Insemnari atena

Cristache Gheorghiu

Memoria timpului pierdut ﾃ始semnﾄビi

Atena, 2016

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GHEORGHIU, CRISTACHE Memoria timpului pierdut / Cristache Gheorghiu ISBN 978-973-0-21608-0

2

3

Memoria timpului pierdut Mici eseuri, însemnări

Sunt cu trei centimetri mai scund Mai sunt şi alte transformări, datorate vârstei, dar nu cred că ele interesează pe cineva.

Multe persoane declară cu convingere că viaţa lor a fost una cu totul deosebită, o adevărată aventură, care ar merita să fie scrisă, dar ei nu o fac, fiindcă nu au timp. Din fericire sau nefericire – e greu de stabilit care variantă ar fi mai avantajoasă -, eu nu fac parte din această categorie. Sunt un om comun şi biografia mea poate părea banală pentru mulţi cei care cred că a lor e mai altfel. În ceea ce mă priveşte, autobiografii am făcut destule în vremurile când orice cerere trebuia însoţită de una, ca şi cum s-ar fi schimbat ceva în viaţa mea de la ultima cerere, probabil neaprobată.

Nu am deci motive să mai fac una, deşi mă tentează. De ce? Poate tocmai pentru că nu mi se mai cere. Nu ştiu dacă este o tendinţă generală sau o caracteristică a mea, dar sigur am dorit întotdeauna să fac altceva decât mi s-a impus de către alţii. Pentru orice eventualitate, am luat mai demult obiceiul să-mi notez ceea ce am considerat ca merită să ţin minte, mai ales că nu am o memorie prea bună. Nu se ştie la ce poate folosi. Însemnările sunt însă un soi de autobiografie intrinsecă, doar că nu sunt romanţate, şi nu sunt puse în ordine.

4

Ar mai trebui poate să spun că am fost un elev modest, poate chiar puţin cam bleg, am învăţat ce nu trebuia şi nu am fost un descurcăreţ în niciuna dintre etapele vieţii mele. De aceea, nu am înţeles niciodată de ce, mai târziu, reuşeam să-i enervez pe unii dintre cei care constatau că nu corespund imaginii standard, în care trebuia să mă încadrez. Oricum, era treaba lor, iar eu mi-am văzut de treaba mea, mai ales că nu aveam niciuna, ceea ce mi-a plăcut cel mai mult, fiindcă am avut şansa să aleg.

Teoretic, tocmai viaţa unui om banal ar merita să fie scrisă. Este singura realistă, de luat aminte pentru orice adolescent, spre deosebire de cele incitante, de genul celor de „c(r)apă şi spada”, recomandate doar de către dascăli lipsiţi de vocaţie.

Esenţa vieţii este memoria Criticii lui Darwin au emis o glumă, potrivit căreia şansele evoluţiei naturii, conform teoriei sale, ar fi egale cu ale unei pisici de a reproduce o lucrare de Beethoven, plimbându-se aleatoriu pe clapele unui pian. Se vede că autorii glumei nu se pricepeau la muzică.

Un compozitor are nu doar talent, ci şi cultură muzicală. El ştie că o anumită succesiune de sunete are un anumit efect: armonios, disonant, induce veselie sau tristeţe şi altele de genul acesta.

Atunci când compune, el se foloseşte de asemenea „cărămizi”, pe care le pune într-o anumită succesiune, îşi îmbogăţeşte „biblioteca”, inventând

5

altele noi şi creează secvenţe, care devin cărămizi de ordin superior. Memoria lui înregistrează deci asemenea „macrouri”, utilizate ulterior de către el şi urmaşii lui. În programarea calculatoarelor, se foloseşte aceeaşi metodă: instrucţiuni elementare compun o rutină, care – la rândul ei – poate deveni o subrutină pentru o acţiune mai complexă şi aşa mai departe. În esenţa lui, calculatorul este cel mai simplu instrument, deoarece conţine elemente care pot răspunde la cele mai simple întrebări: cele ale căror răspunsuri nu pot fi decât da sau nu, terţium non datur. „Deşteptăciunea” calculatoarelor constă în organizare, în complexitatea programelor, care nu sunt altceva decât succesiuni de subrutine, de macrouri.

La nivelul nostru de cunoaştere a materiei, vorbim despre particule elementare, asamblate în atomi, molecule, celule etc. Ştim astăzi că, în profunzime, particulele elementare nu sunt chiar atât de elementare şi că, în intimitatea lor, complexitatea poate fi tot atât de mare ca a stelelor de pe cer; dar acesta este alt subiect. Ceea ce putem observa este că particulele de un anumit rang se pot grupa, formând entităţi distincte.

Exemplul cel mai clar este cel al atomilor, care pot forma molecule. Nu orice atomi formează însă molecule. În marea majoritate a cazurilor, ei trec unii pe lângă alţii fără să se întâmple nimic.

Tot aşa şi oamenii: majoritatea trec indiferenţi unii pe lângă ceilalţi. Uneori însă, între două persoane există o atracţie reciprocă; ea se poate

6

finaliza printr-o căsătorie, iar rezultatul este o familie.

Atracţia se bazează pe memorie. Experienţa trecută le arată oamenilor dacă interacţiunea cu cei pe care întâmplător îi întâlnesc le este favorabilă sau nu. Şi nu numai oamenilor. Materia în general acţionează astfel. Atomi, molecule, celule, organisme întregi, se unesc, pentru a forma o entitate de rang superior. Experienţa anterioară este memorată. Simplu la nivelele elementare, din ce în ce mai complex la organismele evoluate. ADN-ul nu este decât o primă dovadă, un exemplu concret de memorie, probabil dintre cele mai simple, unul la nivelul cunoştinţelor noastre actuale.

Natura nu face fiinţe din fragmente sau bucăţi. Ea nu asamblează. Metoda ei este geneza.

Fiinţele nu se realizează prin asamblare, ci prin geneză. Ea se naşte cu toate facultăţile vitale înscrise în codul ei genetic.

Schopenhauer vorbeşte despre primatul voinţei („Voinţa în natură” (Über den Willen in der Natur). N-am prea înţeles eu cum intervine în mod concret voinţa în natură, cum aş putea pune mâna pe ea, dar dacă recitesc scrierile lui, înlocuind cuvântul „voinţă” cu „memorie”, înclin să fiu de acord cu el. Din filosof, devine fizician. Fizicianul nu poate fi optimist sau pesimist – aşa cum l-au caracterizat pe Schopenhauer cei care i-am analizat biografia, fără să-i înţeleagă opera – deci îl putem lua în seamă în mod obiectiv.

7

Da, „Speicher in der Natur” – „Memoria naturii” - ar trebui să fie titlul unui gânditor al zilelor noastre.

Ironia sorţii În avântul propagandistic din timpul ocupaţiei sovietice, numele multor străzi din Braşov au fost schimbate. Bineînţeles că Marx, Engels, Lenin nu puteau să lipsească. Braşovul însuşi a fost rebotezat „Stalin”. Se spune că Sibiul ar fi trebuit să aibă această onoare, dar exista deja salamul de Sibiu, cu renume internaţional, căruia nu i se putea spune „salam de Stalin”.

Ironia sorţii a făcut ca străzile Karl Marx şi Friedrich Engels să se intersecteze la „Ceasu’ rău”, loc poreclit astfel din vechime de către localnici, datorită unui ceas public nu prea bun şi, mai ales, a restaurantului din spatele ceasului, unde cei care uitau noţiunea timpului, dădeau vina pe „ceasul rău”, vinovat că avuseseră imprudenţa să intre întrun local cu asemenea reputaţie. Atât ceasul, cât şi restaurantul există şi azi.

Au trecut mulţi ani până când cineva din conducerea oraşului să afle gafa şi să hotărască schimbarea denumirii străzii F. Engels. A rămas K. Marx, paralelă cu V.I.Lenin, semn că ideile celor doi se întâlneau doar la infinit, nu şi la Braşov.

Erori mai sunt şi azi, poate mai puţin amuzante. În Bucureşti, bulevardul „Şoseaua viilor” se termină la cimitirul „Belu”. Probabil că pe acolo

8

se cultiva cândva viţa de vie. Viaţa viei s-a stins între timp.

Îl admiram Doream să aflu freamătul lui interior, pe care mi-l imaginam asemenea foşnetului frunzelor unui mare stejar, în adierea vântului. Vântul puteam fi noi, tinerii, cu ideile noastre năstruşnice. Am început să-l înţeleg după ce şi-a pierdut o parte din frunziş.

Structura lui era cât se poate de comună, chiar cu prea multe defecţiuni, pe care frunzişul le ascundea. Şi totuşi, ceea ce vedeam era tocmai trunchiul care producea frunzişul.

Ca o liră Cu şirurile de vapoare ce se văd la orizont, aşteptând intrarea în port, golful seamănă cu o liră antică, pe care, deşi cam lent, se mişcă degetele celei ce cântă. Cu puţină imaginaţie, pot auzi chiar şi melodia. Poate că nu este tocmai aceeaşi; cu siguranţă nu e. E ceva pe înţelesul meu, aşa cum îmi imaginez eu că ar fi putut suna instrumentul mângâiat de o fiinţă diafană. Ştiu că, în realitate, lucrurile sunt diferite, dar mie îmi place să mi le imaginez altfel. Distanţa este cea care îmi permite să văd altceva decât realitatea.

9

Între infinitul mare şi infinitul mic Dacă privim materia în profunzime, constatăm că orice substanţă este formată din atomi, că aceştia sunt formaţi din particule mai mici, care se rotesc unele în jurul altora, şi care particule sunt formate din altele şi mai mici şi aşa mai departe. Doamne fereşte să le abaţi din traiectoria lor, că iese o bombă de toată frumuseţea.

Dacă privim printr-un telescop, vedem planete, sori, stele, nebuloase etc. Deci tot nişte corpuri, dar mai mari, ce se rotesc unele în jurul altora. Încă n-am reuşit să le modificăm traiectoriile, dar nu lipseşte mult.

Ciudată asemănare între infinitul mic şi infinitul mare. Iar între ele o lume, a noastră, plină de viaţă, mistere, pasiuni şi întrebări.

Calculatoarele sunt cele mai simple lucruri din lume; ele lucrează cu biţi, adică cu particule capabile să răspundă la cele mai simple întrebări, cele la care răspunsul nu poate fi decât da sau nu.

Complexitatea constă în organizare, în agregarea elementelor pe nivele din ce în ce mai înalte. Da, lumea noastră este compusa din elemente foarte puternic organizate. Poate că fiecare dintre noi suntem un fel de Dumnezeu pentru organele noastre interne, care se întreabă ce mesaj am vrut să le transmitem, când am băut un pahar de lapte sau de alcool. Sau poate că nu se întreabă . . .

10

Între ţărână şi univers Atunci când vorbim despre ideea reîntoarcerii omului în universul veşnic şi imuabil, caracteristic religiilor orientale, avem în vedere un univers infinit.

Aşa este el gândit astăzi de către noi, europenii.

Omul căzut din acest univers va reveni acolo, după un număr de reîncarnări, prin care se va purifica.

Este necesară deci o purificare, ceea ce înseamnă că devenise impur, motiv pentru care a fost expulzat, „a căzut” din univers, aşa cum se spune.

Iată deci că ideea păcatului original nu este nouă. În Biblia noastră, scrie că Dumnezeu l-a făcut pe om din „ţărâna pământului”. Pe de altă parte, noi ştim bine că, după moarte, el revine în pământ, deci tot o reîntoarcere.

Diferenţa dintre cele două concepţii este dată de termenul „căzut”, folosit pentru varianta orientală.

S-ar putea să fie vorba doar de o problemă de interpretare sau chiar de traducere, dar poate şi una de concepţie. În varianta biblică se avansează ideea creaţiei (există un început şi – firesc – va exista şi un sfârşit), în timp ce varianta orientală este mai naturalistă. Totul este veşnic.

Vor adopta grecii Islamismul?

Afirmaţia pare mai mult decât surprinzătoare.

Cum este posibil ca cel mai credincios popor creştin să îmbrăţişeze o religie împotriva căreia a luptat de secole? N-a luptat împotriva religiei, ci împotriva unor popoare care aveau acea religie. Iar acum,

11

dacă relaţia dintre popoare se schimbă, ce mai contează religia.

Până nu demult, când grecilor le mergea rău, Europa i-a salvat şi le-a oferit o prosperitate la care nici nu visau. Ar trebui să-i fie recunoscătoare. Ei bine, „recunoştinţa e povară grea”. Acum, grecii consideră că Uniunea Europeană este duşmanul lor. A grecilor inculţi, bineînţeles, nu şi a celor cât de cât cultivaţi. Ştim că o ţară mică nu poate trăi fără prieteni. Dacă Europa nu mai este prietenul Greciei (o greşeală, evident), actualii guvernanţi au sperat în ajutorul Rusiei şi, poate, chiar al Chinei, dar guvernele acestor ţări sunt destul inteligente şi îşi dau seama că prietenia dorită de greci ar fi doar o gaură neagră în bugetele lor.

Islamul însă nu este o ţară, ci o religie. De dragul expansiunii, imamii vor aprecia ca oportun prilejul de a-i „ajuta” pe greci şi vor găsi şi resursele necesare. Rămâne doar ca grecii să accepte. Şi de ce n-ar face-o?

Credinţa creştină? Să nu uităm ca tot ei sunt cei care au abandonat Mitologia în favoarea Creştinismului, şi nu oricum, ci foarte repede şi cu multă convingere.

Pare surprinzător că recomandarea „crede şi nu cerceta” a fost preferată vechii credinţe, în care – dimpotrivă – mitul era nu doar discutabil, ci folosit ca suport, ca „material didactic”, pentru analize, dezbateri, comparaţii cu evenimente reale, în vederea aflării celor mai potrivite soluţii. „Mit” înseamnă poveste şi nu spune nimeni că ar trebui

12

interpretat ca un fapt real, sau ca o doctrină.

Mitologia elină era filosofia unor oameni inteligenţi, dispuşi să discute, să caute adevărul.

Primii mari filosofi au fost greci. Cei care au inventat teatrul, ca mijloc de analize filosofice, şi-au pierdut „uzul raţiunii”? Nu, ei au plecat la Roma, fie şi ca sclavi, unde îi învăţau carte pe copiii romanilor avuţi şi chiar filosofie, pe cei dispuşi să-i asculte. Nu neapărat pentru că au ales astfel, ci şi pentru că au fost obligaţi s-o facă. Fapt este că, în teritoriul de azi a Greciei, poporul a rămas fără lideri şi, cum erau deja sub ocupaţie romană, noua religie era tocmai ceea ce oamenii sărmani îşi doreau ca suport psihologic.

Versatilitatea este una dintre principalele caracteristici ale grecilor, iar - dacă până acum au rămas ortodocşi – explicaţia nu se află în consecvenţă, ci în faptul că peste 2000 de ani au trăit sub ocupaţie. Bine, bine, vor zice unii, şi Imperiul Bizantin, n-a fost unul grecesc? Eroare!

Termenul „Imperiul Bizantin” a fost inventat în 1557 de către istoricul german Hieronymus Wolf, la aproximativ un secol după căderea Constantinopolului,. Numele original al imperiului era Imperium Romanorum, pe româneşte, Imperiul Roman. În timp, pe măsură ce se degrada, el devenea din ce în ce mai puţin roman şi mai mult grec, astfel încât cei din Occident începuseră să-l poreclească în derâdere „grecesc”. Marea Schismă de la 1054 n-a fost una doar religioasă, ci în primul rând una politică, generată de decalajul economic şi dispreţul pentru influenţa orientală tot mai

13

accentuată a Bizanţului ş neasimilarea noilor valori occidentale. Cruciadele au pus capăt definitiv fostului Imperiu Roman de Răsărit, rămăşiţele lui până la căderea Constantinopolului fiind departe de imaginea unui imperiu. Pe scurt, grecii au primit gratuit un imperiu, pe care însă l-au distrus cât au putut de repede.

Odată cu eliberarea de sub turci, au devenit brusc aroganţi şi xenofobi. Se declară iubitori de libertate, dar nu ştiu să trăiască în libertate, adică pe picioarele lor, prin cunoaşterea şi respectarea mecanismelor internaţionale de funcţionare a comunităţii naţiunilor. Au devenit xenofobi încă din perioada formării statului, în dauna propriilor lor interese. Prin Legea din 3-4 februarie 1884, spre exemplu, deci la puţin timp de la eliberare, noua guvernare grecească au exclus participarea în administraţie a celor care nu erau născuţi în teritoriul existent în acel moment al proaspăt înfiinţatului Regat al Greciei. Ori, teritoriul Greciei de atunci nu numai că era cu mult mai mic faţă de cel actual, dar era lipsit aproape complet de instituţii de cultură. Şi-au ucis chiar şi primul preşedinte de după dobândirea independenţei, pe Kapodistria, un intelectual format în străinătate. Cât despre intelectualii din Istambul şi împrejurimi, aceştia au fost acuzaţi de colaboraţionism cu foştii asupritori, astfel că au fugit în apus, Grecia fiindu-le ostilă.

Insuficienta culturală în deciziile politice se simte şi azi în procesul de guvernare a ţării.

Astăzi, emit pretenţii democratice, dar confundă democraţia cu anarhia. Imensele ajutoare,

14

primite în mod repetat din occident, nu le-au folosit în investiţii, ci le-au distribuit populaţiei, pentru a le câştiga voturile. Persoane fără nici o pregătire intelectuală au primit bani, cu care nu ştiau ce să facă în cătunul în care se născuseră. S-au mutat în capitală, unde şi-au cumpărat case şi maşini. În prezent, două treimi din populaţia Greciei locuieşte în Atena, unde – bineînţeles - nu pot avea cu toţii de lucru.

Acum, ura le întunecă minţile. Actualul guvern nu şi-a îndeplinit nici unul dintre obiectivele programului electoral. Şi nu pentru că nu a putut, ci pentru că nici nu a încercat. În afara unor obiective dificile, au existat altele, care nu ridicau nici o problemă. Nu a existat însă nici cea mai mică intenţie de a le lua în seamă. Însăşi asocierea unui partid de extremă stângă cu unul de extremă dreaptă, doar pentru a intra la guvernare, dovedeşte lipsa oricărei doctrine politice reale. Beneficiile oferite de deţinerea puterii politice sunt singurele obiective al acestor indivizi. Cu toate acestea, la referendumul recent, majoritatea oamenilor a votat în favoarea lor. Ignoranţa are cote neaşteptat de înalte, iar dovadă este uşurinţa cu care populaţia poate fi manipulată. Obiectivul referendumului era rămânerea sau ieşirea din zona euro. Sondajele arătau un scor categoric în favoarea rămânerii. Întrebarea a fost însă pusă în mod perfid, sub forma acceptării sau respingerii condiţiilor restrictive impuse de finanţele europene, pentru acordarea unui nou împrumut, deoarece Grecia nu şi-a respectat vechile angajamente. Funcţionarea

15

acestor mecanisme rudimentare de manipulare, dovedeşte un nivel extrem de scăzut de înţelegere din partea populaţiei, lipsa celei mai elementare culturi economice, o gândire fixată pe ură faţă de cei mai înzestraţi, dorinţe fără limite, neasumarea oricărei obligaţii.

Anul 2015 părea să fie pentru greci momentul adevărului. Problemele interne ale Uniunii Europene au amânat decizia, ceea ce va adânci căderea grecilor. Să nu-i confundăm pe greci cu Grecia.

Vor învăţa grecii, pentru prima dată în istoria lor, să administreze cum se cuvine un stat în adevăratul sens al cuvântului, sau vor trece la Islamism? Nu cred că au capacitatea necesară să inventeze o altă religie.

Istoria civilizaţiei?

S-au scris cărţi cu acest titlu, iar autorii lor sunt oameni de cultură cotaţi la cel mai înalt nivel.

Există însă o civilizaţie? Una singură? Care? Pentru acest cuvânt, dicţionarele moderne dau definiţii suficient de vagi, dar într-un Larousse mai vechi am găsit una, în care nivelul de dezvoltare tehnologică era criteriul de apreciere a gradului de civilizaţie al oricărei societăţi. Evident, era produsul aroganţei franceze – în topul ţărilor dezvoltate la vremea aceea – motiv pentru care ei înşişi nu ar mai accepta acest criteriu azi, când mai multe ţări au depăşit Franţa. Astăzi, acceptăm expresii de tipul civilizaţie egipteană, malgaşă, japoneză, rurală,

16

montană şi de multe alte feluri. Din acest motiv, nu poate exista o istorie a civilizaţiei, decât cel mult la plural, o istorie a civilizaţiilor, care însă nu ar fi o istorie, ci doar o trecere în revistă a câtorva evenimente din sânul acestor entităţi, deoarece nu există o dezvoltare continuă a lor, o trecere dintruna într-alta, ca etape ale aceleaşi evoluţii.

Am putea vorbi despre o istorie a puterii politice. Asta DA! Ar fi însă cu totul altceva. Şi poate că nici n-ar fi rău ca cineva s-o scrie. Despre principiile politicii a scris Niccolò Machiavelli, în „Principele”. În ciuda detractorilor săi, speriaţi că cineva le-a devoalat secretele, cartea este una serioasă, dar e mult de-atunci, şi ea nu este o istorie.

Revenind însă la civilizaţie, mai bine definit este termenul „civilizat”. El ne spune că o persoană merită această caracteristică, dacă prin comportamentul său se încadrează în normele societăţii în care se află. Exemplu contrar, care îmi vine în minte în acest moment, este cel al celor ce îi deranjează sonor pe cei din jur. Gradul lor civism nu este proporţional cu tehnica electronică folosită, ci dimpotrivă. Ei sunt pur şi simplu necivilizaţi pentru zgomotul pe care îl produc.

Revenind de unde am plecat, cred că termenul „civilizaţie” ar trebui definit chiar prin această prismă: putem considera o societate ca fiind civilizată, dacă în interiorul ei există un sistem coerent de norme, de cutume, pe care membrii ei le respectă. Consider, spre exemplu, că satul tradiţional românesc era mai civilizat decât multe

17

aşezări urbane de azi, unde multe persoane îşi permit să facă ce vor, într-un total dispreţ faţă de concitadinii lor.

Sculptură vs. pictură Oricât de viu colorate ar fi tablourile, viaţa este redată mai bine în sculptură. Marmura, deşi rece şi albă, prinde mai bine mişcarea.

Timpul şi arta Uneori, timpul ridică arta mai sus decât au făcut-o autorii ei.

Sculpturile grecilor din antichitate erau colorate. Timpul a şters această eroare. În Atena, în apropiere de Acropole, se află rămăşiţele unei mânăstiri: doar o poartă, cu stâlpii de susţinere, peste care creşte puţină vegetaţie. Întreaga construcţie nu avea probabil nici o valoare artistică şi cu atât mai mult zidul de împrejmuire, din care făcea parte poarta. Nu ştiu prin ce minune s-a păstrat, dar azi toţi turiştii o admiră şi se întreabă ce reprezintă. În peisaj, apare ca o curiozitate. Am scris despre această poartă într-o carte, dar acum nu-mi amintesc în care şi nu am chef să caut, fiindcă miam adus aminte de altă lucrare îmbunătăţită de timp. Poate că cea mai evidentă: Victoria din Samotrake. Nu are nici cap nici mâini. Mi-e greu să cred că, dacă le-ar avea, mi-ar fi plăcut mai mult.

Abia fără ele devine impresionantă, monumentală.

La fel şi Venus din Mile.

18

Nostalgii Într-o scurtă „vizită de lucru” prin România în urmă cu ceva timp, am întâlnit o cunoştinţă din vremuri de demult. Locuieşte în acelaşi cartier cu noi din Braşov. Era de fapt o fostă pacientă a soţiei mele, care avusese unele probleme de sănătate specific feminine. Nu-mi amintesc ce anume şi poate că nici nu am ştiut, fiindcă nu mă interesează subiectul şi nici nu ar fi în concordanţă cu deontologia medicală. De altfel, ea m-a recunoscut prima.

Iniţial, i se citea pe faţă bucuria revederii, probabil că nu atât a mea – eram singur – cât ideea legăturii cu soţia mea. A durat puţin. După ce privirea ei a coborât către sticla de lapte, pe care tocmai o cumpărasem, s-a întristat brusc. La exprimarea nedumeririi mele, mi-a răspuns că nu are nici o problemă, chiar a menţionat că sănătatea de care se bucură la bătrâneţe o datorează soţiei mele, că altfel ar fi decedat demult, dar . . . şi încet-încet a început să-şi descarce nemulţumirile faţă de schimbările politice de după 1989. Printre ele, faptul că nu mai existau cozi, la care să se aşeze cu plăcere, fiindcă „acolo avea ocazia să întâlnească oameni, să mai schimbe o vorbă” etc. Întâlnea chiar persoane importante: profesori, ingineri, oameni educaţi. Acum, aceleaşi persoane sunt grăbite şi, când o întâlnesc, parcă ar vrea să scape de ea”. Am înţeles-o imediat. Cauza era sticla mea cu lapte, pe care o cumpărasem fără să stau la

19

coadă, la o oră când ar fi fost imposibil s-o fac pe atunci. Îmi amintesc bine asemenea scene. Cum nu aveam copii, nu eram obligat să procur lapte, aşa că renunţasem la el. Vedeam însă, de la fereastra apartamentului nostru de la etajul trei, cozile ce se formau seara încă de la ora 11-12, pentru laptele ce se aducea în cantităţi mici la 6 dimineaţa. După câteva minute se epuiza şi nu exista nici o posibilitate de a-l cumpăra mai târziu. Aşa se întâmpla în Braşov. Îmi amintesc că la Cluj, unde am mers în câteva delegaţii, organizarea era cu mult mai bună.

Nu cred că ea stătea la coadă la lapte, fiindcă cei din categoria ei se descurcau mai bine în astfel de probleme, dar – cum singură spunea – se aşeza la rând în timpul zilei pentru conversaţie. Cât despre intelectuali, obiceiul românilor de a face haz de necaz a produs şi o replică a pensionarilor. La clasicele întrebări: „Ce mai faci?”, „Cu ce te mai ocupi?”, răspunsul era „Acum sunt procuror”, ceea ce, bineînţeles, stârnea nedumerirea interlocutorilor, cel în cauză având alte studii decât cele de drept. Venea însă imediat explicaţia: „Acum procur lapte, carne, pâine etc.” Într-adevăr, pentru familiile cu copii mici, bunicii-pensionari erau cei care puteau sta la cvasi-permanentele cozi, mai ales la cele din timpul nopţii. Părinţii trebuiau să meargă la serviciu.

Deşi nu eram grăbit, m-am despărţit de cunoştinţa mea fără să-i pot schimba modul de interpretare a faptelor. Mi-am amintit însă de o consemnare a unui demnitar, scrisă înainte de al

20

Doilea Război Mondial. Am uitat cui aparţine şi reproduc textul aproximativ. Era vorba despre o discuţie cu un ţăran: - Spune bade, care guvernare ţi s-a părut mai bună: a lui X-ulescu sau a lui Y-ulescu?

- Apăi a lui X-ulescu, fiindcă în timpul celuilalt a fost secetă mare şi n-am cules mai nimic.

Omul simplu are criteriile lui de judecată.

Ideograme Scrierile egiptenilor din mileniul 4 î.Ch. erau destinate zeilor. Pentru comunicarea între oameni exista deja vorbirea. Pentru a se adresa zeilor, trebuia găsită altă metodă. Aşa au apărut simbolurile, scrierea ideografică. În epoca modernă, mesajele lansate în Cosmos către eventualii găsitori extratereştri au fost tot simboluri. Nu m-ar mira ca ideea să revină, mai ales în condiţiile globalizării tot mai accentuate şi a utilizării echipamentelor electronice. Multitudinea limbajelor de azi este deja un impediment. Simboluri unanim recunoscute, independente de limbaj, ar fi incomparabil mai avantajoase.

Ce este un intelectual? În trecut, era considerat intelectual orice persoană cu studii superioare. Există şi azi tendinţa de a păstra acelaşi criteriu, deşi ea nu mai este corectă, mai ales de când sovieticii ne-au eliberat de cultură. Eroarea provine din faptul că nu

21

cunoştinţele de specialitate transformă un tânăr oarecare într-un intelectual, ci preocuparea pentru cultură. Înainte de 1945, cei ce urmau studii superioare erau tineri cât de cât educaţi, cu preocupări culturale, deci deja intelectuali.

Cunoştinţele de specialitate, inclusiv cele strict literare, nu formează intelectuali, ci specialişti întrun domeniu oarecare. Am cunoscut muncitori mai culţi decât unele persoane ce se pretind oameni de cultură, doar fiindcă lucrează într-o instituţie pendinte de Ministerul Culturii.

Masa Tăcerii „Masa Tăcerii” – sau oricum altfel s-ar numi – mă duce cu gândul la „Cavalerii Mesei Rotunde”. În decursul timpului, complexul de la Târgul Jiu a primit mai multe denumiri şi interpretări. Nu-mi propun să le comentez şi cred că opera lui Brâncuşi nu numai că merită, ci ar trebui analizată şi reanalizată mereu, fiindcă nu vom fi niciodată siguri că l-am înţeles pe deplin. Prin asta nu facem decât să confirmăm ca acesta este rolul artei – să ne facă să gândim - şi că Brâncuşi este unul dintre marii ei creatori.

Am ajuns la „Cavalerii Mesei Rotunde” nu din cauza rotunjimii mesei, ci din datorită scaunelor, cu forma lor de clepsidră. Legendele cu regele Artur şi cavalerii lui nu sunt doar un rapel la trecut, pentru că ele însele fac acest lucru, invocând origini imemoriale, sau simboluri cu ar fi căutarea sfântului Graal.

22

Am fi poate tentaţi să ne aşezăm şi noi la masa lui Brâncuşi, dar n-o facem. Simţim că ar fi o impietate. De ce? Pentru că nu suntem asemenea cavalerilor din trecut? Respectul de acest fel nu prea se regăseşte în firea românilor. Şi totuşi, despre respect este vorba, dar despre respectul pentru Brâncuşi, românul nostru. Şi de ce îl respectăm pe el mai mult decât pe alţii? Pentru barba lui albă? Nu, barbă au şi alţii. La el regăsim sufletele noastre înălţate la nivelul artei. El a reuşit să păstreze în opera lui rădăcinile folclorului românesc, făcând însă artă, cu care a cucerit întreaga lume. A ştiut, ce-i drept, să facă un simbol şi din el însuşi, simbol în care barba albă are şi ea un rol.

Deşi piatră, sugerând stagnare, forma de clepsidră a scaunelor sugerează mişcare în timp.

Doar scaunele au această formă. Masa nu. Să fie o întâmplare? Brâncuşi n-a prea făcut lucruri la întâmplare. O interpretare posibilă ar fi aceea că cei care se aşează la masă – oamenii – sunt muritori, se petrec în timp, trec prin timp. Masa, în schimb, sugerează veşnicia, motiv pentru care ea are o formă simplă, robustă. Cei ce stau în jurul ei pot avea un sentiment de participare la întreţinerea universului, de creatori de istorie, pentru că nimic nu este absolut veşnic, imuabil. Totul este devenire.

Chiar şi stagnarea se menţine prin întreţinere. Şezătorii pe scaunele-clepsidre sunt trecători, dar ei sunt cei care întreţin lumea, aşa cum este ea. Noi nu îndrăznim să ne aşezăm la această masă poate tocmai pentru că intuim valoarea ei de simbol şi ne

23

simţim prea mici pentru o cauză atât de mare. Iar masa, ca o piatră de moară, macină timpul. Sau poate că ne macină pe noi, lucrători umili sau mai puţin umili, pentru ca veşnicia să nu se stingă.

Ca să te poţi aşeza la Masa Tăcerii – fie şi doar cu gândul - trebuie mai întâi să treci prin Poarta Sărutului, să primeşti sărutul de piatră. Şi după ce ţi s-a scurs timpul din clepsidră, îţi poţi afla rostul în Coloana Infinitului, ca un infinit mic, într-un şir de mici clepsidre fără sfârşit.

Deformarea limbii Cele mai multe şi mai grave deformări ale limbii nu vin de la ignoranţi, ci de la semidocţii cocoţaţii în posturi necuvenite.

Medici În majoritatea cazurilor, în funcţie de specialitatea şi cunoştinţelor lor, medicii vor depista bolile la care se pricep ei cel mai bine şi nu suferinţele majore ale pacienţilor, ajunşi la ei în mod întâmplător.

Credinţe orientale Am presupus întotdeauna că există o filosofie mai adâncă a religiilor orientale, decât cea care ni se transmite nouă prin scriitorii europeni creştini. Tot ce am citit până acum au fost poveşti asemănătoare cu ale noastre, dar cu alte divinităţi. Doctrinele

24

religioase - oricare ar fi ele - conţin o filosofie de viaţă. Ritualurile, poveştile şi tradiţiile sunt doar mijloacele prin care filosofia respectivă este transmisă oamenilor. Presupun de aceea că noi, creştinii, nu ne-am însuşit esenţa religiilor orientale, nu am înţeles filosofia lor intrinsecă. Plecăm de la ideea că religia noastră este mai nouă, deci superioară, şi le tratăm cu superficialitate pe cele vechi. Pe de altă parte însă, tocmai vechimea celorlalte, rezistenţa lor în timp, ar trebui să ne îndemne să le acordăm mai multă atenţie.

O primă observaţie este faptul că panteonul zeităţilor indiene este dominat de trinitatea zeilor superiori: Brahma – creator Siva – distrugător Vishnu – cel care restabileşte armonia, protector al Universului.

Simultaneitatea existenţei celor trei asigură eternitatea universului prin re-creare continuă.

Grecii – deşi consideraţi părinţi ai filosofiei europene – în mitologia lor au făcut mai multă literatură.

Monoteismul cu care ne mândrim noi nu mi se pare deloc un progres, ci dimpotrivă. Iudaismul a furnizat „poporului ales” o ideologie naţionalistă. Europenii au generalizat naţionalismul la nivel mondial Acum constatăm că şi religia noastră se clatină.

De la Nietzsche ştim că „Budismul nu făgăduieşte, ci îndeplineşte”, în timp ce „Creştinismul pretinde totul, dar nu îndeplineşte nimic”. (Antichristul) Şi tot el ne atrage atenţia că „…

25

n-a fost decât un singur creştin, şi acela a murit pe cruce”. (ibidem) Dacă ne gândim la evoluţia bisericilor creştine şi a prelaţilor ei, avem destule motive să-i dăm dreptate.

Monarhie Toate mitologiile prezintă organizarea socială a timpului lor ca fiind una de tip monarhic. Aceasta a fost deci evoluţia naturală. De ce credem noi, cei de azi, că suntem mai deştepţi decât natura?

Trecutul Lumina ce vine din trecut îţi luminează calea, viitorul. Lumina ce-ţi vine din faţă doar de orbeşte.

Tăcerea O glumă: doi bărbaţi, după ce au băut fără să-şi vorbească, se despart, spunându-şi: „Ceea ce am vorbit rămâne între noi”.

Gluma poate avea haz doar între cei ce nu cunosc semnificaţia tăcerii. Bărbaţii pot petrece câteva minute bune în tăcere, chiar fără să fi băut nimic şi mai ales atunci. Există posibilitatea că, înainte această tăcere, să fi discutat un subiect, sau să fi participat la o scenă, ce nu mai avea nevoie să fie comentată, deoarece participanţii îşi cunosc opiniile. Tăcerea nu este lipsită de semnificaţie.

Dimpotrivă, ea arată că cei doi îşi păstrează opiniile – comune sau diferite – şi că orice comentariu

26

suplimentar ar fi inutil în acele momente. Mai important decât orice paradă de cuvinte este ideea că relaţiile dintre ei rămân neschimbate.

Dialog fictiv în prima zi de după 1001 de nopţi Fiule, soarta îţi oferă ţie şansa de a ajunge la cele mai înalte curţi, chiar la cea a împăratului. Poţi deveni unul dintre cei mai importanţi slujbaşi ai Înălţimii Sale. Depinde doar de tine, de cât de abil vei fi. Eşti inteligent şi rangul familiei noastre îţi va deschide toate uşile necesare.

E tentant ceea ce-mi spui, tată, dar asta înseamnă că – oricât de sus aş ajunge – va trebui să stau cu capul plecat în faţa şefilor mei şi să-i tratez cu superioritate pe cei mai mici decât mine, să „dau din coate” pentru ca să mă ridic şi săi „calc în picioare” pe cei ce-mi stau în cale. Mie miar surâde mai mult poziţia unui om independent.

Asta înseamnă că toată lumea te va considera un ratat.

Poate că nu toată. Majoritatea, DA. Sper, totuşi, că vor fi câţiva, care să mă aprecieze.

Pe mine, părerea lor mă interesează. În mod sigur, nu ai şanse ca politician.

Nici nu ştii cât mă bucură vestea ce mi-ai dat-o.

27

Mitologie diversă Japonezii au o variantă asemănătoare celei greceşti a lui Orfeu. Zeităţile primordiale s-au adunat pe Calea Lactee şi au decis să construiască o lume, care să-i slujească. Cum treaba era dificilă, au creat doi zei, pe Izanagi şi Izanami, cărora le-au trasat această sarcină. Izanagi era un bărbat bine făcut, în timp ce Izanami a fost concepută ca o femeie foarte frumoasă. După ce aceştia au creat mii de fiinţe umane, au zămislit şi câteva divinităţi mai mici, ultima fiind un zeu al focului. Din cauza temperaturii foarte mari a copilului, Izanami a murit.

Asemenea lui Orfeu, Izanagi a coborât în lumea subpământeană a întunericului, acolo unde a ajuns soţia sa, cu intenţia de a o readuce în lumea luminii. Şi tot asemenea lui Orfeu, el nu a putut să-şi ţină promisiunea de a nu se uita la ea şi a ratat recuperarea.

Nu este singurul caz al legendelor similare, iar descoperirea nu-mi aparţine. Claude LéviStrauss şi-a făcut un titlu de glorie din a demonstra că mitologia popoarelor - deşi de o mare varietate se bazează pe un set limitat de legende, făcând din structuralism o noţiune înţeleasă şi acceptată chiar şi de către filosofii zilelor noastre. „Antropologie structurală” este una dintre lucrările sale fundamentale.

Ceea ce nu a făcut el şi îmi place mie să subliniez este faptul că tocmai micile diferenţe dintre legende pot caracteriza popoarele cărora le aparţin.

Pentru amuzament, putem remarca, spre exemplu, că egiptenii au imaginat o zeiţă a

28

războiului, pe Sekmet, în timp ce grecii au preferat un bărbat, pe Ares. E drept că bărbaţii luptă în război, dar nu ei le generează.

Tot egiptenii au avut un zeu al adevărului. Ne mai fiind necesar, lumea modernă l-a abandonat.

Se numea Thot, era al doilea ca importanţă după Ra şi răspundea de ştiinţe, arte, legi şi scrierile sacre. În mod evident, el nu ar fi avut ce căuta în religia Evului Mediu din Europa occidentală, marcată de Inchiziţie.

Legenda românească a meşterului Manole nu este nici ea unică. În versiunea chineză, împăratul i-a cerut meşterului Kouen-yu să construiască un clopot foarte mare, al cărui sunet să se audă de la foarte mare distanţă. Deşi meşterul a folosit cele mai bune metode, amestecând cuprul chiar şi cu aur şi argint, rezultatul nu a fost nici pe departe mulţumitor.

Salvarea a venit de la fiica lui, care îl iubea foarte mult. Disperată că împăratul îl ameninţase cu moartea pe tatăl său, dacă acesta nu reuşeşte să execute comanda, ea a cerut sfatul unui astrolog.

Soluţia acestuia a fost sacrificiul unei fecioare. Fără a ezita, fata s-a aruncat în cuptorul încins, în care tatăl ei încerca o nouă compoziţie, cu cuvintele „Fiindcă te iubesc, tată!” Personal, deşi nu-mi plac sacrificiile de nici un fel, apreciez totuşi că sacrificiul personal este un gest nobil, în timp ce sacrificarea altei persoane – oricât de iubită ar fi ea – rămâne o crimă. Şi dacă tot am pornit de la mitologia japoneză, să mai amintim un detaliu despre aceiaşi

29

Izanagi şi Izanami. Se spune că primii lor copii au fost doi monştri. Disperaţi, au cerut sfatul unor divinităţi cu ceva mai multă experienţă. Li s-a spus că ei au fost vinovaţi, deoarece Izanami a fost cea care i-a propus lui Izanagi să se căsătorească, deşi tradiţia cerea că băiatul s-o ceară pe ea în căsătorie. Ruşinaţi, s-au retras pe insula Kyushu, cea mai sudică din Arhipelagul Nipon. Mai timid, lui Izanagi i-a trebuit ceva timp, până când şi-a luat inima în dinţi şi să-i ceară mâna lui Izanami, dar în cele din urmă a făcut-o. Rezultatul a fost patru mii de copii frumoşi şi sănătoşi.

Acum. mă întreb eu, nu fără îngrijorare, unde va ajunge societatea modernă, azi fiind la modă ca fetele să curteze băieţii.

Bicigaş Vechea denumire de „bicigaş” (de la bici) a devenit în „vizitiu”, deoarece doamnele din secolele trecute mergeau în vizite cu droşca sau trăsura.

(Boierii mergeau călare.)

Odată cu apariţia automobilelor, a apărut termenul „şofer” - prea franţuzit pentru urechile proletare – transformat în „conducător auto”. Este locul în care li s-a permis bărbaţilor să conducă ceva. Auto-conducător ar fi prea mult în lumea reală.

Biserica din Sărindar Se spune că, la dărâmarea bisericii din Sărindar, în 1986, au venit bătrâni să roage să li se dea o cărămidă, s-o ducă acasă, drept amintire şi

30

pavăză împotriva relelor (sursa: Gheorghe Cruţescu, Podul Mogoşoaiei, editura Meridiane1987, pagina 170).

Denumirea „Sărindar” vine probabil din grecescul „Saranda” (patruzeci), de la hramul „Celor 40 de mucenici”.

A fost construită de Matei Basarab, la 1640, pe locul bisericii „Coconilor”, mai veche. Pe locul ei s-a construit „Cercul Armatei” rebotezat „Casa Centrală a Armatei”. (Intrarea liberă, ieşirea prin Sărindar, azi Matei Millo).

Apelativul „doamnă” Era o noutate mai puţin acceptată în secolul 19. Se povestea că, într-o zi, Ionescu blănarul, care locuia în fundul curţii, zărind pe cucoana Istiotina, îşi scoase frumos pălăria şi îi spuse: „Vă salut, Doamnă”. – „Cu mine să fii cuviincios, să-mi spui sărut mâna, cucoană”, îi răspunse boieroaica.

(Gheorghe Cruţescu, Podul Mogoşoaiei, editura Meridiane1987, pagina 250).

Dar unde-i neaua de mai an?

Aflăm din cronici că, în iarna 1438, lupii înfometaţi au năvălit în Paris. Înseamnă că ninsese foarte mult şi ei nu-şi mai găseau hrana în locurile obişnuite. François Villon avea şapte ani şi toate motivele să se bucure.

După o viaţă de vagabondaj, finalizată la ocna din Mehun, unde a fost torturat, se relaxează

31

în casa mamei sale, graţie amnistiei oferită de regele Ludovic al XI-lea, cu ocazia încoronării. (Încoronarea regelui. Villon n-a purtat coroană, dar i-o punem noi, astăzi. Din nefericire, nu putem amnistia pe nimeni cu această ocazie.) Acolo şi atunci, în 1461, nostalgic, îşi aminteşte de plăcerile oferite de „doamnele din alte vremuri”, dar şi de copilărie: „Mais ou sont les neiges d’antan?”.

Eu mi-am amintit de zăpadă la sfârşitul anului trecut, când am fost la Braşov pentru un tratament medical de câteva săptămâni. La început, am fost îngrijorat, fiindcă mă întrebam „cum voi suporta vicisitudinile iernii?”, de care mă dezobişnuisem.

Temerile mele nu au fost justificate, şi începusem să-mi doresc o iarnă adevărată. A fost neobişnuit de cald, dar cu ceaţă în fiecare zi. Nici vorbă de admirat frumuseţea peisajului; munţii erau invizibili.

Când pe un prieten l-am întrebat la telefon care este situaţia în cartierul lui, mi-a răspuns că ceaţa este atât de densă încât nu vede ce bea.

La munte era senin, dar, în depresiuni, o mare lăptoasă acoperea toate văile. Solul era ud, deşi nu ploua. Doar noaptea, uneori, se lumina. Da, sună ciudat: noaptea se luminează. Este posibil în oraş, unde există iluminatul public. Putem spune că, în afara oraşelor, se înseninează? Nu prea, dar am o explicaţie: am observat că, la Braşov şi prin alte locuri pe unde am umblat, soarele apune în aceeaşi zi în care răsare. Aici cred că este eroarea: luminează pe partea greşită.

Asta îmi aduce aminte de o glumă. Se spune că Iţic era un evreu atât de ghinionist încât lipsa lui

32

de şansă devenise proverbială. Chiar şi soţia îl părăsise împreună cu cei doi copii, cărora le dorea un viitor mai acătării. Trăia din mila comunităţii, cu o simbrie cât să nu moară de foame, pentru un serviciu de care nu avea nimeni nevoie. A venit însă şi ziua în care chiar şi această ofertă i-a fost retrasă, deoarece se răspândise ideea că ghinionul lui este contagios. Distrus din punct de vedere psihic, mergea spre casă, fără să-şi ridice privirea de pe asfaltul umed. Nu ploua, dar era ceaţă şi destul de întuneric în seara aceea de iarnă, când soarele apune devreme. Pe asfalt, o pată deschisă la culoare i-a atras atenţia. Mai întâi i-a fost lehamite să se aplece să vadă mai bine ce-o fi.

Adevărul este că nici nu obişnuia să meargă cu privirea în pământ. Se considera doar ghinionist, dar nu era şi pesimist. Spera întotdeauna că norocul se va întoarce într-o zi şi în favoarea lui. Acum însă, tocmai se gândise că, acasă, nu numai că nu-l aştepta nimeni, dar nici nu avea ce mânca. Ce-i drept, era şi neglijent din fire, iar acum prea se adunaseră toate ghinioanele pe capul lui.

Magazinele erau deja închise, dar şi dacă l-ar fi aşteptat pe el, tot degeaba ar fi fost. Buzunarele lui erau goale, căci portofel nu mai avea demult, pentru că nu i-ar fi fost de nici un folos. Cum tot nu avea ce face, s-a aplecat. N-o mai făcuse niciodată. Acum însă, starea lui psihică era deosebită. Surpriza n-a întârziat; pata deschisă la culoare era o bancnotă de douăzeci de lei. Nu i se mai întâmplase până atunci să găsească nici măcar o monedă de un ban.

O bancnotă şi încă de douăzeci de lei era ceva

33

peste puterea lui de înţelegere, ne mai vorbind despre situaţia specială în care se află în seara aceea. Nici nu îndrăznea s-o ridice. S-a aplecat chiar de câteva ori, dar s-a ridicat din nou. În cele din urmă, şi-a luat inima în dinţi şi a ridicat bancnota.

Era prea târziu să-şi cumpere ceva de mâncare; cum spuneam, toate magazinele erau închise. Dar ce mai conta? Surpriza fusese atât de mare, încât îi trecuse şi foamea. Totuşi, cu timpul, trecând prin faţa vitrinelor luminate, reflexele fiziologice lucrau, astfel că începuse să regrete ora nepotrivită. Aproape de casă, are a doua surpriză: prin fereastra magazinului alimentar îl vede pe Ştrul.

Nu erau prieteni. Dimpotrivă, încă de mici copii se certau aproape zilnic. Cu timpul, nu numai că nu se mai jucau împreună, dar distanţa dintre ei se mărea cu fiecare an, împreună cu dispreţul lui Ştrul faţă de el. Magazinul era închis, dar Ştrul, patron serios şi preocupat de prosperitatea afacerii lui, lucra încă la o masă încărcată cu hârtii. În mod normal, n-ar fi îndrăznit să-l tulbure, convins fiind că Ştrul nu i-ar fi acordat nici o atenţie, ba l-ar fi repezit ca pe ultimul golan. După găsirea bancnotei însă, starea de spirit a lui Iţic era însă una neobişnuită. Uşa era încuiată, dar a îndrăznit şi a ciocănit uşor în geam. Nu prea tare. Îşi încerca doar norocul. Inima îi bătea în piept, mai să-l spargă. Şi iarăşi surpriză! Nimeni nu şi-ar fi imaginat că Ştrul a ridicat capul peste hârtii şi, la vederea lui Iţic, faţa i s-a acoperit cu un zâmbet. A sărit imediat de pe scaun, cu braţele deschise s-a repezit la uşă s-o deschidă şi l-a întâmpinat cu

34

cuvintele: „Cu ce-ţi pot fi de folos, dragă prietene?”.

Fâstâcit la culme şi cu picioarele muiate, i-a răspuns că ar vrea doar un pachet de unt şi o pâine dintre cele mai mici. Sare îşi amintea că parcă mai avea prin casă, aşa că o felie de pâine cu unt era tot ce îşi dorea în seara aceea. Chiar îi plăcea pâinea cu unt şi puţină sare. Bineînţeles, Ştrul l-a servit cu amabilitate. – „Altceva, ce-ţi mai pot oferi, dragă Iţic? – Nimic, mulţumesc, seara nu obişnuiesc să mănânc prea mult.” Îi răspunse cu o voce, pe care nici el nu şi-o recunoştea.

Copleşit de surprize, se întreba dacă va mai fi în stare să urce scările la mansarda în care locuia.

După primele trepte însă, parcă începea să prindă aripi. Fără să se mai dezbrace, a tăiat iute o felie de pâine şi a început s-o ungă. Mâinile îi tremurau de emoţie, aşa că nu e de mirare că a scăpat felia pe jos. Toată lumea ştie că, în asemenea cazuri, pâinea cade cu untul pe podea. Nu şi acum! Pâinea a căzut cu faţa unsă cu unt în sus. Asta era prea mult. Nu mai putea fi vorba despre o coincidenţă. „Aici este mâna lui Dumnezeu” – şi-a zis. Toată noaptea, Iţic a cugetat la şirul întâmplărilor neobişnuite, din ce în ce mai convins că la mijloc este o minune divină. A aşteptat cu nerăbdare dimineaţă, să meargă la rabin să-i mărturisească minunea. Surprins, rabinul a recunoscut că, întradevăr, este ceva de-a dreptul ciudat ca tocmai lui să i se întâmple toate acestea. Nu ştie ce să-i răspundă, dar, din fericire, urmează să se întâlnească în aceeaşi zi cu bătrânii înţelepţi ai comunităţii şi se va sfătui cu ei. Să vină deci a doua

35

zi să afle părerea lor. Cu greu a suportat Iţic următoarele 24 de ore, în aşteptarea verdictului. Nu numai că era pentru prima dată când faptele lui urmau să fie discutate de către cei mai deştepţi oameni, dar nimănui nu i se mai întâmplase aşa ceva până atunci. Era o dovadă clară că era un semn divin, ce trebuia înţeles, dar şi că el, Iţic, era alesul Domnului pentru această veste minunată.

Când, în sfârşit, epuizat după două nopţi nedormite şi nemâncat de tot atâtea zile, fiindcă n-a mai îndrăznit să se mai atingă de pâinea şi untul cu pricina, când a ajuns în faţa rabinului aproape că nu mai era în stare să audă, deşi răspunsul a fost simplu: bătrânii au stabilit că doar el, Iţic, este de vină; a uns felia de pâine pe cealaltă parte.

François Villon n-a avut nici măcar această şansă şi nu ştim dacă el era conştient sau nu că va intra în istoria literaturii franceze. Concursul „Mort de sete lângă fântână” (Je meurs de soif auprès de la fontaine), iniţiat de ducele Charles d’Orléans, pe care l-a câştigat fără probleme, i-a fost premonitoriu. Licenţiat la Universitatea din Paris, având cunoştinţe în sferele înalte ale societăţii, ar fi putut fi un personaj important în epocă. A renunţat la toate acestea, pentru o viaţă uşoară, mai exact uşuratică. Deşi poeţi erau mai puţini ca în România de azi, cei câţiva menestreli – care erau şi poeţi – se bucurau de o largă audienţă nu doar în spaţiul public, dar chiar şi la cele mai înalte curţi domneşti, ceea ce presupune că talentul lor era real. Prin ce se deosebea François Villon de ceilalţi? Evident, prin educaţie! Limba franceză uzuală era cea

36

vulgară. Renaşterea era abia în faşă. Succesul lui postum a constat din îmbinarea celor două: talent şi educaţie. Intuia că poate deveni celebru? Puţin probabil. Şi-a risipit oportunităţile ca nimeni altul.

Neşansa lui a fost însă şansa literaturii franceze.

Mare lucru şi zăpada asta . . . La noi e ceaţă.

Va veni oare un timp când nostalgicii vor spune „Unde’s ceţurile de-altă dată?”. Παναγήα μου! Eu sper să nu se întâmple, dar …. God knows!

Egipt Prosperitatea Egiptului antic este datorată calităţilor organizatorice ale primilor conducători.

Dăinuirea ulterioară este aproape firească: la cea mai mică slăbire a autorităţii, datorată revoltelor sau a invaziilor străine, productivitatea scădea, lumea sărăcea, astfel că populaţia trebuia să recunoască necesitatea şi avantajele de a fi conduse.

Justificarea dăinuirii datorate vecinătăţii (deşert şi mare) este greşită. Egiptul a avut întotdeauna o armată puternică, semn că era necesară, că nu ducea lipsă de duşmani.

Idoli Ca toţi adolescenţii, am avut şi eu idolii mei.

Fiind un introvertit, nu mi-am afirmat preferinţele, astfel că nu am fost contrazis. Am făcut-o singur, mai târziu, fie că mi s-a oferit proba contrarie, fie că mi s-au dezvoltat mie criteriile de evaluare. Am

37

învăţat astfel despre viaţă mai mult decât dacă m-ar fi condus alţii de mână.

Românii nu sunt patrioţi Se spune – şi nu am motive să neg – că modelele noi de autoturisme DACIA sunt foarte bune. Ca dovadă, sunt căutate chiar şi în Europa occidentală. În plus, sunt şi relativ ieftine. Cu toate acestea, pe străzile Braşovului circulă maşini fabricate în alte ţări. Zilele trecute, aşteptând autobuzul într-o staţie de pe strada Lungă, am numărat în două reprize maşinile ce treceau prin faţa mea. Strada Lungă este una dintre cele mai circulate din oraş. În prima repriză, au trecut doar patru Dacii, dintre care două erau taxiuri, faţă de 50 de maşini fabricate în Europa occidentală, Japonia sau Coreea de Sud. În cea de a doua repriză, la acelaşi număr de maşini străine (cincizeci) au trecut cinci Dacii, din care trei taxiuri. Precizez că taxiurile în cauză aparţin firmelor şi nu cumpărătorilor individuali, a cetăţenilor. Rezultă că, în ambele cazuri, raportul este de 50 la 2.

În apărare parlamentarilor Că activitatea parlamentarilor este penibilă nu mai trebuie demonstrat. Este mai mult decât evident. Şi totuşi, un semn de întrebare planează chiar şi în minţile celor mai aprigi acuzatori: ei sunt aleşii neamului, deci nu pot fi răii răilor, sau cel puţin

38

nu păreau să fie – poate că nici nu erau – atunci când au fost aleşi. Ceva se întâmplă după aceea. Şi pentru că nu este vorba despre o persoană sau două, ci despre câteva sute, la mijloc nu poate fi decât o vrajă. O vrajă ce se află chiar în parlament.

Ea, vraja, îi transformă pe bieţii oameni în neoameni, aşa precum a făcut-o Circe cu însoţitorii lui Ulise. Să nu uităm că vrăjitoarea a operat nu foarte departe de teritoriul de azi al României, aşa că avem toate motivele să bănuim că locul este în continuare bântuit. În mitologie, povestea este relatată foarte simplist. Analişti mai profunzi au arătat că vraja nu a fost atât de misterioasă pe cât pare; este suficient să creezi condiţii prielnice şi oamenii se transformă din ceea ce sunt, în ceea ce doreşti tu să fie. Ulise a reuşit să desfacă vraja, deşi el nu era vrăjitor. Probabil că a îndepărtat condiţiile create de Circe şi astfel şi-a recuperat oamenii. Noi nu avem un Ulise, dar am putea proceda ca el. Învăţăm din greşeli Platon a apărut pe scena filosofiei după eşecul democraţiei. Dar noi nu învăţăm nimic de la Platon, fiindcă era platonic.

Rousseau Despre Marx nu mai are rost să vorbim.

Poate că nici despre J.J. Rousseau, dar el a fost cel care a marcat în mai mare măsură spiritele oamenilor nemulţumiţi, doritori de altceva, ceva ce,

39

în minţile lor limitate, ar fi trebuit să fie mai bun. De ce? De ce am crede că ceea ce a produs umanitatea până acum – bun sau rău – poate fi aruncat la gunoi, fiindcă tocmai s-a născut - după milioane de ani - un „deştept”, care a inventat o umanitate de tip nou. Rousseau credea că societatea s-a stricat datorită inegalităţilor sociale, imaginându-şi că, până atunci, omul ducea o viaţă paradisiacă. Îi scapă din vedere faptul că, în natură, lucrurile stau altfel. Iar omul este parte a naturii, unde orice celulă luptă pentru viaţă şi trăieşte pe seama mediului înconjurător. Ce-i drept, natura nu stă pe loc, iar omul este nu doar parte a ei, ci partea ei cea mai creativă. Totuşi – atenţie! – natura non facit saltus. Este ceea ce ne scapă adesea din vedere şi ne depăşim vocaţia.

Pentru a nu decade cu totul, trebuie să admitem că omul este cea mai bună realizare a lui Dumnezeu (sau a naturii, după preferinţe). Acesta este însă doar începutul. Pentru că fiecare om este unic, lucrarea se desăvârşeşte pe parcurs, de către fiecare persoană în parte. Suntem deci proprii noştri creatori, continuatori ai Creatorului suprem, dar numai pentru noi înşine, nu pentru toată specia umană. Ne auto-construim după un model dat, iar reuşita noastră constă în măsura în care am înţeles ce aveam de făcut şi în inteligenţa cu care ne folosim de libertăţile oferite. Abaterile de la modelul arhetipal reprezintă aportul nostru creativ, care însă poate fi folositor sau distructiv. Oricum, diferenţa dintre sacru şi secular este forţată. În fapt, ea nu există.

40

Zeul de află înăuntru. Socrate a spus-o clar. În ciuda faptului că, azi, toată lumea condamnă lipsa de înţelegere a judecătorilor filosofului pentru ceea ce el numea „Daimonul” său, preoţimea zilelor noastre este la fel de obtuză, ca dovadă că interesele rămân neschimbate.

Toate doctrinele religioase pleacă de la ipoteza unei revelaţii. (Din păcate, nu numai doctrinele religioase, ci chiar şi lucrări ştiinţifice cu pretenţii savante fac această greşeală.) Religia este o invenţie a omului, mai exact a liderilor tribali, în scopul mobilizării semenilor pentru activităţi comune. Este falsă ideea că vreo credinţă a apărut din nevoia oamenilor de a-şi explica fenomenele naturii. Este aberaţia însuşită de propagandiştii marxism-leninismului. Nu a avut nimeni nevoie de asemenea explicaţii, aşa după cum nici un animal n-o face. Liderii sunt cei care speculează slăbiciunile oamenilor.

Mitologie În istoria religiilor, mitologia elină ocupă un loc aparte, oarecum lateral, fiindcă ea nu este tocmai o religie. Desigur, la vremea ei, parte din mituri au servit ca suport pentru religia oficială.

Ceea ce gândim noi astăzi ca fiind mitologia elină a fost însă ceva cu mult mai mult decât atât. A fost suport pentru dezbari morale, etice, chiar filosofice.

Se pare că tocmai acesta i-au fost şi viciul: a fost mult prea mult pentru o religie. Poporul are nevoie de concepte mai simple, chiar foarte simple, pentru

41

că tocmai acesta este rolul oricărei religii: să-l înveţe pe oameni să trăiască conform unor norme potrivite societăţii respective. Mitologia elină ieşise din rol, îşi depăşise atribuţiile.

Nu toate ideile ei au fost noi, Unele erau chiar foarte vechi. Spre exemplu, Prometeu îşi găseşte izvorul în Isis a egiptenilor, fiinţă ce l-a în înşelat pe zeul Ra şi astfel a devenit ea însăşi zeiţă.

Pentru egipteni ideea era doar afirmată şi putem presupune că era subiect de dezbatere între savanţi, în timp ce la greci Prometeu a devenit literatură pentru tot poporul. Şi, într-adevăr, tot poporul era interesat de asemenea dezbateri. Avem ca probă dimensiunea uriaşă a teatrelor din antichitate, raportată la puţinătatea populaţiei din zona limitrofă.

Creştinismul este grecesc „Creştinismul este în mai mare măsură elenic decât este evreu”, O spune Ernest Havet în „Le Christianisme et ses origines”, citat de Robert Wenlney în „Socrate şi Christos”. R.W.Mackay, în „The Rise and Progress of Christianity”, citat de acelaşi, scrie: „Adevărurilor deja rostite Creştinismul nu le-a mai adăugat decât câteva elemente sau poate chiar nici unul, cu excepţia câtorva simboluri, care, deşi poate bine gândite în vederea acceptării populare, au mai mult rolul de a dezorienta decât de a instrui şi oferă o mai bună oportunitate pentru mistificarea preoţească.”

42

Sfinţenia frumuseţii Grecii au elogiat „sfinţenia frumuseţii”, în timp ce preoţii de mai târziu au propovăduit „frumuseţea sfinţeniei”, doar că imaginaţia lor s-a mărginit la a zugravi grozăviile Iadului mai mult decât splendorile Raiului - aproape inexistente - în speranţa că, în imaginaţia oamenilor, Raiul (sau măcar lipsa Iadului) ar fi de preferat.

Membru al unei monarhii ereditare Orice membru al familiei regale ştie că el se află acolo datorită apartenenţei la acea familie şi nu a meritelor sale personale. Ca atare, se simte obligat să onoreze moştenirea ereditară, să dovedească că este un demn urmaş al ei şi să-i asigure continuitatea.

Democraţie vs. fascism S-a încetăţenit ideea că fascismul ar fi ceva opus democraţiei. Fals! El este un produs al democraţiei. Unul rebut, desigur, dar rezultat al ei.

Hitler a fost ales prin alegeri libere şi s-a bucurat iniţial de un larg sprijin popular.

Răceala britanică Se afirmă că englezii sunt reci, fără sentimente. Dar la evenimentele majore – vesele sau triste – se adună mii, uneori milioane de

43

oameni. Funeraliile Dianei au fost urmărite de 32 milioane de oameni numai din Marea Britanie, rating depăşit doar de meciul de fotbal dintre Anglia şi R. F. Germania de la Campionatul Mondial de Fotbal din 1966. La diverse jubilee, nunţi şi alte evenimente asemănătoare ale familie regale, oamenii ocupă locuri pe stradă cu două zile înainte, pentru ca să privească alaiul regal dintr-o poziţie favorabilă.

Monarhie ?

Orice persoană îşi doreşte să urce pe scara socială sau măcar să dovedească şi să-şi dovedească că „este cineva”. Un monarh însă nu mai are unde să urce. El trebuie să aibă simţul datoriei – aproape dispărut în societatea modernă – şi să găsească satisfacţii în sentimentul că şi-a îndeplinit-o. Dar care este datoria lui? Continuitatea!

Guvernele sunt efemere, politicienii sunt preocupaţi de propria lor ascensiune şi interese particulare de scurtă durată. Monarhul este singurul interesat de viitorul ţării, de dăinuirea ei şi a monarhiei ereditare al cărui membru este. Acesta este singurul lui obiectiv. Problema e că ar trebui să aibă şi mijloacele necesare, măcar pentru a atrage atenţia electoratului asupra modului în care evoluează ţara, a direcţiei către care se îndreaptă sub mâna politicienilor ajunşi la guvernare. Ce-i drept, asta ar putea s-o facă şi un preşedinte, fiindcă nici el nu mai are unde urca, dar istoria nu a înregistrat încă pe vreunul care s-o facă. Explicaţia e simplă: toţi au

44

fost aleşi dintre politicieni şi …. „lupul nu-şi lasă năravul”.

Ferice de ţările care au avut inteligenţa să păstreze ideea de monarhie, moştenită peste veacuri, din vremea când oamenilor nu le intrase în cap democraţia!

Monarhia britanică rezistă prin voinţa poporului şi nu prin forţa armelor. Nu forţa, ci tocmai lipsa forţei face din ea, din monarhie, o expresie a democraţiei.

Deschiderea oficială a Parlamentului o face regele, acum regina. În consecinţă, toţi cei care nu au votat cu partidul ajuns la putere văd în ea un aliat al lor. Ea devine astfel un simbol al democraţiei. Iată paradoxul sistemului politic numit monarhie parlamentară. În plus, guvernele sunt efemere, în timp ce monarhia reprezintă continuitatea. Ea reprezintă trecutul şi viitorul. Prin ea, poporul devine conştient de trecutul său, de istoria sa - de care probabil că este mândru şi se poate gândi la rolul pe care el însuşi îl poate avea în asigurarea viitorului ţării, dincolo de ciclurile electorale.

Prin tradiţie, în Marea Britanie, în fiecare vineri la ora 18.30, primul ministru merge în audienţă la rege/regină. Amândoi păstrează discreţia discuţiilor între patru ochi. El, ca prim ministru, nu se poate încrede în nici un politician.

Regele sau regina n-ar avea însă de ce să-l păcălească. Nici unul din ei nu are motiv s-o facă, fiindcă nici unul nu poate urca mai sus decât este.

45

Discuţia este deci sinceră şi utilă pentru ambii. Se sfătuiesc reciproc.

Crama În limba greacă, crama (κράμα) înseamnă amestec. Ideea că la cramă găsim un vin mai curat decât în altă parte este deci eronată. Acolo este locul unde vinul este botezat. Grecii, cel puţin cei din antichitate, nu obişnuiau să bea vinul simplu, ci cu apă. Ştim asta, pentru că aveau la masă vase speciale pentru amestecul vinului, vizibile în orice muzeu.

Coiful şi craniul În limba greacă, cranos (kράνος ) înseamnă coif. Nu întâmplător, apropiat de el fonetic şi nu numai, cranion (κρανίον) se spune la craniu. Primul cuvânt are forma clasică a unui substantiv masculin, în timp ce al doilea pare să fie un derivat al lui.

Suntem deci îndreptăţiţi să credem că, pentru elini, craniul era doar un suport pentru coif. Nu neapărat unul care să te apere în luptă, ci – mult mai important – să te scoată în evidenţă. Este firesc: funcţia de lider exista încă înainte de desprinderea omului din rândul animalelor şi ea avea nevoie de elemente estetice, care s-o facă vizibilă.

Preocuparea pentru protecţia capului, în schimb, nu putea să apară decât după inventarea tehnologiei de confecţionare a obiectelor necesare. Despre creier nu are rost să vorbim. Pentru omul primitiv,

46

inima sau ficatul erau considerate organe vitale; existenţa creierului au descoperit-o cu mult mai târziu, el fiind închis în cutia craniană. Cât despre utilitatea lui, nu cred că şi-au pus întrebări, iar adevărul este că nici nu prea aveau de ce. Oricum, răspunsul nu putea avea legătură cu inteligenţa. La unele animale, creierul este foarte mare, fără nici o justificare, în timp ce alte vieţuitoare, cu un creier minuscul sau chiar deloc, se arată a fi deosebit de inteligente. Organizarea unor insecte ne surprinde şi pe noi, cei de azi, cărora nu ne rămâne decât să deplângem viciile umanităţii şi să regretăm incapacitatea de a ne organiza asemenea insectelor.

Da, cei vechi aveau dreptate: coiful contează!

Mai aproape de zilele noastre, era la modă pălăria. Dacă privim cu atenţie fotografiile luate în prima jumătate a secolului trecut, sau filmele a căror acţiune se petrecea atunci, observăm că, din ţinuta obligatorie a bărbaţilor europeni şi nord-americani, nu lipsea pălăria. Era semnul distinctiv al omului civilizat, de care nu se despărţea nici în cele mai toride zile, decât pentru o secundă-două, în faţa unei femei. Pălăria a dispărut odată cu răspândirea pe scară largă a automobilelor. Cauza a fost tot moda, iar motivul mândria: „Am maşină! Sunt cineva! Nu mai am nevoie de pălărie”. A dispărut şi moda paltoanelor. Ce-i drept, atât paltonul, cât şi pălăria, sunt incomode în maşină. Tot atunci au dispărut galoşii şi şoşonii, deşi străzile noastre erau departe de a fi curate. Majoritatea nu erau nici măcar asfaltate. Dar moda e modă şi maimuţăreala

47

este încă un semn convingător al originii noastre.

Poate cel mai convingător! În legătură cu pălăria există două expresii pentru acelaşi gest, care admit interpretări diferite.

A-şi „ridica” pălăria şi a-şi „scoate” pălăria. Prima poate indica o încercare de subliniere a măreţiei autorului, care vrea să pară mai important, cu un rang mai înalt. A doua, dimpotrivă, de auto-umilire faţă de cineva pe care îl consideră superior, sau de apropiere faţă de interlocutor. Vrea să spună: „Nu te uita la aparenţe; mă descopăr în faţa ta, să mă vezi aşa cum sunt cu adevărat; vreau să-ţi fiu prieten”.

Cât despre gestul cavaleresc de a-şi ridica pălăria în faţa femeilor, el a devenit caduc odată cu ideea egalităţii drepturilor. Nu mai are importanţă faptul că un bărbat mai are sau nu ceva de ridicat în faţa unei femei, din moment ce nu mai are motiv s-o facă.

Dar, clima nu ţine seama de înfumurările oamenilor. Îmbrăcămintea neadecvată afectează sănătatea, aşa că fiecare se poartă cum crede de cuviinţă. Nu ştiu dacă tot atunci a apărut expresia „cu capul gol”, în locul de „cu capul descoperit”, fiindcă nu puteau să descopere ceva ce nu fusese acoperit. În ipoteza că prima expresie exista dinainte, semnificaţia ei putea fi una ironică, aceea că persoana în cauză nu prea are minte, sau este dintr-o clasă socială inferioară.

Acum îi deplâng doar pe demnitarii obligaţi de protocol să stea chiar şi pe viscol cu capul gol, semn că sănătatea societăţii este în mare pericol.

De aceea, pentru Ziua Naţională, conducătorii unor state au ales un anotimp favorabil. Acest lucru nu s-

48

a întâmplat însă peste tot. Nu ştiu dacă asta are sau nu vreo legătură cu coiful.

Cădere în derizoriu Am în faţă un set de pahare şi vaze mici, decorate cu foiţe de aur, bordate cu un fir alb, dintrun material necunoscut mie. Pe foiţele de aur sunt pictate motive vegetale. Le avea mama în vitrină (acum sunt la mine), dar sunt de pe vremea bunicii, poate chiar mai vechi. Lucrarea, deosebit de migăloasă şi lucrată cu mare precizie, poate fi greşit interpretată, deoarece bordura albă din jurul suprafeţei aurii sugerează un carton vopsit, tăiat înclinat şi lipit pe sticlă. Că nu este aşa se vede doar la o analiză mai atentă, sau chiar prin pipăit (avantajul nevăzătorilor). La o primă vedere superficială însă, întreaga artă cade în derizoriu.

Inutilitatea gramaticii eline Limba greacă este atât de iraţională şi confuză, încât serveşte ca demonstraţie pentru inutilitatea gramaticii.

Adresabilitatea cărţii lui Marco Polo În prologul cărţii sale (dictată pisanului Rustigielo), Marco Polo îşi îndeamnă cititorii (regi, baroni, duci etc.) cu formula: „puneţi să vă fie citită

49

(cartea)”. Nu există deci nici o suspiciune că vreunul dintre aceştia ar şti să citească.

Comunismul naşte hoţi În România comunistă, nu exista posibilitatea să cumperi un kilogram de ciment, ci doar un sac de 50 de kilograme. Este doar un exemplu. De fapt, era imposibil să poţi face o mică reparaţia în apartamentul în care locuiai, fiindcă nu aveai cu ce.

Teoretic, Întreprinderea de Construcţii, Reparaţii şi Administraţie Locativă (ICRAL) era cea care avea această sarcină, dar în aproape 50 de ani de comunism nu se cunoaşte ca ea să fi intervenit în asemenea cazuri mărunte. Se ocupa doar de lucrările mari şi de cele ale şefilor. Singura soluţie era să furi o mână de ciment, sau să apelezi la un zidar, care ar fi lucrat la negru, cu cimentul pe care îl sustrăgea el de la locul de muncă.

A fost doar un exemplu.

Istoria şi marile personalităţi Marile personalităţi ne sunt de multe ori prezentate deformat. Exemple sunt multe.

Eu mă voi opri la Descartes, considerat a fi părintele raţionalismului. A fost francez, motiv pentru care suntem îndemnaţi să credem că francezii ar fi oameni foarte raţionali. De fapt, este invers.

Francezii aveau nevoie de cineva care să-i înveţe raţionalismul, ei fiind la polul opus. Raţionali sunt englezii. Cea mai bună dovadă este umorul lor.

50

Exprimarea lor este scurtă, precisă, dar cuprinzătoare. Francezilor le trebuie un paragraf întreg – dacă nu o pagină – pentru exprimarea unei idei simple. Nu le rămâne niciodată spaţiu pentru umor.

Dintr-un speech la lansarea unei cărţi Se spune că, până la 20 de ani, omul învaţă să vorbească, iar după 20 de ani, învaţă să tacă. La mine a fost puţin invers. În copilărie, ni s-a spus – mie şi surorii mele – „Voi, copii, încercaţi să treceţi neobservaţi, fiindcă originea voastră socială nu este pe placul regimului”, deşi nu era chiar mare scofală de capul acestei origini, dar frica era mare. Mama în special, ca văduvă a unui ofiţer mort pe frontul de est, era speriată. Mai târziu, când mi-am dat seama că nu mai aveam motive să umblu cu capul plecat, era prea târziu să învăţ să vorbesc. Orice lucru trebuie făcut la timpul lui, iar eu pierdusem timpul potrivit. În consecinţă, nu trebuie să vă miraţi că nu sunt un bun orator. Mă gândesc, totuşi, că la 80 de ani ar trebui să spun câteva cuvinte, fiindcă 90 nu cred să mai apuc şi – chiar dacă ar fi să fie – prefer să risc acum, decât să fiu penibil atunci.

Aşteptarea Mi se întâmplă uneori în Atena ca, aşteptând la rând, persoana din faţă să discute cu funcţionarul minute în şir. Nu două, trei, ci suficiente pentru a se

51

informa asupra întregii activităţi a instituţiei, inclusiv regulamentul de ordine interioară, normele de pază împotriva incendiilor, protecţia muncii şi recomandările Ministerului Sănătăţii pentru o viaţă sănătoasă. Primul gând a fost presupunerea că persoana în cauză are probleme psihice sau este redusă mintal şi am apreciat răbdarea funcţionarului. Situaţia însă s-a repetat şi nu doar o singură dată. Am constatat că în toate cazurile persoanele implicate erau femei trecute de prima tinereţe. Se aflau acolo nu pentru a se informa, ci pentru a discuta cu cineva şi – dacă în familie nu aveau această posibilitate - se foloseau de oportunitatea oferită de funcţionarul de la ghişeu.

Faptul că, în spatele ei, aşteptau persoane cu probleme reale, n-o interesa Democraţie greacă Sunt grecii inventatorii democraţiei? Da, dar cu observaţii. În primul rând, Grecia antică n-a existat ca stat. Au existat oraşe-stat, deci ceva de dimensiuni foarte mici, uşor de administrat, radical diferite de ţările moderne, unele de dimensiuni uriaşe. Dar, ce-i mai important, ideea conducerii de către popor (demo) a acestor oraşe-stat este foarte relativă şi în nici un caz nu are nici o legătură cu votul universal. Meritul lor este acela că au avansat ideea de democraţie, dar au aplicat-o cu măsură. În realitate, extrem de puţine persoane participau la actul de conducere. Cei mai mulţi nici nu aveau acces în agora, iar dintre cei care intrau doar puţini

52

aveau drept de vot şi mult mai puţini erau cei ale căror discursuri erau cu adevărat luate în seamă. În primul rând, selecţia era foarte dură. Prima condiţie era să fi absolvit o şcoală militară de elită, să aibă un stagiu militar destul de lung şi să se fi remarcat în timpul acelui stagiu. Toate acestea nu i se puteau întâmpla mai devreme de 35 de ani. Notorietatea era singura care îl făcea ascultat. De asemenea, averea nu putea fi nici ea ignorată. Ideea de democraţie la elini nu era altceva decât opusul dictaturii unei persoane, nicidecum votul universal, mai ales într-o societate sclavagistă. Clistene a lărgit, ce-i drept accesibilitatea la forul decizional pentru cei cu mai puţină avere, dar nu au sărit calul, precum francezii la 1789. El însuşi era un nobil. Şi mai e ceva extrem de important. Responsabilitatea.

E uşor să vorbeşti. Vorbind prea bine, era posibil să fii ales. Funcţiile publice presupuneau asumarea responsabilităţii incubate, iar greşelile erau sancţionate, pedeapsa cu moartea fiind una destul de frecventă. Trebuia deci să fii atent ce spui.

Foarte atent!

Muzica modernă Nu sunt muzician; nu ştiu să cânt la nici un instrument. Ascult însă muzică câteva ore pe zi, de cele mai multe ore când citesc sau lucrez, dar şi numai pentru a o savura. Ascult toate genurile muzicale, în funcţie de dispoziţie. Beethoven, spre exemplu, se cere ascultat cu atenţie, în timp ce muzica preclasică este tocmai bună în timpul

53

lecturii.

Bineînţeles că am şi preferinţe. Între muzica preclasică şi cea modernă – spre exemplu – o prefer pe prima, deşi nu sunt conservator.

Dimpotrivă, fiindcă sunt curios din fire, dornic de noutăţi, mă străduiesc să desluşesc frumuseţi ascunse ale muzicii moderne, pe care nu le aflu imediat, dar presupun că există. Vorbesc despre muzica cultă. Mi se întâmplă şi în muzica uşoară, dar aici există alte explicaţii, despre care nu-mi propun să scriu acum.

O primă explicaţie este faptul că muzica veche a fost selectată în timp, iar ceea ce ascultăm noi astăzi sunt cele mai reuşite lucrări. În muzica modernă, încerc să găsesc noutatea, să descopăr ce a adus nou compozitorul.

Sunt bucuros atunci când îmi place ce am găsit şi apreciez ca benefică „invenţia” lui. De multe ori însă invenţia nici măcar nu există, iar explicaţia este relativ simplă. Compozitorii sunt persoane educate; ei au învăţat nu doar notele, ci armonii complexe, despre care cunosc şi efectele lor. În ultimul timp, sunt acceptate şi unele sunete mai puţin armonioase sau chiar deloc, pentru efecte speciale.

Aşa se face că, în faţa unei teme, compozitorul se foloseşte de asemenea mici „cărămizi”, cu care construieşte o lucrare complexă. Noutatea constă în modul în care le-a combinat. Dacă a făcut-o cu talent, avem noroc. Noi, ascultătorii. Dacă nu, rămâne ca doar specialiştii să aprecieze faptul că cel în cauză a fost un elev conştiincios la o şcoală de muzică, unde profesorii nu i-au spus la timp că

54

nu are talent, sau i-au spus, dar s-a gândit că poate fi compozitor, dacă nu este acceptat ca interpret.

Limbile moarte Greaca veche este mai vie decât cea modernă, fiindcă are mai mulţi cititori. Vorbesc despre cititorii serioşi.

Eforie Sud Cu ocazia unei tabere de pictură la Eforie Sud, unde am stat două săptămâni, am constatat că extrem de puţini localnici ştiau că oraşul lor s-a numit Carmen Silva. Cei mai mulţi auziseră doar de Vasile Roaită.

Veşnica reîntoarcere şi populaţia Terrei.

Populaţia Terrei a crescut. Rezultă că teoria reîncarnărilor succesive se cuvine a fi revizuită, deoarece ea presupune existenţa unui număr constant de persoane, sau să acceptăm ideea că sufletele au capacitatea de înmulţire. Cum? Dintre posibilităţile cunoscute de noi, singura logică ar fi cea prin diviziune. În plus, ea ar proba şi faptul (real) că sufletele oamenilor sunt din ce în ce mai mici, semn că, după divizare, nu au timp să se dezvolte până la maturitate.

Ar mai fi şi teoria extrem-orientală a „căderii” sufletelor din Univers, dar asta ar însemna că este ceva putred în acel Univers, din moment ce tot mai

55

multe suflete ajung pe pământ. În consecinţă, nu suntem noi de vină. Universul este bolnav.

Numitorul comun Prea puţină lume realizează că, în societate, numitorul comun este punctul de plecare pentru un progres adevărat. Cei mai mulţi gândesc individual şi caută nu doar cel mai mic multiplu – care nu poate fi comun – ci un multiplu cât mai mare şi cât mai personal. În Braşov, „Răsăritul” a apus În partea de vest a oraşului, se află strada „Carierei”. Nu vă gândiţi că acolo ar fi locul în care să faceţi carieră, deşi la capătul ei există un minicartier, de unde puteţi culege informaţii despre acele fuste largi, lungi, bogat colorate, cu multe pliuri şi care au făcut cunoscută România peste hotare.

Pe la mijlocul străzii a existat o fabrica de cărămizi refractare. Se numea „Răsăritul”. Între timp, s-a desfiinţat.

La capătul străzii, se află strada „Cucu”.

Dacă nu aţi ghicit de ce se numeşte astfel, vă spun eu. Pe ea nu se află nici o construcţie. Este capătul oraşului, dar şi expresia folosită de copii în jocul dea „v-aţi ascunselea”.

Partea nostimă este că strada „Carierei”, împreună cu tot ce se află pe ea, este – cum spuneam - în partea de vest a oraşului. Adică la

56

apus. Până acum, doar fabrica „Răsăritul” a apus.

Restul cartierului prosperă, deşi nu ştie nimeni cum a răsărit.

Prea multa siguranţă de sine produce accidente Statistica spune că într-un an (am uitat care) cele mai multe accidente auto au avut loc în Portugalia, în timp ce Norvegia sau Suedia (şi asta am uitat) s-a remarcat prin cele mai puţine. Ne-am fi aşteptat sa fie invers, dar ….

A fost doar o exemplificare. Prea multa siguranţa de sine produce disfuncţionalităţi în orice domeniu, nu doar în cel automobilistic.

Din statistici am mai aflat ceva: cele mai multe accidente se produc lunea, dar cele mai grave duminica. Asta-i mai uşor de înţeles.

Mama şi sfaturile ei Atunci când vorbeşti despre mama ta, nu poţi exprima decât frazele unanim acceptate. Dacă încerci să particularizezi, îţi faci singur rău. Asta nu înseamnă că este interzis să gândeşti asupra acestui subiect. Poţi, şi ar trebui s-o faci, ţinând însă sama de două lucruri: mentalitatea ei şi zestrea ta genetică. De fapt, de un singur lucru: de faptul că tu însuţi eşti rezultatul cele două entităţi. Desigur, cu inteligenţa ta (pe care nu ţi-o va contesta nimeni) ai interpretat în fel şi chip sfaturile mamei, deşi ea s-a

57

străduit să-ţi dea cele mai bune sfaturi, adecvate firii tale, vârstei şi conjuncturii. Pe de altă parte, dacă datele tale îi erau clare, conjunctura depindea şi de informaţiile pe care i le furnizaseşi. Deci sfaturile ei depindeau mai mult de tine, decât de ea. Un singur lucru este sigur: era fiinţa cea mai bine intenţionată în ceea ce priveşte viitorul tău. De sinceritatea ei nu te poţi îndoi. Dacă sfatul ei a fost adecvat conjuncturii, sau dacă interpretarea ta a fost inteligentă sau nu, sunt chestiuni care pot fi discutate, deşi ambele sunt astăzi istorie. Fapt este că tu eşti aşa cum eşti, ca o consecinţă a combinaţiei dintre cele două, ca o rezultată a lor.

Asta este însă doar problema ta personală, despre care poţi discuta cu tine însuţi şi numai cu tine.

Vestigiile noastre În istoria omenirii, majoritatea invadatorilor au distrus multe monumente din teritoriile ocupate.

Astăzi regretăm pierderea lor. Este de aşteptat că la fel se va produce şi în viitor. Mă întreb: dintre monumentele epocii noastre, ce vor regreta urmaşii? Ce ruine vor atrage turişti?

Aristotel şi dumnezeul lui Pentru Aristotel, Dumnezeu era „existenţa desăvârşită”, prima cauză şi scopul ultim al tuturor mişcărilor, „mişcătorul nemişcat”. O precizare: dumnezeul lui Aristotel nu era acelaşi cu cel al bisericilor creştine, inexistente la vremea lui.

58

Atena şi regele Otto Citeam într-o revistă de publicitate regretul unui ziarist că, din obişnuinţă, trecem pe lângă tripleta clădirilor Universitate-Academie-Bibliotecă din Atena, fără să le mai băgăm în seamă. Eu sunt de cinci ani aici şi nu pot spune acelaşi lucru. Nu încetez să le admir nici azi şi nu scap prilejul s-o fac ori de câte ori am ocazia, deşi în primii doi ani treceam aproape în fiecare zi de două ori prin faţa lor şi peisajul îmi devenise comun. E drept că, din autobuz sau tramvai, le poţi ignora, mai ales dacă sunt aglomerate şi priveşti prin fereastra opusă. De multe ori însă, în staţia din faţa acestui ansamblu arhitectural - cred că unic în lume - aşteptam un mijloc de transport şi doar frumuseţea lui îmi făcea aşteptarea mai uşor suportabilă.

Articolul din revista invocată mi-a atras însă atenţia asupra unui detaliu pe care nu-l cunoşteam: fresca de pe porticul de la intrare îl reprezintă pe Otto – primul rege al Greciei – înconjurat de artişti şi oameni de ştiinţă. Mi-am dat seama atunci că nu ştiu aproape nimic despre istoricul acestor clădiri şi am început să caut informaţiile menite să-mi ridice sentimentul de ignoranţă. Lacunele privind una dintre cele mai importante perioade din evoluţia Atenei moderne trebuiau umplute măcar cu datele importante.

Toate cele trei clădiri sunt realizate în stil neoclasic, adică sunt recente, dar imită stilul celor din antichitate. Cât de recent? Confruntând diferite

59

surse – unele contradictorii – am aflat că Universitatea a fost înfiinţată în 1837, dar a funcţionat într-o clădire de la poalele Acropolelui.

Avea 33 de profesori, 52 studenţi şi 75 "auditori" neînmatriculaţi, conform Wikipedia. Numele ei a fost Universitatea Othoniană (Οθώνειον Πανεπιστήμιον), după numele primului ei fondator, regele Otto.

Grecii nu iubesc ideea de monarhie şi cu atât mai puţin pe cea a unui prinţ german, al cărui nume le aducea aminte de otomani, aşa că, imediat ce au avut ocazia, i-au schimbat numele. Astăzi se numeşte "Universitatea Naţională şi Kapodistriană a Atenei", în onoarea lui Ioannis Kapodistias, primul preşedinte al Greciei, pe care însă tot ei îl asasinaseră în 1831. Din istorie mai aflăm că independenţa Greciei a fost pe deplin recunoscută în 1832, prin Tratatul de la Constantinopole, iar Atena definitiv părăsită de către turci în 1833. Tot atunci, prin regele Otto (1833-1863), Grecia a devenit regat.

Atena avea în 1833 aproximativ 400 de case, în jurul Acropolelui. Bineînţeles că se impunea un program masiv de construcţii, necesar unei capitale.

Multe dintre clădirile remarcabile ale Atenei, clădiri care fac şi azi faima oraşului, au fost construite atunci, spre lauda regelui Otto.

Construcţia actuală a Universităţii a început în 1839, după planurile arhitectului danez Christian Hansen. Pictura murală, de care am amintit, aparţine artistului austriac Carl Rahl şi a fost continuată după moartea artistului de către polonezul Eduard Lebiedzki.

60

Ideea unei biblioteci naţionale a viitorului stat independent Grecia a aparţinut germanului Johann Jakob Mayer şi englezului Lord Byron, ambii filogreci. Ea a fost implementată în 1829 de către noul guvern grec Ioannis Kapodistrias, într-o clădire de pe insula Aegina. Informaţiile găsite de mine privind data la care s-a pus piatra de temelie şi la care a fost finalizată construcţia actualei clădiri sunt contradictorii. Se ştie doar că ea a fost realizată după proiectul baronului Theophil von Hansen, construcţia fiind supravegheată de către Ernst Ziller.

Lucrarea a fost finanţată de către trei fraţi din diaspora, născuţi în Kefalonia, Panagis, Marinos si Andreas Vallianos.

Nici una dintre construcţiile importante din perioada de început nu ar fi fost construită fără donaţiile generoase venite din afara proaspăt înfiinţatului stat Grec. Simon Sinas este un nume ce apare frecvent, dar nu este locul aici să-l aglomerez cu nume proprii. Surprinde la prima vedere faptul că arhitecţii şi aproape toţi cei ce au jucat un rol important la realizarea acestor construcţii au fost străini şi suntem tentaţi să punem această alegere pe seama regelui Otto, de naţionalitate germană. Ar fi greşit. Adevărul este că nici nu se putea altfel.

Nou înfiinţatul stat grec nu avea intelectuali pentru lucrări de asemenea anvergură. Capitala Imperiului Otoman fusese la Istambul, iar grecii de acolo au fost acuzaţi de colaboraţionism şi au fugit majoritatea în occident. Pe teritoriul de atunci al Greciei nu existase nici o universitate. Şi astăzi, grecii evită cuvântul Istambul şi vorbesc despre el

61

spunându-i Constantinopol. Nici măcar Bizanţ, numele vechi al localităţii peste care împăratul Constantin a construit a doua capitală a Imperiului Roman. Nu-i vorbă că, printre grecii ce locuiau în Istambul nu se aflau arhitecţi şi constructori capabili să edifice clădiri demne de o capitală europeană, aşa cum se dorea de către cei ce eliberaseră teritoriul de sub fostul Imperiu Otoman. Ei aveau alte îndeletniciri. În plus, ceea ce pare astăzi o curiozitate, datorită naţionalismului lor exagerat, în 1884, prin Legea din 3-4 februarie, statul grec a interzis accesul la guvernare - şi nu numai, ci în orice funcţie administrativă oricât de mică - a celor nu erau născuţi pe teritoriul de atunci al Greciei. Ori, teritoriul Greciei de atunci nu numai că era cu mult mai mic faţă de cel actual, dar era lipsit aproape complet de instituţii de cultură. Am găsit această informaţie în cartea „Grecia de azi” a francezului Edmond About, care a vizitat-o la sfârşitul secolului 19. Cartea a fost tradusă în limba română, publicată de Editura Minerva şi se putea achiziţiona cu 30 de bani. Astăzi se găseşte la Biblioteca Academiei Române sau pe Internet la www.digibuc.ro (buc nu vine de la book, ci de la Bucureşti).

Un copac Un copac într-o pădure nu spune nimic. Nu-i vedem decât tulpina; coroana se uneşte cu cea a

62

altor copaci şi formează o boltă comună. Pădurea ne poate marca sentimental; un singur copac nu. El este asemenea unei cărămizi în zidul unui templu sau al unei cocioabe.

Un copac izolat însă, mai ales într-un peisaj sterp, capătă nu doar valoare psihologică, dar chiar şi estetică.

Eroul În toată mitologia greacă, eroul se luptă – nu chiar cu zeii, ci – cu creaturile nefaste ale zeilor, metaforic, cu natura. Cu natura-natură, sau cu natura oamenilor. În nici un caz, el nu se luptă cu alţi oameni. (Iliada şi Odisea nu fac parte din mitologie; ele sunt istorie romanţată.) În cultura medievală europeană (alta mai veche nu avem) eroul se luptă cu duşmanul, cu alţi oameni. Cine sunt duşmanii? Ei sunt alţi oameni, adversari ai seniorului în slujba căruia se află eroul.

Este efectul generalizat al „naţiunii alese”, singura autorizată să poarte „războiul cel drept”.

Prietenii Se spune că atunci când unui om îi merge rău, prietenii dispar. Nici nu-i nevoie să-i meargă rău; e suficient să nu-i meargă bine.

63

In vino veritas „În vin e adevărul”. De aceea e recomandabil să fie băut cu măsură.

Evoluţia artei Între arta din trecut şi cea modernă este o diferenţă fundamentală, astfel încât ele nu pot fi comparate. În trecut se urmărea perfecţiunea formelor cunoscute. În arta modernă se caută noutatea. Dacă despre tablourile sau sculpturile antichităţii putem spune că au atins sau nu perfecţiunea, despre arta modernă nu avem criterii de evaluare, pentru că lipseşte modelul ideal. Mai putem numi evoluţie trecerea de la o extremă la alta?

Optimist Mulţumită progreselor medicinii moderne, astăzi sunt considerat vindecat de cancerul la prostată, ce mi-a fost depistat vara trecută. Există deci şanse ca, în curând, să scap şi de celelalte hibe mai mici sau mai mari, astfel că se va putea spune despre mine că voi muri sănătos. O bucurie pentru viermii ce speră să se înfrupte din rămăşiţele mele pământeşti, deşi eu optez pentru crematoriu.

Cu regret o spun şi nu pentru ca să le fac în ciudă, mai ales că viermii nu m-au preocupat niciodată, deşi au mişunat obsedant în jurul meu. Şi dacă numi fac probleme cu rămăşiţele mele pământeşti, nu văd de ce-aş face-o cu cele de altă natură. Trecutul

64

nu mai preocupă azi pe nimeni, deşi el există prin evenimentele care l-au umplut, în timp ce viitorul este doar o ipoteză de lucru. Acum, că a apărut această prioritate a vindecării, moartea va trebui şi ea să aştepte la rând. Chiar dacă suntem cu toţii datori cu o moarte, dacă avem mai multe datorii, pentru a ne achita onorabil de ele, trebuie să le eşalonăm.

Să nu se mai spună despre mine că n-aş fi optimist. Deşi mama spunea că peste 80 de ani nu mai merită să trăieşti.

Tristeţe germană În diversele variante ale lui Haydn, melodia ce a devenit imnul Germaniei este tristă.

2016-02-04 Aud de multe ori în autobuze reproşul pasagerilor la adresa şoferului: „parcă ar transporta cartofi. Sunt însă convins că ar conduce cu mai multă grijă, dacă ar transporta cartofii lui.

2016-02-05 Astăzi am privit mai atent frizele Parthenonului, nu doar din fotografiile mele, dar şi din câteva reproduceri din cărţi. Scrie că friza din vest reprezintă întrecerea dintre Atena şi Poseidon.

(Legenda spune că locuitorii oraşului trebuiau, conform tradiţiei, să-şi aleagă un zeu protector. S-

65

au oferit Atena şi Poseidon. Darul Atenei, măslinul, i-a impresionat mai mult pe cei din juriu, motiv pentru care şi astăzi există pe Acropole un măslin, întreţinut cu grijă.) În centrul scenei sunt, bineînţeles protagoniştii. În dreapta şi stânga se află câte opt persoane mature şi un copil. Ce mi-a atras mie atenţia este faptul că cel puţin jumătate dintre maturi sunt femei. (Pentru unele este greu de stabilit sexul.) În plus, femeile par mai interesate de dezbatere, în timp ce bărbaţii stau tolăniţi sau sunt atraşi de alte subiecte. Rezultă că înşişi grecii considerau că, în trecut, drepturile femeilor erau cel puţin egale cu ale bărbaţilor. Schimbarea mentalităţii a survenit mai târziu.

2016-02-03 - La Muzeul Acropole Primul lucru care te impresionează este clădirea: mare, modernă, frumoasă, adecvată scopului.

Obiectivul meu era să văd cele câteva statui care păstrează urmele culorilor. Le-am văzut. Întradevăr, sunt doar urme. Din fericire, muzeografii au creat alături copii colorate, aidoma celor originale, sau pe-aproape.

Al doilea obiectiv era reproducerea frizele Parthenonului, după originalele ce se află la Londra.

Este vorba despre aşa numita „Marmura Elgin”, pe care grecii o cer înapoi, fără succes, bineînţeles.

Iată istoria: în 1801, guvernul turc i-a permis lordului Elgin, ambasador al Marii Britanii, să ia „câteva pietre şi sculpturi” din ce mai rămăsese din

66

Acropolele năruit, pe care acesta le-a vândut ulterior către British Museum. Aproape 200 de ani mai târziu, grecii şi-au dat seama ce au pierdut şi le revendică. Răspunsul englezilor era de aşteptat: dacă nu le recuperau ei, ele ar fi dispărut demult, fiindcă nu doar turcii, dar chiar şi grecii foloseau marmura din Acropole ca material de construcţii pentru lucrări dintre cele mai rudimentare. În plus, la British Museum, ele stârnesc admiraţia şi curiozitatea a mii de oameni, care îşi propun să vadă Atena, contribuind astfel la veniturile din turism ale Greciei.

De asemenea, de remarcat şi originalele cariatidelor, ce pot fi admirate aici de aproape. Au cam doi metri şi jumătate înălţime. În rest, risipite în spaţii largi, bucăţi de statui şi basoreliefuri, dovezi ale trecutului, dar prea puţin interesante pentru un vizitator comun ca mine. De la capete fără nas şi penisuri fără corp, se găsesc sute de fragmente, din care muzeografii încearcă să reconstituie originalele.

Ah, era să uit! Din punct de vedere artistic, cel puţin în opinia mea, vasele pictate merită toată atenţia.

2016-01-25 Brânza proaspătă de vaci se prepară din lapte vechi.

67

2015-10-05 În agora vechii Atene se înălţau statuile înţelepţilor. La polul opus se află Kőnigsberg, oraşul în care s-a născut şi a trăit Kant, al cărui nume a devenit după sovietizare Kaliningrad.

Triburile din comuna primitivă erau conduse de bătrâni înţelepţi. Astăzi?

Se pare că avem de-a face cu o schimbare majoră de mentalitate.

Sau poate că doar ni se pare. Este posibil ca ceea ce credem noi că se întâmpla în trecut este eronat. Poate că bătrânii „înţelepţi” ai triburilor erau foşti tineri ambiţioşi, care se ţineau cu dinţii de funcţie, iar statuile ridicate în antichitate erau a celor decedaţi, fiindcă cei în viaţă se mâncau între ei şi pe cei mai valoroşi îi înlăturau. Cazul Socrate şi foarte mulţi alţii.

2015-09-29 Sfântul Augustin credea că pământul este rotund, dar şi-l închipuia ca o bilă care pluteşte pe apă, din care doar o treime din el se află deasupra şi poate fi locuită.

Orice credinţă este parţial adevărată şi parţial falsă.

2015-09-19 Toată lumea vorbeşte despre don Quijote ca despre un ţăcănit idealist, dar aproape nimeni despre cartea lui Cervantes, pentru care eroul

68

principal este doar suportul epic, prin intermediul căruia autorul face sute de afirmaţii de ordin moral, etic, filosofic, politic, unele cu referire la evenimentele timpului, majoritatea perfect valabile şi azi.

2015-09-19 Platon, în „Republica” (I Politeia) condamnă artele ca „moleşitoare pentru spiritul civic”. Se vede că nu se pricepea deloc la psihologia oamenilor.

Aşa se şi explică eşecul său în politica reală, atunci când i s-a încredinţat conducerea statului. Nu am pretenţia că ştiu care ar trebui să fie trăsăturile caracteristice ale unui şef de stat, dar este suficient să mă gândesc la cele ale unui simplu antrenor de fotbal, ca să-mi dau seama că una dintre cele mai importante calităţi ale sale este abilitatea dialogării cu membrii echipei.

Eşecul lui Platon nu infirmă însă teoriile lui, tocmai pentru că insuccesul are alte cauze.

Jucătorul Se simţea neîmplinit, fiindcă toată viaţa a jucat la loto şi n-a câştigat decât sume infime.

Invoca neşansa. La bătrâneţe, nu era invidios pe cei ce au câştigat, ci pe cei care nu jucaseră la loto şi îşi construiseră viaţa după alte criterii, decât ale banilor câştigaţi fără efort. Dispreţul nutrit în tinereţe pentru cei ce „nu au curajul să joace la loto” s-a

69

transformat cu timpul în ură, pentru simplu fapt să situaţia lor spirituală şi, uneori, chiar materială era mai bună.

2015-09-14 Surâsul Giocondei este interesant doar împreună cu privirea ei. Independent de ea, el este doar ironic. Asocierea cu tristeţea privirii, dă privitorului un sentiment ambiguu, creează nelinişti.

Gioconda lasă impresia unei persoane care a văzut şi ştie multe, ne cunoaşte bine şi ne compătimeşte pentru pretenţiile noastre absurde.

2015-09-13 Religia îşi propune să dea răspunsuri la toate întrebările. Chiar dacă ar fi să le luăm în serios, viaţa ar deveni complet goală, fără sens, fiindcă orice răspuns anulează întrebarea care l-a generat şi o lume fără întrebări, fără tensiunea dilemelor, near transforma în roboţi, în mici piese ale unui mecanism uriaş. Poate că asta şi suntem, dar ne place să credem că deciziile ne aparţin, că suntem trestii gânditoare sau aşa ceva. Dacă nu, înseamnă că viaţa n-ar avea nici un rost.

2015-09-13 Toiagul lui Moise nu era lemn, era idee. La ieşirea din Egipt, el era încă tânăr, viguros, nu avea nevoie de baston la mers. Lemnul noduros ce-l

70

purta avea valoare de simbol. Cu el lovea piatra din care făcea izvor.

2015-09-10 Se remarcă faptul că limba greacă a rezistat timpului, în ciuda vicisitudinilor. Dar tot pe teritoriul Greciei se află şi azi minoritatea vlahilor, care vorbesc o limbă foarte apropiată de limba română.

Despre ei nu se mai miră nimeni.

2015-09-05 Nu numai păsările zboară. O fac şi lucrurile uşoare, pe care vântul le poate duce unde vrea el.

Desigur, păsările zboară unde vor ele, pentru că au aripi.

Asemenea şi oamenii. Cei care acumulează informaţii, au amintiri, se desprind mai greu de locul în care au creat ceva. Ceilalţi, uşori ca fulgul, abia aşteaptă o pală de vânt să-şi ia zborul. Nu au aripi, aşa că doar vântul este responsabil cu destinul lor.

2015-09-05 Singurul timp adevărat este trecutul, cel umplut cu evenimente. Viitorul este doar o ipoteză de lucru. El va exista, va fi construit, cu evenimentele ce vor urma, anticipate sau nu de noi.

71

2015-09-05 Dacă paradisul originar a fost pierdut prin cunoaştere, avem şansa acum, în mileniul trei, să-l regăsim prin ignoranţa către care ne îndrumă educaţia modernă.

2015-09-05 În lumina difuză a tablourilor create de impresionişti, se vede mai bine, mai profund, decât în cea dură, reală, sub soarele unui miez de zi.

2015-09-04 După traducerea Bibliei de către Wulfila în limba goţilor, Creştinismul a fost adaptat lumii barbare şi aşa a rămas pe tot parcursul Evului Mediu occidental. Clovis a fost botezat in 496, împreună cu cei 2000 de războinici ai săi. Nici vorbă de credinţă, de propagarea prin convingere a valorilor Creştinismului.

Inchiziţia şi cruciadele nu au nici o legătură cu Cristos şi Creştinismul iniţial. Catolicismul ce i-a urmat nu este o variantă a Creştinismului, ci o doctrină aproape opusă.

2015-09-04 Cum au descoperit elinii frumuseţea? Imitând natura. Şirul lui Fibonacci se regăseşte, printre altele, în dispunerea nervurilor la majoritatea frunzelor. Elinii nu ştiau formula matematică a

72

elementelor din şirul lui Fibonacci, dar observaseră asemănarea proporţiilor, care se repeta în numeroase alte exemple din natură, chiar şi în corpul omenesc. „Proporţia de aur” nu a fost o invenţie, ci o descoperire. Se poate spune deci că frumuseţea n-a fost nici ea o invenţie, ci o descoperire. L-au observat mai întâi în natură şi apoi l-au definit la oameni.

2015-09-04 Nimeni nu se poate trage de păr, ca să iasă din mlaştină, aşa cum pretinde baronul Münchausen. Doar părinţii comunismului au încercat. Evoluţia – oricare ar fi ea – nu poate fi decât nefirească.

2015-09-03 În antichitate, filosofia era însoţită de mituri, adică de poveşti, ca suport pentru discuţii, interpretări, filosofare. În zilele noastre, ceea ce pretinde a fi filozofie se însoţeşte cu doctrine, limbaj abscons, fără putinţă de filosofare.

2015-09-03 Omul religios pretinde că i s-a relevat credinţa, deşi a fost doar îndoctrinat. Omul de ştiinţă poate pretinde cu atât mai mult că ideile i-au fost relevate, fiindcă el nu a fost îndoctrinat, ideile nu lea aflat de la alţii, sau din cărţi, precum Biblia.

73

2015-09-03 Omul este în situaţia absurdă de a dori să stăpânească natura, fiind în interiorul ei, parte a ei şi supus legilor ei.

2015-08-30 Unii călătorii străini au afirmat că femeile din România erau frumoase. Bineînţeles că nimeni nu ia contrazis, mai ales că afirmaţia era corectă pentru eşantionul examinat. Ca vizitatori, ei au cunoscut doar femeile din oraşe, nu şi pe cele din mediul rural, deci un eşantion selectat din mai puţin de 20 la sută din populaţia ţării, chiar sub 10 la sută pentru timpuri mai îndepărtate. Fie şi numai din acest punct de vedere, eşantionul este nereprezentativ pentru întreg. În plus, între femeile din cele două categorii – urban şi rural – au existat diferenţe fundamentale. Cu excepţia soţiilor, femeile din oraşe – amante, slujnice, doici etc. – fuseseră aduse la oraş de către orăşeni, deci erau selectate.

Printre criteriile de selecţie, frumuseţea era pe primul plan. Cu timpul acestea se măritau sau nu, dar făceau copii, care le semănau, adică erau frumoşi. Există deci o explicaţie a frumuseţii româncelor, astfel că observaţia străinilor era corectă.

Se întâmpla în trecut şi nu se poate spune acelaşi lucru despre cele de azi. Nu numai că ne

74

lipsesc boierii, care să-şi aducă amante din satele de pe unde aveau moşii, dar migraţia masivă a populaţiei de ambele sexe din rural în urban din timpul dictaturii comuniste a schimbat radical structura oraşelor. Majoritatea orăşenilor, indiferent de sex, poartă amprenta satelor de provenienţă a lor, a părinţilor sau bunicilor lor.

2015-08-24 Prin mitologie, elinii au cultivat gustul pentru mituri. Grecii de azi cultivă mitul conform căruia ar fi ceva de capul lor.

2015-08-21 Culoarea preferată de Bacovia este violet.

Violet este un amestec de roşu şi albastru. Roşu fierbinte şi agresiv, cu albastru rece, deprimant.

Acţiune şi luciditate. Ele nu se pot combina, nici măcar echilibra sau anula reciproc. Rămân prezente împreună, dominând când una, când cealaltă, în funcţie de starea de spirit a celui ce priveşte. Ea însăşi, starea de spirit, oscilează între cele două extreme, nehotărându-se pentru niciuna.

Se pare că tocmai această incertitudine dă farmecul culorii pentru cei ce o iubesc.

Plumbul este pentru Bacovia materia, cea care îl trage în jos, îl ţine ţintuit. Este trupul – trupul unui om bolnav – este societatea, este uneori el însuşi. Doar zborul îi dă speranţă. El însă nu-i

75

aparţine. Este al altora, trecători peste el, peste neclintirea lui.

2015-08-09 La câţiva ani după înlăturarea lui Ceauşescu – nu mai mulţi de cinci – am folosit în discuţia cu o adolescentă cuvântul „revoluţie”. Ca să-mi arate că a învăţat la şcoală despre revoluţii, ba ştie chiar şi câteva (Avram Iancu, 1948 etc.) puştoaica m-a întrebat: „Care revoluţie?”. Mi-am dat seama că eram anacronic, dar nu mă pot abţine nici azi, după 25 de ani, să mă refer la evenimentele de atunci.

2015-08-08 X e un mare grafician. Încă din copilărie, supărat că unii profesori îi dispreţuiau inteligenţa, sa ambiţionat să deseneze un pătrat cu cinci colţuri. Încă n-a reuşit, dar insistă.

2015-08-03 Iliada lui Homer şi nici chiar Faust a lui Goethe n-au avut ISBN.

2015-08-02 Ne tragem din maimuţă. Cu cât mai sus este craca pe care ne urcăm, cu atât mai bine ni se vede fundul.

76

2015-08-02 Crescătorii de cai din Mongolia gustă transpiraţia cailor, pentru a verifica starea de sănătate a animalelor. Analize de laborator a transpiraţiei oamenilor ar oferi numeroase indicii ale sănătăţii noastre.

2015-08-02 O afirmaţie despre ceva ce nu am văzut poate fi corectă, dar nu este „simţită”, nu ne marchează afectiv. Ca rezultat al recepţionării prin simţuri, orice constatare ne afectează sentimentele şi judecata noastră devine subiectivă. Şansele ei a fi corectă sunt deci mai mici.

2015-08-02 Clasificăm religiile după mituri, deşi ar trebui s-o facem după efectele lor, după etica indusă oamenilor, după filozofia de viaţă pe care o inspiră.

Nirvana, mitul reîncarnărilor succesive până la revenirea în Universul primar şi toate celelalte similare creează dorinţa ruperii din societate, a auto-înstrăinării. În Creştinismul primitiv, devenirea este redusă la două etape (viaţa prezentă şi cea de apoi), dar omul rămâne la fel de neimplicat în viaţa socială. În Imperiul Roman, creştinii erau acuzaţi pentru că nu-şi respectau obligaţiile sociale, nu-şi plăteau impozitele etc. Mai târziu, Biserica Catolică

77

a impus spiritul de echipă; omul este o parte a mecanismului general, singurul care contează şi pe care omul este silit să-l slujească. Viaţa unui individ este nesemnificativă din punctul de vedere al societăţii; el poate fi sacrificat, dacă imperative majore o cer.

Consecinţa este – ca de obicei – alternativa opusă: omul modern luptă pentru interesele sale şi nu pentru cele ale societăţii. Este probabil etica religiei viitoare, încă nescrise. Societatea evoluează ca o rezultantă a luptei contrariilor dintre elementele ei componente. Este ceea ce face natura în toate formele ei de existenţă.

2015-07-23 Oamenii (societatea) nu te caută pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce le poţi fi lor de folos.

2015-07-23 Celui ce n-a înţeles de prima dată ceva ce era evident dinainte, este dăunător să-i explici a doua oară; s-ar putea să creadă că a înţeles.

2015-07-12 Scriam mai demult că Aristotel a făcut o greşeală prin identificarea a trei moduri de organizare politică şi, implicit, de conducere a societăţii: de către o persoană (monarhie), de către un grup de persoane şi de către întreg poporul.

78

Eronat este faptul că poporul nu poate participa în totalitatea lui la actul de guvernare, ci doar un grup de persoane, selectate într-un anumit mod. Modul de selectare este cel care face diferenţa dintre diferitele societăţi. Mă gândeam, de aceea, că Aristotel a făcut o a doua greşeală, analizând doar modul de conducere şi nu şi accesul la conducere.

Cred însă că este vorba despre o singură greşeală: modul de conducere este un efect, ale cărui rădăcini se găsesc în modul de acces la conducere.

Analiza lui Aristotel a fost deci una superficială. Ce-i drept, la vremea lui, numărul celor ce puteau ajunge la conducere era extrem de mic. În sistemul monarhic accesul este ereditar. În celelalte (aristocraţie, oligarhie, elitocraţie etc.), minciuna democraţiei le uneşte, diferenţele fiind nesemnificative.

Deosebirea dintre democraţie şi demagogie este din ce în ce mai neînsemnată. Amuzant este că termenul „demagog” desemna în limba greacă pe şeful unei grupări democrate. Sensul peiorativ al cuvântului a apărut ulterior şi constatăm astăzi că demagogia este un atribut firesc al oricărui conducător.

Nu intenţionez să fac acum o comparaţie între sisteme; toate au calităţi şi defecte. Menţionez doar că, în monarhii, după un conducător prost, prin legea hazardului, poate veni unul bun, în timp ce în sistemele selective accesul persoanelor oneste este exclus.

79

2015-06-26 Centaurul nu este a suta parte dintr-un taur şi nici un cent din aur. El este un animal fabulos, imaginat se pare de către cei ce au văzut pentru prima dată hoardele barbare din Asia centrală atacând călare.

2015-06-24 În urma acordului convenit la Sankt Petersburg de Tsipras şi Putin la 19 iunie 2015, gazoductul Turkish Stream urmează să fie extins şi pe teritoriul Greciei. Va exista deci gaz …. lacrimogen după pofta inimii.

2015-06-24 Umbra trecutului – care-i apasă pe unii – poate fi lanterna care luminează drumul altora.

2015-06-18 S-a strâmbat axa pământului Specialiştii ne informează că, per global – adică pe Terra, că ea este globul nostru – temperatura a crescut. Nu ştiu unde, că la Atena nuşi aminteşte nimeni să fi avut un sezon iarnăprimăvară atât de rece. Soţia mea zice că s-a schimbat axa pământului. Ea face deseori astfel de presupuneri. Deşi, din punct de vedere ştiinţific, ipoteza ar fi posibilă, eu nu cred să se fi întâmplat;

80

din mulţimea de astronomi care se uita la stele zi şi noapte, ar fi aflat unul şi ne-ar fi spus şi nouă.

Eu cred că axa pământului nu şi-a schimbat orientarea, dar s-a strâmbat. Ştiu că, la asemenea afirmaţie, orice geometru ar sări în sus ca ars. E adevărat că varianta mea nu respectă un principiu elementar, dar astăzi, când nici ştiinţa nu mai este ştiinţifică, ce mai contează o biată axă? Şi dacă tot am ajuns la ipoteze liber alese, mai am una: axa pământului s-a scurtat. Această soluţie nu numai că nu poate fi combătută, dar are marele avantaj că nu foloseşte la nimic.

Pentru răspunsuri la întrebări banale, de genul „De ce a fost o iarnă friguroasă în Atena?” ar trebui să stabilim cum anume s-a strâmbat axa pământului, pe unde trece şi pe unde nu trece ea.

Da, ar trebui, dar noi nu facem politică aici.

2015-06-17 Funcţia creează organul: bărbaţilor în vârstă le creşte păr în urechi, pentru a atenua sunetele acute, asemenea reporterilor, care acoperă microfoanele cu materiale menite să atenueze fluieratul vântului. Mai sunt şi alte modificări, dar analiza tuturor organele nu este specialitatea mea.

2015-06-17 Ai crede că expresia „Arde gazul de pomană” se referă la cei care – înainte de apariţia curentului electric – încercau fără rezultat să înveţe la lumina

81

lămpilor cu gaz, aşa cum era numit petrolul pe atunci. Eroare: în limba greacă, verbul „a lucra” este εργάζομαι şi se pronunţă ergázome. Ironia românilor a extras esenţialul.

2015-05-20 Cine mai ştie că Montmartre este Muntele Martir. Aici a fost decapitat Sfântul Denis, primul martir al Parisului. Legenda spune că el şi-a luat capul sub braţ şi a continuat să meargă până acolo unde, acum, se află bazilica Saint Denis, necropolă a regilor Franţei. Picasso şi-a luat capul şi s-a mutat în Montparnasse fără să fi fost decapitat. Nu ştiu dacă l-a ajutat cineva la mutat. Oricum, prea multe lucruri nu avea de transportat. Avere a făcut mai târziu.

2015-05-18 Judecata grecilor este foarte îngustă. În trecut, au văzut în Rusia prietenul Greciei, fiindcă a dus numeroase războaie împotriva Turciei, duşmanul lor. Le scapă din vedere faptul că Grecia nu era câtuşi de puţin un obiectiv al Rusiei. Astăzi, păstrează aceeaşi simpatie, fără să se întrebe dacă ruşii sunt sau nu mai buni ca turcii. Dacă i-ar fi cunoscut pe ruşi, aşa cum au avut ghinionul s-oa facă cei din ţările ocupate de ei, ar privi altfel situaţia. Proverbul „Deşteptul învaţă din experienţa altuia; prostul nici dintr-a lui” dovedeşte că deşteptăciunea nu şi-a găsit casă în Grecia. Un

82

singur exemplu: turcii nu s-au atins de bisericile ortodoxe, deşi erau de altă religie, în timp ce ruşii au distrus bisericile din propria lor ţară. Aici, ce-i drept, seamănă cu grecii, care au distrus toate moscheile.

2015-04-20 De ce nu există un corespondent feminin pentru misogin?

2015-04-11 În trecut, numărul zero nu era recunoscut ca atare de către matematicieni. (Abia în secolul 19 au făcut-o.) Acum este. Însemnă că nimicul a devenit ceva ce trebuie luat în seamă.

2015-04-09 A trecut epoca romantică, când era uşor să obţii informaţii de pe Internet. Astăzi, răspunsul la o întrebare serioasă se pierde printre mii de reclame şi postări diverse, astfel că zicala cu acul în carul cu fân este mai potrivită ca oricând. Odată cu îmbrăţişarea Internetului de către copii, bătrâni şi adulţi de tot felul, el a devenit similar cu „gura lumii”. Şi încă n-ar fi atât de rău dacă n-ar fi sufocat de publicitate. Aşa pier toate lucrurile bune.

83

2015-04-09 Politicienii noştri au început să scrie cărţi. Ce cărţi? Dar ce contează? N-am zis că ar fi rău.

Creşte preocuparea lor pentru cultură. Din păcate, nu şi nivelul lor cultural.

2015-04-09 Există încă persoane care îl evocă pe Graur ca pe o somitate a filologiei româneşti. Nu am nimic împotriva evreilor şi nici a celor ce au profitat de avantajele regimului comunist pentru a se lansa, români sau de alte naţionalităţi, dacă ceea ce au făcut a avut valoare. Mă irită doar impostura.

Cineva a spus – şi sunt de acord – că acceptă ca România să fie condusă şi de către evrei, dacă sunt ca Nicolae Steinhardt. Se spune că Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor, i-a spus unui evreu: „Tu ştii că eu vreau ca România să fie condusă de evrei?” „Dar ştii cum? Să fie evrei ca Sfântul Apostol Pavel, nu ca Ana Pauker”. Putea să-l pomenească şi pe Graur (Alter Braurer). Din profesor la un liceu evreiesc, înfiinţat de el însuşi, la recomandarea sovietică devine brusc, în 1946, profesor universitar şi membru al Academiei în 1955. Este posibil ca unele dintre lucrările semnate de el, (eventual concepute de subalterni) să fie valoroase. Este de asemenea posibil ca şi el însuşi să fi avut idei valoroase. Este însă greu de aflat astăzi cine a fost adevăratul autor. Admit şi ipoteza că a fost un geniu, dar înainte de a deveni savant, a fost un copil, care ar fi trebuit să-şi însuşească

84

cunoştinţele necesare, pentru a putea fi considerat om de ştiinţă, ceea ce nu este la îndemâna unui profesor la un mic liceu provincial.

Indiferent cum o fi fost Alexandru Graur, insistenţa cu care se menţionează numele lui este o jignire adusă culturii române.

2015-04-07 Dictonul latin „Experientia docet stultos” vrea probabil să ne spună că experienţa este atât de folositoare, încât şi proştii pot beneficia de ea. Mai poate însă exista şi varianta „experienţa ne face proşti”, mult mai apropiată de traducerea literală.

Desigur, din punct de vedere didactic, este recomandabilă prima variantă. Totuşi, nici a doua nu este de neglijat. În viaţă, de cele mai multe ori, experienţa ne învaţă să ne acomodăm condiţiilor nu întotdeauna prielnice -, pentru a ajunge la acel necesar modus vivendi.

Mai există însă o cale, şi anume lupta pentru depăşirea situaţiilor precare, care însă are nevoie de curaj, chiar şi de puţină ignoranţă, aşa că excesul de experienţă poate fi dăunător.

2015-04-02 Se spune că repetiţia este mama învăţăturii, dar e greşit; copiatul este mama învăţăturii.

Problema e să ştii pe cine să copii.

85

2015-03-24 La testul PISA din 2012 (Program pentru evaluarea internaţională elevilor), elevii români ocupă doar locul 45 din cele 65 de ţări participante.

Au fost acordate punctaje la disciplinele: matematică, citit/lectură şi ştiinţe.

Scorul României este similar cu cel al unor ţări ca: Uniunea Emiratelor Arabe, Chile, Costa Rica, Bulgaria, şi inferior Ciprului, Slovaciei, Rusiei, Turciei, Greciei, Lituaniei, Sloveniei, Islandei, Suediei sau Croaţiei.

Testul se evaluează din trei în trei ani, pentru elevi de 15 ani.

2015-03-23 Valoarea culturală a unei persoane – sau chiar a unei naţiuni – este dată de capacitatea acestora de a comunica în domenii interdisciplinare.

Bineînţeles, nu am în vedere dialoguri de gen şuete, ci discuţii pe teme serioase, din diferite domenii, nu doar literatură uşoară. Atenţia asupra actualităţii acestui adevăr mi-a atras-o Solomon Marcus, care aminteşte în „Singurătatea matematicianului” că, în trecut, discursurilor din Academia Română, rostite de către un specialist dintr-un domeniu, referitoare la un specialist din alt domeniu, le răspundeau un alt coleg dintr-un al treilea domeniu. Şi fiecare dintre aceste discursuri puteau fi eseu demn de a fi cotat ca piesă literară.

Astfel: „Inginerului, matematicianului şi pedagogului Petrache Poenaru, care–şi consacrase

86

discursul de recepţie rostit în anul 1871 lui Gheorghe Lazăr şi şcolii româneşti, i-a răspuns scriitorul George Sion. Fizicianului, chimistului şi matematicianului Emanoil Bacaloglu, care vorbise la 1880 despre calendar, i-a răspuns scriitorul şi inginerul Ion Ghica. Discursului despre Spiru Haret, rostit de Gheorghe Ţiţeica în 1914, i-a răspuns fizicianul şi meteorologul Ştefan C. Hepites. In 1933, compozitorul George Enescu îşi prezintă discursul despre scriitorul Iacob Negruzzi şi despre intrarea muzicii la Academia Română iar răspunsul este dat de matematicianul Gheorghe Ţiţeica.” Şi tot el, mai departe în aceeaşi lucrare, spune: „Porneşti de la probleme, idei şi rezultate ale altora, încerci să faci un pas mai departe şi, dacă reuşeşti sau numai crezi că ai reuşit, încerci să transmiţi altora mesajul tău. Aştepţi cu înfrigurare reacţia lor, pentru a testa în acest fel coerenţa, corectitudinea şi interesul mesajului respectiv şi pentru a vedea în ce fel este, la rândul său, dus mai departe. Nu cumva tocmai în acest dialog generalizat se află esenţa activităţii de cercetare, a creaţiei, în general?”.

Da, creaţie nu înseamnă să te rupi de lume şi să-ţi imaginezi că ideile tale sunt un pas înainte. În domeniile în care măsurarea nu este posibilă (deşi „există o măsură în toate” – spun unii) şi unde se pare că orice este posibil. Comunicare este feedback-un necesar pentru a fi sigur că pasul făcut este înainte şi nu în prăpastie.

87

2015-03-19 În 500 de ani, de la făurirea regatului Israel de către David şi până la cucerirea lui de către Nabucodonosor II, evreii au produs mai puţin decât în cei 50 de ani de exil babilonian, când au scris cea mai mare parte a Vechiului Testament.

2015-03-19 Legătura dintre onoruri şi onoare este întâmplătoare.

2015-03-19 Confucianismul a devenit religie acceptată de stat abia la 400 de ani după moartea lui autorului (500 – sec.2 î.Hr.), deşi doctrina lui propovăduia integrarea individului în familie, în stat şi în morală.

Statul nici nu putea să-şi dorească una mai bună.

2015-03-19 Invocăm doar citate latine nu şi greceşti, deşi este de presupus că adevăraţii autori ai multora dintre ele au fost greci, fie şi anonimi.

2015-03-19 Baza credinţei iudaice a fost profeţia. Vechiul Testament este istorie romanţată, asociată cu sfaturi şi norme de comportament. El a venit şi foarte târziu, în timpul exodului babilonian. Credinţa

88

iniţială, începând cu Moise şi continuând cu profeţii nu au mare legătură cu Biblia. Abia ulterior, începând cu Amos, evreii au avansat ideea salvării prin Mesia. Nu puteau s-o aibă când erau în plină glorie, câştigând de la caneeni şi ceilalţi oraş după oraş.

2015-03-19 Se spune că un tsunami, provocat de cutremurul din Santorini, ar fi distrus cultura miceniană. Micene nu se află pe litoral, ci pe deal, departe de mare, imposibil de atins de orice tsunami.

2015-03-19 Erato = muza poeziei erotice. Ai prea multe greşeli în text? De ce să faci o erată? Declară-l poezie.

2015-03-17 Opiniile despre animale nu sunt identice pe tot globul. Măgarul, spre exemplu, este bine cotat în Orientul Mijlociu, astfel că atribuirea epitetului „măgar” unui om nu este considerată o jignire. Ea va provoca doar nedumerire. Nu mai vorbim despre vacă, considerată sfântă de către cei din India.

89

2015-03-16 „Virtute et labore” este un dicton latin. Este o dovadă că limba latină s-a născut pe teritoriul României, fiindcă orice dicton recomandă oamenilor să se comporte altfel decât o fac în mod uzual.

2015-03-16 Ne diferenţiem prin modul în care ne folosim timpul liber.

2015-03-16 „Omnia mutantur, nihil interit” (totul se schimbă, nimic nu moare); a scris-o Ovidiu în „Metamorfoze” în urmă cu peste 2000 de ani şi cu 1700 de ani înaintea lui Lavoisier şi Lomonosov.

2015-03-16 Sărăcia a dus pe om la înţelepciune

2015-03-16 Singura salvare este să nu speri că vei fi salvat; trebuie să-ţi iei soarta în propriile tale mâini.

2015-03-16 Grecii sunt opusul ruşilor ca subordonare şi al nemţilor ca disciplină.

90

2015-03-16 „Marea” literatură rusă stă doar în câţiva scriitori, apăruţi destul de târziu. Primul poet remarcabil a fost Antioh Cantemir (1709-1744), urmat de Puşkin (1799-1837), descendent dintr-o „familie de nobili de viţă veche”, după cum scrie în enciclopedia Wikipedia, dar cu străbunic din Africa (Eritreea). Cu Gogol (1809-1852), Tolstoi (18281910), Dostoievski (1821-1881), Cehov (18601904) am cam încheiat panoplia, căreia doar Gorki (1868-1936) i-ar mai putea da foarte puţină culoare.

Cea română a început cu Dimitrie Cantemir, tatăl lui Antioh, dar a avut prea puţini continuatori.

2015-03-15 În Evul Mediu – şi chiar ceva mai târziu Peloponezul s-a numit Morea, probabil după numele arborelui dud (μορέα), care creştea în sălbăticie, dar a fost intens cultivat după aducerea mătăsii din China. Theba devenise celebră pentru mătase. Astăzi a dispărut atât renumele cât şi cultivarea duzilor.

2015-03-14 Spre bătrâneţe, mama mea s-a mutat într-o garsonieră la parterul unui bloc mare, de 10 etaje cu multe scări. Zilnic, în faţa blocului se jucau câţiva copii. Pe unii chiar îi îndrăgise. Dincolo de dragoste era şi prudenţa: se gândea că este mai bine să aibă

91

o relaţie cordială cu zvăpăiaţii, decât să se trezească cu geamurile sparte. Ca urmare, îi trata cu bomboane şi prăjiturele de casă, făcute chiar de ea. Delicatesele de acest fel erau pentru ea o pasiune şi mândrie, astfel că aprecierea lor, fie şi de către copii, îi oferea o clipă de satisfacţie şi bucurie.

Copiii se învăţaseră şi veneau la oră fixă la fereastra bucătăriei după bunătăţi. Au trecut anii, ea a mai îmbătrânit şi, într-o bună zi, n-a avut prăjiturele să le dea. Deşi şi-a cerut scuze – de parcă ar fi fost nevoie – în loc de înţelegerea lor a primit doar cuvinte jignitoare: babă zgârcită, zgripţuroaică etc.

2015-03-08 Sovieticii insistă că nu există naţiune; popoarele s-au amestecat. Le convenea ideea, pentru că URSS era un conglomerat de naţiuni.

Atunci însă când este vorba de politică internaţională, aleargă să-i apere pe ruşii care „întâmplător” se află pe alte meleaguri.

2015-03-05 Relevantă pentru mentalitatea construită de sistemele democratice este constatarea lui Panait Istrati în vizita făcută în U.R.S.S., despre gospodarii etichetaţi chiaburi (culaci), în proaspăt înfiinţatul stat sovietic. Nu este vorba despre ţărani relativ bogaţi, rămaşi bogaţi după revoluţie. Nu, este vorba despre ţărani foşti săraci, dar ridicaţi în funcţii de către noul

92

regim. După eliminarea „duşmanului de clasă”, economia ţării trebuia refăcută, terenul agricol cultivat. Unii o făceau chiar bine. Ei bine, invidia celorlalţi i-a transformat în personaje negative. Nu Stalin era de vină. Interesul lui era ca ţara să prospere şi să iasă din dezastrul economic în care se afla în anii imediat următori revoluţiei. El şi ceilalţi din jurul lui erau prea ocupaţi cu alte treburi, pentru ca să vadă ce se întâmplă undeva, departe de Moscova. Localnicii sunt cei care şi-au însuşit noua „etică”. Vizita lui Panait Istrati se întâmpla după aniversarea cu mult fast a zece ani de la revoluţie.

Surpriza lui este relatată în „Adevărata tragedie a lui Panait Istrati”, de Eleni Samios Kazantzakis, cea care i-a însoţit pe el şi Nikos Kazantzakis în periplul lor prin proaspătul U.R.S.S. (paginile 145-8). „Am văzut peste tot circularele împrăştiate de sovietici, până în cele mai mici sate: instrucţiuni despre cum să se are şi să se semene pământul, după metode ştiinţifice.” Deci, intenţia era bună. „Dar iată ce se întâmplă: cei care urmează instrucţiunile produc mai mult şi au un trai ceva mai bun. Sovietul sătesc, pus pe gâlceavă, intervine; îi declară pe aceşti oameni de ispravă „culaci”, le confiscă bunurile adunate cu trudă şi îi afuriseşte ca duşmani ai regimului.”

Morala: din sclav nu faci om gospodar cu una cu două. Este nevoie de educaţie.

93

2015-03-04 Aproape toţi scriitorii occidentali importanţi au fost orăşeni.

2015-03-05 Cu excepţia Franţei, în varianta românească a enciclopediei Wikipedia, literatura este aproape inexistentă. Pentru Germania sunt menţionaţi doar Goethe şi Schiller, dar pentru Italia, Anglia, S.U.A., Spania nici unul. Că cei care întreţin varianta românească a enciclopediei nu deţin informaţii culturale, nu mă miră. Ceea ce mă intrigă este faptul că majoritatea textelor sunt traduse din varianta mamă, limba engleză. Ei bine, acolo cultura este bine reprezentată; doar că cei care au tradus nu s-au mai ostenit s-o facă şi pentru literatură, considerată de ei ca fiind lipsită de importanţă. Nici măcar numele autorilor remarcabili nu sunt menţionate. Apar însă numele unor fotbalişti.

2015-03-04 De ce amintirile nostalgii?

orăşenilor

nu

produc

2015-03-04 Pennsylvania nu este o pădure de condeie (pen = condei, silva=pădure) şi nici măcar una a condeierilor.

94

William Penn – un quaker – a primit de la regele Carol al II-lea al Angliei un document, prin care i se acorda dreptul de a stabili o nouă colonie în „West Jersey”.

Acest teren s-a numit Pennsylvania, după numele său.

2015-02-18 Cultura generală nu înseamnă să ştii multe fleacuri din domenii diverse, dar nici mai multe cunoştinţe dintr-unul singur. Cultură generală înseamnă să ştii ceea ce ar trebui să fi învăţat la liceu. Mai multe cunoştinţe dintr-un domeniu în dauna altuia înseamnă doar cunoştinţe de specialitate.

Este de asemenea o infatuare concepţia conform căreia sunt oameni de cultură doar cei ce lucrează în domenii considerate „umaniste”, adică accesibile oricui. Ea este de cele mai multe ori dovada incapacităţii lor de a se încumeta în efectuarea unor raţionamente mai complexe.

2015-02-18 Cei care, în trecut, au conceput sistemele politice a avut în vedere guvernarea de către oameni educaţi. Democraţia, ca formă de conducere de către popor, presupune că toţi oamenii cu drept de vot sunt educaţi. Se întâmpla în democraţia vechii Atene. Dreptul de vot universal este dovada maximei ipocrizii. Eroarea se vede cu

95

ochiul liber. Acum, şi aleşii sunt aidoma alegătorilor, adică din ce în ce mai ne-educaţi.

2015-02-16 Orice stat puternic se bazează pe o economie puternică. Pentru a avea o economie puternică, este nevoie de oameni bogaţi. (Ideea stupidă că averea poate aparţine statului – ca bun al întregului popor – a fost abandonată chiar şi de ruşi, cei care au experimentat-o.) Problema este „cum să faci oameni bogaţi dintr-o turmă de sărăntoci?”. Ce se poate întâmpla ne spune Orson Wells în „Ferma animalelor”. Pentru ce s-a întâmplat în lumea reală, exemplul României postdecembriste este elocvent. Din păcate, aceşti oameni nu pot asigura în perspectivă prosperitatea economiei naţionale şi nici măcar a propriei lor averi, pentru că au construit-o prin fraudă şi nu prin abilităţi profesionale reale. Speranţa teoretică ar fi în urmaşii lor, dar experienţa ne arată că urmaşii parveniţilor sunt, în cele mai multe cazuri, chiar mai puţin capabili decât părinţii lor, deoarece nu au fost educaţi corespunzător. Ca urmare, majoritatea averilor acumulate astfel se risipesc. Doar puţine rămân, suficiente însă pentru a dovedi urmaşilor primilor îmbogăţiţi că orice avere are nevoie de un bun administrator. Vor apărea astfel bogătaşi cu adevărat capabili să-şi merite numele şi averea. În consecinţă este necesară o stabilitate politică pe parcursul a cel puţin trei generaţii pentru a construi

96

o astfel de societate şi multe altele generaţii pentru a convinge populaţia că aşa e bine.

2015-02-14 În tratamentul homeopatic, se spune că medicamentele îşi păstrează valoare chiar şi după mai multe diluări, prin amprenta ce o lasă în lichidul sau substanţa în care au fost diluate. Pe de altă parte, se ştie că apa unui pârâu de munte este curată, fiindcă soarele, dar mai ales filtrul natural al drumului pe care-l străbate printre pietre, nisip vegetaţie o purifică. Deci, după câţiva metri sau kilometri, apa redevine curată, chiar dacă în amonte o căprioară şi-a lăsat acolo dejecţiile. După teoria homeopatică însă, amprenta lor rămâne. Şi nu numai a lor. Apa însăşi provine din ploi, care la rândul lor s-au format din apa evaporată din mările şi oceanele lumii, în care s-au vărsat toate fluviile cu râurile şi pâraiele lor, deci şi cu amprenta tuturor rahaţilor, nu numai ai animalelor, ci şi ai semenilor noştri de azi, de ieri, din secolul trecut şi celelalte milenii dinaintea erei noastre. Pe scurt, rahatul se pierde, dar amprenta lui rămâne. Partea proastă e că unii dintre strămoşi nu erau tocmai sănătoşi şi – dacă sănătatea nu se ia – unele boli sunt molipsitoare. În concluzie, consumaţi cel puţin doi litri de lichide pe zi, dar nu apă.

97

2015-02-13 Când eram în ultimele clase de liceu – se întâmpla prin anii 1953-54 – venea uneori un trimis al partidului, să ţină o cuvântare. Profesorii, în frunte cu directorul şi elevii din clasele mai mari eram adunaţi cu toţii în amfiteatru, să-l ascultăm. Vorbea o oră şi ceva; niciodată mai puţin. Una dintre întrebările mele de atunci, ce-mi stăruie şi azi în minte, era tocmai aceasta: cum reuşeşte să vorbească atât de mult fără să spună mare lucru?

Ce-i drept, eu n-am fost niciodată un bun vorbitor, iar „ideile” lui le-aş fi epuizat în mai puţin de două minute. De regulă, vorbitorul era puţin mai în vârstă decât noi şi mai tânăr decât oricare dintre profesori. În mod cert, nu era absolvent de liceu. O dovedea lipsa lui de cultură, ceea ce însă nu-l împiedica să-i admonesteze şi ameninţe cu destituirea pe profesori, ca şi cum speech-ul lui ar fi fost rezultatul unei anchete serioase, în urma căreia, el – specialistul – face o sinteză şi trage concluziile finale. Directorul era atacat în modul cel mai virulent. Neobrăzarea activistului era fără margini.

Acesta a fost modul în care am luat eu contact direct cu „organele” de partid.

2015-02-13 În comportarea sa faţă de natură, omul procedează în mod asemănător ca în luptele marţiale orientale: se foloseşte de energia adversarului, pe care îl dezechilibrează într-un moment de instabilitate, după care face ce vrea cu

98

trupul lui. De regulă îl trânteşte la pământ. Asta face şi omul cu natura, atunci când afirmă că a creat ceva nou. Până acum, el n-a creat nimic cu adevărat. El se foloseşte tot de natură, pentru a crea ceva, acel ceva fiind însă un ceva contra naturii, o parte a ei dezechilibrată şi „trântită la pământ”.

2015-02-09 Aseară, după ce am venit de la un spectacol, copii vecinilor încă se jucau, deşi era trecut de ora 1 noaptea. Nu era pentru prima dată. Este în programul lor zilnic să se culce foarte târziu. Se obişnuiesc de mici astfel, deşi nu cred că este folositor pentru formarea viitorului adult, pentru adâncimea puterii lor de judecată. Am experienţa anilor de studenţie, când nu puteam să învăţ după ora 9 seara. Confirmarea mi-a furnizat-o soţia, susţinând constatarea cu probe personale. Mai târziu, când consideram că seara îmi creşte agerimea, în timp ce dimineaţa mă trezeam cu dificultate, am încercat să-mi schimb programul: mă culcam după masă şi încercam să dorm cât mai mult, astfel încât să pot prelungi seara până târziu după miezul nopţii. Îmi propusesem să realizez un studiu profesional, pentru care aveam nevoie să nu fiu deranjat. Reuşisem aproape să inversez ziua cu noaptea. Am constatat însă curând că randamentul meu era mult sub cel normal. Deşi se părea că sunt în depline facultăţi mintale, analiza rezultatelor arăta că volumul de muncă prestat era foarte mic, în

99

comparaţie cu ceea ce făceam în mod normal. În plus, nu am avut nici o idee novatoare. Tot ceea ce făcusem noaptea era doar execuţia ideilor elaborate în cele câteva ore din timpul zilei.

2015-01-22 Nu sunt filolog şi nu am nici titluri academice în arta culinară, aşa că în cele ce urmează nu se află o comunicare ştiinţifică, ci doar constatările unui neofit. Incursiunea mea a pornit de la eticheta de pe o cutie de vânzare la un supermarket. Acolo scria clar: „Salată de boeuf cu carne de pui”. Nici măcar „salată boeuf”, ci „de boeuf”. Nu cred că se referă la cel care a făcut-o, dar . . . uneori gura păcătosului adevăr grăieşte. Că este aşa o dovedeşte şi variata „salata á la russe”, pentru prepararea căreia nu se foloseşte carnea vre-unui rus; ea este doar o variantă a salatei bœuf fără carne, pentru cine n-o are sau nu şi-o doreşte.

2015-01-07 De când sunt în Grecia, cârcotelile mele (ce m-aş face fără ele?) îi vizează – bineînţeles – pe greci. Prin comparaţie, încep să cred că românii sunt – dacă nu chiar sfinţi – măcar nişte mici învăţăcei la şcoala de balcanistică. Aşa ar fi dacă, din când în când, nu mi-aş aminti de unele întâmplări din România, când conaţionalii mei s-au comportat aidoma grecilor, uneori depăşindu-i. Iată un exemplu.

100

De câteva zile aştept o scrisoare din România, care întârzia să apară. Poate a ajuns la scara vecină, unde nu pot intra, fiindcă nu am cheie.

Mi-am amintit că, în urmă cu mulţi ani, mă întorceam acasă, în Braşov, într-o seară de iarnă, înfrigurat şi bolnav. Era vineri, aveam febră mare şi abia aşteptam să mă culc într-un aşternut călduros.

La intrarea în bloc, am găsit, o scrisoare pentru cineva de la scara vecină. Eram prea slăbit pentru ca să mă întorc şi s-o duc acolo. M-am gândit că cineva mai tânăr şi sănătos o va face a doua zi. Din cauza bolii, nu am ieşit din casă. După zece zile, găsesc scrisoarea tot acolo. Nici unul din cei aproape 30 de locatari din scara noastră nu s-a învrednicit s-o ducă. Nu trebuia nici măcar să se întoarcă din drum. Putea s-o facă atunci când pleca de acasă şi – oricum – trecea pe lângă scara vecină. Şi îmi aduc aminte de François Perroux, care scria: "În ţările subdezvoltate, structurile mintale ale populaţiei nu stimulează înclinaţiile spre a investi, care sunt resorturile creşterii… economia este nearticulată… indivizii şi grupurile lor îşi transmit defectuos informaţia economică…". Se potriveşte?

2015-01-06 De câteva zile, în blocul de vizavi, s-a mutat o familie de tineri. Nu ştiu dacă au maşină, dar în balcon, se văd două biciclete. Aici, în Atena, prezenţa ambelor este frecventă, aşa că informaţia nu este tocmai relevantă. Mai văd şi un câine mare,

101

care latră gros. Nu sunt un admirator al celor ce se declară iubitori ai animalelor de casă şi prefer un câine adevărat faţă de unul – fie şi drăgălaş – dresat să ţină locul unui partener de viaţă, pentru cei ce nu şi-au găsit persoana potrivită.

Una peste alta, nu ştiu de ce, am un plus de simpatie pentru această tânără familie. Rămâne să elucidez dacă la baza sentimentelor mele – fie şi provizorii – stă câinele sau faptul că sunt tineri. Eu am aproape 80 de ani şi mă întreb dacă simpatia pentru tineri este o calitate sau un defect. Întrebarea era valabilă până acum câteva minute, când am constatat că el cântă la vioară. Are şi note. Până să deschid calculatorul să notez evenimentul, i-a venit un musafir, probabil un coleg, şi acum cântă amândoi . . . atunci când nu vorbesc.

Nu-i acuz; grecii nu se pot abţine: vorbesc aproape permanent. Aceşti doi tineri – totuşi – din când în când, cântă. Nu aud ce şi cum o fac, văd doar că citesc aceeaşi ştimă. Şi mai văd câinele, care dă din coadă, ceea poate fi un indiciu în favoarea muzicii lor.

2014-12-29 Shirley MacLaine, Dancing in the Light „Ruşii iubesc, dar nu cunosc respectul, în timp ce americanii au respect, dar nu cunosc iubirea. De aceea, ruşii sunt pasionali iar americanii sunt raţionali.” (pag 241-2)

102

2014-12-27 În Biblie se vorbeşte doar despre măslini, nu şi despre alţi arbori. Chiar în Mitologie, la competiţia pentru Atena dintre Poseidon şi zeiţă, ea a adus un măslin, cu care a câştigat inimile atenienilor. Toate acestea dovedesc că şi atunci, ca şi acum, clima era aceeaşi.

2014-12-27 În familie şi printre prieteni nu poţi fi bine apreciat.

2014-12-08 Genii şi genii De câţiva ani buni, sărmana mea minte se chinuie să discernă între adevăratele genii şi cele propulsate din diferite interese şi – în ultimă instanţă – să se întrebe dacă există sau nu cu adevărat genii autentice.

Chiar şi asupra lui Rembrandt am avut un semn de întrebare, atunci când am constatat că au existat zeci de pictori contemporani cu el, care au pictat într-o manieră asemănătoare, iar astăzi sunt necunoscuţi marelui public. Poate că el a fost cel mai bun, dar – pentru mine – geniu este cel ce vine cu o idee novatoare şi nu un profesionist oarecare, ceva mai bun decât alţii.

Nu dau exemple de genii din ştiinţă, care s-ar putea să deranjeze. Din punctul meu de vedere, un 103

geniu a fost, Toni Sailer. Ştiu că domeniul în care a activat va provoca dispreţul intelectualilor snobi, dar este eroarea lor să gândească îngust. La Olimpiada de iarnă din 1956, el a venit cu un stil ce a revoluţionat lumea schiului alpin de atunci. Acest stil este practicat şi în zilele noastre. M-a surprins de aceea că, de curând, am citit o trecere în revistă a marilor schiori, în care el era abia menţionat la „şi alţii”. Mulţi dintre cei ce figurau în lista nu reuşiseră nici măcar să-i egaleze performanţa cuceririi tuturor probelor olimpice, fără a mai vorbi despre modul în care el a făcut-o şi – mai ales – despre faptul că a venit cu ceva nou, a inovat tehnica cunoscută la timpul lui.

Un alt geniu autentic, care mi-a atras atenţia în urmă cu mulţi ani, a fost unul dintr-un domeniu şi mai surprinzător: politica. Este vorba despre George Orwell, cu „Ferma animalelor”. Vor zice unii că domeniul lui Orwell a fost literatura şi nu politica, dar literatura ar trebui mai întâi definită, fiindcă nu este tot una să te referi la romane de dragoste, de „crapă” şi spada, de poveşti pentru copii sau de scrieri serioase. „Ferma animalelor” este o metaforă excelentă a evoluţiei ideilor comuniste. Este vorba deci despre politică. Presupun că autorul nici nu s-a referit în mod special la ţările socialiste, care nici nu existau când scria el şi, poate că nici nu l-a fi interesat, ci la evoluţia ideilor care pot conduce la dictatură. Ideea era cunoscută încă din antichitate şi magnific evocată în Biblie prin exemplul poporului evreu, care l-a votat pe Barabas şi nu pe Iisus.

104

Orwell însă a dus-o mai departe şi a arătat consecinţele posibile.

Pe scurt, nimic nou sub soare. Şi acum, după această introducere, să intru în subiect. El este mai scurt decât introducerea, fiind vorba de un citat, cel care mi-a stârnit aceste gânduri. Şi poate că nu atât citatul merită, cât datarea lui: 25 aprilie 1760, adică la foarte puţin timp după ce Petru cel Mare al Rusiei a orientat ţara sa către Europa şi i-a trasat sarcinile pentru viitor. Era şi ea la puţin timp după ce Ivan cel Groaznic şi-a anexat Siberia, făcând o mare putere economică din ceea ce, înainte, nu era ceva de luat în seamă pe harta politică a lumii. Textul aparţine ministrului danez al afacerilor străine, contele Bernstorff, şi este adresat ministrul francez de externe, ducele de Choiseul. Iată extrasul ce mi-a atras atenţia: „Rusia e o teroare pentru toate naţiunile civilizate, de care se apropie. Ce limite s-ar putea pune vreodată cupidităţii unei naţiuni destul de numeroase pentru ca pierderea oamenilor să n-o afecteze, şi destul de săracă, pentru a fi obligată să caute la altul ceea ce nu are la ea acasă; unei naţiuni dure şi războinice, care nu are nici moravuri, nici legi, nici plăceri, care să poată s-o îmblânzească, s-o oprească său s-o reţină; care nu recunoaşte drept regulă decât voinţa unuia singur; care nu se teme de nici o altă putere; care, în sfârşit, poate să-şi cucerească toţi vecinii, încredinţată că nici unul dintre ei nu poate face acelaşi lucru cu ea?.” Citatul l-am găsit în „Civilizaţii şi tipare istorice”, de Neagu Djuvara, la pagina 123.

Tot el, Neagu Djuvara, concluzionează: „Scrisoarea

105

contelui de Bernstorff, de o extraordinară luciditate politică, se poate citi după mai bine de 200 de ani ca şi când ar fi vorba de istoria contemporană a Europei”. Într-adevăr, trebuie să recunosc, danezul a fost un geniu în comparaţia cu majoritatea politicienilor occidentali de azi, prinşi în interese meschine, din cauza cărora pierd din vedere ansamblul.

2014-12-06 Expresia „A dat în mintea copiilor” este de obicei greşit interpretată, datorită formulării inexacte. Nu este vorba de toţi copiii, ceea ce ar induce un mod de gândire copilăresc, ci la modul de gândire al acelei persoane, existent încă din timpul copilăriei, dar ameliorat prin educaţie. Este deci o revenire la caracteristicile sale intrinseci, la personalitatea sa. Pentru cele rele, există expresia „Şi-a dat arama pe faţă”. Dar, cum nu toţi oamenii sunt răi, expresia iniţială trebuie considerată ca atare, fără alte conotaţii, negative sau pozitive. Ea are şi o interpretare medicală: senilitatea este adesea manifestată prin pierderea memoriei faptelor recente, dar amintirea surprinzător de exactă a evenimentelor petrecute în copilărie.

2014-12-04 Franceza lui Panait Istrati? Emil Cioran s-a străduit o viaţă să înveţe franceza, dar n-a renunţat la ajutorul partenerei sale de viaţă, Simone Boué.

106

Opinii În urmă cu câteva zile, m-a surprins afirmaţia unui român, atenian mai vechi decât mine, conform căreia grecii consideră că un apartament este cu atât mai valoros cu cât etajul la care este situat se află mai sus. De atunci, eu stau şi cuget, încercând să găsesc justificarea acestei credinţe. Eu, păstrător al mentalităţii româneşti, consideram că etajul 1 sau 2 sunt ideale. Parterul este exclus din motive evidente, iar nivelele superioare sunt cu atât mai dezavantajoase, cu cât se află mai sus. Urcuşul la etajul nouă, spre exemplu, atunci când liftul este defect, semănă cu o excursie pe munte, ceea ce, pentru o persoană în vârstă poate fi doar o amintire din tinereţe. Ultimul etaj are în plus dezavantajul tavanului insuficient izolat termic, cu toate neplăcerile ce decurg de aici, fără a mai vorbi despre infiltraţiile de apă de ploaie şi zăpadă.

De ce concepţia grecilor este diferită? Prima enigmă o aveam din blocul în care am locuit până să mă mut unde stau acum. El, blocul, a fost construit, adică finanţat, de către o familie ce şi-a rezervat ultimul etaj, unde locuieşte şi acum. Restul apartamentelor le-a vândut, le-a lăsat moştenire copiilor, sau le închiriază. Presupun că au avut grijă ca izolaţia tavanului să fie perfectă. Rămâne dezavantajul urcuşului, în ipoteza că liftul se defectează. Am locuit doi ani acolo, şi acest lucru nu s-a întâmplat. Asta mi-a adus aminte de replica unui neamţ, la întrebarea mea „Cum se descurcă,

107

dacă un anume mecanism nu funcţionează?” Era vorba despre un automatism banal, introdus în activitatea domestică, a cărui întrerupere ar provoca disfuncţionalităţi grave. Răspunsul neamţului, după ce a depăşit surpriza provocată de întrebarea mea, a fost: „Cum să nu funcţioneze, din moment ce a fost construit pentru a funcţiona?” Ipoteza i s-a părut absurdă, iar întrebarea mea o jignire la logica lui. Întreaga discuţie ce a urmat între noi a fost marcată de suspiciunea lui că eu încerc să-l iau peste picior.

Grecii însă nu sunt nemţi. Dintre popoarele europene, ei sunt poate cel mai puţin europeni. Da, ştiu, cultura europeană a plecat din Atena, dar e mult de atunci şi, în plus, a plecat fără să lase ceva în urmă. O explicaţie trebuie însă să existe şi ea trebuie căutată în actualitate. În România s-au construit blocuri înalte, asemenea celor din occident, dar – ca în multe alte cazuri – asemănarea era doar o imitaţie. Afişam şi noi pretenţii democratice, dar lipsea democraţia. Apropo de imitaţii, îmi amintesc acum o fotografie din revista „China today” (existau asemenea reviste pentru toate ţările comuniste). Modelul fotografiei era cel american: la marile lansări în Cosmos, televiziunile şi revistele arătau imagini cu o sală imensă, plină de calculatore electronice, din spatele cărora specialiştii urmăreau funcţionarea diferitelor aspecte ale acţiunii. La un pupitru central se aflau cei ce dirijau zborul. Fotografia chinezilor arăta o sală asemănătoare, cu deosebirea că pe toate mesele se aflau cuverturi roşii, iar între „calculatoare” nu se afla nici un cablu de conectare.

108

Mesele păreau luate de la o cantină muncitorească.

Pentru orice specialist, minciuna era evidentă. La întrebarea mea „Cum de chinezii îşi permit o asemenea gafă?”, un coleg mai isteţ mi-a răspuns că revista nu se adresează specialiştilor şi - cum mulţi văd puţini pricep - ea îşi realizează perfect scopul propagandistic. A fost o mică paranteză.

Revenind la greci şi la blocuri, explicaţia este mai simplă. Grecia a intrat în NATO şi apoi în Uniunea Europeană, din motive, evident, politice.

Dat fiind situaţia ei economică, a fost permanent ajutată. Spre deosebire de Germania, spre exemplu, care a folosit ajutoarele primite prin Planul Marchal pentru refacerea economiei distrusă de război, guvernul Greciei a dat banii oamenilor. Dar ce puteau să facă cu banii nişte bieţi pescari sau oieri, majoritatea analfabeţi? S-au mutat la oraş, unde şi-au construit, pentru început, case cu minimum două etaje. Cu timpul, numărul nivelelor a crescut, ca şi nivelul lor de trai, şi-au cumpărat maşini bune şi aşa mai departe. Astăzi, două treimi din populaţia Greciei locuieşte în Atena. Ultimii veniţi, mulţi de pe alte meleaguri, s-au mutat în blocuri înalte, gata făcute. Blocurile în care s-au mutat erau dotate cu lifturi funcţionale. Nu le-a trecut niciodată prin minte că s-ar putea să existe disfuncţionalităţi asemănătoare celor din România.

Nu pentru că ar fi grecii foarte buni meseriaşi, ci pentru că investiţiile serioase au fost făcute de meseriaşi adevăraţi, veniţi din ţări mai avansate din punct de vedere tehnic. În ceea ce-i priveşte pe noii locatari, ei au apreciat valoarea apartamentelor în

109

funcţie de privelişte, soare şi gradul de izolare.

Evident, la ultimul etaj se pot simţi ca într-o casă izolată, chiar dacă nu direct pe pământ, ci puţin mai sus. Nimeni nu-i deranjează şi apartamentul nu poate fi inundat din neglijenţa celui de deasupra lui.

Iată deci că dreptatea este, de această dată, de partea grecilor! În necunoştinţă de cauză, opinia lor se dovedeşte a fi corectă, în timp ce a mea era greşită, tocmai pentru că ştiam ceva. Mi-ar fi prins cu mult mai bine dacă nu aflam.

2014-11-23 Scrisul meu este lapidar, fiindcă plec de la principiul că orice carte, ca orice obiect – de altfel – are o destinaţie. Judecăm lucrurile după măsura în care ele corespund scopului pentru care au fost create. Nu există ceva bun sau rău în valoare absolută, în abstract, ci mai bun sau mai rău în raport cu modul în care îşi îndeplineşte funcţia.

Cărţile sunt destinate cititorilor; dar cititorii nu sunt identici. Ei diferă în funcţie de preocupări, inteligenţă, grad de cultură, afinităţi, gust şi multe altele. Nu există carte pentru toată lumea, ci doar cărţi pentru diferite categorii de cititori. Cine judecă întreaga literatură după ceea ce crede el că ar trebui să fie, ei bine, acela este un intelectual foarte limitat, dacă îl mai pot numi intelectual. Nici o persoană, oricât de inteligentă, nu poate cuprinde cu mintea lui toate domeniile cunoaşterii. De aceea, când scriu, eu am în vedere cititori asemenea mie.

Lor mă adresez şi nu am pretenţia să satisfac pe

110

toată lumea. Ori, majoritatea cunoscuţilor mei sunt oameni ocupaţi, care nu au timp şi nu agreează descrieri – fie şi pitoreşti – de genul introducerilor lui Sadoveanu. Ele au fost la modă cândva; astăzi oamenii sunt grăbiţi. Americanii nu agreează nici măcar frazele lungi şi nicidecum paragrafe fără conţinut. Asta nu înseamnă că ele, frazele, nu trebuie să fie frumoase. Frumuseţea începe cu claritatea. Cel care scrie o carte este o persoană care are ceva de spus, iar expozeul său este apreciat după claritatea expunerii.

2014-11-09 În sfârşit, mi-am găsit locul: m-am mutat pe strada Parthenonos. Ştiu că toată lumea se gândeşte la templul de pe Acropole. Mai puţină lume ştie ce înseamnă. Ei bine, tocmai aici este cheia; înseamnă „camera tinerelor femei” sau „camera fetelor”. Explicaţia este simplă: zeiţa Atena, căreia i-a fost dedicat templul, era virgină. Presupun că tocmai din acest motiv i s-a ridicat şi templul, deşi mitologii avansează alte supoziţii, mai puţin credibile. Indiferent de motive, în ceea ce mă priveşte, simpla idee că mă culc în fiecare seară în camera fetelor este un motiv de relaxare.

2014-11-09 „România are atâta noroc că nu mai are nevoie de politicieni competenţi, care să se ocupe

111

de soarta ţării.” - Petre Carp, referindu-se la perioada fericită de după Primul Război Mondial.

Iată că n-a fost deloc aşa. Constatam astăzi ca este exact invers.

Turnirul pisicilor Orice om are în dotare o cantitate oarecare de dragoste. Modul de distribuţie este cel care îi diferenţiază. La unii, ea este larg distribuită, în timp ce la alţii ea este concentrată asupra unui număr restrâns de persoane sau, prin restrângerea ariei, la o singură persoană, animal, sau chiar obiect.

Ca toţi parveniţii, grecii imită ceea ce li se pare lor că ar fi la modă. Acum sunt animalele de companie. Nu orice animal; doar căţeii, fiindcă cu ei se poate defila e stradă. Efectul? Urină la fiecare pom şi rahat din 10 în 10 metri. Colectarea lor nu intră în discuţie. Putem avea înţelegere pentru unele persoane în vârstă, care au pierdut pe cineva drag sau chiar pentru cele ce n-au cunoscut dragostea printre semeni şi se consolează cu fidelitatea unui animal. Pretinsa dragoste de animale este însă un moft al celor ce nu iubesc pe nimeni, dar cred că îşi pot acoperi insatisfacţiile de orice fel afişându-se cu un animal de companie.

Câinii sunt de preferat, fiindcă pot fi dresaţi să afişeze dragostea pentru stăpân. Nu este cazul grecilor, decât în rare excepţii. Pentru majoritatea, animalele de companie sunt doar ceva asemănător unor articole de vestimentaţie, dar mult şic.

112

Există însă şi excepţii. O doamnă în vârstă se ocupă de hrana pisicilor ce profită de bunătatea ei şi îşi iau zilnic porţia de mâncare în curtea din spatele blocului în care locuieşte. Nici o pisică nu este a ei, nu se afişează pe stradă sau în casă cu vreuna dintre ele. Ea doar le dă de mâncare, fără să aibă vreun beneficiu de pe urma lor. Şi face aceasta zilnic, în ciuda colocatarilor, care se plâng de mizeria lăsată de pisici. Oricum, mizeria pisicilor nu se compară cu cea de pe trotuare, lăsată nu de câini, ci de stăpânii lor, pe care până ce şi legea îi obligă să lase curat pe unde trec.

Revenim însă la pisici. Ele oferă aproape zilnic un spectacol ce merită să-l urmăresc din balconul. De câtva timp un motănel este foarte distractiv; poate e pisicuţă, dar pare băiat, dacă e să-i compar comportamentul cu cel uman. Este un animal foarte jucăuş; atunci când nu găseşte altceva, se face că aleargă după o pradă imaginară, o prinde, se luptă cu ea, îi dă drumul, iar o prinde, o abandonează pentru câteva secunde, apoi se aşează pe burtă, încordat, cu privirea înainte şi, dintr-odată, se aruncă asupra prăzii şi jocul continuă. Sare lateral, iar o prinde, se dă înapoi, o prinde din nou; aleargă apoi trei-patru metri într-o direcţie oarecare, să prindă din nou aceeaşi pradă, sau, poate, o alta, ce tocmai s-a ivit. Este fascinant!

Are doar câteva luni, este plin de energie şi chef de joacă. Ceea ce impresionează cel mai mult este capacitatea lui de a construi scenarii. Rari sunt copiii capabili să se joace singuri cu atâta imaginaţie.

113

Uneori încearcă să antreneze în jocul lui şi două pisici mature. Este de presupus că una dintre ele este mama lui. Despre tată nu poate fi vorba la pisici, acesta fiindu-le necunoscut. Într-o zi, alerga după un porumbel adevărat, aterizat să se înfrupte din hrana pisicilor. Bineînţeles, porumbelul a zburat, dar – în cursa lui – pisoiul s-a împiedicat de o altă pisică, ce i-a tăiat calea. Supărat, i-a tras o palmă, de fapt o labă. Scena a fost absolut identică cu cea dintre oameni.

Acum, spectacolul pare a fi unul deosebit.

Eroul nostru se juca cu un obiect nedefinit, rotund şi uşor, de circa 3 centimetri diametru. Dornic de ceva nou, a antrenat în joc una dintre pisicile mature. A fost un turnir în toată regula. Se deplasau la circa zece metri una de alta, de unde fiecare pornea vijelios către „adversar”. Doar scutul şi lancea le lipsea aşa că, la întâlnire, îşi atingeau doar labele.

De pe noile poziţii, disputa se relua. Atraşi de spectacol, câţiva porumbei asistau la „luptă” de pe crengile unui pom din vecinătate. La început au fost doar trei-patru, dar cu timpul s-au adunat mai mulţi şi stăteau pe crengi, ca şi cum ar fi fost în loja oficială. Interesul pentru dispută era vizibil după modul în care îşi mişcau capetele, urmărind combatanţii. Nici la meciurile de fotbal nu există un interes pentru joc atât de mare ca la aceşti porumbei. Oamenii mai mănâncă seminţe; ei nu.

114

2014-11-08 Când aveam 40-50 de ani, am aflat că unii colegi mai tineri îmi spuneau „bătrânul”. Astăzi, numi mai spune nimeni astfel, semn că sunt deja bătrân.

2014-11-08 Mă surprinde afirmaţia unor persoane că îi pot înţelege pe cei din jur, care vorbesc o altă limbă decât a lor, dar nu se pot exprima în acea limbă. La mine e invers. Eu mă pot exprima în limbile pe care le-am învăţat, dar am mari dificultăţi de înţelegere a celor pentru care limba străină pentru mine este limba lor maternă.

2014-10-31 Întâlnesc uneori persoane relativ tinere, care îmi spun că ei şi ai lor „au dus-o bine” înainte de ’89, datorită unui statut special al unuia sau a mai multor membri de familie. Nu discut acum calitatea acelor persoane.

Mă gândesc însă: ce înseamnă „s-o duci bine”? Din ce punct de vedere facem această apreciere cu caracter general? Va trebui probabil să diferenţiem câteva praguri şi să identificăm concepţia despre viaţă a celor ce fac parte din asemenea categorii. Eliminăm din discuţie situaţia celor sub limita sărăciei absolute, în care se poate muri de foame. Vorbesc despre Europa, sau mai exact despre Europa de Est, pe o cunosc.

115

A fi sau a nu fi mulţumit de condiţiile oferite de societatea în care trăim presupune existenţa unui criteriu, un reper faţă de care trebuie să ne raportăm aprecierile. În marea majoritate a cazurilor, cei ce afirmă că „au dus-o bine” în acea perioadă funestă sunt persoane fără preocupări intelectuale, iar aprecierile lor se limitează la comparaţia strict pecuniară dintre ei şi ceilalţi, a lor fiind mai bună tocmai datorită faptului că au fost susţinători direcţi ai sistemului politic, sau măcar beneficiari ai lui. Un intelectual însă are obiective din alte zone decât cele strict pecuniare şi este chiar dispus să renunţe la o parte din confort pentru a-şi atinge obiectivele. Atunci însă când este obligat să-şi consume energia şi timpul pentru procurarea celor strict necesare vieţii, nu mai poate considera că „a dus-o bine”, fiindcă a reuşit să-şi procure un litru de lapte la magazinul alimentar din cartier, unde a stat la rând câteva ore bune. Timpul lui a fost iremediabil pierdut, ceea ce înseamnă că el – ca intelectual – este mai puţin realizat. Asta ca să nu mai vorbim despre dificultăţile de afirmare, sau chiar de piedicile ce i s-au pus în cale.

2014-10-14 Se spune, şi unii chiar cred, că bărbaţii adulteri ar fi mai numeroşi decât femeile adultere, deşi nimeni nu a demonstrat această alegaţie. Dacă este aşa, trebuie să oferim o cauză. O găsim în gelozia femeilor, care îi poate face pe bărbaţi să creadă că ar fi ceva de capul lor, chiar dacă au

116

depăşit vârsta potenţialului lor sexual maxim şi chiar pe cel minim admisibil. În consecinţă, nu le rămâne decât să spere şi să încerce. Această cauză explică doar comportarea unor bărbaţi, nu şi raportul numeric dintre ei şi femei. În lipsa unei statistici serioase, încercăm cu logica. Ea ne spune că, pentru un adulter, este nevoie de două persoane. Dacă ambele sunt căsătorite, înseamnă că numărul bărbaţilor este egal cu cel al femeilor. Rămâne deci să analizăm cuplurile mixte, compuse dintr-un partener căsătorit şi unul liber. În ipoteza că dorinţa de adulter este egală, să vedem ce gândeşte partenerul potenţial.

Femeile necăsătorite vor să se mărite şi, din acest motiv, nu se vor încurca cu bărbaţi deja căsătoriţi. Exemplele contrare - ale celor ce îşi propun să distrugă o familie, să „fure” bărbatul alteia - deşi abundă în literatură, sunt foarte puţine în realitate.

Bărbaţii necăsătoriţi, în schimb, mai ales cei tineri, preferă femeile căsătorite, cel puţin din două motive: - tinerii au o înclinaţie naturală către femei mai „coapte”; - relaţia cu o parteneră nemăritată ridică multe probleme, începând cu riscul unei căsătorii nedorite şi terminând cu cel al contactării unor boli venerice. În schimb, o femeie măritată, va fi discretă, aşa că – pentru moment – este de preferat.

117

Este deci limpede că femeile adultere sunt cu mult mai numeroase decât bărbaţii. Restul este literatură pentru suflete sensibile.

Cum rămâne cu gelozia? Ar trebui ca ea să fie mai frecventă la bărbaţi, dar o găsim din abundenţă la femei. Dat fiind lipsa ei de logică, nu ne rămâne decât s-o catalogăm ca maladie ereditară incurabilă. Ele nu au nici o vină. Sau, poate, un anacronism, pentru că sunt mii de ani ce când bărbaţii întreţineau în mod oficial amante, iar cea în care obiceiul era încă tolerat în anumite medii este astăzi doar subiect în povestirile din bătrâni.

2014-10-13 Copilul învaţă din experienţe adesea neplăcute. Începând cu mersul pe două picioare şi continuând cu tot felul de căzături şi lovituri, el deprinde abilităţi de mişcare şi nu numai. Un copil zglobiu va deveni tot mai sigur pe el şi mai performant. Bineînţeles că şi loviturile primite de-a lungul vieţii, fiind mai numeroase, vor afecta organismul într-o măsură mai mare decât al unuia mai puţin dotat. Să nu ne mirăm deci că tocmai aceştia din urmă trăiesc mai mult. Este tendinţa naturală de nivelare: cei performanţi mor repede, ceilalţi trăiesc mai mult.

2014-10-13 Mâine, 14 octombrie (anul nu are importanţă), este Sfânta Paraschiva, vindecătoarea. Te scapă de orice suferinţă ai avea, cu condiţia să te rogi de ea.

118

Se mai spune că, dacă nu ai nici o suferinţă, îţi face ea rost de una, fiindcă doar aşa te poate ajuta. Din acest motiv, se recomandă să te fereşti de accidente, contacte cu persoane afectate de maladii contagioase etc. Cel mai bine ar fi deci ca mâine să stai cuminte în casă.

Cum asta nu se poate întotdeauna, îmi amintesc şi de o altă observaţie curioasă: „vinerea sunt trei ceasuri rele”. N-am înţeles niciodată de ce trei; ajunge şi unul iar, la nevoie, chiar şi un minut este arhisuficient să ţi se întâmple ceea ce nu-ţi doreşti.

Cât despre alegerea zilei de vineri dintre toate cele şapte ale săptămânii, nu că aş fi înţeles, dar am găsit un fir. În Grecia – de unde au plecat multe din obiceiurile noastre regretabile – denumirea zilei de vineri este „Paraskevi”. Curios că, din mulţimea sfinţilor creştini, doar Paraschiva este reprezentată.

Pentru celelalte zile soluţia a fost mult mai simplă: „Deftera” (luni), „Triti” (marţi), „Tetarti” (miercuri) şi „Pempti” (joi), adică „a doua”, „a treia”, „a patra” şi „a cincia”, după care, brusc, urmează această „Paraskevi”. De ce săptămâna începe cu „a doua”?

Pentru că prima este ziua Domnului, „Kiriaki”. Nu numai la greci. Dacă ne uităm în majoritatea calendarelor occidentale, duminică este prima zi a săptămânii. Este de aceea aproape amuzantă superstiţia unor gospodine ca lunea să nu spele rufe şi, în general, să nu execute activităţi neplăcute, fiindcă ce fac în prima zi vor face în toate celelalte zile ale săptămânii. Este corect pentru duminică, zi dedicată Domnului, dar nu pentru luni.

Englezii, şi nu numai, i-au spus duminicii „Sunday”,

119

adică ziua soarelui, probabil de pe timpul când soarele era zeul suprem. Cu ceva timp în urmă, când duminica era singura zi liberă a săptămânii, omul muncii se bucura că putea să iasă la iarbă verde şi să se bucure de razele soarelui. Acum, sunt mai multe zile libere, poate că măcar într-una dintre ele Cel de Sus să dea puţin soare. Ar trebui deci ca întreg week-endul să se numească Sunday. În consecinţă, până se vor lămuri toate aceste aspecte incerte, e bine ca mâine să ne ferim de accidente. În celelalte zile, puteţi face orice.

2014-10-12 Înregistrările moderne pe suport magnetic sau pe Internet se pierd. Prin dezvoltarea tehnologiei, aparatura cu care au fost înregistrate dispare, astfel că nu mai pot fi citite.

2014-10-11 Se întâmplă să primesc pe Internet acelaşi mesaj de mai multe ori, bineînţeles, din surse diferite. La prima vedere, este un dezavantaj; la o analiză mai profundă, este însă un avantaj, fiindcă circulaţia aceleiaşi idei dovedeşte că ea se înscrie în preocupările oamenilor.

Unul dintre cele mai recente mesaje este despre nota 1, acordată de un profesor pentru compunerea unui elev din clasa a 7-a, dacă ţin bine minte.

Lucrarea avea ca subiect calul şi trebuia să aibă lungimea unei pagini. Elevul a scris „Calul intră în

120

pădure . . . tâgâdâm, tâgâdâm . . .” şi aşa mai departe, pe toată pagina, încheind cu „Calul iese din pădure.” Ideea nu este nouă. Internauţii au invocat un banc cu Bulă, dar originalul – de import - este cu mult mai vechi. Atitudinea profesorului este cea care mi-a atras atenţia. În ipoteza că el ştia de existenţa precedentului, putea să admonesteze elevul pentru lipsa respectului cuvenit, nu însă atât de dur pe cât a făcut-o. Dacă nu ştia, merita să-i acorde circumstanţe atenuante pentru simţul umorului, care – în mod evident – i-a lipsit profesorului. În ambele cazuri, evidentă este doar absenţa simţului pedagogic, ca să nu mai vorbim despre alte abilităţi intelectuale.

De ce am reluat şi eu acest mesaj? Pentru că el circulă. Şi dacă circulă, m-am întrebat: de ce? Ce le-a plăcut oamenilor aici? Isteţimea copilului iese din calcul, fiindcă ideea nu i-a aparţinut. Reacţia dură a profesorului faţă de o glumă nevinovată a unui elev este cea care a şocat. Interpretarea depinde de cititor.

2014-10-11 Simptomatic pentru România de azi, dar şi pentru cea de ieri, este replica dată de Brătianu lui Nicolae Iorga, la observaţia-întrebare arogantă a istoricului: „Ce să aflu eu de la un inginer?”.

Brătianu, care era prim-ministru, îi răspunde: „Măsura, domnule profesor, măsura!“. Da, măsura este cea care ne lipseşte. De aceea călcăm în străchini.

121

2014-10-09 În timpul verii, din diferite materiale – cumpărate sau recuperate – am confecţionat câteva mici dulapuri pentru scule, materiale de pictură şi altele asemenea, ce stau pe balcon. Astăzi, am găsit pe plajă o coloană mică din marmură. Dacă aş mai găsi una, aş putea face un mic templu. S-ar cuveni, bineînţeles, să-l dedic cuiva. Printre zeii cunoscuţi, nu am găsit nici unul potrivit. Religiile monoteiste, deşi au înlocuit idolii cu o singură divinitate, au creat, în schimb, o mulţime de sfinţi şi sfinte. Am auzit că Sfânta Caterina este protectoarea proştilor.

I-aş cere favoarea să înlocuiesc stâlpul de marmură, care-mi lipseşte, cu unul din lemn, dar ştiu că sfinţii vor biserici nu simple temple. Dacă mă gândesc mai bine, poate că cel mai bun loc pentru stâlpul pe care l-am găsit azi dimineaţă este chiar acolo, culcat pe plajă. Toată lumea îşi imaginează că, odată, demult, a fost ceva de capul lui. De capul stâlpului. La mine în balcon, s-ar întreba ce caută acolo şi – ştim bine - la întrebările fără răspuns pot să apară tot felul de ipoteze, majoritatea defăimătoare. Asta îmi aduce aminte de Cato cel Bătrân. Se zice că un prieten i-ar fi spus: „Este scandalos că nu ţi s-a ridicat nici o statuie în Roma!

Am să constitui un comitet în acest scop”. La care, înţeleptul ar fi răspuns: „As dori mai degrabă ca oamenii să se întrebe de ce nu există o statuie a lui Cato, decât să se mire că există una”. Nu e cazul meu, dar nici cu coloana de marmură în balcon nu

122

mă simt bine. Mai bine mă întorc pe plajă şi mă aşez lângă ea.

2014-10-06 Nu ai nici o şansă să faci literatură cu o minte raţională. Şi vorbesc foarte serios. În ceea ce mă priveşte, cele mai reuşite texte îmi vin în minte în momente de visare, create din diferite motive, în nici un caz în cele de luciditate. Odată ce visarea încetează şi încerc să redactez ceea ce mi-a venit în minte, devin tot mai raţional, farmecul literar dispare şi - odată cu el - ceea ce putea fi poezie devine banalitate.

2014-09-13 Acum, că am îmbătrânit, multă lume mă sfătuieşte cum să evit boala alzheimer (un termen mai rafinat pentru ramolisment). Din păcate, mulţi nici nu ştiu cum se pronunţă corect acest cuvânt, iar despre ortografie . . . să nu mai vorbim. Acolo lipseşte un „t” şi nu se spune „alt-zaimăr”, ci „altzaibăr”. De ce era nevoie de un cuvânt sofisticat, din moment ce ştie toată lumea că nu e bine să schimbi vinul. Pentru cei care au probleme cu vinul, sfatul meu este să renunţe complet la zaibăr şi să se orienteze către ţuică sau similare. Măcar acestea sunt băuturi rafinate prin procesul de fabricaţie. Iar dacă indicaţia nu se referă la alt zaibăr, ci la zaibărul altuia, atunci nu este o boală organică, ci una de caracter.

123

2014-08-25 Turcii au pătruns într-o Europă creştină. Cea mai mare influenţă la conducerea Imperiului Otoman au avut-o grecii ortodocşi. Şi totuşi, turcii au îmbrăţişat religia islamică. De ce?

2014-08-18 Un program de calculator este bun în măsura în care răspunde cerinţelor utilizatorului. Desigur, profesioniştii au opiniile lor, cu privire la anumite tehnici de programare, dar calificativul final în acordă cel căruia îi este destinat. Un program pentru jocul de şah, spre exemplu, va fi apreciat ca fiind cu atât mai valoros, cu cât este mai greu de învins de către un şahist experimentat.

Probabil că, până aici, toată lumea este de acord cu mine. Această idee este însă valabilă şi în alte domenii, aş zice că în toate, ceea ce probabil că nu va conveni tuturor.

Voi exemplifica cu muzica, domeniu în care ne pricepem cu toţii, cel puţin în calitate de ascultători. Compozitorii profesionişti însă, cunosc în plus tot felul de teorii, metode, tehnici etc. Cu timpul, ei devin robii profesionalismului lor şi rezultatul are o legătură tot mai slabă cu gusturile ascultătorilor. Ideea potrivit căreia lipsa educaţiei de specialitate a ascultătorilor este vină este o minciună, avansată în special de către compozitorii lipsiţi de talent. Dovada o fac situaţiile în care

124

tehnici componistice ireproşabile, asociate cu lipsa oricărui simţ muzical al compozitorului, au ca efect cacofonii în adevăratul înţeles al cuvântului (κακοφωνή = sunet rău), faţă de care chiar şi manelele (Doamne fereşte!) sunt de preferat.

Cred că aceste exemple sunt suficiente pentru această idee - a aprecierii rezultatelor după eficienţă şi nu după tehnicile de elaborare -, care este valabilă în toate domeniile. Mă opresc deci aici, fiindcă nu doresc să enervez chiar pe toată lumea.

2014-08-06 Centrul oraşului Braşov şi străzile adiacente purtau în trecut denumiri potrivit produselor pe care negustorii şi breslele le ofereau spre vânzare.

Astfel, Şirul Tăbăcarilor, Şirul Ţesătorilor, Şirul Vămii etc. erau denumiri caracteristice. Mai târziu, după modernizarea oraşului, vechile străzi au căpătat aspectul obişnuit al oraşelor europene, iar denumirile s-au schimbat şi ele, chiar de mai multe ori, în funcţie fluctuaţiile politice. Odată cu transformarea în parc a unui maidan din imediata vecinătate a centrului, dincolo de parc, s-a construit o stradă elegantă, cu vile somptuoase. Deşi strada a primit şi ea diferite denumiri oficiale, localnicii au păstrat obiceiul şi au poreclit-o „Şirul Hoţilor”, deoarece majoritatea proprietarilor aparţineau „breslei” avocaţilor, una dintre cele mai profitabile în noile condiţii economice ale României moderne.

Aveţi probleme cu justiţia? Sincere păreri de rău!

125

2014-07-25 Telepin – fiul unei căpetenii hitite, avea capacitatea de a se teleporta.

2014-07-24 M-am născut şi am copilărit în municipiul Roman, am urmat cursurile universitare la Iaşi, am locuit 9 ani în Ploieşti, unde am cunoscut-o pe soţia mea (din Tulcea), împreună cu care m-am mutat în Braşov. De peste jumătate de secol, reşedinţa mea oficială este în acest oraş, deşi – de trei ani – locuiesc în Atena (Grecia). La întrebarea „Unde este casa mea?”, trebuie să mă gândesc de două ori, înainte de a da răspunsul, care depinde de context.

Cred că acolo unde am conexiunea la Internet.

2014-07-11 Îmi place muzica după care tema principală îţi rămâne în minte. Pleci de la concert cu ea în cap, spre deosebire de piesele cu final prelungit, după care uiţi tema principală.

2014-07-11 În antichitate, copiii învăţau la scoală gândească. Mai târziu, şcoala a pus accentul retorică: cum să convingi sau măcar impresionezi, chiar şi atunci când nu ai nimic

să pe să de

126

spus. A fost un pas decisiv către ipocrizia politică.

Astăzi, se învaţă doar ştiinţele exacte, pentru ca cei mai inteligenţi să fie îndepărtaţi din politică. Având alte preocupări, se detaşează singuri faţă de viaţa politică, unde rămân lichelele.

2014-07-11 Persoanele educate nu fac afirmaţii deplasate. De acea, discuţiile cu ele sunt plate. Cei ne-educaţi sunt mult mai productivi. Prin inepţiile lor, ei generează controverse, ridică întrebări, cer răspunsuri.

2014-07-11 N-aş avea răbdare să scriu o carte în care totul este dinainte gândit, iar mie nu-mi rămâne decât să înşir cuvintele potrivite pe hârtie. Nu reuşesc să fac aşa ceva nici în pictură. Fiecare pată de culoare cere o altă pată, astfel că, în final iese ceva cu totul diferit decât ceea ce avea în cap când am început. Arta şi scrisul sunt – cel puţin pentru mine – procese de creaţie. Asta nu are nici o legătură cu calitatea creaţiei. Este vorba doar despre metodă.

2014-07-11 Fiul risipitor reprezintă viaţa. Fratele lui este doar un jalon, menit să marcheze punctul de plecare, momentul de început şi cel de sosire.

127

2014-07-11 În Las Vegas, adevăratul peisaj ce merită şi este admirat – chiar fără voie – este peisajul uman.

Cel urban este kitsch. Cel uman însă este superb.

Toţi oamenii – turişti 99,999% - se uită unii la alţii.

Te uiţi şi tu la ei, ei se uită la tine, fiindcă faci parte din peisaj. Nu mai eşti tu, eşti un obiect.

2014-07-11 În străinătate, interlocutorii mă priveau cu simpatie, atunci când îmi lăudam ţara şi compatrioţii, chiar dacă – poate – nu credeau chiar tot ce le spuneam. Simţeam că, dacă aş fi procedat invers, m-ar fi crezut un om fără caracter, care încearcă să pară altceva decât este.

2014-07-11 Dacă americanilor le ascunzi originea, vei deveni o persoană dubioasă.

2014-07-11 Când eram adolescent sau chiar mai mic, la fiecare vizită într-o locuinţă în care nu mai fusesem până atunci aveam sentimentul că acolo se va deschide pentru mine o nouă etapă de cunoaştere a vieţii, ca şi cum tot ce ştiam până atunci valora cu mult mai puţin decât ceea ce voi afla în următoarele

128

ore. Aveam chiar şi vise după vizită, vise în care îmi apărau spaţiile văzute şi unde urma să se întâmple ceva miraculos.

Vârsta optimă a dascălilor Este greşită alegerea profesiunii de învăţător sau profesor de liceu, fără o verificare prealabilă a harului pedagogic al candidaţilor. De aici şi rezultatele dezastruoase, atât pentru elevi, cât şi pentru mulţumirea sufletească a celor în cauză. Se constată, în schimb, că unii bunici comunică mult mai eficient cu copiii, chiar în comparaţie cu părinţii.

Bineînţeles, cei cu har. La cealaltă extremă, printre adulţi, transmiterea informaţiilor profesionale nu mai are nevoie de har pedagogic. Cred că o soluţie mai eficientă ar fi ca, pentru copii, să se recruteze persoane în vârstă, dispuse să renunţe la carieră şi să se dedice pedagogiei. Cu cât sunt mai în vârstă sunt dascălii, cu atât sunt mai mici să fie copiii.

Pentru vârstele medii, cel mai bine comunică între ei persoanele de vârste apropiate. Am stabilit chiar şi o formulă de calcul: X = 70 – vârsta elevilor Rezultatele vor fi aproximativ următoarele: - peste 60 de ani pentru cursul primar; - circa 50 pentru ultimii ani de liceu; - 45 la universităţi; - 35 pentru lucrători activi.

129

2014-06-27 Aproape în fiecare zi de sărbătoare, se aude lătratul unui câine de prin vecini. Numai în zilele de sărbătoare! Nu cred să-l fi botezat. Grecii sunt destul de credincioşi şi botezul unui câine ar fi fost o blasfemie. Atunci când am văzut un căţel cu o cruce la gât, soţia mea – femeie deşteaptă – a spus imediat că stăpâna stârpiturii nu este creştină, ceea ce s-a dovedit curând a fi adevărat. Acesta este un câine mare, care latră cu o voce baritonală. Deşi deranjează întreg cartierul, singurii cărora nu le pasă sunt chiar stăpânii lui. Explicaţia este cât se poate de simplă: ei pleacă la vila ce o au pe o insulă şi închid câinele în balcon. De acolo, bietul animal îşi plânge singurătatea.

Ne e de mirare. Grecii îşi fac o plăcere din a se deranja reciproc, verificându-şi astfel convingerea că sunt şi ei cineva. Îşi întind rufele la uscat peste balustrada balconului, obturând vederea vecinului de la etajul inferior. La trecerea printr-un loc îngust, se laminează unul pe lângă celălalt, dar nu ar ceda trecerea nici în ruptul capului. Bărbaţii au prioritate în faţa femeilor. Dacă eu acord prioritate unei femei, aceasta îmi răspunde cu „Thank you”, ştiind bine că un grec nu ar fi făcut gestul meu.

Termenul „politicos”, deşi de origine greacă, are aici o cu totul altă semnificaţie decât cea cunoscută în limba română. El înseamnă politic, civil, cetăţenesc, toate pornind de la „póli” (oraş), deci ceva ce ţine de oraş, de administrarea lui.

Interpretarea europeană a cuvântului nu ştiu să aibă

130

un corespondent în limba greacă, fiindcă aici lipseşte comportarea corespunzătoare a termenului.

2014-06-04 Se condamnă insistent ideea creării plantelor modificate genetic, pe motiv că ar fi dăunătoare sănătăţii. Poate! Dar noi mâncăm plante modificate genetic de mii de ani. Dacă n-am fi făcut-o, am mânca şi azi doar mere pădureţe.

Se duce o campanie înverşunată împotriva industriei farmaceutice, care este preocupată doar de prosperitatea afacerii ei. Nimic mai firesc!

Greşeala este a noastră, că ne lăsăm înşelaţi.

Povestea nu este nouă; industria cosmeticelor face acelaşi lucru, şi nu de azi de ieri. Naivitatea femeilor ce vor să pară tinere chiar şi atunci când nu mai sunt este de vină. În cazul medicamentelor, am putea da vina pe medici, şi poate că n-am greşi prea mult. Nu este vorba, bineînţeles, despre toţi medicii, ci doar despre aceia care conduc instituţiile de la nivelul cel mai înalt. Nici aici povestea nu este nouă: sunt cunoscute tratamentele aplicate unor capete încoronate cu prafuri din aur şi pietre preţioase. Este greu de crezut că medicii în cauză chiar credeau în eficacitate tratamentelor recomandate de ei. Erau doar şarlatani regali.

Acuzăm globalizarea, ca şi cum ea ar fi decizia cuiva. Nu, ea este doar efectul dezvoltării tehnologice, în special în domeniul transportului şi al comunicaţiilor. Ideea renunţării la progres – viitor şi trecut - ar însemna să ne limităm la mersul pe jos.

131

Poate că şi poziţia bipedă a fost o evoluţie cu efecte negative.

2014-05-27 Dacă îţi imaginezi că oamenii vor fi blânzi cu tine, fiindcă tu eşti blând cu ei, te înşeli. Este ca şi cum ai crede că leul nu te va mânca, fiindcă tu nu mănânci lei.

2014-05-27 Despre Thomas Morus se poate spune că a fost decapitat, deşi el îşi pierduse deja capul, decizia lui Henric al VIII-lea fiind doar o răzbunare inutilă. Dovada pierderii capului este lucrarea sa de bază, „Utopia”.

2014-05-24 Un om politicos are multe ticuri (poli-tic-os)?

2014-05-22 Filosofia tuturor religiilor se bazează pe teama de durere – fizică şi psihică - a oamenilor.

Varianta filosofiei scolastice este Stoicismul. De ce nu s-a inventat o filosofie şi o religie bazată pe plăcere, nu ştiu, dar se pare că este cea spre care ne îndreptăm acum. Ceea ce de asemenea nu ştiu este dacă această direcţie va fi una bună sau rea.

132

2014-05-22 Dumnezeu a creat lucrând din aproape în aproape, constatând de fiecare dată că ceea ce făcuse poate fi completat cu încă ceva, creaţiile sale înlănţuindu-se în mod firesc. S-a oprit după ce l-a făcut pe Om şi nu avem o explicaţie plauzibilă asupra încetării acestui proces în plină desfăşurare.

Poate că înzestrarea omului cu darul vorbirii să fi fost cea care l-a deranjat. Plictisit şi agasat de logoreea acestuia, a făcut un ultima efort şi – pentru a-l ţine ocupat – a creat femeia. Acum vorbeşte ea, ceea ce se pare că pe Dumnezeu nu-l deranjează.

Sau îl deranjează şi poate de aceea i-a izgonit din Rai. Povestea cu mărul a fost un pretext.

2014-05-21 Fosta Piaţă „I.V.Stalin” s-a numit pentru scurt timp „Adolf Hitler”. Pare-mi-se că, înainte, s-a numit „Jianu”. Tot un haiduc!

2014-05-17 Cineva numea aforismele „frânturi de gânduri”. O fi poetică exprimarea lui, dar se vede că nu a înţeles mecanismele naşterii lor. Ele sunt coagulări, exprimări condensate şi nu fragmente.

Alţii a asemănat aforismul cu poezia, considerându-l un gen inferior. Dacă mă gândesc la poezia modernă, sunt tentat să-l consider nu

133

superior ci chiar superlativul poeziei, dar adevărul este că aforismul este altceva decât poezie.

Ele, aforismul şi poezia, au, poate, în comun o anume graţie, dar diferă prin domeniu de aplicaţie.

Poezia are de-a face cu sentimentul; aforismul cu intelectul. Dacă poezia are un caracter efemer, datorită metaforei menită să sugereze, nu să explice, aforismul are caracter de concluzie definitivă, motiv pentru care nu place tuturor. De cele mai multe ori, ele se susţin printr-un paradox glumeţ, care le salvează de platitudine. Unele platitudini însă au rolul de a ne trezi din visare, de a ne aduce cu picioarele pe pământ. Aceasta este diferenţa dintre poezie şi aforism. Prima ne transportă din realitate în vis, în timp ce aforismul ne trezeşte. Ele se află deci pe aceeaşi direcţie, pe aceeaşi stradă, dar pe sensuri opuse.

Dacă despre iubire cel mai adesea scriu poeţi care nu au cunoscut-o cu adevărat niciodată, aforismele sunt scrise de către cei ce cunosc foarte bine subiectul ce-l tratează.

Aforismele sunt pietre preţioase elegant şlefuite.

2014-05-17 Din ce am citit despre Nae Ionescu, cred că este cel mai bun exemplu pentru expresia „străluceşte fără să lumineze”.

134

2014-05-16 Un scriitor – orice scriitor, orice persoană – nu poate aşterne pe hârtie cu pretenţii de originalitate mai mult decât are în cap. Ori, ce are el în cap este acumularea informaţiilor înregistrate în decursul vieţii. Valoarea literară depinde de talent.

Conţinutul ideatic este întotdeauna autobiografic.

2014-05-10 Mai demult, făcusem un tablou cu subiect marin, apreciat nu numai de mine. Marea nu era deosebită, dar vegetaţia, stâncile uscatul în general erau foarte bune. Mi-am propus să îmbunătăţesc şi marea. Mi-a reuşit una dintre cele mai bune. Acum, atenţia privitorului este atrasă de mare; nimeni nu mai acordă atenţie litoralului, iar tabloul, în ansamblu, a pierdut din atracţie.

2014-05-06 Prin anii '80, când situaţia se înrăutăţise grav în România, plecam uneori pentru cumpărături la Sf. Gheorghe, oraş cu multă populaţie maghiară (de fapt secui), mult mai bine aprovizionat. Pe atunci, de teama criticilor Occidentului, populaţia maghiară era relativ protejată.

Mă gândesc acum la ruşii din Ucraina. Ca ruşi, în Ucraina erau o etnie favorizată şi protejată de „fratele mai mare”. Toate pretenţiile, toate

135

mofturile le erau imediat îndeplinite. Este o variantă chiar mai bună ca cea a miilor de ruşi care pleacă în străinătate, să lucreze ca slugi, decât să trăiască în mizeria de acasă. Ca ruşi din Rusia, vor avea aceeaşi soartă ca toţi ceilalţi, ceea ce nu este deloc încurajator. Mujicul rus n-a dus-o niciodată prea bine şi nici nu i se va întâmpla într-un viitor previzibil. Acum însă se bate fără să gândească pentru tot ce poate fi mai rău pentru el, fiindcă aşa i s-a spus. De către cine? De către politrucul pe care nu l-a iubit şi nu l-a stimat niciodată. Cum se face că tocmai acest politruc reuşeşte să-i inoculeze o idee contrară intereselor sale? Ba îl convinge chiar să lupte pentru ea.

Recunosc, subtilitatea funcţionării acestor mecanisme sociale mă depăşeşte. Mă întreb: cum de pot fi manevraţi oamenii în asemenea hal şi încă în dauna propriilor lor interese?

2014-05-05 Ardeiul abundenţei A fost o naivitate din partea celui care a născocit povestea cu cornul abundenţei, să creadă că oamenii o vor lua în serios. Cine a mai văzut un corn de capră din care să curgă ceva cât de cât utilizabil. Cu o formă asemănătoare, dar mult mai atrăgător ar fi fost un ardei capia. Chiar dacă, în mod obişnuit, interiorul este aproape gol, cel puţin el, ardeiul, este comestibil. În plus, dă gust şi aromă mâncării, astfel că sfârşeşti prin a crede că ai avut o masă copioasă, de unde impresia de abundenţă.

136

Totul se află în imaginaţia noastră, începând cu Mitologia însăşi.

2014-05-04 Sentimentele pe care le numim umane nu sunt deloc caracteristice oamenilor; le găsim în totalitate şi cu mult mai curate la unele animale. „Cel mai bun prieten al omului este câinele” etc. Ce au oamenii în plus sunt sentimente cu care nu ne mândrim: viclenia, ipocrizia şi multe altele.

2014-05-02 Am mai împlinit un an. Sunt acelaşi, uşor diferit, ca o carte într-o ediţie adăugită şi revizuită, nu neapărat îmbunătăţită, ci doar cu unele corecturi neimportante.

1 mai e sărbătoare Aşa după cum era de aşteptat, grecii au adăugat ziua de 1 mai la şirul sărbătorilor religioase.

Nu vă gândiţi la religia creştină; religia lor este nemunca, motiv pentru care orice pretext este binevenit, iar la venituri se pricep mai bine ca oricare alţii. Eu m-aş fi gândit că „ziua muncii” să fie interpretata de ei ca fiind unica zi din an în care să muncească. Ca de obicei, m-am înşelat!

Pentru a-mi confirma că „1 Mai e sărbătoare pentru clasa muncitoare”, alarma unei bănci din apropiere sună de ceva timp. Aceste aparate sunt

137

programate ca, la anumite intervale de timp, paznicul să apese pe un buton, ca semn că totul este în regulă, nimeni nu l-a atacat, iar el veghează c eroism. În caz contrar, alarma se declanşează automat. Acum, atât banca cât şi paznicul sunt în regulă, doar că sărbătoarea l-a cuprins pe bietul om în mrejele ei. Iar alarma încă sună . . . şi sună . . .

Reacţii opuse Un domn mai în vârstă decât mine – pe atunci aveam mai puţin de 40 de ani – dar mai tânăr decât vârsta de pensionare, se bucura de pensie de boală. Pentru a şi-o menţine, trebuia să meargă odată pe an la o comisie de specialitate, pentru confirmarea sau infirmarea diagnosticului şi implicit prelungirea sau întreruperea condiţiei sale de pensionat din motiv de boală. Boala lui era ceva cu inima şi – pentru a fi sigur că nu ratează – înainte de a pleca, a băut cam un kilogram de cafea tare, convins fiind că medicii din comisie vor fi uimiţi de ritmul anormal al inimii sale şi va obţine prelungirea pensiei. Efectul a fost opus. Pentru că mai avea puţin timp la dispoziţie, a simţit nevoia să se întindă puţin pe pat. A adormit şi s-a trezit a doua zi. Avea o inimă puternică.

2014-05-01 Multe persoane – mai ales femei, dar nu numai – cred că un inginer se pricepe să repare tot felul de obiecte de uz casnic, fiindcă a învăţat să

138

facă asemenea operaţii la facultate, indiferent dacă specialitatea lui este electrotehnica, mecanica, chimia, construcţii, aeronautica, sau orice altceva. E drept că o facultate tehnică te învaţă să gândeşti logic – ceea ce îţi permite să efectuezi şi asemenea mici reparaţii domestice - deşi este de presupus că cel în cauză avea această calitate dinainte. Mai corect spus, a urmat o facultate tehnică, fiindcă avea o gândire logică.

2014-04-29 Cain şi Abel au oferit Domnului daruri din produsele muncii lor. Domnul a apreciat darurile lui Abel, păstor, dar nu şi pe ale lui Cain, agricultor.

Drept urmare, deşi Cain l-a ucis pe Abel, Dumnezeu nu a luat măsuri severe. Greşeala este deci a Domnului; el este autorul moral al crimei, prin lipsa lui de tact.

Am considerat întotdeauna Biblia ca o carte de înţelepciune, în care nu povestea contează, ci morala ei. În această poveste însă nu se află nici o morală, motiv pentru care caut o explicaţie.

Fiind scrisă în perioade diferite de timp, ca o colecţie de vechi povestiri, învăţăminte şi relatări ale unor fapte autentice, Biblia conţine texte a căror semnificaţie şi interpretare trebuie adaptate momentului. În cazul crimei lui Cain, cred că textul a fost conceput pe vremea când triburile de evrei erau încă nomade, în curs de cucerire a teritoriilor ocupate de popoare deja stabilizate, care se

139

îndeletniceau cu cultivarea pământului. Aceştia erau deci cei împotriva cărora evreii luptau, iar luptătorii trebuiau să creadă că Dumnezeu îi preţuieşte pe evrei şi nu pe potrivnicii lor, agricultori, asemenea lui Abel. Este o ipoteză ce poate explica includerea poveştii în doctrina religioasă a timpului.

Este clar că unele paragrafe, ne mai fiind de actualitate, ar trebui, fie eliminate, fie explicate în contextul în care a avut loc întâmplarea.

Actualizarea din când în când a Bibliei trebuie făcută indiferent dacă ne situăm pe poziţia credinciosului sau a necredinciosului. În primul caz, deoarece Dumnezeu ne trimite din când în când mesaje sub diferite forme şi este de datoria noastră să le recepţionăm şi să ni le însuşim. Pentru al doilea caz nu este nevoie – cred – să dau explicaţii, înţelepciunea evoluând şi ea odată cu umanitatea.

2014-04-28 Americanii sunt mândri dacă pot să se laude cu rădăcinile lor europene, arătând astfel că nu sunt indieni băştinaşi sau că ar avea ceva de care să le fie ruşine. Cei ce nu au un răspuns clar şi convingător cu privire la originea lor ridică un semn de întrebare, devin suspecţi. Păcat că emigranţii români nu realizează aceasta decât la a doua generaţie.

140

2014-04-24 Printre glumele cu ardeleni, circulă şi următoarea replică: - Ce faci, bade, şezi şi cugeţi?

- No! Numa’ şed.

Mă gândesc dacă nu cumva există o legătură între verbul a şedea şi upanişade, a cărui semnificaţie este „şezi lângă mine să discutăm”, sau chiar cu Şeherezada, fiindcă şi ea l-a făcut pe Shahryar să stea să asculte poveşti. Acum, că stau de câteva ore pe scaun, a început să mă doară şezutul, al cărui nume vine tot de la a şedea. Sau invers!

2014-04-09 Majoritatea filosofilor, ca să dea greutate operei lor, pleacă la o lucrare a unui predecesor, pe care mai întâi îl desfiinţează, pentru ca apoi să-şi avanseze concepţia lui, ce tocmai a inventat-o. De aceea, citind istoria filosofiei, participi odată cu autorul la răsturnarea unor vechi doctrine şi ai sentimentul că noutatea îţi aparţine şi ţie într-o anumită măsură, din moment ce ai înţeles-o. Asta dacă nu gândeşti „Vai, Doamne, ce prost am fost să mă las convins de concepţia greşită a filosofului precedent”. Crezi că te-ai învăţat minte, dar la următorul capitol procedezi la fel cu următorul mare filosof.

141

2014-04-09 Cei care mă cunosc mă consideră un curajos, pentru că am avut multe iniţiative surprinzătoare pentru ei: am făcut alpinism, am plecat în excursie în Statele Unite ale Americii fără relaţii şi cu prea puţini bani, mi-am schimbat domiciliul în Grecia la peste 70 de ani şi altele. Cu toate acestea, în multe situaţii, chiar dintre cele foarte comune, când mi s-a oferit aventura am refuzat-o. Mă pot deci considera curajos sau nu?

Există o diferenţă între cele două situaţii. Am acţionat cu curaj atunci când iniţiativa mi-a aparţinut şi am socotit că pot să-mi permit riscul. La oferta altora am dat înapoi. Îmi amintesc acum de unele din copilărie. E drept, unele nu erau tocmai oneste; pentru asemenea cazuri am scuza moralei spartane, deşi n-aş zice că mă caracterizează, cu toate că am în firea mea ceva din ea. Fapt este că ceva m-a oprit. Nu ştiu ce. Lipsa curajului, intuiţia că nu ar fi bine… Să-ţi asculţi firea e bine, dacă şi ea e bună. În situaţiile ce-mi vin în minte acum nu ştiu dacă am făcut bine sau nu şi sunt tentat să cred că nu sunt un curajos. Pe de o parte, sunt tentat să dau curs unor idei îndrăzneţe, iar dacă raţiunea îmi spune că sunt posibile, chiar o fac. Pe de altă parte, ezit atunci când tentaţiile oferite de alţii nu se potrivesc cu firea mea.

2014-04-07 Se spune „Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi”; niciodată „Cum ţi se aşterne, aşa vei dormi”.

142

2014-04-06 Astăzi, fiindcă bătea vântul, nu ne-am mai plimbat pe faleză, ci ne-am retras pe o alee din spaţiul de joacă al copiilor, unde am stat pe o bancă. Trebuie să precizez că acest loc este deosebit de bine amenajat şi dotat.

Privindu-i pe copii, mă gândeam că aptitudinile lor reale pot fi observate între 2 şi 7 ani şi nu la sfârşitul liceului, când trebuie să-şi aleagă o profesiune, dar au fost influenţaţi de către profesori şi părinţi.

Un bun observator poate nota existenţa sau lipsa interesului copilului pentru artă, muzică, dans, dacă este sau nu ordonat, organizat (nu trebuie confundate cele două), sociabil, vesel sau trist, vioi sau apatic, harnic sau leneş, inteligent, tenace, încăpăţânat, robust sau delicat etc. În funcţie de aceste caracteristici îşi poate alege mai corect viitoarea profesiune şi nu după pasiunile părinţilor sau înclinaţiile pedagogice ale profesorilor, pe care întâmplător i-a avut.

2014-04-06 Pe când eram copil, mă dădeam cu sania pe burtă şi cu capul înainte. Matur fiind, când au apărut concursurile oficiale de sanie, pe care le vedeam la televizor, poziţia concurenţilor – pe spate şi cu picioarele înainte – m-a surprins. Mă întrebam: oare nu le e frică că – în caz de accident – ar putea să-şi

143

rupă picioarele. Nu-mi trecea prin minte că noi am fi putut să ne spargem capetele.

2014-04-05 Dacă din politeţe acorzi prioritate unui grec, nu numai că nu-ţi mulţumeşte, dar crede că i se cuvine, arborează un aer de superioritate şi trece pe lângă tine de parcă ai fi un milog.

2014-04-04 În privinţa artei culinare, grecii au ajuns la esenţe: lămâie şi ulei de măsline. Indiferent ce pui pe masă, chiar şi surcele, cu puţin ulei şi câteva picături de lămâie devine gustos. (E bine ca surcelele să fie bine fierte în prealabil.) Dacă ai şi câteva măsline, poţi declara că ai avut o masă copioasă. Restul mâncărurilor sunt turceşti.

2014-03-31 Pe măsură ce trece timpul, se multiplică textele prin care ni se arată că poporul român este indolent, leneş şi – mai ales – corupt. Şi nu de azi de ieri, ci foarte de demult. Cele mai convingătoare „probe” sunt declaraţiile unor străini, care au avut ocazia să ne cunoască. Nu ştiu dacă o fi chiar aşa.

Ni se induce astfel ideea că şi guvernanţii de azi sunt la fel ca noi toţi, şi – mai ştii? – poate că ar trebui să ne mândrim cu ei.

144

O primă observaţie este faptul că aceşti străini nu au cunoscut poporul român, ci doar o mică parte din pătura de sus a societăţii timpului.

Studii psiho-sociologice serioase nu s-au făcut până acum, fiindcă cele demarate de Dimitrie Gusti în prima parte a secolului trecut au fost abandonate de către conducerea politică impusă de fostul URSS. „Ce nevoie aven noi de cercetări asupra satului românesc? Ce, noi nu ştim de unde am venit?”- era replica noilor lideri. În consecinţă, nu s-a avut în vedere mentalitatea reală a poporului român, ci doar pe a celor ce i-au făcut această faimă nefastă. Reţinem deci ideea că alegaţia a fost extrapolată asupra întregului popor, fără a dovedi veridicitatea ei.

Chiar dacă există o componentă genetică – deocamdată nedovedită - comportamentul este efectul educaţiei şi a experienţei de viaţă. Va trebui deci să vedem cum s-a ajuns aici. De multe ori dăm vina pe poziţia geografică şi conjunctura istorică, cărora le-am fost victime. Ne scapă însă din vedere că, atunci când încercăm să ne explicăm succesul unor civilizaţii dispărute azi, afirmăm că tocmai diversitatea culturilor vecine a permis cristalizarea uneia noi, superioare. Exemplul elocvent este cel al Greciei antice. Argumentul nu stă deci în picioare.

Mai aproape de adevăr este influenţa nefastă. Intrigile şi trădarea au părut mai atrăgătoare celor doreau să parvină sau să dobândească putere. Venirea fanarioţilor, spre exemplu, a însemnat o adevărată şcoală a corupţiei, înşelăciunii şi altora de acest gen.

145

Ce s-a întâmplat ulterior? A venit „democraţia”. Ce fac cei de sus au început să facă şi ceilalţi. Dinu Păturică din „Boierii vechi şi noi” este modelul politicienilor de azi, cărora le urez acelaşi succes. S-a extins corupţia în toate păturile sociale?

Poate că nu încă. Eu rămân optimist.

2014-03-30 În dialogurile cu străini, invocăm uneori argumentul „noi am mâncat salam cu soia” şi ne imaginăm că i-am convins de cât de rău o duceam.

Nu ştim însă că, la vremea aceea, soia era privită în occident ca o alternativă dietetică la grăsimilor animale, deci mai sănătoasă. În consecinţă, produsele cu soia erau chiar mai scumpe, astfel că argumentul nostru era derutant pentru ei: ne lăudăm sau ne plângem?

2014-03-28 Invidia este atât de comună, încât putem s-o considerăm naturală şi, deci, inutil s-o condamnăm.

O soluţie ar fi să ne auto-invidiem. Încă nu ştiu cum am putea s-o facem, dar . . .

2014-03-25 Expresia „Fereşte-te de greci chiar şi atunci când îţi fac cadouri” nu trebuie înţeleasă restrictiv, ca în cazul Calului Troian, ca un gest ce ascunde o intenţie malefică. Grecii, într-adevăr, fac cadouri. De

146

regulă, sunt mici atenţii sau obiecte ce nu le mai sunt de folos şi – în loc să le arunce la gunoi – le cadorisesc. Este greşeala noastră să-i etichetăm ca fiind generoşi, fiindcă am primit de la ei un asemenea „cadou”. Vom constata curând că am greşit. Cu impresia falsă, creată în urma primirii cadoului, ne bizuim pe cumsecădenia prietenului grec şi . . . constatăm ulterior că nu e chiar aşa, ceea ce ne poate crea neplăceri mai mici sau mai mari, în funcţie de acţiunea în care am pornit alături de el. Grecii sunt rapace, impulsivi şi în total dezacord cu ceea ce europenii, consideră a fi un om civilizat, adică cu respect pentru vecinul său.

Simbolurile naţiunii Unul dintre primele simboluri ale oricărei ţări este Ziua Naţională, aleasă astfel încât să pună în evidenţă un moment care a marcat în mod semnificativ istoria ei. Grecii au ales 25 martie, ziua când, în 1821, arhiepiscopul Germanos din Patra a înălţat steagul grecesc, declanşând astfel, în mod simbolic, Războiul de Independenţă. Alegerea a fost inteligentă. Războiul nu s-a terminat la o dată precisă, recunoaşterea independenţei de către celelalte ţări depinde de interesele lor şi ţine de diplomaţie şi politică externă, în timp ce începutul acţiunii pune în evidenţă iniţiativa grecilor, patriotismul lor. Noi ştim de la istorie că, înaintea lui Germanos, a existat încercarea mult mai concretă lui Ipsilante, pe care o recunosc şi grecii. Acest Ipsilante însă a făcut şi multe greşeli, care ar putea

147

umbri puritatea mişcării de eliberare. De aceea, gestul unui preot are o valoare de simbol incomparabil mai mare.

25 martie este şi sărbătoare religioasă şi nu una oarecare; este Bunavestire. Grecii sunt foarte credincioşi, astfel că asocierea celor două sărbători capătă o valoare şi mai mare.

Sfârşitul lunii martie oferă în Grecia zile frumoase din punct de vedere meteorologic, astfel că se pot organiza manifestaţii adecvate, ceea ce grecii ştiu să facă. Este al doilea an când am privit defilarea organizată în cartierul în care locuiesc, Palaio Faliro. Acum trei ani am fost în centrul Atenei, în Syntagma, unde a vorbit chiar preşedintele ţării. Defilarea ce a urmat însă m-a impresionat mai puţin. Aici, în Palaio Faliro, după câţiva soldaţi şi maşini militare, defilează elevii.

Adulţii privesc de pe margine şi aplaudă. Primele constatări sunt importanţa pe care adulţii o dau sărbătorii şi convingerea cu care elevii participă, convingere ce poate fi citită pe feţele majorităţii copiilor. Evident, nu ale tuturor, dar a foarte multora.

Este o dovadă clară a educaţiei primite. A altă constatare este faptul că toţi poartă uniforme, la care, cu această ocazie, au adăugat eşarfe, sau cravate. În primele rânduri au etalat şi costume populare, foarte frumoase, cu adevărat specifice. Şi încă una: mulţimea participanţilor. Întreaga defilare a durat mai mult de o oră. Iar Palaio Faliro este doar o suburbie a Atenei.

Anul acesta am avut parte şi de o surpriză.

Cele câteva maşini cu care a început defilarea erau

148

relicve din al Doilea Război Mondial, de producţie americană, începând cu celebrele Willis. Pe caroseria unora încă putea fi citită inscripţia „U.S.Army”. Ca piese de muzeu este surprinzător că sunt încă în stare de funcţionare. Cerul a fost permanent brăzdat de elicoptere, iar cu câteva zile înainte, chiar în golful din faţa noastră a staţionat timp de trei zile un portavion, semn că Grecia dispune de armament modern. Explicaţia expunerii acelor maşini trebuie deci căutată tot în zona simbolurilor. Da, americanii sunt cei care au hotărât soarta războiului şi nu alţii.

Iată că şi simbolurile sunt bune la ceva sau, mai exact, sunt mai bune decât orice altceva.

Important este ca cineva să le pună în valoare, iar la asta grecii se pricep.

2014-03-17 Experţi de tot felul – finanţişti, sociologi, economişti şi alţii – judecă prin prisma complexului de reguli şi legi în vigoare.

Codul legislativ nu este perfect, pentru că nu a fost conceput pentru societatea în care funcţionează, ci s-a dezvoltat în decursul timpului, plecând de la cele mai vechi rutine. Societatea a avut însă momente de reorganizare radicală, după care legile ar fi trebuit regândite la fel de radical, ceea ce nu s-a întâmplat. Doar unele au fost eliminate, iar altele noi au fost inventate, pentru a compensa anumite disfuncţionalităţi dintre noile paradigme ale societăţii şi legile rămase din vechiul

149

cod. În plus, alte reguli au apărut ca urmare a unui interes de moment într-o ţară oarecare.

Trecerea de la monarhie ereditară la democraţia parlamentară, spre exemplu, ar fi trebuit însoţită de o schimbare radicală a sistemului legislativ. Noi îl avem însă la bază pe cel latin, care nu mai are mare legătură cu realităţile societăţii de azi. Rezultatul este apariţia a sute de legi compensatorii, care însă nu fac decât să complice lucrurile, nu să le rezolve. Orice acţiune, orice idee, orice iniţiativă este evaluată după şansele ce le are de a evolua, de a se strecura prin labirintul acestor legi. Lucrurile s-au complicat astfel încât astăzi numai un „expert” se mai poate descurca printre ele. Evident că soluţia nu este altă regulă compensatorie, ci renunţarea la regulile aberante, bazate pe principii ce nu mai sunt valabile.

2014-03-14 Astă noapte am avut două vise cu temă asemănătoare. În primul, urcam către apartamentul nostru din Braşov, dar nu pe scară, ci pe o schelă metalică ruginită, parţial mobilă, într-un spaţiu slab luminat, împreună cu fiul vecinului ce locuieşte un etaj mai jos, exact sub al nostru. (Între timp, fiul s-a căsătorit şi locuieşte în altă parte. Uneori vine la părinţii săi, în vizită.) Urcuşul era dificil, din cauza schelei: ruginite, labil fixate şi în mare parte mobilă. După o primă încercare, eu renunţasem. El însă, mai experimentat, s-a descurcat mai uşor. Încurajat de

150

reuşita lui, am reluat escalada şi am reuşit şi eu.

Aici, visul s-a întrerupt.

A urmat al doilea, în care mă urcam pe o structură metalică asemănătoare, de asemenea dificilă din cauza unor ţepuşe de fier murdare şi ruginite, ce nu numai că împiedicau urcarea, dar te zgâriau şi stricau hainele. De data aceasta, mă aflam într-un grup ce urma să viziteze o întreprindere braşoveană, iar acesta era drumul către ea. În cele din urmă am reuşit să escaladez obstacolul, în urma tuturor celorlalţi. Când am ajuns sus, ei stăteau deja la o masă întinsă pe un platou înconjurat de clădiri vechi, probabil foste hale industriale, acum părăsite. Pe masa, acoperită cu o faţă de masă albă, se aflau multe sticle şi pahare, dintre care am remarcat o sticlă de bere, deoarece îmi era sete după urcuşul dificil. Nu apucasem să beau nimic, deoarece m-am trezit, răspunzând ironic întrebărilor unei tinere din grup.

2014-03-13 Deşi se întâmplă rar în Atena, în urmă cu o săptămâna, a plouat. Norii au venit dinspre Olimp, semn că zeii ne-au atras atenţia că ar fi cazul să ne spălăm… de păcate. Nu cred că este o coincidenţă faptul că ploaia a căzut odată cu intrarea în Postul Paştelui. De atunci însă, din Olimp ne vin doar vânturi.

151

2014-03-12 Babá – înseamnă în limba greacă tata. „Vine babau” = vine tata. În România toate femeile în vârstă sunt tătici?

Orice om poate fi cinstit, câteodată.

Nu-i cunosc prea bine trecutul şi – dacă stau să mă gândesc bine – am motive să cred că a avut numeroase momente când n-a fost deloc cinstit, dar nu asta are importanţă pentru ceea ce vreau să povestesc. Era tânăr inginer, probabil unul remarcabil, când sovieticii care, imediat după război, dirijau economia românească şi înfiinţaseră celebrele pe atunci SOVROM-uri – întreprinderi mixte menite să dirijeze producţia românească către URSS. L-au numit directorul unui proaspăt înfiinţat institut de proiectări. Eu am fost în audienţă la el în 1968, solicitându-i angajarea pe un post ce tocmai se înfiinţase şi pentru care eram calificat. În cei peste 20 de ani de la numirea lui ca director, multe lucruri se întâmplaseră în România, astfel că menţinerea lui în aceeaşi funcţie era mai mult decât inexplicabilă, mai ales că depăşise demult vârsta de pensionare. Audienţe, în adevăratul sens al cuvântului, nu acorda şi nici nu primea pe oricine.

Dacă eu aş fi cunoscut aceste detalii, nici nu aş fi încercat să-l abordez. Teoretic, nu aveam nici o şansă. S-a întâmplat însă o minune. Primul pas l-a făcut secretara lui. Nu ştiu ce a amuzat-o, fiindcă gestul ei a fost însoţit de o mimică asemănătoare celui ce tocmai a auzit o glumă bună. Probabil

152

naivitatea mea! Nu ştiu ce i-a spus; fapt este că m-a primit, convins fiind că sunt altceva decât un simplu solicitant. Cred că prima reacţie a fost să mă dea afară, dar ceva l-a amuzat şi pe el şi – bine dispus – a început să discute cu mine, nu numai despre postul solicitat, ci şi despre alte lucruri. Deşi discuţia avea loc în timpul orelor de program, era evident că el tocmai îşi luase prânzul şi discuta cum mine în timpul siestei. La vârsta şi poziţia lui îşi permitea asemenea tabieturi. Cu timpul, îi devenisem simpatic, doar că – din când în când – încercam să-i amintesc scopul vizitei mele, la care el – simulând unele defecţiuni ale memoriei (datorate vârstei, bineînţeles) – îmi punea în mod repetat aceleaşi întrebări, ca şi cum uitase ceea ce deja îi spusesem. Simula. Scopul real era dorinţa lui de ami da diferite sfaturi de om bătrân. În ceea ce priveşte postul solicitat, mi-a destăinuit că, deşi există trei persoane la specializare în Anglia, nici măcar aceştia nu au vreo şansă, deoarece asupra lui se fac presiuni din partea unor sus-puşi pe care nu-i poate refuza, aşa că problema lui este cum să-i împace pe toţi aceştia, deoarece nu are atâtea posturi câte solicitări. Nu era obligat să-mi facă această destăinuire, acuzând indirect sistemul în care lucrase o viaţă şi care-l lansase. În lunile care au urmat, am aflat că, într-adevăr, chiar aşa s-a întâmplat; nici unul din cei trei nu au profesat conform specializării.

Mi-au rămas în minte sfaturile lui, care nu erau deloc rele. Presupun că gestul lui faţă de mine a fost al unui bătrân, care nu mai avea proiecte

153

majore pentru care să lupte şi îşi permitea să fie bun, să facă ceea ce nu prea făcuse în timpul vieţii.

Sunt sigur că nu fusese prins de chemarea bisericii.

Era însă acel dram de cumsecădenie, ce există în fiecare om şi care, la bătrâneţe se dezvoltă, precum planta nouă dintr-un bulb vechi, ce începe să miroase urât în cămară. Se întâmplă însă doar celor ce sunt mulţumiţi, pentru că au avut succes în viaţă.

Ceilalţi, chiar dacă au fost buni, se înrăiesc.

Morala? Există una? Dacă da, înseamnă că trebuie să analizăm pârghiile care ne fac fericiţi. Şi atunci îmi aduc aminte de povestea cerşetorului, fericit că tocmai mâncase bine şi chiar băuse ceva (cred), dar nu avea cămaşă.

2014-02-24 În perioada comunistă, televiziunea din România emitea doar două ore pe zi. Era un foarte mare avantaj, deoarece eram la adăpost de o mare cantitate de imbecilitate şi aveam timp pentru citit, povestit, băut vin şi practicat seducţia, care era sport naţional. Presupun că aşa se petreceau lucrurile şi în Anglia victoriană, doar că ei beau whisky.

2014-02-19 Volga-Volga, mati radnaia – Volga, mama patriei! Cântecul popular recunoaşte originile Rusiei: primele cnezate unite din zona Moscovei de azi sau extins mai întâi de-a lungul Volgăi. Ulterior, în

154

special în timpul lui Ivan cel Groaznic, Rusia a devenit un mare stat, mai ales după înglobarea Siberiei, cu bogăţiile ei. Cântecul popular relatează mai corect istoria Rusiei, decât propaganda politică, care îşi include chiar şi Ucraina printre teritoriile ei.

Elocventă este poziţia Ucrainei, ocupată de Rusia în secolul 17-18, ucrainenii însăşi nerecunoscând tutela rusească.

2014-02-06 În toamna anului 1909, a sosit în Bucureşti aviatorul francez Louis Blériot şi a prezentat românilor o nouă cucerire a tehnicii: avionul.

(Traian Vuia, care zburase la Paris în 1906, era încă un necunoscut pentru co-etnicii săi.) (Revista Historia special, an II nr. 5, decembrie 2013, pagina 65)

2014-01-30 După părerea mea, vlah înseamnă cioban.

Cum nu toţi ciobanii erau daci, înseamnă că acest cuvânt era comun în toată Peninsula Balcanică şi înseamnă că toţi locuitorii acestui teritoriu foloseau un vocabular asemănător.

2014-01-29 „Când religia îmbătrâneşte, credinţa e înlocuită cu dogma, virtutea cu ataşamentul faţă de reguli, devoţiunea cu ritualul, meditaţia cu

155

speculaţia metafizică, înţelepciunea cu scolastica.”

(Anagarika Govinda, Meditaţie creatoare, pg. 34)

2014-01-23 Notele muzicale (do, re, mi . . .) sunt primele silabe ale versurilor unui cântec religios latin. Au fost propuse de un italian în secolul 11.

2014-01-19 Lumina zilei te ţine conectat la realitate, în timp ce întunericul stimulează imaginaţia.

2014-01-18 Ne lăudăm că, înainte de al doilea război mondial, eram grânarul Europei. Era, ce-i drept, un progres, pentru că, înainte de asta, nu eram nici măcar atât. Ar fi însă o greşeală să credem că Europa nu putea trăi fără grâul furnizat de noi. Nici pe departe! Eram ţara cu o agricultură subdezvoltată, celelalte ţări ştiind să-şi valorifice mai bine suprafeţele agricole. Grâul este cultura leneşilor; între însămânţare şi recoltare nu necesită nici o întreţinere. Pentru comparaţie, dintre cereale, la cealaltă extremitate, se află orezul. Românii însă nu sunt chinezi.

Poate că ar trebui să fim mai atenţi atunci când ne lăudăm, cu ce ne lăudăm.

156

2014-01-06 Citeam mai demult un text despre programul de dinaintea micului dejun al copilului ce urma să devină faraon în Egiptul antic. Exerciţiile fizice şi de pregătire militară erau comparabile doar ci cele ale marilor campioni sportivi din zilele noastre. Iar după micul dejun, urma studiul. Doar mitocanii îşi imaginează că viaţa unui copil educat este un „dolce farniente”, în timp ce copiii lor au un trai chinuit. De altfel, însuşi cuvântul ‚ne-educat’ – prin forma pasiva - ne arată că nu copiii sunt de vină, ci adulţii, care ar fi trebuit să se ocupe de educaţia lor.

Iar dacă asemenea oameni ajung lideri în urma unui cutremur social, ei cred că este spre binele copiilor să-i protejeze exagerat, în loc să-i educe. Iar pentru ca eşecul să fie total, îi trimit la şcoli speciale de artă, muzică şi altele asemenea, pentru că - deh! odrasla lor e musai să fie un geniu (deşi, evident, nu este) şi nu ar urma nici în ruptul capului o profesiune banală.

2014-01-05 Orice persoană este solicitată de către cunoscuţii săi să facă ceea ce ştie el mai bine. Cu excepţia celor ce suferă de simptomul „violon d’Ingre”, aprecierile confraţilor sunt măgulitoare şi solicitările îi fac plăcere. Cu timpul însă, activitatea îl plictiseşte şi consideră că ceea ce cândva îi făcea plăcere devenise o corvoadă, este nemulţumit, se simte exploatat şi doreşte să facă altceva, ceva la

157

care, de obicei, nu se pricepe nici pe departe la fel de bine.

2014-01-05 Şi în trecut intelectualii erau ignoraţi. Scribul era o slugă, iar la romani de-a dreptul sclav.

Inteligenţa singură – chiar şi a neştiutorilor ce carte – era marginalizată. De exemplu, bufonul. Însuşi termenul de bufon este peiorativ, deşi el era un om inteligent şi – uneori – era chiar un sfătuitor subtil al stăpânului.

2013-12-29 Trăim într-o societate construită pe minciună; deosebirea dintre animal şi om este minciuna. Omul a inventat minciuna.

2013-12-29 În spatele oricărei religii se află o filosofie de viaţă, ce urmează să se facă simţită în etică, comportament, obiceiuri. Ea poate fi naturală sau impusă. Din nefericire, cu timpul se degradează, ajungând – uneori – chiar opusul idealurilor iniţiale.

2013-12-29 Statul de drept, adică justiţia bazată strict pe legi, este similar cu economia centralizată, planificată, în care se presupune că cele câteva

158

creiere din conducere pot administra absolut totul.

Natura este cu mult prea complexă pentru înţelegerea umană, iar societatea face parte din natură. Să crezi ce cele câteva persoane din vârful piramidei pot dirija totul, că poţi să creezi un set de legi care să guverneze natura este doar o dovadă de ignoranţă.

2013-12-20 Diferitele popoare spun pentru sâmbătă samedi, subota, sabato, savvato şi multe altele, în mod evident, toate derivate din românescul „s’(ne)îmbăt(ăm)”, singura care are o explicaţie raţională: ziua în care tot omul „se îmbată”.

2013-12-18 Unul dintre necazurile oltenilor este cel că Jiul se varsă în Dunăre şi nu direct în Marea Neagră, deşi ideal ar fi fost să se verse într-un ocean. Probabil de aceea mulţi dintre ei îşi botează copiii cu numele Marin. Cine ştie, poate ajunge marinar dacă nu chiar – dă Doamne! – mare domn.

2013-12-09 Oamenii sunt mai mult sau mai puţin perfizi.

Totuşi, unii sunt mai perfizi decât alţii, sau invers, unii sunt mai puţin perfizi decât alţii. Nu-i chiar acelaşi lucru; depinde la ce grup social ne referim.

159

În general, persoanele ce aparţin unor popoare cuceritoare sunt mai puţin perfide faţă de cele cucerite. Explicaţia e simplă. Cuceritorii sunt în minoritate în teritoriile cucerite şi ei ştiu că se pot menţine la putere numai dacă sunt uniţi între ei. În consecinţă, ei sunt corecţi în interiorul grupului. Faţă de cei cuceriţi, atitudinea lor nu poate fi etichetată ca perfidă, deoarece poziţia de cuceritor este pe faţă.

Dacă tocmai am spus o banalitate, înseamnă că am dreptate. De ce totuşi am spus-o? Pentru că aşa îmi explic etica celor ce au stat un timp îndelungat sub ocupaţie străină.

2013-12-06 „Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”. De cum am ieşit pe litoral pentru plimbarea obişnuită, am găsit un creion. Era aproape întreg, dar radiera din capătul opus era aproape consumată, semn că a aparţinut unui copil pe punctul de a deveni conştient de greşelile sale.

2013-11-28 Eram sănătoşi; idealul comunist a fost să devenim sănă-cubici; să ocupăm mai puţin spaţiu şi să locuim în apartamente-cub, cât mai mici.

160

2013-11-17 Originea omului Se spune că evoluţia omului a devenit mai rapidă după dobândirea poziţiei bipede. Începând de atunci, privind lumea de sus, a devenit mai inteligent. Unii oameni de ştiinţă se întreabă încă cum de s-a metamorfozat el din patruped în biped.

Logica ne spune că era deja inteligent, din moment ce i-a venit ideea să se ridice în două picioare. Dar eu cred că toate aceste ipoteze sunt false.

Antropoidul n-a fost niciodată patruped. Între păsări şi animale nu există nici o specie hibridă, care să confirme ipoteza că unele au evoluat din altele. Rezultă că, încă de la început, din formele primare de existenţă, unele au evoluat ca animale, iar altele ca păsări. (Da, ştiu, cineva mi-a atras atenţia asupra existenţei legendelor despre cai înaripaţi, gen Pegas, sau a centaurilor – oameni cu corp de cai. Ei sunt însă produse ale imaginaţiei europenilor, în special a grecilor, când au văzut hoardele de barbari veniţi călare din Asia. I-a impresionat viteza cailor, asemănătoare cu a păsărilor, şi – de aici - asocierea cal-pasăre, om-cal.

Până să înveţe ei să călărească, au inventat legende cu cai şi păsări.)

Dar să revin la oile noastre, adică la antropoizi. Eu cred că spaţiul lor de vieţuire a fost copacul. Ceea ce mă face să cred aceasta este privirea oamenilor şi forma capului lor. Animalele ce trăiesc în turmă privesc mai mult lateral; cele de pradă au ochii îndreptaţi către înainte. Şi unii şi alţii au o bună memorie a spaţiului în care se află.

161

Porumbeii, spre exemplu, se aşează milimetric pe o crenguţă subţire, pe care însă nu o văd în acel moment. Patrupedele nu „dau în gropi” cu picioarele din spate, deşi nu văd pe unde calcă. Omul poate privi înainte, dar şi în jos, deoarece nu are botul dezvoltat, care să-i împiedice vederea picioarelor. În consecinţă, cea mai probabilă ipoteză este cea a obârşiei sale dendroide, ca trăitor în copaci. El avea deci poziţie verticală de la început.

A apărut deci ca parazit al copacilor, a evoluat apoi ca parazit al întregii naturi şi va sfârşi, probabil, ca parazit pentru el însuşi.

Ca parazit nici nu mai importanţă originea, ci viitorul lui.

2013-11-12 Prin fabule şi poveşti, copilul îşi însuşeşte semnificaţia unor cuvinte abstracte, altfel foarte greu de explicat, ca dragoste, ură, viclenie etc.

Aproape întotdeauna se apelează la animale: ursul este naiv, vulpea vicleană, iepurele fricos şi aşa mai departe. Dar nu toţi copiii sunt educaţi in acest mod.

Unora nu li s-au spus poveşti niciodată, iar alţii nici nu ştiu să citească. Ne-am aştepta ca cei mai educaţi să-şi însuşească mai repede aceste noţiuni şi să fie mai performanţi în viaţă. Realitatea însă dovedeşte că este invers. Paradoxul ar putea fi explicat tocmai prin folosirea animalelor, pentru exemplificare. Viclenia, răutatea, prostia, aparţin altora, nu nouă. Noi suntem perfecţi, nu trebuie să

162

ne preocupe asemenea fleacuri. Şi astfel, copilul „lasă garda jos”.

Mândrie patriotică Deşi e luni şi nu este ziua nici unui sfânt, clopotele bisericilor au sunat mai ceva ca la marele sărbători religioase; este 28 octombrie, a doua zi naţională a Greciei. Prima este, bineînţeles, cea de la 25 martie, când episcopul Germanos (Γερμανος) din Patra a ridicat steagul Greciei, în semn de sfidare a turcilor. Ea este luată în consideraţie ca dată simbolică pentru începutul Războiului de Independenţă.

28 octombrie ar putea fi considerată la fel de bine o comemorare. Este ziua când, în 1940, primul ministru al Greciei i-a spus „NU” lui Mussolini, la cererea acestuia de a permite armatei italiene să traverseze Grecia. În ciuda refuzului, italienii au intrat, dar pentru că grecii au pus mâna pe arme, a fost nevoie de intervenţia Germaniei. Ce a urmat a fost un dezastru pentru Grecia, motiv pentru care spuneam că sărbătoarea ar putea fi considerată mai curând o comemorare, decât un prilej de bucurie, mai ales că nu a folosit nimănui.

Pentru greci însă este un motiv de mândrie naţională, fiindcă au avut îndrăzneala de a se opune solicitării unei ţări europene. În cartierul Palaio Faliro al Atenei, se organizează în fiecare an o paradă, deschisă de câteva autovehicule militare şi urmată de lungi coloane de copii, purtând mândri steagul Greciei, uneori cu mult prea greu pentru

163

forţele lor. Spectacolul este însă impresionant, iar pe feţele copiilor se citeşte importanţa gestului asumat.

2013-10-25 Limba greacă e-atât de grea, că şi grecii au probleme cu ea.

Astăzi, între două reprize de înot, am întrebat un pescar amator cum se numeşte „arici de mare” în limba greacă. După ce mi-a spus, l-am scris, pentru a mă asigura că am auzit corect. Tipul m-a felicitat fiindcă ştiu literele greceşti. I-am răspuns că literele le ştiu; problema mea e la cuvinte. M-a consolat confesându-se că la el e invers: el cu scrisul are probleme. M-a surprins, fiindcă pare un om educat, vorbeşte binişor engleza etc.

Ce-i drept, în limba greacă nici filologii nu sau pus de acord cum ar trebui scrise unele cuvinte.

Cât despre alfabet… au încercat fraţii Kiril şi Metodiu să-l îmbunătăţească, l-au adoptat ruşii, iar grecii tot la cel vechi au rămas.

2013-10-25 A venit iarna, aşa că şi eu am revenit la munca de jos, adică la cea de pe scaun, pentru că pe el ne aşezăm atunci când stăm jos.

164

2013-10-20 Cineva mi-a spus că sunt un temerar. De unde ştia el că, pe când eram elev, obişnuiam să-mi fac temele mai rar?

2013-10-11 Într-una din curţile ce se văd din balconul nostru, erau câteva tufe mari - aproape arbori – pline cu flori. Predominau culorile violet şi oranj de diferite nuanţe. Ansamblul lor era deosebit de frumos. Sunt mai multe asemenea curţi, fiindcă toate blocurile de locuinţe au angajaţi grădinari, care le îngrijesc. Însăşi denumirea de curte este improprie; pe pământul roşiatic iarba este înlăturată şi doar arborii şi tufele sunt îngrijite pentru flori.

Fiecare grădinar are libertatea să cultive ce vrea el.

Ansamblul curţilor – cel puţin cele pe care le văd eu - formează însă un mic parc.

Am vorbit despre tufele-arbori la trecut, deşi ele există şi azi, dar nu mai sunt mari. Le-au tăiat crengile, deşi erau pline cu flori. În primul moment, constatarea m-a surprins. Erau atât de frumoase…

Abia azi, când am trecut pe lângă blocul în cauză, am realizat că frumuseţea lor era vizibilă din apartamentul nostru, de la etajul doi. Florile aparţineau altor plante, ce îşi întinseseră ramurile deasupra arborilor. De jos, se vedea doar o boltă compactă de vegetaţie, prea puţin atrăgătoare.

Acum locul este mult mai aerisit, iar tufele se vor reface în scurt timp. Iată cât de mult contează punctul de vedere.

165

2013-10-05 Orice război se încheie cu o mare problemă: generalii rămân şomeri, iar unii dintre ei au mari pretenţii.

2013-09-30 Crimhilda, o fată frumoasă şi iubitoare, se dovedeşte a fi proastă şi, în loc să-şi recunoască greşelile, are ca unică dorinţă răzbunarea.

Mai toate legendele europene au final trist.

Tema principală este iubirea, dar ea sfârşeşte prost.

2013-09-30 Balaurii au mai multe capete, dar nu să gândească cu ele, ci să mănânce. Capul este locul unde se află gura. Celelalte sunt anexe.

2013-08-28 Afirmaţia „nu există filosofie, ci doar o istorie a gândirii omeneşti” nu se susţine. Ea aparţine celor care constată că astăzi nu se mai face filozofie. În antichitate, filosofii erau preocupaţi de problemele fundamentale ale timpului. Astăzi, unele dintre ele sau schimbat. Răspunsuri la întrebarea „din ce este formată materia” caută fizicienii. Din domeniul larg al filosofiei s-au desprins discipline specializate.

166

Asta nu înseamnă că filosofia a dispărut. Dacă definim filosofia ca domeniu al întrebărilor fundamentale, rezultă că ea va exista veşnic; doar că unele întrebări se pot schimba. Problema noastră, a celor de azi, este lipsa filosofilor.

2013-08-24 Problemele care apar de la sine dispar de la sine, semn ca doar par a fi fost probleme.

2013-08-24 Patriarhatul pare să fie o invenţie evreiască.

Ei au redactat legi privind puritatea bărbaţilor, declarând astfel cultul ebraic ca fiind destinat exclusiv bărbaţilor. Femeile sunt considerate purtătoare şi intermediare ale impurităţii şi sunt excluse din cult (Cronica ilustrată a omenirii, pagina 52). Lilith – care simbolizează fertilitatea şi sexualitatea femeii este un demon, resimţit de bărbaţi ca o ameninţare.

Ideea preconcepută conform căreia femeile erau persecutate în antichitatea greacă şi latină trebuie nuanţată. Pentru anumite perioade ea este chiar falsă. Astfel, „venerarea zeiţelor se vede şi în faptul că toate templele dorice ale grecilor erau închinate lor. Nu Zeus este cel care va sta la baza formării panteonului, ci marele zeităţi mame, Demetra şi Hera. Templul lor, ridicat în vechiul panteon al zeilor din Olimpia este cu 300 de ani mai

167

vechi decât templul lui Zeus. (Cronica ilustrată a omenirii, pagina 116) La etruşci, femeile erau foarte respectate. Ele decid succesiunea regilor. (Cronica ilustrată a omenirii, pagina 120) Grecii şi romanii în considerau pe etruşci ca fiind imorali. Totuşi, chiar şi la greci, marile ritualuri sunt executate de către femei în fiecare an. Mult trâmbiţatele olimpiade ale bărbaţilor se ţineau doar la patru ani. În timp ce ele cultivă calităţile fizice ale bărbaţilor – indicând aptitudinile lor de luptători – femeile cultivau activităţile fundamentale, necesare vieţii. Demetra – zeiţa fertilităţii şi prosperităţii, mai ales a agriculturii – Hera, erau cu mult mai venerate chiar decât Zeus.

E clar că politicienii erau executanţi. Hăţurile politicii erau în mâna femeilor, ca în majoritatea cazurilor, de altfel.

2013-08-17 Se spune că, în antichitate, atât romanii, cât şi grecii, mergeau la piaţă să facă cumpărăturile, fiindcă femeile nu aveau voie să iasă din casă. Asta înseamnă că ei se pricepeau la toate treburile gospodăreşti, inclusiv bucătărie, spre exemplu? Aşi!

Se mai spune că ei erau însoţiţi de unul sau doi sclavi, pentru căratul cumpărăturilor. Cred că aceşti sclavi erau de fapt bucătarii, femeile fiind nişte doamne. Adevărul este că, în casă, ele conduceau, iar bărbatul era cel trimis la piaţă, să facă şi el ceva.

168

2013-08-11 Se invocă deseori căldura, pentru a scuza lenea locuitorilor din teritoriile cu climă caldă.

Argumentul poate fi adevărat în zonele ecuatoriale; nu ştiu, n-am fost niciodată acolo. El nu este justificativ însă în cele cu climă temperată. Sunt de doi ani în Grecia şi pot face o comparaţie cu România. În ambele ţări, lunile iulie şi august sunt cele mai călduroase. Poate părea curios unora, dar în sudul României poate fi mai cald decât în Grecia.

Explicaţia este simplă: în România clima este continentală, în timp ce în Grecia ea este una temperată. Diferenţa de temperatură dintre vară şi iarnă este mare în primul caz şi mică în cel de al doilea. Rareori termometrul urcă peste 40 de grade în Atena. În plus, umiditatea face ca disconfortul să fie cu mult mai mare în Bucureşti, situat la marginea lacurilor, în comparaţie cu Atena, unde nu plouă aproape niciodată în timpul verii.

Independent de aceste consideraţii, s-ar putea considera că celelalte zece luni ale anului sunt bune pentru muncă. Asta pentru cei ce nu ştiu ce înseamnă iarna în România, cu viscol şi temperaturi sub minus 20 de grade Celsius, în timp ce în Atica temperatura nu coboară sub zero grade.

(Multe instalaţii de apă sunt executate în exterior, pentru că apa nu îngheaţă niciodată.) Disconfortul căldurii excesive este mai uşor de suportat decât cel al frigului prelungit.

169

Dacă am accepta aceeaşi logică pentru justificarea lenei, am ajunge la concluzia că, în România, doar câteva luni din an sunt bune de muncă, în rest fiind prea cald, prea frig sau plouă excesiv, în timp ce în grecilor - dacă ar pleca în concediu pe timpul caniculei - tot le rămân zece luni excelente pentru muncă.

2013-08-11 De multe ori, autorii unor texte, atunci când dezvoltă o idee dragă lor sau impusă de alţii din diferite motive, invocă texte mai vechi, pentru a-şi întări argumentaţia şi justifica teza. Nu rareori, acestea sunt interpretate tendenţios, ajustate sau chiar uşor deformate. Dacă lucrarea are succes - fie şi numai printre susţinătorii ideii - ea devine astfel cunoscută publicului larg. Pentru început, nimeni nu acordă importanţă inexactităţii comise; scopul scuză mijloacele.

Ulterior, argumentele speculate în lucrare sunt luate ca valabile de către alţi autori, lucrarea însăşi este citată în alte texte şi, astfel, minciunile devin adevăruri istorice.

2013-08-07 Limbile română, franceză spaniolă şi – evident – italiană – sunt limbi latine, pentru că aşa iau învăţat romanii să vorbească pe locuitorii fostului imperiu. Nu ştim cine i-a învăţat pe romani să

170

vorbească, dacă nu cumva Roma a fost „l’ombelico del monde”. Stupid! În DEX, marea majoritatea a cuvintelor au pătruns în limba română din alte limbi, din care nu lipsesc slava şi bulgara, ca şi cum românii nu ştiau să vorbească până la venirea lor. Cu asemenea „specialişti” îmi iau şi eu libertatea să vorbesc. Înaintea romanilor a existat civilizaţia greacă.

Prin Hellas, grecii de altădată înţelegeau întreg spaţiul pe care locuiau greci, deci bazinul Mării Mediterane şi al Mării Negre. Ei sunt azi un popor exagerat de tradiţionalist şi nu renunţă nici la obiceiurile cele mai ridicole. (Autobuzul B2 merge încă la fostul aeroport, acum un maidan imens, unde nu urcă şi nu coboară nici un călător, fiindcă aeroportul s-a mutat.) Limba greacă actuală - nu pot spune modernă - este una arhaică. A rezistat oricăror încercări de modernizare. De remarcat că ea are foarte multe puncte comune cu limbile latine, despre care vorbeam la început. În mod evident, nu grecii le-au adoptat în ultimul timp; ele existau în limba lor încă înainte ca limba latină să se formeze.

Rezultă că a existat o limbă cu trăsături comune în acest spaţiu. Grecii din antichitate, ca şi fenicienii înaintea lor, prin dinamismul şi mobilitatea lor, au contribuit la răspândirea limbilor. Asta nu înseamnă că fenicienii, grecii şi alţii asemenea lor doar au răspândit limba lor. Ei, la rândul lor, au preluat cunoştinţe de la popoarele cu care au intrat în contact şi cu care făceau comerţ sau se luptau.

Chiar dacă zona de contact era litoralul, produsele şi informaţiile veneau şi se duceau în adâncimea

171

teritoriului. În final, romanii n-au făcut decât s-o oficializeze. Pe fondul limbilor locale, s-au format cele pe care le numim azi limbi latine moderne, suferind ulterior influenţe străine şi modernizânduse într-o măsură mai mare sau mai mică. Până la venirea romanilor şi construirea de către ei a valurilor de apărare, nu exista nimic care să-i împiedice pe oameni să comunice în orice limbă care le era cât-de-cât cunoscută. Amestecul de cuvinte este şi astăzi frecvent printre cei ce doresc să comunice în lipsa unei limbi comune.

Cum de românii vorbesc o limbă latină, deşi doar o parte a teritoriului României de azi a aparţinut Imperiului Roman pentru mai puţin de trei secole? Iată explicaţia: şi una şi alta - şi româna şi latina - au rădăcini comune.

2013-08-06 În exodul babilonian au fost luată doar aristocraţia evreiască. Masa populaţiei a rămas pe loc. Este un principiu politic notat (şi nu inventat) şi de Machiavelli, conform căruia învingătorul, dacă vrea să stăpânească teritoriul ocupat, trebuie să elimine vechii conducători. Altfel, aceştia vor sabota noua conducere, instalată de el. Nabucodonosor II nu i-a ucis pe liderii evreilor, ci doar i-a luat de-acolo şi i-a adus în Babilon, unde puteau fi supravegheaţi mai bine. Termenul „robie” este, în acest caz, o minciună. Ei nu au fost supuşi la nici o muncă în Babilon. Dimpotrivă, sufereau de inactivitate. De altfel, atunci a fost scrisă cea mai mare parte a

172

Bibliei. Mulţi dintre ei au rămas în Babilon după eliberare, ca dovadă că se simţeau foarte bine acolo.

2013-08-06 Dacă deşteptăciunea omului provine de la mersul biped, ar trebui să ne gândim că printre strămoşii lui au fost nu doar maimuţele, ci şi mangustele, sau în variantă mai românească, a popândăilor.

2013-08-05 Imperiul Rus îşi datorează existenţa în primul rând lui Ivan cel Groaznic şi abia în al doilea rând lui Petru cel Mare.

2013-07-21 Entuziasm – en-theon-siasmos – starea în care zeul sălăşluieşte în tine.

2013-07-19 În Grecia antică, oamenilor le plăcea să asculte poezii. Ele îmbinau poveştile cu muzicalitatea exprimării prin ritm şi rimă. Homer exprimă chintesenţa acestei idei. Chiar şi în Franţa medievală, menestrelii făceau aproximativ acelaşi lucru, punând accentul pe muzică şi iubire, deşi identificăm deja o cădere în derizoriu. Romantismul

173

secolului 18 în Anglia, 19 în Franţa şi apoi în majoritatea ţărilor europene a fost cântecul de lebădă, ecoul târziu al unui stil de viaţă demult apus.

Astăzi, poezia este gustată doar de către un grup restrâns de specialişti. În majoritatea cazurilor, ea nu are nimic atrăgător pentru publicul larg, nici măcar ritm sau rimă.

Filosofia a avut şi ea o evoluţie asemănătoare. Socrate mergea în agora pentru a păstra legătura cu realitatea socială în care trăia.

Filosofii din vremea lui se străduiau să răspundă întrebărilor concetăţenilor lor.

Există vreo legătură între cele două?

Desigur! Filosofii cugetau, pornind de la problemele reale ale societăţii. În ciuda eforturilor izolate ale unora ca Socrate, ideile lor nu erau accesibile populaţiei. Le recepţionau însă artiştii, care construiau mesaje pe măsura înţelegerii maselor.

Politicienii, abili manipulatori, îşi ajustau propaganda potrivit aspiraţiilor oamenilor şi încurajau mesajele adecvate politicii lor. Preoţii, slujbaşi fideli politicienilor, ajustau religia astfel încât comportarea oamenilor, fixată prin ritualuri şi obiceiuri să fie adecvată sistemului social.

Mentalitatea oamenilor era astfel modelată. În funcţie de politicieni, ea era pozitivă sau negativă. Între timp, situaţia s-a modificat. Populaţia nu mai poate fi manipulată cu asemenea metode. Asta nu înseamnă că nu este manipulată. Dimpotrivă, ideile democratice o fac chiar mai vulnerabilă. Nu oamenii au devenit mai deştepţi, ci politicienii mai

174

abili, iar democraţia este cea mai eficientă metodă de manipulare. Nimic mai productiv decât să inciţi invidia unor neisprăviţi şi să-i dirijezi în direcţia dorită. Dorinţa de îmbogăţire sau de putere, de dominare a semenilor, iată tot atâtea mijloace de manipulare, pe care politicienii abili ştiu să le folosească în interes propriu. Iar dictonul vechi „divide et impera” îşi cunoaşte abia astăzi valorificare sa deplină. Spre deosebire de plante şi animale, în cazul oamenilor, lupta pentru existenţă este completată cu orgoliu, vanitate şi alte „secrete” scoase din cutia Pandorei.

Filosofia şi chiar şi poezia nu mai funcţionează, pentru că au fost instituţionalizate.

Odată cu instituţiile apare şi birocraţia, cea mai sigură cale pentru autodistrugere. Fie că îşi arogă titluri universitate, în cazul filosofilor, fie că aparţin unei camarile pretinse literare, şi unii şi alţii nu mai prezintă vreun interes public.

Filosofii de astăzi – în majoritatea lor recrutaţi dintre cei ce s-au dovedit inapţi pentru alte discipline - îşi inventează propriile lor întrebări, la care încearcă să formuleze răspunsuri. Nu interesează pe nimeni asemenea întrebări şi cu atât mai puţin răspunsurile lor. Filosofia a încetat a mai fi o preocupare a savanţilor.

2013-07-17 O familie de basarabeni s-a pocăit. La prima vedere, este surprinzător; alături de ruşi – popor credincios – suntem tentaţi să-i credem chiar mai

175

ataşaţi ortodoxismului decât pe români. În realitate, tocmai Biserica rusă, pe care ei o ataşează Ortodoxismului, îi îndepărtează de acest cult. Şi-au pierdut încrederea în ea.

Nu ştiu dacă îi tentează să facă prozelitism în Grecia; ar fi o greşeală. Deosebirile dintre popoare sunt enorme.

Pentru greci, ortodoxismul se confundă cu ideea naţională. În primul rând, ei se consideră că sunt – şi în cea mai mare măsură chiar sunt făuritori ai Creştinismului, iar Ortodoxismul este „dreapta credinţă”. Slavii şi toţi ceilalţi au devenit creştini prin răspândirea acestuia în lume. Alfabetul kirilic, folosit de ruşi este de sorginte grecească.

Fraţii Kiril şi Metodiu, din Salonic, l-au inventat pentru a-i creştina pe slavii ce penetraseră în Peninsula Balcanică. În toată istoria Greciei de după Christos, acest popor s-a delimitat de invadatori prin credinţa sa. Iar invadatori au fost mulţi şi nu numai păgâni. Încă înainte de ocupaţia turcească, veneţienii au lăsat urme adânci, ca să nu mai vorbim despre distrugerile provocate de Cruciade. Pentru grec, a nu fi ortodox înseamnă aproape duşman. În conversaţia cu un străin, prima lui întrebare este: „De unde eşti?”. Dacă populaţia ţării este majoritar ortodoxă, urmează a doua întrebare, fundamentală: „Eşti ortodox?”. În cazul răspunsului afirmativ, eşti considerat prietenul lui. În caz contrar, discuţia – dacă va continua – va fi una formală.

Să fii pocăit într-o ţară ortodoxă ridică un mare semn de întrebare în mintea oricărui grec.

176

2013-07-14 Nu ştim cum a fost sufletul grecului în trecut, pentru că nu avem scrieri din acele timpuri. Ceea ce ştim şi putem interpreta sunt informaţii din antichitatea târzie, când influenţele orientale sunt vizibile, iar ideea Veşnicei Reîntoarceri devine o constantă a filosofiei eline. Mai târziu însă, îşi face loc o idee contrară pesimismului oriental: trăieşte clipa (carpe diem!) Contrar ascezei orientale, în speranţa scurtării ciclului reîncarnărilor şi a revenirii mai rapide în sânul naturii-mama, şi chiar a scepticismului de mai târziu al stoicilor, europeanul preferă să se bucure de prezent, din moment ce nimic nou nu se poate întâmpla în natură. Chiar şi zeii sunt priviţi ca histrioni, pentru care oamenii sunt jucării, pe care – uneori - le înalţă doar pentru ca să le coboare mai dramatic. Putem trage de aici concluzia că sufletul grecului era şi a rămas optimist, din moment ce a găsit această soluţie în situaţia în care părea că totul este pierdut.

2013-07-14 Catastrofa învingătorilor din Războiul troian simbolizează zădărnicia eforturilor lor.

2013-07-14 Filosofia stoicilor n-a apărut din senin. Grecia se prăbuşea.

177

Elenismul s-a dezvoltat spiritual atât timp cât traiul oamenilor a fost modest. Odată cu Alexandru cel Mare, gustul pentru fast şi plăceri – împrumutat din orient - goana după pradă şi averi a generalilor ce l-au urmat, au degradat spiritul. Perioada elenistică a însemnat răspândirea culturii greceşti, dar - în acelaşi timp - a însemnat amurgul civilizaţiei greceşti. Scepticii au reprezentat cântecul de lebădă. Epicur şi alte câteva spirite înalte s-au retras din viaţa politică activă şi au emis o filozofie individualistă. „Atenienii, atâta vreme mândri de libertatea lor, au ajuns la limitele cele mai de jos ale înjosirii lor, zeificând, încă de viu, pe Demetrios Poliorcetul şi închinând temple curtezanelor sale.

Aceasta a fost vremea nefericită în care câteva spirite nobile s-au retras, dezgustate, în secretul studiilor lor, sustrăgându-se cu dispreţ unei lumi condamnate fără scăpare.” (Adriano Tilgher, Viaţa şi nemurirea în viziunea greacă, pg. 60) Căutare fericirii individuale într-o societate ostilă a fost ţinta studiilor lor, iar abstinenţa fost soluţia. Cucerirea romană era de aşteptat. Nu mai avea cine să apere Atena.

Cele câteva monumente ridicate de Hadrian sunt meritorii pentru Roma şi împăratul ei, dar Grecia antică şi filosofia ei deveniseră deja istorie.

2013-07-14 Creştinismul este religia derivată din filosofia stoicilor: resemnează-te, renunţă la plăceri în viaţă, că te vei bucura după moarte. Destinul nu este

178

aprioric hotărât. Viitorul ţi-l hotărăşti singur, prin comportare. Iar omul modern şi-l face chiar acum.

Iar pentru asta nici nu mai are nevoie de religie.

Filosofia a fost abandonată încă cu 4-5 secole înainte de Christos. Filosofii fac mai mult religie decât filosofie. Întrebările fundamentale fuseseră abandonate.

2013-07-10 Estetică Primul gând a fost acela că omenirea a abandonat obiectivul general al lumi vii: perpetuarea speciei. Criteriile - in aparenţa estetice – nu mai urmăresc sănătatea fizică; selecţia naturală nu mai funcţionează. Ceea ce este lege naturală în toată lumea vie a fost abandonată de umanitate.

La o analiză mai atentă însă, constat că, la om, aptitudinile intelectuale contează mai mult decât cele fizice. Este firesc deci ca şi criteriile de selecţie să difere. Este apreciat nu atletul cu muşchi, ci afaceristul mic, gras şi chel.

Evident, nu putem pretinde că acestea ar fi caracteristici estetice, deci estetica nu mai este un criteriu de selecţie.

Femeile se îmbracă după gustul lor şi nu al bărbaţilor. Sunt preocupate de modă, pe care o discută cu ardoare între ele iar rezultatul nu este de natură să-i atragă pe bărbaţi. Ba, uneori, parcă dimpotrivă, fac totul pentru ca să-i respingă. Spre exemplu, ideea pantalonilor cu talie joasă, având ca efect segmentarea şoldurilor în două şunci

179

dizgraţioase, nu numai că distruge orice apatit sexual, dar îţi dispare şi pofta de mâncare. Teoretic, îmbrăcămintea ar trebui să pună în valoare calităţile purtătoarelor şi să le ascundă pe cât posibil defectele. Pentru unele femei însă, doar moda contează, chiar dacă asupra lor efectul este negativ.

Iar moda o stabilesc conclavele de femei, printre care se insinuează câte un homosexual, ridicat la rang de specialist designer sau stilist, pus parcă săşi bată joc de „sexul frumos”. Şi atunci, ce este estetica? Cum evaluăm frumosul? Spre deosebire de vechii greci, pentru care idealul era în stabilitate, omul modern este preocupat de mişcare. Pentru grec, perfecţiunea se afla în natura imuabilă, în timp ce pentru omul modern, perfecţiunea este un ideal în continuă devenire. De aceea, noul îl atrage, chiar dacă nu este mai frumos decât cel vechi, adică opusul aspiraţiei grecului, care avea ca obiectiv realizarea aceluiaşi lucru, dar mai frumos decât se făcuse în trecut.

2013-07-10 În concepţia noastră materialistă, am reţinut de la antici numai elementele materiale şi am construit cu ele o filozofie modernă, dar – în esenţă – cu nimic diferită. De fapt, ce am construit nu este nici măcar o filosofie, întreaga noastră cunoaştere fiind doar o mai bună înţelegere a mecanismelor ce guvernează lumea materială. Empedocle (490-430 î.Ch.) admitea că, pe lângă cele patru elemente

180

materiale (pentru el) - apă, aer, pământ şi foc – există şi două principii fundamentale: ura şi iubirea, a căror dominaţia alternează şi că existenţa lumii aşa cum o ştim noi – este posibilă numai atunci când aceste două principii se află în echilibru.

Este clar că cele patru elemente nu arau nici pentru Empedocle asemenea atomilor, pământul fiind în mod evident compus din materiale diferite, iar ura şi iubirea putem presupune că erau doar cuvinte menite să sugereze două principii opuse.

Pornind de aici, am putea filosofa cu mai mult succes decât aşa cum am făcut-o în ultimele secole.

2013-07-10 Pentru noi, o specie derivă din altă specie, superiorul din inferior. Pentru grecii din antichitate, o specie rămâne stabilă; nu există evoluţionism. Doar natura este perfectă; indivizii sunt imperfecţi. Pentru omul modern contează mişcarea. Muzica este, de aceea, arta care îl caracterizează. Pentru antici, mişcarea nu adaugă nimic. Statuia nudă reprezintă perfecţiunea, iar sculptura este arta supremă.

Mişcarea era la elini perturbare, alterare. Ei caută perfecţiunea în stagnare. Noi avem simţul istoriei, al devenirii, motiv pentru care mişcarea este indispensabilă. Pentru noi, fiinţa trece dintr-o stare în alta, tinzând către perfecţiune. Pentru elini, nu există decât trecerea dintr-o formă în altă formă, fiinţa rămânând aceeaşi.

181

2013-06-17 La intrarea într-un restaurant au prioritate cei ce ies; la intrarea în toaleta restaurantului au prioritate cei ce vor să intre.

2013-06-02 Conform diplomei de bacalaureat, cele mai mici note le-am avut la Limba rusă şi Limba română. La o privire superficială, s-ar putea concluziona că acesta ar fi putut fi motivul alegerii profesiunii de inginer. Fals!

A fost doar atitudinea profesorilor faţă de mine, şi nicidecum caracteristicile mele. Începusem să mă cunosc şi să-i cunosc.

2013-05-19 Ziua de ieri a fost obositoare aşa că, pentru întoarcere acasă, ne-am propus să folosim metroul. Ştiam că există o staţie în apropiere, dar – pentru a nu greşi drumul -, am cerut informaţii de la un grup de opt poliţişti. Mersesem destul de mult pe jos până atunci, soţia mea era deja obosită şi m-am bucurat să găsesc acel grup de poliţişti, cu gândul că voi primi o informaţie autorizată. În Atena, echipajele de poliţie sunt formate din două motociclete, câte doi pe motocicletă. Niciodată nu circulă altfel. Atunci se întâlniseră două echipaje, care stăteau de vorbă. Erau deci opt persoane. A încercat să răspundă unul dintre ei, dar un altul,

182

care probabil vorbea englezeşte mai bine, a preluat ştafeta. Între timp, observasem un zâmbet ironic pe faţa altuia, dar nu i-am acordat importanţă. Am plecat în direcţia indicată şi am constatat că greşisem ignorând acel zâmbet. Direcţia indicată era opusă celei corecte.

Mă gândeam că, în România, nu mi s-ar fi întâmplat aşa ceva. Nu pentru că românii ar fi mai patrioţi. Dimpotrivă, grecii sunt patrioţi. Ei sunt însă şi xenofobi, iar în acest caz a avut prioritate xenofobia. Românii, în schimb, s-ar fi temut că vreunul dintre ei ar fi putut să-l pârască la şef pe cel ce şi-a bătut joc de doi străini bătrâni, făcându-şi astfel de râs ţara.

O asociere ciudată În limba greacă, pentru adevăr şi realitate (αλήθει) se foloseşte un cuvânt asemănător cu vagabondaj, hoinăreală (αλητεία). Rezultă că omul real este vagabond (αλήτης).

Aş fi înţeles să asociez vagabondajul cu libertatea, dar să-l confund cu adevărul?

2013-05-06 Am visat că eram în prezenţa unui mare filosof, de la care îmi doream să învăţ, să profit de competenţa lui, dar el, din modestie, se străduia să mă convingă că nu este un bun dascăl şi că are o sumedenie de defecte. În replică, eu îi spuneam că şi eu sunt foarte dificil ca elev: sunt cârcotaş, în loc

183

să urmăresc firul logic al expunerii, deviez prin speculaţii în afara subiectului şi multe altele, dar – mai ales – cred că sunt cam prostănac. În final, ne bucuram amândoi de defectele noastre şi am sfârşit sărutându-ne ca doi beţivani, de parcă toate acestea ar fi fost calităţile indispensabile unor adevăraţi filosofi. Noroc că m-am trezit la timp.

2013-05-03 Ieri am împlinit trei sferturi de veac. Nici măcar unul întreg. Mai am timp! Deja am mai adăugat o zi la „zestrea” mea de timp. Când sora mea mai mare împlinise 25 de ani, o ironizam, spunând că e bătrână: avea un sfert de secol. Nu doi-trei ani, nici zece, ci o bună parte dintr-un secol, ori un secol e ceva. Glumeam, bineînţeles, pentru că şi eu mă apropiam de această vârstă. Pe atunci însă, numărul 20 mi se părea enorm. Un eveniment întâmplat în urmă cu 20 de ani mi se părea a fi din antichitate, în timp ce previziunile pentru viitori 20 – chiar dacă se refereau la viaţa mea – păreau din domeniul ştiinţifico-fantastic. Până atunci, aveam probleme mai stringente, care îmi răpeau toată energia. În consecinţă, celelalte puteau să mai aştepte. .....

-

„Vino să te învăţ să vorbeşti cu păsările.”

Vroiam să-l întreb „de ce trebuie să învăţ să vorbesc cu păsările?”, dar mai întâi trebuia să aflu

184

cine este acest individ cu aspect mai mult de cerşetor decât de profesor. El mi-a arătat o haină groasă, ca un suman rupt şi mi-a spus că este a mea: „doar atât am găsit din lucrurile tale”. Eram deci singur, deşi parcă fusesem patru. Fusesem într-o călătorie şi ceva se întâmplase. Nu-mi era clar ce anume. Dintre ceilalţi trei, unul era soţia mea.

Ceilalţi doi erau fie doi prieteni, poate cei cu care am sărbătorisem ieri aniversarea mea - primii trei sferturi de veac - sau poate că erau sora şi mama mea. Ele au trecut demult în lumea cealaltă. Nu am aflat răspuns la nici una dintre întrebări, fiindcă nu ştiu ce s-a întâmplat – parcă s-a rupt filmul – şi mă aflam sub streaşina unei case, iar el îmi spunea să mă urc pe acoperiş. Deşi vroiam s-o fac, nu puteam; nu aveam nici un punct se sprijin. Cu toate acestea, în timp ce el a fost sustras în altă activitate, eu am reuşit să mă urc într-un pom, iar de acolo pe casă. A fost chiar uşor; la căţăratul prim pomi am fost expert în copilărie. Mai ales atunci!

Acum sunt un om în vârstă. De pe acoperiş, am văzut jos cum o mamă şi un fiu au alergat unul către celălalt şi s-au îmbrăţişat bucuroşi de întâlnire după o absenţă îndelungată.

Să fi fost această călătoria întreruptă o metaforă a vieţii mele, iar sumanul rupt ceea ce mai rămăsese din ea? Oricum, pe acoperişul casei, misteriosul cerşetor-profesor era iar lângă mine, iar eu îi spuneam că Romanul - oraşul în care m-am născut – nu era departe. Doar vre-o 20 de kilometri (iarăşi 20). Doream să ajung acolo? Poate! De ce?

Nu ştiu, fiindcă m-am trezit.

185

2013-04-24 Intrasem într-o mică localitate şi doream să iau apă sau ceva de băut. Îmi era sete şi mai aveam încă mult de mers până la destinaţie. Cum nu vedeam nici un magazin, restaurant, bar şi nici măcar un chioşc cu răcoritoare, am ieşit din maşină şi am întrebat pe singura persoană ce s-a ivit: un bărbat de culoare, înalt, de 30-40 de ani, bine îmbrăcat, chiar elegant. Mi-a arătat o casă şi mi-a spus că acolo pot găsi un ceai. M-am mirat puţin, dar – cum nu aveam de ales – m-am dus acolo.

Localitatea părea pustie.

Casă era modestă, fără etaj, dar cochetă şi foarte îngrijită. Nu ştiu dacă avusese vreodată gard, dar acum, pe locul a ceea ce trebuia să fi fost o poartă erau doi stâlpi din piatră. Între trotuar şi casă, de o parte şi de alta a „porţii”, două straturi cu flori mici, proaspăt udate, indicau existenţa unei persoane sensibile. Uşa era şi ea încadrată de două tufe mari de trandafiri, cu flori mari cât palma. După ce am sunat şi am bătut la uşă, am intrat. Din hol, unul destul de mare pentru dimensiunea casei, mai multe uşi erau deschise către celelalte încăperi, ca la un muzeu. Şi tot ca la un muzeu, sau o casă memorială, curăţenia era perfectă. Am strigat: „nu e nimeni acasă?”, dar nu mi s-a răspuns nici de această dată. Prin uşa din stânga, se zărea o masă cu un serviciu complet de ceai. Am intrat. La început

186

mă gândisem că aici este bucătăria - şi poate că aşa fusese cândva - dar acum în încăpere se afla doar masa şi şase scaune. Apa se putea încălzi într-un fierbător electric, dar nu era cazul; era încă fierbinte. Nu mi-a rămas altceva de făcut decât sămi prepar singur ceaiul. Un ceai ştiu să fac. Când totul a fost gata şi îmi sorbeam încet licoarea, simţeam cum, la fiecare înghiţitură, primeam informaţiile ce-mi lipseau, eliminând nedumerirea mea iniţială cu privire la aceasta casă şi localitate, deşi nu-mi vorbea nimeni.

Proprietara era o cântăreaţă de muzică country. Aici se născuse. Rămasă orfană de mică, întreaga comunitate i-a devenit familie. Localitatea, nu mai mare cât un cătun, era populată în exclusivitate de negri, iar cârciuma fusese rampa ei de lansare. Cu timpul, celebritatea a îndepărtat-o de localitate, dar nu şi de oamenii care au ajutat-o în copilărie şi pe care i-a ajutat şi ea, atunci când a putut. În turneele aproape permanente avea nevoie de echipă şi, cu cât celebritatea ei creştea, cu atât echipa era mai numeroasă. Organizarea unui turneu a devenit astăzi o adevărată industrie.

Desigur, principalii membri erau profesionişti, dar, pe lângă aceştia, a reuşit să racoleze mulţi concetăţeni, pentru activităţi mai puţin pretenţioase.

Avea şi un avantaj: aceştia îi erau sinceri şi devotaţi.

Pe cei mai talentaţi dintre copiii lor i-a trimis la şcoli şi, după absolvire, i-a angajat ca profesionişti. Nu ştiu dacă, în acest moment, ea mai era în viaţă sau nu. Oricum, nu mai are mare importanţă. Rolul ei se încheiase. Acum, oamenii se descurcau singuri. Ea

187

le arătase calea, ei au urmat-o şi îi erau recunoscători. Poate că mai venea din când în când pe aici. Prezenţa ei spirituală însă era permanentă.

Cătunul nu avea acum mai multe case, poate chiar mai puţine, dar toate erau adevărate bijuterii. Seară de seară, cei care încă locuiesc aici permanent sau vin din când în când, se întâlnesc în această casă la un ceai. Discută probleme curente şi, eventual, cântă. Cârciuma a dispărut demult. Această casă, în schimb, este deschisă permanent. Nu se încuie nici o uşă, nimeni nu o păzeşte. Nici nu ar avea de ce.

O femeie mai în vârstă vine în fiecare dimineaţă pentru curăţenie. În mod oficial, nimeni nu o plăteşte, dar toţi concetăţenii o ajută, fiindcă toţi se ajută între ei. Acum am înţeles şi rolul acelui obiect ciudat, aflat în holul de la intrare. Pare adus din Egiptul antic. Este de fapt o urnă, în care doritorii pot depune bani pentru comunitate. Nu există un şef sau un consiliu administrativ. Toate problemele se rezolvă prin discuţii, deciziile – dacă pot fi numite astfel - fiind acceptate tacit, dacă nu există observaţii la propunerile făcute.

Zgomotul produs de un motor puternic m-a trezit la realitate. Nu sunt în localitatea aceea minunată, ci în Atena, iar motorul este cel de la maşina salubrităţii, ce ajunge pe strada mea pe la ora 4 şi jumătate. Mai pot dormi deci încă două ore, aşa că mă întorc pe cealaltă parte, poate visez altceva, deşi mi-a plăcut acest vis.

188

Cum se pot face două greşeli cu o singură literă Dacă litera mare „Y”, există atât în limba greacă, cât şi în română, litera mică este diferită.

Simbolul grecesc este „u” şi nu „y”, care nu există în alfabetul elen, probabil pentru a nu-l confunda cu „γ” (gama). În consecinţă, pronunţarea literei greceşti „υ” ca pe un „u” românesc este o greşeală.

A doua eroare se petrece atunci când această literă se află după una dintre vocalele „α” sau „ε” şi înainte de o consoană surdă, când se pronunţă ca un „f” românesc. Pronumele personal neutru „αυτό”, spre exemplu, se pronunţă „aftó” şi nu „autó” sau „aitó”.

Dubla greşeală este totuşi frecventă tocmai în expresii ce se vor elevate. Astfel, expresia „Misterele Eleusine” pentru manifestările ce aveau loc aici în trecut, „Eλευσίνια Μυστήρια”, nu au altă explicaţie, decât necunoaşterea subtilităţilor gramaticii elene. Nu este singurul caz. Sunt numeroase asemenea erori, nu numai pentru nume proprii, dar chiar şi a unor substantive comune, dovedind că preluarea informaţiilor s-a făcut pe baza scrierilor şi nu a comunicării directe între oameni.

2013-04-14 Noi locuim în Palaió Fáliro, un cartier al Atenei. Fáliro a fost un tip cu barbă ondulată, sau cel puţin aşa l-au înfăţişat cei care i-au dedicat un

189

mic monument pe malul mări. Sub chipul lui, se află o barcă cu multe vâsle, specifică navigaţiei de dinainte de apariţia celor cu pânze, cu o tehnologie mai avansată. Pe o hartă veche, am descoperit denumirea Phaliron pentru golful şi vechiul port unde se află acum cartierul nostru. Se spune că de aici ar fi plecat Tezeu să omoare Minotaurul.

Astăzi, marea este plină de pânze, de la cele mai mici, ale practicanţilor de surfing şi până la cele mai pretenţioase, ale iahturilor de lux. Nu ştiu cât de distractivă este navigaţia cu pânze, dar – chiar dacă nu ar fi – pentru frumuseţea peisajului ar merita plătiţi unii s-o facă. Vapoarele adevărate se zăresc mai departe. Ele sunt frumoase doar noaptea, după ce îşi aprind luminile. Vin sau pleacă în portul Pireu, sau puţin mai încolo, în Golful Saronic, cu mărfuri pentru zona industrială din nord-vestul Atenei.

Numele zonei poate fi derutant: Elefsina. Este locul unde zeiţa agriculturii, Demeter, îşi căuta fiica, pe Persefona. Se pare că, pe atunci, în Grecia se făcea agricultură, iar povestea este o metaforă a concepţiei greceşti a „veşnicei reîntoarceri”, materializată prin ciclul agricol anual: Persefona stătea cu Hades, sub pământ, pe timpul iernii şi cu Demeter, mama ei, pe timpul verii, pe pământ. Fapt este că, începând de prin anul 1500 înainte de era noastră şi până în secolul patru al erei noastre, aici se desfăşurau de-adevăratele sărbătorile rituale cunoscute ca „Misterele Eleusine”. Ele sunt o influenţă a Orientului şi au la bază credinţa în viaţa de după moarte. Misterele erau calea prin care cei iniţiaţi puteau dobândi mântuirea, imortalitatea sau

190

chiar să devină nişte zei mai mici. „Misterele mici” se ţineau în fiecare an; cele mari odată la cinci ani. În funcţie de mentalitatea epocii, „iniţiaţii” erau doar câţiva aleşi, sau oricine dorea, cu condiţia să nu fie barbar, adică să cunoască limba greacă. În ceea ce mă priveşte, regret că pe timpul lui Stalin, când eram elev, regimul de atunci a scos din programa şcolară limbile latină şi greacă, iar acum sunt prea bătrân să le mai învăţ. Nu am deci nici o şansă la iniţiere, nici măcar în epoca modernă.

Cartierul nostru se numeşte aşa pentru a-l deosebi de Néo Fáliro. Nu este vorba despre două persoane: Fáliro cel Bătrân şi Fáliro cel Tânăr, ci despre vârsta cartierelor. Dar chiar şi din acest punct de vedere, denumirile sunt relative.

Cronologic, Néo Fáliro a apărut pe harta Atenei după Palaió Fáliro, dar acesta din urmă a fost aproape în întregime modernizat recent, astfel că, azi, el este mai nou şi cu mult mai frumos.

Cum spuneam, de aici a plecat Thezeu către Insula Creta, să omoare Minotaurul. Evident, este un simbol. Ca urmare a unor evenimente cum numai în poveşti se întâmplă, Atena trebuia să trimită în Creta regelui Minos un tribut de fiinţe vii, cu care era hrănit monstrul, Minotaurul. Thezeu, fiul lui Egeu, regele Atenei, a plecat să rezolve problema. Este, de fapt, relatarea metaforică a momentului decăderii civilizaţiei minoice (cretane) şi înflorirea celei miceniene (continentale). La întoarcere, se pare că Thezeu a folosit alt loc de debarcare, fiindcă tatăl său s-a aruncat în mare de pe o stâncă, iar aici malul nu este atât de abrupt.

191

Este de presupus că el, tatăl, aştepta sosirea fiului din alt loc, probabil chiar la Cap Sunion, în sudul peninsulei Atica, acolo unde acum sunt ruinele Templului lui Poseidon. Conform convenţiei stabilite între tată şi fiu, în caz de reuşită, Thezeu trebuia să arboreze pânzele albe; altfel, pe cele negre. Din motive încă neelucidate, Thezeu a uitat de convenţie, tatăl a văzut pânza neagră şi, de necaz, s-a aruncat în mare. Dar - cine ştie? – poate nici măcar nu s-a aruncat în mare şi a murit de bătrâneţe, şi doar povestitorul s-a gândit să-i dea un sfârşit dramatic, sau, mai curând, să-i dea mării nume său ca semn că el, regele Egeu, domina zona maritimă, tot aşa după cum se pare că Minos nu a fost o persoană, ci şirul tuturor regilor ce au guvernat în Creta în acea epocă şi a fost sintetizat printr-un singur nume: Minos.

Cert e că Faliro era în antichitate un port important, unde cu siguranţă că s-au întâmplat multe.

-

2013-04-14 Întrebări fundamentale De ce laptele tuturor animalelor este alb?

De ce sângele tuturor animalelor este roşu?

De ce reacţiile de veselie şi tristeţe – râsul şi plânsul – sunt asemănătoare la oamenii tuturor raselor şi chiar la unele animale?

192

Hazna În limba turcă, trezoreria statului se numeşte hazna. În România chiar este.

2013-04-08 Între frumos şi urât nu se află nimic. Ambele sunt excepţii de la normal. Nu există o scală cu urâtul jos, frumosul sus şi obişnuitul la mijloc, decât dacă vrem noi să le dăm note. Ambele sunt abateri de la normal. Nu putem amesteca urâtul cu frumosul, în speranţa că va ieşi mediocrul. Normalul nu este media dintre urât şi frumos. Frumosul este o abatere armonioasă, în timp ce urâtul este una nearmonioasă, neplăcută gustului nostru.

2013-03-27 Deşi pare ciudat, există mulţi bulgari în Grecia, care au uitat limba bulgară. Explicaţia este totuşi simplă: ei sunt de fapt români, majoritatea din Cadrilater, ai căror părinţi au fugit în Grecia. Deşi, prin forţa împrejurărilor, învăţaseră limba bulgară, imediat ce au avut prilejul, s-au grăbit s-o uite. La cei pe care i-am cunoscut, m-a impresionat corectitudinea cu care pronunţă cele câteva cuvinte româneşti, învăţate de la părinţi.

193

2013-03-16 Mare atenţie la nuanţe: în limba greacă, πατριά înseamnă şatră, în timp ce πατρίδα înseamnă patrie.

2013-03-16 Graur. Gra-Ur. Gra, de la gramatică, şi Ur, de la Ural. (Predilecţia lui uralică era evidentă.) Sau poate de la ura ce o purta în suflet pentru români şi limba română.

2013-03-16 Ce mare diferenţă între câini şi pisici. Câinii sunt credincioşi, iubitori şi pot fi dresaţi. Pisicile nu au nimic din toate acestea; îşi păstrează demnitatea, iar mersul lor este de-a dreptul maiestuos.

2013-03-15 „Orice pasăre pe limba ei piere”. Mai grav e când piere şi limba. Verbele „a fi” şi „a avea”, zise auxiliare, devin tot mai auxiliare când ceea ce ai se apropie de nimic şi ceea ce eşti se limitează la 1 într-o statistică oarecare.

194

2013-02-28 M-am trezit azi dimineaţă la ora 5 – foarte devreme pentru mine – din cauza unui fulger ce a luminat camera, urmat de un tunet extrem de puternic. Fiindcă n-am mai putut să dorm m-am sculat. Ploua mărunt. După puţin timp însă, ploaia s-a transformat în averse de intensităţi variabile, cu vârfuri de ploaie torenţială. După un timp a încetat.

Cu totul deosebite au fost însă descărcările electrice. Nu am văzut în viaţa mea aşa ceva. Este ora 11 acum, când scriu aceste rânduri, şi, de şase ore, tunetele se aud sub forma unui uruit continuu, asemenea celui produs de o avalanşă de zăpadă.

Cei ce nu au auzit o avalanşă, o pot asemui cu zgomotul produs de o escadrilă de avioane cu reacţie zburând la joasă altitudine, cu deosebirea că intensitatea nu este tocmai uniformă. Uimitoare pentru mine a fost continuitatea fulgerelor, mai ales până să se lumineze de ziuă. Aş fi putut să citesc la lumina lor; deranjantă era doar variaţia intensităţii.

Cerul pâlpâia, fără a se stinge complet pentru nici o secundă.

Comparaţie Am cunoscut destul de bine două persoane cu un start în viaţă asemănător, dar cu evoluţii radical diferite. Ambele persoane provin din familii de comunişti greci şi şi-au petrecut copilăria în România.

Prima persoană s-a născut în România, unde părinţii erau refugiaţi, ca urmare a Războiul Civil de

195

după al Doilea Război Mondial. Comunişti convinşi, şi-au educat copilul în aceeaşi doctrină. Deşi a crescut printre copii români şi a mers la şcoală ca orice copil român, repatriat în Grecia, el este astăzi un inveterat activist comunist, cu care nu se poate dialoga.

Celălalt copil, deşi s-a născut în Grecia, orfan de mamă, după arestarea tatălui, a fost recuperat într-una dintre taberele de copii refugiaţi, organizate în România. Aceste tabere aveau un regim relativ închis, unde îndoctrinarea comunistă a copiilor – aşa cu era de aşteptat – a fost dintre cele mai puternice. Izolaţi de mediul înconjurător, ea era singura sursă de cunoaştere. Mai departe însă, copilul a mers la şcoală, a urmat chiar şi cursuri universitare şi a lucrat câţiva ani în România, înainte de a se repatria în Grecia. Astăzi, el este un anticomunist convins, cu toată îndoctrinarea primită în copilărie. Între cei doi copii există în mod evident o mare diferenţă de inteligenţă. Totuşi, deşi îndoctrinarea profesionistă din tabără nu se compară cu cea a unor părinţi inculţi, rezultatele au fost opuse. Argumentele nu au contat, pentru că ele au putut fi înlocuite cu altele, pe măsura acumulării cunoştinţelor. Explicaţia persistenţei îndoctrinării în primul caz este ura sădită în sufletul copilului. Ea a rămas, şi orice argument n-o atinge nici azi. Pentru celălalt, contactul cu realitatea i-a atras atenţia că ceva nu se potriveşte şi a început să gândească.

196

2013-02-22 Plaja mării este un izvor formidabil de informaţii. Întâlneşti aici o mulţime de oameni, fiecare cu istoria vieţii lui, fiecare doritor să ţi-o relateze mai mult sau mai puţin înflorit, reflectând tot atâtea psihologii. Astăzi, după o discuţie destul de lungă cu o doamnă, am constatat că o alta aştepta să se termine conversaţia noastră, pentru aşi începe propria-i destăinuire, ce s-a încheiat – spre regretul ei – numai datorită programului de masă, la care trebuia să fie punctuală. Eu am reluat discuţia – singura care mă interesa – cu un domn, născut în Franţa din mamă franţuzoaică şi tată grec, căsătorit cu o japoneză, şi care îşi împarte timpul între Atena, Tokio, Paris şi Grand Cannaria, unde şia cumpărat o casă. În Paris şi Atena are câte o locuinţă moştenită, pe care le administrează.

Vorbeşte curent greaca, franceza, japoneza, spaniola şi engleza. Din nefericire pentru mine, o altă doamnă era impacientată, fiindcă dorea să intre în discuţie cu propria-i biografie. În final, am plecat eu, fiindcă soarele se apropia de orizont şi mi se făcuse frig, nu înainte însă de a asculta pledoaria unui grec refugiat în R. D. Germană după Războiul Civil, şi care acum făcea propagandă politică comunistă. În majoritatea conversaţiilor, persoanele doresc să-şi justifice evoluţia, să explice de ce viaţa lor s-a desfăşurat astfel şi nu altfel.

197

2013-02-21 Erysichthou, nepot al lui Poseidon, considerat cea mai urâcioasă creatură din lume, a fost blestemat de către Demeter cu foame permanentă. După ce a mâncat tot ce se putea, a sfârşit mâncându-se pe sine. Se întâmplă doar în mituri, din nefericire.

2013-02-18 Iubitorii de animale de casă nu au un surplus de dragoste pentru animale, ci o nevoie de dragoste din partea cuiva, către ei înşişi. Ei nu întreţin orice animal, ci numai pe cele ce pot fi dresate să-şi manifeste ataşamentul faţă de cel ce le mângâie şi le dă de mâncare.

2013-02-15 Secretul bunei funcţionări a unei organizaţii este fidelitatea subalternilor. Fidelitate nu înseamnă slugărnicie. Subalternul fidel este cel care îşi asumă rolul de şef al domeniului ce i s-a încredinţat, are iniţiativă, devine specialist, îi sugerează şefului soluţii, are curajul să-şi contrazică şeful atunci când indicaţiile şefului i se par nepotrivite. Le va executa totuşi, dacă seful îl convinge că există raţiuni superioare înţelegerii lui.

198

2013-01-26 Un amic mi-a reproşat că, într-o carte, am abordat un subiect discutabil. Păi tocmai acesta este obiectivul oricărei cărţi: sa pună în discuţie diferite subiecte. Bineînţeles că, în literatură, nu se dau verdicte, nu se trag concluzii de netăgăduit; se exprimă doar opinii, prin care autorul îl incită pe cititor să-şi pună în evidenţa opinia sa, fie ea şi opusă. Evident, amicul meu avea altă părere despre acel subiect, dar nu avea tăria să şi-o susţină. Ar fi vrut s-o spun eu.

2013-01-23 Vorbind cu vecinul de apartament, un grec în vârstă, despre instalatorul ce urma să efectueze o reparaţie comună, m-a întrebat dacă este grec.

Răspunsul meu afirmativ l-a dezamăgit.

Culmea prostiei În Războiul Civil American au murit neaşteptat de mulţi oameni. Cauza a fost tactica greşită de luptă: soldaţii înaintau în front compact, unii împotriva celorlalţi, asemenea legiunilor romane, dar nu cu scuturi şi lănci, ci cu arme de foc. Şi asta în secolul 19.

199

2013-01-21 Persoanele inculte sunt încrezute. Ele cred că inteligenţa lor deosebită este cea care le-a permis să se descurce în viaţă la fel de bine ca cele cu studii, sau chiar mai bine.

2013-01-19 Hidro-gen – care face apa

2013-01-09 Globalizarea nu este o doctrină politică, nici măcar una economică. Ea este un efect. Un efect al dezvoltării tehnologice: avem astăzi automobile, trenuri, avioane, telefoane, Internet, televizoare etc.

Comunicaţiile au făcut posibilă globalizarea. Cine vrea să-şi probeze atitudinea împotriva globalizării ar trebui să renunţe la toate aceste şi nu numai. Ar trebui să trăiască din produsele naturii, asemenea lui Adam şi Eva. Poate mai puţin merele, deoarece consumul exagerat de mere dăunează grav sănătăţii intelectuale, prin dobândirea conştiinţei de sine, care conştiinţă este cea mai gravă eroare ce s-a produs în evoluţia noastră.

2013-01-09 ADN-ul uman seamănă cu cel de urangutan, dar cel al porcului pare chiar mai bun, fiindcă de la

200

el se prelevează cele mai multe organe pentru transplant.

Apreciind însă inteligenţa după numărul şi forma circumvoluţiunilor, se pare că nuca este cea mai apropiată omului. Având coaja mai tare, se pare că este chiar într-o fază mai avansată a evoluţiei naturale.

2013-01-09 Adoptarea Creştinismului ca variantă mai evoluată a Iudaismului este aproape firească şi uşor de înţeles. Pentru greci însă, înlocuirea Mitologiei cu Vechiul Testament provoacă nedumerire. Bogăţia literară şi filosofică a Mitologiei nu are egal în nici o religie. Poate că, într-o oarecare măsură, ei înşişi considerau Mitologia o colecţie pe poveşti şi nu tocmai o religie, dar ce nevoie aveau de o religie bazată pe alte poveşti? Pe de o parte, Noul Testament, în parte elaborat tot de ei, era un răspuns posibil la starea de spirit a populaţiei aflată sub ocupaţie romană şi într-o stare economică precară. Religia creştină a debutat ca suport psihologic al oamenilor săraci, iar ideea de egalitate în faţa Divinităţii şi de fericire ulterioară se mula perfect pe dorinţele lor. Platon este unul dintre cei care a scris despre o viaţa ce va să vină, care le poate asigura fericirea, dar şi ca oamenii să aibă îndoieli asupra situaţiei lor de după moarte; şi astfel, de teama pedepselor şi a nenorocirilor viitoare, să se abţină de la fapte rele în această viaţă. Pe de altă parte, dacă Mitologia era originală, Vechiul

201

Testament era asemănător cu alte religii, de la care a şi preluat multe idei.

2013-01-09 Printre cosmogoniile avansate de alte religii, simpatică este una din Yucatan. Locuitorii aceste peninsule au emis ipoteza dă omul a fost făcut din mămăligă. Într-o primă variantă, cele două divinităţi ale lor, Tepeu şi Qucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar acesta s-a disipat, din cauza inconsistenţei compoziţiei sale. Au mai încercat apoi o variantă din lemn, dar aceşti oameni s-au înmulţit în forme nefaste şi au trebuit să-i nimicească printr-un potop.

Doar în a treia variantă au reuşit, folosind porumbul, din care au făcut o pastă (mămăliga). Ei au construit astfel nu unul, ci patru oameni. A existat şi o mică imperfecţiune: aceşti bărbaţi erau prea deştepţi.

Temându-se ca ei să nu-şi dorească să devină zei, „le-au întunecat parţial mintea cu un nor de ceaţă, le-a înceţoşat ochii, reducându-le orizontul şi apoi, adormindu-i, le creează patru femei, hotărând definitiv destinul omenirii, condiţia umană aşa cum o ştim” (Al. Mitru, Din marile legende ale lumii, pagina 464).

2012-12-29 Europa occidentală (Franţa, Spania) nu au zeităţi originale.

202

2012-12-27 Femeile ne vor proşti. Nu glumesc. Instinctul le spune asta. În natură, perpetuarea speciei contează, nu individul, ori reproducţia este misiunea femelei. Ea îşi alege partenerul. Exemplul cel mai elocvent este cel al leului. „Regele animalelor” doar păzeşte teritoriul. Nici măcar nu vânează. Femelele vânează. Ei vin când masa este servită şi îşi iau porţia de „prinţ consort”. Dacă este lăsat, îşi mănâncă propriii puii. Când însă nu mai este în formă, este înlocuit fără scrupule. Nu există dragoste în lumea lor. Dragostea există la porumbei. La lei funcţionează alte legi. La om e ca la lupi, cred, deşi la lupi nu mă pricep la fel de bine ca la lei. Pe lei i-am văzut la televizor. Pe lupi nu ni-i arată la fel de des.

Cum spuneam, femeile ne vor proşti. Asta nam văzut-o la televizor, ci „pe teren”, adică din experienţă. Nu la soţia mea; ea e prea deşteaptă.

Bărbatul e foarte bine dacă are avere, chiar şi un titlu ştiinţific nu deranjează, pentru că e un motiv de mândrie, dar deşteptăciunea poate să deranjeze, atunci când bărbatul se amestecă în probleme de conducere a familiei, atribut exclusiv feminin. Ele sunt adevăratele conducătoare.

Idealul este un bărbat suficient de prost încât să creadă că el este „pater familia”, iar hotărârile lui – care sunt, de fapt ale ei – sunt urmate cu sfinţenie de către toţi ceilalţi.

203

2012-12-27 Unii cercetătorii ai religiilor consideră credinţele ca fiind imanente omului primitiv, că ar fi apărut din dorinţa acestora de a-şi explica fenomenele naturii şi de a-şi găsi un sprijin în momentele psihologic delicate. Fals! Dorinţa de a-şi găsi un sprijin este rezultatul fricii, iar frica este inoculată. Copilul nu ştie ce este frica. De asemenea, explicaţia fenomenelor naturii nu-i aparţine omului simplu. El probabil că nici nu-şi pune asemenea probleme. În plus, aceste „explicaţii” nu pleacă de la elemente cât de cât reale. Dimpotrivă, sunt produse ale imaginaţiei.

Autorii lor nu au crezut nici o secundă în adevărul propriilor lor născociri. Invenţiile lor au avut drept scop găsirea unei modalităţi de a-i determina pe oameni să se comporte conform eticii timpului sau dorinţei lor. Prin ele se construiau ritualuri, iar omul simplu era îndrumat să respecte ritualul. Spre exemplu, îngroparea morţilor. Fără ritual, oamenii ar fi fost suficient le leneşi să abandoneze cadavrele.

Era nevoie de ceva mai mult decât indicaţia vagă „e bine să faci aşa”. Autorii miturilor sunt conducătorii spirituali ai triburilor primitive. Mentalităţile astfel modelate aveau la bază intenţii bune sau rele, în funcţie de puternicii zilei.

Pentru a-şi atinge scopul, teologii sunt preocupaţi să-i facă pe credincioşi cât mai supuşi. În acest scop, doctrina elaborată de ei trebuie să fie cât mai convingătoare iar ei să fie încrezători în preceptele ei. Pentru aceasta, ideile avansate trebuie să fie neverificabile. Cu cât sunt mai stranii,

204

cu atât mai bine. În această privinţă, au avansat mult faţă de miturile primitivilor.

Ceea ce surprinde este faptul că religiile – chiar şi cele mai recente – sunt mai puţin înţelepte decât vechile mitologii.

2012-12-15 Este o deosebire de structură între german şi latin: neamţul pune verbul la sfârşitul frazei.

Ascultătorul este obligat să asculte toată fraza, pentru a afla mesajul. Latinul crede că, după 2-3 cuvinte a găsit şi replica. În consecinţă, îşi permite să-l întrerupă, deşi, de multe ori, nu ştie ce ar fi putut să afle.

2012-12-15 Hipocrat (Ipocratus) nu a fost un ipocrit. Aş zice că invers, a fost opusul. Există însă mulţi ipocriţi ce pretind a fi urmaşi ai lui Hipocrat.

2012-12-08 Nu cred că e narcisism să te simţi mândru atunci când vezi că ideile tale sunt recunoscute de către alţii. Mă simţeam cu adevărat mândru când vedeam peste ani oameni ce nu-i cunoscusem că foloseau o lucrare concepută şi programată de mine.

205

2012-12-07 Dacă atunci când vezi luna nouă pui mâna pe bani, vei avea mulţi bani în toată perioada următoare. Din nefericire, luna nouă nu poate fi văzută, fiindcă partea luminată de soare este opusă privirii noastre. Superstiţia este de fapt o ironie subtilă.

2012-12-05 Omul nu este doar materie. El este şi fiinţă cugetătoare, care aspiră spre ceva superior lui.

Bolta cerească, cerul, ca spaţiu inaccesibil, devine ţinta aspiraţiilor sale. Ideea de divinitatea se naşte deci în om.

2012-12-04 Pe 9 decembrie avem alegeri. Tot atunci, va fi lună nouă. Şi Parlamentul va fi unul nou. Ca şi luna: aceeaşi, doar cu alte părţi luminate şi mult mai multe rămase în umbră, pentru o vreme. Veşnica Reîntoarcere este un ciclu natural de când lumea şi pământul. Adică nu! Pământul, nu! Doar lumea, şi nu chiar de la început; doar de când filosofii au inventat sintagma „Veşnica reîntoarcere”. De atunci ne tot întoarcem şi noi de pe o parte pe alta, poatepoate ne vom odihni mai bine. Odihna plăcută, români! Domnul veghează! Veghează să nu vi se întâmple ceva ce v-aţi dori, fiindcă tot nu ştiţi ce să vă doriţi. Deocamdată! Eu sunt optimist. Cândva veţi şti. Atenţie, nu când e lună plină. Atunci, se ştie,

206

nu puteţi dormi bine şi, cu mintea neodihnită, puteţi greşi din nou. Aţi mai făcut-o şi în trecut, dar nu disperaţi. „Sic transit gloria mundi!”

2012-12-04 Admiterea într-un club select se face prin simpla recomandare a unui membru al clubului.

Bineînţeles că cel care îl introduce pe noul venit în club îşi asumă responsabilitatea, iar dacă iniţiativa lui se dovedeşte nepotrivită, el însuşi poate fi exclus din club, sau va trebui să-şi ceară scuze, dacă nu are decât vina de a se fi înşelat asupra candidatului.

De altfel, în lumea civilizată, nici o servitoare nu este angajată fără o recomandare din partea cuiva, care garantează pentru ea.

La noi, în România, recomandarea a fost înlocuită cu pila, cu relaţia. Deosebirea esenţială constă în faptul că cel care intervine în favoarea cuiva nu-şi asumă nici o răspundere. Dimpotrivă, atât el cât şi angajatorul consideră că cel angajat în acest mod este un incapabil, ajuns acolo datorită relaţiilor sale.

Admiţând că în România există cluburi selecte, acolo accesul este permis pe bază de cerere, aprobată de şef, un fel de bulibaşă mai evoulat.

Veşnica reîntoarcere „Mare, foarte mare, uriaş, însă totuşi limitat este numărul de elemente din care este alcătuit universul. Şi atunci, durata timpului fiind infinită,

207

trebuie să vină o clipă în care, toate combinaţiile posibile epuizându-se, vor începe să se repete cele care deja au fost. Peste un număr de ani, de bună seamă imens, însă mărginit, la poalele acestei stânci un alt eu însumi va concepe aceeaşi idee, şi tot astfel de infinite ori în viitor; şi, de vreme ce înaintea acestei clipe s-a scurs o eternitate de infinite ori de veacuri trecute, la poalele aceleaşi stânci unde mă aflu acum, o infinitate de mine însumi au conceput aceeaşi idee: Veşnica Reîntoarcere a tuturor lucrurilor din univers.”

Cuprins de această măreaţă idee, Nietzsche nota cu aroganţa-i caracteristică: „Început de august 1881, la Sils-Maria, la 6500 de picioare deasupra nivelului mării, şi cu mult mai sus de toate lucrurile omeneşti.” Aş putea nota şi eu: „decembrie 2012, la câţiva paşi de mare, deasupra unor lucruri omeneşti, sub foarte multe altele, aşadar printre ele”. Partea mai neplăcută pentru Nietzsche este că acelaşi gând – chiar dacă nu a străbătut minţile altora ca el de o infinitate de ori - a fost afirmat de greci cu ceva timp în urmă, ca să nu mai vorbesc despre filozofia orientală, pentru care „Veşnica reîntoarcere” este o doctrină fundamentală. De la Anaximandru la Anaximene şi mai departe, prin orfici şi pitagoricieni, ajungem la Empedocle, care – pe lângă cele patru elemente fundamentale ale universului (apă, aer, pământ, foc) - afirmă că există şi două principii fundamentale: Ura şi Iubirea, care se succed şi ele periodic, viaţa fiind posibilă numai atunci când ele coexistă. Ideea asta îmi

208

place, pentru că, zău, chiar nu ştiu de unde vine cele două, deşi ele există în mod evident.

Desigur, noi suntem adepţii ideii opuse: „Progresul nelimitat”. Aici, eu am unele îndoieli. În primul rând, ce înţelegem prin progres? Am constatat de prea multe ori că ceea ce părea la un moment dat a fi progres s-a dovedit regres. Poate sintagma „evoluţie nelimitată” ar fost mai potrivită, având în vedere că evoluţiei nu i s-a precizat sensul mişcării: în sus sau în jos. Aşadar, nu putem şti azi ce va fi mâine. Şi atunci, de ce să ne mai ostenim?

Sigur, evaluarea tendinţei pe seama cunoaşterii trecutului ne ajută să întâmpinăm viitorul mai pregătiţi. Iată o idee pragmatică!

Totuşi, o doctrină care a dăinuit de-a lungul secolelor şi încă mai stă la baza unor religii, cum este cea a Veşnicei Reîntoarceri, nu poate fi trecută cu vederea. Pasărea Phoenix simbolizează tocmai această idee: renaşte din cenuşa propriului ei corp, ars pe un rug pregătit de ea însăşi. Rezultă că tot ce-i putem dori civilizaţiei noastre este s-o ardă focul cât mai repede. Problema e că trebuie să-şi pregătească singură rugul, dar se pare că lucrează intens la asta.

2012-11-24 Cu „Paradisul pierdut” şi „Paradisul regăsit”, John Milton mi-a sugerat o idee: concepţia orientală de origine a omului, ca o cădere din Universul veşnic şi revenire a sa după un şir de transformări purificatoare poate fi redusă la o singură viaţă.

209

Varianta mea este aceea că omul, pe măsura acumulării de cunoştinţe, în anumite momente ale existenţei sale, realizează câte o sinteză, în baza căreia îşi formează o concepţie personală despre lume. El îşi conturează astfel propria-i personalitate.

Ulterior, pe baza noilor cunoştinţe acumulate, îşi îmbunătăţeşte concepţia, îşi modifică personalitatea. El trece astfel prin diferite faze. Nu se încarnează în alte fiinţe, ci construieşte o altă personalitate în acelaşi corp, fie el şi mai obosit. La sfârşitul vieţii, dacă nu devine senil (varianta pesimistă) ajunge un înţelept (varianta optimistă).

Ce-am pierdut şi ce-am găsit? Viaţa! De unde vine? Ce importanţă are? Problema noastră este cum s-o trăim, nu de unde vine.

Nimic nu se pierde; totul se rătăceşte.

De azi dimineaţă caut o hârtie pe care am notat ceva şi n-o găsesc. Nu s-a pierdut, asta e sigur, pentru că prin hârtiile mele nu umblă nimeni altcineva, iar eu nu le arunc decât pe cele foarte vechi, după o atentă verificare şi – chiar şi atunci înainte de a le arunca, fac cel puţin o copie. Mă gândesc însă la constatarea ce tocmai am enunţato. Nu pretind că ar fi 100% originală. Poate că au mai făcut-o şi alţii. Ştim cu toţii povestea cu Veşnica Reîntoarcere, reactivată de Nietzsche. Mă gândesc însă la unele implicaţii mai profunde. Ea seamănă cu Principiul lui Lavoisie-Lomonosov: nimic nu se pierde; totul se transformă. Nici el nu era nou. Într-o epocă materialistă, ei i-au dat o interpretare

210

materialistă. Grecii spuneau „Nimic nu se naşte din nimic; totul devine din ceva ce a existat înainte”. În religiile orientale, principiul exista demult, sub forma reîncarnărilor succesive. Ceea ce le-a scăpat lor, a fost faptul că, mai înainte de a se reîncarna, omul – pentru că noi la el ne gândim – a căzut din Universul original, în care va reveni după purificare.

Din punctul de vedere al Universului, el este un rătăcit, ce urmează să fie găsit şi recuperat. Iată deci că principiul meu este cu mult mai general, cel mai general, fiindcă de la el porneşte totul. Dacă cel al lui Lavoisie-Lomonosov este Principiul numărul 1 al termodinamicii, al eu este Principiul numărul 0.

Dacă şi valoarea lui este tot zero, înseamnă că am atins perfecţiunea.

Poate că, până deseară, îmi găsesc şi hârtia.

2012-01-16 Lumea există, este aici, are o structură, nefiind haos, ci Cosmos. În limba greacă, cosmos are chiar şi acest înţeles, de „lume”, oameni.

2012-01-16 Pentru primitivi, cosmogonia are nu doar sens de creaţie primordială, ne-repetabilă.

Dimpotrivă, ea este repetabilă.

M. Eliade spune în „Sacru şi profan” că aceste sensuri există şi la unele populaţii aborigene, cum ar fi yuki din America de Nord, care, la sfârşitul anului, spun „a trecut pământul”. La fel, yakuţii spun

211

„a trecut lumea”, cu sensul de „s-a scurs un an”.

Totul se re-creează odată cu Anul nou. În greaca modernă, cosmos însemnă lume, univers, dar şi pământ, globul pământesc, oameni, mediu, societate. Se vede că un anume sens s-a păstrat.

Iudaismul şi, mai ales, Creştinismul au introdus istoria. Timpul nu mai este repetabil. Doar Dumnezeu a creat Universul. Cât despre oameni, va veni Ziua de apoi, când totul se va sfârşi. Timpul a devenit scurgere şi a căpătat un sens al desfăşurării. El nu este reversibil şi nici repetabil.

2012-01-16 Mi-a rămas în minte povestirea ştiinţificofantastică a unui autor rus. Nu-mi amintesc numele.

Era vorba despre un geolog, care găseşte în pustiu două stânci cu forme umanoide. Nu mai avea timp să le cerceteze, dar, pentru că şi materialul era ciudat, ia o mostră, cu gândul s-o cerceteze în laborator. Intervine însă Războiul şi nu mai are timp.

Trec anii, în viaţa lui şi a familiei se întâmplă o mulţime de evenimente, aproape că uitase de cele două stânci. Într-un târziu, are ocazia să revină în zonă şi regăseşte stâncile. Ceva parcă se schimbase. Compară realitatea cu fotografiile ce le luase în prima vizită şi constată o deplasare a corpurilor. Se părea că una dintre ele era uşor înclinată către locul din care el extrăsese mostra, de parcă simţise durerea unei înţepături. Chiar mâna dreaptă se îndreptase către acel loc, în timp ce

212

cealaltă stâncă se îndrepta către prima, atrasă parcă de strigătul ei. S-a gândit atunci că cele două stânci erau, poate, fiinţe reale, trăitoare într-un alt ritm. În timp, pentru el, se scursese aproape o viaţă, pentru ele a fost doar o clipă. Era la modă atunci – când autorul scrisese povestirea – relativitatea timpului, declanşată de răspândirea Teoriei relativităţii a lui Einstein.

Mi-a plăcut povestea.

2012-01-15 Cosmos vs. Haos. Cosmos este spaţiul cosmicizat şi cosmecizat, cel în care omul s-a fixat, în care şi-a organizat viaţa şi în care se simte „acasă”. Spaţiul exterior, plin de necunoscut, este haos. In limba greacă, „cosmos” înseamnă şi „lume”, „oameni”, întotdeauna la singular, dar cu sens de plural. Este spaţiul relativ cunoscut: oameni asemenea mie, lumea noastră.

Un teritoriu necunoscut, străin, neocupat (ceea ce înseamnă adesea: neocupat de „ai noştri“) face parte încă din „Haos“. Aşezându-se pe acest teritoriu, omul îl transformă simbolic în Cosmos, printr-o repetare rituală a cosmogoniei, aşa cum o înţelege el. Ceea ce va deveni „lumea noastră“ trebuie mai întâi să fie „creat“, şi orice creaţie are un model exemplar: Crearea Universului de către zei.

Când s-au înstăpânit în Islanda şi au defrişat-o, coloniştii scandinavi n-au socotit că fac un lucru nou, nici o muncă omenească şi profană. Ceea ce făceau nu era pentru ei altceva decât repetarea

213

unui act primordial, şi anume transformarea Haosului în Cosmos prin actul divin al Creaţiei. (M. Eliade, Sacrul şi Profanul, pg. 18) Majoritatea religiilor au la bază un spaţiu ”cosmicizat”, un „stâlp sacru”; se poate avansa ideea că religia a apărut odată cu sedentarismul?

2012-01-15 Majoritatea mitologiilor au la baza cosmogoniei lor Haosul sau un simbol al răului; a trebuit să vină zeul cel bun, să-l învingă şi să creeze spaţiul organizat, în care omul poate trăi. Înseamnă că răul este primordial. Binele a apărut prin civilizaţie.

Creştinismul, vorbind doar despre Dumnezeu şi uitând răul primordial, şi-a pierdut filonul filosofic.

2012-01-15 Am încercat de mai multe ori să înţeleg religiile extrem orientale. De fiecare dată însă, lecturile le-am găsit aride şi nu am reuşit să înţeleg nimic. Şi totuşi ele şi au găsit adepţi printre oamenii simpli. De ce par ceva de neînţeles pentru europeni?

2012-01-11 Alegerea zilei de 25 decembrie ca zi a naşterii lui Cristos vine din mitologia persană, unde Mithra este zeul luminii, numele lui însemnând

214

"Soarele nebiruit". Cristos însuşi era considerat un reprezentat al luminii. Mitra era considerat uneori ca fiu al lui Ahura Mazda, el luptă contra forţelor răului conduse de Angra Maynu. De asemenea, Mithra este un zeu al sincerităţii şi al loialităţii.

Acest zeu s-a născut după unele legende dintr-o piatră sau dintr-o peşteră în ziua de 25 decembrie, când păstorii din ţinut au venit să i se închine. El s-a luptat cu soarele şi a capturat taurul divin, din al cărui sânge au apărut toate plantele şi animalele folositoare omului. Străbătând ziua cerul, Mithra vede şi aude totul din cer sau de pe pământ întrucât el are 10.000 de ochi şi 1000 de urechi. El este înarmat cu o măciucă de lemn ferecat cu care alungă demonii (alegorie pentru nori) ce năvălesc spre el.

2011-12-01 În viitor, se va renunţa la scrierea actuală – fonetică şi dependentă de limbă – şi se va adopta ceva asemănător scrierii ideografice, bazată pe simboluri. Fiind independentă de limbaj ea are imensul avantaj al internaţionalismului.

Omul învaţă din greşeli.

Sper să fi greşit destul la viaţa mea, căci altfel nu aş fi învăţat nici cât ştiu. Să fi greşit mai mult? Se putea? Probabil că da, dar nu sunt sigur că mi-ar fi folosit. Se pare că mai trebuie şi altceva pe lângă greşeli.

215

Reciproca e şi mai ciudată: dacă aş fi avut un mentor, care să mă ajute să evit greşelile ce le-am făcut, ce aş fi devenit? Un mecanism! Asta dacă mentorul ar fi fost unul perfect. Cum nimeni nu este perfect, aş fi greşit datorită sfaturilor greşite primite de la el. Ele nu ar fi fost greşelile lui, de care se presupune că era conştient, şi din care învăţase la rândul său şi dorea ca eu să le evit, ci greşelile de care nu era conştient, dar mi le transmitea mie.

Prelungind raţionamentul, în locul înţelepciunii s-ar fi multiplicat greşelile. Am fi devenit mecanisme din ce în ce mai puţin funcţionale.

2011-09-08 Când am dat eu examen de admitere la Politehnică – de fapt concurs de admitere - numărul candidaţilor era între 5 şi 10 pe un loc. La medicină, concurenţa era şi mai mare. Astăzi, numărul locurilor în universităţi este mai mare decât numărul absolvenţilor de liceu.

2011-09-08 AM – Casa Autonomă Monopolului Statului (alcool + ţigări). Pe vremea aceea, de droguri se ocupa statul.

216

2011-09-05 Capitalele statelor ar trebui schimbate periodic. S-ar evita astfel mare parte din corupţie şi s-ar diminua efectul găştilor locale.

2011-08-28 Bucuria apare la atingerea unui obiectiv şi dispare în momentul următor. De aceea, orice bucurie este efemeră. Obiectivele sunt de două tipuri, după cum realizarea lor este imediată sau târzie, printr-un proiect eşalonat pe mai multe etape.

Primele oferă prilejul unei singure bucurii. Cele din categoria a doua ne oferă câte o bucurie la atingerea fiecărei etape de pe traseul proiectului.

2011-08-26 Noi avem mari dispute pe probleme minore şi mici dispute pe probleme majore.

2011-08-20 Salutul reflectă situaţia socială a momentului: - noroc – o societate prosperă, oamenii sunt activi şi îşi doresc să aibă succes în ceea ce întreprind; - sănătate – societatea este potrivnică, oamenii îşi doresc să fie sănătoşi, pentru a depăşi momentul, cu speranţa că, în viitor, va fi mai bine; - Doamne-ajută – doar Dumnezeu ne-ar mai putea salva; societatea este în colaps.

217

2011-08-11 O limbă dezvoltată este una care poate să redea idei complexe într-un mod inteligibil de către orice persoană cu un grad mediu de cultură.

Literatura serioasă este cea care dezvoltă limba. De aceea, literatura facilă nu are valoare din punct de vedere cultural. Ea nu este cultură.

2011-08-11 Când eram tânăr, mă grăbeam, deşi aveam toată viaţa înainte. Acum, că timpul ce mi-a rămas de trăit s-a restrâns, am învăţat să am răbdare.

2011-08-04 Între eseist/filosof şi romancier există o diferenţă de abordare: - eseistul sintetizează idei pe baza evenimentelor; - romancierul exemplifică idei prin evenimente, amplificând textul.

2011-08-04 Primii ani petrecuţi în timpul regimului comunist m-au învăţat că trebuie să-mi apăr fiinţa spirituală. Ceilalţi ani – şi au fost mulţi – m-au antrenat.

218

2011-08-04 Unii fac cultură, alţii se folosesc de cultură.

Am cumpăra o carte cu 45 de lei, al cărei cost de producţie nu poate depăşi 3 lei.

2011-08-03 Despre Marx se ştie că avea grave dezechilibre psihologice, provocate de o boală de piele (Cf. unui studiu publicat în „British Journal of Dermatology” şi preluat de „The Times” în toamna anului 2007).

2011-07-31 O adolescentă nu are viitor; ea va deveni o babă, evident, cu condiţia să trăiască suficient.

Dacă tot se transformă, e bine s-o facă frumos. Şansa ei stă în devenire, nu în stagnare.

2011-07-31 Noica a declarat că l-a ascultat pe Heidegger de două ori, la interval de doi ani şi a constatat că acesta se repeta. Întrebându-i pe cei ce l-au ascultat mai des, aceştia au declarat că, pentru ei, nu se repeta.

Trag concluzia că înţelegerea lui Noica era superficială, nu sesiza nuanţele profunde. Probabil limba era de vină.

219

2011-07-31 Constantin Noica, Jurnal filozofic, pagina 79: „Cineva se plânge că e ofensat. Nu poate suporta ofensa. Semn rău pentru el. Ar trebui să nu poată suporta lauda. Când mă laudă cineva, mă cuprinde panica: dacă ar afla tot ce nu ştiu, tot ce nu sunt? Când mă condamnă, mă simt liniştit: sunt totuşi mai bun decât atât.

2011-07-31 Trăiesc în România. Şi vecinul meu trăieşte în România. Şi totuşi, eu şi vecinul meu trăim în două lumi foarte deferite. Există a România a tuturor. Care este aceea?

2011-07-31 Libertatea de a cugeta. Un nonsens! Orice om e liber să cugete. Să-ţi exprimi opiniile este cu totul altceva.

2011-07-31 Am aflat o vorbă profund românească: „Banul te neodihnişte”. Cât de mult îi place românului odihna!

220

2011-07-30 Raţionalismului francezilor a condus Franţa la Revoluţie. Astăzi, raţiunea ne îndeamnă la cumpătare. Care e raţiunea raţionalismului?

2011-07-30 Plecând de la ideea că omul e o „fiinţă căzută şi mărginită”, în timp ce Dumnezeu este fiinţă nemărginită, Descartes se întreabă retoric „Cum aş avea-o altfel de la mine, din nemărginirea mea?” Se refera la ideea unui Dumnezeu nemărginit şi crede că, astfel, a şi făcut demonstraţia existenţei sale. Un răspuns simplu este acela că omul nu este o fiinţă mărginită şi că – dimpotrivă – este într-o continuă evoluţie, deci este nemărginit. Că nu va cunoaşte totul este foarte adevărat, dar asta-i altceva. Abia dacă ar exista un „Tot”, acesta ar fi el însuşi mărginit, iar cunoaşterea lui ar face din cunoscător o fiinţă mărginită. Până atunci însă, omul este o fiinţă nemărginită şi are multe şanse să rămână aşa, „Totul” fiind infinit.

2011-07-18 În vecinătatea unui stat prosper, vecinii îşi doresc să facă şi ei parte din acel stat, chiar dacă – din motive patriotice sau politice – luptă pentru independenţă. Este suficient să mă gândesc că orice român ar dori ca România să facă parte din

221

U.S.A., deşi nu suntem vecini. Este explicabil că dacii şi-au însuşit cu plăcere şi interes limba latină şi s-au bucurat de avantajele de a fi „ocupaţi”. Să nu confundăm ocupaţia barbară, cu una civilizatoare.

Pe de altă parte, mulţi soldaţi romani au rămas în Dacia. Nu este deci vorba despre o ocupaţie de o sută şi ceva de ani, ci de plantarea unui răsad de latinitate, care – între timp – a crescut.

2011-07-17 Am primit pe Internet o recenzie laudativă a uneia dintre cărţile mele în limba engleză. Am trimis acest text corespondenţilor mei. Toţi străinii m-au felicitat. Unii, poate că numai formal, dar au făcut-o.

Românii, în schimb, nu au răspuns deloc. Nici unul!

2011-07-17 În timp ce Transilvania a fost lăsată la discreţia ungurilor, Bucovina a fost administrată direct de către austrieci. De aici diferenţa. Bucovina a produs intelectuali. Transilvania prune pentru palincă.

2011-07-16 Valoarea estetică a sculpturilor greceşti a crescut după ce şi-au pierdut culorile. Bine ar fi să se întâmple la fel şi cu unele tablouri.

222

2011-07-16 Instituţiile de stat favorizează prostia. Proştii se unesc şi se susţin reciproc. Birocraţia se amplifică. Corupţia prinde rădăcini tot mai adânci.

2011-06-27 Confundăm religiile cu legendele cu care au fost ulterior îmbrăcate. Cu adevărat interesantă ar fi istoria apariţiei lor. Dacă religia ar fi imanentă omului, cum omul se trage din maimuţă, ar trebui să admitem că ea este imanentă si maimuţelor. Cum nimeni nu va îmbrăţişa această ipoteză, suntem obligaţi să ne gândim la un moment anume al apariţiei religiei. Este de aşteptat ca susţinătorii religiei să-şi dorească probe prin care să se confirme o datare cât mai îndepărtată, motiv pentru care unii savanţii o caută şi la oamenii primitivi.

Avem însă la dispoziţie o cale mult mai bună: studiul serios al apariţiei unor religii recente, pentru care avem probe, documente şi tot ce trebuie pentru o elucidare completă. Odată stabilit modul în care acestea au apărut, nu ne rămâne decât să extrapolăm logica la societăţile anterioare. Pentru asta trebuie să depistăm logica apariţiei religiilor studiate, a „filosofiei” lor, a mesajului către populaţie, a paradigmei ce stă la baza construcţiei şi nu a legendelor în care a fost ulterior îmbrăcată.

223

2011-06-27 Când împăratul Constantin cel Mare a iniţiat primul consiliu ecumenic, cel de la Nicæa, episcopia din Roma era printre cele mai modeste. Cele din Asia Mică, Siria, Palestina, Egipt, Grecia şi Tracia erau cele mai importante. Dintre participanţi, se cuvin menţionaţi Alexander din Alexandria, Eustatiul din Antiohia, Macarius din Ierusalim, Pafnutiu din Theba, Potamon din Herclea, Eusebiu din Nicomedia, Eusebiu din Caesarea, Nicolas din Myra sau Aristakes din Armenia. Din Italia a participat Marcus din Calabria. Nici vorbă de vreun Papă.

2011-06-26 Primii mitropoliţi ai Rusiei au fost greci. Abia în 1441 a fost numit primul mitropolit rus.

Educaţia copiilor Un fost chelner, avansat director la intervenţia unui politruc (amator de pahar), şi-a dat copilul la liceul de artă. Vezi Doamne, devenise intelectual şi copilul lui era musai să aibă o carieră deosebită. Cum însă copilul nu avea asemenea înclinaţii, a devenit un cabotin infatuat.

2011-06-26 „Cad mort de sete alături de fântână” (Je meurs de soif auprès de la fontaine) – tema dată de

224

ducele Charles d’Orléans la concursul de poezie din 1458, câştigat de François Villon.

Ducele Charles d’Orléans sponsoriza arta şi poezia din dragoste pentru cultură şi nu din interes, ca majoritatea celor de azi. El însuşi era un poet.

Avea însă bunul simţ să recunoască superioritatea altora, pentru că iubea poezia cu adevărat.

François Villon ne este cunoscut datorită ducelui Charles d’Orléans. Firi asemenea lui Villon există şi azi. Majoritatea rămân necunoscuţi, pentru că nu şi-au aflat protectorul. Cine este Charles d’Orléans al zilelor noastre ? Poate lui Gigi Becali să-i vină ideea.

Vorbind despre sisteme Între balenă şi rechin pare să fie o asemănătoare mai puternică decât între balenă şi şoarece. Asta dacă nu avem în vedere clasificarea speciilor după Linné, conform căreia balena şi şoarecele sunt mamifere (vivipare), în timp ce rechinul este peşte (ovipar). (Exemplificarea nu-mi aparţine) Desigur, Linné ar fi putut să găsească şi alte criterii. Nu sunt biolog şi nu am nici cea mai vagă intenţie de a propune un alt sistem de clasificare, aşa că nu-mi rămâne decât să-i acreditez pe specialişti cu prezumţia de profesionalism. Ce vreau eu să spun acum este doar că ar trebui să fim mai circumspecţi cu noi înşine, atunci când dorim să impunem altora criteriile noastre. Oricum, ei nu le vor accepta decât în urma unui dialog, care dialog . . .

225

2011-06-19 Îmi pun de multe ori întrebarea cum aş fi reacţionat eu dacă aş fi fost matur în diferite perioade din trecut. Spre exemplu în perioada 19441950. Am în faţă imaginea unor persoane ce se aflau atunci la maturitate şi care au reacţionat în diferite moduri, pozitive sa negative, aşa cum le văd eu astăzi. Unii s-au comportat eroic, alţii au fost laşi. În ceea ce mă priveşte, calităţi de erou nu cred că am şi laş îmi place să cred că nu sunt. De altfel, nici postura de erou nu-mi surâde foarte tare, fiindcă eroul este un fel de kamikadze, iar aceştia sunt persoane ce se lasă îndoctrinate, ceea ce denotă o dotare intelectuală precară. Am rezistat îndoctrinării comuniste aproape jumătate de secol, aşa că mă pot considera imun din acest punct de vedere. De altfel, am o tendinţă nativă de a discută orice afirmaţie, iar intenţiile de îndoctrinare de orice fel le miros de la mare distanţă. Deşi nu-mi place, cârcotaş este un termen mai aproape de firea mea.

Deci, între cele două extreme – erou sau laş - dacă aş fi fost în locul adulţilor din anii 1944-50, eu cum aş fi procedat? Îmi place să cred că sunt o persoană care, înainte de a trece la acţiune, gândeşte ceea ce face. Există deci riscul să mă apropii de oportunism. Oricum, sună mai bine decât laş sau prost. Analizându-mi puţin trecutul, trebuie să recunosc faptul că nu am fost un descurcăreţ.

Oportunistul, deşi este un personaj negativ, se pare că îmi este superior. Nefiind de nici-de-unele,

226

constat că nici nu pot preciza cum anume aş fi procedat. Întrebarea rămâne una retorică, ce probabil că ar trebui să şi-o pună fiecare şi mai ales tineretul de azi, ce – din ignoranţă - aruncă cu nonşalanţă anatema.

2011-06-13 Dacă Marx a fost filosof, atunci a fost primul care a construit o doctrină bazată pe ură şi crimă.

2011-06-13 Cu ceva timp în urmă, am fost solicitat să vorbesc la vernisajul expoziţiei unui pictor, pe care îl cunoşteam mai demult. Speech-ul meu a plăcut mult unora, dar nu tuturor. Aş zice că doar unei minorităţi. Mult mai gustat a fost cel al celuilalt vorbitor, deşi – spre deosebire de mine – nu a făcut nici o referire la tablourile expuse pe simeze şi, în plus, a ţinut să precizeze nivelul modest de şcolarizare oficială a expozantului. A făcut-o bineînţeles, discret, vorbind mai mult despre personalitatea celui cu al cărui nume fusese botezată „Şcoala populară de artă” frecventată în tinereţe de către pictor. Neînţelegând subtilitatea, majoritatea ascultătorilor a apreciat retorica de circumstanţă, rostită cu emfază.

227

2011-06-10 În fiecare dintre noi există un Apollo, dar şi un Dionysos. Cum pacea între cei doi nu este posibilă, armistiţiul este cel ce ne asigură mediocritatea. Încălcarea temporara a armistiţiului îi face pe unii să strălucească. Temporar!

2011-06-12 Putem fi vinovaţi sau nevinovaţi în anumite situaţii concrete. Ca la tribunal. Pretenţia de a fi nevinovaţi în general, cu alte cuvinte, de a nu fi greşit niciodată, este însă mai gravă decât orice vinovăţie întâmplătoare, mai ales atunci când e făcută fără voie, pentru că, înainte de a fi vinovat sau nevinovat, se află starea de spirit, orientată către a face bine sau rău. Cine îşi propune să fie nevinovat înseamnă că, mai întâi, a gândit răul şi apoi s-a abţinut să-l facă. Celor bine intenţionaţi nici nu le-a trecut prin cap ideea că ar putea face rău.

2011-06-12 Don Juan a fost creat de către bărbaţi. Cu ce scop? Se pare că nu a avut un scop, dar a avut o cauză: invidia. S-a scris mult despre el. Nu ştiu de ce femeile nu s-au pronunţat în această privinţă.

Poeţii iubirii sunt tot bărbaţi. Cele câteva poetese ale iubirii nu echilibrează balanţa. Asta nu înseamnă că ele nu iubesc. Dimpotrivă. În optica bărbaţilor îl iubesc chiar pe Don Juan, ceea ce este – evident – o infatuare masculină. Dar, dacă despre toate astea

228

ar fi scris femeile? Dona Juanita. Ah, o desfrânată, ar fi ripostat bărbaţii. Întrebarea este cum ar privi femeile subiectul, pentru că, în fond, şi Don Juan este tot un desfrânat. Despre el însă s-au scris opere. Vreau o operă cu Dona Juanita, scrisă şi compusă de către femei. Sau, mai bine, nu!

2011-06-10 Afirmaţia lui Pascal cum că omul ar fi o trestie gânditoare este de bine sau de rău? Cred că, într-o primă aproximaţie, a fost de rău. El se gândise că, la fel ca trestia, omul se înclină după cum bate vântul, ceea ce dovedeşte o gravă lipsă de caracter. Ulterior, a încercat să îndulcească afirmaţia şi a strecurat cuvântul „gânditoare”. Nu ştiu unde a văzut el o trestie gânditoare. Poate a vrut să spună că omul gândeşte cât o trestie. Ar fi bine; ar fi făcut mai puţine rele pe pământ.

2011-06-07 Raţiunea este previzibilă. De aceea poate fi contracarată de către cei ce au interesul s-o facă.

Patima este imprevizibilă. Uneori are succes tocmai datorită surprizei ce o provoacă. De aceea e bine să ştim că, în cotloane ascunse, ea stă la pândă.

229

2011-06-05 Dintre toate dulciurile, dulceaţa de cireşe amare le bate pe toate.

2011-05-30 Fetiţele se dau în leagăn, în timp ce băieţii joacă fotbal. Fetele se joacă câte două, în timp ce băieţii formează echipe.

Cum pot fi egale două entităţi atât de diferite?

2011-05-29 Adevărul? Nu se găseşte pe piaţă. Nu se mai fabrică demult. A fost scos din fabricaţie.

2011-05-22 Omul cugetă doar dacă are o nemulţumire.

2011-05-16 Deşi grecoaicele sunt cam urâţele, sculptorii antichităţii au creat modelul ideal al frumuseţii europene.

2011-05-13 Un coleg de serviciu, povestea că, pe când era student la Facultatea de Cibernetică Economică de la Academia de Studii Economice, li s-a predat o

230

metodă de programare a producţiei preconizată de mine şi publicată în 1974 în revista Academiei „Studii şi Cercetări de Calcul Economic şi Cibernetică Economică”. În această metodă, intervalul de timp pentru care se efectua programarea era împărţit în subdiviziuni, pe care eu le-am denumit „tacte”. La un moment dat, profesorul întreabă pe o studentă: „Ce este tactul?”. Studenta, probabil cu un auz mai slab a înţeles „tat’tu”, adică „tatăl tău”, şi a răspuns: „Şef de gară”. Poanta făcuse carieră la vremea ei printre studenţi.

2011-05-05 Karl Bühler, menţionat de Karl R. Popper în „Cunoaşterea şi problema raportului corp-minte” (Editura Trei, pagina 110), avansează ideea existenţei a trei funcţii lingvistice: expresivă, comunicativă şi descriptivă. Pe primele două le consideră inferioare, în timp ce a treia ar fi superioară. La acestea, Popper adaugă una: funcţia argumentativă sau critică, evident superioară, caracteristică minţii umane. În opinia lui, cele patru funcţii sunt considerate etape ale evoluţiei limbajului.

Eu consider că funcţia expresivă, de exprimare a unei surprize, nu este prima şi nu are legătură cu limbajul. Funcţia comunicativă a fost prima, având tocmai scopul comunicării. Funcţia descriptivă, prezentată de Bühler ca aparţinând oamenilor şi inventată în scopul coordonării unor acţiuni comune mai complexe, este totuşi prezentă

231

şi la animalele care vânează în grup. Funcţia argumentativă sau critică, introdusă de Popper, se compune, de fapt, din două: cea argumentativă, de convingere, şi cea critică, apărută din dorinţa de a îmbunătăţi metoda propusă.

2011-04-30 Mă gândesc acum la una dintre ultimele cărţi, pe care le-am răsfoit înainte de a pleca în Grecia.

Este vorba despre „Cărţile care ne-au făcut oameni”, a lui Dan C. Mihăilescu. Este o primă impresie, pentru că – recunosc, doar am spicuit-o.

Cu excepţia lui Andrei Pleşu, singurul sincer, declaraţiile celorlalţi sunt superficiale şi automăgulitoare. Mă tem că unii dintre cei ce se laudă că au citit filosofie profundă în adolescenţă nu au înţeles-o nici ca adulţi. Este adevărat că persoanele chestionate sunt colegi de breaslă ai autorului.

(Sper că nu sunt singurii pe care îi consideră oameni importanţi.)

Adevărul este că, începând cu poveştile pentru copii şi continuând cu cele pentru adolescenţi (romane de amor de „crapă şi spada” şi de multe alte feluri), toate contribuie decisiv la formarea caracterelor. Dacă în poveştile chinezeşti, spre exemplu, flăcăul, devenit erou, după ce gustă gloria la înaltele curţi, se retrage într-un loc liniştit, izolat de intrigi, unde trăieşte până la adânci bătrâneţi împreună cu proaspăta şi frumoasă lui soţie, ei bine, în Europa occidentală, dimpotrivă, este cultivat spiritul cavalerului medieval în slujba

232

cuiva, precum „cavalerii mesei rotunde” ai lui Arthur, sau patriotismul unui Roland în slujba Franţei. La adolescenţă, cu sau fără voia părinţilor şi a profesorilor, băieţii vor citi cărţi de aventuri, în timp ce fetele vor prefera romane de dragoste. Deşi pot exista cărţi bune şi în aceste domenii profesorii nu fac asemenea recomandări, ceea ce este o greşeală. Copii trebuie îndrumaţi în ceea ce fac şi nu în ceea ce doresc adulţii să facă. La vremea copilăriei mele, erau la modă „Colecţia celor 15 lei”, „Aventurile submarinului DOX” şi altele. Ce-i drept, nu erau cele mai instructive cărţi şi, mai ales, erau foarte prost traduse, cu aproape toate verbele la perfectul simplu, dar vina era doar a traducătorilor, grămătici fără vocaţie, care nu înţeleseseră că traducerea trebuie să redea sensul şi nu forma frazelor. Oricum rolul educativ al unor asemenea cărţi era de preferat unora dintre recomandările didactice, din care dau acum doar două exemple: „Contele de Monte Cristo”, având ca morală răzbunarea, sau „Tartarin din Tarascon”, la vremea lui un pamflet politic, al cărui sens este astăzi nedecelabil, dar recomandată copiilor, poate că ei vor găsi cartea amuzantă. Ei bine, am verificat, este etichetată ca fiind doar ridicolă, chiar stupidă. Îmi amintesc de un cunoscut, căruia i-am devenit antipatic după ce scrisesem într-o carte „Spune-mi ce ai citit în adolescenţă şi îţi spun cine eşti”. El, în mod evident, nu era deloc mândru de lecturile lui, deşi – într-o vreme – regimul trecut îl înregimentase ca „om de cultură”, dar tocmai lecturile îl trădau. Altfel, era un om simpatic.

233

Ne plângem că tinerii de azi sunt ne-educaţi, dar însuşi termenul ne indică vinovaţii: cei ce ar fi trebuit să-i educe. Se poate şi mai rău: dacă la baza lecturilor stă doar etica celor 3 muşchetari, adică fidelitatea faţă de rege, regină, sau cardinal, atunci nu ne miră că – adaptând în epocă aceeaşi etică – găsim persoane fidele cuplului Ceauşescu (mai ales că ea avea un nume atât de frumos), sau mogulilor de azi.

Pentru orice tânăr cu un minimum de inteligenţă, este clar că trebuie să-şi caute modelele în altă parte decât în literatura recomandată de profesori. Unde? Ei, asta e cu adevărat o întrebare!

Se pare că acum, ca şi atunci când am terminat eu liceul (1954), alegerea profesiunii se pune în termeni diferiţi decât cei din literatură. Atunci, erau solicitate domeniile fără implicaţii politice, ca medicina sau ingineria, în timp ce acum, sunt preferate cele ce permit emigrarea, au căutare în străinătate. Asta în ceea ce îi priveşte pe cei cât de cât educaţi. Ceilalţi caută cea mai uşoară cale de a obţine o diplomă, fiindcă, pentru ei, doar asta contează. Domeniul nu are importanţă.

Mentalitatea, formată în copilărie şi adolescenţă prin poveşti şi lecturi, este – sau ar trebui să fie - în acord cu spaţiu şi timpul. Epoca noastră este radical diferită de cea de ieri. România de azi nu mai este identică cu cea de la începutul secolului trecut, când raza de informare a ţăranului român era de o zi-căruţă. În plus, societatea se democratizează, chiar dacă nu tocmai cum trebuie, iar o societate democratică reclamă altă atitudine

234

din partea cetăţeanului. Faptul că românii nu au încă deprinderi cu adevărat democratice este o consecinţă a lipsei lor de instruire, a lipsei unor lecturi adecvate acestui tip de organizare socială. În aceste condiţii, tinerii se orientează după aparenţe, tocmai pentru că le lipsesc criteriile de evaluare corecte, ce ar fi trebuit să şi le fi însuşit prin lecturi.

Este tineretul de vină? Categoric nu! De vină sunt manualele şcolare şi cei care le-au conceput.

Apropo de manuale şcolare! Atunci când eu am scos prima mea carte (1999), manualele şcolare de dimensiuni asemănătoare costau de două până la cinci ori mai mult, deşi erau subvenţionate şi tipărite în mult mai multe exemplare, deci la un cost de producere mult mai mic. După această escrocherie mai mult decât evidentă, ce putem spune despre persoanele implicate în educaţie? Şi atunci, de ce ne mirăm?

2011-04-18 Ţările subdezvoltate nu se pot dezvolta decât în condiţii de dictatură. În consecinţă, evoluţia şi sensul ei – pozitiv sau negativ – depinde de calităţile şi bunele - sau mai puţin bunele – intenţii ale celor aflaţi la cârmă.

2011-03-21 „Mens sana in corpore sano”. De fapt, e invers. Capul sănătos ţine corpul sănătos. Ne năştem sănătoşi; greşelile capului ne îmbolnăvesc.

235

2011-03-22 Atunci când – citind o carte bună – eşti nerăbdător să afli deznodământul, e bine să te opreşti din citit, pentru a-l relua altă dată, cu curiozitatea mai stăpânită. Asta pentru că valoarea oricărei cărţi bune nu stă în poveste, ci în subtilităţile strecurate de către autor printre rânduri, sub pretextul poveştii. Alergând după deznodământ, pierzi tocmai esenţa, adică mesajul pe care autorul l-a îmbrăcat într-o haină atrăgătoare. Asta dacă ai în mână o carte cu adevărat bună. „Ştiinţa” literaturii Literatura a eliminat ştiinţele din sfera ei, considerându-le nedemne de spiritul ei „umanist”.

Acum, încercă să devină ea însăşi o ştiinţă. Dacă reuşeşte, înseamnă că va trebui să se elimine pe ea însăşi, ceea ce ar fi cu adevărat un gest demn de ifosele susţinătorilor acestei idei.

2011-03-12 Reproducerea vişinilor nu se face prin sâmburele vişinelor, nici măcar prin vişine, ci prin florile de vişin. Acolo se întâlnesc cele două sexe şi – poate – şi dragostea lor, pe care noi nu o vom înţelege niciodată, din moment ce nu ne-o explicăm nici pe a noastră.

236

2011-03-12 Noi nu avem o explicaţie convingătoare a apariţiei vieţii şi chiar a existenţei noastre. În consecinţă, în lumina filosofiei materialiste – care explica tot – noi nici nu existăm.

2011-03-12 Spre deosebire de arta plastică, muzica nu poate fi „privită” global, precum un tablou, ci doar secvenţial. Ea se trăieşte.

2011-03-12 „Şi câinii se pot îmbolnăvi de astenie nervoasă, dacă li se creează condiţii omeneşti de viaţă.” Este, evident, o glumă. În schimb, „Omul poate îmbolnăvi de astenie nervoasă chiar şi un câine”. Este, din păcate un adevăr. Cu mai mulţi ani în urmă, vizavi de blocul în care tocmai mă mutasem, unul abia construit, se afla o casă, locuită de către o familie în vârstă, ce ţinea un câine.

Pentru a nu strica cele câteva straturi de zarzavat, libertatea lui de mişcare era limitată la un ţarc de 2 x 1,5 metri. Necazul nostru, al locatarilor blocului, era faptul că, în timpul nopţii, acest câine scotea la fiecare 30 de secunde un sunet jalnic, mai mult un scheunat decât lătrat, exprimând starea lui sufletească şi nimic altceva. În timpul zilei dormea.

Proprietarilor, probabil cu auzul mai slab, nu le-a păsat de necazurile provocate nouă, celor din bloc.

237

După câtva timp, câinele a murit, probabil otrăvit de cineva, fiindcă nopţile noastre deveniseră sinistre.

După câteva zile, au primit de la copiii lor un alt câine tânăr, altă rasă. Cred că era un ciobănesc german, de genul celor folosiţi de către poliţie.

(Ginerele lor era poliţist.) Câţiva ani a fost bine. De câtva timp însă, câinele a început să aibă aceleaşi reacţii. Are un alt timbru, viguros încă, activ în timpul zilei. Noaptea tace. Nu ştiu încă pentru cât timp.

Este evident că evoluţia lui este aceeaşi, indusă de aceleaşi condiţii. Îmi amintesc acum de un alt caz, pe când locuiam într-un alt bloc. Nu era un câine, ci un copil. Într-o vară, în fiecare dimineaţă, o vecină de la o altă scară îşi aşeza copilul de sub un an pe o pătură pe peluza din spatele blocului. Îl lăsa acolo, fără nici o supraveghere. Ce-i drept, nu exista nici un pericol pentru copil. Spaţiul era aproape închis. Copilul scâncea, asemenea câinelui despre care vorbeam, cam tot la 30 de secunde. Singura diferenţă era sunetul: ceva ce, poate, ar fi vrut să semene cu „mama”, dar încă nu era suficient de articulat.

Cu resursele mele intelectuale, mă declar incapabil să comentez pe această temă. Subiectul rămâne deci deschis.

2011-03-12 Toţi supraponderalii doresc să slăbească. De aceea, întrebarea lor este: „Ce să mănânc, pentru ca să slăbesc?”. E de râs, nu? Nu râdeţi! Cu toţii facem la fel, aproape de fiecare dată când

238

constatăm că ceva nu funcţionează cum ar trebui: comitem o nouă eroare, în loc s-o eliminăm pe cea fundamentală.

2011-03-12 „Panem et circensens” avea semnificaţia „pâine şi jocuri” şi nu „pâine şi circ”. E drept că era vorba despre jocurile de la circ, pentru că acolo se organizau, dar nu trebuie confundat scopul cu locul.

2011-02-12 Cei din trecut, dacă ştiau să scrie şi să citească, erau consideraţi savanţi. Le atribuim şi astăzi această etichetă. Dar ştiinţa de carte era pentru ei doar o chestiune de educaţie. Nu rezultă de aici că ar fi fost şi foarte deştepţi.

Reciproca este şi mai evidentă: dacă majoritatea oamenilor sunt astăzi ştiutori de carte, nu înseamnă că sunt savanţi.

2011-03-05 Verigheta simbolizează lanţul cu care fusese legat Prometeu de stânca muntelui. El a fost obligat de către Zeus să poarte aşa ceva după eliberare, ca semn al pedepsei primite.

Ea simbolizează faptul că eşti legat, chiar dacă nu de o stâncă.

239

2011-02-09 O cruciuliţă atârnată de gât are menirea să atragă atenţia asupra zonei învecinate. Credinţa adevărată nu necesită asemenea etalări.

2011-02-07 Limba se transmite nu numai direct, prin vorbitorii ei, ci şi prin cultură. Astfel, în limba română au pătruns cuvinte franceze şi pătrund astăzi cele englezeşti, deşi nu ne-au invadat nici francezii şi nici englezii (din nefericire).

2011-02-07 Răufăcătorul este, într-o oarecare măsură, sinucigaş, fiindcă trebuie să-şi ascundă o parte a identităţii. Ca fiinţă socială, el nu mai este pe deplin integrat în societate, deci îşi omoară o parte a fiinţei sale. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu impostorul. Mam gândit de multe ori la unii dintre foştii mei directori. Unul ştiu că a murit beţiv, soluţie extremă pentru el, prin care spera să-şi uite eşecul în viaţa reală.

2011-01-26 Atunci când două persoane discută un subiect incitant, există riscul să se certe. Când însă cei doi vorbesc în paralel – ceea ce se întâmplă frecvent în şuete feminine – nu numai că nu se ceartă, dar între parteneri se stabileşte un puternic

240

sentiment de prietenie, bazat pe plăcerea confesiunii reciproce, deşi nici unul nu ascultă pledoaria celuilalt, ci doar o suportă ca o pauză a propriei sale dizertaţii.

2011-01-18 În greacă, leftá înseamnă bani; lefteriá înseamnă libertate. Deci eşti liber dacă ai bani. În limba română, a fi lefter înseamnă a nu avea bani. Iată adevărata libertate!

2011-01-14 În prezent, pictori ruşi, cu o solidă educaţie artistică obţinută în Rusia, se declară şcoliţi la câte un colegiu mai mult sau mai puţin obscur din Occident, pentru a avea succes comercial pe piaţa artistică occidentală.

2010-12-26 Moştenirea culturală se perpetuează prin capilaritate?

2010-12-26 Relatările celor în vârstă sunt privite de către tineri cu suspiciune, par cicălitoare, repetitive şi, de aceea, nici nu sunt ascultate sau citite. Este altceva dacă aceeaşi idei sunt spuse/scrise de către un tânăr. Fiecărei generaţii trebuie să i se vorbească

241

pe limba ei şi de către cei pe care ea îi acceptă ca mentori sau formatori de opinie.

2010-12-19 Înainte de 1989 eram optimişti, fiindcă exista o cauză a neîmplinirilor noastre şi, implicit, speranţa că, odată cu dispariţia cauzei, vom fi mai puţin nefericiţi. După 1989, deci după dispariţia cauzei, ne-a dispărut şi optimismul. Cauza era alta.

2010-12-12 Un roman autobiografic este un fel de striptis sufletesc.

2010-12-11 Când eram copil, gândeam că persoanele ce depăşesc 70 de ani au o vârstă aproape matusalemică. Oricum, 969 de ani era o exagerare, aşa ca eu o adaptasem la epoca noastră. S-a întâmplat însă ca, între timp, să depăşesc eu însumi această vârstă (70, nu 969), şi să constat că, din punctul meu de vedere, nu sunt suficient de „copt”, în timp ce, din alte puncte de vedere, aş fi căzut în „mintea copiilor”. (Copii nu am şi o copie a mea n-o recomand nimănui.) Făcând acum o statistică, în îndelungata mea activitate, constat că am schimbat 13 directori. Şi aici părerile sunt împărţite: după unii, ghinionul ar fi a fost al lor, în timp ce, după alţii, ar fi fost al meu. Asta se întâmpla în timpul „epocii de

242

aur”. Recunosc că, de fapt, eu nu am schimbat nici un director. Pe primii, i-am „schimbat”, mutându-mă eu însumi de la o întreprindere la alta (de-ale tinereţii valuri/speranţe). Cu timpul, devenind mai înţelept (un fel de a mă auto-gratula), am rămas pe loc, aşteptând să-i schimbe alţii, ceea ce nu întârzia să se întâmple. Din nefericire, asta a fost singura schimbare, până să ies la pensie.

2010-12-11 Uneori, sunt întrebat cum şi când scriu.

Evident, eschivez răspunsul. Adevărul este că cele mai bune idei îmi vin în timpul mesei, la desert, dacă masa a fost înnobilată cu un vin de bună calitate. (Vinul prost produce doar cultură contemporană) Regretul meu este că, de obicei, nu notez aceste idei, iar – dacă le notez – atunci când le citesc, nu-mi amintesc ce am notat.

2010-12-05 A nins toată noaptea. Dimineaţa s-a oprit. Un strat gros de zăpadă le-a permis copiilor să se arunce în ea, după ce se lansau dintr-un leagăn.

Era o veselie greu de descris. Bucuria lor însă n-a ţinut mult, fiindcă zăpada s-a tasat repede şi aterizarea pe teren tare nu mai era o plăcere. Cei mai mici abia au aşteptat să plece cei mai mari, pentru ca să se arunce şi ei. Mare le-a fost nedumerire, fiindcă nu pricepeau de ce se

243

bucuraseră predecesorii pentru nişte căzături destul de dureroase.

Mi-am amintit acum de o altă cădere masivă de zăpadă, în primăvara anului trecut. Atunci a fost o zăpadă umedă, ce s-a depus masiv pe crengile copacilor. La gara din Timişul de Sus există câţiva pini ornamentali, foarte frumoşi. Încă mai există, graţiei puterii de vindecare a naturii. Greutatea zăpezii rupsese cea mai mare parte din crengi, fiindcă nimeni din personalul gării nu s-a învrednicit s-o scuture la timp. Acum, pinii şi-au revenit, deşi nu mai sunt la fel de frumoşi ca înainte.

2010-11-28 După ce l-a făcut pe Om şi i-a plăcut, Dumnezeu s-a gândit la un mijloc de multiplicare a creaţiei sale, şi a conceput femeia. Masculul este deci modelul ce trebuia reprodus.

Deoarece, prin multiplicare, rezultatele sunt variabile, legile naturii cer să existe o selecţie a celor mai reuşite exemplare. Pentru asta însă, ar trebui să existe un selecţioner. Ei bine, omul, în infatuarea lui, vrea s-o facă el însuşi. Rezultatele se văd.

2010-11-02 Winston Churchill: „Succesul este abilitatea e a trece de la un eşec la altul fără să-ţi pierzi entuziasmul”. Este exact ceea ce lui i-a ieşit cel mai bine.

244

2010-11-02 Universităţile umaniste pregătesc cu precădere profesori de liceu. Unii dintre ei devin profesori universitari, cercetători, specialişti în domeniul ales: matematică, chimie, filologie etc.

Foarte puţini! Cei mai mulţi rămân la cunoştinţele necesare catedrei. Cu toate acestea, ei se consideră profesionişti şi Doamne-fereşte să-i contrazici. Au o singură scuză: în faţa copiilor, profesorul trebuie să pară un mic Dumnezeu.

2010-11-02 Oamenii sunt duplicitari: una gândesc şi alta fac. Românul este triplicitar: una gândeşte, alta spune şi nu face nimic.

2010-10-21 În Europa, speranţa de viaţă a femeilor este mai mare decât a bărbaţilor. Rezultă că ele se ramolesc mai târziu. Este, de aceea, greşit ca femeile să iasă la pensie mai devreme. Ar trebui, dimpotrivă, să iasă mai târziu.

Anomalia îşi găseşte explicaţia în trecut, când bărbatul întreţinea familia şi, de aceea, se căsătorea doar după ce situaţia lui materială îi permitea. Soţia, de regulă casnică, era cu câţiva ani mai tânără. Mai târziu, când unele femei au început să lucreze, s-a considerat nefiresc ca bărbatul să se

245

pensioneze, devenind casnic, iar soţia să meargă la serviciu. Astăzi, când femeile sunt egale cu bărbaţii, situaţia a devenit anacronică, dar legile se schimbă mai greu.

O corecţie s-ar putea face dacă s-ar schimba mentalitatea şi, la căsătorie, mirele ar fi mai tânăr decât mireasa.

2010-10-20 Aseară, în locul concertului Filarmonicii, la care nu am fost fiindcă sunt răcit, am văzut o înregistrare pe DVD cu Otello. Cu toată interpretarea foarte bună, opera rămâne anostă: nici o arie remarcabilă; cvintete, cvartete, trio-uri sofisticat elaborate, dar fără strălucire. Doar în acompaniamentul orchestral îl recunoaştem pe Verdi, cel apreciat de toata lumea.

Se spune că el şi-a schimbat stilul în a doua parte a vieţii şi ar fi renunţat la arii în favoarea a ceea ce s-a numit „operă simfonică”. Unii specialişti consideră asta un progres. Cred că sursa unor asemenea explicaţii poate fi doar snobismul. Ba, am mai citit şi alegaţia că Verdi ar fi fost influenţat de Wagner, ceea ce mi se pare absurd; cum ar putea un talent ca Verdi să se lase influenţat de Wagner?

Ideea „operei simfonice” este şi ea absurdă; în primul rând că arii există, dar sunt fade. Armonia componistică şi susţinerea orchestrală sunt, întradevăr, remarcabile, dar ele sunt o constantă a operei lui Verdi, indiferent de perioadă.

246

Cred însă altceva: geniul lui Verdi a atins un vârf între 1850 şi 1853, când a compus Rigoletto, Il trovatore şi La Traviata. El însuşi a fost conştient că şi-a atins limita superioară, pe care nu o va mai putea depăşi, ca dovadă că se retrăsese. Operele ulterioare au fost compuse la comandă (Aida) sau la insistenţele prietenilor.

Este adevărat că, în operele de succes, el a preluat multe melodii din folclorul italian. Aceasta nu-i diminuează cu nimic meritul. Aproape toţi compozitorii au făcut-o. Dacă din Carmen de Bizet, spre exemplu, eliminăm ariile de inspiraţie folclorică nu mai rămâne aproape nimic. Ariile „inventate” de către compozitori sunt rare. Talentat este ce ştie ce să preia şi să creeze un ansamblu bine orchestrat.

2010-10-17 Dragostea pentru înţelepciune – definitorie pentru filosofie - presupune lipsa convingerii că am fi deja în posesia ei, din moment ce încă o căutăm.

2010-10-17 Afrodita a apărut din spuma mării, dar nu spuma a creat-o, ci marea, şi nu singură, ci fecundată de cer, prin penisul lui Uranus, aruncat de către Cronos, după ce i l-a tăiat. Cerul şi marea sau cuplat deci pentru a crea un moment de frumuseţe. Un moment, ce a devenit simbolDin nefericire, efemeră precum spuma.

247

2010-10-10 Goana după aur din California (California Gold Rush; 1848 – 1855) nu a produs nici un bogătaş. Marile averi s-au făcut din tot felul de alte afaceri conexe.

2010-10-03 Majoritatea prizonierilor germani (şi nu numai), veniţi acasă după mulţi ani, nu erau aşteptaţi de către familii. Nici profesorul meu de Rezistenţa materialelor de la facultate, iar profesorului de Educaţie fizică din liceu, care fusese profesor la Iaşi, i s-a spus că postul lui este ocupat de altcineva şi nu-l pot ajuta.

2010-09-09 Oraşul Roman avea aeroport în timpul copilăriei mele. Nu mai are acum. Nici Braşovul.

2010-09-05 Am fost câteva zile la Sfântul Gheorghe Deltă să mă plimb pe canale, să mănânc peşte, să fac baie în mare şi să pictez. Am făcut două băi în mare şi restul la vânt (apa era prea rece). Am schiţat câteva tablouri, nu prea multe, tot din cauza vântului, care mi-ar fi transformat şevaletul în corabie cu pânze. M-am cazat la o gazdă, recomandată de cineva care mai fusese acolo,

248

pentru calitatea preparatelor din peşte. Cel mai bun a fost oul (de găină) prăjit ce ni-l dădea la micul dejun.

Cu siguranţă că excursia mea ratată nu interesează pe nimeni. Transformarea localnicilor odată cu evoluţia localităţii merită însă atenţie şi despre asta vreau să vorbesc acum, mai ales pentru că ea este un exemplu local a ceea ce poate fi cu mult mai general. Mă refer la cei rămaşi în sat, fiindcă majoritatea a plecat, ceea ce se vede după numărul mare de locuinţe părăsite.

Până nu demult, Delta Dunării era o ţintă turistică nu numai pentru pescarii amatori, ci şi pentru orăşenii dispuşi să renunţe pentru câteva zile la confortul urban, în schimbul contactului cu natura neafectată de om, plimbări cu barca printr-un peisaj mirific, dar şi a unor festinuri pe bază de peşte, preparat „ca la el acasă” de către specialişti.

Serviciile turistice – să le zicem aşa – erau oferite de către pescari, bucuroşi să câştige un ban în plus, dar şi din ospitalitate. Îmi amintesc de o excursie în Deltă, efectuată cu mulţi ani în urmă, când, un pescar, dintr-un sat izolat, din dorinţa de a ne oferi ceva deosebit, ne-a dat salam în loc de peşte.

Sărmanul om, îl comandase de la oraş special pentru noi; vizita noastră îi fusese anunţată, iar el se străduise să ne primească cum putea mai bine. A fost cândva! Astăzi, asemenea obiective sunt posibile doar cu cortul, în locuri izolate şi cu festinul limitat la priceperea personală în arta culinară.

Explicaţia este evoluţia localităţilor, cu bunele şi cu relele ei.

249

Eu am ales satul Sfântul Gheorghe, care oferă în plus şi o plajă cu nisip fin la malul Mării Negre. Acest avantaj este şi un motivul evoluţiei mai rapide a localităţii, preconizată să devină în curând oraş. Dacă, în prezent, se poate ajunge acolo doar cu vaporul, sunt convins că, în viitor, va exista şosea asfaltată până la malul mării.

Unele lucruri m-au încântat. Printre ele o plimbare pe malul Dunării, chiar în zona unor vile şi – mai ales – una cu barca în rezervaţia de păsări.

Desigur, imaginile se pot vedea şi la televizor, dar atunci când păşeşti, aşa cum am făcut noi, cu piciorul prin nisip, dar şi prin găinaţ de păsări, depus în straturi de grosimi apreciabile, totul pare altfel.

Chiar şi băile în mare, aşa puţine câte au fost, le am încă în memorie, împreună cu o observaţie interesantă, chiar dacă măruntă: în timp ce pe plajele marilor staţiuni, de gen Mamaia, o parte dintre femei aleg să-şi bronzeze sânii, la Sf. Gheorghe moda toplessness nu se practică, ceea ce dovedeşte că turiştii, adepţi ai acestui spaţiu, au alte concepţii.

Sursele dezvoltării localităţii sunt două: investiţii ale magnaţilor din marile oraşe şi încercările unor localnici de a-şi adapta casele necesităţilor turismului modern. Prima este benefică, chiar lăudabilă, în contrast cu înstrăinarea banilor în străinătate. A doua este însă discutabilă.

Faptul că oamenii se schimbă ar fi, teoretic, foarte bine, dacă rezultatul nu ar fi negativ, iar cauza acestui rezultat este mentalitatea. Iată câteva mici exemple: un scaun de W.C. la şase dormitoare,

250

care nu este dezinfectat niciodată, este mai puţin igienic decât cel vechi, pe vine, în grădină. Pentru că oamenii au astăzi frigidere, peştele nu mai este proaspăt, ci din congelator; se prepară dimineaţa şi se încălzeşte pentru prânz şi cină, iar ce nu s-a mâncat într-o zi, va fi oferit în zilele următoare, eventual transformat în plachie sau saramură.

Ciorba de peşte este, de fapt, una de zarzavat cu iz de peşte şi se adaugă peste cea veche, pe tot parcursul sezonului. Festinul cu peşte „ca la el acasă” a devenit o amintire. În trecut, pentru siguranţă, pescarii îşi luau vâslele acasă după o zi de muncă. Vâsla era o prelungire a braţului lor şi nu riscau să le fie furată.

Acum au bărci cu motor. Motorul este mai greu însă şi ar fi incomod să-l ducă în spate. Ca urmare, au apărut hoţii de motoare. Dacă o pereche de vâsle nu costa mare lucru, un motor costă, iar furtul lui a devenit, pentru nostalgici, un motiv de condamnare a societăţii moderne. Nu s-ar fi ajuns aici, dacă oamenii ar fi cooperat şi ar fi amenajat un spaţiu păzit. Altfel, bărcile lăsate printre boscheţi, în zone întunecoase, sunt pradă uşoară, iar recuperarea motoarelor furate aproape iluzorie, fiindcă poliţia veghează doar asupra intereselor statului, nu şi ale oamenilor.

Evoluţia pare a fi un joc cu suma nulă; ce se câştigă într-o parte se pierde în altă parte. Fapt este că Sfântul Gheorghe nu mai este ce-a fost.

Ar fi putut să nu se întâmple aşa, dacă mentalitatea ar fi fost cea care s-ar fi modificat prima într-una favorabilă progresului. A intervenit

251

însă rapacitatea. Şi nu numai rapacitatea, ci pur şi simplu neadaptarea la schimbare. Ar fi fost cu mult mai bine dacă, în loc să se repeadă la câştiguri, ar fi întrebat, s-ar fi informat asupra soluţiilor optime etc.

Investiţiile lor ar fi fost mai sigure şi mai eficiente.

Spuneam că unele observaţii locale pot fi generalizate. Venind dintr-o zonă urbană dezvoltată, mi-a fost uşor să identific erorile pescarilor din Sf. Gheorghe, ce încearcă să se ridice la nivelul celorlalte localităţi ale ţării. România, la rândul ei, încearcă să se integreze spaţiului european. Oare nu cumva, la nivel naţional, facem şi noi greşeli similare? Cu siguranţă că da. Cum nu-mi propun să dau soluţii – oricum, nu le-ar lua nimeni în seamă – mă opresc aici.

De ce Adam? În Biblie scrie că Dumnezeu l-a făcut pe om din „ţărâna pământului” (dust=praf în versiunea engleză), culeasă din toate zările. Numele lui Adam avansează această idee: Ανατολή (est) Δύσις (vest) Άρκτος (nord) Μεσεέμβρη (sud). Denumirile sunt din limba greacă şi nu din ebraică, motiv pentru care mă întreb: care a fost originalul? Şi mai apare o întrebare: de ce praf şi nu pământ, humă, lut, ceva care să se lege şi nu praf, care ar avea nevoie de un lichid, pentru a fi modelat? Şi de ce din toate zările? Cu siguranţă, există aici un sens, care nouă ne scapă, la fel ca şi cel din expresia „La început a fost cuvântul”.

252

Din câţi teologi am întrebat, nici unul nu a reuşit să-mi dea un răspuns convingător, semn că multe înţelesuri ale Bibliei s-au pierdut între timp, şi nu din vina celor care scris-o, ci dintr-a urmaşilor lor.

2010-07-07 Din speech-ul de la lansarea cărţii „Filosofia unui bolovan” Eu, după ce că nu sunt un bun vorbitor, mai am şi trac. Mă mir că nu mă bâlbâi, dar nu e timpul trecut.

Se spune despre ingineri că, asemenea câinilor, au privirea inteligentă, dar nu se pot exprima. Eu pot spune această glumă, fiindcă sunt inginer. Tot ca inginer însă, am o observaţie: exprimarea este prima faza a comunicării. Urmează transmiterea mesajului, recepţia şi înţelegerea lui.

Inginerii se înţeleg foarte bine între ei în probleme complexe, ceea ce înseamnă că sunt capabili de comunicare, inclusiv de exprimare. Cum de nu pot exprima idei simple, pe înţelesul tuturor, rămâne un mister, dar nu pentru ei.

Soţia mea afirmă că scriu mai bine decât vorbesc. Asta m-a încurajat pe această cale.

Totuşi, chiar şi în scris păstrez o caracteristică a profesiunii: mă exprim lapidar, adică concis. Asta nu are legătură cu titlul cărţii „Filosofia unui bolovan”, adică a unei pietre. Lapis, în limba latină. Nu ştiu dacă între lapis şi lapidar este vreo legătură, dar există sigur una cu felul meu de a fi,

253

mai bolovănos. Stau în calea oamenilor. Unii se mai împiedică de mine şi – dacă s-au lovit – mă înjură.

Asta e bine pentru mine, fiindcă, bolovan fiind, nu prin mucegai. Deocamdată.

2010-07-05 Numai prostia este naturală; toate celelalte vin din educaţie. Bună sau … mai puţin bună.

2010-07-04 Hoţia a fost condamnată încă din preistorie.

Orice legislaţie, începând cu cea a lui Hammurabi, are prevederi speciale împotriva ei. Cu toate acestea, astăzi se fură mai mult ca oricând. E clar că nu de legi avem nevoie, ci de bun simţ.

2010-07-04 Drăguţă fată! Şi virgină . . . second-hand.

2010-07-02 Pe noi, românii, ne-au apărat vecinii. Cum ne-au cotropit unii, ne-au eliberat alţii.

2010-07-02 Provin dintr-o familie relativ înstărită, la nivelul bunicilor. Războiul m-a transformat întru-un copil orfan de tată, crescut de o mamă săracă. Cu

254

toate acestea unii parveniţi din timpul regimului comunist au considerat că eu sunt mai altfel decât ei fiindcă „am avut posibilităţi”. Cum nu putea fi vorba despre posibilităţile materiale, ar fi trebuit să-i întreb la ce se gândesc, dar . . . ci gândirea lor . . .

2010-06-28 Ştiinţa a produs până acum două victime colaterale. Spun colaterale, fiindcă ea nu avut nici un rol direct, ci doar unul indirect, cauzat de succesul ei şi impactul asupra dezvoltării societăţii.

Victimele sunt biserica şi filosofia, fiecare dintre ele însă pe căi diferite, chiar opuse. Bisericile europene au respins ştiinţa şi, ca urmare, şi-au pierdut creditul în faţa enoriaşilor. Filosofii, în schimb, au încercat să imite ştiinţele şi să-şi construiască un limbaj riguros, asemănător matematicienilor, dar – nefiind, de fapt, oameni de ştiinţă – au eşuat.

2010-06-28 Scriitorul scrie ce gândeşte; cititorul interpretează ce citeşte, după cum gândeşte el.

2010-06-28 Mă uit la mobila din camera de zi şi mă gândesc că este mai bătrână decât mine. Părinţii mei şi-au făcut casă, au mobilat-o şi numai după aceea m-au făcut pe mine. E drept că, pentru casă,

255

i-au finanţat bunicii. Nu cred că şi pentru mobilă. Pe mine m-au făcut singuri; asta e sigur.

Eu locuiesc la bloc. Am cumpărat şi ceva mobilă. Deşi a costat destul de mult, astăzi nu valorează aproape nimic în comparaţie ce cea a părinţilor. Merită să fac şi copii?

2010-06-28 Religiile nu se diferenţiază între ele după criterii simpliste ca monoteiste, bi, tri, tetra sau politeiste. Criteriile sunt cu mult mai subtile. În plus, naşterea lor este doar în mod simbolic legată de un anume moment sau persoană: Buddha, Aketanon, Iisus, Mahomed sau oricare altul. Cât despre Iisus, el nici nu a afirmat că doreşte să producă o schismă în sânul religiei iudaice, nici vorbă de o nouă religie.

El vroia doar să îndrepte greşelile preoţilor. Idei creştine existau însă cu mult înaintea sa şi altele au apărut după el, astfel că ceea ce înţelegem noi astăzi prin Creştinism este un complex de idei format în timp. Nimeni nu se gândea pe timpul lui Iisus la o nouă religie, cu structura Bisericii Catolice de mai târziu. La fel s-a întâmplat şi cu Islamismul, Budismul şi cu oricare altă religie. Religia, filosofia, mentalităţile oamenilor evoluează continuu, împreună şi se influenţează reciproc. Ceea ce contează este impactul lor asupra mentalităţii oamenilor, a eticii pe care o susţine.

256

Vis de şef Să vină dimineaţa la birou, o secretarea veşnic tânără şi apetisantă să-i răspundă la „Bună dimineaţa” cu un optimist „Bună dimineaţa, domnule director”, să-i deschidă uşa biroului său frumos mobilat şi după cinci minute – necesare să-şi tragă sufletul, eventual să-şi scoată paltonul, şi să-şi aranjeze ţinuta de şef – să-i aducă ceaşca de cafea şi mapa cu acte pentru semnat, aceleaşi de când este şef şi care, deşi semnate, s-au dovedit a nu fi dăunătoare.

Ce urma să se întâmple după asta nu-i este clar, fiindcă întotdeauna a intervenit ceva diferit decât visul să de dimineaţă, deşi doreşte să fie şef pe viaţă şi nimic nu ar trebui să-i tulbure pacea.

Din nefericire, secretara nu-l aştepta cu zâmbetul pe buze; uneori nu-l aştepta deloc. El era cel ce venea primul. Ea, ceva mai târziu, direct la el în birou, cu o cafea fără gust şi cu o condică de acte ce-i dădeau întotdeauna emoţii, motiv pentru care nici nu le semna, decât dacă venea cineva să-l convingă că nu i se va întâmpla nimic neplăcut dacă le semnează. Primul „Bună dimineaţă” îl rostea deci ea şi nu el. El doar răspundea tot cu un „Bună dimineaţa”, dar sec, fără elan, rece, oficial. Să-i fi adăugat numele, ar fi fost prea mult; prenumele prea intim. Era mai sănătos aşa: simplu, fără probleme suplimentare. El fusese numit director printr-un concurs de împrejurări. Ea, secretara, prin concursul altor împrejurări, asupra cărora nu putea interveni, aşa că era mai bine să nu forţeze nota.

257

Obişnuia totuşi, în funcţie de buna sau proasta sa dispoziţie, să adauge o frază de complezenţă în legătură cu serviciul, la care însă nu aştepta nici un răspuns, fiindcă nici ea şi, cu atât mai puţin el, nu-şi doreau noutăţi din această direcţie.

Cum însă viaţa reală este diferită de visul cu care te scoli dimineaţa, când îţi este lumea mai dragă, apare ceva nedorit exact din direcţia nedorită. Deşi era de aşteptat să se întâmple aşa, cum speranţa moare ultima (gluma spune că pacientul moare primul), de dată aceasta moare visul. În cazul nostru, acel ceva nedorit ia forma unui subaltern, care intră pe uşa timid, sau dimpotrivă, năvalnic, invocând o situaţie ce are imediată nevoie să fie rezolvată tocmai de către el, directorul. Vezi Doamne, este ceva important, dacă nu cumva chiar foarte grav. Subalternii ce îl inoportunează astfel sunt de două categorii diametral opuse: - trepăduşi-linguşitori, ce vor să nu fie uitaţi de către mai marele lor protector; - profesionişti naivi, ce cred că directorul trebuie implicat în rezolvarea problemei lor, când – de fapt – el ar trebui ocolit. Şi pentru unii şi pentru ceilalţi, el are câteva fraze bine ticluite, menite să-i liniştească pe primii şi să-i descurajeze pe ceilalţi. Totul e să le recite convingător.

Momentul fiind consumat, ar putea reveni la visul de dimineaţă, dar nu mai poate; este deja iritat, s-a trezit şi are chiar un oarecare chef de muncă.

Ca director, fiind şef şi subaltern în acelaşi timp, are

258

două posibilităţi: în sus, sau în jos. Depinde de starea atmosferică; de câţiva ani, reumatismul selectează direcţia acţiunilor sale într-o măsură mai mare decât îşi dă seama. În varianta pozitivă, fiind la rândul său un trepăduş-linguşitor, merge la şeful său, să facă exact ceea ce i-a făcut subalternul, fără să se gândească la efect, aşa cum nici subalternul nu s-a gândit. Mentalitatea lor de trepăduşi-linguşitori îi face să se comporte astfel, indiferent de nivel.

Varianta pesimistă este în jos şi are câteva alternative, dependente şi ele de starea atmosferică. Dacă ploua, îşi poate vărsa necazul pe unul dintre profesioniştii ce-i stau în gât. Dacă este doar înnourat se poate plimba pe la diferitele „locuri de muncă”, să le amintească subalternilor că există.

Nu trebuie să spună nimic. Pare astfel mai înţelept.

După un asemenea efort, va merge să mănânce ceva. Este cel mai bun lucru ce i se poate întâmpla într-o zi de muncă. În plus, un pahar de ceva îi va ridica negreşit moralul. Dacă este cazul, în funcţie de modul în care a decurs prima parte a zilei, numărul paharelor poate fi modificat. Evident a doua parte a zilei va depinde de acest număr. (Se confirmă astfel că au dreptate savanţii care afirmă că numerele joacă un rol important în ontogeneză, ba chiar şi în viaţa noastră.)

Unele zile sunt însă mai plate şi nu se întâmplă nimic. Ar fi în conformitate cu visul de dimineaţă. Apare însă un paradox: către seară, în locul unui somn liniştitor, îi apar din senin tot felul de întrebări de genul „Cine sunt eu, în realitate?” Deşi

259

a încercat câteva răspunsuri, pe care le recită la fel ca cele adresate subalternilor, nu reuşeşte să se auto-convingă. Mai demult, un nou pahar bahic îl salva, dar, în ultimul timp, a făcut ciroză şi medicul ia interzis să mai bea alcool. Mai încalcă el uneori indicaţia, dar nu mai poate în măsura în care ar avea nevoie, pentru ca să-şi domolească coşmarurile, în creştere alarmantă. Nu ştie bietul că ceea ce îţi doreşti s-ar putea să-ţi fie dăunător. În final, se lasă în voia Domnului, deşi a fost toată viaţa un ateu convins. Acum însă nici cuvântul „ateu” nu-i mai este clar. În finalul finalului, cu sau fără Dumnezeu, semnul de întrebare dintre vis şi realitate s-a finalizat într-o nulitate.

2010-06-23 Se consideră 1492 ca an de referinţă pentru Renaştere, deşi descoperirea Americii nu are nici o legătură cu Renaşterea. În schimb, anul 1453 – căderea Imperiului Bizantin – este în mare măsură generatoarea ei, prin exodul de greci emigraţi din Constantinopolele cucerit de turci.

2010-05-05 După unii critici muzicali diferenţa dintre Schopin şi Schumann este de trei luni şi şapte zile: Schopin s-a născut la 1 martie 1980, iar Schumann la 8 iunie 1980. După ruşi este doar o greşeală de pronunţare: se spune Şostakovici.

260

2010-04-28 - S-au făcut multe prune anul acesta, mătuşă.

- Aşa e, maică!

- Şi nu e bine?

- E bine, dar e şi rău, - De ce?

- Păi, ştii ce se spune: în anul următor se vor naşte mulţi copii proşti.

2010-04-18 Oamenii vor să se facă înţeleşi de către animale, deoarece ei nu pot înţelege limbajul animalelor.

2010-03-22 Avem acelaşi punct de vedere dar privim în direcţii diferite.

2010-03-06 Anul-lumină este o unitate de măsură pentru spaţiu. Pentru timp am putea avea anul-întuneric.

Umplut cu evenimente, devine timp real.

261

2010-03-04 Se spune că trebuie să arzi pentru a produce ceva remarcabil. De acord, cu condiţia să nu cauţi remarcabilul în fum sau flacără; doar cenuşa poate spune ceva despre ce ai fost şi, eventual, ai creat. Înseamnă că trebuie să arzi cu totul.

2010-03-04 Pentru morţi nu există lumină, oricâte lumânări le-am aprinde. Nici har pentru cei ci nu-l au din naştere.

2010-03-04 Omul cu mai multe feţe îşi dispreţuieşte propria-i faţă, cea adevărată.

2010-02-28 „Urma scapă turma”. Da, dar nu din eroism, ci din laşitatea turmei, care o sacrifică prădătorilor.

2010-02-16 Istoria unei localităţi se găseşte în cimitirele ei. Deşi patrioţii locali se laudă cu personalităţile născute în urbea lor, rolul locului de naşterii este de cele mai multe ori minor. Localitatea în care în care a trăit şi, eventual, a murit are un rol mai important.

262

2010-02-16 Orice adult a fost mai întâi copil. El a mers la şcoală fiindcă l-au trimis părinţii, şi nu din proprie iniţiativă. Ce şcoală a urmat este, iarăşi, decizia părinţilor, iar decizia a depins de concepţia lor despre viaţă. Chiar şi în cazul rarisim al unei voinţe puternice din partea copilului de a urma o anumită profesiune, acceptul părinţilor este hotărâtor. Cazul invers, cel în care părinţii îşi văd odrasla genială şi o dirijează către discipline deosebite, este mai frecvent. Puţini sunt părinţii care ştiu să-şi dirijeze copiii către profesiunile pentru care au aptitudinile necesare. De cele mai multe ori nu cunosc nici aptitudinile reale ale copilului şi cu atât mai puţin cerinţele phihologice, spirituale, de voinţă etc., ale domeniului în care urmează să lucreze.

2010-02-15 Şansa ca un făt să fie o fată este mai mare de 50%. Asta spun statisticile. Dacă dintr-o fată iese un făt, fata nu era fată. Aşa spune lumea.

2010-02-09 De când e lumea, bărbatul a oscilat între Venus şi Bachus. Mai aproape de realitate, Bachus iese câştigător la sfârşitul multor zile. În compensare, Venus a născocit căsătoria, astfel că, dimineaţa, bărbatul – cu mintea limpede (crede el) – îşi însuşeşte principalele idei strategice ce trebuie

263

să le aplice în timpul zilei. Din păcate, până seara, ele se diluează şi un nou ciclu se reia în fiecare dimineaţă, evident, cu condiţia să doarmă acasă.

Dacă nu şi-ar fi băgat Mercur coada, poate că lucrurile ar fi mers astfel până la sfârşitul veacurilor. El a reuşit însă s-o corupă pe Venus şi, din acel moment, evoluţia noastră a devenit incertă.

Societate de consum, economie de piaţă şi altele asemenea sunt doar câteva expresii pe traseul decăderii noastre. Doar Bachus mai oferă o consolare, prin perseverenţa lui.

2010-01-24 Dacă portarul instituţiei în care am lucrat ar fi scris o carte, aş fi fost nerăbdător s-o citesc şi extrem de curios să aflu ce gândea omul. Constat că unii dintre foştii mei colegi nu au curiozitatea să citească cărţile mele. Mă întreb „dacă eu eram portarul, m-ar fi citit?” sau este doar curiozitatea mea.

2010-01-10 Democraţia, această teribilă pandemie . . .

2010-01-10 Construirea societăţii comuniste este singura posibilitate de a lupta împotriva ideologiei comuniste.

264

2010-01-04 În fiecare dintre noi doarme un geniu. Şi cu fiecare zi tot mai adânc şi mai adânc…

2009-12-31 Pe când ajutam o fetiţă de 14 ani sa picteze, o doamnă spune, în glumă şi cu evidentă ironie: cine pe cine învaţă? Dacă stau să mă gândesc bine, nu ştiu cât reţine ea din ceea ce îi spun eu; de la ea însă eu învăţ cu siguranţă. Învăţ de la oricine câte ceva. Opinia altora are pentru mine funcţie de feedback. De la ea învăţ cu atât mai mult, fiindcă ea este reprezentanta tinerei generaţii. Prin ea menţin, în măsura în care pot, contactul cu actualitatea.

2009-12-31 La 13 ani, copiii sunt puşi la şcoală să citească, printre altele, opera cvasi-completă a lui Caragiale. Lipsiţi de experienţa vieţii, ca să nu mai vorbim despre politică, ei nu pot înţelege decât aspecte superficiale. Ce concluzii pot trage copiii din asemenea lecturi? Care este morala ce o pot desprinde de aici? Ce comportament ar trebui să adopte ? Care vor fi idealurile lor? Lipsa de har pedagogic a unor asemenea dascăli este mai mult decât evidentă. Mă tem că epitetele apropiate de realitate nu pot să le folosesc.

265

2009-12-28 Democraţia e ca o jonglerie cu bile fierbinţi.

Privitorul este cucerit de spectacol şi se declară entuziasmat. Evident vrea să facă şi el la fel. Când constată că bilele îi frig mâinile le scapă pe jos.

2009-12-28 Democraţia perfectă = dictatura nulităţilor

2009-12-28 Nu există duşmani comuni; doar personali.

2009-12-28 Parlamentarilor noştri nu le-ar strica o curbă de sacrificiu, de genul celor practicate la începutul secolului trecut. Spre exemplu, renunţarea la retribuţii timp de 6 luni.

2009-12-28 Cu vârsta, defectele oamenilor se accentuează. Nu vreau să dau exemple concrete, fiindcă unele persoane vizate s-ar simţi jignite şi eu nu doresc să jignesc pe nimeni. Dar, poate, nici nu este necesar să-mi susţin ideea cu exemple, fiindcă oricine poate găsi unele în jurul său şi, oricum, constată că bătrânii sunt mai . . . ştiţi voi mai bine.

266

În ceea ce mă priveşte, constat că, de câtva timp, sunt mai tolerant cu cei din jur. E un defect? Dacă da, nu este unul nativ. Mi s-au tocit însă simţurile.

2009-12-25 Amestecul de vapori de alcool şi fumul ţigărilor ieftine este în perfect acord cu gusturile literare ale multor persoane, pe care prefer să nu le numesc.

2009-12-24 Intelectual - ’telectual - teleintelectual

2009-12-21 Un râu este locul de muncă comun al pescarilor de pe ambele maluri. Dacă însă râul devine graniţa ce separă două state, foştii „colegi de muncă” de odinioară se înstrăinează. În zilele noastre s-au construit autostrăzi, care au separat vecini şi rude. Distanţa de câteva sute de metri dintre locuinţele lor a crescut la zeci de kilometri, până la cel mai apropiat pasaj. Cu timpul, ajung să nu mai ştie unii de alţii.

2009-12-20 Există momente de cotitură care, cu timpul, pot fi uitate. Cotitura s-a produs, consecinţele există, dar nimeni nu mai ştie de ce. Istoricii, în

267

căutarea cauzelor uitate, găsesc cu totul alte explicaţii, mai apropiate modului lor de gândire.

2009-12-20 O cunoştinţă a mea a făcut într-un anumit moment al vieţii un gest ce poate fi etichetat ca oportunist. Aceeaşi rudă, într-un alt moment, a făcut un gest opus, după care ar trebui să-i atribui calificativul de om cu principii, aproape erou. Cum noi suntem obişnuiţi să atribuim oamenilor o singură etichetă, mă văd pus în dificultate, fiindcă nu ştiu pe care dintre cele două să i-o aplic.

2009-12-20 În trecut, cărturarii comunicau în latină.

Pentru că învăţau în latină, vrând-nevrând, gândeau în latină. Limbile materne erau pentru probleme gospodăreşti. Se spune că Descartes însuşi a avut probleme cu traducerea în franceză nativă a propriei sale opere. Gândind în aceeaşi limbă, gândeau asemănător. Astăzi, fiecare gândeşte în limba lui.

2009-12-19 Iudaismul şi – prin el – Creştinismul apusean au ca trăsătură caracteristică nu monoteismul – aşa cum fals se afirmă – ci naţionalismul. Monoteismul a existat în mai multe religii, atât înainte cât şi după Iudaism. Chiar în religiile politeiste există o

268

ierarhizare a divinităţilor, una dintre ele fiind superioară celorlalte. Naţionalismul introdus în religie este o invenţie pur evreiască. Nicăieri în altă religie nu se vorbeşte despre poporul ales. Şi nu est vorba doar despre o naţie favorizată, ci despre un destin mesianic, aşteptat cu ură faţă de celelalte naţiuni şi cu speranţa celei mai cumplite răzbunări, încă neimaginată pe deplin. Iar pentru ca satisfacţia răzbunării să fie cât mai mare, ura semănată până atunci ar trebuie să fie cât mai adâncă.

Creştinismul occidental nu a putut accepta ideea unui singur popor ales, şi atunci a adaptat–o la fiecare naţiune. Este deci un iudaism extins pe întreaga planetă, dar fragmentat pe naţiuni.

Creştinismul primitiv - nu atât în sens temporal cât în cel ideatic - de sorginte mai curând grecească decât evreiască, acel creştinism al oamenilor sărmani, a fost abandonat odată cu dobândirea de către biserică a forţei economice şi – în consecinţă firească – a celei politice, după care a transformat religia în oficiu de propagandă şi chiar opresiune.

2009-12-19 În prezenţa muzicii mă simt într-o companie mai bună decât singur. Evident, nu întotdeauna.

Uneori, îmi sunt suficient mie însumi, dar asta nu durează prea mult. Mai devreme sau mai târziu mă plictisesc. Iar dacă sunt cumva indispus dintr-un motiv oarecare, atunci muzica îmi este sigur cel mai bun tovarăş, cu condiţia să aleg una

269

corespunzătoare. Şi aici apare un paradox. Dacă sunt trist, nu muzica veselă este cea care mă reface, ci dimpotrivă, una foarte tristă, faţă de care, încetul cu încetul, mă detaşez şi îmi revin.

2009-12-19 „Ascultând muzică împreună cu persoana iubită, se ajunge la o stare de contopire.” Iată o minciună demnă de un autor celebru. Dacă mă las supus muzicii, mă îndepărtez de persoana de lângă mine. Nici vorbă de contopire.

2009-12-19 Legendele cu sirene evocă nu atât capacitate de comunicare, cât pe cea de persuasiune a muzicii.

2009-12-19 Mesajul transmis prin vorbire poate fi adevărat sau fals. În muzică sau dans nu există asemenea atribute.

Adevărat şi fals există doar în raţionamente.

Numai un raţionament ne poate conduce la concluzii corecte sau nu.

Antonimul cuvântului fals este cuvântul adevărat.

Antonimul cuvântului minciună este cuvântul adevăr.

270

Dar fals nu este sinonim cu minciună. Fals este doar o negare a unei afirmaţii, în timp ce minciuna este exprimarea unei idei nesincere. Este cu totul altceva. Iată de ce, atunci când spunem că mergem în căutarea adevărului, exprimare este ambiguă. Vorbitorii înţeleg ce vor. Cei mai mulţi nu înţeleg nimic. La modul foarte general, nici eu.

2009-12-18 Lumea este de o diversitate infinită. Nici o piatră nu seamănă cu alta. Ce să mai spunem despre lumea animată?! Şi, totuşi, la orice nivel, orice entitate are capacitatea să recunoască în alte obiecte caracteristicile ce o interesează. Pasărea sau albina, spre exemplu, identifică florile ce-i furnizează polenul, indiferent de celelalte caracteristici ale plantelor. Animalele carnivore nu se lasă înşelate de forma exterioară a prăzii, iar cele erbivore ştiu foarte bine ce plante să pască se ce nu.

Chiar şi oamenii se descurcă destul de bine, deşi, uneori, au unele probleme. De vină sunt preocupările lor „intelectuale”, unde mai dau greş câteodată. Reprezentativă este gluma următoare, ce nu se ştie dacă nu cumva a fost sugerată de un caz real: John a băut luni whisky cu sifon, marţi gin cu sifon şi tot aşa, până la sfârşitul săptămânii, când a tras concluzia că sifonul îi dăunează. Nu identificase sărmanul alcoolul din băuturi. În general însă identificarea unor categorii – adică a tuturor entităţilor ce au o caracteristică comună – este

271

făcută cu uşurinţă în întreaga lume naturală. Cum de se întâmplă asta rămâne un mister. Doar oamenii, cum spuneam, au unele probleme. Este teribil cum aptitudini fireşti la fiinţele inferioare şi, uneori, chiar la plante, constituie probleme dintre cele mai savante la oameni, pentru care au dezvoltat ştiinţe dintre cele mai diverse. S-au încercat chiar programe de calculator pentru clasificare automată, dar încă nu a reuşit nimeni să întocmească unul suficient de performant.

2009-12-13 Berdiaev, la 20 de ani, era marxist convins.

După primele contacte cu realitatea, se vindecă şi afirmă: : „Ştiu bine ce e marxismul, pentru că nu-l ştiu din afară, ci dinăuntru, şi îmi provoacă chinuri”.

La maturitate se dedică istoriei religiei. Astăzi, el este citat în toate sensurile posibile, dar cei ce o fac omit să precizeze în ce perioadă din viaţă a scris Berdiaev pasajul citat.

2009-12-08 Cei mai buni profesionişti nu sunt, în mod necesar, şi cei mai buni dascăli. Ei pot să nu aibă talentul de a-şi transmite cunoştinţele celor mici, uneori nici chiar colegilor. Ba, dimpotrivă, aş zice că reciproca este mai frecventă: cei cu puţine cunoştinţe sunt mai apropiaţi de ce pe care trebuie să-i instruiască şi, de aceea, se fac înţeleşi mai uşor. Un savant pluteşte în alte sfere şi nu se mai

272

poate adapta cu uşurinţă nivelului ascultătorilor. De cele mai multe ori nu are nici răbdarea necesară să identifice nivelul acelor ascultători, nivel ce poate fi foarte diferit, astfel încât expunerea sa să fie adecvată înţelegerii lor. Desigur, aceasta observaţie are un caracter general; ea este doar statistic valabilă, şi nu trebuie particularizată în mod rigid, pentru că s-ar ajunge la concluzia ca orice idiot are aptitudini de dascăl.

2009-12-08 Dacă există un subiect capabil de cunoaştere şi un obiect ce poate fi cunoscut, atunci, pe măsură ce subiectul cunoscător studiază obiectul, şi-l însuşeşte ca parte a cunoştinţelor sale, alături de cunoştinţele despre alte obiecte. Din acel moment, obiectul încetează de a mai fi obiect necunoscut, iar subiectul de a mai fi obiectiv faţă de obiect. El devine subiectiv, fiindcă vede obiectul prin prisma cunoştinţelor sale, în conexiune cu alte obiecte, cunoscute înainte. Rezultă că orice cunoaştere de acest fel este subiectivă, deci inexactă.

Iată o platitudine spusă „cu ştaif”.

2009-11-27 Pornind de la starea de spirit a populaţiei, filosoful emite noi soluţii de rezolvare a problemelor curente, schiţează o nouă paradigmă. Urmează profetul, care preia ideea şi o expune pe înţelesul plebei, iar de la el, poate, o nouă religie, cu profitorii

273

ei. Cu oarece întârziere, politicienii îşi arogă rolul de reprezentanţi ai noii paradigme. Cu sau fără revoluţie, societatea se schimbă. Cum nimic bun nu se întâmplă, ba poate chiar numai rele, atât religia cât şi noul sistem politic devin apăsătoare, prilej pentru filosofi să emită alte paradigme. Iată veşnica reîntoarcere tot înainte, că tot înainte era mai bine.

2009-11-15 Divinitatea este ca lumina solară. Ne dă, fără să pretindă nimic de la noi. Este problema noastră dacă suntem sau nu capabili să-i folosim darurile.

De asemenea, dacă acţionăm sau ne poziţionăm nepotrivit, s-ar putea să suferim unele consecinţe neplăcute, aşa după cum şederea sub razele soarelui – atât de folositoare vieţii pe pământ – ne arde pielea la expunere exagerată. „Unirea cu Dumnezeu”, căutarea punţii de trecere către mântuire, este similară cu dorinţa de a ne muta locuinţa în soare. Ne-am arde înainte de a ajunge acolo.

2009-11-15 Monoteismul nu numai ca s-a născut în deşert; el este un produs al deşertului. Produs ideatic, evident. Pe cât este de firesc ca, în zonele fertile, omul primitiv să vadă idoli în orice copac, în deşert, toate se reduc la unul iar acel Unu tinde să devină abstract. Gândirea însăşi se rupe de cele lumeşti şi zboară pe cele mai fanteziste aripi.

274

Aproape că te miri cât de puţine idei abstracte a produs deşertul. Avem noroc cu densitatea mică, aproape de zero, a populaţiei. Trebuie să recunoaştem că natura are mare grijă de noi.

2009-11-14 Obiectivul oricărei religii este să ofere răspunsuri la problemelor sociale şi psihologice ale epocii. Dar societatea evoluează. Rezultă că, odată cu transformările sociale, religia ar trebui şi ea să-şi adapteze oferta, ceea ce nu se întâmpla, din cauza bisericii, care devine retrogradă. Ea îşi apără privilegiile create artificial şi nu mai reprezintă cu adevărat religia în baza căreia s-a înfiinţat.

2009-11-13 Faptul ca evreii au înlocuit mulţimea de idoli cu unul singur este un pas prea mic pentru ca să poate rezolva vre-o problemă. Omul rămâne aceeaşi cantitate neglijabilă, în voia sorţii, obligat să ţină seama de toanele divinităţii. Dumnezeul iudaic nu este cu nimic mai blând sau mai înţelept faţă de vechii idoli. Abia Creştinismul modifică această concepţie, deci originile sale trebuie căutate în altă parte decât în Iudaism şi în Vechiul Testament.

Socrate este cel care, în filozofie – renunţând la preocuparea pentru materie -, a ales ca subiect omul. „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” – iată obiectivul său. Cunoscându-te pe tine vie găsi cele mai bune soluţii în orice domeniu, fie el de morală sau etică.

275

Nu întâmplător, viaţa sa a fost în multe privinţe similară cu a lui Cristos.

Au urmat epicurismul, stoicismul, scepticismul, ca să nu enumerăm decât cele mai importante curente. Toţi căutau soluţia fericirii, dar cel care a deschis preocuparea pentru om a fost Socrate.

Soluţiile lor, în special ale stoicilor, au fost potrivite omului simplu. Cu cât mai lipsit de posibilităţi, cu atât mai uşor îşi găsea – dacă nu rezolvarea problemelor – măcar consolarea.

Soluţia lui Isus pentru fericire a venit în mod firesc.

Pentru evrei, soluţia crizei religioase nu putea veni din interior - şi nici n-a venit – ci doar din exterior, de la greci.

2009-11-09 Aproape orice poate fi investit aprioric cu valenţe estetice, cât timp nu este privit prea de aproape.

2009-11-02 Trebuie făcută distincţie între credinţă, religie, biserică şi preotul de lângă tine. Credinţa este imanentă oricărui individ şi ea depinde de personalitatea fiecăruia, de factori psihologici şi motivaţionali. Religia depinde de societate şi evoluţia ei istorică. Biserica este materializarea în plan social a religiei respective. Preotul de lângă

276

tine este un om ca toţi oamenii. Relaţia dintre preot şi enoriaşi depinde de gradul lor de cultură, de cât de apropiaţi sunt cei doi din acest punct de vedere.

2009-10-31 Cineva, dacă nu mă înşel chiar G. Călinescu, a spus că Eminescu este cel cult poet român. Este, nu a fost, deci nu l-a întrecut nimeni. Într-adevăr, să nu uităm că printre altele, ştia limba germană atât de bine încât a fost capabil să traducă din Kant. Îmi pare rău că trebuie să constat că, astăzi, mulţi oamenii de litere nu sunt capabili să-l înţeleagă pe Kant nici gata tradus. Orice carte ce depăşeşte romanul de dragoste sau nivelul lor de înţelegere este considerată carte de specialitate sau eseu şi, în consecinţă, este eliminată din literatură.

2009-10-26 Am auzit că, în Piaţa Sfatului din Braşov, clopotul ataşat ceasului din turn a reînceput să bată ora exactă. Să fie vreun semn? Semn de civilizaţie, evident. Ceasul pare o preocupare dragă amatorilor de antichităţi, fiindcă, astăzi, orice persoană are, dacă nu un ceas de mână făţos, măcar două telefoane mobile ce-i indică ora exactă chiar şi atunci când nu vrea s-o ştie. Şi de ce să nu vrea s-o ştie? Pentru că nu şi-a propus să fie punctual. Şi de ce să nu fie punctual? Pentru că nu i-a intrat în sânge. Şi de ce nu i-a intrat în sânge? Ei, aici povestea e mai lungă.

277

În civilizaţia rurală timpul are valori mai largi.

Agricultorul este dependent de vreme: precipitaţii, temperatură, vânt etc. El nu poate face promisiuni ferme nici măcar în privinţa recoltei, fiindcă nu ştie cât de bun sau rău va fi anul agricol. Dacă doi vecini aflaţi la sapă îşi promit o anumită acţiune pentru a doua zi, dar, între timp, plouă, ei nu se mai pot duce la sapă, deci promisiunea cade. Nimeni nu este vinovat. În civilizaţia urbană, în schimb, orientată spre industrie şi comerţ, dacă furnizorul unei piese nu-şi îndeplineşte obligaţia contractuală, asamblarea produsului, din care piesa respectivă face parte, nu este posibilă, iar fabricantul riscă falimentul. Aici, punctualitatea este esenţială, motiv pentru care lipsa ei este sancţionată prin eliminarea celui în cauză din lumea industriei, a comerţului, a societăţii urbane.

Lipsa punctualităţii dovedeşte lipsa respectului faţă de alţii şi, în acest caz, nu putem pretinde ca ceilalţi să ne respecte pe noi. În societatea medievală, fiindcă nu orice cetăţean avea ceas, localităţile cu pretenţii urbane aveau în centru o clădire cu un turn, în care se afla un ceas. Localităţile mai mari, Braşovul printre ele, aveau mai multe asemenea turnuri, astfel încât, din orice punct al ei, era vizibil un ceas. Totul pentru ca oamenii să-şi permită să fie punctuali. Scuza că nam ştiut cât e ceasul, ca de altfel orice altă scuză, nu era admisibilă.

Evident, clopotul din orice turn nu ne mai foloseşte astăzi să aflăm ora exactă, dar ne poate

278

aminti că civilizaţia urbană a început cu punctualitatea şi că neglijarea acestei caracteristici a ei însemnă regres pe plan social.

Pe plan individual, este simplă lipsă de educaţie urbană.

2009-10-24 Temperatura de fierbere a alcoolului etilic este de 78,4 grade Celsius. Dacă, în loc de sânge, corpul omenesc ar avea alcool, s-ar „înfierbânta” poate mai greu.

2009-10-21 „Streşinile bisericilor moldoveneşti sunt înclinate către pământ, în semn de smerenie”.

Afirmaţia nu-mi aparţine, dar am notat-o fiindcă îmi place.

2009-10-18 Sadoveanu, Baltagul - Nechifor „Nimeni nu poate sări peste umbra lui”.

Lipan:

2009-10-05 E clar că Marx şi-a fundamentat doctrina pe câteva principii economice greşite. Dacă ştia că sunt greşite, înseamnă că a fost un propagandist escroc. Dacă nu ştia, înseamnă că nu are ce căuta în ştiinţă.

279

2009-10-05 Într-un sistem dictatorial, cum a fost cel din România, o sesizare/reclamaţie către partidul unic era dirijată spre rezolvare şefilor ierarhici ai celui reclamat (membru al aceluiaşi partid) şi nu unei instituţii paralele. În acest fel, se făcea un rău autorului sesizării/reclamaţiei, hiba era acoperită şi problema rămânea nerezolvată.

2009-10-03 Întâmplarea a făcut ca, la viaţa mea, să am şansa să discut cu câteva personalităţi ale timpului.

Nu doresc acum să-mi fac un titlu de glorie din aceasta şi nici să vorbesc despre mine.

Ceea ce vreau să spun este faptul că nici o persoană importantă din cele cu care am avut posibilitatea să vorbesc nu mi-a atras vreodată atenţia despre cât de ocupată este. Ba, dimpotrivă, cu toţii se arătau foarte deschişi şi dornici să discute, deşi eu eram doar un provincial fără funcţii înalte. Ca urmare, eu eram cel care trebuia să-mi pun întrebarea dacă am sau nu ceva de spus cu adevărat important, pentru ca să merite să le consum timpul. Trebuia deci să fiu extrem de selectiv.

La polul opus se află cei care declamă că sunt foarte ocupaţi, deşi nu numai că nu sunt, dar nici realizează ce înseamnă să fii cu adevărat

280

ocupat. În unele cazuri chiar mă întreb cu ce îşi umple timpul.

2009-09-30 „Am un gol în suflet”. Adică nimic. Sau în buget. „Are o lipsă în gestiune”. Există zeci de expresii de acest gen. Cum pot avea ceva ce nu există. A avea un nimic. Nu mă miră că, până în secolul 19, matematicienii nu recunoşteau numărul zero.

Subiectivisme româneşti După ce ne-am desfătat cu un pui la rotisor, cumpărat de la supermarket, deplângeam faptul că în Braşov nu există aşa ceva. Ne-au trebuit câteva secunde bune să realizăm nu numai că există, dar că oferta este mult mai bogată. Eroare provine de la faptul că, în România, obişnuiţi din vremurile de demult, făceam acasă pui la ceaun, cuptor etc. De ce mă mai mir de erorile altora?

Citindu-l pe Marx Înainte de al doilea război mondial, intelectualii români - mai ales cei cu preocupări filosofice, sociale sau măcar umaniste – îl citiseră pe Marx. Total sau parţial, în funcţie de gradul de interes. Asta nu înseamnă că deveniseră marxişti.

Era doar o curiozitate intelectuală.

După război, toţi aceştia deveniseră indezirabili, fiindcă aveau opinii. Pentru tinerii

281

activişti de partid, instruiţi la cursuri de îndoctrinare, dar perfect ignoranţi din orice alt punct de vedere, orice opinie era un afront, motiv pentru care nu admiteau nici o abatere, oricât de mică, de la frazele învăţate pe dinafară, pe care le recitau fără să le înţeleagă.

2009-09-30 O fereastra frumos colorata nu mai este transparenta, deci nu mai vezi nimic prin ea. Te întrebi atunci: „mai e fereastră?”

2009-09-22 Dacă, după retragerea trupelor sovietice în 1958, România a înflorit până prin 1975, asta s-a datorat maturilor de atunci. Acum, după o jumătate de veac de educaţie comunistă, culegem ce am semănat. Rezultă că abia prin 2040 vom putea cunoaşte efectele revoluţiei din 1989.

2009-09-12 Majoritatea scriitorilor îşi imaginează ca opera lor este mai valoroasă dacă are o intrigă, şi atunci înserează o poveste de dragoste sau chiar o aventură. Ea va fi poate mai căutată, dar nu mai valoroasă. Un autor serios are o idee pe care vrea s-o transmită. Intriga nu va face altceva decât să-l atragă pe cititor în aflarea deznodământului care, în

282

cele mai multe cazuri, va pierde tocmai ideea principală.

2009-09-05 „Romanul adolescentului miop” este cel mai bun roman al lui Mircea Eliade, deşi el nu l-a publicat niciodată în întregime. Desigur, majoritatea exegeţilor autorului se vor grăbi să mă contrazică.

Asta ca să nu mai vorbesc despre cei ce nu au citit nimic sau prea puţin din opera lui, dar au opinii.

Poate că, până la urmă, am să mă răzgândesc şi eu, dar, pentru moment, aşa cred.

Veţi presupune că sunt sub influenţa unei lecturi recente. Da şi nu, pentru că, mai demult citisem primul volum Autobiography, traducerea în limba engleză a Memoriilor-mansarda. Asta pentru că nu aveam varianta românească, dar se nimerise să primesc această carte de la un prieten din SUA. Trebuie să mai precizez că nu sunt un specialist în Eliade. Dimpotrivă, lecturile mele din opera lui sunt destul de limitate şi datează din anii ’70, când guvernanţii de atunci ai României, datorită prestigiului tot mai mare în Occident al lui Mircea Eliade, au fost obligaţi să-şi reconsidere atitudinea şi au început să-i tipărească opera. Atunci am citit câteva nuvele (La ţigănci şi altele) cu subiecte fantastice şi romanul Maitreyi. Subiectele fantastice nu sunt pasiunea vieţii mele, iar Istoria ideilor şi credinţelor religioase am abordat-o de câteva ori, dar mulţimea detaliilor şi puţinătatea ideilor m-au

283

dezarmat, aşa că nu am terminat-o niciodată.

Evident, nu este vina lui, ci lipsa mea de interes pentru subiect, deşi varietatea credinţelor religioase mă interesează în cel mai înalt grad, dar nu în detalii, ci în concepţii şi mai ales în evoluţia lor.

Cu timpul, mi-am mai ameliorat opinia despre Eliade, ba chiar eram pe cale să mi-o schimb radical, atunci când am citit un articol-replică la acuza lui Zaharia Stancu, cum că generaţia tânără de atunci ar fi „în pulbere”, adică fără valoare. (Uite că, acum, mă contrazic, fiindcă mi-am adus aminte că am mai citit ceva şi mai târziu.) Articolul se afla printre „Scrisori către un provincial”, cred, redactate de pe aceeaşi poziţie arogantă ca toate scrierile sale din tinereţe. Pe aceasta însă o ţin minte pentru că, în apărare, Mircea Eliade îi aduce pe matematicienii Grigore Moisil, Ţiţeica, Teodorescu, filozofii Constantin Noica, Emil Cioran, sociologii Traian Herseni, H.H. Stahl şi foarte mulţi alţi aparţinători ai aceleaşi generaţii. De existenţa acestora şi a lucrărilor lor, el avea cunoştinţă, deşi profesau în alte domenii, ceea ce face dovada unui om de cultură autentică, ancorat în realităţile vremii sale. Nu vreau să critic pe nimeni, aşa că prefer să nu mă gândesc la cei ce se auto-numesc astăzi „oameni de cultură”, dar le lipsesc cunoştinţele de bază. Mircea Eliade avea cunoştinţă de oamenii de valoare din timpul să, indiferent de domeniul de activitate.

Dacă în lucrările cu caracter religios Mircea Eliade este un om de ştiinţă, în scrierile literare, şi-a propus să facă literatură.

284

Spre deosebire de acestea, în Romanul adolescentului miop este sincer. Se dovedeşte încă odată că sinceritatea nu poate fi compensată cu nimic. De aceea, deviza lui este: „Nu trebuie să mă gândesc, ci să scriu.”

Nu întâmplător, pe tot parcursul vieţii sale, el s-a referit de nenumărate ori la această încercare a lui de a scrie romanul. Nu l-a tipărit pentru că, probabil, nu a fost pe deplin mulţumit, dar acesta a fost visul său din totdeauna şi, ca orice vis, a rămas aşa. Iniţial, şi l-a propus ca pe ceva cu care urma să impresioneze lumea. Nu numai pe cei din jur, care-l interesau mai puţin, ci întreg mapamondul.

Recunoaştem aici ambiţii adolescentine, la el mai exacerbate decât la alţii. Cu timpul însă s-a convins tot mai mult că relatările fruste ale unui adolescent, reflectând trăirile şi problematica acestei vârste, constituie un subiect de mare interes, neabordat încă decât, într-o oarecare măsură, de Giovanni Papini, care, cu Un uomo finito, i-a fost model. Iar ceea ce îl caracterizează pe el şi urma să fie şi trăsătura caracteristică a romanului este sinceritatea. Dacă în scrierile literare de mai târziu şi-a propus diferite teme, tratate mai mult sau mai puţin clasic, unde trebuie să existe un subiect şi, eventual, o idilă, în Romanul adolescentului miop nu poate exista un subiect, eroul este el însuşi, iar el nu este îndrăgostit. Singura temă este cunoaşterea sinelui. Dar acest demers este foarte dificil şi, tocmai de aceea, merită. „Poate, dacă m-aş cunoaşte, lucrurile s-ar petrece altfel. E foarte greu să mă cunosc pe mine însumi. Nu mă pot analiza

285

serios, pentru că îmi trec alte gânduri prin minte tocmai când am nevoie de mai multă pătrundere.

Apoi, nu ştiu de unde să încep. E foarte uşor să spui: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Dar aş vrea să-l ştiu pe acela care a priceput ceva când a încercat să se cunoască pe sine. Eu nu pricep nimic. Nu pot distinge dintre ceea ce este firesc în sufletul meu de ceea ce nu există decât prin imaginaţie. Nu mă recunosc în multe gânduri şi nu pricep rostul multor sentimente.” Analizele sale psihologice sunt demne de cei mai mari autori şi nu au fost depăşite nici măcar de el însuşi în lucrările de mai târziu.

Ficţiunea, mult lăudată de unii şi abordată chiar de el, poate fi doar un eşec în faţa neputinţei de a fi tu însuţi.

Faptul că Romanul adolescentului miop se referă la problematica unui adolescent nu o face cu nimic mai puţin importantă. Dimpotrivă, este vârsta la care se formează personalitatea şi, în consecinţă, este chiar mai importantă decât cea ale adulţilor.

Numai egocentrismul nostru ne face să credem că doar problemele noastre merită atenţie, iar cele ale tinerilor sunt copilării. Mă tem că este invers. Ale noastre sunt personale, ocazionale şi meschine, în timp ce ale lor sunt fundamentale şi permanente pentru umanitate.

2009-09-04 Un pictor poate fi daltonist. Lucrările sale vor fi deosebite tocmai pentru că el vede altfel. Un critic de artă însă nu ar trebui să fie daltonist.

286

2009-09-04 La „doar” 20 de ani după evenimentele din decembrie 1989, nu putem fi decât subiectivi în aprecierea perioadei comuniste. Subiectivismul nostru depinde de poziţia socială, dar şi de cunoaşterea şi înţelegerea evenimentelor istorice.

Subiectivismul meu mă determină să subliniez două constatări: 1. schimbarea din 1989 nu a fost una radicală. În consecinţă, trăitorii de dinainte şi cei de după 1989 nu sunt foarte diferiţi.

2. perioada 1944-1989 nu a fost una unitară.

Disting trei perioade:  1944-1958 - etapa SOV-ROM-urilor;  1958-1968 - etapa liberalizării relative;  1968-1989 – etapa Ceauşescu.

Anul 1958 este cel al retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul României. În 1968, Ceauşescu a virat stânga, speriat după invazia sovietică în Cehoslovacia.

Eu am intrat în clasa întâia primară în toamna anului 1944. Am fost deci şcolarizat în întregime în cursul vechiului sistem. Cu toate acestea, în tinereţe, am fost permanent acuzat că educaţia mea a fost afectată de către părinţi, profesori, cunoştinţe, cu toţii, persoane educate la rândul lor înainte de 1944, ceea ce era foarte adevărat. (De altfel, dacă după retragerea armatei sovietice de pe teritoriul României, în 1958, situaţia economică a ţării noastre a cunoscut o scurtă

287

perioadă de înflorire, faptul se datorează tocmai acestor persoane, care se aflau atunci la maturitate.) Cu timpul, învăţământul s-a adaptat tot mai mult cerinţelor sistemului, astfel că tânăra generaţie nu mai putea fi acuzată de „influenţe burgheze”. Considerând că desăvârşirea educaţiei se realizează odată cu terminarea liceului, rezultă că, în România, comunistul perfect este cel ce a terminat liceul în 1989. El se află astăzi la maturitate. Efectele nu ar trebui să ne mire.

Evenimentele istorice trebuie privite în evoluţia lor. Oamenii nu pot fi împărţiţi în comunişti, necomunişti, sau orice altceva, după perioada în care au trăit, ci după ce au în cap, eventual după convingeri, dacă şi le pot exprima.

2009-08-31 Era să încep acest text cu sintagma „analiză critică”, dar m-am gândit că ar fi un pleonasm sau, mai curând, o contradicţie în termeni. Nu pot să-i spun nici oximoron, fiindcă nu urmăream vreo figură de stil. Pur şi simplu, mi se pare o asociere nepotrivită de cuvinte. Şi asta pentru că o critică, pentru a fi corectă, presupune o analiză, în timp ce o analiză nu implică în mod necesar critica, decât doar dacă este cazul.

De altfel, critica este un termen folosit în special în domeniile în care nu există mijloace de măsurare. Asta nu înseamnă că suntem cu totul neajutoraţi. De cele mai multe ori există criterii de evaluare, chiar dacă aproximative. Ce ne facem

288

însă acolo unde nici măcar asemenea criterii nu sunt posibile? Cum apreciem valoarea unei opere literare, a unui tablou sau al unei compoziţii muzicale? Aici, riscăm răspunsuri de tipul: „gusturile sunt diferite”. O replică posibilă ar fi „Da, gusturile sunt diferite; numai bunul gust este acelaşi”. Dar ce este atunci bunul gust? Va trebui să identificam ceea ce este general recunoscut ca fiind valoros, adică vârful piramidei din acel domeniu şi să folosim drept criteriu măsura în care ceea ce vrem să evaluăm seamănă cu acel „ideal”.

Ar mai fi o problemă: definirea corectă a domeniului. Muzica, spre exemplu, este un termen prea larg pentru a avea un singur vârf. Nu putem compara o melodie populară cu o lucrare simfonică, spre exemplu. Ele fac parte din domenii diferite, fiecare cu vârfurile lui. Acelaşi lucru se întâmplă şi în literatură, chiar dacă aici domeniile nu sunt atât de clare ca în muzică. Un critic literar nu se poate pronunţa în toate domeniile, fiindcă nu există persoană care să le ştie pe toate, iar literatura, adică scrierile, acoperă azi totul.

Se mai cuvine o precizare: existenţa unui ideal nu elimină progresul, fiindcă idealul va fi ridicat tot mai sus graţie marilor creatori. Condiţia este ca noul vârf să fie recunoscut şi de alţii şi nu elogiat doar de autor şi prietenii lui.

2009-08-31 Când eram copil, mi se părea ciudat să mănânc cireşe sau mere la masă. Eram obişnuit să

289

le mănânc direct din pom. Ba, cu merele aveam chiar o problemă, fiindcă trebuia să-le tai felii, ceea ce mi se părea o fandoseală fără rost. Pepene, în schimb, nu am mâncat decât la masă, pentru simplu motiv că nu creşteau în zona mea de joacă. Nu am ştiut, de aceea, niciodată să muşc direct din pepene; am nevoie de cuţit şi furculiţă. Unii zic că aş fi sclifosit. Nu, este vorba doar de obişnuinţă.

2009-08-24 Într-o după-amiază toridă de vară, fenomen rar la Braşov, un autobuz local venea plin, încă de la capăt de linie, cu studenţi ce se întorceau de la „munci agricole”. Se întâmpla pe la sfârşitul anilor ’80. Obosiţi ar fi puţin spus. Erau extenuaţi, murdari şi trişti. Era trecut de ora 17. La a treia staţie, s-a urcat o domnişoară cam de aceeaşi vârstă cu ei.

Uşor supraponderală, cu pielea albă, bine întinsă, artistic machiată – deşi nu era necesar la vârsta ei ochii atent rimelaţi. Mergea, probabil, la o întâlnire.

Până aici, nimic deosebit! În mod evident, nu era studentă; mai curând vânzătoare sau, poate, coafeză sau manichiuristă, judecând după profesionalismul cu care îşi pregătise „look”-ul.

Ceea ce mi-a atras atenţia a fost privirea ei plină de satisfacţie, adresată studenţilor: „Studii superioare v-au trebuit? Uite că mie îmi merge mai bine. Sic!”

290

Condamnaţi la viaţă Sunt necăjiţi oamenii că sunt „datori cu o moarte”. Moartea nu este decât sfârşitul vieţii. Nu asculţi un concert aşteptându-i sfârşitul, decât dacă nu-ţi place. Dacă însă concertul e bun, te bucuri de muzica ce o asculţi, în timp ce o asculţi. Când s-a sfârşit, s-a terminat şi plăcerea. Ar trebui să considerăm că suntem „condamnaţi la viaţă”. În acest caz, ar trebui măcar să ne executăm pedeapsa aşa cum se cuvine.

2009-08-08 S-a constatat că substanţele Placebo sunt mai eficiente la femei decât la bărbaţi. Asta dovedeşte că încrederea în ideile preconcepute este mai mare la femei.

2009-06-30 Oligarhii din Europa răsăriteană, inclusiv cei din fostul U.R.S.S. (şi mai ales ei) erau stânjeniţi de faptul că nu aveau aceeaşi libertatea de mişcare ca oligarhii occidentali şi implicit averea lor. Ei sunt cei care şi-au dorit răsturnarea sistemului şi aşa se explică siguranţa cu care au acţionat după „revoluţie”.

291

2009-06-30 Dacă omul nu se trage din maimuţă, sau din orice altceva, şi a venit pe Tera din altă parte, înseamnă că a parazitat pământul. De simbioză nu poate fi vorba, dat fiind comportamentul său de până acum, şi – cum nu se întrevăd semne de deparazitare - rezultă că nu se va lăsa până nu-şi va distruge mediul, după care va dispărea şi el, din lipsa resurselor.

2009-06-28 Într-un stat poliţienesc, oamenii sunt toleranţi unii cu ceilalţi. Într-un stat tolerant, oamenii se erijează în proprii lor poliţişti. Ei veghează la păstrarea cutumelor. În primul caz, predomină raţiunea, care însă poate conduce la erori, unele catastrofale. În al doilea caz, predomină tradiţia, care este o frână în general, dar care, la iniţiativa unor oameni de acţiune, poate fi depăşită, atât în sens pozitiv, cât şi negativ.

2009-06-19 Cum să creezi un sistem filozofic noncontradictoriu, când viaţa însăşi este născută din contradicţii ontologice? Nu doar plină de ele, ci născută din ele: din pozitiv şi negativ, din bine şi rău, din negru şi alb, din apolinic şi dionisiac, din diavolesc şi divin şi aşa mai departe.

292

2009-06-19 Omul va dispărea de pe pământ, aşa cum au dispărut şi dinozaurii, chiar dacă mai există şopârlele, care le seamănă. Sunt prea mari distrugători, pentru ca să mai poată rezista timp îndelungat. În comparaţie cu dinozaurii, şopârlele sunt simpatice. Oare oamenii-şopârle vor fi mai simpatici decât noi?

2009-06-18 Un subiect mult discutat astăzi este insistenţa cu care se proliferează existenţa unor pseudocurente ca cele formate din şapte-zecişti, optzecişti, sau chiar postmodernişti. Asemenea categorisiri temporale sunt avansate de către grupuri de autori preocupaţi să-şi susţină reciproc interesele. Adevărul este că un curent trebuie să aibă la bază un criteriu estetic. Cubism, simbolism, expresionism etc., sunt curente ce pot fi identificate cu uşurinţă, tocmai pentru că au o caracteristică proprie. Un tablou în stil cubist, spre exemplu, rămâne cubist, indiferent de anul în care a fost pictat, sau în care s-a născut pictorul.

Există, ce-i drept, un precedent: cel al „Generaţiei ’27”, generat de Mircea Eliade et co. şi, probabil, acesta i-a inspirat pe epigonii de azi.

Există însă o enormă diferenţă: acei tineri intelectuali de după Primul Război Mondial erau convinşi de necesitatea ca România să profite de scurtul răgaz dintre două conflagraţii politice majore

293

– pentru că o intuiau pe următoarea – şi să intre cât mai deplin în constelaţia ţărilor europene. Această misiune ce le revenea lor. Nu era deci vorba despre vre-un curent literar sau artistic şi nici despre vre-o calitate deosebită cu care Dumnezeu ar fi înzestrat acea generaţie, motiv pentru care, astăzi, orice comparaţie a x-zeciştilor cu patrioţii de atunci este cel puţin ridicolă, dovedind nu doar micimea pretendenţilor, dar şi incapacitatea acestora de a recunoaşte adevăratele valori.

2009-06-14 Când eram mic, mă deranja faptul că oamenii mari erau obligaţi de către noua conducere comunistă să se umilească, purtându-se asemenea copiilor în faţa adulţilor. Pe bună dreptate, dăm vina pe regim. „Omul poate fi redus la ceea ce mănâncă” era un principiu al sovieticilor, iar dacă nu-i dai de mâncare poate fi umilit oricât. Asta ca să nu mai vorbim de frica de închisoare, sau chiar de moarte. Şi totuşi, astăzi mulţi se umilesc fără să le-o ceară nimeni. Şi încă n-ar fi nimic dacă doar s-ar umili, dar comit cele mai reprobabile fapte cu conştiinţa liniştită. Pentru fapte cu mult mai neînsemnate, cei ce au prins perioada comunistă sunt acuzaţi de lipsa verticalităţii. Astăzi, mulţi nici măcar nu s-ar ridicat în două picioare, să vadă cum e. Se târăsc, dar latră.

294

2009-06-13 Cred că ideea cu reîncarnarea aparţine celor ce şi-au ratat viaţa şi speră într-o a doua şansă.

2009-06-13 Existenţa noastră ca indivizi este atât de scurtă, încât nici un instrument, oricât de sensibil, nu ar fi în stare s-o sesizeze. Doar urmele noastre pot să dăinuie, dacă s-a imprimat pe piatră sau pe un obiect rezistent în timp, precum fosilele.

2009-06-13 Dumnezeu a fost pe pământ şi . . . a plecat.

2009-06-13 Politica este asemenea boxului, dar cu mai puţine reguli, sau chiar fără. În consecinţă, intri în ring, dacă te pricepi.

Politicienii noştri vor să intre în ring doar ca prezentatoarele ce arată pancarta cu numărul reprizei care urmează.

2009-06-05 Din Biblie aflăm că, pe vremea lui Avraam, era la modă ca bărbaţii să aibă o soţie şi una sau mai multe amante. Mai târziu, un bărbat putea avea

295

chiar mai multe soţii. De aici, europenii au tras concluzia că femeile erau persecutate şi, astăzi, ar fi cazul ca ele să se emancipeze. Concluzia este nu numai eronată, ci şi tendenţioasă. Era, de fapt, un matriarhat bine ascuns. Femeia conducea din umbra, în timp ce bărbatul doar o proteja de eventualii agresori. Cel persecutat era bărbatul, obligat să efectueze muncile dificile şi periculoase. În plus, din moment ce un bărbat avea mai multe femei, rezultă că mai mulţi bărbaţi rămâneau fără femei. Femeile, soţii sau amante, erau oricum satisfăcute.

2009-06-02 Un scriitor trebuie nu numai să aibă ceva de spus, dar şi cui să-i spună.

Mici diferenţe Domnitorul Al. I. Cuza a înfiinţat primul birou de statistică, în 1859. În Anglia se întâmplase cu 800 ani în urmă.

2009-04-10 Am văzut la televizor un film. Puţin naiv, probabil în mod voit. Cred că se numeşte „Plaja”.

Câţiva tineri găsesc o plajă izolată şi doresc să-şi construiască acolo o lume a lor, o lume paralelă, în care distracţia - singura lor preocupare - să nu le fie tulburată de nimeni. Evenimentele neplăcute, mici la

296

început dar grave mai târziu, sunt înlăturate cu promptitudine, chiar cu duritate. Se ajunge până acolo încât un muribund este scos în afara incintei, pentru că gemetele lui deranjau. În final, bineînţeles că totul se năruie. Rămâne doar ideea unui univers paralel.

Noi toţi ne construim un univers paralel, în care totul decurge conform imaginaţiei şi aspiraţiilor noastre. De obicei, suntem conştienţi că avem de-a face cu o utopie şi ea rămâne doar în visele noastre romantice. Dacă nu, vom afla mai târziu că lumea reală este diferită.

2009-03-29 Atunci când spunem că o carte este bună sau nu, exprimăm un punct de vedere: punctul nostru de vedere. Dar cine suntem noi? Nişte persoane cu anumite caracteristici.

Un critic literar, exprimă punctul său de vedere. Dar cine este el? Are el calitatea să exprime opinii incontestabile? Pentru asta ar trebui să ştim cine este el de fapt: ce ştie, ce nu ştie, ce simte, ce parti pris are şi multe altele. Ar trebui să fim psihiatri, aşa că - mai bine - îl lăsăm cu opiniile lui.

La o întâlnire a poeţilor Marea majoritate a auditoriului era formată din fete. Toate slabe şi palide. Unele aveau trăsături drăguţe, dar paloarea le făcea insignifiante. Era şi

297

un băiat, tot slab. Nu cred că vedea prea bine, fiindcă avea părul în ochi. Într-un târziu, au apărut şi doi bărbaţi mai în vârstă. Păreau normali, motiv pentru care nu ştiu ce căutau acolo.

2009-04-28 „Obrazul subţire cu cheltuială se tine”. Eu cu cheltuielile stau bine. Chiar foarte bine. Cu veniturile stau mai slab.

2009-04-21 Astăzi, o tânăra s-a aşezat în autobuz în faţa mea. Era mai mult decât drăguţă; era frumoasă.

Avea chiar şi un deosebit simt estetic, vizibil prin modul în care era îmbrăcată. Armonia culorilor o dovedea din plin. Ţinuta corpului arăta că era conştienta că avea ce arăta. Era aproximativ şase seara şi, în întreaga ei atitudine se vedea că merge la o întâlnire şi era preocupată să lase o impresie favorabilă. Cu siguranţă, va reuşi. Şi totuşi, îmi era milă de ea. Îmi venea să-i spun, dar m-am abţinut. Îmbrăcămintea ei era prea sexy. În special decolteul, care lăsa să se vadă mai bine de un sfert din sâni. Chiar şi aceştia erau frumoşi. Motivul compătimirii mele era tocmai acesta: băieţii serioşi, se ştie, sunt timizi; în schimb, cei care o vor asalta vor fi cu precădere ceilalţi. Efectul? Fie că îi va respinge, nefiind de condiţia ei - şi va rămâne

298

nemăritată - fie se va căsători cu un neisprăvit, alegându-se cu un mariaj nepotrivit. După ani, va trage concluzia că n-a avut noroc în viaţă. Şi totul, de un decolteu.

Asta înseamnă că trebuie să dispară preocuparea pentru frumos? Fireşte că nu!

Dimpotrivă! Cu observaţia că, la oameni, spre deosebire de animale, criteriile de selecţie sunt mai complexe decât simplul instinct de reproducere.

2009-03-29 La recensământul populaţiei, la completarea rubricii „naţionalitatea declarată”, mulţi ţigani spuneau: „no, io mi's ţigan, da' scriţi moghior”.

Astăzi, cei plecaţi în străinătate la furat nu mai declară că sunt maghiari, ci români.

2009-03-14 Am început să am tot mai multă înţelegere pentru Kant – nu atât pentru opera lui fundamentală, cât pentru unele dintre confesiunile conexe. La un moment dat – se pare că unul de sinceritate - el scrie: „Adepţii ei (ai filosofiei) se împuţinează, căci cei ce sunt destul de înzestraţi pentru a se afirma în alte ştiinţe, nu par a fi dispuşi să-şi pună în joc reputaţia într-o disciplină în care oricine, chiar dacă este neştiutor în toate celelalte

299

domenii, se încumetă să rostească o judecată definitivă". Într-adevăr, în antichitate, filozofii erau înţelepţii timpului. Filosofia, mai exact dragostea (filo) pentru înţelepciune (sofia), era o forma de modestie, prin care ei îşi etalau doar aplecarea câtre înţelepciune şi nu posesia ei.

Asemenea gânduri îmi treceau prin minte, în timp ce asistam la o conferinţă cu pretenţii filosofice. Că am fost dezamăgit este puţin spus.

Conferenţiarul, filozof cu acte în regulă, dacă în timpul şcolii generale ar fi urmărit cu atenţie 50% din lecţii şi ar fi înţeles 50% din ceea ce s-a predat, deci ar fi fost în posesia a 25% din cunoştinţele teoretice ale unui absolvent de liceu, cu siguranţă ar fost mai puţin penibil. După absolvirea liceului, el a urmat filosofia. Nu ştiu dacă la Academia politică „Ştefan Gheorghiu” sau la Universitate. Nu are nici o importantă, pentru că era aceeaşi.

La sfârşitul unei nuvele cu valenţe simbolice, Puşkin scria: „şi totuşi, în faţă sunt lumini”. Încă nu este clar de unde vor veni, dar e sigur că se va întâmpla cândva, dacă nu din alt motiv, măcar pentru că sunt aşteptate.

2009-03-13 Ficţiune autentică găsim în poveştile pentru copii. Ea este însă şi cel mai greu de realizat. Este nevoie de un autor inteligent şi talentat pe deasupra. El trebuie să fie suficient de subtil pentru

300

a atrage copilul în poveste, dar să-i transmită şi morala povestirii fără să-l plictisească. Treabă grea!

2009-03-08 M-am întrebat de multe ori dacă România are sau nu ceva particular. Ei bine, cred că am găsit ceva. După 23 august 1944, ruşii s-au folosit de trădători si ignoranţi pentru a înlătura vechea conducere şi a-şi implementa o noua conducere, fidela lor. Tehnica este clasica (o recomandă şi Machiavelli), deci până aici nimic anormal. Mai departe însă, tehnologia cere ca lichelele de care sau folosit pentru atingerea scopului să fie înlăturate şi să-şi formeze propriile cadre de conducere, capabile pentru o guvernare performantă. Ruşii însă au plecat în 1958 şi au lăsat conducerea neschimbată. Asta nu înseamnă că prezenţa în continuare a ruşilor ar fi fost de preferat, dar explică dezastrul din anii ce au urmat.

2009-1-26 Există şi oameni cumsecade Deşi nu sunt în graţiile ei – ba, dimpotrivă – doamna XXXX mi-a transmis un e-mail, primit de la o terţă persoană, necunoscută mie, care îşi manifesta entuziasmul şi surpriza descoperirii cărţii mele „Singur printre americani” pe Internet.

Reproduc textul ad literam:

301

„Te rog citeste caci merita (lectura cu miez, text scris de un tip destept) autor C. Gheorghiu "Singur printre Americani" il gaseati pe www.globusz.com/ebooks/Singur.....etc. , dai clic pe lb romana....apoi pe "autori contemporani" si dai de el......îmi vei spune cum ti s-a părut, este o lectura captivanta si usor de parcurs, odihnitoare desi as fi preferat sa am cărţulia...”

Asta îmi aminteşte o situaţie opusă, când un fost coleg mi-a spus că n-a avut timp de cartea mea, dar – fără să-şi dea seama – a citat din ea, imaginându-şi că cita din alt autor.

2009-1-12 Spunem că doar o mica parte dintre probleme sunt rezolvabile pe cale matematică.

Unele sunt prea simple şi nu merită efortul, în timp ce altele, dimpotrivă, sunt prea complexe şi depăşesc cunoştinţele noastre. Fals! Nu orice întrebare fără răspuns este o problemă. O problemă reală este una ce are şanse să fie rezolvată în mod riguros.

2009-1-9 Termenul „Postmodernism” a apărut în arhitectură, pentru a se delimita de stilul mai vechi, caracterizat prin excesul de nou de dragul noului, de modern cu orice preţ. Preluarea lui fără justificare în literatură subliniază inexistenta unui curent real, lipsă de stil, intelect precar. În plus, el

302

denotă şi lipsă de imaginaţie; se putea găsi cel puţin un termen mai original.

2008-12-09 Tot mai mulţi sunt cei ce, constatând că schimbările de după 1989 sunt ireversibile, se laudă cu faptele bune săvârşite de ei în timpul vechiului regim. Deunăzi, cineva îmi povestea cum l-a ajutat el pe cineva să obţină o locuinţă – e drept nu tocmai confortabilă, dar oricum un adăpost – pentru că omul era pe drumuri. Neglijează însă să spună că cel în cauză ajunsese pe drumuri tot datorită lui, care – ca şef într-o comisie de naţionalizare - îl scosese din casa părintească. Şi nu era o casă oarecare, pentru că nici el nu era un oarecare, ci un descendent dintr-o familie celebră, cu care România se mândreşte azi.

2008-11-22 În trecut, preoţimea se străduia ca, prin religie, să modeleze mentalitatea poporului. Astăzi, biserica a devenit o societate comercială, preocupată doar de profit.

2008-11-22 Gânditorul lui Rodin are o atitudine pozitivă. Îl preocupa viitorul, pentru care el căuta soluţii.

303

Gânditorul de la Hamangia se ia cu mâinile de cap. Atitudinea lui este tragică. El se vaită, nu are soluţii. (aşteaptă să-i vina din cer o minune)

2008-09-25 Dacă veţi cere opinia unui croitor despre costumul dumneavoastră, el se va uita la cusături, să vadă dacă sunt drepte, dacă nasturii sunt la locul lor etc. Nu vă va spune dacă se potriveşte personalităţii dumneavoastră sau evenimentului pentru care l-aţi comandat.

Ei bine, nu va faceţi iluzii că în alte domenii se întâmplă altfel; orice profesionist va acorda o atenţie exagerată unor detalii şi va pierde din vedere alte aspecte mai largi, ce ţin de integrarea obiectului sau subiectului în mediu. Inginerul constructor se va interesa de rezistenţa clădirii şi nu de funcţionalitatea sau integrarea ei în spaţiu, arhitectul de frumuseţe şi nu de rezistenţa la cutremur şi aşa mai departe.

2008-08-11 Mircea Eliade în „Mitul eternei reîntoarceri”, reia relatarea lui Constantin Brăiloiu prin care o întâmplare reală devenise legendă. Deşi eroina era încă în viaţă, oamenii locului ignorau faptele, dar le transformaseră în legendă şi creaseră chiar o baladă, pe care o cântau cu pasiune. Dacă li se amintea că eroina este în viaţă, se supărau că le este atinsă valorare de simbol a baladei. Important

304

este ca întâmplarea să scoată în evidenţă o idee.

Dacă ideea marchează conştiinţele noastre, dacă ne dă de gândit, atunci avem de-a face cu arta.

Fictivă sau reală, nu mai are nici o importanţă.

2008-08-02 Tirania nu există ca sistem social; ea este o stare în evoluţia societăţii şi, de regulă, dispare odată cu tiranul. Nici un sistem legislativ nu se autodeclară ca fiind tiranic, ci - dimpotrivă – democratic, monarhic, de natură divină sau de orice alt fel, numai nefast nu.

Sistemul social este definit de legile prin care este guvernat. Legile, la rândul lor, sunt convenţii sociale mai mult sau mai puţin respectate. Erorile de guvernare sunt cele ce produc degradarea societăţii, pierderea echilibrului social, nemulţumirea majorităţii şi dorinţa de schimbare, în cele din urmă îndeplinită prin distrugere. Dictatura, tirania, etc. nu sunt decât stări în aceasta dinamică a guvernării, ce oscilează între posibilităţi extreme, în funcţie de înţelepciunea elitelor. Teoretic, monarhia ereditară şi oligarhie electivă par a fi extremele, dacă avem în vedere doar vârful societăţii şi modul de acces la vârf. În realitate, elita este cea care, în mod indirect, hotărăşte viitorul societăţii, în special prin educaţie.

Un rege sau un preşedinte, dacă are o personalitate puternică şi o domnie îndelungată, poate influenţa elita, dar numai într-o oarecare măsură, fiindcă, altfel, îşi pierde scaunul. Dacă, în schimb, elita însăşi este una tiranică, atunci şeful, rege sau

305

preşedinte, nu este decât o marionetă arătată poporului.

2008-08-02 Un rege sau chiar un castelan din Evul Mediu nu-şi putea permite să-şi neglijeze supuşii, pentru că poziţia lui în raport cu ceilalţi regi sau castelani era dată forţa lui economică, care – la rândul ei – depindea de prosperitatea şi fidelitatea supuşilor.

Prin moşie se înţelegea pământul cu oameni cu tot.

Teoria lui Marx este deci falsă.

Astăzi, proprietarul unei mari întreprinderi poate fi dur cu muncitorii necalificaţi, pe care îi poate înlocui oricând, dar este extrem de grijuliu cu cei calificaţi. De cele mai multe ori, întreprinderea însăşi există datorită lor. Se poate spune că, de fapt, ei sunt întreprinderea.

2008-07-21 Cunosc un pictor daltonist. Da, da, nu vede bine culorile. Pentru a fi mai exact, este vorba despre o pictoriţă, dar asta nu are importanţă. Cum este posibil? Simplu. La admiterea în institutele de artă, se pune accentul pe desen, iar faptul că ea a pus culorile aiurea a părut un semn de originalitate. În timpul studiilor,a aflat adevărul, dar – cum nu mai era nimic de făcut – s-a profilat pe grafică, în spatele căreia îşi ascunde şi astăzi handicapul şi pe care o preaslăveşte în mod vehement, deşi a ieşit la pensie fără să fi creat ceva convingător. Dacă ar fi

306

singura, ar fi bine, dar mi-e teamă că mulţi vor scrâşni din dinţi citind asemenea idei. Şi dacă s-ar întâmpla numai în arte plastice încă nu ar fi prea mult. Se întâmplă însă în mai toate domeniile în care nu există mijloace obiective de măsură. Cât despre literatură, aici „daltoniştii” se pot erija cu uşurinţă în experţi – şi de cele mai multe ori chiar o fac –, pentru că ei tot văd ceva, fie şi numai în gri.

Marea majoritate a criticilor literari sunt însă şi miopi, în sensul că „văd” doar ceea ce înţeleg şi înţelegerea lor este prin definiţie extrem de limitată. „Prin definiţie”, pentru că – dacă înţelegeau mai mult – îşi alegeau o profesiune mai rentabilă.

2008-05-11 Comunismul a răsturnat axa valorilor cu susul in jos, adică cu 180 de grade. Prin democratizare, se doreşte ca axa sa fie orizontală.

Nu mai exista valori, ci doar alternative. Guţă şi Enescu sunt alternative.

2008-04-05 Dostoievski a avut norocul să moară la timp.

Succesul lui a fost atât de mare, entuziasmul cititorilor atât de exuberant, încât ar fi urmat detractările cusurgiilor şi ala invidioşilor, mai ales într-o tară estică.

307

Oameni şi principii Cristinel – soţia lui Mircea Eliade – era prietenă cu Alexandra Ionescu Tulcea, a patra soţie a lui Saul Bellow. Tatăl Alexandrei a fost legionar, antisemit. Saul Bellow era evreu. Mama Alexandrei, Florica Bagdasar, a fost ministrul sănătăţii în regimul comunist. Oameni cu alte principii.

2008-07-13 În istorie, personalităţile contează prin efectul faptelor lor, şi nu prin unele caracteristici particulare.

Jeanne d’Arc a fost o dezechilibrată mintal. Da, dar a jucat un rol important în epocă. Fără ea, istoria lumii ar fi fost, probabil, diferită. Dacă rolul unei personalităţi a fost bun sau rău, este o altă chestiune. În cazul ei, a fost bun pentru Franţa şi rău pentru Anglia. Istoria este obligată să ţină seama de rolul jucat de ea şi nu dacă era blondă sau brunetă.

2008-05-29 Iov 40,18: „Oasele lui sunt ca nişte ţevi din bronz, membrele lui ca nişte bare de fier.” Când a fost scris acest capitol din Vechiul Testament? În epoca fierului avant la lettre?

308

2008-05-29 Corida are loc imediat după slujba de la biserica.

2007-03-04 Nu sunt o stea, deşi am copilărit printre stele.

La început au fost verzi şi le vedeam doar eu. Mai târziu, pe când aveam vreo şapte ani, au apărut şi stele de alte culori, pe care le vedea toată lumea.

Abia atunci unii oameni au declarat că, din cauza lor, văd şi ei stele verzi.

Eram nedumerit şi pentru că în oraşul meu natal nu s-au născut oameni mari, cum am auzit că s-ar fi întâmplat prin alte locuri, ci doar prunci. Ce-i drept, unii dintre aceşti prunci, au devenit mai târziu mari personalităţi, precum Celibidache, dar eu am aflat despre el mai târziu, când deja nu mai eram copil. Aşa stând lucrurile, m-am întristat: eu însumi fusesem prunc şi mi-am dat seama că pierdusem şansa de a fi devenit celebru.

Cât despre stelele verzi, antrenamentul cu ele mi-a folosit mai târziu în viaţă, fiindcă ştiam cum să mă feresc de stelele de alte culori.

2007-02-25 Din cuvântul cultură nu se poate face un verb, care să joace rol de predicat în vreo

309

propoziţie. Rezultă de aici că se poate face cultură doar în mod indirect, cu alte verbe. Tot aşa, cineva poate deveni „om de cultură”, dar numai in sens adjectival, ca pe o calitate pe care i-o atribuie alţii, în semn de recunoaştere a cunoştinţelor sale multidisciplinare şi nu ca pe o funcţie în statul de salarizare al instituţiei în care lucrează, sau ca pe o meserie. „Profesiunea mea, cultura” a fost o infatuare penibilă.

2007-02-18 Am în faţa mea manuscrisul unui roman pe care trebuie să-l recenzez. Am citit începutul şi deja gândurile îmi fug în alte direcţii. Nu sunt un recenzor profesionist şi îmi dau seama odată în plus că nu-i deloc uşor să citeşti cărţi care nu te interesează.

Oricum, meseria mi se pare ingrată. Eu nu sunt nici măcar un scriitor profesionist, de genul celor ce pleacă de la o idee – originală sau impusă – după care se documentează, construiesc un scenariu, pe care apoi îl umplu cu vorbe. În ceea ce mă priveşte, ori de câte ori am scris ceva, am avut în vedere o anumita categorie de cititori potenţiali, cărora aveam ceva să le spun. Documentaţia era deja făcută, se afla în mintea mea. Dificultatea scrierii consta în decalajul de viteză dintre gând şi dactilografiere. Nu-mi caut cuvintele. Firul gândirii ce se rupe uneori tocmai din cauza decalajului. Nu pretind ca toată lumea să fie ca mine, dar nici eu nu pot să mă transform în ceea ce nu sunt.

310

Dacă ar fi să fac o recenzie laudativa ar fi simplu. Poate că nici n-ar trebui să citesc cartea.

Dar mi s-a cerut o critica reală, nu ca profesionist, ci ca cititor. (Unele antecedente mă recomandau în acest sens). Iar pentru asta trebuie să citesc. Ei şi?

Pe lângă imensitatea cuvintelor deja citite - multe fără rost – ce mai contează câteva? Contează, pentru că nu mie se potriveşte. Da, manuscrisul nu mă atrage. Nu pentru că ar fi prost scris.

Dimpotrivă, este chiar bine scris, aş zice profesional şi n-aş greşi cu nimic, fiindcă într-adevăr este scris de către un profesionist, ce are la activ câteva cărţi deja publicate şi nu de azi de ieri, ci de câteva decenii. Subiectul este cel care mă deranjează, pentru că nu atinge sfera mea de interes. În plus, începe cu ample descrieri de vestimentaţie feminină, de parca ar fi scrise de către o femeie, deşi autorul este bărbat, ca şi eroul căruia îi pune în gură expresii folosite de către femei, în discuţiile lor despre modă. Descrierile par a fi gândurile unei domnişoare care – atunci când se îmbracă – se gândeşte cum ar vrea ea să fie apreciată de către bărbaţi.

Nu ştiu dacă autorul a avut în vedere ca cititori potenţiali doamne sau domnişoare preocupate de modă. Ce-i drept, acesta este un sector social importat, deci alegerea ar fi bună din punct de vedere comercial. Dar atunci de ce mi-a solicitat mei opinia? Nimic din ceea ce am citit până acum nu mă interesează şi nici nu mă pricep la modă. Există probabil scriitori care îşi imaginează că opera lor interesează pe toată lumea şi, în

311

consecinţă, ei se adresează tuturor. Este o naivitate!, ca să mă exprim delicat. În realitate, orice carte are o adresă, în sensul că se adresează unei anumite categorii sociale: există cărţi de fizică, de agronomie, de psihologie, de dragoste, pentru copii, pentru văduve etc. Nici măcar Biblia nu se adresează tuturor, în ciuda acelor sectanţi, care te acroşează pe stradă şi îţi bagă sub nas un text religios pe care ei abia îl silabisesc şi nu realizează că interlocutorii au alt nivel cultural. Se justifică cu ideea că şi apostolii erau analfabeţi. Da, dar ei nu erau şi proşti. La vremea aceea, majoritatea oamenilor erau analfabeţi. Orice carte, inclusiv Biblia nu se putea adresa decât celor extrem de putini ştiutori de carte şi care erau savanţii timpului.

Acestora le era adresată Biblia, care – pe lângă altele – avea rol de „note de curs” în încercările acestora de a transmite mesajul creştin. În rândul populaţiei din care proveneau, apostolii erau stimaţi, se bucurau de încrederea concetăţenilor, reuşind astfel să-şi îndeplinească rolul de intermediari, ceea ce nu li se întâmplă sectanţilor din zilele noastre.

Cei care scriu cărţi – pot sau nu să facă parte din categoria căreia i se adresează. O carte pentru copii, nu este scrisă de către copii. Există adulţi, care s-au dedicat acestui sector şi scriu într-o formă agreată de către copii, chiar dacă înserează mesajele adulţilor.

Cât despre recomandările criticilor literari, nu este nevoie să mă uit prea departe. Este suficient să mă refer la recomandările profesorilor de liceu.

N-am înţeles niciodată de ce ni se recomanda

312

„Contele de Monte Cristo”, spre exemplu, al cărei mesaj prostesc este răzbunarea, dar ni se interziceau cărţile „de aventuri”. E drept că acestea din urmă erau prost traduse, dar mesajul moral, educativ, era întotdeauna perfect. În plus, mai învăţai şi ceva geografie, aflai câte ceva despre alte meşteşuguri decât cele din ograda proprie, obiceiuri ale altor popoare, şi multe altele. Mai bine ar făcut ca aceste cărţi să fie mai bine traduse. Ca să fiu pe deplin sincer, nu am fost un mare admirator nici al acestui gen de romane; scrise după aceeaşi schemă; finalul era uşor de intuit. Singurele detaliile mai contau. Dar nu despre mine este vorba.

Acum trebuie să revin la realitate şi să citesc manuscrisul. Să termin totuşi ideea. Altă carte recomandată copiilor este „Tartarin din Tarascon”.

Carte pentru copii! Oare??!!! Mai bătrân fiind, mi-a căzut în mână un exemplar cu comentarii. Cartea a fost în epocă un pamflet politic ce numai copiilor nu era adresat. Aproape fiecare paragraf era însoţit de explicaţii cu trimiteri la oameni politici sau la evenimente publice din timpul acela. Este probabil că în epocă a fost un pamflet superb, motiv pentru care s-a şi păstrat, dar din care noi astăzi nu mai înţelegem nimic, iar poantele nu mai sunt gustate după prea multe explicaţii. Şi dacă nu înţelegem noi, adulţii, recomandăm cartea copiilor, poate că ei se vor amuza citind „aventura” eroului. Ei bine, nu se amuză! Am făcut acest experiment. Consideră subiectul ridicol. Şi ridicol devine atunci şi cel ce recomandă asemenea cărţi. Ne mai miră că cititul nu-l mai atrage pe copil? Să nu ne mai mire! După o

313

aşa recomandare, nu ne putem aştepta decât la efecte pe măsură. O carte bună pentru copii este „Robinson Crusoe”. Daniel Defoe n-a urmat vre-o şcoală de scriitori. El a fost mai întâi om de afaceri, s-a implicat în politică, a fost şi arestat, s-a apucat de jurnalistică, unde s-a remarcat printr-o satiră ascuţită şi, tot îmbunătăţindu-şi instrumentele, a devenit scriitor. Întotdeauna a scris pentru că a avut ceva de spus. Abia mai târziu s-a gândit că ar avea ceva de spus şi copiilor şi aşa s-a născut o carte cu un conţinut profund educativ. Aventura este la el un pretext.

O altă categorie de scriitori este formată din cei ce îşi descriu propriile experienţe de viaţă. Dacă o fac cu sinceritate, sunt cele mai bune cărţi.

Evenimentele descrise nu trebuie să fie neapărat excepţionale Daca sunt, sau a o implicare socială sau politică, cu atât mai bine; vor avea şi rol de mărturie istorică. Tocmai am citit o carte de memorii a unui „fost”. Ştie să scrie bine, „are mână”, dar îi lipseşte sinceritate şi acest lucru se simte şi de către cei ce nu cunosc evenimentele reale. (Curios este că cei care le cunosc şi se simt lezaţi într-un fel sau altul, nu protestează decât la nivel de bârfe, fără să ia o atitudine. Dimpotrivă, în public îl laudă.

Explicaţia este, pentru unii, frica inoculată de pe timpul când „fostul” era cineva şi din care nu au reuşit să scape, iar pentru ceilalţi camelionismul, pe care l-au practicat o vreme prea îndelungată ca să se poate dezbăra de el.) Cât despre autor, momente importante din viaţa sa sunt eludate, lăsând astfel cititorul să facă supoziţii, care sunt cu

314

siguranţă mai grave decât realitatea. Dacă le-ar fi relatat – eventual cu unele justificări (fie şi psihologice) – ar fi reuşit cu mult mai bine.

Shakespeare sau Dostoievski sunt celebri tocmai pentru că şi-au purtat eroii de la o stare psihologică la alta – uneori opusă – numai prin argumentări interioare. Eu sunt convins că dacă cineva ar descrie trăirile sale la o traversare a străzii, ar putea depăşi „Bătrânul şi marea” a lui Hemingway şi multe altele, unde subiectul aproape că nu contează.

Apropo de subiect; spuneam că în manuscrisul din faţă mea tocmai subiectul nu mă atrage. Poate că ar fi trebuit să spun tema, sau ideea cărţii. Oricum i-as spune tot nu mă atrage.

Se consideră în lumea oamenilor de litere că un roman este mai ceva decât o carte de memorii, pentru este o creaţie, un produs al imaginaţiei. Aşa este, dar romanele bune din aceasta categorie sunt rarisime. Majoritatea sunt mai mult sau mai puţin autobiografice, autorul schimbând persoana I-a cu a III-a şi punându-şi trăirile pe seama unei persoane fictive.

Cum spuneam, orice carte are o adresă.

Prima întrebare este deci: ce adresă are această carte? După primele pagini pare să fie o carte de dragoste, deşi poate că mai corect ar fi să-i spun „carte de gelozie”, dar acest gen literar nu este încă oficializat. Dragostea este şi ea de mai multe feluri: cea matură, între doi soţi, spre exemplu, este radical diferită de cea adolescentină, care şi ea este diferită în funcţie de sex. Aici este vorba despre un tânăr ce se comporta ca un adolescent, deşi nu mai

315

este demult aşa ceva. Pare să fie o excepţie, deci nu poate reprezenta o categorie socială. Să scrii o carte pentru o singură persoană şi aceea fictivă? Nu ştiu dacă merită! Profesionalismul autorului, cum spuneam, este prezent în carte, chiar prea prezent.

Autorul aplică regulile. Efectele nu sunt însă întotdeauna cele scontate. Rupturile de tempo nu fac lectura mai atractivă, ci mai obositoare, chiar enervantă. Inserţiile de citate şi referiri la mitologie, istorie, literatura universală etc. nu vin în mod firesc, nu susţin o anume idee, nu au rolul de a indica cititorului că eroul este erudit, ci doar că autorul ar fi. Pasaje prea lungi, fără nici o legătură cu subiectul nu susţin tema principală. Se vede că au fost scrise cu alt prilej şi înserate ca material de umplutură, să „umfle nuvela până la dimensiunile unui roman”. Şi eu trebuie s-o recenzez. Dar oare există recenzori profesionişti adevăraţi? Există cineva capabil să se pronunţe dacă o carte sau orice altceva este sau nu potrivit pentru cineva dintr-o categorie socială diferită de cea din care face el parte? Sigur, adulţi se consideră autorizaţi să facă recomandări copiilor. Profesorii au chiar această profesiune. Uneori, din deformaţie profesională, încearcă să-şi extindă pretenţiile de atotcunoscători şi asupra semenilor lor adulţi, ceea ce poate fi un abuz, mai ales atunci când interlocutorii sunt din alte categorii sociale sau chiar intelectuale.

Pe scurt, iată cum mi-am ratat definitiv şi irevocabil cariera de recenzor. Acum pot fi liniştit.

316

2007-01-28 Copiii învaţă din joacă şi din dorinţa de a afla, fără să-şi pună problema utilităţii informaţiilor însuşite. În felul acesta, din aproape în aproape, ei capătă înţelesul lucrurilor.

Adulţii nu doresc să-şi piardă timpul cu activităţi fără o utilitate imediată, iar atunci când trebuie să-şi însuşească ceva nou, nu încearcă să înveţe, ci caută să capete răspunsuri la întrebările lor, întrebări ce sunt cel mai adesea greşit puse.

Chiar şi atunci când întrebarea este corectă, ei nu înţeleg, pentru că nu au răbdarea necesară să asculte, atunci când răspunsul este mai complex.

Se întâmplă de fiecare dată când lor le lipseşte informaţia anterioară, le lipseşte baza. Rezultatul este ceva similar cu întrebarea unui copil: „Cum aduce barza copiii: cu ciocul, sau cu ghearele?”

Dacă încerci să le explici că lucrarea e mai delicată, ei vor răspunde: „Lasă-mă domnule cu vrăjelile! Mie să-mi răspunzi clar: cu ciocul sau cu ghearele?”.

Funcţionarul de la primărie A fost o vreme când oamenii gândeau că maşinăria numită stat este de la Mama Natură, de la Dumnezeu sau de oriunde, dar e sigur că face parte din firescul lucrurilor, este veşnic şi toţi muritorii trebuie să se integreze la fel de firesc în acest mecanism cât pot ei mai bine. Obişnuit să trăiască în grup, omul a învăţat să-şi coordoneze acţiunile cu ceilalţi membri ai grupului, să respecte disciplina grupului. În fond, este un animal social.

317

Cu timpul, grupul s-a mărit, iar statul actual nu este altceva decât grupul extins la dimensiunea lui maximă. (Spun maximă, pentru că statul global este doar o noţiune utopică, deoarece umanitatea ar dispărea înaintea lui.)

Când eram copil, aveam un vecin, tatăl unui prieten, ce lucra la primărie. Toată lumea îl trata cu mult respect, iar el se comporta ca atare. Faptul că cineva era funcţionar la stat, pe vremea aceea, era un indiciu suficient că cel în cauza este un om ce se bucură de întreaga consideraţie a urbei. Îl vedeam rar, pentru că era ocupat. De altfel era şi un om foarte liniştit. Pleca de acasă devreme, întotdeauna corect îmbrăcat, venea târziu, aşa că doar la sfârşit de săptămână şi uneori în după amiezile lungi de vară îl puteam vedea îngrijind micuţa gradină de flori de lângă casă.

Abia târziu, după ce am crescut şi a trebuit să scot un act de la primărie, am constatat că omul nostru era un funcţionar mărunt.

Doar conştiinciozitatea şi modestia îl menţinuse pe post, pentru că majoritatea personalului şi întreaga conducere fuseseră înlocuite de către noul regim, instalat imediat după război.

Mă gândesc acum că astăzi nu mai există asemenea funcţionari. Se ştie de ce. O fi bine? O fi rău?

Fenomenul nu este singular şi nu este numai românesc. Se întâmplă în toată lumea, în mod sigur în Europa, unde mentalitatea e pe cale să se schimbe. Sătui de minciuni, oamenii nu mai cred în autoritatea statului. Apar sentimente de revoltă, de

318

apărare sau de izolare, potrivit firii fiecăruia, în orice caz nu de participare. Fiecare încearcă să-şi evidenţieze personalitatea şi să-şi pună interesele personale înaintea celor colective, chiar dacă societatea va avea de suferit. În concluzie, viaţa societăţii-stat este pe cale de dispariţie.

2004-09-27 Religia este o reflectare a angoaselor si aspiraţiilor omului. Ea este deci nu numai ancorată în realităţile epocii şi locului care au produs-o, ci este un produs al epocii, un reflex psihologic al condiţiilor sociale concrete. În consecinţă, ea devine perimată atunci când condiţiile sociale se schimbă.

Pe de altă parte, orice religie apare ca un ideal. Când oamenii încearcă să-l pună în practică, rezultatul va fi în mod necesar nemulţumitor, deoarece orice ideal este intangibil. Situaţia se agravează şi evoluţia se precipita atunci când religia este etatizată şi devine ideologie politică. Atunci angoasele sunt provocate de însăşi religia oficială, iar aspiraţiile oamenilor vizează eliminarea ei şi înlocuirea cu o alta, etichetata atunci ca ideală.

2008-12-09 Spuneam cândva despre comunism că este un regim politic pentru o singură generaţie, fiindcă,

319

la a doua, se prăbuşeşte. A doua generaţie nu-şi dă seama că tocmai ea este distrugătorul şi că ceea ce au intenţionat părinţii a dispărut pe măsură ce „opera” lor s-a materializat, pentru că măreaţa lor opera este tocmai educaţia noii generaţii. Da, orice sistem politic produce oameni pe măsura sa. Nu întâmplător propaganda comunistă vorbea despre „omul nou”. Ei bine, l-a creat. Omul nou creat de comunism, odată ajuns la maturitate, n-a mai fost capabil să ducă mai departe nici măcar ceea ce moştenise.

2008-12-05 În politică exista doua etape: - dobândirea puterii - păstrarea puterii.

Tehnicile de dobândire a puterii şi cele de păstrare a ei sunt atât de diferite, încât este foarte greu ca o persoană să se metamorfozeze astfel încât să le îndeplinească pe amândouă cu succes.

Nu ne miră deci că cei ce au reuşit în prima fază au eşuat în a doua.

Teoretic, la cele de mai sus, se adaugă şi capacitatea de administrare. Să pretindem ca aceeaşi persoana să facă faţă şi exigenţelor de bun administrator, depăşeşte deja limitele celei mai productive imaginaţii.

2008-11-29

320

Pe de o parte, sunt nemulţumit pentru că, din cauza prea multor activităţi diferite, sunt ineficient.

Pe de altă parte însă, dacă m-aş cantona într-o singură activitate, nu numai că m-aş plictisi, dar aş fi şi mai puţin productiv.

2008-09-30 Presa este liberă. Această alegaţie este adevărată, pentru că există mai multe ziare: de dreapta, de stânga, de sus sau de jos, cu cap sau fără, conform celor ce le fac posibilă existenţa.

Presa este deci liberă, dar numai în ansamblul ei.

Un ziar însă, oricare ar fi el, chiar dacă nu este subordonat politic în mod direct, este dependent financiar de diferite cercuri interesate, ceea ce implică mai mult decât o cenzură politică, fiindcă politicienii pot fi păcăliţi, în timp ce autocenzura nu. În plus, persoanele din conducerea redacţiilor au şi ele propriile lor convingeri, deci pretenţia de echidistanţă este absurdă. Un ziar cu adevărat independent ar trebui să ofere loc în paginile lui tuturor orientărilor posibile pentru fiecare subiect propus. În acest fel, reprezentanţii acelor orientări ar putea să-şi expună punctele de vedere, ziarul în cauză oferind doar spaţiul necesar. Cum acest lucru nu se întâmplă, ar fi mai cinstit ca fiecare ziar să-şi declare orientarea politică, orientare pe care, oricum, cititorii o simt, în ciuda declaraţiilor ipocrite ale redacţiilor.

321

2008-09-30 La Biserica Neagră din Braşov, pe peretele nordic al corului, se află urmele unei cronici murale pictată de saşi în 1572. Ea cuprindea evenimente din perioada 1143-1571 din istoria Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti. Cronica este cunoscută din mai multe copii sub titlul „Breve Chroncon Daciae” (Scurtă cronică a Daciei).

Numele Dacia şi, implicit, istoria ei ca stat unitar era deci cunoscută saşilor şi recunoscută ca atare.

2008-09-30 Scormonitul în viaţa şi notiţele nepublicate ale oamenilor celebri este o obrăznicie.

2008-09-30 La cele două extreme ale sistemelor politice există două tipuri de organizare politică: monarhie ereditară şi democraţie. Pe noi ne interesează însă nu atât conducerea la vârf, cât principiile de organizare din întreaga societate, oficial recunoscute sau existente doar prin cutumă.

Monarhia ereditară are a principiu respectarea proprietăţii particulare şi moştenirea ei ca drept ereditar. Găsesc că acesta este modul natural de organizare, fiindcă simţul proprietăţii este în firea fiecărui individ.

322

Şi aici, ca şi în multe altele domenii, esenţa constă în detalii. Dacă o familie ar avea un singur copil, ar fi simplu, dar, de obicei, ea are mai mulţi copii, sau nici unul. Moştenirea devine atunci motiv de dispută pentru cel mai neînsemnat obiect. Vreau să atrag atenţia că nu am în vedere numai vârful piramidei sociale, ci întreaga structură, de la cel mai sărac şi până la şeful statului, pentru că între mentalitate şi lege există întotdeauna o interdependenţă, o influenţă reciprocă. Cutuma a fost diferită în timp şi spaţiu. Uneori, întreaga avere revenea celui mai mare băiat; alteori, dimpotrivă, celui mai mic. Dacă primul mod reflectă un spirit politic foarte dezvoltat, cu grijă pentru păstrarea moştenirii de-a lungul generaţiilor în sânul familiei, al doilea reflectă egoismul părinţilor, ce îşi doresc exercitarea puterii cât mai mult timp şi, eventual, văd în copii tot atâţia concurenţi . Există şi variata „democratică” a împărţirii averii în mod egal. Ea reflectă nu doar egoismul părinţilor, pentru că presupune păstrarea posesiei părinţilor până la moarte, dar şi nepăsarea faţă de generaţiile viitoare: după mine potopul. Proprietăţile se fărâmiţează în acest mod, deci puterea politică şi economică a moştenitorilor se micşorează. Ca variantă mai inteligentă, este ce în care părinţii cu adevărat grijulii pentru viitorul familiei, se gândesc să lase proprietatea întreagă pe mâinile celui mai capabil să o administreze. Iar dacă aceasta nu se nimereşte să fie printre odraslele sale, o va organiza astfel încât să asigure stabilitatea financiară a copiilor, pe de o parte, şi administrarea eficientă a proprietăţii,

323

pe de altă parte, numind la conducerea ei persoane competente, fie şi din afara familiei. Îi va învăţa pe copii cum să-i aleagă pe aceşti „manageri” şi cum să le evalueze activitatea. Aşa au apărut consiliile de conducere, care veghează asupra modului de administrare şi directorii executivi pentru administrarea efectivă.

La cealaltă extremitate, există aşa numita democraţie, în care orice persoană poate accede direct pe orice treaptă socială, în orice funcţie. Şi ea este oarecum naturală, fiindcă invidia şi multe altele asemenea sunt şi ele naturale. Ea, democraţia, însă, rămâne un ideal şi – în consecinţă – o utopie. Însăşi pronunţarea ei este un semn de demagogie propagandistică, atunci când nu este simplă ignoranţă.

Aceste criterii au avut ca obiect proprietatea, fie că este vorba despre una oarecare, fie una pretins divină, asupra tronului într-o monarhie.

Democraţia ridică valoarea indivizilor la nivel de criteriu pentru acces la orice treaptă socială, ceea ce ar fi excelent, dacă nu ar fi o utopie.

Oamenii rămân oameni, cu sentimente, ambiţii şi orgolii, astfel că orice criteriu fără posibilităţi de măsurare obiectivă a performanţelor va fi deturnat.

De aceea, orice încercare de a construi o societare democratică cu forţa este o dovadă de ipocrizie şi – mai ales – de ignoranţă, sau bazându-se pe ignoranţa plebei. Asta nu înseamnă că nu este nimic de făcut. Lucrurile mari se realizează prin acumulări mărunte, fiindcă modul de comportare în gesturi mici formează mentalităţi, iar mentalităţile

324

conduc la principii majore de conducere socială.

Desigur, fenomenul invers este şi el la fel de eficient, din păcate, fiindcă de sus în jos nu vin decât relele. Am cunoscut pe pielea noastră atât organizarea socială pe principii de moştenire ereditară cât şi pe cel al dictaturii non-valorilor Acum, ne aflăm în ceva ce poate fi dat ca exemplu de haos. De regulă, din haos se iese în mod brutal şi se cade într-una din extreme. El oferă însă şi posibilitatea unor reflexii, care - într-o iteraţie viitoare – poate să folosească la pregătirea unor mentalităţi mai realiste. Marile cugetări au apărut întotdeauna în condiţii vitrege, cele prea bune neproducând nimic.

Se zice că, din Haos, Dumnezeu a făcut Lumea, adică tot ceea ce vedem noi în jurul nostru: pământ, ape, plante, animale etc. Dacă a făcut bine sau rău nu se ştie. Oricum, noi suntem ultimii în măsură să ne pronunţăm. Ar fi exemplul perfect de subiectivism. Cei din Extremul Orient, în schimb, lasă Haosul la locul lui şi consideră că – dimpotrivă – noi şi tot ceea ce ne înconjoară, deci Lumea cognoscibilă, este o căzătură din Haos (Universul lor) şi, în consecinţă, omul nu trebuie să facă altceva decât să nu greşească. Cu alte cuvinte dacă nu face nimic, el are oarece şanse să revină de unde a căzut, în aceeaşi stare de inexistenţă, dacă se poate spune aşa. Oricum i-ar spune, este o alternativă nu neapărat mai bună, dar destul de bună pentru a fi luata în seamă, măcar ca alternativă la prima.

325

2008-08-30 Arcul ogival şi contraforturile capabile să susţină acoperişuri grele din ardezie şi plăci din plumb au apărut în Franţa din necesitatea înlocuirii şarpantelor din lemn, inflamabile, cărora normanzii de dădeau foc, ca replică la încercările triburilor germanice (în special francii) de a-i creştina.

2008-08-25 Dacă un absolvent de liceu ar fi întrebat ce ştie despre Montesquieu, ar răspunde ceva de genul: scriitor francez, secolul 18, „Scrisorile persane”. Dacă are memorie bună, poate că va menţiona şi „Spiritul legilor”, despre care însă nu va putea spune mare lucru, fiindcă nu a citit-o. Este o carte de specialitate. El era jurist.

Fiind un clasic recunoscut al literaturii universale, nimeni nu-i pune la îndoială calităţile. La o analiză mai atentă însă, apare un paradox. Din punct de vedere strict literar, „Scrisorile persane” este, în cel mai bun caz, o carte nostimă, plină de observaţii înţelepte şi ironii la adresa societăţii franceze a timpului său. Totuşi, nu este un monument al literaturii în măsură să justifice prezenţa autorului pe lista monştrilor sacri.

Montesquieu însuşi ar fi fost profund nemulţumit dacă toată activitatea lui s-ar fi rezumat la această cărticică de puţin peste 200 de pagini. El era un magistrat serios, bun cunoscător nu numai al legislaţiei în vigoare, ci şi al istoriei ei şi preocupat

326

de adaptarea legislaţiei la noile idei filosofice, pentru că Montesquieu era înainte de orice un filosof. Nu a conceput un sistem filosofic propriu (era destul de deştept pentru ca să n-o facă), dar şi-a însuşit cele mai noi idei şi, ca adept al lui Hobbs şi Lock, îşi propusese să aplice ideile lor în societatea timpului său. Era epoca apariţiei liberalismului politic şi economic, al separării puterilor în stat şi – într-o oarecare măsură – a statului modern însuşi.

Revoluţia Franceză era aproape, iar Anglia era deja un stat parlamentar. Implicarea lui în literatură se înscrie tocmai în efortul de a atrage atenţia asupra acestor idei unor cercuri cât mai largi de intelectuali. „Scrisorile” sunt ele însele mici eseuri şi doar titlurile dau aparenţa unei corespondenţe. Fără ele, Montesquieu ar fi rămas un magistrat-filosof necunoscut lumii literare. În schimb, numai cu „Scrisorile persane” nu ar intrat nici măcar în literatură.

Cazul lui este oarecum asemănător cu cel al lui Pascal, care – după o activitate prodigioasă ca fizician şi matematician – s-a dus la mănăstire.

Desigur, unii se grăbesc să afirme că i-a venit mintea la cap, în timp ce alţii că – dimpotrivă – că ar fi intervenit o disfuncţie în aceeaşi zonă. Răspunsul corect ni-l dă chiar el şi constă în dorinţa lui de comunicare. Constatase că numărul celor cu care poate discută este cu atât mai mic cu cât urcă mai sus în lumea oamenilor de ştiinţă. A şi scris despre această problemă a lui. La vremea aceea, mânăstirea îi oferea exact ceea ce îi lipsea: posibilitatea comunicării cu mult mai multă lume

327

decât cea a oamenilor de ştiinţă. Şi el, ca şi Montesquieu, nu ar fi intrat în literatură doar cu ce a scris la Port Royal şi ar fi rămas doar un nume teoremă în matematică şi câteva legi ale fizicii. Îmbinarea lor l-a făcut celebru.

Personalităţile lor complexe i-a plasat în ierarhia marilor oameni, pentru că – în ultimă instanţă – un scriitor este cineva care are ceva de spus, deci unul care comunică cu lumea.

2008-08-02 Un castelan din Evul Mediu sau chiar un moşier de mai târziu nu-şi putea permite să-şi neglijeze supuşii, pentru că poziţia lui în raport cu ceilalţi proprietari era dată forţa economică a proprietăţii, care – la rândul ei – depindea de prosperitatea şi fidelitatea supuşilor. Prin teritoriu se înţelegea pământul cu oameni cu tot.

Astăzi, proprietarul unei mari întreprinderi poate fi dur cu muncitorii necalificaţi, pe care îi poate înlocui oricând, dar este extrem de grijuliu cu cei calificaţi. De cele mai multe ori, întreprinderea însăşi există datorită lor. Se poate spune că, de fapt, ei sunt întreprinderea.

2008-07-20 ’ţi-ai naibii de ’telectuali!

Astăzi, între două activităţi în aceeaşi zonă a oraşului, am avut o pauză, pe care trebuia s-o umplu cu ceva. Am găsit o bancă la umbră, într-o

328

zonă de blocuri. M-am aşezat şi am început să notez câteva gânduri. De la un timp, am auzit un zgomot mai insistent dinspre o bancă din dreapta mea, dar nu i-am acordat atenţie. Tocmai reuşisem să mă concentrez asupra subiectului. Când zgomotul a devenit mai insistent am ridicat ochii, să văd ce se întâmplă. Un tip de 55-60 de ani încerca să atragă atenţia trecătorilor cu glume nesărate la adresa mea. „Fii atent cum mergi. Vezi că îţi notează numărul de la pantofi”, şi altele de genul acesta. Din fericire pentru mine, cei mai mulţi trecători nu-i dădeau atenţie sau chiar îl admonestau verbal, aşa că a plecat aproape furios.

2008-06-22 Prezentatoarelor TV nu le mai ajunge ecranul. Acum, ca şi politicienii, au început să scrie cărţi. Pentru că deţin mijloacele de publicitate, cărţile lor chiar se vând; librăriile le pun la vedere, fiindcă sunt aducătoare de profit. Şi asta încă n-ar fi nimic. Unele au intrat în manualele şcolare, semn că profesorii sunt mai jos decât ele.

2008-05-13 La întrebarea „Ai văzut filmul Marele Gatsby?, un cunoscător ar răspunde „Care dintre ele?”. Eu nu sunt un cunoscător, aşa că m-am uitat pe Internet şi am identificat cinci versiuni. Prima a fost turnată in 1926, adică la doar un an după

329

apariţia romanului omonim al lui Scott Fitzgerald. Au urmat altele, în 1949, 1974, 2000 si 2002. La întrebări de genul „De ce au fost necesare atât de multe versiuni, răspunsurile sunt facile la prima vedere, dar suportă o analiză mai profundă. Un prim răspuns este sigur: le place subiectul. Nu ştiu dacă tuturor, dar sigur americanilor, pentru că ei a făcut toate versiunile şi ei nu ar fi făcut ceva ce nu ar fi fost profitabil. De ce le place? Pentru că este vorba despre ei, le aminteşte despre visul lor. Şi poate că nu atât despre vis cât despre realitate; despre devenirea lor concretă, evoluţia lor, despre unele momente importante din istoria lor, evenimente are i-a marcat şi le-a modelat mentalităţile, din care au învăţat ce e bine şi ce e rău, sau nu au învăţat, ce e vis şi ce e realitate şi altele de felul acesta. Ieşirea din Primul Război Mondial, pasiunea pentru jazz, prohibiţia alcoolului şi reversul ei: consumul exagerat de alcool, drogurile, crahul financiar etc. sunt tot atâtea momente esenţiale pentru ei.

Ei bine, în clipa asta chiar am o întrebare: momente dificile şi probleme de tot felul am avut şi noi, românii, poate chiar cu mult mai grave decât ale lor, mai ales că pe majoritatea nu ni le-am făcut singuri, ca ei, ci ne-au fost create de alţii. Noi de ce nu le dezbatem? Avem, chiar avem o repulsie pentru asemenea subiecte. Cei ce le-au trăit nu vor să mai audă de ele, le este lehamite şi de alungă din gând ca pe un coşmar, fiindcă aşa au şi fost, coşmaruri, cel puţin pentru ei. Cei tineri nu vor să ştie de trecut (greşeala lor). Pentru ei, istoria începe azi, iar acest azi este permanent. Desigur, această

330

mentalitate ţine de educaţie şi tocmai aici avem o problemă. Americanii fac şi azi filme educative. Noi sesizăm în filmele lor doar aventura, suspansul, amorul sau cine ştie ce altceva. Multe dintre ele, evident nu toate, au un scop educativ. Ba îi şi acuzăm că producţia lor cinematografică este comercială. Da, sigur că asemenea filme sunt făcute pentru a fi vizionate de cât mai multă lume, iar pentru asta trebuie să placă. Este cumva educaţia comercială? Păi, decât deloc, încep să cred că ar fi mai bine să fie. Ajung să-i laud pe americani, ceea ce îmi displace, mai ales că, în ultimul timp, cred că au intrat în declin, dar nu pot să le ignor unele merite, pe care încă le mai au. În multe filme, spre exemplu, se ajunge la procese; uneori o parte consistentă a filmului se desfăşoară în sălile de tribunal. Spectatorul este interesat de intriga filmului. În subsidiar însă, spectatorul îşi însuşeşte câteva subiecte majore sau măcar problematica lor: comportamentul juraţilor, al judecătorilor, avocaţilor, poliţiştilor etc., iar mai presus de orice, legea, pentru că USA vrea să fie un stat de drept. Legea nu este perfectă, dar este perfectibilă. Cum? Tocmai prin exerciţiul utilizării ei, fie şi cu erori, fiindcă din erori se învaţă. Mai ales din erori, cu condiţia să aplicăm zicala românească ”Deşteptul învaţă din greşelile altuia; prostul nici dintr-ale lui”. Deşi nu cunosc în limba engleză un proverb similar, sunt sigur că el există, fiindcă îl aplică cu mult mai eficient decât noi, care se pare că avem o specialitate din a ignora orice urmă de înţelepciune, ca fiind perimată.

331

Duminica, 8 iunie 2008 La Festivalul Internaţional de Literatură, intitulat „Zile şi Nopţi de Literatură” ce a avut loc la Mangalia, cu ocazia premierii lui Orhan Pamuk şi Irina Dnejkina, Nicolae Manolescu a spus în glumă, cu o uşoară ironie, că în Rusia nu există critică literară. Nimeni însă, nici măcar Manolescu, nu ar putea spune că Rusiei îi lipsesc scriitorii. Să fie oare lipsa criticii literare o condiţie pentru proliferarea scriitorilor autentici şi implicit a literaturii?

2008-06-04 Bombardamentul informaţional, ca şi stresul creat de el, sunt sloganuri pe cât de false pe atât de inutile. În decursul istoriei sale, umanitatea s-a izolat de mediul înconjurător, şi-a construit locuinţe celulare în care oamenii s-au separat chiar şi de semenii lor, aşa că numai despre exces de informaţii nu putem vorbi. Dacă, la extrema cealaltă, ne gândim la omul primitiv, atunci bombardamentul informaţional şi stresul traiului în mijlocul naturii, cu toate pericolele sale, erau mai intense în orice minut la vieţii sale decât în întreaga viaţă a multora dintre noi. Filtrul informaţional pe care oamenii şi l-au creat între timp este atât de puternic încât riscă să-l

332

transforme într-un robot specializat, o piesă într-un mecanism politico-tehnologic. Omul este însă o fiinţă socială şi, în consecinţă, nu suportă izolarea.

Necesitatea comunicării nu l-a părăsit niciodată.

Aşa s-a născut corespondenţa. Apariţia tiparului a fost una dintre cele mai importante revoluţii tehnologice. Şi atunci au existat voci care s-au întrebat la ce bun atât de multe cărţi, deşi industria tipografică era abia la început, ba unii le priveau chiar ca pe un pericol social. Astăzi, aceeaşi atitudine o constatăm faţă de Internet. Două observaţii se impun aici. Prima este faptul că refractaritatea faţă de Internet se manifestă doar la persoanele în vârstă, nu şi la tineri. A doua este capacitatea oamenilor din toate timpurile de a-şi crea un filtru prin care se izolează de tot ceea ce nu-l interesează sau apreciază că îi este dăunător.

Dintre toate mijloacele de informare, cartea este cea mai scumpă şi incomodă. Desigur, există o obişnuinţă şi dispariţia ei naşte nostalgie. Ea dispare însă aşa cum a apărut. Cu ajutorul unui proiector şi a unui ecran, lectura unei cărţi în format electronic, ca şi vizionarea unui film cu acelaşi conţinut, sunt chiar mai comode într-un fotoliu, sau chiar din pat, tavanul sau peretele putând înlocui cu succes ecranul.

Deocamdată, din motive comerciale, asemenea proiectoare costa cam mult, dar această situaţie va fi depăşită în curând.

Rămâne o singură problemă: selecţia informaţiilor.

Cum îşi construieşte fiecare persoană propriul său filtru? După ce criterii? Teoretic, educaţia ar trebui să-şi spună aici cuvântul. Rămâne întrebarea: cine

333

pe cine educă? Bătrânii recalcitranţi la Internet, sau tinerii fără discernământ?

2008-06-01 „Prima maşină de vorbit a fost construită dintr-o coastă”. Aforismul nu-mi aparţine; eu doar îl speculez. Coasta lui Adam, fireşte ! Rezultă că, înainte de operaţie, primul om avea un număr impar de coaste: 12 pe o parte şi 13 pe cealaltă. Este greu de crezut, fiindcă poate fi dureros. În medicină, cele câteva cazuri întâlnite sunt catalogate ca malformaţii şi poartă, nu se ştie de ce, numele de „coastă de drac”. De cele mai multe ori se operează. Ca om normal, Adam ar fi trebuit deci să fi avut 26 de coaste, câte 13 pe fiecare parte.

Rezultă că cea de a douăzeci şi şasea i-a fost extrasă într-un scop încă necunoscut. Considerente logice ne conduc la ipoteza că cea de a doua maşină ar fi fost una de gândit, dar proiectul ei s-a pierdut, motiv pentru care, între timp, au apărut tot felul de înlocuitori.

Cred însă că totul pleacă de la o greşeală de dactilografiere. Eva n-a fost făcută din coasta lui Adam, ci din coada lui. Asta ar explica şi de ce omul nu are coadă, deşi o urmă există.

2008-05-30 Scriam cândva că specialiştii români în manipulare şi-au schimbat deviza „Calomniază, calomniază, ceva tot rămâne”, adaptând-o noilor

334

interese, în „Laudă, laudă, poate se prinde ceva”.

Mă gândeam atunci la proaspeţii propagandişti de partid de după sovietizarea României şi transformarea lor după ce şi-au consolidat puterea.

Dacă înainte obiectivul era distrugerea „duşmanului de clasă”, acum, când constată că distrugerea fizică nu le-a fost de folos şi că, în planul ideilor, nu numai că n-au reuşit, dar s-a întâmplat invers, încearcă să convingă lumea că au şi ei oarece valoare. Dacă în sferele înalte ne-am obişnuit să vedem impostori deveniţi academicieni sau măcar profesori universitari, în zonele comune infatuarea devine grotescă, personajele fiind prea bine cunoscute şi impostura lor prea evidentă.

Cu timpul, jocul calomniază-laudăcalomniază a devenit un ritual, în funcţie de venireaplecarea de la putere a unora sau a altora.

Mai trist este că şi unii şi alţii fac echipă cu cei interesaţi să-şi însuşească bani publici, subvenţionând aşa zise acte de cultură, din care mare parte din bani se întorc la ei. Îţi dai seama atunci că 25 de ani, adică o generaţie, nu sunt suficienţi pentru a intra în lumea civilizată. Trei generaţii pare să fie un minimum necesar, şi asta dacă nu se întâmplă ceva important între timp. Dar, de obicei, se întâmplă şi mai bate pasul pe loc câteva generaţii.

2008-05-27 Politica este un cuvânt căruia nu îndrăznesc să-i dau o definiţie, dar nici nu este necesar, fiindcă

335

toată lumea ştie ce înseamnă. Grecii, însă, cei de la care avem acest cuvânt, îi dădeau un cu totul alt înţeles, şi anume „Ştiinţa care înfăptuieşte dreptatea în Stat”. Definiţia aparţine lui Platon. Platon a fost primul care a folosit cuvântul filosofie.

Multe lucruri s-au schimbat de atunci. Astăzi am putea spune că politica este şmecheria cu care se manipulează populaţia unui stat. Cât despre filozofie, ea a fost abandonată demult.

2010-05-20 Un om realist, înainte de a pleca la drum, ia o hartă, îşi fixează pe ea poziţia în care se află în acel moment, apoi a destinaţiei, după care stabileşte traseul pe care se va deplasa, mijlocul de transport şi aşa mai departe. După acelaşi model, în 1989, românii ar fi trebuit, mai întâi, să stabilească în mod realist unde se află, cine sunt, care le sunt forţele etc. şi apoi să stabilească ce vor şi cum pot să-şi realizeze dorinţele. Din păcate, ei n-au realizat primul punct şi, ca urmare, celelalte au devenit vise.

Unii şi-au imaginat că se poate ajunge la destinaţie prin teleportare. Răuvoitorii, în schimb, atât cei din interior cât şi – mai ales - cei din exterior, au ştiut foarte bine cum să-i ameţească, cu idei neaplicabile. Aproape tot ce s-a făcut în primii ani au fost paşi greşiţi. Asupra unora dintre ei am serioase bănuieli că au avut la bază intenţii potrivnice progresului României.

336

2008-04-28 Curentele filozofice cu care suntem obişnuiţi sunt fie maniheiste, în sensul că pe primul plan se află lupta dintre bine şi rău, fie platoniciene, adică admit doar existenta binelui, răul fiind absenţa sa.

Creştinismul este prin esenţa lui platonician, pentru că admite doar binele, realizat de un singur atotfăcător, răul născându-se doar din comportarea incorectă a oamenilor şi, mai rar, la sugestia diavolului, care nu se ştie de unde a apărut.

Teoretic, măcar din motive de echilibru, ar trebui să admitem şi o a treia ipoteză, cea a existenţei răului, cu binele ca absenţă a lui. Pare monstruos, dar mă tem că această abordare este mai aproape de viaţa reală. Noroc că ne aflăm doar în zona speculaţiilor teoretice, aşa că putem merge mai departe.

Viaţa reală începe cu lupta pentru existenţă.

De la micile celule şi până la cele mai complexe organisme sociale, fiecare entitate are tendinţe expansioniste. Viaţa însăşi are, deci, la origine răul.

Binele apare doar atunci când învăţăm să ne respectăm vecinul, să ne domolim dorinţele acaparatoare. Pe un plan mai mare, dacă admitem că Bigbangul se află la originea Universului, înseamnă că întreaga evoluţie este una expansionistă, având deci la origine răul. Din motive de echilibru, există şi găurile negre, pe care noi le vedem ca involuţie. Dacă Universul nostru, cu întreaga omenirea pe el, s-ar afla într-un asemenea proces de involuţie, am putea spune că binele este

337

primordial, iar răul ceva dobândit. Din fericire nu este cazul. Sau poate că din nefericire. Cine ştie cum o fi mai bine?!!.

2008-04-28 Locuiesc la bloc. Pe aceeaşi scară cu mine se află circa 25 de persoane adulte. Eu şi soţia mea suntem cei mai în vârstă. Poştaşul a pus, în mod eronat, într-o cutie de pe scara noastră o scrisoare adresată cuiva de la o scară vecină. Deţinătorul cutiei a luat scrisoarea şi a aşezat-o deasupra panoului, la loc vizibil, poate o duce cineva la adresa corectă. A stat acolo peste două săptămâni.

N-a făcut-o nici măcar poştaşul, care, între timp, a trecut pe acolo de mai multe ori. În tot acest interval, eu am fost bolnav. După ce m-am însănătoşit, am dus-o eu.

Fiind într-o evidentă minoritate, am toate motivele să cred că nu m-am vindecat complet sau poate că nu sunt normal de felul meu.

2008-02-18 Procopius din Caesarea, ca secretar al lui Belisarius - general al împăratului Justinian – a elogiat faptele de vitejie ale acestora în cele opt cărţi ale sale de „Istorie a războaielor”. În compensare, a scris „Istoria secretă”, carte prin care ponegreşte întreaga curte a Bizanţului. Se aşteaptă deci ca cititorul să-şi formeze o opinie corectă făcând media celor două, conform principiului

338

potrivit căruia adevărul se află la mijloc, numai că, aici, această logică nu funcţionează, pentru că la mijloc nu se află nimic. Cele două lucrări relatează fapte diferite, astfel încât nu se poate face o medie a lor. Şi totuşi, istoria se bazează pe asemenea documente. Istoricul de mai târziu, adică cel ce scrie o carte de istorie, va selecta faptele considerate de el ca fiind relevante, selecţie ce, în mod inerent, este subiectivă şi adesea tendenţioasă din varii motive. Procopius este interesant pentru că a scris ambele variante. În mod obişnuit, însă, diferitele variante sunt scrise de către diferiţi naratori.

Nero, împărat şi incendiator al Romei, ne este prezentat în special de către urmaşii săi, după moartea sa şi venirea la putere a dinastiei Antoninilor, ostilă dinastiei iuliu-claudiene, care se sfârşeşte odată cu Nero. Cum se întâmplă de obicei, urmaşii l-au descris în culori cât au putut de nefavorabile. Au făcut-o atât de bine, încât l-au transformat într-un simbol al răului. De profitat au profitat în primul rând preoţii creştini. Cum orice religie are nevoie de câţiva martiri, Nero a fost exemplul ideal de persecutor oficial. Exagerările nu i-au deranjat, pentru că în religie trebuie să crezi şi nu să gândeşti. Nu a contat nici faptul că la doar câţiva ani după crucificarea lui Isus nu puteau fi prea mulţi creştini la Roma, nu a contat nici faptul ca doctrina creştină este una a celor sărmani, ce nu prea aveau ce căuta tocmai în capitala imperiului şi multe altele. Nero a corespuns scopului şi a fost transformat într-un mit. Negativ, dar tot mit. Istoricii

339

moderni, încearcă să privească evenimentele cu mai multă detaşare, constatând că Imperiul nu a avut de suferit prea mult în perioada domniei sale, ba chiar a fost prosper din anumite puncte de vedere, că nu el a inventat corupţia şi toate racilele caracteristice timpului său şi mai ales că toate acuzele la adresa lui nu pot fi probate. Din păcate, ei sunt lipsiţi de informaţii corecte.

Acestea au fost două exemple pentru a ilustra ideea că, de cele mai multe ori, documentele oficiale nu pot reda situaţia exactă, ba o pot chiar deforma intenţionat. Se pot da exemple şi mai recente.

Morala: autobiografiile diverse şi relatările autentice sunt utile în istorie, prin multitudinea lor.

Ficţiunea prostească are mai multe efecte negative decât pozitive, iar istoria romanţată este de-a dreptul dăunătoare.

2008-01-15 Judecând după reacţia cunoştinţelor, dintre toate lucrurile pe care le-am încercat în viaţă, cel mai bine mi-a ieşit să fac pe prostul.

340

Filozofia titirezului De ce i se spune titrez nu ştiu, dar fapt e că, din cauza lui, prenumele Titi îmi inspiră întotdeauna o persoană ce trăieşte din învârteli. Din întâmplare, cunoştinţele mele cu acest prenume, nu au asemenea abilităţi, voind parcă să-mi demonstreze că sunt excepţia care întăreşte regula. Mă consolez la gândul că aici regula este în neregulă, pentru că asocierea a fost gratuită şi complet subiectivă.

Luat in serios, titirezului i se spune giroscop.

Aceasta este denumirea lui tehnică. „Giro” pentru ca se învârte. „Skopeo” vine tot din greacă şi înseamnă „a examina”. Giroscop este deci o denumire la fel de neinspirata ca şi titrez, deoarece el nu examinează nimic. Dacă ar fi venit de la romanescul „scop”, atunci ne-am putea gândi că scopul lui este să se învârtă. El are o forma alungită, care să-i permită o învârtire uşoară, dar în ce scop se învârte tot nu ştim. În tehnică, el şi-a găsit cu timpul mai multe întrebuinţări, unele chiar foarte importante, ca cele din navigaţie, spre exemplu, unde, datorită inerţiei, el menţine poziţia stabilă a aparatelor de măsură, atunci când nava se balansează.

Deci, dacă în cazul giroscopului învârtitul este un scop, pentru cei ce trăiesc din învârteli, el

341

este un mijloc: un mijloc prin care ei îşi ating scopul, altul decât cel al celui ce nu are asemenea abilităţi. Şi de ce n-ar face-o? În fond, şi pământul există tot prin învârtire; altfel s-ar prăbuşi în soare.

Atât în cazul titirezului, cât şi al giroscopului, condiţiile sunt două: să aibă forma corespunzătoare scopului şi să primească un impuls iniţial. Fără formă, însemnă că nu este adaptat scopului; fără impuls înseamnă că nu are condiţii şi zace inert pe undeva. Forma îi aparţine; impulsul vine din exterior. Forma este bine să fie fără colturi, rotundă pe cât se poate. Ca impuls, un simplu plici din degete este suficient; totul e să fie aplicat unde trebuie. De rest are grija inerţia. Aceasta, inerţia, funcţionează cât timp titirezul (învârtitul) rămâne pe suprafaţa (în spaţiul) ce i-a fost destinată. Dacă se deplasează alături, cade.

2005-09-30 „Excepţia întăreşte regula” este o maximă îndeobşte greşit interpretata. Oamenilor le face plăcere să creadă că au descoperit o excepţie, care le permite să nu respecte regula, fiindcă – în general – românilor nu le plac regulile. În realitate, dictonul vrea să spună că excepţia precizează limitele domeniului în interiorul căruia regula este valabilă, întărind-o în acest fel. Un corp vâscos, spre exemplu, nu respectă în totalitate legile fluidelor, fiindcă el nu este tocmai un fluid.

342

2005-09-30 Există persoane cărora le place statutul nostru de ţară mică, nu tocmai civilizată, dar nici foarte înapoiată, sau chiar dacă nu le place, consideră că asta suntem şi, în consecinţă, aşa vom rămâne, iar pentru asta nu trebuie să facem nimic. Eroarea se află în ultimele cuvinte, oricât de adevărată ar fi prima parte a frazei anterioare. Iar ea, eroarea, constă în faptul că, în viaţă, stagnarea înseamnă moarte. Aparenta nemişcare e doar o poziţie de echilibru dinamic în disputa continua a unor forte opuse, unde încetarea oricăreia dintre ele are drept consecinţă căderea în neant. România, aflată între Est şi Vest, iar mai nou între Creştinism şi Islamism, va fi permanent supusă celor două influenţe, nu numai politice, ci în primul rând de mentalitate. Din cauza dimensiunilor relativ mici, ea nu îşi va putea impune voinţa – în ipoteza că ar avea una – şi se va orienta într-o direcţie sau alta, după orientarea celor ce se află la putere. Oricât de atrăgătoare ar fi perspectiva occidentală, vor exista persoane care – din diferite motive personale – devin retrograde, astfel încât staţionarea este asigurată, dar nu pentru că nimeni nu face nimic, ci pentru că asemenea oameni nu stau locului, şi devin activi, unii chiar foarte activi, făcând astfel destul rău, pentru că binele nu se pricep să-l facă.

Iar dacă ajung şi la cârma ţării, atunci dezastrul este asigurat. Cei 50 de ani de comunism au însemnat nu stagnare ci anularea progresului câştigat în mai

343

bine de 100 de ani, adică de la ieşirea – nu fără efort – din perioada fanariotă.

2005-09-29 Îmi revine deseori în minte ideea că Machiavelli – care în ciuda etichetei incorect atribuite de detractori a fost un om eminent – atunci când intenţiona să scrie, se îmbrăca elegant în acele costume complicate de epoca şi, înainte de a intra în camera de lucru, îi dădea dispoziţie valetului sa nu fie deranjat în următoarele ore. Astăzi, noi neam întreba „de ce nu se îmbrăca cu ceva lejer, dacă tot nu-l vedea nimeni?” Răspunsul este de ordin psihologic şi de mentalitate, deşi cele două sunt strâns legate între ele, fiind dependente una de cealaltă. Numai îmbrăcat corect şi aşezat la masa lui de lucru, el avea conştiinţa faptului că ceea ce face este un lucru serios, iar mintea lui se concentra pe măsură. Altfel, probabil că ar fi cântat manele şi ar fi scris ceva asemănător (În literatură, nu avem un cuvânt asemenea manelelor în muzică, deşi ele există cu prisosinţă, chiar la nivelele cele mai înalte. Şi n-a fost doar Machiaveli. Mă gândesc la toţi moşierii – mai mici sau mai mari – despre care am citit prin cărţi sau îi vedem prin filme de epocă. Îşi păstrau cu îndârjire prestigiul prin îmbrăcăminte, ţinută, obiceiuri, reguli impuse celor din jur, familiei mai ales, dar şi lor, în primul rând.

Care este mentalitatea noastă? Am spus-o deja: tendinţa către lejeritate. Îmbrăcăminte lejeră,

344

preocupări lejere, moralitate lejeră. Viitorul? Nu poate fi decât ceva opus.

2005-09-26 Există încă în România o influenţă orientală, potrivit căreia, la conducere, trebuie să se afle un împărat, ţar, sultan - numele nu contează - un soi de tătuc, aşa după cum era alintat însuşi Stalin, şi nu pentru că ar fi posedat-o pe „Maica Rusia”, ci pentru că oamenii neajutoraţi simt nevoia unei forţe superioare lor, care – dacă nu le face vre-un bine – măcar să ştie de ce le merge rău.

Dar, pentru că românii se vor occidentali, au îmbrăţişat repede şi unele idei democratice. (Din nefericire, nu pe cele esenţiale, ci doar pe cele ce se potrivesc cu mentalitatea noastră.) Dintre toate, cea mai tentantă este ideea că „marele conducător” este ales de către popor, adică de plebe. Să spun că asta este doar un semn de mitocănie n-ar fi pe placul unora, aşa că n-o spun.

Da, democraţia are atât calităţi cât şi defecte, ca oricare alt sistem de guvernare. Ar trebui deci săi vedem şi alte aspecte, mai folositoare nouă. În primul rând, într-o democraţie nu conduce o singură persoană, ci mai multe, pe care le numim generic politicieni. Aceştia nu sunt în mod necesar „cei mai buni dintre ce buni”. Au in schimb o mare sete de putere. Esenţa democraţiei constă în faptul că politicienii, în lupta lor individuală pentru putere, îşi dispută scaunele în mod public, iar din disputa lor câştigă poporul, care-i alege pe cei mai eficienţi.

345

Cum nici un politician nu poate fi atât de bun încât să-i eclipseze pe ceilalţi, esenţa democraţiei este asigurată. Când totuşi o persoană iese in evidenta în mod exagerat, înseamnă că disputa n-a fost în totalitate publică şi s-a manevrat în culise. Vă sună cunoscut?

Aşa că, dragi români, nu-l mai căutaţi pe tătucul. Bucuraţi-vă că nu-l mai aveţi!

2005-09-25 „Pasărea de aur”, terminată de Brâncuşi în 1926, fusese declarată de către acesta la vama din New York „operă de artă, valorând 600 de dolari”.

Dar vameşii nu i-a recunoscut caracterul artistic, pretinzând pentru această „piesa din metal” taxe ce se ridicau la 210 dolari. Brâncuşi a intentat proces, tribunalul a numit experţi, şi aşa mai departe, prilej cu care s-a discutat despre artă până în 1928, când s-a terminat procesul. Remarcabil este faptul ca subiectul nu a fost lămurit nici până azi. Întrebarea „ce este şi ce nu este artă?” rămâne încă neelucidată.

Cum nu-mi place să am prea multe dubii în cap, caut surse lămuritoare. „Mic dicţionar enciclopedic” este o lucrare fundamentală, prin care înţelepţii noştri îi învaţă pe românii simpli sensul cuvintelor. Arta este aici „activitate umană, care are ca scop nemijlocit producerea valorilor estetice şi care utilizează mijloace de exprimare cu caracter senzorial”. De ce nemijlocit nu ştiu. Poate că este doar o rămăşiţă a limbii de lemn. Ce-i drept, eu am

346

o ediţie mai veche a cărţii; s-ar putea ca la ediţia nouă să-i fi găsit vre-un înlocuitor din materiale plastice. Oricum, facem abstracţie de el şi mergem mai departe. Aflăm deci că arta produce valori estetice. Ei, dacă n-am ştiut ce-i arta, acum precis că ne-am lămurit buştean (tot un fel de lemn).

Căutăm la estetic. Ca adjectiv, e ceva care aparţine esteticii, care corespunde cerinţelor esteticii, iar ca substantiv – ţineţi-vă bine – este „ştiinţa (ramură a filozofiei), care studiază arta ca forma cea mai înaltă de creare şi de receptare a frumosului, precum şi alte variante ale acestuia”. Trecem peste eroarea definirii artei prin estetic şi a esteticului prin arta, dar reţinem că abia aici aflăm că arta este „forma cea mai înaltă de creare şi de receptare a frumosului”.

Inutil să căutăm la frumos, pentru că ne trimite tot la estetic. Rămâne o speranţă cu „alte variante ale acestuia”, pentru că ni le putem defini singuri, după bunul nostru simţ.

Că ar fi o ştiinţă – şi încă ramură a filosofiei – devine ceva de-a dreptul halucinant pentru cei ce încă mai ştiu ce-i aia ştiinţă şi care este diferenţa dintre ea şi filozofie şi artă.

Cam aşa stau lucrurile în limba română. Să vedem totuşi ce spun şi alţii. Larousse nu ne lămureşte mai bine, ba dimpotrivă, după ei arta este doar o manieră de a face ceva potrivit regulilor. (Se vede că disciplina este la francezi o artă, deci nu caracterizează omul de rând.) Interesantă este precizarea ce o face mai departe, arătând că ea exprima un ideal de frumuseţe, corespunzător unui tip anume de civilizaţie. Deci ceea ce i se pare

347

frumos unui chinez nu este în mod necesar frumos pentru un italian, pentru că există civilizatie chineză, civilizatie italiană etc, şi ele nu sunt identice, chiar dacă au şi puncte de asemănare. Cu asta sunt de acord. Şi când te gândeşti că mai exista civilizaţie montană, rurală, urbană, antică, preistorică, regională de tot felul şi câte şi mai câte, astfel încât nimic nu mai poate fi definit.

Englezii, aşa cum mă aşteptam, sunt mai practici: ei nu dau o definiţie, ci o descriere cu exemplificări. The Oxford Dictionary spune că arta este meşteşugul uman (opus naturii) folosit la imitarea unor obiecte prin desen, pictură, cusături, carpete etc. Practic şi trist: frumosul lipseşte. De altfel, limba engleză, deşi are unul dintre cele mai bogate vocabulare, nu are cuvântul bibelou, cu semnificaţia celui din limba română. Cât despre imitaţii, preocuparea aparţine unei epoci trecute, pe cale de dispariţie după inventarea aparatului de fotografiat.

O definiţie mai puţin snoabă aparţine dicţionarului Encarta, editat de Microsoft, adică de americani: „crearea de lucrări frumoase sau provocând meditaţii, ca de exemplu în pictură, muzică, sau scrieri”. Tot el este cel mai clar si atunci când defineşte frumosul: combinaţia de calităţi, care fac ceva plăcut şi impresionant la ascultat, atins, sau în special la privit. Simplu şi clar. La arta, Encarta a introdus muzica şi scrierile, adică literatura. Ne întoarcem la dicţionarul enciclopedic român şi căutăm la literatură. Potrivit acestuia, literatura este „Arta al cărei mijloc de expresie este

348

limba (cuvântul)”. Bune şi parantezele la ceva! Deci este artă, doar că autorilor le-a scăpat din vedere atunci când au definit arta, pentru nici unul dintre simţurile noastre nu percep nemijlocit cuvântul, decât poate prin alfabetul Braille.

Vorbind despre artă, artiştii vor protesta vehement la ideea că meşteşugul lor se limitează la imitarea unor obiecte, aşa cum îl definesc englezii, pentru că arta modernă are ţeluri infinit mai înalte.

Ea vrea sa transmită sentimente şi chiar idei, concepte. În ultimă instanţă, ea formează caractere, sau cel puţin pretinde că încearcă.

Cat despre literatură, nici o definiţie nu se referă la conţinutul scrierilor, care mie mi se pare esenţial. Nu m-ar surprinde să găsesc o definiţie din care să aflăm că literatura se ocupă cu literele. E drept, dar literele se leagă în cuvinte, cuvintele în fraze, frazele transmit idei şi aşa mai departe, departe de tot fiind probabil ceea ce ar fi trebuit definit.

Un om simplu probabil că nu ar putea să dea o definiţie riguroasă noţiunii de artă, sau literatură, dar cu siguranţă că în sinea lui are o concepţie mai clară despre ele decât profesioniştii cuvintelor, cărora însă le lipseşte claritatea propriilor concepte.

Ca om simplu, nici eu nu voi încerca să dau o definiţie, dar consider că apartenenţa sau nonapartenenţa la literatură a unor scrieri depinde de conţinutul lor.

Majoritatea oamenilor de litere vor insista vehement că o carte de fizică, biologie, matematică etc. nu aparţine literaturii, ci este o carte de

349

specialitate. Bine-bine, dar dacă eliminăm toate specialităţile, atunci ce-i rămâne literaturii?

Dragostea? O încadrăm şi pe ea în domeniul psihanalizei şi am rezolvat problema, dacă am avut una. Aceeaşi întrebare se pune şi atunci când vorbim despre cultură. Ar rezulta că un om de cultură este cineva care nu a reuşit în nici o specialitate şi a rămas la nivelul superficial al celor care ştiu tot şi mai nimic.

Francezii definesc literatura, la fel ca şi arta, ca fiind ceva ce aparţine unei civilizaţii: ţară, regiune, epocă etc. Literatura română este deci altceva decât literatura engleză, sau chineză, şi nici una nu poate purta numele de literatură pur si simplu, decât poate cea franceză, care e cea mai cea (că hăis nu se poate).

Dacă literatura este o specialitate distinctă, atunci ar trebui s-o eliminăm din sfera culturii generale. Chiar pe toată?

Ei bine, cred că ar trebui să reflectăm mai mult la conţinutul a ceea ce intră în domeniul literaturii şi a nivelului de la care o lucrare merită să poarte acest nume. Faptul că o lucrare de artă, inclusiv literatură, ne trezeşte anumite sentimente este fără doar şi poate un criteriu de luat în seamă, dar nu poate fi singurul. Amintesc în treacăt că un matematician, spre exemplu, se poate amuza copios în faţa unei demonstraţii inteligente, a unei ecuaţii algebrice inedite, şi multe altele de felul acesta. Găsirea soluţiei unei probleme grele îi poate da momente de fericire adevărată, greu de atins în alte domenii. Chiar şi un sportiv trăieşte un

350

sentiment de neegalat atunci când, la săritura în înălţime, spre exemplu, trece peste stacheta ridicată mai sus decât recordul anterior. Când vorbim despre artă şi literatură ar trebui să găsim ceva mai consistent decât producerea unor sentimente, senzaţii etc. Şi totuşi, asemenea discipline nu sunt considerate a fi artistice şi e foarte bine aşa, pentru că îşi păstrează puritatea şi nu riscă să li se aplice criterii de evaluare incerte.

2005-09-22 S-a încheiat zilele trecute Concertul de Interpretare şi Festivalul George Enescu.

Câştigătorul concursului a fost violonistul ucrainean Valentin Sokolov. În concurs, a interpretat, bineînţeles, lucrări de George Enescu. La festivitatea de premiere însă, a cântat concertul în Re de Beethoven, care mi-a plăcut foarte mult. Nu ştiu dacă aprecierea mea de profan este corectă sau nu, dar mi s-a părut că muzicienii din noua generaţie au o interpretare mai romantică decât cei din generaţiile mai vechi, preocupaţi mai mult de dramatism decât de muzicalitate. Am remarcat acest lucru nu numai la Sokolov, dar si la alţii. În ceea ce priveşte Festivalul, aici printre invitaţi steaua incontestabilă a fost Nigel Kennedy, nu numai pentru îmbrăcămintea sa extravagantă, voind parcă să dovedească tuturor că muzica cultă este pentru toată lumea şi nu doar pentru câţiva snobi. Ce-i drept, cu talentul său îşi poate permite orice. În Festival a cântat – printre altele – concertul

351

pentru două viori de Bach, împreună cu un român, Remus Azoiţei, în prezent profesor la Royal Academy of Muzic din Londra. Bine cântat, nimic de zis. Mie, însă, acest concert îmi aminteşte o interpretare mai veche, realizată în 1958 la acelaşi Festival, de către Yehudi Menuhin şi David Oistrah.

Atunci, dublu concert a avut o dublă semnificaţie: - un muzicală: interpretarea lucrării de către cei mai mari doi violonişti ai timpului; - una politică: în plin război rece, se întâlneau un american şi un rus. Era la puţin timp după moartea lui Stalin, astfel că întâlnirea celor doi era interpretată ca o posibilă dezgheţare a relaţiilor. N-a fost să fie aşa, dar asta e altă problemă.

Ne dorim ca măcar astăzi să fie, chiar dacă nu toată lumea speră.

2005-09-22 Atunci când am absolvit liceul, aveam un puternic sentiment de incultură. Mi-l inoculaseră profesorii, care - obligaţi să predea ceea ce dorea partidul să ştim, deşi ei se străduiau să ne strecoare şi ceea ce ar fi trebuit să învăţăm - din când în când aveau răbufniri, din care noi trăgeam concluzia că ceea ce ştim noi este mai nimic în comparaţie cu ceea ce s-ar cuveni să ştie un adevărat om de cultură. E drept că mulţi profesori simt nevoia să-şi dea importanţă în faţa copiilor, dar ceva dreptate trebuie să fi avut. Se întâmpla în anii ’50, în plină propagandă stalinistă.

352

La acest lucru contribuia şi ceva din atmosfera oraşului, prin intelectualii, câţi mai trăiau şi care încă nu plecaseră către Bucureşti, ceea ce avea să se întâmple curând, astfel încât cvasitotalitatea orăşenilor moldoveni şi-au părăsit oraşele de obârşie. Se vorbea mereu despre o activitate culturală care ar fi existat înainte de război, dar care lipsea în acei ani, ceea ce era probabil destul de adevărat, chiar dacă nu la nivelul oraşului, dar cel puţin la nivelul unor cercuri. Aşa se explica apariţia unor oameni ca Celibidache, a căror meşteşug nu putea fi dobândit decât printr-o educaţie adecvata încă din fragedă copilărie, or o asemenea educaţie nu se putea realiza decât întrun mediu favorabil. Este evident că mă refer la Roman, astăzi un orăşel ce nu este nici măcar capitală de judeţ. (Îmi place să glumesc, spunând că Romanul este cel mai mare orăşel din România.)

Tot acolo, Enescu avea o prietenă la care venea foarte des până să se căsătoreasca. În timpul acestor vizite, dădea câte concert mai mare sau mai mic, public sau în cerc restrâns, după dispoziţie şi timp. Era chiar un mic prilej de înţepături printre doamnele din protipendadă, mai ales cu ocazia concertelor restrânse: „Ai fost dragă la concertul lui Enescu?” Dacă nu, însemnă că nu ai fost invitată.

Toate acestea se petreceau în trecut şi nu se mai întâmplau în timpul zilelor noastre, motiv pentru care eu eram conştientizat că Romanul nu mai are viata culturală din trecut. Totuşi, fiind aşezat de-a lungul liniei ferate Bucuresti-Suceava, el făcea parte din turneele trupelor bucureştene de tot felul, dar

353

nivelul lor nu era nici pe departe cel din trecut.

Singura concluzie posibilă este deci aceea că, în materie de cultură, eu sunt un handicapat. Referitor la strădaniile profesorilor de a ne băga ceva în cap, îmi amintesc că într-o zi am fost duşi să vizităm o întreprindere industrială, ceea ce evident nu putea să lipsească din educaţia noastră socialistă. Pe drumul de întoarcere însă, profesorul care ne conducea a avut ideea să intrăm şi la Biblioteca oraşului, că tot ne era în drum, să notăm că există un loc de unde se pot împrumuta cărţi şi cum anume. Subtilă strategie! Cele două vizite au fost de un contrast izbitor, plin de învăţăminte pentru cei ce voiau să le tragă. Din vizita la întreprindere, bineînţeles că n-am interes nimic, în afara de faptul că mediu era încărcat de praf, mirosuri neplăcute şi mult zgomot. Cealaltă, în schimb, era ceva la care merita să reflectăm. O altă vizită instructivă a fost iniţiată de profesorul de desen; el ne-a dus la muzeul de artă. Eticheta de muzeu era mult exagerată, dar ideea că orice oraş are o asemenea instituţie a fost esenţială pentru formarea noastră intelectuală. Pentru un oraş mic, era de aşteptat să avem un muzeu mic, tot aşa după cum ne aşteptam ca un oraş mare să ne ofere unul pe măsura dimensiunilor lui. De atunci, rareori mi-a scăpat vreun oraş prin care să trec dintr-un motiv oarecare şi să nu-i vizitez muzeul de artă, şi nu numai. Aşa se face că, atunci când am devenit student, principala mea preocupare a fost ca, pe lângă obligaţiile mele obişnuite de student, să-mi umplu golurile din cultură de care eram conştient, convins fiind că mai

354

sunt şi multe altele de care nici măcar nu ştiam că există, motiv pentru care, seară de seară eram prezent la o manifestare culturală oarecare, în special dintre cele muzicale. Eram nelipsit de la repetiţiile cu public de dinaintea concertelor săptămânale ale filarmonicii ieşene (pentru că erau gratis), ca să nu mai vorbesc despre concertele lecţii organizate de un inimos muzicolog – cred că George Pascu se numea. (Pascu este destul de sigur; George nu sunt sigur daca este corect.) La spectacolele propriu-zise, un portar în vârstă ne dădea drumul la cei activa obişnuiţi ai casei pe o intrare secundară, cu câteva minute înainte începerea spectacolului, adică după ce posesorii biletelor îşi ocupau locurile. Accesul nostru era permis la balcon, unde însă acustica era chiar mai bună decât la parter. Sala teatrului din Iaşi, unde se ţineau marea majoritate a spectacolelor, este o bijuterie arhitecturală cu o acustică despre care se spunea că ar fi foarte bună. Nu am devenit un expert în muzică, nu ştiu să cânt la nici un instrument, dar mă simt bine într-un astfel de mediu.

Din păcate, cu timpul lenea si-a spus cuvântul, astfel că azi rareori mai ies seara din casă pentru un spectacol, indiferent de ce fel. Mă uit la televizor ca tot romanul, participând astfel la programul naţional de tembelizare.

Dar, m-am luat cu vorba şi era să uit de ce spun toate acestea. Aseară am asistat la concertul susţinut de Negel Kenedy in cadrul Festivalului George Enescu.

355

2005-09-13 Orice om doreşte să-şi găsească un echilibru în tot ceea ce face, echilibrul fiind poziţia în care speră să-şi găsească liniştea. Echilibrul, însă, înseamnă nemişcare, stagnare, moarte. Din fericire, el nu există decât în mintea noastră, ca ideal.

Cineva, sau ceva, are grijă să nu rămânem acolo prea mult. Pendulul vieţii noastre doar trece prin aceasta poziţie, fără să se opresc vreodată. Mai curând putem spune că staţionează o clipă în poziţiile extreme, până când se hotărăşte să-şi schimbe sensul deplasării, în timp ce la trecerea prin poziţia de echilibru viteza lui este maximă.

Până la urmă, ceea ce contează este doar amplitudinea oscilaţiilor, mai mare la unii, mai mică la alţii, în funcţie de sensibilitatea instrumentului cu care îşi măsoară devierile de la ceea ce consideră a fi drumul normal. Cum rămâne cu echilibrul? Păi, dacă nu putem fi chiar acolo, poate că ar trebui să ne păstram pe-aproape, deşi nu sunt tocmai sigur că ar fi bine.

2005-06-05 După referendumul din Franţa şi Olanda, este la modă acum să se vorbească despre UE, Constituţia UE, oportunitatea aderării la UE, sau chiar a apartenenţei la această asociaţie ce se vrea a deveni stat, asemenea SUA. Orice ins are o opinie, c’asa-i în democraţie. Fără doar şi poate, democraţia este un lucru bun! Şi tortul este un lucru

356

bun, mai ales dacă are şi frişcă, doar că nu putem mânca numai tort; mai avem nevoie şi de câte o murătură. Precum se ştie, nucleul UE a fost Franţa şi Germania, la care au aderat imediat Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Dacă imediat după al doilea război mondial, nemţii sau francezii ar fi fost întrebaţi prin referendum dacă sunt de acord să se asocieze, răspunsul ar fi fost un nu atât de evident, încât întrebarea însăşi ar fi fost considerată o glumă proastă. Existau însă, şi politicieni inteligenţi. Printre ei, Robert Schuman, deşi neamţ după nume şi chiar educat în Germania (studii de drept), născut la Luxemburg, luptase în rezistenţa franceză, fusese deputat, ministru de finanţe, chiar prim ministru pentru o scurtă perioadă, era ministru de externe al Franţei în 1950 când a propus ca resursele de cărbune şi oţel – mărul discordiei dintre Franţa şi Germania – să fie puse sub controlul unei organizaţii supranaţionale. Se sconta că disputa dintre cele două ţări va înceta atunci când ele vor fi implicate în afaceri comune. Konrad Adenauer, cancelarul de atunci al Germaniei de Vest, deşi neamţ 100%, oricât ar părea de curios, era un om cu vederi largi, aşa că a acceptat imediat propunerea. Restul se cunoaşte: din aproape în aproape, asocierea a devenit o idee majoră în politica economică a Europei de vest, ajungând astfel la Uniunea Europeana de astăzi. Ce-i drept, democraţie n-a prea fost aici, dar toată lumea s-a bucurat, nu numai pentru că toate acestea s-au întâmplat, dar mai ales pentru că le-a mers bine. Mă refer la toată lumea din UE. Nu ştiu ce gândeau

357

americanii în anii aceia – eram doar un puşti pe atunci – ştiu doar că englezii s-au gândit mult până s-o facă, şi nici astăzi n-au adoptat moneda unică, Euro. Cât despre ai noştri – mă refer la politicieni, ştiu că nu gândeau deloc, aşa că ei nu intra în ecuaţie.

N-aş vrea să se creadă că am ceva împotriva democraţiei. Democraţia este necesara în orice stat, dar cu măsură. Înainte de a fi o stare de fapt, ea este un slogan propagandistic. De modul în care este utilizat depinde trecerea de la idee la realitate.

Credeam că Apusul se descurcă mai bine, tocmai pentru că a deprins exerciţiul democratic pe pielea lui, nu fără efort şi în nici un caz dintr-odată. Iată însă că – după doar activa ani de conducere ..., hai să nu-i spun cum – au pierdut buna măsură necesară în ori-şi-ce şi politicienii ei s-au lăsat din nou conduşi de porniri sentimentale în dauna inteligentei.

Rezultatul referendumului era de aşteptat, pentru că propaganda franceză – şi nu numai – pedala de mult pe această idee sub diferite forme.

Populaţia n-a făcut decât să răspundă în conformitate cu educaţia primită. Aderarea ţărilor din Est şi ideea unei constituţii europene, deşi aparent sunt două noţiuni independente, ele nu puteau fi disociate în acest moment, iar aderarea produce reacţii diferite în anumite medii, datorită intereselor diferite. România, spre exemplu, va fi un concurent serios pentru agricultura franceză, puternic subvenţionată. Evident că fermierii francezi nu sunt încântaţi, dar acesta este punctul lor de

358

vedere, particular şi meschin. Interesele generale, mai ales cele pe termen lung, pot fi diferite. Cei chemaţi să stabilească politica statului, se presupune că au vederi mai largi. Dacă însă, ei se fac mesageri ai unor interese meschine, atunci se pare că ne apropiem de realitatea franceză a zilelor noastre. Nu este pentru prima oară când politicienii spun una, gândesc alta, îşi ascund iresponsabilitatea în spatele unor idei demagogice ca democraţie, referendum etc. Publicitatea negativă, axată pe cerşetorii şi hoţii de origine română – ca şi cum occidentul n-ar avea poliţie şi justiţie – a fost îndelung premeditată. Ar fi fost suficient ca justiţia să-şi facă datoria şi să pedepsească cum se cuvine doar activă delicvenţi şi toţi ceilalţi n-ar mai fi existat. Poliţia este preocupată însă doar să-i inventarieze şi să furnizeze material pentru ziare şi televiziune. Colac peste pupăză, cu doar câteva zile înaintea referendumului din Franţa, ideea unui patron de a oferi servicii fictive plătite cu 100 de Euro în România celor pe care dorea să-i disponibilizeze sa bucurat de o publicitate incredibilă. Fără publicitate ar fi rămas doar o glumă locală. în schimb, constituţia europeană, cu cele peste 500 de pagini ale ei, n-a fost citită nici măcar de către toţi politicienii, iar implicaţiile ei profunde au rămas necunoscute pentru majoritatea populaţiei, deoarece – în afara unei publicităţi superficiale, de regulă negative – ea nu a fost prezentată aproape deloc în aspectele ei serioase. Votanţii au fost nu numai ignoranţi, dar – mai rău – au fost îndoctrinaţi.

359

Dar, în tot răul există întotdeauna şi un bine.

Din eşecuri oamenii învaţă. Jacques Chirac sigur regreta, deşi cam târziu! (Îl mai cheamă şi René; să speram că nu se va naşte încă odată!) Democraţia trebuie exersată mereu, altfel se deteriorează.

Experienţa referendumurilor sper că va duce la o revizuire serioasă a atitudinii politicienilor faţă de popoarele lor, dar şi a responsabilităţii votanţilor.

Oricum, ideea oricărui referendum este dovada suprema de demagogie a iniţiatorilor lui.

2004-11-04 Că ne lăudăm în ţară cu Biserica Neagră e foarte bine. Când o facem faţă de un străin însă, ar trebui mai întâi să ne gândim de unde vine. S-ar putea ca vizitatorul să fi văzut deja marele catedrale gotice din occident, sau chiar să fi trăit în apropierea vreuneia din ele, şi atunci măreţul nostru edificiu îi va apărea mult prea modest şi în dezacord cu importanţa exagerată pe care i-o acordăm noi.

Concluzia ce o va trage acel turist despre noi nu ne va fi deloc avantajoasă.

O biserică mai modestă ca dimensiuni, dar deosebit de cochetă – aşa cum sunt foarte multe altele - şi în orice caz originală ar stârni cu adevărat admiraţia străinilor. Şi câtă istorie se poate afla acolo....

360

2004-11-04 Ne închipuim că, dacă nu ştim încă totul, ştim totuşi foarte multe şi vom afla din ce în ce mai multe din ce întâmplă pe pământ şi în Univers. Mă tem însă că suntem asemenea unei musculiţe drosofila, ce încearcă să înţeleagă mecanismele lumii în scurta ei viaţă, al cărei „bing-bang” a început atunci când cineva a scos dopul unui vas cu conţinut în plină fermentaţie şi se va încheia imediat ce vasul va fi din nou acoperit.

2004-10-28 Astăzi am fost la vernisajul expoziţiei Mironescu, deschisă la Muzeul Bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului. A fost mai mult o sfeştanie decât un vernisaj, deoarece a venit şi episcopul de la Sibiu şi organizatorii au dorit să-i ofere lui oportunitatea deschiderii. Mironescu este, după opinia mea, cel mai valoros pictor pe care l-a avut Braşovul vreodată. Se împlinesc anul acesta 100 de ani de la naşterea lui. Fiind un venetic, ca majoritatea oamenilor de valoare ce fac faima oraşului, moldovean pe deasupra (din Iaşi) a fost prea puţin elogiat de critica de specialitate, care evidenţiază doar artişti de origine germană şi maghiară, dar care toţi la un loc nu-l pot egala pe Mironescu. În plus, el a pictat clasic. Este recunoscut ca pictor al Şcheiului – într-o epocă în care toţi cabotinii se strofocau să picteze abstract, spre totala şi definitiva lor pierzanie. Şi pentru ca nerecunoştinţa semenilor să fie completă, cel mai

361

mare pictor al Braşovului a murit la azilul de bătrâni, în 1985. A fost, ce-i drept, dorinţa lui. Aşa cum era de aşteptat, la vernisaj au participat doar admiratori, nu şi artişti plastici formaţi în şcolile actuale de arte plastice.

Noroc că există instituţii ca Biserica Sf. Nicolae, unde un entuziast, preotul Vasile Olteanu, mai mult istoric decât preot, care pe lângă foarte multe alte realizări culturale a organizat şi această expoziţie Mironescu, expoziţie ce va fi permanentă.

Tot biserica......

Cu ocazia vernisajului, acelaşi Vasile Olteanu a vorbit şi despre Anton Pan, un alt venetic, fugit la Braşov de teama represiunilor revoluţiei de la 1821.

Are şi el o mini expoziţie în aceeaşi clădire. De la moartea lui se împlinesc 150 de ani, dar oficialităţile culturale ale României de azi nici nu l-au menţionat, deşi s-ar fi cuvenit organizarea unui „An Anton Pan”, dat fiind contribuţia lui la cultura română.

Pentru descreţirea frunţilor, iată inscripţia de pe placa fixată pe aceeaşi clădire: „Am facut aceasta casa sa me hodinescu intrinsa pe cel Dumnedeu imi va lasa viata éra dupa moartea mea in jumetate casa va sedea scapatatii familiei ce va avea inscrisulu meu si in jumetate alti scapatati.

Isaia Persiceanu Arhimanditu 1882”.

Nu locuieşte nici un „scăpătat” în această atenansă a bisericii, deşi termenul are aici semnificaţia de urmaş.

362

2004-09-24 Azi m-a amuzat un cuplu de străini, care a cumpărat de la mine un autoportet, drept suvenir din Braşov. Alegerea a făcut-o ea, cu justificarea că vrea să-i facă un cadou surorii ei, care este pictoriţă. La plecare, el mi-a şoptit în Engleza (ea fiind spaniolă), nu fără o uşoară urmă de gelozie: „se vede că te-a plăcut că ţi-a luat portretul ca suvenir”.

2004-08-07 Pentru că în ultimul timp am avut câteva ameţeli, am fost la un consult medical. Medicul, o femeie drăguţă, m-a întrebat dacă ameţelile mele sunt asemănătoare cu cele ale unui om beat. Mi-a stat pe limbă să-i spun, dar m-am abţinut, că la beţie, omul nu simte nici o ameţeală. El este perfect. Cei din jur par să nu stea la locul lor.

Eventual picioarele sunt fie prea independente, fie prea moi; capul însă este bun, chiar cu tendinţa de a deveni centrul universului.

2004-08-07 Când învăţam la fizică despre atomi, ni s-a explicat că aceştia se compun dintr-un nucleu şi câţiva electroni, ce se rotesc în jurul nucleului.

Dimensiunea electronilor – ni s-a spus – este foarte mică în raport cu raza orbitei pe care se mişcă. Nici dimensiunea nucleului nu este prea mare. Atomul,

363

ca un corp compact mi l-am imaginat asemenea unui obiect legat cu o sfoară şi rotit foarte repede, astfel că lasă impresia unui disc. Am aflat mai târziu că această concepţie aparţine vechilor filosofi indieni, pentru care tot ce vedem noi şi ni se pare real este de fapt o impresie, o construcţie asemănătoare cu a atomului, descoperit mai târziu.

Tot la orele de fizică, am aflat apoi că nici nucleul atomului nu este compact, că şi el se compune din ceva particule, care la rândul lor se compun din altele şi probabil că lucrurile merg astfel la infinit. Rămâne atunci întrebarea: câtă materie propriu-zisă există în univers? Oricum, foarte puţină. Găurile negre ar putea fi explicate ca zone în care mişcarea încetează şi atunci materia, foarte putină, încape într-un degetar. În extremis, materia poate că nici nu există, cel puţin în sensul în care o gândim noi, adică ceva concret, pe care să pui mâna. Ar fi cel mai teribil paradox: nimicul care se învârte şi pare a fi ceva.

Reciproca: orice nimic pare a fi ceva, dacă se învârte. ...

Când sorii se sting şi când stelele pică, îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă, Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, Să văd cerul negru că lumile-şi cerne Ca prăzi trecătoare a morţii eterne...

364

Pentru a nu rămâne în zona paradoxului, va trebui să admitem că ceva totuşi există, dar trebuie să fie al naibii de mic.

2004-07-02 Când spun astăzi că, după 1989, am fost la Paris, cei din generaţia mea – şi nici aceştia toţi – realizează că astfel eu mi-am împlinit un vis.

Majoritatea celor tineri însă, vor asocia afirmaţia mea cu faptul că vre-o rudă a lui a fost şi ea în străinătate, eventual în Spania la cules căpşuni, în timp ce eu doar m-am plimbat prin Paris. Eventual m-ar chestiona dacă am găsit acolo ceva droguri mai bune sau mai ieftine.

2004-04-05 Istoricul Papacostea spune că el nu cunoaşte cu exactitate ce s-a întâmplat în 1989, nu ştie care a fost rolul real al fiecăruia dintre participanţi – din interior şi din exterior – astfel încât el nu se poate pronunţa. Aceeaşi poziţie o adoptă majoritatea istoricilor, şi în general a tuturor celor ce totuşi mai ştiu câte ceva, dar îşi dau seama că nu cunosc suficient.

Restul românilor au opinii precise şi limpezi (pentru ei).

365

2009-04-28 Henri Bergson relatează cu stupoare despre „doi nobili străini, veniţi de departe, dar îmbrăcaţi asemenea nouă (francezilor), plimbându-se printre noi, amabili şi afabili, dar care, după puţină vreme, întorşi în ţara lor şi afiliaţi la două partide diferite, unul dintre ei l-a trimis pe celalalt la spânzurătoare, numai pentru a se debarasa de un adversar stânjenitor. Instinctul politic originar trecuse peste civilizaţie, lăsând natura să se manifeste”.

Patriotic mesaj! Păcat că e fals! Poate avea drept scuză a erorii sale faptul că nu apucase să-i cunoască pe Pol Pot şi echipa sa, care se „civilizaseră” şi ei tot la Paris.

Iată ce înseamnă să inversezi logica în interesul tău.

2004-03-04 În tinereţe, Kant a fost un profesoraş de provincie, iar Einstein un funcţionar mărunt.

Germania le-a recunoscut meritele. În România şiar fi pierdut şi posturile pe care le aveau, dacă vorbeau mai mult decât le era permis.

2004-01-19 La marginea Bucureştiului de alta dată exista o stradă, numită Calea Osândiţilor, pentru că ducea la locul de execuţie a condamnaţilor la moarte.

Strada era plină de cârciumi. În drumul lor prin faţa cârciumilor, condamnaţilor li se oferea câte un

366

pahar de vin, astfel încât la final erau suficient de beţi pentru a nu mai şti ce li se întâmplă. Iată un semn al cumsecădeniei româneşti.

2004-01-18 Omul simplu nu va înţelege niciodată dialectica contrariilor, nu va înţelege necesitatea echilibrului dintre tendinţele contrare etc. Va fi întotdeauna convins de adevărul lui şi nu va accepta adevărul altuia; gustul lui este unicul bun şi aşa mai departe. De aceea, odată ajuns şef, vrea să arbitreze toate conflictele, fie şi de idei, chiar dacă nu pricepe motivaţiile conflictului. Devine un pericol public, pentru că îşi va impune opiniile, oricât de năroade. Idealul lui nu este echilibrul, ci doar ideile lui fixe.

2004-01-18 Ideea unor părinţi că un copil ar avea înclinaţii către fizică sau inginerie, pentru că îi place să meşterească cu şurubelniţa sau ciocanul este evident falsă. Atât fizica, cât şi ingineria, sunt profesiuni, în care predominată este gândirea abstractă şi nu manualitatea. Atât fizicianul, cât şi inginerul, folosesc imaginaţia şi creionul, şi nu şurubelniţa.

Este valabil în aproape toate domeniile.

367

2004-01-18 Zilele trecute am urmărit un dialog la TV între doi indivizi. Mie ambii indivizi îmi plac. De aceea mia părut rău pentru ei că, în timpul discuţiei nu s-au înţeles deloc. Fiecare avea dreptate în unele privinţe, şi nu avea dreptate altele. Greşeala lor a fost aceea că, în loc să plece de pe o platformă comună, asupra căreia erau de acord amândoi şi să încerce, din aproape în aproape, să-şi armonizeze punctele de vedere, în timpul discuţiei nu au făcut decât să adâncească prăpastia dintre ei, fiecare încrâncenându-se în argumentaţia proprie şi încercând să-l ironizeze pe celalalt. Discuţia a fost un eşec total, atât pentru ei cât şi pentru spectatori.

2004-01-16 Cunoştinţele noastre, ale fiecăruia dintre noi, sunt asemenea unui puzzle tridimensional. Orice informaţie care atinge acest puzzle este reţinută numai dacă se potriveşte cunoştinţelor anterior dobândite; altfel, este respinsă. În mod natural acest puzzle creşte în mod uniform, pe toate dimensiunile, ca o sferă, pentru că informaţiile vin de pretutindeni. Creşterea razei va deci relativ mică.

O creştere accentuată pe o anumita direcţie se realizează doar dacă voinţa noastră sau educaţia ne canalizează într-o asemenea direcţie. Este cazul celor ce se specializează într-un anumit domeniu.

368

2004-01-16 De multe ori am fost acuzat de către colegi şi prieteni că, prin exprimare, ton şi atitudine dau verdicte şi anulez opiniile altora. Acuzaţia mă surprinde, pentru că dorinţa mea este exact inversă.

Prin natura ei, orice opinie, inclusiv a mea, este subiectivă, deci poate fi, chiar dacă nu în totalitate greşită, dar cel puţin pasibilă de îmbunătăţiri. Îmi doresc de aceea cu toată sinceritatea să comunic cu ceilalţi şi să le aflu opiniile, nu pentru ca să le fac lor pe plac, ci pentru că aceasta mă ajută să-mi îmbunătăţesc propria mea opinie. Evident că, pentru aceasta, trebuie să-mi expun opinia mea şi să mi-o susţin. Pretind acelaşi lucru şi de la ceilalţi.

Aştept să fiu contrazis pentru ca şi eu îi contrazic. În acest fel, opiniile noastre se rafinează.

Uneori, recunosc, pot fi dur. Mi se întâmplă atunci când opiniile celuilalt nu pot fi luate în seamă, din diferite motive.

2004-01-07 Impozitarea pe profit este o idee anacronică.

Ea derivă din trecut, când numai cei mai avuţi dintre oameni aveau responsabilităţi sociale. Statul, în formele sale incipiente, era propria lor creaţie şi servea propriilor lor interese. Combinaţia dintre democraţie (fie ea şi demagogică) şi proprietate a născut un hibrid, pe cale de a intra în colaps, tocmai datorita anacronismului sistemului de impozitare, Dacă suntem egali la vot, s-ar cuveni să fim egali şi la responsabilităţi. Nu munca trebuie impozitată;

369

dimpotrivă, ea ar trebui răsplătită. Soluţia poate fi un impozit minimal egal pentru toţi cetăţenii maturi, plus impozite speciale şi diferenţiate pentru spaţiu de locuinţă şi altele. Cei ce nu-şi plătesc impozitele pot fi impuşi la muncă pentru societate.

2004-01-07 Jocurile politice ale secolului XX au fost făcute de Mao. Dacă pentru fiecare chinez s-ar fi pretins 100 grame de orez mai mult, după modelul german de la începutul secolului, care pretindea mai mult „spaţiu vital”, atunci economia mondială ar fi fost dată peste cap. Mao a fost cel care i-a ţinut pe chinezi în frâu.

Pe de altă parte, ca ţară comunistă, dacă ar fi cooperat cu URSS, atunci aveau asigurată supremaţia mondială. Dar Mao a sesizat putreziciunea sistemului sovietic. Reţinerea Chinei a făcut ca balanţa să rămână echilibrată.

Dacă Mao este un reprezentant al filozofiei orientale – pentru că el a fost şi filozof, pe lângă politician – atunci trebuie să recunoaştem că nici un reprezentat occidental – politician sau filozof – n-a jucat în istorie un rol atât de mare. În Europa, de la filozofia clasică germană la Hitler, de la revoluţia franceză, cu excitaţiile ei egalitariste, şi până la comunismul sovietic, drumul stupidităţii europene a fost întotdeauna pavat cu intenţii bune, dar cu efecte catastrofale. Şi asta atunci când intenţiile au corespuns cu afirmaţiile, pentru că în multe cazuri, opoziţia dintre ele era totală, ca în cazul cruciadelor.

370

N-aş spune că filozofia lui Mao a fost perfectă, dar cu certitudine a noastră este greşita. Un lucru e sigur: ne place să credem că suntem raţionali, dar etichetăm drept raţional ceea ce se dovedeşte a fi doar produsul dorinţelor noastre.

2004-08-29 În lume există şi bine şi rău, şi Dumnezeu, dar şi Diavol. Problema noastră constă în faptul că nu ştim sigur când ne aflăm sub influenta lui Dumnezeu şi când într-a Diavolului, mai ales că Diavolul este parşiv şi se poate ascunde chiar şi sub masca unui preot.

Aprecierea noastră asupra binelui şi a răului este relativă. Cel ce oferă un pahar de vin va fi etichetat drept un om, cu atât mai bun cu cât primitorul este un amator mai mare de băutură.

Pentru o terţă persoană, care realizează efectele negative ale băuturii, ofertantul va fi etichetat drept un reprezentant al Diavolului iar primitorul ca fiind sub influenţa lui.

2004-08-07 În Biblie, după fiecare zi a Genezei, se spune că Dumnezeu „a văzut că a fost bine” (ceea ce a făcut), dar numai până în ziua a şasea. După ce l-a făcut pe om, nu mai face aceeaşi menţiune. Păcat că nu există un „jurnal” al activităţii sale Dumnezeu şi după cea de a şaptea zi a genezei.

371

2004-08-07 Adevărul este Dumnezeu Oamenii caută Adevărul Deci oamenii îl caută pe Dumnezeu Evident nu pe dumnezeul popilor. Pe acela se pare că îl cunoaştem.

Fiecare individ îşi găseşte un dumnezeul al lui, pe măsura firii şi a cunoştinţelor sale. Există deci toţi atâţia dumnezei câţi indivizi. Omul este însă o fiinţă socială. El se autodefineşte în raport cu ceilalţi. Dumnezeul fiecăruia este deci şi el definit în raport cu dumnezeii celorlalţi, ca o umbrelă acoperitoare peste toţi dumnezeii personali.

Dumnezeul tuturor este deci un concept social, definit holistic. Iar pentru că societate se schimbă, Dumnezeu se schimba şi el, pentru a oferi un răspuns satisfăcător năzuinţelor oamenilor. Sau invers.

2008-01-20 Auguste Comte (1798-1857) a început politehnica dar a fost exmatriculat. Spre sfârşitul vieţii a încercat să creeze o nouă religie: religia pozitivă. Între timp a inventat termenul „sociologie”.

De aici nu putea fi exmatriculat.

2004-04-13 Janseniştii au căutat cu ajutorul lui Pascal să apere credinţa de atacurile raţionalismului, din ce în

372

ce mai virulent la vremea lor. Pascal şi-a dat seama ca nu este posibil să combaţi raţionalismul pe căi raţionale. Iată un om deştept.

2008-01-20 Evul Mediu este privit ca o perioadă foarte religioasă, în care toţi oamenii ar fi fost credincioşi convinşi. Noi însă nu ştim nimic despre adevăratele opinii ale oamenilor, pentru că nimeni n-a scris despre ele. Scrisul era un privilegiu al intelectualilor epocii, care erau parte a clasei politice, deci ei scriau aşa cum doreau să fie oamenii, şi nu cum erau ei în realitate. Şi astăzi, Biserica catolică îi consideră creştini romano-catolici pe toţi indoamericanii, care însă îşi păstrează credinţele lor ancestrale.

2008-01-20 Martorii lui Iehova afirmă că Dumnezeu va veni pe pământ şi îi va pedepsi pe toţi cei ce nu fac parte din secta lor. Aceasta idee nu este creştină, pentru că dumnezeul creştin este o divinitate iertătoare (vezi parabola fiului rătăcitor). Într-un fel, iehoviştii revin la doctrina mai veche a evreilor, care spun că ei sunt poporul ales; iehoviştii spun că ei sunt secta aleasă.

373

Lulu s-a dilit Aici, Lulu este un nume fictiv. În realitate, el a fost un personaj cât se poate de real. Era directorul unui institut de proiectare, numit acolo de către partid, conform uzanţelor vremii. Prin jur de 1980, i s-a urcat la cap: voia să se afirme ca mare specialist. Institutul lui ar fi trebuit să realizeze cel mai grozav proiect din ţară, proiect în care el ar fi fost creierul. „Lulu s-a dilit” a fost o afirmaţie lansată de colegii lui de partid, pentru că ideea ca un activist să fi devenit brusc şi profesionist în instituţia în care fusese numit s-o supravegheze era considerată ca fiind imposibilă chiar şi de către ei.

2008-01-20 Într-o duminică pe la prânz, treceam pe o stradă puţin circulată la acea oră, într-o zonă în care eram total necunoscut. Doi bărbaţi, cu aspect de muncitori – foşti ţărani – stăteau de vorbă. Unul în poarta, cu bustul gol şi ceva burtă, era, evident, proprietarul casei. Un altul, cu spatele către mine, nu mă putea vedea. Celalalt însă, deşi m-a văzut de la distanţă, în loc să-mi facă loc să trec pe trotuar – era loc destul - când m-am apropiat la 3-5 metri, s-a întors puţin, atât cât să se facă că nu mă vede, obligându-mă astfel să-i ocolesc pe carosabil. Eram îmbrăcat modest. Doar ochelarii mă trădau ca nefiind la fel ca ei. Era suficient! Există ură faţă de intelectuali? Dacă da, vreau să cred că numai în capul celor unde comunismul a găsit suficient teren liber pentru a o sădi.

374

2008-01-20 Un intelectual este sinteza cărţilor pe care lea citit. Nu ştiu acum dacă această afirmaţie am citito undeva, sau tocmai am inventat-o, dar asta nu face decât să confirme corectitudinea ei. Atenţie însă! Nu mulţimea cărţilor contează, ci valoarea lor.

Un ascultător de manele nu devine în mod necesar un muzicolog doar ascultându-le. Iar literatura română e plină de manele literare, din păcate. Nu este doar un epitet jicnitor, gratuit. Dacă încercăm să dăm o definite cuvântului „manele”, vom constata uşor că aceleaşi criterii se potrivesc foarte bine şi unora dintre romanele considerate clasice ale literaturii române postbelice, şi asta doar pentru că unii critici literaţi cu influenţă în epocă se regăsesc în mentalitatea şi cultura maneliştilor.

2008-01-20 Echilibrul în luptă nu se păstrează doar prin egalitatea forţelor combatanţilor. Teoretic, când unul dintre adversari este în dificultate, celalalt se grăbeşte să profite şi să preia conducerea.

Echilibrul s-ar distruge, dacă n-ar interveni altceva.

Acel altceva este de cele mai multe ori frica. Frica nu numai de adversar, dar şi frica de a nu strica ceea ce tocmai a câştigat. Ea il determină pe cel aflat pe val să se oprească o clipa, bucuros că a avut prilejul să-şi arate colţii, şi cu speranţa că

375

adversarul nu va îndrăzni prea repede să se ridice.

Dar, uneori, el se ridica!

2008-01-20 Preferinţa noastră pentru sistemul zecimal o datorăm celor 10 degete, ca prim instrument de calcul. Deşi el era cunoscut în India încă din antichitate, el a fost introdus în Europa abia în 1202 de către Leonardo Fibonacce. În trecut, cu toate că oamenii aveau acelaşi număr de degete, au folosit multe alte sisteme.

2008-01-19 Există persoane care, în numele „bunei creşteri” sau pentru ca aşa sunt construiţi ei, nu sunt în totalitate sinceri şi se abţin să-şi exprime gândurile. La cealaltă extremitate, sunt mitocanii care-şi aruncă unul altuia cuvinte pe care nici măcar nu le-au gândit îndeajuns. Primii îşi vor reproşa mai târziu că nu s-au informat la timp etc. Ceilalţi se vor împăca imediat la o bere. Sigur, n-am să recomand mitocănia ca soluţie de rezolvare a conflictelor, dar cred că ar trebui să existe o cale de comunicare deschisă către dialog. Totul revine al o problemă de educaţie: oameni sunt făcuţi să comunice. Civilizaţia tocmai asta înseamnă: a respecta cele câteva reguli care fac viaţa posibilă în interiorul cetăţii. Iar pentru aceasta trebuie să existe comunicare, pentru că numai prin comunicare putem afla ce gândeşte

376

celalalt. Doar aşa vom găsi soluţii, care să ne transforme din adversari în parteneri.

2008-01-19 Ca student, asistam de la balcon la concertele simfonice ale Filarmonicii, de unde vedeam de sus – ce-i drept de la distanţă – întreaga scenă: orchestră, dirijor, solist. Acum, merg la parter şi, dacă este un concert pentru pian, văd pianul. În planul secund se văd picioarele dirijorului şi – după împrejurări – solistul şi o parte din orchestră. Dacă nu este un concert pentru pian, atunci în primul plan apare fundului dirijorului.

2008-01-20 Este pentru a doua oară când foşti colegi de serviciu vin să-mi relateze coşmarurile lor. Primul, a fost cu câţiva ani în urmă. Încă mai lucram, când un coleg mi-a spus, încă îngrozit că a visat că eu fusesem numit şef. S-a trezit şi n-a mai putut să doarmă. Acum, după ce am ieşit la pensie, un alt fost coleg de serviciu, şi el pensionar, a visat că încă mai lucram amândoi şi că a venit un ordin de restructurare: toţi urmau să fie disponibilizaţi, numai eu rămâneam, să fac treaba tuturor. Măgulitor pentru mine, într-un fel, dar interesant ce coşmaruri provoca prezenta mea printre unii colegi! Apreciez sinceritatea lor.

377

2008-01-20 În general, oamenii sunt interesaţi de informaţii care vin să confirme sau să nuanţeze ceea ce ei deja ştiu. Informaţii absolut noi, care nu se leagă cu nimic de cunoştinţele lor anterioare nu-i interesează.

2008-01-20 Lipsa informaţiilor corecte despre România nu este, din păcate pentru noi, deloc întâmplătoare.

Americanii, destul de nepăsători în ceea ce priveşte zona Europei de Est, lasă loc celor interesaţi să-şi facă propria lor propagandă. Am avut ocazia să frunzăresc manualele şcolare pentru liceele americane. Bineînţeles că am acordat o atenţie specială capitolelor din istoria universală ce se referă la zona central-est europeană. Nici un cuvânt despre România, iar pe hărţile simplificate ale Europei, pe care sunt redate diferitele evenimente istorice, pe spaţiul României apare Bulgaria, scris mare între Timişoara şi Constanţa. Nu ne mai mirăm că unii americani se întreabă dacă nu cumva România este capitala Bulgariei. Există foarte multe alte asemenea erori care atunci m-au supărat foarte mult, dar nu doresc să insist acum asupra lor. Dacă ele se pot explica prin nepăsarea şi ignoranţa americanilor pentru ţările Europei de est, ele nu explică însă nepăsarea şi ignoranţa oficialităţilor române.

378

2008-01-20 Sorin Alexandrescu a afirmat că Europa occidentală este mai avansată datorită catolicismului ei, pe care îl asociază cu Renaşterea, în timp ce noi am rămas bizantini. Dacă prima afirmaţie este reală, explicaţia este ridicolă. Îi scapă faptul că Renaşterea a însemnat tocmai depăşirea religiei, ieşirea din Evul Mediu negru şi păşirea spre raţionalism, fără a mai vorbi că Renaşterea este produsul bizantinilor refugiaţi din Constantinopole după cucerirea turcilor, şi că Occidentul însuşi este mai mult protestant decât catolic.

2006-12-29 Societatea occidentală este mai sofisticată şi, de aceea, unele lucruri nu se văd cu claritate.

Comunismul, prin simplificarea societăţii la nivelul de înţelegere al conducătorilor săi, a făcut posibilă o înţelegere mai exactă a societăţii de către oamenii simpli. Simţul istoriei este prezent la români, nu şi la occidentali.

Nu acelaşi lucru se întâmplă şi la nivele înalte. La afirmaţia „americanii sunt inculţi”, singurul lucru evident este incultura susţinătorului acestei idei. Asemenea persoane se bazează pe constatarea că americanii cu care au stat ei de vorba n-au auzit de Marin Preda, dar le scapă că ei înşişi sunt ignoranţi în privinţa literaturii americane.

Asta ca să nu mai vorbim despre faptul că „statistica” lor este nerelevantă. O simplă logică i-ar fi condus la ideea că un stat ca USA a ajuns în vârf

379

tocmai pentru că a avut oameni capabili, în timp ce România se află în mahalaua Europei, pentru că acesta este nivelul oamenilor ei de cultură.

2006-12-29 Am stat de vorbă cu un scriitor profesionist, trecut demult de vârsta maturităţii. Era mai mult decât gelos, aproape revoltat, pe mulţimea de indivizi care, după ce ies la pensie, se apucă de scris, în timp ce el scrie (trudeşte pe câmpia literaturii) de la 15 ani. L-am întrebat ce l-a determinat să scrie. Mi s-a confesat că, la şcoală, nu prea „le avea cu matematica, fizica şi celelalte”, dar a a avut o încurajare de la profesorul de Limba şi Literatura Română. Întrebarea „Ce credea el la 15 ani că va avea de spus lumii atunci când se va maturiza?” n-ar fi putut fi decât una retorică, aşa că nu i-am pus-o. Dat fiind inabilitatea lui intelectuală pentru domenii mai profunde, este de presupus că nici nu s-a gândit la aşa ceva. Între timp, omul nostru a învăţat meşteşugul scrisului, dar numai atât. Funcţiile înalte pe care le-a dobândit, anturajul format din persoane din aceeaşi categorie cu el şi care, din motive fireşti, se susţin între ei, l-au făcut să piardă simţul măsurii şi – asemenea dictatorilor – să confunde visul cu realitatea. I-as fi sugerat câteva teme, de care literatura română are nevoie şi despre care el ar putea să scrie, dar mi-am dat seama că era nu numai mult prea târziu ci şi peste capacitatea lui de înţelegere a fenomenelor sociale reale.

380

2006-12-14 În interiorul unui supermarket, o ţigancă se învârtea în jurul căruciorului meu, ce-l lăsasem la circa 5 metri distanţă. Aşa nepăzit în aparenţă cum era, o tenta, deşi nu-i folosea la nimic. Aceleaşi mărfuri existau pe rafturi. Cu greu îşi putea stăpâni reflexul.

2006-12-10 Emisiunile TV gen „Cine ştie câştigă” şi-au pierdut interesul, datorită inculturii organizatorilor. Întrebările puse de ei sunt în afara interesului spectatorilor şi nu aparţin culturii generale.

2006-12-10 O diferenţă mică în aparenţă, dar mare în fond. Unii au absolvit un institut de arte plastice, în timp ce alţii o facultate de arte plastici din cadrul unei universităţi. Primii sunt artişti; ceilalţi sunt profesori de liceu, cu specialitatea desen, ceea ce nu-i împiedică să se recomande artişti.

2006-11-05 Eu nu pretind că tot ceea ce am făcut în viaţa mea a fost foarte bine. Dimpotrivă, recunosc că am făcut numeroase greşeli, unele foarte grave. Ceea ce poate să surprindă este faptul că nu regret

381

niciuna dintre ele, pentru ca ar însemna să mă contest pe mine însumi. Eu sunt cel ce sunt ca rezultat al faptelor mele bune şi rele. Fără aceste greşeli – eventual cu altele – aş fi fost o altă persoană, mai bună sau mai rea. „Greşeala este locul de unde te ridici să mergi mai departe”, a spus cineva. Cu ce învăţăminte? În ce direcţie? Pai, tocmai aste ne defineşte ca indivizi. Eu sunt suma greşelilor mele.

Reuşitele, adică ce am făcut între două greşeli au contat, desigur, dar îmi este mai greu să le analizez fără să fiu subiectiv.

2006-09-14 Râşnovul a fost un sat cochet cu oameni harnici; acum este un orăşel mai puţin cochet şi cu oameni mai puţin harnici.

2006-06-23 La un vernisaj, un participant obişnuit al unor asemenea evenimente, venea aproape întotdeauna cu câinele său. Acesta stătea cuminte în general.

Odată însă, când un vorbitor nu se mai oprea, câinele s-a întins cât a putut şi a căscat intens.

Toată lumea a râs, iar vorbitorul, în sfârşit, şi-a scurtat discursul, cu remarca: „se pare că cineva s-a plictisit”.

382

2006-05-31 M-am născut dintr-o eroare. Mai exact, din prea multă dragoste, ceea ce este cam acelaşi lucru. S-a întâmplat ca mama şi cu tata să se împace după o cearta bună. Se mai întâmplă!! Cum ei au dorit să sărbătorească, dar şi să consolideze împăcarea, au plecat în vacanţa într-o staţiune ce trebuia să fie „de vis”. Condiţii ar fi fost: era pe la sfârşitul verii, toamna se apropia, cu alte cuvinte natura era pregătită să-şi arate roadele ei cele coapte. Visul, ca orice vis, a trecut. Rolul meu a fost aducerea lor cu picioarele pe pământ.

2006-05-28 Am avut ocazia să cunosc un personaj ce apare des la televizor, astfel că noi telespectatorii, îi cunoaştem foarte bine opiniile. Ar fi fost greu pentru el sa ne fi spus ceva nou. Mă aşteptam ca el să fie cel curios să afle opiniile noastre, nişte provinciali, în speranţa că va primi idei noi, îşi va împrospăta repertoriul etc. Surprinzător, personajului nostru îi plăcea doar să se asculte pe el însuşi. În final, nimeni n-a aflat nimic. Singurul câştig a fost tot al nostru, pentru că ne-am convins astfel că ne pierdem vremea ascultându-l.

2006-05-28 Puţin după 1989, pe una dintre străzile principale din Braşov, a apărut un magazin de calculatoare şi produse conexe. M-am bucurat.

383

Proprietar era un fost mare şef, implicat în comerţ exterior şi, implicit, bine conectat la fosta Securitate.

Mă aşteptam ca el să se ocupe în continuare de comerţ exterior, mai ales că aceste unităţi fuseseră desfiinţate şi era deci loc liber pentru firme private, mai ales că specialişti în domeniu erau extrem de puţini, el fiind unul dintre ei. Cel puţin aşa credeam eu. Regretam deci ca se ocupă de import şi nu de export, dar bine şi aşa, decât deloc.

Prima surpriză a fost încă de la intrare: deşi eram un client oarecare, m-a legitimat, aşa cum se proceda în acolo unde fusese şef. Probabil că nu mi-am putut ascunde surprinderea şi, ca justificare, a spus că vrea să se asigure că sunt în specialitate şi nu îi calc pragul fără rost.

A doua surpriză a venit câteva zile mai târziu.

Modernizându-şi magazinul, care avea către stradă o fereastră imensă, excelentă pentru un magazin, a înlocuit geamul cu unul semitransparent, prin care el putea să privească afară, dar din exterior nu se vedea în interior.

N-a stat mult timp acolo. A fost cooptat ca şef într-una dintre instituţiile nou înfiinţate. Magazinul l-a lăsat moştenire fiului. Între timp, calculatoarele aveau mai puţină căutare, aşa că s-a gândit să vândă programe. Aşchia nu sare departe de pom.

Mie a încercat să-mi povestească despre avantajele unei lucrări, cu pretenţia că el o proiectase. Întâmplarea face ca eu să fi cunoscut chiar foarte bine acea lucrare, care nu putea fi realizată de către o singură persoană. La ea lucrase timp de mai mulţi ani o echipă numeroasă de programatori americani

384

şi fusese cumpărată de statul român prin intermediul francezilor, odată cu achiziţionarea licenţei de fabricare a calculatoarelor. Ignoranţa lui însă era mare.

Evoluţia tehnicii Dacă a doua zi după expirarea termenului de garanţie mergi cu obiectul cumpărat la un atelier service, lucrătorul te va întreba cu superioritate: „Unde aţi găsit acest obiect? Încercaţi la antichităţi!

Poate acolo să-l achiziţioneze cineva.

2006-02-19 Un american ajuns la Moscova în anii ’70 a primit în schimbul unui Playboy zdrenţuit o ediţie Tolstoi legată în piele (cf. unui reportaj din Time)

2005-11-09 Am primit un aviz de la IRE (cei cu electricitatea), emis vineri care îmi cerea să rezolv problema în termen de 5 zile calendaristice (nu lucrătoare). Avizul l-am primit luni, deci marţi trebuia să-mi las toate treburile şi să merg la ei. Problema consta în faptul că, după scriptele lor, nu plătisem penultima factură, deşi o plătisem pe ultima. În realitate o plătisem prin automat, dar banii intraseră în alt cont. (La începuturile prelucrării automate a datelor în finanţele româneşti se întâmplau multe anomalii.) Cum funcţionara nu era prea versată iar eu puteam să trag cu coada ochiului pe calculatorul

385

ei, mi-am dat seama (odată cu ea) că banii intraseră în contul întreprinderii, dar nu sub-contul meu. În plus, nu eram singurul. Pentru că nu ştia cum să rezolve problema (poate nici nu vroia), încerca să scape de mine: „Va trebui să faceţi o cerere cu posibilităţi de identificare (adică să vin cu soţia, pentru că factura era pe numele ei, evident altă dată), să faceţi dumneavoastră, undeva (nu aici, pe copiatorul de lângă ea) o copie după factură şi chitanţă şi să încercaţi (evident cu puţine şanse de reuşită) să ...”. Era foarte mândră de importanţa ei şi satisfăcută de micimea mea, fără să se gândească la varianta că, poate mâine, va fi ea întro altă întreprindere, într-o poziţie similară cu cea a mea şi o funcţionară asemenea ei îi va face aceleaşi figuri.

2005-11-06 Ca elev, aveam doua modele radical diferite.

Pe de o parte erau unii profesori, cu hainele ponosite pentru că nu puteau să-şi permită altele noi, pe care însă îi ascultam cu gura căscată, iar pe de altă parte erau activiştii de partid, veniţi să conducă vre-o şedinţă, care vorbeau în stil acuzator între o oră şi două, fără să spună nimic, cu singurul mesaj subînţeles că partidul conduce.

Mai târziu, a trebuit să suport directori incapabili etc. Ultimul meu director se pricepea tot atât de bine – adică deloc – la fabricarea cărămizilor din lut şi uscate la soare – meseria tradiţională a familiei lui abandonate – pe cât de bine a înţeles la

386

ce folosea informatica. După revoluţie, situaţia parcă s-a deteriorat şi mai mult. Cunosc pe cineva care a devenit cadru didactic universitar, deşi nu-şi terminase liceul.

Aşa se face că, pentru mine, nu există nici o legătură între caracteristicile intrinseci ale unei persoane şi funcţia ce o îndeplineşte, datorită unei conjuncturi oarecare. Fiecare persoană trebuie analizată individual şi nu prin prisma funcţiei sau a domeniului în care lucrează.

2005-11-06 E la modă încă de câţiva ani ca puştoaicele, maimuţărindu-se după adulţi, să se sărute între ele atunci când se întâlnesc. Recent, m-a amuzat o scenă. Într-un grup în „exerciţiul funcţiunii”, cea mai activa s-a întristat brusc atunci când o colegă, în loc s-o sărute, a lovit-o uşor cu un caiet peste cap.

2005-11-06 Un tehnician, fost subaltern al meu, atunci când ruşii au intrat în Cehoslovacia şi exista suspiciunea că vor intra şi în România, mia spus: „Domnul Gheorghiu, nu de ruşi mi-e teama, ci de români. Dumneavoastră nu ştiţi cum s-au comportat ei după „eliberare”. Eu ştiu, pentru că lucram pe lângă consilierii sovietici în Sovrompetrol”.

387

2004-09-27 În Paradis, leul trăieşte împreună cu gazela şi, probabil, pasc împreună aceeaşi iarbă, deşi leul nu are aparatul digestiv necesar. Iar dacă ne gândim mai bine, poate că nici iarba n-ar trebui mâncată, pentru că şi ea este vie. Dar de ce să ne mai gândim atâta? Poate că în Paradis nici nu se mai mănâncă. Şi atunci de ce mai trăim? Pentru a cugeta? Poate! Să cugetam, deci, fără să gândim.

Asta trebuie să fie!

2002-12-26 În satul tradiţional, oamenii nu fură şi nici nu fac alte fărădelegi. Ei au o comportare corectă şi asta nu pentru că s-ar teme de jandarm, ci de opinia publică. Putem afirma că în condiţiile civilizaţiei rurale, ţăranul este civilizat, pentru că respectă regulile de convieţuire. Acelaşi individ, ajuns la oraş, în absenţa opiniei publice pe care o cunoştea şi care îl cunoştea, se simte liber de orice obligaţie.

2005-10-16 Religia şi morala nu vor dispărea niciodată.

Ele se schimbă odată cu societatea, dar nu pot să dispară. În consecinţă, moraliştii ar putea să ne mai slăbească cu teoriile lor, pentru că morala lor s-ar putea să nu mai fie adecvată perioadei în care trăim şi mai ales al celei viitoare. Nu ei construiesc viitorul. Omenirea şi-l construieşte singură, prin forţe

388

proprii. Dacă ei ţin sau nu pasul cu dezvoltarea omenirii, asta este problema lor.

2005-10-16 Obişnuiam în trecut să trec odată pe săptămâna pe la Institutul de Documentare Tehnică IDT) din Bucureşti, de unde împrumutam cărţi, reviste, solicitam ceea ce se numea cercetare documentară etc. Eram un documentarist semioficial al Centrului de Calcul. De câteva ori, am cerut traducerea unor articole publicate în limbi necunoscute mie: polonă, japoneză şi altele. Efectul a fost dezastruos. Expresii ca celebrele „pajişte magnetică” în loc de „câmp magnetic” sau „funcţia aspiră la nemurire” în loc de „funcţia tinde la infinit” ar fi fost doar dulci amuzamente. Textele primite erau cu totul de neînţeles. Le-am propus atunci celor de la IDT colaborarea mea. Nu ca filolog ci ca specialist în domeniu meu de activitate. Am fost refuzat categoric. Pentru că am încercat la mai multe uşi, o persoană ceva mai amabilă mi-a explicat că aici există un grup, care nu ar agrea prezenţa mea, pentru a nu le ştirbi prestigiul de atotcunoscători sau – mai rău – să le stric afacerea.

Singura soluţie este să intru mai întâi în grup, evident, pe alte căi. Am constatat astfel pe propriami piele că unele cugetări amare, deşi cunoscute, ţi se pot întâmpla personal.

389

2005-10-05 La scurt timp după apariţia primei mele cărţi, „Singur printre americani”, am primit un e-mail de la un tip care-mi spunea: „Da ce-ai fi vrut, bă, să te fi luat cineva de mână? Eu sunt aici ce aproape doi ani şi mă descurc singur.” La următorul mesaj, mi-a destăinuit că nu citise cartea şi că în general n-a citit prea multe cărţi, dar a văzut cartea în vitrina unei librării (nu spune ce căuta acolo) şi l-a frapat titlul.

2005-09-23 Am citit într-o enciclopedie că, în limba malaieza, urangutan înseamnă omul pădurii. Iată că populaţia din zona realizează asemănarea dintre om şi primate chiar şi fără aportul ştiinţei europene.

2005-09-25 Vărul meu, Dan, medic veterinar, către Margareta, soţia mea: „Se cunoaşte că asta este o casă de medic uman; telefonul sună într-una.

Pacienţii mei nu mă deranjează”.

2005-09-13 Suntem îndemnaţi ca seara, înainte de a adormi, să ne facem bilanţul zilei ce a trecut şi planul zilei de mâine. Aş putea fi sigur că, după asta, n-aş mai putea dormi.

390

„Şi mâine e o zi” a lui Scarlet O’Hara e o filosofie infinit mai inteligentă. Mâine voi avea mintea limpede şi voi putea decide mai bine ce am de făcut”.

2005-05-01 Cei care fac avere – indiferent cum – sunt acceptaţi în occident fără probleme. Dovada: rusul Abramovici! Faptul că el a furat banii din Rusia este ghinionul Rusiei.

2005-04-13 În informatică, mai exact în Centrul de Calcul în care am lucrat, existau mai multe domenii de activitate: unele mai apropiate de calculator, altele mai apropiate de utilizator. Primele erau mai simple şi, de aceea, activitatea profesioniştilor mai uşor de evaluat. Un program funcţionează sau nu. Pentru ceilalţi însă, lucrurile erau cu mult mai complexe. Ei trebuiau să cunoască nu numai posibilităţile calculatorului, dar şi să înţeleagă problematica domeniului pentru care lucrează (economie, medicină, industrie, agricultură etc.), să modeleze măcar informatic, dacă nu matematic, fenomenul supus analizei etc. El trebuia să fie tobă de carte, să aibă imaginaţie, capacitate de comunicare şi multe altele. Pe scurt, trebuia să fie un om capabil.

Consecinţa a fost aceea că tocmai aici, printre analişti adevăraţi, s-au strecurat impostorii. Nu degeaba a spus nu ştiu cine că orice exagerare

391

este posibilă acolo unde lucrurile nu sunt măsurabile. (El a spus-o mai frumos, dar asta e esenţa.) În literatură, artă etc., situaţia este identică, cu deosebirea că artiştilor şi scriitorilor nu le cere nimeni sa scrie programe pentru calculator.

Morala: fiecare persoană trebuie judecată individual. Dacă îi atribuim caracteristicile grupului atunci n-am făcut nimic, pentru că grupul nu are caracteristici unitare. Un scriitor scrie cărţi. Asta-i tot ce putem spune despre el. De la pornografie la poezie poate fi orice. Că scrie la comanda, sau are el ceva de spus, că o face bine sau prost, tot scriitor se cheamă. Singur, omul contează!

2005-02-27 S-au scris tomuri despre etică, morală etc.

Toate au la baza Binele şi Răul, ca pe nişte axiome pe care se construieşte întreg edificiul, ca şi cum Binele şi Răul sunt adevăruri universale şi unanim acceptate. Dar nimeni nu le-a definit. De fapt, am pus căruţa înaintea cailor, pentru că Binele şi Răul rezultă din codul moral, pe care oamenii l-au construit şi pe care încearcă să-l evoce drept sursă.

De fa[t. ele sunt consecinţe. Ne învârtim în cerc.

2005-06-16 Presa culturală are circuit închis: o citesc doar cei ce scriu în ea.

392

La polul opus, presa sportivă n-o fac şi n-o citesc sportivii, decât întâmplător; o fac ziariştii şi o citesc fanii, care nu sunt nici sportivi, nici ziarişti.

Prin ei, sportul trăieşte, este viu. În cultură, în lipsa celor trei categorii distincte, cultura moare.

2002-12-26 În tinereţe, stabilisem împreuna cu un coleg că, în viaţă, e bine să-ţi construieşti un astfel de cadru, care să-ţi „dea picioare în fund” atunci când te cuprinde lenea. Noi doi ne bucuram de deplină libertate: conduceam activitatea de proiectare în recent-înfiinţatul Centrul de Calcul din Ploieşti, unde nimeni nu ne spunea ce să facem şi nici nu ne controla. Aveam de aceea responsabilitatea morală, pe care noi am avut naivitatea s-o luăm în serios. În condiţiile socialismului, atât responsabilitatea cât şi morala erau deja desuete, aşa că, după ce instituţia a căpătat contur, adică după circa doi ani, amândoi am părăsit atât funcţiile cât şi locul. Ideea cadrului şi a picioarelor insa, am păstrat-o.

2002-12-25 Oamenii mărunţi sunt de cele mai multe ori obligaţi să se pună sub protecţia celor mari, pentru a se pune la adăpost faţă de agresiunile externe.

Asigurându-şi protecţia unui senior, el are linişte, dar numai atât timp cât seniorii vecini se înţeleg între ei. La apariţia conflictului însă, omul nostru este obligat să-şi apere seniorul să se înroleze în

393

oastea lui. Cum vecinul – eventual prietenul - său a făcut acelaşi lucru cu seniorul vecin ei se trezesc în oşti diferite, luptându-se unul cu altul. Între timp, poate că seniorii se împacă. Vecinii însă, care altfel ar fi putut rămâne în relaţii de amiciţie, rămân duşmani peste generaţii şi îşi vor reproşa veşnic morţii şi daunele pe care şi le-au provocat reciproc, luptând mai întâi pentru seniori, iar apoi pentru nimic, dar cu o îndârjire din ce in ce mai mare.

Sfântul Augustin Ca toţi cei ce, după ce ating puterea şi bogăţia, încearcă să-şi construiască un trecut cât mai glorios, Biserica catolică n-a scăpat nici ea de acest viciu. Cum şi puterea si bogăţia ei erau mari, viciul a fost şi el pe măsură. Mai întâi a pretins nici mai mult nici mai puţin că ea este moştenitoarea pe linie directă a apostolului Petru, iar prin el a lui Iisus Hristos însuşi, care îl proclamase pe acesta vicarul său pe pământ, dându-i „cheile împărăţiei” (Matei 16-19). Biserica catolică trebuia, însă, să umple golul întregii perioade barbare, pentru care avea nevoie de câteva personaje cu care să populeze acest vid. Unul dintre ele a fost Sfântul Augustin (354-410). Am toată consideraţia pentru el, dar acesta a fost înainte de orice un filosof, adept al lui Platon şi mare admirator al lui Cicero. La 19 ani a fost atras de maniheism, religie cu iz oriental, bazată pe ideea reîncarnării. Atât filosofia platoniciană cât şi maniheismul îl vor marca pentru toată viaţa, chiar şi după trecerea lui la Creştinism în 386, după moartea mamei sale, creştină,

394

eveniment ce se pare că l-a marcat profund din punct de vedere psihologic. Convertirea nu a fost un act formal, ci unul profund, de conştiinţă, pe care l-a redat în „Confesiuni”. După cum era de aşteptat, el a abordat Creştinismul prin prisma filosofului, fiind mai curând un adept al stoicismului cu multe influente diverse, decât un teolog dogmatic.

Diversitatea curentelor ce se întâlnesc în formaţia sa intelectuală a permis însă teologilor de mai târziu să-l citeze în situaţiile cele mai diferite, în conformitate cu scopurile lor.

A fost contemporan cu mari teologi ai mileniului I, ca Vasile cel Mare (330-379), Grigore din Nysa (335-395), Ioan Hristonom (Gură de Aur) (344-407) şi alţii, teologi păstraţi de Biserica ortodoxă, dar aproape uitaţi de cea catolică, mai interesată să-şi construiască o patristică proprie decât să caute căile cele mai înţelepte. Greşeala aparţine ambelor biserici: celei ortodoxe pentru exces de tradiţionalism, iar celei catolice pentru dorinţa de separare cu orice preţ. Sfântul Augustin aparţine ambelor biserici, deoarece a trăit cu mult înainte de Marea Schismă (1054). El este însă mai puţin invocat de Biserica ortodoxă tocmai pentru acea parte a filosofiei lui ce nu este tocmai Creştină, dar este frecvent invocat de cea catolică, fiind considerat inspiratorul lui Tomas d’Aquino, dar găsindu-şi chiar şi mai târziu susţinători prin janseniştii de la Port Royal, pe care însuşi Pascal ia slujit până la o limită.

Printre preceptele propovăduite de Sfântul Augustin, acceptate de Biserica catolică dar

395

respinse de cea ortodoxă, este şi cea a predestinării şi – ca o consecinţă a ei – cea a harului. Iată un citat din „Epistula ad Sixtum”: „Cum Deus coronat merita nostra, nihil aliud coronat quam numera sua.

Omne bonum meritum nostrum in nobis faciat nisi gratia” („Când Dumnezeu încununează meritele noastre, el nu încununează nimic altceva decât darurile sale. Nu meritul nostru înfăptuieşte în noi binele, ci numai harul”) Deşi toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu, Sfântul Augustin susţine că unii sunt predestinaţi la fericire veşnică, în timp ce pe cei mai mulţi (massa damnationis) sunt sortiţi condamnării. Mai mult, Dumnezeu nu este obligat să se justifice în faţa nimănui. Evident, această idee nu mai are nimic comun cu Creştinismul, cu un Dumnezeu bun, iubitor de oameni, în faţa căruia toţi sunt egali.

Nu vreau să fiu părtinitor şi nici să emit judecăţi de valoare, dar nu pot să nu remarc că această teorie mi se pare profund non-creştină.

Iisus ne îndeamnă să-l căutam pe Dumnezeu pe drumul trasat de el, ceea ce n-ar avea nici un rost dacă totul este predestinat, aşa cum considera Sfântul Augustin. Dacă la Sfântul Augustin această lipsă de logică se explică prin diversitatea formaţiei sale intelectuale (filosof păgân, adept al maniheismului şi convertit târziu la Creştinism), la Biserica catolică de mai târziu explicaţia o găsim în interesele ei politice. Ea dorea stabilitatea unei societăţi deja ierarhizate, în care poziţia celor din vârf nu trebuia ameninţată, pentru că – nu-i aşa - ea era obţinută prin „harul primit de la Dumnezeu”.

396

Aceasta tendinţă este vizibilă şi în arta bisericii catolice, artă orientată pe înfăţişarea cu precădere a patimilor lui Iisus, în timp ce în cea ortodoxă, mai optimistă, accentul este pus pe Înălţare, act final ce dă logică lucrării lui Iisus pe pământ şi un sens vieţii oamenilor. În timp ce catolicismul îşi doreşte un om dator să sufere şi să implore mila, ortodoxismul vede în creştinism o speranţă întărită tocmai de Înălţarea lui Iisus, deci în revenirea la normal. Dacă pentru Iisus normalul înseamnă revenirea alături de tatăl său, pentru omenire este de aşteptat să existe o stare, dacă nu ca în rai, cel puţin mai bună decât cea actuală, stare la care se poate ajunge prin strădanii proprii şi nu exclusiv prin graţia lui Dumnezeu (la recomandarea reprezentanţilor săi de pe pământ).

Din punct de vedere moral, ideea predestinării este de-a dreptul dezastruoasă, pentru că ea răpeşte omului orice speranţă, de moment ce eforturile lui nu contează, iar Dumnezeu, asemenea idolilor din preistorie, este capricios şi răuvoitor cu marea majoritate a oamenilor.

Ceea ce mi se pare un anacronism este faptul că teoria predestinării a fost însuşită şi de către J. Calvin şi repusă în circuitul de idei religioase europene în cadrul Bisericilor reformate europene recente.

2003-12-22 Hitiţii nu au urmaşi printre naţiunile moderne, motiv pentru care civilizaţia lor este minimizată.

397

Mitologia lor – e drept că foarte puţin cunoscută – are asemănări izbitoare cu celelalte mitologii (cu ce greacă mai ales). O analiză cronologică serioasă arată că hitiţii i-au influenţat pe vecini, şi nu invers.

Iată un mit hitit, relatat de Constantin Daniel în Studiu introductiv la „Gândirea hitită în texte” (Editura Ştiinţifică 1986), pagina 127. „Alalu era rege în ceruri. El stătea pe tronul său şi puternicul Anu, cel dintâi dintre zei, stătea aplecat la picioarele lui şi îi dădea un potir ca să bea. Alalu a domnit în ceruri vreme de nouă ani, dar în al nouălea an Anu se răsculă împotriva lui Alalu şi îl birui, iar cel învins fugi, ascunzându-se sub pământ (în Infern). Anu se aşeză pe tron, iar puternicul Kumarbi îl slujea şi se apleca la picioarele lui. Anu domni doar nouă ani, căci în al nouălea an Kumarbi porni la luptă împotriva sa şi îl birui. Anu fugi ca o pasare în ceruri, dar Kumarbi apucă un picior al lui şi îl împinse jos la pământ, muscă din membrul său viril şi râse apoi foarte bucuros. Dar Anu se întoarse spre el şi îi zise: „Nu te bucura de ce ai înghiţit, … Sămânţa a trei zei puternici am sădit-o în pântecele tău!”

Asemănarea cu Uranus, Kronos, Zeus, aşa cum sunt ei prezentaţi de Hesiod, este evidentă.

Relativismul aprecierilor noastre Împăratul Constantin cel Mare este numit şi Sfântul Constantin, pentru că el, prin Edictul de la Milan ar fi acceptat în 313 Creştinismul, punând astfel capăt prigoanei împotriva credincioşilor săi. În

398

primul rând gestul sau a fost unul strict politic prin motivaţia lui. Imperiul Roman era divizat in acel moment, Constantin se afla în război deschis pentru dobândirea supremaţiei, iar atragerea creştinilor de partea sa era o decizie de strategia militară şi politica. În al doilea rând, Constantin nu a fost creştin, ci adept al cultului soarelui. Doar mama lui a fost. Se spune că el s-ar fi creştinat înainte de moarte, dar nu există nici o dovada în acest sens, aşa că afirmaţia de sorginte preoţească nu are acoperire. În schimb, monedele emise de el mărturisesc adevărata lui credinţă, deoarece poartă alăturate efigiile lui şi a zeului solar. Întrebarea este cum poate fi declarat sfânt cineva care nu a fost credincios în nici un fel? Mai mult decât atât, din punct de vedere istoric, documentele nu atesta nici un edict de la Milan cu semnătura lui Constantin.

Există doar o ordonanţă către guvernatorul Bithyniei care proclamă libertatea de conştiinţă a creştinilor, dar ea este semnată de Licinius, aliatul lui Constantin, în disputa lor împotriva lui Maximin Daia. O iniţiativă mai importantă a lui Constantin a fost convocarea Conciliului de la Nicæa, obligându-i pe episcopii să-şi armonizeze doctrinele şi contribuind astfel la unirea lor în ceea ce numim astăzi Creştinism. La baza iniţiativei era însă tot un act politic.

Un alt exemplu îl poate furniza regele Henry VIII al Angliei, care a fost un creator de biserică. Nu celei catolice, ci a celei anglicane. Este iarăşi adevărat că el nu a făcut acest lucru din convingere religioasă, ci din orgoliu şi interese personale destul

399

de meschine: voia să se recăsătorească împotriva voinţei papei Clement VII. Vexat de refuzul papei, regele a decretat independenţa bisericii engleze faţă de papalitate, ceea ce era mai mult decât firesc, pentru că nefireşti erau pretenţiile papalităţii. Dar Henry VIII n-a fost decretat niciodată sfânt. În schimb, a fost canonizat Thomas More, cel care s-a opus intenţiilor regelui, motiv pentru care a şi fost decapitat. Dar el nu a fost omorât pentru convingerile lui religioase, ci pentru că Henry VIII era orgolios şi nu accepta ideea ca cineva să-i fie împotrivă. Thomas More este, însă, cunoscut lumii nu pentru disputa lui cu regele, ci ca autor al „Utopia”, prima carte despre comunism. Ceea ce surprinde este canonizarea lui în 1935, la exact 400 de ani de la moartea sa, în timp ce comunismul îşi făcea deja simţite efectele în URSS. Gestul papei Pius XI n-a fost nici măcar unul politic, pentru că n-a servit la nimic, dar a fost sigur o dovadă de prostie politică. În plină desfăşurare a ororilor comunismului, să canonizezi pe cel care a scris prima carte despre comunism, pentru un merit obscur. De neimaginat!

Se poate continua cu exemplul lui Carol cel Mare, cel care, împreună cu papa Leo III a pus bazele celei mai monstruoase coaliţii, menită să dăinuie peste câteva secole, dar al cărei efect final a fost degradarea morală atât a bisericii cât şi a monarhiei.

Relativism dovedim chiar şi atunci când vorbim elogios despre Napoleon, în timp ce îl condamnăm pe Hitler. Nu intenţionez nici pe

400

departe să-i iau apărarea lui Hitler, dar Napoleon nu a fost cu nimic mai sus decât el. Secolul este cel care diferă şi, datorită lui, mentalul social, tehnologia şi altele. Lev Tolstoi avea dreptate să protesteze împotriva obrăzniciei francezilor de a-şi slăvi reprezentantul, în ciuda pornirilor lui de cuceritor. Prin el Franţa a fost printre cei mai mari jefuitori moderni în materie de artă, de exemplu, iar astăzi se mândreşte cu achiziţiile sale. Este convenabil pentru francezi, dar nu este şi moral. Aş accepta să-l tolereze, dar nu să-l slăvească, pentru că în acest mod, Napoleon serveşte drept exemplu de urmat: orice ofiţeraş poate spera să devină cuceritor al lumii, slăvit de conaţionali.

2003-10-20 După Platon, Dumnezeu e frumuseţe şi iubire. Şi noi zicem la fel. Iată că ne întoarcem de unde am plecat. Şi sufiştii lui Al-Ghazali ziceau la fel. Am citit că unele secte sufiste foloseau - poate că încă mai folosesc – vinul, pentru a se apropia de Dumnezeu. Păcat că e scump, pentru că ideea n-ar fi chiar rea. Greşeala creştinilor ortodocşi şi catolici a fost zgârcenia. Cu o picătură la împărtăşanie nu ajungi la Dumnezeu. Nu mai vorbesc de neoprotestanţi, pentru că ei folosesc doar apă. Aşa băutură aşa credinţă! Sufiţii cel puţin insistă; ei beau până intră în transă. O fac, însă, pe covor persan, şi nu în şanţ. Şi totuşi, cauza e aceeaşi: dorinţa de a evada din realitate. Unii cred că pătrund într-o altă realitate, în timp ce alţii nu cred nimic şi nici nu vor

401

să creadă; ei vor să uite. Ar putea fi şi asta o religie, dar nu şi-a găsit fondatorii, încă. (Ar trebui încercat cu o băutură mai tare.) Ziceam că revenim la platonism: frumuseţe şi iubire. Astea două merg într-adevăr numai cu vin, şi încă de calitate. Din păcate tendinţa actuală e către bere. D-aia nu gândim bine!

2003-11-07 În „Sociologia Religiei”, Max Weber explică în detaliu cum se face trecerea de la divinitate la biserică, prin introducerea păcatului şi inducerea necesităţii de a invoca bunăvoinţa divinităţii, evident prin intermediul preoţilor. Eu nu am răbdarea lui Max Weber şi nici nu mă consider expert în domeniu. Mă bucur însă că el a făcut demonstraţia şi mă scuteşte pe mine să intru în detalii. Să luăm deci de bun ceea ce a scris el, pentru că neamţul, meticulos ca orice neamţ, de data aceasta are dreptate.

2003-11-07 Copilul constată repede că adulţii îl învaţă lucruri nefolositoare: - la matematică, după tabla înmulţirii, învaţă doar aiureli care nu-i vor folosi niciodată; - la geografie învaţă despre ţări unde nu va ajunge nicicând, iar dacă va fi să ajungă va afla el atunci ce-i trebuie;

402

la istorie învaţă poveşti din trecut, care nu-l interesează, pentru că el a depăşit vârsta poveştilor - la religie învaţă ceva în care nici profesorul nu crede.

Daca la şcoală mai adaugă şi păcălelile cu Moş Crăciun, cu barza care aduce copii pe lume etc., ajunge la concluzia că trebuie să pună punct. Gata cu îndoctrinarea falsă a adulţilor. Trebuie să meargă pe picioarele lui.

N-ar fi fost mai bine dacă de la început ar fi învăţat lucruri folositoare?

-

2003-10-20 Indianul şi persanul zic: ”Nouă ni se pare că vedem ceea ce vedem şi este ceea ce este, dar ceea ce este există în aceeaşi măsură în care există cercul pe care îl vedem când legăm o piatră cu o sfoară şi o învârtim repede”. Mă întreb dacă savanţii atomişti nu cumva au plecat chiar de aici când s-au gândit la structura atomului, format din câţiva electroni, ce se învârt în jurul nucleului. Piatra am identificat-o. Sfoara continuă să rămână un mister.

Oare ce ne uneşte?

2003-10-20 Filosofia unei epoci o găsim concretizată în comportarea oamenilor din acea epocă, iar aceasta se găseşte cel mai bine materializată în tradiţiile

403

poporului şi – important – în legendele şi basmele pentru copii. Este firesc să fie aşa, pentru că oamenii doresc să-şi educe copiii aşa cum cred ei mai bine, să le transmită întreaga lor înţelepciune.

De aceea, analiza inteligentă a basmelor poate fi mai bogată în sensuri decât se pare. În basmele extrem orientale, de exemplu – dar şi în unele româneşti – eroul popular devenit erou în urma unui act vitejesc, după un periplu prin curţile împărăteşti, îşi găseşte o soţie cu care se retrage într-un loc izolat, unde trăieşte liniştit până la adânci bătrâneţi. Ideea esenţială este izolarea de înalta societate, cu luptele şi intrigile ei. În legendele franceze, în schimb, găsim eroul care îşi dă viaţa pentru ţara sa, asemenea lui Roland, pentru că francezii tocmai se pregăteau să devină un popor naţionalist.

Legendele regelui Artur însă formează caracterul cavalerului, care luptă pentru un ideal (Sf. Graal).

Cat despre mitologia greacă, ea este poate cea mai amplă reflectare a mentalităţii unui popor. Zeii erau asemenea oamenilor, cu calităţi şi mai ales defecte, pentru că, dacă ceva le este permis zeilor, de ce nu le-ar fi permis şi oamenilor. Iar celor puternici li se permite întotdeauna mai mult decât celor slabi. Nici chiar Prometeu n-a fost numai cel despre care vorbim noi azi, adică eroul pozitiv. El a fost în egală măsură eroul negativ, indisciplinat, pripit, care a acţionat fără să cunoască scopurile mai înalte ale lui Zeus. Prometeu a fost mai curând un subiect de dezbatere veşnică, folositoare ca exerciţiu de discernere între două obiective opuse

404

unul altuia. Mitologia a fost cea mai realistă religie din cate au existat, şi n-am înţeles niciodată de ce i se spune mitologie şi nu religie, sau mai exact, care ar fi deosebirea dintre ele.

2003-10-20 Omul antic credea că există un suflet care îl conduce, îi induce un anume comportament, îi creează în final o conştiinţă. Omul modern a eliminat sufletul, care nu-şi mai găsea locul în concepţia materialistă, iar apoi a eliminat conştiinţa, considerând că nu mai are nevoie de ea; mai mult, îl incomoda. Chiar dacă au mai încercat unii sa strecoare câte ceva, era la fel de non-material ca şi sufletul. Hotărât lucru, conştiinţa e ceva ce nu ne trebuie. Nu conştiinţa de sine; din asta avem cu prisosinţă. Conştiinţa în sensul de responsabilitate morală a faptelor noastre este cea care ne deranjează. Fără ea însă, viaţa n-ar mai avea nici un farmec, aşa că eu sunt sigur că ne vom reveni, iar perioada sălbatecă prin care trecem este trecătoare. Şi totuşi, Lupus est homo homini a spus Plaut în secolul 3 înaintea erei noastre. Se pare deci că diferenţa dintre omul vechi şi omul nou nu e chiar atât de mare, pentru că a reluat-o şi Hobbes mai recent: Home homini lupus.

2003-10-16 Majoritatea celor ce îşi zic filosofi au fost caracterizaţi de însuşi Kant, prin avertismentul din

405

„Cuvânt înainte la Prolegomene”: „Adepţii ei (ai filosofiei) se împuţinează, căci cei ce sunt destul de înzestraţi pentru a se afirma în alte ştiinţe nu par a fi dispuşi să-şi pună în joc reputaţia într-o disciplină în care oricine, chiar dacă este neştiutor în toate celelalte domenii, se încumetă să rostească o judecată definitivă”. N-a trecut mult şi chiar sistemul filosofic al lui Kant, în ciuda rigorii lui – care este într-adevăr remarcabilă – s-a dovedit a avea chiar mai multe fisuri decât alte sisteme mai vechi.

Giovanni Papini îl desfiinţează aproape cu totul, nu numai sistemul, dar şi pe filosoful din Kant. Se pare că hiba filosofiei este tocmai inconsistenţa domeniului său. Şi atunci ce rămâne? Rămâne tocmai istoria filozofiei, dar nu expusă pedant, cu preţiozitate, pentru a ilustra strălucirea prezentatorului, ci ca parte a istoriei civilizaţiei, pentru că, în fond, ea ne arată – alături de celelalte discipline (inclusiv religia) – cum a evoluat civilizaţia. De fapt, istoria însăşi ar trebui să fie istoria gândirii umane, şi nu şirul neroziilor unor personalităţi – încoronate sau nu – devenite personalităţi de cele mai multe ori tocmai prin neroziile lor.

2003-10-16 Recent, am aflat despre o experienţă cu o rasă de maimuţe, cunoscute pentru gradul înalt de comunicare între ele. Bananele şi castraveţii sunt mâncărurile lor favorite, chiar în această ordine, motiv pentru care, drept premiu pentru ceea ce

406

făceau bine, primeau fie banane fie castraveţi. Într-o zi însă, unele au primit banane în timp ce altele au primit castraveţi, pentru acelaşi lucru. Spre surprinderea experimentatorilor, maimuţele care primiseră castraveţi au refuzat să-i mănânce. În acest mod, ele au demonstrat: 1. că au simţul echităţii; 2. că au putere de sacrificiu, refuzând o plăcere, în scopul de a-şi face cunoscut protestul.

Câţi oameni sunt capabili de aceasta? Există măcar o singură persoană dintr-o ţară dezvoltată, capabilă să renunţe la bunăstarea sa din cauza că ea este bazată pe o politica necinstită a ţării sale?

2003-10-11 Se fac valuri cu „Hermetism”, „Hermetica”, etc., speculând înclinaţia unor oameni către lucruri secrete, ascunse, accesibile doar unor iniţiaţi, care ar conduce lumea din spatele uşilor închise, de unde – ca de la un ospăţ – se aruncă plebei câte un ciolan. Oricine şi-ar dori să fie de partea cealaltă a uşilor, dar nu ştie cum. De aceea, câţiva şarlatani se oferă să le indice drumul către ceea ce, în mod normal, se afla închis ermetic (hermetic), ignorând contradicţia din termeni, ceea ce îmi aminteşte o caricatură înfăţişând un cerşetor, care se străduia să vândă o broşura cu sloganul: „Cumpăraţi, pentru ca să aflaţi cea mai eficientă metodă de a va îmbogăţi în scurt timp”.

407

Pentru a mări şi mai mult confuzia, Hermetica seamănă şi cu Hermeneutica –ştiinţa de a interpreta textele vechi.

2003-10-11 În ciuda pleonasmului evident, termenul „jurnal de zi” circulă nestingherit. Cine să-l stingherească? Pentru originalitate, s-ar putea crea jurnale de noapte. Suna absurd: jour = zi. M-am gândit să schimbăm sursa franceză cu una engleză, dar diary mi-a creat întotdeauna probleme, pentru ca îl confund cu dairy (lăptărie). Teoretic, un jurnal este ceea ce zic unii că notează noaptea ce ar fi făcut în timpul zilei. Asta înseamnă că nu au făcut mare lucru, din moment ce mai au încă energia necesară scrisului. Mai bine ar nota ziua ce au făcut în timpul nopţii. Ar fi un timp mai potrivit pentru reflexie cu mintea limpede. In felul acesta am face cu mult mai puţine greşeli.

18 februarie, 2001 Pictam o băltoacă, în care se reflectau stelele de pe cer. Între timp, a venit o păsărică să bea apă.

Am pictat şi păsărica. În tablou, se părea că păsărică sorbea stelele de pe luciul apei. Atunci mam trezit.

408

18 februarie, 2001 La televiziune, în dialog cu o sportivă, un cunoscut moderator a ajuns la concluzia că sportul face oamenii nefericiţi pentru că doar unul singur este în vârful piramidei, deci este fericit, în timp ce toţi ceilalţi rămân nefericiţi. Recomanda de aceea domeniile incerte, unde ierarhia nu poate fi stabilită cu precizie şi unde se poate pescui în ape tulburi.

Este evident fals, dar explică psihologia moderatorului şi modul în care doreşte el să trăiască.

Sportul îi arată fiecăruia locul, iar faptul că nu este in vârf nu este un dezastru. În societate, indiferent de domeniu, el se află undeva, pe o treaptă. Important este să-şi cunoască posibilităţile atunci poate avea şi bucuria urcării pe o treaptă superioare.

Important este drumul şi nu sfârşitul lui. Iar drumul nu înseamnă doar atingerea unei performante într-un anumit moment al vieţii, ci viata însăşi, dusă până la capăt, dacă se poate frumos.

Sa trăieşti toată viaţa în minciună, imaginându-ţi că eşti ceea ce, de fapt, nu eşti? Să te minţi singur?

Pentru ce? Din când în când, realitatea îţi este adusă oricum la cunoştinţă.

Numai cine n-a făcut sport poate crede în grotesca iluzie că în vârful piramidei ajungi fără efort şi că poţi sta acolo doar aşa, pe cuvânt de impostor. Sportul oferă nu numai bucuria victoriei, ci mult mai mult: un sir nesfârşit de bucurii pentru fiecare succes, mai mic sau mai mare, care ne arată că viaţă noastră se aşează pe un făgaş sigur.

409

El ne învaţă că evaluarea corecta a acţiunilor noastre este singura şansă ce ni se oferă.

18 februarie, 2001 Am avut un vis interesant pentru filozofia lui spontană. Construisem un obiect uşor, dintr-un beţişor de brad şi o pânză uşoară pe care l-am lansat în aer. A plutit preţ de câteva secunde, poate un minut. Eram fericit de invenţia mea, fără să realizez pentru moment că era asemănător cu un avion de hârtie, un aeromodel sau un zmeu. Când lam ridicat de jos după aterizare, s-a transformat într-un miel cu blană bogată, ca de oaie matură, rămânând totuşi miel. De bucurie, cred că l-am sărutat. În clipa aceea mielul mi-a spus: crezi că am fost fericit acolo sus? Nicidecum! M-am simţit singur şi neajutorat să plutesc într-o mare de incertitudini, într-o direcţie necunoscută şi schimbătoare, în voia curenţilor de aer. Surprins de profunzimea filozofiei unui obiect/miel, m-am trezit.

2001-10-29 Unii oameni, atunci când îi întrebi, fie şi formal, ce mai fac, se grăbesc să te convingă că nau dus-o niciodată mai bine. Viata lor este pe culmi de glorie, se simt împliniţi, înfloritori şi superiori faţă de tot ce mişca în jur.

Alţii, dimpotrivă, la aceeaşi întrebare fac brusc o criza de modestie. Nimic nu le merge, totul

410

le iese pe dos, sunt la pământ, societatea asta nu e pe măsura lor.

Bineînţeles că, în ambele cazuri, realitatea e undeva la mijloc. Primii vor să-şi ascundă eşecurile, iar ceilalţi vor să-şi ascundă prosperitatea, pentru ca nu cumva să le soliciţi o favoare sau să le pui întrebări indiscrete asupra detaliilor „tehnice” ale prosperităţii lor. Şi atunci de ce să mai întrebi?

Pentru ca să vezi cât de frumos ştiu oamenii să mintă? De multe ori lucrurile stau exact invers.

Englezii, atunci când se întâlnesc, discută despre timp. Pe plan informativ, subiectul este la fel de steril, dar le permite un exerciţiu verbal bun ca încălzire, dar şi pentru a-şi etala elocvenţa, imaginaţia şi buna creştere. Ei cel puţin nu sunt tentaţi să mintă, pentru că nu poţi spune că vremea este altfel decât este; nu poţi spune că e soare când plouă. Între o ignoranţă nouă şi una veche În troleibuz, pe bancheta din spate, bunica îi explica nepoatei ce nuntă frumoasă fusese cu câtva timp în urmă la restaurantul Aro. În clipa în care troleibuzul tocmai trecea prin fata clădirii, ea citeşte nepoatei firma: „Uite aici a fost: „ARO PALACE”, pronunţând toate literele aşa cum erau scrise (noroc ca nu lipsea niciuna). Nepoata, sesizând eroarea, îşi corectează cu superioritate bunica, şi pronunţă cuvintele în versiune englezească, aproape texană.

Semnificaţia cuvântului Palace rămăsese undeva între cele două subculturi.

411

2001-09-30 Comunismul a influenţat societatea în mod diferit, în funcţie de interesul noii administraţii, mai ales în prima perioadă, de instalare şi formare a instituţiilor şi cadrelor ei. Despre armată, siguranţa statului şi justiţie nu este necesar să insist.

Următorul pe listă a fost învăţământul, profesorii fiind cei ce trebuiau să modeleze „omul nou”. Aşa se şi explică de ce unele sectoare au funcţionat mai bine, în timp ce altele mai rău, sau de ce copiii îşi alegeau anumite profesiuni şi fugeau de altele, potrivit interesului lor pentru politica timpului. Şi totuşi, unele evoluţii nu reuşesc să mi le explic. În mod evident, ceva îmi scapă.

Iată un exemplu: arhitectura. Liderii comunişti n-ar fi avut nimic împotrivă ca oraşele, clădirile, să fie frumoase şi pe cât se poate confortabile, la acelaşi cost, fie el şi minimal. A depins de talentul şi profesionalismul arhitecţilor ca acest deziderat să fi fost atins. Au existat zeci de proiecte tip pentru blocurile de locuinţe, dar nici unul diferenţiat pe zone climaterice. Casele tradiţionale din zonele relativ călduroase au terase şi balcoane deschise, unde locatarii se pot bucura de briza aerului proaspăt, în timp ce la munte verandele sunt închise, pentru o mai bună izolare termică. Blocurile socialiste, indiferent de zonă, aveau balcoane deschise, ceea ce a generat celebrele „balconiade” din timpul răposatului. Singura explicaţie ce-mi trece

412

prin minte este un soi de lene intelectuală a arhitecţilor ce şi-au abandonat idealurile profesiunii.

N-as vrea să se creadă că am ceva cu arhitecţii. De aceea, iată şi un exemplu din alt domeniu: energetica. „Indicaţiile preţioase” specifice epocii recomandau folosirea soluţiilor eficiente din punct de vedere economic. Printre ele, înlocuirea becurilor cu filament prin cele cu neon sau similare, acolo unde este posibil. Numai că ele nu se găseau.

Era chiar o adevărată criza în acest sector. De ce?

N-a reuşit nimeni să-mi spună.

Probabil că tinerii de azi se întreabă de ce-i plictisesc cu lucruri din trecut. Simplu! Pentru că situaţii similare se întâlnesc şi azi. Ba, unele lucruri sunt jenant de asemănătoare. Sunt convins că le puteţi găsi şi singuri. Nu ştiu dacă este vorba de o mentalitate ce încă nu s-a schimbat, sau există interese neschimbate. Iar pentru că tot mi-am băgat nasul în energetică, iată un exemplu actual.

România are un lanţ muntos parcă special creat pentru a fi dotat cu hidrocentrale. Nu neapărat mastodonţi; pot fi centrale mici, chiar foarte mici şi în cascadă, uşor de întreţinut prin mijloace locale.

Deşi mici, prin mulţimea lor ar acoperi necesarul energetic al întregii ţării. Bucătăriile occidentale funcţionează aproape în exclusivitate cu aparatură electrică şi nu cu flacără. Este de presupus că acelaşi lucru se va întâmpla şi la noi, datorită comodităţii oferite de dotările moderne. De asemenea, mare parte din instalaţiile de încălzire centrală. Evident, la ei politica de preturi încurajează utilizarea energiei electrice, în timp ce

413

la noi . . . care politică? Noi ne împovărăm cumpărând gaze de la vecini şi petrol de oriunde.

Că aici sunt interese majore este adevărat, dar aceste interese nu sunt ale noastre. Unii se bucură că pot fura energia electrică din sistemul energetic naţional sau benzina din conducte.

Am dat aceste exemple „macro” pentru a transmite o idee. Exemple infinit mai numeroase sunt însă în viata noastră cea de toate zilele, la nivelul nostru, şi a căror rezolvare depinde de noi.

Acesta ar fi vrut de fapt să fie subiectul acestui text.

Recunosc că maniera de prezentare a fost cam stângace, dar ….. poate data viitoare îmi vine o idee mai bună. Idee de prezentare; subiectul este însă la îndemâna oricui.

2001-09-30 Obişnuim să caracterizăm diferitele ţări, comunităţi sau zone geografice din punct de vedere politico-economic, nu pentru aceasta ar fi singura modalitate, ci pentru că este cea mai succintă şi dispune de un limbaj ce permite comunicarea facilă între diferite medii, dar este şi cea mai simplistă, dat fiind generalitatea ei.

La cealaltă extremitate, cea a detaliilor, găsim alte criterii, mai puţin formalizate, dar care explică fondul lucrurilor, modul de funcţionare a mecanismelor intime ale societăţii.

Analiza cea mai pertinentă este cea a relaţiilor dintre oameni. Ea ne poate spune aproape

414

totul despre societatea pe care vrem s-o discutăm.

Constatăm mai întâi că oamenii se asociază după diferite criterii, în funcţie de educaţia şi pasiunile fiecăruia, dar şi în funcţie de obiceiurile din societatea în care trăiesc. Astfel, în Anglia, de câteva secole, sunt la modă cluburile. În alte părţi, după serviciu oamenii vin acasă, unde îşi sărbătoresc victoriile, dar unde găsesc şi umărul pe care să-şi sprijine capul în caz de eşec. Cele două tipuri comportamentale generează două tipuri de societăţi, fondate pe criterii de selecţie diferite. La prima, criteriul este valoarea, la a doua este apartenenţa la o familie, clan, etc. Împărţirea impusă de societate ca normă de conduită e fixată în decursul timpului, şi se schimbă lent. La nivel individual însă, funcţionează alte criterii, în funcţie de particularităţile indivizilor. Astfel, un om capabil va căuta asocierea cu oameni capabili; criteriul valorii este aici predominat. Cei mai puţin capabili se asociază între ei, eventual împotriva celorlalţi, şi aste interesant de observat că aici asocierea este chiar mai rapidă. Rareori pot fi văzuţi oameni care se asociază pentru o faptă bună; în schimb, răufăcătorii operează aproape întotdeauna în echipe. De ce? Nu ştiu. Dar este evident că societăţile dezvoltate sunt cele în care oamenii au învăţat cum să se asocieze, astfel încât interesul individual să se integreze în cel general, sau cel puţin să fie acceptabil de către acesta.

415

Natura nu este perfecta, dar este fidela propriilor ei erori.

Am avut un director, care a urcat cu ajutorul partidului treptele sociale de la ucenic până în postul de director al unei instituţii de vârf, rămânând fidel caracteristicii lui de bază: aceea de a fi incapabil în orice post.

Prietenii Îi considerăm prieteni pe cei care au arătat cândva că au astfel de sentimente pentru noi, eventual concretizate prin fapte ce le-am apreciat ca atare. Cum însă, şi ei sunt oameni, nu pot avea un comportament egal în ceea ce ne priveşte - mai au şi alte treburi - şi atunci este suficient să ne neglijeze puţin, pentru ca să declanşeze în noi avalanşa reproşurilor pe tema infidelităţii lor. Ca să nu mai vorbim că şi reciproca este valabilă; poate că şi ei au aşteptat ceva de la noi, ceva ce nu s-a împlinit. Rezultă că şansa oricărui prieten este să-şi piardă aceasta calitate, dacă nu să devina chiar duşman. Mai exista o şansă: să ne vedem foarte rar, sau mai bine deloc. Atunci prietenia e o ipoteză teoretică perfectă. Suntem fericiţi la gândul că există undeva cineva care ne iubeşte. Am fi fericiţi să ne întâlnim, dacă încă nu l-am uitat.

Dacă lucrurile stau aşa, de ce nu-i considerăm prieteni pe toţi semenii noştri, pe care încă nu i-am cunoscut? Şi ei ar fi putut să ne fie prieteni, iar unii dintre ei încă mai pot. Atenţie totuşi

416

la poşete/buzunare, aglomerate.

în

special

în

spaţiile

Hoţia costă Alat în trecere prin Predeal, m-am întors în Braşov cu o ocazie, într-un camion ce transporta beton. Am aflat de la şofer că maşina aparţinea unei întreprinderi de construcţii ce avea un şantier la Predeal - de unde provenea şi betonul - iar destinaţia era o vilă particulară în construcţie in Braşov. Nimic nou până aici în minunata şi fascinata Românie. Doar că acelaşi beton ar fi costat de câteva ori mai puţin dacă întreprinderea – care are şantiere şi în Braşov – i l-ar fi oferit gratis clientului sau ascuns, angajat „cu funcţie de răspundere” al aceleaşi întreprinderi. Transportul agregatelor până la Predeal, şi al betonului înapoi la Braşov, ar fi fost astfel evitat. Hoţia costă!

Adevărul? Un balon.

Filosofia caută să afle adevărul. Drăguţ din partea ei, dar nu vom şti niciodată ce şanse are să ajungă până la el. Ştiinţa pleacă de la adevăr, adică de la ceea ce se ştie sigur. Încotro se îndreaptă şi unde va ajunge, de asemenea nu se ştie, ceea ce creează un sentiment de nelinişte, dar istoria ne arată că ea şi-a revenit întotdeauna, pentru a pleca din nou în altă direcţie. Câştigul a fost pe partea adevărului, care a crescut de fiecare dată, în sensul că volumul

417

cunoaşterii noastre s-a îmbogăţit cu fiecare experienţă. Poate că există şi aici un risc: dacă ne imaginam cunoaşterea ca un pe balon, atunci acesta s-ar putea sparge dacă se umple exagerat.

Deocamdată nu avem nici un indiciu în această privinţă.

Războaiele religioase În antichitate, oamenii s-au luptat între ei pentru diverse motive: teritoriu, familie, hrană etc., niciodată însă, pentru motive religioase. Oricât de primitive ar fi fost societăţile, fie ele si tribale, puteau să creadă în orice idoli, zei şi tot felul de divinităţi.

Era treaba lor şi nimeni nu s-a luptat pentru aceasta. Iudaismul a fost prima religie transformată în doctrină propagandistică folosită în politică.

Catolicismul (catolic înseamnă universal) a dus-o la războaie internaţionale. Astăzi, fratele mai tânăr, Islamismul, continuă iniţiativa.

Suntem ipocriţi?

Un prieten american simţea nevoia să se scuze pentru că a trebuit să lupte în Vietnam, unde – spre norocul lui – nu a omorât pe nimeni, pentru că a lucrat ca tehnician pe un aeroport. Încercarea de a se scuza însă dovedeşte că un sentiment de vinovăţie totuşi exista. Cât despre consistenta scuzei, ea este similară cu aceea că victima a murit din cauza glonţului şi nu din cauza celui care a tras cu arma, sau că vinovăţia ar fi cu atât mai mică cu

418

cât distanta dintre cei doi este mai mare. Evident, prietenul meu nu este vinovat, dar nu pentru că nu a ucis direct, ci pentru că a fost obligat să lupte în Vietnam. Nu a fost alegerea lui. Alţii au ales, iar el a fost obligat s-o facă. În război omori ca să nu fii omorât şi nu eşti vinovat pentru asta. Vinovaţi sunt cei care te-au adus în această situaţie. Extrapolând comparaţia cu glonţul, putem spune că arma, soldatul, tancul, avionul, pilotul şi tot ceea ce reprezintă armata sunt doar instrumente, pentru care glonţul poate fi un simbol. Iar distanta dintre ucigaş şi victimă nu este distanţa fizică parcursă de glonţ, ci distanţa socială de la cel care comandă şi până la cel care suferă consecinţele ultime. Vinovat este cel din cauza căruia toate acestea exista. Dar, pentru a masca vinovaţii până la capăt, în locul unor persoane concrete, noi avansam idei abstracte, cum ar fi „statul”, „sistemul” etc., sau argumente de genul necesităţilor obiective, care însă nu sunt deloc obiective sau necesare, ci doar idei propagandistice menite să ne adoarmă conştiinţele. Şi totuşi, din când în când, mai ales atunci când ne trezim din somnul lozincilor, ne simţim vinovaţi şi noi înşine. De ce? Pentru că – dacă admitem fie şi ipotetic că societatea noastră este una democratică – înseamnă că noi toţi contribuim la organizarea şi conducerea ei, deci cei care au comandat declanşarea glonţului suntem noi înşine, prin reprezentanţii noştri. Dacă lucrăm într-o fabrică de încălţăminte, sau de alimente, iar produsele fabricii sunt folosite de armată în război, înseamnă că suntem părtaşi. Dar nimeni nu va renunţa la

419

slujba lui doar pentru atâta lucru. Şi atunci nu suntem noi înşine ipocriţi Suntem! Cum am ajuns aici? Prin secole de îndoctrinare ipocrită.

Suntem astăzi – cred eu – pe punctul de a recunoaşte că, nu numai societatea, dar şi mentalitatea noastră sunt fundate pe principii greşite. Am refuzat să mai privim natura şi să ne supunem regulilor ei. În schimb, am inventat alte reguli noi, pentru că ne-am crezut mai presus de natură. Când a fost necesar am inventat chiar divinităţi în acest scop. Doar că regulile inventate de noi se dovedesc neviabile. Aberaţia comunismului a demonstrat-o.

Progres Omenirea nu progresează aproape niciodată linear, adică de la bine la mai bine. De regulă intervine o greşeală majoră, uneori chiar o catastrofă, care distruge vechile structuri. Noile structuri create sunt cu mult mai proaste, au stringentă nevoie să fie îmbunătăţite. Progresul se va face însă pe altă direcţie, cu posibilitatea de a urca mai sus decât fusese vreodată în situaţia anterioară. Este deci o întoarcere dintr-un loc de unde se poate porni pe o altă potecă. Vechea se înfundase. Este asemenea revenirii la baza muntelui după ce am urcat pe o potecă fără perspectivă. Pentru început însă, căderea este obligatorie şi poate fi foarte dură.

420

18 februarie, 2001 Marii conducători au fost mari organizatori: Hitler, Stalin, Alexandru cel Mare etc. Ei au construit un sistem, pornind de la nimic. Este firesc ca ei să fi făcut doar rău, fiindcă binele se construieşte încet.

18 februarie, 2001 Preamărirea lui Ludovic 14 este greşită; el a fost doar beneficiarul unui sistem – al celui monarhic care atinsese apogeul. Fără să sesizeze pericolul, prin exagerările sale a împins sistemul dincolo de limitele sale admisibile, distrugându-l.

18 februarie, 2001 Grecii au intuit infinitul numai în ceea ce priveşte timpul. Spaţiul era pentru ei finit. De aici decurge ideea „veşnicei reîntoarceri”. Dacă numărul atomilor este finit, rezultă că în infinitatea timpului toate combinaţiile posibile se vor repeta de un număr infinit de ori.

18 februarie, 2001 Într-un filmuleţ documentar, un aviator american ce hălăduia prin Africa centrală afirma că acolo este foarte greu să obţii o aprobare în mod oficial, dar cu unul sau doi dolari orice problemă este rezolvabilă. Şi la noi e la fel, dar cu mult mai mulţi dolari.

421

18 februarie, 2001 Evoluţia diferită a celor două Americi este datorată faptului că yankeii acţionau pe cont propriu, în timp ce spaniolii erau doar funcţionari, reprezentanţi ai regelui.

18 februarie, 2001 Zilele trecute m-am întâlnit cu o fostă subalternă din tinereţe. Ţinea să-şi manifeste bucuria că fostul ei şef (adică eu) arată încă destul de bine pentru vârsta lui. (Iată o consolare: putea fi mai rău.) Între timp, tipa a devenit cadru didactic universitar, deşi nu era o profesionistă deosebită, în schimb era o arivistă remarcabil de ambiţioasă. Mă şi vedeam pe post de exponat în muzeul ei autobiografic.

18 februarie, 2001 În Occident, Creştinismul a fost impus de către barbari şi nu de latini. Imperiul Roman de Apus nu a avut timp să fie realmente creştin, deoarece a fost cucerit de goţi. Ei, goţii, după ce au fost creştinaţi în stil propriu de Wulfila puţin după anul 300, sunt cei care au impus Creştinismul lor popoarelor cucerite.

422

Dumnezeu poate fi in noi Poate că Iisus a fost fiul Domnului. În această ipoteză, nu ne rămâne decât să ne urmăm soarta ce ne-a fost prescrisă de mici vietăţi într-un muşuroi mai mare, ceea ce este oricum adevărat.

Cât despre Iisus, rezultă că a fost doar un mesager.

Ne închinăm lui, ca fiu al Domnului, dar atât.

Măreţia lui ar fi cam mică, mai ales că şi noi suntem tot creaturi ale Domnului, fie şi de rang mai mic.

Poate că n-a fost însă fiul Domnului, ci un om ca toţi ceilalţi. Dar ce om!!! Un om cu adevărat mare. De ce? Oamenii obişnuiţi pot avea diferite calităţi. Rareori însă, o singură persoană întruneşte mai multe calităţi. Aşa cum, de exemplu, nimeni nu poate fi şi înalt şi scund în acelaşi timp, cu greu neam putea imagina o persoană cu calităţi de mare conducător, obişnuit să opereze cu entităţi de mari proporţii, dar la fel de înclinat către minuţioase analize de laborator, aşteptând cu tenacitate ani de zile ca cercetările sale să-i confirme sau să-i infirme o ipoteză teoretică.

Ei bine, un creator de religie trebuie să fie un astfel de om, apt să întrunească mai multe calităţi diferite, unele de-a dreptul contradictorii. El trebuie să posede o completă cunoaştere a religiilor anterioare, să aibă o excepţională putere de sinteză, pentru a fi capabil să conceapă un nou sistem, să aibă o cunoaştere profundă a realităţilor sociale din vremea lui, pentru ca sistemul pe care-l concepe să se grefeze perfect pe societatea existentă, căreia să-i dea o perspectivă, dar mai

423

ales să-şi găsească colaboratorii potriviţi, cărora să le vorbească la nivelul lor de înţelegere. De asemenea să posede maximul de persuasiune, pentru a le induce noua sa concepţie. El trebuie să fie un om de concepţie, un fin pedagog şi un bun conducător în acelaşi timp. Numai cine a lucrat în domenii de concepţie autentică sau a avut de-a face cu asemenea oameni îşi poate da seama cât de diferite sunt asemenea caractere de cele ale unor şefi militari sau ale unor educatori de copii. Este extrem de greu ca cineva, după ani de filosofie la cel mai înalt nivel, să se coboare la nivelul cel mai de jos şi să găsească mijloacele de comunicare adecvate pentru a-şi face cunoscută concepţia filosofică unor oameni care nu pot avea decât o înţelegere parţială ei. O asemenea îmbinare de calităţi înseamnă mai mult decât geniu. Este o îmbinare de genii. Iisus a fost nu numai un asemenea om ci cel mai mare dintre ei.

Iisus şi-a ales din popor persoane cărora să le explice noua doctrina şi care, la rândul lor, s-o propovăduiască mai departe. Apostolii au fost deci intermediarii dintre el şi oamenii simpli. El nu putea să le explice lor întreaga sa concepţie pentru că nu l-ar fi înţeles. Aşa după cum adulţii dau copiilor explicaţii la nivelul lor de înţelegere, dar care, mai târziu, vor fi reinterpretate de câtre copiii deveniţi adulţi, tot aşa şi Iisus vorbea discipolilor prin pilde despre concepţiile abstracte ale filosofiei sale.

Există şi o a treia ipoteză, ce pare mai realistă. Iisus ar fi existat ca om dar nu la dimensiunile biblice. Grandoarea lui a sporit ulterior

424

printr-un proces continuu de mitificare. Este oare această ipoteză mai banală? Este o demitificare a lui Iisus? În aparenţă da, dar - la o analiză mai profundă - nu. Dimpotrivă, mi se pare cea mai înălţătoare, dacă luam sarcina de creator şi desăvârşitor de religie de pe umerii unei singure persoane şi o atribuim omenirii, sau cel puţin unei părţi a ei. Da, este înălţător să gândeşti că omenirea şi-a construit singură un drum, o religie, o morală. Ipoteza este nu numai mai realistă, dar şi cea mai grandioasă. "Dumnezeu este în noi" este o expresie biblică, a cărei profunzime rămâne s-o mai studiem.

Daca Iisus este fiul Domnului, iar Dumnezeu este în noi, înseamnă că Iisus este şi fiul nostru.

Evident că nu în sens biologic ci în sensul Creaţiei.

Aici cercul se închide, cu singura consecinţă că nu are foarte mare importanţă pe unde intrăm în cerc.

Cu adevărat tragic ar fi să rupem cercul.

Ar exista şi a patra ipoteză, şi anume ca nimic din ceea ce am scris mai sus să nu fie adevărat, dar ar fi păcat.

Noi şi Occidentul În Martie 1990, mă aflam pentru prima dată în viaţa mea dincolo de hotarele de vest ale României. Eram încă plin de entuziasm şi credeam - ca mai toţi românii - că drumul nostru către prosperitate va fi scurt şi glorios. M-au surprins de aceea şi m-au jignit în amorul meu propriu afirmaţiile pesimiste ale unor emigranţi români

425

stabiliţi în Viena cu câţiva ani în urmă, potrivit cărora nici una dintre previziunile mele nu se va împlini şi că, dimpotrivă, singurele „afaceri” rentabile vor fi cele pe care obişnuiam să le numim "bişnită", precum şi escrocheriile în stil mare, pentru cei capabili de aşa ceva. Comerţul, mic sau mare, n-a fost niciodată pasiunea vieţii mele şi nu eram dispus, la cei aproape 60 de ani ai mei, să-mi schimb principiile şi încă pentru afaceri oneroase.

Dar pe ce se baza entuziasmul meu? De ce românii urmau să străbată un drum presărat cu flori, în ciuda vecinilor noştri, deja angajaţi pe drumuri cu destinaţii asemănătoare, dar mult mai anevoioase şi care păreau să bată pasul pe loc? Eram noi mai deştepţi decât ei? N-am crezut niciodată în această idee, iar inepţiile despre „inteligenţa românească în acţiune” cred că sunt simple dovezi de mitocănie, provenită tocmai din ignoranţă, din necunoaşterea standardelor mai înalte ale ţărilor cu adevărat dezvoltate. Şi atunci? Totuşi, istoria a notat că, în secolul trecut, România a parcurs drumul de la feudalism la societatea modernă într-un ritm formidabil. Între cele două războaie mondiale ritmul a fost şi mai dinamic, iar România şi românii se bucurau în capitalele europene de un grad de simpatie de invidiat. Probabil că această simpatie se datora latinităţii noastre şi ea ne va ajuta şi acum - credeam eu - să accedem mai uşor la civilizaţia occidentală. Mai făcusem acest lucru într-o oarecare măsură şi în anii '70, după ce sovieticii şiau retras armata de pe teritoriul României, iar printre cei aflaţi la conducerea ţării se găseau şi

426

persoane educate înainte de al doilea război mondial. De ce n-am face-o şi acum?

Anii ce au urmat au dovedit că m-am înşelat, iar afirmaţiile celor din Viena îmi reveneau mereu în minte şi mă enervau cu atât mai mult cu cât trebuia să constat că au avut dreptate. Cum se face că eu greşeam, în ciuda pregătirii mele superioare (cel puţin din punct de vedere teoretic), în timp ce interlocutorii mei, mai mult sau mai puţin ignoranţi în asemenea probleme, erau mai orientaţi? Şi nu eram decât la mai puţin de trei luni după răsturnarea din Decembrie 1989. A existat însă o explicaţie, de care însă nu eram încă conştient: nu raţionamentele lor proprii i-au condus la aceste concluzii, ci faptul ca ei erau purtătorii unor informaţii elaborate în cercuri avizate.

Pe de altă parte, românii care circulau prin capitalele europene înainte de război erau oameni educaţi; era firesc ca ei să se bucure de simpatie.

Emigraţia română de după război a fost recrutată din toate categoriile sociale şi ea nu se mai găseşte numai în capitale ci peste tot, iar în cercurile cele mai înalte s-au aflat reprezentanţii "high-life"-ului roşu, despre care mai bine nu mai vorbim. Şi atunci de unde atâta simpatie şi încredere? De la borfaşi la savanţi, de la spioni ruşi travestiţi la patrioţi autentici, de la escroci şi activişti de partid rataţi la idealişti cu cele mai bune intenţii, am trimis tot ce se putea trimite.

Acum, ei, occidentalii, ne judecă după criterii obişnuite. Unul dintre aceste criterii este educaţia, pentru că diferenţa esenţială dintre o

427

societate subdezvoltată şi una dezvoltată este tocmai educaţia. Aici nu este vorba de numărul versurilor din Shakespeare pe care le-am învăţat, ci de modul în care oamenii comunică între ei. Asta nu este descoperirea mea; s-au scris teancuri de cărţi pe această temă. "În ţările subdezvoltate, structurile mintale ale populaţiei nu stimulează înclinaţiile spre a munci, a economisi, a investi, care sunt resorturile creşterii… economia este nearticulată… indivizii şi grupurile lor îşi transmit defectuos informaţia economică…". Este un citat din François Perroux, dar asemenea afirmaţii sunt frecvente la mai toţi analiştii, mai vechi sau mai noi, ai economiei mondiale. Evident, este vorba despre educaţia românilor de acasă, pentru că ei contează în analizele economiştilor şi, în ultimă instanţă, tot ei sunt şi matca de origine a emigranţilor. Aşa ţară, aşa emigranţi!

Acum nu mai este atât de greu de văzut cum de au ştiut occidentalii pe ce drum vom apuca noi după 1989. Realitatea a dovedit că până ce şi ei au fost prea optimişti.

Ce am produs noi? După 50 de ani de comunism, ar fi absurd să pretindem că am plonjat în democraţie. Toţi politicienii noştri, indiferent de culoarea politică afişată, sunt educaţi în timpul sistemului comunist. Aşa cum, în anii '70, când ruşii au slăbit puţin frâul, am avut o înflorire economică datorată oamenilor educaţi înainte de război şi care erau la maturitate, acum cunoaştem un declin economic, datorită comuniştilor care sunt încă în

428

viaţă, chiar dacă defilează cu steaguri politice diferite, fie ele chiar şi liberale.

Ce face emigraţia română? Nici măcar cât cei de acasă, care cel puţin au învăţat că trebuie să se ajute singuri. Românilor din diaspora le scapă faptul că ei şi urmaşii lor vor rămâne americani, englezi, francezi sau germani de origine română cel puţin două generaţii. Ei vor suporta cu intensitate maximă toate laudele şi - mai ales - bobârnacele la adresa României. De aceea, ei ar trebui să fie primii interesaţi în imaginea ţării lor de origine. Încercările individuale de a-şi şterge urmele reprezintă cel mai prostesc gest cu putinţă. Din păcate însă, chiar asta se străduiesc să facă de cele mai multe ori.

Chestiune de educaţie. Au luat cu ei lipsa de comunicare de aici. N-au înţeles că împreună se reuşeşte mai bine, de cele mai multe ori numai împreună.

Schimbarea aparţine generaţiei viitoare.

Deja, la alegerile recente, rolul tinerilor s-a făcut simţit. Peste patru ani vor fi mulţi cei cu drept de vot din noile generaţii. Chiar dacă nu ne plac ruşii, să nu-l uităm totuşi pe Puşkin: „Şi totuşi, în faţă sunt lumini”. „Eterna şi fascinanta Românie” Ar fi fost o sintagmă frumoasă dacă n-ar fi fost maculată de albumul lui Iliescu. Acum ea nu mai poate fi folosită decât peiorativ. Aşa se degradează expresiile, uneori şi ideile bune.

429

4 Martie 2001 Am fost foarte mândru când am aflat că prima mea carte a plăcut unor cititori fiindcă este scrisă clar, deşi unele idei nu sunt tocmai simple.

4 Martie 2001 Gândim în arhetipuri pentru că au fost experimentate de altcineva înainte şi s-au dovedit eficace. Simpla afirmaţie că cineva a mai făcut acest lucru înainte de noi, ne dă curaj s-o facem şi noi. Mai târziu, au fost atribuite zeilor.

Suntem balcanici? „Balcanii produc mai multă istorie decât pot consuma”- a spus cineva. Rămâne doar să interpretăm verbul „a consuma”. Dacă prin el înţelegem regretul că locuitorii peninsulei nu trag învăţămintele cuvenite din propria lor istorie, atunci sunt de acord cu autorul citatului. Mai pe scurt, se bat ca proştii. Ei, nu noi, românii. România nu aparţine Peninsulei Balcanici. Şi ca dovadă că nu suntem balcanici, aşa cum ne consideră Occidentul, în faţa marilor luptelor ne-am sustras.

Mecanismele credinţei Majoritatea oamenilor sunt prea puţin atraşi de ideea unui efort şi cu atât mai puţin a unui

430

sacrificiu făcut azi pentru un avantaj, fie şi sigur, în viitor. Plăcerea de a gusta deliciile momentului este mai mare decât ideea că viitorul lui va fi mai fericit dacă, pentru a-l atinge, trebuie să sacrifice prezentul.

Dacă oamenii nu fac asemenea sacrificii pentru o promisiune destul de sigură, de ce ar faceo pentru o promisiune nesigură într-o lume de apoi şi mai nesigură?

Mesajul preoţilor este adresat oamenilor simpli, în general fără voinţă. Paradoxal, tocmai lor li se cere să se sacrifice. Lor, celor care dovedesc că nu sunt capabili de sacrificii. Preoţii mai bine ar adresa mesajul lor celor inteligenţi. Aceştia, odată convinşi, vor servi ca exemple celorlalţi, care vor prelua mesajul şi se vor comporta corespunzător, fie şi numai din imitaţie.

Tot răul e spre bine Neşansa mea în Centrul Teritorial de Calcul Braşov m–a făcut să mă trezesc mai devreme şi am început să cred că tot răul este spre bine. Iar dacă cu informatica nu mai era nimic de făcut, mi–am zis că este un moment propice să fac ceea ce nu făcusem până atunci, dar mi–aş fi dorit, adică să studiez filosofia în mod serios. Nu că aş fi avut vre-o pasiune pentru aşa ceva, şi nici că aş fi avut speranţa că voi deveni mai deştept. Cunoşteam chiar şi observaţia lui Goethe, din Faust: Am studiat cu râvnă, ah, filosofia

431

Din scoarţă-n scoarţă, dreptul, medicina, Şi din păcate chiar teologia, Arzând de zel. Şi iată-mă acum un biet nebun, Cuminte ca şi mai-nainte. ...

Mai sus sunt poate cu vreo două şchioape, Dar cu nimic de infinit nu-s mai aproape.

Aveam deja această experienţă de la logică, inclusiv logica matematică, care – contrar aparenţelor – nu te învaţă să gândeşti mai bine.

Dacă ştii să gândeşti suficient de bine, poţi să pricepi ceva din logică. Poţi să expui ceva într-un mod mai raţional, într-o succesiune logică mai uşor de înţeles de către alţii, dar nu descoperi noi raţionamente. Cel mult te antrenezi în manevrarea celor cunoscute, îţi sporeşti abilităţile intelectuale.

Din partea filosofiei, nu–mi era foarte clar la ce anume ar trebui să mă aştept, dar vroiam să înlătur sentimentul de inferioritate pe care–l simţeam din partea celor ce se auto–declarau filozofi, avansând prin asta ideea implicită cum că ei ar fi mai deştepţi decât restul lumii. Aveam eu o bănuială că lucrurile nu stau tocmai aşa, dar îmi trebuia proba. Mai cochetasem eu şi înainte cu filosofia, dar mi–am dat seama că nu merge cu lecturi sporadice. Trebuia să iau taurul de coarne, şi l–am luat. Nu cred că am devenit mai deştept după asta, dar cel puţin am eliminat suspiciunea că această lacună ar putea să–mi dăuneze. Există cu siguranţă altele mai grave.

432