Călătorul fără timp

El viajero sin tiempo Ovidiu Constantin Cornila

Călătorul fără timp

OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ

CĂLĂTORUL FĂRĂ TIMP

1

Ovidiu Constantin Cornilă

MOTTO:

Corpul meu e o poveste spusă de linişte, în timp trecut, în genunchi aşezaţi în ochi şi în palme, la capăt de lume, poveste, surd amor, viaţa asta…

2

Călătorul fără timp

OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ

CĂLĂTORUL FĂRĂ TIMP Proză scurtă

Cu o postfaţă de EUGENIU NISTOR

Editura ARDEALUL Târgu-Mureş, 2017

3

Ovidiu Constantin Cornilă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CORNILĂ, OVIDIU CONSTANTIN, CĂLĂTORUL FĂRĂ TIMP / Ovidiu Constantin Cornilă

Proză scurtă I. Cu o postfaţă de Eugeniu Nistor Târgu-Mureş: Editura Ardealul, 2017 ISBN 978-606-8372-55-6

------------------------------------------------------------

Lector: Eugeniu Nistor Tehnoredactare: N. Alexandru-Emil Secretar de redacţie: Rozalia Cotoi Copyright © Ovidiu Constantin Cornilă Apărut 2017 -------------------------------------------------------------

4

Călătorul fără timp

Primul pas - Cine eşti?

- Eu? - Da, tu de acolo. Ţi se pare că vorbesc cu altcineva sau că mai e cineva lângă tine?

Dor privi în jur… Nu se ştie niciodată…

Poate că vocea se înşela. Dar, într-adevăr, nu mai era nimeni nici la dreapta, nici la stânga, nici sus.

Doar câţiva copaci desfrunziţi, două alei acoperite cu frunze care se pierdeau după un monument de piatră acoperit cu licheni de un verde închis… şi un îngrijitor cu salopetă cenuşie, după un maldăr de iarbă proaspăt tăiată. În mâna dreaptă ţinea o mătură din acelea vechi, una care părea mai degrabă unealta de zbor a unei vrăjitoare dintr-o carte de poveste ascunsă într-o bibliotecă veche, undeva prin marea lume.

- Vorbesc singur sau mi se pare mie? începu vocea, de data asta iritată. Nu am toată dupăamiaza la dispoziţie. Parcul se închide la nouă şi jumătate. Ar cam fi timpul de plecare.

- Bună seara, spuse Dor. Chiar acum plec.

Fără alte cuvinte în plus, tânărul se îndreptă spre poarta principală, se opri undeva în dreptul ei, mai privi încă o dată în urmă, ca şi cum ar fi uitat ceva, după care, cu un gest decis, plecă…

Undeva, spre altundeva… Într-un loc în care nu deranja social pe nimeni cu orar şi cu îndatoriri, cu salariu şi cu salopetă… Puţin mai departe, mult mai aproape…

5

Ovidiu Constantin Cornilă

Şi aşa, în câteva zile, totul avea să fie uitat…

Dor, un nume din alt nume, nearticulat şi parcă ascuţit, fotograf de meserie, umbla străzi şi parcuri, pieţe şi tot ce putea fi umblat în căutarea fotografiei ideale cu nume de viaţă şi faţă de azi, secunda perfectă în ochiul de sticlă, vânător de senzaţii şi secvenţe inedite, netrăite… Ascunse şi aşteptate, misterioase, dese, grele, apăsate, fericite cât o miime din ceva, la alegere. Tăcute, persistente. Asemenea unui regret ce refuza să plece… În fiecare zi, Dor pleca dimineaţă devreme unde vedea cu ochii. Pleca cu gândul. Mult mai departe. Uneori se lua cu el, alteori mergea singur. Doar jumătate din el...

El şi Nikonul pe care îl primise cadou cu ceva timp în urmă de la un amic, fotograf şi el, începeau fiecare zi împreună. O provocare avidă de a încerca. Un final început de la jumătate.

Mergeau cu paşi curioşi. Kilometri de oraşe, de câmpuri, porturi, muzee, la o vânătoare atât de pasivă. De inofensivă…

Mai mereu li se arătau feţe de oameni ocupaţi, calmi, agitaţi, iubăreţi, oameni cu priviri piezişe, oameni absenţi, figuranţi nelipsiţi ai oricărui timp prezent, colţ de stradă sau birou… Personaje relaxate într-o stare de ,,ce am dau”. Fără preocupări indecente, aparent, fără vreo ambiţie care să dea un ton diferit unei vieţi enervant de precise.

Mai mereu găseau aceleaşi idei de realităţi sugrumate de „de ce-uri” cărora le lipseau răspunsurile. Cuvinte nesupuse alergându-şi umbre6

Călătorul fără timp

le aplecate prin minţi obsedate de comun. Gânduri animalice ale unor lumi imaginare. Dorinţe şi vise fabricate din baloane de săpun de cea mai proastă calitate. În timp ce răsfoia cartea vie a aglomeraţiei, Dor încerca să găsească măcar o pagină albă în care să-şi coboare inspiraţia. Doar pentru câteva momente. Nici nu era nevoie de mai mult. Se opri la marginea unui câmp, chiar lângă o cale ferată abandonată. Iarba crescuse de o parte şi de alta a şinelor, lăsând spaţiul dintre ele chel. Deşi nefolosită din nu se ştie ce motive, calea ferată îşi continua drumul spre un posibil stop. Cumva neterminată înainte de a începe, călătoria plutea pe undeva, prin aerul încă răcoros al dimineţii. Ca o invitaţie informală făcută oricui încerca să şi-o imagineze aşa cum ar fi trebuit să se întâmple…

Aşa că, fără să stea mult pe gânduri, Dor se lungi chiar între şine, îşi reglă aparatul şi, cu un gest precis dădu viaţă unor flash-uri exacte chiar la limita orizontului, acolo unde drumul de fier îşi contopea linia neobişnuit de dreaptă… De acolo, de jos, iarba aducea mai mult a junglă tropicală. Îi putea simţi foşnetul umed, şoaptele atingerii verdelui pe verde. În mijlocul ei, şinele paralele distorsionau raportul mărimii vegetaţiei; era ca şi cum ai suprapune o lume gigantă peste una minusculă. Şi iarăşi, chiar acolo, între ele, Dor simţea pietrele ascuţite înfigându-i-se, pe rând, în piept, în picioare, asemenea unor pumnale boante.

Poate că era preţul ce trebuia plătit pentru fotografii. Şi ce dacă, îşi spuse. Nu contează…

7

Ovidiu Constantin Cornilă

Şi, ignorând durerea, mai stătu o vreme culcat, parcă aşteptând ceva… Acelaşi aşteptând care întârzia să îşi facă apariţia. Într-un târziu, Dor se ridică şi, cu o mişcare hotărâtă, aşeză cureaua aparatului de fotografiat la gât şi începu să alerge. Pe calea ferată, înspre înainte…

Un tren, cu roţile picioarelor străpunse de pietre multe, mute, ascuţite demult, chemă călătoria. În somnul obişnuinţei, lumea pe care o ştia prinse a rămâne în urmă. Cu toate zilele şi nopţile ei ruginite, cu tot dragul acela de care nu te poţi îndrăgosti decât dacă accepţi să fii unul mai mult la număr. Drumul pe care alerga luă forma unei piste de atletism. Pe el, pe acest drum alese Dor să plece, să gonească, să se oprească, să gonească din nou. Fără oprire sau vreo posibilă staţie unde să facă plinul…

Undeva, la vreo câţiva zeci de metri, îngrijitorul cu salopetă cenuşie tăia iarba de lângă un gard, chiar la marginea unui chioşc cu ziare. Tocmai se opri să fumeze o ţigară.

Până să ajungă în dreptul lui, Dor îl măsură lung din cap până în picioare, dar se prefăcu a nu-l cunoaşte. Dacă îi punea din nou întrebări ciudate? Dacă de data asta avea chef de vorbă? Întoarse capul, se opri din alergat şi abordă un mers cuminte, neprovocator. Poate că era mai bine aşa. Între ei, distanţa se micşoră vizibil. Unul fuma şi privea cu o oarecare curiozitate, celălalt, cu capul întors în partea opusă. În cele din urmă, 8

Călătorul fără timp

ajuns în dreptul îngrijitorului, Dor se opri şi îl întrebă: - Bună ziua. Nu vă supăraţi, mai e mult până la prima staţie de tren?

- Ţi se pare că am chef de vorbă? Răspunse brutal omul în salopetă. Şi continuă: Nu vezi că fumez? Când fumez nu vreau să vorbesc. Cu nimeni. De ce aş face-o cu tine?

Bună întrebare. Cine era el să i se răspundă? Şi de ce? Poate că i se va cere să plece, că la nouă şi jumătate se închid porţile parcului, ca ieri seară.

Cu toate astea, Dor nu simţea nici o urmă de curiozitate de ce se afla acest individ aici, acum, acum, aici. Coincidenţă, nebunie, probabil…

Se hotărî să nu insiste şi porni din nou la drum. În spatele lui, îngrijitorul continuă să scoată rotocoale albe de fum des, parcă de tren de epocă…

Dor privi ceasul grăbit. Nu îl aştepta nimeni, dar se grăbea… Simţea oboseala ca pe o povară nesatisfăcută de chinul celui care o purta.

O patimă doritoare de mult şi de mai mult, până la epuizare, umilire, strivire.

De ce?

9

Ovidiu Constantin Cornilă

Mereu nu e un cuvânt În ultima vreme, zilele treceau parcă fără timp în ele. Ploaie ridicolă, soare palid, nori cu forme enervante, stângace... Anotimp ciudat, cu personaje crispate, în aşteptare parcă de un deznodământ perfect compus. În mansarda bucătăriei, pe la 6 şi ceva dimineaţa, Dor ieşi să respire nişte aer proaspăt. În luna lui aprilie, aerul avea un miros unic, a curat, a pală de vânt turbat de pur, neumblat pe unde are obiceiul să umble… Câteva înghiţituri lacome din acest dar nevăzut, şi era ca nou.

După săptămâni întregi de rătăciri în Marele Oraş, Dor reuşi să surprindă câteva momente de neuitat, desprinse parcă din lumea trecutului şi aduse în forma lor fixă într-un prezent care avea să devină mâine foarte curând.

Toată istoria asta îi aducea în minte, destul de des în ultima vreme, poveştile căutătorilor de aur cu tonele lor de balast care erau cernute pentru câteva grame prăpădite de aur… Pepite amărâte, dar valoroase pentru acela ce muncea din greu. Zile şi zile de căutări, ore umplute cu nisip, cu transpiraţie, cu încordare la maxim…

Gânduri, multe răsuciri şi striviri de minte şi simţ atacau pe nedrept o cutie a fiinţei în care, în loc de mitica speranţă, îşi trăiau, pe rând, dreptul la viaţă, dorinţe şi visuri, mai mult visuri decât dorinţe… Terasa rece şi parcă primitoare din milă, evident, în calitate de parte a casei pentru ori10

Călătorul fără timp

ce stăpân, chiriaş sau proprietar, oferea un oarecare confort temporar. Aşa, de formă sau de complezenţă… Dar cu asta era obişnuit Dor. Nu era în nici un caz mai mult decât ar fi crezut posibil şi real şi nici mai puţin decât irealul în care se adâncea aproape în fiecare minut al existenţei…

După câteva minute de aer proaspăt, Dor se hotărî să cutreiere periferia Oraşului. Ar fi posibil ca acolo, astăzi, să poată fotografia nevăzutul, ineditul în starea lui de origine. Copii flămânzi, păsări moarte, câini hăituiţi, umblând ca nebunii pe o tablă de şah, oameni, oameni de ceară, lumini de seară împăcate, arbori cu nume neîncepute şi niciodată terminate, toţi oameni, strigăte mute, spre cer şi mai încolo…

Poate că azi ar însemna mai mult decât ieri-ul acela de cale ferată, de nesfârşit lung, rotocoală de fum şi de pândă furată… Degeaba. La urma urmei, orice drum e un refugiu, înspre mine sau înspre tine, omule!

Pe la 5 după-amiază nu bântuia nimeni pe străduţele acelea sărace. Nimeni. Nu avea rost. În plus, economie de energie biologică… Se însera în numai câteva ore, aşa că bateriile trebuiau încărcate bine. Pentru poveştile de seară, pentru ce nu era nespus sau spus doar printr-un simplu gest.

Nu conta de cine… Era momentul oportun de a evita intimităţile altora. Să le ţină pentru ei, gândi Dor într-un impuls aproape negativist. Fiecare le are pe ale lui. Aproape fiecare…

Paşii îi mergeau singuri, fără vreun efort anume. Case sărăcăcioase i se arătau în cale, mese strâmbe de ping-pong, tobogane murdare, par11

Ovidiu Constantin Cornilă

curi cu alei în formă de u, copii uitaţi pe-afară de pe la vreun prânz luat numai de mamă şi tată…

Un tot care îi aducea aminte de o copilărie unde fiecare lucru era calculat la sânge. Doar aşa, pentru orice eventualitate.

Din când în când, Dor obişnuia să răzbată periferia. În afară de aduceri aminte, însemna inspiraţie. Acolo obişnuia să se întâlnească cu ea. În locuri simple, unde zâmbetul se producea mai mereu cu gura închisă, vinovat parcă… Strâns, mic, cu capul plecat.

Fotografii vii, asemenea unor păreri de rău, alb-negru, îşi răbufneau cadrele finite în aparatul de fotografiat al lui Dor. Un ajungeau degetele de la o mână să apese pe declanşator, nici cele de la cealaltă mână să îl mişte… peste tot, la fel ca vântul de la 6 dimineaţa, de pe terasă… Neumblat. La fel de neumblat. O armă a vieţii, o înşelătorie a fiecărei secunde de artă nescrisă, palpând a piatră fierbinte, a dor neterminat, a şoaptă de umbră… De ce uneori nu se întâmplă nimic, ani, decenii, timp uitat de timp şi, dintr-odată, lumina apare, ca o zeiţă speranţă, întrebătoare de viaţă adâncă, simţită până în mădularele ultimei picături de sânge, de privire, de îmbrăţişare? De ce? Întrebări copiate în retina lentilei Nikon cu o sinceritate nebună, aproape de ordinar, lacom…

Hălci de trăiri rămâneau imortalizate masiv întrun ochi artificial, aparent inofensiv, artificial, tăcut… Cu sutele, cu mult alb, unele, altele, cu pete negre, prelungi, transportând cantităţi uriaşe de materie în ce avea să devină hârtie expusă în vreo sală oarecare locuită precar de nişte oarecare, 12

Călătorul fără timp

amatori, curioşi, plictisiţi. Creaturi de meserie şi nimic mai mult… Locuri şi acorduri neatinse de fals aveau să creeze idei. O supă călduţă făcută din nimicuri care mai de care mai incolore, insipide, inodore…

Nu se putea trăi altfel. Aceasta era legea lui azi, aşa se întâmplă şi ieri şi poate că trebuia să fie şi mâine… Marele Oraş înghiţea orice era mai mic decât el cu o poftă sălbatică, animalică şi fără nici o remuşcare. Doar astfel, monstrul cu blocuri gri, cu magazine triste, cu riduri asemenea unor străzi pustii, putea subzista acestui hohot plângăcios al timpului prezent. Necompromis, neuitat, ne-norocit. Un mort înainte de a se naşte. Şi totuşi o mână, chiar dacă rece, o mână întinsă supravieţuirii. Acestei prefăcătorii laşe a verbului A FI. Pentru cel ce fotografiază, pentru cel care vizitează, pentru vânzătoarea din chioşcul de un metru pătrat de la colţul străzii şi chiar pentru omul de afaceri de la etajul 24 al edificiului de unde poţi vedea mereu fără să fii văzut…

Ironic, îi trecu prin minte lui Dor, această provocare de a îngheţa viul de lângă tine, fără măcar să-l atingi e ca şi cum ai accepta să ajuţi un om de la înec, ca şi cum ai plonja în apă după el ştiind că nu poţi să înoţi. Cine moare, cine se salvează? Întrebări cu răspunsuri retorice, umilite…

Ora 9 seara. Aproape întuneric. La o margine de trotuar, Dor demontă fără grabă trepiedul aparatului de fotografiat. Valuri de oameni inundau străduţele înguste de mahala. Noaptea, bucuria tuturor. Din toate părţile se auzeau strigăte, 13

Ovidiu Constantin Cornilă

îndemnuri, râsete pline. Copii, maturi, bătrâni. O sărbătoare a lumii de aici. Un drept neschimbat de lipsuri, frig sau nepăsare. O nepăsare a lui NU AM la numai câteva ore distanţă de un nou MÂINE. Aceeaşi neiertare de 24 de ore cu suflu asurzitor, înfuriat, nepotolit. Pentru toţi, aşa cum a fost mereu. Şi aşa cum mereu va fi…

Va fi pentru că unii ştiu că lumea nu e o fabrică de îndeplinit dorinţe, nici un admirator al unui simplu „ce faci?”, al unei perpetue căutări de sine… Că puterea unui cuvânt nu stă niciodată în literele sau silabele lui, ci în forţa cu care a fost împins afară, uşor, de la spate, părinteşte, de simţul ce l-a creat. În orice zi, a fiecărui an, din fiecare viaţă a fiecăruia. Un acord ca un ţipăt de libertate totală, nelimitată, aproape de cerul care a creat-o…

De aceea MEREU nu e un cuvânt…

14

Călătorul fără timp

Ce a fost înainte de timp?

Luna lui decembrie era anul acesta zgârcită cu zăpada. Lumea ieşea din casă îmbrăcată de primăvară. Sângele însuşi era de primăvară. Îţi venea parcă să consumi o adrenalină neobişnuită, stăpână de alte corpuri, de alte momente. Ce a fost oare înainte de timp şi de ce acum e ceea ce se întâmplă?

Secvenţe sacadate din anii trecuţi, de un imens demult îi străfulgerară lui Dor inima minţii. Se mai putea trăi cu amintiri, nu?

- Mulţumesc. Încă mai crezi în miracole, răspunse speranţa de lângă el cu o faţă lividă, aproape inexpresivă. Mă gândeam că sunt singură…

- Nu, nu eşti singură, am venit cu amintiri de oameni, de bulgări, de miros de natural. Uite, am luat şi aparatul de fotografiat. Dacă vrei, am putea pleca într-o călătorie împreună. Jumătatea mea de singurătate ar fi a ta, iar a ta, mereu a noastră…

Dialogul cu el însuşi începu pe un ton aproape ironic, dar era mai real decât peisajul acela mucalit şi bizar care se derula ca un film de propagandă absurdă în faţa ochilor lui. Acelaşi de ani… Doar fereastra separa lumile astea atât de diferite. De neobişnuite. Deşi era încă devreme, abia 9 seara, Dor se hotărî să îşi ia cu el prietenul de care nu se despărţea niciodată, să se întindă pe pat şi să îşi permită un mic capriciu, aşa, de final 15

Ovidiu Constantin Cornilă

de an. Aşa cum probabil trebuia să fie normal.

Pentru fiecare. Din când în când…

Mai erau câteva ore până la trecerea în altă perioadă. Nu era un ţel, nici o bucurie. Nu era o supărare… Doar un regret. Că lăsa în urmă gânduri negândite, sentimente netrăite, vise nelocuite. Parte dintr-o fiinţă care trebuia să fie a lui şi care acum se dilua în Marele Neant. Pierdută pentru totdeauna.

Cu aparatul la gât, Dor se aşeză în pat. Fără să se învelească, îşi chemă speranţa asemenea unui câine credincios şi, decis, plecă să moară puţin. Doar el cu el… Într-un loc unde nu existau copaci înfloriţi, ci ninşi, unde albul domnea în tăcere, fără grabă, în ţara lui A FOST ODATĂ… În urmă lăsa oameni cu aripi de sticlă, unele, pe jumătate, altele, ciobite, tăioase. Speranţe modificate genetic, chibrituri electronice, străzi în 3D, săli de cinema pline până la refuz de zombi, farfurii cu miros de mâncare, surâsuri desenate cu creioane tocite, piane cu clape negre, în formă de ţeavă de armă…

Numai atât şi nimic mai mult…

Trei. Trei siluete se îndepărtau înspre apus.

Dor, speranţa şi omenescul Nikon. Mergeau agale, umbră lângă umbră, cu paşi împreunaţi, în acelaşi timp. Călătoria abia începuse. În spate, la numai câteva minute distanţă, Marea Mulţime se pregătea să celebreze „Marele NU Se Ştia Ce”.

Pentru a nu se ştie câta oară. Din obicei, din reflex, din instinct. Ca un ritual al acceptării că mai ai de trăit cu un an mai puţin… Macabru, sadic… Într-un fel care aduce a sacrificiu, a jertfă adusă 16

Călătorul fără timp

unui obicei inventat. A ploaie făcută din picături goale de apă. Vărsată, nu plouată peste sărbătoriţii fără motiv, peste sărbători fără nume, clipe în van, fără logică, fără azi…

De ce?

Siluetele celor trei se mişcau acum mai repede. Poate că se grăbeau să ajungă undeva, sau poate că era doar un simplu gest al cărnii. Oricum, aproape de linia unde pământul unea cerul se întrezărea un castel. O pată înaltă, de un ocru deschis, ca un dans de nirvană în aerul calm al serii visului. Al Imaginii unde Dor putea fi Speranţă…

Mai era ceva de mers până acolo. Timpul nu era important, cu toate că funcţiona perfect, aşa cum a făcut-o dintotdeauna. Masiv, fără nici cea mai mică urmă de A SIMŢI. Aici şi acum timpul nu conta. Putea să treacă de două ori mai mult, să răpească, să rănească, să îmbătrânească.

Acum nu avea ce, gândiră cei trei la un loc.

- În vis, dragă domnule TIMP, nu poţi să te consumi, nu ai voie să intri şi nici să exişti! Un strigăt de neputinţă nevoită ieşi cu viteza unui meteorit din trei umbre în acelaşi deodată. Un urlet de o singură frază, al unui singur OM replicat în miliarde de alţi oameni. În dorinţe de a fi dorite a fi trăite fără teama de a se pierde, de a muri. De a nu fi existat degeaba. De a nu pieri anonime printre lucruri, creaturi fără viaţă. Invenţii nereuşite ale unui Dumnezeu plictisit de atâta facere.

Pata părea că se prelinge pe apusul rămas inert. Nimic nu se schimba. Primul miracol! Soa17

Ovidiu Constantin Cornilă

rele ardea încă fotonii de lumină într-un spectru imposibil de descris, etern de admirat.

- Nu, nu e o umbră oarecare, cugetă Dor. - Sper că e doar o umbră, medită speranţa.

- Am încă destulă lumină, şopti aparatul.

Puţin, încă puţin şi aveau să ajungă. Atât cât să se întâmple un „te iubesc” fără glas, fără corp, atins cu buzele, suflat într-un balon de săpun doar o secundă. Lungă cât un secol de singurătate. Aşteptată cu nerăbdarea cea mai pură a lui TRĂI. Acolo unde se vor fi văzut pentru prima oară: un om, o speranţă şi un aparat…

De aici şi până la final mai erau de străbătut o potecă, un pod şi o poartă. Nimic mai mult… Înaintea lor, castelul apărea asemenea unui monument de piatră imitând perfect culoarea pielii umane. Nu era un castel, ci mai degrabă o statuie… Un fel ciudat al cuiva de a spune că fiecare îşi are, undeva în lumea asta, înţelesul său. Ceea ce se înălţa la numai câteva sute de metri, în măsura în care cei trei se apropiau, părea a se transforma într-un fotograf cu o aripă, de piatră şi ea. Cealaltă, ruptă, zăcea căzută la picioarele statuii.

Câteva minute, Dor, speranţa şi aparatul înconjurară de câteva ori colosul acela nemişcat, parcă în căutare de ceva. Ceva ce lipsea de acolo… Atâta drum… Obosiţi, cei trei drumeţi se aşezară pe una din bucăţile aripii sfărâmate. Un sentiment ciudat şi în acelaşi timp destul de familiar li se infiltră, rând pe rând, în tot corpul.

Bucăţile acelea de piatră le şopteau bucăţi de speranţă ruptă din ce fusese cândva un trup 18

Călătorul fără timp

înaripat, cunoscător de ceruri nebănuite, de locuri negăsite nici măcar în imaginaţie. Un alt Dor, tată sau bunic, un strămoş de care oricând se putea aminti, simţi. În mintea inimii şi în inima fiecărei simţiri palpând a „a fost”… Un fel de spectacol privat în care în rolul principal îl juca eul.

Ce vis ciudat! Nici măcar aici nu se putea scăpa de hemoragia asta teribilă a lui ieri şi a fraţilor lui îndepărtaţi. Amintirile nu ar trebui să doară. Ele s-au întâmplat. Sunt parte din filmul vieţii, momente imortalizate cu litere de foc şi suflet în fiecare centimetru de materie vie…

Corpul lui Dor se chirci, ca şi cum ar fi îmbătrânit câteva sute de ani în secunde. Speranţa îşi acoperi faţa în palme, iar aparatul căzu de pe suport într-o parte şi începu să declanşeze fotografii goale, desculţe, ruginite. Absurd şi fără motiv… Sau poate ca pe o replică a ceva dintr-un nimeni sau nimic himeric.

Soarele apuse într-un ecou născut mut. Un întuneric calm, dar neînţeles, îi luă la scurt timp locul.

Mult prea devreme, ca un infinit mare lângă unul mic.

19

Ovidiu Constantin Cornilă

Câmpul cu maci Visul cu statuia de piatră era doar începutul. Speranţa se putea naşte pentru laşi doar în momente sensibile… Nici o creatură nu simte existenţa decât în ultimele secvenţe de existenţă pură. Cu un final de absolvire a unui examen nedorit, impus, urât, plătit cu extra-preţ.

- Aşa e mersul, vorba unui impiegat plictisit de prin lumea largă… Întrebarea mea este: De ce este necesar să respecţi reguli care nu sunt ale tale? Cine le impune sau le vrea îndeplinite? De ce nu contează părerea ta, omule?

Cei ce vor să pară mai deştepţi sunt ignoranţii, slabii, prefăcuţii, animalele inferioare, chinuiţii. Nu persoane. Nu oameni. Nu actorii unei decizii singure, dar unice. Nu creaturi cu rost. Cu sens. Pe de rost. Înţeles… Încă o dimineaţă. Imaginată şi scrisă din spatele unei pleoape aproape anesteziate cu încă viul vis retrăit a nu ştiu câta oară. Singurul drog valabil. Singura viaţă simplă dorită şi simţită a fi simplă. Ca orice lucru clar, fără intenţie ascunsă, sincer, pe faţă. Al naibii de natural. Păşit cu dreptul din start. Fără prejudecăţi. Concis. Elementar.

Pentru Dor aceste trăiri erau hrană, adăpost, speranţă. Dar niciodată uitare.

Ziua începu din nou. Nimic deosebit. Nimic schimbat. O zi ca oricare alta. Cu dimineaţă, amiază, după-amiază şi seară. Pe urmă cu noapte.

20

Călătorul fără timp

O existenţă în plus. Pentru cine poate… Şi trăieşte.

Cu mişcări moi încă de amorţirea somnului, Dor se hotărî în cele din urmă să abandoneze letargia. Nu era încă oră de ieşit afară, dar, fiind duminică, merita. Încă o zi singură. Nu conta. La câte adunase, era un bob de nisip într-o mare. Ce nu se putea înţelege era că nici un atom din el nu renunţa la înfrângere. La cea de a fi. De a cere să fii. Cu tot dreptul. Cu toată fiinţa unui trăitor de rând. Nici o singură celulă nu ceda. Şi nu ştia de ce. Întrebarea enervantă din fiecare capitol. Din fiecare dor matinal, primăvăratic, ascuns… Din fiecare creatură respirând sens, nu aer. Emoţie, nu piatră…

Ianuarie afară. Lună fără chef, ca orice începător. Frig. Zăpadă. Ziua 1. Nu existau urme proaspete pe tot întinsul de alb. Încă nu…

Nikonul aştepta agăţat într-un cuier. Pentru vreo eventuală plecare. Ieşire. Scăpare.

Nu. De data acesta avea să rămână acasă.

Cu mişcări calme, Dor se îmbrăcă rar, aproape silit. Nu voia să-şi confunde privirile cu sunetul acela orb al liniştii de iarnă intimă, de brad cerut pom în oricare cămin comun. Însă o făcea ca pe o curiozitate ispititoare, până la urmă.

O tentaţie de supravieţuire morală, nicidecum carnală…

Strada era pustie. Aşezată sub zăpada abundentă, nu chema la mers pe jos. Peisaj monoton, de beţie privată. Iarna nu e sau poate că nu a fost niciodată un anotimp prea social, nici prea darnic cu senzaţiile oferite consumatorilor de trai.

21

Ovidiu Constantin Cornilă

Primii paşi… Ai lui. Conturaţi adânc în stratul pufos şi proaspăt de apă albă. Un început.

Un nou fir al aceluiaşi păianjen creator neobosit.

Al unei pânze unde nimeni şi nimic nu trebuiau să scape. Perfecţiune într-o micime atât de insignifiantă…

Câteva momente, Dor rămase pe gânduri.

Pe urmă, decis, porni cu un elan timid, pe jumătate curios spre câmpul de la marginea oraşului unde ştia că în fiecare vară creşteau maci cu nemiluita.

Singurul loc era acolo unde îşi putea imagina culori fără a fi tulburat de albul acela ucigător de aduceri aminte, nemilos prin perfecţiunea lui inertă. Viitor roşu sub prezentul alb. Fost şi întâmplat să fie un la fel perpetuu. Năucitor, asemenea unei anestezii duble. O morfină a naturalului fără oprire, oricând şi oriunde… Un cântec lipsit de note, de orice sens, timp, substanţă sau vrere. O mare a eternei linişti imposibil de atins.

O monedă de schimb a Marelui Creat.

Cuprins parcă de un sentiment nou, necunoscut până atunci, Dor trase aer în piept cu o forţă primitivă. Părea că se vede pe el acolo, în mijlocul virgin al unui simplu câmp de maci. Părea că se vede pe el însuşi îngânând cuvinte bolborosite asemenea rugăciunilor unor popi obosiţi de silabisit ore în şir, aproape fără voia lor…

Rostitori de rugăciuni fără cap şi coadă, cuvinte adormite în minte, vocale şi consoane fără nici o noimă, o limbă inventată dintr-un moft al Creatorului într-o zi de sărbătoare universală. Poate că alt 1 ianuarie. Un Dor transfigurat de mii de alte 22

Călătorul fără timp

doruri rămase nesperate, neaşteptate într-un colţ tăcut al gândului. O minune în care nu mai crede decât cel ce a visat-o prima dată.

Aerul rece al dimineţii înroşi obrajii şi faţa bărbatului din imensitatea aceea deşertică. Două mâini se ridicară spre sus, doi genunchi căzură ca două râuri târzii pe un obraz alb… Un semn al întrebării uman, un curent de înaltă tensiune străbătu frigul ca un fulger benevol.

Nu dansul temerii scârţâia sub tălpi, nu scrâşnetul dinţilor gemea în gât, nici sângele fierbând al muşchilor nu pulsa nebun sub casca acestui soldat al efemerului… Nu. Nu. Nu. Milioane de alte strigăte îşi lungeau gâturile lungi prin ecouri în marele necunoscut. În corpul rămas neschimbat, în apărătoarea de carne aleasă să protejeze sclipirea din neant neatinsă de nici o străfulgerare…

Neînţelesul nu era exterior. Răspunsul la enigmă era enigma însăşi. Fiinţa aceea cotropitoare de multe întinderi cât vezi cu ochii, dar atât de minusculă în interior nu încăpea nici pe un vârf de ac. Finită, scundă, nepăsătoare. Nechemată, nenumită, nenăscută în întregime, ţinută ascunsă doar pentru ziua cea mare, asemenea Monstrului Kraken eliberat de Poseidon pentru a Distruge.

Un dar aţipit în Patul lui Procust. O soră a Sfinxului, originalul cutiei Pandorei păstrată în acid. Un Mihai fără Veronica sa. O carte cu pagini negre şi scris alb… Un de tot imaginat posibil în prima zi a fiecărui an din toate puterile. O singură dată…

23

Ovidiu Constantin Cornilă

Obosit de spectacolul acela neterminat, cu o continuare pregătită deja conştiincios pentru fiecare episod ce avea să urmeze, Dor închise ochii. Îi ţinu câteva clipe aşa, strânşi. Ca într-un vis chiuit. Apoi îi deschise larg, căută un punct unde să se oprească, să se odihnească, dar nu reuşi. Resemnat, îi coborî înspre zăpada din care se ridicau spre el mii şi mii de puncte sclipitoare, strălucitoare… Un semn din altă lume parcă. Un polen de floare de nu-mă-uita, înflorită în cea mai frumoasă pasăre a minţii – închipuirea. Mici părţi din soarele miniatural din dimineaţa primei dimineţi a acelui an. Fragmente de cer pe pământ, vârfuri de munţi pe plaje ale aşteptării, undeva, întro lume preistorică, atingând cu capetele lor reci buze glaciare de kilometri fără noimă, undeva anume în universul acesta crezut nesfârşit.

Fragmente de sentimente colorate ca un talcioc de iunie gâdileau nările lui Dor într-o furtună de arome de neconceput… Nu ale lui, niciodată ale lui. Venite de niciunde, unele i se lipeau de pupile, altele îl ocoleau, altele îl priveau de după colţuri ca nişte pume lascive. Parfumuri perfecte. Dimineaţă singură.

Drumul spre casă păru că nu mai avea sfârşit. Lui Dor i se făcu foame.

- Ce zi stranie! gândi. Am întâlnit multe răspunsuri, dar şi mai multe întrebări, continuă să se mire.

- Nu face nimic, îi răspunse o voce de foarte aproape. Nimic nu începe cu uitarea… În rest, linişte.

24

Călătorul fără timp

Adânc Câteva zile libere. În sfârşit. Un refugiu neaşteptat. O poartă spre lumi din altă lume. O singură ieşire. Doar una…

Un drum spre ceva neatins. Asemenea vântului. În câteva ore, Dor avea să urce la volanul maşinii parcate de mult, demult. În garajul din faţa casei. Locul pe care îl privea în fiecare dimineaţă cu o dorinţă mai presus de orice dorinţă. În sfârşit. Visul i se putea împlini. Nici nu avea nevoie de mai mult. Doar de câteva zile de singurătate. Pozitivă. Altă singurătate. Una mai puţin singură…

Nişte haine înghesuite la grămadă, o periuţă de dinţi, aparatul de bărbierit, câteva cărţi şi Nikonul. Cam atât era necesar. Nu avea mai mult, nu avea sens mai mult. Poate că…

Dimineaţă, devreme. Cer gri. Nori deşi, nori negri. Umezeală în aer. Urma să plouă. Se putea mirosi în aer. Se mişca ceva. Un dragon mare cât o libelulă îşi zbura povestea într-o prezenţă adulmecată de o octavă invizibilă. Acolo unde era el… Între timp, ploaia începu să cadă. Prima oară, cu delicateţe, apoi grea, din ce în ce mai grea.

Stropi mari şi voluminoşi se lipeau ca un plânset fără scăpare pe parbriz. Ca o lingere lascivă, somnoroasă pe o bucată de sticlă apărată de două ştergătoare. Un duet de ropote apărute şi dispărute ritmic în numai câteva bătăi de pleoape…

25

Ovidiu Constantin Cornilă

Şoseaua singură şerpuia printre dealuri cu viteza unui surâs de ianuarie. Câmpuri neobişnuit de verzi goneau la dreapta şi la stânga cu o nepăsare apăsătoare, aproape glacială.

Dor nu se grăbea. Avea suficient timp să ajungă la plaja oceanului din sătucul unde mai poposise cu câţiva ani în urmă. Tot aşa, câteva zile. Tot aşa, ploioase.

Fără a schiţa vreun gest, dar cu faţa săpată în stânca lui a simţi, Dor începu să-şi asculte amintirile. Acele clipe îndepărtate şi totuşi atât de apropiate dintr-un timp singur, ca şi stăpânul pe care îl trăia. Urme adânci de gheare ale secvenţelor filmului vieţii lui îi compuneau şi recompuneau harta minţii unei memorii afective moştenite poate dintr-un trecut pierdut undeva înapoi, neînţeles… Momente când sentimentele zburau asemenea păsărilor, mereu spre răsărit, fragmente de ieri început într-o dimineaţă în doi. Una dintre puţinele dimineţi de viaţă trăindă… Împreună fugind, râzând, îmbrăţişând, urlând de a exista. Patru mâini, două inimi bătând în una. Un ceas nemuritor, fixat întotdeauna cu precizie elveţiană să sune la ora fixă, pe aceeaşi lungime de undă, întrun singur corp. Pe urmă marea, oraşul, râul, vara, luna mai, ceaţa lui septembrie care unea două frunţi într-un singur sărut. Peste tot, nepăsător de toţi şi de toate, consumat de povestea pe care fiecare ar trebui să o cunoască. Nu ca pe o datorie, ci ca pe un a fi în care trebuie să-ţi faci casă tot restul zilelor… Tu, ei, ea, ţie…

Gânduri şi glasuri de pretutindeni, de pereche, de umplere de seva copacului fără moarte…

26

Călătorul fără timp

Începuturi la care este greu să renunţi. Pentru simplul fapt că dincolo e numai deşert. Pentru că a simţi nu e o ruşine, nu e o fărădelege, nu e un război. Sentimentele nu pot fi alb-negru, nu se nasc în micimea unei vieţi, ci în măreţia unei priviri de-o secundă. Acel fragment de nemurire care, oricât de mic ar părea la prima vedere, este mai mare decât orice închipuire, decât orice vis despre om.

Aici, în micul infinit nu există uitare, ploaie rece sau dimineţi fără şoapte…

Gânduri şi glasuri ale unei zbateri de sânge mirosind a zăpadă sau a cald de martie, a vânt de aprilie şi a câmp de mai…

Norii se mai strânseră puţin. Nu mai ploua. Şoseaua gonea pe lângă maşină lăsând în urmă un vapor albicios. Fuseseră câteva clipe de adrenalină pasivă. O nelinişte în plus, dar mult aşteptată. Pe urmă, linişte. O linişte apăsătoare, ca de plumb. Amintirile se furişară afară ca o umbră de om bolnav, apoi dispărură în coada aceea albă de cometă nărăvaşă. Singurătatea era mereu înlocuitorul a ceea ce era frumos. Singurătatea pe care o ura cu toată puterea, sănătos şi sincer. Acea bestie cu dinţi de morenă, cu faţă de Cerber pe care o vedea doar în scris, niciodată în cuvinte sau imagini. Un mare laş, o greşeală a creatorului, un păcat capital. Poate că singurul… Dacă ar fi putut, Dor ar fi strigat la cer cu pumnii, şi-ar fi creat vocale şi consoane explozibile, semne diferite, cod neanunţat, spion, distrugător. Şi-ar fi făurit pumnale cu mii de lame ascuţite neîncetat, celule cu gratii de foc, pedepse eterne… Toate pentru a 27

Ovidiu Constantin Cornilă

scrijeli cuvântul NU pe corpul acela inventat de nu se ştie cine, nu se ştie când. Un fleac…

Răzbunare pe ceva ce nu poate fi răzbunat…

Câţiva kilometri şi ar ajunge la destinaţie.

Doar câţiva kilometri. Un pod peste o apă cu crengi, cu noroi, cu resturi organice, un fel de tot felul care bântuie prin lumea asta. Nu ştiu ce ar putea crea mai mult. Nu ştiu ce ar putea adânci mai mult… Dacă n-ar fi amintirile alea, dacă n-ar exista memoria… Întotdeauna celebrată la maximum. La singular, în singurătatea care rezistă să moară, să intre în nefiinţă, să dispară aşa cum a apărut. Să plece, credeţi-mă, să plece. Nu mai pot trăi aşa. Sunt un singur, un singur, mereu, un singur. Gândesc singur, mănânc singur, trăiesc singur. Iubesc singur. Nu ştiu pe cine. Nu ştiu de ce.

Gândurile zboară singure pe fereastra deschisă a maşinii. Nu au unde să se ducă. Vin înapoi. Ca un şoim fără stăpân. Singur şi el. Nu are sens să zbori dacă nu ai de ce…

Satul se vede deja. Singur, ca mai mereu.

Nu e departe. Pe malul mării, un punct pe hartă.

Singur. Unic. Nescris. Un singur fel de a fi. Fără a fi nebun. Nu ştiu cine poate crede asta, dar se întâmplă. Acum. Poate că în multe părţi. În multe timpuri, în multe direcţii. Fără nici o direcţie, fără nici un înţeles… În casa de vacanţă e doar stăpânul. Nu aşteaptă pe nimeni… Nu e încă sezonul. E singur şi el. Stă pe verandă şi îşi fumează luleaua de ani buni. Nu l-a deranjat nimeni niciodată. Nimeni.

28

Călătorul fără timp

El şi cu marea. Singuri. Musafirii neprevăzuţi nu obişnuiau să sune pe neprevăzute.

Doar el, Dor, nu deranja. Venea pe nevăzute şi pleca la fel. Nu deranja. Şi nu ştia niciodată de ce.

Dacă aş putea scrie ce simt, dacă aş putea ţipa ce simt, dacă aş putea trece printr-o singură privire, una singură ce apasă adâncul a ceea ce nu mai este, a ceea ce a fost, a ceea ce nu se ştie dacă va mai fi. Vreodată. Al unei vieţi trăite înainte de timp, înainte de a fi trăită, înainte de a se întâmpla. Pur şi simplu. Şi nu ştiu de ce.

Camera miroase a briză de mare. E îngrijită. Şi singură. E pregătită pentru un chiriaş de câteva zile. Plaja e aproape. La câteva sute de metri. Nu e nevoie să te trezeşti prea de dimineaţă să te plimbi pe marginea ei. Nu e nevoie să asculţi glasul mării. Ea e acolo, în fiecare zi, în fiecare secundă a respiraţiei. De dor. De acel ceva ce nu încetează să doară. Pentru unii, niciodată.

Câteva zile. Altă singurătate. Acele mii de grade de foc dintr-un colţ de lume aveau nevoie de hectare nesfârşite de apă să se stingă.

O vor putea face vreodată?

29

Ovidiu Constantin Cornilă

Când vei fi ce n-ai fost niciodată?

Nimic nu începe cu o întrebare. Eu o voi face însă. Auzi prin cântece, filme şi chiar prin conţinutul unor cărţi multe cuvinte similare, expresii de tot felul despre întrebări adresate cuiva sau doar adresate. Aproape toată lumea îşi miaună păţaniile amoroase. Unele care s-au consumat înainte de a se întâmpla, altele care au durat zile, dar nu ani, altele ce încă mai există, sub forma lor ascunsă, încuiată într-un turn bine păzit.

Cuvinte ca nişte meteoriţi începură a încinge creierii lui Dor. Duminică după-amiază era mai mereu un interval de timp mort, plictisitor, anost. Doar gândurile curgeau din carnea inertă de pe fotoliu în şuvoaie tinere de primăvară. Gânduri răscolite prin fânul amintirilor, întrebări umblând de ici-colo ca nişte fantome cu trupurile pe jumătate goale se zbânţuiau într-un dans drăcesc, fără linişte, început sau direcţie.

Ce n-ai fost ca să fii acum? De ce n-ai fost când trebuia să fii? Unde plecai când îmi vorbeai? Cine erai şi de ce nu te-am cunoscut? Când ai murit prima oară când încă mai trăiai? Unde eşti şi de ce nu sunt? De ce trebuie să se piardă ca să se caute?

Cerul camerei de zi era plin de nori care vărsau ploi nevăzute, din care curgeau geruri cu multe minusuri sub zero. Apoi sori orbitori îşi răstigneau umbrele într-un clănţănit parcă a moarte tânără şi plină de viaţă pe fereastra întredeschisă, asemenea unui blestem fără leac. Fulgi 30

Călătorul fără timp

negri de cenuşă atomică bombardau cu solzii lor deşi visurile obsedate ale lui Dor. Încâlcite în propria pânză de păianjen pe care o ţesea la infinit, visurile renăşteau constelaţii de stele lipsite de destinele celor ce aveau să le privească de departe, de prea departe. Stele născute fără stăpân, aruncate pe o boltă imensă şi rece, asemenea primului paradis în care nu ne-am găsit niciodată locul.

Multe viitoruri au curs spre trecut, iar în pasul lor de Ginghis Han au inundat albia anostă şi mereu în căutare a prezentului. Nenumărate destine şi-au plâns începuturile la picioarele lor, fără vreun răspuns, fără vreo speranţă. Dor o ştia.

El însuşi încercă transformarea, trecerea, ajungerea de mii de ori, fără odihnă, resemnare sau teamă. Îşi zbătu lumile imaginare prin prafuri misterioase de constelaţii, mai încolo şi mult mai departe, până la capătul bateriei minţii sale arzând a temperaturi imposibil de gândit… Întrebări, întrebări la care nimeni nu avea vreun răspuns, cu toate că mai toţi le molfăie în intimitatea lor ca pe o boală contagioasă fără leac. Un dat al celui ce îndrăzneşte să vrea mai mult, să privească în ochi, să atingă, să atingă cu podul palmei sufletului apa binecuvântată a aerului care ne dă viaţă, care ne dă moarte. Libertatea mută, laşă, impasibilă, gratis a cuvântului scotocit prin buzunarele ochilor, ai ochilor surzi de mirosul mereu verde al primăverii oricărei vieţi.

Cine sau ce întreabă noaptea? Cum se poate schimba tot bâlciul acesta de nimicnicie fandosită a tuturor zilelor vrerii unuia care ştie că nu31

Ovidiu Constantin Cornilă

mai căutând va găsi, că numai visând va zâmbi, că numai ascultând va înţelege? Dorul, atingerea, glasul, tăcerea, plinul, gândul, ascunsul, frumosul, aşteptarea, regăsirea, bucuria de a fi lumină?

De la un şir la altul, apoi la următorul, ca un lanţ de condamnat la o perpetuă osândă, abuziv şi apăsător, întrebări fără cuvinte însemnau carnea deja flască a creierilor extenuaţi ai lui Dor. Era târziu. Noaptea îşi întinse amorţirea peste lumea pe care o obişnuise aşa de când cineva o despărţi de zi. Pentru totdeauna. Ieşi pe terasă să ia o gură de aer proaspăt. Copacii micuţului parc din faţa casei îşi scânteiau roua la lumina pală a lunii. În curând avea să se facă dimineaţă. Lui nu-i era somn încă. Gândurile îl sâcâiau asemenea unor musculiţe enervante, îi bâzâiau aura într-un continuu atac. Lucrul acesta îi amintea de un desen animat din copilărie unde un personaj dintr-un western, un pistolar de doi bani era mereu acompaniat de un roi de vreo câteva muşte stresante, prietene nedespărţite ale individului în cauză care, de fapt, era evitat de cei din jurul său pentru că nu prea era prieten cu apa. O realitate spusă direct de Disney ca un soi de atenţionare indirectă la adresa unei colectivităţi mai tot timpul defecte. Cea pe care o ştim cu toţii…

Ziua care avea să vină îl putea găsi aşa cum o făcea cam mai tot timpul: cu Nikonul la gât, atent şi încordat, asemenea unui animal de pradă în căutarea victimei perfecte. Îi rămăseseră multe de căutat, multe de văzut, drumuri nemerse îi aşteptau paşii să le străbată spinările prăfuite, pietroase sau asfaltate. Ore de privit prin obiectiv 32

Călătorul fără timp

aveau să-l răpească din mrejele înşelătoare ale verbului a gândi. Poate că mersul pe jos îl relaxa sau îi dădea liniştea unui anestezic temporar… O uşurare măruntă, dar importantă pentru orice fiinţă care poate înţelege asta. Şi, spunând asta, Dor simţi imperioasa dorinţă de a privi cerul. Pe el, câţiva nori răzleţi îşi mişcau lent corpurile încă întunecate. Poate că cerea o confirmare a ceva. Poate că cerea ceva. O privire plină de un sentiment gol îşi lansă căutarea spre un punct indefinit în noapte. Înspre sus, capul lui Dor fixă o poziţie ciudată, un fel de rugă ne a lui, dar rostită pe de rost de corpul stors de vlagă, abandonat acum într-o terasă de trei pe doi într-o locuinţă undeva, la marginea unui oraş.

Mintea adormi, căzu într-un somn primitiv cu spasme în răstimpuri. O mână nevăzută îl ridică încet în sus la vreo câteva sute de metri de pământ. Nu îi era frică. Poate că visa, iar dacă visezi că zbori, se spune că e de bine. Incredibil, dar nu simţea vânt, răcoare sau tensiune. Nu exista nici o senzaţie organică să îi dea vreun indiciu că visa. Nu. De acolo, de sus, Dor începu să scruteze cu privirea împrejur. Pretutindeni, noapte. Întuneric.

Dar linişte, multă linişte. Nu se auzeau paşi, lătrat de câini, frunze târâite pe asfalt de vreo pală de vânt răzleţ, autobuze târzii, nimic. Deodată, Dor privi în jos, de unde veni.

La marginea unei terase zări o mogâldeaţă ghemuită într-un scaun de împletitură. Probabil că visa. Timpul perfect pentru a visa sănătos, implicat, normal.

33

Ovidiu Constantin Cornilă

Încet, Dor începu să coboare şi să se vadă mai bine. Era el. O ciudată senzaţie de singurătate i se puse ca un nod în gât. SIMŢEA CĂ NU ERA EL. Dor, cel pe care îl bântuise patruzeci şi unu de ani dormea la numai câţiva metri de el. Îl privi mai de aproape: pe faţă i se schiţa un surâs insinuat, mic. Atunci, o bucurie răutăcioasă îi inundă ochii. Când avea să se trezească, îl putea poseda din nou. Însă, până atunci, se hotărî să-i facă un portret pe care să îl ia cu el peste tot, peste tot acolo unde avea să fie şi Dor. La nouă fără un sfert, deşteptătorul începu să sune ca un dement. Soarele dimineţii mângâia de mult faţa lui Dor. Adormise. În sfârşit. După cât timp. Doar câteva ore care trecură ca zile. Aerul dimineţii îl împrospătă. În curând avea să iasă din casă. Posibil ziua perfectă.

Dădu să se ridice de pe scaun. Lângă el, pe masă, nişte foi pline cu desene în creion zăceau răsfirate. Erau vreo şase sau şapte. Portrete de oameni, păsări, copaci, statui din lemn, nopţi, trupuri colorate de unde, de de ce, când şi unde, de când şi până când şi multe altele se legau între ele ca într-un film vechi… Toate cu el.

Atunci, o gheară ca o întrebare i se încleştă lui Dor într-o secundă de tăcere cu el însuşi.

Aproape ca o părere de rău: Când voi fi ce n-am fost niciodată?

34

Călătorul fără timp

Eu şi liniştea Fără spaţiu. Fără timp. Doar eu şi liniştea.

Aceeaşi de dinainte, trecută prin visări fără de sfârşit. Liniştea de lângă timp, cea din afara lui, cea care mereu a rănit sânge cu gheara ei unsă de absolutul meşteşug al veninului fără oprire: lumea.

Gânduri de dor. Gândurile mele…

La masa din mica odaie unde Dor obişnuia să citească din când în când, dealurile primăverii încă înzăpezite desenau coame albe cu pete verzi în căderea deja obişnuită a amurgului.

Soţii nedespărţiţi ai lui 24 de ore aveau să se ia de mână cel mai curând posibil. Timp de cumpănă, linişte cam la fel, uneori oarbă, alteori mută, deseori aceeaşi. Ploaie cu găleata. Plouă fără oprire. O ploaie adulmecată de nimeni altcineva decât de mine. Sau de liniştea mea. Cea mereu de lângă mine. Nepărăsită. Nedespărţită. Nedăruită. Întunericul e sinonim cu liniştea. Însă mereu singur. Întunericul e o stare abilă cu ea însăşi.

Plină de gol. Aplicată pe de rost. Din el, din întuneric lumina îşi retrage particulele infinite într-un scrâşnet surd şi lasă în locul ei nevăzutul la propriu, împăcarea pasivă a umbrei totale, cea care nu a fost şi nu va fi niciodată a mea.

Omule! Tu ai fost născut în linişte! De ce ai plecat de unde erai şi nu mai eşti unde ai vrea să fii?

35

Ovidiu Constantin Cornilă

Mugete ca de valuri ale unui ocean suprem mânat de cea mai ameninţătoare dintre furtuni îi sunară îndelung lui Dor în urechi. Asemenea unor clopote dintr-o biserică părăsită, ecourile ţiuiau şi se izbeau unele pe altele dintr-o parte în alta a fiinţei sale ca şi cum ar fi vrut să-l dărâme, să-l nimicească.

Nu ştia ce să răspundă… Nici un gând uman, nici o umbră de speranţă nu puteau să convieţuiască cu el.

Tăcere…

Ore trecură, ore grele, formate din minute de plumb topit, umplute cu nisip cât vezi cu ochii. Ore de nemişcare agăţate într-o plasă de păianjen dintr-un colţ al încăperii fără pereţi.

Linişte nouă, obosită, un somnifer respirat din moleculele de oxigen din aer. Un fel de odihnă a împăcării cu muzica ei indusă, transportată acum în neuronii însetaţi de nimic, în timpanele cu formă de clopote.

Lumina slabă a becului de 40 de waţi poleia încăperea cu un auriu pal, aproape de şters, dând astfel dulapului, mesei şi scaunului din ea tonuri de timpuri trecut.

Ora 12. Un bang ca un cloroform umplu casa. Ora imperiului de linişte…

Ore de tăcere. Atunci când noaptea spune nu zilei, când raţiunea spune da visului…

Toţi dorm. Oraşul, cartierul, strada, casa cu camerele ei, podeaua. Fiecare îşi trăieşte cea de-a doua viaţă, viaţa din noapte.

Dor visează şi el cu ochii deschişi. Nu poate dormi.

36

Călătorul fără timp

Noaptea tocmai şi-a apus ziua. E momentul când oricine poate renunţa să caute, să întrezărească. Raze mocnind a apus răsărit de curând.

Umeri goi de fotografie cu rezoluţie maximă.

Cadre smulse parcă din amintiri gâlgâind a ultimă privire, a neterminat care-şi arde focul într-unul ca mine. Un gaz mai mult acid, care consumă orice urmă de speranţă. Care nu doare, ci copleşeşte.

Un fel de Sisif cu stânca lui blestemată. Nevăzut şi neauzit în el inferno, pândit de propria-i teamă… Umbră fără aripi…

Amintire de departe, mai departe decât ar fi îndrăznit să… Să caute.

Lumina după-amiezii de acolo pătrundea printr-o fereastră mare. Un soare calm de sâmbătă îşi catifela muzica în ton pastel pe canapea, pe masa unde bunica îl aştepta să facă următoarea mişcare la şah. Un pahar de apă cu două linguri de şerbet de trandafiri pândea relaxat la două palme de mâna de un alb străveziu. În aer plutea iz de alt timp, în vitrină, ascunsă, se pitea colonia aceea micuţă a bunicului, cu câteva picături rămase pe fund. Patul de dimineaţă, aerul de nepăsare, de copil într-o lume căreia îi aparţine fără nici o îndoială depăna vise infantile, cu peripeţii care azi sunt pe cale de dispariţie…

Ceasul bate ora 1. Dor nu poate adormi.

Omul care aduce ploaia nu a sosit încă. Aşa, cu tunete şi fulgere, cu zgomot adevărat ar fi putut închide ochii. Măcar câteva ore… Iluzii, altele şi mai tot timpul aceleaşi. Singurătatea îl devorează din toate cele patru puncte cardinale. Nici rost de furtună. Cerul e complet senin…

37

Ovidiu Constantin Cornilă

Cu paşi greoi, aproape târşâiţi, Dor se îndreaptă spre dormitor. Poate că patul îi va reaminti că în el se doarme. Că nici o linişte nu e destul de ascunsă decât dacă o vrei tu aşa. Sună concluziv, deformat…

După câteva minute de ezitare, Dor se aşază pe pat, îşi strecoară mâinile sub cap şi începe să numere. Nu oi, gânduri. De fapt, altceva nu îi trecu prin minte. Gânduri compunând o existenţă formată din întâmplări comune, unele mai comune decât altele. Asemenea unei simfonii a plictiselii, în minte începură a suna şoapte de aşteptat negăsit, pierdut pe undeva, poate prin vreun vis de dimineaţă. Note discordante lălăiau un marş dement, fără nici o direcţie şi nici un Dumnezeu.

Cuvinte împerecheate, despărţite în silabe străine, scrise cu degete murdare, într-un catalog al semnului întrebării.

Nimic nu avea un rost pozitiv în ochii lui care acum se ascundeau în spatele unor găvane asemenea unor adăposturi antiatomice, create special pentru mulţimile cuprinse de fiorul trecerii…

Sătul de visat visele altora sau cele imaginate ale sale, vieţi impuse, niciodată savurate măcar preţ de o zi, Dor adormi… Un somn greu, adânc, obosit îşi strecură corpul de şarpe în trupul din faţa lui. O grămadă epuizată de carne în care doi de cineva îşi puseseră speranţe cu mulţi ani în urmă. Corpul, corpul, acest monument al perfecţiunii diferite în multe constelaţii, fără doar şi poate unic îşi ridica aura într-o levitaţie verticală, moartă pe jumătate. Iar mintea, creierul, ochiul 38

Călătorul fără timp

neadormit al fiinţei, străbătea cu săgeţile ei capete de universuri neîncepute, necreate, neajunse.

Omul, acest fenomenal ungher unde zei preistorici au ascuns dorinţe arzătoare, pasiuni deşarte, vise neterminate, amintiri care nu mor.

Pentru ce?

Asemenea unui vierme ce stă în putrezimea sa, unui cari ce roade încontinuu lemnul în care se ascunde, tot aşa şi ideea, ideile, sunetele care refuză să dispară… Trăiesc în casa celui care le-a creat ca nişte paraziţi, ca nişte boli fără început şi sfârşit. Şi consumă, înghit, surpă, mânjesc, obsedează. Îmbătrânesc. Un ecou perpetuu al unui urlet de groază. În încăpere zace încă liniştea. Noţiunea pe care mulţi o numesc pace, refulare, nemişcare.

Liniştea în stadiul ei cel mai pur. Contagiind cu pasivitatea ei leneşă, stropindu-şi lichidul existenţial prin tot împrejurul casei, liniştea domnea.

O regină a aerului inert, o respirăm cu toţii atunci când o căutăm, iar când nu o facem, ne-o imaginăm. Asemenea unui calm aprins, crispat, ridicol.

Asemenea unei aşteptări care se presupune că poate aduce altă linişte cu ea, că ne poate transporta într-o lume în care zgomotul reprezintă mereu inamicul. Poate că da, poate că nu.

Din noapte se aud câteva ţipete ascuţite de pasăre. Vreun prădător, probabil.

Unicul care se încumetă să deschidă ochii.

Să se mişte. Să trăiască. În marea asta de nemişcare…

39

Ovidiu Constantin Cornilă

Biserica De multe ori, întrebările nu trebuie să aibă un răspuns. Şi-atunci ele se transformă în întrebări retorice. Nimic sau totul ar putea fi rezolvarea…

Dis-de-dimineaţă, Dor îşi începu obişnuita aventură cu el însuşi. Zi de primăvară capricioasă, dar blândă. Câţiva norişori pufoşi pătau albastrul rece al bolţii. Pe câmp, iarba începu săşi arate verdele crud. Arborii erau în floare, mare parte din ei. În aer bântuie încă stafia doamnei ierni. Încă nu moartă de tot…

Vreme ideală de plimbare. El şi nelipsitul Nikon. Singuri. Nici urmă de om pe întinsul peisajului. Lumea de azi e mondenă, chiar şi cei care se simt bine în natură îşi satisfac gustul prin parcuri publice, nu în afara urbei. Nesiguranţă, lene, lipsă de timp? Într-un luminiş, undeva lângă o poieniţă, cineva avu binecuvântata inspiraţie de a construi o masă şi o banchetă. Pentru scurte popasuri sau pentru cei ce doreau să ia prânzul în mijlocul naturalului.

Cu o mişcare lentă a corpului, Dor îşi flexionă genunchii şi se aşeză greoi pe banchetă. Mirosea a calm, a neoprit de renaştere şi a dor de braţe.

Pe urmă dezlegă cureaua aparatului de fotografiat, îl scoase din husa lui veche şi scoase câteva cadre, aşa, pe nemestecate. Adevărul era atât de evident împrejur încât nu trebuia multă 40

Călătorul fără timp

pricepere să faci nişte fotografii de calitate. Verde, mult verde. Multe nuanţe de verde inundau retina lacomă a omului însetat de proaspăt… Albastru, roşu, portocaliu, galben… O simfonie a culorilor. Nimeni nu ştie şi poate nu a avut vreodată naiva curiozitate de a se întreba de unde vin aceste culori, ce sunt ele şi de ce viaţa tânără a primăverii e, fără îndoială, cel mai bun pictor care a existat vreodată… O adrenalină în stadiul ei cel mai pur, creată de laboratorul perfecţiunii unui principiu creat fără greşeală, acela al neîncetatei, iconicei, divinei şi mereu neînţelesei perpetuări. Utile, majestuoase, imaculate.

Anotimpul fierberii, al căutării şi al găsirii.

Al unui continuu da al fiinţei din fiecare plantă, animal sau om. Necondiţionat, doar existent, palpând a existenţă…

O boare lină de martie şopti ceva printre frunzişul din copăceii din faţa lui Dor. Aproape, aproape de tot, un murmur îşi găsi câteva silabe într-o limbă nedesluşită. Ceva care părea mai degrabă cu un susur de apă de izvor.

Un adevăr spus pe sfert, un sens al unui posibil cântec în acorduri de vino-ncoace… Acolo, la numai câteva zeci de metri mai în vale, un izvor îşi curgea corpul îngust prin iarba deasă şi tânără. Ca o joacă de copii, îl puteai simţi mai mult decât vedea.

Imposibil să te plictiseşti, gândi într-o clipă Dor. Numai că, numai că, şi nu ştie de ce, orice anotimp doare. Are o lipsă a lui. E atât de perfect şi de suficient că tu, în calitate de om, te simţi 41

Ovidiu Constantin Cornilă

inferior, mic, insignifiant. Primăvara doare pentru că ai un gol în tine, că lipseşte ceva, nu ştii ce…

Toamna e melancolică, vara e dinamică şi caldă, iarna zgârie cu dinţii ei reci. Totul e o rană a singurătăţii, a aceluiaşi, a neutralului…

Primăvara asta nu era mai diferită de cea de anul trecut. Aceeaşi senzaţie de a trăi, acelaşi elan de a respira fără oprire oxigenul curat, până când simţi că te ard plămânii. Ce rost au aceste miracole când trec pe lângă tine ca printr-un fum străveziu, fumul flăcării din fiecare sentiment? Ce gest, gând, privire sau vis ar putea vreodată explica această indiferenţă nemiloasă a celui ce le-a creat? Îţi pui corpul pe pilot automat şi te laşi trăit. Fără vreo dorinţă care să te scoată din letargia asta blestemată… Şi-atunci, te întrebi: De ce? De ce fiecare om are lumea lui? De ce îi place să trăiască în ea?

De ce acei ce nu vor să trăiască singuri tocmai asta fac, iar cei ce nu înţeleg nimic din lumea asta atât de mare au parte mereu de cineva care să le însoţească ignoranţa atât de evidentă?

Aparent, contrariile se atrag, dar nu totdeauna şi nu în orice caz. Suntem atât de diferiţi, că ne-am pierdut demult (?) şirul propriei poveşti. A ceea a ce facem … A ceea ce suntem.

Câteva secunde mai târziu, Dor îşi reluă drumul. Trecu printr-o livadă de meri care dădea într-un drumuşor de ţară pierzându-şi firul undeva, într-una din cele 4 zări. Dor îl urmă, fidel, la pas de domn. După vreo jumătate de oră de mers relaxat, se opri în faţa unei biserici părăsite. În 42

Călătorul fără timp

faţa lui se derula un peisaj ce părea decupat din altă lume.

De jur împrejur, copaci arşi încercuiau clădirea pe jumătate dărâmată. Un clopot negru atârna de o arcadă care părea că îşi dădea duhul la fiecare balansare. Un dangăt sumbru, împăcat ţăcănea mai tare sau mai încet, după pofta vântului nehotărât. Cineva îi dăduse foc nu cu mult timp în urmă.

Crengile copacilor îşi ridicau negrul malefic în sus, strident şi ameninţător, asemenea unor braţe înmărmurite într-o rugă ţeapănă, rămasă aşa pentru totdeauna.

Dor se apropie şi mângâie scoarţa aspră a primului copac de lângă arcada principală, în mijlocul căreia era odată intrarea. Pe urmă îşi rezemă întreg corpul de el. Mirosea a cald şi a carne de lemn arsă.

Acolo, în oaza aceea a liniştii ascunzând mistere încă vii, Dor simţi pe limbă gust de ars. Îşi privi mâinile şi zări ramurile ca nişte cleşti vii, ca nişte beţe vrăjite de Dumnezeu rupând aerul într-o apărare aproape perfecte. Capul îi bălăngănea într-o parte şi-ntr-alta, în acelaşi timp şi ritm cu clopotul de deasupra lui. Corpul lui zăcea sfâşiat în mii de fărâme, în mii de cărămizi dărâmate şi refăcute pe de rost asemenea unui puzzle tangibil doar cu mintea. Crezul cândva mai puternic decât granitul din care fusese elaborat se clătina pe picioare ca un beţiv notoriu, beat zi şi noapte… O umbră din ce fusese altădată El acum era o simplă amintire ascunsă undeva, la o margine de şoaptă.

43

Ovidiu Constantin Cornilă

Într-un târziu, Dor deschise ochii. Era aproape de înserat. Stătuse aşa, cu ochii închişi, cu toţi ochii închişi o bună bucată de vreme.

Auzise şi văzuse lucruri despre moarte şi umbra ei, despre păsări cu aripi de foc, despre el, dor şi Dor, om înlănţuit într-o închisoare de lut, acum câteva zeci de mii de ani în urmă, cuvinte cu litere inversate, rostite a blestem, rugi mute în urletele lor de linişte spartă şi aruncată la groapa de gunoi a trecutului.

Cerul începu să îmbrace ultima haină a zilei. Parcă întingând în pastelul culorilor de primprejur, un pictor maestru nevăzut inventa culori imposibil de descris în cuvinte. Pace. Multă pace inundă drumul, biserica şi copacii.

Era târziu. Dor se hotărî să se întoarcă şi el acasă. Încă o zi cu el. Mai bogat cu câteva fotografii şi mai bătrân cu câteva ore, omul acela avea să spună mereu nu umbrei care, din păcate, îl însoţea oriunde mergea. Aceeaşi care avea să-l însoţească până la poarta unde nici o altă fiinţă nu ar fi putut să-l conducă. Ca de bun rămas… În spate, cu fiecare pas pe care îl făcea, Dor lăsa câte o cărămidă din mereu prezenta povară pe care o căra, aproape târât şi fără ştire, cu el.

Ca o îmbrăţişare a oricărui copac ars din orice om.

44

Călătorul fără timp

Ziua în care Dumnezeu a tăcut Mai întâi a fost noaptea. Noaptea totului.

Din ea s-a desprins o şuviţă de fum de culoarea celui mai intens curcubeu. Ziua. Cea care luminează ceruri întregi, cea mereu vindecând visele nesigure de întuneric, transformându-le în copiii speranţei oricăruia ce crede în ceva…

Trenul sosi cu un aer destul de îmbufnat în gară. Peronul era gol şi singur. La ora 3 şi 8 minute nici măcar navetiştii nu se treziseră. O ploaie măruntă mai mult enerva decât uda. În vagon era cald. Dor îşi ocupă locul lângă fereastră. Avea să călătorească câteva ore înspre un orăşel din nord.

Auzise că avea nişte peisaje de tablou. Ocazia nu trebuia ratată. Cu siguranţă, odată ajuns acolo, ar fi putut închiria o cameră la un hotel, după care ar fi făcut câteva capturi de probă… Dar deocamdată trebuia să se odihnească. Oricum nu era nimic de văzut. Nimic. Nici afară, nici înăuntru… Îşi rezemă capul de corpul înalt al scaunului-fotoliu şi închise ochii. Adormi în câteva secunde…

Când se trezi, trenul mai avea o staţie până la destinaţie. În doar câteva minute Dor avea să coboare. Îşi luă micul geamantan şi se aşeză lângă uşă, aşteptând plecarea. În sfârşit. Primii paşi prin aerul rece al încă tinerei dimineţi. Un aer curat, cu iz a foc şi cu miros a vechi. Părea altă lume, alt tărâm. În timp ce se îndrepta spre hotel, Dor simţi o prezenţă stranie lângă el. Nu dădu importanţă.

Privi în jur. Străduţele înguste marcau alei strâm45

Ovidiu Constantin Cornilă

te şi case îngrămădite, lipite parcă una de alta.

Linişte. Multă linişte. În doar câteva minute ajunse în faţa hotelului. Intră. Recepţionerul dormea cu capul sprijinit în coate. Cu greu reuşi să orbecăie şi să scrie numele primului client al zilei. Dor luă cheile şi urcă. O cameră cam mică, dar curată îl aştepta cu un pat simplu, o fereastră cu vedere spre piaţa centrală şi cu un buchet de flori pe o măsuţă simplă, din lemn de stejar. Mai era ceva până să se lumineze de ziuă. Dor se hotărî să stea întins pe pat. Nu era obosit, însă, stând cu ochii închişi nu putea decât să se relaxeze…

Când deschise ochii din nou, avu ciudata senzaţie că dormise într-un butoi.Un somn adânc, greu îl copleşise până aproape de ora prânzului.

Cu gesturi greoaie, Dor se ridică din pat şi se îndreptă spre balconul de un metru pătrat. Priveliştea i se înfăţişă înaintea ochilor asemenea unei scene dintr-un documentar. Doar că acum şi aici erau reale. Aerul tare de munte îi inundă plămânii îmbâcsiţi de miresmele betoanelor din marele oraş. Era aproape de ora mesei. Orăşelul nu făcea zgomot. Oamenii mergeau agale pe drumurile înguste, unele din ele cu pavaj vechi.

Nu se auzea nici un sunet. Doar adieri leneşe de vânt răvăşeau din când în când părul. Dor închise ochii din nou. Acum nu visa. Acum putea simţi din plin cerul, pământul, spaţiul dintre ele. Şi muntele. Muntele acela înalt şi măreţ în marea lui singurătate…

După-amiaza îl găsi pe Dor plimbându-se fără vreo ţintă anume pe nişte poteci golaşe, chiar 46

Călătorul fără timp

la marginea orăşelului. Duceau undeva înspre nişte dealuri înverzite, chiar la poalele muntelui.

Aici era paradisul fiecărui fotograf. De la insecte şi păsări până la peisaje îndepărtate… Toate la îndemână, chemându-te parcă.

Numai că… Numai că azi nu era una din acele zile când orice putea lua forma oricărei dorinţe. Azi era ziua marilor întrebări, a ochilor ţintind vertical, a gândurilor străbătând galaxii în milisecunde. Azi lipsa cea de toate zilele nu se afla mai puţin în acel corp neînsemnat, corpul fiecărui om. În sufletul şi în mintea sa fierbând a nenumărate de ce-uri, a vini trăite din frica de a mai avea încredere, de a-şi putea ridica, în sfârşit, privirea din pământ. Un moment al tăcerii supreme, un duel al liniştii, o încleştare între cel ce caută şi cel ce se ascunde, între a avea şi a vrea.

Nimic mai mult decât se cere a fi necesar.

Un strop de răspuns dat unei întrebări sărace şi simple. Un fel de cuget, deci exist. Adresat unei întâmplări la care fiecare muritor îi ştie răspunsul. Înainte de a-l căuta. Mult înainte de a se fi născut.

Mirosul de iarbă verde, mirosul de primăvară şi de vânt călduţ îi aminteau lui Dor în răstimpuri că era viu. Că acum stătea întins, orb de cuvinte şi surd de orice imagine a posibilului. Aşteptând un semn, aşteptând ca o formă nemişcată, neatinsă, nevăzută acolo, în imensitatea aceea pierdută a oricărei ore consumate în secunde-soldaţi, ticăindu-şi marşul într-o religie a perfecţiunii celeste.

47

Ovidiu Constantin Cornilă

Mai mult decât o obsesie, mai mult decât un blestem, golul din el creştea asemenea unei găuri negre, înghiţind stele lăcrimându-şi ultimele clipe într-o fugă absurdă. Vidul acela sufla din gheaţa lui uriaşă geruri singure spre el, numai spre el. O moarte a fiecărei zile năştea o nouă viaţă pentru a chinui cu şi mai mult, cu mult mai intens. Fără milă, fără nici un motiv…

Cu cât încerca să fugă mai departe, să alerge ca vântul, cu atât umbra ne-simţirii pe care o ura atât de sănătos îl urmărea şi îl găsea de fiecare dată. Fără greş. Poate că era o jumătate de umbră, cealaltă jumătate din singurătatea aceea nimicitoare. Îşi simţea visele strivite, sentimentele arse, iar dorinţa, orice culoare ar fi avut ea – neagră, ascunsă, hidoasă. Nemiloasă, umilitoare, bolnavă, sadică, curvă, laşă, moartă. O fărâmă din neant, un pumn de nisip fără nici o valoare, o oglindă spartă într-o infinitate de cioburi asemenea unui morman de zahăr pe care ştii că nu îl poţi atinge niciodată…

Aşteptări... Speranţe sau a spera. A aştepta pentru că aşa se spune. Pentru că aşa se crede.

Fals adevăr sau minciună întâmplată? Scuză sau resemnare? Căutare sau resemnare? Frumos sau urât? Mult sau puţin? Cât şi de unde? Pentru cine şi când?

Uneori e greu de înţeles că exişti şi dori doar pentru că o faci. Uneori nu te gândeşti la asta pentru că uitarea e singurul leac al momentului. O înghiţitură de apă, una singură într-un deşert unde te-ai născut să fii pierdut. Şi, până la urmă, care este vina ta, omule?

48

Călătorul fără timp

După-amiaza era calmă. Între gene şi ochii întredeschişi, Dor putea zări o lume sângerie amestecată cu un albastru clar, un soi de replică a minţii obosite de căutat. O trădare a ce se arată şi a ceea ce, de fapt, se întâmplă. Un purgatoriu în care ruşinea de a fi scuză e mai mereu eşecul existenţei în sine…

Omul, fiinţa creată din pământ, omul, acest aşteptând fără sfârşit, veşnicul călător al propriului destin atinge cerul cu bolta frunţii ochilor săi curioşi şi doritori de noi şi noi adevăruri. Mesajul conceput de creator într-o zi de luni, poate, înfundat într-o sticlă goală şi aruncat în oceanul fără de sfârşit al acestui univers deschis întotdeauna ca o gură largă şi neagră.

Nimeni nu poate alege. Nimic nu poate fi ignorat. Iar ce începe mereu va avea un sfârşit.

S-a întrebat de nenumărate ori de ce, însă răspunsul a rămas la fel: mut. Inert, absent. O noapte fără zi.

Ziua în care Dumnezeu a tăcut.

49

Ovidiu Constantin Cornilă

Lacrima din piatră Cei ce merg pe stradă au mereu aceeaşi expresie: sunt grăbiţi, indiferenţi, politicoşi doar pentru a pune în practică educaţia pe care au primit-o. Uneori răspund la întrebări cu un aer de „mi-am făcut datoria”, scotocind în acelaşi timp prin buzunare telefonul pentru a vedea dacă nu cumva au pierdut vreun mesaj sau apel. Cu alte cuvinte, îşi fac treabă. Din cauza timpului, prea scurt uneori, datorită faptului că există şi căruia nu îi mulţumesc niciodată şi poate pentru că aşa e bine. Fără nici un motiv.

Oamenii merg, cumpără, vorbesc într-un ton ca de ceară, opac şi parcă pictat pe feţe cu un creion al perfecţiunii imperfectului în marea lui dorinţă de a părea.

Cine ar spune că nu e vorba despre oameni, că acele manechine cu mers studiat nu ar fi chiar oameni, în carne şi sânge adevărate?

Cine ar crede că cei ce cuvântă, că cei ce au descoperit lumi noi trăiesc în aceleaşi corpuri vechi, fără pereche, fără direcţie, fără nici un sens?

7 seara. Pe străzile Marelui Oraş un vacarm de nedescris striveşte cu răsuflarea lui grea calmul începerii asfinţitului. O viermuială trepidantă absoarbe privirile răguşite ale ochilor obosiţi de pitorescul acela repetitiv şi banal. Fiecare zi seamănă cu cealaltă, e de fapt aceeaşi, însă cu un alt nume. Diferit ca formă, la fel ca înţeles.

50

Călătorul fără timp

Dor merge liniştit pe bulevardul principal şi nu ia în seamă dinamica din jurul său. Face paşi lenţi şi, în răstimpuri, fotografiază ce poate crede că azi există doar azi. Asemenea unui compromis cu o lume a unui real inventat, agăţată de un cui al hazardului…

Oameni întotdeauna înecaţi în ale lor, fără nici cel mai mic semn de trăire pe corpurile lor prelungite, prelinse în timp ca o iluzie a demnităţii de a exista.

Oameni-închisoare, cu ferestre şi uşi ferecate cu o mie şi unu de lacăte, cu aripi tăiate şi aruncate pe coridoare fără nici un final… Distrugători de simţiri, criminali de sentimente azvârliţi în lagărele de concentrare ale tenebrelor abstinenţei de a fi OM… Cadre alb-negru înfăşurau obiectivul Nikonului în păduri secrete de amintiri fără picioare zăcând de o parte şi de alta a drumului care de mult nu mai amintea unde duce… Un alb lăptos de timp trecut ataca pixelii neputincioşi cu o viteză mult superioară a luminii, lăsând în locul aşazisei fotografii o imagine a unui normal contorsionat şi neputincios. Când şi unde am dispărut, noi, vecinii, fraţii, colegii şi cei ce au curajul să se numească glasuri? De ce am lăsat în urma noastră grămezi de pietre, de bolovani sterili în cel mai des folosit cuvânt din lume, speranţa?

Speranţa e o glumă moartă pe buze reci de nepăsare. Speranţa, ultima dintr-o cutie plină cu daruri viclene, singura înghesuită într-o celulă a izolării totale, închisă pe viaţă într-un turn de piatră, e aceeaşi piatră din care sunt făcuţi cei ce 51

Ovidiu Constantin Cornilă

o adăpostesc atât de puţin. Cei peste care ceruri întregi au căzut pe neaşteptate, iar ei, în împietrirea lor seacă, şi-au continuat viaţa cu aceeaşi silă cu care au început-o.

Poveste de demult… O ploaie cu secunde degerate de rânjetul închipuirii bestiei numită om.

O flacără care arde în temple reci, la o margine uitată de lume. Care nu se uită pentru că e imposibil de uitat. El şi ea, faţă în faţă, ascuţindu-şi tăcerile, hrănindu-şi disperările cu ele, neputincioşi, obosiţi, împăcaţi.

Poveşti singure, dar mereu aceleaşi, în corpurile ascunse sub haine bântuind case, străzi, labirinturi de ceruri. Pietre sculptate în oameni ce par a fi uneori vii, săpate pe frunţi, pe obraji şi pe tâmple, urmărindu-i peste tot, prin tot, ca nişte personaje interlope urmărind un spectacol presupus intim în spatele unei oglinzi veneţiene.

Acasă, în micul laborator de developat, Dor descoperi că toate fotografiile pe care le făcuse erau din piatră. Un tip de bazalt de o duritate considerabilă. Forme noi şi mereu altele umpleau tăviţa unde, în mod normal, fotografiile trebuiau să prindă forma lor normală.

Da, toate erau din piatră. Braţe, picioare, capete, degete şi haine. Buze, ochi, aer, gânduri de piatră. Un întreg oraş din piatră. Cu copii din piatră, tineri de piatră, biciclete şi chiar nori de piatră.

O lume a nemişcării, una care cerea la schimb orice nu era străin de toate ale ei. Un univers al obiectelor împietrite, a favorurilor de mult şi gratis, o idee a pierderii eterne.

52

Călătorul fără timp

Nu prea mult mirat, Dor culese micile statui de piatră din bazinul de developat şi le aşeză cu grijă pe o masă din apropiere. Erau albe toate.

Un alb de moarte, atât de uniform, că începu să îi dea fiori. Avea subita senzaţie că se află în preajma unui cortegiu funerar, un soi de mers la groapă însoţit de „tu” înmiit. Iar personajul principal trona în vârful unui sicriu deschis, cu o pernă mare umplută aşa, ca la ţară, cu pene de gâscă, iar deasupra lui, un buchet uriaş de garoafe albe, mult prea albe pentru nişte garoafe.

O imagine căreia nu ştiai ce timp să-i dai, cum să o iei şi unde să o aşezi. O picătură dintr-o lume în care a fi pierdut e un lucru la ordinea zilei…

Obosit de dinamica moartă a zilei, Dor urcă cele câteva trepte care separau laboratorul de developat de restul casei şi se opri în sufragerie.

Aruncă o privire lungă obiectelor din jurul său, ca şi cum ar fi fost într-o casă străină, ca şi cum ar fi suferit de amnezie. Pe urmă se aşeză pe canapea, îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. Tâmplele îi zvâcneau centilitri de sânge pe secundă cu o viteză ieşită din comun. Tălpile picioarelor îl ardeau, parcă ar fi mers toată ziua pe jar. Şi corpul, corpul durea. Fusese purtat asemenea unei frunze uscate pe străzile alea goale de fiinţe şi pline de oameni. Statuile lor de piatră îl hipnotizară ca o armată de vrăjitoare bolborosind neîncetat vrăji şi descântece morbide.

Toate şi toţi împotriva lui azi. O lume născută pe altă planetă şi totuşi coincizând în timp şi spaţiu. Un soare cu umbră, un surâs scârţâind a 53

Ovidiu Constantin Cornilă

rânjet, o masă a tăcerii îngropată în ochii cerului de toamnă, gri, parcă pedepsind a minus, a plânset nepotolit de ploaie continuă, nesfârşită, apăsătoare. O zi formată din mai multe nopţi. Pe rând şi din toate adâncurile celui ce mai poate suporta încă.

Dor stătu aşa, nemişcat, vreo câteva minute. Fără să se gândească la nimic. O boare de vânt umflă perdeaua camerei, modificându-i simetria nemişcată. Pe masă, înspre colţul dinspre canapea, stăteau aliniate cele câteva statuete mici de piatră. Fotografiile pe care le făcuse în decursul zilei.

Luă una în căuşul palmei şi o strânse cu putere. Piatra dură îi lăsă urme ce luau formă.

Apoi o puse la loc de unde o luase. Câteva firişoare albe îi brăzdau palma în lungul ei. Un miros pronunţat de iod îi gâdilă nările lui Dor. Era sare.

Aşa că oamenii de pe stradă erau sare. Poate că sare din mare, din imensa enigmă a infinitului aparent, sare de val, lacrimă de sare, de val, de mare.

Oameni de sare făcuţi din lacrimi, ei înşişi lacrimi ale cuiva, însă niciodată ale lor. Mereu şi la fel curgând pe obrajii munţilor, pe buzele pământului, umplând torenţial oceane întinse şi adânci, mai aproape cu o clipă de cerul care le-a creat.

54

Călătorul fără timp

Magicianul Din cele întâmplate până acum, Dor nu părea prea convins. O umbră mai veche de îndoială străbătea sângele neliniştii ca o otravă cu efect imediat.

Nimic din ce pare că ştie totul ştie despre el. Nimeni din ce spune că ştie totul îl ştie. O efemeritate a orgoliului unui bolnav mintal… O enigmă ce va rămâne întotdeauna la fel de nelămurită şi bizară aşa cum a luat fiinţă…

Omul din faţa lui, de fapt din faţa celor câtorva mii de spectatori, nu făcea decât să mintă, să îi facă pe cei ce-l urmăreau să creadă că ceea ce făcea era o iluzie studiată pentru a da o formă diferită a realităţii. Un truc conceput cu mulţi ani în urmă de un individ pus pe rele. La modul cel mai bun al referinţei cuvântului.

Cine este magicianul?

Un farsor, un ars amandi, un scelerat?

Un om cu un talent dus la extreme?

Cine este mereu publicul său?

O copie a lui, a ceea ce vrea să însemne o copie sau un simplu gest al providenţei?

Circul era plin până la refuz. Copii cu părinţii lor, militari, demnitari, oameni de multe alte feluri… toţi curioşi, iubitori şi curioşi de nemaiîntâlnit, de circ pur. Ei înşişi magicieni ai realului, un fel de confesiuni intime banale ale fiecărei magii ieftine… din fiecare inimă la fiecare 55

Ovidiu Constantin Cornilă

răscruce de sentiment… Atunci când e întuneric, frig şi plouă…

Iluzia, bucata de pâine, iepurele scos din pălărie sau doamna din public hipnotizată de nemaipomenit, de miraculos…

Sau consumatori de truc, mincinoşi ai propriei minciuni, ingineri de adevăruri asfixiate în duhoarea prefăcătoriei… cei curaţi de ieri, gri azi şi mâine negri. Oile necesare. Elementele de consum. Domnii săraci cu duhul, stăpâni numai atunci când sunt plătiţi… Perfectele animale sociale. Cei care decid prin număr, nu prin calitate…

Noi toţi. Aventurierii verbului a avea. Repetenţii lui a fi.

Magicieni de plastilină. Hoţi de sentimente mascaţi în clovni cerşetori de aplauze. Melodii la patefon care au dresat lei nemiloşi cândva… Prin foamete şi prin bătăi… Prin umilinţă şi prin aşteptări… neîmplinite, schiloade, umilitoare.

Dor se simţi atacat din toate părţile de explozia de lumini, zgomote şi mişcare de peste tot.

Impulsul acela general de a se bucura de fals şi de chin îi provoca o repulsie ca şi atunci când dormi într-un cimitir, lăfăit pe un mormânt, cu capul sprijinit pe o cruce. O senzaţie infamă, cadaverică, lucind a dezmăţ total i se strecură asemenea unui şarpe în restul de fiinţă care încă îl mai poseda. Picioarele îi erau ca de gheaţă, buzele îi amorţiseră, iar degetele mâinilor se cramponară de suportul de metal din faţă. Îi era rău. Rău de el şi de spectacolul morbid pentru care plătise ca să-l vadă…

56

Călătorul fără timp

Mai mult târându-se, Dor îşi făcu loc printre lumea absorbită şi neatentă şi ieşi în fugă pe cea mai apropiată uşă. Afară, aerul mirosea iute a animale şi a cuşcă. O frică de ceva nedescris îi muşcă gândurile încă tremurânde..

Gânduri fără vorbe, intuite în cântecul momentului în care totul a început…

Nu, aici nu era o lume reală. O lume din suflet, cu suflet, un tot la care se putea visa, spera, privi… În locul ei zăceau pline de boli indefinibile curiozitatea morbidă, spiritul de turmă şi sadismul ieftin, necontrolat, avid, tâmpit al unei emisfere umane alarmant de inferioare.

Ce caută aceste sentimente mârşave în oamenii de a doua zi? De ce mereu trebuie să întrebăm ca să răspundem? Unde ne este capătul şi care este începutul?

De ce am renunţat la a fi OAMENI? Arde, arde focul dorului în corp de Dor; nimeni nu ştie, nimeni nu bănuieşte şi nici măcar nu se gândeşte la cât de frumos, de inocent şi de unic este să simţi acelaşi lucru, aceeaşi dorinţă, singurătatea de a crede că totul e posibil în creatura care, din păcate, a încetat să evolueze…

Pe stradă începe să plouă. E frigul de început de aprilie. Vântul miroase a aer. A păr de femeie iubită. Miroase a tine, cea de pretutindeni, cea care crezi în a îmbrăţişa. A cea care vindecă lipsa asta care nu se mai termină…

A tine, iubita mea de niciunde…

Oamenii sunt mai buni singuri. Atunci când visează sunt zei. Stăpâni ai unor lumi care nu s-au mai întâmplat. Dorul, dorul care nu s-a 57

Ovidiu Constantin Cornilă

născut e Dor. E singurul care îţi vorbeşte acum doar ţie. Cel a cărui magie cântă. Pruni în floare, iarbă proaspăt cosită, braţ sub cap, lună în sus.

Dor, dor nesfârşit, condamnat, singur. Cu toate că al tău… Pentru tine, veşnic de la mine…

Afară se înseră. Povestea cu circul rămase în urmă, undeva pe un caldarâm rece. Magicianul, cel ce învârte minţi după bunul plac, a murit. În locul lui, acolo, unde fusese cupola acoperită cu coviltir ieftin, aduna curioşii de pretutindeni, nu mai rămăseseră decât o floare, un porumbel şi o eşarfă roşie. Ca amintire… În sfârşit… Aproape de casă. Clădirea gri din spatele blocului cu 8 etaje, şi simţea deja înfăţişarea lividă pe asfaltul aburind a canal fierbinte. Locul tăcerilor, locul magiilor ascunse, al minunilor fără nume. Glasul lui timpuriu, surâsul din urmă… Locuinţa unei alte locuinţe a unui suflet pătimaş, cutreierător, fără nici o intenţie de a se opri… De a găsi vreodată un folos de ceva. În ceva. În casă nu era nimeni. Ca de obicei. Mormane de cărţi tronau răzleţ prin toată sufrageria.

Cu câteva zile în urmă căutase un text referitor la magicieni. Într-o carte de istorie veche, îl găsise descris în zece rânduri fără nici o noimă. Alături, într-o fotografie ştearsă, rânjea un individ cu o privire demoniacă, tuns scurt, cu o mantă în jurul umerilor, butucănos şi păros ca un animal sălbatic. Părea că făcea scamatorii ieftine în mijlocul unei pieţe publice. Ca mai mereu, mulţimea îi urmărea fiecare mişcare.

58

Călătorul fără timp

Nimic nu pare să se fi schimbat. Scenariul e acelaşi şi poate că va rămâne neschimbat atâta timp cât oamenii vor fi posedaţi de aceeaşi curiozitate morbidă, satisfăcută de un trişor de două parale… În sine, fiecare e un magician. Şi Dor ştia asta. Fiecăruia îi place din când în când să mişte fire, să atragă privirea spre altceva, să schimbe ceva. Să fie altcineva…

Ora 12. Pe Dor îl prinse miezul nopţii ordonând vrafurile acelea interminabile de cărţi.

Mai avea ocupaţie cel puţin jumătate de ceas.

Frigul de afară intră pe nesimţite în casă.

Odată cu el, şi un fior de neajuns, o teamă prea ascunsă ca să o poată înţelege. Jumătatea de singurătate din el se ascunse în umbra celeilalte jumătăţi, lăsându-l aruncat pe Dor într-un colţ de celulă de unde toată viaţa lui încercase să evadeze. O casă doar cu numele, o stradă imaginară, un oraş plin de corpuri rătăcinde, un ocean de speranţe singulare abandonate la marginea unei galaxii numită vis.

Spaţiul încetă să existe în timp, iar hăul acela negru din care toţi venim fugărea stelele căzătoare într-o joacă de-a v-aţi ascunselea. Pe de rost, într-o goană din care nu mai putea fi oprit.

Asemeni unui abracadabra…

59

Ovidiu Constantin Cornilă

Numele meu este Da Uneori, când seara e prin preajmă, clipele dor. Sunt puţine, dar muşcă mult. Întocmai leoaicei lui Nichita, numai că mult mai feroce, sălbatice, cu o sete abominabilă… În fiecare blestemat de an, la fel. Fără oprire. Pe cei la fel…

Primăvara e un teatru al gândurilor, o sonată a renaşterii. Un arsenal de zbateri care bat asemenea unor ciocane pneumatice sentimentele cromaticei inimi.

Primăvara a ajuns fără prea multă întârziere pe strada lui Dor. Pomi în floare, oameni înverziţi, păsări colorate şi glasuri vesele umplu din nou mortuarele rămăşiţe ale iernii în ultimele sale răsuflări agonice.

Seara fuge repede. După ceva vreme, îşi doarme în tot noaptea pe care o prevesteşte atât de colorat sau atât de îmbufnat.

Firul timpului merge în sens invers. Parcă ar fi dimineaţă. Dor se pregăteşte să iasă la o plimbare. Aerul e calm, atmosfera miroase bine.

Poate că a flori timpurii. Nimeni nu mişcă. Seara a adormit în patul cerului inert, încă plin de stele clare, străvezii, jucându-şi parcă milimetrii de micime în gânduri de măreţie ireală.

Dor privi în sus. Nu prea avea obiceiul acesta rugător. Privirea lui se îndrepta mai mereu înspre pământ. Acel cer al celor ce au pierdut speranţa…

Bolta neagră şi înţesată de luminiţe clipocind a pal îi pătrunse în retină până la lacrimi. Îi 60

Călătorul fără timp

era sete. De neajuns, de infinit, de urlet primitiv, de început în pas de marş. Negreala ei se strecură în apa mută a sufletului sub formă de cafea tare, beată de primul sorb, de ceea ce mişuna în imensitatea nebănuită a corpului uman. Atunci, Dor simţi că putea absorbi galaxii întregi dintr-o singură suflare, cu o singură mână, cea a minţii ochiului singurului sens existent: a fi.

Nu neapărat trebuie să te naşti în alte constelaţii, să aparţii altor lumi ca să vrei să poţi visa, vrea, trăi, încerca să visezi, să vrei, să încerci… Lumea din spatele ochilor e cea care ne ajută să îndrăznim, nu mai mult. Doar să îndrăznim. Schiţări de rânjete, priviri piezişe, gânduri de piatră, dure, aspre, tari. Ori poate braţe de flori, ochi de stele, iubiri explicate în priviri sau în sori, niciodată în cuvinte.

Azi e ziua când Nikonul a rămas acasă. Nu are nici un rost să fotografiezi pe întuneric. Singurul aparat valabil în astfel de cazuri este ochiul.

Cel din orice fiinţă. Ochiul deschis sau adormit.

Cel cu care te naşti şi cel de care nu vrei să te mai desparţi. Nici măcar atunci când totul pleacă. De tot.

Ochiul lui Dor are miros, gust, auz. Are chiar şi intuiţie. Poate admira, însă nu poate vedea. Dor e orb. De destin. De singurul căruia nu îi poate cere socoteală, cel pe care ar vrea să se răzbune, celui dintâi cuvânt mort în mintea trăitorului. O patimă sau un capriciu al timpului şi, de ce nu, al minţii ce a creat totul…

Noaptea, oraşul seamănă cu o caracatiţă uriaşă. Braţele lui sunt străzile, ochii lui sunt blo61

Ovidiu Constantin Cornilă

curile, iar sufletul care nu doarme niciodată sunt oamenii. Dor e unul din ei. Parte din somn, din buimăceala asta a fiinţei cu care ne-a obişnuit cine sau ce ne-a creat. Parcul pe lângă care trece la aceeaşi oră Dor are şi el ceva de monstru marin. Noaptea, toate lucrurile sunt hidoase, urâte, deformate. Poate tocmai de asta trebuie să dormim. Să nu ne sperie umbrele, gândurile şi visele ei, tentaculele nopţii.

Pe lângă alei, câteva bănci stau răstignite parcă în trupul bătrânului pământ. Au mânere şi tălpi de fier. În rest, nu se vede nimic. Ziua aici e o minune. De fiecare dată. Stâlpii zornăie uitaţi de timp la doar câţiva metri. Nişte oaze părăsite de lumină aruncate în întunericul rege ca o găleată cu apă la o mie de însetaţi. Undeva, la o răscruce de cărări, o cişmea îşi clipoceşte pe ascuns firul de apă subţire, ca o acadea de copil sărac.

Lună nu e în noaptea asta. Doar câteva stele răvăşite printre norii negri, zburând aleatoriu pe acelaşi teren de joacă nesfârşit. Noapte fără gândire, doar de umblet. Un hai-hui tâmp, o descătuşare binevenită înainte de tensiunea freamătului care va începe foarte curând şi care va dura atâta timp cât soarele va continua să strălucească.

Noaptea e o zi a minţii, o muzică a liniştii unde nu neapărat somnul e soluţia. Noaptea e poezia scrisă de întuneric, uneori de teamă. O poezie unde Dor e cel dintâi vers. Cea dintâi şi ultimă strofă. O carte a negrului cu litere de alb, de lumină din lumină…

Noaptea aceasta e făcută să te pierzi în ea.

Să mergi sau să zbori cu ochii închişi pe ascuns, 62

Călătorul fără timp

pe strada principală, să ţipi cât te ţin plămânii fără să fii auzit, să pluteşti fără să ştii că a zbura e un miracol, un dar, un vis. O lume în care a fi actor e ceva normal. Un cântec unde notele reprezintă orice poveste din alte vremuri, o magie a nechematului. Povestea tuturor. Bucata de viaţă care nu este niciodată la fel pentru nimeni, pentru nimic…

De câteva minute bate un vânt rece. Se apropie dimineaţa. Ene loveşte cu tridentul pleoapele ochilor din lumea largă. E momentul în care mulţi se visează bogaţi sau săraci, singuri sau împreună, supuşi sau îndrăzneţi, păsări sau comete, ei şi niciodată alţii. E lumea cu o mulţime de feţe pe dos, cu măşti rănite, cu spectatori de ceramică, făcând grimase groteşti…

Dor continuă să străbată întunericul. Nu şi-a propus să ajungă nicăieri. Ţinta lui e nulă, la fel ca logica care îl ghidează. Sentimentele nu îşi au locul în noaptea asta. Merge pe unde îl duc ochii. Păşeşte un ritm neutru, ca şi cum ar pedala, numai că mai lent. Paşii sunt eliberarea corpului.

Somnul de care are nevoie ca să se odihnească. Încontinuu şi în aceeaşi măsură. Inegalabil… Până la o limită inexistentă… Va cutreiera din nou calea ferată, va ajunge şi pe malul mării, va străbate şoseaua, biserica arsă, orăşelul de la poalele muntelui, inclusiv terasa de acasă… Va merge peste tot. Asemenea unui duh al cunoaşterii. Fără nici un singur moment de răgaz…

Dor călător… În depărtare, dimineaţa primăverii îşi arată primele culori. O nouă zi răsare. Viaţa renaşte de 63

Ovidiu Constantin Cornilă

două ori: o dată, de timp, cealaltă, de anotimp.

Fiecare îşi pregăteşte rostul. Un nou capitol se va consuma, se va scrie. Imposibil a nu te contagia.

De tumult.

Dor continuă să meargă. Lucrurile şi umbrele de acum câteva minute încep să se transforme încet-încet în fiinţe. Mişcă. Au în ele viaţă, nu mister.

Aerul de primăvară e puţin cam răcoros, dar nu îndeajuns cât să te alunge, să te sperie. E un aer al chemării, al lipsei de ceva ce niciodată nu va fi al tău. Un fior al pulsului de a trăi şi de a înţelege de ce o faci. O ploaie de umbre ale unor dorinţe de veşnic adolescent. O multitudine de doruri mult mai intense decât Dor. Vise de zei într-un om simplu, o greutate a cerului sprijinită într-un singur punct. Un templu mobil cu mâinile coloane, cu ochii arcade, cu picioarele temelie, cu sufletul foc de jertfă, umblet niciodată stins, cu un singur nume niciodată înflorit, dar floare mereu: dor, iubire, amintire, îmbrăţişare, dorinţă, vis… toate începând cu DA.

64

Călătorul fără timp

A visa, un altfel de infinit După-amiaza apatică şi ploioasă de primăvară în luna lui aprilie aproape că ţi se lipeşte de haine, de pielea îmbibată de umezeală, târând după ea ore de întrebări goale, neşoptite nici măcar în cel mai îndepărtat colţ de minte.

Lumea morţilor vii merge în pasul ei lăbărţat şi sec pe cărarea pe care şi-a croit-o cu aceeaşi nepăsare cu care s-a obişnuit să supravieţuiască în miile ei de ani de existenţă. Lumea ce răsuflă şi inspiră peste tot, împrejur, deasupra, dedesubt, asemenea unei colonii pripăşite dintr-o gaură neagră, fără nici un început şi sfârşit logice. Ceva ce nu poate fi atins, aparent nevăzut, însă omniprezent…

Ceasul lui Dor s-a oprit. Poate de la umezeală. Nu că ar fi prea important într-un moment ca acesta. În casă ploua cu singurătăţi trecute şi nu era aer. De nici o culoare, sub nici o formă.

Strada de lângă gară coboară pe după oraş şi continuă prin spatele dealului din stânga lui. Un drumuşor asfaltat se strecoară prin albia câmpului fără nici un scop aparent, îngust încât nici o maşină să nu circule pe el şi îndeajuns de găurit ca să atragă atenţia. Via crucis pentru oameni obişnuiţi a-şi plimba iluziile şi fantomele speranţelor până când umbrele nopţii aveau să le înghită în stomacul ei negru, niciodată sătul.

Mai sunt câteva ceasuri din zi. Nori de caramel acoperă cerul salivând a dorinţă de neoprit.

Un vânt umed înfioară în răstimpuri copacii dim65

Ovidiu Constantin Cornilă

prejurul drumului cu toane de copil nedormit. Solul este umed şi el. Primăvară de pictură… În faţa lui Dor strada se întinde ca un şarpe ştirb, aproape rănit, un râu de beton gri cu direcţia niciunde, nu ştiu. Avea să îl meargă până la final. Aparatul îl însoţea, ca mai mereu, cu obiectivul acoperit, ascuns parcă de tot restul a ce nu se putea numi fotografie. Agăţat cu o cureluşă de umăr, se bălăngănea ca un pui de ţigan într-o cârpă pe post de leagăn în spatele pirandei grase şi pline de fuste ca o ceapă colorată…

Cât avea să cutreiere acest indiciu de drum, fără trotuare, îngust şi murdar până la refuz, Dor ar putea visa la ceva. La mirosul de asfalt ud, de frunze tinere, la visul secret al fiecărui lup singuratic urlându-şi sinele mut mai mult decât urletul bestial de fizic al lunii din faţa lui, chiar din faţa lui… Ar putea chema timpul să îl ia în excursia lui ticăită într-o secundă de secol şi să îl furişeze în buzunarul templului liniştii lui de mormânt.

Numai pe el. S-ar putea imagina stăpân al nisipurilor, domn al tăcerii, pribeag al visului însuşi, orice, numai să plece, să ardă mocnit, de închipuire de aşteptare, vis lungit în gând până la marginea oricărui întreg din oricare limită fără sfârşit, fără oprire. Etern, infinit, vis…

Un vis. Da. Cu creatorul său. De nopţi şi zile pline de ele şi ele de noi, de el. Un concert al culorilor, o sonată a reflecţiei. Anotimpul dimineţilor, al înserărilor şi al nopţilor cu regatul lor de sentiment veşnic tânăr.Universul lui „da” şi „nu”, atunci când se vrea a fi da-nu şi nu-da. Jocul. Jo66

Călătorul fără timp

cul timpului într-o lume care se vrea a nu se mai termina niciodată.

Noaptea şi ziua, fiicele timpului. Momentul când povestea cu şi despre tot şopteşte noi şi noi întâmplări cui vrea şi poate să o asculte. Glasul vremii, neliniştea de a fi. O voce a liniştii ca o picătură de infinit în auzul fiecărei celule care ne compune.

Chiar acum, noaptea şi ziua reprezintă ceea ce sunt, meditează Dor. Nu se spune nicicând „nu” pentru că totdeauna se va spune „da”. Se trăiesc nopţi şi se mor zile, atunci când priveşti şi când eşti orb, se scrie cu degetele minţii şi se pictează cu culorile sufletului.

Probabil pentru că între noapte şi zi, undeva la jumătatea distanţei între „da” şi „nu” mereu va exista un om. Un răspuns de o clipă sau o clipă de răspuns…

Ploaia de gânduri îl umple pe Dor. Însă nu e de ajuns… Nimic nu e de ajuns. Fiecare moment aduce cu el memorii uitate, scris alb pe coală albă, neînceput cu mii de sensuri, un soi de enigme păşind agale alături de paşii săi… Singura dată când cineva sau ceva îl însoţeşte.

Asfaltul străduţei arată din ce în ce mai straniu. Parcă e gura unui bătrân neîngrijit sau, mai bine, un drum vechi, neumblat, lăsat în paragină. Plimbarea se transformă încet-încet întrun suiş extenuant. Din pământ ies colţi albi, dar nu se ştie pentru ce. Poate că e un ajutor sau o ameninţare. Nu se ştie. Nu se spune. Nu se vede.

Mai departe nu e voie. Final de drum…

67

Ovidiu Constantin Cornilă

Într-un lateral se întrevede un adăpost. Un loc liniştit pentru a răsufla. Măcar câteva minute.

O furie înăbuşită cuprinse pieptul lui Dor. De ce trebuia să se întoarcă? Simţea impetuoasa dorinţă de a continua, de a afla ce va fi mai departe. În afară de instinctul pur uman, imaginaţia îl momea ca o Nirvană sărată, o mare unde visele se năşteau să nu se mai întoarcă. În fine… Orice drum are un final, iar dacă acesta nu era să fie al lui… nu era nici o pierdere. Încă… Orice drum are un final, însă nu trebuie să-i uiţi niciodată începutul. Poate pentru că poţi alege oricând altceva diferit…

Adăpostul are o bancă ştirbită din lemn.

Alături, de o parte şi de alta, două bănci scrijelite cu briceagul îşi înţepeneau arătarea ca doi cerberi mârâind a furie. Dor aruncă o privire împrejur.

Câţiva pruni în floare îşi înşiruiau siluetele întrun fel de paradis mic, limitat, un unic surâs în dezolarea asta glaciară. O aluzie de primăvară. O amintire a verbului a TRĂI. Nu se aşază, rămâne în picioare cu ochii întredeschişi, sprijinit de oaza de linişte cu tot corpul. Mirosul florilor de prun este diferit de cel al florilor de câmp. Îţi intră în fiinţă din tot sufletul, te cucereşte, după care creează. Poate că nu e prea puţin…

O moleşeală plăcută începe să pună stăpânire pe Dor. Apusul aduce cu el un calm asemenea unei scene de teatru unde, dacă pierzi o singură secvenţă, ai pierdut întreg spectacolul. Aşadar, concentrare totală. Visul zilei simte noaptea, cu toate că afară este încă lumină. Fuge cu picioa68

Călătorul fără timp

rele goale prin iarbă şi nu tace de privit, de râs…

Cade pe spate, simte pământul, ameţeşte de plăcere când aude cerul cu buzele, cu pleoapele palmelor, atinge aproape neatins margaretele surprinse de acest vizitator atât de neaşteptat, cu piele adamică…

Visul. Prieten. O pereche de aripi atunci când cel mai mult o doreşti. O dovadă că nu eşti om atunci când visezi, ci zeu. Lacrimi de stele plânse de galaxii la început de drum. Un fel de Ană universală zidită de un meşter fără nume, de fiecare dată în acelaşi om, în aceeaşi dorinţă. Pentru totdeauna.

Nu are nici un rost să spun că Dor ştie când şi pe unde să se întoarcă acasă. Că primăvara nu este importantă, că e un simplu anotimp, aşa cum au fost şi vor fi multe altele.

Iar drumul lui nu este o invenţie, este o dragoste mare, cât o leoaică, un strop de neastâmpăr, o grabă sau o secundă trăită din altă parte a vieţii tale pe care ai crezut-o uitată. Nu e simplu să fii un visător, nu este greu să crezi că o poţi face.

Uneori, a visa e o lume unde fiecare simte că poate trăi fără vină, unde probabil că realitatea doare atât de mult încât îţi vine să îi întorci spatele şi să ţipi cu urlete de uragan că viaţa asta nu e nimic altceva decât un dar gol. Că ceea ce poţi iubi azi e numai azi şi nu mâine. Că Dor nu e niciodată un cuvânt inventat, ci o speranţă a fiecărui EU din fiecare OM. Un infinit numit VIS. 69

Ovidiu Constantin Cornilă

Acelaşi zid invizibil Sâmbătă. Ora 10 dimineaţa. Biblioteca Universităţii era mereu plină de vizitatori. Mai mult sau mai puţin cititori. Feţe tinere, oameni în vârstă, şoareci de bibliotecă şi el, omul care se dedica să citească feţele celorlalţi.

Dar acum, la primele ore ale dimineţii, în sala principală aproape că nu era nimeni. Aveai destul loc şi timp să te plimbi printre rafturile imense pline cu cărţi de tot felul, fără să ai surpriza că volumul pe care îl vânezi s-ar putea afla în mâna altcuiva.

Cele două bibliotecare căscau plictisite şi din când în când îşi ridicau ochii spre puţinii cititori din apropiere. Ambele aveau priviri rătăcite pe feţele încă boţite de somn.

Dor căuta o antologie de fotografie a secolului al XX-lea. Nu era cine ştie ce mare greutate, însă el căuta o anumită ediţie rară… Ceva scos prin Franţa anilor ’60… Îi trebuia numele unui fotograf specializat în arta urbană şi nu numai.

Totul cu specific alb-negru. Păsări, imagini belice, peisaje cu cadre suprarealiste, petreceri deşănţate. Un tip cam ciudat, un fel de vânător de senzaţii tari, o fantomă cam tot timpul prezentă în locuri unde, de obicei, lucrurile normale nu se întâmplau…

Uneori, latura comică a vieţii îşi impune regulile ei bizare din care ar trebui să învăţăm.

Tipul acesta se dovedea a fi un practicant genial al unei arte nespuse, doar întâmplate. Artistul din 70

Călătorul fără timp

el avea mereu inspiraţia de a prevedea momentul magic dintr-un dans, expresia finală din ochii unui muribund şi chiar un tramvai în mişcare cu ferestrele strălucind ultimele raze ale apusului…

11.45. Configuraţia sălii începu să se schimbe puţin câte puţin. Rândurile din faţă erau ocupate aproape în întregime. Majoritatea, tineret. Pesemne studenţi presaţi de examene.

Pentru Dor, acest lucru nu avea nici o importanţă. El avea tot timpul la dispoziţie. Cercetase deja primele rafturi şi tot nu găsise cartea cu pricina. Într-un târziu, o găsi ascunsă sub un maldăr de volume de Shakespeare, Tolstoi şi Madame Bovary a lui Flaubert. Probabil cineva le-a lăsat acolo pentru că se afla în grabă şi uitase să ordoneze cărţile, aşa cum ar fi trebuit să procedeze orice cititor civilizat…

Dor apucă volumul cu grijă, le aranjă pe celelalte fiecare la locul lor, după care se retrase spre ultimele rânduri de scaune din sală. Lângă el, un domn la vreo 50 de ani stătea cufundat în lectură. Părea o statuie. Numai pupilele i se mişcau de la stânga la dreapta atât de ritmic, încât dădea impresia unei maşini de citit. Dor îi adresă permisiunea de a se aşeza lângă el, însă domnul nu îl auzi. Se aşeză cu un gest greoi, deschise cartea la pagina cu bibliografia şi începu să urmărească referinţele care contribuiseră la compunerea ulterioară a antologiei…

Ca niciodată, lui Dor nu îi prea ardea să se concentreze la lectură. Privea oamenii din cele trei săli ale bibliotecii, despărţite de doi pereţi de sticlă groasă. Venise destul de multă lume pentru 71

Ovidiu Constantin Cornilă

o zi de sâmbătă. Se citea cu o grabă atroce, pentru că ziua, pardon, timpul trebuia calculat cu o precizie de geometrie spaţială. Lectura era ceva aproape autoimpus, necesar în măsura în care se urmărea un scop. Cărţile păreau palete de pingpong, iar degetele, cleşti încovoiaţi ca nişte gheare înfometate apucându-le cu lăcomia unui bancher tânăr, gras şi chel, aflat la început de carieră.

Lumea nepăsătoare şi infamă răsfoia paginile cărţilor într-un ritm alert, fotografiind mai mult decât citind. Cuvinte aruncate în însemnări scrise anti-caligrafic mânjeau liniile ordonate ale caietelor de schiţe.

Aerul dimprejur devenea tot mai încins. Într-un colţ, undeva spre partea dreaptă din rândurile din mijloc, doi tineri citeau, relaxaţi, nişte volume groase, probabil tot antologii. Păreau şi ei deranjaţi de zgomotul acela supărător din jurul lor.

Dor nu era singur. După aparenţe, mai erau şi alţii ca el…

Dinamismul acesta supărat dură până pe la ora prânzului. Mai avea câteva pagini şi putea merge şi el la masă. Îşi luă geanta cu caietul unde îşi făcuse însemnări, puse volumul la loc pe raft, le salută cu o uşoară înclinare a capului pe cele două doamne de la ghişeu şi ieşi.

Aerul proaspăt de aprilie îi umplu plămânii asemeni unei arome de parfum de tei.

Din apropiere, un miros ademenitor de supă de peşte proaspătă îi gâdilă nările acum dilatate la maximum. Se opri la primul restaurant, luă loc la o masă şi ceru meniul.

72

Călătorul fără timp

În stânga lui, la nici doi metri, un bărbat citea dintr-o carte cu scris mărunt. Lângă el, un altul încerca să ţină un dialog cu replici ieftine.

Până la urmă, fiecare cu ale lui.

Dor avu impresia unui impact violent, ca de un zid. Oamenii se prefac. Că mănâncă, că vorbesc, că citesc, că dau atenţie, că privesc…

Minciuni care mai de care mai închipuite, trase de păr, un spectacol imberb al unei scârbe universale, fără nici o limită. Actori grăbiţi care au puterea să prefacă dragostea într-o stană de piatră şi apoi în cenuşă. Domni şi doamne cu haine scumpe şi cu suflete ieftine, aproape goale… Pentru care „a arăta” e un verb al uitării.

Oamenii, aceste frumoase fiinţe animalice cu puteri inimaginabile, în care sentimentele se nasc întotdeauna mortale, finite, pentru că ei înşişi, oamenii, nu vor să fie cu o secundă mai înţelepţi, cu un gând mai aproape de cer.

Oamenii, care sunt asemenea timpului: macină orice în calea lor, fără să conteze, fără nici o părere de rău pentru ziua de ieri. Pentru ceea ce sunt azi şi pentru ce vor îndrăzni să viseze mâine.

Cei ce merg în neştire, cei ce speră fără a cere nimic în schimb, cei pentru care dragostea înseamnă a respira sunt oameni. Cei de lângă mine şi de lângă tine, oameni cu o singură aripă, anihilaţi de propria respiraţie, cu vreme de vreme începută pentru ei, fără nici un favor, fără nici o prejudecată. Un fel de „aaa”, atunci când te naşti şi un „mor” atunci când o faci. Destinul, pentru cei ce cred, speranţa pentru îndrăzneţi…

73

Ovidiu Constantin Cornilă

Oameni ce curg spre nicăieri ca nişte râuri cu apă tânără de primăvară curgând în volburi nepronunţate pe străzile aproape aţipind ale oraşului fără nume. Oameni ducând cu ei propriile cărămizi, bucăţi din pielea lor, din carnea minţii drumului cu un singur sens… Turnuri cu două picioare, greoaie, împietrite, ascuţite, răsturnate, pe o parte, abandonate într-o lume unde nimeni nu sa născut singur, dar în care mereu moare aşa…

Realitatea începe cu puţin, apoi continuă cu cărămizi mari şi mici, infime bucăţi de zid ridicate când şi de cine nu trebuie: încontinuu, de noi. Lumi singure, ascunse între picăturile de ploaie şi fulgii de zăpadă, suspinate de vânt în răstimpuri, de duminică până luni. Asemenea unui plânset surd, o închisoare a libertăţii trădate, amânate şi atât de pustii. Îmbrăţişări de piatră, braţe de piatră, priviri de piatră, pas de stâncă, rece de fier, săruturi încleştate într-o împietrire întunecată, venită parcă dintr-o colonie de asteroizi din haos…

Nici o zi nu mai este la fel, nici un surâs nu este la fel cu primul, mereu murim şi ne prefacem renaşterea, iubirea, dur şi acid, cu gândul departe, pierdut, neştiut.

Cu fiecare strop de departe, un zid invizibil se ridică.

Până la cer.

74

Călătorul fără timp

Apus de surâs În spatele casei lui Dor se află o moară veche. Destul de înaltă. Cu câteva etaje. O clădire abandonată de civilizaţie. Acum, un loc de joacă pentru puştii din cartier sau un refugiu al plimbărilor singure şi dese ale lui Dor. Când plouă sau aerul miroase a plictis, Dor intră printr-o spărtură din spatele morii, asemenea unei pisici jucăuşe şi precaute şi străbate curtea largă, de-a lungul şi de-a latul, până când nu-şi mai simte picioarele. În zilele cu mult soare, cea mai bună soluţie sunt coridoarele răcoroase şi întortocheate, unde se mai pot auzi, aşa, ca prin ecou, vocile grăbite ale muncitorilor de altădată.

Ferestrele morii au un strat de vreo câţiva centimetri de făină de jur împrejur. Dacă te uiţi în sus, vei vedea un şir de trepte care urcă spre acoperiş.

Iar dacă ajungi pe el, îţi vei putea privi propria casă. Mai mică, mult mai mică, pitită în spatele unor copaci, ca un copil speriat. Asemenea unui nor insignifiant în faţa unui crepuscul…

Acoperişul e o amintire din ce-a fost odată.

O grămadă imensă de fiare, cândva lucind a nou, tronează la o margine ruptă de zid protector. Clădirea nu este altceva decât o fantomă cocoşată a oraşului. Un muzeu în aer liber, o ruină prin definiţie uitată de timp şi de oameni, o figură de stil pe caietul de notiţe al oricărui cineva care vrea să scrie. Probabil din plictis.

75

Ovidiu Constantin Cornilă

Când era copil, obişnuia să se joace aproape în fiecare zi în moară. Şi, ca mai mereu, ajungea acasă alb din cap până în picioare, primea observaţii de la părinţi, care îl obligau să se spele, iar mai pe urmă era trimis la teme… Un tablou comun, cunoscut cumva pe propria piele de toţi puştii de aceeaşi vârstă din toată lumea. Acum, moara e o amintire a faptului că ieri e azi, că atunci e acum, fără ca să se schimbe nimic… în afară de însuşi timpul lui, de el, de Dor. Acelaşi…

O amintire a râsului din toată fiinţa atunci când se juca cu Fănuş, prietenul său cel mai bun, unicul, de fapt. Când alergau pe scări în jos, se ascundeau unul de celălalt prin boschetele de pe lângă marginea zidului continuu de lângă calea ferată. În după-amiezile cu soare tânăr, cu privire atotştiutoare, supraveghind din jilţul său incandescent puii de muritori şi jocurile lor inocente…

Acele momente renasc cu tăria unei primăveri sănătoase ori de câte ori Dor îşi propune să se refugieze în vreun vis de câteva clipe, timp suficient pentru a evada… Undeva unde nimeni să nu-i ceară explicaţii. Nici gratis, nici contra cost.

Acum, pentru că se află în această cetate a intimităţii, poate să-şi imagineze, doar să-şi imagineze libertatea de a respira, de a fugi neoprit cu gândul, de a-l fugări prin codrii oceanelor minţii, abandonându-se copilăreşte surâsului în cerc, fiarei gingăşiei, ploii uscate din piept, cadenţei regulate a bătăii inimii… Una după alta, ecuaţiile naturii, acel zbor înspre tine fără să te găseşti, fără 76

Călătorul fără timp

să te poţi regăsi… Un nume aproape zilnic chemat, un nume pe care ajungi să nu-l mai cunoşti, nici măcar să-l auzi, un singur punct unde privirea îţi poate atinge stelele… o linie curbă cu care intuieşti lumi la care alţii nici nu îndrăznesc să viseze…

Aici, Dor poate să viseze atât cât vrea şi cât de mult poate. Aici, visul său nu se numeşte vis, ci fiinţă, respiraţie, tot ce a fost şi nimic din ce există. Aceasta e o ţară fără stăpân, fără frontiere, o insulă în mijlocul deşertului adeseori numit inimă, a oceanului-ploaie-lacrimă, fraţi şi surori, nord şi sud, sin-gu-ră-ta-te…

Timpul face din orice om un resemnat…

Iar atunci când reuşeşte să-l înţeleagă, va şti că nu a fost niciodată erou, ci supus. Îngenuncheat în faţa coloanei infinitului, sculptată în săruturi până dincolo de nori. Rugându-se zeilor ce l-au creat să-l creeze pe o planetă cu un arbore, să-l facă pasăre cu sufletul de aripă, cu fiinţa de foc, dans al buzelor pe mări de surâsuri, braţe de cuvânt în genunchi căzuţi înaintea iubirii, altare de chemări, toate de la ultima pagină a cărţii vieţii lui uitate într-un colţ de rând scris din amintire…

Aproape pe neştiute. În întregimea ei, moara seamănă cu o cutie de chibrituri. Are multe ferestre, e plină de praf alb, e părăsită şi nimeni nu ştie cărui fapt i se datorează încă existenţa ei…

Dor o priveşte ca pentru ultima oară. Nu vrea să se mai întoarcă aici. Cuţitul trecutului i se înfige de fiecare dată în inimă atunci când o vede, când îi vine în gând.

77

Ovidiu Constantin Cornilă

Acum are să se întoarcă unde obişnuieşte să trăiască, să îşi ducă veacul. Cel de toate zilele.

Locul pe care l-a ales şi care nu a ştiut niciodată să îi zâmbească. El îl foloseşte ca să doarmă, să mănânce, să-şi trăiască porţia de timp acordată. A fi-ul lui este mult mai departe, afară. Departe de orice urmă de civilizaţie. Departe de el, de orice lucru care i-ar putea aduce aminte că e om, înainte de toate. Înainte de orice…

De dimineaţă, de când a fost pribegit pe la construcţia copilăriei, până aproape de după-amiază, ziua a fost ploioasă. Un inamic în plus.

Lângă casă, lângă un balansoar aplecat, stătea rezemată o fetiţă de vreo nouă-zece ani. E singură şi poate îşi aşteaptă prietenii de joacă. Nu e încă seară. Mai este timp de joacă. De undeva, de printre crengile copacilor de pe marginea aleilor din apropiere, cade o lumină calmă, aproape împăciuitoare. Se strecoară în raze aşa, hai-hui, peste balansoar, peste chipul fetei, amestecându-se într-o joacă inocentă şi discretă.

Dor uită că voia să intre în casă. Se aşează pe marginea unei borduri şi priveşte jocul acela blând, fără grabă, de parcă un creator celest ar fi proiectat imagini vii pe copii, pe copaci, pe nisip şi chiar pe priviri. O emoţie neanunţată, partenerul de copilărie a oricărui vis, al oricărei amintiri. Într-un răstimp, fetiţa îşi întoarce faţa spre cer, spre copaci, apoi spre Dor. Are ochii mari, părul negru, lăsat în două cozi şi poartă o rochie mov cu buline albe. S-a hotărât să se joace singură. Prietenii nu i-au venit. Încearcă să se urce 78

Călătorul fără timp

în balansoar, dar e alunecos. Încearcă de câteva ori, după care renunţă. Nu are nici un rost. Nu prea e zi de joacă azi.

Zi cu ghinion şi pentru el. Doar paşi, umblet prin locuri de unde încerca să-şi scrie câteva strofe din poezia vieţii şi unde nimic nu mai era la locul său, unde nimeni nu se mai juca. De atunci… De copil.

Dor închise ochii. Poate că, până la urmă, nu era decât un simplu vis. În câteva secunde, îi deschise iar. Fetiţa se afla tot acolo, numai că, de data asta, aşezată pe bordura din faţa lui, de pe cealaltă parte a străzii.

Privirea îi era îndreptată înspre jos. Singură, împleticită într-un punct anume.

Apusul îşi plimbă ultimele raze pe copilul fără prieteni. Un surâs fără corp, minuscul, prinse-a înmuguri într-o geană de frunză.

Asemeni unui timp trecut …

79

Ovidiu Constantin Cornilă

Fii tu…

Zilele de sfârşit de primăvară păreau mai mult epocă de sfârşit de martie, un amestec de căldură cu toane de natură înverzită, scăpată parcă de un blestem. Ploaia şi frigul din ultimele luni au întârziat parcă mersul normal al lucrurilor.

Dor are senzaţia de ceva întârziat, de faptul că trăieşte înapoi… Undeva, într-un timp uitat.

Azi e o zi înnorată. Nu plouă încă… Va trebui să fotografieze. Şi mult. O nevoie mai veche de a lua cu el fragmente din ce are să nu se mai întâmple niciodată. Un ceva imortalizat pe retina Nikonului de unde nu mai poate ieşi spre înainte… O hotărâre a sinelui în faţa oricărui lucru, în faţa oricărei fiinţe, ceva premeditat de el, neafectând însă mersul normal al timpului. Un real ajuns dintr-o dimensiune a unui „a fi” nepământean.

Ceva nou…

Străzile cu pavajul lor vechi, cu umbre scurse ascuns pe la colţuri, fulgi de zăpadă în luna mai, alei şerpuind printre arbori uitaţi de vreme, copii jucându-se în vacanţe de vară fără sfârşit… Toate atingând creierul din orice inimă a oricărui ochi muritor, departe de el şi prin el…

Cerul continua înnorat. Avea în el o supărare, parcă. Un alt cer compus din nori gri închis acoperea, asemenea unei platoşe, cerul adevărat.

80

Călătorul fără timp

Pe stradă nu era nimeni. În aer plutea o frică de picături… Un soi de mister fără nici o motivaţie de a se întâmpla.

Dor ieşi pe terasă. Azi nu avea să iasă nicăieri. Atmosfera asta apăsătoare îl încărca… Probabil că a te aşeza într-un fotoliu şi a privi pierdut într-un punct ales la întâmplare era cel mai potrivit lucru.

Oricine are nevoie, din când în când, să rămână aşa, ca un sfinx al său, împietrit fără vreun motiv, doar în aparenţă… şi să îşi deschidă lumile interioare, să şi le etaleze într-o coloană a nesfârşitului într-un nesfârşit al singurătăţii, acolo unde sentimentele nu sunt niciodată acompaniate de nimeni şi de nimic…

Pe terasă, Dor nu mai curăţase frunzele de câteva zile bune. Plecările dese de dimineaţă devreme şi orele târzii ale sosirii acasă nu îi permiseseră să o îngrijească deloc.

Un amalgam de carne vie verde, cu apă în două, cu crenguţe purtate de vânt umplea cei câţiva metri pătraţi ai locului unde Dor voia să se instaleze pentru câteva ore.

Luă la repezeală o mătură şi strânse într-un morman întregul amestec de vegetal, după care îl puse pe tot într-un sac negru de grădinărit. Îşi luă apoi fotoliul, aşeză lângă el o măsuţă de fier forjat, vopsită în alb, şi îşi lăsă corpul să cadă greu, obosit parcă de dimineaţă, înainte de vreme… În depărtare, norii scriau poezii cu maro închis, cu alb şi cu bej… Nişte culori ciudate, împrumutate parcă de la cineva cu puteri magice.

81

Ovidiu Constantin Cornilă

Un viu al unor oceane întinse pe cer, un infinit al ochilor într-unul al minţii…

Aceea era poarta prin care el avea să intre în tărâmul neclintirii. O lume a nemişcării fizice, un dans al viselor cu ochii deschişi. Un fel de înţeles aciuat pe nesimţite într-un colţ al unei fiinţe pe care el, Dor, nu o mai întâlnise de veacuri… O umbră de singur care îl regăsi, îl recunoscu şi i se refugie în libertatea cu care voia să cunoască, făcându-l nesigur, înşelându-l cu râsete chicotite, şoptite, de secret spus doar pe jumătate, îngânat şi fals. Un ascuns pe care nu dorea să îl simtă, pe care îl închisese într-un turn de piatră de pe singura planetă fără viaţă din tot Universul şi de unde scăpase cum şi de unde şi nu se ştie de ce.

Timpul trecu pe lângă Dor şi îl uită acolo, în fotoliul de pe terasa casei…

Un vânt rece purtă cu el norii aceia în culori stranii chiar deasupra lui.

Nu începu să plouă, dar nici mult nu mai era. Cu toate astea, Dor simţi umezeala în aer, simţi ploaia pe ferestrele pleoapelor, în casa sufletului, în tot ce ştia că era EL. Milioane de lăncii incolore i se înfigeau pretutindeni, înţepându-l şi rănindu-l. Nu exista, nu, nu exista nimeni şi nimic pentru care să fi contat asta. Un Dumnezeu al orbirii domnea cu un rânjet haotic, dispreţuitor, peste lumea pe care unii o numesc vie şi care transforma zâmbetele în piatră, primăvara, în iarnă, dorul, în nepăsare, oamenii, în copaci cu crengi negre în loc de gânduri verzi şi albe şi roşii, ca atunci când încă mai trăiau. Şi apoi, ca într-un final cu reciprocă, El 82

Călătorul fără timp

prefăcu arborii în aşa-zişi oameni – umbre, amintiri din ceea ce cândva avea un corp cu palme care ştiau să mângâie, cu ochi ce priveau zâmbind, cu buze care şopteau cuvinte vii, cu poeme săruturi… Într-un târziu, ploaia de chinuri încetă. În locul ei limbi reale de apă începură a-şi însemna prezenţa pe pământul înspre care călătoreau preţ de câteva minute. Ploaie călduţă, de sfârşit de mai. Un fel de recompensă pentru chinul acela temporar de a fi şi care îl ataca din timp în timp, asemenea unui musafir nepoftit, mereu la uşă şi mereu în aşteptare… Iar Dor se afla dedesubt, abis de mare cu privirea ridicată în sus, o rugă spre cerul care avea să-i trimită oceanul picătură cu picătură…

Ziua abia începea, dar timpul trecu ameţitor de repede. Într-o direcţie de neoprit, călcând pe dorinţe, pe lumi create sau necreate, târâind în urma lui amintiri şi speranţe, mai ales speranţe...

Vieţi şi refugii, cuvinte nerostite, tăceri umplute de zgomote pierdute, resemnări şi imagini, alinturi imaginate, mereu departe, deşarte, îndepărtate…

Abia când primele raze ale unui soare timid începură să-l atingă ca o mână caldă, Dor se ridică de pe fotoliu şi făcu trei paşi înspre marginea exterioară a terasei. Privi în sus şi îşi simţi corpul întreg inundat de o chemare, de ea. Un ceva ce exista unde nu se gândea să caute, nu în vis, nu împrejur, cât vezi cu ochii, nici în oameni. Un ceva trăind în sine, în mii de sine ascunse printre ierburile înalte ale junglei sentimentelor, un glas 83

Ovidiu Constantin Cornilă

ca un curcubeu, răsărit în trecut, chiar înainte de timp, înainte de orice s-ar fi putut numi absolut…

La margine de fir de nisip, pe lângă deşert, pe lângă mine şi altul ca mine.

Ar fi fost un vis frumos să se fi împlinit, să fi fost… Am uneori senzaţia că sunt o barcă plutind în derivă... undeva, într-o lume nesfârşită de ape, fără ţărm. Nu am încredere în mine să pot vorbi, să exprim, nu am, poate, puterea să îmi văd propriul vânt care m-ar ajuta, medită Dor… Am nevoie…

Apasă mult zilele. Trec cumva într-o dezordine aranjată. Se trăieşte într-o aşteptare ce promite lucruri frumoase, o parte din viaţă care ar fi frumos să nu se mai termine. De teamă să nu plece şi să nu se mai întoarcă...

Fii tu!

Fii tu!

Cuvinte mereu aceleaşi. Două. Fii tu!

Atunci când se spun, ai fi în stare să urci până la cer în genunchi şi apoi să cobori zburând în secunde cu ele ca aripi, cu glasul lor în păr, cu palmele lor pe faţă, cu aerul sărut, în tine, în mine, ţipând fără oprire, eu şi ecou: fii tu!

84

Călătorul fără timp

Ploaia cuvintelor goale Câteva musculiţe ameţite de căldură se învârt tâmp la câţiva centimetri de perdeaua trasă.

Nu pot găsi ieşirea. E chiar în faţa lor. Imensul acela de libertate cu gura căscată larg, o gură uriaşă, deschisă să înghită pe oricine, în orice moment.

Dor le priveşte cu ochii pe jumătate închişi, într-o sleială răvăşitoare, contagioasă. Creierul e prea lent acum să mai reacţioneze… Nu poate nici măcar să se hotărască dacă să ajute acele insecte să iasă, sau să le ucidă, curmându-le suferinţa, închizând astfel un cerc natural mai repede şi mai neprevăzut decât ar trebui…

E sâmbătă. August. E aşa de cald, încât ai senzaţia că te desfaci în bucăţi, că te prelingi pe asfalt, prin pereţi, mut, negândit, materie parte din materie…

Lumea e în concedii, plecată, care mai de care, de-a valma, să scape de nebunia oraşului, de goana lui prin cei ce îl locuiesc inconştienţi, moi, abandonaţi… Cei ce se vaită de mult, ajung la mult, pe plaje înţesate de alţii ca ei… să îşi continue ce au lăsat în urma lor, ce şi-au dorit… un alt fel de vacarm…

Azi, Dor trebuie să fotografieze natură moartă. Are doar câteva zile la dispoziţie să termine un proiect la care lucrase şi în trecut.

11.50. Aerul abia se poate respira. În ciuda cerului destul de înnorat, e înnebunitor de cald.

85

Ovidiu Constantin Cornilă

Resemnat parcă, Dor îşi ia veşnicul aparat, îl atârnă pe umăr, după care strecoară o sticlă de apă rece din frigider într-un rucsăcel vechi, din piele. O face ca şi cum ar avea ceva de ascuns, ca şi când ar trebui să îşi pitească vreun secret.

Acolo, în casa aceea goală, fără nimeni, fără el… În stradă, trotuarele şi carosabilul ard. Miros a bitum încins. Ştia câteva scurtături pe unde ar fi putut ajunge mai repede la câmpul din spatele gării, unde tronau câţiva copaci bătrâni şi umbroşi, bucuria oricui i-ar fi văzut pe o vreme ca asta. Într-un sfert de oră, Dor îşi monta filmul în Nikon. De acolo, avea destulă privelişte să-şi poată face treaba. Copacii înţeleneau un deluşor curios de verde pentru uscăciunea care bântuia împrejur. Un verde pricăjit, dar verde…

Oraşul nu se afla departe. În schimb, atunci când Dor încercă să îl privească roată, cu mâna deasupra ochilor, începu a face valuri, asemenea unei Fete Morgana în deşert. Mai moartă natură decât cea care i se deschidea în faţa ochilor, imposibil. Un mort în care viii ce îl locuiau aveau impresia că se mişcă, respiră, trăiesc. Şi el, cel din afară, parte din iluzia lui, îl scruta cu privirea, îl ţintea, ca pe o pradă ce trebuia să stea acolo, în faţa lui, inertă, absorbită într-un august frustrant de fierbinte… O invenţie a dorinţei nesfârşite de a cuceri noi şi noi spaţii, moftul omului dintotdeauna…

Un uriaş cu răsuflare şi umeri de Atlas, un ţine tot până la cer…

86

Călătorul fără timp

Ochii lui Dor fixară linia acea tremurândă a zării de aproape… Clădirile dansau cu vibraţii pustii, ca şi cum ar fi fost ireale... Şi, chiar dacă nimeni nu le mişca, avu impresia, doar pentru câteva secunde, că oraşul îl priveşte pe el. Că l-a privit şi înainte. Dar ca acum, niciodată. Un ochi nevăzut îl îngheţă pe Dor cu o hipnoză inumană.

Ca o vrere nesfârşită, o zvârcolire învăţată pe de rost, un chin, o ameninţare a celor dintâi temeri…

Nu ştia cât timp rămăsese aşa. Dor nu îşi mai simţi corpul. Parcă cineva i-l furase şi i-l aruncase pe dealul acela cu copaci bătrâni… Privi apoi la cer. Acel ceva mare, necuprins oriunde şi oricând. Nori deşi şi negri se adunau şi îşi pregăteau concertul. Inevitabil…

Avea să plouă. Să toarne cu tunete şi să urle cu fulgere peste tot. Nimic şi nimeni nu putea sau nu ar fi trebuit să nu o simtă. Nu exista nici un motiv. Ploaia nu e o pedeapsă…

Dor coborî privirea. Avea ceva rătăcit în el…

Căută în jur… Copacii se aflau la câţiva metri. Vântul furtunii care venea le purta coroanele dintr-o parte în alta asemeni unor braţe ridicate înspre sus, a rugăciune, a veneraţie sau a iertare…

Ar fi vrut să li se alăture, însă locul lui era acolo. Singur, în genunchi, cu capul ridicat iarăşi, cu ochii născând fulgere, cerând, implorând…

Fără cuvinte, doar el şi şuieratul vântului, fulgerele din el cu cele de sus, neputinţa de a vorbi, de a scoate ceva din fiinţa pierdută prin el, într-un adânc numit OM. 87

Ovidiu Constantin Cornilă

Prima rafală de picături îi izbi faţa ca un bici furios. O palmă lichidă, grea cât un cuvânt gol luă forma unei aşa-zise îmbrăţişări furioase.

Apoi urmă alta şi alta…

Un val violent îşi căzu susul întreg pe el.

Zgomotul ploii îl zgudui de-a întregul.

Dor ţinea însă capul spre cer. Încă mai putea. Ca la o rugăciune, veneraţie sau iertare.

Ploua greu a nimic. A lume fără credinţă, a egoism, a frustrare, a minciună, a gol. A oameni fără ei. Nu exista cuvânt împrejurul lui, mereu ocupat, rece, arid. Mai arid decât orice furtună care nu-şi aduce sărutul niciodată cu ea, doar nori grei, ameninţători, goi… Imagini vii ale unui lucru mort.

Cu ochii închişi, Dor percepea siluetele copacilor… Undeva, aproape, coroanele lor fremătau silabe pierdute într-un spaţiu ce nu le aparţinea. Singurele sunete coerente într-un imens haotic, neînceput şi nesfârşit. O sonată a gândurilor părăsite, a singurătăţilor care dor, o durere neomenească ascunsă într-o gestică a absurdului. Un sentiment cunoscut, amintit în cartea veche a memoriei, pedeapsa din care n-ar trebui să se nască, să trăiască şi să moară nimeni.

18.15. Câteva raze timide prinseră a pătrunde printre norii încă deşi. Făcu câţiva paşi spre copacii de lângă el, îşi luă aparatul şi le făcu fotografii din mai multe unghiuri. Pe urmă se hotărî să se plimbe pe lângă gara veche, aflată undeva, la vreo câteva sute de metri. Avea să găsească şi acolo, cu siguranţă, o mică parte din chipul singur căruia trebuia să îi scoată poze…

88

Călătorul fără timp

Spre seară, Dor îşi puse în gând să developeze filmul din aparat. În grabă parcă, bău pe nerăsuflate un pahar mare cu apă rece, urmări dezinteresat câteva minute aceleaşi câteva musculiţe care încă se mai învârteau tâmp deasupra tavanului, chiar lângă perdeaua de lângă uşa care dădea spre terasă, şi intră în camera minusculă care se afla, fiind angajat pe post de laborator foto.

Aprinse lampa roşie şi scoase filmul din Nikon. Îl aşeză cu grijă în recipientul revelator şi, după ce parcurse toate operaţiunile necesare developării, atârnă fotografiile la scurs. Le privi pe toate, pe rând, dar nu găsi niciuna în care să apară copacii. Făcuse vreo opt, dar nu era nici urmă de copaci. Era doar el acolo, înconjurat de miliarde de picături-cuvinte goale, în genunchi, cu faţa ridicată spre cer, cu ochii închişi, singur.

El-copacul din mijlocul ,,viului”, o altfel de singurătate, necuvântată, una, deşertul în care viaţa nu înseamnă nimic altceva decât a respira pentru a muri.

89

Ovidiu Constantin Cornilă

Eu de singur Timpul trece dintr-o zi în alta cu o uşurinţă exagerată, nenaturală. În urma lui nu supravieţuieşte nimic. Chiar nimic. Cei ce i se împotrivesc sunt învinşi, dezactivaţi, condamnaţi fără drept de apel. Din ei nu rămân decât nişte fâşii lungi şi răvăşite… Ca nişte dâre adânci pe nisip, într-un deşert căruia nimeni nu i-a putut găsi capătul, niciodată… Şi unde vor rătăci fără scăpare, umbre ale propriilor lor sentinţe de „a trăi”…

La ora mesei, Dor obişnuia să scrie. Lumea era cumva amorţită de aerul plăcut de toamnă senină, aşa că se afla ascunsă prin ungherele ei misterioase… Era linişte.

Caietul din faţa lui era vechi, cu unele pagini îndoite, altele rupte. Avusese şi el, probabil, viaţa unui continuu fugar, luat între multe mâini şi purtat prin birouri, maşini, genţi… Pitit după mese, în biblioteci sau lângă alte caiete, mai noi sau mai vechi, toate ca el… Până la urmă, caietul e o masă a spiritului, unde creionul e creierul şi sufletul, cerneala.

Mâna lui Dor începu să însemneze. Cuvinte, unele după altele. Niciunul dintre ele însoţit. Cuvinte singure, rătăcite în creier, scuipate de inimă, împrăştiate de suflet, scrise stângaci de mână. Litere din emisfera lui „nu sunt sigur”, gânduri şi vise disecate, stări neîncepute şi terminate înainte de orice timp… Silabe anapoda, auz de privire, mângâiere de iz, susur de atingere, toate împreună, singure, nescrise, rătăcire albă…

90

Călătorul fără timp

Ideile îşi înşiruiau umbrele, şerpuind dansuri cu zbateri de eu-ri şi tu-uri prin motive de timp trecut, fugărindu-se prin aerul rece al dimineţii amintirii, cea ai cărei copii erau şi care nu se mai terminau de născut… Fiinţe din nori, străfulgerări din miros de pământ, din ceea ce suntem şi unde ne vom opri căutarea înaltă şi verde ca un fir de iarbă, fiinţe de noi împinse pe margine de zid sau spre braţe de zid, fiinţe din poveşti inventate pe nemestecate într-un cer numit noi, mai aproape de locul unde nimic nu se termină şi totul începe… Lume a unei lumi cu ochii închişi, cu visurile mici animale de pradă încolţind marii rătăciţi albaştri; acolo şi aici, în liniştea unde poţi să te vezi, tu, sensul cu semn de întrebare, mirarea şi punctul, spaţiile şi cratimele, punctele de suspensie care rătăcesc asemenea unor câini imaginari, legaţi unul de altul de lese invizibile, tăioase, niciodată complete… Tu, cel întotdeauna ţie, străinul perfect, animalul cu care te-ai născut şi pe care-l vei muri când nici nu te aştepţi, tu, rătăcit de rătăcire şi pierdut de pierdere, popas pe marginea apei, cerc concentric în oglindă, dincolo de scara ochilor pe care ai coborât-o şi urcat-o de atâtea ori fără să te vezi, icnet de neputinţă că nu înţelegi cel mai simplu DE CE, contur a ceea ce trebuia să fi fost, monocrom, ecou sugrumat… În casa lui Dor, perdelele erau mai mereu trase. Soarele amiezii îşi domnea religia gratis peste tot. Pretutindeni unde exista spaţiu. Lumina lui se autoinvita în încăpere sub formă de model vechi, unul cu pătrate acoperite de linii, înconjurate de semicercuri, un fel de ce care se lipea de 91

Ovidiu Constantin Cornilă

lucruri şi de Dor ca o proiecţie de cinema vechi, un film în care chiar TU eşti protagonistul.

Omul din căutarea cu sinele, cel de unde vine spre ceva anume, aşezat acum la masă mut şi surd, uitat de sine, fugar, ascuns într-un nimeni pe care l-a cunoscut cândva… O muzică repetată la nesfârşit, un fior de aşteptare singură, închisoare a notelor, drumul fără paşi, ne-păşit, pornind de la el şi oprindu-se la acelaşi el.

Mâinile scriau cu o împleticire aproape de convulsiv, desenau cuvintele cu viteza cu care literele se deschideau ca nişte flori spre lumina de afară, ca nişte atomi ai dumnezeirii, o sclipire de brichetă într-o pivniţă neagră, îngropată la marginea unui altar minuscul…

Cerneala prindea şi ea forme pe foile albe.

Un contrast de alb-negru bâzâia ritmat în liniştea zilei unei camere cu patru pereţi, un scaun şi o masă, un pat şi cam atât…

Dincolo, dincolo de el, Dor măsura cu privirea prin cameră, ca şi cum ar fi văzut tot ce îl înconjura din exterior. Privea orb, cumva. Corpul lui era împărţit în mii de bucăţi automate, separate între ele, cu roluri şi funcţii complementare, asemenea unei creaturi trăind în mai multe lumi deodată. În mintea lui, jocul de-a viaţa înota prin aer dezbrăcat de orice fel de a simţi, repede, în formă de unu nedivizat, un număr pe care, oricât ai încerca să-l înmulţeşti, va rămâne tot unu. Parte din fiecare, incompletă, bucăţi de nimeni împrăştiate de hazard într-o existenţă unde a trăi este un miracol.

92

Călătorul fără timp

În tot acest amalgam, mişcarea este sentiment, a simţi. Şi asta pentru că nimic din ce poate însemna „a simţi” înseamnă „a simţi”. A simţi, a simţi. A simţi este sau ar trebui să fie singurul verb care contează, care ar face diferenţa. Persoana întâi. Eul din golurile între şi în care ne numim oameni. Spaţii şi puncte de suspensie… Lumi în care cerul e atât de aproape, că se poate atinge cu mâna, finit, pierdut, mic, temător, opac, stins, uitat…

Oameni cu surâsuri în ghips, cu eterna promisiune de a fi oameni, bestii sculptate în gheaţă, gheaţă însăşi, replică pe jumătate, simţire înşelată, bolnavă, resemnată, contur a ceea ce se imaginează a fi formă reală. Iluzie cu haine, speranţă creată la normă, fals, fals perfect, sfârşit de ciclu, mers pe jos cu spatele, invers, cu mâinile fluturând prin aer a plecare, a rămas-bun de venit, ilogic, minciună de fapt şi de drept, chin numit om.

După-amiaza nu se grăbea să se consume.

Orele treceau ca zilele. Dor avea senzaţia că îmbătrânea, şi că ceasul de pe perete îi juca feste, în felul lui de a fi acolo. Doar de a fi, nu de a funcţiona.

Lumea se afla departe acum. Timpul îngheţase şi el. Parcul din faţa casei înţepeni cu leagănele în aer, cu copiii îngheţaţi în ele, în aer, cu totul inert, rocă, stop.

Dor ieşi în stradă. Pe lângă el, vântul de toamnă putea fi ascultat cu ochii, se puteau auzi atingeri care răscoleau ceva ce odată obişnuia să treacă. Un ceva ce oamenii numeau timp. Privi în jur. Realitatea, aşa cum el o ştia, era absentă.

93

Ovidiu Constantin Cornilă

Cu o oarecare sfială, Dor se apropie de părculeţul copiilor. Chiar la intrare, un băieţel de vreo şapte anişori se juca cu forme de plastic în nisip. Avea ochii verzi. Două bile de gheaţă în orbite. Ca două smaralde seci. O mână strecura nisip, iar cealaltă îl prindea. Într-un căuş numit palmă. Îngheţată şi ea. O glumă a timpului, probabil… În mâna unui inocent…

Gura îi era deschisă, a vorbă, a cuvânt. Parcă era vie. Parcă era vie forma aceea de buze aruncate pe faţa în care nimic nu avea absolut nici un sens… În care se puteau imagina zâmbete trecute, existente în lumea unde a trăi trăia ca dar… În dreapta, undeva la vreo câţiva metri, culoarea albastră a toboganului îi aduse în minte momentele în care şi el, Dor, fusese copil.

Un miraj dezinvolt, nimic şi singur, acelaşi, la fel, căutând, aşteptând, el şi eu, tu şi ce mai trăieşte pe lângă…

94

Călătorul fără timp

Lumea copacilor uitaţi La 12 noaptea nu se scrie. Nici măcar nu se visează. Se doarme, pentru că a fi uman înseamnă a visa vise şi nu visuri. Noaptea. Doar atât…

Somnul nu e ceva de care poţi să te dispensezi. Nu a fost niciodată un moft mai presus de necesitatea de a fi. Sau poate că da.

Dor, care la ora asta nu simte nevoia de a se odihni, de obicei citeşte sau stă pe terasă alături de nedespărţitul şi enigmaticul ceai de la ora 12, se gândeşte că ar fi mult mai bine să dea frâu liber unei tentaţii pe care o avea mai demult şi la care nu se mai gândise… De fapt, o şi uitase.

Lângă oraş, la vreo cinci kilometri, era o pădurice de stejari. Destul de întinsă pentru o promenadă nocturnă, ar fi fost o soluţie mult mai bună şi, de ce nu, eficientă pentru a putea prinde măcar vreo câteva ore de odihnă.

Cu idea bântuindu-l ca un beţiv lunatic prin creier, Dor se ridică de la masa unde îşi petrecea mare parte din timp, făcu câţiva paşi leneşi până pe terasă, ridică ochii spre cer, ca şi cum ar fi cerut aprobarea cuiva şi se întoarse spre hol pentru a se încălţa…

Trecuse de nenumărate ori pe lângă pădurice, dar nu intrase în ea niciodată. Era, până la urmă, o curiozitate bizară într-un acum care ar fi trebuit amânat…

Avea cam o oră de mers. La pas lejer. Îl ghida drumul luminat vag de casele de lângă stradă. Chiar la ieşirea din oraş, tronau nişte stâlpi cu 95

Ovidiu Constantin Cornilă

o lumină albă care urmăreau, de o parte şi de alta, limba aceea de asfalt spre ceva…

Ideal, două culori, alb şi negru. Negru de linişte şi alb de vis… Un fior de întrebare i se înfipse în gât, asemenea unei săgeţi otrăvite: de ce nu are umbră? Înspre înapoi, oraşul devenea din ce în ce mai mic… Pe laturi, aleile copiau mişcarea de şarpe a şoselei, iar în faţă noaptea înghiţea aerul cu tot cerul din care cădea… Nu respira nimeni, nu se auzea nici vântul, o noapte ca o aşteptare invizibilă i se aşeza din toate direcţiile, ca un zid sufocant. În faţă, la câţiva paşi, o licărire de la alt stâlp îl prinse în raza ei limitată, conturându-i faţa şi corpul încălzite de mers. Lumina e un concept opus întunericului, o lume pe care noaptea o ai doar în somn, un fel de element care mângâie fără oprire… Un fel de chip în care nevăzutul se transformă în linişte, în ceva care ştii că e mereu acolo.

Câteva minute şi se putea opri. Dor nu mai avea mult de mers. În dreapta, o umbră mai neagră ca noaptea îşi apropia nemişcarea ca un zâmbet estompat, oprit la jumătate... Un pâlc de copaci înalţi şi deşi se întindea până acolo unde privirea nu mai putea înainta. Un ultim bec de la un ultim stâlp trona în mijlocul solitudinii, ca o iluzie a minţii. Dedesubtul ei, o potecă îngustă îşi începea existenţa ca o invitaţie spre un necunoscut liber de orice străin, liber de el însuşi…

Dor o urmă… De o parte şi de alta, creaturi imense se înălţau asemenea unei armate gigan96

Călătorul fără timp

tice, lăsând loc acelei creaturi fără vise să le inspecteze liniştea, să le intuiască timpul, unica limită care îi depăşea pe rând, fără nici un semn, ascuţit, pe nesimţite…

Paşii lui Dor respectau mişcarea logică a înaintării, însă avea strania senzaţie că stă pe loc. În jur nu se vedea nimic. Tăcerea domnea cu un ţiuit acut în auz, iar singura prezenţă mută din locul acela era el… Cineva sau o umbră de ceva, un gând de aproape şi de cel mai îndepărtat departe, linia cu orizontul, locul unde privirea se taie în două, jumătate a ei şi cealaltă jumătate pierdută atât de bine, încât să nu trebuiască să mai fie căutată…

Nu avea nici un rost să mai continue. Nu din cauza întunericului, nu a vreunei temeri, nimic din ce s-ar crede uman. Lui Dor îi veni somnul. Chiar acolo, la picioarele unuia dintre stejari, îşi rezemă spatele de scoarţa aspră şi se lăsă căzând uşor, ca între două braţe pentru el, niciodată ale lui.

Aerul mirosea a verde de toamnă, a chemare. Nu era frig, iar bolta îşi dezvăluia primele constelaţii nocturne. Dor simţea că aparţine acelui loc. Nimic din singurătatea aceea nu îi strivea simplul fapt că se afla acolo. O linişte deplină îşi desena curgerea prin el. Un fel de izvor al nemişcării prinse a-i curge prin interior, transformândui fiinţa într-un recipient care se umplea cu apa aerului din locul acela acum al lui, el…

Cu fiecare respiraţie, mintea începea să-şi golească balastul pietros adunat în fiecare zi: gânduri singure, fără nici o rezolvare, ca un fel de 97

Ovidiu Constantin Cornilă

cuie bătute în carnea lui a fi, zboruri cu o aripă, linişti de fier, depărtări în care îşi zgâria braţele, contururi umblătoare pe care unii le numeau oameni, paşi inverşi…

Adormi…

Somnul, care era ca un templu la care venea în fiecare noapte să stea de vorbă, zăcea acum mut. Îşi închise porţile şi se ferecă înăuntrul propriului vis, unica fugă de care era capabil. Îl prinse pe Dor cu el în spaţiul unde totul putea fi posibil, în lumea unde totdeauna puteai crea miracolele pe care doar ţi le imaginai ziua, un nimic mai mult şi un foarte puţin al tău, neatins de idei, de întrebări sau de timp. Acum era călătorul eului cu care avea întâlnire doar noaptea… Şi pluteau amândoi deasupra lor, unul lângă altul, fără nici o altă prezenţă imaginată sau necesară. Simplu, în calitate de gest simplu, o încercare de a ajunge acolo unde îţi doreşti, fie şi la capătul universului, aşa, dintr-un singur pas, din curiozitate, fără limite, doar tu şi cu tine…

Somnul, spasmul în care te simţi cuceritorul unei lumi a ta doar acolo, în timpuri şi spaţii împrumutate, mereu aceleaşi, de când te naşti şi până când intri în nefiinţă. Tu, imitaţia a ceea ce ai vrea să fii, să stăpâneşti, să doreşti total, copia de mâna a doua, tu fără tine, în tine, ţie atât de limitat, şi împăcat, şi dezolat, şi aplecat de tine însuţi, tu, cel ce nu vei şti niciodată cine eşti sau ce vei fi. Omul mic atunci când se trezeşte, spaima de a mai continua, ciobul de oglindă unde te eviţi în fiecare dimineaţă şi seară, patima cu care vrei să ajungi la un capăt, dorinţa pentru care vrei 98

Călătorul fără timp

să fii om, nimic mai mult decât atât… Nimic mai puţin decât ţi s-ar da…

Somnul, un fel de a fi pe care îl trezeşte dimineaţa cu soare sau cu nori, cu ploaie şi cu zgomot, cu linişte de tine, acolo, nu aici, într-un pat singur, într-un oraş singur, într-o lume singură, departe, deşi aproape, într-un corp pe care uneori, în treacăt, vreun îndrăgostit pierdut ar scrie cuvinte în care lumea nu mai crede…

Pe tine, arborele fără cuvinte…

99

Ovidiu Constantin Cornilă

Vânătorii de sentimente De la întâmplarea cu copacii şi cu noaptea, pentru Dor zilele nu erau altceva decât o adunătură de mici timpuri în care trebuie să te încadrezi într-un program, într-o lege nescrisă, umană prin definiţie şi nefirească, pentru că părea mai mult o obligaţie, un meci de supravieţuire cu tine însuţi.

Timpul când foloseşti braţele să scrii ceva pe o tablă, sau să ridici roata unei maşini, sau pur şi simplu să faci orice muncă, singur sau nu, dispus sau nu… Atunci, atunci tu eşti departe de tinele cu care te întâlneşti numai după ce toată nebunia asta cotidiană se va fi sfârşit, la final de zi sau de tot. Consumat şi stins, sorbit de marele nimic, până la urmă, tu pleci din tine şi locuieşti în case străine… Apoi revii şi eşti iarăşi tu, cel locuit de multe tu-uri din care cel adevărat ajunge acasă mai mereu târziu… Înainte de a închide cartea, Dor îi aşază cu calm semnul, undeva pe la jumătate. Stă întins pe sofaua din sufragerie. Deşi e după-amiază de octombrie, ziua e caldă. Şi totuşi, în aer miroase a ploaie. De data asta, a ploaie serioasă, lungă de săptămâni şi zile, împleticindu-se în ore de viaţă stătute, leneşe, târzii.

E o carte cu coperţile maronii, cartonate şi groase. O mai citise cu ceva ani în urmă… Acum se afla din nou între aceleaşi mâini, ca două braţe ale inimii, în casa minţii, povestea cu finalul început, unul dintr-o mie, al lui…

100

Călătorul fără timp

Se spune că orice lucru are suflet. Atunci când obosea, Dor simţea că se stinge asemeni lumânării propriei sale vieţi. Şi, ca să nu plece de tot, lua cartea cu el, o răsfoia, apoi o aşeza pe piept, ceas ticăind lângă ceasul dinăuntrul lui…

Viaţă din altă viaţă, singura fiinţă care nu-l minţise niciodată. În ea trăiau lumi imaginare, universuri unde vânătorii de sentimente nu puteau ajunge, nici visa. Unde miracolele erau dese ca secundele unei ere şi unde copiii se puteau juca şi noaptea… Jocul printre copaci, printre pleoapele ochilor, într-o bătaie de aripă dintr-un fulg de nea, vara, la lumina soarelui orb de lumină, la umbra umbrei lui sau a tale, tu sau ţie, ce aşezi, urmezi, încerci, vrei… Răspuns şi nu întrebare, neîncredere, pierdere… Şi cartea se odihnea liniştită pe pieptul lui de multe ori plin de oceane ale căutării în tăcere… Şi dormea cu el, cald şi calm, obosită de mâinile ce o purtaseră tot timpul peste tot… şi o răsfoiseră fără încetare, dintr-un capăt în altul…

Dar acum îi dormea în vise fără să îl atingă, mergea cu el prin rătăciri numai de el cunoscute, hălăduia coridoarele întunecoase şi întortocheate ale zilei de ieri, ploua când trebuia să plouă, dansa cu el… Însă niciodată nu vorbea. Cartea îşi mima vorbele, le construia în cuvinte pe rânduri unul peste altul, într-o dezordine ordonată, în câteva sute de pagini îngălbenite de vreme, toate odată, toată o dată. Înţelesurile lor cântau liniştea ca pe o liră de zeu fără simţuri, stropind împrejurul cu un misterios parfum de pur a fi. În acea neatin101

Ovidiu Constantin Cornilă

gere de nimic, Dor păşea prin amintiri pe care praful uitării nu s-ar fi aşezat nicicând. Iar cartea îl însoţea în umbletul ei prin el, şi el prin ea, prin ei doi… Departe de orice prădător ascuns, de locul unde toate sentimentele se transformau în purgatoriu, iar de acolo coborau în spirale până unde nu mai era loc.

Spaţiul acela imens pe care oamenii îl numeau realitate zumzăia ca o muscă nebună prin urechi, în tot corpul şi în sângele cu care cei creaţi îşi irigau inconştient darul niciodată al lor…

Chiriaşii de viaţă cu micimea lor ignorantă, slabă, singură… O specie care vibra de viaţă, trăindu-i până în cel mai îndepărtat ungher. Cu o apăsare sufocantă, izbindu-i de nu-uri şi da-uri, purtândui prin obscuritatea speranţelor costelive, asemenea unor hiene înfometate într-o prerie unde se spune că, demult, o biodiversitate incredibil de mare ar fi populat arii întinse cât să nu crezi, până departe, unde lumina apusului o putea întâlni pe cea a răsăritului… Acum deşert, pustiu de aer încins, fără apă, ros de ţipetele de fiecare zi, tocate, sacadate, transpirate, în marşul lor spre niciunde pe străzile gol de pline… de vietăţi cu forme umane, cu mişcări repetate la nesfârşit mecanic, stupid, fără sens, bizar…

Timp nebun, creaturi nebune, rapide, repezi, avide de a sfâşia zâmbete, de a călca în picioare desene în formă de inimă, pumnale înfipte în priviri, şi în cuvinte, şi în braţe îmbrăţişate…

Circul cu monştri în libertate, încrâncenarea lui NU ŞTIU, NU VREAU, NU CRED, NU POT… 102

Călătorul fără timp

Pieptul lui Dor începu a se zbate. Visa lumea din care acum fugise şi nimeni nu ştia asta.

Secretul în care îşi respira cartea care îi devenise palmă, umăr, ochi şi gând, drum. Un fel de casă a lui, una singură ca el, cu rânduri legate de el, despre el, cartea în care mori păcate şi învii vise… Vise împărţite în fărâme de lume, de ceea ce nu poate ea duce la capăt. Porţii de străfulgerări de adevăr, de respiraţie, viaţa aşa cum se imaginează, nu cum se trăieşte. Pierderi şi regăsiri neregăsite, nu de unul singur, zile pierdute în aşteptări, înecate în aşteptări, zile în care uiţi de tine, tu, cel trăit…

Nu, nu ai curajul… Acum plouă. Şi mergi prin ploaie, fără nimic cu tine. Ştii că nimic şi nimeni nu pot construi imaginaţia mai mult decât o poate face ea însăşi… Te plimbi fără să îţi pese că îţi este frig sau că eşti ud până la piele. Nu eşti decât tu şi ploaia. Cineva plânge torenţial pe tine, cel fără loc când ar trebui, singularul aceleiaşi alei pe care o cutreieri de mult timp… Undeva departe, neatins de lume, nevăzut, număr prim degeaba, ochi privind în jur singur, într-o realitate în care oamenii îşi mişcă siluetele în contururi desenate pe hărţi goale, transparente ca aerul de care ai nevoie ca să poţi muri atunci când te vei fi săturat de viaţă…

Eşti asemenea unei fantome într-un spaţiu nelocuit…, gândi Dor în somnul cărţii lui. Aici nu există masca de care aveai nevoie, cel fără de tine, ascunzându-te până când nu te mai recunoşteai şi ştii, treceau ani până te regăseai aruncat undeva, sub pietre, peste nori, în vârfuri de co103

Ovidiu Constantin Cornilă

paci bătrâni, după umbre, în forme de viaţă pe care nu le cunoşteai, dar cu care preferai să convieţuieşti…

Un da abuziv spus da-ului însuşi, poate parte din numele şi din fiinţa ta, trecutului de unde primele acorduri de tine au început să îţi prindă mâinile în palme, răsuflarea în vânt de primăvară, de câmpie umblată doar de tine, în zbaterea ta de a fi primăvară, în tot ce ai sperat cu toată puterea, din tot ceea ce eşti, aşa cum şi cât poţi, total, de tot şi pentru totdeauna, omule din infinitul căruia îi datorezi pulsul a ceea ce simţi, a ceea ce îţi aminteşti, trecut de prezent, cel ce iubeşti fără a şti de ce…

Omul pentru care dragostea naşte şi se renaşte asemenea vieţii, singură şi finită, dorul din Dor, începutul căruia nu trebuie să îi găseşti un sfârşit…

Să nu îţi pară niciodată rău…

104

Călătorul fără timp

Tăcerea privirilor noastre Nikonul zace agăţat în acelaşi loc de vreo câteva săptămâni. Există lucruri despre care se spune că mint adevărul şi adeveresc minciuna atunci când se întâmplă… Nu contează prin ce sau din ce motiv, doar ca idee…

Ochii, cei pe care Dor îi ţine închişi şi strânşi, de parcă ar păzi nu ştiu ce secret, sunt cei ce înţeleg şi merg, cei ce ascund şi visează, dincolo de ceea ce se vede… Un fel de tărâm unde povestea fiecăruia este o uşă spre ceva, o linişte nealterată care vorbeşte limba pe care ai vrea să o auzi numai când eşti singur… Tocmai de aceea, pentru că eşti singur.

Mai spre după-amiază, Dor avea invitaţi. O fostă prietenă din copilărie. Se afla în treacăt prin oraş cu nişte treburi. Nu ştia încă dacă era pentru o zi sau două sau mai mult…

Oricum, nici nu ar fi avut motive serioase să mai rămână. Urbea era întinsă, dar nu atrăgea prin cine ştie ce mare lucru. Un centru cu tipicul zgomot al noţiunii de oraş, un parc, câteva cartiere înţesate de lume, multă lume, o gară şi un lac, o pădurice la vreo câţiva kilometri distanţă…

Cam atât.

Dor cumpără nişte trandafiri pe care îi aşeză răsfirat într-o vază albastru transparent. Mereu îi plăcuse obiectul ăsta vechi. O avea de la bunici, de când era un puşti. Îl fascina intensitatea culorii care părea că ascunde ceva… Dincolo de ea, o lume a amintirii îl atrăgea prin vitraliile ei opace în 105

Ovidiu Constantin Cornilă

fragmente de timp compuse din trăiri adânci, imposibil de pierdut, şi totuşi pierdute în el: anii de liceu, nesiguri şi frumoşi, cu zbateri şi nelinişti, cu prietenii şi bucurii imaginare, cu galben de vacanţă şi alb rece de iarnă, cu mov de catifea ascuns în secunde de generală, cu emoţii albastre de examen, de devenire şi de necunoscut îmbrăţişându-l ca pe un frate pe care nu l-a avut niciodată…

Uneori, când voia să guste din trecut, Dor scotea vaza şi o punea pe masa din salon. Asemeni unui proiector, el-ecranul, ea-imaginea. Stăteau aşa ore întregi, nemişcaţi, două statui într-o încleştare a concentrării de doi, poate cel mai frumos şi mai onorabil sens al cuvântului „luptă”.

Un fel de sursă de energie pentru Dor, un nucleu de materie sintonizată în sunet, senzaţie, gust, miros, în însăşi pofta de a trăi, în darul de a fi viu, în a şti că e aşa, în a nu îţi fi teamă să vrei, atunci când vrei cu adevărat, să poţi să vrei, fără, tăceri, îndoieli, remuşcări… Să îţi laşi tu-ul din eu, să nu fii umbră, nici noapte, pentru că nimeni nu poate să o facă pentru tine, să fie în locul tău, să fie pământul dintre ape, acolo unde obişnuieşti să vii când nu ai unde să mergi. Şi să te întorci primăvara, anotimpul din care ai plecat om şi ai ajuns dor…

E 5. Vremea e frumoasă. De vreo câteva zile încoace, vântul aproape că a dispărut de pe harta meteo. Soarele sfidează relaxat începutul de noiembrie. Miroase a cald.

E plăcut.

106

Călătorul fără timp

Prietena ajunsese nu demult. Aşezată confortabil în fotoliu, îşi bea cafeaua. Nu se schimbase. Există fiinţe cu care probabil timpul face un pact. Cine ştie ce se cere la schimb…

Se privesc a studiu reciproc. Nu ştiu de unde să înceapă.

- Când ţi-ai cumpărat casa?

- Acum vreo 3 ani, chiar de când m-am mutat aici, răspunse Dor neutru.

- Am auzit că te ocupi cu fotografia, continuă ea.

- Da, da…

Mai urmară alte câteva da-uri în gând. Un fel de repetiţie de confirmare, necesară. Nu era o simplă meserie şi nu avea să explice de ce… Aşa, ca ecou…

Replicile de politeţe amiabilă continuară încă vreo două ore. Conversaţie de salon… Niciunul nu voia să înceapă să vorbească aşa cum ar fi trebuit. Se tăcea în cuvinte…

Ziua începu să apună. Roşul din sângele lui păta cerul cu griuri de albastru, un albastru retras şi tăcut, ca atmosfera din casă. Privirile jucau poker, îşi ascundeau cărţile pe sub manşetele largi ale bluzoanelor negre şi, cu mişcări rapide, scoteau aşii şi insinuau cacealmale cu zâmbetul estompat… La drept vorbind, cine şi-ar putea imagina că privirile ar scrie cuvintele pe care nici o mână, oricât de pricepută ar fi, nu le-ar putea concepe şi ordona, fără grabă, teamă sau sfârşit… pe un colţ de hârtie, de trăire, de om? În ochii lor, din departele cel mai departe, rosturi de înţeles începeau să se prindă unele în 107

Ovidiu Constantin Cornilă

altele, ca nişte întrebări la care nu se aşteaptă răspunsuri… Ca o plasă invizibilă, cu ochiuri mici, aruncată în aer, sus, unde numai nopţii îi este greu să răsară, din noaptea ei, însăşi ea, fiinţa care trăieşte în „a simţi” şi înţelege că a vrea este un motor… Unicul prin care viaţa se naşte din mers, glas pentru cei orbi, vânt pentru însetaţi, mers pentru cei nemişcaţi, împlinire pentru visători, vorbă pentru tăceri…

Azi, şi nu numai azi, a vorbi însemna a tăcea, a scrie cu tăcerea în golul pe care oamenii îl inventează pentru a se ascunde, dacă s-ar putea, în spatele propriei umbre, un fel de apărare inutilă, de nu ştii cine sau ce… De ei înşişi… Între Dor şi femeie era distanţă de câţiva centimetri. Nu avea nimeni curajul de a reîncepe.

De a dezbrăca discuţii despre vreme, case şi vieţi care nu interesau pe nimeni în adevăruri şi în cuvinte şi în vise nesingure, îmbrăţişate, iluminate, vii… Literele şi silabele mocneau asemenea unui foc neînceput, sălbatic, aprins pe o insulă pustie, cu sete, cu speranţă de sete de a mai avea o şansă, aceea de a supravieţui. În ochi se puteau citi lumi de nelinişti în zbateri de universuri de căutare, ape adânci şi fiori de primăveri timpurii, copilării singure, temeri de a fi, acele dansuri ale muzicii fiecăruia, într-un fel de a plânge, aşezat, lacrimi numite, simplu, DOR. Liniştea din cameră e grea. Parcă e o zi de luni la nesfârşit. Un umblet în cerc, un fel de celulă a timpului unde tu eşti mereu actorul cu faţa la perete, iar în spatele tău, un pluton de execuţie 108

Călătorul fără timp

invizibil îşi încarcă silenţios armele cu cuvinte mute, ca tăcerea propriei tale priviri…

- Mi-ai lipsit… Toţi anii ăştia ai fost cu mine, vis, ai fost ploaie şi răbdare, pe rând, altar şi labirint, prieten nevăzut, furie şi zbor fără aripi, junglă şi deşert, copil şi piatră, floare şi deşert, cer până te dor ochii de departe, aici invizibil, acolo omniprezent, viaţă din ce numesc a trăi, un singur fel de a fi, tu, în mine, tu, lipsind, fugind…

- Nu am venit, nu am scris, nu am fost. Nu am ştiut. Acum sunt, citesc, exist, ştiu.

Perdeaua de la fereastră începe să se umfle înspre interior. Bate vântul. Şi cerul e înnorat. O să plouă.

Pe scaune, două amintiri zac una în faţa celeilalte. Spaţiul dintre ele geme a greu.

De linişte, prinsă într-un colţ al camerei în două priviri unite acum în una.

De tăcere, niciodată liberă… Încă o zi spre nicăieri…

Unde eşti?

109

Ovidiu Constantin Cornilă

Atunci când nu înţeleg Viaţa asta merge şi curge şi nu se opreşte.

Uneori îşi iese din fire doar pentru a intra în alta… Asemenea unui râu curgând spre un râu mai mare, spre mare poate… Felul ei de a trăi oamenii, aceste creaturi menite a avea mai mult decât a fi, prinde rădăcini iar şi iar, oriunde, în orice anotimp, ca un fel de virus al frumosului…

Pe Dor l-au prins sărbătorile Crăciunului cu o febră stinsă… Nu sărbătorile, ci începutul de an, tot ceea ce urăsc ceilalţi, cei iubitori de linişte, de rutină, ieftină, tradiţională. Un fel de act morbid de a îmbătrâni… Exact pe dos… Doar pentru a face, a respecta ceva, un a exista sec…

Timpul e schimbător. Zile temperate cu soare palid sunt înlocuite treptat de frig şi ploaie, de ceaţă şi de stări de somnolenţă de un bizar sinistru. Dor are senzaţia că nu el trece prin decembrie, ci decembrie prin el, gol şi fără frunze, aplecat de ani, un copil bătrân târşâindu-şi picioarele prin aceleaşi străzi unde aceiaşi oameni merg grăbiţi pe lângă el, în fiecare dimineaţă, timp de cinci zile pe săptămână.

Niciodată nu a înţeles de ce…

Iarna asta departe de casă nu are zăpadă.

Doar frig. Aer uscat şi cald de interioare încălzite de calorifere electrice sau de centrale… Un sens simplu: acela de a trăi.

Nikonul pare şi el uitat în suportul de pe hol. Nu prea sunt multe de fotografiat. Copacii îşi ridică săbiile crengilor spre cerul gri ca un mo110

Călătorul fără timp

nolit antic. Păsările stau zgribulite pe unde apucă şi ele… Parcurile sunt transparente, par că nu respiră. Iar atmosfera e încărcată. Ai senzaţia că griul iernii e o supărare generală, un fel de pact natural cu timpul, unicul care poate schimba… Şi totuşi, azi Dor nu simte nevoia să rămână acasă. Atmosfera dimineţii de sâmbătă e una calmă. Parcul de lângă casă e înghiţit de ceaţă şi cheamă cumva în tăcerea lui. Un alt fel de tăcere, una singură, de doi. Nimeni nu are timp să vorbească. Cuvintele se ascund pe de rost, uitate într-un murmur mut ascuns între umbrele copacilor care trec pe lângă el ca o mirare… Şi nu ştia de ce…

Acasă, un cuvânt de câteva litere, scris în spatele mâinilor care acum l-au uitat. Nu ştie.

Dor nu ştie unde este acasă…

Poate că acasă înseamnă aerul de pe nori, albul din speranţa cu care obişnuia să traverseze puntea aceluiaşi azi infinit spre mâinele aşteptând pitit, undeva, într-un gest simplu. Cel mai simplu.

Acasă aduce a picătura cu care îşi imagina ploaia în colţul lui deşertic de lume…

Decembrie nu are nume. E un timp al trecerilor aşteptate cu sufletul la gură. Oamenii îşi alunecă paşii într-o îmbulzeală ordonată, pe lângă el… Merg repede, cu privirile fixe. Zâmbesc forţat, vorbesc tare, gesticulează şi îi dau lui Dor impresia că sunt copaci suflaţi de vânt. Şi nu înţelegea de ce.

Decembrie e parte din timp. Doar atât. E aceeaşi lună ca şi acum un an, ca atunci când pri111

Ovidiu Constantin Cornilă

ma amintire a copilăriei şi-a desprins aripile întro bătaie uşoară de sens. Primăvara…

Pe stradă nu este nimeni. E trecut de ora 11 noaptea. La lumina stâlpilor, umbra lui Dor i se lipeşte de spate, de cap şi pleacă undeva, spre un invers ca şi cum ar fi o reflecţie a altei lumi, întro dinamică oarbă, tangenţială doar prin nume.

Prin nimic altceva…

Din depărtări atât de aproape de el, ceva îl atrage pe Dor într-un dialog cu el însuşi, aspirat şi inspirat singur. Într-un spaţiu care nu a contat niciodată.

Vorbele ar fi putut fi cuvinte scrise… Dar nu sunt altceva decât gânduri şi simţiri. O scrisoare a propriei fiinţe închisă în orice zi… Aşa, ca un fel de a fi… Imobilizat într-un ochi inert de lentilă copiind realitatea la comandă… Şi nici atunci nu ştia de ce…

Decembrie rece. Natura e moartă. Râuri de aer îngheţat curg peste case asemeni unor lumi preistorice. Dor îşi îngroapă faţa într-un fular de lână, prins cu nod în lateral. Merge şi nu se gândeşte de ce o face sau unde. Curge şi el odată cu iarna…

Pe lângă el, primii fulgi de zăpadă îşi prefac corpurile în buze lipite unele de altele. Milioane de îmbrăţişări dansează într-o simetrie a unei perfecţiuni repetate. Întocmai ca speranţele lui Dor… Cerul e negru acum. Din el ninge alb de mult. Drumul se luminează puţin câte puţin. E singură liniştea asta pufoasă. Şi plină de prietenii ei mici, cu viaţa atât de scurtă… Şi de ce nu?

112

Călătorul fără timp

Undeva, la o margine de gând, o amintire caldă, asemenea unui vis, îşi spune povestea întro singurătate deplină. Se făcea că era copil. Un Dor într-o altă dimensiune, cu aer mirosind a cetină, cu globuri colorate de sticlă şi de plastic, cu viscole curate, cu sănii printre râsete de alţi copii, doruri şi ei, cu urme de paşi şi cu aer curat. În fiecare decembrie, sau la fiecare depărtare cu numele de decembrie, în Dor se activa ceea ce purtase cu el mult timp, un alt fel de a chema, acel ceva care e doar al tău şi care va rămâne al tău. E parte din adâncul din tine…

E frumos să visezi când mergi. E singurul lucru care te îndeamnă să o faci… Fără teamă, în tine, mergând spre nicăieri, doar tu cu întrebările tale, cu temerile tale, înaintezi printre oameni, tu, umbra lor… Şi, din când în când, te opreşti şi îţi întinzi mâinile spre ceva, nu ştii nici tu spre ce anume, ca o încercare de a îmbrăţişa aer, copaci, piatră…

Nu ştii de ce şi nici nu trebuie. Doar o faci… În rest, linişte… Acea vorbă umblând rătăcitor prin corp, acel infinit care îşi suflă sensul pe margini de buze, care nu doarme şi nu minte.

Doar tace… Un fel de capăt de lume, o altfel de poveste, scrisă undeva, între cer şi gură, murmurând mut amor surd, viaţa asta… „Caut”, îşi spune Dor în gând, în timp ce mai face câţiva paşi, caut să aparţin, caut să mă opresc. Se întâmplă ceea ce sunt şi nu ştiu unde sunt. Nu înţeleg de ce…

113

Ovidiu Constantin Cornilă

E deja noapte. Nu mai umblă nimeni pe stradă. Dor merge în continuare. E ca un fel de ritual. Merge pentru că nu poate vorbi. Nu are cu cine. Paşii lui sunt ca nişte săruturi pe pământul alb pe care lasă urme, singurele cuvinte pe care le poate scrie, pe care le poate rosti. De câteva ore de când tot o face, Dor a scris deja o carte. E cartea pe care o scrie în fiecare zi, atunci când fotografiază momente, schiţe ale vieţii peste oameni, prin gări şi prin parcuri, peste surâsuri şi pe străzi, unde nu ajungi cu piciorul, acolo unde doar visul poate atinge, în ţara lui a „simţi”, singur, frumos de singur, unul, numai tu…

114

Călătorul fără timp

De ce doare a iubi Liniştea îşi doarme ultimele ore ale dimineţii. Nu ninge. E frig. Pe stradă, o adiere abia simţită valsează umbrele copacilor în frigul lui decembrie fără zăpadă.

Dor stă în spatele perdelei din living. Somnul i-a fugit demult. Ascultă imperialul lui Beethoven şi se gândeşte la primii fulgi, la noaptea de Crăciun. E singur. O altă umbră nemişcată într-o neclintire palpând viaţa ascunsă undeva, într-un nume… În semiobscuritatea din casă, masa cu scaunele, canapeaua şi biblioteca desenează forme nedefinite, vagi, ce par mai mult a altă lume, una unde nici măcar nimicul nu se poate numi…

Cu privirea aţintită spre răsărit, Dor îşi imaginează cum a iubi a fost despărţit în două pentru fiecare om şi apoi aruncat în univers atât de împrăştiat, încât cei ce îl doresc sau îl vor sau îl cheamă la ei vor trebui să îşi caute jumătatea şi să o adauge propriei jumătăţi pentru a împlini frumoasa nebunie a sensului de a fi. Poate că de a fi infinit… O taină a existenţei, până la urmă, un acel ceva care, negăsit, provoacă zbatere, căutare, experienţă. Resemnare. Ar fi fost mai simplu să fi fost perfect… Doar că pentru cei ce încearcă cumva să înţeleagă, nu numai să consume din viaţa asta, idealul împlinirii se adevereşte doar pe alocuri… Ceilalţi nici măcar nu realizează asta… În rest, se trăieşte. Se muşcă din tot ce mişcă, până undeva, la limita irealului, cu o foame 115

Ovidiu Constantin Cornilă

disperată. Nu contează cine sau de unde sau cum şi de ce. Regula de a nu pierde nimic se transformă în obligaţie, în principiu care scuză orice mijloc. Într-o obsesie bolnavă de o boală nefirească, un fel de condamnare de a trăi împinsă de la spate de o grabă existenţială, o fugă spre nicăieri, până la urmă.

Timpul, da, timpul în nesfârşirea lui strânge totul în menghina limitării. Nu există scăpare, doar acceptare. De aceea, cei ce vor cu adevărat cred în cuvântul TREBUIE, iar ceilalţi, ceilalţi preferă să consume, să trăiască. Să respire pe de rost, singular, fără nici un scop. Simplu, primitiv…

Primele raze ale soarelui începură a aduce lumina peste cer şi pământ în acelaşi moment în care în mintea lui Dor apăru ideea de miracol.

Iubirea…

Pare simplu să vezi soarele răsărind, îşi spuse Dor, aşa, fulgerător… E simplu să iubeşti, aproape la fel de simplu cum ai vedea cerul, sau ai bea apă… E, aparent, un lucru comun. Oricine poate să îl facă… Mergi pe stradă, prin pădure, ajungi pe faleză şi peste tot găseşti amor. Sau aşa se dă de înţeles… Poate că da… Iubirea pe care o vezi regizată în filme, cea din jur, regizată şi ea sau nu, cu toate formele de a o manifesta, miile de feluri de a iubi care inspiră şi care fac parte din marele melanj universal.

A iubi înseamnă a căuta, a chema, a arăta şi a împărţi, a visa şi a ascunde, a face şi a împlini. Înseamnă ce lasă simţul celui care scrie să scrie, înseamnă un milion de cuvinte pentru un singur 116

Călătorul fără timp

sentiment, înseamnă singura armă cu care timpul nu se poate confrunta, niciodată, oricât de mult ar încerca… Altă dimensiune, spre tot, mereu spre tot. Iubirea, cuvântul imposibil de îmbunătăţit, asemenea muzicii lui Beethoven. Cea experimentată, construită, reală, singura religie care nu poate şi nu are voie să moară nicicând. Pentru că aşa trebuie.

Taina perfecţiunii, a armoniei unde nu există învinşi, ci doar laşi. Drumul pe care nu trebuie să îl cauţi, deoarece îl ştii dinainte de a-l fi ştiut. Iubirea, arta frumosului, muntele căruia nu îi poţi zări vârful, pasul pe care îl urmezi în trecerea pe care o vei accepta. Tot de dragul ei, împreună cu ea. Singura ea…

Formele difuze din living se transformară pe rând în obiecte. Lumina le-a renăscut fără greşeală. Aşa cum o face în fiecare zi… Muzica încetase de ceva vreme. Nu ştia de când…

Dâre grele şi apăsătoare de solitudine pluteau în livingul lui Dor. O simţea de câţiva ani.

Se obişnuise cu ea. Perechi de aripi stranii fâlfâiau prin aer, ca o zbatere a eului… În fiecare zi, înainte de răsărit şi până la apus, prin somn şi în vise, în casă, pe stradă, o a doua umbră a sufletului…

Un fel de gând părăsit, acum. Pe cât de nimic, pe atât de obişnuit. Ţiuia tăcerea de el…

Din spatele draperiilor, Dor avea senzaţia unui pândar, o evadare din eu pe care şi-o imagina departe, acolo unde iubise şi unde fusese iubit. Surd de ceea ce îl înconjura, Dor reînvia bucăţi din timp care îl reînviau, la rândul lor. Amin117

Ovidiu Constantin Cornilă

tiri însoţite de senzaţii cu ochii închişi, nişte creaturi asemenea unor versuri sublime, locuitori ai unor lumi inexistente carnal. Iar el, Dor, supravieţuitorul lor, le chema la sine, le vorbea uneia, fiecăreia, cu câte un surâs, cu braţele deschise într-un cer sub care puteau trăi toţi munţi şi copaci, visuri şi dorinţe aievea, primăveri fără sfârşit. Era atât de simplu.

A iubi, posibilul imposibil, cel căruia nu i se cunoştea începutul şi nici sfârşitul, regizorul suprem al lui A FI, toamna parcului în care Dor se născu. Pe atunci, lumina plutea prin el ca un abur al copacilor, al verdelui şi al roşului şi al galbenului de maro, al ochilor şi al mâinilor care îl îmbrăţişau cu dor… Un a iubi total, dispersat în oxigen, pe oameni şi în ei, explicaţia fără cuvinte, niciodată necesară atunci când o înţelegi născându-te odată cu ea. Originea a ceea ce te poţi numi tu, călător limitat pe Terra, poate unul dintre popasurile tale spre eternitate.

A iubi, intens şi irepetabil, unul singur. De unul singur, pentru că este acel punct din care au plecat jumătăţile la naştere. Viaţa într-o atingere de deget, de palmă în palma ta, de braţ în alte braţe, ale tale, de privire dincolo de orice, de tine… Îmi imaginez a iubi pământ, aer, apă, obraji şi mâini pe care buze desenează poeme ale luminii… Amintirea a ce a fost vis de copil, un ieri al începutului, crescând arbore puternic, verde, până acolo unde văzul ameţeşte, pierdut în tot… Însoţit de dreptul de a te simţi viu, de evadarea 118

Călătorul fără timp

din tine, tu, Dor, cel temător a vrea… Însă neînfricat în a visa.

A iubi înseamnă mai mult decât un simplu sens. E ce-ul încolţit în firul de iarbă, de ce-ul din mintea sufletului spaţiului lui a avea şi a diviniza.

Pentru creaturi cu limite impuse şi autoimpuse, este singura bucurie de neoprit a propriei existenţe, mai presus de cuvânt, religie, dorinţă, spaţiu social. Şi timp. Da, timp. A iubi înseamnă mai mult decât timpul, cu toate că nu ar fi posibil fără el.

Doare mai mult decât orice imaginabil al celei mai frumoase minţi, al celui mai frumos suflet să nu poţi înţelege iubirea ca pe o artă supremă, creată prima, interminabilă, iubirea care nu cunoaşte niciodată servitori, ci numai regi, naştere şi renaştere, muzică a perfecţiunii, a fi.

Acel ceva pe care, dacă ai marea şansă să îl cunoşti şi să îl simţi, nu vei mai putea vrea să însemni fără el. Nu vei avea cum. E singurul lucru care contează.

Mult, imens, de neoprit, cu sens. În viaţa asta. Şi în ce va mai urma, murmură, abia şoptit, Dor.

119

Ovidiu Constantin Cornilă

Povestea unui paradox Casa lui Dor e un punct cărămiziu în imensitatea unde îşi pluteşte existenţa. Nu se mişcă. E static şi meticulos în încremenirea lui fără oprire.

E asemenea unei respiraţii amânate, o răsuflare inversă, o căutare necăutată, un loc unde numai Dor putea să supravieţuiască.

Casa lui Dor… O scuză pentru a putea fi creat sau autocreat, un punct în alt punct, glasul unui rătăcit în sine însuşi. O carte cu pagini nescrise, infinitul dintr-un vis, mereul dintr-un cuvânt, Dumnezeu, pasul, sentimentele şi vânătorii lor, el, ascunsul din ascuns.

Nu e târziu să îl cunoşti. Nu e devreme să mai poţi renunţa, medită Dor cu ochii pierduţi în albul peretelui. E frumos să fotografiezi, e interesant şi provocator. Niciodată nu ştii ce îţi rezervă următorul moment. Magia fotografiilor îl captivase întotdeauna. Fotografii de păsări, de copaci, de păsări în copaci, de oameni şi de grijile lor, de oraşe goale, golite, dezgolite, răvăşite, fără ele, monştri de beton de kilometri, gări unde se lasă, nu se ia, uşi deschise spre nicăieri, culori cu miros, copii cu ochi închişi, drumuri, biserici, păduri, viaţă, viaţă, da.

Dreptul de a fi. De a fi singur, cu mintea plimbându-şi jocul de poker prin camere desuete, limitate, vide… Un cub cu marginile rotunjite, un zar în formă de om, Dor, un hai-hui prin lumile pe care nu le-a trăit niciodată până la capăt, pe care le-a gustat cu setea unui muribund în haos.

120

Călătorul fără timp

Un început real şi un cuprins intuit, poate diametral opus cu ceea ce ar fi trebuit să se întâmple. Şi un sfârşit nesfârşit. Fără vreo remuşcare… Doar el şi cu zilele lui, cu dorinţa nesfârşită de a fi propriul zeu şi propriul altar. Un alt fel, altfel spus, simţit, încercat, avut. A fi mai mult decât a avea. În pofida a ceea ce se întâmplă, de fapt.

Uneori, Dor se descompune. Nu mai are nevoie de el şi dispare. Fulguieşte prin iarnă, cade toamna cu alte frunze, înfloreşte şi mistuie miliarde de galaxii dintr-un singur gând. Răsare de unde vrei tu să fie răsăritul, dar şi apune, mereu cu tine în braţe. Aleargă ca un nebun prin ploaie şi o primeşte la piept, cu podul palmelor făcut căuş, cu ochii închişi ca ai copiilor din el, el, copiii lui. Spune poveşti de seară paşilor, joacă v-aţi ascunselea cu stelele, murmură atingeri, bea timpul din clepsidre, priveşte, ascultă, cheamă, vrea, este.

Nu refuză, nu se ascunde atunci când o face, aşteaptă, poate, numeşte, dansează, iubeşte.

Fără motiv, timp sau înţeles. Iubeşte să cunoască şi cunoaşte a iubi. Cele două supreme ale Creaţiei. Dor e singurul care trăieşte fără a opri minutele şi orele şi zilele cu toate variantele şi combinaţiile posibile. Se naşte şi se renaşte în tot întocmai unui desen alb, unde tu, cel care citeşti, ai putea fi imaginaţia a orice ai vrea să fii imaginat, să crezi că poate exista în existenţa ta, ceea ce poate fi numit tu sau Dor. O notă muzicală în partitura marii măreţii.

Dor vorbeşte cu şoaptele. Îşi desparte cuminte cuvintele în silabe, le aşază în buzunarul 121

Ovidiu Constantin Cornilă

unde îşi păstrează cu sfinţenie jocul de puzzle. Le ţine pe toate strâns în pumn, o îmbrăţişare nedespărţită. Singura. Dimprejur, de peste tot, frunzele îşi foşnesc muzica lor de vioară în auzul universal. Iarba creşte în catrene, aerul adie a pian, drumul gri se pierde în depărtări precum poveşti neterminate, înspre cer, mare, mare.

Cu ochii închişi, Dor ia Nikonul în mâna dreaptă. Îl pipăie ca şi cum ar vrea să-l înveţe pe dinafară. El e prietenul care imită totul într-o fracţiune de secundă şi îl transpune în retina minţii fără oprire, o singură oară interpretat, un tablou din infinitele care îşi aşteaptă imortalizarea.

O jumătate de nemurire aşteptând declanşarea unui buton, o creaţie a unei creaţii, ochiul care păstrează în memorie materia aşa cum o ştim. Cu el a călătorit Dor peste tot, prin oameni şi timp, prin şi dincolo de el. A adunat sentimente imposibil de imaginat, a văzut nevăzutul, a ţinut soarele în mână, s-a strecurat după gânduri şi le-a mânat ca pe nişte cai nărăvaşi mai departe de cuvântul „departe”. A însemnat, a fost şi s-a oprit. A cântat lumi fără muzică, a răsărit şi şi-a apus neajunsul în ape de râu de munte, în flori de nori, pe drumuri de ţară, cu picioarele desculţe, în braţe de crengi, forme de cunoscuţi, de ieri, de ieri-ul de când era copil, cel în carne şi oase. Şi-a adus aminte gustul de cireşe de mai, mirosul de pământ, cuvintele, toate, privirile, atingerile, dorinţele, le-a colindat pe toate. Le are pe toate în aer. Oriunde ar merge, orice ar face, Dor le are în aer. Ele, amintirile, acolo unde el a fost sau şi-a imaginat că poate fi fiinţă cu sete de a exista, plu122

Călătorul fără timp

tesc împrejur şi creează poteci imaginare. Desenează în aer curcubeie, traversează copii şi părinţi în părinţi şi copii, suflă magie peste vise. Ticăie ceasuri trecute, se joacă de-a albul şi de-a negrul, recită iubirea la prima oră a dimineţii, adună şi nu desparte. Nu desparte niciodată.

Glasul lui Dor bate la uşa ta de mult. Nu ştie dacă l-ai auzit. Poate că nu ştie să cheme, sau poate că tu nu ştii să îl asculţi. Merge aşa, din uşă în uşă fără oprire, nu ştie de noapte şi de zi. E numai el şi cu umbra singurătăţii lui. Faţa de cealaltă parte a oglinzii, atomii din orice lucru simţit, da-ul din spatele lui nu, zâmbetul pisicii lui Alice pe cer, universul acesta mare unde încă nu pot crede că nu l-am visat măcar o singură dată de la început şi până unde s-ar sfârşi… Dor e numele unde trăieşte cel ce face fotografii, casa unde te întorci şi unde se întoarce, zidul şi scăparea, viul şi neînsufleţitul, Dor înseamnă mereu mai mult decât ai lăsa să se înţeleagă că poate să însemne, poate de o mie de ori mai intens, scrie cu albastru pe el însuşi, păşeşte peste poduri, te ţine de mână pe tine, copacule! Dor doare, tace, închide adevărul în carte, în ochii cu care scrie în fiecare zi versul fiecărei secunde. El nu are şi nu va avea nicicând. Nu are corp. Atunci când caută, merge prin tine, cel care citeşti, şi nu se opreşte. Nu se opreşte din a atinge aerul cu părul, cu acea împietrire de a sta în faţa propriei căutări, ca şi cum ai admira un tablou unde tu ai fi mâna pictorului.

Ceea ce nu se poate spune nu poate începe ca o poveste. Acum e un moment în care povestea călătorului a prins viaţă. Chiar dacă la final.

123

Ovidiu Constantin Cornilă

Cel ce merge prin mine şi prin tine. Care a făcuto şi o va face.

Atâta timp cât vei crede că vei şti să o asculţi…

Să te asculţi…

124

Călătorul fără timp

Drumul meu începe aici Singular.

Ultimele zile de ianuarie se termină cu un sentiment mic, un fel de tremur al iernii în interiorul indefinit al lui Dor. Şi singular.

La ora 5.30, dimineaţa oricărei sâmbete e amestecată cu insomnie, aşteptare şi dorinţă de umblet. Nu fizic, doar gândit, imaginat, un haihui vagabond prin alte lumi, diferite, despicate, cu tonuri şi poveşti de început.

Nikonul aşteaptă pe hol, în apărătoarea de piele maro agăţată de cuier. Dor îl va lua cu el azi. E ziua în care va trebui să ajungă la gara părăsită din afara oraşului. Acolo unde se începe…

- E ca şi cum ai vrea să înţelegi întrebări care se exprimă prin sunete, dar care nu înseamnă nimic, îşi spuse laconic Dor în sine. Cuvinte în spatele altor cuvinte, intuite, evazive, străine.

Cuvinte din care face şi el parte. Cumva, ca o umbră…

Drumul spre gară pare grăbit. La ora la care nu se mişcă nimic şi nimeni, e mai uşor să ajungi. Nu observi. Nu e nevoie să priveşti, să asociezi, să analizezi. Închizi ochii şi numeri paşii, îţi simţi bătăile inimii în gât, altă numărătoare, automată, a faptului că exişti spre ceva, nu doar că exişti.

A început să plouă. Stropii cadenţează pe asfalt dansul simetric al naturalului. Acoperă aerul într-o ceaţă în care formele dispar pe rând, se dizolvă odată cu ploaia însăşi.

125

Ovidiu Constantin Cornilă

De la câteva zeci de metri, silueta gării apare ca o casă mai mare, veche şi, deşi părăsită, are ceva familiar în ea. În dimineaţa asta, ea va fi ultima pe lângă care Dor va trece.

Cele două rânduri de şine sunt acoperite de o iarbă înaltă aproape în întregime. Abia vizibile, Dor le păşeşte pe rând, ca şi cum ar vrea să le încerce. Fierul lor aparent perfect se pierde în vegetaţie la numai o aruncătură de băţ.

- Pare ireal că o să călătoresc doar urmându-le…

Pare şi este. Nu ştiu şi nici nu are vreo importanţă. Este da-ul pe care îl simţi în tine posedându-te ca forţa unui ocean, asemenea unui fluid prin care trece orice metaforă înainte de a ajunge zeu al cuvântului. Ceea ce există aici e doar o iluzie, un miraj cu ferestre, niciodată cu uşi…

Trăieşti în dreapta şi în stânga cu puterea unui uragan, scrii poezie cu ochii, cânţi cu visurile, pluteşti pe unde vrei doar tu să o faci, chemi şi pleci. Pe urmă te întorci, aştepţi şi te ascunzi, o iei de la capăt şi vezi că te renaşti, pe tine ţie însuţi, cel atât de mic, te preschimbi în braţe de cer şi îmbrăţişezi pământul dintr-o suflare, strâns şi numai al tău, miraculos, infinit…

Tu, fiinţa-dor, cea invizibilă, pentru că nu ai nevoie să fii decât tu, niciodată altceva, trăieşti în alţii şi o faci atât de frumos şi în mine. Eşti un fel de Eros, dar ţie nu îţi trebuie săgeţile şi arcul, tu îţi cari pe umeri paradisurile închipuite, uneori sărace, alteori dureroase şi chiar singure. Şi nu le strigi şi nu le arunci, tu le ai cu tine în cealaltă 126

Călătorul fără timp

fiinţă a ta, ochiul şi mesagerul tău din realitate, cel ce îşi are locul în casă, pe hol… El este tu atunci când rămâi în genunchi şi te rogi în faţa copiilor tăi, copacii, cu capul în jos, cu mâinile spre cer, spre tine…

Iar tu, tu cauţi şi numeşti, aşa cum ai făcuto întotdeauna. Trăieşti în frunze, în picăturile de ploaie, în parcurile toamnei, te ascunzi şi apari în minunile tale… Din orice se vede cu ochii, tu dispari. Şi apari la fel, fără să fii văzut, ironic de tăcut, aşteptându-ţi parcă venirea…

Ai puterea să trăieşti în foc şi în apă, în oameni muţi, ascultători de linişte…

Tu începi orice, transformi şi devii obsesie.

Existenţei tale nu i-a găsit încă nimeni soluţie.

Nimeni nu se întreabă cum e fără tine. Şi, deşi nu te cunosc, toţi te caută. Îţi pronunţă numele cu buzele sufletului, iar corpul lor trăieşte prin al tău.

Tu eşti cel ce străbaţi mii de kilometri întro secundă. Te joci cu spaţiul şi cu timpul aşa cum îţi place şi vrei. Locuieşti prin mansarde, în aeroporturi şi în zile de luni, când îţi este frig priveşti pe fereastră şi cauţi soarele în zâmbetul copiilor prin parcul din faţa casei tale…

Transformi orice fir de iarbă în primăvară, mergi la plimbare printre regrete şi nu te sfieşti deloc să asculţi glasul vântului care vorbeşte limba ta… Însă acum, acum tu eşti în faţa locului unde cândva treceau trenurile. Veştile din visele unora, pentru tine, o simplă formă de a vedea lucrurile.

Te afli în faţa drumului pe care urmează să-l în127

Ovidiu Constantin Cornilă

cepi. Vei avea şansa să mergi acolo unde vei vrea să ajungi.

Aici şi acum sunt cuvinte şi locuri epuizate. În faţa ta ai avut marele oraş, cu tot ce mişcă în el. Ai trăit cât ai putut. Ai răsărit dimineţi goale şi ai încheiat zile pline de nimic… Te-ai învins fără a-ţi cunoaşte victoria. Ai dormit veacuri şi oameni, oameni de piatră, oase de pământ.

Ai cunoscut teama şi speranţa, ai obosit şi totuşi ai avut curajul să mergi înainte, fără să eziţi, fără să te gândeşti unde ai putea ajunge…

Tu, cel plecat de aici şi ajuns singur şi gol la celălalt capăt. Un fel de a spune că ai încercat. Măcar ai încercat…

Acesta e destinul tău. Tu şi cu tine, oglinda şi chipul care se priveşte în ea. Sentimentul că nu te poţi despărţi de nimic şi de nimeni. Muza ta, aceeaşi în fiecare zi a săptămânii, numărând orele şi zilele, şi săptămânile, şi lunile, şi anii, cu o sete necuprinsă în nici un sens posibil de înţeles…

Acum eşti aici, în faţa ta. Din nou, cu conştiinţa atinsă de gerul celui mai friguros pol.

Fierbinte de rece… Pâine şi circ pentru săracii tăi, filmul cu actorii aceluiaşi scenariu, odeonul vid şi plin în acelaşi timp de tine, stafia propriului autor. Ai murit, ai înviat, ai coborât de pe munte ca mai apoi să cobori şi mai mult, pe fund de mare şi mai jos, până la capăt.

Nimic nu te-a speriat. Tu ştii simţind, iar atunci când plângi timpul tace, eu tac, tot verdele din lumea asta tace. Tu ai pe tâmple amintiri fără de care nici măcar nu încercai să fii dor. Tu fotografiezi anii şi îi iei cu tine ca pe un trofeu pe 128

Călătorul fără timp

care nu vrei să îl împarţi cu nimeni. Nu vrei pentru că ştii că nu se poate…

8 dimineaţa. Lumina treptată anunţă o nouă zi. A ta, ultima.

E deasă priveliştea dinaintea ta. Vei avea de păşit mult. Liniştea dimineţii e cu tine. Va fi o zi friguroasă. E ianuarie şi ţie nu îţi pasă. Nu îţi mai pasă. Pentru toate şi toţi care te-au cunoscut, acum vei fi un simplu drumeţ. Iar pentru tine, un surâs incolor.

Priveşti spre deluşorul din dreapta gării, acolo unde ploua cu cuvinte goale. Îngenuncheai în faţa furtunii şi îţi lăsai ploaia să te cuprindă ca pe un mire singur. Tăceai ca şi acum şi aveai ochii închişi. Nu auzeai decât urletul naturii dezlănţuite. Erai singur şi te rugai…

Poate că de aceea ai înţeles de ce ai hotărât să pleci.

Aşa a fost să fie. Crede că vrei. Încearcă să vrei să poţi. E simplu: Drumul tău începe aici.

129

Ovidiu Constantin Cornilă

130

Călătorul fără timp

IMAGINI ŞI REPREZENTĂRI DINTR-O EPICĂ A CĂLĂTORIEI SPRE SINE Aflat în faţa celei de-a treia apariţii editoriale, scriitorul Ovidiu Constantin Cornilă demonstrează o bună asimilare şi cunoaştere a literaturii române clasice şi contemporane (şi nu numai), revendicând, ca surse inspiratoare ale sale, glorioase şi semnificative modele de creaţie de ieri şi de azi, dar şi tulburătoare trăiri, stări, percepţii şi experimentări personale. În acest sens ne stau la îndemână mărturisirile sale caligrafiate frumos în introducerea la volumul de debut – Silabe de secundă, Ed. Rafet, Râmnicu-Sărat, 2014 – unde se confesează astfel: „Muzele mele se numeau Barbu, Blaga, Cărtărescu, Eminescu, Lewis Carroll, mitologia greacă, serile mirosind a fân proaspăt cosit, râul, marea, fata din vis, pianul, iluzia, timpul, chemarea, toamna...” (vol. cit., p. 5) Prima carte a poetului din Roman beneficiază şi de o prefaţă (întocmită de Marin Trancă), din care aflăm că scrie încă de la vârsta fragedă de cincisprezece ani, aşa explicânduse, probabil, şi prezenţa unor frumoase şi limpezi ecouri adolescentine, ca în versurile: „să-mi las pierdute stolurile grăbite / ale singurătăţii...”; „pânda mea e o puşcă ruginită şi dezarmată...”; „te-aş ruga să-mi împrumuţi / puţin din fereastra ta, / să pot inspira aerul de pădure / al chemării...”; „hârtia din care am plecat copil / spre marea timpului / va mai compune o buclă...” etc.

Cea de-a doua carte publicată, intitulată provocator Turnul în care mă ascund când plouă (Ed. Ardealul, Târgu Mureş, 2015), este postfaţată de 131

Ovidiu Constantin Cornilă

Cornel Drinovan şi prefaţată de un binecunoscut scriitor român contemporan, şi anume de Paul Eugen Banciu, care remarcă imediat linia postmodernă a scrierilor lui O. C. Cornilă, situate „la limita eseului cu poezia şi proza scurtă”, ele reprezentând, în ansamblul lor, drumul magic al autorului către sine însuşi, o călătorie însingurată în care acesta invocă prezenţa unui însoţitor sau mai bine spus a unei însoţitoare (nimeni alta decât Alice din Ţara Minunilor), procedând „asemenea unui copil părăsit la marginea lumii pe care o descoperă, o percepe, dar nu o acceptă dintr-un refuz natural de autoapărare a purităţii, luându-şi ca partener sufletul pereche al femeii, a uneia când reale, când ideale, dar nu de tabloid...”, scrierile sale asemuindu-se, întrucâtva, aşa cum pe drept cuvânt remarcă prefaţatorul, „acuarelelor sau picturilor impresioniştilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea.” (vol. cit., p. 9) Reţinem, din precizarea finală a autorului, că o parte din prozele volumului au fost citite la Radio Tentación din Madrid, în cursul anului 2015, în cadrul emisiunii „Orizonturi româneşti; dintre acestea amintim doar câteva, care ne-au plăcut şi nouă mai mult: Antarctica umană, Nevăzut, Podul, Şi sfârşitul e un început, O lume de dincolo de noi, Turnul în care mă ascund când plouă. Ultima proză amintită – cea care, de fapt, împrumută şi titlul volumului – stă sub semnul confesiunii neliniştite, a căutării propriei identităţi în contextul unei lumi zbuciumate, care şi-a pierdut demult naturaleţea şi suportabilitatea psiho-socială: „Turnul în care mă ascund numai atunci când plouă intră în scenă. Nu e mai înalt de 1,90, are 90 şi ceva de kilograme şi e făcut din că132

Călătorul fără timp

rămidă arsă. Eu, chiriaşul propriei vieţi, îl vizitez atunci când toarnă cu găleata...” (p. 119) * Am insistat în mod special asupra volumului anterior de proze eseistice tocmai pentru a sublinia că în prezenta carte – Călătorul fără timp – Ovidiu C. Cornilă este preocupat să adâncească acest specific, deja configurat în apariţia anterioară, de această dată luându-şi ca însoţitor nu un personaj consacrat de poveste, ci banalul aparat Nikon, prin lentila căruia lumea este văzută în fel şi chip iar autorul, transpus în postura personajului Dor, devine un atent observator, dar şi un fin analist şi comentator al celor văzute şi, mai ales, al celor nevăzute!

Impresionează la autorul nostru imensa cantitate de reflecţii, surprinzând aproape orice moment (posibil) al trăirilor şi percepţiilor sale, iar acestea conţin, adesea, detalii semnificative, frumos ordonate şi analizate prin prisma „obiectivului” său.

Trebuie să precizăm însă că, în această „construcţie” epică, concretul se poziţionează în forme foarte vagi, cu contururi alunecoase, imprecise şi mai degrabă vaporoase. Chiar şi acele secvenţe care par a fi rupte direct din larma şi viermuirea vieţii cotidiene sunt iute îmblânzite prin supunerea lor la tăcerea, la încremenirea în cadrul îngheţat al fotografiei. Dar tocmai din acest cadru rezultă o captivantă filosofie a peisajului, adică a naturii şi a trăirilor exterioare, care, intrând în combinaţie cu frământările lăuntrice ale fiinţei omeneşti, complică atât de mult lucrurile, ducând, în cele din urmă, la un paradox: nu se mai ştie dacă peisajul ornează stările lăuntrice ale autorului sau, dimpotrivă, dacă stările lăuntrice ale autorului sunt cele care fac ca 133

Ovidiu Constantin Cornilă

peisajul caligrafiat să capete o nuanţă de-un anumit fel sau de alt fel! Mai ales că diversitatea şi diferenţierea este vizibilă de la o proză la alta, ceea ce ţine nu doar de pasiunea şi de predispoziţia pentru jocul ludic, ci (şi) de talentul autorului.

Oricum, dincolo de multitudinea secvenţelor statice derulate în aceste proze, ne învăluie reflecţia elegantă şi profundă a personajului căruia i se substituie autorul, reflecţie prezentă prin pasaje sugestive în fiecare construcţie epică, după cum vom observa mai departe, în demersul nostru analitic.

Ne-am propus, în paginile ce urmează, să extragem cele mai tari secvenţe (care sunt totodată şi esenţe) ale fiecărei „povestiri” din această carte, tocmai pentru a le mijloci cititorilor accesul la tehnicile şi strategiile literare ale lui Ovidiu C. Cornilă. * Aşadar, să purcedem la această sumară descriere şi antologare a secvenţelor (şi, oarecum, şi a „esenţelor”) prezentei cărţi. Să luăm prima povestire-eseu, unde ne sunt furnizate şi unele repere despre „personajul” principal: „Dor, un nume din alt nume, nearticulat şi parcă ascuţit, fotograf de meserie, umbla străzi şi parcuri, pieţe şi tot ce putea fi umblat în căutarea fotografiei ideale cu nume de viaţă şi faţă de azi, secunda perfectă în ochiul de sticlă, vânător de senzaţii şi secvenţe inedite, netrăite… Ascunse şi aşteptate, misterioase, dese, grele, apăsate, fericite cât o miime din ceva, la alegere.

Tăcute, persistente. Asemenea unui regret ce refuză să plece…” (Primul pas).

Apoi vom admira itinerariul inedit de observare şi cunoaştere a lumii, dar mai ales de autocunoaştere, în celelalte proze poematice ale volumu134

Călătorul fără timp

lui, astfel: „După săptămâni întregi de rătăciri în Marele Oraş, Dor reuşi să surprindă câteva momente de neuitat, desprinse parcă din lumea trecutului şi aduse în forma lor fixă într-un prezent care avea să devină mâine foarte curând.” Dar, uneori, „fotografiile sunt vii, asemenea unor păreri de rău, alb-negru...”, alteori, acestea sunt „întrebări copiate în retina lentilei Nikon...” (Mereu nu e decât un cuvânt).

Dorinţa mistuitoare de a dialoga şi de a nu mai fi singur îl îndeamnă pe povestitor să cheme speranţa, care este „asemenea unui câine credincios”, însă, în acest fel, „jumătatea mea de singurătate ar fi a ta, iar a ta, mereu a noastră”, căci „trei siluete se îndepărtau spre apus. Dor, speranţa şi omenescul Nikon” (Ce a fost înainte de timp?)

Foamea de peisaje liniştitoare este atât de mare că „Dor rămase pe gânduri. Pe urmă, decis, porni cu un elan timid, pe jumătate curios spre câmpul de la marginea oraşului unde ştia că în fiecare vară creşteau maci cu nemiluita.” (Câmpul cu maci) Aspiraţiile, ca şi dorinţele, devin tiranice în această temerară încercare de apropiere a nuanţelor stărilor proprii cu ceea ce rezultă din transcrierea lor: „Dacă aş putea scrie ce simt, dacă aş putea ţipa ce simt, dacă aş putea trece printr-o singură privire, una singură ce apasă adâncul a ceea ce nu mai este, a ceea ce a fost, a ceea ce nu se ştie dacă va mai fi.

Vreodată. Al unei vieţi trăite înainte de timp, înainte de a fi trăită, înainte de a se întâmpla. Pur şi simplu. Şi nu ştiu de ce.” (Adânc) Însă şi întrebările, legate de configurarea stărilor şi a trăirilor viitoare, ca şi determinările proprii, sunt însoţite de „o ciudată senzaţie de singurătate” care i se pune „ca un nod în gât”. Totul expri135

Ovidiu Constantin Cornilă

mă o viaţă trăită sub semnul anxietăţii: „Atunci, o gheară ca o întrebare i se încleştă lui Dor într-o secundă de tăcere cu el însuşi. Aproape ca o părere de rău...” (Când voi fi ce n-am fost niciodată?)

Dar omul este „acest fenomenal ungher unde zei preistorici au ascuns dorinţe arzătoare, pasiuni deşarte, vise neterminate, amintiri care nu mor.” El mai este şi „asemenea unui vierme ce stă în putrezimea sa, unui cari ce roade încontinuu lemnul în care se ascunde, tot aşa şi ideea, ideile, sunetele care refuză să dispară… “ (Eu şi liniştea) Însă nici din acest context dezolant, marcat de note pesimiste, nu lipsesc meditaţiile adânci; deloc încurajatoare, acestea bat departe, tocmai până pe ţărmurile nălucitoare ale transcendentului, unde eroul: „auzise şi văzuse lucruri despre moarte şi umbra ei, despre păsări cu aripi de foc, despre el, dor şi Dor, om înlănţuit într-o închisoare de lut, acum câteva zeci de mii de ani în urmă, cuvinte cu litere inversate, rostite a blestem, rugi mute în urletele lor de linişte spartă şi aruncată la groapa de gunoi a trecutului.” (Biserica) Sau: „Omul, fiinţa creată din pământ, omul, acest aşteptând fără sfârşit, veşnicul călător al propriului destin atinge cerul cu bolta frunţii ochilor săi curioşi şi doritori de noi şi noi adevăruri. Mesajul conceput de creator într-o zi de luni, poate, înfundat într-o sticlă goală şi aruncat în oceanul fără de sfârşit al acestui univers deschis întotdeauna ca o gură largă şi neagră.” (Ziua în care Dumnezeu a tăcut) Nemişcarea, încremenirea, cristalizarea la care sunt supuse, în cele din urmă, atât lucrurile cât şi fiinţele – toate acestea dau imaginea unui imobilism universal: „Acasă, în micul laborator de de136

Călătorul fără timp

velopat, Dor descoperi că toate fotografiile pe care le făcuse erau din piatră. Un tip de bazalt de o duritate considerabilă. Forme noi şi mereu altele umpleau tăviţa unde, în mod normal, fotografiile trebuiau să prindă forma lor normală. Da, toate erau din piatră. Braţe, picioare, capete, degete şi haine.

Buze, ochi, aer, gânduri de piatră. Un întreg oraş din piatră. Cu copii din piatră, tineri de piatră, biciclete şi chiar nori de piatră. O lume a nemişcării ...”

(Lacrima din piatră) La antipodul încremenirii, autorul se amăgeşte singur şi aşează, ca soluţie de avarie, mişcarea trucată, care sfidează realitatea prin bizarele iluzii ale magiei: „Omul din faţa lui, de fapt din faţa celor câtorva mii de spectatori, nu făcea decât să mintă, să îi facă pe cei ce-l urmăreau să creadă că ceea ce făcea era o iluzie studiată pentru a da o formă diferită a realităţii. Un truc conceput cu mulţi ani în urmă de un individ pus pe rele.” (Magicianul).

Nevoia imperioasă de a rămâne în realitate şi de a percepe totul fără intermediere îl face pe autor să renunţe la Nikon, căci „singurul aparat valabil în astfel de cazuri este ochiul. Cel din orice fiinţă.

Ochiul deschis sau adormit. Cel cu care te naşti şi cel de care nu vrei să te mai desparţi. Nici măcar atunci când totul pleacă (...) Ochiul lui Dor are miros, gust, auz. Are chiar şi intuiţie. Poate admira, însă nu poate vedea. Dor e orb. De destin. De singurul căruia nu îi poate cere socoteală…” (Numele meu este Da).

Dar tot fără aparatură se întâmplă şi reveria, atunci când se întâmplă: „Un vis. Da. Cu creatorul său. De nopţi şi zile pline de ele şi ele de noi, de el.

Un concert al culorilor, o sonată a reflecţiei. Ano137

Ovidiu Constantin Cornilă

timpul dimineţilor, al înserărilor şi al nopţilor cu regatul lor de sentiment veşnic tânăr. Universul lui „da” şi „nu”, atunci când se vrea a fi da-nu şi nu-da.

Jocul. Jocul timpului într-o lume care se vrea a nu se mai termina niciodată.” (A visa, un altfel de infinit).

Iar apoi, dincolo de stridenţele realităţii şi de dulcea blândeţe a reveriei, aventura imaginii continuă în mutele căutări din biblioteca universitară, când ţinta este un album foto de artă urbană din veacul XX, ceva editat în Franţa anilor ’60: „Totul cu specific alb-negru. Păsări, imagini belice, peisaje cu cadre suprarealiste, petreceri deşănţate”, şi chiar dacă şi acolo se izbeşte de opacitatea şi de prefăcătoria umană: „Dor avu impresia unui impact violent, ca de un zid. Oamenii se prefac. Că mănâncă, că vorbesc, că citesc, că dau atenţie, că privesc…

Minciuni care mai de care mai închipuite, trase de păr, un spectacol imberb al unei scârbe universale, fără nici o limită...” (Acelaşi zid invizibil) Moara veche, din spatele casei părinteşti, îi aminteşte de copilărie şi de trăiri scufundate în timp, pricinuindu-i stări dintre cele mai dureroase, căci amintirile îi pârjolesc sufletul şi-l întristează: „moara seamănă cu o cutie de chibrituri. Are multe ferestre, e plină de praf alb, e părăsită şi nimeni nu ştie cărui fapt i se datorează încă existenţa ei… Dor o priveşte ca pentru ultima oară. Nu vrea să se mai întoarcă aici. Cuţitul trecutului i se înfige de fiecare dată în inimă atunci când o vede, când îi vine în gând.” (Apus de surâs) Oboseala, înnorările şi ploile de primăvară îi imprimă în gând stări şi imagini nuanţate pe măsură, aducând a fotograme lirice bacoviene: „În de138

Călătorul fără timp

părtare, norii scriau poezii cu maro închis, cu alb şi cu bej… Nişte culori ciudate, împrumutate parcă de la cineva cu puteri magice. Un viu al unor oceane întinse pe cer, un infinit al ochilor într-unul al minţii…” (Fii tu) Ratarea proiectului imagistic cu natură moartă prin dispariţia, la developare, a copacilor surprinşi în obiectiv, îi pricinuieşte personajului o sleială dezolantă: „Le privi pe toate, pe rând, dar nu găsi niciuna în care să apară copacii. Făcuse vreo opt, dar nu era nici urmă de copaci. Era doar el acolo, înconjurat de miliarde de picături-cuvinte goale, în genunchi, cu faţa ridicată spre cer, cu ochii închişi, singur.” (Ploaia cuvintelor goale) Meditaţiile de la ora mesei se regăsesc şi ele în câteva însemnări triste, scrise cu cerneală de contrast, în alb-negru: „Ideile îşi înşiruiau umbrele, şerpuind dansuri cu zbateri de eu-ri şi tu-uri prin motive de timp trecut, fugărindu-se prin aerul rece al dimineţii amintirii, cea ai cărei copii erau şi care nu se mai terminau de născut (…) În tot acest amalgam, mişcarea este sentiment, a simţi. Şi asta pentru că nimic din ce poate însemna „a simţi” înseamnă „a simţi”. A simţi, a simţi. A simţi este sau ar trebui să fie singurul verb care contează, care ar face diferenţa. Persoana întâi. Eul din golurile între şi în care ne numim oameni. Spaţii şi puncte de suspensie…

Lumi în care cerul e atât de aproape, că se poate atinge cu mâna, finit, pierdut, mic, temător, opac, stins, uitat…” (Eu de singur) O curiozitate bizară îi stârneşte pădurea de stejari, situată în vecinătatea oraşului, care-l ispiteşte la o plimbare nocturnă; urmează apoi somnul, 139

Ovidiu Constantin Cornilă

când corpul lui Dor devine un „arbore fără cuvinte.” (Lumea copacilor uitaţi) Mai vechiul motiv literar-intelectualist al cărţilor înzestrate cu suflet este reluat acum, Dor însoţindu-şi acţiunea cu gesturi şi reflecţii potrivite acestui subiect: „E o carte cu coperţile maronii, cartonate şi groase. O mai citise cu ceva ani în urmă…

Se spune că orice lucru are suflet. Viaţă din altă viaţă, singura fiinţă care nu-l minţise niciodată. În ea trăiau lumi imaginare, universuri unde vânătorii de sentimente nu puteau ajunge, nici visa. Unde miracolele erau dese ca secundele unei ere şi unde copiii se puteau juca şi noaptea… Jocul printre copaci, printre pleoapele ochilor, într-o bătaie de aripă dintr-un fulg de nea, vara, la lumina soarelui orb de lumină, la umbra umbrei lui sau a tale, tu sau ţie, ce aşezi, urmezi, încerci, vrei… Răspuns şi nu întrebare, neîncredere, pierdere…” (Vânătorii de sentimente) Tot în absenţa Nikon-ului, dar în compania unei foste prietene de demult, stau şi reflecţiile sacadate ale personajului, când se referă la aspectele de reţinere şi timiditate în vecinătatea feminităţii: „...a vorbi însemna a tăcea, a scrie cu tăcerea în golul pe care oamenii îl inventează pentru a se ascunde, dacă s-ar putea, în spatele propriei umbre, un fel de apărare inutilă, de nu ştii cine sau ce… De ei înşişi…” (Tăcerea privirilor noastre) Sub acelaşi sumbru spectru al singurătăţii de decembrie este şi plimbarea nocturnă pe stradă, care este „ca un fel de ritual. Merge pentru că nu poate vorbi. Nu are cu cine. Paşii lui sunt ca nişte săruturi pe pământul alb pe care lasă urme, singurele 140

Călătorul fără timp

cuvinte pe care le poate scrie, pe care le poate rosti...” (Atunci când nu înţeleg) Cu totul atipic este microeseul De ce doare a iubi, în care undele reflexive par a-şi sincroniza curgerea, spre a fi în ton cu muzica lui Beethoven: „A iubi înseamnă a căuta, a chema, a arăta şi a împărţi, a visa şi a ascunde, a face şi a împlini. Înseamnă ce lasă simţul celui care scrie să scrie, înseamnă un milion de cuvinte pentru un singur sentiment, înseamnă singura armă cu care timpul nu se poate confrunta, niciodată, oricât de mult ar încerca… Altă dimensiune, spre tot, mereu spre tot. Iubirea, cuvântul imposibil de îmbunătăţit, asemenea muzicii lui Beethoven...”

Dar magia fotografiilor nu reprezintă nimic în comparaţie cu povestea călătorului, cu stările paradoxale, pe care acesta le acumulează şi le frământă continuu în subconştient: „Dor e numele unde trăieşte cel ce face fotografii, casa unde te întorci şi unde se întoarce, zidul şi scăparea, viul şi neînsufleţitul, Dor înseamnă mereu mai mult decât ai lăsa să se înţeleagă că poate să însemne, poate de o mie de ori mai intens, scrie cu albastru pe el însuşi, păşeşte peste poduri, te ţine de mână pe tine, copacule! (...)

Ceea ce nu se poate spune nu poate începe ca o poveste. Acum e un moment în care povestea călătorului a prins viaţă. Chiar dacă la final. Cel ce merge prin mine şi prin tine. Care a făcut-o şi o va face.”

(Povestea unui paradox) În cele din urmă este descrisă aventura conştiinţei călătorului fără timp, autorul folosind cam aceeaşi recuzită de termeni reflexivi ca şi în prozele eseistice anterioare, dar în această felie epică temele abordate sunt în mod special esenţializate, cu 141

Ovidiu Constantin Cornilă

o evidentă intenţie rezumativă: „Tu începi orice, transformi şi devii obsesie. Existenţei tale nu i-a găsit încă nimeni soluţie. Nimeni nu se întreabă cum e fără tine. Şi, deşi nu te cunosc, toţi te caută. Îţi pronunţă numele cu buzele sufletului, iar corpul lor trăieşte prin al tău (...) Ai murit, ai înviat, ai coborât de pe munte ca mai apoi să cobori şi mai mult, pe fund de mare şi mai jos, până la capăt. Nimic nu te-a speriat. Tu ştii simţind, iar atunci când plângi timpul tace... Tu ai pe tâmple amintiri fără de care nici măcar nu încercai să fii dor. Tu fotografiezi anii şi îi iei cu tine ca pe un trofeu pe care nu vrei să îl împarţi cu nimeni. Nu vrei pentru că ştii că nu se poate…” (Drumul meu începe aici) * Deşi impresiile şi comentariile stârnite de fotogramele lirico-epicizate ale lui Ovidiu Constantin Cornilă nu au, aparent, o noimă anume, care să fie perceptibilă încă de la începutul lecturii, la o analiză mai atentă poate fi descoperit, totuşi, un desfăşurător logic al acestora, croit pe obsesia existenţei în singurătate, pe care autorul nu o pierde nici o clipă din vedere şi din care rezultă de altfel şi frumuseţea şi diversitatea scrierilor sale. Avem aici, aşadar, un textualist ingenios şi versat şi, totodată, un reflexiv autentic, care nu ezită să folosească nici un procedeu cunoscut, specific postmodernităţii, spre a ajunge la efectele literare dorite. Şi, după cum se pare, toate îi (cam) ies!

Târgu-Mureş, 13 iunie 2017

Eugeniu NISTOR

142

Călătorul fără timp

CUPRINS Primul pas....................................................................5 Mereu nu e un cuvânt................................................10 Ce a fost înainte de timp?..........................................15 Câmpul cu maci.........................................................20 Adânc.........................................................................25 Când vei fi ce n-ai fost niciodată?.............................30 Eu şi liniştea...............................................................35 Biserica......................................................................40 Ziua în care Dumnezeu a tăcut..................................45 Lacrima din piatră.....................................................50 Magicianul.................................................................55 Numele meu este Da..................................................60 A visa, un altfel de infinit..........................................65 Acelaşi zid invizibil...................................................70 Apus de surâs.............................................................75 Fii tu….......................................................................80 Ploaia cuvintelor goale..............................................85 Eu de singur...............................................................90 Lumea copacilor uitaţi...............................................95 Vânătorii de sentimente...........................................100 Tăcerea privirilor noastre.........................................105 Atunci când nu înţeleg.............................................110 De ce doare a iubi....................................................115 Povestea unui paradox.............................................120 Drumul meu începe aici...........................................125 Postfaţă: Imagini şi reprezentări dintr-o epică a călătoriei spre sine......................... 131 143