învăţa ce nu trebuia să ştim. Deci istoria se rescrie de fiecare dată când se schimbă regimul politic. Iată o

concluzie importantă pentru un adolescent (mai crescusem ceva între timp). Era un adevăr de care aveam să mă lovesc cu amărăciune aproape permanent. Nu-l inventaseră ruşii. Era vechi de când lumea. Istoricul împăratului Iustinian, Procopius, a scris o istorie secretă defăimătoare, probabil pentru a-şi echilibra balanţa psihologică în urma scrierii istoriei oficiale cerută de şeful său, generalul Belisarius, şi de împărat, evident, plină de laude la adresa acestora. „La véritable histoire est celle des moeurs, des lois, des arts et des progrès de l’esprit humain” (Voltaire, Lettres). Aşa ar trebui să fie. Practic însă cred că n-a fost niciodată aşa. Acum, cel mult prea lăudat era comunismul sovietic, cu tot ce era legat de el, la care trebuia adăugat „ajutorul neprecupeţit şi dezinteresat acordat ţărilor recent eliberate, inclusiv România”. La şcoală, orice exemplu trebuia însoţit cu ceva de sorginte măcar rusească dacă nu sovietică. Lista oamenilor celebri începea, şi de multe ori se sfârşea, cu nume ruseşti. Omul sovietic era grozav în tot ce făcea, şi făcea orice. (Chiar şi piticul sovietic trebuia să fie cel mai mare pitic din lume.) Cât despre comunismul sovietic, „cea mai bună societate din câte se pomeniseră vreodată”, era destinat să triumfe curând în toată lumea. „Capitalismul este cu un picior în groapă, dar noi îl vom ajunge şi-l vom şi întrece”. Noi nu făceam pronosticuri, dar produceam glume. Una celebră, ce ilustra perfect reţeta politizării, avea o reprezentare matematică:

1 + 1 + ajutorul sovietic = 2 Evident, egalitatea poate fi adevărată dacă, şi numai dacă, ajutorul sovietic este egal cu zero, ceea ce nu era greu de observat. Gluma avea însă şi un alt tâlc, mai instructiv pentru noi, copiii: orice frază poate conţine un adevăr ascuns, pe care îl afli dacă elimini partea inutilă. Ea a rămas definitorie pentru modul meu de a interpreta unele texte. Totul e să discerni corect între partea bună şi partea rea. Între timp am aflat că eşti inteligent dacă nu crezi decât jumătate din ceea ce auzi şi eşti înţelept dacă ştii care jumătate! Asta explică de ce unele persoane erau de partea noii puteri şi alţii împotrivă. În ceea ce mă priveşte, şi astăzi sunt acuzat uneori pentru acest mod al meu de interpretate. Nu sunt dispus să-mi însuşesc orice afirmaţie, dar nici s-o resping în totalitate; am aproape întotdeauna un comentariu de făcut, ceea ce pe unii îi enervează. Pentru timpul acela, şi pentru orizontul preocupărilor mele de elev, îmi notasem că ocupaţia de profesor de istorie se transformase întruna de propagandist de partid printre elevi. Nici un coleg de liceu din clasa mea nu a urmat această carieră, pentru că ar fi fost degradant. Situaţia s-a schimbat radical câţiva ani mai târziu, aşa că astăzi trebuie să fiu foarte atent la datare, fiindcă perioada trebuie determinată cu mare precizie. Ar fi nedrept să-i blamez pe cei născuţi mai devreme, sau mai târziu, şi care nu se mai înscriu în această

conjunctură. De aceea, azi, atunci când este vorba despre un istoric, caut să-i aflu mai întâi vârsta. Metoda deformării istoriei în folosul puterii, din păcate, nu s-a schimbat mult nici azi. Propaganda americană actuală este jenant de asemănătoare cu cea sovietică din anii ’50, dar către alte obiective. În filme, eroul american iese învingător din orice confruntare, „civilizaţia” americană este cea mai cea, că să nu mai vorbesc de democraţia americană. Cel puţin cuvântul democraţie îmi strepezeşte dinţii, pentru că propaganda sovietică îl folosea cu aceeaşi intensitate, doar că noi eram cei democraţi, în timp ce americanii erau imperialiştii cei răi. Astăzi, că rolurile s-au inversat, mă întreb câtă democraţie există în Statele Unite ale Americii, în condiţiile în care propaganda spală creierii oamenilor? Uneori mi se pare ciudat cum de, pentru noi, ridicolul unei asemenea propagande era cât se poate de evident, în timp ce americanii de azi se lasă cu uşurinţă purtaţi de valurile ei. Om fi fost noi atât de deştepţi? Dacă eram, ne-am fi inversat şi rolurile şi situaţia economică. Deosebirea constă tocmai în prosperitatea economiei americane, pe care şi-o doreşte toată lumea şi pentru care îi sunt iertate păcatele, în contrast cu precaritatea economiei sovietice, şi implicit a celei româneşti. Americanii ceva mai cultivaţi îşi dau seama că democraţia lor este doar o vorbă, iar politica lor externă una dintre cele mai parşive, dar nimeni nu este dispus să renunţe la bunăstarea lui materială de dragul unor idei romanţioase, pentru că ştie foarte bine că

tocmai această politică îi asigură lui prosperitatea de care se bucură. Oricine ar proceda la fel! Ipocrizia este o trăsătură comună pentru marea majoritate a oamenilor. Am vorbit despre istorici. Nici juriştii nu stăteau mai bine în anii ’50 ai secolului trecut. Nenea Tică, care era judecător, avea momente de disperare. Procesele se analizau mai întâi la partid. Pentru mine, ca şi pentru marea majoritate a colegilor mei, era clar că profesiunea de jurist nu era deloc de invidiat. Imitându-i pe americani, noul regim politic din România a inventat „asesorii populari”, cu deosebirea că aceştia erau oameni numiţi de partid şi verdictul nu se punea la vot. Înaintea proceselor, asesorul delegat pentru acel proces trecea pe la sediul partidului, unde i se comunica ce are de făcut, astfel că procesul propriu-zis era doar o formalitate, un spectacol în care judecătorul devenea actor. Este doar una dintre modalităţile prin care democraţia din România era doar o imitaţie la suprafaţă a celei occidentale, cu deosebiri esenţiale în fond. Grănicerii nu apărau ţara de duşmani, ci ne păzeau pe noi, să nu fugim în străinătate. Securitatea avea rolul de intimidare a populaţiei şi nu de apărare a intereselor ţării. Parlamentul era înlocuit cu Marea Adunare Naţională, un spectacol în care o adunătură de linguşitori erau chemaţi să aplaude, de unde şi porecla de „aplaudaci”. În procesele politice, era o adevărată tragedie. Istoricul Dinu Giurăscu, ce poate fi crezut pentru că provine dintr-o familie de istorici de veche

şcoală românească, ne spune că au existat peste 500.000 de procese numai în tribunalele militare, fără a mai vorbi de cele civile. Să facem un mic calcul. Un procent relativ mic de acuzaţi a fost furnizat de cei unu-doi gospodari din mediul rural (aşa-zişii chiaburi). Restul, marea majoritate, adică peste o jumătate de milion de oameni, a fost format din intelectualitatea oraşelor. Datele trebuie raportate la cei aproape 16 milioane de locuitori ai României anului 1948, din care populaţia majoritară era rurală (78%), femeile reprezentau şi ele peste 50%, copiii 25%, iar din populaţia masculină a oraşelor, în mod evident, nu putem lua în consideraţie muncitorii. Evaluăm astfel numărul intelectualilor români, ce au constituit sursa condamnărilor amintite. Ne mirăm că au mai rămas câţiva printre noi. Şi totuşi, aceşti puţini rămaşi erau modelele noastre de viaţă, şi nu puternicii zilei, ce deveneau tot mai grobieni pe măsură ce căpătau siguranţă. Ne era clar, însă, că situaţia lor nu era deloc de invidiat, şi nimeni nu şi-ar fi dorit să fie în pielea lor. Un model ce nu poate fi urmat. Iată un prim paradox. Cu timpul, unele lucruri, chiar dintre cele esenţiale, se schimbau. În primul rând, dispăruse orice iluzie de tipul „vin americanii”. Era limpede pentru toată lumea că mai repede ar fi venit marţienii decât americanii. Europa era clar împărţită în zone de influenţă, noi eram din nefericire în zona de influenţă sovietică, şi nimic nu avea să schimbe această situaţie pentru foarte multă vreme. Era mai

mult decât firesc. Alternativa era nu doar naiva, ci absurdă: o Românie pro-occidentală, înconjurată de ţări pro-sovietice. Era cumplit de limpede că americanii şi Europa occidentală ne abandonaseră, şi nu la Ialta, Malta sau Balta, ci cu mult timp înainte ca războiul să se fi terminat. Singura noastră preocupare era supravieţuirea. Nu se mai punea nici măcar problema unui compromis, pentru că nu era nimic de negociat. Comunismul era omniprezent. Nu exista alternativă. În ceea ce priveşte emigrarea, orice încercare de trecere frauduloasă a frontierei era sortită eşecului. Era mult prea bine păzită, iar noi mult prea neinformaţi şi bine ţintuiţi în localităţile noastre pentru a avea vreo şansă. Litoralul şi zona limitrofă graniţei cu Iugoslavia erau interzise. Nu numai frontiera, dar întreaga zonă de graniţă era supravegheată pe o adâncime de câţiva kilometri. Cine a emigrat în occident atunci a făcut-o cu acte în regulă. Practic, singura soluţie posibilă era refacerea economică a ţării şi a fiecăruia dintre noi. Toţi eram săraci - chiar şi bogaţii, că să zic aşa, erau săraci. Oamenii se obişnuiseră cu puţin, pentru că tot nu primeau mai mult. Nu se poate spune că eram optimişti, ci resemnaţi. Oricum, fiecare trebuia să-şi găsească un modus vivendi. Cine vorbeşte despre vreo altă atitudine în perioada anilor ’50 nu ştie despre ce vorbeşte sau este demagog. Cu sau fără entuziasm, patriotism, sau alte vorbe mari, singura alternativă era să-ţi vezi de treabă, dacă se poate, fără implicaţii politice majore. Spun majore, pentru că manifestările generale nu puteau fi evitate. Spre

exemplu, prezenţa la manifestaţiile de 1 Mai, 23 August şi 7 noiembrie (ziua „Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie”) erau obligatorii pentru toată lumea. Cum comunismul în România n-a durat doar câţiva ani, ci o viaţă de om, şi nu se întrezărea nici o şansă de a se schimba ceva, singura posibilitate era să-ţi asumi evenimentele timpului tău. „El Teme de Nuestro Tiempo” este chiar titlul unei cărţi de Jose Ortega y Gasset, a cărei idee principală este tocmai măsura în care oamenii reuşesc să devină „oameni ai timpului lor” sau nu. Oamenii acelor timpuri nu au fost, bineînţeles, slugile ruşilor, ci cei care s-au străduit să menţină în stare de plutire barca numită România. Unii, mai curajoşi, au încercat chiar să vâslească împotriva curentului. Pentru aceasta însă trebuia să fii în barcă, nu pe mal.

În şcoală începuseră să se coaguleze grupuri de elevi, ce mai târziu aveau să se transforme în tabere. Eram un liceu de băieţi, şi se 89

pare că la adolescenţă băieţii au asemenea înclinaţii. Abia mai târziu, la facultate, mi-am dat seama că Romanul fusese un oraş mai conservator şi încă nu adoptase forma liceelor mixte, soluţie cvasi-generală în restul ţării la vremea aceea. Doar denumirile se schimbaseră, dar noi le foloseam tot pe cele vechi: Liceul „Roman Vodă” al nostru, al băieţilor şi Liceul de Fete „SturzaCantacuzino”, după numele fondatorilor lui. Noi simplificasem denumirea şi spuneam LFSC, cu semnificaţia „Lasă Fetele Să Crească”. Se ştie că adolescenţii preferă partenere mai „formate”. Nu fusesem un elev eminent, poate cel mult modest, aşa că eram bucuros că fusesem acceptat în grupul de elită al clasei, de la care aveam numai de câştigat. (Am avut şi de pierdut, dar nu regret.) Nu făceam mare lucru, oricum nimic rău, dar stârneam invidia celorlalţi. De exemplu, după ce autorităţile scoseseră din librării şi biblioteci orice carte antebelică, iar în şcoală se generaliza propaganda sovietică, noi ne întâlneam aproape în fiecare după-amiază şi discutam, pe lângă subiectele specifice vârstei, literatură clasică. Asemenea cărţi erau cu atât mai tentante, cu cât erau, dacă nu interzise, cel puţin puternic nerecomandate şi nu se găseau în librării sau biblioteci publice. Bineînţeles că în spatele nostru se aflau câţiva părinţi care ne îndrumau din umbră. O făceau însă inteligent, suficient de discret, astfel încât noi copiii ne luaserăm rolul foarte în serios şi o făceam cu pasiunea pe care ţi-o dă sentimentul că este propria ta descoperire. Întrecerea noastră

consta nu numai în a fi bine informaţi - adică să fi citit cărţile puse în discuţie - dar să avem opinii cât mai pertinente şi să fim capabili să le exprimăm. Era o adevărată întrecere a opiniilor. Aşa cred că am prins gustul discuţiilor. Liderul nostru era Ioan Silberg, vecin de bancă cu mine. Bunicul lui, Emanoil Silberg, fusese director al liceului între 1899 şi 1924, după Calistrat Hogas, al cărui ginere era. Tatăl colegului meu era conferenţiar la Universitatea din Cluj. Cu asemenea descendenţă, Ioan Silberg se bucura de o consideraţie aparte printre profesori. Orfan de mamă, stătea la familia fratelui tatălui său, inginer. El, unchiul, în ciuda indicaţiilor politice de a arunca toate cărţile neagreate de regim, avea o bibliotecă bogată. Îmi amintesc că, la 15 ani, citisem majoritatea cărţilor lui Cronin, deşi acum mi se pare prematură lectura lor. Tot Silberg a avut iniţiativa de a învăţa stenografia. Am practicat-o până în anul doi de facultate. „Nu cu cin’te naşti, ci cu cine paşti” – spune Cervantes, în „Don Quijote”, tradus în limba română de Ion Frunzeti şi Edgar Papu. Cuvântul „paşti” presupun că nu are doar sensul zoologic, ci şi pe acela biblic, de paşte, adică trecere, nu neapărat a trecerii prin deşert, ci şi pe acela de trecere prin viaţă. În ceea ce mă priveşte, fără a-mi denigra părinţii – cărora le păstrez stima cuvenită – trebuie să recunosc că în formaţia mea intelectuală a intervenit în mare măsură mediu – în speţă colegii din timpul adolescenţii – pe care mi i-am ales şi care m-au ales în anturajul lor.

De la acelaşi autor am reţinut afirmaţia: „Cine sub pom bun se-ntinde, bună umbră mi-l cuprinde”. Pusă în gura lui Sancho Panza, susţine ideea fidelităţii scutierului faţă de stăpânul său. Din nefericire, de când am absolvit facultatea şi până am ieşit la pensie, mi-am dorit un „pom bun” pe care să-l slujesc, dar regimul politic mi-a oferit în cel mai bun caz mere pădureţe, de cele mai multe ori doar buruieni. (Este interesant că toată lumea vorbeşte despre don Quijote ca despre un ţăcănit idealist, dar aproape nimeni despre cartea lui Cervantes, pentru care eroul principal este doar suportul epic, prin intermediul căruia autorul face sute de afirmaţii de ordin moral, etic, filosofic, politic, unele cu referire la evenimentele timpului, altele – majoritatea – perfect valabile şi azi.) Ce am avut de pierdut s-a întâmplat în 1953: opt sau zece membri din vârful grupului, nu-mi amintesc exact numărul, am fost excluşi din UTM, organizaţia de tineret a partidului, viitorul UTC. Se întâmpla cu un an înainte de terminarea liceului. Un coleg, Teodorescu, a avut şansa să se mute la Vaslui, unde tatăl său, medic, fusese transferat. Silberg s-a mutat la Cluj, la tatăl său. Eu rămăsesem şi se părea că întreaga mea carieră era compromisă. Aproape toţi cei care au aflat s-au grăbit să mă asigure că viitorul meu este ratat. Orice copil normal trebuia să fie membru UTM. A nu fi membru era mai grav decât un handicap. Erai un paria al societăţii. Chiar şi în competiţiile sportive am fost anunţat că nu voi mai putea participa. N-a

fost chiar aşa! Nu ştiu cum se face că am rămas imun. Poate tocmai insistenţele cu care eram pus la zid. Acasă am păstrat secret, deşi nu cred să nu se fi aflat. Mira era plecată la facultate, iar mama nu mi-a spus nimic. Spre surprinderea mea, după aproape un an s-a aşternut tăcerea. Am fost acceptat din nou în competiţii, am intrat la facultate, unde nimeni nu mi-a spus nimic. Atunci m-am lămurit că nu faptele noastre provocaseră excluderea, şi că nu noi contam de fapt, pentru că situaţii similare se petrecuseră în aceeaşi perioadă în majoritatea oraşelor din ţară. Noi fuseserăm doar ţapii ispăşitori ai unei acţiuni mai generale, menită să împrăştie „teama printre burghezi”, după o expresie consacrată a timpului. După 1954, situaţia politică se stabilizase, burghezi nu mai existau, nu mai exista practic nimeni care să ameninţe noua structură politică, aşa că şi noi am fost trecuţi cu vederea. Totuşi, câteva semne de întrebare planează. În aceeaşi perioadă, nenea Jenică (Zunu) a fost arestat. Nu ştiu dacă a avut sau nu vreo legătură cu campania împotriva noastră. El era un om foarte discret, mai ales în privinţa problemelor lui personale, aşa că n-a scos nici o vorbă despre acest subiect, iar eu am fost destul de prost să nu-l întreb. Imediat după eliberare însă, chiar în prima zi, a venit la noi, să se intereseze de soarta mea. Motivul oficial al arestării a fost un pretext: s-a spus că nişte beţivi ar fi proliferat invective la adresa regimului în faţa ferestrei lui, destul de aproape de stradă, iar el nu a reclamat incidentul. Se pare că

motivul real a fost dorinţa unui activist de a-şi însuşi casa lui. O dovedeşte faptul că soţia, tanti Fofonica (de fapt Ştefania), - rămasă singură - a fost scoasă din casă şi mutată într-o mahala. De asemenea, nu se ştie dacă la insistenţele soţiei, care se înscrisese în partid cu câţiva ani înainte, sau independent de ea, el a fost eliberat după aproximativ un an,. (Gestul aderării ei formale la regim fusese aprig contestat de familie şi motiv de rupere a relaţiei în special cu familia Coajă.) După eliberare, şi-au recăpătat casa. Activistul cu pricina căzuse probabil în dizgraţie sau a fost avansat în alt oraş. Nici asta nu ştiu. Fapt e că şi campania împotriva noastră a încetat, dar asta aveam să aflu mai târziu. Adevărul este că, în cazul nostru, pe lângă campania generală „băgaţi spaima în burghezi”, a funcţionat şi ura unora dintre colegi, ce nu se aflau în anturajul nostru. Peste ani, colegul Stratan Iulian mi-a confirmat aceasta, eliminând astfel suspiciunea că ar fi fost doar o ipoteză a mea. Stratan a urmat medicina şi a devenit şeful clinicii de anestezie la spitalul Sfântul Spiridon din Iaşi. Noutăţi despre Ioan Silberg, devenit profesor universitar la Universitatea din Cluj şi membru corespondent al Academiei Române, am aflat cu ocazia decesului său din 18 noiembrie 2006. Vorbind despre Silberg, am folosit cuvântul „vecin” şi nu coleg de bancă, fiindcă, în clasa a noua, el stătea pe locul din stânga băncii din dreapta mea. Ne despărţea culoarul, foarte îngust. Coleg de bancă cu mine, deci în stânga mea, era Ioan State, pasionat de desen. Cum matematica nu-l atrăgea,

era deja decis să urmeze artele plastice, pentru care se pregătea serios, admiterea la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti fiind pe atunci extrem de grea. Nu numai că a reuşit, dar a rămas în Institut şi a devenit conferenţiar la catedra de grafică. A murit la cutremurul din 1977. Cu el mergeam pe malul Siretului, de unde colecta argilă de culoare gri, pe care apoi o modela sau, după uscare, o folosea ca bloc în care sculpta tot felul de figurine. De ziua lui m-am ameţit pentru prima dată, fiindcă tatăl lui ne-a dat să bem un vin foarte tare. Nu ştiu cât am băut, dar îmi amintesc că tot el a remarcat că ne ameţisem, iar la plecarea din locuinţa lor - un apartament la etajul unei case din curtea Băncii Naţionale, unde lucra - am avut ceva probleme. Pentru că fusesem o clasă foarte mare (63 de elevi), ceea ce crease divergenţe sociale destul de mari, s-a hotărât ca, în clasa a zecea să fim despărţiţi în două clase mai mici, iar grupul nostru să fie fragmentat. State a făcut parte din cealaltă clasă. Prima mea problemă a fost refuzul unor colegi de a mă accepta în aceeaşi bancă cu ei. Eram un paria. Cel care m-a invitat a fost Nicu Florescu, cu care am devenit ulterior bun prieten. Tatăl lui era contabil sau aşa ceva la Episcopie, motiv pentru care el nu era membru UTM şi nu-şi făcea probleme politice. În plus, fratele lui mai mare, devenit student, fusese cel mai bun gimnast din generaţia lui, motiv pentru care Nicu mă admira pe mine ca fiind urmaşul lui în echipa de gimnastică a liceului.

În aceeaşi clasă cu mine se afla şi George Flexer, care, după plecarea lui Silberg la Cluj, mi-a cerut să-l învăţ stenografie. Eram deja expert. A fost al doilea prieten al meu din acea perioadă. Era un personaj foarte special. Evreu, fiul unui farmacist, aş zice că avea atât caracteristicile unui evreu, cât şi pe ale unui român, dar cred că mai aproape de adevăr este faptul că nu le avea pe nici-unele. Era el, aproape inconfundabil. Inteligent şi serios a intrat la Facultatea de Electronică, recent înfiinţată în România şi considerată cea mai de viitor. Curios, dar, în afară de George Flexer, nu-mi amintesc să fi avut vreun alt coleg evreu, deşi în Roman existau în acei ani foarte mulţi. Am avut în liceu doi profesori de Limba şi literatura română. Unul era un romaşcan get-beget, cult, dar nu prea deştept. Acesta era, în mod oficial, profesorul nostru. Celălalt, de origine rurală, fusese profesor la Seminarul teologic şi recuperat ca profesor la liceu, după desfiinţarea seminarului. Era renumit pentru că bătea. După reforma învăţământului, cum bătaia era interzisă, se stăpânea cu greutate şi devenea nervos. Din când în când însă, mai scăpa câte o palmă, după care devenea pentru o vreme înduioşător de blând. La noi s-a întâmplat ca odată să-l pălmuiască chiar pe secretarul UTM. Timp de câteva zile, toata lumea aştepta curioasă să vadă ce se va întâmpla. Nu s-a întâmplat nimic, pentru că pălmuitul a avut bunul simt să-şi dea seama că merita palma ce-o primise. Cum profesorul nostru se îmbolnăvea des, pot spune că i-am avut pe amândoi, în mod

alternativ. În ultimul an, cel de al doilea ne-a predat permanent. A fost un foarte mare avantaj, de care – cel puţin eu – am avut de câştigat, deşi el nu mă simpatiza deloc. Cred că mă considera chiar prost. În a doua parte a anului, a abandonat practic programa analitică şi ne-a predat lecţii de sistematizare în maniera în care se formulau subiectele la examenele de admitere la facultăţi. (Pe atunci Limba şi Literatura Română era un subiect obligatoriu la orice facultate, inclusiv cele tehnice.) De la el am învăţat importanţa sistematizării ideilor şi cum se poate face. Este interesant de notat că un profesor de Limba şi Literatura Română a reuşit acest lucru şi nu unul de la materiile sistematice prin natura lor. Amuzantă este o întâmplare. Aveam un coleg, tâmpitul clasei, cu doi ani mai mare decât noi fiindcă rămăsese repetent tot de atâtea ori. În încercarea de a scoate ceva de la el, profesorul enunţa ideea şi îi cerea să dea doar câteva exemple. Din obligativitatea politizării (eram în 1954) trebuiau date şi câteva exemple de complezenţă din literatura postbelică, cărora bineînţeles că nu le acorda nimeni nici o atenţie, dar ele trebuiau spuse. Colegul nostru însă le reţinuse doar pe acestea, pe care le repeta la nesfârşit. Exasperat, profesorul şi-a ieşit din fire şi timp de câteva minute, puţine, ne-a expus toată opinia lui despre literatura română contemporană, după care a luat catalogul şi a plecat. A fost cea mai scurtă pledoarie cu acest subiect, dar şi cea mai completă pe care am auzit-o vreodată, deşi au

trecut de atunci peste şaizeci de ani. Cât despre coleg, el a rămas repetent şi în acel an, dar mai târziu am auzit că – după un stagiu la sectorul spaţii verzi al primăriei oraşului - a ajuns mare inspector la ceea ce se numea pe atunci „Întreprinderea le locuinţe şi localuri” (ICRAL-ul de mai târziu), unde tăia şi spânzura, cu perspectiva de a intra în staff-ul politic local. Am menţionat că făceam sport. Primul care m-a remarcat a fost profesorul de educaţie fizică şi sport din liceu. Pe atunci, nu se aplica strategia recrutării copiilor de mici. Pentru formarea echipelor de gimnastică şi volei, singurele cărora el le acorda atenţie, îi alegea pe cei mai buni din ultimele clase. Eu am fost prima excepţie, cu doi ani mai mic decât cel mai mic şi am devenit cel mai bun încă de la prima competiţie mai serioasă, la Iaşi. (Romanul aparţinea regiunii Iaşi.) Tot datorită lui, am început să practic atletismul. Mă aflam fără nici o ocupaţie pe stadion, când antrenorul lotului local de atletism, Puiu Constantinescu, devenit mai târziu antrenor în lotul naţional, se plângea că nu are om pentru proba de 80 m. garduri, la juniori mici. Atunci, spre mirarea lui, profesorul de gimnastică m-a recomandat pe mine, cu argumentul că „ăsta”, adică eu, va învăţa repede trecerea peste garduri, ceea ce va suplini eventuala lipsă de viteză. Mi-a dat câteva kinograme, pe care le-am studiat seara, iar a doua zi le-am exersat. Peste câteva săptămâni am câştigat competiţia la Iaşi şi am mers la Cluj, la Campionatul Naţional de Atletism pentru juniori. (Se pare că aveam şi ceva viteză!) Îmi

amintesc că, acolo, la îmbulzeala de la intrarea în sala de mese, am călcat-o fără să vreau pe picior pe Iolanda Balaş. Câteva ore mai târziu, ea a devenit celebră. Sportul a fost pentru mine extrem de important în acea perioadă. Judecând acum, el mia format caracterul. Atunci, el m-a ridicat la rangul de stea locală, cel puţin pentru faptul că vizitam marele oraşe ale ţării, ceea ce astăzi ar echivala cu vizitarea de către un puşti a unor ţări îndepărtate. Aceasta este o fotografie din ultima mea vacanţă ca licean (1953), în faţa casei, cu mama şi Mira, care era deja studentă la Iaşi. Încercase mai întâi la Bucureşti, la Geologie-geografie, dar nu i-au primit dosarul. Pe atunci, încă se mai folosea acest procedeu. I l-au primit însă la Iaşi, la actualul A.S.E., care pe atunci purta numele I.S.E.P. (Institutul de Studii Economice şi Planificare) şi se înfiinţase de curând la indicaţiile sovietice, cu scopul de a pregăti specialişti în economia planificată. Fosta Academie Comercială se desfiinţase demult. În 1956, Mira, cu institut cu tot, s-a mutat la Bucureşti.

O idee mi se tot învârte acum în minte. La fizică ni s-a explicat că atomii se compun dintr-un nucleu şi câţiva electroni ce se rotesc în jurul nucleului. Dimensiunea electronilor - ni s-a spus este foarte mică în raport cu raza orbitei pe care se mişcă. Nici dimensiunea nucleului nu este prea mare. Atomul, ca un corp compact, mi l-am imaginat asemenea unui obiect legat cu o sfoară şi rotit foarte repede, astfel că lasă impresia unui disc. Fapt e că materia propriu-zisă (nucleu + electroni) reprezintă ca volum foarte puţin în comparaţie cu volumul atomului, aşa după cum obiectul şi sfoara cu care este legat au un volum mult mai mic faţă de volumul discului pe care îl descriu în mişcarea lor de rotaţie. Am aflat apoi că nici măcar nucleul atomului nu este compact, că şi el se compune din câteva particule, care la rândul lor se compun din altele şi probabil că lucrurile merg astfel la infinit. Rămâne atunci întrebarea: câtă materie propriu zisă există în univers? Oricum, foarte puţină, mai nimic. Găurile negre (care au fost descoperite mai târziu) ar putea fi explicate ca zone în care mişcarea încetează şi atunci materia, foarte puţină, încape într-un degetar. În extremis, materia poate că nici nu există, cel puţin în sensul în care o percepem noi, adică ceva concret, pe care să pui mâna. Ar fi cel mai teribil paradox: nimicul care se învârte şi pare a fi ceva. Când sorii se sting şi când stelele pică, Îmi vine a crede că toate-s nimică. Se poate că bolta de sus să se spargă, Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,

100

Să văd cerul negru că lumile-şi cerne Ca prăzi trecătoare a morţii eterne... Ca să nu rămânem în zona paradoxului, va trebui să admitem că ceva totuşi există, dar trebuie să fie al naibii de mic. Cu asta, teoria materialistă este salvată. Dar cine învârte toate aceste particule? De unde atâta energie? Şi uite aşa, ne-am întors la religie, cu observaţia că întrebările fundamentale vor rămâne pe veci nesoluţionate şi că numai proştii aşteaptă răspunsuri la ele, în timp ce nenumărate probleme la îndemâna noastră să le rezolvăm, rămân nesoluţionate, sau primesc rezolvări dintre cele mai nechibzuite. Regimul politic nu este şi el asemenea discului format prin mişcare? Dacă agitaţia, evident forţată, dispare, ce rămâne din el? Excluderea din U.T.M. a fost pentru mine o experienţă, pe cât de nedorită, pe atât de fructuoasă din punct de vedere psihologic, chiar dacă fructele au fost amare. Interesante au fost nu numai relaţiile cu colegii, dar şi cu prietenii, unii chiar din copilărie, printre care Mihăiţă Gabrea, vecinul meu, care mi-a spus încă din prima zi de după excludere că noi nu mai putem fi în relaţii apropiate şi mă roagă să evit discuţiile cu ei, fie şi în pauzele dintre orele de clasă. Din punct de vedere psihologic, excluderea politică era minoră pe lângă asemenea lovituri. Dar lumea e mai complexă decât credeam. Brusc, au apărut alţi prieteni, dintre cei care îşi doreau prietenia mea, dar nu apucaseră să mi-o arate, mai ales dintre cei

101

ce, oricum, nu mizau pe cariere politice. Cel mai apropiat a fost Nicu Florescu. Cu unii dintre ei aveam să mă mai întâlnesc şi câţiva ani după terminarea facultăţii. Nu-mi era încă limpede în 1954, când am terminat liceul, dacă accesul meu la facultate era posibil sau nu, dar trebuia să încerc. Până atunci, însă, trebuia să mă hotărăsc la care. Un lucru era sigur: orice carieră cu implicaţii politice era exclusă, şi nu numai din cauza excluderii mele din UTM, ci din alte motive, mult mai profunde. În primul rând atmosfera în care am copilărit a fost una de prudenţă, teamă, timiditate. Recomandarea curentă era: „Nu trebuie să ieşi în faţă, să te evidenţiezi. Trebuie să fii cât mai discret, să treci neobservat, să nu atragi atenţia. Altfel, îşi vor aduce aminte că tatăl tău a luptat pe frontul de Est, bunicii au fost oameni înstăriţi, şi altele asemenea”. În consecinţă, nu numai că nu am devenit un luptător - poate că nici nu am firea necesară -, dar am eliminat din start orice asemenea posibilitate. Fotografia alăturată este de pe diploma de bacalaureat. Nu ştiu cu ce eram îmbrăcat, în nici un caz nu era haină, pentru că nu aveam aşa ceva. Ca boboc la facultate, ţin minte că aveam o flanea tricotată de mama şi o bluză de trening cumpărată demult şi pe care o schimbam din când în când cu una nouă de la asociaţia sportiva unde făceam atletism.

102

Orice profesiune cu implicaţii politice era deci exclusă. Despre profesiunea de istoric sau cea de jurist nici nu putea fi vorba; am spus deja de ce: ar fi fost imoral. Existau desigur şi excepţii. O primă categorie este cea a copiilor care proveneau din familii cu tradiţii în profesiunea respectivă, şi este de aşteptat ca şirul generaţiilor succesive de istorici, jurişti etc. să nu se întrerupă din cauza unui accident politic. În sânul unor asemenea familii există convingerea că profesiunea lor este veşnică, în timp ce guvernările se schimbă. Mai există, de asemenea, copii realmente pasionaţi de un domeniu anume, mai ales în arte. Eu mă consideram însă un copil normal, adică unul fără înclinaţii deosebite, pentru care se pune problema alegerii Un singur criteriu era limpede: neimplicarea politică. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, State Ioan, avea înclinaţii artistice, dar şi blocaje la ştiinţele exacte. În ceea ce mă priveşte, nu consideram artele plastice ca fiind o meserie profitabilă. Modelele ce le aveam în vedere, începând cu profesorul nostru de desen - un bărbat întotdeauna elegant îmbrăcat, fără să fie bogat - îmi dovedeau că pe plan financiar profesiunea este nesigură. Medicina ar fi fost ideală: profesionalism fără implicare politică, venituri bune, muncă curată. Existau însă şi dezavantaje: riscul de a rămâne la ţară şi, mai ales, concurenţa foarte mare la admitere: între 10 şi 20 de candidaţi pe un loc. Şi mai era „tocitul”; un volum imens de material ce

103

trebuia învăţat pe dinafară, ceea ce nu mi se potrivea deloc şi simţeam că mă depăşeşte. Profesiunea de profesor ridica şi ea mari semne de întrebare. Simţeam că proprii mei profesori încep să se teamă de posturile lor, fiindcă se dorea înlocuirea lor cu cadre noi, formate în spirit nou. Consider de aceea că am avut noroc să beneficiez de profesorii vechi, cu educaţie antebelică, şi am aflat cu tristeţe că cei ce nu apucaseră să iasă la pensie în timp util au fost aruncaţi în şcoli periferice. În plus, şcoala devenea tot mai politizată, iar cei care trebuiau s-o facă erau profesorii. Dar cel mai grav era faptul că la terminarea facultăţii toţi absolvenţii urmau să fie repartizaţi la ţară, cu salarii foarte mici. Iar de acolo, revenirea la oraş era o foarte mare problemă, mai ales pentru cei fără relaţii. Hotărât lucru, numai cine voia să revină în satul natal, ar fi putut accepta aşa ceva. Nu era cazul meu. Pedagogia, ca şi medicina, nu erau de mine, deşi din motive diferite. De mine era sportul! Toată lumea credea că voi urma această carieră, gândindu-se la performanţele mele, şi la faptul că dedicasem mult timp sportului. Antrenorul de la atletism chiar mă încuraja. Ideea nu era însă şi în vederile mele. Varianta profesor, fie şi de sport, tocmai o eliminasem, iar cea de antrenor nu-mi surâdea deloc, pentru că ştiam de pe stadion şi din deplasări că ar trebui să lucrez cu tot felul de oameni, lucru pe care intuiam că nu sunt în stare să-l fac cum trebuie. Dar cel care m-a impresionat atunci a fost chiar profesorul de gimnastică de la

104

liceu. El făcuse din mine gimnastul numărul 1 al oraşului şi vedeta invidiată de mulţi. Într-o perioadă în care marea majoritate a elevilor nu ieşiseră vreodată din oraş, eu vizitasem deja principalele mari oraşe ale României. Îmi amintesc că, odată, la un concurs de selecţie pe oraş, a venit un tip necunoscut, care l-a interpelat pe antrenor pe motivul că mă protejează pe mine şi mă trimite la toate fazele superioare ale concursurilor. Bucuros că poate câştiga un nou sportiv, antrenorul l-a invitat să participe şi el. Tocmai urma proba de 400 metri plat. La tragerea la sorţi a primit culoarul doi, cel mai bun. Norocul lui! A refuzat, pentru că eu aveam culoarul 1, cel mai prost, fiindcă în turnante rişti să calci pe bordură şi să cazi, motiv pentru care trebuie să păstrezi o distanţă de siguranţă şi să alergi mai mult cu câţiva metri. I-am cedat bucuros culoarul şi, pentru a evita orice discuţie, am plecat de pe culoarul şase (ultimul pe acel stadion), din spatele altui concurent, deci fără block-starturi. Am câştigat detaşat, nu pentru că eram foarte bun (nici nu eram la această probă), ci pentru că eram antrenat. La sfârşit, ruşinat pentru evoluţia lui lamentabilă, a venit să-şi ceară scuze, acuzând neştiinţa lui în domeniu. Am scris acest episod, pentru a ilustra roadele posibile ale invidiei. Revenind asupra alegerii carierei, surpriza a venit la terminarea liceului, când profesorul de Educaţie Fizică a venit să-mi spună să nu care cumva să urmez „Institutul de Cultură Fizică şi Sport”. Deşi motivele lui erau diferite de ale mele, cred că l-am înţeles foarte bine. Era un om delicat,

105

cu mult bun simţ, şi care avusese o mare dezamăgire: în timpul războiului, fusese luat prizonier la ruşi, unde a stat câţiva ani buni. La Iaşi, unde fusese profesor, îl credeau dispărut. La întoarcere, în loc să se bucure de o primire călduroasă, i s-a spus că postul lui a fost ocupat de altcineva, deci el nu mai avea loc acolo. Probabil că, dacă ar fi insistat, s-ar fi găsit o soluţie, dar el na vrut să se umilească şi aşa a ajuns profesor la Roman, unde tocmai era un post disponibil. Aici s-a căsătorit şi n-a mai plecat. Ambiţia lui era să le demonstreze celor din Iaşi ce au pierdut, iar eu am fost printre primii sportivi cu care s-a etalat. Îmi imaginez că, în afara unor mici succese profesionale ca cel pe care l-am relatat, avea mult mai multe motive de nemulţumire, începând cu atmosfera din consiliile profesorale, unde, ca profesor de sport, era ţinut la distanţă de colegi mult mai puţin chemaţi, dar titulari ai unor catedre mai importante. De pomină a fost însă o noapte când a trebuit să se lupte cu cei de la partid, care voiau să impună echipa unui liceu industrial, pentru că aşa era politic, deşi echipa noastră, a liceului teoretic, câştigase categoric concursul, fusese de departe cea mai bună, şi, de fapt, singura capabilă să facă faţă în mod onorabil într-o competiţie de nivel superior. Argumentul că ne facem de râs cu soluţii impuse politic nu-l interesa pe tovarăşul care avea obiectivele lui. Abia dimineaţa, se pare că în urma unor telefoane la nivele mai înalte, inclusiv la Bucureşti, disputa s-a încheiat în favoarea liceului nostru. Îmi era limpede de ce nu-mi recomanda mie

106

să merg pe urmele lui. Oricum, n-o făceam, dar am apreciat corectitudinea lui. Am spus toate astea pentru că am încercat să-l caracterizez, chiar dacă m-am şi lăudat un pic. Ca să revin la subiect, jurist nu, profesor nu, medic nu, antrenor nu . . . nu rămânea decât ingineria. Alegerea era mai mult decât clară, mai ales că zicala „meseria e brăţară de aur” îşi găsea o aplicare perfectă. De fapt, ea era prima variantă şi nu ultima, pentru că economia românească, fie ea şi socialistă, era în plină dezvoltare, iar statul avea nevoie de ingineri. La absolvire, un post bine retribuit era asigurat oricărui absolvent. Şi nu oriunde, ci la oraş. În plus, era o profesiune fără implicaţii politice majore, pentru că întreprinderile erau conduse de directori-politicieni fără studii, în timp ce inginerii aveau cel mult şansa să devină ingineri-şefi. Nici unul nu râvnea la postul celuilalt. Aşa era atunci! La politehnică însă concurenţa era mare. În această privinţă, trebuie făcută o precizare: la vremea aceea, doar o foarte mică parte din tineri urmau un liceu care să le permită admiterea la un institut de învăţământ superior, iar dintre aceştia doar o parte încercau să meargă mai departe. Şcoala era mult mai selectivă în comparaţie cu anii care au urmat, când învăţământul obligatoriu scotea întreaga generaţie aptă să se prezinte la admiterea la o facultate, iar majoritatea absolvenţilor chiar se şi duceau, evident fără să creadă serios nici ei că vor reuşi, dar sporeau artificial numărul candidaţilor. Atunci însă, în 1954, concurenţa era reală şi strânsă. Nu e de

107

mirare că azi, când industria românească se risipeşte, inginerii îşi schimbă meseria şi îi găsim reprofilaţi în orice altceva. Chiar mă amuză să constat că într-o trupă de ingineri deveniţi azi artişti, prezenţa unui artist profesionist se remarcă prin lipsa de talent a acestuia din urmă. Inginer, inginer, dar ce fel de inginer? În penultima clasă de liceu avusesem o profesoară de chimie foarte bună. O domnişoară bătrână care îşi făcuse o pasiune din profesiunea de pedagog (rara avis în terris). Eram convins că mă voi face chimist, mai ales că în acel an învăţam chimia organică, care e logică şi frumoasă. În ultima clasă însă la chimie a venit o nouă profesoară, una dintre cele mai slabe pe care le-am avut vreodată. Cea veche, în schimb, a devenit profesoară de fizică. Brusc, pasiunea mea s-a schimbat. Atunci am realizat că pot fi victima conjuncturii. Interesul meu era să aflu cine sunt eu. Care sunt aptitudinile mele reale, şi care îmi sunt slăbiciunile. Caracteristicile mele intrinseci nu au nici o legătură cu întâmplarea că am întâlnit în viaţă o persoană sau alta. Soarta mă poate favoriza sau defavoriza, dar nu-mi poate modifica caracteristicile esenţiale, nu mă face mai scund sau mai înalt. (L’éducation développe les facultés, mais ne les crée pas - Voltaire, Poème sur la loi naturelle.) Făceam atletism şi ştiam foarte bine că, în ciuda oricâtor antrenamente, performanţele sportivilor sunt limitate de posibilităţile lor fizice. Trebuie de aceea să-şi aleagă disciplina sportivă care îi avantajează. Sesizam atunci o eroare, ce am constatat mai

108

târziu că este foarte frecventă printre părinţi, ca să nu mai vorbim de copii. Ei nu discern între vocaţia reală şi o îndemânare căpătată din întâmplare. Iată un exemplu. Să presupunem că un copil, datorită unei suferinţe, a stat mai mult în casă. Părinţii l-au încurajat să se joace cu creionul pe hârtie. Un altul însă, fără nici o suferinţă, a jucat toată vara fotbal pe maidan. Toamna, la şcoală, cei doi sunt puşi să deseneze. Un profesor superficial îi va spune primului că este talentat la desen, în timp ce celuilalt nu-i va acorda nici o atenţie. Între îndemânarea căpătată prin exerciţiu şi talent nu există însă nici o legătură. Dacă lucrurile s-ar opri aici, ar fi încă bine. Catastrofa începe în clipa în care copilul chiar începe să creadă că ar fi talentat. Iar dacă mai târziu constată că matematica (spre exemplu) nu-i de el, se hotărăşte pentru o carieră artistică. Va afla până la urmă că nu este nici măcar talentat, dar mult prea târziu, când nu mai poate renunţa. În locul unui om cu picioarele pe pământ şi cinstit în primul rând cu el însuşi, va deveni, cu puţin noroc, un critic de artă sau un simplu cabotin. Deci, chimie sau fizică? Oricare dintre ele, tot politehnică înseamnă. Până la urmă, s-a nimerit să fie fizica, iar azi îmi dau seama că cealaltă variantă nu mi s-ar fi potrivit deloc. Dar politehnica mi s-a potrivit? Teoretic da, practic nu! Da, pentru că modul de gândire al inginerului mi se potriveşte. Nu, pentru că un inginer nu face doar proiectare. În întreprinderile socialiste de stat, inginerul face orice altceva în afară de proiectare. Aici intervine a doua greşeală frecventă care se face în alegerea

109

profesiunii, greşeală pe care am făcut-o şi eu. Oamenii se gândesc la obiectul de studiu şi nu la activitatea pe care o vor desfăşura după terminarea facultăţii. Iată un exemplu: un copil este bun la matematică, spre exemplu. El urmează facultatea de matematică. După absolvire, însă, doar o infimă parte dintre ei devin matematicieni, în sensul că vor lucra într-un institut de matematică sau altundeva, unde vor produce matematică. Marea majoritate vor deveni profesori de liceu, unde vor preda aceleaşi lecţii generaţiilor succesive de elevi. Aceasta este o altă profesiune: profesiunea de pedagog, pentru care trebuie să iubească copiii, să aibă răbdare cu ei şi să-şi facă o pasiune din a-i învăţa din ceea ce ştie. Dacă s-a nimerit să aibă această chemare, bine. Dacă nu, atunci va deveni un ratat, probabil mare consumator de băuturi tari, undeva în cârciuma satului în care a fost repartizat şi de unde nu va mai ieşi niciodată. Aş scrie şi ce făcea inginerul într-o întreprindere de stat în economia centralizată a României socialiste, dar nu merită, mai ales că, între timp, meseria a cam dispărut. În ceea ce priveşte ingineria, mai există o greşeală: copiii îndemânateci, înclinaţi spre manualitate, sunt consideraţi a fi apţi pentru inginerie. Nimic mai fals! Poate către chirurgie. Plăcerea de a se juca cu şurubelniţa nu denotă aptitudini inginereşti, aşa după cum caligrafierea frumoasă în clasa I-a primară nu indică un viitor scriitor. Un scriitor este cineva care are ceva de spus, ceva ce merită să rămână să afle şi alţii. Cât despre inginerie, ea reclamă capacitate de

110

abstractizare, sinteză, concepţie. Muncitorul foloseşte şurubelniţa, nu inginerul, iar un inginer nu este un muncitor mai calificat, ci cu totul altceva, la fel după cum capacitatea cuiva de a face adunări şi chiar înmulţiri, utilă pentru un vânzător, nu ne spune nimic despre aptitudinile lui de matematician, în sensul de producător de matematică. În ceea ce mă priveşte, nu-mi amintesc să fi ţinut vreo şurubelniţă în mâna până la orele de laborator din timpul facultăţii, aşa că nu-mi probasem îndemânarea, în ipoteza că ea ar fi existat.

111

1963-1972 Odată cu anul nou 1963 m-am mutat la Ploieşti. Ca rezident în Roman stăteam cu zilele în Bucureşti, unde eram trimis în interes de serviciu. Dacă doream să mai stau câteva zile în Bucureşti, era suficient să dau un telefon prin care să-mi anunţ şeful că rezolvasem toate problemele mai puţin una şi că în următoarea zi, după ce voi fi rezolvat şi această ultimă misiune voi veni acasă. Aproape sigur primeam alte însărcinări pentru care, bineînţeles, era necesar să-mi prelungesc şederea. Ca Ploieştean, gândeam că voi fi aproape Bucureştean, drumul dintre cele două localităţi circa trei sferturi de oră cu trenul - fiind aproape echivalent cu accesul în centrul oraşului (fără metrou, pe atunci) al unui bucureştean cu locuinţa în vreun cartier mai periferic. Paradoxal însă, după ce m-am mutat eu eram cel care, după ce îmi rezolvam treburile în Bucureşti, mă grăbeam să revin acasă să dorm în patul meu. Multe lucruri s-au schimbat în viaţa mea după mutarea în Ploieşti. Dar să le luăm pe rând! Aici locuia şi sora mea, Mira, căsătorită cu Gheorghe Găgeanu, ambii economişti, ce se mutaseră în Ploieşti în urmă cu câţiva ani. Ea, Mira, a fost cea care mi-a sugerat să vin şi eu în Ploieşti, şi nu întâmplător. Ei stăteau cu chirie şi se străduiau demult să obţină un apartament de la stat. Fiind doar două persoane, aveau drept doar la o garsonieră. M-au trecut şi pe mine în cerere,

112

pentru a putea aspira la un apartament de două camere. Oricum, eu nu am locuit împreună cu ei niciodată. A fost doar o formalitate. În prima jumătate de an am stat în gazdă, într-o casă aproape de centrul oraşului, dar cu wc-ul în curte. S-a întâmplat chiar la început de an, în plină iarnă. În vară, m-am mutat în colonia fabricii INTEX Păuleşti, unde am lucrat doi ani. Motivul esenţial al mutării în Ploieşti era însă altul: mă îndrăgostisem de munte. Mai întâi ca turist. (În fotografia alăturată este un coleg de serviciu, la poalele munţilor Bucegi.) Iar pentru că în timpul unor excursii mă aventurasem prin locuri mai puţin accesibile, mă gândisem că nu mi-ar fi stricat să am ceva mai multe cunoştinţe tehnice de escaladă. Această idee o aveam încă de când locuiam în Roman şi făcusem câteva greşeli. Alpinismul în Moldova era cvasi-necunoscut. În Ploieşti am intrat mai întâi într-un grup local de alpinişti, iar după un an într-unul bucureştean, deoarece ploieştenii

113

erau pe punctul de a abandona, ceea ce s-a şi întâmplat. Cu ei am escaladat primele trasee şi cu ei am participat la concursurile oficiale, ca membru al clubului lor. Munţii Bucegi erau terenul uzual, frecventat în special de către bucureşteni. Cu timpul, i-am cunoscut aproape pe toţi. Cum cei din Ploieşti erau în declin accentuat, după un an m-am alăturat celor din Bucureşti. Această fotografie este luată după prima escaladă şi primul rapel. Gaura din flanelă dovedeşte că nu cunoşteam încă efectele frânghiei, ce se freacă pe ce are la îndemână. Pe atunci nu se foloseau materiale sofisticate şi era apreciat căţăratul cât mai natural. Pentru început, combinam alpinismul cu un turism avansat. În primul concediu l-am mobilizat şi pe Nicu Florescu. Dormitul în cort devenise deja o obişnuinţă.

114

Prin coincidenţă clubul bucureştean la care m-am înscris a fost „Metalul”, acelaşi în numele căruia participasem la ştafeta 4 x 400, la Campionatul Naţional de Juniori din 1955 (cred), când am obţinut locul doi (asta e sigur). În anii aceia, orice activitate trebuia să figureze undeva în structura oficială a statului, iar în alpinism – deşi era o formalitate – apartenenţa era obligatorie, fiindcă numai astfel se puteau obţine corzi, carabiniere şi celelalte materiale necesare. Doi ani mai târziu, mi-am făcut o rană pe piele, fiindcă, la un rapel mai avântat şi foarte lung, coarda mi-a alunecat de pe hanoracul pus sub ea în „bandulieră”. Fusese o zi toridă, traseul era expus la soare, eu mă dezbrăcasem şi am crezut că sunt atât de expert încât pot face spectacol. Mai târziu, când eram – chiar dacă nu expert – dar destul de experimentat, am avut un accident, care era să mă coste. Într-o zi de toamnă foarte frumoasă, am plecat trei echipe de alpinişti plus câţiva spectatori să escaladăm „Fisura Albastră” din „Peretele Văii Albe” din Bucegi, cel mai renumit şi dificil traseu din timpul acela. Eu şi cu Nae Moldovan eram primii, fiind consideraţi cei mai rapizi, mai ales că schimbam prin rotaţie capul de coardă, cu avantajul că, în regrupări, coarda nu trebuia întoarsă, fiindcă

115

se desfăşura în mod firesc, în ordinea inversă aşezării. Riscul de a se încurca era astfel evitat. Secundul pleca imediat cap, fără să piardă timpul. După cinci sau şase lungime de coardă, mie mi s-a rupt o scăriţă şi am căzut cam zece metri. Am avut noroc că Nae a fost atent şi a blocat coarda cu trupul său. Eu însă, pentru că eram în surplombă, am pierdut contactul cu peretele, coarda m-a răsucit, şi m-am lovit de stâncă lateral, la genunchiul şi cotul stâng. Am avut noroc că purtam o pereche de pantaloni din doc, ce fuseseră cândva de stradă. Pe munte, le desfăcusem manşetele, care îmi cădeau peste bocanc oprind astfel noroiul sau zăpada să intre în interior. În căţărare, rulam pantalonul până sub genunchi, pentru a avea libertate de mişcare. Tocmai sulul de material strâns astfel mi-a protejat genunchiul. Până la urmă, am avut doar o tăietură în muşchi a unul colţ de stâncă, care s-a vindecat fără probleme. Toţi ceilalţi participanţi la escaladă s-au speriat şi au plecat. Aproape că mi-a părut rău pentru ei. Noi am renunţat, fiindcă nu mai aveam scăriţă. După doi ani efectuasem deja cele mai dificile trasee de căţărare din România. Pentru asta însă programul meu se schimbase radical. În fiecare sâmbătă, după terminarea programului, plecam de la serviciu, treceam pe acasă să-mi iau rucsacul ce mă aştepta gata pregătit, urcam în vagonul doi al trenului personal 5001 (parcă), unde mă întâlneam cu coechipierii din Bucureşti. Coboram la Buşteni, de unde urcam până la

116

refugiul alpin Coştila, care devenise casa mea pentru sâmbăta seara. Adio petreceri, adio dans, adio . . . orice altceva. Devenisem un robot cu program precis. Sâmbăta şi duminica eram pe munte, luni în refacere, în celelalte zile abia dacă mai apucam să fac faţă activităţilor obligatorii. El este Nae Moldovan. Nu întotdeauna a purtat barbă. Era din Transilvania, dar lucra ca matematician la Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti. Era mic de statură şi cu o deosebită rezistenţă în picioare, probabil şi datorită zonei deluroase în care a copilărit. Cu el am făcut cele mai importante trasee în perioada 1965-1967.

Aici, într-un tur de plăcere prin „Colţii Morarului”, din Bucegi.

117

Iar pentru că schiul nu putea lipsi din inventarul unui alpinism, m-am apucat şi de schiat. De data aceasta, însă, mi s-a înfundat. Am schiat mult, mi-a făcut multă plăcere, dar nu am devenit niciodată un foarte bun schior. Motivele au fost două: acest sport se învaţă în copilărie, nu la 25 de ani. Al doilea a fost unul personal: eu credeam că pot învăţa fără instructor. M-am înşelat; trebuie unul. Abia după ce învăţasem binişor mi-am dat seama cât de puţin ştiu. Eram însă perseverent. Ar trebui acum să revin puţin asupra aspectelor profesionale. Fabrica INTEX, cea în care am lucrat după venirea în Ploieşti, era o fabrică de produse textile, în vecinătatea satului Păuleşti, la 35 kilometri de Ploieşti. Era aproape nouă, cu războaie de ţesut recondiţionate, dar cu utilaje moderne, din import vest, pentru secţia vopsitorie şi finisaj. Mecanicul şef era un băiat cu doi ani mai mare decât mine, cu care m-am împrietenit repede. Avea o relaţie bună cu inginera şefă, o femeie foarte energică. Directorul era un om fără autoritate, despre care nu am nici o amintire. Eram încă in epoca în care directorii nu aveau studii superioare, ceea ce nu era tocmai rău.

118

Între timp, după ce ruşii îşi retrăseseră armata în 1958, România se orienta din ce în ce mai mult către occident. Se organizau chiar şedinţe în întreprinderi, cu scopul de a explica muncitorilor care este noua noastră poziţie, diferită de cea de supuşi ai Moscovei. Se construiau tot mai multe fabrici cu tehnologie din vest, iar producţia lor era exportată tot în vest. Bineînţeles, s-au făcut şi greşeli, mai ales în întreprinderile mari, unde partidul era mai activ. Este relevant, spre exemplu, faptul că industria uşoară s-a dezvoltat mai sănătos, decât industria grea, unde „aflatul în treabă” al activiştilor era mai activ. Cu cât întreprinderea era mai importantă din punctul lor de vedere, cu atât mai puternică era implicarea lor, bineînţeles cu consecinţe negative. Industria uşoară, în schimb, a profitat mai puţin de „aportul” lor şi s-a dezvoltat mai natural. Fiind doar doi ingineri în Serviciul Mecanicului Şef (denumire neinspirată), eram în mod implicit adjunctul lui şi culegătorul refulărilor contabilei şefe, o femeie deosebit de urâtă şi rea, un exemplu aproape didactic pentru a demonstra că cele două atribute stau deseori împreună. Nu avusesem de-a face cu ea, până când a trebuit să suport penalizarea pentru sosirea unui utilaj, pentru care nu fusese deschisă finanţarea, deşi nu eu trebuia s-o fac, ci şeful. El era însă în concediu, iar replica ei a fost: „Nu mă interesează, eu trebuie să

119

recuperez banii. Voi sunteţi prieteni, aşa că vă priveşte.” Într-adevăr, eram prieteni şi nu merita să stricăm prietenia noastră, mai ales că valoarea nu era prea mare. Despre ea se povestea că i s-a aplicat gluma cunoscută cu un beţiv, care, în autobuz, ar fi interpelat-o cu observaţia: „Vai ce urâtă eşti!”, urmată, bineînţeles de admonestările ei pe seama gradului avansat de beţiei în care se afla şi de concluzia lui: „Da, dar mie-îmi trece” (beţia). Tot de acolo, din fabrică, mi-a rămas în minte o maşină de imprimat modulară. La importul ei, un şef din minister a tăiat un modul din cele proiectate, dorind astfel să arate că are şi el un rol în economia socialistă. Numărul modulelor fusese calculat corespunzător grosimii ţesăturii ce urma să fie imprimată. Anulând un modul, materialul nu se usca suficient, astfel că operaţia trebuia reluată, fără imprimare, doar pentru uscare, reducând astfel la jumătate randamentul maşinii. Camera în care stăteam nu avea încălzire, aşa că, în perspectiva iernii ce se apropia, am căutat o gazdă în oraş. Mi s-a oferit oportunitatea să împart o cameră foarte mare împreună cu un inginer de la Uzina „1 Mai”, al cărui coleg plecase. Îl cunoşteam de pe munte. Fusese alpinist începător şi se lăsase destul de repede. După puţin timp, el a obţinut o garsonieră şi a plecat. În locul lui, a venit Gore – de fapt Horia Roşca -, proiectant la Uzina 2, mai tânăr cu câţiva ani decât mine, cu care am fost bun prieten. Casa, foarte mare, aparţinea unui medic orelist, cu trei copii de vârste apropiate cu noi: o

120

fată şi doi băieţi. În centrul oraşului, cu o curte foarte mare, casa a devenit curând un mic club pentru prieteni şi cunoscuţi. Atracţia principală însă nu era curtea – deşi avea o masă de ping-pong – ci camera de zi: un salon imens, cu multe scaune, un televizor şi o mică masă, unde am învăţat bridge. Doctorul se străduia să-mi fie profesor, dar nu reuşea deloc, fiindcă amesteca regulile cu strategii de joc. Noroc cu ginerele lui, un oltean deştept. După doi ani, m-am mutat la Flacăra, o întreprindere cu profil mecanic, nu foarte departe de centrul oraşului şi foarte aproape de locuinţa mea. Acolo am lucrat tot în Serviciul Mecanic Şef, de data aceasta ca şef. Nu numai denumirea, dar şi majoritatea amintirilor mele de acolo sunt hilare. Serviciul ca atare nu era însă deloc hilar. Dimpotrivă, era o întreprindere în întreprindere, pentru că, în cea mai mare parte a problemelor, trebuia să mă descurc singur, neputându-mă baza pe nici pe inginerul şef şi cu atât mai puţin pe director. Am avut mari probleme, dar acum, după trecerea anilor, îmi dau seama că am învăţat multe despre viaţa reală într-o societate deseori ostilă şi mult prea rar umană. Eram însă tânăr şi treceam cu uşurinţă peste neplăceri. Necăsătorit fiind, trebuia să mănânc undeva. Micul dejun îl cumpăram în fiecare dimineaţă, pe la ora 9 sau 10 de la magazinul alimentar din faţa fabricii. Pentru prânz alternam cantina întreprinderii cu restaurantul Dealul Mare, din centru. La cantină mâncarea era cam acră pentru stomacul meu, aşa că trebuia să schimb meniul periodic. La restaurant

121

era, bineînţeles, mai scump. Am regretat întotdeauna că în Ploieşti nu exista un restaurant cu autoservire, asemănător celui din Bucureşti, din Piaţa Palatului. Pe atunci era o noutate în România. Din când în când mergeam la un lactovegetarian din centru. Nici acesta nu era ca cel din Bucureşti, dar era funcţional. De la el am o amintire ce poate caracteriza efectele democraţiei. Periodic, ofereau ficat de pasăre, prăjit. Excelent! De ce periodic? Fiindcă ficatul trebuie bine curăţat, ceea solicită oarece efort. Este de presupus că bucătarul şef era pretenţios şi la alte preparate. Bucătăresele protestau şi bucătarul şef era îndepărtat. După o perioadă de declin al localului, conducerea Întreprinderii Comerciale de Stat pentru Alimentaţia Publică (ICSAP), de care aparţinea localul, hotăra readucerea bucătarului şef şi ciclul se relua. Seara mă întâlneam cu prietenii la braseria de deasupra cinematografului central (am uitat cum se numea). Era civilizat pe-atunci, dar s-a degradat mai târziu. În general, lucrurile începeau să meargă din ce în ce mai bine, nu numai în ceea ce mă priveşte, dar chiar şi pe ansamblul economiei naţionale. Începuserăm cu toţii să fim din ce în ce mai occidentali; chiar şi unele încercări de iniţiativă particulară în comerţ au fost acceptate, sub forma „mandatarilor” – lucrători din comerţ, cărora l-i s-a aprobat să conducă mici restaurante ca şi cum ar fi fost patroni.

122

În fotografie, în jurul meu se află secretara directorului (în stânga), în vizită în biroul meu, secretara mea (în dreapta) şi un tehnician (la mijloc). „Secretara mea” era o titulatură neoficială, fiindcă, în statul de fucţiuni, şefii de serviciu nu aveau secretare. Tehnicianul nu era nici el chiar tehnician, ci doar funcţionar. Era însă un tip

interesant. Vorbea perfect româneşte, deşi s-a născut şi a copilărit în Germania, fără să fi cunoscut limba română, cu toate că unul dintre părinţi era de origine română. A fost expulzat înainte de război, la 17-18 ani, pentru că intrase într-o organizaţie politică neagreată de Hitler, la fel ca şi părinţii lui, arestaţi mai demult, motiv pentru care el a fost crescut de o mătuşă. Nu toată lumea era dispusă să creadă povestea lui, dar asta nu are nici o importanţă. Acum, el era un om corect. Cunoscător al limbii germane, a fost solicitat s-o ajute pe fiica unei funcţionare, studentă la filologie. Deoarece aceasta s-a înscris la un examen pentru obţinerea certificatului de traducător autorizat, s-a gândit să

123

obţină şi el acest certificat. Spre amuzamentul tuturor, inclusiv al lui, fata a luat examenul, el nu. Explicaţia era necunoaşterea de către el a terminologiei germane recente şi, mai ales, calitatea limbii folosite; el vorbea un dialect şi nu limba literară. Mai puţin amuzantă, dar interesantă, a fost reacţia lui când ruşii au invadat Cehoslovacia, în 1968. Era de-a dreptul speriat. Spunea că nu de ruşi îi este teamă, ci de intrigile şi vânzările dintre români. Şi pe unii şi pe alţii îi cunoscuse imediat după război, pe vremea „sovrom”-urilor, când lucrase ca un fel de secretar pe lângă consilierii sovietici. Tot atunci, printre tehnicieni, am mai avut unul ce a rămas celebru prin una dintre „perlele” lui. Tânăr pe atunci, se bucura de multă îngăduinţă din partea tuturor, inclusiv a mea, fiindcă era foarte timorat din cauza unei mult prea slabe dotări intelectuale. Cu timpul, însă, după ce eu am plecat din întreprindere, el a urmat o şcoală de partid şi, încet-încet, a ajuns secretarul de partid al întreprinderii. Din băiatul politicos şi sperios, a devenit un tiran arogant şi brutal. Pentru noi, celebritatea i se trage din replica ce i-a dat-o juristei întreprinderii, care i-a atras atenţia că ceea ce dorea el să facă este ilegal. „Mai schimbăm, doamnă, mai schimbăm” – a fost replica, pentru care a devenit celebru. I se părea că ajunsese atât de important încât putea să schimbe şi legi. De remarcat, însă, că nu îndrăznea să folosească apelativul „tovarăşe”, aşa după cum îi cerea funcţia. Informaţiile le am de la cumnata mea, Aglaia

124

Manolache, care a continuat să lucreze în aceeaşi întreprindere până la pensionare şi prin care ne amintim de isprăvile lui şi ale altora din acea întreprindere. Într-o zi, cu treburi prin minister, am întâlnit un fost „student” la aşa numitele „cursuri paralele”, despre care am scris în capitolul dedicat studenţiei. Aceştia erau oamenii partidului, fără studii liceale, trimişi să urmeze aceste cursuri speciale, după care primeau diplome de ingineri. La absolvire, cu toţii erau numiţi în posturi foarte înalte. Acesta a fost singurul pe care l-am mai văzut de atunci. Posturile lor erau prea înalte pentru ca oamenii obişnuiţi să aibă contact cu ei. Erau oamenii noului regim instalat de sovietici după război, recrutaţi dintre ignoranţi şi puşi să conducă statul. Am ajuns la el printr-o întâmplare. Ca şef al Serviciului Mecanic-Şef şi, prin natura funcţiei, cel puţin în privinţa obligaţiilor, trebuia să rezolv singur toate problemele. Superiorii mei, inginerul şef şi directorul nu se implicau cu nimic, decât în trasarea sarcinilor. Mă înţelegeam însă bine cu corespondentul meu din minister, astfel că a fost iniţiativa lui să mergem împreună la Direcţia de Investiţii pentru obţinerea repartiţiei unui utilaj. Ideea lui era că avem mai multă putere de convingere împreună. Acolo am dat peste omul meu ce trebuia să ne dea aprobarea. El a fost primul care m-a recunoscut. Sa făcut imediat când roşu când alb, s-a înfuriat, l-a admonestat pe colegul lui mai mic în rang din minister cu întrebarea „cum ţi-ai permis să vii la mine cu el?” (adică cu mine) şi ne-a dat afară. Tot

125

în probleme de serviciu am fost la mai mulţi miniştri adjuncţi şi, odată, chiar la un ministru plin, dar nu m-a dat nimeni afară. Mă simt obligat aici sa fac o mica paranteză. Asta pentru că mulţi nostalgici evocă şi azi acei ani buni pentru România şi cred că prosperitatea noastră efemeră a fost un rezultat al regimului comunist. Este o greşeală fundamentală, dar caracteristică pentru cei ce judecă politica superficial, într-un orizont de timp limitat, fără să gândească că actele politice importante au efecte pe timp îndelungat. Nu era nici o noutate; S-a întâmplat şi se întâmplă întotdeauna şi peste tot. Îmi amintesc un text scris înainte de al Doilea Război Mondial. Am uitat cui aparţine relatarea şi îl reproduc aproximativ. Era vorba despre discuţia cu un ţăran: - Spune bade, care guvernare ţi s-a părut mai bună: a lui … sau a lui …? - Apăi a lui …, fiindcă în timpul celuilalt a fost secetă mare şi n-am cules mai nimic. Omul simplu are criteriile lui de judecată. Iată de ce, ideea de a chema la vot astfel de ignoranţi este cea mai bună dovadă a ipocriziei aşa zisei democraţii moderne. Dacă ne referim la educaţie, spre exemplu, este limpede că adolescenţii de azi vor deveni maturi peste 20 de ani şi, eventual, politicieni peste 40, chiar 50 de ani. Abia atunci educaţia primită în copilărie va da roade, iar naţiunea va profita sau va suferi de pe urma lor. Referitor la anii ’60, trebuie

126

să remarcăm că, atunci, la maturitate, se aflau oameni educaţi înainte de război. Asta explică paradoxul prosperităţii economice a unei ţări comuniste. Pe de altă parte, din punct de vedere moral, etic, religios etc., România nu a fost o ţară pe deplin comunistă. Ea a fost o ţară ocupată, o colonie a unui stat comunist. A devenit comunistă cu timpul, pe măsură ce tineretul educat în acest spirit a crescut şi a început să facă dovada „educaţiei” ce a primit-o. Apogeul comunismului, ca rezultat al educaţiei pe care a instituit-o, a însemnat şi colapsul lui, dar acesta s-a văzut mai târziu. Anii ’60 - ’70 nu reprezintă un succes - fie şi temporar al socialismului, ci dimpotrivă. A fost un recul al societăţii capitaliste, de dinainte de război. Atunci, unii români cu educaţie antebelica, după retragerea trupelor sovietice, au încercat o apropiere a României de valorile occidentale capitaliste. Succesul lor - atâta cât a fost - este o dovadă a superiorităţii economiei de tip occidental şi falimentul economiei centralizate. Atunci au apărut şi „mandatarii” - o formă hibridă de privatizare care au fost însă repede înlăturaţi tocmai pentru că demonstrau prin comparaţie eşecul comerţului de stat. În anii 1963-64, România era pe cale să divorţeze de URSS. S-a ajuns aici şi pentru ca planurile URSS de înglobare a României deveniseră publice, iar statutul nostru de „mămăligari” – aşa cum ruşii ne caracterizaseră nu era deloc măgulitor, ci de-a dreptul jignitor.

127

Situaţia ajunsese aproape critică. În toate întreprinderile s-au organizat şedinţe în care activişti de partid – de data aceasta mai luminaţi – lămureau muncitorii că U.R.S.S. nu este prietenul nostru. Am asistat personal la asemenea şedinţe în întreprinderea în care lucram atunci. Chiar şi armata română a fost reorientată, deoarece se constatase că ea nu ar fi putut lupta independent, ci doar în cadrul armatelor reunite, ca o componentă a acestora şi numai sub conducerea URSS, fără de care nici măcar armamentul din dotare - de fabricaţie sovietică - nu era funcţional; unele componente esenţiale urmau să fie primite doar în caz de necesitate. Direcţia principală de ofensivă/apărare fusese schimbată de la Vest la Est. In martie 1965, am fost concentrat timp de o lună la Marea Unitate de Artilerie Antitanc, care tocmai se înfiinţase la Brăila, având ca obiectiv apărarea Bucureştiului în cazul unui atac masiv cu tancuri dinspre Est. Strategia de apărare era retragerea conducerii ţării în munţi, motiv pentru care, în aceeaşi perioadă, s-au dezvoltat unităţile de vânători de munte. Tot atunci, s-a dezvoltat şi industria românească de armament specific condiţiilor noastre de luptă. Unitatea de la Brăila avea doar rolul de întârziere. În timp ce mă aflam acolo, a murit Gheorghiu Dej şi a fost înscăunat Ceauşescu. Răcirea relaţiilor noastre cu ruşii se produsese deci cu mult înainte, din moment ce această unitate era deja în plină activitate. Dezvoltarea economiei româneşti în

128

ansamblul ei a fost o consecinţă a re-orientării României către Occident şi valorile sale, şi nu a „geniilor” socialismului. Lui Ceauşescu îi aparţine reorientarea către Est, dar asta s-a întâmplat mai târziu, şi anume după invazia ruşilor în Cehoslovacia, din 1968, când a constatat că Occidentul nu-l ajută şi, de teamă, a căutat sprijin în Est. La Brăila, în afară de mine, inginer într-o întreprindere, ceilalţi rezervişti erau arhitecţi la Institutul Judeţean de Proiectări, cu care aveam să fiu coleg mai târziu, câţiva ingineri agronomi şi un inginer constructor, cel din extrema dreaptă, un colaborator apropiat al aceluiaşi institut şi cu care aveam să mă împrietenesc, cel puţin în perioada concentrării. Mam împrietenit şi am păstrat o legătură mai strânsă cu cel de al treilea de la dreapta la stânga, un arhitect pe nume Ionescu, al cărui tată era şeful serviciului desfacere chiar din întreprinderea in care lucram. Între timp, mama a vândut casa din Roman, unde rămăsese prea singură, şi s-a mutat şi ea în Ploieşti, la Mira şi Gheorghe, unde însă n-a stat mult; ar fi fost şi dificil. O vreme, a căutat o căsuţă unde să stea singură, dar n-a găsit ceva corespunzător.

129

A preferat să se recăsătorească cu o veche cunoştinţă din copilărie, Ionel Voiculescu, născut în Roman la 20 aprilie 1910, deci cu doi ani mai tânăr decât ea. Căsătoria a avut loc la 5 octombrie 1966. Ionel era văduv (soţia lui murise de cancer) şi locuia în Bucureşti. Era frate cu prietena din copilărie a mamei, Nuţica Tocan. Dintre rude, în fotografie mai apar în spate Valeriu şi Amelia Tipuriţă, precum şi Aurora Buhnea, prietena mamei şi naşa mea de botez. Ionel a fost un om cumsecade. Deşi rămas fără un picior, viaţa nu l-a înrăit. A fost inginer la un trust de construcţii pentru industria siderurgică cu şantiere prin toată ţara. La scurt timp după căsătorie s-a pensionat. La puţin timp după căsătorie şi-au cumpărat un Fiat 600 bleu-ciel. Cu el au făcut destul de multe excursii, chiar şi în deltă, la Roman etc. Când nu se deplasau mai departe, excursia de duminică începea amuzant cu întrebarea standard a lui Ionel: „Unde vrei să mergem, mamă, la Pasărea, sau la Cernica?”, două păduri din apropierea Bucureştiului cu restaurant în aer liber şi binecunoscuta ofertă: mici şi bere. Mamei nu-i plăcea nici una, dar se supunea. Mutarea mamei la Bucureşti a facilitat câteva reîntâlniri de familie. Îmi amintesc de una, la care au participat nenea Tică şi nenea Valeriu, amândoi

130

destul de bătrâni. Nenea Valeriu, cu tendinţa lui permanentă de a perora, declamă la un moment dau: „Sunt greu bătrânii de urnit, dar de-i urneşti sunt greu de-oprit”. În replică, nenea Tică, pus întotdeauna pe glume, cu o voce răguşită din cauza unei maladii la gât, care l-a şi răpus, îl aduce la realitate: „Sau mai pe româneşte, ferească Dumnezeu să se aprindă putregaiul”. În toamna anului 1966, a apărut şi pentru mine o oportunitate, pe care nu aveam de gând s-o scap din mână. A fost momentul în care întreprinderile au căpătat libertatea să-şi înfiinţeze compartimente proprii de proiectare. Puteam astfel să devin ceea ce îmi doream de 8 ani, dar părea să fie doar un vis. Am renunţat la funcţia de şef de serviciu pentru a deveni proiectant. Schimbarea a fost favorizată şi de conjunctură, deoarece, între timp, devenisem prea incomod pentru conducerea întreprinderii în care lucram. Specificul activităţii Serviciului Mecanic-Şef, precum şi relativa mea independenţă, îmi permiteau ca la distribuţia muncitorilor în diferitele compartimente să ţin seama de nivelul calificării lor profesionale reale, precum şi de seriozitatea lor. Pare firesc teoretic, dar cu multe obstacole în viaţa reală dintr-o întreprindere socialistă. Pe cei mai slabi - printre ei şi cei cu veleităţi politice (de obicei era o corespondenţă directă între veleitarismul

131

politic şi insuficienţa calificării profesionale) îi dirijam către activităţi de întreţinere curentă. Pe cei mai buni, care nu întâmplător erau şi cei mai serioşi şi mă puteam bizui pe aportul lor în situaţii deosebite, îi păstram în echipe speciale de intervenţie, în atelierul de reparaţii capitale etc. Evident că această discriminare nu era pe placul primilor şi nici al conducerii, iar în disputele dintre muncitori - nu puţine - eu eram acuzat că sunt părtinitor. Într-adevăr eram, pentru că majoritatea disputelor plecau de la cei slabi, dar răi, care prin intermediul celor cu priză la organizaţia de partid interveneau la director, în speranţa că acesta îmi va impune, fie să pedepsesc pe adversarii lor, fie să-l favorizez pe cei slabi în detrimentul celor buni. Directorul, un tip slab, intervenea, eu refuzam, şi astfel, situaţia se acutiza din ce în ce mai mult. Îmi amintesc că într-o zi umblam ostentativ prin fabrică cu un băţ în mână, iar la întrebări de genul „Ce faci cu băţul ăsta?” răspundeam: „Mă apăr de căţei, că prea latră mulţi pe-aici”. N-a durat mult şi am fost chemat la director, unde aproape zece „căţei majori” aşteptau să mă săpunească. Le-am spus că nu ştiam cine-s căţeii, dar acum îi văd şi am plecat. Eram pe punctul să plec în Bucureşti, gând ce mă bătea de mai multă vreme. Între timp însă, a apărut schimbarea despre care vorbeam: o lege a permis întreprinderilor să-şi organizeze ateliere proprii de proiectare, pentru necesităţi interne. Până atunci, totul se făcea în institutele centrale de proiectare de la Bucureşti, care însă nu puteau acoperi toate necesităţile. Am profitat de ocazie şi

132

am solicitat intrarea în proaspăt înfiinţatul atelier de proiectare din întreprindere. Speram ca toate aceste mizerii să dispară. Mă aştepta un alt domeniu, alte experienţe. Pentru moment, am devenit proiectant de S.D.V.-uri (scule, dispozitive, verificatoare). Nu eram într-un institut de proiectare, dar făceam proiectare şi încă de clasă. Inginerie curată. În plus, la orizont apăruse o fiinţă brunetă, slăbuţă, suficient de interesantă pentru a intra în planuri de viitor. Se părea că de data aceasta tocmai găsisem ceva potrivit pentru mine. Era de la oraş, titrată, din familie de intelectuali modeşti. Corespundea deci criteriilor mele, conform cărora doi soţi trebuie să fie de condiţii sociale asemănătoare. Se numeşte Margareta, născută Manolache şi este din Tulcea, născută la Ismail, unde părinţii erau detaşaţi cu serviciul. Atunci când pozează are trac şi nu iese bine. Doar instantaneele sunt reuşite. Bineînţeles, trebuia să-i cercetez „dosarul”. Iată-l:

133

Tatăl, Ştefan Manolache, funcţionar la Administraţia Financiară, oltean cu buletin de Ismail. Asta pentru că, pe vremea aceea, Basarabia era încă teritoriu românesc.

Mama, Filicenco Evdochia, învăţătoare, era descendentă dintr-o familie de imigranţi ruşi. În fotografie, este îmbrăcată în costum naţional românesc din zona Câmpulung Muscel.

Tatăl era atât de oltean încât n-ar fi învăţat limba rusă oricât de mult ar fi auzit-o. Cei care le-au făcut cunoştinţă şi le-au fost naşi la cununie au fost Mihail şi Evdochia Bobei, el 134

coleg de serviciu cu Ştefan şi Evdochiile colege de serviciu la aceeaşi şcoală. Iată-i pe toţi patru În fotografia de la nuntă. Naşii sunt cei ce stau pe scaune. Tot ei au fost şi naşi de botez pentru urmaşi, adică Margareta şi sora ei Aglaia.

Mama, Evdochia, a fost cea mai mare dintre fraţi şi, pentru că mama ei a murit în 1918 de tifos exantematic, ea, Evdochia, a fost cea care a avut grija familiei, şi-a crescut fraţii, renunţând la facultatea de farmacie, unde era deja studentă.

În fotografie, în jurul bunicului, Filicenco Teodosie, sunt grupaţi copiii: Boris, Avram, Alexe, Elizar, Evdochia (de la stânga la dreapta, în ordinea crescătoare a vârstei), iar în centru Maria (Mica), cea mai mică, ce la decesul mamei avea doar cinci ani şi nu realiza tragedia familiei.

135

În următoarea fotografie, în mijlocul copiilor, apare mama, iar în rândul de jos, al celor mai mici, Aglaia, sora mai mică (a patra de la stânga la dreapta) şi Margareta, a şasea din acelaşi rând.

În fotografia ce urmează, dintre cele două fetiţe îmbrăcate identic sunt surorile Manolache. Margareta este cea mai înaltă. Avea patru ani. Cealaltă este sora ei, mai mică cu un an.

136

La 1 iulie 1944. Margareta avea 11 ani. În faţa ei se află sora ei, Aglaia, mai mică cu un an. Se spune despre Aglaia că era o fetiţă foarte drăgălaşă şi, întradevăr aşa pare să fie.

Aici, în fotografia din stânga, Margareta avea 21 de ani. Era deja studentă la medicină. În dreapta este Aglaia, iar la mijloc Mica, cea mai mică dintre surorile mamei. Pe scaune, evident, părinţii. Deocamdată, cum spuneam, lucrurile începuseră să meargă bine şi, fără nici o legătură cu economia naţională, m-am căsătorit! Mă apropiam de 30 de ani, aşa că era şi cazul. N-o făcusem până atunci, deşi oferte avusesem chiar prea multe. Am rezistat până ce şi tentaţiei de a deveni ginerele unui membru al C.C. al P.C.R., nu pentru că nu mi-ar fi plăcut candidatele (au fost două şi erau chiar drăguţe), ci pentru că mi-am dat

137

seama că n-aş fi suportat anturajul, iar dialogurile mele cu cei din „high-life”-ul roşu ar fi fost explozive. Eram şi sunt adeptul principiului că o familie trebuie formată din oameni cu caracteristici asemănătoare. Altfel, orice ceartă mică devine mare atunci când protagoniştii invocă diferenţe din trecutul lor, deci nerezolvabile. Când încep să se condamne reciproc cu acuze de genul „erai un/o ... când te-am luat”, atunci nu mai este nimic de făcut decât despărţirea. Îmi amintesc o scenă întâmplată la teatru: undeva pe la rândul 10, deci locuri destul de bune, spre amuzamentul publicului, o tânără îmbrăcată ţipător vocifera ascuţit acuzându-şi partenerul - un tânăr ce părea spălăţel - că îndrăznise să cumpere pentru ea locuri atât de modeste, deşi era cât se poate de evident că se afla pentru prima dată într-o astfel de sală. Se imagina probabil într-o lojă, aşa cum văzuse ea vreun film. N-aş fi riscat să mă însoţesc cu asemenea partenere. Căsătoria noastră s-a înfăptuit la 11 martie 1967.

Semnează ea

Semnează el

138

Confirmă prin prezenţa lor martorii. De la primul nostru eveniment important nu avem alte fotografii decât acestea, făcute de fotograful agreat la Casa Căsătoriilor, mai proaste decât cele ale amatorilor. Noi eram cât se poate de aerieni şi neatenţi la asemenea detalii. S-a întâmplat să fie o zi neaşteptat de frumoasă pentru acel anotimp. A fost atât de cald încât la întoarcerea de la Casa căsătoriilor a trebuit să ne purtăm pardesiurile pe braţe. Nu am făcut nuntă, doar o petrecere acasă, căsătoria religioasă urmând a fi celebrată mai 139

târziu. Se spune că, dacă în ziua nunţii plouă, familia constituită atunci va fi bogată; dacă este frumos va fi fericită. Deşi nu cred în asemenea preziceri, după aproape o jumătate de secol, pot spune că la noi s-a nimerit. În fotografia din dreapta, împreună cu noi este Mira, sora mea. La data căsătoriei, Margareta era medic secundar oncolog, urmând să-şi dea examenele de specialist în toamna aceluiaşi an, ceea ce s-a şi întâmplat.

Gestul nostru din fotografia alăturată are valoare de simbol. Vom ridica împreună bariera sau nu ?

În toamna aceluiaşi an, s-a îmbolnăvit de hepatită. În spital fiind, i-am dus să citească „Moromeţii” lui Marin Preda. Eu n-o citisem, dar se

140

vorbea mult despre ea. Am aflat mai târziu că, din consideraţie pentru mine, se străduia să citească din carte, dar i se făcea greaţă aproape de fiecare dată. N-a terminat-o niciodată. Mai târziu am încercat şi eu s-o citesc cu acelaşi rezultat fără să fi făcut hepatită. Nu este genul de literatură recomandat oamenilor normali. Faptul că a produs reacţii puternice este doar un efect al faptului că multe persoane se recunosc fie şi partal printre eroii cărţii. Dacă este un gen de literatură ce merită reţinut, asta va decide timpul. Eu mă îndoiesc. Astăzi, când citim romane ce descriu atmosfera unor epoci demult trecute, dorim să aflăm ceva, dacă nu neapărat folositor, măcar interesant pentru noi, şi nu detalii din viaţa unor oameni lipsiţi de relevanţă. De notat că marea majoritate a autorilor de literatură universală sunt orăşeni educaţi şi nu nostalgici rurali educaţi în stil comunist. Odată cu reorientarea politică a României, a început să apară şi o relaxare sesizabilă la nivel individual. Cu mici intervenţii, erau posibile chiar şi excursii organizate la Viena. Bineînţeles că majoritatea turiştilor rămâneau acolo, astfel că în curând asemenea excursii nu mai erau posibile decât cu intervenţii la nivele foarte înalte. Nouă nu ne-a ieşit niciodată. În schimb, obiectivul central al oricărui român cât de cât evoluat era maşina. N-am luat şi noi una la mâna a doua. Una nouă nu ne-am fi putut permite. Chiar şi pentru aceasta, primisem cam o treime din suma necesară de la mama, din banii cu care vânduse casa din Roman, şi încă pe atâta de la mama Margaretei, care vânduse şi ea

141

casa din Tulcea. Maşina era un Fiat 850, bej. N-aş putea spune că era chiar o maşină, dar la categoria maşinuţe era excelentă. În ceea ce ne priveşte a fost grozavă. Cred că ni se şi potrivea foarte bine atât ca dimensiuni cât şi ca vioiciune. Avea un demaraj foarte bun. În primul an am circulat ca disperaţii. Deşi sâmbăta era zi lucrătoare, nu odată am mers pe litoral în weekend, cu toate că podul de peste Dunăre nu era construit încă, iar traversarea cu bacul ridica serioase probleme de timp. Uneori făceam şi un ocol prin Tulcea, unde încă mai locuia mama Margaretei (tatăl murise demult). Maşina a fost şi unul dintre motivele pentru care, încet-încet am renunţat la alpinism. Un alt motiv, a fost acela că Margareta s-a declarat amatoare de excursii pe munte, aşa că am început să merg tot mai mult pe potecă şi mai puţin în trasee de căţărare. Muntele i-a adus şi un pseudonim. Fiindcă Gavroche era una dintre poreclele ei mai vechi, iar pe munte se aude doar ultima silabă atunci când strigi pe cineva, eu l-am adoptat pe Oş. Ei i-ar fi plăcut Tana, aşa cum o botezase Cici, fiica Aglaiei, sora ei, pe când încă nu ştia să vorbească. (Cici. Aglaia ştia.) Eu vroiam însă să fiu original cu orice preţ, aşa că am rămas la Oş. Cele mai multe excursii cu maşina le-am făcut, bineînţeles prin ţară. La una dintre primele am mers într-un grup de trei maşini: noi, Mira cu soţul ei şi o familie de medici, foşti colegi de facultate ai Margaretei. Drumul pe Valea

142

Dâmbovicioarei a fost o încântare. Ajunşi pe creastă, am hotărât să înnoptăm într-un sat. Pe atunci, traseul nu era frecventat de către turişti, aşa am reuşit cu greu să convingem pe cineva să ne găzduiască. A acceptat bucuroasă o femeie mărunţică, foarte vioaie. Avusese o familie mare, dar acum era singură. Soţul ei era plecat la muncă pe undeva, iar copiii împrăştiaţi prin ţară ca muncitori pe diferite uzine. Poziţia casei era superbă: la o cotitură a şoselei, cu o largă pajişte în faţă, era vizibilă de la mare distanţă. Acesta era şi motivul pentru care a acceptat să ne găzduiască: să vadă lumea ce grozavă e ea cu trei maşini în faţa casei. Nouă ne-a rămas în memorie pentru scena de a doua zi dimineaţa. Am vrut să cumpărăm de la ea un litru de lapte. Dacă a văzut că, fără să dea nimic şi doar pentru simpla găzduire poate să primească bani, a tras concluzia că pentru lapte poate să primească cu mult mai mult. Suma cerută a fost fabuloasă. Bineînţeles că am zâmbit şi am plecat. Raţionamentele oamenilor pot fi foarte diverse. Odată cu deschiderea economică către vest, România începuse să participe la licitaţii internaţionale, unde licitatorii străini erau mult mai eficienţi pentru că aveau posibilitatea să comunice rapid cu cei de acasă, şi foloseau tehnică de calcul performantă, în timp ce românii abia dacă reuşeau să dea un telefon, iar dacă reuşeau, fie că nu găseau pe cine trebuia, fie că acesta nu era capabil să ia o decizie pe loc. Aşa se face că s-a hotărât

143

dotarea ţării cu echipamente de calcul şi instruirea corespunzătoare a unor specialişti. Eu am aflat de un curs de analişti-programatori organizat de proaspăt înfiinţatul „Centrul de calcul economic şi cibernetică economică” din Bucureşti, de pe lângă A.S.E. Cum nu m-ar fi trimis nimeni acolo, m-am prezentat din proprie iniţiativă la concursul de admitere în speranţa, nu numai că voi reuşi, dar că voi forţa astfel mâna conducerii întreprinderii în care lucram, ei neputând refuza o iniţiativă ce se „înscrie pe linia partidului”. Eu am reuşit, dar ei nu s-au lăsat intimidaţi. Totuşi, la un compromis tot am ajuns. După îndelungate consultări cu şefi mai mari, au acceptat să urmez cursurile, dar ca fiind în concediu fără plată. Noroc că mă căsătorisem între timp, iar soţia m-a susţinut şi încurajat să merg mai departe. A fost o jumătate de an de restricţii majore, pentru că nici unul dintre noi nu era bogat. Sacrificiul m-a determinat, însă, să iau cursurile foarte în serios şi să valorific fiecare secundă. Eram căsătoriţi de mai puţin de un an, şi aveam obligaţia morală să nu-i înşel aşteptările. Ca profesori, pe lângă cei de la catedra de cibernetică şi alţi câţiva de la politehnică şi universitate, am avut şi instructori de la firma I.B.M., în special pentru probleme de programare, românii fiind axaţi mai mult spre teorie: matematică aplicată, cercetare operaţională, analiză numerică, statistică etc. Deşi era doar începutul meu în informatică, atunci, în timpul cursurilor, am prins gustul pentru analiză, pe care o priveam ca pe o supra-ştiinţă, pentru că includea cunoştinţe din mai

144

multe domenii. Am reflectat mai târziu dacă opţiunea mea a fost bună sau nu, deoarece - aşa cum se întâmplă de multe ori - cu cât domeniul este mai larg şi cere cunoştinţe mai complexe, cu atât evaluările sunt mai relative, situaţie de care profită impostorii, ceea ce s-a şi întâmplat. Deocamdată, eu eram de-a dreptul îndrăgostit de ceea ce învăţam. Făceam naveta între Ploieşti şi Bucureşti cu maşina, majoritatea timpului iarna, pe o şosea cu doar două benzi de circulaţie, care doar mai târziu s-a lărgit la patru. Dimineaţa, deşi era întuneric şi de cele mai multe ori gheaţă, era bine fiindcă şoseaua era liberă, iar cele câteva maşini erau conduse de şoferi experimentaţi. Când mă întorceam însă, deşi era lumină şi şoseaua curăţată, se circula mult mai greu din cauza indisciplinei rutiere. După terminarea cursurilor, am revenit în întreprindere, unde am fost asigurat că nu e nimic de făcut pentru un informatician, astfel că am început să caut o oportunitate în altă parte. Pentru a dovedi că nu este în întregime refractar, acelaşi director de care încă nu scăpasem - atelierul de proiectare în care lucram acum era tot sub tutela întreprinderii - mi-a „trasat o sarcină” cu următoarele cuvinte (pot cita din memorie pentru că momentul a fost important pentru mine): „Problema cea mai importantă şi care ne frământă pe noi în acest moment este cea a calităţii. Dacă în această privinţă poţi face ceva cu calculatoarele alea ale tale, bine. Dacă nu, altceva nu ne interesează”. Gândul lui se fonda pe ideea că un calculator

145

calculează, în timp ce calitatea este ceva noncuantificabil, astfel că scăpa de obligaţia de a valorifica noua mea pregătire. În ceea ce priveşte calitatea, într-adevăr ea era o problemă nu numai acolo. Efectele comunismului şi ale economiei centralizate începeau să se vadă peste tot. Nu o dată am asistat la scene în care conducători de diverse ranguri cereau explicit să se acorde mai mică atenţie calităţii, chiar să se accepte produse în afara toleranţelor admisibile, doar pentru a mări producţia. Cantitate în dauna calităţii! Eu am luat propunerea directorului drept o temă de cercetare şi - deşi nu aveam un calculator la dispoziţie - mam folosit de posibilităţile oferite de matematica statistică, efectuând manual cele câteva calcule necesare. Am cerut dosarul reclamaţiilor din ultimul an (ce-i drept erau foarte multe) şi am făcut o statistică a defectelor pe categorii de produse şi operaţii tehnologice. Totul prin diagrame şi calcule statistice clasice. Am evidenţiat astfel activităţile şi locurile generatoare de defecte, adică tocmai cele ce ar fi trebuit să fie în atenţia conducerii. În acelaşi mod, pentru cele mai frecvente defecte, am identificat chiar şi câteva cauze. În secţia de turnatorie, spre exemplu, prin diagrame de tip Gauss, am depistat curbe cu două cocoaşe sau cu vârful deplasat faţă de dimensiunea nominală, identificând astfel forme de turnare greşit construite. Pe de altă parte, cu ajutorul secretarei, am înregistrat locurile în care directorul îşi petrecea timpul în vizitele sale de lucru prin ateliere. Ştiam că plăcerea lui era să stea în biroul unui şef de

146

atelier, un tip fără studii, dar în prezenţa căruia directorul se simţea cu mult mai bine decât în cea a inginerilor, el, directorul, fiind unul dintre cei proveniţi din muncitori, cu studiile făcute mai pe înserat, când nu se vede prea bine. După ce mi-am terminat „studiul”, i-am prezentat mai întâi statistica defectelor şi a locurilor în care se produc cele mai multe, ceea ce, pe de o parte l-a impresionat, dar pe de altă parte l-a lovit, fiind o abordare mai ştiinţifică, diferită radical de vorbăria goală obişnuită din şedinţe, vorbărie ce nu viza nici o acţiune concretă. Lovitura de graţie a venit însă atunci când i-am arătat statistica „activităţii” lui, în locuri parcă special alese, diferite de cele în care ar fi trebuit să fie mai des dacă întradevăr l-ar fi preocupat problema calităţii. Recunosc că a fost o obrăznicie din partea mea, chiar dacă prezentarea i-am făcut-o între patru ochi, pentru a nu-l compromite public, dar a meritat. Între timp, îmi găsisem un alt loc de muncă, astfel că „analiza calităţii producţiei” n-a făcut decât să-mi uşureze aprobarea transferului. Aşa am ajuns în anul de graţie 1968. Să nuşi imagineze cineva că a fost ceva graţios în acel an. Ba, ceva a fost, dar pentru mine, dar pentru asta nu a intrat în istorie . . . încă. Mama mea, împreună cu Ionel, tanti Ruşca şi nenea Tică, se aflau la Văratic. Cum încă nu făcusem cununia religioasă ne-am gândit s-o facem acum, în biserica Veronicăi Micle la Mânăstirea Văratic, avându-i ca naşi pe nenea Tică şi tanti Ruşca. A existat deci un

147

moment de graţie, dar istoria nu a consemnat acest eveniment. Anul 1968 a intrat în istorie pentru altceva: invazia ruşilor în Cehoslovacia. Invazie este un fel de a spune, pentru că ei erau acolo încă din timpul războiului, doar că nu în centrul oraşelor, ci în cazărmi. Armata sovietică plecase doar din România. În restul ţărilor ocupate a rămas până după 1990, iar în unele încă se mai află şi azi. Explicaţia invaziei trebuie căutată cu câţiva ani în urmă, chiar în URSS. După moartea lui Stalin, se produsese o oarecare relaxare, al cărui moment reprezentativ a fost guvernarea Hruşciov. Atunci sovieticii şi-au retras trupele din România. Dar vechea gardă nu era dispusă să cedeze. În special mulţimea generalilor produşi de război dorea să păstreze puterea pe care o dobândiseră; nu voiau să-şi piardă avantajele. Aşa se şi explică înarmarea la cote ridicol de ridicate, nu numai în URSS, dar şi în SUA. După o scurtă perioadă de derută, ei au câştigat puterea pe care nu au mai cedat-o decât prin moarte naturală. (Probleme asemănătoare avusese şi SUA. Sunt cunoscute disputele lui Kennedy cu Edwin A. Walker, dar mai ales cu Lyman L. Lemnitzer, pe care a fost obligat să le rezolve personal, nu se ştie cu ce sacrificii.) În URSS, victoria politică internă a generalilor împotriva tendinţelor de „umanizare”, venite din partea civililor, a fost marcată de guvernarea Brejnev, un tip în aparenţă modest, despre care nu se poate spune mai nimic decât că, sub el, generalii au făcut ce-au vrut. Dacă cu România se

148

păcăliseră, acum, în Cehoslovacia, nu au mai riscat, iar încercările cehilor de a ridica capul, mişcare intrată în istorie sub numele de „Primăvara de la Praga”, nu a mai fost tolerată. Au intrat deci cu tancurile în Praga pentru a se impune în faţa unor manifestanţi ce nu aveau asupra lor nici măcar un băţ. A fost Tiananmen-ul Europei, înaintea celui chinez, şi se vorbeşte din păcate prea puţin despre acest moment important, nu numai pentru Cehoslovacia, dar chiar şi mai important pentru România. Noi, de la Văratec plecasem la Roman, cu intenţia de a vizita în continuare Bucovina, urmată de o eventuală excursie cu pluta pe Bistriţa. Acolo am aflat despre invazie. Toată lumea fugea spre casă. Noi ne-am continuat traseul propus, adică spre Bucovina. Până la Suceava, şirul maşinilor ce circulau în sens invers a fost aproape neîntrerupt. Deşi ne aflam în plin sezon de vacanţă, românii alergau spre casă indiferent unde se aflau. Ca de obicei, ciudaţii eram noi. În opinia altora! În opinia noastră era un gest inteligent. La Ploieşti mă puteam aştepta o concentrare, eventual la Brăila, unde mai fusesem odată într-o unitate de artilerie antitanc orientată spre est. La Borşa, unde am stat o săptămână, eram într-o oarecare siguranţă. Printre munţi erau puţine şanse să ne întâlnim cu eventualii invadatori. Pe drum, în trecere pe la mănăstirea Voroneţ, un grup de români ascultau discursul lui Nicolae Ceauşescu la un aparat de radio portativ instalat pe gardul din piatră de lângă biserică. Interesant mi s-a părut că un alt grup,

149

format însă din străini, treceau nepăsători. În liniştea bisericii, glasul oratorului din radioul dat la maximum se auzea mai mult decât impresionant. Atunci mi-a fost foarte clar că era glasul unui disperat, iar evenimentele ulterioare au confirmat-o. Lumea vorbeşte şi azi despre cotitura ideologică pe care a făcut-o Ceauşescu după vizita în China şi Coreea de Nord, tezele din nu mai ştiu ce lună şi altele. Momentul crucial a fost invazia din Cehoslovacia. Atunci a realizat că fusese dus de nas cu iluzia că ar fi genial, continuând de fapt drumul deschis de alţii, şi că în fond este singur. Occidentul nu s-a oferit să intervină. Atunci i s-a făcut teamă şi a virat către Moscova. N-a fost nici pe departe glasul patriotului curajos, ci a disperatului, cântecul de lebădă al celui ce se credea occidental. Vizita în China şi celelalte au fost consecinţe, momente ale procesului de revenire la vechile afinităţi comuniste. După o săptămână la Borşa am plecat în Munţii Apuseni, apoi la Timişoara. Aici, după câteva zile frumoase am început să credem că timpul se îndreaptă. Fusese o vară ploioasă. În consecinţă am plecat direct la Mamaia, via Mangalia, fără să mai trecem prin Ploieşti. La mare, n-a fost chiar frumos, dar a fost acceptabil. Din acest sejur la mare am o amintire drăguţă. În primii ani de după căsătorie am mers pe litoral cu cortul. Eu aveam o experienţă mai veche, când îmi confecţionasem un cort de munte, după modelul celor cu care se escaladase Everestul cu puţin timp în urmă. Era deci un cort mic, de munte,

150

dar foarte bine conceput. Îl făcusem pentru ascensiuni, dar l-am testat pe litoral, la „Camping Nord”, în Mamaia. Era, într-adevăr, cea mai nordică „aşezare” din staţiune, aşa cum era ea la timpul acela. Doi sau trei ani mai târziu a dispărut, fiindcă s-au construit numeroase hoteluri şi de fiecare dată apărea un nou camping, cu aceeaşi denumire, dar fără nici una dintre calităţile primului. Acesta avea grupuri sanitare extrem de bine îngrijite, cu apă caldă la orice oră şi femei de serviciu, care dezinfectau WC-urile după fiecare utilizare, chiar şi în plină noapte. Am stat o lună încheiată atunci şi cred că eram singurul român. Se întâmpla în perioada în care România se deschisese către occident şi străinii pasionaţi de turism începuseră să ne viziteze. Turişti aduşi prin agenţiile ONT au apărut mai târziu. Primii veniţi o făceau pe cont propriu, din curiozitate şi un uşor spirit de aventură. Erau foarte bine dotaţi cu ustensile de campare, semn că aveau o bogată experienţă. Majoritatea declarau că vizitaseră nu numai aproape toate ţările din Europa de vest, dar chiar şi o parte din Africa. Micul meu cort era o curiozitate printre maşinile şi corturile lor foarte mari, unele imense. Într-o dimineaţă, supărat că posesorii corturilor care mă încadrau vorbeau peste cortul meu, ca şi cum acesta n-ar fi existat, am început să fluier melodia „Silance”, recent lansată la trompetă de Nini Rosso, cred. Mie îmi plăcea să dorm mai mult dimineaţa, fiindcă seara mă culcam mai târziu. Oameni educaţi, mi-au respectat somnul în toate zilele cât au stat acolo.

151

Amintirea nostimă, de care vorbeam nu s-a întâmplat atunci, ci în 1968, când am venit de la Timişoara. Atunci am avut vecin un domn în vârstă din Bucureşti, fost profesor universitar, venit împreună cu cele două foste soţii. Ambele se recăsătoriseră după divorţul de el, soţii le muriseră şi, acum, formau un grup de prieteni ce trăiau din amintiri. (Între timp, au început să prindă şi românii gustul campării) De cum am sosit, m-a abordat disperat că maşina lui nu mai pornea. Mi-am dat seama că avea bateria complet descărcată şi, cum aveam drum în Constanţa, i-am dus-o la un service pentru încărcare rapidă. A doua zi, de fiecare dată când mă întâlnea, mă ducea la maşină să-mi arate bucuros că totul este în regulă: „Uite, domnule, acum sunt liniştit. Claxonul claxonează, semnalizare funcţionează, farurile se aprind, motorul porneşte.” A fost inutil să-l atenţionez că, dacă va continua să procedeze astfel, bateria se va descărca din nou. Bineînţeles, inevitabilul s-a produs, dar acum era liniştit, fiindcă ştia cauza şi soluţia. Drept mulţumire, ne-a aranjat o plimbare cu barca lui pe Siutghiol. Avea barca din tinereţe. Era una mare, de 12 metri (cred), cu pânze. De ea avea grijă şi – mai ales – o folosea pentru pescuit un constănţean, care, în schimb, îl ajuta pe bătrân cu diverse servicii, începând cu construirea cortului, unul înalt, pe schelet de lemn, improvizat pe loc. Plimbarea noastră cu barca ne-a produs o deosebită plăcere, pentru că s-a întâmplat la puţin timp după călătoria într-o noapte de la Timişoara la Mangalia şi, de aici, la Mamaia. Fiat-ul nostru – o

152

maşină scurtă – la drum lung devine obositoare datorită balansului longitudinal. Deplasarea bărcii pe apa lină a lacului, fără zgomotul motorului, părea ceva de pe altă planetă. Întâmplarea nostimă s-a produs câteva zile mai târziu. Noi am plecat într-o duminică la Tulcea, unde soţia mea dorea să viziteze oraşul natal şi familia unui văr, care încă locuia acolo. Luni, pe drumul de întoarcere, am făcut un mic ocol până la Jurilovca, de unde am cumpărat peşte proaspăt, de la pescarii ce tocmai veneau din larg. Când am ajuns la Mamaia, eram morţi de foame şi abia aşteptam să mâncăm peştele. Cum amicul nostru bucureştean – venit acolo din primăvară – se lăuda că are o bună relaţie la restaurantul din camping, iam dat lui peştele, pentru a fi prăjit. Aranjasem acest lucru încă înainte de plecarea la Tulcea. Trece însă mai bine de o oră şi nici vorbă de peşte. El umbla liniştit prin camping, fără să-i pese de noi. Când, sleiţi de foame, l-am întrebat ce-i cu peştele nostru, a răspuns că el a mâncat azi şi a pus peştele în frigiderul restaurantului, să-l aibă pentru a doua zi. Întâmplarea mi-a atras atenţia cât de profund se pot schimba oamenii, odată cu slăbirea posibilităţilor materiale. Micile interese devin criterii majore în relaţiile cu ceilalţi. De atunci, am avut numeroase ocazii să constat adevărul observaţiei de atunci, motiv pentru care mi-o amintesc adesea. Înaintea plecării din Mamaia, pentru siguranţa lui, mă ruga să mergem împreună, cu precizarea că nu trebuie să-mi fac probleme,

153

deoarece el nu va depăşi 40 de kilometri pe oră. Eu ar fi trebuit să merg în spatele lui. După această mică escapadă la Tulcea, eu am făcut gripă şi ne-am întors în sfârşit acasă unde, după câteva ore de somn, o trezesc pe Margareta, fiindcă venise sora ei. Buimacă de somn, mă întreabă: „Dar noi unde suntem aici?” Ne învârtisem prin toată ţara, aşa că nedumerirea ei era aproape firească. În România, lucrurile păreau să stea altfel decât în Cehoslovacia, dar se va vedea curând că doar păreau. Dacă pentru cehi invazia din 1968 a fost doar o stopare a unei mişcări aflate abia în faşă şi o încetinire a evoluţiei ce, oricum, urma să vină, pentru români a fost o întoarcere în trecut cu 20 de ani. Şi iată cum! În săptămâna următoare invaziei, în timp ce noi aşteptam cu sufletele la gură să vedem dacă ruşii vor intra sau nu şi în România, întreaga diplomaţie românească se străduia să obţină măcar o încurajare dacă nu şi sprijinul occidentului. Atunci Ceauşescu a intrat în panică. Celebrul lui discurs de atunci, ultimul discurs patriotic, reflecta, nu eroism, ci – aşa cum am spus - curajul disperatului. Curajul i-a trecut imediat, când a aflat răspunsul occidentului: „nu ne interesează!” Iar disperarea l-a condus la prima lui decizie majoră, care a fost şi cea mai importantă, poate că singura: a virat cu 180 de grade. Dacă până atunci nu făcea altceva decât să participe la manifestaţii grandilocvente organizate în „onoarea” sa, menite doar să satisfacă orgoliul prostului, în

154

timp ce societatea îşi continua drumul în virtutea inerţiei, atunci Ceauşescu a decis să curme drumul României de revenire în civilizaţia europeană şi a îndreptat ţara către răsărit. Se vorbeşte mult despre unele evenimente concrete de mai târziu, dar decizia majoră a fost luată atunci, după acea săptămână teribilă din august 1968, când occidentul a spus NU, fără nici măcar un cuvânt de încurajare. Cine invocă alte argumente, fie că nu avea capul pe umeri în 1968, fie că are obligaţii diplomatice care îl obligă să-şi modeleze limbajul. Anul 1968 marchează începutul celei de a treia etape a comunismului în România, adevărata perioadă Ceauşescu, pentru că a început odată cu prima lui decizie majoră, dar şi adevărata perioadă comunistă, liderii ei fiind din ce în ce mai mult produse ale educaţiei comuniste, recrutaţi şi promovaţi după criterii comuniste. Primii ani au fost încă buni. Ceauşescu moştenise o structură administrativ-politică, şi a avut nevoie de ceva timp ca s-o ajusteze după „priceperea” lui. Dezastrul avea să vină, pe măsură ce noua garnitură de lideri ajungea la maturitate. Consider de aceea că, în România, comunistul perfect este cel care în 1989 tocmai îşi terminase liceul, deci avea 19 ani. Între timp, a devenit om în toată puterea, pentru unii chiar şi politică. Între timp, eu am reuşit să obţin transferul din întreprindere la D.S.A.P.C. (Direcţia de Stat pentru Arhitectură şi Proiectare în Construcţii). Denumirea, destul de ciudată, aparţinea a ceea ce mai târziu s-a numit „Institut Judeţean de

155

Proiectare”. În fiecare judeţ exista aşa ceva. Aici ar trebui, poate, să fac o precizare. În România socialistă, exista câte un minister pentru majoritatea domeniilor de activitate, iar în fiecare minister câte un institut de proiectare şi unul de cercetare. Excepţia o reprezenta domeniul construcţiilor neindustriale, pentru care fiecare judeţ avea câte un asemenea institut, cu sarcina de a proiecta lucrări de interes judeţean. Doar pentru cercetare şi dirijare tehnică exista o instituţie centrală. Înainte de transfer, aş vrea să relatez o scenă din timpul căutărilor mele, dar cu învăţăminte pe durată mai mare. S-a întâmplat la Institutul de Proiectări pentru Instalaţii Petroliere (I.P.I.P.), unul dintre puţinele institute de proiectări ce nu se afla în Bucureşti, ci în Ploieşti. Institutul urma să primească un calculator din Anglia, iar trei ingineri erau deja acolo pentru specializare. Mă gândeam că pe lângă cei trei ar putea lucra şi un al patrulea, aşa că m-am prezentat la director. Acesta, un tip în vârstă, rămas acolo ca printr-o minune încă de pe vremea SOVROM-urilor, era o excepţie rarisimă de la regulă: era deştept şi cultivat. Am avut noroc să mă primească. S-a nimerit să fie după ce-şi luase prânzul, era bine dispus, aşa că discuţia cu mine a fost pentru el în cadrul siestei. Nu m-a angajat, dar se pare că i-am plăcut, pentru că mi-a explicat cu sinceritate că până ce şi posturile celor trei aflaţi la studii în Anglia erau deja vânate de câţiva arivişti pentru care se fac presiuni la care nu poate rezista. (Aveam astfel explicaţia faptului că el rezistase de atâţia ani pe post. Abilitatea lui era într-adevăr

156

remarcabilă.) Ce-i drept, nu mi-ar fi făcut nici un serviciu dacă m-ar fi angajat, pentru că, în afara dificultăţilor pe care i le-aş fi creat, eu însumi n-aş fi rezistat mâncătoriei interne. Mai târziu, am aflat că nici măcar cei trei din Anglia n-au reuşit să lucreze în oficiul de calcul proaspăt înfiinţat. Unul dintre ei a rămas acolo, iar ceilalţi au fost obligaţi să părăsească chiar şi institutul. Ceea ce m-a iritat puţin în timpul discuţiei, dar mi-a plăcut mai târziu, judecând retrospectiv, a fost un sfat ce mi l-a dat în mod indirect. De trei sau patru ori - mimând scăderea memoriei datorată vârstei - m-a întrebat unde lucrez şi de fiecare dată schiţa o grimasă de nemulţumire. Eu lucram într-o întreprindere relativ mică, dar insistam asupra calităţilor mele intelectuale şi în special asupra calificării recente. Prin strategia lui el voia să-mi spună că, în general, oamenii judecă superficial, de la general la particular, iar în momentul în care interesul lor dispare nu mai aprofundează nivelele inferioare. În cazul meu, postura de salariat într-o întreprindere mică mă dezavantaja în lumea intelectuală. Ştiam acest lucru, îl simţisem deja, dar el mi-a spus-o în stilul lui, pentru ca în finalul discuţiei să-şi ceară scuze pentru că nu mă poate ajuta primindu-mă în institutul lui, dar m-a sfătuit aproape părinteşte sămi caut un loc de muncă corespunzător aspiraţiilor mele. Oportunitatea s-a ivit aproape imediat la D.S.A.P.C. unde aveau nevoie de un inginer pentru funcţia de şef de proiect pentru lucrări cu caracter tehnologic. Chiar atunci institutul trebuia să execute

157

un proiect care cuprindea o turnătorie de fontă, iar eu aveam oarecare experienţă, întreprinderea în care lucram având şi ea una. Nu avea nici o legătură cu informatica, dar era un institut de proiectări, deci urmam cumva sfatul ce tocmai îl primisem. Timpul informaticii adevărate în România încă nu venise, dar era aproape, şi mai bine să mă găsească într-un institut de proiectare decât într-o întreprindere. Tot atunci am schimbat şi maşina. În locul Fiat-ului 850 am cumpărat o DACIE 1100, adică tocmai maşina pe care o bârfeam înainte ca fiind asemenea unei femei grase cu picioare subţiri. S-a dovedit totuşi a fi mai bună decât mă aşteptam.

În concedii, îmi reluasem mai vechea pasiune pentru fotografii alb/negru. Mergeam în fiecare an la mare. Acolo am constatat mai mult ca oriunde că lumea se schimbase. Pe litoral existau baruri peste tot, ceea ce era foarte bine. Seară de seară, toate erau foarte aglomerate. Între timp,

158

apăruse twist-ul, dans pe care l-am urât din invidie, pentru că rock-and-roll-ul căzuse în desuetudine şi, implicit, abilităţile mele în exercitarea lui. Asta era de aşteptat. Surpriza a fost să constat lipsa oricărui respect. Spre exemplu, după primul dans într-un bar nu tocmai select, am constatat la revenirea la masă că un scaun dispăruse. O persoană amabilă de la masa vecină ne-a atras atenţia să nu mai lăsăm ţigările pe masă, fiindcă vor fi furate. Cu doar câţiva ani în urmă aşa ceva nu era de conceput. Ce se întâmplase? Ca şef de proiect am avut ocazia să cunosc direct câţiva activişti de partid de rang ceva mai înalt, şi să observ nu numai relaţiile dintre ei şi noi, dar şi relaţiile dintre ei. Ceea ce m-a impresionat a fost duritatea acestora din urmă. Nu voi vorbi despre contactele mele personale, pentru că - deşi instructive pentru mine, eu nu făceam parte din „nomenclatură”, iar cu cei din afara ei nici activiştii nu riscau prea mult, de teamă să nu primească replici usturătoare. Câteva asemenea scene făcuseră epocă devenind memorabile. Ele circulau din gură în gură şi serveau drept învăţătură de minte pentru orice activist. Nomenclatura începea cu directorul oricărei întreprinderi sau instituţii, pentru că ei erau numiţi de partid, deci erau direct dependenţi de acesta şi, în consecinţă, obligaţi săşi suporte şefii. Am asistat cu stupoare la scene în care activişti inculţi se adresau într-un limbaj mitocănesc directorului tehnic al institutului - un om totuşi educat şi bun profesionist, care suporta totul

159

cu capul plecat. Asta ca să nu mai vorbesc despre inepţia pretenţiilor lor. Tot atunci am auzit o expresie a unui jurist, membru al nomenclaturii şi el: „cel care a fost exploatat ştie cel mai bine cum să-i exploateze pe alţii”. Nu cred în adevărul afirmaţiei, cel puţin din două motive: 1) majoritatea activiştilor fuseseră copii înainte de război, astfel încât nu apucaseră să cunoască „exploatarea” pe care o invocau; 2) atributele conducerii unei societăţi le erau total necunoscute. Ceea ce exprimau ei era doar imaginaţia lor despre conducere şi exploatare, imaginaţie fondată pe o totală ignoranţă. Ceea ce făceau ei nu era nici măcar exploatare, ci doar simpla răzbunare din motive de ură faţă de cei ce le erau superiori din punct de vedere intelectual. Trecuse etapa „luptei de clasă”. Vechea burghezie, cea pe care îşi propuseseră s-o distrugă, practic nu mai exista, deci „duşmanul de clasă” dispăruse. Cei care n-au fost exterminaţi erau deja prea în vârstă pentru a mai prezenta vreun pericol. Activiştii rămăseseră fără obiectul muncii. O nouă generaţie apăruse. Societatea avea şi ea o nouă clasă conducătoare, clasă constituită conform

160

cerinţei de a fi „de-al nostru”, ceea ce însemna nu numai apartenenţa la acelaşi grup mafiot, ci şi acelaşi nivel de mitocănie. Cineva a spus că nu se numeşte democraţie tipul de societate ce se edifica în Europa de est, ci „golano-craţie”. Iar pe măsură ce noii lideri căpătau siguranţă, le creştea şi aroganţa. Nu era însă distanţa pe care şi-o ia orice om instruit faţă de altul mai puţin instruit, dar pe care totuşi, pentru că de la oricine ai ceva de învăţat. Dimpotrivă, era distanţa impostorului parvenit, care nu vrea să-şi deconspire ignoranţa în faţa celorlalţi. De asemeni, remarcabilă era strădania lor de a nu se implica în probleme concrete. Activiştii dau doar ordine fără să-şi asume responsabilităţi. Unul dintre principiile lor era să nu lase în urma lui nimic scris. Nici vorbă de vreo semnătură. În 1970, nu ştiu prin ce minune, după Cluj şi Timişoara, Ploieştiul a fost ales ca, odată cu Iaşi-ul, să înfiinţeze centre teritoriale de calcul electronic. În anii următori s-au înfiinţat treptat în toate judeţele, dar noi, fiind în primul eşalon, am avut toate avantajele, dar şi dezavantajele deschizătorilor de drumuri. În ceea ce mă priveşte, am intrat în lotul de români instruiţi direct de către tehnicieni francezi, Franţa fiind ţara care ne-a vândut licenţa de fabricare a calculatoarelor electronice. La 1 august 1970, eram aşadar printre primii angajaţi ai Centrul Teritorial de Calcul Electronic din Ploieşti şi cursant la programul de instruire ce făcea parte din contractul prin care România cumpărase de la firma

161

C.I.I. Franţa, licenţa pentru fabricarea de calculatoare. Franţa nu era cea mai potrivită alegere, dar la mijloc se afla o decizie politică: în aceeaşi perioadă, România a cumpărat tot din Franţa licenţe pentru automobile, elicoptere etc. Oricum, aceasta nu era problema mea. Problema mea era că trebuia să re-învăţ limba franceză, cursurile fiind cu instructori francezi. Franceza destul de subţirică pe care o învăţasem în liceu aproape că o uitasem. Plecam la cursuri dimineaţa - din nou naveta Ploieşti - Bucureşti, de data aceasta pe o şosea lărgită pe aproape jumătate din drum, dar şi în lucru pe mai multe porţiuni, şi mă întorceam atât de obosit, încât aveam senzaţia că am dormit tot drumul. Evident că nu dormeam, pentru că trebuia să conduc maşina, dar odată ajuns acasă, nu eram capabil să-mi amintesc nimic din evenimentele rutiere. Mâncam, dormeam o oră, apoi încercam să descifrez din documentaţie ceea ce nu înţelesesem la cursuri. Seara, învăţam din greu la franceză. A fost un program mai mult decât intensiv: a fost epuizant. Franceza mea era încă precară şi trebuia să depun eforturi sporite. Vorbeam cumplit, dar înţelegeam destul de bine, mai ales că – după puţin timp – îmi însuşisem majoritatea termenilor tehnici şi a frazeologia specifică. Din nou, soţia a trebuit să-mi suporte programul dificil, dar cel puţin de data aceasta era pe bani; salariul mergea. Îmi spunea că uneori, când tot din cauza oboselii vorbeam noaptea prin somn (ceea ce nu fac de obicei), vorbeam în

162

franceză, dar mai corect decât în timpul zilei. Nu ştiu în ce măsură era adevărat, dar aşa spunea ea. Îmi amintesc o scenă de pe la sfârşitul cursurilor, când mă mai relaxasem, şi ne-am permis o vizită la o familie prietenă. Pe drum, ne-am încrucişat cu o pereche care mi-a plăcut (mai ales ea). Aş fi vrut s-o mai văd, aşa că, după ce ne-am intersectat, am aruncat o privire către oglinda retrovizoare, dar aceasta nu era acolo pentru că noi mergeam pe jos, locuinţa lor fiind aproape de a noastră. De aproape jumătate de an nu mai mersesem pe jos mai mult de o sută de metri. Singurele drumuri au fost cu maşina la cursuri şi înapoi. Cursurile s-au încheiat cu teste de verificare a cunoştinţelor, dar şi cu unul de limbă franceză, urmând să plecăm în Franţa la supra-specializare. Am fost fericit să trec cu brio testele, inclusiv cel de limbă franceză, pentru care eram foarte bucuros, dar asta nu înseamnă că am şi plecat în Franţa. Au plecat alţii în locul nostru. Doar câţiva dintre cursanţi au plecat, cei despre care se ştia de la început că vor pleca, indiferent de rezultatele testelor. Am văzut din întâmplare mai târziu o scrisoare de reproş a francezilor, pentru că în locul celor instruiţi în România au trimis alţii, complet inutilizabili, dar asta nu mai folosea la nimic. Am regretat desigur că nu am fost în Franţa - ar fi fost prea frumos ca să fie şi adevărat -, dar eram mulţumit că păşisem de data aceasta într-un domeniu care îmi plăcea şi care, în plus, era unul de vârf.

163

Spuneam mai devreme că, pe lângă avantajele deschizătorilor de drumuri, existau şi dezavantaje. Primul a fost cel al efortului depus, dar acesta aproape că îmi făcea plăcere. După seria noastră, însă, au urmat serii după serii de cursuri, predate mai întâi chiar de noi, apoi şi de către alţii, pe măsură ce se formau noi cadre. Noii cursanţi, însă, nu mai erau la fel de motivaţi. O mare parte veneau la centrele de calcul doar pentru că suna frumos, mulţi cu relaţii, iar la cursuri plecau ca într-o vacanţă prelungită. Tot noi eram cei care trebuiau să dăm răspunsuri la orice întrebare, fie şi stupidă, să facem primele programe reale şi să-i îndrumăm pe alţii. În Ploieşti eram doi în această situaţie: eu şi Grama Ovidiu. Am avut norocul să fim lăsaţi să lucrăm după voia noastră, pentru că atât directorul, cât şi directorul adjunct nu se amestecau, şi bine făceau, pentru că, oricum, nu s-ar fi priceput. Atunci am adoptat amândoi un principiu: „în viaţă trebuie să-ţi construieşti un astfel de cadru care să-ţi dea picioare în fund atunci când te cuprinde lenea”. Formularea îi aparţine lui, dar am adoptat-o şi eu. Învăţam în continuare după documentaţia primită de la francezi. Lucrările de specialitate în limba română aveau să apară mai târziu, majoritatea traduceri mai mult sau mai puţin bune, efectuate de către câţiva dintre colegii de la cursurile pe care tocmai le terminasem. Eram şeful atelierului de proiectare (analiză + programare) iar subalternii aşteptau de la mine soluţii. Studiul devenise aproape singura mea activitate. După câţiva ani, vorbeam chiar bine franceza, pentru că acasă

164

încercam să citesc şi altceva decât documentaţii tehnice. Cu oarecare dificultate, îmi procuram cărţi, dar mai ales reviste. Apăreau puţine, doar din cele acceptate oficial, şi nu apucau decât câţiva să le obţină. Pe mine exerciţiul limbii franceze mă interesa mai mult decât conţinutul, deşi mi-ar fi plăcut, bineînţeles, să citesc şi ceva atractiv. Am aflat şi câteva lucruri interesante, mai ales pentru noi cei de după „Zidul Berlinului”, care mai mult ne imaginam decât ştiam ceea ce se întâmpla dincolo. În Centrul de calcul, contabilului şef, care era şi secretarul de partid, mă sfătuia insistent să devin membru de partid, cu argumentul că nu este admisibil să fiu şef fără să fiu membru de partid, că mai devreme sau mai târziu voi fi eliminat şi că, de fapt, deja i se impune să găsească pe altcineva. În aceeaşi situaţie cu mine era şi Grama, despre care mi-a spus că, la recomandarea directorului, are înscrierea deja făcută. Într-adevăr, exista o afinitate reciprocă între el şi director, amândoi cu o copilărie asemănătoare: origine rurala, liceul la internat etc., ceea ce nu era cazul meu. Teama că va fi descoperită excluderea mea din UTM deja îmi trecuse, aşa că am urmat sfatul contabilului şef. Recomandarea am primit-o de la director şi de la fostul meu şef al atelierului de proiectare de la DSAPC. Aprobarea însă întârzia să se producă. Explicaţia - aveam s-o aflu mai târziu - era directorul adjunct. Aici trebuie să fac o paranteză. Legislaţia de atunci făcea dificilă crearea de noi instituţii. De aceea, din motive birocratice, primele centre de

165

calcul au fost înfiinţate prin desprinderea unor compartimente din fostele Direcţii judeţene de statistică şi ridicarea lor la rang de centre teritoriale de calcul electronic. În felul acesta, câteva operatoare la staţii mecano-grafice, împreună cu şeful lor, au devenit primii angajaţi ai centrelor de calcul. La Ploieşti, deşi nu avea nici o noţiune de specialitate, acestui şefuleţ, pe nume Feldman, însărcinat iniţial cu desfăşurarea operaţiunilor birocratice, i-a surâs ideea de a deveni director şi a fost profund dezamăgit atunci când, de la Bucureşti, a fost numit adevăratul director. Acesta, Ene Marin, oltean în toată puterea cuvântului, oscila între pragmatismul specific şi un romantism original. S-a îndrăgostit de mai multe ori în viaţă, dar de fiecare dată s-a căsătorit cu femeia iubită. La Ploieşti a făcut-o pentru a patra oară. Profesional, a fost când sus, în funcţii foarte înalte, când jos, chiar foarte jos, degradat ca inginer în mină, de unde însă s-a ridicat spectaculos, pe funcţii la fel de mari. La Ploieşti era oarecum trecut pe linie moartă, după ce fusese director adjunct la Editura Tehnică. În ceea ce mă priveşte, am fost în bune relaţii cu el. Feldman însă, un tip tenace, nu s-a lăsat. Lupta lor a fost dură şi de durată. Pentru moment, ea a fost aplanată prin numirea lui Feldman ca director adjunct. Cum Grama era omul directorului, adjunctul a făcut astfel încât numele lui să rămână permanent pe ultimul loc în lista candidaţilor. Alături de el, eu am avut aceeaşi soartă, nu ştiu dacă în mod special sau prin simplă asociere. Între timp,

166

directorul adjunct plecase în Franţa la un curs, deşi era cel mai neinstruit dintre noi. Din când în când sosea de la el câte o scrisoare - se temea probabil să nu uităm că există - prilej de distracţie pentru noi, fiindcă nu cunoştea termenii româneşti consacraţi, în special cei din matematică, (el fiind economist) şi traducea din franceză prin termeni improvizaţi. Cât despre conţinut, acesta era de-a dreptul hilar, ceea ce era însă de aşteptat, dat fiind lipsa lui de pregătire, nu numai de specialitate, dar chiar şi cea de limbă franceză. La intervenţia directorului, lucrurile au luat o întorsătură dură şi cererile noastre au fost în sfârşit luate în discuţie. Am fost chemat pentru confirmare la Comitetul municipal de partid împreună cu secretarul de partid. Aşa cereau formalităţile! Aflasem că cererea lui Grama fusese amânată, aşa că eu eram plin de emoţii. Prima întrebare a venit din partea primului secretar: „De ce vreau să mă fac membru de partid?” Nu ştiu dacă întrebarea a fost tendenţioasă sau formală. Eu am apreciat-o ca tendenţioasă şi am ripostat vehement. Nu pentru că aş fi fost vreun curajos, ci din cauza emoţiei. Pe măsură ce vorbeam tonul meu devenea tot mai ridicat şi am ajuns să-l întreb retoric eu pe el de ce se făcuse membru de partid. Dacă membrii de partid sunt „cei mai buni dintre cei buni”, el ce motive a avut să creadă că face parte din această categorie? A fost prima şi singura întrebare. Când am ieşit, secretarul meu de partid se lua cu mâinile de cap şi îmi reproşa: „Aoleu, ce mi-ai făcut???!!!”. Eu însă remarcasem un zâmbet discret pe feţele unor

167

membrii ai Comitetului şi bănuiam că nu fusese chiar atât de rău. Bănuiala mi s-a confirmat câteva zile mai târziu; fusesem acceptat! Am relatat acest episod nu atât pentru eveniment, ci pentru a ilustra una dintre trăsăturile mele caracteristice: reacţia la emoţie, neaşteptată chiar pentru mine. Din punct de vedere profesional, aveam un foarte mare atu: anii petrecuţi în întreprinderi îşi arătau acum roadele. Spre deosebire de marea majoritate a tinerilor informaticieni, eu ştiam şi ce anume ar trebui făcut. Perioada petrecută în proiectare, îmi arătase şi cum funcţionează şi o astfel de instituţie, iar Centrul de calcul era o instituţie de proiectare. Indiferent de calităţile şi defectele mele personale, puţine persoane din România aveau experienţa mea. În plus, nu eram nici prea bătrân, aşa că învăţam repede ceea ce încă nu ştiam. Mi-am zis atunci că cea mai importantă problemă pentru o întreprindere este eşalonarea în timp a producţiei şi urmărirea realizărilor. Pentru o întreprindere cu producţie de serie mijlocie, problema este practic nerezolvabilă prin mijloace normale, motiv pentru care imobilizările financiare sunt foarte mari. Să ştii când să produci fiecare piesă astfel încât asamblarea să fie posibilă fără aşteptări, este idealul oricărui planificator. Această problemă odată rezolvată pe calculator, devine placa turnantă pentru toate celelalte, ce apar ca lucrări derivate, simple listări la îndemâna unui programator modest. Când am găsit şi soluţia - o tehnică de simulare - nu mi-a venit să cred că aş

168

putea să realizez eu aşa ceva. Lucram însă şi pe zi ce trecea vedeam că ea este posibilă. Curând găsisem rezolvarea tuturor problemelor esenţiale. Rămânea doar să finalizez programul şi să găsesc întreprinderea potrivită pentru experimentare, fiindcă orice teorie are valoare în ochii celorlalţi doar dacă o demonstrezi prin experimentare. Dacă iniţial fusesem cunoscut doar ca unul dintre cursanţii primului eşalon instruit de francezi la achiziţionarea de către România a licenţei de fabricare a calculatoarelor IRIS/FELIX, între timp devenisem un specialist de marcă, unul care ştie atât ce trebuie făcut cât şi cum poate fi făcut. Opinia mea începuse să fie căutată. Mi se cereau tot felul de materiale, de parcă aş fi fost angajat al Institutului Central şi nu al unui centru teritorial. Frumos, dar ce folos!! La Bucureşti şefii se mâncau între ei mai ceva ca cei din Ploieşti şi erau schimbaţi fără nici o noimă. Reţeaua centrelor teritoriale, care ar fi trebuit să fie obiectul lor principal de activitate fusese lăsat pe mâna unor neisprăviţi, pentru că şefii duceau lupte personale. În primăvara anului 1972, la un simpozion naţional organizat în Poiana Braşov de către I.C.I. forul central al informaticii româneşti - am expus ideea că programarea producţiei este problema fundamentală a întreprinderilor, precum şi modul în care ea ar putea fi rezolvată. Cei din Braşov s-au arătat interesaţi, mai ales că lucrarea prezentată de ei era mai mult o intenţie decât o lucrare. Se vedea că sunt la început de drum, naivitatea lor era de-a dreptul înduioşătoare, dar erau plini de bune

169

intenţii. M-am gândit atunci că Braşovul ar fi o soluţie bună pentru mine: oraş civilizat, ce-i drept cu mai puţine posibilităţi profesionale ca Bucureştiul, dar la picioarele muntelui. În plus, rezolvam problema Margaretei, care în Ploieşti avusese mari necazuri, datorate în special unui fost coleg de facultate ce nu dorea ca urbea să-i cunoască trecutul marcat de repetenţii şi altele şi care se folosea de poziţia sa de Director al Direcţiei Sanitare, poziţie ce o dobândise prin abilitaţi de alt gen. Bucureştiul era inaccesibil pentru un medic fără relaţii, astfel că Braşovul părea un compromis atrăgător. Am prins o conjunctură favorabilă şi am depus actele de transfer. Mai întâi la Ministerul Sănătăţii şi - după obţinerea lui - al meu, mult mai uşor de realizat, prezenţa mea în centrul de calcul fiind chiar dorită.

170

1972–1980 Aşa se face că la sfârşitul aceluiaşi an, ne– am mutat la Braşov. Ploieştiul fusese avantajos pentru relativa lui apropiere faţă de Bucureşti, dar şi faţă de munte, unde mergeam la fiecare sfârşit de săptămână. Fusesem un alpinist pasionat (altă idee năstruşnică) şi, până să mă căsătoresc, escaladasem deja cele mai importante trasee din România şi, în orice caz, pe toate cele de grad maxim de dificultate. În Ploieşti stăteam foarte puţin din ceea ce s–ar numi timp liber. Acum însă parcă simţeam nevoia să ne „aşezăm”. Bucureştiul avea multe avantaje, dar şi unele dezavantaje, printre care distanţele mari şi transportul. Metroul era abia în construcţie. Dar cea mai mare dificultate ar fi fost transferul soţiei, medic, transfer ce nu s–ar fi putut realiza fără o relaţie puternică, relaţie ce nouă ne lipsea. În această conjunctură, Braşovul părea soluţia ideală. Dar, mai mult decât orice, era un oraş cu mult mai civilizat decât Ploieştiul şi chiar Bucureştiul, privit în ansamblu. Cel puţin în opinia mea! Când mă gândeam la Braşov, aveam în faţa ochilor lumea ce stătea la rând în mod ordonat în staţii aşteptând autobuzul. Aveam să mă înşel în multe privinţe, dar atunci imaginea idealistă ce o aveam despre acest oraş a fost hotărâtoare: ne–am transferat. Îmi plăceau chiar şi plopii ce străjuiau intrarea în oraş. De aceea i–am şi fotografiat, doar că mi s–a părut mai fotogenică imaginea luată de pe banda de ieşire decât cea de pe intrare. Cât

171

despre şirul ce apare în fotografie ca fiind în centru, el se arăta ca un stâlp în calea mea. N–am plecat din Braşov, aşa după cum îmi sugerau săgeţile, în ciuda unor dificultăţi, pe care nu mi le-aş fi putut imagina. Plopii în schimb au dispărut, ceea ce a stricat din frumuseţea peisajului. (Obstacolele din calea mea au dispărut şi ele, dar mai târziu.) N–a trebuit să treacă mult timp, pentru ca surprizele să apară. Primul semn s–a ivit la primul contact. M–am prezentat, bineînţeles la director. Acesta m–a întrebat dacă încă mai doresc să vin, aşteptând parcă să zic nu. Întrebarea era aberantă, deoarece eu eram deja transferat aici chiar în baza solicitării lui. Aveam să aflu puţin mai târziu că, la vestea venirii unui informatician deja calificat, un grup de localnici doritori să prindă „un post gras” vedeau în mine un concurent, motiv pentru care făcuseră o opoziţie vehementă. Şi încă unul venit din „regat”. Directorul, om sensibil la influenţe, nu mi–a spus că îşi regretă iniţiativa, deşi se putea citi pe faţa lui, dar m–a avertizat că am oponenţi. Mi-a atras atenţia că există un mic grup de recalcitranţi, ce îl contestă chiar pe el. Ceva părea să fie putred pe aici, dar mici turbulenţe există şi în cele mai limpezi ape, mi–am zis eu.

172

În discuţiile prealabile, convenisem să lucrez la dezvoltarea lucrărilor începute la Ploieşti, într-un compartiment special de cercetare, ce urma să fie înfiinţat sub conducerea mea. Odată venit, am fost rugat de către director să accept postul de şef de atelier, cu argumentul că este nevoie de experienţa mea, Centrul de Calcul fiind la început de drum. A trebuit să accept, deşi nu era ceea îmi doream. Aveam să constat imediat că – într-adevăr – aveau chiar mai mare nevoie de mine decât îşi imaginau. Nu exista nici măcar o singură lucrare în exploatare. Încasaseră însă o mulţime de bani pe proiecte nefinalizate, iar clienţii – intraţi şi ei în panică pentru cheltuieli nejustificate – ridicau pretenţii. Ceva trebuia făcut urgent, dar cu cine? Nimeni nu ştia să programeze în adevăratul sens al cuvântului. Avuseseră un şef de atelier total incompetent, care fusese schimbat cu un programator de la Uzina Tractorul. Acesta avea ceva idee de programare la nivel didactic, fără să ştie însă la ce–ar putea folosi. Împreună cu un programator - novice şi el – şi un tânăr inginer cu câţiva ani vechime, dar fără cunoştinţe de programare, încercau să adapteze pentru calculatoarele româneşti un set de subrutine creat de IBM, imaginându-şi că acesta ar urma să fie inima unor lucrărilor viitoare, doar că aceasta inimă a rămas fără corp. Conceptul era gigantesc pentru puţinătatea forţelor. Ceilalţi angajaţi erau cu totul străini de orice cunoştinţe de programare. Centrul Teritorial de Calcul Electronic din Braşov fusese înfiinţat ceva mai târziu decât cel din

173

Ploieşti şi - ce era cu adevărat grav - avusese un debut greşit din mai multe puncte de vedere. La Ploieşti, directorul Ene, venit din Bucureşti, fără cunoştinţe şi obligaţii locale, versat în activităţi de conducere şi conştient de limitele sale profesionale, ne-a lăsat pe noi, şefii de servicii, să organizăm activitatea. La Braşov, în schimb, directorul – entuziasmat de noua lui calitate – a făcut angajări fără discernământ. La întrebarea lui „care ar trebui să fie raportul dintre numărul programatorilor cu studii superioare şi cel cu studii medii”, un „binevoitor” la fel de incapabil i-a răspuns: jumajuma. Soluţia dată l-a făcut fericit, fiindcă pe aceştia din urmă îi putea angaja pe sprânceană. Din nefericire, instituţia era la început, iar cei cu studii superioare erau abia în faza de şcolarizare, aşa că celor cu studii medii nu avea cine să le dea de lucru. În consecinţă, după mai bine de un an, timp în care aceştia nu au avut nici o activitate, au fost deosebit de miraţi când am început să le dau câte ceva să lucreze. Unii chiar m-au reclamat pentru „îndrăzneala” mea. În prima zi, împreună cu directorul, am mers să mă prezinte personalului de la analiză– programare. Cu o parte din angajaţi urma să lucrez în atelierul promis, dar distribuirea nu era încă făcută. M–a prezentat în câteva cuvinte, după care a plecat. Cel care era şef al colectivului ce urma să continue proiectul început, a considerat că eu, nefiind subalternul lui, nu are nici o obligaţie faţă de mine, nici măcar pe cea a minimei ospitalităţi, astfel încât şi–a fixat privirea în hârtii şi a continuat să–si

174

vadă de lucrările lui. Eu am rămas în picioare, în mijlocul sălii, fără să am măcar un scaun, nici vorba de un birou. În mod cert, nu eram dorit. Eram într-o poziţie cât se poate de penibilă. Aşa mi-am început activitatea. Mai târziu, ca membru în Comisia de avizare a calităţii lucrărilor elaborate, am solicitat ca acestea să conţină în preambul un capitol privind documentarea asupra unor lucrări similare şi bibliografia cercetată, adică ceea ce ara nu numai firesc, ci obligatoriu în orice institut de proiectare. Devenisem deja un ciudat. În acea fază, în anul 1972, obiectivul centrelor teritoriale era proiectarea şi implementarea lucrărilor informatice pentru întreprinderile din teritoriu. Întreprinderile erau deci beneficiarii noştri. Experienţa mea în industrie n–o avea nimeni. Ca programator, aveam deja destulă activitate ca profesionist şi câteva lucrări serioase la activ, în timp ce ei abia se şcolarizau. Despre cercetare operaţională, analiză numerică şi alte domenii ale matematicii aplicate nici nu auziseră. De unde eu credeam că voi face muncă de cercetare, să implementez programe de mare anvergură etc., (aveam deja câteva proiecte începute), a trebuit s–o iau de la început şi să caut în mulţimea de angajaţi pe alte criterii decât cele profesionale câteva persoane cu ceva dotare intelectuală, să le învăţ primele noţiuni şi să realizez în mare viteză primele lucrări funcţionale. După ce am făcut–o, nu m–a lăudat nimeni pentru că între timp relaţiile se înăspriseră.

175

Diferenţa de statură profesională dintre mine şi ei era mult prea mare pentru ca să–mi fac probleme, dar treptat am constatat că pierd teren. Cel mai tare m–am supărat atunci când, la un seminar de comunicări ştiinţifice, organizat de Institutul Central de Informatică, directorul a plecat fără mine, însoţit doar de câţiva protejaţi. Nu le–a păsat că acolo lumea întreba de mine şi nu de ei. Nu sunt lipsit de modestie dacă afirm că, în lumea mică a informaticii ce abia se năştea atunci în România, eu eram o persoană bine cunoscută şi apreciată. Cei doi ani petrecuţi în Centrul de calcul din Ploieşti mă impuseseră. Dacă ignoranţa îi ţinea aproape de pământ, naivitatea şi arivismul îi ridicau până la cer. Unii aveau senzaţia că, dacă îmi furau „micile mele secrete”, se puteau descotorosi de mine şi să culeagă singuri laurii mai târziu. Degeaba le explicam că nu este nimic de furat, că eu le explic ceea ce trebuie să ştie. Nu există nici un „secret al pietrei filozofale”. Ba mai mult, am ţinut cursuri în care încercam să–i învăţ din „secretele” care nici nu erau ale mele, ci ţineau de abecedarul informaticii, fiindcă de acesta aveau nevoie. Nu vroiam să–i jignesc şi nu le–am spus că, pentru cei mai mulţi dintre ei, oricâte secrete mi–ar „fura”, deşi eu le ofeream gratis, tot nu m–ar putea ajunge, fiindcă eu permanent voi crea ceva nou, ceva prin care voi fi înaintea lor, aşa că ar face mai bine să încerce să mă urmeze, dacă pot. Şi–ar fi zis probabil că sunt arogant, deşi ei erau cei încrezuţi, nerealizându-şi micimea. Cei mai mulţi, majoritatea aduşi de director pe alte criterii decât cele

176

intelectuale, nu au înţeles niciodată mare lucru. Câţiva doar şi nu imediat au realizat că „e ceva putred în (Dane)marca Braşovului” şi au început să deschidă ochii. Eu însă începusem să obosesc. Într-un fel, poate că am greşit şi eu, cel puţin pe plan diplomatic. I-am spus directorului, spre exemplu, că unii dintre cei pe care îi angajase nu au ce căută în informatică, fiindcă nu vor fi niciodată capabili să scrie un program, oricât de elementar. Unii dintre ei nici nu-şi propuneau. Bineînţeles că nu i-a convenit, fiindcă motivele pentru care îi angajase erau cu totul altele. După o jumătate de an de asemenea dispute, îmi era evident că racilele fundamentale nu puteau fi schimbate, că nu pot conduce o echipă care nu doreşte să meargă în aceeaşi direcţie cu mine şi că eu însumi nu doresc să fiu părtaş cu ei. De altfel, directorul însuşi obişnuia să-mi spună că sunt singur printre ei, deci nu am nici o şansă. În mai puţin de un an am trecut în opoziţie. Spre dezamăgirea lui, nu eram singur. Deşi puţini, au existat şi câţiva intelectuali adevăraţi, dornici săşi folosească în mod creator timpul, la care s-au adăugat şi tinerii absolvenţi repartizaţi la Centrul de Calcul de către Minister, şi care erau trataţi discriminatoriu. În afara serviciului, oraşul ce–l idealizasem mi–a oferit şi el prima dezamăgire: un meseriaş ce părea serios, dar care nu s–a ţinut de cuvânt. Pentru mine a nu fi parolist este un păcat capital şi nu mă aşteptam să mi se întâmple tocmai din

177

partea unui braşovean. Cât despre braşoveni, în imaginaţia mea îi asociam cu serozitatea germană şi credeam că sunt adevărate monumente de punctualitate. Şirurile ordonate de oameni aşteptând autobuzul dispăruseră încă înainte de a ne muta noi în Braşov. Era o reminiscenţă a trecutului. Unele constatări erau chiar vesele. Odată cu sovietizarea României, Braşovul căpătase numele „Oraşul Stalin”, ceea ce a întristat multă lume, dar a oferit şi material de amuzament. Între timp, se revenise la vechea denumire a oraşului, dar alte denumiri rămăseseră aşa cum au fost impuse de regim. Astfel, prin rebotezarea unor străzi, strada Karl Marx se întretăia cu Frederic Engels în intersecţia poreclită de către localnici „Ceasul rău”, datorită ceasului public, care nu mergea prea bine, dar şi a restaurantului din spate lui, unde clienţilor li se întâmpla uneori să piardă noţiunea timpului. (Ceasul rău, ce să-i faci?!) Restaurantul există si azi, grădina lui fiind foarte căutată mai ales în timpul verii, datorită vegetaţiei, dar şi a serviciului de bună calitate. Au apărut chiar şi glume. Aşa spre exemplu, s-a încercat explicarea alegerii Braşovului ca purtător al numelui lui Stalin, la concurenţă cu Sibiul. Explicaţia: Sibiul era cunoscut pentru salamul de Sibiu, cu reputaţie internaţională, şi nu era indicat să-şi schimbe numele în „salam de Stalin”. O altă poantă era afirmaţia că Braşovul este oraşul care l-a adus pe Stalin în faţa tribunalului,

178

pentru că, în acea perioadă, statuia tătucului trona în faţa tribunalului, de fapt în faţa fostului tribunal, fiindcă, între timp, clădirea devenise sediul partidului. Contrar aparenţelor, Braşovul era un oraş muncitoresc şi lozinca „clasa muncitoare este în frunte” dădea deja roadele specifice. Capacitatea de absorbţie a oraşului fusese demult depăşită de numărul mare de muncitori necalificaţi, aduşi de la sate să lucreze în marile uzine braşovene, imigranţi ce, în majoritatea cazurilor, nici nu–şi mai propuneau să se adapteze. Erau deja majoritari, aşa că, după ei, oraşul trebuia să se adapteze regulilor stabilite de ei. Blaga spunea că eternitatea s-a născut la sat, dar Petre Ţuţea îl completa cu observaţia că viitorul satului este la oraş. Iată că amândoi s-au înşelat. Oraşele României s-au ruralizat. Cât despre eternitate, ea nu se putea naşte, din moment ce este veşnică. Poeţii însă pot spune orice. Filosofii n-ar trebui s-o facă, dar acest deziderat a dispărut încă din antichitate. Locuiam într-un bloc de apartamente. La etajul superior, o familie ne inunda cel puţin odată pe lună. Epuizaţi de proteste, am fost sfătuiţi să-i dăm în judecată, după procedura standard a legislaţiei timpului. La sfârşitul tevaturii, despăgubirea modică, pe care a trebuie s-o plătească, a fost însoţită de reproşul: „De ce nu aţi făcut asta de la început? Am fi luat şi noi lucrurile în serios şi n-am fi ajuns aici.” (Îi era necaz că a trebuit să plătească tribunalului cheltuielile de

179

judecată, mai mari decât despăgubirea faţă de mine.) Într-adevăr, după acest episod, nu ne-a mai inundat. În apartamentul lui, pe uşile de la baie şi ieşire erau lipite afişe mari, cu textul: „Ai închis apa?”. Morala: omul needucat acceptă normele de civilizaţie numai dacă este convins că nu are altă alternativă.

Noi ne consolam cu mici excursii prin împrejurimile oraşului şi chiar prin oraş, mângâindu-ne cu ideea că Braşovul este un oraş frumos şi că alegerea noastră n–a fost chiar atât de proastă.

Faptul că, la vremea aceea, în Braşov erau mai puţine străzi asfaltate decât în alte localităţi cu mult mai mici, spunea ceva despre administraţia oraşului, dar împrejurimile sunt întradevăr frumoase.

Aveam în curând să constat că şi apa este o problemă aici. Oraşul s–a dezvoltat enorm în ultimii

180

ani, dar edilii nu s–au învrednicit să–i asigure şi utilităţile necesare. Prin comparaţie, începusem să– i apreciez pe ploieşteni, unde nu există izvoare naturale la îndemână, dar apa nu a lipsit niciodată, deşi iniţial se obţinea prin extracţie din puţuri cu pompe submersibile. Doar mai târziu s-a construit aducţiunea de undeva de la poalele muntelui. Pentru ca laptele să nu se strice în magazin, se găsea doar până la ora şapte, cel mult opt, dimineaţa, în cantităţi suficient de mici, pentru a fi siguri că se va vinde. Nu se întâmpla aşa ceva la Ploieşti. N–am fost şi nu voi fi niciodată un admirator al Ploieştiului, dar vrând–nevrând, schimbând oraşul remarcam tot felul de diferenţe. Schimbam nu numai oraşul, ci şi provincia, şi nu era pentru prima data, ci pentru a doua oară. Am crescut în Moldova, am stat aproape zece ani în Muntenia şi mă aflam acum în Transilvania. Acum o altă diferenţă era prezentă: cea a distanţei faţă de Bucureşti. Începuse să se practice scoaterea intelectualilor la munci agricole. La Ploieşti auzisem de ea, dar Centrul de Calcul n–a fost niciodată solicitat. Mai aproape de Bucureşti, el era mai puţin provincial. La Braşov, am aflat încă din prima săptămână că, în fiecare duminică, aproape întreg personalul Centrului de Calcul merge la munci agricole. La început n–am mers, pentru că la sfârşit de săptămâna plecam la Ploieşti, unde soţia mea încă lucra; ea a venit o lună mai târziu.

181

Îmi amintesc că lunea, când mă întorceam, s–a nimerit de fiecare dată la Predeal să fie senin, dar în depresiunea Bârsei era ceaţă, iar Braşovul acoperit de o masă lăptoasă. Aveam senzaţia că urmează să cobor într-o groapă. Din punctul meu de vedere am coborât într-adevăr într-o groapă dar de altă natură. Cu ocazia muncilor agricole aveam imediat să constat că distanţa faţă de Bucureşti marchează şi o diferenţă de atitudine. Dispoziţia politică era aceeaşi; interpretarea era diferită. Mi– am amintit atunci o întâmplare devenită glumă. La Combinatul Brazi de lângă Ploieşti, la o şedinţă unde s–a vorbit despre „linia partidului”, un muncitor a spus: „Eu, tovarăşi, am lucrat înainte la CFR şi acolo era o vorbă: linia-i dreaptă, dar numai până la Chitila”. Da, cei din Ploieşti ştiau să se fofileze. M–aş fi aşteptat ca ardelenii s–o facă chiar mai bine, dar am constatat că era invers. Aici se mergea la munci agricole în mod hotărât. Până la urmă a trebuit s–o fac si eu. La prima mea ieşire, odată ajunşi în sat, directorul a mers la sediul gospodăriei agricole de unde cineva a mers cu noi şi ne–a arătat un ogor semănat cu cicoare pe care noi trebuia s–o culegem şi apoi a plecat. Doar directorul nostru a rămas să ne supravegheze şi „încurajeze”. Vezi doamne, să nu compromitem onoarea Centrului de Calcul. Am muncit pe brânci. Aici se vedea şi caracterul slugarnic faţă de cei ce l–au făcut director. Cu anii, muncile agricole au devenit un adevărat coşmar. Acum eram doar la început.

182

Acest director, pe nume Cruţiu, avea un caracter cu totul special, de care nu era în totalitate vinovat: avea un fizic oribil, ceea ce, cu siguranţă i– a marcat psihicul. Era rău. Câţiva ani mai târziu, am cunoscut–o pe fosta lui soţie, miliţian. (Îi plăceau femeile mai înalte cu cel puţin un cap decât el.) Ulterior s-a recăsătorit cu o operatoare de Centrul de Calcul, de asemenea foarte înaltă şi cu 20 de ani mai tânără decât el. Prima soţie era foarte dezamăgită de el, afirmând că ea a fost cea care l– a impulsionat şi susţinut să se şcolarizeze, de pe poziţia de lucrător necalificat la Staţia radar şi de bruiaj, existentă atunci pe colina Cetăţuia din Braşov, şi până la cea de absolvent al Academiei Tehnice Militare. Extrem de curios este faptul că, după absolvire, nu a lucrat nici o zi în armată, ceea ce este aproape inexplicabil, deoarece armata nu– şi abandonează cadrele pregătite. Şi mai curios este că următorul lui „loc de muncă” a fost Teatrul de Stat din Sibiu, deşi nu avea nici o pregătire în acest sens. Atunci au avut şi cele mai dure probleme familiale, urmate de divorţ. Argumentul lui: ea nu mai corespunde noului său statut de intelectual. Pe de altă parte, era extrem de nervos, deoarece ar fi vrut să joace roluri importante, dar i se ofereau numai unele mici, de figuraţie. Nu lipseau, bineînţeles, nici ironiile unor colegi, pe tema lipsei din repertoriu a rolului Quasimodo, care i s–ar fi potrivit ca o mănuşă. N–a stat mult timp acolo, pentru că, din actor la Teatrul din Sibiu, a ajuns brusc şeful unei instituţii de cultură din Braşov, de unde, în şi mai scurt timp, a devenit

183

cadru didactic al Universităţii braşovene, la catedra de electronică. Studenţii care l–au cunoscut povestesc că explica foarte pe înţeles funcţionarea aparatului de radio, dar nu şi altceva. Ştia să se facă plăcut, dar ştia şi mai bine să se folosească de oameni, fiindcă prost nu era. Dimpotrivă, era chiar foarte inteligent, dar răutatea îi obnubila mintea. La înfiinţarea Centrului Teritorial de Calcul Electronic din Braşov, partidul l-a numit pe el director. Cred că numele i-a fost predestinat, să se crucească lumea la asemenea evoluţie. Dar, dezamăgirile au început să curgă şi n–au fost numai ale mele, ci şi ale soţiei mele. Deşi medic specialist oncolog, a fost încadrată ca medic de întreprindere, şi – de unde ni se promisese la venire încadrarea ei în specialitate – acum avea greutăţi chiar şi în întreprinderile prin care era mutată din când în când. La amândoi ni se blocaseră până ce şi actele pentru schimbarea domiciliului. Deşi veneam dintrun oraş echivalent, pentru mine s–a solicitat avizul Consiliului de miniştri, iar ea avea oricum decizia Ministerului sănătăţii. Cu viza Primului ministru, actele zăceau ascunse pe

184

undeva. Aproape că nici nu le mai dădeam atenţie, pentru că cea mai mare parte dintre necazurilor veneau de la serviciu. Cum, ne–cum, finalizasem programul pentru programarea producţiei, chiar în mai multe variante. Când să–l aplic însă, am avut o prima mare surpriză, relevantă faţă de mersul economiei româneşti în ansamblul ei: întreprinderile fugeau de el „ca dracul de tămâie”. Într-o primă fază, conducerea întreprinderilor era interesată, deşi simţea opoziţia subalternilor. În faza a doua, însă, tocmai conducea îl respingea chiar şi atunci când subalternii îl doreau. Trebuie să explic. La început, interesul conducerii era unul teoretic, în timp ce opoziţia aparţinea celor mai mărunţi, ce bănuiau că un program de calculator le va răpi din autoritatea lor, dar mai ales din libertatea lor de a manipula, în înţelesurile ei mai puţin cinstite. Un maistru, spre exemplu, poate distribui lucrările către muncitori în mod preferenţial. Prin aceasta, autoritatea – uneori şi bugetul – lui au de câştigat. Temerea că interesele lui ar putea fi afectate este pentru el un motiv serios să privească calculatorul cu ostilitate. În faza a doua, însăşi conducerile deveniseră circumspecte pentru că programele de calculator ar fi făcut posibile verificările datelor statistice raportate, date ce erau din ce în ce mai mult „ajustate” conform cerinţelor partidului.

185

Un alt program, pe care mă gândisem să–l fac, bazat tot pe simulare matematică, a fost întocmirea planului de şcolarizare la nivel de judeţ, în special pentru şcolile profesionale. Se ştia că planul întocmit pe baza solicitărilor întreprinderilor era o formalitate birocratică, ireal, fiindcă întreprinderile însele erau în imposibilitate de a furniza date corecte. De cele mai multe ori datele furnizate se refereau la necesităţile curente şi nu la cele viitoare, când elevii şcolarizaţi azi vor termina şcoala, dar şi pentru că între timp întreprinderile îşi vor fi rezolvat problemele pe alte căi. Asta ca să nu mai vorbim despre modificările planurilor lor de producţie. Aici surpriza a fost de altă natură: am aflat că planurile de şcolarizare se întocmesc, nu în funcţie de solicitări, ci în funcţie de cadrele didactice existente şi care trebuie să aibă de lucru. Iar în Braşov, persoane cu influenţă sunt multe, relaţiile lor şi mai multe, de profesorii repartizaţi la ţară dar cu veleităţi urbane să nu mai vorbim. În consecinţă, Braşovul şcolariza cu mult mai mulţi muncitori decât avea nevoie. Programul meu de optimizare venea ca nuca în perete. Singurele probleme rămase disponibile pentru informatică au rămas exact cele despre care se spunea la început că ar fi o pierdere de timp să ne ocupăm de ele: lucrările contabile. Salariile listate la calculator nu erau nici mai mari şi nici mai mici decât cele calculate manual, dar tocmai de aceea asemenea programe nu au produs reacţii

186

negative. Ultima lozincă era: „Informatica e bună, cu condiţia să nu deranjeze”. Începusem să am nevoie şi de relaxare. Muntele era o posibilitate. Renunţasem la alpinism, dar am constatat că mici ieşiri ca turist, prin munţii din vecinătatea Braşovului îmi oferă suficientă bucurie. Aflând că practicasem alpinismul, unii colegi mă solicitau uneori să-i conduc pe alte trasee decât cele marcate pentru turişti. Recunosc, mi-a făcut plăcere. Totuşi, a durat un timp până să înţeleg că ar trebui să caut şi alte oportunităţi. Una pe care o evitasem şi pe care o simţeam ca pe o neîmplinire, era turismul extern. În apus nu aveam acces, aşa că am vizitat U.R.S.S.-ul, chiar de două ori. Prima excursie a fost în 1974, cu trenul, pe ruta Kiev, Minsk, Leningrad, Moscova. A doua a fost cu avionul de la Bucureşti la Moscova, cu trenul Moscova-Leningrad şi retur, după care, din nou cu avionul, de la Moscova la Bucureşti. Prima constatare: excrocheria românească. Sub pretextul că excursiile în străinătate trebuie făcute de pe poziţia de turist intern, plecarea era precedată de un sejur de o zi la Predeal. Totul pe hârtie. În realitate, nu stăteam în Predeal deloc. Era doar o majorare a costului excursiei şi încasarea unor sume necuvenite de către un hotel din Predeal. Îmi explicam astfel cum se face că hoteluri de prima clasă stăteau neocupate şi erau totuşi rentabile. În prima dintre cele două excursii am o amintire drăguţă. Pentru că la masă ni s-a oferit o mâncare de ciuperci, ghida a afirmat că locuitorii

187

din zonele geografice sărace sunt experţi în a prepara mâncăruri gustoase din puţinul ce li-l oferă natura. S-a întâmplat la Minsk. De atunci, m-am gândit de mai multe ori la veridicitatea afirmaţiei şi am tot făcut comparaţii cu alte zone. Belorusia, aşa cum o trădează şi numele este, într-adevăr, o ţară săracă, dar nu foarte. Particula „belo” (de la belâi= alb) nu vine de la zăpadă, care există chiar mai multă în zonele învecinate, ci de la faptul că pe teritoriul ei nu se afla mare lucru; era deci o pată albă pe harta lumii. Spre deosebire de ea, România se bucură de o natură darnică. Ar trebui, prin contrast, să constat că bucătăria românească este lipsită de savoare culinară. Cu tot subiectivismul, pot afirma că tocmai am găsit exemplul care contrazice afirmaţia ghidei, mai ales că ciupercile preparate la Minsk nu mi s-au părut grozave. Soţia mea le face mai bune. Ar trebui să mai iau în discuţie şi alte zone geografice. Solul ţărilor nordice nu le oferă localnicilor mai nimic. Au în schimb peşte. N-am fost acolo, aşa că nu ştiu cât de gustoase sunt preparatele lor. Zonele ecuatoriale sunt, fie aride, fie foarte bogate. Nu ştiu ce mănâncă cei din zonele aride, iar despre ceilalţi ştiu că sunt leneşi. Mai ştiu că, în unele locuri, se practică o agricultură intensivă, cu irigaţii şi udatul plantelor la picătură. Iam lăsat la urmă pe locuitorii ţărilor dezvoltate. Ei mănâncă orice, fiindcă bogăţia le permite să aleagă şi să importe ce le place.

188

Nu-mi rămâne decât să revin la România. Ne lăudăm că eram cândva grânarul Europei şi nu realizăm nici azi eroarea. Grâul este cultura leneşilor. Între semănat şi cules, agricultorul poate să doarmă, fiindcă nu are nimic de făcut. Chiar şi porumbul, din care se face mămăliga, trebuie prăşit din când în când. Ţările mai avansate preferă să valorice mai bine pământul şi cultivă plante cu un randament superior. La polul opus se află China. Orezul este o plantă din familia gramineelor, ca şi grâul, dar câtă muncă pentru cultivarea lui! Cred că afirmaţie ghidei a fost doar o încercare de a scuza lipsa de generozitate a gazdelor. Adevărul se află în altă parte. Hărnicia oamenilor pare să fie un criteriu mai potrivit decât generozitatea naturii. Românii sunt undeva la mijloc. Prea săraci să importe tot ce şi-ar dori, fac mâncare gustoasă din ce produc. În 1975, am vizitat Bulgaria. De fapt, litoralul bulgăresc, şi asta pentru că la O.N.T. nu mai existau bilete pe litoralul românesc, ci doar la Albena, în Bulgaria. Curios, şi preţul biletelor pentru un sejur în Bulgaria, cu transport cu tot, era mai mic decât pe litoralul românesc. Am mai avut parte şi de alte surprize, nu numai din categoria celor mărunte, ci chiar subiecte de reflecţie. Bulgaria a fost, de fapt, prima ţară pe care am vizitat–o, cu adevărat, pentru că excursiile în grup, în URSS, erau organizate numai pe trasee dinainte stabilite şi numai în oraşele mari, astfel încât nu se poate spune că vizitam ţara. De altfel, interesul meu în Leningrad şi Moscova era limitat la muzeele de

189

artă, cu adevărat remarcabile. În Bulgaria, o primă surpriză, ce părea neplăcută, s–a dovedit a fi norocul nostru: la frontieră am fost anunţaţi că nu putem fi cazaţi la Albena, pentru care plătisem biletele, ci în Varna, la particulari. Norocul a fost dublu. În primul rând, Albena era încă în construcţie, şi n–ar fi fost deloc o plăcere să stăm în mijlocul unui şantier. Noi însă nu ştiam acest lucru la plecare. Ni se spusese că Albena este o staţiune terminată, precum Mamaia noastră. În al doilea rând, stând la particulari, am avut un foarte mare grad de libertate şi posibilitatea de a–i cunoaşte pe bulgari la ei acasă. Pentru masă am primit bonuri valorice cu care puteam mânca în oricare dintre restaurantele agreate de organizaţia lor de turism, deci dintre cele mai scumpe, precum ONT-ul la noi, în România. Cum restul îl primeam în bani obişnuiţi, în scurt timp am obţinut banii necesari pentru a mânca mai ieftin oriunde în altă parte. Cu banii astfel obţinuţi am putut vizita şi alte locuri. Aveam deci libertate de mişcare deplină. Ne–am permis chiar două excursii în afara localităţii, una în nord până la Balcic şi alta în sud, astfel că am vizitat litoralul bulgăresc în întregime. O primă remarcă a fost ghidul bulgar, ce ne– a luat în primire de la frontieră. Era etnic bulgar ce învăţase limba română, deşi în Bulgaria erau zeci de mii de români. Pe unii dintre aceşti români am avut prilejul să–i cunosc la Varna. Lucrau în comerţ, dar nu mai sus de poziţia de chelner. Marea majoritate nu vizitaseră România după război, pentru că nu li se dăduse voie, deşi făceam parte

190

din acelaşi „lagăr democrat”. La vestea că suntem români, veneau să schimbe câteva vorbe, dar cu teamă să nu–i vadă şeful. Unul dintre ei, aflând că suntem din Braşov, a plâns în faţa noastră pentru că avea acolo un frate pe care nu–l mai văzuse de mulţi ani. În ceea ce îl priveşte pe ghid, rareori am văzut pe cineva care să urască cu atâta înverşunare ca el. În general, cei ce învaţă o limbă străină devin fani ai acelei ţări. La el însă, nu ştiu de ce s–a întâmplat invers. Ştia o mulţime de mărunţişuri defăimătoare din istoria României, pe care le invoca cu asiduitate. Chiar şi faptul că noi primisem cupoane pentru masă în valoare mai mare decât salariul lui l–a înfuriat, deşi noi plătisem pentru ele în lei sume echivalente, aşa cum se obişnuia pe atunci, atât în România, cât şi în Bulgaria, iar el ştia foarte bine acest lucru, dar invidia îl orbea. Ceea ce părea inexplicabil era de ce acest om trebuia să fie ghid? Se dovedea că politica bulgarilor era mult mai pragmatică decât a noastră, iar securitatea lor nu se limita la rolul de sperietoare a propriilor concetăţeni. Tot la capitolul politică, nu puteai să nu remarci portretele lui Brejnev şi Todor Jivkov, întotdeauna împreună, primul, cu capul ridicat şi privire de vizionar scrutând zările, iar al doilea, modest şi cu capul plecat. Bulgaria era pe atunci copilul alintat al fratelui mai mare, capul de pod cel mai înaintat al lumii slave, dincolo de România latină. Aveau de aici şi câteva avantaje, aşa că poziţia plecată a lui Jivkov nu era total gratuită.

191

Ceea ce mi–a plăcut pe litoralul bulgăresc a fost calitatea amenajărilor turistice. Într-o contradicţie surprinzătoare cu principiile comuniste – de care noi credeam că ne–am detaşat oarecum – zonele destinate turismului erau moderne, curate şi aproape complet separate de zonele ocupate de populaţia autohtonă. Aici, politica bulgarilor s–a dovedit mai inteligentă decât a noastră, inteligenţă pe care se pare că au dovedit–o şi mai târziu. Cât despre locuitori, îmi amintesc o scenă ce m–a amuzat. S–a petrecut într-un restaurant, unde la un moment dat a intrat un grup de „tovarăşi” ce participaseră la o şedinţă importantă „la centru”. Erau îmbrăcaţi în costume de culoare închisă, majoritatea negre, şi îşi târau cu greu hainele pe braţ, pe o căldură într-adevăr insuportabilă. Purtau însă sandale grosolane, fără ciorapi.... Am mai fost în Bulgaria câţiva ani mai târziu, la Sofia, la un revelion. De data aceasta, organizarea a fost aproape inexistentă, iar Sofia mi–a apărut un oraş mai modest decât primele patru mari oraşe din România, oricum incomparabil cu Bucureştiul. Clădirile sale monumentale, dacă le pot numi astfel, nu le egalează pe cele ale oraşelor importante din România. Iaşiul, Clujul, Timişoara, chiar şi Braşovul sunt mult mai evoluate. Ştiu însă bulgarii să–şi conserve mai bine istoria. Ceea ce m–a surprins în mod deosebit a fost o constatare în totală contradicţie cu stilul sovietic, deşi, repet, Bulgaria a fost copilul alintat al Moscovei. Dacă în URSS religia fusese practic desfiinţată, în Bulgaria ea era cât se poate de

192

liberă, iar oamenii foarte credincioşi. Bisericile din Sofia erau pline aproape permanent, şi nu sunt deloc puţine. E de presupus că ruşii şi–au dat între timp seama de eroare şi le–au permis bulgarilor această libertate, asigurându-se astfel de fidelitatea lor, pentru că interzicerea religiei a fost nu numai inutilă, dar şi una dintre cele mai dăunătoare idei leniniste. Tot în legătură cu religia, dar fără legătură cu opţiunile populaţiei, a fost o surpriză plăcută pentru mine să găsesc într-un magazin de discuri înregistrări ale renumitului lor bas Boris Christoff. Surpriza a fost maximă atunci când printre discuri am găsit „Liturgia Domestica” de Alexander Gretchaninov. Acesta a fost un compozitor rus, emigrat în Statele Unite. Noi îi repudiasem chiar şi pe românii căzuţi în dizgraţie. Să editezi un album al unui transfug rus, compozitor de muzică bisericească, mi s–a părut de neconceput. Bulgarii au făcut–o totuşi, pentru că Boris Christoff era una dintre mândriile lor, o personalitate prin care Bulgaria se făcea cunoscută lumii culturale. Începeam să–mi revizuiesc opiniile despre bulgari. Noroc că n–am stat mult. Mi le schimbam însă tot mai mult pe cele despre români, cel puţin despre oficialităţile noastre. Reprezentanţii bulgarilor erau mai patrioţi decât ai noştri. După prima vizită pe litoralul bulgar, am mers direct pe

193

litoralul românesc. Cunoşteam acolo pe responsabilul unui hotel din staţiunea Venus, încă de când locuiam în Ploieşti. El ne primea fără să avem repartiţie, dar ne taxa ca şi cum am fi avut una, cu diferenţa că banii nu-i înregistra. Nu-mi amintesc cum am l-am cunoscut.

Am mers acolo mai mulţi ani la rând. Fără sejur organizat de ONT, litoralul românesc este cu mult mai agreabil.

La mare mergeam aproape în fiecare vară. Evident, făceam şi poze.

Pe munte mergeam rar. Multă vreme nu am mai mers deloc. Începusem însă să am uşoare dureri în zona inimii şi mi–am zis că e cazul s–o las mai moale, aşa că am reluat mersul pe munte, dar

194

foarte uşor, mai mult ca plimbare. Uneori eram solicitat de colegi. Unul dintre ei a fost Unţeanu, coleg de serviciu şi de tenis. În fotografie suntem în Piatra Craiului. Eu după aparatul de fotografiat, fireşte.

Dincolo de aceste consideraţii generale, în Centrul de calcul am avut ocazia să constat mizeria internă a unor oameni care m–a scârbit profund. Sunt obişnuit cu disputa sportivă şi, teoretic, o pot înţelege şi pe cea mai puţin sportivă, dar dincolo de anumite limite mi se face scârbă şi abandonez. Îmi amintesc cum un fost coleg de serviciu, Miclea, (îmi pare rău pentru cuvântul coleg), când, după o şedinţă în care a tunat şi a fulgerat împotriva promovării unui coleg mai tânăr, îi povestea acestuia cinci minute mai târziu cât de mult l–a susţinut el, dar – vezi Doamne – ceilalţi din comisie s–ar fi opus. Acelaşi individ, după o vizită la Centrul

195

de calcul din Ploieşti, a afirmat într-o şedinţă că eu aş fi recalcitrant de felul meu, că a aflat el la Ploieşti că şi acolo am fost în dispută cu şefii. Am replicat că recomandarea de intrare în partid mi–o dăduseră chiar directorul Centrului de Calcul şi şeful de atelier din D.S.A.P.C., adică tocmai şefii mei direcţi din ultimele două instituţii în care lucrasem, afirmaţia lui fiind deci o calomnie. Nu i–a păsat. Am aflat că afirmaţia a făcut–o şi în alte locuri, unde eu nu am mai avut posibilitatea replicii. Aceasta este o fotografie de pe un carnet de sindicat din 1981. Am puţine fotografii din această perioada, din două motive. În primul rând, pasiunea mea pentru fotografii alb negru s–a diminuat, iar cea pentru color nu era realizabilă din lipsa condiţiilor tehnice. În schimb, între timp au apărut diapozitivele. Am făcut o mulţime, dar ele nu pot fi reproduse aici, din păcate. Chiar dacă pe plan naţional mai eram încă cunoscut, pe plan local reuşiseră să mă treacă pe linie moartă. Nu mai eram şef şi nici nu–mi mai doream. Aş fi fost într-o situaţie mai mult decât incomodă, pentru că un sef fără instrumentele necesare exercitării funcţiei nu este şef. Deşi socialismul a fost plin de asemenea paiaţe fără demnitate, nu mi–aş fi dorit să mă număr printre ele. Devenisem deci subaltern cu şefi incapabili să mă folosească. Primeam evident lucrări spre execuţie, dar asta îmi răpea doar puţin timp. Mai

196

mult le lua lor să înţeleagă ce făceam. Restul timpului mi l–am umplut citind. Atunci am început să studiez filosofia. Nu să citesc, ci s–o studiez. Cu hârtie şi creion în mână şi cu un teanc de dicţionare pe birou. N–a îndrăznit nimeni să mă împiedice. În ceea ce priveşte activitatea de comunicare ştiinţifică, dacă ei nu mă trimeteau, am început eu să fac astfel încât să fiu invitat de către organizatorii principalelor evenimente. În faţa invitaţiilor, nu puteau să mă refuze. De asemenea, mai publicam articole în reviste de specialitate. Într-o zi, un coleg etnic maghiar mi–a arătat un articol apărut în Ungaria ce făcea referire la un articol publicat de mine în România, articol ce a avut amabilitatea să mi–l traducă. M–am lăudat cu el în faţa unui activist de la partid. Singura lui reacţie a fost: „Da, păi nici cei din Ungaria nu sunt prea avansaţi în materie de informatică”. Ignorantul pretindea că ştie el cât de avansată sau de puţin avansată este informatica în lume. Spuneam despre directorul Centrului de Calcul că nu era tocmai ceea ce trebuia, dar asta n–ar fi fost o noutate. Un director bun ar fi fost o surpriză. Acesta era unul chiar foarte deştept. Ghinionul lui era de natură psihică. Natura îl dotase nefericit din punct de vedere fizic, motiv pentru care refulările lui se manifestau exacerbat. Era diform şi asta îl făcuse rău. Nu odată l–am surprins jucându-

197

se cu nervii celor ce depindeau de el, mai ales dacă erau puţin naivi. A reuşit cu firea lui să–şi atragă mulţi duşmani, astfel încât eu nu am mai contat. Sibaris şi Crotona erau două cetăţi rivale. Se ştie că cei din Sibaris erau adepţii plăcerilor. Când la atacul adversarilor au început să cânte, caii atacatorilor, obişnuiţi cu sunetul armelor, au început să danseze, astfel că au putut fi învinşi cu uşurinţă. Morala: e uşor să învingi un popor, dacă le oferi alt cântec. Cântecul meu a pus pe gânduri pe mulţi dintre cei care nu îndrăzneau să se pronunţe. Din fericire, în Centrul de Calcul au existat şi informaticieni interesaţi să se afirme profesional înainte de a aspira la posturi. Mai existau apoi tinerii absolvenţi veniţi prin repartiţie şi nu graţie „bunăvoinţei” deloc dezinteresate a directorului, care erau persecutaţi şi care mă susţineau pe mine şi nu pe el. S–au format două tabere în război deschis. Delimitarea era netă: profesioniştii pe de o parte şi impostorii de cealaltă. Din păcate, o replică des folosită a activiştilor de partid era „Nu e momentul”. Adică – vezi Doamne – el are o gândire modernă, dar societatea nu este încă pregătită pentru asemenea idei. În realitate, cu excepţia activiştilor consacraţi şi aflaţi în funcţii foarte înalte, cei pasageri ştiau că vor fi schimbaţi cândva, conform principiului de „rotire a cadrelor”. De aceea, ei îşi pregăteau un post comod şi bine retribuit, unde să „fie numiţi” la momentul oportun. Cel de director al Centrului de Calcul era tocmai bun. Condiţia era ca directorul în

198

funcţie să fie vulnerabil, pentru a putea fi înlăturat. Efectul era menţinerea în funcţie a directorilor vulnerabili, pentru că existau întotdeauna mai mulţi activişti cu aceleaşi interese şi care se opuneau la orice mişcare, păstrând postul pentru ei. Aşa se face că provizoratele durează cel mai mult. Eu nu mai eram activ în Centrul de Calcul, dar colegii mă foloseau pentru exemplificarea comportării incorecte a directorului faţă de puţinii specialişti. Până la urmă, directorul a fost schimbat, dar nu cu unul mai bun, ci cu un activist de partid, prin care se dorea pedepsirea „recalcitranţilor” şi mai ales disciplinarea lor. Se poate spune că victoria noastră – dacă a fost a noastră – a fost una à la Pirus. Noul director, la indicaţia şefilor lui, adică a partidului, ne–a obligat ca în lunile următoare să întocmim conspecte ca la şcoală după „materialele de partid”. A fost cel mai penibil director pe care l– am avut, mai jos cu mult chiar faţă de primii directori–muncitori din anii ’50-60. Pretindea că este oltean şi, ca tot olteanul, aspiră la mai mare, precum Jiul, care se varsă în mare împreună cu afluentul lui, Dunărea. În realitate, era dintr-un cătun din partea cealaltă a Oltului, Venit ca ucenic într-o uzină braşoveană, incapabil fiind în toate posturile prin care a trecut, a fost omul preferat al organizaţiilor de tineret, sindicat, partid etc., până când a ajuns inginer fără să fie student, şi director la Centrul de Calcul, fără să înţeleagă nimic din ceea ce se petrecea în jurul lui. Nici n–ar fi putut, pentru că incultura lui era

199

aproape desăvârşită. Era însă foarte convins că, dacă el e superiorul nostru, este mai deştept decât noi. Poate că, într-o anumită privinţă, avea dreptate. Oricum era inutil să–i spun că oamenii pot avea obiective diferite, că eu doresc să mă realizez ca profesionist şi nu ca politician. Dar el era tipul de om care crede că ceea ce îi place lui place tuturor, iar ceea ce nu–i place lui nu place nimănui. În simplitatea lui se considera superior, fiindcă el a ajuns unde – credea el – toată lumea ar vrea să fie. Nu ştia un lucru simplu, că nu trebuie să-i judecăm pe toţi oamenii după aceleaşi criterii şi în nici un caz după ale noastre. Unii au vocaţie de pionieri; dacă sunt primii care au făcut ceva sau au ajuns undeva, se simt împliniţi. Dacă altcineva le-a luat-o înainte – precum Robert Scott, care a murit îngheţat şi demoralizat, fiindcă Amundsen ajunsese înaintea lui la Polul Sud – atunci vor simţi că şi-au risipit viaţa. Alţi oameni îşi propun să construiască acolo unde se află. Nu vor să descopere nimic; vor doar să lase în urma lor un semn că au existat şi că n-au trăit degeaba. Sunt şi ei oameni de iniţiativă, dar altfel decât primii. Există însă şi persoane care, dimpotrivă, nu riscă să întreprindă ceva nou. Aşteaptă ca altcineva să le spună ce au de făcut şi sunt mulţumiţi la sfârşitul zilelor în care totul a decurs conform rutinei. În consecinţă, proverbul „Nu fă altuia ce ţie nu-ţi place” poate fi re-frazat în „Nu impune altora plăcerile tale. Poate au alte gusturi”. Directorul nostru credea invers, că dorinţele şi plăcerile lui sunt ale tuturor celorlalţi şi vedea în orice salariat mai răsărit un concurent primejdios la

200

funcţia de director. Se înşela amarnic, fiindcă rolul de slugă la partid nu şi-l doreau decât foarte puţini. Cel de constructor, de proiectant de lucrări de informatică sau de cercetător erau cu mult mai tentante pentru un intelectual autentic. Acum, peste ani, mă întreb dacă nu am greşit şi eu şi dau vina pe alţii pentru faptul că eu nu m-am integrat. Pe de altă parte însă, sunt adeptul credinţei că în viaţă trebuie să respecţi principiile care te fundamentează. Nu sunt gelos, spre exemplu, pe un escroc, pentru că are bani mai mulţi decât mine, fiindcă nu mi-am propus să fiu escroc. Al XVI–lea Congres mondial de istoria şi filozofia ştiinţei s–a ţinut la Bucureşti în 1981. Cu această ocazie, Academia Română a editat o serie de cărţi sub titlul „Istoria Ştiinţelor în România”, câte una pentru fiecare domeniu (matematică, fizică, medicină etc.) printre care şi una dedicată ciberneticii. Aici, numele meu apare de mai multe ori, atât în textul principal, cât şi în „Studiul bibliografic privind contribuţia românească la dezvoltarea ciberneticii”, prin două dintre lucrările publicate de mine până la acea dată. Am fost singurul informatician din Braşov citat. Bineînţeles că eram, şi sunt, foarte mândru, aceasta fiind o recunoaştere obiectivă a mea, cu atât mai mult cu cât nu cunoşteam pe nimeni din comitetul de redactare. Urmarea e uşor de bănuit: cu excepţia soţiei şi a câtorva rude, invidia celor cărora le–am arătat cartea a fost atât de evidentă, încât după scurt timp am preferat să o ţin sub tăcere.

201

Dobândisem mai demult înţelepciunea alpinistului, care păstrează pentru el şi cei câţiva cunoscători satisfacţiile unei escalade reuşite şi nu riscă să intre în gura celor ce oricum n–ar înţelege nimic. Una dintre satisfacţiile majore ale proaspătului director era să urmeze cu abnegaţie, chiar cu plăcere, indicaţiile de partid şi să ne scoată la „munci agricole”. Mitocan sadea, ura intelectualii din toată puterea fiinţei lui. N-o făcea nici din dragoste pentru agricultură, fiindcă nu făcuse niciodată agricultură şi nu provenea din familii de agricultori, ci dintr-un cătun cu oameni ce nu posedau pământ. Făceau doar cărămizi din pământ galben, amestecat cu bălegar. La început ne chemau doar duminicile. Mai târziu a ajuns să ne „scoată din producţie” şi în zilele lucrătoare.

La început

La sfârşit

202

Cele două fotografii alăturate sunt de la Cobor. A fost cea mai amplă organizare. A durat două sau trei săptămâni, nu–mi amintesc exact. Ştiu doar că în ultima parte am refuzat să mă mai duc. Câteva zile putea fi un divertisment, dar după o săptămână eram deja prea obosit. Nu a îndrăznit să mă pedepsească pentru gestul meu de indisciplină, probabil pentru că a realizat că exagerase. De altfel, nu a îndrăznit nici să mă împiedice să merg săptămânal la Bucureşti, pentru documentare la Institutul de Documentare Tehnică, la Institutul Central de Informatică şi chiar la Biblioteca Franceză şi la cea americană, în ciuda bâzâielilor celor de la securitate. Fotografia este luată la Centrul de calcul, unde, din cauza frigului, purtam un pardesiu vechi pe post de halat.

Când la o şedinţă am încercat să arăt că politica Centrului de Calcul este păguboasă, un coleg m-a asemănat cu Casandra. Dorinţa unora era să mă imagineze ca Laocoon, ei fiind şerpii gata să mă sugrume. Deosebirea dintre mine şi Casandra era faptul că eu nu prevesteam rele, ci atrăgeam atenţia asupra unor greşeli şi dădeam

203

soluţii, astfel încât relele să nu se întâmple. Dar oamenii mici sunt preocupaţi doar de prezent. Directorul însuşi şi-a exprimat deschis opţiunea: „zece ani mai merge”. Peste zece ani el urma să iasă la pensie. Nu este mai puţin adevărat că politica oricărui activist de partid viza doar prezentul, când nu trebuie să facă greşeli majore, pentru a nu fi refulat din reţeaua din care face parte. Gata! Ajunge cu mizeriile! Să trecem la altceva! Mama era fericită atunci când ne vedea, indiferent de condiţii. Separat, dar mai ales împreună, ceea ce însă se întâmpla rar.

Noi la Braşov, Mira şi Gheorghe la Ploieşti.

204

Ciocul nu a fost un semn de frondă. Am mai purtat chiar şi barbă, şi încă de mai multe ori. Prima încercare a fost cea mai reuşită. Pe atunci, la puţin timp după căsătorie, barba era multicoloră. Deşi părul începuse să se albise încă de pe la 20 de ani (la 25 era aproape complet alb), barba mai avea ceva fire negre. A treia culoare venea de la firele roşii, ce existau doar pe lateralele bărbiei. Sprâncenele erau complet negre. Se spunea că îmi stătea bine şi eu n–am îndrăznit să contrazic pe nimeni în această privinţă. Îmi pare rău, dar nu găsesc nici o fotografie din perioada aceea. Au fost perioade din viaţa mea când am făcut zeci de fotografii şi altele când nu am făcut deloc. Această fotografie este de la ultima încercare cu barbă, după care am ajuns la concluzia că nu merită să mai port barbă. E mai simplu să mă bărbieresc complet, ceea ce fac în fiecare dimineaţă după ce mă scol, chiar înainte de a mă trezi, ceea ce întâmplă mai târziu, după ce beau o cafea şi mă asigur că n–aş mai putea dormi. Pentru că, renunţasem la alpinism, am început să joc tenis. După schi a fost al doilea sport

205

în care nu m–am descurcat prea bine. Se vede şi din poză. Era însă o formă de mişcare şi relaxare de care aveam nevoie.

Uneori aveam putere să mai şi râdem.

Noul director aflase probabil că eu am prea mult timp liber şi a hotărât să–mi dea de lucru. Mi–a dat să implementez un program la toate întreprinderile comerciale din oraş. Pretenţiile lor nu erau mari, aşa că totul a fost simplu, cu o excepţie: o întreprindere al cărei contabil şef vroia mai mult, vizând chiar o teză de doctorat. Asta mi–a plăcut şi m–am ambalat. A ieşit o lucrare frumoasă, cu care în sinea mea mă mândresc şi acum, deşi nimeni nu ştie ce a însemnat ea pentru mine. Cu toate că era extrem de complexă, rezolvarea a fost atât de robustă încât ani de zile după ce noi, eu şi contabilul şef, nu mai eram în aceleaşi posturi, programele erau încă rulate de către alţi şi alţi funcţionari.

206

Cu această ocazie am învăţat şi contabilitate. În general, îmi place ca ceea ce fac să fac în cunoştinţă de cauză. M–a ajutat şi contabilul şef cu care între timp mă împrietenisem. Nu pot să– i ascund numele. Se numeşte Furdui Eugen.

În fotografie, este lângă mine, la un simpozion la Oradea, de unde a cules aplauze. Spera să-şi ia doctoratul cu această lucrare, dar divergenţele din lumea comerţului erau la fel de mari ca peste tot. Până la urmă, şi-a pierdut şi postul. Iar pentru că orice lucru se învaţă serios, mi– am procurat mai multe manuale de contabilitate, inclusiv pe cele de la liceele economice. Aici am făcut o constatare uluitoare pentru mine, inginer, că orice termen folosit trebuie să fi fost în prealabil definit. Ei bine, în acest manual destinat copiilor, prima pagină era de neînţeles chiar şi pentru mine datorită mulţimii termenilor necunoscuţi. Situaţia se repeta şi pe următoarele pagini. Majoritatea cuvintelor noi erau mai târziu definite în manual, dar pentru început numeroase fraze nu aveau nici un

207

înţeles pentru cititor. Ori acestea erau lecţii ce trebuiau învăţate. La scoală profesorii puneau întrebări şi copiii răspundeau cu fraze învăţate papagaliceşte fără să fi priceput ceva din ele. Constatarea mi se pare şi astăzi că este extrem de gravă, nu pentru contabilitate, ci pentru stilul de predare, stil ce formează mentalităţi. Generaţii întregi de copii se deprind cu ideea că pot/trebuie să rostească fraze fără înţeles pentru ei, pentru că aşa le cere profesorul. Din păcate, situaţia nu este limitată la clasele de contabilitate din liceele economice, ci – am constatat ulterior – în mai toate domeniile, unde activităţile nu sunt măsurabile şi unde impostorii îşi fac loc cu uşurinţă, tocmai prin asemenea tehnici: limba de lemn prin care proştii vor să pară deştepţi. Culmea e că uneori reuşesc! Profesiunea mi-a oferit posibilitatea să port discuţii cu multe persoane, din diferite categorii sociale, grade de cultură şi inteligenţă. Interesante mi s-au părut unele constatări cu privire la oamenii simpli, deşi am avut mai puţine relaţii cu ei. Voi da un exemplu. La Fabrica de Scule din Râşnov existau două categorii de muncitori: cei care nu lucraseră în viaţa lor în altă parte şi cei care au debutat prin alte locuri, majoritatea la întreprinderea „6 Martie” din Zărneşti, una cu mult mai mare. La orice întrebare de tipul „De ce?”, primii erau iritaţi şi dădeau răspunsuri de genul „Pentru că aşa se face/trebuie etc.!” Nu erau capabili să admită că pot exista şi alte variante. Cu ceilalţi, tocmai pentru că au cunoscut şi altă metodă, se putea discuta. Chiar

208

şi formularea frazelor era mai diversă la aceştia, puteau să exprime aceeaşi idee în mai multe moduri, cu alte cuvinte. Îmi dădeam seama că eu însumi evoluasem altfel decât colegii mei, încă de când eram inginer începător la Fabrica de Zahăr din Roman şi eram trimis în delegaţii la Bucureşti. Contactul cu multe persoane, unele de rang foarte înalt, m-a obligat să-mi adaptez limbajul şi comportarea, să evoluez. Între timp, începusem să mă lămuresc că faza romantică a informaticii în România se sfârşea. De unde, la început părea să fie o fereastră prin care economia românească se deschidea către cea occidentală, acum era limpede că socialismul victorios o închidea şi pe aceasta, acoperind–o cu aceeaşi cuvertură cenuşie ca în toate celelalte domenii. Profesiunea de analist-programator este frumoasă, chiar foarte frumoasă; este pasionantă. Din păcate, în România socialistă, cele mai bune programe rămân nefinalizate. Satisfacţia autorului pentru reuşita sa este singura realizare. Pare o muncă de Sisif. Aşa şi este, cu observaţia că Sisif există atât timp cât are o piatră de urcat. Filosofia mitului este mai profundă decât simpla exemplificare a unei munci zadarnice. Urcuşul lui este viaţa însăşi. El nu a fost imaginat doar pentru ca să ne înduioşeze pe noi. Pentru Sisif, înafara muntelui nu exista nimic, aşa că nu avea unde să plece. Datoria lui era să ducă stânca sus, unde avea bucuria lucrului bine făcut. Dacă piatra ar fi rămas acolo, viaţa lui rămânea fără ţel. Era sfârşitul

209

drumului, era moartea. De aceea, căderea ei îi oferea prilejul s-o mai urce odată. Repetarea era însăşi viaţa. În ceea ce priveşte activitatea mea, neşansa m–a făcut să mă trezesc mai devreme. Şi uite aşa am început să cred că tot răul este spre bine. Iar dacă cu informatica nu mai era nimic de făcut, mi– am zis că este un moment propice să fac ceea ce nu făcusem până atunci, dar mi–aş fi dorit, adică să studiez filosofia în mod serios. Nu că aş fi avut vreo pasiune pentru aşa ceva, şi nici că aş fi avut speranţa că voi deveni mai deştept. Cunoşteam chiar şi observaţia lui Goethe, din Faust: Am studiat cu râvnă, ah, filosofia Din scoarţă-n scoarţă, dreptul, medicina, Şi din păcate chiar teologia, Arzând de zel. Şi iată-mă acum un biet nebun, Cuminte ca şi mai-nainte. ... Mai sus sunt poate cu vreo două şchioape, Dar cu nimic de infinit nu-s mai aproape. Aveam deja această experienţă de la logică, inclusiv logica matematică, care – contrar aparenţelor – nu te învaţă să gândeşti mai bine. Dacă ştii să gândeşti suficient de bine, poţi să pricepi ceva din logică. Poţi să expui ceva într-un mod mai raţional, într-o succesiune logică mai uşor de înţeles de către alţii, dar nu descoperi noi raţionamente. Cel mult te antrenezi în manevrarea celor cunoscute, îţi sporeşti abilităţile intelectuale.

210

Din partea filosofiei, nu–mi era foarte clar la ce anume ar trebui să mă aştept, dar vroiam să înlătur sentimentul de inferioritate pe care–l simţeam din partea celor ce se auto–declarau filozofi, avansând prin asta ideea implicită cum că ei ar fi mai deştepţi decât restul lumii. Aveam eu o bănuială că lucrurile nu stau tocmai aşa, dar îmi trebuia proba. Mai cochetasem eu şi înainte cu filosofia, dar mi–am dat seama că nu merge cu lecturi sporadice. Trebuia să iau taurul de coarne, şi l–am luat. Nu cred că am devenit mai deştept după asta, dar cel puţin am eliminat suspiciunea că această lacună ar putea să–mi dăuneze. Există cu siguranţă altele mai grave. Într-un an, directorul ne-a obligat să venim la serviciu chiar în prima zi de paşti, cu precizarea că aşa i s-a recomandat de către şefii lui de la partid. Ca să ne arate că el nu are nici o vină, a lăsat să se înţeleagă că nu suntem obligaţi să lucrăm, ba chiar putem să aducem de acasă produse specifice (ouă roşii, cozonac, pască, chiar şi un pahar de vin), consumate însă cu discreţie, pentru că el se va face că nu vede. Aşa am şi făcut. După câteva ore însă, festinul s-a terminat. Nu şi programul de lucru. Începuserăm să ne plictisim, astfel că, încet-încet, câte unul, problemele de serviciu ale fiecăruia deveneau tot mai prezente în minţile noastre şi, din proprie iniţiativă, am început să lucrăm. Liderii comunişti ştiau bine că intelectualilor nu trebuie să le dai de lucru; îşi găsesc singuri. Secretul este să le laşi o portiţă de libertate în direcţia în care doresc

211

să se manifeste. Una foarte mică. Ideea nici n-ar fi rea, dacă n-ar exista invidia celor pe care intelectul nu-i ajută. Întâmplare relatată îmi aminteşte de perioada când am lucrat în proiectare. Era obiceiul ca de zilele onomastice şi alte aniversări, cel în cauză să ofere colegilor la sfârşitul programului un mic protocol. Dacă mai rămânea câte ceva de băut, sticla era aşezată într-un colţ şi acoperită cu un sul de calc sau ozalid, pentru înecat amarul unor zile mai „ploioase”. Ea putea fi folosită şi pentru verificarea afirmaţiei oricărei persoane, care declara că a mai lucrat în proiectare. Cel în cauză era rugat să aducă sulul. Testul consta în modul cum îl ridica: mişcarea trebuia să fie perfect verticală, pentru a nu răsturna eventuala sticlă ce sar putea găsi ascunsă acolo. O rază de lumină am primit tot de la un director, dar nu de la al meu. Fostul meu director de la Centrul de Calcul din Ploieşti, era acum la Institutul Central de Informatică (I.C.I.), forul nostru tutelar, pe post de şef al proiectului de cercetare ştiinţifică intitulat „Sistem informatic teritorial”. Cercetarea oficială se desfăşura atunci în cadrul „Planului naţional unic de cercetare”, plan ce era împărţit în secţiuni, capitole, capitolaşe şi aşa mai departe. O felie din plan era acest proiect al cărui şef era tocmai fostul meu director. Pentru că avea nevoie de executanţi (el era doar şeful) şi pentru că tema viza teritoriul, atunci el a cooptat câţiva informaticieni din oraşele mari: Cluj, Timişoara,

212

Suceava, şi pe mine din Braşov. Am fost foarte bucuros din mai multe motive, printre care şi acela că racolarea mea de către el era cea mai bună dovadă că mă apreciase. Dacă aceasta era o mângâiere de ordin sentimental, existau şi avantaje concrete. În primul rând, lucram la un proiect oficial de cercetare ştiinţifică. În al doilea rând, aveam independenţă profesională totală faţă de Centrul de Calcul din Braşov, de unde primeam doar salariu. Evaluarea proiectului se făcea la fiecare sfârşit de an la Bucureşti, fără altă participare braşoveană decât a mea. Visul meu de a lucra în cercetare se împlinea acum sub o altă formă, la un nivel cu mult mai înalt decât aş fi gândit vreodată. Lucrarea s–a desfăşurat pe mai mulţi ani şi mi–a prilejuit noi experienţe. Beneficiarul teoretic al proiectului era conducerea judeţului. Trebuia deci să intru în legătură cu cei mai înalţi activişti de partid din judeţ, de la care trebuia să obţin la sfârşitul anului un document prin care ei să ateste că lucrarea mea este utilă şi bine făcută. A început un joc bazat pe principiile: – ei să se facă că sunt receptivi; - eu să mă fac că–i cred şi, mai ales, să nu deranjez.

213

Conţinutul lucrării nu–i interesa şi oricum nu l–ar fi înţeles. Obiectivul principal era un program de simulare a evoluţiei localităţilor din teritoriu după diferite scenarii posibile, ceea ce ar fi ajutat conducerea judeţului să ia decizii corecte. Primul pas a fost analiza corelaţiilor dintre diferiţii indicatori economici şi sociali realizaţi în trecut, pentru ca, pe baza acestor corelaţii şi a trendului, să simulez evoluţia viitoare. Puteam vedea astfel la ce ne–am fi putut aştepta în viitor, care ar fi fost urmările unor decizii majore. Obţinerea datelor statistice era însă o problemă extrem de dificilă pentru că datele oficiale erau afectate de deformări menite să ascundă realitatea, s–o cosmetizeze. Uneori aflam coeficienţii, sau algoritmul deformării, când exista unul. Cu trecerea anilor, datele nu erau bune chiar de nimic, şi atunci trebuia să caut alte căi pentru a le afla. Mergem des la Comitetul judeţean de partid, spre disperarea directorului, unde i–am cunoscut aproape pe toţi activiştii de rang înalt. Cu cei mai mărunţi, de regulă ne zâmbeam frumos când ne întâlneam pe coridoare, dar fără să discutăm nimic, dacă era posibil. Acceptarea mea în echipa de proiectanţi de sisteme informatice teritoriale mi–a dat din plin de lucru pentru mai mulţi ani. După un timp, lucrurile au început să se mai relaxeze pentru mine. Eram deja cunoscut şi recunoscut din nou, aveam un

214

domeniu al meu în care ştiam ce aveam de făcut, cu alte cuvinte, totul mergea în mod natural. Dacă pe plan local începusem să fiu acceptat – fie şi cu strângeri din dinţi - la Bucureşti mă bucuram de consideraţie nedisimulată, nu numai datorită acestei lucrări, ci – mai ales – a participărilor la numeroase consfătuiri ştiinţifice, simpozioane şi alte manifestări de acest gen, la care, pentru a participa, era suficient să trimit din timp materialul prin poştă. Ca urmare, sosea o invitaţie pe adresa Centrului de Calcul, care nu mai putea fi refuzată. Pentru că lucrările pentru Sistem Informatic Teritorial luaseră amploare, dar şi pentru că ele presupuneau nu numai realizarea unor programe de calculator, ci şi un concept mai larg, cu implicaţii sociale şi nu numai, m-am gândit să scriu o carte, ceea ce am şi făcut. Până la a deveni carte, mai trebuiau parcurşi însă câţiva paşi, primul fiind obţinerea unor referate favorabile din partea unor personalităţi recunoscute. Primul căruia m-am adresat a fost inginerul dr. Virgil Ioanid, profesor universitar la Institutul de Construcţii din Bucureşti. El era preocupat şi scosese, împreună cu matematicianul Mihai Botez, o lucrare despre sistematizare urbană. Eu mă

215

ocupam de sistematizare teritorială, dar unele idei se legau.

Al doilea a fost sociologul Paul PopescuNeveanu, profesor la Universitatea Bucureşti. Punctul lui de vedere era important, fiindcă subiectul lucrării are implicaţii sociale dintre cele mai puternice.

Al treilea, dar cel mai important din punctul meu de vedere, a fost academicianul Mihai Drăgănescu, cel care, mai târziu a devenit Preşedinte al Academiei Române şi care, pe atunci, era directorul I.C.I., forul nostru tutelar. Deşi la el se intra foarte greu – chiar de către salariaţii I.C.I. –

216

pentru mine cred că avea o oarecare simpatie, fiindcă mă primea imediat ce mă anunţam.

De la toţi trei am primit recomandări elogioase. Credeţi că a fost suficient? Aşi! Directorii editurilor erau cu mult mai puternici. Cartea nu a apărut niciodată, probabil pentru că nu m-am asociat cu cine trebuia. Inutil probabil să spun că au fost suficienţi câţiva ani pentru ca şi informatica să fie nivelată prin formalismul sistemului socialist, motiv pentru care eu am reluat studiul filosofiei. Mai târziu, am scris o carte în care am cules câteva dintre lucrările anterioare, intitulată „Remanenţe informatice”, editată de Universitatea „Transilvania” din Braşov. Iată un extras din prefaţa, cu care mă mândresc, nu numai pentru că mă laudă, dar şi pentru că este prefaţată de Constantin Duguleană, prorector al universităţii. Iată un extras: „Creativitatea, bazată pe o solidă pregătire profesională, este amprenta pe care o poată

217

lucrările sale. Peste spiritul creativ, dacă aşezi eleganţa, stilul, frumuseţea exprimărilor şi inspiraţia în alegerea cuvintelor ajungi mai aproape de Cristache Gheorghiu. . . . Autorului cărţii, domnului Cristache Gheorghiu, îi voi purta veşnic un respect deosebit şi mă voi gândi la dânsul de fiecare dată când viaţa îmi va cere să mă ridic mai sus din punct de vedere moral şi intelectual.”

218

1980–1992 Cu timpul si după atâţia ani de neplăceri, lucrurile au început să se limpezească şi pentru Margareta. Spre surprinderea ei, a fost numită inspector în Direcţia judeţeană de sănătate. Asta s–a întâmplat în 1980, deci după opt ani.

Începând cu acest moment, situaţia a evoluat cu mult mai rapid: în scurt timp a devenit Medicul şef al Policlinicii judeţene şi, în final, medic specialist în Secţia de oncologie a Spitalului judeţean, ceea ce de fapt îşi dorise de la început. Că era un medic bun, chiar foarte bun, nu am nici un dubiu. Nu este numai impresia mea, ce pot fi acuzat de subiectivism. Există probe mai mult decât convingătoare, pe lângă faptul că este căutată de către pacienţi chiar şi azi, la mulţi ani

219

după ce a ieşit la pensie. Pacienţii pot fi şi ei subiectivi. Fără putinţă de tăgadă sunt cifrele; avea cel mai mare procentaj de supravieţuiri: peste 64 la sută, mult peste cel al colegilor. A avut vindecări chiar şi în cazul tumorilor Grawitz – o adevărată performanţă – ceea ce, bineînţeles, îi atrăgea invidia colegilor, cu toate consecinţele ei. Aprecierea supremă venea însă din partea medicilor din alte unităţi medicale, unele chiar din Institutele de oncologie din Bucureşti sau Cluj, care o recomandau pacienţilor lor. Avea astfel colaborări cu prof. univ. dr. Chiricuţă, directorul Institutului Oncologic Cluj, dr. Opriş, chimio-terapeut, sau dr. Lazăr, chirurg, ambii şefi de secţie la acelaşi institut. De la Institutul Oncologic Bucureşti, dr. Trestioreanu, chirurg, directorul institutului, dr. Mogoş şi dr. Aldea, ambii şefi ai secţiilor de chimioterapie, dr. Şaptefraţi, dr. Mudric, chirurgi şi mulţi alţii erai colaboratori frecvenţi. Un loc aparte îl ocupă prof. univ. dr. Setlacec, chirurg de excepţie, unul dintre stâlpii Clinicii Chirurgicale Fundeni, care i-a trimis pentru tratament post-operator de specialitate, pacienţi operaţi de el, care trăiesc şi azi. Pentru că orice om are o pasiune, sau ar trebui să aibă, am ajuns în situaţia să o recunosc şi eu pe a mea. Aceasta era pictura. Adevărul este că a durat ceva până când am realizat eu însumi acest lucru. Aveam o colecţie de albume de artă cum n– am văzut la nici un artist plastic, deşi am cunoscut destui. Îmi plăcea doar să privesc lucrările făcute

220

de alţii. În orice oraş important pe care îl vizitam, căutam galeriile de artă. În Bucureşti, unde mergeam cel puţin o dată pe săptămână (cu excepţia anilor când am lucrat la Roman, când stăteam cu săptămânile), ori de câte ori aveam o clipă liberă, intram într-o galerie de artă, iar dacă nu era nici una remarcabilă, la muzeul de artă. Dacă înmulţiţi cele 56 de săptămâni ale anului cu 30 de ani de activitate, veţi obţine o valoare surprinzătoare pentru numărul vizitelor mele la Muzeu, de mai multe ori decât marea majoritate a artiştilor plastici consacraţi. La Moscova şi Leningrad, sigurele oraşe mari pe care le–am vizitat înainte de ’89, la celebrele lor muzee (Ermitaj, Tretiakov etc.) intram dimineaţa cu grupul de turişti, de care aveam grijă să mă „rătăcesc”, şi mai ieşeam seara. Şi totuşi, încă nu mă gândeam să pictez. Aveam prea mult respect pentru clasici. Nu ştiu dacă mi–am pierdut respectul, sau s–a întâmplat altceva, dar într-o bună zi mi–am zis că trebuie să încerc şi eu. Iar acel ceva nu era nici mai mult nici mai puţin decât portretistica. Peisaje fac mulţi, chiar prea mulţi, nu mai vorbesc de flori. Abstract poate oricine, dar portretul mai greu de realizat. Aşa dar, contrar uzanţelor, prima preocupare a fost portretistica. Pe lângă pasiunea pentru portret, a existat şi un pic de logică: m–am gândit că pentru orice obiect trebuie să existe o tehnică particulară de reprezentare. Pentru un tablou complex trebuie să dispun de o multitudine de tehnici. Faţa unui om are însă doar un număr limitat

221

de „obiecte”: ochi, gură, nas etc. şi mai ales multă piele. Un portret este o combinaţie a acestora. Iată un avantaj pentru un începător, mi-am zis. Adevărul este că portretistica mă atrăgea mai mult. Restul erau pretexte. Inutil să spun că, în lipsa meşteşugului, primul portret, care ar fi trebuit să fie mai grozav ca un Rembrandt, n–am îndrăznit să–l arăt nimănui. Hotărât lucru, trebuia să mă instruiesc. În orice profesiune, pe lângă artă, există şi meşteşug. Unele pretind mult meşteşugul şi mai puţină artă, adică talent, altele invers. Talentul fără meşteşug, însă, nu produce nimic, indiferent de profesiune. Ce era de făcut? Am procedat ca inginerul: am căutat documentaţia tehnică, adică manualele de instruire. Un intelectual, odată ce şi–a însuşit o profesiune, se poate specializa cu uşurinţă şi în alte discipline, fără să reia şcoala de la început. Şcoala este importantă pentru formarea unui mod de gândire şi nu pentru suma cunoştinţelor însuşite, ce pot şi trebuie multiplicate după absolvire de un mare număr de ori. Ce mai contează câteva manuale pe lângă mulţimea celorlalte deja învăţate? Da, este valabil în disciplinele ştiinţifice, ori artele plastice sunt orice altceva în afară de ştiinţă. Manuale? Nu există aşa ceva, în sensul manualelor din celelalte domenii, în care instruirea se realizează prin metode sistematice. Pictura nu este o ştiinţă. Artele plastice, se învaţă în modul cel mai meşteşugăresc cu putinţă, ca acum 1.000 sau 10.000 de ani: în jurul maestrului, care le arată discipolilor câte ceva din secretele sale, pe măsură ce îşi aduce aminte,

222

în timp ce învăţăcelul lucrează. Ca să fi urmat eu un institut de arte plastice, nu aveam timp şi nu mai eram nici foarte tânăr. Şcolile populare de artă nu intrau în discuţie, în nici un caz. Ele erau frecventate de două categorii: - angajaţi ai întreprinderilor pe post de făcători de lozinci, zugrăvit afişe etc. şi cărora legislaţia le cerea ca, din când în când, să urmeze un curs de perfecţionare. Pentru ei era doar o obligaţie birocratică. - Pensionare doritoare să înveţe să picteze flori. Nu făceam parte din niciuna din aceste categorii. Eram totuşi un intelectual, chiar dacă, aşa cum spunea răposatul, dar simpaticul Iosif Sava, un „simplu” inginer. Mă aflam din nou în faţa unei dileme din care nu puteam ieşi decât însuşindu-mi metoda uzuală. Dar, dacă nu mă pot duce la un institut de arte plastice, să învăţ pe lângă un maestru, pot să mă împrietenesc cu artişti consacraţi de la care pot învăţa într-o manieră aproape identică. Şi aşa am făcut. În fond, nici Grigorescu n–a fost la vreo şcoală, cât despre Ţuculescu, el a fost medic. Un prim pas a fost înscrierea la Asociaţia Pictorilor Amatori, pe care mi-a recomandat-o Eugen Furdui, fostul contabil şef de la ICSAP (Întreprinderea Comercială de Stat pentru Alimentaţia Publică), cel de la care învăţasem contabilitate şi împreună cu care făcusem un program de care eram foarte mândru. El era un foarte bun grafician.

223

La peisaj cu Eugen Furdui la Mânăstirea Sâmbăta. În spate, departe, se află Margareta şi soţia lui.

După vreun an de încercări am avut prima participare la o expoziţie colectivă de amatori.

224

Cum expoziţie fără autor nu exista, iată şi autorul.

În continuare, am mers în câteva tabere de pictură şi am participat la mai multe expoziţii colective. Activitatea artistică era coordonată de Clement Bella, artist profesionist, de fapt grafician. El ne îndruma în tabere, ţinea lunar adevărate lecţii de istoria artei şi, mai ales, făcea selecţia lucrărilor prezentate în expoziţii. Nu era frumos ca bărbat, dar era dedicat profesiunii de dascăl. Pentru noi a fost îndrumătorul perfect. A murit într-un accident casnic, din nefericire. Adevăratul meu mentor a fost însă Nicolae Codreanu, absolvent al Istitutului de Arte Plastice „Ilia Repin” din Leningrad. Cu el pot spune că am fost prieten. Mergeam cel puţin odată pe săptămână la peisaj, uneori chiar mai des, iar în atelierul lui eram prezent ori de câte ori puteam, şi putem des, pentru că avea atelierul foarte aproape de sediul Centrului de Calcul. Noi aveam o Dacia 1310. Era arătoasă, fiind un model mai nou, foarte

225

proastă din punct de vedere tehnic, dar extrem de utilă pentru mine, ca pictor în formare. Trebuie să recunosc că şi ea, maşina, m–a făcut mai atractiv printre pictorii consacraţi, fiindcă ne permitea să mergem împreună „la peisaj”. Alegeam împreună un subiect şi ne aşezam astfel încât eu să nu văd ce face el. După o oră sau mai mult, o pauză era necesară. Abia atunci vedeam ce ar fi trebuit să fac eu. Era cea mai bună lecţie, mai bună chiar decât cele din atelierele institutelor de artă, unde profesorul nu pictează, ci doar vorbeşte. Rezultatele nu au întârziat şi am putut realiza prima expoziţie personală la sala „Arta” a Muzeului Judeţean de Artă din Braşov, în centrul oraşului.

Codreanu este al doilea din stânga, între Bella şi Gheorghe Dumitriu, preşedintele Asociaţiei Artiştilor Plastici Amatori. Anca Pop, critic de artă, mi-a făcut cronica artistică. Poate fi citită pe pagina mea de Internet.

226

În fotografia următoare, Aurelia Stoie Mărginean, în dreapta, pictor profesionist, a ţinut şi ea spună câteva cuvinte.

„Un numeros public”. Expresia consacrată este, bineînţeles, relativă; depinde de natura manifestării. În cazul meu, pictor debutant, publicul

a fost într-adevăr numeros: colegi, prieteni, dar şi

227

pictori profesionişti, curioşi să vadă „produsul” lui Codreanu.

Nu expun aici reproduceri după tablourile făcute de mine, pentru că există numeroase site–uri pe Internet, unde pot fi văzute. În fotografia din dreapta, pe perete, se vede portretul lui Radu Moraru, realizatorul de mai târziu al emisiunii Naşul TV, al cărui naş de cununie am fost noi, eu şi Margareta. Era elev pe atunci, iar în braţe îl ţine pe fratele lui, Tedi. Au urmat multe alte expoziţii personale şi colective. Devenisem cunoscut chiar printre profesionişti.

În fotografia din stânga se află Eftimie Modâlca, preşedintele filialei Braşov a Uniunii Artiştilor Plastici din România, prieten cu Codreanu. Lângă el, este Anca Pop.

228

În spatele lor, printre ei, se zăreşte Ermil Radulescu, poet şi ziarist la secţia de cultură a ziarului local „Drum nou”. Fotografia alb–negru din dreapta, luată în vizita pe care ne-a făcur-o la prima tabără de pictură de la Plaiul Foii, îl arată mai bine. A murit între timp. Soţia lui este artist plastic. Pentru a–mi perfecţiona limba engleză şi fiindcă nu aveam cu cine să conversez, m–am gândit să devin ghid la Oficiul Naţional de Turism (O.N.T.) pentru grupurile de turişti străini. Am urmat chiar un curs în acest scop, dar nu mi s–a încredinţat niciodată vreun grup. Iniţiativa nu mi–a stricat pentru că am făcut o adevărată pasiune pentru studierea arhitecturii medievale româneşti, în ideea că le voi vorbi străinilor despre ea în conexiune cu istoria României. Am mai făcut şi peste o mie de diapozitive cu care urma să–mi însoţesc cele câteva „conferinţe” pe care le pregătisem în acest scop. Visam la seri culturale înainte şi după excursiile diurne. Naivităţi! Singurii ascultători au fost câţiva colegi de serviciu şi prieteni cărora le– am prezentat varianta românească, pentru că de străini n–am avut parte.

229

Presupun că intenţiile mele au semănat doar panică printre ghizii agreaţi de către oficialităţi. Cu prilejul diferitelor excursii, din când în când, mi se deschidea mai vechea pasiune pentru fotografii.

230

Încet, încet, am ajuns în 1989, sau mai exact a venit 1989 peste noi. Situaţia economică devenise cumplită, ca să nu mai vorbesc despre cea politică, prea dezbătută însă pentru ca s–o mai relatez şi eu. Acum, inevitabilul s-a produs. Urma ca noi să ne organizăm după noi principii. Vise! Nu ştiu dacă este o caracteristică a românilor sau a întregii umanităţi, dar – în lipsa unui conducător şi ameţiţi de idei democratice – a urmat disiparea puţinului ce exista. Curând, Centrul de Calcul a devenit doar proprietarul clădirii, după care un proprietar mai mare a achiziţionat-o şi pe aceasta. Nu mă mândresc că am fost printre primii care au plecat, dar intuisem ce se va întâmpla şi nu aveam forţa să mă opun. Păstrez şi astăzi imaginea unor indivizi pe care doar protecţia directorului îi menţinuse în Centru şi care acum credeau că, brusc, a pogorât inteligenţa asupra lor. Mi–am înfiinţat atunci o firmă proprie de proiectare software, care a funcţionat până când vârsta mi-a permis. Dacă după 1968, declinul economiei româneşti a fost tot mai accentuat, 1989 a marcat colapsul. Eu compar deseori evoluţia României cu un automobil ce, la 23 August 1944, a părăsit şoseaua şi s-a lansat în gol într-o prăpastie. La început, zborul a fost chiar plăcut, mai ales pentru unii, dar, după un timp, automobilul a început să se lovească de stânci. 1989 a fost momentul dezintegrării finale şi al exploziei. Evident că de vină n–au fost stâncile de care s–a lovit.

231

Accident O maşină, numită România, a părăsit şoseaua, plonjând în abis. Era 23 august 1944. Doamne, ce frumos era: şi munţi şi văi treceau pe lângă noi…… Şi ce plăcut pluteam…… De-odată, zborul nostru lin s-a frânt. Un hurducăit teribil a urmat, iar la sfârşit, chiar şi maşina s-a dezintegrat. Prăpastia avea un fund. Ce tragedie!!! Cine s-ar fi gândit?! Chiar dacă românii nu au reuşit să se organizeze în condiţii de libertate, 1989 a însemnat totuşi o deschidere. Din nefericire pentru mine, nu mai eram tânăr şi nu aveam energia necesară pentru a o lua de la început. În plus, noile coordonate pe care evolua societatea românească nu erau potrivite pentru firea mea. Din fericire însă, există alternative. Pentru că accesul în occident mi–a fost interzis până atunci, visul de a vedea Parisul - şi nu numai - putea fi un nou obiectiv, fie şi numai din motive sentimentale. Acum se putea călători. Era formidabil! Cât timp

232

avea să dureze această libertate nu se ştia, aşa că trebuia să profit. În martie 1990, cu puţinii bani pe care îi aveam, am făcut prima excursie la Viena. Am fost inspirat, pentru că, imediat după aceea, Austria a introdus obligativitatea vizelor de intrare. Înainte de 1989 problema noastră era lipsa vizelor de ieşire din ţară. În occident, eram aşteptaţi cu braţele deschise. Acum situaţia se inversa. Nu mai aveam nevoie de vize de ieşire, dar accesul în ţările occidentale devenea tot mai dificil. Fiind prima călătorie în Vest, n–o voi uita niciodată, pentru că ea mi–a lăsat cele mai puternice impresii, tocmai pentru că a fost prima, deşi a fost cea mai scurtă. Interesant că în această primă excursie nu am făcut fotografii. Nu am o altă explicaţie decât emoţia momentului. Prima impresie în Viena a fost una de suprafaţă, ca pentru tot românul: vitrine strălucitor de curate, unde geamurile nu sunt lăsate să se opacizeze. La asta mă aşteptam. A doua surpriză a fost dizarmonia dintre căciula mea de astrahan şi moda locală. Nimeni nu purta căciulă, de nici un fel. Am scos–o si eu imediat. De altfel, era destul de cald, chiar foarte cald pentru acea perioada a anului. Asta mi–a adus aminte de domnitor român, care, în vizita tot la Viena, dar prin secolul 18, i s–a interzis vizita într-un spital de nebuni, pentru că îmbrăcămintea lui, de inspiraţie turcească, ar fi putut să le provoace locatarilor idei necontrolabile. Un şoc mai profund a fost cel al preţurilor: diferenţe uriaşe între diferite categorii de produse: ieftine în România şi scumpe în Viena, sau invers. Curând

233

am găsit şi explicaţia: ceea ce era importat din ţări subdezvoltate costa jenant de puţin, spre deosebire de produsele indigene, foarte scumpe. Spre exemplu, un ceas electronic chinezesc costa mai puţin decât un bilet de tramvai, la vremea când în România un ceas electronic era obiect de mândrie şi se cumpăra cu contravaloarea unui salariu. Preţul parcării în centru timp de o oră sau două era echivalent cu o pereche de pantofi modeşti. Am aflat dintr-un catalog că o medalie jubiliară românească din argint cu capul lui Ştefan cel Mare era evaluată la un preţ mai mic decât valoarea argintului din care era făcută. Explicaţia era evidentă: Austria, aflată la extremitatea de răsărit a occidentului, practica preţuri de speculă, jefuindu-i practic pe cei ce, veniţi din est, care vindeau la orice preţ numai să–şi procure valută. Ce–i drept, majoritatea cumpărătorilor erau membrii ai nomenclaturilor comuniste care, la rândul lor, jefuiau în propria lor ţară. Am cunoscut şi câţiva români ce fugiseră înainte de ’89 şi stăteau acolo într-un soi de carantină, speriaţi că vor fi trimişi înapoi în România, deoarece ţara devenise între timp liberă şi democrată. Îşi vedeau astfel irosite sacrificiile – pentru unii dramatice – ce le făcuseră ca să fugă din ţară. Stăteau de–a valma, oameni de cea mai bună condiţie alături de infractori, erudiţi cu inculţi. În mod oficial, după al doilea război mondial, marile puteri stabiliseră prin tratate ca Austria, ţară neutră, să găzduiască refugiaţii politici din est sau din vest, până la definitivarea situaţiei lor. În acest scop, ea

234

primea de la ONU banii necesari întreţinerii lor. Evident că toţi refugiaţii erau din est, pentru că din vest n–a avut nimeni ideea să emigreze în est, darămite fantezia să „fugă”, atâta timp cât puteau pleca încet, cu acte în regulă. După o scurtă şedere (1–3 săptămâni) într-un lagăr, refugiaţii primeau un soi de domiciliu forţat undeva, unde li se asigura casă, masă şi puţini bani de buzunar, atât de puţini încât ar fi fost insuficienţi pentru ţigări, dacă nefericitul ar fi fost fumător. Nu aveau voie să lucreze, astfel încât şederea era extrem de greu de suportat din punct de vedere psihologic. Cei pe care i–am cunoscut eu erau cazaţi într-un minihotel, dintr-un sat, pe malul lacului Neusiedler. Austriecii nu aveau decât de câştigat de pe urma lor, pentru că banii primiţi de la ONU le asigurau un grad de ocupare a hotelului de 100% pe tot parcursul anului, în timp ce, altfel, prin specificul locului, ar fi avut câţiva clienţi doar în sezon şi numai în weekend–uri. Tragedia acestor fugari era stresul aşteptării, care putea să dureze peste doi ani. Înainte să–i cunosc, am crezut că persoanele cu o pregătire superioară sunt aşteptate cu braţele deschise dincolo şi admiteam că doar cei fără pregătire, sau cei care prezintă unele suspiciuni ar putea întâmpina ceva dificultăţi. Mă înşelam! Aici ei nu contau ca persoane, ci doar ca numere, undeva pe o listă de aşteptare. În funcţie de ţara pe care o solicitau şi de numărul de imigranţi aprobaţi de către ţara respectivă, avansau pe listă până le venea rândul. La aşa–numitul „interviu” discutau cu un funcţionar interesat doar de aspectele politice.

235

Numai după ce ajungeau în ţara de destinaţie se punea problema găsirii unui loc de muncă, dacă se poate în acord cu pregătirea lui. Aceasta era soarta transfugilor. De aceea, soluţia ideală era ca viitorul emigrant să–şi aranjeze dinainte un loc de muncă, să evite lagărele pentru refugiaţi, dar pentru aceasta trebuia să obţină viza legală de ieşire din ţară, ceea ce nu era la îndemâna oricui. Viena mi-a plăcut. A ştiut să–şi păstreze valorile din epoca ei de glorie. Oamenii ei, însă, păreau că nu aparţin locului. Evident, impresiile mele erau extrem de subiective şi superficiale, pentru că n–am stat decât foarte puţin şi am cunoscut atât de puţini localnici, încât nu îndrăznesc nici măcar să afirm că aş avea o impresie. Mi–am amintit totuşi că Hitler a fost austriac. M-a amuzat că pe el l-au făcut neamţ, în timp ce pe Beethoven se străduiesc să-l considere vienez. Ştiu că românii sunt numeroşi în Austria. Muzicienii ar putea forma un partid mai puternic decât UDMR în România. Pe ei nu i–am cunoscut, şi îmi pare rău. În schimb, cei câţiva, puţini, pe care i–am întâlnit, m–au surprins negativ. În special unul dintre ei, plecat mai demult, avea acum aerul de expert. Mai târziu, a trebuit să recunosc că a avut dreptate, ceea ce m–a enervat. Atunci, în naivitatea mea, credeam cu tărie că România va avea un drum glorios în următorii ani şi că reintrarea ei în Europa va fi triumfală. Câteva domenii de activitate – informatica printre ele – aveau un mare viitor, credeam eu. Aproape că mi–a râs în nas. După el, orice idee avansam era sortită eşecului. „Bine, bine

236

– i–am spus –, dacă ce propun eu nu merge, atunci ce merge?” Mi–a răspuns că micul comerţ cu bombonele, vată de zahăr, gumă de mestecat etc. Am considerat răspunsul lui o jignire, deşi nu avea nici un motiv s–o facă. Abia ne cunoscusem. Cum n–a fost singurul cu asemenea orientare, mi–am explicat atitudinea lor ca având cauze psihologice: erau cu toţii oameni ce nu se realizaseră în România şi nu acceptau ideea că alţii ar putea s–o facă. Din păcate, evenimentele ulterioare mi–au dovedit că au avut dreptate, cel puţin pentru perioada imediat următoare. Asemenea „comercianţi” au făcut atunci avere, pe care unii ulterior şi–au sporit–o. Nu–i invidiez, îi felicit chiar, doar că eu nu mă simt capabil pentru asemenea activităţi, etichetate atunci ca „bişniţă”. Ceea ce e mai grav e că România întreagă a avut o evoluţie croită pe această măsură. Se vede că acest gen de activitate şi acest nivel este, sau era, caracteristic pentru noi. Marii escroci erau încă în umbră, pregătind marile „tunuri” ce aveau să vină. O întrebare m–a deranjat ani de zile după această primă excursie în Vest. De unde ştia occidentul atât de bine cum ne vom comporta noi, românii, după 1989? Individul despre care am vorbit nu era el atât de dotat ca să aibă o opinie proprie. El exprima opiniile altora, cu care era în contact. Deci părerea proastă despre noi era una venită de la alţii mai informaţi, care ne cunoşteau reacţiile, nivelul de educaţie şi puteau face comparaţii cu modele similare din trecut şi de prin alte părţi ale lumii. Vestea proastă pentru mine a

237

fost să constat că au avut dreptate. Sigur că lucrurile ar fi putut să aibă o altă evoluţie, dacă înaltele curţi ar fi dorit să facă ceva pentru noi, dar n–au făcut–o. Ceea ce a urmat a fost reacţia spontană, potrivită posibilităţilor şi nivelului nostru de educaţie de atunci. Obişnuiam să compar situaţia României de atunci, pe cale de a scăpa de sub influenţa sovietică, cu cea din secolul al XIX– lea, când am scăpat de turci. Diferenţa a făcut–o educaţia unor oameni ca Mihail Kogălniceanu pe de o parte, şi Ion Iliescu pe de altă parte. La întoarcerea în ţară, am avut o primă surpriză după doar câteva sute de metri. Se lăsa seara când am ieşit din vamă şi m–am gândit să „trag tare”, în speranţa ca voi prinde puţină lumină la traversarea Aradului, pe care nu-l cunoşteam prea bine. Obişnuit cu drumurile bune (chiar şi în Ungaria vecină), am intrat cu viteză în prima groapă din asfaltul românesc, după care am oprit să verific ce a mai rămas din maşina mea. Până în Arad se lăsase întuneric deplin. Conform aşteptărilor m–am rătăcit pentru că semne de circulaţie erau doar de restricţionare, nu şi pentru orientare, astfel încât revenirea cu picioarele pe pământul românesc a fost rapidă. Următoarea impresie a fost a doua zi, în Timişoara: oameni trişti, îmbrăcaţi ponosit, ce mergeau cu capul în jos, de parcă fuseseră cu toţii la o înmormântare. În drumul spre casă, către Braşov, am fost surprins de numărul mare de autocamioane şi chiar tractoare de pe şosele. Prin comparaţie, aveam impresia că numai în România se munceşte, în

238

timp ce în Austria şi chiar Ungaria toată lumea este în vacanţă. Acolo camioanele circulau doar pe autostradă şi extrem de rar pe alte şosele. În ceea ce priveşte tractoarele, le–am văzut doar pe drumuri secundare şi în general erau de mici dimensiuni. Asupra eficienţei muncii în România, aveam deja şi răspunsul: majoritatea camioanelor şi remorcilor tractoarelor circulau goale sau aproape goale. Pentru ce se deplasau n–am aflat niciodată. Odată întors acasă, urma să mă apuc de treabă. Bineînţeles că avertizările celor din Viena, cum că în România nimic serios nu poate fi făcut, nu le–am luat în seamă. Nu numai că nu aveam aptitudini de comerciant cu vată de zahăr şi bombonele - nici măcar de maşini uzate, foarte la modă atunci, dar pentru care trebuia să stai cu zilele la vamă – dar eram informatician profesionist şi doream să fac ceva ca profesionist şi nu ca bişniţar. Era nu numai o ambiţie, dar şi o evaluare a posibilităţilor mele: trebuie să fac ceva la care mă pricep, îmi ziceam, şi nu să mă bag într-un domeniu supra–aglomerat cu indivizi cu mult mai abili decât mine, mulţi dintre ei dotaţi de la natură chiar şi coloristic, nu numai „educaţional”. Cât despre informatica românească, ea era, alături de matematică, cât se poate de bine cotată în lumea bună. Nu numai că se vorbea despre numărul mare de informaticieni de origine romană ce lucrau cu salarii impresionante la firme de renume din Statele Unite, Canada, Anglia, Franţa şi altele, dar pe câţiva dintre ei îi cunoscusem

239

personal şi le cunoşteam nivelul profesional şi posibilităţile intelectuale. Îmi era clar că cei din România au cel puţin tot atâtea şanse. În consecinţă, n–a durat mult şi „m–am privatizat”, cu convingerea că voi coagula o echipă de profesionişti de prima mână. Aveam nevoie de clienţi, aşa că m–am folosit de prestanţa pe care presupuneam că o am şi umblam „din poartă’n poartă”. Asta după ce m– am convins că publicitatea nu avea efect la români, nici chiar scrisorile adresate direct conducerii întreprinderilor. Contactul personal era cu mult mai convingător. Se înfiinţau într-o veselie noi şi noi societăţi comerciale, care trebuiau să–şi ţină contabilitatea. Cererea de contabili era uriaşă. Mi– am zis că acum e momentul contabilităţii pe calculator şi am realizat programele necesare. Le– am scris eu pentru că mi–ar fi fost ruşine să mă duc la un client şi să–i spun că nu–i pot rezolva problema pe loc fiindcă programele sunt scrise de altcineva şi trebuie mai întâi să–l întreb pe acesta. În Centrul de Calcul am avut prilejul să cunosc toate lucrările importante, executate nu numai în Braşov, ci în întreaga reţea a centrelor de calcul, care – datorită sistemului impus de economia centralizată – erau obligate să coopereze. Chiar dacă n–aş fi vrut eu, ne obliga ICI – forul nostru tutelar. Eram la curent cu experienţa obţinută în exploatarea acestor lucrări, greşelile de proiectare posibile, cele mai bune soluţii, ca şi cele mai neinspirate, ce trebuiau evitate. Am avut deci posibilitatea să aleg din mulţimea soluţiilor posibile

240

pe cele mai eficiente. Experienţa mea era mare şi pot spune fără nici o falsă modestie că am scris programe bune, sănătoase. Prin contrast, multe dintre lucrările de largă răspândire ce au apărut în perioada următoare nu ar fi trecut de comisia de avizare a centrului de calcul, datorită naivităţii cu care au fost scrise, naivitate cauzată de lipsa de experienţă a programatorilor lansaţi de curând. Pentru partea de contabilitate pură am angajat un contabil profesionist, pentru a nu fi acuzat că mă bag unde „nu-mi fierbe oala”. Pentru că aveam planuri mari, am angajat şi alţi programatori. Aceştia urmau să preia ştafeta şi, împreună, să construim o firmă de software puternică. A mers relativ bine la început! Spun relativ, pentru că numărul clienţilor a fost mic faţă de ceea ce speram eu. Oamenilor le era teamă să–şi încredinţeze „secretele” financiare altor persoane, mai ales firme. Preferau să–şi rezolve problemele „în familie”, apelând la contabili improvizaţi. Adevăratele tunuri nu s–au tras însă de către bişniţarii, ci de către „mafioţi”, adică de către cei ce se aflau în „echipă” şi erau bine informaţi. Pe plan local, spre exemplu, toate magazinele din centru au intrat direct sau indirect pe mâna celor din securitate, iar cele mai mici pe mâna unui grup din fosta cooperaţie, care le administrase înainte de 1989. În scurt timp, câteva foste vânzătoare au devenit „femei de afaceri”. Un caz amuzant şi hilar în acelaşi timp este cel al unui fost director într-o întreprindere de comerţ exterior, ce îşi deschisese un magazin de calculatoare. Iniţial m–am bucurat,

241

pentru că – mi–am zis – informatica locală va avea de câştigat având un comerciant experimentat printre noi. Chiar dacă nu era el un profesionist de prima mână la nivel internaţional, deşi ajunsese şeful unei agenţii de resort în străinătate, era cel mai bun pe care îl aveam. Avantajul lui era cu atât mai important cu cât una dintre cele mai cumplite lovituri pe care le primise economia românească după 1989 fusese tocmai desfiinţarea tuturor acestor întreprinderi de comerţ exterior, lăsând întreprinderile producătoare „cu ochii în soare”, pentru că ele nu aveau personal specializat în comerţ exterior. Ele doar produceau. De comerţ exterior se ocupau alţii, cei din întreprinderile specializate, cu o subordonare parţial comercială, parţial securistă. Spuneam că în acest caz este şi ceva amuzant. Ei bine, când am intrat pentru prima dată în magazinul său – eram probabil printre primii clienţi – m–a legitimat. Deformaţie profesională! Dacă la unele magazine se pun geamuri semitransparente, astfel încât fereastra să–şi păstreze rolul de vitrină şi din stradă să se vadă în magazin, dar cei din interior să nu fie deranjaţi de agitaţia străzii, ei bine, el pusese geamurile invers: să vadă el ce se întâmplă în stradă şi nu invers. Am fost imediat surprins să aflu că el nu făcea comerţ exterior, ci doar vindea produsele importate de o altă firmă. Nu înţelegeam de ce nu–si valorifică calităţile profesionale. Este de presupus că îşi cunoştea slăbiciunile profesionale, ca şi faptul că îşi câştigase poziţiile sociale pe alte căi, dar printre noi el era totuşi cel mai bun cunoscător al modului cum

242

se derulează afacerile comerciale internaţionale. În scurt timp a renunţat la magazin în favoarea fiului său, iar el s–a mulţumit cu un post bine plătit fără să facă nimic într-o instituţie nouă, construită în stil vechi şi mai ales cu oameni vechi. Fiul nu era departe de tată. Aflu, nu după mult timp, că se recomanda ca informatician, unic autor al unui program gigant ce, în realitate, fusese elaborat şi întreţinut de către zeci de profesionişti adevăraţi dintr-un institut specializat timp de mai mulţi ani. Întâmplarea face să fi cunoscut programul, unul destul de clasic de–altfel, şi să constat că unele funcţii ale acestuia lui îi erau necunoscute. Programul putea să facă mai mult decât ştia „autorul” lui. Dar marile tunuri le–au dat marii „tunari” prin inginerii financiare bine organizate. Printre ele, cele ale împrumuturilor la bănci, împrumuturi corelate cu dinamica inflaţiei. Sintagma „dinamica inflaţiei” trebuie explicată. După 1989, inflaţia a crescut prin câteva salturi foarte mari, evident bine dirijate. În mod firesc, băncile îşi corelau dobânzile la împrumuturi, dar cu o întârziere suficientă pentru cei informaţi să se împrumute şi să achiziţioneze bunuri cu valoare mare, şi apoi să restituie suma împrumutată, devalorizată între timp de zeci, chiar sute de ori. Uneori, obrăznicia lor a mers atât de departe, încât nici nu s-au mai ostenit să restituie împrumutul. Acest lucru a fost posibil şi pentru că băncile de atunci erau foarte puţine şi încă în mâna statului: Banca Comercială, Banca Agricolă, Banca de investiţii şi cam atât, cred. Peste toate domnea

243

Banca Naţională, responsabilă de toate ingineriile financiare murdare. Pentru ca să beneficiezi de asemenea inginerii, trebuia să fii nu numai bine informat, deci să aparţii echipei, dar să ţi se şi aprobe asemenea împrumuturi, unele colosale faţă de veniturile noastre de atunci. De acest lucru mi– am dat seama atunci când am încercat şi eu să fac un împrumut modest şi funcţionarul de la bancă, după ce m–a măsurat cu privirea din cap pâna’n picioare ca pe o curiozitate a naturii, mi–a pus nişte condiţii inacceptabile. Cât despre bani, aceştia, dacă aş fi acceptat, urma să–i primesc cândva, după îndelungate verificări şi aprobări, pentru moment toţi funcţionarii implicaţi fiind „extrem de aglomeraţi”. În acelaşi timp, însă, indivizi cu câteva clase primare achiziţionau terenuri, hoteluri şi chiar întreprinderi întregi pe baza unor simple adeverinţe cum că li s–ar fi aprobat un împrumut şi acela garantat cu un alt bun achiziţionat pe baza altui împrumut similar, şi aşa mai departe. Ca să nu fiu cu desăvârşire rău, unii dintre ei aveau mai multe clase, unii şi facultăţi, chiar dacă nu tocmai la lumina zilei. Un caz amuzant era al unui tip din Predeal, fost chelner, devenit acţionar principal la mai multe societăţi din ţară, situate în localităţi despre care el nu ştia nimic, nici măcar unde se află. Evident, în umbră se aflau „mafioţi” bucureşteni binecunoscuţi, al căror nume se rostea cu discreţie. În această privinţă Predealul, prin poziţia lui, era un nod de sfori bine trase din Bucureşti.

244

Pe scurt, economia României nu mergea deloc pe drumul pe care toată lumea bine– intenţionată se aştepta să meargă. Un business corect era similar cu deplasarea într-o direcţie pe puntea unui vapor care merge în altă direcţie (comparaţia nu-mi aparţine).

245

1992–1995 A doua excursie a fost mai lungă, dar până să plec, a mai durat, pentru că mai întâi trebuia sămi consolidez firma proaspăt înfiinţată şi să adun ceva bani. Nu i–am făcut cu vată de zahăr sau gumă de mestecat, ci mai puţini, şi tot cu informatica. Pe scurt, în 1992, de data aceasta împreună cu soţia, ne–am urcat în Dacia noastră şi am plecat prin Europa: Ungaria, Austria, Italia, Franţa, Germania şi din nou Austria şi Ungaria. De atunci nu mai vreau Dacia. Bani strânsesem ceva, dar nu prea mulţi. Două lucruri m–au ajutat, sau mai exact au făcut posibilă excursia. Primul a fost pictura: tablourile au fost moneda mea de schimb. Nu prin vânzare! Pentru vânzare este nevoie de timp. Prin cadouri! Oferind tablouri, primeam în schimb alte servicii, mai valoroase pentru mine în acele momente. Al doilea element a fost corespondenţa. Imediat după ’89 am început o corespondenţă vastă pe care o întreţin şi azi cu persoane din toata lumea. Printre ei a fost şi un francez din Montpellier, Pierre, care avea şi o vilă pe Coasta de Azur. Îi făcusem cadou încă din 1990 sau ’91 două tablouri, fără nici o intenţie precisă pe atunci, doar să–mi deschid o cale ca pictor. Pierre a consultat un expert şi, amabil, mi–a scris că au fost evaluate „doar” la 3000 de franci fiecare, şi asta pentru că eu încă nu sunt cunoscut în Franţa. Aş putea deveni în urma unor expoziţii însoţite de publicitate, spunea

246

el, cu regret că nu sunt încă. Pentru mine, însă, 3000 de franci era fabulos. Ce–i drept, exista o legătură: înainte de ’89 tablourile mele se vindeau în România cu 2–3000 de lei, ceea ce, raportat la salariile noastre era comparabil cu 3000 de franci pentru un francez. Dar dacă ne referim la raportul franc/leu, acesta era de 1/100. Bineînţeles că eu n– am primit niciodată aceşti bani, dar el se ştia posesorul a două tablouri de 3000 de franci fiecare. Cu ocazia vizitei ce i–am făcut–o, i–am mai lăsat încă trei tablouri mari, plus câteva miniaturi, pe care le–am pictat pe loc. Până să ajungem în Franţa, am avut ceva de mers. Prima oprire mai lungă a fost la vamă, unde am ajuns pe la prânz şi de unde am plecat a doua zi, cu puţin înainte de răsăritul soarelui. Cauza a fost aglomeraţia. Înaintam câţiva metri şi staţionam câteva minute. Acolo am rămas fără frâna, astfel că, în continuare, am circulat doar cu frâna de mână şi, evident cu cea de motor până în Franţa. Următoarea oprire a fost lângă Budapesta, la sora unui vecin, unde am dormit trei sau patru ore. Mai departe, până în Franţa maşina ne-a fost “dormitor”. La banii noştri, mai exact la lipsa lor, nu aveam altă opţiune. Prima bucurie a fost Veneţia. Cine n–ar fi vrut s–o vadă? As fi dorit să fiu mai odihnit, să putem sta mai mult, dar eram fericiţi şi aşa.

247

A urmat Milano, Genova, San Monaco, Nisa şi, în sfârşit, Montpellier.

Remo,

Am mers mai mult pe autostradă, deşi aş fi preferat şoselele obişnuite, nu numai din motive financiare, dar şi pentru că o vizită este cu atât mai autentică cu cât este mai aproape de oameni, printre ei. Pe drumurile obişnuite, însă, şi mai ales în Italia, se circula bară la bară, ceea ce era imposibil cu frânele mele, mai exact cu lipsa lor. Nu m–am putut abţine însă în Monaco, oraş ce trebuia vizitat în lung şi–n lat. Noroc că nu–i mare. În schimb are pante foarte abrupte. Efectul a fost suprasolicitarea planetarelor Daciei mele. După Monaco luam viraje sonore: clonc, clonc. Dar, am vizitat Coasta de Azur. La Montpellier ne aştepta Pierre. Nu am stat acolo decât

248

două zile. Cu maşina şi soţia lui ne–am întors pe Coasta de Azur, mai exact la Saint Aygulf, unde el avea o vilă. Acolo am stat o săptămână în condiţii pe care nu mi le–aş fi putut permite nici dacă... calculele sunt inutile. Pierre era inginer constructor

şi îşi construise vila în timp, cu multă pasiune, chiar pe malul mării. Impresionantă era gradină „japoneză” dintre vilă şi mare. Eu i–am spus japoneză, nu pentru că ar fi avut vegetaţie japoneză, ci pentru migala cu care o realizase şi o întreţinea. Terenul, în pantă foarte mare, de fapt malul mării, era doar stâncă. În micile alveole naturale, dar mai ales în cele artificiale, create de el prin cimentarea unor fragmente de stâncă mai mari sau mai mici, punea un pumn de pământ şi o floare. Întreaga suprafaţă era acoperită cu asemenea alveole, cu excepţia potecii, de fapt o scară betonată, ce ducea la ţărm, unde se afla un garaj pentru barcă. Pentru ca florile să nu se usuce, din 249

casă pleca o conductă din plastic ce se ramifica în zeci de ramuri din ce în ce mai subţiri, fiecare cu robinet, astfel încât fiecare floare să primească picătura de apă la timpul potrivit. Iar timpul era şi el potrivit în mod automat de către o instalaţie computerizată, în funcţie de umiditate, vila nefiind locuită permanent. Pierre, atunci când era acolo, în fiecare dimineaţă îşi îngrijea grădina, ceea ce însemna reglarea unui robinet, construirea sau repararea unei alveole, schimbarea unei flori etc. Ceea ce vedeam eu era rezultatul muncii de o viaţă. Se înţelege că săptămâna în care a stat cu noi acolo n–a fost pentru el un sacrificiu, ci pretext pentru o plăcere. Chiar sunt curios în ce stadiu se mai află acum grădina, pentru că Pierre a murit între timp. Ne–am întors la Montpellier, unde mă aştepta Dacia, aşa cum o lăsasem, pentru că omul lui Peirre de la service n–a vrut să se ocupe de ea, cu pretextul că asemenea maşini nu mai există în Franţa. A reparat–o însă un altul, la vreo cincizeci de kilometri nord. Acesta, nu numai că nu ne–a luat nici un ban, dar pentru că era Paştele ortodox, deşi el era catolic, ne–a dat şi o sticlă de vin şi încă nu– mi mai amintesc ce. Avea o magazie imensă plină cu piese de schimb recuperate de la maşini dezafectate. Totul aranjat cu grijă, pe categorii de maşini, cu etichete în care erau înscrise datele fiecărei piese, inclusiv gradul de uzură. A schimbat cilindrul central de frână şi mi–a dat o planetară s–o am la mine, în cazul în care cea veche m–ar fi lăsat pe drum. Şi mi–a mai dat şi un calculator de

250

buzunar a cărui baterie încă funcţionează, după mai bine de 20 de ani. Ţinta următoare a fost Parisul, dar pe un traseu oarecum şerpuit, pentru că am vrut să vizitam şi Masivul Central, dar şi Valea Loirei. Din nefericire pentru noi, vremea s–a înrăutăţit şi oboseala, ce se acumula cu fiecare zi şi mai ales cu fiecare noapte petrecută în maşina, a făcut excursia mai puţin plăcută. În plus, aveam şi sentimentul nerealizării unui obiectiv, e drept că minor, dar totuşi un obiectiv. Vroiam să testez posibilităţile de comercializare a tablourilor mele. Luasem cu mine câteva. Pierre însă nu mi–a lăsat nici o clipă liberă. De dimineaţă şi până seara aveam programul strict stabilit. În mod evident, nu şi–a dorit ca eu să realizez vreo conexiune în Franţa, oricare ar fi fost ea. Eram totuşi în 1992, şi oricine venea din Est era tratat cu multă prudenţă. În drumul spre Paris, deşi am avut toată libertatea, galeriştii pe care i–am contactat se declarau reprezentanţi ai unor grupări locale de artişti şi nu– şi puteau permite să întreprindă acţiuni pe cont propriu. Ar fi urmat deci ca eu să intru mai întâi întro asemenea grupare, şi apoi să sper să vând, ceea ce nu se potrivea cu statutul meu de turist. Nu am avut nici o secundă intenţia să rămân în Vest. Încercam deci marea cu degetul, dacă se poate fără să–l ud. Negustori de arta, aşa cum speram eu că există, nu am găsit.

251

La castelul lui George Sand era închis.

Pe Valea Loirei oboseala mea s–a accentuat şi cred că am prins şi o răceala, mai ales după o noapte friguroasă dormită într-o pădure foarte umedă.

Când nu ploua, bătea vântul foarte puternic.

252

La Paris, am stat la o familie de foşti braşoveni; ea medic stomatolog, iar el medic pediatru, recomandaţi de doamna Lucia Bunaciu, descendent din celebra familie a Mureşenilor. Bineînţeles că am alergat în fiecare zi de la o expoziţie la alta, de la un monument la altul, aşa că nu am avut timp de notat, în afară de constatarea că este mai puţin civilizat decât sudul Franţei, iar în metrou te simţi aproape ca în Bucureşti, nu pentru că Bucureştiul s–ar ridica la nivelul Parisului, ci pentru că aici Parisul coboară la nivelul Bucureştiului. Interesantă este zona de nord–est a Franţei, în apropiere de Germania, pentru slaba densitate a populaţiei de acolo. Numărul mormintelor soldaţilor decedaţi în luptele din cele două războaie mondiale pare să fie mai mare decât cel al locuitorilor. Graniţa cu Germania, în schimb, nu este vizibilă decât prin creşterea bruscă a densităţii populaţiei,

253

imediat ce ieşi din Franţa. Nu există nici un semn că aici ar exista vreo frontieră În Germania am stat doar o zi la o nepoată a Margaretei, lângă Köln. De altfel, nici nu aveam viză decât de tranzit. În Austria am fi stat mai multe, dar nu mai aveam nici un chef. Contractasem deja o gripă, de care încă nu eram conştient. Aveam să constat două zile mai târziu. Poate că ce m–a deranjat mai mult a fost lipsa da amabilitate austriecilor, în contrast cu cea a nemţilor. Surprinzător pentru mine a fost să constat că amabilitatea/răceala/căldura/ospitalitatea oamenilor din diferite ţări nu este cea despre care învăţasem în România. În Franţa, am intrat cu Pierre într-un bar de zi unde el i–a cerut barmanului o informaţie. Nu ştia, aşa că am ieşit. După 20 de metri auzim că suntem strigaţi de către barman. Îşi lăsase clienţii şi a alergat după noi să ne spună că şi–a amintit ceva ce, poate, ne ajută. În Germania, mai exact în Bonn - un fost orăşel ce, devenind capitală, s–a extins foarte mult - ne–am rătăcit de mai multe ori. Un neamţ s–a abătut din drum şi a mers înaintea noastră, pentru ca să ne scoată din oraş. La Milano, un italian şi–a luat umbrela din maşină – începuse ploaia – pentru ca să–mi răspundă pe larg la întrebare. Nimic din toate acestea nu mi s–ar fi întâmplat în România, ţara cu „oameni amabili”. Ba, invers mi se întâmplă şi azi. Glume răutăcioase ca cea cu căruţaşul care mergea în direcţie opusă nu sunt întâmplătoare. – Bade, mai e mult până în satul X? – Nu, nu mai e aşa mult.

254

–

Nu mă iei şi pe mine în căruţă, că am rucsacul greu. – Apăi, urcă. După un timp. – Bade, ziceai că nu mai e mult până în satul X. – No, păi amu e! Mergeau în direcţie opusă, dar turistul nu întrebase încotro mergea căruţaşul. În ceea ce priveşte comunicarea dintre indivizi aveam să mai reflectez. O primă constatare este aceea că occidentalii comunică mai bine şi asta explică şi eficienţa lor. Ştiu să discernă mai exact între secret şi informaţia de interes general, în timp ce românii păstrează mentalitatea medievală că informaţia se păstrează în familie. Îmi amintesc că citisem un studiu al lui François Perroux, un economist ce studiase printre altele economia unor ţări mai puţin dezvoltate, ce explica diferenţa de eficienţă între ţări cu stadii diferite de dezvoltare tocmai prin modul şi nivelul diferit prin care oamenii comunică între ei, ştiu să se organizeze astfel încât afacerea comună să fie rentabilă. Ca şi data trecută, la scurt timp după ce am intrat pe teritoriul românesc, s–a lăsat seara. Se dusese vestea că şoselele pot fi periculoase noaptea din cauza tâlharilor, aşa că am oprit într-o parcare, printre camioane, şi am mai dormit o noapte în maşină, de data aceasta în România. Oricum, aveam nevoie de puţină odihnă.

255

Ceea ce m–a intrigat acum a fost altceva. În Iugoslavia situaţia politică se deteriorase şi traficul de camioane din Grecia şi Turcia către Europa centrală nu mai era posibil pe ruta clasică. Ar fi fost de aşteptat ca România să profite de ocazie şi să atragă traficul pe teritoriul nostru. Din punct de vedere economic, avantajele ar fi fost colosale, nu numai din taxele de tranzit, ci pentru că un asemenea trafic creează numeroase alte activităţi conexe: benzinării, hoteluri, restaurante, dar mai ales prin conectarea ţării la întregul sistem al tuturor ţărilor legate printr-o asemenea magistrală de transport. Se poate scrie o carte de economie numai cu acest subiect. Şoseaua noastră era însă chiar mai proastă decât înainte. În perioada scursă de la Revoluţie şi nu numai că nu se reparase, dar pe primele sute de kilometri de la frontieră era ceva de neimaginat. Cât despre vamă, acolo camioanele aşteptau zile întregi, uneori săptămâni. Să fi fost simpla incompetenţă? Greu de crezut! Un asemenea grad de prostie îmi pare inimaginabil. Singura explicaţie este reaua intenţie. Nu s–a dorit! Aş fi bucuros ca cineva să mă contrazică şi să mă şi convingă de greşeala mea, dar până acum n–a încercat nimeni. La întoarcere, am scris un serial de articole publicat în revista „Ecran Magazin”, prima revistă de acest gen din România post–decembristă. Pentru mine, a fost prima apariţie publică cu o lucrare literară. Am primit chiar şi scrisori de felicitare.

256

Excursia a fost extrem de obositoare, fiindcă doream să vizităm cât mai mult, iar între diferitele gazde am dormit în maşină, acumulând astfel oboseala de la o zi la alta. În plus, nesiguranţa la drum lung a Daciei şi lipsa banilor pentru eventualele reparaţii au făcut excursia stresantă. Cum-necum, văzusem Parisul. Şi Coasta de Azur. Viaţa mea se înscria acum pe alte coordonate. Odată ajuns acasă, am constatat că la bancă nu mai aveam nici un ban în cont şi, graţie colaboratorilor mei, pierdusem o parte din clienţi. A fost o mare dezamăgire, pentru că cel care selectase colaboratorii fusesem chiar eu. Singura posibilitate de a–mi repara greşeala era să renunţ la ei, ceea ce, treptat, am şi făcut. Pe unul singur l– am păstrat mai mult, cel mai tânăr, care a fost şi singurul harnic şi cu adevărat interesat să înveţe. De altfel, îl angajasem încă de pe băncile facultăţii şi îşi făcuse lucrarea de licenţă la mine, pe calculatoarele mele. După un an sau doi, a cerut să plece la o firmă româno–americană, şi bine a făcut pentru că, în final, s–a dovedit a fi şi el lipsit de caracter. În ceea ce mă priveşte, în ciuda calităţilor de analist–programator, am probat că – din păcate – nu sunt la fel de bun manager. Probabil că un management mai bun ar fi condus la rezultate superioare. Visul meu de a vizita străinătatea era însă mai puternic. Astăzi, când povestesc despre călătorii, îmi dau seama că eventualii cititori tineri realizează într-un mod extrem de diferit sentimentele mele de atunci. Când

257

vorbesc cu ei despre străinătate, gândul lor se îndreaptă imediat către alte direcţii: fie că au fost sau intenţionează să meargă şi ei pe acolo (oricum, nu–i opreşte nimeni), sau dimpotrivă că nu–i interesează subiectul pentru moment pentru că o pot face oricând, sau poate că se gândesc la mătuşa X., care a fost la cules căpşuni în Spania. Vă asigur, însă, că pentru cine a stat o viaţă într-o închisoare numită România, acest vis nu avea egal. Merita să ratez orice „afacere”. Şi apoi, nici măcar nu era chiar o ratare. Cu Pierre ne–am revăzut în România. În drum spre Braşov, venind de la Bucureşti, am vizitat împreuna Castelul Peleş. A fost deosebit de impresionat. A văzut atunci o cu totul altă Românie decât îşi imaginase înainte în aroganţa lui franţuzească. El este Enrique, din Chile, tot la Peleş. Nu s–a arătat la fel de impresionat ca Pierre. În schimb aproape că l–a enervat Nordul Moldovei şi Bucovina pentru că l–a obligat să–şi schimbe impresia despre România pe care o voia cu multe trepte mai jos. Mai întâi m–a acuzat că l–am dus în case deosebite şi nu în

258

unele autentice. S–a întâmplat la Prejmer. S–a interesat apoi de preţurile pentru lenjeria de corp, în speranţa că ar putea vinde aici aşa ceva. El era co– acţionar la o fabrică se producea aşa ceva. Din păcate pentru el, preţurile în România erau cu mult prea mici pentru că un astfel de comerţ să–i fie avantajos. La vestea că mulţi români lucrează în străinătate pe bani puţini, s–a gândit dacă n–ar putea să facă şi el aşa ceva, oferindu-se chiar să se ocupe şi de cazarea lor. L–am invitat să–şi facă calculele. Când i–am atras atenţia că salariul oferit de el era mai mic decât chiria pe care ar fi dorit s–o perceapă pentru un fel de cămin–cazarmă, nu i–am mai plăcut. Întors în Chile a cumpărat un teren pe care urma să–şi construiască o vilă căreia să–i dea numele Moldova. Ceva totuşi se vede că ia plăcut. Şi dacă tot am sacrificat afacerile pentru călătorii, atunci măcar pe acestea să le finalizez, mi–am zis. Următorul obiectiv: S.U.A. S–a întâmplat în 1995. Vândusem maşina şi terenul moştenire din Bucureşti, aşa că aveam ceva bani, precum şi o invitaţie de la Marlene Urso, California.

259

1995–2000 În Statele Unite am făcut două excursii, Am călătorit puţin cu avionul, puţin cu trenul, puţin cu automobilele prietenilor, iar cel mai mult cu autobuzul. Nu numai pentru că este cel mai ieftin, dar cu el vizita devine mai autentică, mai „pe pământ”, şi nu o plutire peste sau simplă străbatere. În autobuz întâlneşti oameni de toate felurile, stai de vorbă cu ei, eşti ca ei, simţi ca ei şi în acelaşi timp cu ei. Călătoriile durează foarte mult, astfel încât în final poţi spune că îi cunoşti. Apoi autobuzul opreşte în staţii, ai ocazia să vizitezi, să vorbeşti cu alţi oameni. Am traversat continentul american de patru ori de la o coastă la cealaltă. Am parcurs multe mii de kilometri, dar mai ales am petrecut multe zile în astfel de călătorii. Iar cum pentru americani şoseaua este a doua natură, este aproape obligatoriu să–i cunoşti şi în această ipostază ca să poţi spune că i–ai cunoscut cu adevărat. Cei pe care i–am cunoscut şi în casele lor, adică cei care m–au găzduit, au fost persoane pe care le–am cunoscut prin corespondenţă şi cu care, după câţiva ani, m–am împrietenit. Toţi au fost americani. Nu am auzit nici un cuvânt în limba De asemenea, n–am discutat politică acolo. Politica este un subiect periculos pentru armonia unei discuţii chiar şi între compatrioţi. Ca oaspete, ar fi fost de–a dreptul nepoliticos. Dacă m–am abţinut să discut, nu înseamnă însă că am trecut absent peste ceea ce era notabil. Şi au fost multe lucruri

260

nu numai remarcabile, dar chiar şocante, unele enervante, altele amuzante, ca în politică. Pentru mine, interesant a fost să mă conving încă o dată, dacă mai era nevoie, că argumente puternice pentru noi pot fi insignifiante sau de neînţeles pentru ei, şi invers, aspecte minore pentru noi să fie esenţiale pentru ei, începând cu ce înseamnă a avea opinii de stânga sau de dreapta. Prima călătorie Aterizarea la ora 3.30 p.m. pe aeroportul John Kennedy din New York a pus capăt unei călătorii lungi şi obositoare. Cu 35 de dolari, un taxi m–a dus în Manhattam, la Gramercy Park Hotel, situat la capătul de Est al bulevardului Lexington. Adresa o aveam de la vecinul meu de fotoliu din avion, un american de origine germană care călătoreşte frecvent între Europa şi Statele Unite. Tot el m–a sfătuit să nu optez pentru un hotel foarte ieftin deoarece s–ar putea să mă coste mai mult, din cauza riscului şi a distanţei. Ce–i drept, un hotel ieftin nu poate fi şi central în acelaşi timp. Acesta este unul din clasa mijlocie, iar avantajul poziţiei l– am fructificat imediat; după formalităţile de cazare am pornit în prima mea plimbare. Practic am câştigat o jumătate de zi în New York. Primele observaţii nu au fost dintre cele mai laudative la adresa “Mărului cel mare”, poate şi din cauza oboselii acumulate. Nerăbdarea era însă prea mare pentru ca să ratez ocazia. Am mers de– a lungul străzii către Vest. Distantele sunt enorme,

261

dar eu sunt antrenat la mersul pe jos. Datorită oceanului, aerul este destul de curat, în ciuda poluării intense de către maşinile care circulă întrun şuvoi continuu. După ora şase însă, aproape toate magazinele se închid iar în locul furnicarului de oameni care aleargă cu treburi apar saci din plastic umpluţi cu ambalaje şi resturi menajere ce urmează să fie ridicate în timpul nopţii. Peisajul devine dezagreabil. Am încheiat ziua cu o cină întrun mic restaurant indian. A fost bineînţeles o curiozitate; nu sunt un mâncăcios dar sunt pofticios. De data aceasta curiozitatea mea a fost răsplătită cu o mâncare foarte gustoasă dar cumplit de picantă. M–am culcat devreme. Din păcate somnul a fost foarte scurt. După aproximativ trei ore m–am trezit. Până atunci am crezut că diferenţa de fus orar este un moft dar insomniile din timpul nopţilor, cu repercusiuni în oboseala din zilele următoare, m–au obligat să–mi modific părerea, pentru că acelaşi lucru s–a întâmplat şi la întoarcere. În miez de noapte, eram cât se poate de treaz, singur într-o cameră cu un pat pentru trei persoane şi făcând tot felul de observaţii mărunte, începând chiar cu patul care are trei perne dar o singură cuvertură, ce–i drept destul de mare, dar care nu l–ar ajuta prea mult pe cel din mijloc, peste care cuvertura ar trece ca un acoperiş. Cum timpul trebuia umplut cu ceva, am început să scriu. Cred că aşa s–a născut ideea notelor de călătorie. Către dimineaţă am adormit.

262

Următoarea zi a fost o zi plină. Am mers mai mult de zece ore. De data aceasta, New York–ul şi–a arătat şi faţa lui frumoasă. Notam atunci că World Trade Center este întradevăr pentru mileniul trei. Mă refeream la arhitectură. Din păcate, n–a fost să fie. Turnurile gemene au căzut. Privit cu ochi de turist, New York–ul poate fi chiar amuzant. Evident că pentru un localnic lucrurile pot fi diferite. Dacă mă gândesc că New York–ul însuşi în imensitatea lui este foarte diferit, simpla declaraţie că cineva este New York–ez nu spune nimic dacă nu se specifică şi cartierul. Eu eram în Manhattam şi ştiam din experienţă că, în centrul unui oraş mare, persoanele cu care ne intersectăm pe stradă sunt rareori localnici; cel mai adesea ei sunt vizitatori ca şi noi. Localnicii sunt vânzătorii şi cei ce circulă pe partea carosabilă, în maşini. În New York însă nu toţi cei care circulă pe carosabil sunt în maşini. Aproape incredibil dar în oraşul cu cel mai intens trafic, printre maşini, uneori cu aceeaşi viteză, o mulţime de tineri circulă pe patine cu rotile; este mijlocul de transport preferat al studenţilor. Ei sunt uşor de recunoscut după micile rucsacuri, pe care le poartă pe spate. Rucsacul, înlocuitorul uzual al poşetei sau servietei

263

patinatorilor, este folosit de foarte multă lume, în special de către tinerele fete. El are avantajul că lasă mâinile libere pentru alte activităţi (la nevoie chiar pentru autoapărare). Din New York am plecat cu autobuzul (Greyhound) către coasta de Vest. Fiind cel mai ieftin mijloc de transport în comun, el este folosit de către cei cu mijloace financiare modeste. După 2–3 ore, autobuzele fac o scurtă pauză, întotdeauna într-o parcare foarte mare unde există un mic restaurant cu produsele clasice: hamburger, cheeseburger, etc., întotdeauna foarte proaspete. (Atenţie, kingburger este doar o reclamă; să nu credeţi că se mănâncă regi (king). Ideea este că se mănâncă regeşte, evident în optica americană în care regii ar fi pasionaţi pentru chiftele.) După 10– 12 ore de mers, întotdeauna într-un mare oraş, şoferii şi autobuzele se schimbă. De altfel, Greyhound–ul deserveşte numai oraşele mari. Cum între curse există o pauză de câteva ore, putem efectua o scurtă vizită. Prima pauză mai mare a fost la Chicago.

264

Un alt avantaj al călătoriei cu autobuzul este posibilitatea cunoaşterii oamenilor ceea ce, pentru mine, este întotdeauna unul dintre principalele obiective ale oricărei excursii. Aproape permanent am avut un vecin de scaun cu care puteam conversa. Primul companion a fost un american de origine japoneză. Ştia destule despre România, Nadia Comăneci şi Ion Ţiriac. Mulţi călători sunt negri, sau sud–americani. Cel cu mai îndelungată vecinătate a fost a unui negru din Guyana. Era un bărbat de 35 ani, venit în Statele Unite doar de câteva zile şi mergea la Reno, unde spera să–şi găsească de lucru. Ce m–a surprins a fost rezistenţa lui la temperaturi relativ scăzute. Autobuzele au aer condiţionat şi în timpul nopţii eram obligat să pun un pulover pe mine. Pentru ca să evit curentul de aer rece al instalaţiei ce venea de sub fereastră, seara m–am retras pe fotoliul de lângă culoar. Pe scaunul eliberat de mine s–a aşezat el şi a stat acolo tot timpul într-o bluză cu mânecă scurtă. Mă gândeam că vine de la Ecuator şi l–am întrebat dacă nu îi este frig. Mi–a răspuns senin că nu, ba chiar îi plăcea. Şi eu care credeam că sunt călit cu frigul la care ne–a supus „tovarăşul”. Nu eram călit, ci dimpotrivă, aveam rezistenţa scăzută, aproape distrusă, aşa cum aveam să constat mai târziu. Primele trei săptămâni pe coasta de vest le– am petrecut, aproape de Sacramento, capitala statului California, undeva pe şoseaua ce leagă San Francisco de Lake Tahoe. Şoseaua este importantă nu numai pentru rememorarea unor

265

pagini de istorie a dezvoltării Americii de Nord (acolo se afla El Dorado), dar mai ales pentru punctul de atracţie care este Lake Tahoe. Atât oraşul cât şi lacul cu acelaşi nume sunt situate jumătate în statul California şi jumătate în Nevada. Statul Nevada, pentru a compensa sărăcia datorată zonei de deşert în care este situat, are legi ce facilitează organizarea jocurilor de noroc. Lake Tahoe şi Reno sunt pentru nordul Californiei ceea ce Las Vegas este pentru sudul ei. La sfârşit de săptămână mii de maşini aleargă în ambele sensuri pe o sosea cum probabil numai în America poate fi. O notă aparte fac maşinile de epocă, bine lustruite şi excepţional îngrijite, ce se deplasează cu viteză mai mică, nu numai pentru că nu pot merge foarte repede, dar mai ales pentru că ele trebuiesc admirate. Climatul este de asemenea deosebit de plăcut. Deşertul la Est şi oceanul la Vest îi asigură umiditatea de care are nevoie. Contrar aşteptărilor mele, zona este deosebit de stabilă din punct de vedere climateric. Vântul este aproape necunoscut. Casele, risipite într-o nesfârşită pădure de cedri sunt în marea lor majoritate din lemn, astfel amplasate încât rareori dintr-o casă se vede casa vecinului. Frumuseţea zonelor înalte o constituie lacurile glaciare cu o apa deosebit de limpede şi un aer cât se poate de pur. Am făcut într-o zi o plimbare cu caiacele unui nou prieten al gazdelor mele pe un asemenea lac.

266

A fost o zi de vis pe care nu o voi uita multă vreme. Acelaşi prieten, aflând că nu am tras cu pistolul decât trei gloanţe pe când făceam armata, a oprit maşina – tocmai treceam printr-o pădure – şi mi–a pus în mână un pistol cu butoiaş cu care, după ce mai întâi am scăpat cartuşele pe jos, am reuşit să trag destul de bine într-o ţintă improvizată. Explicaţia nu este talentul meu pentru tir, probabil inexistent, ci calitatea pistolului; destul de greu şi cu mânerul înclinat avea o stabilitate foarte bună şi un recul care se amortiza foarte bine pe lungimea braţului. Amabilitatea gazdelor, ori cât de mare ar fi fost ea, trebuia totuşi recompensată cumva aşa că, pe lângă cadourile pe care le–am dus la venire, acolo am pictat câteva tablouri. Am făcut–o cu plăcere, mai ales că peisajele erau deosebit de frumoase.

267

Primul contact cu Oceanul Pacific l–am avut la Bodega Bay, o mică localitate la Nord de San Francisco. Am ajuns aici pentru că, în apropiere, la Santa Rosa, locuiesc părinţii Marlenei, gazda mea. Bodega Bay este locul unde s–au filmat scenele exterioare ale filmului “Păsările” al lui Hitchcock. Apropierea oceanului aduce o climă mai rece, cu multă umezeală şi zile cu ceaţă. Malul este abrupt şi sălbatic. Nimeni nu face baie în ocean; toţi se mulţumesc cu apa calmă a bazinelor. De la Sacramento la Los Angeles am călătorit tot cu autobuzul. Eric mă aştepta în staţie. Împreună cu el am vizitat această parte a Californiei, într-o Toyota mică, pentru a contrazice stilul american al maşinilor mari. Eric este însă un tip mai aparte şi, burlac fiind, mai păstrează încă unele obiceiuri din timpul studenţiei, când trebuia să se descurce cu bani mai puţini. Pentru ca amabilitatea lui să fie concretă şi nu numai declarativă şi–a luat câteva zile de concediu în care mi–a arătat cu multă mândrie obiectivele turistice din zonă. Una dintre preocupările lui Eric în ceea ce mă priveşte a fost prezentarea mea tuturor prietenilor şi cunoştinţelor lui. Pentru colegii de serviciu şi–a rezervat o zi de concediu în care m–a plimbat din birou în birou ca pe o curiozitate a naturii şi unde a trebuit să susţin mici conversaţii. Atenţie, nu şi–a permis acest lucru într-o zi de lucru obişnuită. Aproape în fiecare seară prezentările continuau cu prietenii şi cunoştinţe de tot felul, inclusiv profesoara lui de limba latină, pentru că – trebuie să spun – printre curiozităţile lui se număra

268

şi dorinţa de a învăţa limba latină, contrazicând astfel pragmatismul american. Curiozitatea şi apropierea graniţei m–a îndemnat să–mi conving prietenul să facem o excursie în Mexic. N–a trebuit să depun mari eforturi pentru că el însuşi era amator de o asemenea mică aventură. Eu aveam viza de intrare multiplă pentru Statele Unite iar pentru el carnetul de conducere auto era suficient aşa că într-o joi, pentru a evita traficul de la sfârşitul săptămânii, am dat o raită prin Mexic preţ de vre-o câteva sute bune de kilometri, aproape 1000. Ceea ce m–a frapat încă înainte de plecare au fost sfaturile pe care i le dădeau prietenului meu aproape toate cunoştinţele către care se confesa, destăinuindu-le planurile noastre; şi nu erau deloc puţini. Aproape toţi insistau să nu mâncăm alimente mexicane dacă nu vrem să avem stomacele bolnave în următoarele zile şi îşi susţineau pledoaria prin tot felul de păţanii de-ale altora. Personal nu eram deloc convins, ba chiar eram hotărât să testez arta culinară mexicană la ea acasă, dar efectiv nu am găsit un local care să–mi inspire suficientă încredere. M–am lăsat atunci convins că este mai bine pentru sănătatea mea să fac asemenea probe în Statele Unite unde mulţi

269

mexicani prepară aceeaşi mâncare sub supraveghere americană. De altfel, întreaga excursie a fost deosebit de tristă pentru că, odată cu trecerea frontierei, la numai câţiva metri, începe o zonă cumplit de săracă pentru care apropierea unei ţări bogate o face să fie şi mai săracă. Contrar aşteptărilor mele, nu există o zona de tranziţie de la bogăţie la sărăcie; dimpotrivă, sărăcia este maximă în imediata vecinătate a graniţei. Către centru, unde oamenii sunt obligaţi să trăiască prin mijloace proprii, lucrurile încep să se îndrepte cât de cât. Drumul de la Los Angeles la New York l–am parcurs cu trenul. Principalul motiv al acestei alegeri a fost nu atât dorinţa unui confort sporit faţa de autobuz, cât curiozitatea de a da curs reclamelor foarte îmbietoare ale Amtrak–ului (principala societate de căi ferate americane). În ceea ce priveşte confortul, există avantaje dar şi dezavantaje. Avantajele ţin de confortul interior: fotolii mai largi, mai multe posibilităţi de mişcare şi chiar de recreare (televizor), etc. Dezavantajos este faptul că trenul opreşte foarte rar şi doar pentru câteva minute astfel că binefăcătoarea plimbare pe jos nu mai este posibilă şi, bineînţeles nici micile vizite. Singura staţionare mai lungă, de fapt o schimbare de tren, a fost la Chicago. Până la Chicago drumul a decurs în aceeaşi notă de civilizaţie americană; oameni amabili care, dacă nu pot fi de folos, cel puţin nu deranjează. După trei zile de mers, vagonul arăta la fel de curat ca la plecare. De la Chicago la New York, însă, atmosfera s–a schimbat brusc. Printre călători şi–

270

au făcut apariţia mulţi gălăgioşi, puţin preocupaţi de prezenţa altora, iar grupurile sanitare deveneau tot mai murdare. Noroc că n–a durat prea mult. M–am convins însă încă odată că New York–ul nu reprezintă USA iar Chicago nici atât. Insomniile provocate de diferenţa de fus orar după străbaterea distanţelor mari (Jet Leg) sunt mai puternice în cazul deplasărilor de la vest către est, în cazul meu pe drumul de întoarcere. Am crezut la început că impresia este subiectivă dar ea a fost confirmată de către persoane cu mai multă experienţă decât mine în călătoriile pe distanţe mari. Deşi de pe coasta de vest până pe coasta de est drumul cu trenul a durat trei zile, deci puteam spera să mă acomodez treptat, în New York nu puteam să adorm. În avion, pe drumul spre casă am făcut o noapte complet albă. Eram frânt de oboseală când am ajuns acasă şi totuşi nu puteam să dorm. Acomodarea la fusul orar a fost dificilă dar totuşi mult mai uşor de suportat decât acomodarea cu realităţile noastre economice. Eram aproape îngrozit de ideea că un american care ne–ar vizita ţara, la vederea gunoaielor, a cerşetorilor şi a mulţimii „comercianţilor” noştri în haine multicolore ce

271

populează gările şi zonele centrale ale oraşelor, ar asemăna România cel mult cu Mexicul, dacă drumurile noastre ar fi cu adevărat asfaltate. Călătoria din 1995 prin Statele Unite nu mi–a ajuns. Am făcut o a doua în 1998. Despre aceasta din urmă am scris o carte. Se numeşte „Singur printre americani” şi se mai găseşte încă prin biblioteci, aşa că n–am să mai descriu acum peripeţiile ei. Ruta a fost: New York, Florida, Georgia, Arkansas, New Mexico, Nevada, California, Arizona, Texas, înapoi la New York. Fotografia este din Las Vegas, la intrarea în strada Friemont, adică în oraşul vechi. Am scris intenţionat 'în' şi nu 'pe', fiindcă strada este acoperită, astfel încât ziua pare noapte, iar noaptea, de fapt seara, au loc spectacole de sunet şi lumini. Sunetul e jos, cu difuzoare ce fac să-ţi vibreze corpul, iar luminile pe boltă.

272

După Pensionar eram, activitatea în informatică era tot mai restrânsă, m–am gândit că ar fi cazul să pun un accent mai mare pe pictură, ce realmente devenise pentru mine profesiunea principală. Am închiriat o cameră în centrul oraşului, mai exact pe strada Republicii 57, deasupra restaurantului Mc Donald’s. S–a întâmplat în 2001. Nu mai aveam acum nevoie să fac expoziţii temporare, pentru că aveam expoziţia mea permanentă. Cu ocazia căutărilor unui spaţiu pentru atelier, până să–l găsesc, am avut prilejul să vizitez mai multe apartamente din centrul Braşovului. Imaginile ce le– am văzut sunt greu de descris. Mi–ar trebui mult talent pentru aceasta şi, oricum, nu mi–ar face plăcere s–o fac. Toate casele fuseseră naţionalizate, iar noii chiriaşi erau orice, în afară de ce s-ar fi cuvenit să fie ca locuitori în centrul unui oraş ca Brasovul. Proprietarii mei erau o excepţie. Am avut chiar mult noroc cu ei, nu numai pentru că erau oameni cultivaţi, dar şi pentru că mi–au pretins o chirie foarte mică. Singurul reproş ce pot să le aduc este igiena lor precară, motiv pentru care s– au complăcut şi în lipsa generală de igienă a imobilului. Cea mai jalnică era casa scării, adică tocmai intrarea, şi asta mă deranja în cea mai mare măsură. Zugrăveala nu mai fusese împrospătată de dinainte de război, deci mai bine de o jumătate de secol. Treptele erau înclinate în toate direcţiile, dar uşa – devenită o ruină – nu se putea închide. Cum gangul de la intrare ducea la un bar situat la

273

subsolul aceluiaşi imobil, mulţi întârziaţi ai nopţii pătrundeau pe casa scării – unii să–şi consume drogurile – şi unde uneori îşi vărsau alcoolul ingerat în exces. Ei bine, nici măcar pentru reparaţia uşii nu am reuşit să conving vreun locatar să participe financiar. Majoritatea ocupanţilor imobilelor din zona centrală a oraşului sunt oameni de cea mai proastă condiţie. Strada, în schimb, era animată nu numai de către localnici, ci şi de către turişti, ceea ce mă interesa în mod deosebit.

Pânza albă (în foto) din fereastra de la etaj este bannerul de la atelierul meu. Dacă înainte de 1989, fără să am atelier şi fără să fiu foarte cunoscut, vindeam un tablou la doua–trei luni cu preturi între două şi trei mii de lei, ceea ce echivala cu un salariu bun, după 1989 vânzările au scăzut dramatic, şi au fost cu precădere către străini. Poziţia era ultra–centrală, dar nu aveam acces direct din stradă. Cum

274

vizitatorii erau puţini, glumeam spunând că numai turiştii străini văd banner–ul, atunci când se uită la arhitectura clădirilor, în timp ce localnicii merg cu privirea în pământ.

Printre încercările de remediere a dezavantajului, am pus un mic panou dublu chiar pe pavajul străzii, dar numai în timpul zilei şi când eram eu acolo. Camera, în schimb, era foarte mare şi înaltă (4,2 m.), astfel încât puteam să expun suficient de multe tablouri pe pereţi, ceea ce o făcea utilă atât ca expoziţie cât şi ca atelier, fiindcă, având tablourile în faţă, îmi veneau mereu idei de îmbunătăţire a lor. Datorită înălţimii mari, mirosurile de la diluanţi şi vopsele se simţeau mai puţin. Era însă extrem de friguroasă din cauza înălţimii mari, a zidurilor groase de aproape un metru şi mai ales pentru că era aşezată deasupra gangului de la intrare. Chiar şi vara eram nevoit să port încălţăminte călduroasă. Cel mai mare dezavantaj, însă, era starea extrem de proastă a accesului. Camera o zugrăvisem eu, dar pentru casa scării era nevoie de o suma mult prea mare pentru bugetul meu, iar ceilalţi locatari nu erau dispuşi să cheltuiască nimic. Noii ocupanţii de după

275

naţionalizare ai imobilului nu au făcut nimic timp de 50 de ani şi nu erau dispuşi să facă nimic nici acum.

Aşa se face că vizitatori am avut relativ putini, iar dintre cumpărători majoritatea au fost străini. În imaginea alăturată este un francez (Kaddour), care a cumpărat de doua ori, la interval de un an. Presupusele cauze ale vânzării reduse sunt mai multe, unele particulare, ce ţin de „managementul” meu – probabil defectuos – dar şi generale, ce ţin de evoluţia României în general. Între timp, destul de importantă pentru mine devenise literatura. După “Singur printre americani”, am scris “Între două idealuri” şi altele, unele traduse în engleză.

276

Dacă în primele cărţi încercam să plasez câteva „panseuri” printre note de călătorie sau amintiri din copilărie, m–am hotărât să iau taurul de coarne (taurul este semnul meu zodiacal) şi să scriu un eseu. Nu lipsa de curaj a fost cauza ne– scrierii eseului de la început, ci gândul că, povestind o întâmplare, prin concluziile trase, poţi avansa o idee general valabilă. Este un fel de filosofie mult mai accesibilă. Totuşi, pentru cei mai puţin dispuşi să citească autobiografia unui oarecare, adică a mea, m–am gândit că nu ar strica şi o formulare directă. Aşa a ieşit “Tradiţie sau liberul arbitru?”.

Fotografii de la lansarea cărţii Între două idealuri. Vorbeşte profesorul Ion Popescu–Topolog. În dreapta este poetul Alexandru Munteanu, pe post de reporter.

277

Pe 14 octombrie 2006, Margareta şi–a rupt piciorul într-o mini–excursie pe Warte, adică în Braşov, pe dealul ce duce către Poiana Braşov. A mai ieşit din casă în septembrie 2007, după o suferinţă cumplită, cauzată exclusiv de proasta organizare a spitalului, regizată la rândul ei de şeful secţiei ortopedie 2, doctorul Vari, din motive mercantile. Deşi se cunoşteau de treizeci de ani, timp de trei zile nu i–a făcut nici măcar un antibiotic, astfel încât piciorul, cu fractură deschisă, s–a infectat. Numai după intervenţia mea a început tratamentul. Abia după o lună de spitalizare şi retragerea infecţiei, i–a

278

pus piciorul în ghips şi a externat–o. În continuare, eu am fost infirmier, bucătar şi toate celelalte. Iarna 2007–2008 a petrecut–o în casă. Ieşirea pe zăpadă şi polei ar fi fost prea riscantă.

La vernisajul expoziţiei Retrospectiva 70 la Muzeul de Artă, în februarie 2007 nu m–a putut însoţi. Cel cu barbă este directorul Muzeului. Cea din mijloc, care vorbeşte, este Veronica BodeaTătulea, şef de secţie. Am scos cu această ocazie o broşură. Este accesabilă pe paginile mele de Internet. Între timp am devenit activ printre „culturalii” braşoveni, pentru activitatea cărora fac o pagină pe Internet, intitulată ADVERSA RES. Am devenit cunoscut ca reporter original, fiindcă nu eram angajatul nici unei publicaţii. Îmi exprimam punctul personal de vedere, de care începuseră să ţină seama, mai ales atunci când nu convenea unora.

279

El este George Puşcariu, poet, mândru să fie un descendent al lui Sextil Puşcariu. Numele ADVERSA RES dat paginii este sugerat de el. Din păcate, colaborarea lui s–a limitat la atât. Băiat bun, dar bea cam mult. Fotografia este luată la „Gradina lui Ion”, un restaurant ieftin cu grădină de vară bine ascuns în centrul oraşului, unde poate fi găsit pe la prânz la un „cocârţ”, împreună cu câţiva admiratori. Am început să colaborez la mai multe reviste de literatură, cu tot felul de mici eseuri.

Deocamdată, noi contemplăm peisajul. 28 mai 2008. Braşovul este un oraş frumos, aşa că, în privinţa peisajului, avem ce admira şi chiar profităm de aceasta în plimbările noastre, în special în zilele frumoase de toamnă. Cât priveşte contemplarea,

280

cuvânt ce l-am folosit, probabil, fără să vreau, da, uneori avem ce contempla. Chiar şi suişurile şi coborâşurile vieţii noastre. Dacă eu am trecut de la un domeniu la altul, Margareta a rămas fidelă profesiunii ei, medicina, iar astăzi are satisfacţia să fie căutată încă de pacienţi, deşi este la pensie de peste zece ani. Cea mai mare satisfacţie o are însă atunci când este acroşată în autobuz sau pe stradă, de către foşti pacienţi, dornici să-i arate recunoştinţa, fiindcă, datorită tratamentului ei trăiesc încă şi azi. Iar boala de care sufereau nu era una oarecare, ci cancer. Nu cred că poate exista satisfacţie mai mare. Eu, ca să treacă timpul, am mai scris o carte. Ar fi trebuit să se numească „Lăbuş” dar, pentru că îi pusesem şi subtitlul „Memoriile unui căţel adult”, editorul a sugerat să rămână acesta ca titlu, cu argumentul că Lăbuş ar fi sugerat o carte pentru copii, ceea ce nu este. Deşi, din punctul meu de vedere, cartea a fost o jucărie (cel puţin cu acest sentiment am scriso), ea a avut un succes neaşteptat, atât prin numărul participanţilor, mai mare decât la lansările obişnuite ale nativilor braşoveni, dar – mai ales – prin cei ce au vorbit şi conţinutul speech–urilor lor. De altfel, chiar şi mai târziu, critica literară a

281

apreciat-o. La lansare, laudatium şi l-au asumat câteva personalităţi locale.

În dreapta mea este Doru Munteanu, preşedintele Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România, iar în stânga Caius Dobrescu, conferenţiar doctor la Universitatea „Transilvania” şi secretar ştiinţific la Facultăţii de Litere, acum profesor de literatură comparată la Universitatea din Bucureşti. Bineînţeles că am spus şi eu ceva. Pentru că am editat-o la Oneşti, am fost întrebat: de ce acolo şi nu la Braşov sau la Bucureşti? A fost o întâmplare, care nu are nici o legătură cu cartea. Totul a pornit de la 282

o altă carte. Citisem „De la coroana regală la Cercul Polar” de Dan C. Mihailescu. Acolo sunt culese extrase din memoriile Reginei Maria, ale Marthei Bibescu, Maria Cantacuzino-Enescu, Alice Voinescu, dar şi Elizabeta Rizea din Nucşoara şi Aniţa Nandriş-Cudla. Cea care m-a interesat pe mine a fost Maria Cantacuzino-Enescu. Despre ea ştiam destul de puţin şi doream să aflu mai mult. În plus, am apreciat sinceritatea memoriilor ei. (Îşi acuza propria ei familie şi chiar pe ea însăşi cu o duritate surprinzătoare.) Memoriile oricărei persoane, dar mai ales ale personalităţilor implicate în istorie mă interesează în cel mai înalt grad. Vorbesc de memorii adevărate şi nu despre făcăturile unora ce vor să-şi construiască – vorba lui Dinescu – pedigri de ţărănist, pentru că – vezi Doamne, au avut şi ei un vecin al cărui unchi a murit la Canal. Cartea Mariei Cantacuzino-Enescu se numeşte „Umbre şi lumini – Memoriile unei prinţese moldave”. Prin ea, aveam posibilitatea să aflu câte ceva din istoria autentică a Moldovei, ceea ce stimulat moldoveanul din mine, deşi nu mă ştiam animat de patriotisme locale. Născută Maria Tescanu Rosetti, pentru prieteni Maruca, autoarea s-a născut la Tescani (judeţul Bacău), în 1879, ca descendentă a familiilor Rosetti, Negri şi Jora. Familia Rosetti este bine-cunoscută. Din familia Negri îl amintesc doar pe Costachi Negri: om politic, diplomat, scriitor, apropiat de-al domnitorului Al. I. Cuza. Din familia Jora, cel mai cunoscut este Mihail, născut la Roman. (Iată şi patriotismul local) Compozitor,

283

dirijor, academician etc. este creatorul liedului şi al baletului românesc modern. Maria (Maruca) s-a numit Cantacuzino după numele primului soţ, Mihail G. Cantacuzino, fiul cel mare al lui Gheorghe Gr. Cantacuzino, şeful conservatorilor, prim-ministru etc. Este plină istoria României de membrii ai acestei familii. Până să se stabilească la Paris împreună cu cel de al doilea soţ, nimeni altul decât George Enescu, Maruca a trăit în România, printre cele mai reprezentative personalităţi intelectuale şi politice ale ţării. Printre altele, a fost prietenă cu filozoful Nae Ionescu. Regina Maria a menţionat-o în memoriile ei de multe ori, considerând-o prietenă apropiată. Bineînţeles că, la Paris, clasa intelectuală a contactelor ei nu a scăzut ci, dimpotrivă, a crescut. Memoriile, intitulate „Souvenirs d’une Princesse Moldave”, le-a redactat la Paris în limba franceză, între 1950 şi 1953. Detaşarea de ţară i-a acutizat analiza logică şi a determinat-o să judece mai detaşat şi obiectiv decât ar fi făcut-o în ţară faptele şi mentalităţile celor pe care i-a cunoscut. Mă gândeam că memoriile ei, alături de alte câteva similare, ar putea corecta în mare măsură orice carte de istorie scrisă „după ureche” (plecată mai mult sau mai puţin într-o anume direcţie). De parti pris nu poate fi suspectată, fiindcă se judecă şi îşi judecă rudele cu maximă severitate. Conacul de la Tescani, în care se născuse, fusese cedat statului român, cu condiţia să fie folosit ca aşezământ cultural, adică aşa cum fusese în copilăria ei. Acolo, tatăl ei l-a ajutat pe Vasile

284

Conta să traducă în franceză cartea „Théorie du fatalisme. Essai de philosophie matérialiste”, apărută la Bruxelles în 1877. (Titlul poate induce în eroare pe cititorul de azi, când cuvântul fatalism are o conotaţie catastrofică. De aceea subtitlul „Încercare de filozofie materialistă” este mai aproape de conţinut. Este o carte de filozofie a cărei temă este susţinerea tezei pe care am puteao numi mai repede o teorie a cauzalităţii.) Acolo, la Tescani, venea George Enescu, împreună o trupă întreagă de prieteni, toţi oameni de cultură. Relaţia Maria-Enescu explică deplasarea interesului către Roman, oraşul familiei Jora. În privinţa conacului de la Tescani, statul român nu şi-a respectat angajamentul. Atribuit CAP-ului din localitate, el s-a deteriorat. Abia după 1989, Ministerul Culturii l-a preluat şi reamenajat. În acest context s-a tradus şi cartea Mariei Cantacuzino de către Elena Bulai. Pe scurt, aveam nevoie să citesc cartea. În librăriile pe care le-am cercetat din Braşov şi Bucureşti n-am găsit-o. Am căutat editura. Nu există în cartea de telefon şi nici pe alte căi nu am găsit-o Am căutat-o pe traducătoare. Cu multă greutate am găsit-o şi am obţinut de la ea adresa unei librării din Bacău, unde s-ar părea că mai există câteva exemplare. Nu mai era, dar de acolo am obţinut numărul de telefon şi adresa editurii. Era din Oneşti. Am plecat acolo. Am găsit-o la parterul unui bloc. Firesc; în Oneşti, un oraş nou pe harta ţării, toate clădirile sunt blocuri, construite pe la sfârşitul anilor ’50, începutul anilor ’60. ai secolului

285

trecut. Am obţinut cartea şi explicaţia pentru absenţa celorlalte surse de informare. Am mai aflat că la adresa editurii este înregistrată „Fundaţia George Călinescu”. De unde şi până unde George Călinescu la Oneşti? Explicaţie este mai lungă şi nici eu nu deţin toate detaliile. Fapt este că ea există. Şi nu numai o fundaţie cu acest nume, ba chiar şi un mic muzeu cu obiecte personale ale scriitorului. Am aflat că soţia acestuia venea deseori aici şi odată pe an, de regulă în luna septembrie, se organizează aici „Zilele Călinesciene”, cu invitaţi din mai multe oraşe importante, printre care şi Bucureşti. Cum nu mai era mult până în septembrie, am participat şi eu, iar din Bucureşti au venit: Eugen Simion, Nicolae Breban, Dan C. Mihăilescu, Alex Ştefănescu şi mulţi alţii. Prezentarea protocolară a celor mai importanţi participanţi a durat 10 minute. Pe ceas. Am înregistrarea pe reportofon. M-am întrebat, fireşte, cum se facă că tocmai la Oneşti se întâmplă aşa ceva. „Zilele Călinesciene” se ţin de 40 de ani. Răspunsul are un nume: C. Th. Ciobanu. El a fost iniţiatorul, şi este şi astăzi organizatorul manifestaţiei. Dacă ne amintim că Nadia Comăneci a plecat tot din Oneşti şi că ascensiunea ei se datorează tot unui profesor, putem să constatăm că proverbul „omul sfinţeşte locul” reflectă un adevăr fundamental. De multe ori, în asemenea oraşe mici, tocmai din cauza absenţei atracţiilor de altă natură, tinerii se dedică unor activităţi cu mai multă pasiune. Aici a existat acest profesor, care s-a implicat şi în editarea cărţii Marucăi. Rămâne

286

întrebarea „ce–i determină pe participanţi, majoritatea din Bucureşti, să vină la Oneşti pentru ceva ce puteau să facă foarte bine în capitală?”. Nu am răspunsul şi, oricum, este treaba lor. Sunt sigur că nu era fără folos! La eveniment, ei singuri, participanţii, se amuzau să constate că, în Bucureşti, nu reuşesc să se adune toţi laolaltă şi să discute ca la Oneşti. Iar discuţiile erau directe, uneori cu înţepături mai mici sau mai mari, dar întotdeauna încheiate amical. Se poate ca tocmai aceasta să fie atracţia unei întâlniri „pe teren neutru”. Cum–necum, prima zi s–a desfăşurat în această atmosferă. Subiectul oficial a fost situaţia revistelor literare: „România literară”, „Caiete critice”, „Contemporanul” şi altele. A fost doar suportul formal, pentru că s–a discutat despre orice şi oricine, într-un dialog liber şi elevat, pe măsura participanţilor. Pe mine m-a amuzat (de fapt intrigat) lamentaţiile editorialiştilor pe tema micimii fondurilor obţinute din sponsorizări şi, pe de altă parte, de lipsa cititorilor, având multe returnări. Nici unul nu realiza contradicţia: la ce le-ar fi fost de folos fonduri mai mari, dacă şi ceea ce se tipăreşte nu se vinde? În acelaşi timp, toţi se plângeau că apar zeci de reviste de cultură şi mii de cărţi, scrise de alţii. În ceea ce mă priveşte, am tras concluzia dă editura din Oneşti merită mai multă atenţie. Ulterior, am constatat că mă înşelasem, dar cartea „Memoriile unui căţel adult” apucasem s-o scot acolo.

287

Addenda Când am început să scriu această biografie, am crezut că va fi o treabă uşoară. M-am înşelat. Lucrez de ceva timp şi cred că n-am realizat decât o schiţă. Cred că ar trebui să mă opresc, dar staţi liniştiţi, vorba luni nenea Valeriu, “Sunt greu bătrânii de urnit, dar şi mai greu sunt de oprit”. Iar eu nu mai sunt tânăr demult. Tot scriind, am depăşit momentul aniversării celor 50 de ani de la terminarea facultăţii, dar nu-mi vine să mă opresc. Dacă în momentul venirii mele la Braşov eram cunoscut ca informatician la Bucureşti şi refulat de braşoveni, acum sunt cunoscut la Braşov ca om de cultură şi necunoscut la Bucureşti. Ba, mint, sunt cunoscut pe Internet. La o căutare cu „Cristache Gheorghiu”, motoarele de căutare vor afişa câteva site–uri. Google scoate câteva mii. E ceva, nu? Este interesant că atunci când eram tânăr nu–mi raportam realizările şi eşecurile la întrebări de genul „ce–ar zice mama să afle despre isprava mea?”. Mi se întâmplă însă frecvent după moartea ei. Se vede treaba că totuşi există ceva înscris în programul nostru genetic şi în această privinţă. Acum, că sunt bătrân, mă întreb şi eu ca tot omul dacă este cazul să fiu mândru de modul în care mi–am trăit viaţa, sau dimpotrivă, să mă ruşinez şi iarăşi îmi zic: „oare ce–ar zice mama?”. Din 2008, am apărut în „Who Is Who, Enciclopedia personalităţilor din România”. Mie nu-mi spune

288

mare lucru, dar cu siguranţă că mama s–ar lăuda cu fiul ei ori de câte ori ar avea ocazia.

Din punctul meu de vedere, cea mai bună dovadă că sunt cineva este caricatura făcută de Carmen Chiperea. Măcar figura mea a inspirat pe cineva. Odată cu trecerea timpului, am ajuns în 2015. Între timp, am trecut dintr-un secol într-altul, ba am schimbat chiar şi mileniul. Asta da realizare. Cum nu sunt fotogenic, am acum o fotografie cu care pot să mă mândresc.

289

Este din Atena, unde locuim de mai bine de patru ani. Iahtul din spate nu ne aparţine. Este al unui oarecare, persoană neimportantă. Sau poate că e importantă, dar pentru alţii. N-am plecat în Arcadia cea frumoasă, descrisă de mulţi ca o ţară de basm. Ne-am informat şi am aflat că nu are clima potrivită nouă. Am ales Atena, fiindcă suntem totuşi oameni de oraş. Am fi optat pentru Avalon, unde zâna Morgana obişnuia să-i primească pe viteji, pentru odihnă şi tinereţe veşnică. Am citit însă că era o insulă imaginară, păzită de un balaur feroce. Am optat deci pentru Atena cea reală. Nu suntem melci, să plecăm cu casa în spate, dar plecăm cu o mare parte din conţinutul ei. Nu cu cel material, ci cu acela înglobat în mintea noastră. Nu cu biblioteca, ci cu ceea ce cărţile citite ne-au format. Cu mentalitatea şi cu obiceiurile noastre. Este un avantaj, pentru că ne ajută să comparăm mai avizaţi ceea ce vedem şi constatăm. Sper să nu păţim ca Icar. Aproape toată lumea a auzit de el. Dedal, în schimb, este aproape necunoscut marii majorităţi. Eşecul marchează mai puternic conştiinţa noastră, decât succesul bine calculat. Din neştiinţă, oamenii îl gratulează pe Icar cu aureola omului curajos. În realitate, curajul îi aparţine tot lui Dedal. Icar a fost un simplu copil zănatic. Dedal este inginerul; Icar este artistul, singurul pe care memoria colectivă îl păstrează, fiindcă a murit. Toţi oamenii mor, iar despre unii ne

290

întrebăm de ce au trăit. Icar dăinuie pentru aspiraţiile lui. O combinaţie tată-fiu ar fi ideală. Anteu este opusul lui Icar. El îşi trage puterea prin atingere cu pământul, mama sa Geea. Din păcate, el este prezentat ca un monstru şi cititorul reţine doar faptele, încununate cu victoria lui Heracles. Ar trebui însă să reţinem şi prima idee, aceea că putere o aflăm în rădăcinile noastre. Nietzsche spunea că „ceea ce nu mă omoară mă face mai puternic”. Nu ne spune însă de ce şi mai ales cum. Ne lasă pe noi să cugetăm. Cred că teama de moarte este cea care ne mobilizează voinţa şi . . . vorba lui Schopenhauer – sau a lui Bergson – voinţa de a trăi este însăşi explicaţia existenţei noastre. (Nu este un citat; am încercat doar să sintetizez filosofia lor.) Unii se tem de moarte; alţii se tem de viaţă. Ne aducem aminte de Seneca: „e o nebunie să mori de frica morţii”.

291

În fotografie de pe plajă, lângă scară, se poate identifica o fiinţă cunoscută. Ziua este una de primăvară, când la Braşov poate fi frumos, dar poate să şi ningă. Noi am preferat soarele. Pentru sănătatea noastră, el înseamnă viaţă şi ne-am hotărât să locuim în Grecia. Motivul, a fost clima. Din acest punct de vedere, ideea s-a dovedit a fi benefică. În plus, apa mării, în care mă scald cel puţin şapte luni pe an, îmi prieşte de minune. Unii, mai curajoşi, intră în mare chiar şi în timpul iernii. Atena este mare şi, la început, nu m-am putut hotărî ce să aleg: marea sau Acropole. Ruinele Parthenonului au captivat atenţia Europei moderne mai mult decât ar fi putut s-o facă construcţia intactă din cea mai înfloritoare perioadă a ei, iar eu nu cunosc plăcere mai mare decât aceea de a sta de vorbă cu eroii celebri ai antichităţii, bineînţeles, prin intermediu celor ce ni iau făcut cunoscuţi prin cărţi sau, acum, prin urmele lăsate sub forma ruinelor. Pot sta de vorbă şi cu marea, mai ales că ea este în fiecare zi altfel decât în precedentele. Valurile ei ne-ar spune mai mult decât cuvintele noastre, dacă le-am cunoaşte limba şi sentimentele, fiindcă, da, şi valurile au sentimente. Ele vin spre ţărm (niciodată invers), la o chemare ancestrală, aşa cum unii peşti urcă spre izvoarele râurilor, pentru a-şi depune ouăle, sau cum unele păsări zboară mii de kilometri în acelaşi scop. Valurile însă nu se înmulţesc la mal; dimpotrivă, acolo îşi găsesc sfârşitul, ca elefanţii bătrâni.

292

Dacă au norocul să întâlnească o plajă, se disipează în nisipul fin, epuizate de efortul drumului până aici. Simţi parcă şi tu, ca privitor, plăcerea relaxării lor. Dacă însă malul este abrupt şi stâncos, atunci lovesc cu furie. Finalul este acelaşi: după o luptă încrâncenată, malul este întotdeauna victorios, datorită tenacităţii lui. Şi totuşi, valurile nu încetează să vină. Alte şi alte valuri, o întreagă armată inepuizabilă ia locul celor răpuşi. Chemarea la luptă vine de undeva de departe, iar hotărârea sacrificiului vieţii se întăreşte cu fiecare metru parcurs, prin contagiune de la camarazi. Singur, malul rămâne de neclintit. Sau poate greşesc: nu este o luptă, ci un sărut, o împreunare, valul fiind cel care se aruncă în braţele malului. Lasciv, pe o plajă întinsă, sau pătimaş, viguros, în faţa unui mal abrupt. În marea Egee, valurile nu sunt foarte mari, din cauza puzderiei de insule mari şi mici, care le fărâmiţează. Nici mareea nu este foarte mare. Unde stăm noi, eu şi Margareta, nu depăşeşte o jumătate de metru. Cu toate aceste, sau poate tocmai de aceea, valurile care spală ţărmul stâncos lasă urme ce se văd în timpul refluxului. Sarea cristalizată, ce înălbeşte pietrele, face uneori loc unei vegetaţii spontane de un verde intens, într-o alternanţă ce numai soarele o poate ghici şi tot el o pune în evidenţă, în cele mai felurite moduri. Rezultă milioane de tablouri în manieră impresionistă, prin care natura vrea să-şi exprime talentul, spre bucuria ochilor noştri. Expresionism prin impresionism.

293

Octavian Paler se întreabă dacă zbuciumul mării este ceva necesar. După ce se îndoieşte, tot el admite că răspunsul ar fi pozitiv, fiindcă îl face să-şi amintească şi să gândească. Eu credeam că gândesc şi cei de la munte, dar ştie el mai bine, fiindcă acolo s-a născut şi a copilărit: la poalele Făgăraşului. Cât despre cei născuţi în apropierea mării, pe ei se pare că valurile doar le tulbură minţile. Cred, de aceea, că cea mai bună soluţie este schimbarea periodică a peisajului; cei de la munte să meargă la mare şi invers, cei de la mare să petreacă o vreme la munte. Am încercat chiar să prind peşti. Nu cu undiţa. Nu am avut niciodată răbdare să stau pe mal cu băţul în mână. Când înot însă, mulţimea peştilor din jurul meu îmi induc tentaţia de a-i captura cumva, aşa că mi-am cumpărat o plasă. Până acum, deşi am încercat de mai multe ori, nu am prins nici unul. În schimb, un pescar amator mia arătat cum se desfac aricii de mare, pentru a obţine icrele lor. Sunt destui dintre aceştia pe fundul mării. Şi nici nu fug, precum peştii, aşa că, din când în când, mă delectez cu ei, de fapt cu ele, adică cu icrele lor. Acum pot spune: Cristache călare pe-un arici de mare Credea că’n Grecia e la fel ca’n Brescia.

294

Nu vă speriaţi, nu am de gând să scriu poezii şi nici să compun muzică (îmi ajunge câte domenii am încercat). Revenind la aricii de mare, până să învăţ lecţia, m-am înţepat la picior într-unul şi vă asigur că este foarte neplăcut, mai ales că acele nu pot fi scoase decât odată cu pielea în care au pătruns. Nu ştiu dacă în Brescia ar fi fost mai bine. Am ales Grecia cu gândul că este mai aproape de România, unde trebuie să venim din când în când. Pe pescar l-am întrebat cum se numeşte „arici de mare” în limba greacă. După ce mi-a spus, l-am scris, pentru a mă asigura că am auzit corect. Tipul m-a felicitat fiindcă ştiu literele greceşti. I-am răspuns că literele le ştiu; problema mea e la cuvinte. M-a consolat confesându-se că la el e invers: el cu scrisul are probleme. M-a surprins, fiindcă pare un om educat, vorbeşte binişor engleza etc. Într-adevăr, limba greacă e-atât de grea, că şi grecii au probleme cu ea. Eu încă nu am probleme şi probabil că nici nu voi avea, fiindcă am renunţat s-o învăţ. Nu ştiu decât câteva cuvinte şi ceva reguli gramaticale elementare, insuficiente pentru a putea discuta. Sunt nevoit să recunosc că sunt prea bătrân pentru a mai învăţa o limbă străină. Şi încă greaca, că doar d’aia-i grea, greaca. Acum, la ora de seară a amintirilor, mi-am adus aminte de o scurtă „vizită de lucru” prin România în urmă cu ceva timp, am întâlnit o

295

cunoştinţă din vremuri de demult. Locuieşte în acelaşi cartier cu noi din Braşov. Era de fapt o fostă pacientă a soţiei mele, care avusese unele probleme de sănătate specific feminine. Nu-mi amintesc ce anume şi poate că nici nu am ştiut, fiindcă nu mă interesează subiectul şi nici nu ar fi în concordanţă cu deontologia medicală. De altfel, ea m-a recunoscut prima. Iniţial, i se citea pe faţă bucuria revederii, probabil că nu atât a mea – eram singur – cât ideea legăturii cu soţia mea. A durat puţin. După ce privirea ei a coborât către sticla de lapte, pe care tocmai o cumpărasem, s-a întristat brusc. La exprimarea nedumeririi mele, mi-a răspuns că nu are nici o problemă, chiar a menţionat că sănătatea de care se bucură la bătrâneţe o datorează soţiei mele, că altfel ar fi decedat demult, dar . . . şi încet-încet a început să-şi descarce nemulţumirile faţă de schimbările politice de după 1989. Printre ele, faptul că nu mai existau cozi, la care să se aşeze cu plăcere, fiindcă „acolo avea ocazia să întâlnească oameni, să mai schimbe o vorbă” etc. Întâlnea chiar persoane importante: profesori, ingineri, oameni educaţi. Acum, aceleaşi persoane sunt grăbite şi, când o întâlnesc, parcă ar vrea să scape de ea”. Am înţeles-o imediat. Cauza era sticla mea cu lapte, pe care o cumpărasem fără să stau la coadă, la o oră când ar fi fost imposibil s-o fac pe atunci. Îmi amintesc bine asemenea scene. Cum nu aveam copii, nu eram obligat să procur lapte, aşa că renunţasem la el. Vedeam însă, de la fereastra apartamentului nostru de la etajul trei,

296

cozile ce se formau seara încă de la ora 11-12, pentru laptele ce se aducea în cantităţi mici la 6 dimineaţa. După câteva minute se epuiza şi nu exista nici o posibilitate de a-l cumpăra mai târziu. Aşa se întâmpla în Braşov. Îmi amintesc că la Cluj, unde am mers în câteva delegaţii, organizarea era cu mult mai bună. Nu cred că ea stătea la coadă la lapte, fiindcă cei din categoria ei se descurcau mai bine în astfel de probleme, dar – cum singură spunea – se aşeza la rând în timpul zilei, la diverse alte cozi, pentru conversaţie. Cât despre intelectuali, obiceiul românilor de a face haz de necaz a produs şi o replică a pensionarilor. La clasicele întrebări: „Ce mai faci?”, „Cu ce te mai ocupi?”, răspunsul era „Acum sunt procuror”, ceea ce, bineînţeles, stârnea nedumerirea interlocutorilor, cel în cauză având alte studii decât cele de drept. Venea însă imediat explicaţia: „Acum procur lapte, carne, pâine etc.” Într-adevăr, pentru familiile cu copii, buniciipensionari erau cei care puteau sta la cvasipermanentele cozi, mai ales la cele din timpul nopţii. Părinţii trebuiau să meargă la serviciu. Deşi nu eram grăbit, m-am despărţit de cunoştinţa mea fără să-i schimb modul de interpretare a faptelor. Mi-am amintit însă de o consemnare a unui demnitar, scrisă înainte de al doilea război mondial. Am uitat cui aparţine şi reproduc textul aproximativ. Era vorba despre o discuţie cu un ţăran: - Spune bade, care guvernare ţi s-a părut mai bună: a lui X-ulescu sau a lui Y-ulescu?

297

- Apăi a lui X-ulescu, fiindcă în timpul celuilalt a fost secetă mare şi n-am cules mai nimic. Omul simplu are criteriile lui de judecată. Zilele trecute, a trebuit să transcriu pe calculator un text dintr-un Raport de Cercetare, pe care îl elaborasem în 1982. Lucrările elaborate în anii ’70 sau ’80 ai secolului trecut erau specifice acelei perioade, ceea ce nu înseamnă că ele nu mai au valoare. Dimpotrivă, astăzi, când România a decăzut din starea de creator de informatică în cea de utilizator, ele capătă valenţe istorice. Am constatat cu această ocazie că textul original era plin de greşeli nu numai de dactilografiere, dar şi gramaticale. Mi-am amintit atunci de atmosfera acelor ani din Centrul de Calcul. Exista o sigură dactilografă profesionistă, secretara directorului. Celelalte erai „calificate la locul de muncă”, după expresia timpului. Gramatică nu au ştiut niciodată. Una nu ştia nici măcar româneşte cum trebuie. Oricât aş fi cerut corectarea şi re-corectarea textelor, nu aş fi obţinut unul perfect, aşa că trebuia să mă mulţumesc cu unul considerat acceptabil, adică o idee mai bun decât cele obişnuite. Singurul efect sigur era sporirea etichetării mele ca fiind un nesuferit, exagerat, tipicar etc., ceea ce dădea apă la moară invidioşilor şi, mai ales, impostorilor, pentru care eram un spin greu de suportat.

298

Nu ştiu dacă apropierea Acropole-lui, sau simplul fapt că sunt acolo unde, cândva, mă aflam doar cu imaginaţia, îmi scot din memorie vechile mituri. Îl am acum în minte pe Orfeu, despre care legenda spune că s-a dus în Infern pentru a o recupera pe Euridice. Eu cred că el a mers acolo pentru a cere o explicaţie. Nu cred că aducerea ei la viaţă ar fi fost posibilă. Aşadar, faptul că şi-a întors privirea către ea n-a fost tocmai o greşeală. El primise deja explicaţia şi, indiferent care o fi fost ea, acum pur şi simplu pleca. Speranţa revenirii era doar a ei. Faptul că el a întors doar capul şi a ţintuit-o pe ea acolo unde îi era locul, pe tărâmul umbrelor este doar o figură de stil. În plus, acolo era întuneric, aşa că privirea lui şi privirea ei nu aveau cum să se întâlnească. Cu siguranţă, interpretarea faptelor a suferit deformări de-a lungul timpului. Atribuirea vinovăţiei lui Orfeu este deci gratuită. Să nu uităm că el era fiul lui Helios-Apolo (după Pindar), rang ce i-a permis accesul în Infern, in timp ce ea era doar o nimfă. O altă afirmaţie dubioasă este uciderea lui din gelozie de către femeile trace. Câteva muritoare nu-l puteau omorî un asemenea personaj. Altceva s-a întâmplat. Înainte de moartea lui Euridice, el cânta dragostea şi era frumos, plăcut, melodios. După pierderea ei a început să jeluiască, ceea ce nu mai era pe placul nimănui. Cu alte cuvinte, îşi pierduse harul şi menirea. Ca dovadă, corpul lui a dispărut în mare, dar lira, cu care fusese dotat chiar de Apolo, a fost transformată în constelaţie. De unde şi vechiul cântec românesc „Ce rămâne, mielule?”. „Acest

299

cântec, domnule” – este răspunsul. Nu al meu; aşa e cântecul. Ce-am mai făcut între timp? Bineînţeles am mai pictat câte ceva – fiindcă de asta nu mă pot lăsa. Platon, în „Republica” (I Politeia) condamnă artele ca „moleşitoare pentru spiritul civic”. Se vede că nu se pricepea deloc la psihologia oamenilor. Aşa se şi explică eşecul său, atunci când i s-a încredinţat conducerea statului. Nu am pretenţia că ştiu care ar trebui să fie trăsăturile caracteristice ale unui şef de stat, dar este suficient să mă gândesc la cele ale unui simplu antrenor de fotbal, ca să-mi dau seama că una dintre cele mai importante calităţi ale sale este abilitatea dialogării cu membrii echipei. Eşecul lui Platon nu infirmă însă teoriile lui, tocmai pentru că insuccesul are alte cauze. Eu nu sunt şef de stat şi nici măcar antrenor la fotbal, aşa că micile mele incursiuni în lumea artelor frumoase sper să nu-mi dăuneze. Nici de filosofie nu mă pot lăsa, fiindcă nu sunt filosof şi nu mă pot lăsa de ceea ce nu sunt. Am mai scris câteva cărţi, unele chiar traduse în engleză. Traduse de mine, în engleza mea, cam aproximativă. Totuşi, trei dintre ele au fost acceptate de câteva edituri on-line din străinătate, iar o firmă germană vinde „America after America” chiar tipărită. Dintre cele scrise înainte de a pleca din România, „Filosofia unui bolovan” a fost cea mai apreciată de către specialişti. Părerea mea este că cea mai bună este întotdeauna cea mai recentă. Acum ea se numeşte „Căutări”. (Sper să

300

nu fie ultima. Am prins nărav la scris.) Am lansat-o în luna august a acestui an, 2015, la Biblioteca Judeţeană din Braşov. Despre Grecia nu are rost să scriu. Au făcuto mulţi alţii înaintea mea, iar primele noastre contacte cu Atena le-am relatat într-o broşură, intitulată „Grecia 2011”, şi în volumul „Scrisori din Atena”. În engleză, ambele sunt grupate în „With Love from Athens”. De asemenea, în romanul “Anastasia”, scris în 2013, există multe relatări despre Grecia, eroii principali fiind greci. Aventura noastră s-a desfăşurat în trei etape. Prima incursiune a fost o excursie de recunoaştere de 7 zile, în aprilie 2011. Am stat la un hotel. Atunci ne-am convins de avantajele locului; în ziua întoarcerii, în Atena soarele strălucea pe cer, erau 28 grade Celsius la umbră, iar pe drum, la Sinaia, a nins viscolit. Etapa a doua a fost în septembrie, când am venit doar eu să găsesc o locuinţă. M-am hotărât pentru Kipseli, urmând ca până în primăvară să alegem pe îndelete şi în cunoştinţă de cauză o altă locuinţă, mai bună, eventual mai aproape de mare. Cu această ocazie, am avut prilejul să constat că nu te poţi baza pe ajutorul nimănui. În plus, am fost jefuit de doi arabi, şi – rămas fără buletin. Am trăit două zile cumplite (drum la Ambasadă pentru obţinerea unui document necesar pentru întoarcere etc.) şi altele de recuperare psihică. Etapa a treia, în noiembrie, a fost mutarea împreună în locuinţa aleasă.

301

Kipseli este un cartier situat pe deal, cu pante foarte abrupte. Pe zăpadă sau polei, maşinile nu ar putea circula. Aici însă nu există temperaturi sub zero grade. Există însă flori în timpul iernii mai multe decât vara. Cele din fotografie se află în curtea şcolii din Piaţa Kipseli. Vizavi de casa noastră, un trandafir şi-a întins o crenguţă prin coroana unui portocal. Margareta a şi făcut o poezie: Un portocal cu portocale Şi-a pus în păr un trandafir, Ce cu-ale sale roz petale Lungeşte-al vieţii mele fir.

302

Flori sunt tot timpul anului, iar explozia din fiecare primăvară este uluitoare. N-a fost să ne mutăm în primăvară, ci abia în august, când am găsit o locuinţă pe placul nostru. Aceasta se află în Palaio Faliro, un cartier pe malul mării. Din casă şi până pe plajă fac cel mult 5 minute, în funcţie de cât trebuie să aştept la semafor, pentru traversarea unui bulevard cu şase benzi de circulaţie, permanent pline. Alături de Glifada, Voula şi Vouliagmeni, Palaio Faliro este printre cartierele considerate „şic” de pe litoralul atenian. Un alt cartier elegant, Psychiko, se află în partea opusă, unde a ales să se aşeze şi Ambasada României. De acolo însă, centrul oraşului se află la o jumătate de oră de mers pe artere de circulaţie cu un trafic mai mult decât intens, iar marea la încă o oră. Snobismul este singurul motiv pentru a locui acolo. Din Palaio Faliro, privind peste mare, se vede insula Egina şi, dincolo de ea, Peloponezul. Îmi imaginez că acolo se află Sparta, adversarul din antichitate al Atenei. Atena este aşezată pe stânci. Nu creşte nimic aici, decât vegetaţia plantată şi udată de oameni. Rezultă că, în vremuri de demult, ea era doar un centru politic. Vocaţia oamenilor ei era cea de cuceritori şi de navigatori. Bogăţia le venea de peste mări şi, odată cu ea, gustul pentru fast şi plăceri. Era locul ideal pentru artişti, filosofi şi alţii asemenea lor. Au construit în piatră şi asta s-a păstrat.

303

Sparta, în schimb, se află la câmpie, în mijlocul unei zone fertile. Era de asemenea un centru, dar unul de administrare şi reprezentare. Bogăţia lor se afla în pământul care trebuia lucrat. Vocaţia lor era de agricultori. Nu le venea nimic din afară. De aici, spiritul de disciplină, eficienţă şi pragmatism. Bineînţeles că toate acestea trebuiau apărate. Au construit din materiale perisabile. De la ei ne-au rămas numai câteva idei, uneori greşit înţelese. Astăzi este un sat fără monumente. Faliro a fost un tip cu barbă, ca toţi grecii din trecut. Se pare că a avut de-a face cu bărcile, deoarece aşa este reprezentat pe un mic monument ridicat pe faleză. Nu ştiu dacă el a existat în realitate, sau este doar un simbol. Ce se ştie este faptul că golful din faţă a purtat acest nume, ca şi portul din antichitate, de unde se spune că a plecat Tezeu să omoare minotaurul. Palaio înseamnă „vechi”, dar nu este vorba despre un „Faliro cel bătrân”, ci despre cartier, pentru a-l deosebi de „Neo Faliro”, un alt cartier. Deşi, din punct de vedere cronologic, denumirile celor două cartiere sunt corecte, în realitate Palaio este mai nou, fiindcă el a fost aproape în întregime reconstruit şi mai ales repopulat cu greci (şi mai puţin greci), veniţi de pe alte meleaguri, ceea ce este foarte bine. Spre deosebire de cei vechi, aceştia sunt cu mult mai europeni. În plus, pe faleză vin zilnic amatorii de jogging, ceea ce dă cartierului o atmosferă tinerească, optimistă, tocmai

304

bună pentru vârsta noastră. (Nu-mi plac staţiunile balneare pline cu bătrâni şi bolnavi.) Spun românii că grecoaicele sunt cam urâţele. Vizavi de această afirmaţie, există ce românească, conform cărei româncele sunt frumoase. Alegaţia este susţinută – de fapt sugerată – de către unii călătorii străini, care au vizitat România. Bineînţeles că nimeni nu i-a contrazis, mai ales că afirmaţia era corectă pentru eşantionul examinat. Ca vizitatori, ei au cunoscut doar femeile din oraşe, nu şi pe cele din mediul rural, deci un eşantion selectat din mai puţin de 20 la sută din populaţia ţării. Fie şi numai din acest punct de vedere, eşantionul este nereprezentativ pentru întreg, pentru că între cele două categorii – urban şi rural – au existat diferenţe fundamentale. Cu excepţia soţiilor, femeile din oraşe – amante, slujnice, doici etc. – fuseseră aduse la oraş de către orăşeni, deci erau selectate. Printre criteriile de selecţie, frumuseţea era pe primul plan, celelalte fiind neglijabile. Cu timpul acestea se măritau sau nu, dar făceau copii, care le semănau, adică erau frumoşi. Există deci o explicaţie a frumuseţii româncelor de la oraş, astfel că observaţia străinilor era corectă. Se întâmpla în trecut şi nu se poate spune acelaşi lucru despre cele de azi. Nu numai că ne lipsesc boierii, care să-şi aducă amante din satele de pe unde aveau moşii, dar migraţia masivă a populaţiei de ambele sexe din rural în urban din timpul dictaturii comuniste a schimbat radical structura oraşelor. Majoritatea orăşenilor, indiferent

305

de sex, poartă amprenta satelor de provenienţă. A lor, a părinţilor sau bunicilor lor. Despre grecoaice, în schimb, evoluţia a fost inversă. Erau urâte într-adevăr, în trecut. Se vede clar astăzi la persoanele în vârstă. Bărbaţi şi femei, cu toţii sunt mici de statură, iar femeile au deformaţii fizice, datorită locuinţelor prost construite şi ignoranţei. Tineretul, în schimb, se vede că s-a europenizat în mare măsură, probabil datorită alimentaţiei mai bune, dar cu siguranţă şi amestecului de populaţie. Chiar dacă la cap nu sunt toate drăguţe, au în schimb picioare perfecte. Staţia de tramvai şi autobuze din apropiere se numeşte Flisvo, după numele uneia dintre vechile clădiri, ce adăpostea un club nautic, intitulat aşa. Denumirea înseamnă susurul valurilor. Tot Flisvo se numeşte şi parcul din vecinătate, excelent atunci când, în timpul verii, cauţi umbra, sau te adăposteşti de vânt, în timpul iernii. În cealaltă parte a parcului se află o parcare pentru iahturi de dimensiuni mari şi foarte mari. Proprietarii vin rareori să le viziteze, şi mai rar să le folosească. Dealtfel, multe dintre ele sunt sub pavilioane străine, multe englezeşti. Localnicii însă, în special tineri, vin cu sutele să populeze cafenelele din incinta parcării. Sâmbăta şi duminica abia de poţi strecura prin mulţime. Tot aici se află şi un muzeu al Marinei militare, unde domină un fost vas amiral. L-am vizitat, pentru a vedea „sălaşul” amiralului şi a

306

ofiţerilor superiori. A meritat; mobilă, veselă, toate elegante. Pe scurt, avem cu ce ne umple timpul aici, aşa că ieşiri în afara Atenei nu am prea făcut. Pentru a fi pe deplin onest, trebuie să mărturisesc că situaţia noastră financiară de pensionari români ne obligă să fim foarte atenţi cu ce trebuie să scoatem din portofel, aşa că ne limităm la strictul necesar. În aceste condiţii, ne-am permis doar o excursie pe ruta Corint- Micene-Nafplio-Epidavros, şi asta datorită unei oferte venită din partea unei firme de transport Grecia-România nou înfiinţată, ce dorea să-şi facă publicitate. Ei au luat legătura cu Comunitatea românilor din Atena, prin intermediul căreia ne-am înscris şi noi. Printre obiectivele excursiei a figurat şi Canalul Corint. Pare o glumă. Este un şanţ adânc, dar prea îngust pentru vapoare. Pe cât ar fi fost de folositor în antichitate, pe atât de inutil este astăzi. Nu se ştie ce a fost construit în secolul 19. Poate pentru turism. Pentru aceasta însă, grecii ar trebui să ştie să-l valorifice. Mici excursii cu ambarcaţiuni adecvate ar fi impresionante, datorită pereţilor înalţi. Turistul de azi priveşte canalul de sus şi regretă timpul şi banii consumaţi pentru vizita unui obiectiv ridicol. Micene, următorul obiectiv, este, în schimb,

307

reprezentativ pentru o cetate antică grecească din Peloponez. Zidurile groase erau menite să-i apere pe cei din interior de cei rămaşi afară să cultive puţinul pământ arabil. De vrăjmaşi nu poate fi vorba. Aşezată în mijlocul unei zone muntoase, nu numai că nu era atractivă pentru nimeni, dar distanţa mare faţă de orice altă aşezare importantă ar fi descurajat orice temerar. Este însă un simbol pentru istoria antică a Greciei şi mai ales pentru mitologia ei. Acolo a fost găsită „masca lui Agamemnon”, existentă azi la Muzeul de Arheologie din Atena. Nafplio, prima capitală a Greciei, este remarcabil pentru cetatea veneţiană, ce oferă o privelişte de un pitoresc deosebit, datorită scărilor de acces pe o pantă extrem de abruptă. Este un acces secundar, de preferat să fie parcurs la coborâre şi numai de către cei antrenaţi. Accesul principal este pe şosea. Am scris despre această excursie pe Internet şi am publicat chiar un articol în revista „Itaca”, care apare în Irlanda, la Dublin, aşa că nare rost dă intru în amănunte aici. Între timp, ne-am mutat pe o altă stradă, tot în Palaio Faliro. Are un balcon foarte lat (6,8x3 metri) unde pot să pictez în condiţii optime. Este mai mare decât sufrageria. Viaţă culturală? Mai puţin. Limba şi lipsa banilor sunt două motive greu de eludat. De bază este cititul, motiv pentru care risc să devin sferto-

308

doct în mitologie. (Semidoct este un ţel pe care simt că nu-l pot atinge.) Aici, în Atena, nu mai beneficiez de mulţimea evenimentelor culturale, la care participam în Braşov şi pe care le comentam în paginile revistei electronice: ADVERSA RES. În schimb, rarele evenimente la care sunt invitat au, fie o încărcătură sentimentală mai mare, fie o participare mai elevată.

În fotografie, bătrânul din dreapta este filosoful grec Evanghelos Moutsopoulos. Lângă el, se află Monica Săvulescu Voudouri, organizatoarea evenimentului, iar lângă ea, Daniela Crăsnaru, director de programe la „Accademia di Romania” din Roma (Italia). În spatele lor, se află ambasadorul României în Grecia, iar în spatele lui, consulul României din Salonic.

309

În 2014, am avut bucuria organizării primului eveniment cultural personal în Atena: vernisaj şi prezentarea unora dintre cărţile scrise de mine. Evenimentul a fost posibil datorită bunăvoinţei şi entuziasmului doamnei Angela Bratsou, româncă măritată cu un grec şi stabilită aici mai demult, pentru care mulţumirile mele nu vor fi niciodată suficiente. Locul a fost sediul Asociaţiei Femeilor Românce din Atena, prin doamna Ana_Maria Cuciurencu, preşedinta Asociaţiei, căreia îi sunt de asemenea recunoscător.

Trebuie să recunosc, este plăcută şederea în Atena, nu numai datorită climei – menită să ne repare reumatismele, contractate la Braşov – dar şi a ambianţei. Cu toate unele obiceiuri regretabile ale grecilor şi a mulţimii noilor veniţi în capitală de la oi sau din insule, există şi greci pe care poţi să-i iubeşti

într-un

Un grup de pasionaţi ai muzicii se adună chioşc, unde îşi încearcă talentele.

310

Majoritatea sunt în vârstă. Nucleul este format din câţiva chitarişti (bărbaţi) şi femei care cred că au voce. Există chiar şi câteva persoane care dansează (3-4). Aproape toţi bărbaţii ştiu să cânte la chitară şi toată lumea ştie cuvintele la o sumedenie de cântece. Nu este muzică populară, ci muzică diversă, unele de influenţă italiană. Fiecare cântă după cum simte că îl ţin puterile; unii doar mişcă buzele. Atmosfera contează. Acum câteva seri însă s-au întrecut pe ei înşişi: la un moment dat se adunaseră patru chitare, o mandolină, şi un acordeon, iar în momentul culminant, a apărut pe bicicletă un tânăr cu o trompetă. Era în trecere prin zonă. La început a scos o chitară minusculă, a cântat puţin la ea şi apoi a cerut voie să se alăture grupului cu trompeta. A fost acceptat, la început doar din bunăvoinţă, dar apoi cu entuziasm; omul era foarte bun. Pe lângă obişnuiţii casei (chioşcului) se strânseseră cel puţin o sută de persoane. Dragostea grecilor pentru muzică este impresionantă. Bineînţeles că, în Grecia, m-am molipsit de mitologie. N-am să plictisesc însă cititorul cu poveşti pe care le ştie, poate, mai bine ca mine. Doar o observaţie: ar fi o pierdere uriaşă să reţinem din mitologie doar poveştile, chiar dacă „mit” înseamnă poveste. Poate de aceea Esop a inventat fabula, pentru a ne atrage atenţia că nu povestea contează, ea fiind una incredibilă, ci morala ei. În antichitate, însăşi filosofia era însoţită e mituri, adică de poveşti, ca suport pentru discuţii,

311

interpretări, filosofare. În zilele noastre, ceea ce pretinde a fi filozofie (cu zo, de la zoo, fără sofie) se însoţeşte cu doctrine, limbaj abscons etc. Filosofia însăşi – dacă o mai putem numi aşa – a devenit doctrină, fără putinţă de filosofare. Mulţi pretinşi filosofi fac tot felul de referiri la textele anticilor. De multe ori însă afirmaţiile lor nu sunt fructul înţelegerii textului, ci – dimpotrivă – a neînţelegerii lui. Sunt de aceea gata să accept pentru ei termenul „filozofi”, în loc de „filosofi”, fiindcă sofia este departe de gândirea lor. Spre deosebire de Dumnezeul creştin – blând şi fără de păcat – zeii sunt asemenea oamenilor, cu deosebirea că pedepsele lor sunt cu mult peste posibilităţile omeneşti. Se vede şi de aici că înclinaţia oamenilor către rău este mult mai puternică decât cea înspre bine. Descrierea Iadului este plină de fantezie, spre deosebire de cea a Raiului, de-a dreptul fadă. Pedepsele zeilor sunt nu numai înfricoşătoare, ci şi mult mai subtile, fiindcă lovesc de multe ori sentimentele noastre. Meduza, dintr-o femeie frumoasă, este pedepsită să pietrifice tot ceea ce o priveşte. În felul acesta, ea se va afla veşnic singură, în mijlocul unui deşert fără viaţă, condamnată astfel la tristeţe perpetuă. Chiar şi Narcis este condamnat să nu poată atinge ceea ce iubeşte. Că obiectul iubirii lui este propria sa înfăţişare este secundar, la fel ca şi Meduza, prezentată ca un monstru înspăimântător. Este regretabil că multe persoane, unii chiar cu pretenţii, se limitează la aspecte secundare.

312

Acum, în 2015, suntem în vacanţă la Braşov. Odată pe an trebuie să venim în România, pentru diferite treburi administrative, financiare, de sănătate şi altele. Preferăm vara, tot din motive de climă. Expresia „în vacanţă” aparţine celor din Atena, noi fiind de fapt acasă. De data aceasta, am făcut o mică abatere prin Halkidiki, unde Radu Moraru (fondatorul emisiunii „Naşul” şi, ulterior, a postului de televiziune „Naşul TV”) ne-a invitat la nunta lui cu a doua soţie. El este finul nostru la prima sa căsătorie. Am mers cu autobuzul până în Salonic, de unde ne-a luat el (de fapt şoferul lui) cu maşina lui până la Furca, unde a avut loc ceremonia. (Pe autostradă, condus cu 180 kilometri pe oră.) A fost a doua noastră excursie, după cea din Peloponez. Vin mulţi români în peninsulă, datorită celui mai apropiat acces la Marea Egee. Strânsă între braţele peninsulei, marea cea mare seamănă aici cu un lac. Plaja nu este nici ea ca pe litoralul românesc. Poate în alte părţi să fie mai bună, dar cea la care am fost noi era cu pietre şi îngustată de hotelurile construite până foarte aproape de mal. Lipsa valurilor mari la permis edililor să profite de fiecare metru de teren uscat. Nu este loc de plajă decât pe şezlongurile (gratuite), aşezate unul lângă

313

altul. În concluzie, doar clima este cea care face diferenţa pozitivă faţă de litoralul românesc şi posibilitatea afirmării: „mi-am făcut concediul în Grecia”.

Cât despre ceremonia religioasă, preotul i-a spus mirelui să nu bea înainte de cununie. Cum aceasta a avut loc seara, când se mai răcoreşte puţin, iar ziua este lungă, petrecerea a început în seara precedentă, printr-un grătar în aer liber.

Tot în aer liber s-a desfăşurat şi masa tradiţională de după cununie, într-un restaurant frumos, pe malul mării.

314

Continuarea călătoriei către Braşov, mai scurtă cu o treime, a fost cu mult mai uşor de suportat, mai ales că am dormit o bună parte din timp, uneori cu ochii deschişi. În Braşov am avut parte de câteva zile frumoase, după care a venit nelipsita ploaie, oferindu-mi astfel prilejul să scriu primele impresii. La televizor, ştirile exagerează (ca de obicei) efectele secetei şi a ploilor (în care, ca în povestea „Petrică şi lupul”, am încetat să mai cred. Mă aştept ca, după ploaia de ieri, să ne „informeze” despre inundaţii. N-ar fi pentru prima dată. Se întâmplă cu regularitate.

Aproape fără excepţie, cunoştinţele ce le-am întâlnit s-au lamentat pe tema căldurii „insuportabile”. Ideea că în Atena poate fi mai cald este, pentru ei, un detaliu nesemnificativ. Adevărul este că, în timpul zilei, diferenţele de temperatură nu sunt foarte mari; doar câteva grade. Diferenţa o

315

face noaptea, când în Braşov se răcoreşte, în timp ce în sud temperatura nu scade prea mult. Din primăvară până în toamnă, nu plouă, temperatura nu scade, clădirile se încing, astfel că nu poţi dormi cum trebuie. Oboseala se acumulează şi vacanţa în zone mai reci este singura salvare. Se plâng însă de căldură nu cei obişnuiţi cu ea, ci braşovenii, pentru care este doar un subiect la modă. Reciproca este şi ea valabilă: nu i-am auzit să se lamenteze din cauza gerurile din timpul iernii, la auzul cărora atenieni exclamă: „O, po, po . . .!!!” Pe acestea, braşovenii le suportă în tăcere, cu stoicism.

Printre treburile care m-au adus în România am reuşit să trec şi pe la câteva dintre locurile dragi mie, pe unde, cândva, consemnam în e-revista ADVERSA RES evenimentele culturale la care participam. Când am creat revista – ca spaţiu deschis tuturor celor care doreau să-şi exprime opiniile -, am sperat într-o colaborare fructuoasă.

316

Internetul era la începutul lui în România, iar eu, ca informatician, mă ofeream să deschid această oportunitate şi celor mai puţin, sau deloc, familiarizaţi cu noua tehnologie. Prea puţini, din păcate, au fost cei dispuşi să colaboreze, astfel că majoritatea relatărilor îmi aparţin. Revista există şi azi, deschisă şi celor din străinătate, la adresa http://cultural-bv.home.ro, dar evenimentele la care pot participa în Atena sunt incomparabil mai puţine. De la Biblioteca judeţeană „George Bariţiu”, am primit un foarte frumosul album, intitulat „BiblioPinacoteca”. Dintre cele 184 de pagini, aproape 140 conţin reproduceri ale unor tablouri cu autori braşoveni, dintre care 8 sunt ale mele. O familie prietenă a avut amabilitatea să ne arate un nou moll în Braşov. Se află pe terenul ocupat de fosta întreprindere „Tractorul”. O imensitate, de a cărui utilitate toată lumea se îndoieşte. Chiar zilele trecute, am vizitat unul mai vechi, cu mult mai mic, dar foarte frumos, amplasat în apropierea gării. Acum este pe jumătate abandonat. Acesta nou, nu are nici o poziţie avantajoasă şi este cu mult prea mare pentru populaţia Braşovului şi posibilităţile ei financiare. Dar nu moll-ul m-a surprins atât, cât un zid rămas din vechile clădiri ale fostei uzine. Este chiar zidul rămas de la prima uzină construită pe acest teren, înainte de al Doilea Război Mondial: „Industria Aeronautică Română” (I.A.R.), transformată după război în uzină de tractoare. Pe o parte şi de cealaltă, zidul purta încă lozincile „Trăiască în veci prietenia româno-

317

sovietică” şi „Să ne însuşim temeinic metodele sovietice de muncă, chezăşia îndeplinirii şi depăşirii planului de stat”. Ambele au fost scrise în anii 194849, perioada primelor planurilor de stat - cele anuale - după care au urmat planurile cincinale şi expresia se schimbase. Deşi în anii ’60 relaţia României cu URSS încetase să mai fie una amicală, ba dimpotrivă, aceste lozinci au rămas intacte până azi. Personalul întreprinderii, nu le-a şters. Este un indiciu relevant pentru modul în care conducerea uzinei s-a străduit să menţină mentalităţile prosovietice ale salariaţilor. Nu mă mai mir acum cum de încă mai există persoane cu asemenea concepţii. La polul opus, la biserica „Sfântul Nicolae” din Şchei au existat în pronaos două picturi ale membrilor familiei regale. Ele există şi astăzi, pentru că, în timpul regimului comunist, au fost acoperite cu pânzele altor tablouri. Bineînţeles că nu numai preoţii, dar chiar şi securitatea ştia, dar tăcea. Iată că au existat patrioţi chiar acolo unde nu te aşteptai. Faptul că cei din uzina „Tractorul” s-au comportat invers mi se pare uluitor. Zilele trecute am fost la medic pentru diverse afecţiuni mai mult sau mai puţin minore şi s-a constatat că am cancer la prostată. Nu se ştie de ce, fiindcă medicina modernă nu se mai ocupă de cauze. Ea este monopolizată de aparate şi tratamente spectaculoase, dar cu efecte reale necunoscute. Îmi amintesc că, mai demult se recomanda să nu mănânci mai mult de două ouă, cel mult trei, pe săptămână. Ulterior am aflat că o

318

artistă îşi păstra silueta mâncând câte un ou fiert tare în fiecare seară, ceea ce n-a împiedicat-o să trăiască foarte mult. Curios pentru mine este faptul că nimeni nu a făcut disocierea între albuş şi gălbenuş, cele două fiind cât se poate de diferite: unul este embrionul şi celălalt este hrana embrionului. Care dintre ele este dăunător? Mie nu mi-a plăcut niciodată termenul „prostată”. Tatăl meu a murit pe când eu aveam patru ani, aşa că nu pot spune că l-am cunoscut. Ştiu însă de la cei care l-au cunoscut bine că prost nu era. Dimpotrivă! Cu toţii declară că era sclipitor de inteligent, mai ales în conversaţii. În această privinţă, eu nu-i semăn. Poate că tocmai de aceea prostata mea s-a revoltat. Deşi această explicaţie nu poate fi susţinută din punct de vedere ştiinţific drept cauză a maladiei, cum în cancer aproape nici o cauză nu este fundamentată, pot emite şi eu ipoteze. Dacă am spus că nu-i semăn tatălui meu în ceea ce priveşte inteligenţa lui sclipitoare, nu înseamnă că mă consider prost. (Cum mă consideră alte persoane nu mă interesează; depinde în ce împrejurări m-au cunoscut şi în ce măsură aparatul lor de cunoaştere avea o scală potrivită mie.) Eu cred despre mine că sunt doar deştept, în sensul că am oarecare cunoştinţe şi mă orientez destul de bine cu ele. Cu alte cuvinte, am criterii de evaluare corecte. Sclipitor însă nu sunt, mai ales în conversaţii, adică exact domeniul de forţă al tatălui meu. Poate semăn mai mult cu mama. Ea nu a făcut studii superioare şi înclin să

319

cred că nici ca elevă nu a fost eminentă. Proastă însă nu putea fi, pentru ca n-ar fi fost preferata tatei. Ce am remarcat eu la ea a fost flerul cu care identifica caracterul persoanelor pe care le vedea chiar pentru prima dată, siguranţa cu care stabilea evoluţia lor viitoare, de parcă ar fi avut o experienţă de viaţă matusalemică, cu toate că a intrat în ea total nepregătită. Deşi nu fusese jucătoare de cărţi, în micile noastre partide de poker (foarte rare) la câte o seară distractivă, ea câştiga întotdeauna, mizând doar pe poturi mici. La cele mari se retrăgea de la început şi n-am ştiut niciodată cum simţea ea că noi, ceilalţi, ne vom ambala într-un pot mare. Acum, dacă am sau nu cancer de prostată mă preocupă mai puţin; am 78 de ani şi mama mi-a spus că, după 80 de ani nu mai e nici o scofală să trăieşti. Micile neplăceri devin tot mai mari şi se succed aproape fără întrerupere. Ea a trăit 82 de ani, şi chiar se mira că întrecuse în vârstă mulţi alţi membri ai familiei cu mult mai puţine necazuri ca ale ei. În privinţa necazurilor, eu am avut nenumărate, dar nici unul atât de grav ca ale ei. Dacă lungimea vieţii depinde de dimensiunea necazurilor trăite, atunci ar fi nedrept din partea mea să pretind prea mult. Cel puţin din respect pentru mama. Acum, că mă voi opera, înseamnă că voi muri sănătos. Moartea aşteaptă să ne plătim datoriile către viaţă. Dacă şi ea este o datorie, trebuie să stea la rând după altele mai urgente. Rezultă şi o morală

320

de aici, dar eu nu sunt moralist. Cum nu cred în nemurirea mea, ar trebui să mă preocupe „murirea” mea. Chiar este interesant de ce se spune moarte şi nu murire, ca opus al naşterii. Presupun că există o explicaţie mai adâncă, ce-mi scapă. Viaţa este o acţiune, un proces, implică o desfăşurare, în timp ce moartea este un fapt, un moment, sfârşitul unei activităţi (viaţa). Cred că viaţa s-ar putea numi murire. „A ne trăi viaţa” îmi pare o expresie nepotrivită, un pleonasm. „A trăi murirea” sună şi mai ciudat, dar „a da viaţă muririi” începe să-mi placă. Pentru moment m-am bucurat că sejurul meu în România s-a nimerit în timpul Festivalului George Enescu. Nu sunt la Bucureşti, să pot merge la spectacole, dar văd la televizor câte ceva. Printre altele, mi-a plăcut un dirijor. Este urât, dar are mişcări atât de sugestive, încât ai putea să reduci sonorul televizorului la zero şi să-ţi imaginezi sunetele orchestrei după gesturile lui. Ar fi totuşi păcat, fiindcă şi orchestra este foarte bună. Acum, la sfârşit, ce să zic? Uneori sunt acuzat că afirmaţiile mele sunt asertive. Poate că mi-au scăpat şi aici asemenea fraze. Vă asigur că nu este aşa, chiar dacă uneori aşa par. Dimpotrivă, exprim doar opinii şi, pentru a mi le îmbunătăţi, aştept să fiu contrazis. Bineînţeles că recepţia criticii nu este independentă de autorul ei. Când am început să scriu acest text, se pare că eram marcat de vârstă. Acum, parcă mă simt mai tânăr, deşi, după 70 de ani, apar tot felul de

321

semne ale vârstei, chiar unele mici disfuncţionalităţi. Pentru început, sunt mărunte, suportabile. Cu timpul te obişnuieşti cu ele şi totul pare să fie normal, doar că se înmulţesc. Îmbătrâneşti aproape fără să-ţi dai seama. Au grijă însă cei mai tineri să-ţi atragă atenţia. Chiar nu demult, eram la ghişeul unei case de bilete din gara Braşov, când o femeie mă împingea de la spate cu sânii, deşi nu era nimeni la rând, în afară de noi doi. Nu era o provocare, fiindcă soţul ei păzea bagajele în apropiere şi privea toată scena. I-am atras atenţia că ar fi politicos să păstreze distanţa normală. Mi-a răspuns arţăgos, încheind cu remarca: „Vârsta îşi spune cuvântul”. Ce-i drept, unele simptome constatasem şi eu. Spre exemplu, îmi creşte păr în urechi şi îmi cade cel de pe creştet, dar asta mi se pare firesc, chiar folositor. Nu întâmplător se spune că funcţia creează organul: părul din urechi are menirea să atenueze sunetele acute, din ce în ce mai frecvente în unele familii. Reporterii acoperă microfoanele cu materiale de absorbţie a zgomotul produs de vânt. Democraţia garantează în egală măsură libertatea cuvântului şi libertatea de a nu-i asculta pe toţi cei ce vorbesc. Părul de pe creştet, în schimb, absoarbe apa de ploaie şi păstrează umiditatea, ceea ce poate fi periculos. Pe un cap pleşuv însă, apa se scurge şi, după ploaie, soarele străluceşte pe el chiar mai tare. Spuneam la început că am trăit o perioadă foarte dinamică, marcată de regimuri politice

322

diferite, cu toate consecinţele ce decurg de aici: înainte de al Doilea Război Mondial; sub ocupaţia sovietică; relaxarea de după moartea lui Stalin şi retragerea trupelor sovietice; dictatura lui Ceauşescu şi, în sfârşit, cea de după 1989. Nu pot spune că m-am descurcat excelent. Poate că tocmai de aceea experienţa mea poate fi utilă. „Umbra trecutului (care-i apasă pe unii) poate fi lanterna care luminează drumul altora”, zice cineva, nu mă întrebaţi cine, că am uitat. Exemplele negative sunt mai instructive decât cele ale eroilor pozitivi, care mută munţii din loc, dar nu pot fi urmate. Virgil Gheorghiu (coincidenţă de nume) afirmă în „Ora 25” că civilizaţia occidentală avea trei calităţi: „iubea şi respecta frumosul – obicei învăţat de la greci; iubea şi respecta dreptul – obicei învăţat de la romani; iubea şi respecta omul – obicei pe care l-a învăţat greu şi foarte târziu de la creştinism.” Ultima afirmaţie este relativă şi subiectivă; Virgil Gheorghiu provenea dintr-o familie de preoţi. El însuşi, după o viaţă agitată, a fost hirotonisit preot la 47 de ani. Iubirea de oameni nu a fost niciodată o caracteristică a Occidentului. Respectul faţă de om însă, DA, dar nu prin Creştinism. El s-a impus din necesitate, într-o societate în care oamenii trebuie să colaboreze la bine şi la rău. Bunătatea, în schimb, nu ştiu de unde vine, dar ea este intrinsecă omului (unora, nu tuturor) probabil ca revers al răutăţii. Sunt de acord că promotorii frumuseţii de tip european au fost

323

elinii şi că legislaţia noastră actuală are la bază dreptul roman. În ceea ce priveşte frumuseţea, afirmaţia este valabilă până la începutul secolului IX. Odată cu excentricităţile proliferate prin curente ca futurism, dadaism şi altele asemănătoare, modelul antic grecesc a încetat să mai aibă vreo influenţă. Cât despre dreptul roman, el există în teorie. Mai puternică decât el este însă preocuparea de a-l eluda. În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, toate acestea sunt adevărate, în măsura în care suntem europeni, adică nu în totalitate. Ajung acum şi eu – târziu – la vorba lui Mircea Eliade: „Crezi că lumea o poţi face şi desface prin voinţa ta (magie); te convingi de absurditatea acestei demiurgii şi atunci crezi că lumea o faci cunoscându-te (idealismul); te mulţumeşti, în cele din urmă, să trăieşti „autentic” o cât de mică părticică din această lume (autenticitate) – (Fragmentarium). Avem şi veşti bune. Mama unui vechi pacient de-al Margaretei, nu ştiu cum a aflat de venirea noastră în Braşov şi i-a dat telefon să-i spună că pacientul trăieşte şi este medic. Avea şase luni când un medic pediatru chirurg i l-a pus în braţe, cu afirmaţia că el nu-l poate trata. Avea retino-blastom, o formă foarte dură de cancer, poate că cea mai dură. Este uşor de bănuit că bucuria mamei era nespusă să poată afirma că fiul ei trăieşte şi este un om integru. Nu-i mai puţin adevărat că şi bucuria Margaretei a fost mare.

324

Asemenea roade, culese la bătrâneţe, sunt apreciate în mod deosebit. Este una dintre satisfacţiile profesiunii de medic, iar ea, Margareta, a avut şi are încă multe asemenea bucurii. Există pacienţi care ştiu că venim în Braşov odată pe an şi o caută la peste 20 de ani după ce a ieşit la pensie. Dacă cineva a avut vreodată îndoiala că este un medic bun (nu eu), atunci iată acum cea mai bună dovadă. Era să uit; ca să fiu în ton cu lumea, pe lângă site-urile deschise de-a lungul timpului, am deschis şi un blog, la adresa: http://crighe.WordPress.com. Cu această ocazie, am descoperit că mai deschisesem unul la aceeaşi gazdă, cu numele christach.WordPress.com, de care însă uitasem. Da, uitarea este cea mai recentă cucerire a vârstei. De aceea am scris această autobiografie cu poze. Acum plecăm în Atena şi mă grăbesc s-o tipăresc, fie şi într-un singur exemplar, fiindcă vor fi cu siguranţă multe erori de corectat şi – de ce nu? – unele completări, pentru ediţia a doua (tot într-un exemplar) „revizuită şi adăugită”, cum spun editorii. Am ajuns. Tot mai frumos e pe strada noastră, Patrhenonos, chiar şi fără fetele Atenei.

325

Pa!

326

Epilog Orice autor scrie ceea ce a gândit, indiferent daca ideile sunt originale sau însuşite. Chiar dacă îşi pune vorbele în gura unui erou - şi se cheamă că a scris un roman - sunt tot gândurile lui. De aceea, cea mai sinceră formă de literatură este autobiografia şi cugetările personale. Ficţiunea este rareori superioară; ea aparţine autorilor cu adevărat mari. De obicei este doar o dovadă de slăbiciune, de lipsă de curaj. Această carte va avea un număr foarte mic de cititori, pentru că majoritatea oamenilor ce o vor deschide se vor simţi repede lezaţi dintr-un motiv sau altul şi – dacă n-o vor arunca – o vor plasa întru-un loc cât mai puţin vizibil, pentru că simpla vedere a coperţii îi va enerva. Cumpărători va avea de asemenea foarte puţini, pentru că nu este o carte comercială, adică scrisă pentru vânzare. De altfel, nici n-o voi oferi librăriilor. Cumpărători nu, cititori cu atât mai puţin, se pune întrebarea „de ce am mai scurs-o?”. Am scris-o pentru că am simţit că ea trebuie scrisă. Există în România cărţi despre marile ei personalităţi, ceea ce este foarte bine; există de asemeni, la cealaltă extremitate, o sumedenie de cărţi, mult prea multe, despre persoane care nu au produs nimic remarcabil. Există însă mult prea puţine cărţi despre viaţa omului normal, a românului mijlociu, adică exact a individului care caracterizează o societate, şi prin evoluţia căruia se poate explica şi evoluţia ţării respective, în speţă a

327

României. Mi se poate reproşa, ştiu, că există chiar foarte multă literatură scrisă după 1989, dar mai ales înainte, despre viaţa omului simplu, a ţăranului român, eventual devenit orăşean. Este adevărat. Atenţie însă, mare atenţie! Literatura ţărilor dezvoltate este scrisă aproape în întregime de către cei din mediul urban, majoritatea orăşeni de multe generaţii. O societate evoluează şi ea în funcţie de cei care o conduc. Ce a produs „demos”ul am văzut în anii de dinainte de 1989. În plus, literatura care tratează atât viaţa satului românesc, cât şi a produselor sale de „export”, adică a celor ce populează azi spaţiul urban, dar păstrează încă – chiar şi la a doua generaţie – pasiuni rurale, este aproape în exclusivitate sentimental–idilică şi nu prezintă modul în care această categorie socială a transformat societatea românească. Cât despre celelalte categorii sociale, ele sunt cvasi-inexistente în literatura noastră. Ce-i drept, numărul celor ce ar fi putut s-o scrie este extrem de mic. Majoritatea intelectualilor, care au scăpat de exterminarea comunistă – au fost reduşi la tăcere. Mulţumiţi să trăiască cumva, s-au străduit să-şi ascundă gândurile şi nicidecum să şi le publice, chiar dacă li s-ar fi permis. Aşa se face că o literatură a societăţii româneşti în ansamblul ei, a transformărilor pe care le-a suferit în timpul regimului comunist şi cel postcomunist nu există decât într-o prea mică măsură. Din păcate, nu sunt eu cel chemat să umple golul, dar am simţit nevoia să relatez câteva dintre evenimentele pe care le-am trăit sau la care am asistat, câteva gânduri, chiar dacă faptele relatate

328

sunt mărunte, dar poate că tocmai ele reflectă mai bine starea reală a societăţii. Nu am scris cu intenţia de a publica, pentru că sunt conştient că o astfel de carte ar găsi mult prea puţini susţinători şi, în schimb ar stârni un val imens de proteste din partea celor ce s-ar simţi vizaţi sub o forma sau alta. Fără falsă modestie, pentru că - de fapt - nu am nici un merit în privinţa locului şi momentului în care m-am născut, mă pot considera un individ standard pentru epoca şi mediul social în care am trăit. Mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa în perioada de imediat de după război, timp în care mi se perindau prin faţa ochilor două categorii extreme de indivizi. Pe de o parte erau cei câţiva intelectuali, care scăpaseră de sub gheara comuniştilor şi circulau relativ liberi prin oraş. Mi-l amintesc pe prinţul Sturza, înalt, suplu, cu un nelipsit baston, îmbrăcat demodat, chiar uşor excentric. Tipul se ţicnise, dar lumea îl privea cu condescendenţă. Era văr cu celebrul prinţ Sturza, cel intrat în istorie. Alţii nu se ţicniseră, dar le plângeai de milă pentru condiţia materială în care fuseseră aduşi (cea spirituală, mai puţin vizibilă în aparenţă, dar uşor de intuit, nu era cu nimic mai bună). Toată lumea însă îşi scotea pălăria în faţa lor şi îi admira. Pe de altă parte, erau cei câţiva mitocani racolaţi de partid şi care îşi dădeau în petec la tot pasul, prin ridicolul lor. Aceştia erau, evident, detestaţi. Încotro se îndrepta privirea mea de adolescent e uşor de ghicit. Ar mai trebui spus că toate acestea se petreceau într-un oraş de provincie, unde lucrurile

329

sunt extrem de vizibile; totul se întâmpla la vedere. Chiar şi pentru cei de la partid era greu să-si ascundă faptele. Evident, punctele mele de vedere pot fi diferite de ale altora. De aceea, pentru cine doreşte să afle ce se întâmpla în România post-belică, este bine să citească relatările mai multor persoane. Dacă ale mele îl vor interesa sau nu, rămâne la latitudinea cititorului.

330

FOTOGRAFII

331

Aniversare

În Copou, 1954

Iaşi, 1955

332

Eu, student

La oaste, 1955

Mitică

Radu

Sepi

Claudiu şi fratele lui

Bucureşti, 1959

333

La banchetul de absolvire

Inginer

Ă&#x17D;n Piatra Craiului

Cu Melu, 1960

Prima fotografie bunÄ&#x192;

334

335

În Făgăraş

Pe vârf

Miclauşeni

Spre vârf

Păpădie

Detaliu

336

Încotro?

Strălucirea nopţii

Liceul „Roman Vodă”

337

Cu mama Ĺ&#x;i Mira, 1953

BavarezÄ&#x192;

Bacalaureat, 1954

La poalele Bucegilor

338

În Făgăraş

Rapel

Prin Coţii Morarului

După escaladă

Cu Nae

339

Şef serviciu „Mecanic-şef”

Concentraţi, 1965

340

Mama, cﾄピﾄフorie Voiculescu

La 30 de ani

Margareta

341

Ĺ&#x17E;tefan Manolache

Efdochia Manolache

Familia Manolache

342

Familia Filicencu

La grădiniţă

343

Copiii Margareta Ĺ&#x;i Aglaia

Fam. Manolache, 1944

Margareta studentÄ&#x192;

344

Semnează ea

Semnează el

Martorii

345

Amândoi spun „DA”

Puţin după eveniment

Prima barieră

346

Geometrie cu bule

Stop Run

Intrare-ieĹ&#x;ire

347

Descoperind Braşovul

Dileme

Prin împrejurimi

Soluţii?

348

Cﾄブtﾄビi

La mare

Sub vremi

La mare

349

Piatra Craiului

350

În echipament de birou

Mama

Împreună

Mira

351

Tenisman

Un z창mbet

Raport de cercetare

Simpozion la Oradea

352

Facsimil prof. Ioanid

Facsimil prof. Neveanu

Facsimil acad. Drﾄトﾄハescu

353

Cu Eugen Furdui la Sﾃ｢mbﾄフa

Prima expoziﾅ｣ie - Vernisaj

354

Clement Bella

Ermil RÄ&#x192;dulescu

355

CaricaturÄ&#x192; de Carmen Chiperea

356