Cuvânt românesc, revistă de literatură nr 5 by Ovidiu Cornilă

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

CUVÂNT ROMÂNESC Revistă de literatură

Director: Ovidiu Constantin Cornilă

Anul III, nr. 5, semestrul II, 2021 Fondată la Madrid în 2019 Editor: Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania și Editura Ego Liberum

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

CUVÂNT ROMÂNESC

Revistă de literatură Anul III, nr. 5

Noiembrie 2021 3

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

CUVÂNT ROMÂNESC Revistă semestrială de literatură Fondată la Madrid în anul 2019

Fondator: Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania. Editor: Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania. Editura Ego Liberum Director: Ovidiu Constantin Cornilă Redactori: Eugeniu Nistor Costinel Lungu Cezar C. Viziniuck Secretar de redacție: Mariana Vlad Machetare, tehnoredactare și design: Cornel Drinovan Corector: Ana Maria Cornilă Coperta: Cornel Drinovan Corespondență: cuvantulromanesclb@yahoo.com Depozitul legal: M-24473-2019 ISSN: 2659-9929

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Directorul revistei CUVÂNT ROMÂNESC

Ovidiu Constantin Cornilă

Kazuo Ishiguro – un ronin al depărtărilor De-a lungul timpului, cei mai valoroși scriitori au creat un număr important de opere literare memorabile care, fără îndoială, s-au impus în conștiința afectivă a celor mai pasionați și inteligenți cititori. George Orwell, Ernest Hemingway, Gabriel García Márquez, printre mulți alții, au inițiat un stil creativ diferit și original, care a transformat complet orizontul literar de așteptare. Kazuo Ishiguro, unul dintre creatorii de acest gen, a reușit să rămână un simbol al minții și al sufletului amestecate într-o expresie unică. Născut la 8 noiembrie 1954, în Nagasaki, Japonia, și ajuns în Marea Britanie în 1960, la vârsta de șase ani, este cunoscut mai ales ca romancier, scenarist, muzician și povestitor. Romanele sale: Amintirea palidă a munților (1982), Un artist al lumii trecătoare (1986), Rămășițele zilei (1989), Nemângâiații (1995), Pe când eram orfani (2000), Să nu mă părăsești (2005), Uriașul îngropat (2015) și Klara și soarele (2021) au produs un impact emoțional și moral intens, la o scară mai mare decât se anticipase inițial. Kazuo Ishiguro a fost premiat cu distincții importante precum Premiul Booker, locul 32 pe lista The Times cu „Cei mai mari 50 de scriitori britanici din 1945 încoace” (2008), Premiul No-

bel pentru Literatură (2017). Capodoperele sale au perpetuat o tradiție începută de doi dintre predecesorii săi în domeniu, și anume Yasunari Kawabata și Kenzaburo Oe, ambii laureați ai celei mai prestigioase distincții literare. Scrierile lui Ishiguro își au rădăcinile în trecut, sunt narate în cea mai mare parte la persoana întâi singular și acoperă un spectru larg de cadre și tehnici narative. El își plasează intriga în momente și locuri aleatorii, începând cu o Japonie postbelică, în Nagasaki (primele două romane). Următorul pas este să se întoarcă și mai mult la o perioadă interbelică, într-un loc undeva în Marea Britanie (Rămășițele zilei). Apoi, atinge epoca modernă cu un salt într-un oraș fără nume din mijlocul Europei (Nemângâiații) sau interschimbând secvențele de loc între Asia și Europa (Pe când eram orfani). Continuându-și narațiunea, Kazuo Ishiguro trasează o traiectorie imaginară dreaptă pentru a se întâlni cu viitorul într-o Mare Britanie nedefinită. Ishiguro inventează un mod original de a sări în timp, astfel că ultimele sale romane, Uriașul îngropat și Klara și soarele, amplasează cititorul într-o epocă medievală, într-un sat înconjurat de mituri, în cazul primului, și într-o Americă a viitorului, populată de roboți și inteligență artificială, în cazul celui de-al doilea. 5

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC Personajele lui Ishiguro se confruntă cu o intensă controversă emoțională și spirituală, suferind o obsesie perpetuată de un atroce simț al datoriei și al onoarei. Ele se străduiesc să-și ascundă regretele din trecut, devin victimele propriilor decizii și par să fie dominate de un destin implacabil, care le copleșește fără milă și cu viclenie. Cu toate acestea, autorul mișcă firele invizibile ale narațiunii pentru a rememora legături puternice cu o nostalgie pierdută a locurilor îndepărtate, a oamenilor, a sentimentelor confuze și a momentelor de viață. Naratorul însuși pare să rătăcească de-a lungul romanelor sale ca un spirit victimizat sub forma unui ronin, adică a unui samurai fără stăpân. În consecință, proza abundă în realism oniric, fantezie, jurnal inversat, parodie istorică și diluează adevăratele intenții ale scriitorului: amânarea traumei și estomparea ei dincolo de orice sensibilitate și înțelegere a realității. Problemele cu care se confruntă personajele sale sunt îngropate în trecut și rămân nerezolvate. Elanul fiecărui roman pe care autorul îl propune ca o ofertă compensatorie se vede ținut sub control strict și este aproape întotdeauna eliberat pe neașteptate pe parcursul întregii linii narative. Astfel, Kazuo Ishiguro își încheie toate scrierile pe o notă de resemnare melancolică. Personajele sale își acceptă în cele din urmă soarta și ceea ce au devenit, descoperind în mod obișnuit că această realizare aduce alinare și un final al angoasei psihice. Acest fapt trebuie văzut ca o reflecție literară asupra conceptului japonez de mono no aware (sensibilitatea sentimentului, văzută în sakura, florile albe de cireș), mai mult, un concept manifestat în opera lui Dostoievski și Proust. Atmosfera sumbră și nostalgică din toate creațiile lui Ishiguro reprezintă o reflectare a unui ego autoral bine mascat. Scriitorul vrea să scoată la iveală confuzia oferită de lipsa de apropiere, de căutarea continuă ca imigrant și, în general, să se identifice cu cineva care ar putea avea o altă viață. Pe măsură ce se adâncește în lectură, cititorul își propune să exploreze transpunerea literară a viziunii autorului asupra minții umane și a încărcăturii sale emoționale în mai multe contexte ale intrigii, interacțiunea cauză-efect 6

în situații date și strategiile narative pe care Ishiguro le folosește în romanele sale. El va anticipa drama/trauma personajelor, întrucât alter ego-ul (presupus) al autorului le face să afișeze o tulburare interioară remarcabilă în momente cheie ale acțiunii. Un accent deosebit în acest sens poate fi pus pe reconcilierea personajelor cu/între ele însele, trăsătură cerută și exersată în mijlocul unei continue dileme morale impuse de o societate văzută ca trezitoare de conștiință, dar și ca o tulburătoare a acesteia. Unul dintre scopurile narative ale lui Ishiguro este să demonstreze cum timpul, puterea de evadare a visului și fantezia reușesc să modifice starea de spirit a personajelor de a-și trăi sau nu legăturile afective în baza relațiilor personaj-societate, individual-general, normă-libertate, cu consecințe relevante asupra psihicului uman. Pe de altă parte, interpretate dintr-o perspectivă holistică și a impactului social asupra destinului personajelor din punct de vedere moral, psihologic și afectiv, romanele scriitorului britanic de origine japoneză evidențiază câteva aspecte-reper în descifrarea unei opere de peste patruzeci de ani și anume o receptare sincronică și diacronică a timpului și a faptelor în intriga romanelor, sentimentul de izolare, disperare și pierdere al personajelor ca exponenți vii ai unei societăți conflictuale, controversa emoțională furnizată de angajamentul sacrificiului în relație cu alegerea perfectă, portretizarea autoanalitică și moralizatoare a personajelor prin intermediul alter ego-ului autorului, elanul versus deznodământul conflictului spiritual ca soluție ultimă de salvare personală, legătura dintre descrierea naturală și zona interioară a personajelor ca abilitate narativă a autorului, reconcilierea finală a personajelor cu mediul înconjurător și destinul inevitabil, datorat legăturii controversate cu elementele etnice și etice, sentimentul de apropiere și tandrețea ca o compensație morală și spirituală a dramei personale. Nu mai puțin importantă este analiza tehnicilor narative ale lui Kazuo Ishiguro, a viziunii sale interioare asupra oniricului, realismului istoric, parodiei și instrumentelor introspective utilizate pentru a prezenta societatea, indivizii

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 săi, interferențele lor perpetue și mentalitatea comportamentală singulară în contrast cu cea generică. Toate aceste isme scriitoricești pot fi observate clar printr-o serie de lentile de observare psihologică și comportamentală, cum ar fi cea a post-structuralismului, care ne va permite să analizăm sensuri ascunse/modificări ale subconștientului textual care pot fi inițial contrare formei de suprafață a scrierii, dar și pentru a identifica teme, tendințe, atitudini, elemente intertextuale tipice literaturii secolelor XX și XXI, cu scopul de a descoperi amestecul genurilor literare precum thriller, roman polițist, saga mitică, roman realist/psihologic. La fel de bine, utilizarea metodelor psihanalitice și de deconstrucție într-o interpretare literară, în ansamblul ei, ajută cititorul să descopere distincția dintre trăsăturile conștiente și inconștiente ale minții, originea fațetelor atitudinale ale personajelor; în consecință, dezvăluind motive și simptome

ale efectului de scenă-oglindă al textului. Nu poate lipsi din peisaj nici marxismul, deoarece prin el se pot dovedi aspectele vădite și ascunse ale individului ca parte neechivocă a societății și consecințele acesteia asupra existenței sale. Nu în ultimul rând, stilismul poate oferi o înțelegere completă a textului literar, a trăsăturilor lingvistice și semantice ale acestuia, descriind o perspectivă-traiectorie asupra operei lui Ishiguro. Puterea expresivității scrisului ishigurian merge până acolo unde cititorul este copleșit nu numai de factorul faptic exterior, ci și de intensitatea trăirilor personajelor în pielea cărora ajungem facil, asemenea unui destin care nu este al nostru, dar pe care îl simțim a fi plauzibil și cu care ne-am putea identifica. Romanele lui Kazuo Ishiguro creează multiple scenarii epico-dramatice în conștiința afectivă, asemenea unor filme în care între înstrăinare și poveste este doar un pas...

ANOMALII Sculptura: Mihai Jitaru

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Acad. Liviu Pendefunda

Tatuaj interior

– cronicar de necesitate –

O apariție editorială de excepție1 , nu numai prin tema fierbinte, aș spune de foc, a situației tensionate, bulversantă pentru întreaga planetă, cât și prin minunata creație jurnalistică plină de fragmente lirice, epistolare și proză de mare valoare, ceea ce caracterizează orice scriere a Veronicăi Balaj, de fapt așa cum ne-a obișnuit de-a lungul prodigioasei sale cariere2 . Textul reprezintă viziunea din adâncul spiritual și sufletesc al scriitoarei, printr-un filtru psihologic, emoțional, asigurând rețeta jurnalului structurat pe date calendaristice, legate de întâmplări și impresii marcante, încercate în perioada stării de urgență din 2020 și, în lunile următoare, prin continuarea acesteia cu prelungita stare de alertă. Un cititor avizat realizează însă că, precum multor autori de proză, roma1 Tatuaj interior. Jurnal, colecția Corindon, editurtura Castrum de Thymes, Timișoara, 2021 2 Veronica Balaj, jurnalistă Radio-Tv, prozatoare de marcă, dar și poetă talentată, membră a USR, și a mai multor Asociații culturale internaționale, menționăm doar că este membru fondator al ASRAN (Asociația Scriitorilor Români din America de Nord), Montreal, Canada, din 2019 – deținătoarea unui număr remarcabil de distincții naționale și internaționale

ne ori nuvele, datele jurnaliere sunt un pretext pentru realizarea unui volum ușor de lecturat, chiar dacă tema în jurul căreia se desfășoară trăirile autoarei este una parșivă și absurdă în planul civilizației umane. De altfel, nu este la prima experiență de acest fel, adică de a îmbina expresivitatea prozei cu notațiile specifice unui jurnal. Pot face trimitere la volumul Iarna revederii, Jurnal canadian, apărut în două ediții, 2012 și 2019, și Jurnal de Timișoara, editat în 1990, și reprezentând evenimentele din Decembrie 1989, petrecute în orașul său, oraș erou, într-o manieră jurnalistică dar, de asemenea, cu inserții epice demne de paginile unui roman. Filtrarea interioară a cotidianului cu toate accentele sale, așa cum sunt ele percepute de autoare, în perioada pandemiei, redau în final un puzzle alcătuit din teamă, uluire, precauție, suspiciune, care privesc existența noastră în condiții limită, tulburarea unei ordini practicate de secole și acum răsturnată. Totul pare absurd și totuși real. Întâmplările dau năvală peste fiecare om, Globul pământesc se arată neajutorat. Oamenii se împart în alte zeci de categorii comportamen-

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 tale, experimentând cele mai bulversante trăiri, multe amestecate între ele: de la disperare sau milă, empatie, ajutorare, egoism, la drame și, curios, alții căutând aranjamente pentru afaceri nu tocmai curate. Astfel că afirmația „absurditatea trebuie luată drept normalitate” devine ordinea zilei. Derularea evenimentelor socio-medicale, plus nedumeririle politice, sunt partea de susținere informațională a volumului. Din realitatea învolburată, care se zvântură pe mapamond, sunt alese momente care au caracter de unicitate prin dramatismul prezentării: „Ne atacă, ne bușește la pământ, icnim, înjurăm, ea tot ne dă cu tifla când e vorba de planurile noastre prea nepotrivite cu mersul dumneaei și, totuși, continuăm s-o iubim. Noi toți, cei cu mintea întreagă, ne supunem. N-avem încotro. N-a putut nimeni urni realitatea în direcția pe care o vrea el, ca persoană, decât puțin, puțin de tot... Doar cât durata iluziei cum că ne este hărăzit liberul arbitru”. Chiar dacă naratoarea reprezintă personajul al cărui suflet se zbate în corul suferinței globale (iată de unde începe adevărata globalizare!), firul roșu, realul prim-plan îl reprezintă Virusul încoronat/ încornorat. Și câtă tandrețe lirică, un Pessoa, un Sadoveanu în unele părți ale textului: părea că un potop de nouri trecea peste vârful frasinului din curtea laterală a casei bunicului și se prefăcea în îngeri; drame și chiar tragedii sociale ne transferă în domeniul psihologiei: povestea de iubire între doi tineri care s-au întors din străinătate , acum nemaiavând locuri de muncă, nu este lipsită de piedici și emoții neimaginate în alte perioade. Pandemia schimbă cu repeziciune rotirea sentimentelor, a preferințelor, a normelor știute. Epoca restricțiilor de tot felul impuse pe întreaga planetă dau obligatoriu alt sens vieții. Toată lumea își dorește o reîntoarcere la normalitatea cu care era obișnuită. Poate doar teoriile conspiraționiste și Noua Ordine Mondială iau în calcul acest lucru ca pe ceva benefic. Greu de închipuit cum se poate interpreta și descrie acest jurnal de război în care educația, serviciile, chiar medicina se desfășoară on-line, îndepărtând oamenii, izolându-i, ucigându-le

speranțele și dorul unei îmbrățișări. Nimic nu lipsește din panoplia acestei călătorii în infern cu ajutorul cuvintelor. Și totuși: în varianta on-line, sufletul nu poate fi reperat... Talentul de reporter al autoarei trezește imaginația cititorului sugerându-i un itinerar din trăirile amintirilor și ale povestirilor unor personaje episodic întâlnite în această călătorie prin spațiu și timp. Pe mapamond, s-a extins ca o pecingine starea de zbor la ceruri. Fără prea multe formalități. Din starea de urgență, direct, rapid, se poate experimenta starea lui Icar. Drumul spre ceruri e liber. Cum n-a mai fost de mult. Drama unui nou început cu tentă apocaliptică, dramă pe care am trăit-o și pe care, obsesiv, o recunoaștem prezentă în jurul nostru, se derulează pagină cu pagină în acest document al unei scriitoare puternice în ochiul său de vultur, cu aripi ce bat în ferestrele celebrității, care acordă evenimentelor o altă șansă decât uitarea și trecerea într-o statistică scrisă cu litere înnegurate, transformându-le, de cele mai multe ori, în pagini epice în care este, pe rând, spectator sau actant implicat. În cele aproape 200 de pagini sunt diferite titluri atractiv-sugestive și care se rotunjesc în adevărate povestiri precum: Ocheade în spectacolul repatrierii, Falșii talanți ai primăverii, Complicități la speranță, Singurătatea cu dublu sens, Răzmeriță și nuntă pe jumătate, Iubire și sfinți în pandemie, Arta se va dezlega în luna mai, Semnul focului nemeritat, Realitate franjurată, Erori, precauții, dispute, Pași furișați prin pandemie, Festin teatral, Viața on-line... De fapt, autoarea resimte că împăcarea cu sine și rugăciunea adresată Creatorului este un gest stângaci pentru a-și face simțită prezența în univers, un univers în care rolul lui Isus este esențial și azi pentru omenire. Existența unei lecturi din Evanghelie în timpul Sărbătorilor Pascale și a Săptămânii Luminate ne determină să înțelegem complexitatea naturii spirituale a doamnei Balaj. Eludând mass-media (aparent copleșită de evenimente în derularea evoluției în expansiune geometrică a pandemiei, apoi cumpărată să reprezinte interesele unor organizații oculte), Veronica Balaj rămâne obiectivă în descrierea pragmatică a vârtejului ce a cuprins mapamon9

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC dul, imposibil de desprins de trăirea subiectivă a evenimentelor. Realitatea schimbă perspectiva jurnalistului în raport psihologic. Antropologia socială resimte, cum singură afirmă, intrarea dantescă în infern: Alerta produsă de instinctul de apărare ne duce spre nenumărate cărări, toate întortocheate. Unele de-a dreptul șubrede. Unde, odată ajuns, te uiți cu disperare în zare, căutând speranța vindecării de acest virus care ne pune la colț. Ori ne aruncă pe întinderea debusolării. Fluviul gândurilor induse de ceea ce ne înconjoară e o declarație pe proprie răspundere... Seara, lumea-i topită în tăcere. Nu circulă decât rar câte o mașină și numai dacă are drept destinație aprovizionarea urgentă. În rest, cale liberă ambulanțelor. Sunetul lor se înfige în carnea nopții și în temerile noastre./ Timpul se zbate de parcă l-am ține ostatec în ființa noastră. Și realitatea unui apocalips armaghedonic încleștează cuvintele presărate de figuri de stil care trădează poesia din gândurile care vor să stingă metaforele intelectualului răvășit de absurdul și oprobriul paradigmei nedorite. Și lirica sufletului se adâncește în text, revărsând trăirile autoarei: Salcia pletoasă, nu-i zic plângătoare, a înfrunzit. O văd de pe terasa dinspre vest. Mlădioasă, într-un gest de cuviincioasă plecăciune către pământ, își lasă pletele într-o rostire verde. Șoptită. Exemple de rafinament intelectual întâlnim la tot pasul, ca o gură de aer fără mască între rândurile înfricoșate: Noaptea izvodește ornamente fantaste pe pereții luminați doar de becul din stradă. Ca urmare, gândurile se prind și ele în desenul aiuristic, abracadabrant și cu limite imprevizibile, pentru că, scrie prozatoarea: corsetul fricii are și țepi. Alteori nostalgia ascunde o frântură de depresie mascată de natura înconjurătoare: uneori e un verde tulburat de ploi sau negură. Alteori, un verde greu, dens. Alte crengi sunt purtătoare de verdele unei peceți. Alt copac are un verde diafan. Altul, dimpotrivă, e un verde sălbatic, ascuțit... Dar niciunul nu va semăna vreodată cu verdele nucului de care se sprijină umbra bunicului meu. Verdele nostalgic al unui arhipelag personal. Scrisori și întâmplări relatate de pretutindeni se întipăresc adânc în mintea scriitoarei și în cu10

prinsul hârtiei ori on-line, această variată instituită spre disperarea evoluției societății umane. Dacă mă uit în urmă, nu văd începutul. Sunt posesoarea unei nemăsurate istorii trăite. Într-o derulare iluzorie./ Ziua își descântă minutele./ Mă pomenesc făcând diferența între ascuțișul fricii și lentoarea șerpească a temerii. Aș putea să citez, comentând cu plăcere fiecare pagină, trăind la intensitate maximă vremile, dar bucurându-mă de acest document scris cu patimă și savoare totodată, relevând tocmai sufletul din adâncul acestui scriitor remarcabil. Însingurarea e o maladie consecutivă pandemiei. Azi singurătatea mea este voioasă, se lăfăie prin casă, prin privirile mele, prin suflet. Dă cu măturoiul peste orice încercare de-a mă asocia cu cineva. Intempestivă, are forța unui jet de apă desprins din vreo cascadă./ Alteori, se preface în animal fantast, are gheare, colți colorați care mai de care. Ascuțiți, de-mi dă sângele când mă încumet să mă iau la bătaie cu ea. Îi mai strig una, alta, dar nu se sinchisește. Vise, viziuni bulversează naratoarea care suferă pentru întreaga lume, jurnalista care nu mai are decât o parte din bărbăția unui om dedicat mass-mediei. Adesea deschid mesajele aiuritoare doar să mă minunez cum poate lumea s-o ia razna și mi-e teamă să nu pățesc și eu la fel., afirmă și nu o dată în paginile cărții, reflectând plenar nu numai tatuajul său interior. Pacostea ivită de aiurea e un motiv de analiză politică și socială. Orașul s-a retras în propriile noastre amintiri și imagini pe care le-am achiziționat până mai ieri. Chiar titlul volumului extrapolează o semnificație valabilă pentru întreaga umanitate. Astfel el este jurnalul din interior pe care nu-l putem trăda, nici vinde, dar în care rămânem marcați pentru totdeauna: Oare cei plecați dincolo, deveniți spirit, rămân neschimbați până la trâmbița de apoi? Se spune că sunt atrași de lumina divină, vor să fie în preajma ei. Oare-i vom mai recunoaște când va fi să fie revederea? Iubirea noastră pământească nu le este nici apă. Nici drum. Nici foc. Nici ardere, căldură sau extaz. Nimic. Trăim într-o permanentă stare de alertă. Ne apărăm într-o tranșee imaginară construită de fiecare dintre noi...

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 Pagini de o frumusețe extraordinară pentru un cataclism de neînchipuit fac din acest volum o insistentă recomandare la lectură, deși autoarea descrie că hățișul creat de frică se poate zbengui în afara casei mele, în afara ființei mele. Frica este vineție, grețoasă și ne poate vlăgui, ea rămâne un cetățean loaial cetății în care a visat, scrie și creează. Razele lunii nu au sens. Dizolvate în coloritul umbrelelor, fac din nopțile orașului intrări într-o cronică întunecată. Și creația scriitoarei este răsplătită pe tot mapamondul prin publicații, premii și prezențe virtuale.

Deși am trăit cu toții frustrările ce parcă nu au sfârșit, deși realitatea deformată tinde să ia locul normalității civilizației pe care ne-am străduit s-o construim în milenii de luptă pentru mai bine, deși ne-am săturat să vedem ceea ce nu am fi dorit să fie o nouă rețetă de viețuire umană, am citit și recitit acest volum, oglindă a luminii întunecate, apreciind jurnalul fidel al ființării sufletului parcă obligat să se îndepărteze de spiritualitatea ancestrală și chiar de Dumnezeu. Ceea ce cronicarul Veronica Balaj ne demonstrează că nu se poate!

Academician Liviu PENDEFUNDA (10 martie 1952, Iaşi, România). Medic şi scriitor. Medic primar neurolog, doctor în Știinţe medicale, profesor univ. UMF Iaşi, academician, membru în peste 20 societăţi medicale din străinătate, membru titular al Academiei Americane de Neurologie (1994), membru de onoare al Academiei de Medicină din Terrytown, New York (1993), membru al Academiei de Știinţe Medicale, al Academiei Oamenilor de Știinţă, al Academiei Ecologice, Deputy Director General International Biographical Center Cambridge, England, (2001), Membru în Research Bord of Advisors, al American Biographical Institute, ( 2001), Membru de Onoare al Forumului Inventatorilor Români (2005), Membru fondator Centrul Academic de Studii Hermeneutice (2007), Membru al Academiei de Ştiinţe din New York, (2003), Vice Chancelor al World Academy of Letters, (2004), Membru al comisiei de Antropologie a Academiei Române, (2007), Secretar General United Cultural Convention (2009), Academician ABI (2010), Doctor Honoris Causa în Literatură (2019), fondator al revistei Acta Neurologica Moldavica, director al Casei de presă şi editură Contact international şi, împreună cu soţia, Julieta Carmen, al revistei Contact international, din 1990. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, onorat cu zeci de premii de pe întreg mapamondul. Mare Maestru Rosicrucian, Locotenent Mare Comandor al Ritului Scoțian Antic și Acceptat, membru al Ordinului Cavalerilor Templieri și al Cavalerilor de Malta A publicat poezii, eseuri, proză scurtă în reviste din întreaga lume și este autor a peste 120 de cărți (medicină, filosofie, beletristică etc.). Cercetările, eseurile, proza, poemele sunt traduse în engleză, franceză, italiană, greacă, arabă, germană, macedoneană, hindi, marathi, spaniolă şi chineză.

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Claudia Motea

BRÂNCUȘI, MON AMOUR! Din Monoloagele Iubirii

Mademoiselle Pogany Stați! Attendez! Mă recunoașteți? Sunt eu, Pogany! Mademoiselle Pogany. Cea cu ochii exoftalmici. Vedeți cum sunt?! Mi-au ieșit ochii ca la un melcușor, pentru că îl caut, îl caut, îl caut pe Brâncuși. Victorie! Victorie! Constantin, mon amour, am învins! Am învins, aici, la New York! America e la picioarele noastre! Succes răsunător la marea expoziție din New York… Anul 1913. M-ai cioplit, șlefuit, și acum sunt prima ta capodoperă. Prima ta iubire celebră. Domnișoara Pogany! Din 1909 până acum… patru ani… doar patru ani… și între noi s-au întâmplat minuni. Șampanie. Și ceapă! Da, și ceapă! Bem șampanie și mâncăm ceapă, oameni buni!!! Pentru că așa vrea Brâncuși. Și pentru că așa vrea Brâncuși, așa vreau și eu, Pogany. Noroc! A notre bonne chance! A votre bonne chance! Et à votre santé! Constantin… Voi pleca, știi… acolo, peste ocean, dar uite, ține asta… Ți-am pictat ceva… Mesajul îl știi deja… Seretlek... e în maghiară… Și aici, în franțuzește, uite, ți-am scris ceva. Și încă ceva, și încă ceva! Mai bine, uite, ia-le pe toate, acum. Îți voi scrie din nou, altele… și altele… pentru că acum eu știu… moi, je connais 12

que toute ma vie… toată viața mea va fi o epistolă de iubire pentru tine. Adieu! De fapt, e doar un „Au revoir!”, pentru că acolo, adânc în sufletul meu, e scris deja: Margit Pogany, Ibovnica ta statornică. Nemuritoare. Pour toute la vie! Și acum, încă o gură de șampanie. Mă înalț și zbor. Australia, nou pământ al Făgăduinței, attends-moi!!! Brâncuși… Pour toute la vie! Maria Tănase Neică Costache? Bună ziua, oameni buni! Neica Costache e cumva peaici? Îl văzurăți? Nu-l văzurăți? Uite că-i adusăi un vin ghiurghiuliu. Doar puțin, așa, de gust, că știu că are încă mult de lucru. Ăștia, ia uitați-vă aici, sunt struguri de ăia de altoi, stropiți cu apă vie de pe Jii. Știu eu... Neica, de cum ia o-nghițitură, cum îi trece dorul de-acasă. Dar unde-o fi, Doamne?! Neică! Neică Costache! Ia uite, mă, bată-te norocu’ să te bată! Te cocoțași iară, tocmai acolo sus, pe Coloană. Mare ți-e puterea, Doamne! Omul ăsta nu-i degeaba Brâncuși… Cât e ziulica de mare stă la sfat cu Dumnezeu, mângâie Infinitul și bate-n Piatră. Iar fumezi, Neică? Stai, mă, că scrumezi pe noi! Haide, coboară jos, că uite, venii! Sunt eu, Maria matale! Da’ ce ți se zburli părul așa? Hai, că nu-ți cer nimic. Din con-

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 tră, ți-adusăi și vin, pursânge oltenesc, și o țâră de caș, uite ceapă de-aia roșie, și aici e pâine frământată de mânuțele mele. Ei, se cam arse pâinea asta în vatră, da’ mă ierți matale! Și să știi că eu nu mai fumez. Zău, uite zic zău... Pe sfânta cruce, dacă te mint! Așa că nu mai mor de tânără, de cancer la plămâni, cum îmi tot zice doctorul ăla și, în ultimul timp, cum îmi zici și matale. Așa că am o grămadă de ani buni să te tot iubesc. Vezi unde țin țigara acum? Aici, la ureche. Când am poftă, doar o iau, îi fac așa – o miros, ptiu, că bună e! – și o pun la loc. Scot deaici... În sân, am busuioc. Îl scot și-l rumeg, merge neam, ca focul. Cântă „Mi-am pus busuioc în sân, măi, / să pot avea pe vino-ncoa, / să mă iubească și să mă dorească băieții”. De Dragobete mi-am pus busuioc sub pernă, și ce cruci mari am mai făcut la gândul că-l visez pe Neica… Ei, nici de dormit n-am dormit, nici vis n-am avut. Doar am sughițat, pesemne că toată noaptea a vorbit de mine. Ah, dacă Brâncuși ăsta m-ar iubi tot așa cu ardoare ca la Paris, sau cu patos de ăla orb, fără rațiune, ca la New York!... Doamne, ce frumos ne-am iubit noi românește pe-acolo! Dacă el m-ar mai iubi, nu m-aș mai uita la nici unul dintre voi, bărbații. Dragostea asta oltenească… Dumnezeu să te ferească de ea, te scoate la primăvară galben ca turta de ceară. După Neica, de cum l-am văzut acolo, la Expoziția Populară din Paris, mi s-au aprins și inima, și călcâiele. Două zile și două nopți n-am mai ieșit din atelierul lui. S-a dus pe apa Senei recitalul meu de la restaurantul parizian. Totul pentru mon amour, Brâncuși! Iar bietul domn Dimitrie Gusti era numai foc și pară. Uite-așa își rodea unghiile... Neică, neică, ce tânără eram! Aveam 25... Și matale, parcă 62. Mda… Ei, asta nu conta. Erai cocoș! Ș-apoi New Yorkul...! Am cântat și am dansat sus, cocoțată pe mese, „Ține, Leano, cu Roosevelt!” Fiecare a-nțeles ce-a vrut și cum a putut. Ce succes fulminant, tocmai în fața lui Roosevelt, președintele Americii. Tare te mai stima omul ăsta, Neică Costache! Și lui Rockefeller, marele Rockefeller, cum i-ai dat matale mătura să-ți măture atelierul, atunci când te-a-ntrebat ce să facă el pentru Domnia ta… Și șampania curgea, curgea în valuri. Beam șampanie și mâncam ceapă, ca la noi acasă. Așa e, Neică?

Hai, spune și matale ceva! Înainte nu-ți mai tăcea gurița. Erai ca o meliță. „Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru câte o Pasăre Măiastră!” Apoi, după un timp, de ce oare te-oi fi schimbat?! M-ai făcut „Casandră antică, plângătoare profesionistă, ajunsă bună pentru zaiafeturi de trântori”. Oameni buni, cică eu nu cânt, eu bocesc! Da, așa a zis Neica. Mă, Neică, păi când o să te duci pe ultimul drum, cine-o să te plângă oare mai mult ca mine, cu lacrimi fierbinți și bocete adevărate? Hai, că iar mă necăjii, chiar dacă-mi propusăi, înainte de-a veni la matale, să nu mă mai necăjesc. Numai eu știu cât de dragi îmi sunt Cântecele mele! Neică, tu chiar nu te dai jos?! Haide, uite, vino aici, la Masă! Promit că stau mută, pun lacăt la guriță, medităm amândoi la Masa Tăcerii. Vii? Hai, vino, că nu mai pot de dorul tău! Vino să te strâng o țâră-n brațe! Auzi, vrei să-ți arunc acolo, sus, inima mea? Ia stai, că uite, am ceva poate mai bun! Uite-aici, ce piatră frumoasă ți-adusăi. Ți-o arunc? Și asta e tot de pe Jii. Dă-i viață, păsărește-o cu măiestrie și las-o să zboare acolo sus-sus, lângă toți îngerii ăia ai tăi! Și poate mai încolo îți faci timp și pentru mine. Pentru marea și neșlefuita ta Pasăre Măiastră care te iubește. Mă auzi, Neică? Te iubesc, și pentru tot restul vieții am să te iubesc! Hai, mă Neică Costache, coboară odată! Coboară, că dacă nu, mă sui eu acolo la matale! Olelică, văleleu, da-naltă mai e Coloana asta! Chiar că nu te lași până n-o faci Infinită. Păi, să știi că și soarele o să se odihnească pe ea când o fi obosit. Neică! Ia auzi! Ăsta e un cântec de-al meu. Cânt să mă înalț, să vin și eu acolo, sus... Neică Costache! Nu-i așa... că nu-i departe Cerul atunci când iubești? Eileen Lane Constantin, Constantin! Psss… Come! Come here! Hai, spune-mi… spune-mi: ce-au zis rudele tale? Tu chiar le-ai spus că sunt fiica ta?! Și ei… ce-au zis? Chiar te-au crezut? Pe bune? Ok, bine, bine. N-o să mai am nicio prejudecată. Uite, scot toate gândurile negre din căpșor, le fac așa, ghem, le arunc și calc pe ele. Tot pe loc, pe loc, pe loc, / Să răsară busuioc! Kiss me! Încă o dată! Sărută-mă! Hai, alintă-mă cu nemuritorul tău Sărut. Doamne… Sunt atât de fericită că sunt cu tine aici! Camera asta, în care te-ai născut tu, e atât de mică, dar e așa de 13

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC mare! Și patul… nu scârțâie. Miroase a tine peste tot. Aaaa… Ce cămașă frumoasă ai… beautiful, beautiful! Dar și eu, nu? Cum îi spui? IE?! I-E. IE! Și astea? What are these? Ca-trin-țe? Ale mamei tale? Your mama? Stai, nu te mișca, don’t move! Lasă-mă să mă uit în ochii tăi. În inima ta. În viața ta. Mi-e inima ca un prunc nou-născut. Dacă nu o iubești, plânge... Ia, sunt urâtă?… Frumoasă?! Beautiful! Vezi… Joc cum m-ai învățat. Hora gorjenească. Seamănă cu Irish dance… Constantine, hai să facem o nuntă aici să răsune village-ul! Tot satul ăsta. Ho-bi-tza! Hobitza! Brâncuși, o iei de nevastă pe Eileen Lane? Da! Eileen Lane, îl iei de bărbat pe Brâncuși? YES! DA! Yes, yes, yes! Ia-mă de nevastă, Constantin! Nu-mi lua doar esența și chipul pentru STATUIE! Ia-mă de nevastă! Ia-mă de nevastă! Peggy Guggenheim Jurnalul meu de board spre America!... O la la la la la la! My big and crazy love from Paris! BRANCUSI! Citește: Peggyuță! Peggyuță! Așa m-a alintat mereu, până în ultima clipă, când mi-a adus Pasărea la mașină. Da! Și lacrimile îi curgeau pe obraji. Eu chiar nu știam de ce plânge… Plângea pentru că nu mă mai vedea niciodată, sau pentru că se despărțea de minunata lui sculptură?! M-am uitat adânc în ochii lui și purtam aceeași întrebare în suflet… Omul ăsta este un țăran viclean, sau

un zeu adevărat?... Apoi, acel flashback cu toată povestea noastră de iubire... De cum am pus piciorul la el în atelier, am încercat să-l seduc… să-mi lase din preț la Pasăre. Îmi ceruse 4.000 de dolari! 4.000 de dolari la sfârșitul anilor ”30 erau bani, nu glumă. Bineînțeles că nu i-am dat… El încă nu știa că sunt progenitura unui mare negustor evreu… Marele Guggenheim! Dar eram fascinată de Pasăre. Acele aripi ale ei nu erau aripi. Erau însuși Zborul! Am pus capul pe pieptul ei și i-am ascultat inima. Ce tare mai bătea!!! Bum! Bum! Practic, a dat viață inimii mele, care în acel moment era încă sfâșiată de pierderea tatălui meu odată cu scufundarea Titanicului. Și atunci, El, Brâncuși, at first sight, a devenit iubitul meu, amantul meu, prietenul… și confident. Era unul dintre sutele de amanți iubiți care au trecut prin budoarul meu. Ah… Dar ce pasiune! Ce clipe de iubire! Îmi satisfăcea toată extravaganța ființei mele. În 1940, a trebuit să plec. Războiul venea și am hotărât să mă întorc acasă, în America. Un singur regret, totuși… Cu toată iubirea asta, n-am reușit să-i scot din minte nici complexul persecuției, care-l însoțea pretutindeni, și nici marea obsesie că oamenii îl spionează. În schimb, i-am oferit cei 4.000 de dolari pentru Pasăre… Dar mai întâi i-am schimbat în franci și am câștigat și eu 400 de dolari!

FAMILIE Sculptura: Mihai Jitaru

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Claudia Motea este o actriță româno-canadiană cu o personalitate artistică atipică pentru că pe lângă profesia de actriță, ea reușește să se impună pe scena vieții culturale românești și internaționale și ca poetă, scriitoare, dramaturg, scenaristă, traducătoare și profesoară de artă dramatică. Astfel, ea apare sub lumina reflectoarelor cu mult succes, de la București până în Los Angeles, deținând numeroase distincții în țară și în străinătate, în primul rând, ca actriță-one woman show și ca dramaturg. În prezent este director artistic al Teatrului Nostrum, teatru afiliat Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, profesor de artă dramatică la Centrul Cultural UNESCO Mihai Eminescu din București și reprezentant Editura Creator, care face parte din grupul de firme Libris, pentru evenimentele de lansare de carte București. La Gaudeamus 2019, noua sa carte, MUCH LOVE – Decalog Teatral / Libris Editorial, a fost aleasă pentru o campanie a Radiodifuziunii Române, fiind promovată și recomandată ca una dintre cele mai îndrăgite cărți ale acestui târg. Piesa BRÂNCUȘI, mon AMOUR!, inclusă în acest volum teatral, o coproducție româno-suedeză, recent a avut premiera în Suedia, la Karlskrona, și urmează să fie tradusă și publicată în nouă limbi, având ca destinație semnificative reprezentații teatrale printr-un turneu european și în America. Printre premiile de referință naționale și internaționale ale Claudiei Motea, amintim: Magna cum Laudae oferit de Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film România – U.A.R.F.; Premiul de Excelență în cadrul Galei Celebrităților 2016; Femeia Anului la Gala Femei de Succes 2018; Premiul Cartea Anului 2019 în Israel pentru cartea sa Shalom, Israel!, iar recent, în luna iunie a acestui an, a fost premiată la Academia Română cu Premiul Cronica Timpului, acordat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR). Toate cărțile ei se bucură și de formatul ebook și pot fi găsite pe www.libris.ro.

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Marin Dumitrescu

Lângă București

Doină Limba mea a coborât din limba dacă, Îi strig timpului să treacă Și-mi trag visul ascuțit din teacă. Moartea am s-o tai la beregată Și-am să-i las vâna tăiată Și-am să cânt Hora Stacată. Vino dragă să mă vezi călare Pe un cal universal de sare Galopând în zori pe mare. Flutură cămașa mea pe spete, Stelele rămân încete, Calul meu paște planete. Unde-i moartea?, s-o omor, Să-i fac rană grea la zbor, Ah!, pe moarte s-o omor.

Mureau pe rând de foame zeii Pe când fierbea oceanul fără pești Și cerului albastru îi cădeau cerceii Tocmai lângă București. Nu erau atunci orașe mari și roșii Și nici oameni un erau, albaștri, Dar se răceau încet fricoșii De din cer veniții aștri. M-am încumetat atunci să fiu de piatră, Întâi încet, apoi din ce în ce mai tare Și auzeam cum râul peste mine latră Până m-am ridicat puternic în picioare.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Vârsta Vârsta e o măsură a oaselor, Este trecerea pe pământ Și amintirea frumoaselor Clipe din ceea ce sunt. Vârsta este chiar timpul sedimentat În ceea ce eu numesc arhitectură, Construită din întâmplări și imediat Strigată de gură. Abia după aceea vine istoria, Neuitând nimic și neascunzând, Ci dimpotrivă, având memoria A tot ceea ce am fost și sunt. După care vin eu, ca o fereastră, Ca o deschidere, înspre viitor

Și îngenunchez în fața dumneavoastră, Și mă ridic la ceruri gânditor. Și de aici, tot ceea ce simt e greu De explicat însă încerc, convins Că vârsta m-a cronometrat mereu Și că timpul nu mă vrea ucis. Și cine ar putea să mă ucidă Dacă însăși moartea nu e de acord, Într-o libertate vrea să mă închidă Undeva, la Polul Nord. Sunt mai albastru decât steaua Și mai precis ca o secundă Și când îmi beau cafeaua Timpul merge să se tundă.

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Temă pentru acasă Logica metamorfozei Până și moartea mă iubea când eram tânăr. Beam cu ea seara, vise de aur și de rubine Și nu mă durea capul și nici boala din umăr Și uneori scriam versuri și scriam bine. Istoriile care mi s-au povestit sunt sângeroase, Religia este și ea plină de sânge și de durere Și pe urmă, lipsește timp și o grămadă de oase, Care să sprijine cu adevărat realitatea acestei ere. Am înțeles cât se poate înțelege despre lume, Am elaborat propria mea teorie despre univers Am ridicat logica în picioare și i-am dat nume, Pentru că o găsisem bolnavă și așezată invers. Însă acum nu mă aplaudă nimeni sau nu aud, Noaptea mă învelesc cu o plapumă rece să dorm Și mă trezesc a doua zi în grădină verde și ud, Pregătit să înfloresc și să mă transform. 18

Cu tristețe mă surprinde în zilele noastre, Asemănarea dintre un accident cerebral și un accident Cosmic, pentru că amândouă provoacă dezastre (nu contează și este chiar indiferent acolo unde se întâmplă) În îndepărtările reci și albastre Sau între ureche și tâmplă. Dar mai ales mă surprinde asemănarea între Cosmos și un organism viu, pentru că întâmplarea Poate fi explicată în amândouă împrejurări ca o luntre Între doi munți de unde s-a retras demult marea, Lăsând în urma ei, ca dovadă, piatra și sarea Și pentru că împotriva înțelesului sunt întâmplările Care pot muta munții și mările.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Planuri Mi-am făcut planuri pentru eternitate Când eram copil și răsfățat acasă Și aveam mâinile curate Și musteața de adolescent nerasă. Cerul însuși se uita la mine Mirându-se de existența mea, Certându-mă cu vânturi line Și... mai aprinzând o stea. Îmi amintesc și mă cuprinde nostalgia, Cât de naiv puteam să fiu crezând Că dacă citesc filosofía Pot să trăiesc râzând, Dar s-au deschis întruna orizonturi În viața mea de vagabond frumos Și am agonisit idei în multe conturi Mergându-mi toate zilele pe jos Și azi sunt vai de capul meu și trist, De-atâta mers m-am rătăcit departe, Nu mai am planuri și scriind exist Mai mult de jumătate într-o carte.

Copil cu aripi

Mi-a căzut în față un copil frumos și gol, Avea în spate aripi învinse de nămol Cum se zbătuse în ploaia lungită până acum, Iubita mea nu l-a văzut și nimenea din drum. L-am luat în brațe și acasă l-am adus, De-atunci sunt două veacuri și încă doarme dus. Sub streașină își cântă fluturele zborul, A început să-mi fie teamă, pun zăvorul. În patul meu de lemn și vechi s-a ghemuit, Acest copil cu aripi îmi seamănă leit.

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Cezar Viziniuck MARIA Dezbracă-te de clipele negre Și urcă în trăsura viselor, Maria. Și eu și tu am visat Ne-am învelit într-un sărut de hârtie, Am privit doar răsăritul Iar apusul a fost îmbrăcat în sânge. Acoperă-te cu marea în toamna asta. Din înghețul iernii de mâine Fă o eternă vară. În nopțile mele luna urlă la lupii Ce mișcă din mine, Dar tu, Maria, ai farmecul de a schimba luna în soare. În visul tău doar marea El poate deveni un coșmar. Iubește albastrul cum eu iubesc cerul ochilor tăi. Iubirile uneori se pierd sau se recâștigă Uneori mor alteori persistă Știu că tu ai rămas în inima mea Precum un războinic pe câmpul de luptă Când te-am atins cu adevărat iubire Am știut că veșnic mă vei stăpâni 20

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

*** era toamnă și frunzele cădeau pe alei pustii fără noi crezusem atunci că vom bea o cafea împreună pe vreo terasă ruginită doar noi doi dar ai dispărut și odată cu tine și vara înghețul și o iarnă cumplită mi-a amorțit speranța într-un Crăciun fără brad

*** Diminețile cândva aveau gust de cafea proaspăt măcinată De dragul unui nou început ieșeam pe betonul rece și priveam cerul Lumina lui era lungă de pe pieptul tău până departe Dincolo de castelul fantomă a unui Quijote renăscut Cu aripile pline de rouă zâmbeam albastrului și trăiam A face dragoste dimineața e ca și cum ai crea un poem Răscolind valurile nervoase ale unei mări în mijlocul iernii Apoi ca o furtună de vară când soarele se arată curcubeul e orgasmul suprem A face sex dimineața e ca un world trade center de după 11 septembrie Când totul pare suprem și devine cenușă Sunt atâtea dimineți în care străzile sunt pavate Cu iluziile unor zile pierdute Nu mai regăsesc strălucirea zorilor Nici nopțile nu mai au lună și stele Doar un înger căzut mă înghiontește uneori Îmi șoptește în urechi urgiile viitoare Dar eu nu cred în mâine Dacă viitor nu e nici pedeapsă nu-i

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

*** Măsor sub mine viitorul privindu-l aprig din trecut. Mă calcă în picioare dorul Nimic a fost, nimicul s-a pierdut. Mă simt ca Diogene-n piață Căutând cu lampa-n mână O iubire sau poate o speranță. Dar timpul, ah, timpul mă sfărâmă. Da, îmi cunosc menirea, locul Sunt precum o lumânare Ce nu-și părăsește soclul. Îmi pun foc, îmi dau târcoale Apoi mă sting suflând spre mine. Nu mă mai văd, nu îmi vorbesc Atunci când lor le este bine, Dar în obscuritate îi aștept Topit de dori. Eu îi iubesc!

Jurnalul unui sinucigaș ratat Tac... dar nu-i decât o altă formă a rostirii. Dorm... stare secundă a vederii. Zbor... spaimă eternă a căderii. Sunt... falsă oglindă a nemuririi. Râd... mască de taină a durerii. Cad... veșnicul dans al înălțării. Cânt... aripă pură a tăcerii…

LACRIMA LUI GRIGORE Sculptura: Mihai Jitaru

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Violeta Mihai

BĂRĂGANUL în tipologia spațială a lui Panait Istrati Spaţiul istratian, conturat geografic, nu este continuu, ci are configuraţia unei tabere, divizate pe regiuni, fiecare dintre acestea având propria calificare concretă şi distinctă: câmpia, stepa, pădurea, balta, râul, fluviul, marea, muntele, deşertul, golul etc. Câmpia, fragment al stepei, care ţine din Bărăgan, nordul Mării Negre până la Munţii Ural, formă majoră de relief, are cel mai mult spaţiu consacrat în opera lui Panait Istrati, de aceasta legându-se existenţa sa încă din primii ani de viaţă şi până la întoarcerea în ţară sau la moarte, survenită în 1935. Panait Istrati este cu certitudine unul dintre cei pe care ni i-a dat spaţiul Bărăganului, „o realitate psihică certă, el are misterele lui, lumea lui, folclorul lui, după cum are animalele şi mai ales plantele lui – el are ethosul lui moralo-cosmic”1 , replică şi complement al uneia dintre lucrările celebre din perioada interbelică, Spaţiul mioritic, semnată de Lucian Blaga, un contem1 Vasile Băncilă, Spaţiul Bărăganului, Brăila, Editura Muzeul Literaturii Române şi Editura Istros-Muzeul Brăilei, 2000, p. 9.

poran care-l va califica pe autorul cărţii dedicate Bărăganului drept „primul interpret serios al operei sale”. De la beletristică la filosofie, de la memorialul de călătorie la eseu, de la cronică la reportaj, în toate scrierile posibile se observă diferenţa dintre cei care consideră muntele coloana vertebrală a lumii, un spaţiu al eternei binecuvântări, a cărui sacralitate se manifestă la nivel uman printr-o energie benefică, şi cei care văd în câmpie un spaţiu al evaziunii, o scenă pe care se pot considera în voie actori sau numai spectatori privilegiaţi, între un Lucian Blaga şi un Vasile Băncilă, un Ion Creangă şi un Ştefan Bănulescu, un Calistrat Hogaş şi un Panait Istrati, un Mihail Sadoveanu şi un Fănuş Neagu. Fiinţele umane nu pot fi comparate, pentru că fiecare este unicat în ordine biologică şi intelectuală, un conglomerat de date dobândite ereditar sau asumate la un moment dat prin mediu şi educaţie. Oamenii muntelui se cred superiori celor de la câmpie, au putut contempla în voie existenţa dură a celor de la poalele lumii 23

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC lor, privindu-i de sus, adesea dispreţuindu-i pe cei care trudesc cu palmele, lăsaţi de Dumnezeu să se lupte singuri cu seceta sau cu puhoaiele, cu lăcustele sau cu ţânţarii, cu lupii sau cu alte dihănii coborâte de pe plaiul mioritic în ierni năpraznice. În schimb, locuitorii de la şes cred că nu există nimic pe lumea asta care să fie mai credincios fiinţei umane decât pământul, câmpia, de o fidelitate în care nu reuşesc să încapă bucuria devotamentului, generozitatea, înfiorarea în faţa măreţiei cerului şi a lumii.

violacee ale ciulinilor ursuzi reprezintă dorinţa de libertate, dragostea de viaţă care-i însufleţeşte pe toţi dezmoşteniţii obligaţi de destin sau de cei care se consideră semenii lor să meargă cu privirile-n pământ, limitându-şi câmpul vizual la elementele strict sugestive ale mizeriei fizice care-i însoţeşte asemenea propriei umbre: pământul nisipos, pe care îngenunchează cu faţa spre răsărit, acolo de unde plecase fără speranţă, doniţa cu păcură, mirosul ţarinei umede, pământul nesigur.

Câmpia este spaţiul infinit pe orizontală şi a făcut din locuitorii săi nişte sclavi, i-a redus la stadiul de homo erectus doar pentru a-şi construi bordeie săpate în pământ şi pentru a se numi bordeieni, dacă ne amintim o clipă de tragismul celor deportaţi în Bărăgan, condamnaţi să scruteze veşnic depărtările monotone, să le transforme în pământuri nesigure, dar în care măreţia cosmică este la ea acasă, indiferentă la eforturile unora de a o discredita. Ciulinii Bărăganului (publicată în 1928) este cu adevărat cartea în care descoperim farmecul depărtărilor nesigure strâns legat de existenţa rudimentară a fiinţelor condamnate să cadă sub coasa unui destin potrivnic, la moarte timpurie, fără nădejde de evadare. Este opera care înalţă destinul unor oameni simpli, consideraţi analfabeţi, taraţi, nenorociţi, la înălţimea pribeagului considerat de confraţi „un Gorki balcanic” (Romain Rolland l-a numit astfel în Chira Chiralina), este o secvenţă din marea epopee a lumii în care pragurile de trecere dintre vârste, copilăria, adolescenţa şi maturitatea, sunt privite din acelaşi unghi de vedere din care privesc ţăranii din Bărăgan, „cu ochii crunţi, cu acea istovire a privirii pe care o recunoşti la cei care muncesc greu sub pământ, sau pe pământ, neiubindu-şi munca, în sfârşit, cu silnicia celor săraci din tată-n fiu, moştenind, odată cu blestemul trudei, şi ura faţă de tot ce-i înconjoară, o ură fără revoltă, o ură mocnind în ei ca un foc de lumânare, o ură fără glas, fără mânie, dar cu mânie adunată multă vreme şi cine ştie când izbucnită pe neaşteptate”, cu duşmănie de moarte. Lumina soarelui orbitor care-şi împrăştie razele pe tot cuprinsul împodobit cu diamantele

Opera lui Panait Istrati poartă în ea farmecul depărtărilor, ceea ce face din el un pictor, un artist deosebit, fantastic, ştiind să discearnă între galopul ciulinilor în lumina incertă a începutului zilei şi pacea înfiorată a amurgurilor: „În Les Chardons du Baragan, de pildă, Istrati are gesturi de vrăjitor. Îşi îmbată mai întâi cititorii cu poezia ciulinilor şi a spaţiului infinit, apoi, un imperceptibil semn al baghetei, şi naratorul apare de nicăieri”2 .

Intensitatea gândului, plastică şi elegantă ca text, simplifică trăsăturile esenţiale ale unui fragment de peisaj lucrat în contraste decisive: „când soseşte toamna, întinsele câmpii de ţelină ale Munteniei dunărene încep să trăiască, timp de o lună, existenţa lor milenară. Aceasta începe chiar în ziua de Sf. Pantelimon. În ziua aceea, vântul dinspre Rusia, pe care noi îl numim Muscalul sau Crivăţul, mătură cu suflarea lui de gheaţă nesfârşitele întinderi; dar, cum pământul arde încă, înfierbântat ca un cuptor, Muscalul îşi cam rupe dinţii în el”3 . Cine vede în Ciulinii Bărăganului aluviuni orientale, înecate în împărăţia ciulinilor, ale căror dimensiuni amplificate prin insistenţă trimit la literatura fantastică, de tip eliadesc, rămâne doar la suprafaţa lucrurilor, căci această imagine este făcută să persiste în durata unei singure clipe. Registrul fantastic se caracterizează prin fixarea unui univers supus de fapt şi în mod real devenirii. El oferă cititorului o imagine corecta2 Gabriela-Maria Pintea, Op. cit., p. 65. 3 Panait Istrati, Ciulinii Bărăganului, vol. Neranţula, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 461.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 tă a lumii, pe când în Ciulinii Bărăganului imaginea ne apare lipsită de înfrumuseţări sau de corectări care s-ar opune afirmării principiului devenirii. Imaginea fixării spaţio-temporale este văzută din perspectiva unui narator care-şi asumă participarea la acţiune ca martor al unor evenimente cheie, cu putere de a schimba destinul unui întreg neam hărăzit să suporte toate capriciile Bărăganului singuratic: „Pe spinarea lui, niciun copac! Şi de la un puţ la altul, ai tot timpul să mori de sete. Nici împotriva foamei nu prea e treaba lui să te apere”4 . O altă imagine, de astă dată simbolică, vine să contureze o situaţie privilegiată: „O pasăre care zboară între două lanţuri de munţi este ceva demn de milă. Pe Bărăgan, aceeaşi pasăre urcă, cu ea în zbor, pământul şi depărtatele lui zări. Întins pe spate, simţi cum talerul pământesc se înalţă spre zenit. E cea mai frumoasă ascensiune ce poate s-o facă nevoiaşul lipsit de toate”5 . Aceasta este imaginea ce stăruie în memoria afectivă a celui plecat de la câmpie cu o mie de ani în urmă, lăsând în spate podeaua cu pământ pe jos şi având drept ţel major zgâriatul parchetului unei clădiri destul de impunătoare, însă marcată de morbul unei morţi care se apropie la fel de tăcută şi egalizatoare pretutindeni. Pasărea care zboară între cele două lanţuri de munţi este, fără urmă de îndoială, mesajul cerului, eternitatea, eliberarea de greutatea pământească, imaginea sufletului care s-a rupt de trup, cunoaşterea spirituală, un crâmpei din cântul genezei, căutarea iniţiatică. Zborul este dorinţa de sublimare, de căutare a unei armonii interioare, de putere de a depăşi conflictele, sentimentul neputinţei de pe pământ, concretizat în ideile de înălţime şi centru. Muntele are în semnificaţia lui stabilitatea, ideea de imuabil, uneori chiar de puritate, or aici nu este cazul, şi, potrivit vechilor sumerieni, reprezintă masa 4 Panait Istrati, Ciulinii Bărăganului, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 462. 5 Op. cit., p. 462.

primordială nediferenţiată, punctul de întâlnire dintre cer şi pământ, sălaşul divinului, îndepărtarea de starea primordială, sălaşurile sufletului sau palatul lăuntric, calea care duce spre cer sau măreţia şi trufia oamenilor care, în ciuda visurilor obscure de grandoare, nu pot fugi de atotputernicia lui Dumnezeu. Muntele reprezintă aşadar un capăt al evoluţiei umane, culmea, ultima treaptă a ierarhiei evoluţiei spirituale6 . Câmpia este, în schimb, simbolul evoluţiei spaţiale, al nesfârşitului terestru, cu toate semnificaţiile orizontalei, denumire specială a lumii celeilalte, este ţara ideală a oamenilor, antiteza infernului, simbolul paradisului7 în care intră cei drepţi după moarte. La Panait Istrati, câmpia este paradisul terestru în care-şi află sălaş atât în timpul vieţii, cât mai ales după moarte, cei drepţi – nume dat în ordine simbolică, deoarece nevoiaşul este temelia neclintită care aşează fiecare lucru la locul său, instituind o ordine după măsură. El este creatorul care îndeplineşte funcţia balanţei, realizând el însuşi unitatea. Aparţine veşniciei, neluând în seamă fărâmiţarea timpului, legată de eternele munci ale câmpului. Are rolul unei adevărate puteri cosmice, punând ordine în sine însăşi şi apoi în cele din jur. De aici şi funcţia de judecător al pământului şi al oamenilor. Fiinţă oarecum tăcută, chiar dacă ştie să facă haz şi să spună glume când i se oferă prilejul, locuitorul Bărăganului ascultă cuviincios mai mult decât vorbeşte. Un motiv ar fi existenţa lui grea şi speranţa că ar putea fi cineva care i-ar putea arăta cum ar munci mai cu folos pe îndărătnicul lui Bărăgan. Pragmatic nu este, pentru că gravitatea celui născut în Bărăgan este dată de visare, gânduri, înălţare şi pântec gol, nu de darurile pe care i le-ar putea oferi pustietatea care ascunde apa în străfundurile ei şi unde nimic nu răsare de la sine, în afară de ciulini, tot ce Bărăganul poate să îndure pe spinarea lui. Buruiana dracului e ca şi buruiana omenească: cu cât e mai lipsită de trebuinţă, cu atât ştie să se apere cu înverşunare. 6 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Editura Artemis, 2002, pp. 321-326. 7 Op. cit., pp. 333-334

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC Este în ordinea Universului ca răul să prolifereze mai repede şi în dauna binelui, însă „ce siguranţă avem noi despre ce este sau nu trebuincios pe pământ?” Este interogaţia unui narator-martor care înregistrează cu fidelitate suita întâmplărilor exemplare, capabile să metamorfozeze ascendent şi descendent, să răsplătească sau să pedepsească o umanitate rătăcită, responsabilă de faptele săvârşite. Câmpia nu se opreşte aici, căci Bărăganul are similitudini cu alte continente, cu alte spaţii, într-o altă ordine a evenimentelor: drumul Damascului cu Baptuma – păduricea care era locul de plimbare al locuitorilor capitalei siriene – continuă cu o câmpie „cu drumurile ei gloduroase şi colibele beduinilor, îmi păru moartă, asemenea simţurilor mele”, iar de pe dealul nisipos, cu totul sterp şi pustiu „departe, în vale, Damascul, presărat cu cupole şi minarete care dominau nenumăratele terase, îmi apăru ca un imens cimitir, îngropat în pulberea lui albă”, în timp ce sus, pe cer: „la apus, cerul era roşu ca sângele. Nori grei, ca de sânge închegat, se târau aproape de pământ, luând întruchipările cele mai fantastice, una mai grozavă ca cealaltă”. Sunt elemente care definesc un anume spaţiu. La început este spaţiul posibilităţilor, al tuturor iluziilor, însă, când se transformă într-un spaţiu al realizărilor, începe să-şi piardă din calităţi, iar în final, când nicio bucurie nu pare să se adăpostească aici, pare că se transformă totul într-un imens cimitir, de dimensiunile întinderii globului pământesc. Panait Istrati evocă o anumită credinţă în unitatea fundamentală a fiinţei, aparenţele sensibile având doar o valoare iluzorie sau pasageră. Schimbările de formă nu par să afecteze personalitatea adâncă, aceasta păstrându-şi numele şi psihismul. Această metamorfoză a fost poate expresia dorinţei, cenzurii, idealului, sancţiunii ivite din adâncimile subconştientului, luând formă în imaginaţia creatoare. Este, aşadar, un simbol de identificare, la o personalitate pe cale să se individualizeze, care nu şi-a asumat cu adevărat totalitatea eului său şi nici nu şi-a actualizat toate puterile. Unele metamorfoze 26

presupun trecerea prin moarte şi privesc personaje predestinate, marcate pentru o misiune, depozitare ale aspectelor multiple ale adevărului. Acesta este locuitorul Bărăganului care nu cunoaşte semnificaţia metamorfozei sau că transformarea ar putea presupune moartea. Copilul este la fel de visător ca şi maturul şi încearcă să-şi îndeplinească visul de a întrece ciulinii în împărăţia lor, care „vin Dumnezeu ştie de unde şi se duc Dumnezeu ştie unde”. Despre bizara şi etern noua alcătuire a lumii stă mărturie textul romanului Ciulinii Bărăganului, care nu intră în categoria romanelor sociale, erotice sau exotice, care nu poate fi încadrat într-un model tip Balzac, Tolstoi, Proust, ci într-un model de tip balcanic, fiind înrudit cu Alexis Zorba, de Nikos Kazantzakis, romancierul grec şi însoţitorul lui Panait Istrati o bună perioadă din viaţa acestuia. Ambientul primitiv pe care îl face stăpânul propriului univers este rupt din viaţă. Nu este vorba despre existenţa exaltată de Zorba, trăind pe alte coordonate spaţiale populate de o civilizaţie cu un specific aparte, ci de o viaţă de suferinţă care nu are nimic frumos, poate doar mirajul depărtărilor, de o viaţă de luptă, un maximum de viaţă, aşa cum este ea supusă legii numite „lupta pentru existenţă” dusă de oamenii orientului, tiranizaţi de aşa-zişi intelectuali care secătuiesc seva adevăratei vieţi pline de frenezie. Plebeul Istrati este un individ de extracţie modestă cu aspiraţii lipsite de sfială – se răzvrăteşte, scoţând la iveală, fără ruşine, profesia de om, de „cetăţean al universului”, oglindită într-un episod simbolic în care părinţii lui Matache, personajul narator din Ciulinii Bărăganului, olteni amândoi, „săraci ca Iov”, au plecat în lumea largă. După nesfârşite pribegii prin nenumărate judeţe, îşi aruncară desagii în cătunul Lăteni, care se oglindeşte în Borcea, „această fiică a Dunării care cutează să se măsoare cu ea”8 . Pentru cel care trăieşte la modul concret pe Bărăgan, câmpia este un spaţiu real, este calea 8 Panait Istrati, Op. cit., p. 466.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 pe care o străbate fiinţa umană de la naştere până la moarte, îndurând frigul, foamea, boala, ura, torturile morale ale semenilor, conştientă sau nu de efemeritatea scurgerii sale prin lume. Pentru cel care citeşte Ciulinii Bărăganului, câmpia este spaţiul reprezentativ, apare cu funcţie simbolică şi este responsabil de acţiune, deoarece reprezentarea spaţială este o acţiune interiorizată. Pentru cel care scrie Ciulinii Bărăganului, câmpia este un spaţiu subiectiv, este prietenul care îl păstrează aşa cum este, el ţine în inepuizabilele sale alveole numite memorie un timp comprimat, el este o rezervă de veşnicie împotriva timpului, este un loc al realizărilor. În prima parte a Ciulinilor Bărăganului, până la goana ciulinilor, spaţiul este esenţial. Mişcarea desfăşurată în spaţiu e „condiţia unei promisiuni” reprezentate de goana ciulinilor, „traversarea rapidă a celui mai întins spaţiu posibil”9. Claustrofobia, topofobia sau dromomania ar putea fi principalele motive pentru care Bărăganul nu-i ajunge lui Panait Istrati, ci încearcă şi alte întinderi, călătorind spre răsărit, spre lumina roşie, către care a plecat însoţit de prietenul său Nikos Kazantzakis, spre stepa rusă, văzută la începutul călătoriei ca un tărâm al luminii renăscute şi biruitoare, iar la sfârşitul acesteia, ca tărâm al morţii roşii. Spaţiul real se divide, exteriorul care încadrează evenimentele dispare, iar locul său este luat de interior. Intrarea este o deschidere, iar aceasta îşi face locul atunci când imaginea prea bogată, prea nuanţată din imaginaţie devine fragmentată, schiţată, sărăcită. Este momentul în care putem spune că Panait Istrati se desparte de un spaţiu pentru a intra în altul cu convingerea că este momentul unei dezvăluiri care va produce răsturnări de proporţii atât în conştiinţa sa, cât şi în conştiinţa contemporanilor săi. Opinia lui Romain Rolland faţă de această confesiune este prudentă, deoarece îl sfătuieşte pe scriitor să-şi înghită cuvintele: „Cunosc francheţea dumitale şi nevoia de a vorbi... Zăvorăşte-te! Cât despre condeiul dumitale, ai destule 9 Gabriela-Maria Pintea, Op. cit., p. 79.

cu ce să-l ocupi, fără să te afunzi în politică. Ai văzut acolo şi realizări mari. Povesteşte asta”10 . Răspunsul românului nu întârzie să apară, deoarece cartea pe care trebuie să o scrie reflectă nevoia de a demonstra lumii că ideologia comunistă este putredă din faşă şi reprezintă un adevărat abces care trebuie să fie spart de cineva, cartea reprezentând, în opinia sa, „o petardă teribilă, ce va răsuna în toată Europa, după cum şi titlul o afirmă: Foc şi flacără 11. La 1 octombrie 1929, Panait Istrati publica în La Nouvelle Revue Française capitolul intitulat Afacerea Rusakov sau U.R.S.S. de azi, ceea ce l-a determinat pe Romain Rolland să-l sfătuiască pe autor să-şi lege avânturile politice, deoarece nu este „deloc făcut pentru politică”. Românul este profund dezamăgit şi, în replică, îi răspunde: „Nu-ţi voi ascunde deloc mirarea mea de-a te vedea devenit un sovietic, atât de oficial”12 . Dar evenimentele se precipită şi, la 15 octombrie 1929, cartea apărea în librării, editată de Rieder în colecţia Temoignages, urmată la scurt timp de începerea atacurilor lui Henri Barbusse, menite să ducă la „asasinarea morală a scriitorului nostru”13 . Cartea s-a dovedit într-adevăr o lovitură fulgerătoare pentru toţi cei care credeau în „libertate, egalitate, fraternitate” propovăduite prin forţă de la Răsărit, iar Panait Istrati mărturisea în paginile acesteia marea minciună pe care a crezut-o până în clipa când a văzut că la ea acasă dictatura comunistă acţionează în slujba unei caste – „nomenclatura” – care, asemenea burgheziei blamate şi decimate, trăieşte într-un lux sfidător în timp ce masele populare sunt exploatate şi înfometate. Acuzat de fascism, Panait Istrati ţine piept mercenarilor conduşi de Henri Barbusse, răs10 Scrisoare din 24 februarie 1929 (n.t.). 11 Răspunsul lui Panait Istrati este din 29 aprilie 1929 (n.t.). 12 Scrisoare expediată de la Strasbourg, pe data de 28 octombrie 1929 ( n. t.). 13 Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990, Cuvânt inainte de Alexandru Talex, p. 6.

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC punzându-le prin articolul Omul care nu aderă la nimic 14, publicat de Les Nouvelles Littéraires, în care îşi demonstrează dorinţa de a face din artă un combatant pentru libertate şi dreptate socială, iar din literatură – războiul spiritual al unui popor: „Nu se poate vorbi despre Frumos în mijlocul unei omeniri care se sfâşie. Nu mai cred în niciun crez, în nicio idee, în niciun partid, în niciun om. Eu nu mă uit la ce spun oamenii, ci la ceea ce fac oamenii”15 . Atacurile lui Henri Barbusse pun multe întrebări publicului francez, deoarece calomniile autorului romanului Focul nu sunt considerate doar arme cu care se luptă partizanii; acum sunt căutate atât sursele şi cauzele atacurilor dirijate spre ţinta Panait Istrati, cât şi atacatorii aflaţi în umbra acestora. Nu rare au fost cazurile în care s-a exprimat solidaritatea cu Panait Istrati, cu poziţia acestuia, ceea ce a avut ca rezultat o amplă dezbatere publică în rândurile intelectualităţii franceze. În 1935, Panait Istrati murea, lăsând posterităţii dovada unei existenţe marcate de dorinţa de a dezvălui opiniei publice mondiale, printre puţinii, falsitatea unui „crez” care a dus la decimarea unor popoare, oroarea în faţa nedreptăţii, compasiunea pentru cel slab şi umilit, revolta împotriva formulelor consacrate de doctrina comunistă, care reprezentau pentru cel răzvrătit din naştere gratiile unei închisori. Pentru momentul în care a fost scrisă, Spovedanie pentru învinşi reprezintă un gest de mare curaj şi de totală sinceritate ieşit din graniţele obişnuitului, un strigăt de sfidare şi de revoltă, marcând ruptura definitivă de viaţa de până atunci, de tovarăşii de luptă şi de clasă, de idealurile sale cele mai preţuite, de toate speranţele sale lipsite de orice suport. Ea a făcut din Panait Istrati un om lipsit de apărare, un izolat care s-a transformat uşor în ţinta răzbunării celor care se socoteau trădaţi, printr-un act pe care-l socotea 14 Datat martie 1933, Témoignages sur la liberté – L’Homme qui n’adhère à rien, martie 1933; versiunea românească în Caiete critice, martie 1985. 15 Ibidem, p. 6.

un denunţ al trădării şi o mărturie că este el însuşi un învins. Spaţiul interior nu se poate confunda cu exteriorul, iar distanţa de 20.000 de km parcursă cu trenul, cu vaporul, cu automobilul, călare sau cu căruţa, care a pornit de la Alexandrovsk, situat în golful Kola, mai sus de Murmansk, şi a sfârşit la picioarele Acropolei, nu poate fi considerată o călătorie de plăcere: de două ori la Moscova şi în Caucaz, de trei ori în Ucraina, de patru ori Moscova-Leningrad, Republica Moldovenească, Crimeea şi Volga, Transcaucazia etc. Scriitorul nu a fost turist, a trăit, s-a dăruit oamenilor, primindu-i pe aceştia în schimb, mâncând, bând, dormind împreună, cântând şi dansând alături de aceştia. Fericiţi că s-au cunoscut prin intermediul lui Panait Istrati, l-au invitat pe acesta să revină sau să rămână, primind din partea lui promisiunea că va reveni şi îşi va construi o izbă alături de ale lor. Indiferent de statutul operei – încadrarea ei riguroasă într-un gen literar – putem considera că această literatură de frontieră pune bazele unui gen care va face epocă în perioada actuală. Memorialul de călătorie, jurnalul, memoriile sunt cele care transformă spaţiul în timp, ele înmagazinează circumstanţe şi evenimente halucinante care constituie mărturii demne de interes pentru cei care aparţin altor generaţii, trăitoare în alte timpuri şi având alte orizonturi de aşteptare. Aşadar, spaţiul interior al Spovedaniei pentru învinşi consemnează individualităţi: Moscova, Sebesch, Sofiskaia Nabierejnaia, Transcaucazia, Atena, Odesa, Crimeea, Ucraina, Bekovo, Murmansk, Kem, R.S.S.A.M., Volga, Nijni – Novgorod, Kazan, Samara, Saratov- Pokrovsk, Astrahan, Erevan, Akaltsik- Bardzia, Baku, Telav, Batum, Sukum, Novi-Afon, Gagri, Soci şi multe alte nume care alcătuiesc un spaţiu situat în interiorul imperiului sovietelor, un delir al roşului: faimoasa arcadă roşie scrisă cu litere roşii de foc, pictate „cu sângele generos al milioanelor de inimi cu care s-au aprins aceste arcuri de mare triumf şi aceste litere de flacără de pe frontierele sovietice”16 pe sub care trece un tren roşu, 16 Panait Istrati, Op. cit., p. 41.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 pe pământ roşu. Stepa nu mai funcţionează ca peisaj, muntele nu-şi are nici pe departe rolul binecuvântat, marea reprezintă doar un mijloc de transport, fluviul – o sursă de hrană, însă omul îşi conservă statutul de fiinţă care se deosebeşte de toate celelalte vieţuitoare prin cuvânt. Există în această operă istratiană o dorinţă permanentă de conservare a spaţiului interior marcat de prezenţa unui călător, tovarăş de drum, care încearcă să lase posterităţii şi altceva decât memorialul de călătorie . Cretanul şi Chefalonitul au pornit într-o călătorie care avea să le marcheze pentru totdeauna existenţa, confirmându-ne încă o dată că

destinul pe care şi l-a conturat Panait Istrati, nedrept şi ingrat, poartă ura fără motiv a unor semeni pentru care scriitorul român a avut generozitatea de a lupta cu armele care i-au stat pe atunci la îndemână. Interesantă rămâne pădurea ca mod de concretizare a acţiunii, ca spaţiu al posibilităţilor care se transformă în spaţiu al realizărilor. Spaţiul fictiv este reprezentativ pentru cei care aparţin unei anumite categorii sociale, a celor din afara legii, care-şi caută ocrotire şi adăpost în pădure. Numele său este codrul, cuvânt care desemnează o pădure mare, deasă, bătrână, care nu poate fi disociată de figura haiducului, revoltat şi proscris, şi nici de noţiunea de marginalitate.

Violeta Mihai, 1967, Brăila, absolventă a Facultății de Litere a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, promoția 1990, secția Română-Italiană. Colaborează în 1995 cu revista Sinteze literare, din Ploiești, unde publică versuri; apoi cu Ideea europeană, din București, unde publică articolul Tipuri și timpuri narative în romanul Doctor Jivago, de Boris Paternak. Este membră a cenaclului „Atitudini”, din Ploiești. Apariții editoriale Proză: în 2002 publică volumul Mircea Eliade-Proza fantastică, prima ediție, la Ed. Viitorul Românesc, apoi, în 2009, volumul Mircea Eliade-Proza fantastică, ediția a doua, la Ed. Verus. Volumul Panait Istrati – Metamorfoze spațiale și temporale ale identității, scris în 2011, a fost publicat în 2017, la Ed. Sf. Ierarh Nicolae, din Brăila. Poezie: volumul Mormintele se ridică din timp, 2021

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Gina Luca Știu, mi-am căutat povestea prin hățiș de lumi străine... Mamă, iartă-mi rătăcirea, gândul mi-e mereu la tine, Și mi-e sufletul acasă! Alergam prin timpul zilei, căutând prispa cu dorul, Sângeram de nostalgie... Mamă, îmi lipsea pridvorul, Mângâierea-ți de mătasă. Drumurile rătăcite m-au purtat mereu departe... De sub cnutul străinării, ți-am trimis povești și carte Că mi-e bine, nu-s beteagă... Dac-ai ști cum sângerau maci cusuți pe-altița pielii, Și călcâiul scăpăra sub cordoanele obielii, Să-mi sfârșesc viața pribeagă. Tu m-ai așteptat cuminte și-ai întins chindeu la drum Să-ți mai calc o dată pragul, vatra ce miroase a fum, A cuptor și pâine coaptă. Ai șters scâncetul albastru din opaiț și din icoane, În covata de mesteacăn frământând dor și broboane, Rugăciuni strigate-n șoaptă. Chiar de-o fi să-mi pierd cărarea, simt în mine drumul mamei, Un chindeu vărgat cu lacrimi ce-au trecut tivul năframei, Înflorindu-i maci pe obraz. Astăzi, mamă, m-aș întoarce, sărutându-ți lăcrimarea, Și icoana și fereastra, fruntea, dorul, zbuciumarea Și chindeul din pârleaz! 30

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

* Vino și vezi, că azi s-a prăbușit dușmanul, La ultima troiță în lacrimă de mamă! Bocancii grei de plumb, ce-au nimicit umanul, Sunt azvârliți din vatra acelor ce n-au teamă! Vino și vezi, adună-ți memoria din dealuri, Aici muriră tații și fiii deopotrivă, Cu trupul ciuruit de gloanțele în valuri, Și inima cuprinsă de-o dragoste masivă. Ne judece soldații și jertfa lor ne spele De-atâtea anotimpuri în care n-am fost noi, Căci astăzi, de Ispas, țărânile ni-s grele, Că ele poartă visul atâtor bravi eroi. Vino și vezi durerea, nestăvilite patimi! Au înfruntat pieirea cu pieptul dezvelit, Iar mame-ndoliate, sub cruci cu ochii-n lacrimi, Strângând pământu-n pumni: „Copile, n-ai murit!” Vino și vezi sătucul, nu are veterani! I-am îngropat demult sub vraful nepăsării... Dar sângele lor strigă din moarte și prin ani: „Noi am pus carnea noastră ca zid al apărării!” Vino și vezi drapelul ce-a alungat vrăjmașul, E sânge, grâu și cerul cu Dumnezeu în el! „Deșteaptă-te române”, căci tu îmi ești urmașul, Iar Patria străbună, nemuritorul țel! ** Mi-au venit în zile, aripe albastre Să-mi descalțe tâmpla de bocancii grei, Talpa să nu-mi calce clipele sihastre Să pot să ajung lângă dragii mei... Moartea rupe firul ierbii de lumină, Pe planeta asta strânsă-n chingi de robi. Coasa nemiloasă taie-n rădăcină, Cotoroanțe surde vor să-ți dea în bobi. Lăcrimează geana puiului de om, Că-i flămând de pace și-i sătul de ură. Și postim de negru, cică-i de bonom... Dar feștim de negru cerul nost din gură. 31

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC Chiriași pe clipe, ne credem stăpâni Și uităm că lumea nu este a noastră... Batem apa-n piuă și lătrăm la câini... Asta e viață? Spuneți, dumneavoastră!... Dăm vina pe soartă, pe ziua de marți, Ne-ndulcim cafeaua cu un strop de fiere, Încuiem fereastra din pereții sparți, Cârcotași ne vindem cerul pe-o părere... Ne lăsăm cuprinși de idei nătânge, Superstiții fade citim din horoscop... Și nedumerit, sufletul ne plânge Când la urma urmei, n-avem niciun scop. Astăzi nu-i târziu să îți schimbi macazul Să-ți fixezi gândirea către alte gări, Unde se termină plânsul și necazul, Unde veșnicia albăstrește zări. Lasă-n zi de marți, ceasul să îți fie O clepsidră-ntreagă de iubiri și pace! Să ne revărsăm spre om cu omenie Și să fim așa cum Domnului îi place! *** Întoarce-te în timp, maestre Caragiale, Să vezi ce îmbâcsite-s moravurile noi. Un haos infernal, ți s-ar părea matale, Atâția Dandanache ce sunt ciocoii noi. Triunghiuri amoroase au devenit confuze. Conița Zoe urlă și scoate lungi pumnale Când Tipătescu cere pipițe călăuze Și Trahanache-i plin de mofturi virginale. „Norocu-i prea puțin și lumea e prea multă” – Ne-anunță Cațavencii la știri și prin jurnale. Și-atâția Farfuridi dreptatea o insultă... Mânjit e parlamentul de cazuri criminale. Suntem zidiți de vii în lupta lor atroce... Lingușitori și hoți, virtuți ce par banale, Le practică pe față, le strigă-n portavoce... La Rahova nu-ncap dosarele penale. Ți se părea un bâlci mizeria umană... Întoarce-te, Maestre, poate găsești o cale, 32

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 Să-i strângi pe toți de gât, de noi să-ți faci pomană, Și să ne scapi poporul de-atâtea haimanale!...

Gina Luca, Iernut, Mureș, poetă 2016, primele creații au luat forma tiparului sub egida Editurii Codruța Cezara, din Târgu Mureș. Publică poezii în cadrul unei Antologii Centenare a scriitorilor din Iernut.

ISPITA Sculptura: Mihai Jitaru

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Vasile Dan Marchiș Copilașul regăsit Cade o ninsoare ca un lucru făcut de probă precum experimentele în laborator de parcă astfel Dumnezeu își măsoară puterea în ritmul cel mai grăbit posibil în regim de experiment astronomic Astfel pământul a devenit un laborator de proporții nemăsurate în care fiecare om este un Yeti (om al zăpezilor) mai mult sau mai puțin evoluat. Ninsoarea căzând prea abundentă și imprecisă peste omenire semnifică fără noimă, fără rând o istorică nereușită migrare, o imposibilă iubire și o pedeapsă fără acoperire… Și fuga acelui copilaș către nu se știe cine semnifică drumul îndurărilor plin cu refugiați, canonul istoriei zăpezilor veșnice… Copilașul a căzut odată în zăpadă… Apoi încă o dată și iar a treia oară sub crucea de zăpezi veșnice, strigând: „Mamă, nu-s prea multe jucăriile care mi le-ai lăsat dar sunt toate de zăpadă…!” Iar zăpada cădea prea abundentă ca o bizară fantezie vrând a se situa prin asta la rang de parade 34

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

dar e o mascaradă cum că nu se pot face oameni în toată firea doar din zăpadă. Când se credea despre copilaș că saltă prin zăpadă de bucurie și că e de cineva supravegheat sau așteptat cumplit striga după cineva și se căznea să nu-și dea tribut zăpezilor, inocența… Atunci prin instinctul matern și antic al omului modern neîmplinit care amână ceasul judecății, copilașul a fost luat în brațe de bunica lui… „Dragul meu, ești teafăr?” Copilașul, lăcrimând puțin, a spus: „Nu-s prea multe jucăriile pe care mi le-a lăsat mama, dar sunt toate de zăpadă”!

De restul sentimentelor Când mă gândeam ce mai am de făcut la ceas de seară târzie, muza m-a interceptat astfel: „Dacă pentru sentimentele pe care i le-ai creat lui Dumnezeu n-ai cerut nimic material cum ceri cu bani marfă din magazin ci ai cerut ceva pentru suflet Domnul a fost de acord cu cererea ta ca să-ți ofere aceste poezii.... Dar mi-a zis să te întreb ce să-ți dea de restul sentimentelor?” Mai neobișnuită ca oricând precum o foaie de hârtie goală, muza aștepta de la mine un răspuns Atunci am grăit: „Spune-i Tatălui Ceresc să-mi dea dea de restul sentimentelor viață!

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Memoriu – picioarelor Vai cât v-am umilit mințindu-vă că prin fuga voastră ce reprezintă canonul istoriei refugiaților veți deveni ceva special-sistemul prin care se poate finaliza drumul până în Paradis... Vai mie că prin voi-picioarele mele nu mă simt altceva în afară de om... Dacă aș avea tăria de caracter să vă despart aș face-o dăruind unul celui fără de picioare știind că doar acest picior odată dăruit mă va întâmpina în adevăratul sens al cuvântului pe drumul recunoștinței...

Fără garanție 2 Moartea nu mă mai atacă, mă momește M-a momit și sub pretextul că ea este regizor Mi-a arătat Golgota pe care să urc cu crucea în spate prefigurând rolul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Am refuzat nu pentru că mi-ar fi fost frică de răstignire ci deoarece n-am primit garanția că după ce îmi voi da sufletul pe cruce pot învia drept actor Moartea mult m-a provocat Astfel am devenit om Moarte nu-ți vei putea încadra imaginea în timp eu sunt complementul altui destin Moartea m-a momit și unde nu ajunge lumina pentru toți ochii Dau un ochi pe un fascicul de lumină Cu ochiul ager ce-mi rămâne pot lua în vedere exercițiul mântuirii să-l perfecționez să devină întregul care ar fi acceptat în afară de viață în schimbul acelui drum fără întoarcere. 36

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Regina mea Cum Iisus Hristos strigând către Lazăr care a înviat, în inima mea-noul cimitir de cuvinte a intrat muza strigând: „Poezie, vino afară!” Acum scriu parcă inima grăbită cronometrează cu pulsul ei Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos. Mă opresc brusc din scris… Gramatica dă muzei onorul în inima mea… Scriu iar parcă duc muza cu o ricșă de cuvinte în castelul ei de inspirații. Văd gramatica destinului ca pe o festivitate completă cu verbe postate pe toate planurile Acum scriu parcă ridic muza prin toate aceste verbe pe un tron de cuvinte de aur, lângă care medici, juriști, clerici și economiști așteaptă un verdict. Simțindu-mă diferit față de aceștia încerc să ies din plan ca un substantiv neobișnuit exclus din gramatică și pus pe lista de rezervă a acesteia în așteptarea unei eventuale minuni, nu înainte de a face în fața muzei o reverență din creion: „Regina mea!” Muza m-a abordat astfel: „Tu ești mesagerul meu! Aceștia toți au fost chemați aici pentru profesia care o au! Prin faptul că m-ai ridicat unde îmi este locul, vei avea întotdeauna pentru cine veni aici și pentru cine ieși în lume!”

Confesiunea poetului nevăzător Vei auzi Dumnezeule glasul națiunii sechestrându-mi sufletul plin de o arhivă de rugăciuni nerostite Cum să mă impacientez la arătarea ta Doamne, ca cei care văd, când zi de zi mă mir de Tine nu cu ochii, ci cu gândurile 37

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC În vreme ce îmi controlam cu un pix imaginar poziția și fizionomia adică îmi închipuiam că scriu convins că doar acest fel de scriere continuă este virgula credibilă între felul cum ești și cum mi te imaginez, atunci mai neobișnuită ca oricând credeam că muza mă ia peste picior spunându-mi: Trebuie să te fac să vezi cu ochii lucrurile. I-am răspuns: „Cum le-aș putea vedea altfel de cum mi le imaginez? Muza a rostit mai fermă ca oricând: „Trebuie să-mi achit datoria față de soare pentru lumină deschizându-ți tie ochii. Astfel va trebui să stai câteva momente în locul lui Dumnezeu!” Am tresărit astfel: „Cum aș fi vrednic să stau în locul Tatălui Ceresc doar prin simplul fapt că îmi voi căpăta vederea?” Muza a adăugat: „Poți sta în locul lui Dumnezeu atâta timp cât nu ți se cere să faci altceva decât să scrii... Acum ai motiv pentru asta să crezi mai mult în Dumnezeu!” Am răspuns muzei: „Am crezut și la fel cred și acum în Tatăl Ceresc, nu pentru că văd ci pentru că mi l-am închipuit pe Domnul și mi-l închipui și acum că a fost și este mai presus de toate: nepipăibil!”

Nepotul Toți care te-au urmat pe tine Doamne l-au abandonat din fragedă pruncie Ca răsplată pentru ei și ca să nu plângă niciodată te-ai dăruit Dumnezeule prin diferite lucruri acestui copilaș ca jucărie. Bunica văzându-și nepotul că se joacă cu cărțile de religie rosti doar atâta: 38

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 „E bine ce faci?” Copilașul a răspuns: „Ce fac eu nu-i un simplu joc, ci e febra tinereții tuturora adunată la un loc. Prin inocența mea ce să pun mai presus de Biblie între mine și dumneata dacă n-o am pe mama, dacă nu-l am pe tata? Prin asta se joacă Dumnezeu cu mine omenește, totodată învățându-mă cum să mă joc cu El dumnezeiește!”

Vasile Dan Marchiș, 1966, Asuaju de Jos, Maramureș Activitate literară Familia, Convorbiri literare, Neuma, Vatra veche, Plumb, Alba Iulia Cultural, Surâsul Bucovinei, Leviahtan, Spații culturale, Alternanțe, Mărturii culturale, Litere, Banchetul, Caiete silvane , Revista nouă, Meridianul Cultural Românesc etc. Volume de poezie Microepistolele tristeții, editura Ethnologica, Baia Mare 2005. Volum distins în manuscris cu Premiul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș la Festivalul Național de Literatură, Maramureș 2004 Verbe exilate, editura Scriptorium, Baia Mare, 2006 Zodii contrafăcute, editura Eurotip Baia Mare 2008. Volum distins cu Premiul cotidianului Informația zilei de Maramureș, la Festivalul Național de Poezie, Vișeu de Sus, Maramureș, 2009 Zodii de rezervă, editura Amanda Edit Verlag, București, 2015 Meditațiile bucuriei, editura Amanda Edit Varlag. București, 2018 Zodii de rezervă 2, editura Amanda Edit Verlag, București, 2019 Fondator al revistei Sintagme codrene

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Eugeniu Nistor

Lecţia de estetică şi axiologie a lui Lucian Blaga Ca gânditor şi metafizician al misterelor lumii, dar şi al adâncurilor sufletului omenesc, Lucian Blaga (1895-1961) a analizat în sistemul său filosofic modul în care operează elementele de bază ale unei culturi în cadrul diverselor colectivităţi umane sau a unor inşi izolaţi (fie că este vorba de comunităţi etnice, de popoare şi naţiuni, sau de personalităţi etc.). Luând lucrările în ordinea cronologică a alcătuirii sistemului, prima treaptă este „Trilogia cunoaşterii” (cuprinzând volumele: Eonul dogmatic-1931, Cunoaşterea luciferică-1933, Censura transcendentă-1934), urmată de „Trilogia culturii” (cuprinzând: Orizont şi stil-1935, Spaţiul mioritic-1936, Geneza metaforei şi sensul culturii-1937) şi „Trilogia valorilor” (cuprinzând: Artă şi valoare-1939, apoi volumul Gândire magică şi religie, în care a topit ulterior două „cărţi”: Despre gândirea magică-1941 şi Religie şi spirit-1942), reprezentând cea de-a treia treaptă a „construcţiei”. Să precizăm însă că ultima treaptă a sistemului, cea de-a patra, este „Trilogia cosmologică”, care a fost încheiată mult mai târziu, abia după război (ea cuprinzând volumele: Diferenţialele divine-1939, Aspecte antropologice-1947-1948 şi Fiinţa istorică-1959).1 Gânditorul român şi-a consolidat pregătirea filosofică şi şi-a conceput opera sub influenţa 40

gândirii occidentale. Sursele din care s-a „alimentat” continuu spiritual şi care i-au catalizat ideile sunt dintre cele mai diverse: ele încep cu operele filosofilor greci clasici, creatori de mari sisteme de gândire (Platon, Aristotel, Plotin ş.a.), şi continuă cu gânditorii perceptivişti-senzualişti britanici, cu predispoziţie pentru cercetarea cauzalităţii şi a intelectului omenesc (George Berkeley, John Locke, David Hume), cu unii filosofi germani romantici (Goethe, Schelling), cu mari gânditori europeni din epoca modernă (Schopenhauer, Kant, Hegel) şi cu diverşi filosofi din epoca contemporană (Nietzsche, Bergson, Poincare, Spengler, Simmel, Freud, Keyserling, Chamberlain ş.a.). Încă din teza sa de doctorat, susţinută la Universitatea din Viena, în 1920, şi publicată la Cluj, doi ani mai târziu, sub titlul Cultură şi cunoştinţă, după ce aminteşte de variabilitatea funcţională a ideilor, cuprinse adesea în „teorii unilaterale”, cum ar fi teoria metafizică sau teoria pragmatică, Lucian Blaga îşi declină preferinţa pentru teoria culturală, din perspectiva căreia construieşte „Trilogia culturii” – cea mai rezistentă parte a sistemului său de gândire – sincronă în epoca interbelică cu concepţiile „paideumatice” sau „faustice” ale unor filosofi europeni „la modă” atunci (Riegl, Frobenius, Spengler, Worringer),

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 „trilogie” la care ne vom referi pe larg în studiul nostru. Arhitectura sistemului de gândire al lui Lucian Blaga continuă să reflecte o creaţie durabilă şi singulară în cultura românească – aceasta deşi au fost (şi încă mai sunt) ofensive critice îndreptate împotriva măreţei construcţii, însă nimic nu i-a afectat până în prezent temeliile conceptuale şi alcătuirea măiastră de idei. Poate că chiar de aici derivă şi marele interes pe care opera blagiană continuă să îl stârnească printre cunoscătorii de filosofie. Marele păcat este că încă nu avem o traducere integrală a sistemului filosofic blagian în limbi de circulaţie internaţională, şi mai ales în germană şi engleză; e-adevărat că au fost unele încercări temerare în acest sens – între care şi traducerea în limba franceză a câtorva dintre volumele sistemului, întreprinsă de George Dănescu Piscoci, la Paris, în urmă cu un deceniu – dar difuzarea acestora a fost extrem de restrânsă şi, astfel, aria lor culturală limitată. În vederea realizării unei analize critice a valorilor culturale, Lucian Blaga a recurs la aranjarea structurală a datelor cunoscute într-o matrice stilistică cu caracter de maximă generalitate, în cadrul căreia categoriile spiritualităţii pot fi cuantificate şi valorizate, reliefând prin aceasta o viziune modernă asupra fenomenului cultural-istoric, din orice timp şi loc. Şi mai interesantă este aplicaţia pe care o face gânditorul român, filtrând aspectele de fond, cu o coloratură atât de specifică, ale culturii române, prin sita garniturilor categoriale ale matricii stilistice. Acest aspect este apoi adâncit în analiza dedicată de filosof fenomenului artistic, dar şi celui religios, iar în cazul celui din urmă recunoaştem o atenţie sporită tocmai datorită delicateţii temei abordate, de unde şi rezultă, probabil, în analiza blagiană, şi un plus de obiectivitate în ceea ce priveşte structurarea valorilor religioase. Referindu-se la destinul creator al omului, efect al unor „mutaţii ontologice”, care explică existenţa lui întru mister şi revelare, în fapt încercarea insului uman de a înlătura „frânele transcendente” ale Marelui Anonim, filosoful pune accentul pe impasurile la care poate ajunge un creator, primul dintre acestea fiind transcendentomania – în fapt deziluzia pricinu-

ită de imposibilitatea unei revelări absolute a transcendentului, cu consecinţe nefaste în timpul isoric, între care el aminteşte iconoclasmul şi orientarea culturală unilaterală. Dar impasurile creatorului sunt mai multe, iar filosoful subliniază îndeosebi tirania imediatului sau a imediatomaniei – adică dorinţa irepresibilă a unui creator de a-şi valorifica creaţia (scriere literară, artă plastică, muzicală etc.), fără a o lăsa o vreme la „dospit”, ceea ce poate constitui o deficienţă majoră a acesteia. Un alt impas la care poate ajunge un creator este manierismul, adică stăruinţa sterilă a unui poet, pictor etc. de a accesa matricea unui stil cultural deja epuizat, plăsmuirile decurgând pe această cale fiind de regulă neasimilate, provenind din proliferarea imitaţiei. Exemplul cel mai bun care ne vine la îndemână este acela al condeierului liric de astăzi (din secolul XXI) care imită poezia românească de acum un veac (sau chiar de acum un veac şi jumătate) şi comite, „pe bandă”, kilometri de versuri în manieră paşoptistă şi sămănătoristă. Cui foloseşte această maculatură?! Vorbim aici de o risipă zadarnică de hârtie, mai ales că arborii pădurilor româneşti s-au tot împuţinat!... Apoi este interesantă, de asemenea, aşa-zisa lege a nontransponibilităţii valorilor, în sensul în care o valoare statornicită într-un domeniu nu poate fi transferată şi recunoscută în alt domeniu, adică dacă un militar de carieră a dobândit o anumită notorietate (un înalt grad în domeniul său profesional), acest lucru nu înseamnă că, dacă face literatură, „valoarea” lui anterioară trebuie să fie recunoscută automat şi în noul domeniu abordat, adică acesta devine „colonel” în literatură sau, mă rog, după caz, „episcop” în literatură (dacă anterior a avut această funcţie în domeniul teologic). Şi exemplele pe această speţă pot continua. Arătând că morfologia culturii nu mai înţelege spaţiul în spiritul raţiunii kantiene, deşi îl situează tot în conştiinţă, Lucian Blaga atrage atenţia asupra rolului spaţiului ca potenţator variabil de sensibilităţi în cadrul diverselor culturi. Aici el vine cu o contribuţie proprie, remarcând existenţa în dublete categoriale a unui orizont spaţial al sensibilităţii conştiente şi a unui orizont 41

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC spaţial al inconştientului, distincte unul de celălalt. Dar, susţine el, dacă există un orizont spaţial al inconştientului, atunci obligatoriu trebuie să fie şi un orizont temporal al inconştientului. Într-o manieră proprie, metaforică, dimensiunilor timpului, ca manifestări ale inconştientului, Blaga le dă denumiri sugestive; astfel, prezentul este timpul-fluviu, trecutul – timpul-cascadă, iar viitorul – timpul-havuz, acestea regăsindu-se în proporţii mai mari sau mai mici, în chip nuanţat, având valori caracterizante pentru profilul cultural al fiecărui ins sau colectivităţi umane. Însă – fapt foarte important – tocmai variabilitatea acestor dublete categoriale, ale sensibilităţii conştiente şi ale inconştientului, constituie factorii determinativi ai diverselor culturi. Aceşti factori nu acţionează însă singuri! Pasionat de construcţii teoretice, filosoful român nu poate ignora reacţia spiritului uman, prin care spaţiul şi timpul sunt investite cu valori; el îi spune acestui proces accent axiologic, care poate fi afirmativ (de recunoaştere a valorilor) şi negativ (de respingere a nonvalorilor). Tot aici, filosoful mai descrie o categorie plină de semnificaţii a inconştientului – atitudinea faţă de destin – prin care sufletul cultural optează pentru unul din cele trei sensuri / posibilităţi fundamentale: anabasic (de înaintare, de expansiune, specific europeanului), catabasic (de timorare şi retragere în sine, specific indianului şi egipteanului) şi neutru (echivalent al stării pe loc, specific etiopianului). În sfârşit, ultima categorie de forţă a matricii stilistice, legată nemijlocit de nevoia omului de a întruchipa forme, este năzuinţa formativă sau tendinţa de structurare a imaginii lucrurilor într-o variaţie formală, în funcţie de un orizont cultural sau altul, de o epocă sau alta, de o individualitate sau alta, şi aici filosoful sesizează preferinţa pentru unele manifestări dihotomice care „lucrează” adânc în inconştient, şi anume: modul tipizat (din cultura antichităţii greceşti, filosofia lui Platon, arhitectura cu forme geometrice euclidiene etc.), modul individualizant (din mitologia popoarelor germanice, religia protestantă, metafizica monadologică a lui Leibniz etc.) şi modul stihial (din arta egipteană, pictura şi metafizica bizantină etc.). Toate aceste categorii, la care se adaugă 42

şi unii factori secundari, care însă exercită şi ei unele influenţe, deloc neglijabile, constituie laolaltă o matrice stilistică. Componenţa acesteia este eterogenă, iar elementele ei sunt relativ autonome, manifestându-se distinct şi extrem de variabil în spaţiu şi timp. Toate acestea au fost doar un fundament teoretic pentru aplicaţia consacrată definirii sufletului românesc. Aşa se face că spaţiul mioritic blagian ne uluieşte, în primul rând, prin încercarea temerară a filosofului de a ne oferi, dintr-un unghi nu prea comod, o viziune stilistică originală asupra culturii române, dar şi modalitatea ingenioasă a acestuia de a-şi pune în valoare conceptele operaţionale ale matricii stilistice printr-o demonstraţie „practică”. Deşi este limpede, pentru oricine se încumetă să sondeze în profunzime, că epistemologia blagiană a matricii stilistice nu se suprapune cu prea mare fidelitate peste categoriile mioritice, fapt ce ne îndeamnă să ne întrebăm: Sunt acestea chiar atât de atipice?! Cu toate că spaţiul mioritic ne transpune într-un orizont cam feeric şi sub o lumină cam paradisiacă, totuşi, să recunoaştem, unele idei se încheagă şi articulaţiile lor îşi vădesc adesea valabilitatea funcţională. Plaiul mioritic ondulat, succesiunea infinită de deal şi vale, prezent şi în rezonanţele doinelor şi baladelor noastre, strecurat în decursul veacurilor şi mileniilor în inconştientul individual şi colectiv, ar fi prima dintre categoriile abisale ale sufletului românesc. Acesteia i se mai adaugă sentimentul destinului care, în terminologia lui Blaga ar fi reprezentat de o înaintare în sens anabasic, dar cu o anume specificitate: de veşnic suiş şi coborâş, păstrând cu îndărătnicie, în adâncurile subconştientului, relieful ondulat al plaiului şi al văii. Influenţat de locul său de obârşie, inconştientul individual şi colectiv al românului ajunge să transforme peisajul într-o obsesivă nostalgie orizontică, care se manifestă apoi cu întreaga ei încărcătură de duioşie, oriunde s-ar afla pe globul terestru. Această misterioasă comuniune cu plaiul şi cu strămoşii lui care dorm sub plai, are semnificaţii totemice, mai ales în asocierea pe care omul mioritic o face între moarte şi extazul nunţial, reflectate de versurile din Mioriţa, impresionante

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 prin sentimentul complex al „fatumului.”2 Problema orizontului temporal este foarte vag amintită de Blaga: el susţine că sufletul mioritic s-a încăpăţânat, vreme de secole, să boicoteze istoria şi să trăiască retras, în cochilia de scoică a unei vieţi anistorice, preferând o existenţă de tip organic. Este aici o încărcătură plină de mister a modului ontologic adoptat de o întreagă etnie, pe timp neprecizat. Filosoful numeşte acest mod „boicot” al istoriei, şi nu altfel! Orice adaos sau orice minus în descrierea acestui mod de existenţă, nuanţează în alt sens (până la deformare) teoria blagiană. Şi aici putem arăta, ca exemplu de nuanţare, viziunea nihilistă asupra destinului formulată, în umbra filosofiei lui Nietzsche, de Emil Cioran, care critică platitudinea insului comun, dominat de o „fatalitate inexorabilă” şi de „spiritul de turmă.”3 Dar în filosofia românească au mai existat concepţii similare lui Blaga despre sufletul autohton: cea a lui Mircea Vulcănescu, preocupată să rezume destinul românesc la o însumare a „ispitelor” sale, care nu sunt altceva decât tulburătoarele „latenţe” ale trecutului sau ale modului său de viaţă, biologică şi spirituală.4 Dintr-o cu totul altă perspectivă înţelege destinul C. Rădulescu-Motru, care pune accentul pe „energiile fecunde” ale unui neam ce, prin intervenţia lor, pot zăgăzui sau înlătura manifestările pesimiste, iraţionale, brutale şi demonice ale vieţii (niciodată înţelese ca mişcări geometrice uniforme), intervenind şi corectând astfel, din mers, viitorul unei colectivităţi umane.5 Gânditorul din Lancrăm a arătat cu claritate că românul şi-a preţuit şi chiar divinizat orizontul spaţial mioritic şi că a preferat, adesea, să se retragă din istorie, adică s-o boicoteze – prin urmare, nu ne este greu să constatăm accentul axiologic pozitiv pus pe cadrul spaţial, şi cel negativ pus pe cadrul temporal, care l-a îndemnat la o viaţă „anistorică”, de tip organic. Organicul este, în concepţia lui Blaga, o categorie nouă a spiritualităţii româneşti, vizibilă atât în stilul arhitectural şi în modul de aşezare a caselor, cât şi în metrica poeziei populare şi, mai ales, în manifestările spiritualităţii creştine ortodoxe. Într-o analiză comparativă a spiritualităţilor creştine (catolică, evanghelică şi ortodoxă),

filosoful insistă pe caracterul bipolar al acestora, orientarea lor fiind atât spre transcendent, cât şi spre vremelnicie, cu notele de particularitate ale fiecăreia, subliniind însă că diferenţierile sunt mai curând de natură stilistică decât ideatică. Astfel, la catolici, transcendenţa rămâne inaccesibilă, iar categoriile vremelniciei sunt marcate de instituţia bisericii, „ca stat al lui Dumnezeu pe pământ”, şi năzuinţa de putere cezarică; la protestanţi avem aceeaşi viziune asupra transcendentului, dar plusează categoriile libertăţii individuale; în timp ce la ortodocşi bipolaritatea este dată de pendularea continuă a spiritului între transcendenţa inaccesibilă şi categoriile vremelnice ale organicului, „văzute” parcă prin lentilele ochelarilor purtaţi de morfologişti. Exemplele oferite de Blaga sunt multiple, deoarece el întrezăreşte aici un larg pervaz deschis către întreaga spiritualitate ortodoxă balcanică şi răsăriteană. Cele trei tipologii religioase sunt diferenţiate între ele printr-un întreg evantai de factori, precum: concepţiile despre biserică, concepţiile despre naţiune, diferenţieri datorate – formelor de graiuri, unghiului cultural, misionarismului, prozelitismului şi magiei, conceptelor despre salvare, tipurilor umane şi modurilor cum cele trei biserici îşi desfăşoară ritualurile. Însă transcendentul care coboară constituie, în gândirea blagiană, al doilea pol al spiritualităţii creştine, în raport cu care diferenţele de viziune sunt datorate unei categorii stilistice, ţinând, de această dată, de arhitectura religioasă a Agiei Sofia din Constantinopole; astfel este anunţată cea mai importantă categorie a ortodoxismului – orientarea sofianică – care, prin apel la filosofia greacă (sophia = înţelepciune), capătă sensul mai larg de înţelepciune divină, cu rol intermediar între Dumnezeu şi lume (conform concepţiilor lui Dionisie Areopagitul, Florenski şi Bulgakov). În Mioriţa sofianicul transfigurează natura care devine „biserică”, iar moartea mioritică este asemănată cu un act sacramental, fiind asociată cu a „lumii mireasă”. Pentru argumentarea ideilor sale, filosoful recurge la unele viziuni sofianice, depistate în mitologia noastră autohtonă, între care: „pământul transparent”, „grâul cristologic”, „slujba vântului”, „cerul me43

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC gieş” etc., specificând însă că acestea au fost asimilate, în timp, din cultura altor popoare.6 Năzuinţa formativă a sufletului românesc şi-a declinat demult – susţine Lucian Blaga – preferinţa pentru motivele geometrice şi stihiale, ce se vădesc mai ales în ornamentica artei populare (costume, incizii pe unelte, porţi de lemn şi pridvoare, pe vase de lut etc.), toate fiind decorate cu motive geometrice, dintre care unele sunt specifice şi altor popoare europene sau balcanice. Dar matricea stilistică autohtonă nu ar fi completă dacă i-ar lipsi dragostea pentru pitoresc şi podoabă iar – când se referă la arhitectura religioasă – nu s-ar lămuri rostul frescelor care contribuie la accentuarea impresiei de contopire a naturii cu zidurile bisericilor, lăsând astfel ca revelaţia divină să se reverse nestăvilită şi în afara acestora, peste grădini şi câmpuri, peste crânguri şi peste păduri. Catrinţa, broboada, pălăria, ţundra ciobănească, pieptarul, şerparul, cămaşa, credinţele magice (femeile spre a fi frumoase trebuie să se spele în apele din care se adapă curcubeul, boabele de mazăre vărsate pe jos văzute ca lacrimi ale Maicii Domnului, lemnele arse care se „răzbună” şi îşi depun, noaptea, frunzele în geamuri, Abel văzut în lună cu capul spart suspendat peste un ciubăr etc.), sfătoşenia proverbelor – toate sunt expresii ale pitorescului, izvorând din adâncurile unui bogat substrat metafizic; lirica populară românească – cu încărcătura ei, nici prea grea, nici prea uşoară, a dorului neistovit, analizat în diversele lui ipostaze, mergând de la dragostea pentru fiinţa iubită până la exprimarea tristeţii şi urâtului în doine şi bocete de jale – se alimentează şi ea din acelaşi fond misterios, contribuind, fără îndoială, la nuanţarea stilistică. Dar această tendinţă de a insufla tuturor determinantelor active o anumită „surdinizare” este o altă trăsătură reprezentativă a duhului românesc, şi anume: discreţia. Legat de configuraţia spaţiului mioritic, se pot face unele asocieri şi comparaţii cu elemente şi manifestări semnificative, înregistrate în decursul veacurilor în istoria culturală, în etnografia şi folclorul nostru. Astfel, în ceea ce priveşte reprezentarea „onduliformă”, nu este prea greu să o sesizăm în scrierile lui Dimitrie Cante44

mir (ca fenomen de „creştere” sau „descreştere”) şi Vasile Conta, la acesta din urmă ca teorie argumentată a „ondulaţiunii universale”, în care undele se desfăşoară ciclic, cu traseul marcat de trei momente: „curbă suitoare”, „punct culminant” şi „curbă coborâtoare.” Interesantă este la Conta şi concepţia sa privitoare la „înrâurirea mediului” asupra energiei şi „generării spontanee” a speciilor, ca şi soluţia de revigorare pentru „fiinţele organice superioare”: încrucişarea şi emigrarea, cu efecte atât mai vitale cu cât rasele-mame contopite sunt mai aproape de punctele culminante ale undelor lor. Părăsirea greoaielor pietre ale tradiţiilor însemnând nu doar înnoire biologică, ci şi spirituală. Iar la Vasile Pârvan ritmul istoric este echivalentul unui ritm spiritual, iar undele ritmice pot fi „închise”, „statice” (pentru artă, ştiinţă şi filosofie) şi „deschise” (când spectrul lor se revarsă în mediul social, politic şi religios). Acelaşi savant susţine că nu „fatalismul cosmic” i-a marcat destinul ţăranului român, cât morala păgâno-creştină, prin care s-a lăsat pătruns de credinţa că răutatea şi nedreptăţile nu vor rămâne nepedepsite, astfel încât acesta poate aştepta cu „resemnare filosofică” până la ceasurile Judecăţii de Apoi.7 Dar toate aceste aspecte nuanţate şi modul cum se reflectă ele în structura categoriilor blagiene ar necesita un studiu separat, care ar însemna, automat, să ne abatem de la scurta noastră incursiune în filosofia culturală a lui Lucian Blaga, astfel încât ne oprim aici, amânând investigaţia pe această direcţie pentru altădată. Conceput în cicluri de creaţie (denumite „trilogii”), sistemul de gândire al filosofului român are în centru ideea de mister. Revelarea misterelor lumii prin plăsmuiri teoretice este însă dincolo de posibilităţile cunoaşterii obişnuite (denumită „paradisiacă”), ea constituind obiectul unui tip special de cunoaştere – denumită „luciferică” sau „minus-cunoaştere”; dar accesul insului uman la acest ultim tip de cunoaştere este limitat de „censura transcendentă” şi îngrădit de Marele Anonim, tocmai pentru a evita primejdia unei anarhii cosmice. Aceste coordonate ale gnoseologiei blagiene, iniţiate în „Trilogia cunoaşterii” vor suferi unele modificări în cea de-a treia treaptă din arhitectura sistemului blagian

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 de gândire – „Trilogia valorilor” (care, descoperim, este de fapt o tetralogie, cuprinzând nu trei, ci patru volume, după cum urmează: Artă şi valoare, Despre gândirea magică, Religie şi spirit şi Ştiinţă şi creaţie) – devenind „cunoaştere de tip I”, respectiv „cunoaştere de tip II”. Publicând cărţile amintite mai sus, iniţial ca lucrări individuale, filosoful recurge ulterior la un artificiu, pentru a salva ideea de „trilogie”, editându-le într-un singur volum, sub titlul „Trilogia valorilor”, la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1946, în cadrul căruia „topeşte” conţinutul din Despre gândirea magică şi Religie şi spirit, într-o singură carte, cu titlul Gândire magică şi religie. În conţinutul operei sunt explicate, în detaliu, unele aspecte delicate ale constituirii, de-a lungul istoriei, a diverselor tipuri de valori umane. Pentru o mai bună înţelegere a miezului problemei, aşa cum rezultă el din lucrările blagiene, vom recurge la câteva schiţe rezumative. Astfel, în volumul Artă şi valoare (1939) accentul cade pe originea şi funcţiile artei, pe autonomia ramurilor culturale, pe diferenţa dintre talent şi geniu, pe satisfacţia artistică, pe distincţia dintre frumosul natural şi cel artistic (legea nontransponibilităţii), filosoful reliefând cinci categorii de valori estetice de care ar trebui să se ţină cont în orice evaluare axiologică corectă (valori polare, constituite din termeni polari compuşi; valori vicariante, derivate din planul conştiinţei, care determină gustul; valori terţiare, aparţinând exclusiv sensibilităţii artistice; valori flotante, ţinând de osmoza artelor şi genurilor; şi valori accesorii, care ţin de cadrul exterior al operelor de artă, precum rama, scena, coperta, postamentul etc.). În Gândirea magică filosoful se referă la necesitatea efectuării unei distincţii teoretice între mit şi magie, prin raportare atât la cele două moduri de existenţă structurate în trilogiile anterioare (orizontul lumii date şi orizontul misterului), cât şi la centrul metafizic nevăzut, guvernat de Marele Anonim Generatorul. În această distincţie comparativă, creaţiile mitice sunt încercări gândite de revelare a misterului, antrenând metafora şi imaginarul în ansamblul desfăşurat al travaliului artistic, în timp ce magi-

cul este mai mult trăit, configuraţia lui fiind total inaccesibilă intelectului, simţurilor sau imaginaţiei. Filosoful apreciază că încărcătura iniţială a magicului constituie „sarea oricărei culturi”, constituind o „putere” deloc neglijabilă pentru stimularea elanului creator al fiinţei umane, ea având atât o natură simili-fizicală, prin capacitatea de a acţiona la distanţă fără a avea intermediar şi prin acţiunea ei nelimitată în spaţiu şi timp, cât şi o natură psihoidă (prin posibilitatea de a se transmite de la un corp la altul). Scăpând de sub influenţa factorilor stilistici, ideea magicului îndeplineşte, în viziunea lui Lucian Blaga, nu mai puţin de şase funcţii, între care primează funcţia ontologică, aceasta fiind o semirelevare stereotipă a misterului; dar el recunoaşte că există totuşi şi o funcţie cognitivă, având în vedere mentalitatea insului primitiv şi a ţăranului care încearcă să-şi explice o serie de probleme obscure; de asemenea, îi atribuie şi o funcţie vital sufletească; cea de-a patra funcţie fiind cea pragmatică, de orientare în lumea experienţelor naive; penultima funcţie este cea poetică, fără de care poezia ar fi lipsită de valenţe metafizice; iar ultima funcţie atribuită este cea religioasă, pe care gânditorul o aşează la izvoarele sacralităţii, ca punct iniţial de pornire a oricărei religii. De asemenea, ar trebui să precizăm că elemente ale fondului religios şi valori ale spiritualităţii religioase sunt prezente peste tot în structura sistemului blagian de gândire, dar şi că cele mai semnificative, în reflectarea aspectelor culturale, sunt de găsit în Religie şi spirit, unde sunt explicate, adesea, în detaliu, modalităţile de constituire, de-a lungul istoriei, a diverselor tipuri de valori umane. Rezumând, apreciem că analiza întreprinsă de filosof în privinţa valorilor religioase întruneşte toate exigenţele filosofiei, fiind perspectiva preferată de acesta, deoarece nu limitează demersul pornit la simpla contabilizare a materialului documentar, aşa cum se întâmplă în cadrele ştiinţei, şi nici nu „îngheaţă” dezbaterea de idei, încremenind-o cu totul într-o structură dogmatică (oricare ar fi aceasta), aşa cum se întâmplă în cadrele teologiei. În prima etapă a cercetării gânditorul cataloghează şi comentează un foarte bogat şi divers material specific, apoi defineşte religia şi limitele obiec45

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC tului ei de acţiune, pentru ca ulterior să sublinieze importanţa factorilor stilistici în configurarea valorilor religioase, dovedind, în demersul său critic şi axiologic, că şi fenomenul religios, „în aparenţă atât de straniu şi de excepţional, se integrează în ordine umană ca şi alte fenomene ale spiritului creator.”8 În finalul studiului nostru suntem datori să subliniem faptul că sistemul de gândire al lui Lucian Blaga a fost recunoscut de la început ca fiind cel mai original şi mai amplu din întreaga cultură română, fiind apreciat ca atare de susţinători şi criticat cu asprime de denigratori (deşi chiar şi aceştia au fost nevoiţi, în cele din urmă, să-i recunoască originalitatea!). Intrat într-un con de umbră după 1945, ca urmare a neaderării filosofului la rânduielile politice staliniste, instalate în România pe tancurile sovietice, opera sa filosofică a fost exclusă vreme de câteva decenii din circuitul cultural al epocii, abia prin anii ’80 ai secolului XX captând din nou atenţia unor cercetători autohtoni, majoritatea provenind din mediul academic, aşa precum: Ion Mi-

hail Popescu, Gheorghe Vlăduţescu, Alexandru Surdu, Al. Boboc, Mircea Flonta, Angela Botez ş.a. După 1990 cercul celor interesaţi de filosofia lui Blaga s-a lărgit continuu, cuprinzându-i şi pe unii comentatori străini, care au depistat şi au subliniat, în scrierile lor, ideile de rezistenţă şi de profundă originalitate ale gândirii blagiene, dintre aceştia amintindu-i pe: americanii Calvin O. Schrag, Archie B. Bohm şi Michael Scott Jones, britanicul R. T. Allen, israelianul Norman Siemmens, germanul Klaus Heitmann, austriecii Gerd-Klaus Kaltenbrunner şi Rainer Schubert, italianul Antonio Banfi, mexicanul Hugo Gutierrez Vega ş.a. Mai toţi comentatorii oneşti, din ţară şi din străinătate, au reliefat în studiile lor consacrate operei blagiene structura solidă a conceptelor filosofice axate pe aspectele culturale şi valorice ale sistemului de gândire al lui Lucian Blaga şi, în special, arhitectura măiastră de idei a matricii stilistice, care-i conferă acestuia o incontestabilă originalitate şi durabilitate temporală.

NOTE ŞI BIBLIOGRAFIE: 1. Reproducem aici „sistemul” alcătuit de filosof în prima etapă, în ordinea cronologică a apariţiei cărţilor lui componente, fără a ne referi la adaosurile stabilite ulterior, prin Testamentul editorial din 25 august 1959. Configuraţia finală a sistemului poate fi considerată încheiată, conform prevederilor stipulate în Testamentul editorial, în momentul în care Lucian Blaga afirma: „Dorinţa mea este ca toate aceste lucrări să apară în patru tomuri împărţite astfel: „Trilogia cunoaşterii”: 1. Despre conştiinţa filosofică (manuscris litografiat), I. Eonul dogmatic, II. Cunoaşterea luciferică, III. Cenzura transcendentă, 2.Supliment: Experimentul şi spiritul matematic; „Trilogia culturii”: I. Orizont şi stil, II. Spaţiul mioritic, III. Geneza metaforei şi sensul culturii; „Trilogia valorilor”: I. Ştiinţă şi creaţie, II. Gândire magică şi religie: 1.Despre gândirea magică, 2. Religie şi spirit, III. Artă şi valoare; „Trilogia cosmologică”: I. Diferenţialele divine, II. Aspecte antropologice (litografiat), III. Fiinţa istorică (manuscris).” (Vezi Dorli Blaga – Tatăl meu, Lucian Blaga, Editura Apostrof, Cluj-Napoca, 2004, p. 46) 2. Lucian Blaga – Spaţiul mioritic, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 25 3. Emil Cioran – Omul fără destin, în revista Târnava, Târgu Mureş, anul III, nr. 12 (8) / 1993, p. 7 4. Mircea Vulcănescu – Dimensiunea românească a existenţei, ediţie de Marin Diaconu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, l99l, p. 15 5. C. Rădulescu-Motru – Timp şi destin, cuvânt înainte de Nicolae Bagdasar, prefaţă de Ion Frunzetti, Bucureşti, Editura Saeculum I. O. şi Editura Vestala, 1996, p. 39 6. Lucian Blaga – Spaţiul mioritic, op. cit., pp. 99-101 7. Vasile Pârvan – Scrieri, text stabilit, studiu introductiv şi note de Alexandru Zub, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1981, p. 381 8. Lucian Blaga – Religie şi spirit, Editura „Dacia Traiană” SA, Sibiu, 1942, p. 9 46

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Cristian Andronic Cercul poeților dispăruți ,,But poetry, beauty, romance, love, these are what we stay alive for.” Dead poets society Trăiam să-ți scriu poeme și să le smulg din clipă, Sondam în sentimente tot ce era ascuns, Dar toate-acele vremuri au devenit risipă – Oricum, o poezie nu este de ajuns. Îi recitam pe Pușkin, pe Byron și pe Blok, Ca într-o piesă tristă, pe-o scenă oarecare. Apusul de jăratic, ca-n urma unui foc, Ne conducea molatic pe ultima cărare. Și-acum... Aproape tragic, valoarea lor dispare. Ascult în întuneric concerte de pian. Beau cu poeții lumii, recit din fiecare, Și-apusul de jăratic, îl văd bacovian. Acuma, nici Ovidiu nu-mi pare că-i poet, Ci doar un vin din lacrimi pe care-l beau încet.

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Clișeu Cu pieptul ca o rană din care curge timpul, Încet, tăcut, coboară poetul, ca din cer, În jur, singurătate, și biciuit de ger Își poartă suferința, cum zeii duc Olimpul. E imperfect poetul, că ți se face rău Privind înfrigurarea în spate cum îi crește, Îndepărtat de oameni, înstrăinat orbește, Ca o fantasmă tristă trecând prin Chișinău. Se recompune versul în el ca într-o casă, Atomi se rup din dânsul, se prelungesc prin spate, Din cupa de durere el bea eternitate Și arta singulară prin lacrimă o varsă. Dar ea e mai perfectă, așa cum stă și-așteaptă, Detaliile joacă și înfloresc plăpând, Dar pare-ndepărtată, distrasă de un gând, Când toți le spun întruna c-alegerea nu-i dreaptă. Că nu e legătură, nu seamănă de fel, Ea – doar perfecțiune, și suferință – el.

Nocturnă Lumini în amintire orbecăiesc pustii, Falezele sunt pline cu razele de sânge, Aud un om ce-nvață a râde și a plânge În antiteza lumii de unde o să vii. Șiroaiele de lacrimi acum îmi sunt secate, Mi-e palpitant mănunchiul de sânge-n orizont, Finalizând relații cu plată și decont, Când inima, apatic, abia dacă mai bate. Oricare implicare e un contract injust. Să ard ca și în mituri – de-acum nu e salvare, Mă regăsesc în ochii strălucitori, în care Cobor, câteodată, din Nietzsche și din Proust. Ce fel de compensare, o dragoste și-o artă, Pentru o viață care nici nu știm cum se poartă. 48

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Spre toamnă Auzi cum vine toamna? În fiecare frunză, E un concert sangvinic, de Mozart, învechit. În ploi – atâta pace, lumina e difuză, Când merg pe străzi, deodată, încep să te recit. Auzi cum vine toamna? Mă regăsesc aici, Între Cassiopeia și lira unui mort, Nici nu știu ce ți-aș spune, și nu știu ce-o să zici. Ascult Sonata lunii, cu ultimul efort. Se poate fără vorbe și lucruri aberante – În note vezi imagini și totul e divers. Pianul e o toamnă cu ciorile andante, Care lovesc cu ciocul direct în univers. Dar dacă vine toamna, așa cum se întâmplă, Și pleci într-o secundă, și plec într-un minut. Tu ești Cassiopeia, iar eu te port pe tâmplă, Și toamna îmi pătrunde în orișice țesut.

DESTIN Sculptura: Mihai Jitaru

Beau vin, citesc Khayyam Când rătăceam în noapte, pe-o punte de tristețe, Și-mi aminteam iubirea drept unic tratament, Vedeam ca pe un nume, pe-o placă de ciment, Naivitatea-n muguri de-a gata să înghețe. Și-acum îmi storc destinul din ani pe care-i am Și când mă-ntreabă moartea, ce fac întreaga viață? Răspund cu vocea rece și ochii plini de ceață – Beau vin tăcut și singur, citindu-l pe Khayyam!

Cristian Andronic, poet (2 ianuarie 1998, Ciulucani, raionul Telenești, Republica Moldova) Absolvent al Facultatea de Drept din cadrul Universității din Craiova și al Școlii de Arte Plastice din Telenești. Dragostea și pasiunea pentru natură și cultură sunt temele întâlnite cel mai des în poeziile sale, scrise într-un limbaj aproape simplificat. 49

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Veronica Balaj Iarna canadiană/jurnal (fragment)

Decembrie înrudit cu plecările. Cu depărtările Pentru mine, deocamdată, aşa se potriveşte să fie. Mă pregătesc de încă un drum peste ocean. Peste mări şi ţări, până pe tărâmul „păsărilor de zăpadă”, „snow birds”, cum sunt denumiţi canadienii de către locuitorii din Florida, unde, zgribuliţi de frig şi plini de bani, cei din ţara zăpezilor venite intempestiv, pătimaş, aleg să-şi petreacă lunile friguroase şi sărbătorile de iarnă. Mi-i închipui pe veselii beneficiari de timp liber înotând prin zăpezi uriaşe, purtând straturi albe de omăt pe umeri până ce, în sfârşit, ajung pe tărâmuri însorite. Aşa să fie oare? Iarna îşi are şi ea farmecul său, ca un animal pufos, dezlănţuit, nedomesticit încă. Purtând o veselie albă, cu luciu de gheaţă. Aş dori să trăiesc emoţiile acestei călătorii în stilul lui Karel Čapek. Desigur, nu se pot copia simţămintele cuiva, ar fi o utopie. Nu e realizabil aşa ceva... E clar. Eu sunt „eu”. Structura mea 50

dictează ritmul. Exact cum spun. Dictează. Mă percep ca pe un vas în care fierbe, se amestecă şi, uneori, se ordonează tot felul de trăiri care ies la iveală trufaşe, timide, sau pur şi simplu curioase. Mereu în luptă. Relaţionarea cu lumea e o zbatere. Alteori, o frenezie debordantă când realizăm ce important este să facem parte din viaţă. Eu mă percep în trepte alcătuite din zile. Fiecare stare este o treaptă şi zilele sunt trepte şi eu sunt o sumedenie de trepte. Le urc, le cobor din mine în afară şi viceversa într-un joc personal. De pildă acum, la ora patru dimineaţa, într-un decembrie trecut de mijloc, am o agitaţie interioară pentru simplul motiv că maşina firmei specializate cu transportul la aeroportul din Budapesta întârzie. În semn de autoliniştire zic: decembrie e lună specială. Simbolizează un nou

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 început pentru lume, creştinismul s-a vestit în decembrie. Totul va fi bine. Decembrie înseamnă veste magică, legământ miraculos între pământ şi cer. Fiecare dintre noi îşi poate lua partea de mister. Depinde câtă putere are să-l înţeleagă şi să şi-l apropie. Mă străduiesc şi eu în fiecare an să fiu în rând cu lumea, cu stările definitorii pentru momentul sărbătorii creştine. În alţi ani, decembrie se asorta cu aniversările. Apoi, sărbătorile s-au transformat în zile şchiopătânde. Iremediabil. Emoţia specială a Crăciunului pare să mă ocolească. Mă atinge doar tangenţial, scurtând parcă înadins puterea de-a mă bucura. Sunt mai degrabă un spectator mirat şi zgribulit. Iată, şi eu pot fi o pasăre zgribulită. Zgribulită de o frică nedefinită. Mi-a rămas întipărită, (ca o arsură), de când scârba de moarte l-a trecut pe lista sa pe Doni. Îndepărtez forțat imaginea bulversantă, mă axez pe ideea călătoriei, voi traversa oceanul care, brusc, îmi apare în minte așa cum l-am văzut prima oară. Eram în Franța. La Rochelle. Noi trei: Doni, Cristina şi eu. Oceanul în trei simţăminte. Într-o fotografie ne arătam a fi miraţi, plini de încântare, chiar fericiţi. Întinderea imensă din faţa privirilor era calmă, era senină şi misterioasă, unduind un farmec de neuitat. M-am şi văzut într-o barcă plutind spre un tărâm plin de păsări exotice şi flori cu tulpini din raze de lună. De fapt, chiar am ajuns pe o insulă din apropiere, Insula Aix, unde ar fi fost și Napoleon reţinut o vreme, aşa aflu de la Jean-Louis, iar eu îl cred. Ne aflăm pe un mic petec de pământ desprins dintr-un univers de liniște și însingurare. Am contemplat sălciile tăcute și o misterioasă atmosferă în care doar țânțarii erau zglobii, jucând neobosiți scena iluzorie că timpul nu trece, nu zboară, nu apasă pe umerii nimănui. Lumina se înnoda în micile valuri nepăsătoare, apoi se elibera şi se agăţa de gâtul nostru cu persuasiune.

Acum, în jurul meu, dimineața abia se iţeşte printre punctele translucide, artificiale, care conturează becurile de pe stâlpii înșiruiți de-a lungul străzii. Pare că oblojesc întunericul în agonie. Punctele acestea de lumină bolnavă… Nu mă las şi nu mă las apăsată. Mă uit la telefon ca la un colac de salvare în caz de nevoie. Mut bagajele. Două geamantane burduşite cu diverse lucruri achiziționate pe parcursul a vreo două luni. Mă revăd intrând în magazine mici, ticsite de mărfuri. Obosindu-mi ochii printre culori, preţuri, mărimi de haine. Cele mai multe, din import. La noi, de când cu tranziţia, nu se mai fabrică aproape nimic. Fără crâcnire am cumpărat ce am găsit. Nu mai contează. Nici c-am plătit poate o parte din transportul şi eticheta produsului. Nici că magazinele sunt, de obicei, în clădiri cu zidurile scorojite. Au fost cândva impunătoare. Azi, atinse de igrasie, îngrămădite, cenuşii, cu aer deplorabil. Nici gangurile prin care intri ca să te pomeneşti în plin stil oriental nu sunt mai grozave. Adunătură de mărfuri diverse, fără pretenţii de stil ales. Şi eu, ca şi concitadinii mei, am totuşi convingerea că locuiesc într-un oraş de vază. De aici a pornit în istorie flacăra unei schimbări din temelii a lumii noastre de până atunci. Era decembrie, ...”89. A mai rămas ceva în urbea noastră şi din amprenta „occidentală”. Care-o fi aia, i-aş putea răspunde imediat unui vizitator din… Strehaia, să spunem? O, da, aş găsi diverse argumente. Prin oraşul meu au trecut Franz Josef şi Maria Tereza. Onoruri în uniforme, paradă militară, baluri de epocă, protipendadă şi nu putem trece cu vederea emblema Imperiului. Casele care stau mărturie sunt, ce-i drept, uşor părăginite, în urma luptei cu timpul. Nu s-au găsit încă bani să fie zugrăvite, văruite măcar în vreo culoare mai atrăgătoare, dar, nu ne agităm! Noi purtăm cu mândrie tradiţia istorică imprimată în efigii, diplome, cărţi. Suntem urmaşii unor vremuri cu 51

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC ştaif. La „Mall”, în schimb, avem modernitate câtă încape în cifra preţurilor. Spoiala automulţumirii dă bine la orgoliu. Şi firma de transport care mă va duce la aeroport îşi are orgoliul său. Am încredere. Va veni. Atâta că la Budapesta aeroportul e în grevă parţială şi sunt dereglări în program. Dacă nu ajung la timp şi pierd în Frankfurt legătura cu Air Canada? A, nu! Aşa ceva nu! Refuz să mă gândesc. Soluţii, alternative nu am... Ar fi un dezastru... financiar... O mie de euro pierduţi, adică preţul biletului nefolosit din pricina mea. Nu a companiei. Decât asemenea prezumţii, mai bine hai să-mi duc bagajele jos. Stoop! Sună telefonul. Nu se putea ca decembrie să fie înrudit cu ghinionul. - Alo! Da, vă rog, bună dimineaţa! Aţi sosit? Sunteţi în stradă? - Nu, o să mai întârziem puţin, aud în receptor vocea şoferului. Abia am putut s-o trezim pe domnişoara care locuieşte în Calea Şagului. E şi ea clientă. Ajungem, nu vă faceţi probleme! - Ştiu, ştiu, dar… depinde câtă întârziere avem. E grevă la aeroportul din Budapesta, mi s-a spus să fiu acolo cu trei ore înaintea decolării… Sunt modificări în orarul zborurilor, adaug eu dezolată. - Nu-i nimic, mergem mai tare şi rezolvăm. Fac drumul acesta de două-trei ori pe săptămână. Fiţi liniştită! Asigurările şoferului au darul să mă neliniştească şi mai mult. Nu-l cunosc, nu ştiu ce fel de om este, cât de bine șofează... Pe de altă parte, îmi spun: suntem doar într-un oraş civilizat. În top. Oamenii aici se ţin de cuvânt. Acceptând excepţiile, desigur. Mai sunt şi şnapanii, înşelători de profesie, orgolioşi peste măsură c-au reușit să eludeze vreo regulă de circulaţie şi să iasă basma curată. S-au văzut cazuri diverse, unii se laudă cum au fentat legea, dar se plimbă o vreme liberi. Astea sunt numai şi numai excepţii, îmi spun, nu e bine să fiu prăpăstioasă. Decembrie dezlânat în aşteptare Mai am resurse de speranţă. În fond, e abia 52

patru şi douăzeci dimineaţa, marţi. Se zice că nu-i tocmai norocos un drum făcut în zi de marți. Îmi trece ca un ascuțiș prin minte momentul când au plecat fetele mele. Era tot în decembrie, tot marţi. Acum trei ani. Spre aceeaşi destinaţie. Ţara „păsărilor de zăpadă”. Decembrie se consumase în disperare. Decembrie, înrudit cu despărţirea. În marțea aceea mi se mutase în stomac întreaga greutate a globului terestru și nu mă mai puteam mișca. Valurile tuturor râurilor și vuietul munților sub o năprasnică furtună părea că se învolburau în ființa mea derutată și bicisnică. Durerea despărțirii nu era una previzibilă în desfășurarea ei. Habar nu aveam dacă mă mai pot baza pe rațiune sau devenisem, fără voia mea, o parte din cosmosul intrat într-o sarabandă amețitoare. Niște iele nebune mă transportaseră pe o planetă unde bântuia disperarea. Mă prefăcuseră într-un vertij pe care-l jucau neostoite precum voiau. Am crezut că nu voi mai fi niciodată un locuitor pașnic, timid sau naiv de încrezător, cum sunt mulți alții pe planeta Pământ. M-am temut că e prea mult pentru puterile mele și că nu voi rezista acelui atac sufletesc. Se zdrențuia iubirea și tot ce clădisem în ființa mea se zbuciuma fără leac. Fetele plecau din perimetrul nostru înțesat cu trăiri. Așa cum se petrece în toate familiile, acceptam cu greu destrămarea. Să fim mereu aproape ni se pare un lucru atât de firesc și de simplu!... Numai când se întâmplă să fie spulberat micul univers personal, ielele disperării se năpustesc și te atacă brutal dacă ai neșansa unei structuri sentimentale. I-am spus atunci lui Doni, spre ora patru dimineața, că nu pot să-mi calmez durerea din epigastru, că nu voi putea să conduc mașina până la aeroport să fiu lângă fete pentru bun rămas. „Poate am ulcer perforat”, am spus, aiurită, deși nu mă știam bolnavă, dar așa erau simptomele. Ca medic, era sigur că nu port duel cu altă boală instalată spontan decât cu... disperarea. Ruptura unei obișnuințe o percepeam în felul meu.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 „În plexul solar sunt centrii nervoși... ești foarte tensionată, încearcă să te calmezi… Trebuie să le însoţeşti măcar tu. Eu, dacă vin, cu inima mea bolnavă, la o emoţie aşa puternică pot face un infarct, și cine știe ce-ar urma…” Și am ajuns. Meda Patricia, la cei patru ani și ceva, se strecura foarte ușor pe lângă ofițerii de la ghișeul plecărilor, pe unde ea trecuse deja, dar se întorcea să mă mai îmbrățișeze şi să mă roage să urc și eu în avion. Argumentele mele că nu am acte de plecare peste ocean nu aveau

puterea s-o convingă, așa că ofițerul responsabil cu trecerea pasagerilor în perimetrul plecărilor avea de lucru. Mereu o întorcea înapoi pe fetița zulufată care nu accepta cu ușurință nici ea despărțirea de tot ce trăise până atunci. Totuşi, avionul a decolat, ducând și tulburarea ei. Apoi distanţele s-au reglat. Le-am asimilat traiului zilnic. Un reper nou, pe care nu-l mai puteam ocoli.

ÎNCOTRO Sculptura: Mihai Jitaru

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Cornel Drinovan

Cititor de poezie

Poezia este culmea literaturii imaginative (...) fiindcă este un mod profetic. Harold Bloom E aproape jumătate de veac de când băteam străzile Clujului cu un coleg și prieten de-al meu, sătui de atâtea șurubării, în căutarea evenimentelor literare, în căutarea poeziei, pe care o găseam mai de fiecare dată. Nu demult mă reîntâlnesc cu el și, printre alte vorbării, mă întreabă, cu un zâmbet subțire, dacă mai citesc poezie. Întrebarea nu era ca să afle starea mea poetică, de cititor, desigur, ci ca să-mi spună că după binecunoscutele evenimente politice care au schimbat societatea românească, prins în vârtejul acelor ani a lăsat deoparte poezia pentru o vreme, revenind la ea după trecerea unor ani. Cu nedumerire, și un pic de tristețe parcă, îmi mărturisește că imediat și-a dat seama că era în paralel cu poezia care se scria și se scrie până în zilele noastre. Se mai citește astăzi poezie? Sigur că se citește, există cititori de poezie, chiar dacă pe alocuri s-a rupt lanțul care-l unea pe creator cu cititorii săi și în ciuda faptului că „poezia este actul cel mai inutil al spiritului creator”, după cum 54

Poezia este ceva la fel de personal ca dragostea. Jaime Jaramillo Escobar

afirmă Jean-Paul Sartre. Se zice că se citesc doar poeții între ei, poeți care se pare că circulă mai mult decât cărțile lor. Se zice! Când mă refer la cititorii de poezie, nu fac aluzie nici la poeți, nici la criticii literari și nici la persoanele de rând, „legume deghizate în oameni”, după spusele scriitorului brazilian Deonísio da Silva, care nu au citit o poezie în toată viața lor, ci la aceia care au o brumă de cultură, iubesc frumosul și creația și consideră că viața nu valorează prea mult fără muzică și poezie. Întrebarea pe care și-o pune fiecare cititor de poezie, cred eu, este ce să aleagă din multitudinea de cărți care apar pe piața literară fiindcă, se pare, a scrie o poezie nu-i prea greu, mulți încearcă, ba le mai și publică, grea fiind înțelegerea poemelor. Mai există și faptul că pe unii poeți, după volumul de debut, îi apucă o febră a scrierii și tipăririi, publicând nenumărate cărți cu care se mândresc, deși majoritatea trec în uitare a doua zi după ce ies din tipografie, când din toate astea s-ar putea face o singură carte bună

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 care merită să fie citită. Cu atâta scriere aproape că nu le mai rămâne timp să mai și citească, dar asta nu este o problemă, fiind suficient să și le citească pe ale lor, după cum cred unii dintre ei. Un cititor cât de cât avizat își dă seama destul de repede dacă o carte de poeme merită sau nu să fie citită, aprofundată, dar nu toți iubitorii de poezie au această calitate. Aici poate ar trebui să se aibă în vedere părerea criticilor, care au un rol destul de important, sau ar trebui să aibă, însă de multe ori critica este „confuză, contradictorie, deformată pentru a servi anumitor interese, haotică și imposibil de stabilit în ea vreun adevăr”, după cum spune poetul și eseistul columbian Jaime Jaramillo Escobar, lucru pe care îl poate constata oricine. În loc să aducă lumină și claritate, critica aduce ceața. Poate că ar fi mai bine să lăsăm deoparte criticii, acești specialiști ai literaturii, „care urmează teorii străine și nu-mi place să urmez pe nimeni, ci mai degrabă să-mi fac concepte proprii pentru uzul personal, nu pentru vânzare”, spune filosoful Avram Noam Chomsky. Dacă așa stau lucrurile, cum ar trebui să ne apropiem de poezie? Cu siguranță cu „o minte liberă de preconcepții”, după cum spune artistul plastic și poet argentinian Hugo Padeletti. Astfel putem descifra structura poeziei, structura sonoră și structura imaginilor. O poezie conceptuală ar trebui ca prin conceptele ei să ne ghideze în lectura poeziei, cum imaginile bine organizate, fără să se lovească între ele ori să se anuleze, ne dau o imagine clară a viziunii poetului când nu avem de-a face cu o acumulare excesivă de imagini care ne bagă în ceață. Fără concept și imagine nu există poezie. Dacă ar fi să ne referim la structura sonoră, ar trebui subliniat faptul că sunetele ar trebui să aibă un sens, nu doar jocuri de cuvinte. De multe ori ne întâlnim cu o poezie ermetică în diferite forme, însă de și mai multe ori întâlnim o poezie ermetică prin incoerența poeților, unii dintre ei străduindu-se parcă a nu spune nimic. O bună poezie este o operă de artă, un obiect al frumuseții sau, cum spune poeta americană Marianne Moore, „Frumusețea este eternă; praful, doar pentru un timp”. Un lucru care îmi atrage atenția în poeziile

pe care le citesc este limbajul. O primă întrebare ar fi dacă mai există un limbaj poetic, dacă se mai face diferența în poezie între limbajul poetic și cel prozaic, sau este suficient pentru creație doar acesta din urmă. Într-o discuție prietenească cu un important poet al zilelor noastre eu „mă plângeam” de acest limbaj prozaic, vulgar, pornografic care, din păcate, pare cheia succesului, iar el îmi răspunde că „așa se vorbește”, concluzionând că poezia trebuie să fie la fel. Stând strâmb, dar judecând drept, mă întreb și eu, ca tot omul, pentru ce ar mai trebui să citesc poezie. Este suficient să mă duc la piață, pe stradă, pe un stadion ca să aud atâta poezie cât să-mi ajungă pentru două vieți. Și gratis! Există vreo diferență între cele două limbaje? Sigur că există. Iată ce spune poetul AlBabtain Abdulaziz Saoud (Kuwait): „Diferența dintre limbajul poetic și cel prozaic este că în primul predomină muzicalitatea, ritmul, metrica și rima”. Comunicarea cotidiană care transmite mesaje simple, ușor de înțeles, este diferită de comunicarea poetică, care este o specie de magie a cuvântului ritmat, dominat de o mare comunicare expresivă. Nu spun că nu ar trebui să existe o poezie a străzii, a pieței, a stadionului, fiindcă „toată poezia este surprinderea unui moment al realității, așa cum este ea, și o prelungire imaginară și/sau spirituală”, spune poetul Stétié Salah (Liban/ Franța), ci că trebuie create imagini poetice care condensează realitatea fiindcă „imaginile ajută la sintetizarea și decantarea realității trăite, arătând în același timp că se extinde dincolo de noi, într-o zona imensă de ecouri și rezonanțe. Imaginea servește pentru a vedea și a ilumina ceea ce este ascuns sau nu a fost perceput”, spune același poet. Un creator de poezie nu se poate transforma într-un homo videns al lui Giovanni Sartori și pune pe hârtie doar ce îi intră prin ochi, ci trebuie trecut totul prin filtrul sensibilității lui artistice și creative. Simbolurile utilizate trebuie să fie universale și nu doar personale. Altfel, nu este poezie. Forma sub care se prezintă poezia nu are nicio importanță, cred eu, deși au apărut studii care analizează relația dintre formă și conținut. 55

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC Există poeme în proză, există proză poetică, care de fapt este cam același lucru, amestecându-se limbajul poetic cu limbajul prozei sau, poate, dispărând amândouă. „Poezia caută bucuria limbajului într-o nevoie intensă de a elabora imagini, proza caută în schimb comunicarea ideilor, faptelor, temerilor, surprizelor”, spune poetul italian Luciano Morandini. De ce fel de limbaj

mai putem vorbi? Nu mai este nevoie. Singurul lucru care ne mai rămâne este să putem face distincție între poezie și formele care încearcă să o înlocuiască. „Dacă poezia a fost fidelă omului de la începutul culturilor, acest lucru justifică fidelitatea omului față de poezie”. (Jaime Jaramilla Escobar)

BÂRFE Sculptura: Mihai Jitaru

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

matematici

Carina A. Ienășel

vine o vreme în care îți dai seama că totul este matematică. începi să îți socotești timpul, vezi pe ici, pe colo niște greșeli care, la final, știi bine, vor da eroare… riști să pierzi jocul și arunci încă o dată zarurile: cine știe, poate de data aceasta va fi vorba de aritmetică simplă, unde te mai descurci cumva, dar regulile se schimbă în timpul jocului chiar și în matematici. în ecuația ta apar atâtea necunoscute cenușii, ca firele de păr pe care te faci că nu le vezi în șuvițele din scoarța pământului, încât uiți de rezultat și te apuci să le personalizezi, colorându-le. în curând, pe coala de hârtie apare un x verde absint, un y albastru electric, un z… un z așa de ciudat, încât nu i se potrivesc culorile, dar tu nu îl poți lăsa de capul lui. îți vine ideea să îl scrii cu alt font, poate cu Book Antiqua… i-ar plăcea de minune. s-ar împăuna în fața lui omega, în fața lui tav, considerându-se cel mai important din lume… și uite-așa, luându-te cu tot felul de lucruri care nu se pot amâna, îți curge timpul printre bătăile inimii și nu îți mai rămâne decât să rostești repede 1, ca să ai și tu un răspuns, dar chiar în acel moment îți amintești definiția probabilităților și pleci cu un surâs amar în colțul sufletului… 57

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

cântec mă strecor în sufletul tău ca o apă freatică prin pământ, neștiută de nimeni, liniștit, împânzind fiecare frântură din tine, devenind izvor cu apă de băut pe inima goală, numai bună de potolit setea zilei de vară… vei fi plin de mine, fără să știi de când, de unde, fără să știi măcar că sunt acolo, descoperindu-mă accidental când îți voi țâșni dintr-o amintire banală ca o ploaie de august... îți voi apărea înainte, îndemnându-te să îți privești chipul în undele mele, să îți speli ochii de ațipire, să îți răcorești obrazul, buzele și sufletul, sufletul cu toate cele 21 de grame ale sale, care fac cât lumea-ntreagă… îți va fi ciudă pe tine, pe mine, vei dori să închizi ochii pentru o clipă, atât cât să dispar, fată morgana, în deșertul sufletului tău, dar, vai, acesta nu mai există de pe timpul în care mi-am întins pânzele dorului până la hotarele cerului tău…

inspire me dacă surâd când privesc norii, creând povești din formele lor ciudate, e datorită ție. dacă, plimbându-mă pe străzile pietruite ale cetății, îmi las privirile furate de frânturi de frumusețe… e datorită ție. dacă în albastrul sângelui meu identific 111 nuanțe… e datorită ție. dacă în vara mea încape atâta toamnă și dacă în toamna mea încape atâta vară, încât picătura de bitter strălucește molcom în paharul vieții, mai mult plin decât gol… e, desigur, datorită ție. dacă detaliile zilei devin esențiale, ca și cum ar fi pietre de temelie, ca și cum ar fi cele 21 de grame de suflet… e, cu siguranță, datorită ție, umbră și urmă de rai…

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

biblioteca soarelui pe rafturile sufletului meu, ca într-o bibliotecă alexandrină, ard molcom pagini dobândite greu și-mi pare, acum, că amiros a smirnă. volume-ntregi de timp se risipesc – cenușa le va lua tribut pe vină, chemând, din patru zări, un vânt ceresc, să mi le uite-n doruri fără tihnă... am încercat să iau din raft o carte, dar degetele mele de tiran au prefăcut-o, ‚ncet, încet, în moarte, și-acuma plâng, știind că e în van. pe rafturile sufletului meu, ca într-o bibliotecă alexandrină, pun soarele, furat de Prometeu, să-mi țină de urât și de lumină...

pândă pentru tine... stau la pândă la porțile raiului: poate te voi zări printre verdele cerului, printre merii în floare, printre îngeri și sfinți, mușcând din mirare cu albii tăi dinți… să-ți țină de sete, de foame, de mine, pândarul atent ce te știe mai bine decât orișicare, fiindc-a stat spionând, să te-nvețe cu totul, de la talpă la gând… să îți afle culcușul, să te-ndemne să râzi, să îți facă licori din uimire și spânz și să nu ai habar că pe-aproape îți e, că-ți adulmecă urma, făr’ să știe de ce… pentru tine... stau de pază la porțile raiului, poate îmi vei apărea în bătaia vântului, înainte să dea merii-n rod și în pârg, să te-adorm, să te fur, să te duc pe pământ...

ILUZII Sculptura: Mihai Jitaru

Colocviul de reviste mureșene științe umaniste de la Târgu Mureș din 2021. ANUL și III,deNR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

FOTOGRAFII: IONICĂ MOLDOVAN

Prof. drd. Ovidiu Constantin Cornilă prezentând revista de literatură Cuvânt românesc. Lângă el, prof. univ. dr. Eugeniu Nistor, organizatorul evenimentului, prof univ dr Iulian Boldea, redactor-șef al revistei Vatra, prof. univ. dr. Cornel Sigmirean, scriitorul George Vulturescu, redactor-șef al revistei Poesis.

Prof. drd. Ovidiu Constantin Cornilă, prof. univ. dr. Eugeniu Nistor și conf. univ. dr. Marian Nencescu, redactor-șef al revistei Detectiv literar

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Adrian Grauenfels

Pontormo - Agenda unui pictor Jacopo Carucci (1494-1557) s-a născut la Pontormo, lângă Empoli. Vasari povesteşte despre Jacopo Pontormo: un tânăr orfan, melancolic şi singuratic care se învârtea prin toată Florenţa căutând un mentor. Cineva îl trimite la Leonardo da Vinci, trece pe la Piero di Cosimo, apoi în 1512 face ucenicia la Andrea del Sarto care nu-i aduce noroc, pleacă la Roma ca să vadă operele lui Michelangelo, în final Carucci se în-

toarce cu numele de Pontormo înapoi la Florenţa, unde va reuşi să capete diverse comenzi de la casa Medici. O frescă specială (Vertumnus şi Pomona) se află la vila Poggio a familiei Medici, lucrare executată de Pontormo în 1520, în stil pastoral, un gen total necunoscut florentinilor. Ulterior capătă o comandă pentru scena Vizitării, executată pentru mănăstirea din Carmignano, o face într-un stil aparte, figurile sunt

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC alungite şi contorsionate. Ca la Andrea del Sarto personajele sunt aşezate la jumătatea înălţimii tabloului, înghesuite la grămadă, cu mai mult decât admitea clasicismul vremii.

Un pictor deosebit O altă pânză celebră este Iosef în Egipt, care ne arată stilul evolutiv, acum manierist al pictorului. În tablou apare chipul lui Bronzino, tânărul său ucenic în ale picturii. În anul 1522 ciuma izbucneşte cu violenţă în Florenţa. Pictorul se refugiază la o mănăstire Carthusiană, Certosa di Galuzzo, unde călugării nu-şi vorbeau. Pictează acolo fresce despre calvarul lui Iisus, din păcate, lucrare serios deteriorată de vreme. După molimă, întors la Florenţa, execută o mare pânză instalată în Santa Felicita, în capela Capponi (desenată de Brunelleschi) având subiectul Coborârea de pe Cruce (1528). Personajele sunt pictate în culori strălucitoare, formele, bine conturate, unite într-un complex enorm, compoziţia fiind găzduită de un spaţiu care apare gol şi plan. Un personaj cu barbă este bănuit a fi autoportretul pictorului. După mulţi specialişti, acesta este capodopera de seamă a lui Pontormo. Alte lucrări manieriste sunt expuse azi la Galeria Uffizi, Galeria Naţională din Londra, Louvre, la muzee de artă din New York, San Francisco, Palatul Pitti, Chicago, Ermitage etc. 62

Mai puţin cunoscut, Pontormo oferă o viziune specială scenelor biblice cu care împodobea capelele şi bisericile Florenţei. Desenator genial, schiţa mult concentrându-se pe trupul uman şi relaţionarea sa cu mediul plastic. Multe lucrări s-au pierdut sau au fost grav deteriorate, dar în cele rămase descoperim tensiune şi halucinaţie. Un bun exemplu este Ultima Judecata, în care personaje confuze sunt înlănţuite într-o atitudine turmentată şi complicată. Coaste şi membre dislocate produc nelinişte privitorului. Isus, în această pictură se răsuceşte sinuos ca şi cum s-ar ondula spre cer într-un dans final. Îngerii îl înconjoară într-o scenă parcă lipsită de gravitaţie. Pictorul realizează un efect de eliberare, personajele sunt purtate de spiritualitate printr-un aer rarefiat cu atât avânt încât D-zeu rămâne jos la picioarele crucificatului în totală disonanţă cu dogmele teologice la modă. Vasari critică scena, o erezie în ochii lui: „Nu înţeleg această pictură, Jacopo este destul de deştept, a citit şi văzut multe, cum de îl pune pe Crist mai înalt, sub picioarele lui D-zeu

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 Tatăl, cel care a creat pe Adam şi Eva. Iar în colţ, cei 4 Evanghelişti, nuzi, cu cărţile în mână, de parcă nu s-a gândit la compoziţie, ordine, măsurători, timp şi nici diversitate în culoarea pielii. Într-un cuvânt, nu respectă regulile, proporţia şi perspectiva, coloristica...pictura lui e o gloată de nuduri făcute după gustul lui, pictate cu melancolie şi atât de puţină satisfacţie pentru el, care e stăpânul picturii, dar şi pentru mine care, deşi sunt pictor, nu o înţeleg”. Vasari este atât de decepţionat, încât declară că s-ar îngropa de viu dacă ar fi irosit 11 ani în a produce o astfel de pictură fără valoare. Ce nu a înţeles Vasari este că avea în faţă prima pictură modernistă, Pontormo îndrăznise să rupă normele clasicismului, cu mult timp înaintea altora. Azi se ştie că la vremea sa Vasari era într-o strânsă competiţie cu atelierul Pontormo-Bronzino. Pontormo, obsesiv şi paranoic, ascundea de curioşi Ultima Judecată , ambii pictori râvnind la sprijinul pecuniar al casei Medici. Ni se pare explicabilă critica neloaială aplicată de Vasari rivalului său, de fapt tot ce dorea Vasari era să capete favorurile Medicilor, distrugând voit imaginea oponentului său.

munca sa. Excentricitatea lui duce la rezultate spectaculoase, frizând expresionismul la care nimeni nu visa în secolul XV.

Agenda unui pictor

Defăimarea lansată de Vasari în cartea sa Vieţile Pictorilor, dar şi capriciile gustului estetic general l-au plasat pe Pontormo la marginea artei, timp de secole. Neglijată total a fost şi opera lui, care s-a pierdut sau a fost grav deteriorată din lipsa de atenţie a contemporanilor. În secolul XX Pontormo este redescoperit şi reevaluat. Azi înţelegem cât de originală şi puternică este

Între ianuarie 1554 şi octombrie 1556 Pontormo reuşeşte să umple 23 de pagini de desene, schiţe şi notiţe legate de execuţia frescelor în biserica San Lorenzo din Florenţa, ultima sa comandă de mari proporţii. Agenda a supravieţuit timp de 500 de ani ca să fie descoperită la Librăria Naţională a oraşului Florenţa. După ce povestea cu amănunţime ce a mâncat, pictorul descrie ce personaj a început să picteze, adăugând schiţe despre poziţia acestuia în ansamblul frescei. Frescele sale, provocative, pline de viziuni şi frământări, au fost distruse în secolul XVIII, cu ocazia 63

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC reconstrucţiei bisericii. Agenda cu pricina este o colecţie neobişnuită de scurte remarci asupra hranei avute, simptome de boală, starea vremii, starea ieşirilor sale, în contrast cu orice agendă trivială. De asemenea, pictorul pomenea cum se ascundea de amicii veniţi la atelier, curioşi şi atraşi de flecăreli. Şi mai remarcabile sunt comentariile legate de starea sa psihică: menţiona că este deprimat, fără speranţă, iritat şi într-o ocazie în care asistentul său Naldini lipseşte o noapte întreagă, se declară disperat de singurătate. Agenda sa descrie un om obsedat de dietă, trup, emoţii, un melancolic care preferă singurătatea, evitând interacţiile sociale. Ciudăţeniile sale psihice se reflectă în ultimele sale picturi. Textul notat de Pontormo în agenda sa confirma ipotezele lansate la începutul secolului XX, care afirmau că dezechilibrul psihic al individului este o garanţie a creativităţii şi a geniului.

pictorul era expus. Se pare că nu o extravaganţă personală radiază Agenda cu pricina, ci avem demonstraţia că Pontormo era profund amestecat în cultura populară a vremii sale. O întărire a acestei ipoteze o găsim în scrierile filosofului renascentist Marsilio Ficino, care pledează pentru controlul melancoliei în scopul optimizării inspiraţiei. Pontormo a folosit stările sale sufleteşti adresând pictura ca fiind o sarcină nobilă, în care trupul trebuie să se afle în cea mai sensibilă stare a interacţiei cu divinitatea. Astfel citită, agenda lui Pontormo devine o încercare vie şi dureroasă de a imortaliza prozaicul zilelor unui meşteşugar simplu, dar inovator, plin de har artistic.

Agenda lui Pontormo (fragmente)

În acest spirit, Pontormo a fost clasificat ca fiind un dereglat, dar totodată un artist talentat. O diferită citire a agendei sale este necesară în lumina altor scrieri legate de evenimentele din Florenţa timpului, ca de exemplu: cărţile de bucate, sfaturi şi diete medicale, prognozele vremii, evenimente religioase sau laice la care 64

7 ianuarie, duminică seara, am căzut de pe schele şi mi-am lovit braţul şi umărul... ce dureri… Am stat în casa lui Bronzino (*) şase zile, apoi m-am întors acasă şi m-am simţit rău până de Mardi Gras 6 februarie. _______________________________ (*) Agnolo Bronzino (1503–1572) este primul elev al lui Pontormo, mai târziu artist de curte la casa Medici. 11 martie. Duminică dimineaţă am mâncat cu Bronzino, găină şi viţel, şi m-am simţit mai bine. Recunosc că zăceam în pat când a venit la mine acasă. Era deja târziu când am coborât

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 după masă, m-am simţit balonat şi plin. Afară este o zi foarte frumoasă. Seara am mâncat puţină carne friptă, care mi-a făcut sete. A doua zi seara am mâncat varză şi o omletă. Marţi seara am mâncat jumătate cap de oaie şi o supă. Miercuri seara, cealaltă jumătate friptă, struguri şi 5 felii de pâine cu salată de capere. Joi dimineaţa m-a prins o ameţeală teribilă, care a durat toată ziua, chiar şi după ce a trecut m-am simţit rău, capul meu slăbit. Vineri seara: salată cu oaie şi două ouă făcute omletă. Sâmbătă, desfrâu. Era în seara dinainte de Paşte, toţi se grăbeau la slujbă, eu, cu oaie fiartă, salată, pâine şi vin. Luni, după masa de seară m-am simţit minunat, viu, a fost plăcut. Marţi: Salată , supă de oaie şi o omletă Miercurea Sfântă: 2 pumni de migdale şi nuci. Am desenat mult capul şi altă figură (o schiţă miniatură apare jos în foaie). Ducesa vine la San Lorenzo, şi Ducele şi el vine de asemenea. Duminică, dimineaţa de Paşte şi Duminica

Anunţării, am mâncat la Bronzino dimineaţa, dar şi cina de seară. Miercuri am postit. 1 Aprilie, duminică: prânz cu Bronzino. Seara, nimic. Sâmbătă am intrat într-o tavernă: salată şi omletă, brânză, m-am simţit bine. Joi 24 mai – Sărbătoarea Trupul Domnului: iau prânzul cu Bronzino. Vin grecesc, carne şi peşte. Seara, o bucată de tortă, nu carne, nu am poftă de mâncare… 2 iunie, am cumpărat un scaun, l-am primit, m-a costat 16 lire. 9 iunie: Marco Moro prepară pereţii şi umple crăpăturile în San Lorenzo după cum i-am spus. 18 iunie, de Sfântul Luca: am început să dorm pe jos pe o pătură nouă. 19 octombrie. Am simţit boală, asta e, era frig şi mi-a fost greu să-mi clătesc gâtul. Mă doare şi scuip cu greu, ca şi altă dată. Cred că vremea este de vină, deşi a fost frumos şi am mâncat bine. Acum consum 300 de grame de pâine la o masă, mă va ţine trei zile, beau puţin. Am 6 sticle de vin Radda.

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Costinel Lungu Lacrimile timpului (II) Ceasul își ascunde zgomotul trecerii prin realitate tinerețea surâde împrăștiind melodia nepăsării de nimicul rătăcirii alergând pe țărmurile fericirii Pământul nu plânge doar amprente nevinovat de grele îi strivesc liniștea adierilor timpul privește ochii ce-au fost cuminți ca muza cireșarului din veri fierbinți efemer și totuși atât de neconsumat mă dansează ca o marionetă plictisitoare sunt clipa unei primăveri de flori gândesc la o oră înaintea prezentului înving singurătatea verde a momentului timpul poartă în sânul vieții suflarea sfântă a inimii din noi prea des ne intersectăm temperamentele cu o cafea zâmbește însăși viața matinalul ne aduce-n dar speranța

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Lumina timpului (X) (Amurgul) Despletește-mă de simțuri în valul norului de mare nerăpită dă-mi apoi secunda ce cumpără minutul vieții am să-i urlu în pocal de gheață mii de neștiute fapte mii de neștiute vise între nopți cenușii-ngropate în lumini de ceară slută *** Despletește-mă de amintiri cu glasul degetelor tale de bumbac dă-mi apoi prezentul din care să cern zâmbetul unui fluture și dulceața petalelor de roze nimicul să nu umble desculț prin firul blând de iarbă-ncolțită ce n-a crescut să moară *** Despletește-mă de muțimea din mine tainice zori pictate-n culorile apei dă-mi apoi zgomotoase ramuri un soare să mă dezghețe de gol și-un râu să curgă peste strigătul cerului de azi nu voi mai șopti în mine cântecele ce cu dor am să ți le urlu urechea ta va râde cu lacrima-nvățării *** Despletește-mă de enigmele îngrămădite în coșul de răchită seacă dă-mi apoi liniștea zidirii inimii noi fără de lacrimi umblătoare prin artere fără veninul ațintirilor murdare timp trăit prin trăiri timpurii trezește dimineața din versuri ce palpită o stea un gând o iubire și-un amurg

OCHI DE CĂRTURAR Sculptura: Mihai Jitaru

Aici pe pământ Arunci o privire pe geam pare târziu deși nu este te bucuri de puținele clipe dinaintea somnului și ai vrea să le umpli cu o poveste sau cu un pumn de amintiri cromatice (tomnatice) printre mușcături de măr mai mult decât atât săruți zile amare pentru a îmbrățișa lumina raiului dincolo de soare Pare devreme dar orologiul tot timpul spune doar adevărul noaptea-ți oferă o pernă pufoasă curând vei adormi sub un voal de ceață deasă nu știi ce-ți rezervă ziua de mâine știi doar că aici pe pământ se cumpără pâine 67

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Lacrimile timpului (IV) (cuantica iubirii) Respir nisipul din clepsidră încă o clipă de liniște divină înfrunzește în Vara lui Vivaldi pași neobosiți avizi de lumină cred în victorie inima vrea un răgaz dar mintea studiază arta de a cunoaște limita dintre un cuvânt rostit și fericirea inefabilă și crede în victorie realitatea e himera care ucide visele june amintirile bunilor trilul naturii vii a ochilor din timpul încă netrăit nehrănit piscurile înalte sunt atât de aproape când genunchii-ți sărută ruga realitatea ziua înnoptează nopții îi fură albele vise stele stinse pe țărmuri de dor cuantica iubirii pictează visele în palme a crea este reflecția unui gând prins între iubire și nemurire între cupola celestă care îmbracă sufletul în parfum de poezie

Te-aștept

Motto: „Nu te oprise gândul fără glas De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?” Tudor Arghezi Mai știi roua care lenevea peste livezi, De nu voia să fugă înspre fruntea văii, Mioare desculțe pășteau parfumul clăii, Din păpădia vremii, norocul îl mai vezi? Să nu te-nstrăinezi de amintirea toamnei Când merele din poale te-mbătau cu-arome, Roșiile coapte din vrej cădeau diforme, Compotul de cireșe din dragostea mamei... Să-ți mai spun despre vatră în câte dăți s-a-ncins, Azima aburindă pe masa cea rotundă Când foamea te răzbea, podișca-n valea scundă; În urma ta poteca ascunde pasul nins. Grivei s-a rătăcit când te-a aflat plecat, Lătratul lui de dor mai stă printre nuiele; Ți-e dor de cobilița și doina din stele? De-ai fi rămas la vatră, pesemne-ar fi lătrat. Ca mâine-mi bați în poarta pururi ferecată Și-oi repezi bastonul, să nu te fac să-aștepți, Ca-n fiecare august, zâmbetul mi-l îndrepți. Devin iarăși mama cu inima secată.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Pe urmele poetului Blaga

MOTTO: Din cărțile vremii aș face o punte peste abisul necunoașterii, astfel, cei ce-l vor străbate să se înalțe în cunoaștere și lumină. Costinel Lungu Prestigiosul om de știință Stephen Howking printr-o teorie controversată susținea că Universul a apărut din nimic, iar existența acestuia se datorează faptului că el trebuia să existe, și astfel s-a autocreat. Fără a face niciun fel de discriminare de natură religioasă mă opresc strict la impetuoasa contribuție a Universului în arta poetică, literară în general. Dacă el există, poezia și filosofia ating apogee inimaginabile, desființând barierele dintre necunoscut și cunoscut, permițând viselor și aspirațiilor să-și manifeste existența întru îmbunătățirea limbajului, a artei lirice. Copil fiind, recitam poezii la diferite serbări organizate de școală, și mă minunam de frumusețea și dulceața limbii române, realizând, de fapt, că în fiecare dintre noi se naște clipă de clipă o poezie. O deosebită prezență din viața mea, pe atunci, îmi spusese că pentru a înțelege mai bine un poet este necesar să i se ia urma, să te întorci în timp, străbătând etapele evolutive ale vieții acestuia și să se observe, astfel, starea lui de împlinire. Diversitatea curentelor și genurilor literare a fost și este propice creației. Ce ar gândi un mare scriitor despre noi, micii poeți, care dănțuim printre versuri, visând la poeme divergente – asemeni unei raze luminoase care se dispersează spre a înfrumuseța cu lumina ei necunoscutul – savurate cu mult nesaț, care să aducă pe buzele cititorilor nuanțe de fericire și lumină? Bogăția interioară înfrumusețează omul cu adevărat; valorile lirice ale artei literare sunt conturate de frumusețea scrierii care se transmite din generație în generație, punând amprenta pe cunoașterea și dezvoltarea personalității fiecăruia dintre noi, hrănindu-ne sufletul, spre a fi mai înțelepți, mai vizionari. Ca popor, am trăit un bogat flux de scriitori de seamă dintre care Blaga nu face excepție.

Tipologia poeziei sale este diversă (ca și în cazul altor autori), cuprinzând teme religioase printre care pot aminti: Glas în paradis, Paradis în destrămare, Noi, cântăreții leproși, La curțile dorului, Pustnicul; poezia despre iubire, Psalm dragostei, care impresionează prin exprimarea doleanțelor poetului: „Dragoste împrumută-mi tu ușurința cu care norii albi umblă-n azur peste abisuri și grația fără ființă a verdelui, frunzelor.” Iar frământările sufletului nu îi sunt străine: „Simt încă în mine greul pământului și deznădejdea lutoasă. În mine tânguitoarele nopți.” Cerințele autorului sunt de natură umană, căci suferința se vrea celebrată prin eliberare: „fă să uit cumplita povară a văzduhului negru, ce-l port pe umeri și dă-mi tăria de-a suporta bucuria eliberării.” Mă opresc asupra poeziei în care poetul își dezvăluie sufletul mistuit de dorul pentru satul său, printre care am spicuit și sufletul mi-a rămas lipit de Întoarcere, din volumul La curțile dorului, apărută în anul 1938: „Lângă sat iată-mă iarăși, Prins cu umbrele tovarăș, Regăsescu-mă pe drumuri începutului, străbunul. Câte-s altfel – omul, leatul! Neschimbat e numai satul, dup-atâți Prieri și toamne Neschimbat ca Tine, Doamne. 69

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC Aur scutură alunul. Fluier zice. Cade fumul. Greierii părinților mulcom cântă, mulcom mor. Cu aroma-i ca veninul amintește-mi-se-arinul. Mult mă mustră frunza-ngustă. Vântul lacrima mi-o gustă.” Însă versurile de o rezonanță triumfală, care răsună ca un ecou al iubirii de tradiție și origini, în care își cântă satul natal, Lancrăm, rămân eternele rânduri: „Sat al meu ce porți în nume Sunetele lacrimei. La chemări adânci de nume În cea noapte te-am ales Ca un prag de lume Și potecă patimei. Spre tine cine m-a-ndrumat Din străfund de veac, În tine cine m-a chemat Fie binecuvântat, Sat de lacrimi fără leac.” Mânat de dorința de a-l cunoaște plănuisem o călătorie și nu una oarecare, ci mai degrabă un soi de schimb de experiență, din care eu să capăt un sâmbure de învățăminte. Se vorbise mult despre poet, încă se vorbește, iar pecetea iubirii față de neam și de limbă va dăinui ca o flacără vie care ne luminează viețile. Am pornit spre universul lui vast și constructiv, care scaldă în lumină trăirile noastre și nu strivește „corola de minuni a lumii”, precum nici tainele noastre. Prin versul ancestral, împodobit cu lumini celeste, a contribuit la perpetua dezvoltare a graiului românesc. În călătoria mea nu am nevoie de nimic; totuși, mă voi înarma cu un carnețel și un creion dornic să transpună în litere ceea ce poetul și filosoful Blaga îmi va transmite atunci când îl voi întâlni. Sper să-l întâlnesc! Lumânările de pe cer se stinseseră, predând ștafeta nemuritorului soare, care intrase pe scena vieții mai vârtos ca în oricare altă zi de vară. Mă încerca o emoție colosală. Cămașa de ie ușor 70

descheiată, cu mânecile suflecate până la coate mă îndemna spre vremurile de odinioară, când Lancrăm, satul natal al poetului, mișuna a viață. Mi-am pus pantofii de pânză într-o pungă. Doar așa puteam simți șerpuirea Uliței Vechi sub tălpile goale, deranjându-mă nisipul încins, din când în când simțind înțepăturile spinilor de pe marginea drumului. Ajung în fața unui gard sobru, înalt, cu o poartă care tindea spre cer, impunătoare. Cu pași mici, apăsați, pășesc în curte, oprindu-mă la scara de piatră din fața casei, puțin roasă de timp, ca o amprentă a vremurilor trecute. Oare câte ploi or fi scăldat aceste trepte celeste? Câte raze de soare le-au luminat, câte astre le-au descântat în nopți cu dans de Lună plină? „Intră!” – parcă m-ar îndemna scriitorul, însă eu mai vreau să rămân o clipă afară. – Și vocea lui continua să își țeasă loc, să ajungă în timpane, învăluindu-mă cu șoapte... „Când veneam de la joacă, mă așezam pe scară, să îmi trag sufletul de la atâta zbenguială, îmi aranjam ținuta și intram, cu părul vâlvoi, de parcă aș fi văzut ursul ori m-aș fi întors de pe front. Fiind mezinul, eram răsfățatul casei și îmi găseam cu ușurință locșorul. Mama ne aștepta cu azima caldă și ulcica cu lapte proaspăt muls și fiert!” Ciripitul divin al unei vrăbioare mă trezi din reverie; poposi pentru câteva clipe deasupra streșinii, apoi se avântă cu atâta îndrăzneală, ca într-o vertiginoasă competiție cu aerodinamica văzduhului nemărginit. În copilăria mea încercam, pe cât se putea, să evit a păși desculț. Simțeam o teamă teribilă pentru senzația de tălpi în flăcări sau a pietricelelor de pe uliță care-mi perforau călcâiele. Trecând de acest aspect, viața la țară era nu doar frumoasă, ci deosebit de sănătoasă și distractivă, emoționantă și educativă. Aerul încăperilor casei îngheța timpul, proiectând imaginea poetului asemeni unui diafilm al copilăriei mele cu povești calde, nemuritoare. Un dialog psihologic se năștea din ungherul amintirilor apuse, dar bogate în valori sentimentale, în speranțe și dorința de a răzbi printre tainele timpului ce plăsmuiește gânduri și fapte. M-am așezat pe scaunul vechi, dar încă rezonant, iar în rigiditatea lui primeam gândurile poetului, care pesemne intuise neîncrederea

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 în forța mea de a scrie, nestatornicia mea în a pune slove pe hârtie. Umplea încăperea cu vorbe duioase ca și când, față în față fiind, îmi citea pe chip zbuciumul sufletesc: „ești la început de drum, dar ai idee câți ar fi fost cu adevărat buni? Mulți nici măcar nu au încercat... Tu, însă, încerci și pe zi ce trece, lexicul operei tale chiar te înalță spre acolo unde, cu certitudine, ți-ai fixat țelul. Aaa, ți-ai fixat un țel? Bun! Urmează-l cu sfințenie! Pe drumul ăsta vei găsi prăpăstii și discrepanțe... nu deznădăjdui! Tu ești al lui Dumnezeu, iar El va vorbi tuturor prin tine! Așa cum și eu am vorbit satului meu prin lacrimile mele și usturimea tălpilor goale. Desprinde-te de zbucium, zboară! Iar dacă zborul îți este întrerupt de vreun gând răzleț, înalță-ți privirea spre cer și vei vedea un univers nemărginit și luminos care te vrea așa cum ești, un om cu năzuințe și curaj. „Eu am crescut hrănit de taina lumii și drumul meu îl ține soarta-n palme nemărginirea sărutatu-m-a pe frunte,” dar tu ar trebui să știi că lumina mi-a vindecat coardele vocale și cânt lumii cu versurile mele îmbrăcate în lumina divină; cânt vieții, satului și întregului univers cu stele cu tot. Poemele luminii se născuse ca o carte de filosofie, dar iubesc și poezia, de aceea am sacrificat frazele în versuri. „Orice frumusețe e ca o urmă de-a căreia coapsă privirea se prinde. Vezi forma, mirat. Și suferi, gândind la cenușa pe care-o cuprinde,”

dar dincolo de cenușă avem ochi și suflet, mâini și auz; nu am încetat a cotrobăi prin tainele lumii în văpaia luminii și cum spuneam: „de unde-și are raiul – lumina? – Știu: îl luminează iadul cu flăcările lui!” Avea dreptate! Era desculț și s-a încălțat. Mai târziu era îmbrăcat și s-a dezvelit de gânduri, înclinându-se în fața respectului și a iubirii de neam. Înțelesesem că lumina, credința și iubirea sunt contopite într-o singură operă și aceea este omul. Înțelesesem că ceea ce lași scris pe o foaie de hârtie trebuie să fie parte din suflet, care să transmită vibrații viabile, eterne. Pe urmele poetului poate păși oricine, drumul nu este anevoios și nici costisitor dacă balanța se înclină spre avantajul cunoașterii și al dezvoltării spirituale, din care, mai apoi, să îți faci timp pentru a împărtăși experiența cu ceilalți iubitori de cultură, în contextul în care dorești să participi – de început – cu puțin la poziționarea pe locuri de frunte a veritabilei valori a poetului nostru, Lucian Blaga. Un poem nu se citește. Ar deveni un noian de cuvinte bizare, haotice și neîncăpătoare; cuvintele s-ar veșteji de timpuriu, iar înțelesul lor ar căuta un alt drum – un drum greșit – pe care, cu siguranță, tu nu l-ai ales când ți-ai plăsmuit gândirea și trăirile într-o operă. Poemul se recită tocmai pentru a nu ți se părea că versurile tale se întrerup sacadat, fără noimă, ci în tumultul lor se unesc întru înălțare spre a te lumina.

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Adina Lozinschi

Prea Târziu

Motto: „Viaţa e o insulă de suferinţă într-un ocean de indiferenţă.” (Sigmund Freud)

Sobră şi rece, ascunsă între pomi, clădirea Judecătoriei emană un aer distant. Dincolo de ferestrele înalte, dincolo de zidurile cenuşii, este greu de imaginat câte drame umane se petrec sau cum se oficializează solemn şi irevocabil sute de căsnicii distruse. Minutele au forţa uraganului, călcând în picioare anii trăiţi. Fericirea de a avea un copil este nimicită de egoism, reproşuri şi răzbunări ascuţite în luptele interminabile dintre părinţi. Copii nevinovaţi, la vârste fragede, ajung fără voia lor orfani cu părinţi în viaţă. Astăzi este una dintre acele zile de şedinţă publică. Încă de la primele ore ale dimineţii se adună multe persoane implicate într-un fel sau altul în actul judecătoresc. Blândeţea calmă a începutului de septembrie, razele unui soare cald şi zâmbitor, primele frunze uscate purtate de vânt, câţiva nori răzleţi împrăştiaţi pe cer, toate acestea contrastează ciudat cu nervozitatea care mocneşte ca o fiară încătuşată. Grupuri de oameni, aparent fără legătură unii cu alţii, urmăresc atent tot ce se întâmplă. Unii sunt pe 72

scări, punând la punct ultimele detalii, alţii fumează agitaţi. Cîteva femei îmbrobodite, cu picioarele pline de bătături şi călcâiele crăpate, cu fuste ponosite, vorbesc cam tare şi dau din mâini supărate. Avocaţii scorţoşi, proaspăt bărbieriţi şi îmbrăcaţi la patru ace, îşi joacă rolul perfect, atât prin gesturi, cât şi prin mimică, stăpâni pe sine şi cu o doză de aroganţă explicabilă. La rândul lor, doamnele avocat pot fi recunoscute la fel de uşor. Elegante şi calme, îşi pun în ordine câteva retuşări. Avocaţii ştiu să selecteze şi să facă o sinteză din materialul uman analizat, ştiu să puncteze esenţa. Jandarmii angajaţi la Judecătorie sunt însă cei care păstrează ordinea, cei care stăpânesc gloata, impunând respect faţă de instituţie şi faţă de actul judecătoresc în sine. Mă strecor cu greu prin această lume pestriţă şi primul gând care îmi vine în minte este, de fapt, o întrebare: „Ce caut eu aici?” Îmi dau seama rapid că singura mea dorinţă este să se termine cât mai repede acest divorţ survenit atât de neaşteptat, şi totuşi unica soluţie în cazul

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 nostru. Îmi găsesc numele la avizier. Sună atât de ciudat expresia „divorţ cu minor”. Parcă ar fi un fierăstrău care taie în carne vie şi îmi sună în urechi ca o trompetă stricată. Stau în picioare lângă geam. Mă uit la mâinile mele. Îmi stăpânesc un uşor tremurat interior numai de mine ştiut. Verigheta... încă o mai am pe deget. Câte speranţe îmi pusesem în căsătoria noastră! Câte planuri comune s-au risipit în vânt! S-au dus pe apa sâmbetei. Şi dragostea noastră, ce repede s-a preschimbat în ură! Numi pare rău de Octavia. Ea singură şi-a ales calea pe care să meargă. Oricât m-aş strădui, mi-e absolut imposibil să înţeleg ce a putut să găsească la Virgil. Cum de a fost în stare să dea cu piciorul la tot ce am clădit împreună… Să îmi întoarcă spatele şi cu atâta uşurinţă, cu atâta nonşalanţă să plece cu el. Şi asta nu de acum... ci de câţiva ani. Nu. Nu îmi pare rău de Octavia. În schimb, pentru Robert mi se rupe inima. Cu ce este el vinovat că mama lui a luat-o razna şi a găsit un alt bărbat? De ce tocmai acum, când intră în clasa I, în loc să-şi vadă de şcoală şi de joacă, şi în loc să aibă linişte, îi este dat să asiste la un asemenea eveniment nedorit şi greu de înţeles? Tocmai în momentul când mă gândesc că Octavia nu va veni, o zăresc în capătul culoarului. Nu ştiu de ce, tot ce îmi plăcea înainte la ea acum mi se pare degradat şi grotesc. Şi-a pierdut lumina sinceră din ochii ei frumoşi de căprioară. Poate că alţi bărbaţi se uită întâi la corpul femeii, dar eu întotdeauna observ mai întâi de toate ochii. Se spune că ochii sunt ferestrele sufletului. Aşa a fost şi cu Octavia. Acum cearcănele de sub ochi, claviculele parcă prea evidente, întreaga înfăţişare a ei mă duce cu gândul, fără să vreau, la numeroasele ei întâlniri cu Virgil, la dimineţile când, mult prea devreme, Octavia, grăbită şi nerăbdătoare, pleca de acasă. Să fiu misterios îmi place tot mai mult. Uneori mă simt ca un magnet care îi atrage în jurul său pe toţi. Nu mă las înfrânt. Atunci când sunt în încurcătură răzbat prin simţul apărării. Ceea ce gândesc sau simt cu adevărat nu poate fi accesibil altora decât într-o mică măsură. Nu am nevoie de avocat. Mă reprezint singur. Trebuie

să arăt că sunt sigur pe mine, controlat şi calm. Dar în sufletul meu se dă o luptă care pare fără sfârşit. Dacă aş fi ştiut că ajungem aici... Numai că nu aveam cum să ştiu. Mergi pe un drum şi s-ar putea să fie greşit. Când îţi dai seama, s-ar putea să fie prea târziu. Nu mai poţi să o iei de la capăt. Îţi continui drumul, găsind soluţii. A durat câţiva ani să ne câştigăm încrederea unul în celălat şi iată cât de repede se risipeşte totul! Viaţa curge lin şi monoton ca un râu leneş şi mult timp ai impresia că nimic nu se va schimba. Dar nu este aşa. Se schimbă brusc, cel mai adesea, în rău. Şi, cum se spune, „un necaz nu vine niciodată singur”, nu mă aştept, cel puţin deocamdată, la nimic bun. În general îmi dau seama dintr-o privire ce fel de caracter se ascunde în înfăţişarea unui om. Rareori greşesc. Soţia mea este, din păcate, un mare eşec pentru mine. O credeam sinceră şi bine intenţionată. Deşi nu vreau, simt că răzbunarea coace în mine şi nu peste mult timp va exploda. Nu-mi pasă. Nu-mi pasă de nimeni şi de nimic, în ciuda pericolului care m-ar putea ameninţa. Nu pot să uit ziua când ne-am cunoscut. Era... cum altfel... luna mai, cu tei în floare. De unde veneam? Unde mergeam? Nu mai ştiu. Deodată văd o siluetă suplă, graţioasă şi delicată. O fată superbă care vine spre mine. Cred că visez. E ceva ireal, ceva care ţine de fantastic. Razele soarelui îi joacă în părul blond, tuns scurt şi pieptănat cu grijă. Pare o prinţesă evadată dintr-o lume de basm. În clipa aceea timpul parcă stă în loc. Se întâmplă ceva cu totul incredibil: îmi zâmbeşte. Dulceaţa unui zâmbet venit de undeva din afara existenţei pământene. Nu numai ochii, de o frumuseţe neasemuită, ci întreaga-i fiinţă îi este scăldată în lumina unui surâs unic. Mie îmi zâmbeşte? Mă simt cuprins de o vrajă care mă învăluie ameţitor şi pune stăpânire totală pe mine. Mă simt deodată uşor ca un fulg şi plutesc într-un zbor lin tot mai sus. După străfulgerarea atracţiei reciproce din prima clipă simţim amândoi o forţă nouă care ne-a cuprins. Acum nu mai contează schimbul banal de cuvinte dintre noi 73

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC din acele momente. Totul părea un vis. Să fie aceasta dragoste la prima vedere? Nu ştiu ce gândea fata, dar eu simţeam că ea este aleasa sufletului meu. Întâlnirile care au urmat consolidau impresiile mele iniţiale. Îmi plăcea să am lângă mine o femeie frumoasă, elegantă şi rafinată. Ştiam că este cam rece, uneori distantă, dar la vremea aceea le consideram calităţi. Atunci când iubeşti, înalţi fiinţa iubită pe culmi nebănuite şi o îmbraci generos în aur şi pietre scumpe, chiar dacă este doar în imaginaţie. Credeam că odată cu trecerea timpului se va mai obişnui şi va mai ceda. În fond orice cuplu are nevoie de o perioadă de acomodare. Dar pe măsură ce ne obişnuiam unul cu celălalt, începuseră să se strecoare între noi unele glume uşor răutăcioase şi ironii gata să se transforme în reproşuri. Simţeam cum îmi clocoteşte sângele când o vedeam zâmbind unui alt bărbat şi îmi imaginam chiar unele scene fierbinţi în care ea era actriţa principală. Ea îmi reproşa uneori că mă îmbrac ciudat. Dacă într-o zi stilul meu vestimentar nu iese cu absolut nimic în evidenţă, a doua zi apar într-un stil violent, ţipător. Sunt un om al extremelor. Azi pot şoca, mâine pot trece neobservat. Spiritul aventurii înseamnă foarte mult pentru mine, iar schimbările vestimentare îmi produc un soi de satisfacţie stranie. De fapt, ea nu înţelegea că eu nu doream să atrag atenţia asupra mea prin felul de a mă îmbrăca, ci mai mult prin atmosfera creată în jurul meu. Îmi place, într-adevăr, stilul clasic, dar să fie combinat cu un parfum masculin de esenţă tare. Viaţa doar în alb şi negru nu e frumoasă. Îmi place să şochez cu o cămaşă grena, sau mov, apoi cu una bleu-vert, care să scoată din minţi persoanele din anturajul meu. În spatele discreţiei mele stă camuflat un explozibil care ar putea oricând să sară în aer. Sub masca răbdării, amabilităţii, bunăvoinţei se ascunde în sufletul meu un dor de libertate, o dorinţă de descătuşare. Nu peste mult timp am s-o fac pe Octavia să se simtă neputincioasă. Credea cumva că mă do74

mină? Roşul furiilor necontrolate îmi însângerează lumea interioară. Multe despărţiri se nasc de obicei din crize de orgoliu, din lupta orgoliilor masculine cu cele feminine. Ce naive sunt femeile! Ele ajung deseori să creadă că o schimbare le va aduce regenerarea şi fericirea. Dar nu este decât o iluzie, o nebunie iresponsabilă. Ce îi lipsea Octaviei? De ce şi-a căutat fericirea în afara căminului nostru? Este oare atât de greu de înţeles că fericirea nu poate fi ceva dependent de o fiinţă, chiar dacă, să zicem, această fiinţă ar fi întruchiparea perfecţiunii? Fericirea ia naştere numai din înţelegere, iar înţelegerea, din simplitate şi naturaleţe. S-a gândit că eu sunt deosebit, dar şi-a dat seama că sunt la fel ca toţi. Este chiar atât de greu de trăit în doi? Ea nu înţelege că sunetul vocii sale nu va dispărea dacă nu îl mai aud şi nici tot ce ne-a fost dat să trăim nu se poate şterge. Dar faptul că peste tot ce a fost frumos ea a lăsat să se aşeze noroi şi mizerii nu-mi iese din cap. Uneori o atingere delicată nu dispare aşa pur şi simplu prin plecarea fiinţei iubite. Sunt atâtea şi atâtea momente plăcute de neuitat. Dar de ce peste toate acestea se aşterne o negură ca o mantie neagră care întunecă şi răceşte totul? - Ai venit... - Da, Vlad. Credeai cumva că nu vin? Sperai să te las să faci numai cum vrei tu? - Octavia, hai să nu ne certăm şi aici. - Robert rămâne la mine, să-ţi intre bine în cap. - Vom vedea ce va hotărî instanţa. Am dovezi clare care arată ce fel de mamă eşti! - Copilul rămâne cu mama în orice situaţie. - „Orice situaţie”?! Tu chiar crezi ce spui? Vorbeşti numai ca să te auzi vorbind. Noi, adică eu şi părinţii mei, îi oferim copilului cele mai bune condiţii. Tu ce-i oferi? Nici măcar nu ai unde sta. - O să mă aranjez şi o să-l iau, ai să vezi. - N-am ce să văd... Discuţia se întrerupse brusc deoarece prin difuzor suntem invitaţi în sala de judecată. Emoţiile adunate în vârtej se spulberă în momentul când se mai dă un termen pentru o nouă înfăţişare. Lupta începută intră pe un nou făgaş. Pe

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 măsură ce timpul trece înverşunarea se mai atenuează. „Este liniştea dinaintea furtunii”, îmi spun. Aştept să vină expertul imobiliar, să facă o evaluare şi să stabilească suma pe care să i-o dau Octaviei, şi astfel să dispară definitiv şi să nu o mai văd niciodată. Dar lucrurile nu sunt atât de simple cum par la prima vedere. Robert întreabă tot mai des „când vine mami”? Ce aş putea să-i răspund? Nu pot să-l mint. Nu am dreptul. E un copil atât de bun! E drăgălaş şi naiv, e ascultător şi cuminte. Va înţelege mai târziu că ruptura produsă între noi este ireversibilă. Oricât de pornit aş fi împotriva ei am decis s-o las să-şi vadă fiul din când în când. Numai să vină singură, nu cu lepra aia de bărbat. Speram ca iubirea noastră să fie mare, adâncă şi să poată învinge totul, să reuşească să existe dincolo de răutăţile unora care ne voiau despărţiţi. Dar n-a fost să fie aşa. Facem în viaţă atâtea lucruri fără să ne întrebăm „de ce”. Este ca un joc în care suntem acaparaţi şi din care nu mai putem ieşi... Ne purtăm de parcă am fi atotcunoscători, dar în liniştea aparent interminabilă se produce o zdruncinătură care ne aruncă în afara axei. Într-un fel mi-e dor de vremurile când Octavia făcea umbră celorlalte femei prin luminozitatea chipului său, dar acum mă simt cuprins de o revoltă crescândă. Încep să înţeleg că oricât te-ai strădui şi orice mijloace ai folosi, nu poţi să determini pe cineva să te iubească şi oricât te-ar afecta lucrul acesta, pe alţii îi lasă total indiferenţi. Trebuie să încetez de a mă mai compara cu alţii, pentru că poţi avea orice în viaţă, dar cel mai important este pe cine ai lângă tine şi atunci când ţi se pare că ai ajuns la capătul puterilor, este doar o impresie, în realitate mai poţi încă suporta enorm de mult. Nu am dreptul să fiu rău, dar nu mă simt în stare să cedez şi să mă las călcat în picioare. Femeile cred că dacă cineva nu le iubeşte cum vor ele, nu merită să mai continue. Ele se plâng pe toate drumurile că au nevoie de tandreţe, dar ce oferă în schimb? Prefăcătorie şi nimic altceva! Octavia susţine că n-am iubit-o. Ce absurd!

Ar trebui să se gândească la faptul că poate nu m-am priceput să-mi arăt dragostea. Totul se învaţă, dar iată că uneori poate fi PREA TÂRZIU. Mai presus de orice este prietenia adevărată care ar trebui să fie între cei doi soţi, încrederea şi statornicia. Din acest fabulos triunghi se naşte energia care alimentează dragostea. Unii, chiar dacă se mai ceartă, tot se iubesc, iar alţii, care nu se ceartă, nu înseamnă că se iubesc. Eu ştiu să-mi ţin emoţiile sub control şi numi place să fie observate nici de cei dragi din imediata apropiere, nici de cei din anturajul meu lărgit. Octavia ar fi trebuit să înţeleagă toate acestea. Mă învinuieşte că sunt dur. Este perfect normal ca răzbunarea şi sarcasmul să mă călăuzească pentru că nu există sentimente de mijloc sau neutre. Ştiam eu că relaţia noastră nu va dura. Nu sunt prea exigent, aşa cum crede ea. Pur şi simplu nu accept nici un compromis. Cum să trăieşti aşa, cu ochii închişi, fără a face investigaţii şi fără a acţiona cât mai eficient? Îmi place toamna pentru că este anotimpul adevărului. Natura cade în amorţeală şi moare încet şi dureros. La fel şi sufletul meu. Suferinţa, frigul, umezeala, întunericul şi monotonia, amurgul însângerat, singurătatea, toate mă invadează încet şi sigur. Uscăciune şi blazare. Sete de reîncarnare. Îmi imaginez un glob de cristal în care văd clar o altă viaţă şi renasc şi mă revitalizez şi mă transform. Sunt într-un spaţiu retras, discret, misterios. Un susur de ape şi valuri înspumate îmi fac o plăcere nebună. Nu pot să admit jumătăţi de măsură. Ori totul, ori nimic. Aşadar, nimic. Viaţa nu e decât un abis. Abisul mă atrage. Mă tentează mai tot timpul să mă las purtat în adâncuri, fie adâncuri marine, fie înspre interiorul pământului, sau într-un zbor spre înaltul cerului. Ador adâncul nefericirii mele. Este ca o prăpastie învăluită într-o ceaţă deasă. Cu cât este mai invizibilă prăpastia, cu atât mă simt mai atras spre ea. Trebuie să sufăr. Nu există plăcere fără durere. Totul este să mă obişnuiesc cu starea de chin şi să-mi accept sacrificiul de sine de dragul revenirii mele. Simt că deja ceaţa s-a destrămat şi pot vedea adevăratele dimensiuni ale golului care mă atrage întocmai ca un magnet. Nu mă pot 75

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC opune, chiar dacă nu-mi place. La ce mi-ar ajuta expresia „nu sunt de acord”, din moment ce în fiinţa mea nu este nici un acord, ci doar revoltă. Sentimente? Sunt doar văicăreli femeieşti. Atâta timp cât sentimentul nu se identifică nici cu dorinţa, nici cu acţiunea, nu valorează nimic. Şi totuşi, printre îndoielile care mă invadează există ceva care îşi păstrează strălucirea şi puritatea. Ceva care nu lasă ca viaţa să fie pustie şi goală, fadă şi anostă. Ceva care, deşi este pierdut, te face bucuros că a existat cândva: iubirea. Îmi trece prin cap un gând absurd. Ce-ar fi să mă trezesc acum şi să realizez că toate prin câte trec nu sunt decât un jalnic coşmar… Ar fi o minune. Cine nu crede în minuni degeaba mai trăieşte. Sunt convins că femeia, pe lângă farmecul ei unic, de care poate nici nu-şi dă seama, are în stăpânirea sa întreaga vrajă a clipelor frumoase, a locului unde se află, a momentului din zi sau din noapte, a gesturilor pe care le face şi chiar a gândurilor transformate în cuvinte, sau neexprimate vreodată. Este mai mult decât o femeie. Este întruchiparea frumuseţii, a delicateţei şi, din moment ce acţionează atât de intens asupra mea, înseamnă că îmi este destinată numai mie. Şi uite aşa sunt într-un cerc vicios şi mă rotesc ajungând iar şi iar în punctul din care am plecat. Sunt zile în care nu se întâmplă nimic, zile care trec neobservate, dar la fel de bine apare câte o zi atât de plină, încât stau şi mă întreb cum e posibil să se comprime în 24 de ore patru anotimpuri şi o colecţie întreagă de trăiri sufleteşti. Viaţa se compune din zilele pe care le ţii minte, nu din zilele care au trecut. De unde vin miile de gânduri, necazuri, bucurii, dorinţe şi speranţe? Uneori zilele trec încet, dar anii, mult prea repede. Încerc să-mi pun de acord timpul meu cu cel universal, dar nu reuşesc nicicum. De ce uneori acţionăm şi ne purtăm cu totul altfel decât am vrea? Ce putere misterioasă ne dirijează împotriva propriei voinţe? Îmi pun tot felul de întrebări care rămân fără vreun răspuns. Rememorez acum ce îmi spunea Octavia. Femeile caută mai presus de orice generozitate şi tandreţe. Ele susţin adesea că au nevoie de foarte puţin pentru a fi fericite. Fiecare feme76

ie visează ca omul de lângă ea să fie în primul rând bun. Să ghicească, să prevină, să dojenească fără a jigni dragostea, să găsească modalităţi ingenioase de rezolvare a numeroaselor situaţii complexe, să mângâie cu privirea şi chiar cu timbrul vocal, să nu plictisească, să ştie să dezmierde inima şi să vorbească sufletului... Eh!... Femeile sunt prea complicate. Nici ele nu ştiu ce vor. Sunt gata să părăsească orice cămin ca să trăiască întocmai ca în imaginaţia lor, cu o fiinţă care le-ar dărui toate aceste dezmierdări sufleteşti de care sunt atât de avide. Dacă nici eu n-am fost bun cu ea... Tot ce a fost frumos între noi în mintea ei se rezumă doar la etapa iubirii senzuale de la începutul relaţiei noastre. Cât de repede a uitat de acordul sufletesc, încrederea şi înţelegerea dintre noi! Toate s-au risipit ca un abur, rămânând doar amintiri. Acum e PREA TÂRZIU să mai îmi fac planuri legate de Octavia. N-are decât să-şi trăiască viaţa cum vrea. Principalul este să am grijă de Robert. O să-l duc la şcoală dimineaţa şi să o rog pe mama să-l ia la prânz. O să-i asigur tot ce are nevoie şi nu o să-i lipsească nimic. Timpul trece, se rostogoleşte tumultuos. Am reuşit să îi dau Octaviei suma stabilită ca sultă în instanţă, deoarece ea este cea care a plecat, în timp ce eu am rămas în casă. Am intrat într-o nouă etapă a existenţei mele. M-am obişnuit cu noul meu statul de bărbat divorţat şi de fapt pe nimeni nu interesează acest aspect strict personal. La birou am colege drăguţe, dar nu sunt interesat, cel puţin deocamdată, de nici o femeie. Într-o seară lui tata i s-a făcut rău din cauza tensiunii şi am chemat Salvarea. La spital, asistenta care l-a îngrijit era tocmai Octavia. S-a purtat frumos cu fostul socru. De fapt problemele erau, ca în mai toate familiile, între noră şi soacră. Am stat de vorbă fugitiv, ca doi străini care afişau un soi de răceală controlată. Am aflat că Virgil a părăsit-o, plecând în străinătate la muncă. Aşa e viaţa. Nu există achiziţii fără pierderi. Nu poţi să te bucuri niciodată pe deplin. Mereu survine ceva care te zgâlţâie din temelii, te scoate de pe axa normală şi începi să-ţi cauţi iar locul.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 Am fost de acord să-l ia pe Robert în concediu la Predeal. Dragul de el se va bucura să meargă împreună la munte... Numai că timpul petrecut de ei a fost mult prea scurt. Inevitabilul s-a întâmplat. Un stupid accident de maşină în apropiere de Comarnic a secerat în doar câteva minute viaţa Octaviei. Slavă Domnului că Robert a scăpat doar cu o fractură la mânuţa dreaptă. E foarte speriat şi evită să vorbească. Chipul Octaviei mă urmăreşte ca o umbră peste tot. Nu pot să cred că nu mai este printre noi. Moartea este o negură oribilă în care, deşi ştim că trebuie să pătrundem rând pe rând fiecare dintre noi, încercăm mereu să ne obişnuim cu ideea că vom pleca în altă lume, dar de câte ori cineva dintre noi pleacă pe drumul fără întoarcere spre celălalt tărâm, noi, cei rămaşi pe marginea prăpastiei fără fund, simţim o sfâşiere sufletească incomensurabilă, o teamă de dimensiuni uriaşe, o jale fără margini şi o disperare profundă. Orice raţionament am emite devine fulgerător ilogic. Totul se sfârşeşte ca un zbor frânt brutal. Îţi vine să strigi după un ajutor care nu va veni niciodată. Poate că Octavia ar fi dorit să se întoarcă la mine. Nu a apucat să-mi spună nimic în acest sens. Sunt numai presupuneri. A luat cu ea taina în mormânt. Poate că viaţa noastră ar fi fost mult mai frumoasă ca în orice închipuire. Acum e PREA TÂRZIU să mă mai bucur. Îi plăceau crizantemele galbene. E PREA TÂRZIU să îi mai dăruiesc un buchet. Nu îi mai pot vedea zâmbetul şi mulţumirea pe faţă. Un munte de flori pe mormântul ei proaspăt, dar Octavia, din păcate, nu mai poate vedea aceste flori oferite ei. Totul e PREA TÂRZIU. Se spune că morţii primesc mai multe flori decât cei vii pentru că regretul este mai puternic decât dragostea. Cei care au credinţă încă îşi mai alimentează speranţa că moartea nu este decât o trecere spre o lume, cum altfel, mai bună. Fiecare este dator cu o moarte, aşa se spune. După ce că toată viaţa avem atâtea datorii, pe măsură ce înaintăm în vârstă se achită toate datoriile, în timp

ce se ridică şi se consolidează tocmai acea datorie umană fără scăpare: moartea. Nu s-a întors nimeni de acolo ca să confirme sau să infirme presupunerile care ne acaparează în acele momente. Eu unul simt că îmi pierd minţile la gândul nopţii veşnice care mă aşteaptă. De multe ori am impresia că e imposibil, că nu poate fi aşa, că ar fi mult prea îngrozitor dacă odată cu moartea s-ar sfârşi totul şi iar şi iar mă gândesc că nu se poate ca în urma noastră să nu rămână chiar nimic. Femeia nu este numai aşa cum pare în ochii celor din afara familiei, ci aşa cum o vede bărbatul vieţii ei, cel îndrăgostit de ea, jumătatea ei sau sufletul pereche. Este o fiinţă cu o mare doză de perfecţiune ajungând la cote înalte în raport direct cu puterea dragostei pe care o emană şi pe care este capabilă să o insufle. În numele atingerii acestui nivel de perfecţiune fiinţa feminină ar trebui să se dăruiască numai aceluia care o iubeşte cel mai mult. Aşa cum razele sclipitoare ale soarelui, pătrunzând printre frunzele copacilor din pădure, brodează pe ferigi dantele delicate de aur, femeia reuşeşte să treacă peste toate barierele şi să ajungă la inima neîncălzită a bărbatului. Ce mult aş vrea acum să îngenunchez la picioarele Octaviei şi să-i mărturisesc că am iertat-o, că numai pe ea o iubesc şi o aştept! Probabil că ar fi fost extrem de surprinsă. Chiar şi eu însumi sunt uimit, pentru că până mai ieri mocnea în mine setea de răzbunare şi un absurd chef de a o face să sufere. Dacă aş fi reuşit să-i fac o asemenea declaraţie sunt sigur că ar fi fost cuprinsă de bucuria adevărată pe care o simţi când recapeţi un lucru drag, crezut pierdut definitiv. Nu ar trebui să acuzăm pe nimeni pentru necazurile şi eşecurile noastre. Fericirea nu ni se arată uşor. Totul depinde numai de noi. Cadrul propice există, numai că trebuie să-l observăm şi apoi nu lipseşte mult pentru a preschimba mulţumirea în fericire. O legătură dintre un bărbat şi o femeie, oricât de oficializată ar fi, devine penibilă dacă nu se bazează pe iubire. În oceanul acesta de răutate, nesiguranţă, 77

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC prostie şi mărunţişuri inutile care înseamnă în linii mari existenţa omului, pentru un singur lucru merită să trăieşti, un singur lucru, la fel de valabil ca şi moartea, rămâne ferm, neîndoielnic şi fără echivoc: dragostea. Oricât de nefericit ar fi un om, tot se chinuieşte să stoarcă o picătură de bucurie chiar şi din propria lui suferinţă, agăţându-se cu disperare de orice aparenţă. Nevoia aceasta irezistibilă de bucurie nu este decât o simplă dovadă că merităm mai mult. Nu se poate ca dincolo de moarte să fie doar neant. Este exclus. În mod sigur existenţa pă-

mânteană se transformă într-un fel de energie care poartă cu sine prin univers atomii invizibili ai spiritului, cu toate informaţiile şi experienţele stocate, integrând toate acestea în alte existenţe. Acolo este acea linişte nemărginită şi fără cusur cum numai o forţă atotputernică şi atotbinevoitoare poate să ofere. De acum încolo nu-mi rămâne decât să trăiesc ştiind că rana din suflet se va cicatriza, dar nu va dispărea complet şi orice regret ar mai licări, ar fi PREA TÂRZIU.

Adina Lozinschi (15 iulie 1954, Roman, Neamț), absolventă a Universității București, Facultatea de Limbi și Literaturi Slave, promoția 1977, și a Școlii de Muzică și Arte Plastice din Roman, secția pian, membră a Clubului Artelor Solteris din Mangalia Volume publicate: Leagăn de alge, poezii, Ed. Metafora, Constanța, 2007; Clepsidra fermecată, proză scurtă, Ed. ExPonto, Constanța, 2012; Jarul din mare, proză scurtă, Ed. ExPonto, Constanța, 2015; Iubirea mai presus de stele, proză scurtă, Ed. StudIS, Iași, 2017; Nostalgii de aur și frunze de rubin (coautoare împreună cu tatăl meu, Victorin Lozinschi), Ed. Mușatinia, 2017; Sonia, roman, Ed. StudIs, Iași, 2018; Școală, dulce școală, proză, Ed. ExPonto, Constanța, 2019; Octombrie, hotarul interzis, proză scurtă și eseuri, Ed. ExPonto, Constanța, 2020 Colaborări:Revista de Cultură și Artă Solteris, nr. 5/2007; Antologia Solteris, Ed. ExPonto, 2007, 2010, 2012, 2014, 2017; Antologia România din suflet – 90 de poeți care celebrează 90 de ani de la MAREA UNIRE, Ed.Boldaș, Constanța, 2008; Antologia Confluențe poetice, Ed. PIM, 2013; Antologia de proză La confluență de gânduri, Ed. PIM, 2013; Revista Surâsul Bucovinei, nr. 2 (18), iulie 2018, grupaj de poezii Distincții primite: Premiul Editurii EMMA; Asociația Culturală „Florema Design”, Orăștie; la Concursul Literar „Visul”, pentru proză scurtă, 25.09.2011; Premiul III la Concursul Literar „Visul”, ediția a VII-a, 2012, secțiunea „volume publicate-proză scurtă”, pentru volumul Clepsidra fermecată, 25.09.2012. Alte activități culturale și participări: membră a Clubului Artelor „Solteris”, Mangalia, condus de către poeta Emilia Dabu, membră a U.S.R.; „Melidonium”, Roman, jud. Neamț; Târgul de Carte „Gaudeamus”, Constanța, cu prezentare de carte, 2015, 2016, 2017, 2018, 2019; participări la emisiuni radio cu teme literare și de creație, la invitația doamnei Steliana Bajdechi, Radio Constanța, membră a Uniunii Scriitorilor de Limba Română cu sediul la Chișinău.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Marian Nencescu

Cânt și cuvânt -o hermeneutică a armoniilor muzicalePe 20 februarie 2020, „patriarhul filosofiei românești”, profesorul-academician Alexandru Boboc, împlinea frumoasa vârstă de 90 de ani. L-am sărbătorit atunci „în familie”, la Institutul de Filosofie, pe cel care toată viața a fost un exemplu de etică a scrisului, într-o vreme când compromisul făcuse pârtii adânci în cultura noastră, iar România, în ansamblul ei, era mai degrabă o țară defavorabilă filosofiei. A fost (poate) o ultimă reverență în fața „celui mai bun specialist în domeniul lui” – în cazul profesorului Alexandru Boboc, istoria filosofiei – asta pentru că, dacă nu ne-a fost fiecăruia în parte profesor la catedră, Alexandru Boboc ne-a fost, cu siguranță, profesor de carte tuturora. În ciuda unei ușoare slăbiciuni fizice, Alexandru Boboc deborda de vitalitate, îngăduindu-și chiar și un pahar de vin, neapărat roșu. Inevitabil, discuția s-a îndreptat și către muzică, mai ales că tocmai atunci inaugurase, în Curtea de la Argeș, revista la care și eu colaborez de mai bine de un deceniu, serialul Muzică și poezie, în unitatea formelor de stil. Era, în fapt, continuarea unor preocupări mai vechi, materializate printr-un ciclu similar de articole publicate în Tribuna, cu

mai bine de un deceniu în urmă, și reunite în volumul Filosofie și muzică. Prolegomene la o filosofie a muzicii, apărut în 2013, la Editura Tribuna, din Cluj-Napoca. „M-ați dat gata cu acest preludiu beethovenian”, ne-a mărturisit profesorul, amintindu-ne și de pasiunea sa pentru arta muzicală, materializată, în tinerețe, prin interpretarea, în calitate de prim-tenor, pe scena Filarmonicii bucureștene, a Odei bucuriei. Cu acel prilej, profesorul ne-a oferit și două cărți recent apărute (pe care le-am prezentat pe larg în textul Despărțirea de un învățător al neamului, apărut anul trecut, tot în Revista Astralis – n.a.) și ne-a anunțat că a depus la Editura Academiei o nouă carte, Logos și Melos. L-am privit atunci cu o admirație aparte pe acest veritabil „părinte” al nostru spiritual, care ne reamintea că ne aflăm toți sub arcada afirmației lui Jacob Bruckhard, după care orice cultură începe cu miracolul spiritului, cuvântul, și se desăvârșește în cânt. Cu siguranța pe care i-o dădea vârsta, profesorul Alexandru Boboc a ținut să-i mulțumească directorului nostru de atunci, profesorul-academician Alexandru Surdu, pentru angajamentul de a publica cartea, amintind 79

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC și de cei aproape 60 de ani de prietenie filosofică, Alexandru Boboc fiind preparator universitar, în 1958, când Alexandru Surdu pășea pragul Facultății de Filosofie. O generație „de aur”, am spune, care a pus din greu umărul la re/zidirea filosofiei în grai românesc. Două luni mai târziu, profesorul Alexandru Boboc ne-a părăsit, în Sâmbăta Mare a Paștelui, la 18 aprilie 2020, „la cântatul cocoșilor”, plecând spre o lume, poate, mai bună. În același an, la 11 decembrie 2020, ne părăsea și profesorul Alexandru Surdu, nu înainte de a publica și finanța cartea prietenului său de o viață. A fost încă unul din gesturile discrete, dar de mare angajament moral, cu care ne obișnuise Alexandru Surdu. Astăzi, nu știu ce ne lipsesc mai mult: banchetele filosofice ce ne luminau Sărbătoarea Dragobetelui, sau chiar cei doi dascăli ce nu au mai ținut seama de goetheianul îndemn: „Clipă, rămâi!”. Vorbind, cândva, despre interferențele dintre poezie și muzică în cultura română, profesorul Alexandru Surdu dădea exemplul lui Dimitrie Cuclin (1885-1978), muzicolog, compozitor, scriitor și filosof, autorul primului sistem muzical filosofic „funcționalist” din cultura română, concentrat în primul studiu românesc de „logică muzicală”, Tratat de estetică muzicală (v. Trebuința de filosofie la D. Cuclin, în Confluențe cultural-filosofice, București, Ed. Paideia, 2002, p. 174 și urm.). O schiță a acestui sistem filosofico-muzical o găsim, ne avertiza Alexandru Surdu, în volumul Corespondența cu Doru Popovici (O istorie polemică a muzicii), apărut la Ed. Junimea (Iași, 1983), interesul fiind sporit și de structura pentadică a acestui sistem, o trăsătură importantă a celor mai semnificative sisteme filosofice românești, câtă vreme și Blaga își concepuse sistemul tot în mod pentadic, respectiv în câte cinci triade. Fără a intra în amănunte despre această construcție ideatică, vom semnala că Dimitrie Cuclin pleca de la substanța primară, lipsită de atributul materialității, înaintând, palpabil, spre plasticitate, în care elementul subtil, „cuplul inefabil”, îl reprezintă spiritul uman, opera de artă, în ultimă instanță, ce pătrunde până în conținutul inefabil, respectiv până la substanța psihică. În acest fel, se constituie cuplul suflet-corp, ce alcătuiește, 80

în unitatea sa contradictorie, ființa, constituită din suflet, ca element esențial și inefabil, și corp, având o structură psihic-senzorială. Elementul cu adevărat superior, caracteristic ființei umane, este geniul, bazat pe factorul concret de realizare, talentul. Geniul reprezintă nucleul sufletesc, iar talentul, exploatarea, la maximum, a energiilor vitale. Concret, muzica este, în opinia lui D. Cuclin, rezultatul cuplului idee-construcție și reprezintă transformarea ideii, în creație. Ideea păstrează misterul esenței, al inefabilului, susținea Cuclin, fiind dublată de construcția ideală, care implică substanțialul, respectiv efortul creației. Acesta este sensul elevat al artei muzicale, construit pe o concepție de „sorginte pitagoreică” (op.cit., p. 182), respectiv esența muzicală a Universului, în ultimă instanță o resurecție a tezei creaționiste. Această „ciudățenie” ideatică, laolaltă cu „fenomenul cuclin” ce l-a individualizat și l-a izolat pe autor de comunitatea cosmopolită a muzicienilor, a fost îmbrățișată, cu totul, de un alt mare filosof, cvasi-necunoscut publicului larg, Alexandru Bogza (1895-1973, fratele scriitorului Geo Bogza și Radu Tudoran), care și-a dedicat aproape 50 de ani de viață elaborării lucrării Realismul critic, apărută postum (București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1982), unde vorbește pentru prima dată deschis despre sistemul conceptelor, bazat pe cele patru categorii kantiene: cantitatea, calitatea, relația și modalitatea, ce stă la baza „logicii muzicii”. În judecățile sale de valoare, Alexandru Bogza ia în considerație consonanta și disonanța precum și antinomiile tonale, constituind un „tablou al tonalității, în care fiecărei note muzicale dominante îi corespunde câte o sub-dominantă, apoi urmează o notă sensibilă și una tonică. În acest fel, susține Alexandru Bogza, notele muzicale „se cheamă”, una pe alta, armonic și ascendent: tonica tinde spre dominantă, iar orice sunet natural determină producerea unei armonii, în interval de quintă (eterna pentadă filosofică, am spune – n.n.). Ceea ce surprinde în acest sistem filosofic, ce leagă muzica de filosofie este faptul că, în sine, muzica se manifestă exclusiv în cadrul realului, fiind, în esență, o succesiune de sunete armonice, sau, cum spunea Alexandru Bogza, o succesi-

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 une de alternanțe. Esențial nu este, așadar, conținutul muzicii, cât forma, această alternanță constituind „parametrii gnoseologici ai muzicii”. Imaginea dinamică, apoteotică, a Universului imaginat de Alexandru Bogza este reprezentată prin așa-zisa „muzică a sferelor” („Una dintre cele mai noi ipoteze în domeniu”, observă Al. Surdu, p. 151), în care dilatarea și restrângerea Cosmosului nu sunt haotice, ci pornesc de la pulsația string-urilor (string = coardă), sau a vibrionilor, din care sunt alcătuite particulele elementare, și care sunt încărcate cu o energie vibratorie. La nivel macro-cosmic, quasarii, cei mai mari producători de energie din Univers emit unde sonore și de lumină, respectiv vibrații care se pot auzi cu telescoapele performante. Această „muzică” celestă, ce nu este, în viziunea lui Alexandru Bogza, decât pură „mecanică vibratorie”, reprezintă un „caz limită” al mișcării universale și ilustrează, în opinia sa, două principii: „variabilitatea entropică și invariabilitatea cantitatică a energiei” (op.cit., p. 151). Acest model universal al muzicii/mecanicii cosmice reprezintă limita superioară a sonicității și deschide, în opinia lui Alexandru Surdu, „perspective filosofice reale”. Astfel, în timp ce astronomii descifrează legile mecanicii celeste, Alexandru Bogza „citește portativul universului”, surprinzând, prin imagini muzicale, legile unității și ale luptei contrariilor, ale progresului și regresului universal. Modelul muzical obținut se derulează după o schemă pentadică („saltul de qvintă”, îl numește filosoful), după un model imaginat cândva și de Lucian Blaga. Gama pentadică imaginată de Alexandru Bogza reprezintă o proiecție intensă, ca o „lumină vie” (naturală, îi spune filosoful), concentrată asupra părții celei mai elevate a folclorului muzical românesc – respectiv „realitatea originală”. Nu întâmplător, primul nostru filosof-original, Vasile Conta, mărturisea: „Când mă apucă aleanul, fluier doina ciobănească din satul meu”. La fel, Spațiul mioritic, blagian, abundă de asemenea observații. Mergând pe urmele lui Spengler și ale lui Frobenius, L. Blaga caută dovezi despre sufletul românesc, inclusiv în creațiile muzicale. Rușii, spune Blaga, trăiesc în stepe, iar baladele lor sunt „molcome”, tirolezii își cân-

tă iodlerele săltărețe, deoarece trăiesc în zone alpine. La noi, doinele populare corespund spațiului ondulator, respectiv alternanței deal-vale. Acest spiritus loci, cum îl numește Blaga, influențează subconștientul, individual și colectiv, și construiește ceea ce Blaga numea „spațiul matrice românesc”, pe care îl ducem cu noi, oriunde ne-ar purta pașii. Genetic, spunea Blaga, purtăm cu noi „nostalgia plaiului”, și de aceea ne plac anumite cântece, anumite culori, pe care străinii „nu le pot imita”. Legătura dintre pulsațiile universale, de care vorbea Alexandru Bogza, și universul muzical ancestral, are la bază unda, materializarea celor două serii ale armonicelor muzicale, ascendentă și descendentă. Interpretând unda, respectiv tonul/tonalitățile muzicii, ca pe niște constante, avem în fața ochilor imaginea unui univers unitar ce reproduce, „la scară”, planul Divin: „Unitatea universului nu este decât o reproducere la scară a planului după care se înlănțuiesc formele armoniei muzicale”, spunea Alexandru Bogza. Urmărind aceste constante, Lucian Blaga a aplicat problema spațialității, la muzica populară. Filosofic vorbind, în sens spenglerian, dacă spațiul-matrice se schimbă, intervenind creșterea, maturizarea, iar apoi declinul, care este soarta creațiilor folclorice? Oare doina, balada ori cântecul bătrânesc se schimbă odată cu vremurile? Răspunsul îl vom afla, peste ani, răsfoind unul dintre ultimele volume „de suflet” ale profesorului Alexandru Surdu. Vorbind despre obiceiurile tradiționale maramureșene, în speță dansurile și cântecele populare, autorul observă: „Dacă spectatorii nu sunt în același timp și interpreți, cântecul popular, oricât de frumos ar fi interpretat, moare (De pe teren, pe scenă, în Ordinul Cavalerilor Marmațieni, Tg. Mureș, Ed. Ardealul, 2020, p. 77). Iar motivele „morții” unei melodii nu țin de moartea fizică a solistului, ci de egoismul celui care o confiscă în nume propriu, considera Alexandru Surdu. Soluția? Adaptarea cântecelor la o interpretare colectivă, care să fie încurajată chiar pe parcursul concertelor. De aceea, nu rareori, Profesorul ne încuraja pe noi, apropiații Domniei-sale, să cunoaștem și să fredonăm melodiile românești, parte din tezaurul viu al nației. 81

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC Desigur, astfel de observații și conexiuni, venite din partea unor gânditori, iubitori de muzică, merită reținute. În acest context, lucrarea postumă a lui Alexandru Boboc, Logos și Melos. Prolegomene la o filosofie a muzicii (București, Editura Academiei Române, 2020) este mai mult decât necesară, cu atât mai mult cu cât muzica scapă adesea tentativelor de conceptualizare. Înainte de a semnifica, deci de a se supune unei judecăți critice, muzica, poate în aceeași măsură ca și filosofia, provoacă, tulbură, emoționează, deci face apel direct la acele impresii vagi, fluctuante ce apar în conștiința ascultătorului, fără ca acesta să fie pe deplin conștient de semnificația precisă a mesajului ideatic. În acest sens, asocierea dintre Cuvânt/Logos și Cântec/Melos este cu atât mai riscantă, recunoaște Alexandru Boboc, câtă vreme nu avem niciodată siguranța deplină a înțelegerii sensului imanent al muzicii. De aceea, cartea profesorului Alexandru Boboc, alcătuită din varii intervenții, adunate de-a lungul timpului, ordonate ideatic și retopite unitar, este mai degrabă o incursiune în lumea muzicii, iar nu neapărat ceva nou. Non nova, sed nove (nu lucruri noi, ci în chip nou) ar putea fi fără greș, mottoul sub care profesorul Alexandru Boboc și-a așezat comentariile sale filosofico-muzicale. O primă observație vizează Logosul, prezent în titlul cărții (lego, legein = a vorbi, a spune; popular = vorbă, cuvânt). Pentru greci, logosul era esența tuturor lucrurilor, el plecând de la logosul divin (to theos logos), pe care trebuia să-l urmeze gândirea. Așadar, Gândirea era totuna cu Ființa, iar Logosul era chiar Divinitatea (ho theos), ale cărei supracategorii însumau Unul, Totul, Infinitul, Eternitatea și Absolutul. Cu alte cuvinte, dacă Totul este Unul, fără margini, fără început și fără sfârșit, veșnic sie însuși înseamnă că în afara Logosului nu mai este nimic (Al. Surdu, Logos, cuvinte și rostire, în La porțile împărăției, București, Ed. Contemporanul, 2016, p. 78). În altă ordine de idei, muzica/cântul, sau Melosul, cum îi spune profesorul Alexandru Boboc, este o construcție ideatică și mentală distinctă față de oricare dintre arte. În lucrarea Viața lui Beethoven (București, Ed. Tineretului, 1957), Romain Rolland afirma că: „Muzica este 82

cea mai înaltă măreție cu care Creatorul și-a înzestrat fapta sa favorită. Prin cele șapte note muzicale, omul imită susurul apelor, încovoaie pădurile, cutremură, blestemă, râde și imită harfele morții. Cu alte cuvinte, omul se naște cu geniul muzical” (op. cit., p. 97). Făcând apel la o vastă literară de specialitate, invocând nume sonore din istoria și teoria muzicii, profesorul Alexandru Boboc identifică și explică similitudinile dintre grai și cânt, invocând melodia, ritmul și armonia. În fapt, constată profesorul, „muzica începe odată cu melodia” (op. cit., p. 41), altfel spus, Le rythme ā la priorité, mais le mélodie a la primauté, după cum spun cele mai multe tratate de teoria muzicii. Fiind vorba de o comunicare abstractă, sublimată, muzica devine, după cum observa cândva și Arthur Schopenhauer „Un exercițiu inconștient de metafizică, în care spiritul nu știe că el filosofează” (v. Lumea ca voință și reprezentare, Selecția textelor, traducere, prefață și bibliografie de Alexandru Boboc, Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2014, p. 48). Pe această linie, cea mai îndrăzneață teză filosofică avansată de Alexandru Boboc este asocierea muzicii cu poezia. Asemănările nu țin de melodie/temă poetică, ci merg mai departe, vizând tonul/mijloacele literare, corporalitatea subsistentă a poeziei și ritmul/ arhitectura interioară, construcția reprezentării artistice. Figurat vorbind, orice creație poetică cu formă fixă este o creație muzicală in nuce. Fenomenul a fost semnalat inițial de Hegel, care, în Prelegerile de estetică, compara legile ce guvernează armonia tonurilor muzicale cu poezia, dar și cu artele plastice: „Poezia, ca artă a vorbirii unește, în sine, cele două extreme, respectiv artele plastice și muzica, pe un superior, însuși domeniile spiritualității”. Cele trei domenii ale artei (respectiv muzica, poezia și artele plastice) au ca element comun limbajul, observă Alexandru Boboc, în esență Logosul, diferențele fiind date de formele exterioare, în care se aplică regulile artei: melodia e însuflețită de armonie, poezia se autoplăsmuiește, fără a recurge neapărat la dezvoltări melodice, iar artele plastice au la bază figura, perceptibilă exclusiv cu simțurile. Ca o concluzie, dacă pe viitor nu se vor ivi alte ordonări/

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 conturări valorice, limba va continua să domine latura semantică a comunicării, cu condiția, subliniază Alexandru Boboc, ca vorbitorii: „Să învețe s-o utilizeze la valoarea ei reală: adică să redescopere melodia vorbirii, așa cum făceau grecii, care vorbeau și cântau în același timp” (Logos, op.cit., p. 47). Așadar, cântul (cu regulile lui stricte) sau Melosul, cum îi mai spune Alexandru Boboc, este șansa omenirii de a salva limbajul de la degradare, ambele ipostaze ale comunicării derivând din ceea ce, de la Nietzsche încoace, numim „fenomenul originar”, fie că este vorba de unitatea muzicii, teoria culorilor, sau universul poeziei/al mitului: „Tragedia desăvârșește muzica, spunea Nietzsche, iar mitul trezește în ascultător impresia că muzica nu a fost adăugată decât ca să dea viață plastică mitului” (Nașterea tragediei, București, Ed. Cartex, 2018). Produs al spiritului, sau pur și simplu materializare a ideii platoniciene, „fenomenul originar”, în forma lui exterioară „modul de a fi” al muzicii asociat de Lucian Blaga fenomenului stilistic („Omul creator nu se poate manifesta decât în cadrul stilistic, spunea L. Blaga în Orizont și stil, București, 1969, p. 3), reunește forma și materia sonoră naturală, muzica având rădăcini comune, am văzut, cu poezia/mitul, dar și cu imaginea/artele plastice. Rezultă o creație complexă imitativă, în care regăsim marile ritmuri ale Universului (string-urile despre care vorbea Alexandru Bogza), totul ordonat într-o formă sonoră invadată decorativ de stil. Puterea muzicii este, așadar, finisajul, cum îi spune Alexandru Boboc, forma penetrantă, care nu mai este nici natură, nici comunicare, ci, pur și simplu, stil, sau, cum spune Alexandru Boboc: „Setările muzicale, amplificate de reducția la natură și potențate de conștiința istoricității se manifestă sub forma unor intuiții cosmice” (p. 57). Dăruit interpret, nu doar simplu „consumator” de muzică, Alexandru Boboc a acordat o atenție deosebită și conceptului de interpretare muzicală, punctul unde semantica și hermeneutica își dau mâna, spre a conferi muzicii ceea ce s-ar numi semnificația (pe linie aristoteliană, semnificația constituind o asociere între posibilitate și realitate, o reprezentare a fiindului/

Das Sein, la Heidegger, ca Idee – n.n.). După Gradamer, fenomenul interpretării ține cel mai mult de hermeneutică, muzica și cuvântul fiind, fundamental, o modalitate de expresie a gândirii: „În măsura în care au de-a face cu limbajul, acestea au valoare de universalitate. Ce nu este semn nu este nici un moment al procesului de comprehensiune” (Semantică și hermeneutică, în Filosofia contemporană în texte alese, traduse și adnotate de Alexandru Boboc și I. N. Roșca, Tipografia Universității București, 1999, p. 246). Reunind semnificațiile sau „lumile posibile”, de care vorbea Leibniz: „Lumile trebuie privite în pluralitatea lor. Elementul lor comun este disjunctiv. De aceea, poate fi reală numai una din ele”, Opere filosofice, I, Ed. Științifică, 1972, p. 510) cu intenționalitatea și obiectualitatea (universul „operei” inclusiv al celei muzicale reunește și „universul autorului, date reale ale existenței sale – n.n.) interpretarea sau „performanța creatoare” ține exclusiv de performanța omenească. Este ceea ce sublinia și Al. Surdu, când constata că producțiile folclorice, „confiscate” de interpreți abuzivi, mor, în lipsa suportului colectiv. Altfel, opera de artă are viața ei, ea reproduce un model superior, etern, al Logosului divin („Se dirijează după scopul ales de Creator”, spunea Tudor Vianu în Tezele unei filosofii a operei, București, Ed. Minerva, 1978, p. 529), fiind ordonată și condusă de spiritul viu (reunire fericită, am spune, a spiritului personal, cu cel obiectiv – n.n.). Raportul dintre muzică și interpretare ține, subliniază Alexandru Boboc, de frază: „Fraza muzicală/piesa decurge temporar, iar orice moment auzit este doar prezentul. Trecutul s-a stins, viitorul nu este în față. Ascultătorul are permanent în atenție o construcție temporară, succesivă, iar abia la final i se dezvăluie întregul, când întregul real s-a stins” (p. 180). Așadar, nu faptul de a fi dă valoare muzicii, ci ceea ce rămâne. Altfel spus: „Când muzica nu se face de la sine înțeleasă, trebuie să te abții s-o explici” (Daniel Schubart - O istorie a muzicii universale, București, Ed. Muzicală, 1983). Mai simplu, decât o ființă vorbitoare ar fi fost de preferat ca omul să fie doar o ființă cântătoare. 83

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC Ca de obicei, cartea lui Alexandru Boboc are și o anexă. Este vorba de un studiu original despre Monadologie și polifonie la Leibniz și Bach ( comunicare susținută la Societatea Leibniz, din România, în 2019) și de două traduceri originale, De Characteristica Universalis, a lui G.W. Leibniz și J.B. Bach, de Claudio Casini. Concluzia:

muzica, la fel ca și cuvântul, se naște din plăcere și din durere. Esența artei o reprezintă voința, Logosul (divin). Altfel spus, cântul și cuvântul sunt arte ale apariției, iar ambele poartă, în sine, factorul metafizic și hermeneutic. „Spiritul limbii este spiritul muzicii”, spunea Nietzsche, și noi odată cu el.

Marian Nencescu; născut în București, la 17 iulie 1953. Liceul „Ion Creangă”, din București, Facultatea de Litere, a Universităţii din Bucureşti, Curs post-universitar de Jurnalism, doctor în filosofie la Universitatea de Nord, din Baia Mare. Documentarist la Institutul de Istoria Artei din București, reporter în presa centrală, șeful Serviciului Patrimoniu Cultural Bucureștean, la Biblioteca Metropolitană, din București, cercetător științific la Institutul de Filosofie. Redactor-șef al revistei trimestriale Detectiv Cultural, București (din 2016). Debut publicistic în săptămânalul Apărarea Patriei (1986). Debut editorial: Însemnări din zilele Revoluției (volum colectiv, Editura Militară, 1990). Volume publicate (selectiv): Tradiție și comunicare (2003), Comunicarea prin cultură (2005), Metanoia (2008), Timp și mit în basmul tradițional (2013), Cititorul de control (2014), Respirația lecturii (2016), Lecturi cu premeditare (2018), Delicii istorico-literare (2020), Artificii critice (2020), Dialoguri confortabile (2021). Este membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala de Critică, și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști. Premiul pentru Filosofie al Filialei Târgu Mureș, a Uniunii Scriitorilor (2019).

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Vasilisk Donica

Întâlnirea

„Tânăr am fost și am îmbătrânit, și n-am văzut pe cel drept părăsit...” (Psalmii 37, 25) Era noaptea, după ora 12. Sta după obiceiul său de demult, după rugăciunile de seară, pe scaunul lui ros de atâta stat, fără spată și în contemplație – aștepta... Aștepta de mai bine de-un veac, peste ..., nici numărul anilor nu-l mai știa cu exactitate, seară de seară, ceas după ceas, până afară se lumina bine de ziuă și soarele îi pătrundea în odaia lui săracă, printr-o fereastră de dimensiuni mici, cu ochiul sticlei tulbure de la fumul lumânărilor și al candelei, ce îi țineau hangul tot de-atâta timp – întâlnirea. Odaia lui era de dimensiunile unui mormânt cu pereții afumați și îmbâcsiți cu miros de tămâie. În ea îi încăpeau scaunul bătrân, care îi era ca un frate, de care nu s-a despărțit parcă din copilărie, laița de scânduri, pe care era așternut un țol vechi și ros de molii, iar în dreapta ușii joase, un cuier bătut în perete, cu o reverendă și o rasă spânzurate de el, ponosite și ele, de greul anilor. Nu era singur în acest decor sumbru, îl însuflețeau cărțile, prieteni fideli, care erau așezate în niște cutii clădite cu grijă lângă patul lui, câteva sub el, dovadă că erau multe. În pofida mulțimii lor, pe toate le știa pe nume, despre toate

putea spune multe, putea spune totul. O icoană cu chipul dulce al Maicii Domnului, parcă vie, cu care vorbea din tinerețile lui, despre toate și care știa, și ea, toate din cărțile lui, îl chema la o nouă discuție, dar văzându-l că stă trist și îngândurat, a pălit a întristare și ea în colțul dinspre răsărit al odăii, în care era așezată, și în lumina palidă a lumânării părea că surâde a speranță. Despre așteptările lui, nu știa niciun suflet viu de prin împrejurimi și nici din mănăstire, deși comunica, ziua, cu toți și multă lume îl căuta să-i ceară sfatul în diferite situații și împrejurări. Era înalt și puțin îndoit de ani, ca o streașină veche, uscățiv. Purta întotdeauna o reverendă curată, încinsă cu un brâu, semn al lepădării de lume, de sine. Cu părul nins de așteptare, dar poate de ani, dar poate de greutăți, cine știe, nu prea lung, până la umeri și puțin ondulat ca valurile albastre ale mării legănate ușor de vântul moale, așezat frumos cu grijă, peste cap. Barba – de aceeași culoare, nu prea mare, semn că avea el ceva în sinea lui, de nu o lăsa să crească așa ca la alți călugări înaintați în vârstă. Cu fața senină și blândă, la culoare ca ceara curată, cu 85

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC ochii albaștri cum e cerul de după ploaie, când se ivește curcubeul zâmbitor, semn al împăcarii. În ciuda vârstei pe care o avea, părea puternic și tânăr, de parcă iată acum a coborât de pe cruce și e frate drept cu Hristos puțin îmbătrânit. Nu a stat aici tot timpul. Din mănăstire, l-au scos și l-au alungat. Își amintește mereu ziua aceea, când au vrut să-l piardă pe un deal din apropiere, dar o femeie în alb l-a apărat de glonț, cu trupul ei, și s-a făcut nevăzută. Răufăcătorii au fugit speriați, iar el a revenit în odaia lui și a văzut-o pe cea care l-a salvat, în icoana de care nu s-a mai despărțit de atunci, cu excepția timpului de restriște, dar și atunci, o purta inima lui. A ascuns-o în podul unei fântâni din ograda unui creștin din sat, ca să nu i-o ardă, așa cum au făcut cu multe lucruri sfinte și cu icoane, atunci când i-au împrăștiat pe toți, la vremea aceea de grea cumpănă pentru creștini, dar, mai ales, pentru călugări. A trecut mult timp de atunci. De acele vremuri, își amintește ca de „o mică cernere” a creștinilor, așa cum numește el, întâmplările acelor timpuri, știa că „cernerea cea mare” încă va veni, dar nu era convins că el o va apuca. Mai mult sau mai puțin conștient, călugărul a pendulat toată viața între aceste două cerneri, fără să-și dea seama. A fost ridicat, cum zic el și mulți alții, și dus la un penitenciar special creat pentru mitropoliţi, episcopi, cardinali, rabini, preoţi budişti, pastori strânşi din toată lumea. Aici erau adunați oameni de diverse rase, de diferite religii, de diferite civilizaţii și nu i-a fost deloc ușor acolo, să aștepte, dar și acolo, era mereu plin de dumnezeire, iar chipul lui emana o lumină odihnitoare pentru toți cei care erau cu el, botezați în același calvar și de fiecare dată, când se făcea dimineața, iar el nu închidea un ochi așteptând întâlnirea, cei din jur îl vedeau de parcă ar fi fost atins de un inexplicabil proces de reîmprospătare. Ținea cu tot dinadinsul să revină aici, la mănăstire, căci pentru el, cu adevărat, mănăstirea era tinda Raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi locul fericirii, și numai aici se simțea cu adevărat împlinit și fericit, așa cum spune vorba: „Cauţi în lumea aceasta un om fericit – nu ai cum să-l 86

cauți mai bine şi mai sigur decât între călugări, între călugării care trebuie, care sunt datori să fie buni”. Acest loc pitoresc, această grădină domnească, cu ciripit de păsări, aceste dealuri nu prea înalte, aceste poteci cunoscute de el, ca pe cele cinci degete de la mână, acest râuleț cu susur liniștitor, acest colțișor de rai, unde era amplasată mănăstirea lui, i-au lipsit mult în perioada calvarului îndurat și numai gândul de revedere îi îndulcea chinurile. Ziua, era preocupat de iubirea cea mare pe care o avea, a aproapelui. La fiecare întrebare, călugărul zâmbea cu subînțeles, dezgolindu-și dantura albă, răspunzând tuturor calm, cu ,,Totul o să fie bine!”, vorba care și celui mai împietrit și necăjit suflet de pe fața pământului îi insufla speranța de participare la slujbele de dimineață și seară, de la care nu a lipsit niciodată, de când s-a întors, dar noaptea... aștepta, era el convins că noaptea va veni. În multe seri, îndeosebi în serile senine și lungi de iarnă, la așteptarea Lui, participa și luna ca o crăiasă a nopții, care avea drept slujnice, miile de stele, deși, din iluminatorul lui mic, nu le putea cuprinde pe toate cu privirea, le cuprindea cu gândul, știa că sunt mii și mii. Luna uneori pătrunde adânc în cavoul lui pentru vii și cu lumina ei îi amplifică dorul de lumina cea vie – Hristos. De multe ori i se părea că așteptarea e zadarnică și că nu e adevărat ceea ce scrie în cărțile pe care le-a citit, chiar dacă avea marcate în fiecare locurile unde era descrisă întâlnirea, întâlnirea cu Hristos și în fiecare seară recitea ceea ce scrie în ele, chiar dacă îi lua mult timp, să așeze cutiile cu cărți la locul lor, el avea înainte însă toată eternitatea și dacă îl va afla Hristos răscolind prin cărți, își avea pregătit răspunsul. Deseori în așteptările lui cugeta cât de minunată este lucrarea acestui Hristos. Cât de frumos va fi atunci când îl va ridica pe om de pe pâmânt, la cer... Cât de fericit va fi el atunci... Dar câtă răbdare are acest Hristos, în a-l învăţa pe om, câtă încredere are el în omul acesta, că se poate îndrepta, că Îl va aștepta până va veni. Știa că Hristos nu îl lasă pe om de izbeliște, că îl cheamă necontenit la viaţa cea adevărată, în

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 curăţie, și nu în patimi, în dreptate, și nu în minciună, în iubire, și nu în invidie și răutate, în mulţumire cu ceea ce are, şi nu veşnic nemulţumit. Nu, el nu era nemulțumit că întârzie, avea să-L mai aștepte un veac, dacă ar fi trebuit. Însă îl frământa mereu socotelnița vremii și duruta întrebare „Când va veni Fiul Omului oare va mai găsi credinţă pe acest pământ?”. De fiecare dată când se gândea la răspunsul acestei întrebări, i se răcea trupul și inima înceta să îi mai bată, o burboană de sudoare amestecată cu sânge i se prelingea pe frunte, pe pielea lui galbenă și zbârcită și, odată cu căderea ei, se prăbușea pământul. Își amintea din cărțile lui de Pavel, care, în drum spre Damasc, pornit în prigoană asupra creştinilor, s-a pomenit faţă în faţă cu Hristos. Lumina acestei întâlniri a fost atât de puternică, încât Pavel a orbit. Lumina orbitoare l-a oprit din calea sa către întuneric. Dintotdeauna, și-a dorit o întâlnire ca aceasta, dar în adâncul cugetului era convins că întâlnirea lui va fi una frumoasă – a lui, și atunci nimic nu mai conta. Știa că întâlnirea cu Hristos este atunci când El însuși te caută și de ce anume pe el nu-l căuta? Versetul „Bateți și vi se va deschide” îi răsuna mereu în minte ca vuietul unei cascade, știa însă că putea bate uneori îndelung, așa cum i s-a întâmplat de altfel, dar de deschis să nu-i deschidă nimeni. Știa și de ce. Știa că nu este pregătit încă pentru întâlnire, nu este gata să-l privească față către față pe „Dumnezeul cel Viu”, căci a te întâlni cu Hristos înseamnă să mergi la judecată, este la fel cum ai întâlni o frumusețe necondiționată, un adevăr necondiționat, o dreptate necondiționată, și el, în fața acestei frumuseți, acestei dreptăți și acestui adevăr, în fața sfințeniei mari, va sta fără răspuns, din acest motiv, aștepta timpul maturizării... sau poate – Hristos știe mai bine?! Dar oare cât să mai aștepte? În vremea în

care trăiește e tot mai greu și mai greu, mult mai complicat decât în acele vremi, pe care le-a trăit fiind prigonit. De ce nu vine atunci? Când se gândea la oamenii de azi, care i se arătau întocmai ca în scriptură – „iubitori de sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori, fără cucernicie, lipsiți de dragoste, neînduplecați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioși, îngâmfați, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu…”, se gândea că acestea sunt, pe bună dreptate, semnele sfârșitului, semnele „marii cerneri”, de care și el, care părea atât de puternic, se temea. Aceste vremuri grele au devenit primejdioase – nu pentru el, pe el nu-l privea, ci din contră, îi favoriza marea întâlnire – pentru lume, pentru creștini. Cât de periculos este pentru oricine să fie înconjurat de imoralitate, egoism şi goană după plăcere, acestea le auzea de la cei cu care zilnic stătea la vorbă, veniți de pretutindeni, dar parcă de nicăieri și se minuna și mai mult când până şi credincioşii se obişnuiau foarte uşor cu aceste lucruri și înceteau să mai fie dezgustaţi de ele. Se gândea mereu că a mai trăit această lipsă de evlavie, de îndepărtare de la credinţă, dar nu atât de tumultoasă ca azi și asta îl speria. Îl ruga pe Hristos să mai țină veacul, să lungească timpul, ca să aibă bucuria cea mare totuși, să-L întâlnească fericit și ca toți cei din jur să fie fericiți ca el. Nu știa bătrânul călugăr că el e cel ce ține echilibrul, că e pilonul pe care se sprijină cerul și că dacă el, în microscopicul lui egoism, în dorința de întâlnire cu Hristos, ar ceda, pământul s-ar prăbuși, cerul s-ar prăbuși, întreg universul s-ar prăbuși... Sau poate știa... numai Cel pe Care Îl aștepta cu atâta ardoare cunoștea răspunsul acestei întrebări și motivul întârzierii.

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Nicolae Nistor Aici sunt puține cruci Am văzut locuri cu puține cruci unde viața este nemuritoare. Acolo oamenii nu au vârstă sau dacă au au uitat-o așa intenționat... Pe acolo, dracul nu are haltă, vede multe mănăstiri și sperios din fire nu intră... Din crucile astea vechi cresc verdeață și flori cu parfum de măr, viața se odihnește după o gură de apă de izvor și stă la taclale cu lemnul din mănăstire cu ei, cei ascunși în cruci și nimeni nu știe, să fie acesta tărâm de poezie!?

Suntem doi care trec o sală de așteptare unde cardul de sănătate este golit din mine unghiile roșii ale asistentei pun viață în perfuziile mele apoi tastează mesaje de iubire nu mai contez pentru ea sunt risipă de medicamente pe o listă de economat hei viața merge înainte au terminat de scris anamneza unui nebun acoperit cu cearceafuri iluziile albe întinse pe culme de femeia iubită așa se spune coala de hârtie unde semnez să intrați în mine cu picioarele înainte dincolo de geam văd fețe schimonosite care se roagă să mai trag de viață ca ața ascunsă a speranței tot pe aici este unul care mă trage din tavan nu mă lasă să plec pe mine sau pe cel din cearceafuri doar suntem doi care trec!

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Identități suprapuse Durerea este metaforă scrisul este spovedania unui credincios care are dialoguri despre oameni cu Dumnezeu mare corvoadă pentru un suflet care știe că durerea este metafora prin care ne dezlegăm de păcate

Armonia sufletelor fiecare om are o poveste o picătură în oceanul acestei lumi lacrimile nu pot inunda poveștile ascunse-n piatră fiecare zi este o temă pe care o faci sau nu o treci sau o uiți norocul este că cineva care te știe așa pe dinafară spune o poveste despre tine nu contează dacă este adevărată este bine că o rostește altfel poveștile trec în seriale pe străzile vieții și nimeni nu le cuprinde un necunoscut pleacă prea târziu ca cineva să spună ceva despre el te uiți în curtea unei biserici și vezi un măr înflorit dintr-o cruce de piatră așa ai ce povesti urmașilor cum crucile nasc viața cum poveștile nasc povești ca un copac cu mult soare care iese din întuneric cu triluri de păsări colorate și multă verdeață prin care se plimbă viețuitoarele o armonie a sufletelor pe care Dumnezeu nu o părăsește niciodată

unde am trăit eu lacrimile nu stau în buzunare suferința desființa anotimpurile conducătorul se răzbuna vopsindu-ne în roșu în fiecare zi de sărbătoare mic și mare eram croitorii unui singur model de costum ne pregăteam să ne amestecăm identitățile într-o epocă cu o singură pușcărie atunci ploile erau acide să ardă livezile și grădinile din noi permanent eram duși pe stadioane să cântăm pentru conducător niciodată nu am cărat o pancartă cu fotografia conducătorului mama mă îmbrăca în costum popular – busola care mă ajuta să nu mă rătăcesc niciodată cămașa de rezistență cusută de mama-mare cu borangic și lacrimi de unde vin eu oamenii caută crucile uitate și bisericile răsturnate cei de azi numesc acele vremuri antropologia unei generații pierdute

Bibliotecarul nemuritor până ne vom întâlni în veșnicie prefer colile de hârtie în care viața este o lungă povestire închisă și deschisă permanent între coperțile de infinit iar eu un semn de carte aicea pe pământ bibliotecarul care frânge spațiul și timpul călătorind 89

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Singurătatea îmbătrânită am fost și eu cineva pe vremea când dansul nu tăcea am avut mâinile suave de pianist care nu plânge acum am adormit lângă fereastră și aștept timpul care nu mai vine eu sunt aici dar nimeni nu mă știe sunt doar o cifră mare într-o frizerie unde mai tai cu foarfeca fărâma de singurătate încă vie am fost și eu cineva privește această fotografie

112… un poem la modă începe cu numărul 112 suspans sau tragedie într-o ambulanță în vrie mă întorc în timp – până se repară pana de supraviețuire chiștoacele de rezervă adunate din față cinematografului Patria „Lanțul” era vândut la suprapreț copilăria în evazați-clandestini din pânza de filtru a combinatului plimbările la mare cu nașul câte nu-ți trec prin cap când nu ai aer când vrei o țigară ca o rugăciune iar salvatorul tău plânge că nu mai poate învinge moartea prin roata de rezervă împrumutată la altă ambulanță care nu mai poate să se întoarcă un poem se termină cu aglomerație de suspine când suni la 112

Nicolae Nistor: n. 24 martie 1958, Mihăeşti, Vâlcea, scriitor Din 1989, colaborator la săptămânalul 7 zile și cotidianul Actualitatea vâlceană. Este unul dintre fondatorii Societăţii Culturale „Anton Pann” (membru în Consiliul Director), membru al Cenaclului Poetic Schenk și al Cercului Literar de la Cluj. A primit Premiul de Excelență eCreator și a fost laureat pentru poezie cu Mențiune Specială la Festivalul eCreator (ediția a II-a). Premii: Este laureat al Concursului Național de Poezie „Radu Cârneci” (locul VI, mențiune și diplomă de onoare). Diplomă di merito la Concorso di poesia „IL PARNASO-PREMIO ANGELO DI VECCHIA” IV EDIZIONE 2018/2019. Premiul Special al Juriului al Festivalului-Concurs Internaţional de Creaţie Literară „Grigore Vieru – Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi!”, Ediţia a VIII-a, 2020. Activitate literară: Nicolae Nistor a publicat și a fost consemnat în numeroase reviste literare din țară și străinătate, dintre care menționăm: Viața Românească, Convorbiri Literare, Discobolul, Hyperion, Actualitatea literară, Conta, Luceafărul, Cafeneaua Literară, eCreator. Autorul este prezent în peste 40 de lucrări colective. Volume publicate: Scrisori către Eva (volum premiat de editura Singur, de Societatea Culturală „Anton Pann” şi de Radio Unirea din Diaspora românească, editura Singur, Târgoviște, 2014); Îngerul timpului (editura Singur, Târgoviște, 2015), propusă unui sondaj făcut de Bookaholic, pentru Cea mai bună carte românească din 2015; Baleiajul vieții sau impedanța spaimei (editura Singur, Târgoviște, 2016); Iubire cu gust de Marsala (editura Singur, Târgoviște, 2016); Elefantul din vitrina de cristal (editura e Creator, Baia Mare, 2018); Dincolo de întuneric (editura Hoffman, seria Hoffman Contemporan, 2019). 90

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Mihai Jitaru Bârfe E un adevăr ce doare, Că există multe limbi Ce dau vorbelor amploare Și nu poți să le mai schimbi. Limbi acide, ascuțite Ale multor bârfitoare, Ce nu sunt deloc păzite Și vorbesc fără-ncetare,

Vorbele vin în cascadă Și sunt pline de venin, Pentru-a trage o tiradă Niciodată nu se-abțin.

Care-s pline de piper Și cu bârfa – țel de viață, Apoi știu și toaca-n cer, Parcă s-au născut în piață,

Paiul altora îl văd, Vorbind mult, vorbind în cor, Parc-ar fi în plin prăpăd, Dar nu-și văd de bârna lor. Pentru toți cei bârfitori: Limba să vă-nțepenească, Să vă crească și tumori, Clanța să vă amuțească!

Auzim gurile sparte, Dedate la defăimare, Peste tot, ținând rapoarte: Pe la bar, prin piața mare, La serviciu și pe stradă, Pe la porți, pe după gard, La petreceri, prin ogradă Și-n biserică o ard.

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Anomalii Oare-n lumea asta mare, Mai găsim ceva normal, Cum era în vieți primare, Într-un timp inițial? Recunoaștem, și e bine, Toate au evoluat, Făcând multe pentru sine, Omul s-a emancipat.

Se stârnesc, ades, războaie Pentru o democrație, Când petrolu-i la bătaie Pace-n veci nici n-o să fie. Se fac cercetări demente Cu otrăvuri și deșeuri, Apar noi medicamente Și mâncăm mulțimi de euri.

S-au născut însă-n tăcere Niște „viermi” cu guri umflate, Care-au vrut averi, putere, Lovind în normalitate.

EI se zbat, de ani încoace, Să ne bage cipu-n cap, Pentru cancer n-o pot face, Nu dau bani nici pentr-un hap.

Se testează droguri rele, Se fac arme nucleare, Când în lume sunt răni grele: Foamete, boli, poluare.

Apa e contaminată, Aerul e poluat, Vindem munți și țara toată La străini, de-al nostru stat. Incultura-i promovată, Impostura-i peste tot, Guvernarea e trucată Și ne fură chiar la vot, Iar la „dreapta” judecată, Cel bogat nu stă la beci, Cel sărac e bun de plată, Căutând dreptate-n veci. În oricare colonie, Victimă-a globalizării, Stăpâni, alții o să fie, Să culeagă rodul țării. Ca să ne păzim ființa, Să alegem căi urgente, Iar dorința și credința Să ne fie vehemente!

UITARE Sculptura: Mihai Jitaru

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Geneză DESTIN Chiar atunci când a murit, A-nțeles cu resemnare, C-avea destinul hărăzit, Fiind ca martor la născare. Firul lin se-mpletește Și se țese pânza vieții, Soarta ne călăuzește, Noi o facem pe-a drumeții. Uneori este furtună, Alteori e chiar sublim, Câteodată calea-i bună, Deseori ne rătăcim. În vârtejul ce-l trăim, Fiind nepăsători din fire, Anulăm, fără să știm, Clipe, mii, de fericire. Pânza vieții se-mpletește, Iar păianjenul sortit Ne anunță că sfârșește Firul vieții de-mpletit. Pentru unii, mai devreme, Pentru alții, mai târziu, Adevărul în noi geme: „Nimeni nu rămâne viu!” Trăiți clipele din plin Și nu acceptați declinul, Veți lăsa doar un suspin: „Doar atât a fost destinul!”

A luat Domnul cel Sfânt Două entități din haos Ca să facă-acest Pământ, Soare, aștri din repaos. A făcut viețuitoare Ca să umple toată zarea, Cu instinctele primare Să colinde munții, marea. S-a muncit Domnul din cer Să găsească o ființă Cu gândire și cu fler, Cu voință și știință Și l-a plămădit pe Om, Ca să fie bun stăpân, Dar păcatul cel din pom L-a făcut tare hapsân. Visul bun, adevărat, În geneză consfințit, Omul rău l-a transformat În coșmar greu de trăit. A distrus, în mod fatal, Nașterea cea din genune, Noi ne zbatem, la final, Să se-ntâmple o minune, Să se facă un alt Ou, Un miracol să-mplinească: Să creeze un Om nou, Iar natura să-l strunească.

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Iluzii Transformăm ades speranța În iluzii mari, deșarte, Vrând să măsluim balanța, Să ne facă mereu parte. Ori din crunta sărăcie, Visând la afaceri mari, Ori din marea bogăție, Devenind snobi și avari. Un flămând vede-n coșmar Coșuri pline de bucate, Dar, mâncând, stă ca pe jar Că nu sunt pe săturate, Cei desculți și goi doresc Zdreanța să și-o-nlocuiască Cu veșmânt împărătesc, Niște prinți să se numească. Bogătașul, cât de mic, Vrea să fie șeful mare, Nu va deveni bunic Un voinic plin de ardoare,

Un timid, în reverie, Va avea iubită zână, Crede-un șef, în nebunie, Că stăpân o să rămână. Câte-un lider fără nume Dumnezeu se vrea a fi, Fiind convins că-n astă lume Niciodată n-o muri. Potul mare și-l dorește, Stând la Casino, nebunul, Alt nebun crede orbește Că, la Loto, va da tunul. Toate sunt deșertăciune Și sfârșesc drept în mormânt, Cu miros de putrejune Ce se spulberă în vânt. Din iluziile sparte Nu rămâne decât fum Și un clovn ce stă deoparte Și surâde trist acum.

Mihai Jitaru (1957), Poiana, județul Neamț Profesor, scriitor, sculptor, pictor, grafician, restaurator cultural Absolvent al Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” Chișinău Inițiator al proiectului intitulat „Viața între alb și negru” Participă la expoziții personale și colective în Italia și în România: 101 Pezzi di Cuore (101 Frânturi de inimă) Introdacqua, Italia, 2014, personală; Parole del Legno (Vorbele lemnului) – MAW, Sulmona, Italia, 2015, personală; 10x10xMAW – MAW, Sulmona, Italia, 2016, colectivă; Profumo di legno (Parfum de lemn) – Palatul „Corvi”, Sulmona, Italia, 2016, personală; Tra realta e il sogno (Între vis și realitate) – Palazzo Corvi, Sulmona, Italia, 2017, duo cu artista Victoria Cărăruș; Metamorphosis, Beyond the shape – Rotonda di San Francesco, Sulmona, Italia, 2017, colectivă; Premio letterario Te iubesc/ Ti amo – Cinema Pacifico, Sulmona, Italia, 2017, colectivă; Metamorphosis Beyond the shape 2017 – Rethaus – Galerie, Burghausen, Germania, 2017, colectivă; Povara vieții – Muzeul de Artă, Roman, România, 2017, duo cu pictorul Viorel Maxim; Giu la maschera! (Jos masca!) – Gran Cafeè Letterario, Sulmona, Italia, 2018, personală; Povara vieții – 2 – Muzeul de Artă Roman, România, 2020, personală; De la lumină la culoare – Wall of Art, Roman, România, 2018, 2019, colectivă; Salonul de primăvară – Muzeul de Artă Roman, România, 2018, 2019, 2020, 2021, colectivă; Anuala – Muzeul de Artă Roman, România, 2017, 2018, 2019, 2020. 94

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Cristina Rhea Sunt

Unde dragostea şi moartea nu există Unde dragostea şi moartea nu există mă aflu eu. Cu inima supusă, aşteptându-l pe Dumnezeu. Iubind nedurerosul înţeles al prăpastiei. Căutând a nu fi de o parte şi de cealaltă în acelaşi timp. Flăcările vorbesc Crucii din mine în lipsa mea. Mă cheamă la ospăţ, la propriul meu ospăţ. Când va înceta Sentimentul în care m-am născut, va începe o durere care nu va putea fi exprimată.

Sunt cel mai trist sentiment că sunt. Îmi iubesc până la disperare moartea care mă lasă să trăiesc.

Naşterea (h)rana celulei îmi vorbeşte în zilele şi nopţile care vin după tine. Aproape unul de celălalt, simţurile sângelui se dezvoltă foşnind sălbatic. Învăţăm naşterea.

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Niciodată Zilnic îţi pot spune, iubite, tulburătoare e toamna. Niciodată de ce tu tresari în bătaia Clipei.

Jumătate Jumătate de moarte, jumătate de dragoste. Neiubitul Sângele tău învaţă ruga de mine. Nu mi-ai spus niciodată că nu-ţi plac rădăcinile învelite în zăpadă în serile când priveşti peste umărul meu reproşându-ţi că mi-e frig.

Niciodată Dincolo de mine am mers unde orbii freamătă Cerul. Ţipătul morţii a crescut sălbatic adăpându-se tulbure din fântâni. Am implorat pământul să-l ocrotească de Crucea ce se înălţa în mine disperându-l. Orbii plâng neştiut. Cerul suspină mai uşor. M-acopăr seara cu mine. Moartea ca un candelabru deasupră-mi veghează. Oamenii mei vor lăsa ferestrele mari, din Lumină în teama de noi. Ochiul întors mă învaţă. Văd Cerul aprinzându-se crud. Naştere din naşterea mea. Dumnezeu din Dumnezeu adevărat. Apăr şi mă supun.

„Unde dragostea şi moartea nu există /Where Love and Death Do Not Exist /Ou l’amour et la mort n’existent pas”, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006 ediţie trilingvă (in română, engleză şi franceză)

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Rhea Cristina (Găești, Dâmbovița, 1973), scriitoare, jurnalistă, PR Specialist, licenţiată a Facultăţii de Jurnalism şi Științele Comunicării, Universitatea din Bucureşti, promoţia 1997, admisă, în 2005, la Programul de Master în Jurnalism al Universităţii Indiana, Facultatea de Jurnalism, SUA, Graduate Studies (ofertă declinată). Apariții editoriale Ochiul Străinului, editura DU Style (poezie), 1996, prefeţe: Ana Blandiana şi Irina Mavrodin; Europeni la noi acasă, editura Ars Longa (interviuri), 1998; 22 de martori la Destin, editura Curtea Veche (interviuri), 2000; România care a dispărut, editura Curtea Veche (interviuri), 2002; Stela Popescu, editura Curtea Veche (interviuri), 2002; Unde dragostea şi moartea nu există/Where Love and Death Do Not Exist/Où l’amour et la mort n’existent pas, editura Muzeul Literaturii Române (poezie), 2006, prefeţe: Ana Blandiana şi Irina Mavrodin; Introducere în Științele Comunicării. Suport de studiu pentru seminar (cercetare academică), 2012; Rolul şi locul culturii în televiziune. Un model de lucrare de licenţă în domeniile Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice (cercetare academică), 2012; ROMÂNII SECOLULUI XXI. Interviuri-document cu personalităţi româneşti (editura Pro Universitaria (interviuri), 2013 Membru al Uniunii Scriitorilor din România (Filiala Poezie, Bucureşti). Poezie şi articole literare publicate 1996: A poetical moment, antologie de poezie, Chişinău, Republica Moldova; 1999: Trei tinere poete din România/Drei junge Dichterinnen aus Rumanien (Rhea Cristina – Clara Rotescu – Amelia Stănescu), antologie bilingvă româno-germană, München, editura „Radu Bărbulescu”. 1999: Magdalena Constantinescu – Urmaşele lui Novalis/Novalis Erbinen (Novalis’ Successorees), antologie bilingvă româno-germană, München, editura „Radu Bărbulescu”. 1998 şi 2001: Observator – München şi Archenoah, reviste de poezie, proză şi istorie a exilului literar românesc, München, editura „Radu Bărbulescu”. 2015: Antologia del Premio Internazionale, antologie de poeme în limba italiană, Centro GIOVANI E POESIA, Triugio, Italia. Premii și burse literare 1992: Premiul Naţional, Concursul de literatură Nicolae Labiş, România; 1993: Premiul Internaţional, Concursul de literatură Lucian Blaga, România; 1996: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (Filiala Dobrogea), pentru volumul de poezie Ochiul Străinului (1996), 2007: Programul de Rezidenţă Artistică „Writers-in-Residence”, bursă, fundaţia Kulturkontakt Austria, Viena, Austria; 2015: Premiul Special „Poesia dei Popoli – in memoria di Alfredo Pirola, cu ocazia celei de-a 24-a ediţii a Premiului Internaţional „Centro Giovani e Poesia-Triuggio”, „Centro Giovani e Poesia”, Triuggio, Italia. Activitate profesională - jurnalist (ziarele Ora, Independent, Cotidianul, posturile de televiziune TV5 Europe, SIGMA Channel şi Flux TV - asistent universitar (Universitatea „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Ştiinţe Politice – Comunicare şi Relaţii Publice; Universitatea „Spiru Haret”, Facultatea de Filosofie şi Jurnalism; Universitatea „Hyperion”, Facultatea de Jurnalism) - PR Specialist (o companie farmaceutică, un centru de sănătate şi o serie de edituri). Este fondatoarea site-ului educativ Great Fashion, http://greatfashion.ro. Blogul ei de scriitor: http://cristina-rhea.blogspot.com/

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Daniel Luca La pescuit Pun momeala în cârlig îl arunc în valurile Dunării rămân în aşteptare cu gândul la recolta bogată de peşte salivez se mişcă pluta la început imperceptibil apoi din ce în ce mai tare prind cu putere undiţa în ambele mâini şi trag o coadă imensă de peşte izbeşte luciul apei trag cu şi mai multă forţă pletele tale blonde mă lasă stană de piatră printre buzele-ţi rubinii se prelinge un firicel de sânge inima-mi se zbate în piept cu zgomot de tunet pentru ultima oară. 98

Bibliotecă M-ai închis între coperte și m-ai așezat pe raftul de sus. Curând nu vei mai avea spațiu de depozitare.

Naștere M-am născut în sprânceana ta stângă.

Pierdere Odată cu ultimul dinte de lapte am pierdut și iubirea.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Sindromul vacii turbate

Viața ta este un dar prețios făcut de părinți cuiele pătrund adânc în carnea mea fixează plăcuţa doare al naibii de tare încleştez dinţii din toate colţurile zării se-ndreaptă spre mine doritori să-şi piardă urma sătui de iubita /-ul virtual /-ă vor să facă dragoste cu mine goi îşi înfăşoară juvăţul în jurul gâtului rămân agăţaţi de câte-o cracă ultima zvâcnire a falusului ultima semănare sămânţa e înghiţită rapid de solul flămând noi vlăstare se vor ivi curând.

Trezit de zgomot de lovituri în pereţii de scânduri ai grajdului ies în pijama şi iau barda din cămară hotărât să sparg capetele hoţilor ce-au dat buzna la văcuţa mea să o fure cu lapte cu tot dar nu e doar ea singură singurică şi-azvârle-ntruna din copite e clar a turbat de la muşcătura vulpii de-acum câteva zile tai vita la repezeală şi-invit sătenii la carne proaspătă zece lei kilul un chilipir în două ore nu mai rămâne nimic doar amintirea iau bicicleta şi pedalez opt kilometri la spitalul din oraş pentru vaccin antirabic acul îmi intră în piele un zâmbet sardonic îmi înfloreşte în colţul buzelor la gândul minunatei singurătăţi ce mă va-mpresura cât de curând. 99

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Lichefiere

Prefacere

Pipăi marea degetele se lichefiază la atingere apa sărată mă cuprinde încetul cu încetul mai sus tot mai sus mă prăbuşesc în stropi.

- Pot să-ți îndeplinesc o singură dorință, mi-a spus peștișorul auriu. - Atunci aș vrea să fiu cât mai aproape de Ea! A trimis spre mine o bulă de aer. De-atunci sunt o pereche de chiloți dantelați.

Cafeaua Ai căzut în ceașca mea plină cu cafea și te-ai topit. Sorb încet din ea, la intervale mari de timp. Nu aș mai vrea să se golească vreodată.

CURSA TIMPULUI Sculptura: Mihai Jitaru

100

Cădere M-am împiedicat de gândul tău și m-am sprijinit în cădere cu inima de copac.

Pelerina De picăturile iubirii tale mă adăpostesc sub pelerină.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Ella Poenaru

Mici, muștar și Vaca-Domnului Se trezise destul de devreme, deși era duminică. A încercat să adoarmă la loc, dar afară se pornise o petrecere de păsărele care scoteau niște triluri nemaipomenite, lungi și răsucite ca niște spirale de muzică, așa că după ce s-a desfăcut din somn a început să le asculte mai atent. Cântau aproape la fel ca păsările de lut pe care i le cumpărase mama vara trecută, de la un târg de oale. Aveau un mic orificiu pe spate și o tăietură sub coadă prin care putea sufla. Dacă le umpleai cu apă, scoteau niște ciripituri ascuțite și bolborosite și timp de o săptămână a tot suflat în ele, până într-o seară când i-a trecut prin cap să cânte la urechea tatălui care venise de la schimbul doi „mai cu chef” – mama era de noapte în seara aceea și rămăsese doar cu tăticul și Adiță care dormea liniștit în pătuc, dar lui nu-i era somn; băuse, într-un moment de neatenție din ceașca ei de cafea, iar Moș Ene nu mai voia să vină cu niciun chip. După ce a încercat în zadar să-și trezească fratele care căzuse într-un somn ca al Albei-ca Zăpada, apoi pe tatăl care adormise îmbrăcat, răspândind acel miros înțepător pe care îl știa prea bine, a turnat apă în pasărea de lut cu penaj de smalț verzui și a suflat cât a putut de tare în urechea tăticului. Acesta a tresărit puternic și a scos un sunet urât, ca un grohăit. Speriat,

copilul a scăpat din mână pasărea, care în drum spre dușumea l-a împroșcat cu apă pe tăticul, fapt ce l-a trezit de-a binelea. Bărbatul a început să înjure și i-a ars două palme atât de puternice, încât copilul a căzut jos, iar în pantalonașii de pijama s-a prelins un șuvoi cald, auriu. Îndată a început să plângă cu sughițuri, dar tăticul l-a amenințat că-i mai trage două curele dacă nu tace și l-a trimis la baie să se spele. Apoi i-a zis „marș în pat, animalule!” și, ca să se calmeze, a mers în bucătărie să fumeze o țigară. Astăzi însă urma să fie o zi frumoasă. Razele soarelui pătrundeau ca niște săgeți de lumină în dormitorul lor, atât de limpezi și aurii, încât putea să zărească prin ele și cele câteva firicele de praf care pluteau răzlețe prin cameră. Mămica făcuse ieri curat. Astăzi era 1 Mai. Urma să iasă în parc cu mămica, tăticul și frățiorul, să se dea în mașinuțe și în trenulețul multicolor, să se joace în groapa cu nisip, poate chiar să găsească alți băieței mari ca el, cu care să bată mingea. Abia aștepta. Visurile i-au fost însă întrerupte de vocea îngrijorată a mamei din camera cealaltă unde dormea cu frățiorul. - Adiță s-a stricat la stomac, nu pot să merg cu el. Copilul s-a bosumflat. Asta însemna că nu 101

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC vor mai merge în parc. Adio alergat pe alei, adio fotbal, tobogan sau mașinuțe. Nu avea să capete nici baloane colorate, vată de zahăr sau sirop dulce, parfumat de zmeură. De când se născuse frățiorul lui, pierduse o grămadă de lucruri importante. Până și pe mămica trebuia s-o împartă cu el. Ba chiar ea îi dădea mai multă atenție mogâldeței aceleia care nu făcea decât să plângă, să mănânce, să facă pe el și să doarmă. Nu putea nici măcar să se joace cu el. Era prea mic, abia mergea de-a bușilea. Următoarele cuvinte ale mamei i-au reaprins, totuși, speranța: - Te poți duce tu cu Ionică în parc, că e o zi frumoasă și ar fi păcat să nu profitați de vreme. Tăticul a bodogănit ceva morocănos, de genul că nu are de gând să aibă toată ziua grijă de mucos, însă mama i-a zis că oricum mai merg și alți prieteni de familie așa că n-o să fie singur cu copilul în parc. - Să iasă și el la aer, să se joace, că e așa frumos afară. Ce n-aș da să pot merge și eu. Sun-o pe tușa Tia să vă întâlniți. Iese și ea cu nepotul. Nu era același lucru ca și când ar fi fost cu mămica, dar tușa Tia era cumsecade și avea un nepoțel cam de vârsta lui. Puteau juca fotbal împreună. Tăticul n-are decât să-și vadă de treburile lui, să fumeze, să bea și să vorbească la telefon. Mămica le-a pregătit repede micul dejun: cafea și mezeluri pentru tata. Lapte și o felie mare de unt pentru el. Apoi l-a ajutat să-și îmbrace hăinuțele lui preferate și i-a pus apă, două sandvișuri cu piept de pui și niște fursecuri în ghiozdănel. Apoi l-a dăscălit pe tăticul: - Ai grijă să nu-i cumperi cine știe ce porcării de mâncare din parc, să se strice și Ionică la stomac. Mi-e de-ajuns ăsta micul. A ieșit din casă pe jumătate bucuros, pe jumătate temător. Tăticul putea fi uneori atât de rău, mai ales când bea. Adesea se întreba cum de mămica lui bună și frumoasă putuse să le aleagă un tătic așa urât și fioros ca zmeul din poveștile pe care i le citea uneori seara. Nu putea să aleagă un Făt-Frumos, ca toate prințesele frumoase? De ce doar în povești oamenii ajungeau la un sfârșit bun după o serie de necazuri, iar în viață era invers? 102

Fusese foarte fericit în primii ani de viață doar cu mămica lui. Erau doar ei doi și ea îi dăruia numai lui toată dragostea și atenția. Dar într-o zi cineva a bătut la ușă. Mămica a deschis și a apărut un bărbat înalt, slab, ras în cap și cu ochi negri, pătrunzători. Atunci a simțit prima oară teama, ca un curent rece și ascuțit prin inimă. A scăpat iepurașul cu care dormea din mână. - Ia uită-te la el, ce speriat e! a zis omul acela cu un rânjet nesuferit. Nu mă mai ține minte, pușlamaua. Eu sunt tăticul tău, mă! Cinci cuvinte sunt suficiente uneori să spargă ca un geam de sticlă o viață fericită. Apoi totul s-a schimbat, prin geamul spart au pătruns în casă certurile, cuvintele urâte și bătaia. Mamei însă nu îi era frică de el, îl înfrunta adesea și îi lua apărarea întotdeauna copilului. Ba chiar odată, când devenise foarte violent, a pus mâna pe un cuțit mare de bucătărie și l-a amenințat că-l tranșează ca pe un porc. Mămica nu glumea. Lucra la un abator, de unde aducea tot timpul carne proaspăt tăiată. Tăticul s-a mai liniștit. Pleca des de acasă, din fericire, iar când nu era beat, putea fi de treabă. Le spunea povești amuzante despre oameni și întâmplări ciudate din țara unde fusese el plecat cu câțiva ani mai înainte, până să-l cunoască. Pe brațul drept avea tatuată o ancoră și o sirenă, iar vara, când umbla în cămașă fără mâneci sau tricou, copilul, curios, desenul albăstrui cu margini neclare, care nu ieșea de pe piele oricât ar fi spălat-o. Odată, însă, s-a certat cu mămica și a plecat din nou. Era vorba despre ceva ce mămica dorea, iar tăticul nu. L-a auzit, cu puțin înainte de a pleca trântind ușa, cum țipa la mama în sufragerie: - Ori eu, ori el? Dacă-l păstrezi și pe acesta, eu plec și nu mă mai întorc. - Doamne ajută! Du-te și lasă-ne în pace. Eu la copil nu renunț orice-ar fi. A înțeles atunci. Tăticul voia s-o facă pe mămica să-l părăsească. Iar mămica l-a ales pe el. Aveau să fie iarăși doar ei doi, fericiți și liniștiți. Mămica s-a îngrășat mult după ce a plecat tăticul. Îi crescuse o burtă foarte mare. O privise puțin îngrijorat, dar mămica i-a spus râzând: - O să ai un frățior sau o surioară cu care să

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 te joci. Să nu mai fii singur. Asta l-a necăjit puțin. Nu era singur. O avea pe mămica. Nu mai voia pe altcineva lângă ei. Abia scăpaseră de tăticul. Apoi mama a născut, și mămica lui n-a mai fost doar a lui. Petrecea mult timp cu plângăciosul și pișăciosul ăla de frățior. Nu vedea cum ar fi fost posibil să se joace cu el. Era un omuleț urâcios cu gura mare ca de broscoi și ochi bulbucați. Chiar semăna cu tăticul. Cum de putea mămica să-i dea atâta atenție, nu înțelegea. Dar ea l-a dojenit zâmbind: - Prostuțule! Și tu ai fost la fel. Așa-s toți copiii mici. Dar când o să mai crească, să vezi ce frumos vă veți juca împreună. Mămica îi mai citea povești seara, după ce-l culca pe bebeluș, și încă adormea uneori lângă ea. Părea că totul va fi bine, după cum îi tot repeta mămica. Dar într-o zi tăticul s-a întors din nou. Și odată cu el și lumea lui s-a întors pe dos pentru totdeauna. Mămica începuse să meargă iar la muncă și îl lăsa uneori cu tăticul. Erau momentele cele mai înspăimântătoare din viața lui. Cu timpul, însă, începuse să înțeleagă cum funcționează lumea celor mari. Ca să nu ai probleme cu ei, nu trebuie să-i deranjezi. Ei discută lucruri neinteresante și fac chestii complicate, de la care nu le place să fie întrerupți. Așa că mai bine să îți vezi de joaca ta și să nu-i bagi în seamă. Nu li te adresezi decât dacă ți-e rău sau foame. Doar mămica era altfel, pe ea puteai s-o întrerupi oricând, să te lipești de sânul ei cald, ce mirosea mereu frumos și curat, să-i ceri ceva chiar și atunci când puteai să te descurci singur. Nimic nu se compara cu zâmbetul ei luminos sau cu îmbrățișarea ei. Toate acestea îi treceau prin cap în timp ce se îndreptau spre parcul mare din centrul orașului. Încă de la intrare se simțea mirosul tare, înțepător de mici și friptură și un talmeș-balmeș de muzică orientală, populară și manele îți străpungea urechile. Erau câteva terase aproape de malul lacului din mijlocul parcului, cu muzică puternică și grătare. Pe alei fumul se strecura subțiindu-se printre trecători. Muzica însă se auzea peste tot, un amestec insuportabil de melodii grosolane și stridente, acoperind glasul

păsărelelor, vocile oamenilor și tulburând parcă și pomii înfloriți. Tăticul l-a purtat până la locul de joacă. Erau mulți copii acolo, și mai mari, și mai mici. Unii se cățărau pe cadrul mare de lemn cu multe cămăruțe, se agățau de funiile acestuia, alergau în toate părțile, își dădeau drumul pe tobogane, alții se împingeau nerăbdători în timp ce stau la rând la leagăne și la mașinuțe. Părinții așezați pe băncile de pe margine veneau des fie să-i ajute pe cei mai mici, fie să-i calmeze pe cei mai mari. La groapa de nisip, erau copii mai puțini și mai mici, cu nelipsita găletușă, lopățele și forme de plastic colorate. El însă nu-și luase decât o mingiuță de cauciuc și a scos-o din ghiozdănel, căutând din ochi un alt băiețel interesat. Dar toți ceilalți erau prinși în jocurile lor. S-a îndreptat atunci spre groapa de nisip, unde o fetiță scormonea nisipul cu o lopățică de plastic și-l turna în găletușa de lângă ea. Părea la fel de singură ca și el. - Nu vrei să jucăm fotbal? a întrebat-o. Am eu minge. - Nu pot, a mormăit fetița cu o voce pițigăiată. Nu știu să țin mingea cu piciolul. Vlei să jucăm cu mâna? Fetițele astea! Niciodată nu știu să facă lucrurile cum trebuie. Sunt miorlăite și plângăcioase, mai rău decât Adiță. Izbucnesc în plâns din orice. Și nu sunt în stare nici să se bată. Dacă le dai o palmă țipă de parcă le-ai da foc și fug repede să te pârască. E adevărat că unele dintre ele sunt frumoase ca niște păpuși, dar la fel de inutile. Aproape nu îi venea să creadă că mama fusese și ea odată o fetiță mică, deși îi explicase bine cum copiii cresc și devin mari, apoi doresc să aibă și ei copii. El nu dorea să crească mare ca tata și nici să aibă vreun copil plângăcios ca Adiță, sau, mai rău, o fetiță. - Ionică, stai tu cuminte aici și te joacă, eu mă duc să-mi iau o bere, i-a zis tata. Să nu cumva să te miști până mă întorc, că naiba te ia. Asta-i bună! N-avea decât să se ducă tăticu’ la naiba. El o să stea acolo. Poate o să găsească până la urmă un băiețel singur ca el cu care să joace fotbal. Fetițele sunt niște blege, nu-s în stare nici să prindă o minge ca lumea. Asta mică 103

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC tocmai luase o minge în față și începuse să plângă cu sughițuri. - Ești un lău. Nu mă mai joc cu tine. - Ce să zic? Pagubă-n ciuperci. Habar n-ai să te joci cu mingea, oricum. Vezi-ți de găleata ta de plastic. Ești la fel de proastă ca ea. I-a întors spatele și s-a dus să se cațere pe cadrul de lemn cu funii, scărițe și bârne colorate. Apoi s-a dat de câteva ori pe tobogane, până s-a plictisit. Tăticul se întorsese, se așezase pe bancă și își aprinsese o țigară. Din când în când mai lua câte o gură din sticla de bere. Și-a scos un ziar din geacă, l-a desfăcut și a început să se uite la el cu interes. Era unul din ziarele acelea pentru oameni mari, cu poze cu femei dezbrăcate, diforme, cu țâțe mari și buze țuguiate, pe care mama i le arunca scârbită. Nu înțelegea cum tăticul putea să privească poze cu fete urâte și strâmbe, când în cărțile lui de povești erau prințese atât de frumoase, cu părul lung și ochi albaștri ca mămica. Tăticul era un prost. Dar nu putea să-i spună asta în față, l-ar fi pleznit iar. Ar fi vrut să se dea în mașinuțe, dar pentru acelea trebuia să plătească și nu știa dacă tăticul o să vrea să-i dea bani. Dacă mămica ar fi fost aici, cu siguranță i-ar fi dat să se dea și de două ori. După câteva minute de ezitare se apropie de tăticul și îi spuse cu o voce rugătoare: - Tăticule, vreau să mă dau și eu în mașinuțe. Îmi dai zece lei? - Ei, pramatie mică, ai chef de mașini! Mașinile sunt scumpe și periculoase, stai să mai crești. Lăsase capul jos și buza începuse să-i tremure, când a auzit o voce de femeie puternică și veselă: - Lasă-l să se dea o dată, măi Gică, că n-o să pățească nimic. Tăticul împături rapid ziarul și îl vârî în buzunar. - Mia, ce bine că veniși. Uite, nu știu ce să mă mai fac cu ăsta micul. Nu stă locului niciun pic. - E copil, ce să-i faci, măi Gică. Lasă-l să se joace cum vrea el și n-o să te mai deranjeze apoi. Mia era una din vecinele din bloc, ce venea des pe la ei. Uneori și când nu era mămica acasă. Se închidea cu tăticul în dormitor și, când nu puneau muzica foarte tare, îi auzea vorbind și 104

râzând zgomotos. Ionică nu o plăcea deloc pe Mia. Era o femeie brunetă, înaltă și voinică, cu o față lată și ochi curioși, care vorbea tare și râdea din orice. Nu suporta nici parfumul ei greu și sufocant, atât de diferit de cel dulce și floral al mamei. A trebuit să aștepte rândul la mașinuțe, dar când s-a suit în cea mai aproape de lângă el, s-a simțit deodată aproape ca un om mare. După ce a introdus fisa de plastic, a pornit-o cu o mișcare sigură și violentă, împingând pedala de accelerație până la fund și rotind volanul cu o mână, așa cum îl văzuse odată făcând pe un unchi care-i dusese cu mașina la țară pe el și pe mama. A încercat să se strecoare abil printre celelalte mașinuțe, dar n-a putut evita câteva ciocniri, iscate fie de nepriceperea, fie pur și simplu de cheful de luptă al altor copii. El însă avea chef să conducă, nu să se învârtească ca prostul ferindu-se de tâmpiți (da, ăsta era cuvântul pe care-l folosea mama pentru cei care făceau rău din prostie, și i-l adresase și lui taică-său de câteva ori, spre marea lui satisfacție). Și-a dat seama în curând că tactica cea mai bună de a conduce cât mai puțin deranjat era să se repeadă el spre alte mașinuțe, ai căror ocupanți, speriați, făceau manevre disperate și comice să se retragă din calea lui. Așa jocul devenea mult mai interesant. Din nefericire, cele trei minute de libertate și viteză au expirat rapid și a părăsit ringul oftând, cu privirea în jos. Nu mai avea chef de tobogane sau leagăne, după ce încercase sentimentul de putere și control pe care i-l dăduse condusul mașinuței. Când o să fie mare, o să-și ia o mașină adevărată și o să meargă singur pe unde o să aibă chef. Doar pe mama o s-o mai plimbe uneori dacă va avea nevoie. Revenind la banca unde îi lăsase pe cei doi, a observat că tăticul se schimbase. Era binedispus. - Hai să mergem să mâncăm ceva la o terasă. Fac cinste, le-a zis, bătându-se cu mâna pe buzunarul de la piept. S-au învârtit puțin până au găsit o măsuță liberă la o terasă cu grătar. Tăticul a comandat câteva beri și un suc, dar a trebuit să stea la coadă pentru mici și cartofi. În timpul ăsta, tanti Mia i-a pus o grămadă

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 de întrebări despre maică-sa, despre el, despre frățior, despre cine mai venea pe la ei. I-a răspuns scurt, fără chef. Nu înțelegea ce voia să mai știe despre ei. Doar îi vizita atât de des. Tăticul a venit cu un carton mare, plin de mici, și unul de cartofi prăjiți. Luase și niște farfurii de plastic, pe care a împărțit mâncarea; lui i-a dat doi mici și câteva degete de cartofi. Micii nu-i plăceau. Erau fierbinți și aveau un gust ciudat, iute. A terminat însă repede cartofii și s-a uitat cu poftă la farfuria tăticului. Ar mai fi vrut câțiva. - Ia te uită, ce repede a terminat cartofii! Mănâncă și mici, sunt proaspeți. - Au un gust ciudat. O să mă doară burta dacă-i mănânc. - Pune puțin muștar, să vezi ce buni sunt. A încercat, dar cu muștar aveau parcă un gust mai neplăcut. S-a silit să înghită ce mestecase și s-a înecat. A început să tușească. - Ia nițică apă și-o să-ți treacă. Dar apa din ghiozdănel se încălzise și i-a făcut silă. A scuipat-o tușind. - Mi-e greață, a șoptit cu o voce firavă. - Bea suc, e de portocale și îți ia greața. Sucul acidulat avea un miros și gust sintetic, așa că le-a zis că îi vine să vomite și vrea să meargă la toaletă. Tăticul l-a însoțit și l-a ținut să vomite. L-a spălat apoi cu apă pe față și i-a zis să meargă la masă, că avea și el nevoie la toaletă. Își revenise puțin, dar a trebuit să stea pe scaun până au terminat de băut sticlele de bere. Fumul de țigară îi irita stomacul sensibil. Tăticul vorbea mult, îi spunea tot felul de glume și povești din tinerețea lui Miei, care râdea zgomotos și din când în când îl bătea ușor peste umăr. - Ai, lasă-mă! Nu mai spune! Chiar așa ai făcut?! Ce era așa de amuzată? Doar nu era prima oară când le povestea. Cu siguranță le mai auzise de atâtea ori. Iar ea arăta atât de caraghioasă când râdea. Nasul i se încrețea, buzele se dădeau la o parte ca perdelele de la fereastră și i se vedeau până sus gingiile vineții și vreo doi dinți lipsă în părți. Mama avea un râs atât de frumos, ca un clinchet de clopoței, când zâmbea toată fața i se întindea și lumina, iar când râdea, de sub buzele pline și roșii se iveau două șiruri

de dinți albi și lucioși. Nu avea nimic lipsă. După ce au golit toate sticlele, s-au ridicat, în sfârșit, și s-au îndreptat cu mers domol spre malul lacului. Acesta era înconjurat de o fâșie lată de iarbă cuprinsă între două borduri de piatră. Pe marginea dinspre alei erau tei și platani, pe marginea dinspre lac, șiruri de sălcii cu ramuri aplecate, ale căror vârfuri atingeau suprafața murdară a apei. Câteva bărcuțe alunecau alene pe lac... În jurul acestuia, familii și perechi de tineri stăteau așezați pe pături sau direct pe iarbă. - Hai să stăm și noi nițel aici, zise Mia. Tu poți să stai la umbră mai încolo, sub salcia aia, să te joci, dar să nu te atingi de apă. E foarte murdară și poți să te îmbolnăvești. Ce bine că putea să stea mai departe de ei, să nu mai audă glumele răsuflate ale tăticului și râsul nesuferit al Miei. Căută un petec de iarbă mai curat și se întinse sub o salcie. Îi era încă greață și îl mai durea puțin burtica. Încercă să respire așa cum îl învățase mama, întins pe spate, cu mâna la piept. După un timp, simți că durerea îl mai lăsase. Se ridică în șezut și începu să urmărească bărcile verzi de lemn ce treceau dintr-o parte într-alta, pe măsură ce lopețile lungi se coborau înfigându-se în apă și apoi se ridicau desfăcând evantaie de stropi strălucitori. Îi părea rău că nu luase niște coli de hârtie la el. Ar fi putut să facă niște bărcuțe și să le dea drumul pe apă. Poate o să-i dea tăticul o pagină de ziar, dacă-l roagă frumos. Dar când întoarse capul, văzu că tăticul se întinsese de-a binelea pe spate și sforăia, iar tanti Mia își sprijinise capul pe pieptul lui. N-avea cum să-l mai deranjeze acum. Tăticul făcea foarte urât când era trezit din somn. Își roti privirea împrejur, căutând o bucățică de hârtie rătăcită. Oamenii mari aruncau uneori hârtii pe stradă sau în parc. Mămica zicea că nu-i frumos. Dar poate că acum avea noroc să găsească ceva. Văzu un ghemotoc de hârtie aruncat neglijent lângă bordura de ciment, câțiva pași mai încolo. Se aplecă să-l ridice și încercă să-l netezească, dar era pătat de muștar și grăsime. Îl aruncă scârbit în apă. Simți cum ceva îl înțeapă în talpă și, când se aplecă să descopere cauza, își dădu seama că 105

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC îi intrase nisip în pantofiorii sport. Se așeză pe mal să-i scuture și când se aplecă să-i pună iar în picioare, câteva gâze colorate îi atraseră atenția. Erau niște gândăcei roșii cu pete negre, care mergeau repejor prin iarbă și chiar pe bordură. „Vaca-Domnului li se zice”, îi spusese mama și el râsese. Ce nume caraghios pentru niște lighioane așa mici. „Să ai grijă să nu-i omori, că e păcat, puiul mamii. Nu fac rău nimănui, dimpotrivă, ocrotesc grădinile.” O să se joace puțin cu ei, că doar asta n-o fi păcat. Smulse câteva firicele de iarbă și le întinse în calea lor, urmărind cum se urcau pe ele și coborau continuându-și drumul netulburate pe piciorușele lor subțiri și negre. Le puse și pietricele în față, dar văzu că pe acestea le ocoleau. Rămâneau nemișcate când le atingea, iar după puțin timp își reluau plimbarea. Doar două dintre ele, mai mari, stăteau nemișcate, unite în partea din dos. Le privi curios, timp de câteva minute. Or fi fost moarte? Încercă să le zgândăre cu un fir de iarbă, dar, chiar dacă își mișcară puțin piciorușele, parcă sincronizate, rămaseră lipite. Or fi fost bolnave? Cum stătea așa, cugetând la cât de curioase sunt lucrurile chiar și în lumea unor vietăți atât

106

de mici, auzi telefonul tăticului sunând. Acesta sări în sus brusc, iar capul Miei, lipsit de sprijin, căzu în iarbă. - Da, îl auzi vorbind, suntem bine. Am mâncat... Ne odihneam pe iarbă. Cum? Du-te tu cu el la spital, vin și eu cu Ionică. Tăticul închise telefonul, apoi se întoarse spre Mia. - A făcut ăla micul febră, trebuie să fug acasă. - Hai că vin și eu cu tine. - Nu știu dacă e bine să vadă vecinii că ne întoarcem împreună. O s-o iau eu înainte cu băiatul, tu mai rămâi cam o jumătate de oră. Hai, Ionică, pune-ți ghiozdanul și să mergem, că frate-tău nu se simte bine. Ionică s-a aplecat să ia ghiozdanul. Gâzele se risipiseră, fugind prin iarbă. Doar cele două mai mari rămăseseră în continuare lipite, nemișcate, nepăsătoare la toată larma dimprejur. Cuprins de o furie bruscă, băiatul a ridicat piciorul și a trântit apăsat talpa pe ciment. Apoi și-a ridicat ghiozdanul și s-a îndreptat spre taică-său, fără să mai arunce vreo privire în urmă la cele două insecte strivite pe bordură.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Declarație pe proprie răspundere Monodramă într-un act

O dimineață de primăvară, într-un apartament cu două camere din Drumul Taberei. Nicoleta – o femeie în vârstă de aproape 60 de ani – își bea cafeaua așezată pe o măsuță din sufragerie, urmărind la televizor știri despre pandemia de covid-19 și noua ordonanță de urgență. La un moment dat femeia se ridică și închide televizorul, apoi începe să se uite în jurul ei, căutând ceva cu privirea.

NICOLETA: Așa. Să-mi iau ochelarii și să completez declarația ca să ies să iau ceva de mâncare și puțin aer. Dar oare unde o fi pixul? Of, nimic nu mai găsesc în casa asta, deși fac ordine în fiecare zi. Pun mereu lucrurile în același loc, dar după aceea uit locul. Am început să uit de la o vreme. Unii zic că-i de la vârstă, dar parcă am uitat prea multe în ultimul timp. Uneori pierd o oră căutându-mi cheile, actele sau alte documente importante și știu că nu e în regulă. Am avut o vecină acum câțiva ani care a început să uite puțin câte puțin, mai întâi de lucrurile pe care le avea în casă, apoi de ce trebuia să facă cu ce avea în casă, de rude și de prieteni, ba chiar de copii și de nepoți. Nu mai știa nici să se spele, să se îmbrace sau să mănânce singură. Uitase totul. Nu mai știa nici cine era ea, femeia, mama, bunica Jeni. Iar într-o zi a uitat și să respire. Au găsit-o moartă în casă după mai multe zile, după miros. A venit Poliția, ne-a luat declarații tuturor celor care o cunoșteam cât de cât. Ce era să zic? Nu o mai văzusem de două săptămâni. Pe mine mă cam deranjau ticurile ei, repetițiile, privirea pierdută și disperată, ochii de animal chinuit, mirosul insuportabil, scâncetele nearticulate, ajunsesem să o ocolesc în ultimul timp. Mai ales că uneori mă trezeam noaptea cu ea sunând la ușă. Copiii au plecat în străinătate și au plătit mai multe femei să aibă grijă de ea. Dar, cum nu le controla nimeni, luau banii și plecau la scurt timp fără să-i dea măcar o farfurie de mâncare. Îi mai duceam eu sau Sanda de la trei câte ceva din când în când, dar de fiecare dată mi se făcea rău când intram în apartamen-

tul acela murdar și vedeam în ce hal a ajuns. Of, Doamne, oare așa o să sfârșesc și eu? Nimic nu e mai rău decât să-ți pierzi amintirile. De la o anumită vârstă sunt cam tot ce-ți rămâne... alături de speranța că n-o să ajungi ca o legumă putredă purtată colo-colo de alții, incapabilă să-ți controlezi sfincterele și așteptând cu teamă și nerăbdare un sfârșit care tot întârzie. Niciodată nu ne închipuim că am putea ajunge și noi așa, deși moartea este singurul lucru sigur pe lumea asta. Bătrânețea e vârsta cea mai urâtă, e perioada decăderii și a izolării. Fizice și sociale. Iar când ajungi la fel de neajutorat ca un bebeluș, când mintea ta este tabula rasa, oare ce sens mai are tot ce ai trăit? Rămâi izolat, bâiguind cuvinte de neînțeles, în carantină forțată până în ultima zi de viață. Așa că perioada asta de izolare e oarecum binevenită. Ca un exercițiu de pregătire. Dar poți fi vreodată cu adevărat pregătit pentru degradare și moarte? Uneori parcă îmi doresc ca un mic virus chinezesc să mă privească nemilos cu ochi oblici, să se strecoare neinvitat în sistemul meu imunitar zicând: Bonsoir, madame! Am venit să-ți fac o vizită inopinată, să-ți pătrund în sânge, inimă, plămâni și creier, să-ți iau pulsul, tensiunea, respirația, amintirile și toate datele vitale și să te duc acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit. Dar oare chiar așa o fi? Nu s-a întors nimeni să ne confirme. Doar Iisus Hristos, după cum se spune în Biblie. Personal n-am cunoscut niciun înviat. Până și bisericile s-au închis. O să sărbă107

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC torim Învierea închiși în casă ca să nu murim. Tristă ironie – să mori de Înviere. Mă rog, până la urmă toți murim, să nu ne facem iluzii. Dar na, zicem că nu e cazul să ne grăbim. Nimeni nu poate înfrunta moartea de la egal la egal. Putem s-o ocolim, s-o fentăm, s-o întârziem, dar e un joc de-a v-ați ascunselea pierdut din start. Numai mintea asta care ne bagă în toate belele, refuză capitularea fără luptă, dezvoltă strategii de supraviețuire, face planuri ingenioase de amânare, ba chiar refuză se mai gândească la moarte, împingând-o într-un colțișor întunecat al creierului, ca pe un gunoi ascuns într-o cămară întunecată pe care o eviți constant. Uneori însă parcă simt cum și mintea mea se închide treptat-treptat ca un computer pe care ai apăsat butonul de shut-down. Întâi dispare imaginea de pe monitor, apoi se închid și celelalte programe care rulau în spate, chiar și troienii și malware-ul necunoscute care te spionau neștiute, sugându-ți energia, împiedicându-te să funcționezi corect, blocând accesul la fișiere importante sau distrugându-le pe cele esențiale... Și ce spuneam? Ah, da. În fiecare zi când ies trebuie să completez o declarație. Se ridică de pe canapea și se duce într-un colț al camerei, unde se află un scrin și trage pe rând două-trei sertare, scotocind în ele. Găsind, în sfârșit, un pix, se întoarce la masă și începe să scrie. Așadar, nume, prenume, data nașterii, adresa, locurile deplasării, motivele deplasării, semnătura și data. Astea-s regulile, amenzile-s mari și poliția nu se uită nici la vârstă, nici la pensie. Umblă toată ziua pe străzi să prindă câte un bătrân întârziat sau pe cineva care a completat greșit declarația. Că de... de la o anumită vârstă începi să uiți și mai greșești, dar legea nu te iartă când trebuie să plătești. Doar oamenii mai uită că ar trebui să te ajute într-o situație de viață și moarte ca asta, chiar dacă textul ăsta nu e precizat explicit în lege. Și eu am mai uitat, uneori... sau m-am prefăcut că am uitat. Cum a fost atunci când nu ajungeam la întâlniri cu persoane pe care nu doream să le văd, dar nu mă simțeam capabilă să le refuz politi108

cos. Când uitam să mulțumesc sau să mai bag în seamă amici pe care îi consideram neimportanți. Eu aveam visuri mari: visam să ajung actriță sau măcar scriitoare, să ajung faimoasă și cunoscută în țară și peste hotare și să evadez din starea de izolare forțată impusă de regimul comunist. Eliberarea a venit prea târziu, aveam deja peste 30 de ani și o povară de frustrări, eșecuri și amintiri urâte de care nu am reușit să mă dezbar total niciodată. E ciudat cum amintirile plăcute sunt primele care se duc și rămâi doar cu o suită de imagini triste și un sentiment de disperare și regret. Oare când a început de fapt uitarea asta? Uneori am impresia că a început cu foarte mulți ani în urmă, poate chiar în copilărie. Când am uitat ziua unei colege de școală, pentru că era săracă și nu aveam de gând să petrec la ea acasă mâncând biscuiți ieftini cu gem și jucându-mă cu frații ei mici și murdari? Când am uitat să mai vizitez câte o mătușă în vârstă deoarece era plictisitoare și mirosea urât a bătrânețe? Pe vremea aceea nu-mi închipuiam că o să ajung la vârsta lor. Visam că o să ating gloria și n-o să îmbătrânesc niciodată. Mama mă certa, tata încerca să mă aducă cu picioarele pe pământ, pentru că viața într-o țară a lagărului comunist impune construirea unei armuri solide, și trebuie să-ți măsori bine cuvintele și acțiunile, deoarece tot ce spui sau faci se va întoarce negreșit împotriva ta. În copilărie nu mi-am dorit niciodată să fiu profesoară – actriță, cântăreață, scriitoare, medic (pentru o scurtă durată) – profesoară, niciodată. Și atunci, cum a fost posibil să devin ceva ce nu mi-am dorit și să nu fiu ceea ce am dorit. Da, știu... Cei pe care zeii i-au urât, pedagogii i-au făcut. Dar a fost oare numai destinul de vină? Neșansa de a fi născută într-o țară ca o pușcărie, din părinți care nu au fost membri de partid? Ar fi o justificare prea simplă. Ca oricine, am avut un vis... și am renunțat la el. Cea mai mare parte a vieții am supraviețuit, nu am trăit. Privind acum în urmă, mă întreb oare când am uitat să-mi trăiesc propria viață? Când am uitat să-mi împlinesc visul? Dacă mă gândesc mai bine, cred că pot

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 desluși când au fost sădiți primii sâmburi ai eșecului. Pe care eu, copil neștiutor, i-am lăsat să crească și am făcut din circumstanțele nefavorabile scuze, nu pietre de încercare pe care ar fi trebuit să le depășesc... Ei, degeaba mai vorbesc acum... Pentru că eram prea timorată și rigidă pentru teatru, și nu cunoșteam pe nimeni care ar fi putut să mă ajute să scap de trac și de timiditatea induse de urletele tatii și jignirile unei învățătoare comuniste, m-am orientat spre Litere. Am reușit, nu din primul an, ce-i drept: examenul era foarte dificil și concurența era mare, la fel ca la Medicină. Tata a tot încercat să mă descurajeze. De ani de zile nu mai erau posturi în oraș, iar capitala era un vis imposibil. Ar fi fost mai bine pentru mine ca femeie să devin contabilă sau chiar ingineră, deoarece după doi-trei ani de stagiatură obligatorie, puteam găsi un post în oraș. Dar profesor de română sau franceză? În niciun caz. Viața mea trebuia să se sfârșească la țară, într-un sat neluminat, cu ulițe pline de noroi până la genunchi sau, în cel mai bun caz, într-un oraș de provincie, dacă aveam șansa unui transfer. Pare incredibil cât de limitate erau opțiunile noastre atunci: în materie de serviciu, de îmbrăcăminte, de mâncare, de relații și chiar matrimoniale. Atunci, mult mai mult decât acum, statul impunea uneori distanțe fizice de sute de kilometri între soți, și inevitabil un număr destul de mare de căsătorii încheiate de studenți sfârșeau prin divorțuri. Astfel, după absolvire, cu a doua notă pe țară, am primit repartiție într-un sat din Moldova, cel mai aproape de București, conform hărții. Soțul meu, inginer, a ales un mic orășel din Ardeal. Vacanța după absolvire a fost singura perioadă de viață de familie în doi. Când am plecat fiecare la post, la începutul lui septembrie, am făcut-o cu speranța că vom fi reuniți pentru totdeauna într-o bună zi. Partidul nu ținea cont de nevoile unor tineri căsătoriți. Trebuia să ne facem datoria acolo unde fuseserăm repartizați și să rezistăm cum putem, urmărind eliberarea unui post în orașul celuilalt. Iar eu credeam peatunci că iubirea învinge tot. Credeam greșit, evident!

În primele luni ne-am întâlnit aproape în fiecare weekend. El venea la mine, căci îi dăduse taică-său o mașină veche, iar din satul unde predam până la prima stație de tren erau 30 de kilometri de mers pe jos. Era un autobuz doar în timpul săptămânii, care pleca foarte devreme și avea ultima cursă tot devreme. Trebuia să schimb trei trenuri. Apoi a avut un accident cu mașina, grăbindu-se să ajungă la timp la serviciu când s-a întors de la o vizită matrimonială și o vreme nu a mai circulat. În momentul acela eu nu am putut să lipsesc de la școală să-i fiu alături. Eram în primul an de muncă și toți mă priveau ca pe o orășeancă răsfățată. Nu-mi plăceau nici directorul, nici mulți colegi. Și nici ei nu mă plăceau. Copiii erau respectuoși și buni, dar mă simțeau distantă și îmi vorbeau cu sfială. La franceză erau dezastruoși; în afara copiilor unor profesori, majoritatea nu cunoșteau nici cele mai simple noțiuni. În fiecare an avuseseră un alt profesor, care dăduse bir cu fugiții după câteva luni de experimentare a vieții într-un sat comunist, care cădea în beznă de cum se însera până în zori, cu ulițe pline de noroi și o porție zilnică de o jumătate de pâine neagră. Iar eu, care în facultate visam să predau Villon, Molière și Balzac, care recitam în oglindă poeziile lui Prévert și cântam șlagărele lui Dalida, făceam acum cântece de grădiniță pentru a-i atrage și îi puneam să arate pe degete obiectele, repetând încontinuu: mère, père, frère, soeur, bonjour, bonsoir, au revoir, camarade professeur. Evident, și eu visam să plec cât mai repede, dar pentru a prinde un post aproape de soțul meu mi s-a spus că trebuia să rămân măcar un an în acea școală (informație eronată, evident, dar unde s-o verific?). După sărbătorile de iarnă, pe care le-am petrecut o parte împreună, o parte la părinți, soțul meu a început să vină din ce în ce mai rar. Mai întâi la 2-3 săptămâni, apoi la o lună, iar în vacanța de vară, când m-am prezentat în garsoniera lui pe neanunțate ca să-i fac o surpriză, am surprins o tânără colegă stagiară care se instalase cu bulendre și farduri în dormitorul conjugal. În momentul acela am avut un șoc care m-a lăsat fără grai, iar duduia, simțindu-mă moale, a sărit cu gura la mine, spunându-mi că 109

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC așa-mi trebuie dacă las singur un bărbat bun, că orice bărbat tânăr normal are nevoie regulat de o mâncare caldă și o femeie fierbinte, iar cine pleacă la plimbare pierde locul de onoare. Văzându-mă cum tremuram de șoc și furie, m-a luat pe un ton autoritar: „Ei, acum sper că nu începi să plângi. O fi el soțul tău, dar nu-i proprietatea ta. Comportă-te ca o femeie matură și acordă-i libertatea.” Așa că i-am acordat-o. De la el nu mai păstrez decât un mic Larousse pe care mi l-a oferit de ziua mea în primul an de facultate și amintiri vagi ale unor nopți de amor cu un bărbat grăbit, egoist și nepriceput. Se ridică, își toarnă un pahar de limonadă și apoi se așează pe fotoliu, picior peste picior. După ce am divorțat pentru nepotrivire de caracter, m-am întors la școala din sătucul cu noroaie, bărbați bețivi, femei bătute și copii care munceau pe câmp de la vârsta de 7 ani. Adică exact la vârsta și perioada când ar fi trebuit să meargă zilnic la școală. În fiecare vară dădeam examene de titularizare și în fiecare vară după ce obțineam nota maximă nu găseam post. Și o luam de la capăt cu inspecții programate și mese întinse și cadouri obligatorii pentru metodiste tupeiste, coafate permanent cu melcișori și care vorbeau franceză prost, cu accent rusesc. Însă cel mai mult am suferit de frig. Iernile erau cumplite. Stăteam în gazdă la un fel de cămin, lângă Primărie, unde la început nu avusesem nici apă, iar iarna spărgeam lemne și mă spălam tremurând la lighean. Seara mă baricadam trăgând dulapul la ușă, că orice femeie singură era o invitație pentru bărbați alcoolizați cu impulsuri de violatori. În sfârșit, după câțiva ani am reușit să mă detașez într-un orășel mai mare, cu gară proprie. Dar viața personală nu a evoluat spre bine. O persoană care stă prost cu stima de sine atrage în mod logic pămpălăi sau escroci sentimentali. Prin urmare am atras sau am fost atrasă de bărbați imaturi, neserioși, afemeiați, alcoolici, violenți, narcisiști și vai, chiar însurați. Spre scuza mea trebuie să spun că cei din ultima categorie 110

și-au ascuns cu dibăcie starea civilă. În momentul în care mi-am văzut ultima cucerire trecând pe lângă mine alături de nevastă și de cei doi copii și privind în lături ca-n poezia lui Eminescu, ceva s-a oțelit în mine. Definitiv. Și am renunțat la al doilea vis; iubirea nu există, există doar nevoia de un celălalt care să ne satisfacă lipsurile. Să ne umple golurile, să ne conforteze anxietățile, să ne exploateze slăbiciunile. Așa că după ce-am aruncat asul de inimă din mâna de cărți pe care mi-o oferise viața, m-am scufundat într-o existență monotonă: serviciu, casă, vacanță, singurătate aleasă. Momentele speciale le trăiam printre cărți, nu printre oameni. Viața tuturor părea a fi un roman neinteresant sau vulgar, extrem de prost scris. De ce ar fi fost al meu ceva special? Însă când mă așteptam mai puțin la o schimbare și mă împăcasem sufletește cu soarta de femeie singură, a venit Revoluția. Mă rog, așa-zisa revoluție. Că azi nici copiii nu mai cred în ea. Dar pentru mine a fost o nesperată gură de aer și de libertate. Un dar divin. Eram liberă, în sfârșit să fac ce vreau, să merg unde vreau, să-mi fac soarta cum doresc. Puteam chiar să sper la o poveste de dragoste cu final fericit. Cel puțin așa am crezut eu în naivitatea mea. Unele lucruri nu se schimbă niciodată. Întoarsă, în sfârșit, în Capitală, mi-am căutat de lucru ca traducător, am scris la ziare, m-am înscris chiar și în PNȚ-cd (întotdeauna am fost de partea perdanților, dar măcar aveam satisfacția că m-am comportat corect, că am fost de partea cea bună a istoriei), am strigat Jos Comunismul în Piața Universității și am scăpat la mustață de bătaie, deoarece exact în zilele acelea am decis să plec la munte. Acolo l-am cunoscut pe cel de-al doilea soț al meu și ultimul bărbat din viața mea. Și atunci totul s-a schimbat. Cred că am mai spus-o. Dar repetiția e inamicul uitării, nu? Pentru o perioadă am crezut iar că visele se pot împlini, că fericirea poate veni și mai târziu și că tot ce suferisem fusese plata necesară sau lecția obligatorie pentru a fi pregătită să primesc un dar prețios și șirul de ghinioane din viața mea avea să fie, în sfârșit, încheiat. Cât m-am înșelat... Există o vorbă: „Dacă vrei să-l faci pe Dum-

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 nezeu să râdă, povestește-i planurile tale”. Eu nu i le-am povestit. Nici măcar nu l-am inclus în ele. Azi nu mai am ce să-i povestesc. Iau zilele așa cum vin și încerc să ascult poveste fiecărei zile. Poate într-o zi îmi va spune El ce planuri a avut cu mine, și voi reuși să găsesc un sens în viața mea. Sau poate că nu trebuie să cauți neapărat un sens. Poate că sensul vieții este dat chiar de faptul că o trăiești. Din sfaturile primite de la părinți două mi-au rămas în minte și mi-au orientat toată existența. Primul a fost: „Cum îți așterni așa dormi”, iar al doilea „În viață totul se plătește”. Mai târziu mi-am dat seama că erau, de fapt, niște avertismente, de care în naivitatea și aroganța mea de intelectuală nu am prea ținut seama, pentru că lucrurile rele, nu-i așa?, se întâmplă doar proștilor și ticăloșilor, iar noi nu suntem nici una, nici alta, chiar dacă uneori mai facem prostii și chiar ticăloșii. Cosmin a fost bărbatul aproape perfect. Marea și adevărata mea dragoste. Era blond, înalt, șarmant, educat, stilat, cam afemeiat, dar sincer și cuceritor prin felul lui deschis de a fi. Am început relația ca prieteni, confidentă la cuceririle și schemele lui de a scăpa de lipicioase – la un moment dat ajunsesem chiar să joc rolul iubitei arțăgoase și cu gura mare pentru a pune pe fugă femelele prea insistente din jurul lui. M-a ajutat să-mi găsesc un post bun la redacția unui ziar, un apartament central ieftin și mi-a oferit multe ponturi și sfaturi prețioase. Cosmin era un bărbat cu multe conexiuni, prietenos, ce ajutase multă lume, iar unele persoane nu uitau și îi mai întorceau favorurile. Într-o seară Cosmin a avut un accident pe o trecere de pietoni. Am fost prima persoană anunțată și am fugit într-un suflet la spital, neștiind cât e de grav. Dacă stau să mă gândesc, în viață atât lucrurile bune cât și cele rele vin în perechi. Una caldă, alta rece. Sau invers. Un fel de a doua șansă, dar sensul întâmplărilor îl distingem mult mai târziu. Uneori prea târziu. Un accident de mașină m-a separat de Cătălin, un alt accident m-a unit cu Cosmin. Și cu el am rămas mai mult de trei ani. De fapt, până la sfârșit. Se ridică iar, privește un pic dezorientată îm-

prejur. Se duce la oglindă, își aranjează părul, apoi se îndreaptă spre un scrin pe care se află fotografia unui bărbat chipeș de 35-40 de ani. O ia, se uită îndelung la ea, apoi o pune la loc cu un oftat și se întoarce spre sală. Bineînțeles că la început nu am avut deloc încredere în el. Când l-am adus de la spital și l-am ajutat în primele zile prin casă, gătind, făcând curat și chiar rămânând peste noapte la el, în dormitorul oaspeților, nu m-am gândit că o să ajung să mă instalez acolo permanent. Că o să ajung iar într-o zi la altar, cu alai, cunună și pișcoturi. De fapt, a fost prima oară când am ajuns la altar. Prima oară am trecut doar pe la Primărie și în subconștient mi-a rămas gândul că de-aceea n-a mers. Acum voiam să facem totul cum trebuie, să-i dăm lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu și să ne bucurăm și noi de cele ale Cezarului acestei lumi. După atâtea constrângeri meritam, nu? Într-o seară când m-a invitat la restaurant ca să sărbătorească o reușită profesională și mi-a oferit inelul de logodnă lângă un pahar de șampanie, ca într-un clișeu caraghios din filmele romantice, era să mă înec cu șampania. Nu l-am acceptat imediat. Ca prieten, Cosmin era nemaipomenit, ca bărbat era un donjuan fără inimă. Cel puțin așa-l vedeam eu din poziția mea de damă înșelată, în care bărbatul era dușmanul de clasă. Dacă ar fi fost vreo mișcare #metoo# pe-atunci, eu aș fi fost purtătoarea de cuvânt. Dar pe măsură ce l-am cunoscut mai bine și am devenit apropiați sufletește, am realizat cât de multe calități avea acest om. Cosmin nu era chiar așa afemeiat pe cât lăsase să se vadă, multe femei îl hărțuiau și aveau aventuri cu el doar în capul lor. Unele căutau avantaje, altele căutau doar să se mărite, deoarece material Cosmin era o partidă bună. Dar era totodată și o persoană sufletistă, corectă și foarte săritoare. Încet-încet, bariera mentală pe care o ridicasem între noi a coborât, iar când m-a luat în brațe și m-a sărutat prima oară, fără să încerce să mă pipăie sau să se grăbească să-mi ridice fusta, am știut că el e alesul. Făt-Frumosul așteptat încă din copilărie. Le Prince Charmant. 111

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC The one and only. Toate frazele siropoase de care făceam mișto înainte au devenit extrem de autentice și de personale... Și mai era ceva. Un bonus neașteptat. Bucuriile, ca și necazurile, nu vin niciodată singure. Cosmin reușise să păstreze un secret față de mine, cea mai bună prietenă și sufletul lui pereche. L-a păstrat ca să mi-l ofere ca o surpriză. Un prieten pe care-l ajutase cu ani în urmă la facultate, lăsându-l să copieze la examene și scriindu-i lucrarea de licență, și care plecase în Franța prin anii ”80, reușise admirabil în afaceri. Pare incredibil, dar nu numai că nu l-a uitat, dar l-a invitat în Franța și i-a oferit atât un post de conducere în compania sa, cât și cazare într-una din locuințele sale din Paris. Merde! Câștigasem la loteria vieții premiul cel mai mare. Pe fundal se aude, în surdină, La vie en rose. Paris!!! Visul meu cel mai mare devenea realitate. Aveam să mă mut la Paris, să trăiesc în Orașul Luminilor, să vizitez oricând voiam Tour Eiffel, Musée du Louvre, Musée d’Orsay, să mă plimb pe Champs Elysées și să alunec pe Seine în bateau-mouche. Iar eu aveam să-l însoțesc. Oficial și pour toujours. Puteam să mai spun nu? Orice îndoială mai aveam s-a dus pe apa sâmbetei. Pardon, pe a Senei. Ce dovadă mai mare de dragoste puteam cere sau puteam primi? Își mai toarnă un pahar de suc. Existența de zi cu zi într-o țară străină cu puseuri naționaliste nu este deloc roză ca în cântecul lui Piaf. Am descoperit că franceza mea vorbită era destul de prăfuită, că accentul meu, deși șlefuit, stârnea uneori hohote sau priviri disprețuitoare. Că România și Rusia erau aceeași țară pentru mulți cetățeni francezi și că „c’est pas comme ca qu’on fait les choses en France”. Dar, în ciuda barierelor sociale și a respingerii pe care o resimțeam cel mai ades din partea unor intelectuali francezi, fixați într-o superioritate aristocratică de neclintit, Franța mi-era la fel de aproape sufletește ca România. Uneori chiar mai aproape. Din momentul în care am pus piciorul pe un trotuar din Paris și totodată într-un 112

răhățel de cățel, m-am simțit ca acasă. Eram unde îmi dorisem să fiu, unde ar fi trebuit să fiu de mulți ani. Grijile rămăseseră în România, cel puțin așa credeam. Intrasem într-un sistem cartezian, bine pus la punct și aveam să mă bucur de avantaje incredibile. De-acasă mai primeam vești proaste, părinții nu stăteau prea bine cu sănătatea, plecarea mea îi afectase teribil, dar îmi ziceam și le ziceam că de-aici aveam să-i ajut mai bine, cu bani, cu medicamente. Și că îi voi vizita în concedii. Rând pe rând am uitat de prietenii și cunoștințele din România, biete figuri tragice, trase pe roata unei tranziții nemiloase. Nu doream să păstrez nimic din amintirile unui trecut degradant și umilitor. Din păcate, lucrurile n-au mers ușor la început. A trebuit să așteptăm obținerea cărții de sejour, cu vizite umilitoare la prefectură, unde eram tratați ca ruda cea săracă venită să se înfrupte nepoftită la masa bogatului. Cosmin a primit-o destul de repede, căci avea promisiune de angajare, eu a trebuit să mai aștept, pentru că nu aveam încă un serviciu. Și atunci s-a întâmplat lucrul cel mai trist și cel mai regretabil din viața mea, probabil ultima amintire tragică pe care o voi păstra. După mulți ani, am rămas însărcinată. Și aveam de făcut o alegere. Să mă întorc și să nasc în România, revenind mai târziu cu copilul sau să.... Am ales să rămân. Eram, în definitiv, încă tineri amândoi. Mai puteam avea copii. Acum nu era momentul. Niciodată nu a fost momentul. Prima sarcină a venit în anii de studenție și ar fi însemnat să renunț la facultate. Alte două, în urma unor relații mizerabile cu oameni cu care nu mi-aș fi dorit să am un copil. Nici ei nu și-ar fi dorit. Așa că am trecut și prin calvarul avorturilor clandestine și prin teama de a fi arestată și am trăit sentimentul de depresie și de goliciune sufletească care însoțește orice act de terminare voluntară a vieții unui copil nenăscut. Regretele sunt însă inutile, căci nota de plată vine întotdeauna la sfârșitul mesei. În curând aveam să primim amândoi una foarte piperată. Pe ultimul copil mi l-am dorit și chiar aș fi putut să-l iubesc dacă mi-aș fi îngăduit. Dar sosea într-un moment foarte prost. Tocmai primisem o ofertă de angajare și nicio firmă serioasă nu

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 ar fi acceptat o străină gravidă. Așa că într-o zi de toamnă, am mers de mână cu Cosmin într-o clinică privată și am rezolvat problema. Ploua îngrozitor când am ieșit de acolo și, ajunși acasă, am constatat că nu aveam ce să ne spunem. Nu ne puteam consola reciproc, eram complici la uciderea copilului nostru, conceput din dragoste și neglijență. Parisul devenise deodată gri, apăsător, murdar ca un oraș de provincie comunist. El a plâns cel mai mult, eu am rămas tăcută și împietrită vreo două zile. Presimțeam că am comis o greșeală ireparabilă. Iar când Cosmin a venit să mă consoleze cu scuza idioată „Lasă, o să facem altul”, am izbucnit. Puteam să facem alți zece, niciunul nu avea cum să-l înlocuiască pe acesta. Eu pe acesta îl așteptasem și îl doream cumplit acum, după ce îl lepădasem. Dar nu aveam să mai facem altul. La doi ani și ceva după ce am ajuns în Franța, Cosmin s-a îmbolnăvit. A făcut un cancer galopant și în șase luni a fost mort. Iar eu am rămas singură, într-un mic apartament închiriat, plin de amintiri insuportabile. Așa că un an mai târziu, după ce a murit și tatăl meu, am știut că e vremea să mă întorc acasă. Mama era și ea bolnavă, făcuse infarct și pareză, iar fratele meu nu se putea descurca singur cu ea. Și am luat-o de la capăt. Pentru a câta oară?! Mi-a fost mai greu decât în alte dăți, pentru că acum știam că nu mai aveam nimic bun de așteptat de la viață. Cu cât ai impresia că ești mai sus, cu atât prăbușirea e mai dură. În România se schimbaseră prea puține, era în continuare sărăcie, rotire de cadre și aceleași figuri patibulare în funcții importante, exploatând și bătându-și joc de oamenii onești. După ce avusesem experiența locuirii într-o țară civilizată, reluarea vieții în România îmi apărea insuportabilă. Mă gândeam mereu la vorbele lui Brâncuși: „ Când am plecat de aici, v-am lăsat săraci şi proşti... Când am revenit, v-am regăsit şi mai săraci şi mai proşti”. Cât am locuit în Paris, am vizitat de nenumărate ori atelierul lui Brâncuși din Centrul Pompidou. El și cu Biserica Ortodoxă Română din Paris erau singurele insule de românitate, acolo unde mă simțeam cel mai acasă de-acasă. Acolo aveam impresia

că România și Franța coexistă și că îmi pot păstra identitatea, deși iubeam mai mult străinătatea. Însă, cu regret trebuie s-o spun, am avut multe surprize neplăcute cu românii de acolo. Am încercat să trec peste ele. Pe unele le-am uitat, cum am uitat și persoanele care m-au rănit. Poate așa mă vor uita și cei pe care eu i-am rănit. Pentru că nu sunt o persoană comodă. Iar când lucrurile nu merg cum îmi doresc sau când consider că cineva mi-a greșit, mă retrag în mine și aștept momentul potrivit să atac. Construiesc mii de scheme, fac planuri de răzbunare pe care uneori le aplic. Alteori aflu mai târziu cât de rău i-a mers persoanei care mi-a greșit și nu mă pot abține să nu simt o oarecare satisfacție. Oare când nu voi mai fi va simți cineva măcar un fior de satisfacție din cauza asta sau voi fi complet uitată? Își mai toarnă o ceașcă de cafea și își aprinde o țigară. A murit și mama după câțiva ani. Am încercat să trăiesc între România și Franța, dar a fost imposibil. A trebuit să mă restabilesc aici. Câțiva ani a fost teribil. Visam în fiecare noapte clădirile, străzile, autobuzele și chiar mirosul de urină din subteranele metroului parizian, îmi plimbam degetul pe harta turistică, încercând să rememorez tactil toate locurile odată familiare, repetând cu voce tare numele stațiilor de metrou familiare de pe linia 1: La Defense, Porte Maillot, Les Sablons, Charles de Gaulle–Etoile, Champs-Elysées Clemenceau, Concorde, Tuilleries, Palais Royal- Musée du Louvre, Chatelet, Hotel de Ville, Saint Paul, Bastille, Gare de Lyon și tot așa până la terminus – Château de Vincennes. Ultimul pe care l-am vizitat înainte de a părăsi Franța. În urmă cu câțiva ani am decis să nu mai privesc înapoi, să nu-mi mai amintesc nici măcar momentele fericite. A fost singura soluție ca să supraviețuiesc, ca să nu înnebunesc. M-am reatașat de locuri, de oameni, de copii, am reînceput să predau, iar în vacanțe vizitez alternativ obiective mai puțin cunoscute din România și Franța. Am strâns multe alte amintiri, dar atunci 113

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC când voi pleca pentru ultima oară și mă voi odihni, cel mai probabil, în pământul românesc, am pregătit lângă hainele de voiaj și un mic steguleț cu culorile Franței: albastru, alb, roșu. L-am pus în buzunarul sacoului într-un sac cu levănțică, și când l-am scos să-l aerisesc, acum câteva zile, am observat că albul s-a îngălbenit. Aș putea face rost de altul, dar nu cred că are rost să-l mai schimb. Voi purta pe ultimul drum la rever un steag roșu alb albastru, în care galbenul va fi înlocuit culoarea din mijloc. În pieptul meu nemișcat poate că România va fi câștigat în sfârșit meciul cu Franța. Pentru eternitate. Dar poate ar trebui să nu anticipez, am văzut foarte bine ce turnură neașteptată iau lucrurile uneori. Când voi ieși la pensie, o să fiu liberă să călătoresc mai mult și să învăț germana. Întotdeauna mi-am dorit să-l pot citi pe Goethe în original. Și să ajung la Salzburg. Dar o să încep prin a-mi vizita toate rudele care mai trăiesc și a-mi cunoaște mai bine vecinii. Așa că atunci când perioada de urgență va lua sfârșit, cu speranța că voi supraviețui, o să completez încă o declarație pe propria răspundere, una care să fie valabilă cât oi mai trăi. Și o să scriu așa: DECLARAȚIE PE PROPRIA RĂSPUNDERE Subsemnata Nicoleta Singurelu, domiciliată în București, strada Toamnei, Bloc X, scara Y, apartament Z, născută cu prea mulți ani în urmă, declar pe propria răspundere că mă voi deplasa în următoarele locuri, în ordinea în care îmi voi aminti de ele: intrarea copilăriei, calea adolescenței, bulevardul tinereții, strada maturității, cărarea bătrâneții și aleea VI din cimitirul Învierii. Motivele deplasării sunt multiple, dar la fel de importante: - interes educativ și profesional (achiziții de cărți, DVD-uri, vizionare de spectacole de teatru, de operă și vizite în parcuri și muzee) - interes afectiv și sentimental (îmi voi vizita toți prietenii care mai trăiesc și îi voi aminti întotdeauna în rugăciuni pe cei care nu mai sunt) - asigurare de bunuri care acoperă necesitățile de bază ale persoanelor și animalelor de companie domestice (aici m-am specializat încă din copilărie, de când stăteam la cozi la aproape 114

toate alimentele de bază pe vremea Împușcatului) - asigurare de bunuri necesare desfășurării activității profesionale (câteva pixuri și caiete pe care să-mi notez amintirile, deși cred că ar fi mai potrivit un laptop, niște stickuri de memorie și o imprimantă). - activitate fizică individuală sau în cuplu (mai mult individuală, deocamdată, dar o să mă înscriu, în final, la cursuri de teatru și dans) - donare de sânge, dragoste și timp celor care au nevoie urgentă și vitală - scopuri umanitare sau de voluntariat (și asta nu înseamnă doar mers la biserică și lecturi din Biblie; voi vizita cămine de bătrâni și voi duce personal pachete persoanelor nevoiașe). Sper că n-am uitat nimic, pentru că dacă am omis vreun lucru important, atunci toate deplasările mele de până acum nu merită să mai fie amintite. Data declarației: Astăzi, pentru că e singura zi pe care o trăiesc în mod real și în care pot face ceva. Mâine nu există... N-a existat niciodată. E doar o scuză pentru a uita să trăim ziua de azi. Semnătura: Nicoleta Singurelu, o femeie în vârstă de... nu mai țin minte exact, deținătoarea unei pisici siameze și a unui apartament plin de amintiri... Ei, dacă mă grăbesc am timp să ajung la supermarket în intervalul permis, ca să cumpăr ceva de mâncare pentru mine și pisică și vreo două stickuri de memorie. Poate chiar trei. Am foarte multe amintiri de salvat. Lasă pixul jos, împăturește declarația și o introduce într-o poșetă. Apoi își pune mantoul, pălăria și iese prin partea din dreapta a scenei. CORTINA

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

#eugenesis# toate mi se trag din copilărie am o relație nepotrivită cu geamănul meu cel rău (unii ar putea zice chiar geamăna mea) psihicul meu androgin nu suportă femeile decât în literatură și-n ferpare mama era singura femeie perfectă care lega apa cu două picioare de porc și făcea borangic din coadă de câine – nu, nu e vorba aici de tata deși nici el nu era interesant decât în ziua de salariu când a murit îi crescuse pe frunte o monstruoasă floare albastră în buzunare nu mai avea decât batiste murdare și chei de broaște stricate mi-a lăsat moștenire talentul de-a iubi franțuzește și un cec de cincizeci de lei.

#GunsN’Proses#

sărutul femeii păianjen

o să-mi vopsesc părul verde și unghiile negre să nu mă întrebi de ce mi-au crescut dinții așa lungi și urechile ascuțite ca de elf. cum nu pot să te îndrăgostesc de mine o să te amuz poate sau și mai bine o să te îngrozesc atât de tare încât o să uiți să-ți mănânci untul pe pâine și să-ți bei cana de lapte bătut la cina de adio – dimineața când o să te trezești plesnit nemilos peste pleoape de o rază mai musculoasă, precis o să te întrebi ce-i cu semnul acela roșu pe piept plasat sub inimă, intercostal –

Deschid scrinul vechi al bunicii scot din portfard un ruj expirat și desenez apăsat un graffiti obscen pentru fiecare zi nememorabilă în cel mai obscur loc de pe abdomen.

tu, ca de obicei, rațional, o să presupui că a fost doar un țânțar... sau poate vreun gândac celibatar ce-a supraviețuit de la ultima dezinsecție cu efect întârziat –

Pe umărul stâng tatuat un tramvai comunist se pierde scrâșnind reumatic în ceață… Ridic privirea spre cer din Nirvana deschisă cu un surâs cât o gaură de Magnum 38 Kurt Cobain mă invită la veșnica viață.

dar în nici un moment n-o să-ți treacă prin cap că azi noapte ai primit inopinat sărutul femelei păianjen.

Închid ochii și trag – un graffiti din vată de zahăr. 115

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Alice in la-la land Alice nu mai locuiește aici s-a mutat într-un oraș în care locuitorii au crescut neobișnuit de înalți și au devenit poligloți în fiecare ceas al zilei vorbesc limbi diferite dimineața se trezesc salutând în italiană cu inconfundabile inflexiuni dantești spre prânz discută afaceri în Business English deoarece „time is money” apoi fac o siestă spaniolă stropită cu valuri de sangria și sânge de taur spre seară își repetă mecanic „je t’aime, moi non plus” traficând suveniruri aurite cu turnul Eiffel, Monalisa și Micul Prinț în inima nopții orașul visează pe ritmuri vieneze iar Alice servește șampanie Bruderschaft cu un vagabond imigrant care nu cunoaște nicio limbă de circulație internațională

Damen Tango sfârșit de vară la Valladolid Argentina e prea departe pentru doi novici întârziați abia am învățat poziția corectă a brațelor cum să ținem capul pe spate ușor înclinat distanța recomandată între inimi când corpurile flămânde se întâlnesc pentru cinci minute de dans ritualic sufletele noastre scrâșnesc la unison patima hrănește boboci carnivori șoareci de foc aleargă prin vene spre polii iernilor veșnice

116

gemem îndelung sub povara celor 21 de grame de argint coclit pași apăsați sting pe trotuar sentimente arse până la filtru continente albite de frică își cheamă oceanul în ajutor doi ghețari plutind în derivă așteaptă un titanic mereu întârziat – e poate timpul să exersez un tangou singură Don’t cry for me, Argentina!

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

#blackswan# viața e un experiment ratat atmosfera a devenit insuportabilă respir 30% oxigen, 70% azot și foarte puține gaze rare aș fi cobaiul ideal dacă nu aș visa uneori noaptea că zbor lumea-i un imens lac de epurare plutesc în derivă orele se scurg lichide milioane de ceasuri de Dali lucesc în penumbră frunze de nuferi ofiliți mă împresoară spațiul devine tot mai îngust

timpul smulge fâșii din mine fentez moartea și azi mă hrănesc cu trupul aproapelui meu cu un număr profesionist de iluzie o numesc dragoste mă multiplic ca o oglindă spartă în cel mai mic ciob e la fel de multă lumină și durere revin iau poziția întâi vreau să apar frumoasă în fotografie

eu sunt punctul acela negru la orizont pe care nu reușesc să-l văd de aproape niciodată

Ella Poenaru, pseudonimul Elenei Carmen Bobocescu. București. Poetă, profesoară, traducătoare Traduceri: Traduceri din poeți britanici și americani în Translation Café, revista MTTLC. Traduceri din poezia britanică în revista Translation Cafe a Masteratului de Traducere a Textului Literar, Universitatea din București (2006-2018), în ziarul Timpul și în jurnalul internațional Contemporary Literary Horizon, în limba engleză și limba franceză din poezia lui Daniel D. Marin, The Dawn Inside You – traducere și prefață la volumul de poezie Zorii din Tine al actriței și scriitoarei Claudia Motea, editura Libris, martie 2020 Poezie și proză: Participant la Tabăra de Creație Literară Toplitera 2018 și co-autor în volumul Toplitera 2018, editat de Florin Iaru; poezii publicate în revista Toplitera, 2019; Poeme Brâncușiene, în revista Măiastra, februarie 2020; poeme publicate pe bloguri literare și reviste online: Agonia, Monitorul de Poezie, Parnas XXI, Solitudinea, Extemporal Liric, Rețeaua Literară/La Red Literaria; poeme publicate în Antologia Apollon, Vis cu Nichita, volumul IV, București, aprilie 2020. Fondator al grupului de Poezie românească contemporană și traducere din poezia universală, POESIS 2020; blog personal de poezie și traduceri: elapoenaru. wordpress.com Premii obținute Premiul special al Juriului la Concursul Național Vis de Toamnă, organizat de Fundația Culturală Apollon, secțiunea Poezie, ianuarie 2021. Mențiune la Concursul Literar Național Red Literaria, Proză, iunie 2020. Premiul I la Concursul Național „Alexandru Macedonski”, ediția VII, 2020, secțiunea Poezie. Premiul de Merit Poetic, acordat de revista Monitorul de Poezie, la Concursul Internațional de Poezie MONITORIADA 2019 117

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Etgard Bitel

IUBIRILE LUI NICHITA Când vine vorba de Nichita Stănescu, fiecare dintre cei care l-au cunoscut, ba chiar și cei care nu l-au cunoscut, dar l-au citit, are un Nichita al său. Pentru majoritatea Nichita Stănescu este doar Nichita pentru că celor care l-au cunoscut așa le cerea să îi spună. De altfel, cei care i-au fost apropiați povestesc că avea la fel de mult succes amoros pe cât atrăgea cohorte întregi de admiratori. E adevărat că atunci când mergeai la Nichita casa era plină de domnișoare, dar cred că erau „poetese” care doreau o binecuvântare pentru că altfel „cerberul” care era Dora nu le-ar fi acceptat. Despre el și relația sa cu femeile, la un moment dat Nichita spunea: „Am avut și eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt, ci până în pânzele albe ale capătului. Faptul că ne iubeam ca disperații și eram în stare de orice unul pentru altul a făcut din relația mea cu Gabriela o poveste de dragoste și sex irepetabilă. (…) Ce a existat însă între mine și Gabriela s-a dovedit a fi unic. Îmi aduc și acum aminte de buzele ei, de pielea ei, de formele minunate de care era suficient numai să mă apropii fără să le ating ca să mă fascineze. Doamne, ce frumos era, de ce a trebuit să se 118

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 termine?… De ce a ars totul atât de repede?”, spunea cu regret Nichita Stănescu. „Totul a mers cum a mers o bucată de timp, dar porcul de mine m-am încurcat cu alta, din motive pe care nu le pot înțelege nici acum… Am fost un porc cu P mare. Din momentul în care m-a dibuit, clișeul minunat pe care ți l-am descris s-a stricat ca un joc de domino și totul a devenit dificil. Scumpa mea, iubirea mea, nu mai avea încredere în mine și pe bună dreptate”

NICHITA ȘI GABRIELA MELINESCU

Era vorba despre poeta Gabriela Melinescu. În Jurnal suedez I, publicat în 2003 la Polirom, Gabriela Melinescu, scriitoarea cu care Nichita a fost împreună aproape zece ani, vorbește despre el deseori ca despre cel mai generos om cu prietenii săi, cu care petrecea zile și nopți întregi. Această generozitate și farmecul recunoscut de toți par să-i fi asigurat și succesul în dragoste, până la un punct însă. Căsătorit de trei ori, cu Magdalena Petrescu, Doina Ciurea și Tudorița Tărâță (Dora), Nichita a avut patru relații de durată, dintre care cea mai aprinsă, dar și cea mai dificilă, a fost cu Gabriela Melinescu, singura cu care nu s-a căsătorit. Poetul era deja la a doua căsătorie când a cunoscut-o pe Gabriela Melinescu, în 1964. Legătura lor a durat zece ani, el rămânând însurat cu Doina Ciurea în toată această perioadă. La 31 de ani, Nichita publicase al doilea volum, O viziune a sentimentelor, influențat puternic de relația sa cu Doina Ciurea.

Printre textele din volum se numără și Leoaică tânără, iubirea, una dintre cele mai cunoscute poezii ale sale, care pare să anticipeze întâlnirea cu Gabriela Melinescu. Ea era născută chiar în zodia Leului (16 august). Chiar dacă si-a scris jurnalul după plecarea în Suedia, Gabriela Melinescu vorbește de nenumărate ori despre Nichita, mai ales în paginile care datează din 1976. Relația lor apare în jurnal ca o iubire dificilă, solicitantă, dar de neuitat. Autoarea chiar se întreabă ce s-a întâmplat cu visele lor de a îmbătrâni împreună. Atunci, cu 20 de ani mai târziu, tot ea își dădea răspunsul: „Doi creatori nu prea pot conviețui. Era foarte greu de trăit cu un om care era un panteon întreg.” Cei doi s-au cunoscut la cenaclul condus atunci de Eugen Barbu. „Acolo m-a văzut pentru prima oară Nichita. Presupun că m-a remarcat din cauza succesului pe care l-am avut cu textele citite”, își amintește Gabriela Melinescu. Cele mai frumoase momente petrecute împreună erau atunci când Nichita îi „picta” poeme. „Era atât de solicitat de prietenii lui, încât se întorcea copleșit acasă. Atunci nu mai putea să scrie și îmi picta mie poeme, de care uita apoi”, își amintește scriitoarea. Ea îl surprindea pe Nichita aducându-i-le apoi scrise la mașina de scris de o prietenă de la România literară. Pentru prima oară, Nichita Stănescu s-a căsătorit în 1952, imediat după absolvirea liceului, cu Magdalena Petrescu. El avea 19 ani, iar ea era sora celui mai bun prieten al său. Din Ploiești, au plecat amândoi la facultate în București, unde căsătoria n-a rezistat decât vreo doi ani. Totuși, după Revoluție, Magda Petrescu, plecată în Australia, a revenit în țară și a răscumpărat pianul familiei Stănescu, pierdut în 1948, la naționalizare, și l-a donat Muzeului „Nichita Stănescu”, din Ploiești. La puțin timp după despărțirea de iubita din liceu, a cunoscut-o pe cea de-a doua soție a sa, poeta Doina Ciurea. În cercurile literare circula legenda că aceasta ar fi avut o relație cu Labiș, rivalul literar al lui Nichita. Atunci, cum își propusese să cucerească poezia, din gelozie pentru Labiș, a cucerit-o și 119

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC pe Doina. Cei doi însă nu s-au căsătorit până în 1962, cu doar doi ani înainte de întâlnirea cu Gabriela Melinescu. Este știut că Nichita suferea de gelozie, deși el însuși nu se dădea în lături de la a face curte mai multor femei. Ștefan Agopian își amintește că l-a întrebat, prin ”80, de ce nu mai vorbește cu scriitorul Mircea Ciobanu. „Am auzit că s-a culcat cu soția mea”, a răspuns Nichita. Era vorba de Doina Ciurea. „Nu contează că am părăsit-o, nimeni nu are voie să se culce cu ea”. Pe Dora, care le era colegă de facultate, Florin Iaru și Traian T. Coșovei au dus-o în vizită la Nichita. Chiar atunci, la prima întâlnire, Nichita s-a îndrăgostit de tânăra studentă, căreia i-ar fi spus: „Tu nu mai pleci de aici”. La scurt timp, Dora s-a mutat la el și au rămas împreună până în 1983, când a murit Nichita. Totuși, nu s-au căsătorit decât în 1982, când poetul urma să primească Premiul pentru literatura „Cununa de aur”, la Struga, în Iugoslavia. Ca să poată merge și Dora cu el trebuiau să fie căsătoriți. Nichita divorțase de Doina Ciurea de abia în 1981 pentru că avea oroare de tribunal, dar Dora a fost mai presus de această oroare. De altfel, cât au fost împreună Nichita nu s-a deplasat nicăieri fără ea. Și eu am avut șansa să îl cunosc și, bineînțeles, am și eu un Nichita al meu. De fiecare dată când mergeam la Nichita aveam prilejul să schimb câteva cuvinte și cu Dora și am înțeles cât de mult îl iubea. Cel care m-a dus la Nichita a fost Laurențiu Ulici. Nu-mi aduc aminte dacă eu l-am rugat pe Laurențiu Ulici să mă ducă la Nichita sau a fost inițiativa lui. Știu că în primăvara lui ”83 s-a întâmplat minunea. Venisem la București cu niște treburi la Centrala Editorială și, așa cum obișnuiam, am ajuns cu trenul de dimineață de la Piatra Neamț ca să pot profita să-mi rezolv problemele la prima oră și apoi să-mi rămână cel puțin o zi și jumătate să-mi văd prietenii și să reușesc să văd cel puțin două spectacole de teatru. 120

După ce mi-am terminat treburile oficiale la Centrala Editorială am trecut pe la Laurențiu la redacția Contemporanul, unde lucra atunci. De cum m-a văzut mi-a spus: „Diseară mergem la Nichita”.

NICHITA ȘI DORA

Către orele 18.00 ne-am întâlnit în fața Teatrului „Ion Creangă” și am trecut strada. Am intrat la numărul 9 și am urcat la etajul patru. Ușa apartamentului era, ca de obicei, deschisă. Ne-a întâmpinat Dora care, schimbând o privire cu Laurențiu, a înțeles că suntem „curați”. Adică nu aveam nici o sticlă cu vodcă la noi. Dora a fost femeia care a încercat, în toți anii în care au fost împreună, să îl păzească pe Nichita de „boala” care avea să îl răpună. Nu a ajutat nici atunci, nici mai târziu, pentru că pe masa din mijlocul camerei se găsea deja o sticlă pe jumătate golită. Nu știu dacă o golise Nichita sau cei care se aflau deja acolo. Nu cunoșteam pe nimeni și mă simțeam puțin stingher, dar Nichita s-a apropiat de noi și, după ce l-a îmbrățișat pe Laurențiu, mi s-a adresat scurt: - Tu ești evreu. Nu știu dacă Laurențiu l-a informat sau a văzut pe fața mea etnia. Și a continuat: - Tu scrii poezie? - Da, am răspuns, timid. - Poezie scriu eu, tu să scrii cum ați rezistat voi cinci mii de ani, să-mi aduci cartea să o duc

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 eu la o editură. Și să mai vii pe-aici. Acesta a fost primul meu dialog cu Nichita. Sigur că de atunci, de câte ori ajungeam în București, treceam prin Piața Amzei nr. 9. Și, de fiecare dată, Nichita îmi reproșa: - Nu ai scris ce te-am rugat... Serile la Nichita erau fantastice. Puteai întâlni acolo nume mari ale poeziei contemporane, cum era Gheorghe Tomozei (Tom), care era aproape nelipsit, dar și veleitari care doreau o „binecuvântare” de la Nichita. „Binecuvântare” pe care o primeau toți pentru că Nichita avea o inimă de aur și nu refuza pe nimeni. Câți dintre aceștia au rămas în literatura română este altă poveste. Nichita avea o inspirație poetică debordantă. Dintr-odată arăta spre unul din cei prezenți. Spunea: „Scrie!”, și începea să dicteze. Din nefericire, nu am avut niciodată norocul să arate spre mine. Nu știu de ce. Poate era supărat că nu scrisesem epopeea poporului meu, poate că nu eram destul de vizibil, poate... Încă de la prima întâlnire îmi încolțise în minte ideea să îl aduc pe Nichita la Piatra Neamț, să îi organizez o lansare de carte. Așteptam momentul când îi va apărea o carte ca să îi propun întâlnirea cu publicul nemțean. Iată că, în 1983, îi apărea la editura „Facla” volumul Strigarea numelui. Nu am așteptat prea mult și, în noiembrie, de îndată ce am primit comanda de la editură am sunat la Nichita. Era în jurul orei 10 dimineața. A răspuns Dora și m-a rugat să revin în jurul orei 12 pentru că Nichita dormea. Am revenit în jurul orei 12 și Dora mi l-a dat la telefon pe Nichita: - Bună ziua, Nichita,sunt Etgard, de la Piatra Neamț.

- Bună ziua, bătrâne. (Așa mi se adresa el). - Am primit volumul tău de versuri de la „Facla” și îți propun o lansare la Piatra Neamț. - Mă simt onorat, bătrâne, dar nu mă simt prea bine și, pentru că e iarnă, mă doare și piciorul. Hai să o lăsăm pentru la primăvară. (La cutremurul din 1977, vrând să îl salveze pe Nicolae Ștefănescu, i-a căzut o grindă pe picior, a avut o fractură și rămăsese cu sechele). Amânând pentru primăvară lansarea ar fi fost puțin cam târziu, deși orice întâlnire cu Nichita era un regal pentru public. Și atunci am făcut o altă propunere: - Știi ceva, Nichita, hai să facem o nefăcută... - Tu numai nefăcute faci. Despre ce-i vorba? - La primăvară îi apare lui Ulici o carte de critică, Confort Procust. Ce ar fi dacă un poet ar prezenta un critic și nu invers, cum se întâmplă de obicei. - O idee grozavă! O facem, bătrâne. Să ne auzim cu bine! Aceasta a fost convorbirea mea cu Nichita și de atunci nu am mai ajuns la București și nici nu am mai vorbit cu el. Mi-am notat acțiunea în planul meu de lansări pentru 1984 și mi-am văzut de treabă. Așa cum se întâmpla deseori, în dimineața zilei de 13 decembrie l-am sunat pe Laurențiu Ulici să aflu ce mai e nou în lumea literară din București. Nu am apucat să mă prezint bine că mi-a spus: - A murit Nichita. Am închis fără să spun o vorbă și am plecat acasă. Îmi era imposibil să mai lucrez. Nu îi onorasem rugămintea și nici nu reușisem să îl aduc la Piatra Neamț.

121

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Evra Gart

Mic tratat de supraviețuire Ședea la o masă privind o coală de hârtie, însă gândurile sale erau undeva departe. Ținea stiloul în mâna dreaptă, cu trei degete, și celelalte două, puțin depărtate. Degetele de la mâna stângă erau abătute la tâmplă, pe când cel de-al treilea susținea bărbia. Erau scrise doar câteva rânduri răzlețe, nimic care să facă plăcere lumii, să rămână încrustate undeva o veșnicie. Nervos, scrâșnea printre dinți înjurături diverse: „dracu să o ia de viață, de ce mi-am ales o astfel de meserie?”, s-a întrebat supărat în timp ce a tras fum în piept dintr-o țigară pregătită cu puțin timp înainte. Avea o rețetă proprie pentru aceasta, aduna chiștoace de pe stradă și imediat ce ajungea acasă golea conținutul plăsuței din plastic pe o bucată de carton, apoi golea conținutul tuburilor minuscule pe o bucată de hârtie (din acest loc apăreau uneori literele, cuvintele, frazele, tutunul se înlănțuia în mii de litere zburătoare). Atunci când avea nevoie să-și umple plămânii cu puțin fum, presăra câteva firișoare de tutun pe o bucățică veche de ziar, o rotea, și țigara 122

era gata preparată. Într-o după-amiază a găsit un chiștoc pătat de ruj, l-a pus atent în buzunarul de la piept al cămășii sale, gri, mototolită, plină de urme de grăsime. Voia să ajungă degrabă de data aceasta și imediat ce a intrat în casă nu a așteptat să golească punguța de plastic cum avea obiceiul, a luat chioșcul din buzunar cu două degete și l-a privit lung: „cine știe câte ploi, cât soare și cât vânt și din nou ploi, fenomene care nu au reușit să schimbe culoarea rujului ce părea încă proaspăt”. Dacă ar fi trebuit să exprime adevărul în fața cuiva, era ceva de neimaginat în acel gest dubios, dar avea ceva special, nu a sărutat o femeie de foarte mulți ani și acea mică pată roșie a despicat totul în interiorul său, ca un râu ce desparte două maluri. Acum părea alt om și, datorită confuziei create, a început să mestece chiștocul, să-l moaie cu limba, să-l muște cu dinții, să-l reducă în mici bucățele de lână, de vată de sticlă, bucățele pe care le-a înghițit puțin câte puțin.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 Nu avea bani nici măcar pentru o pâine sănătoasă, să nu mai vorbim de hârtie sau cerneală pentru a scrie... Din ultimul volum publicat, chiar bine primit de critica literară, editura a vândut doar câteva exemplare. Apartamentul în care locuia, plin de umezeală… Probabil apa infiltrată de la etajele superioare și-a găsit strada tocmai pe aici. Era un apartament sărăcăcios, compus dintr-o singură cameră în care dormea, împreună cu bucătăria, însă cel puțin aici putea să își gătească ceva. Baia era despărțită totuși printr-o perdea de plastic. Operele unor pictori celebri atârnau pe perete. Femeile lui Picasso îl priveau cu chipurile lor descompuse. Deasupra mesei, într-un colț, se afla mașina de scris cumpărată cu peste cincisprezece ani în urmă, de la un anticar, când încă lucra la redactarea unui ziar local. O folosea foarte rar, când după multe, foarte multe corecturi pe text, încerca să dea viață, un ultim răspuns la tot ce voia să spună. Bucătăria se afla în partea dreaptă, aragazul rupt era și el pătat cu pete mari, neuniforme, de grăsime. Avea smalțul tocit, dar își spunea întruna: funcționează... funcționează! Dulapul foarte mic completa bucătăria. În partea stângă, imediat la intrare, se afla biblioteca, pe care a construit-o singur, din câteva bucăți de scândură, părea mai mult o etajeră de pus borcanele spălate la uscat, în care a înfipt câteva cuie. Mii de volume trecuseră prin mâinile sale și le-a citit cu mare pasiune, adevărat, când era mai tânăr, acum totul părea haotic... Deși după ani avea încă mult până la apus, întristările i-au schimonosit chipul, părea mai degrabă un bătrân senil, un pustnic între două vârste. „Nenorocită viață, și-a spus clipind din ochi; cândva omul se lasă de toate!” Așa și cu cărțile, au venit, le-a citit, s-au adunat, nu au mai încăput pe etajeră, a păstrat doar patru, pe celelalte le-a dus tocmai afară și le-a

așezat lângă tomberonul de gunoi, mare și negru, poate se încumeta cineva să le ia acasă cu el, să-i țină de urât unui singuratic, sau măcar să înveselească pe cineva, de ce nu un cuplu proaspăt căsătorit care nu își permite prea mult la început de drum... După ce a fumat o țigară a alergat spre pat. Tremura, însă căldura îți tăia respirația. S-a acoperit cu o pătură roasă cine știe de ce animal, fără să-i pese. Nu dormea de trei zile, aștepta momentul lui, acea clipă când ceva sau cineva vine pe neașteptate, acea adiere de vânt pe care mereu a numit-o inspirație. Într-un târziu, obosit, a adormit istovit, în somn s-a văzut înconjurat de Eminescu, Rebreanu, Caragiale... I-a rugat pe fiecare în parte să-l ajute să rezolve cumva situația. Primul să-l ajute cu o poezie, al doilea, cu o schiță, pe cel din urmă l-a rugat să-i sufle o piesă de teatru. Erau suficiente o frază de la fiecare și trei-patru cuvinte în plus... Apoi... Și apoi... apoi, cine mai știe... Primul l-a refuzat și i-a spus: „Este nevoie să scrie... să scrie... să scrie și să arunce la coș mai mult decât a scris, dar să păstreze numai esențialul. Cel de-al doilea i-a sugerat să doarmă foarte puțin, aproape deloc, perioadă draconică de acumulare. Cel de-al treilea i-a menționat că este necesar să se gândească la toate lucrurile posibile, în acel arc de timp când nu scrie, citește sau doarme... I-a rugat să-i spună măcar un cuvânt, o idee nemaiîntâlnită, o virgulă, un punct, dar i-a văzut cum se îndepărtează, unul în spatele celuilalt, lent, încet, liniștit, se îndepărtau de el și el rămânea singur... S-a trezit ud până la piele, speriat, a sărit din pat și a fugit să-și prepare o țigară, avea nevoie 123

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC să-și umple plămânii cu fum proaspăt. Câteva picături rămase pe fundul ceștii, ascunse printre firele de zaț, i-au făcut din ochi. S-a dus țintă spre chiuvetă, a turnat apă în ceașcă, apoi a golit conținutul într-un ibric ruginit ce-l avea prin casă (timpul și spațiul au lăsat o amprentă vie asupra obiectului) și a pus ibricul pe foc pentru a da în clocot de trei ori, nu pentru a urma o rețetă tradițională, ci pentru faptul că era superstițios. A vărsat apoi conținutul în ceașcă, dar pur și simplu, fiind un visător convins, a uitat că nu are toartă, căldura excesivă l-a fript pur și simplu. A încercat să ducă ceașca la gură, dar lichidul fierbinte luat de pe foc i-a ars buzele... A înjurat din nou, de data aceasta cafeaua, și a lăsat-o în plata domnului... Alerga înainte și-napoi, ținând stiloul în mâna stângă, arătătorul de la dreapta la tâmplă, aștepta încă să vină... „Ce este geniul? S-a întrebat pentru o clipă, agitat”. După o scurtă pauză de reflecție, a ridicat mâna în aer în semn de protest: „Ducă-se dracului, toți cei ce se cred genii!” Și-a amintit marele tablou agățat pe culoarul școlii generale, atunci când a făcut primii pași, la vârsta de șase ani: „Geniul este nouăzeci și nouă la sută transpirație și unu la sută inspirație!” Avea în minte viața și opera lui Eminescu, cât a muncit pentru un colț de pâine sărmană, apoi Rimbaud și Verlaine, la fericirea și ticăloșenia lor împreună, la destinul nefericit al lui Pușkin, la viața lui Baudelaire, apoi la Beethoven, se gândea la marea artă, la urechea lui Van Gogh și cearta cu Gaugain și câte alte lucruri neștiute, pierdute sau uitate... „La naiba, sunt iluzii, povești pentru copii!” S-a așezat la masă și a jurat că atunci când va scrie o poezie, o schiță sau un tablou dramatic, original pe de-a întregul, nu va mai scrie nimic altceva atunci, în ziua aceea va putea măcar să moară liniștit. „La naiba cu eseurile! Un scriitor este doar scriitor sau și critic?” Astăzi toți vor să critice, crezând că știu esen124

ța, sau critică lucrările colegilor, se critică ei între ei, s-a gândit în timp ce o lacrimă i-a brăzdat obrazul, apoi s-a oprit liniștită în colțul buzelor. A aruncat stiloul într-un colț al camerei, crezând pentru o clipă că l-a spart, a avut impresia că s-a făcut praf și pulbere, a mers și l-a adunat de pe jos. Cu mișcări stângace a început să se plimbe, încet, liniștit și a început să construiască o rugăciune, deși nu a spus vreodată vreuna. Odată, demult, a făcut un jurământ etern scrisului, credea pe atunci că literatura pe care o scrii reprezintă Zeul Suprem din Olimp. În clipa de față nu mai credea în nimic. „Te rog, fă ceva... să pot scrie, să merg înainte, dacă mă vei ajuta!...” A adormit, dar de data aceasta l-a văzut pe Cioran alături de Nichita, la rândul lor, l-au refuzat căzând de acord într-o discuție tête-à-tête că înaintea inspirației stă talentul. „În acest caz nu trebuie să mă mai zbat, aiurea! Trebuie să arunc degrabă totul... Știi, dar nu, stai, nu este așa!... Ar trebui, nu, nu „ar trebui” este verbul potrivit... Ci: „Trebuie...” Da, acesta este cuvântul potrivit: Trebuie!... Trebuie să lupt cu ajutorul memoriei, corpului, sufletului. Trebuie să lupt împotriva blocajelor mentale care mă opresc. Nu am voie să cedez niciodată, apoi a văzut cum O. P. i-a întins o carte mare cât un catalog ce văzuse la școală de atâtea ori. Nu știa ce să facă cu acea carte, a deschis-o și răsfoit-o, însă erau doar pagini albe, nescrise... S-a trezit mai ud decât prima oară și, cu ochii cârpiți de somn, îndreptându-se spre baie, a întâlnit biblioteca veche, unde a observat așezată, puțin la o parte, singuratică de celelalte trei, o carte semnată O. P. Și-a amintit că era o carte primită în dar de la tatăl său. Nu-și amintea figura paternă, a murit când avea câțiva ani, iar mama murise când a avut loc nașterea sa. Un sacrificiu pentru a-l aduce pe lume. A crescut pe ici pe colo, nu își amintea prea multe despre copilărie, nu avea rude, nu avea nimic... Acel dar pe care i l-a lăsat tatăl și i l-a înmânat o mătușă, o verișoară îndepărtată a mamei

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 sale, era singura legătură cu familia. Cartea nu a vrut să o deschidă niciodată, a avut mereu o teamă inexplicabilă, acum a răsfoit câteva pagini ajungând la câteva rânduri subliniate cu o mină de creion: „Nu știu ce abilități îți sunt necesare pentru a scrie. Știu însă foarte bine ce abilități îți sunt necesare pentru a nu arunca în foc tot ceea ce ai scris. Întâi de toate, să gândești că există cel puțin o persoană care așteaptă cu entuziasm spovedania ta. Încearcă să nu o dezamăgești, nu o constrânge să regrete că a așteptat. În literatură nimeni nu este învins dinainte, important e să încerci, să găsești calea, dacă nu o găsești, oricum îți rămâne onoarea de a fi încercat. Pe lângă talent, literatura pretinde alte multe lucruri, dorința de a începe de fiecare dată, a te culca convins că ai ratat totul și să te îndrepți spre masa de scris îndată ce te trezești. Inteligența de a fi umil, nebunia de a te arăta nebun, aroganța de a sfida înfrângerile. Deznădejdea de a trece de la fericire la suferință, de la euforie la disperare.” A închis cartea, a șters-o de praf odată cu promisiunea că o va citi în întregime când va găsi puțin timp liber, a așezat-o din nou separat față de celelalte și, uitând să mai meargă la baie, s-a întins pe pat și a adormit. Se afla de data aceasta lângă Dostoievski, Petrarca și Shakespeare. Visul s-a rupt lent, ca într-o peliculă veche, scrisă parcă pentru Carpentier într-un film suprarealist brazilian; D. Hume apărea într-o nouă proiecție, arătându-i la orizont o persoană ce-i părea prieten, voia să-i arate de fapt că totul este un fals, o minciună grosolană!... „Nu vreau să cred!... Nu, Eminescu, Caragiale sau Rebreanu nu pot să mă înșele, să mintă. Nici măcar Nichita nu poate face asta...” Cioran se juca cu câteva firicele de nisip, privea dincolo de gândurile sale heideggeriene, departe ... Nichita surâdea, surâdea, parcă voia să mai adauge câteva lucruri, peste ceea ce au spus ceilalți, Nichita îți explica din priviri ce este poezia și atunci te pierdeai…

S-a trezit ca de obicei, de dimineață, pe jumătate adormit, cu picioarele într-o pereche de papuci de casă pe jumătate jerpeliți, s-a dus la masa de scris, unde a găsit cafea din seara precedentă. A început să scrie... Timpul trecea ca prin vis, de altfel, s-au scurs câteva ore până să-și amintească, el nu a mâncat de două zile. În dulapul de la bucătărie a găsit o cutie de margarină aflată pe terminate. Pâinea se întărise, a făcut un „gest” de a „muia” felia de pâine în cana de apă ce o avea mereu în dreapta pe masă, dar a renunțat în timp ce a dus mâna la buzunarul pantalonilor (acela din partea stângă, care nu era rupt), câteva clinchete de monede au sunat surprinzător. Le-a numărat și a făcut socoteala, avea suficient pentru o pâine și un pachet de țigări de calitate. „Nu-i bine!” A spus obraznic, am să cumpăr jumătate de pâine și țigări fără filtru. În fond sunt obișnuit, tutunul lor îmi mângâie gâtlejul, iar dacă nu voi uita, am să rog vânzătoarea sămi macine cincizeci de grame de cafea. Vânzătoarea îl cunoștea bine, de fapt, majoritatea din cartierul sărăcăcios îl cunoșteau, l-au numit: „omul nebun cu plete!”. Cel care s-a „dilit scriind!” Mai demult avea alți doi prieteni, care l-au părăsit devreme, un poet ce scria poezii despre cosmos și nave spațiale, pentru el merele cădeau din cosmos, acela, după poreclă, Laie, murise nebun de-adevăratelea. Poeziile lui erau pline de nuduri sexoase în spațiu. Niciodată nu i-a înțeles poezia. Odată omul se despuiase de haine în amiaza mare și a început să umble gol prin cartier. Se vedeau des și atunci Laie își potrivea cămașa și cravata și începea să-și recite poeziile, melancolic. Celălalt, Nichifor, un matematician înzestrat, pe care nu-l lăsaseră părinții să urmeze facultatea de matematică, sau nu și-au permis să îl susțină, avea mereu pixul și caietul de matematica cu el. „Uite, prietene, îi am cu mine pe Nichifor cel 125

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC mare și Nichifor cel mic, arătându-i caietul și pixul.” Lumea povestea că înnebunise din cauza problemelor complicate pe care încerca să le rezolve. În fond, spuneau ei, în creier nu încape atâta minte... „Nu-i vorbă, Nichifor era deștept, poate cel mai deștept nu doar din sat, pe o rază de cinci sute de kilometri, dar necazul a fost că părinții nu și-au permis să-l trimită să studieze, a clacat, și mintea lui Nichifor, sclipitoare, a încercat să rezolve calcule din ce în ce mai complicate și complexe”. Creierul nu este o mașinărie, spuneau oamenii, cu cât gândești mai mult, se atrofiază. Și-l amintea pe Nichifor chiar din clipa în care murise, zâmbea, zâmbea de fiecare dată când se întâlneau la taifas, pe bancă, sub castani, în apropierea parcului, când îi arăta caietul și pixul și făcea artificii aritmetice care ieșeau precum luminile de petarde pe cer... Vânzătoarea a acceptat, în final, pentru că știa faptul că este un client cinstit, să-l noteze în caietul datornicilor cu zece bănuți datorie. S-a liniștit într-un târziu, voia să se odihnească câteva clipe, obosit, pe scaunul său vechi, coleg și martor al atâtor suferințe, războaie purtate în secole de literatură. Începuse haotic, apoi s-a cizelat în timp și a reluat totul cu mult calm. A reînceput cu „Atena și sfinții, a ajuns în sudul Italiei și apoi până la Arezzo, s-a îndreptat spre Alcalá de Henares, de aici, la Edinburg și direct la Sankt Petersburg, apoi, prin Parisul absurdurilor, a revenit în micul său apartament. Da, a jurat cândva că va vizita toate aceste locuri sfinte. Voia puțină cafea proaspătă, după ce a pus ibricul să fiarbă, a întins un strat subțire de margarină pe o felie de pâine, vărsând câteva picături de ulei, apoi, din două salturi, a ajuns la masa de scris... 126

Nu a observat scurgerea timpului, astfel a mai trecut o zi din viață și, privind ceasul, a constatat cu îngrijorare că era deja miezul nopții... A blestemat poezia că nu prinde contur și nu are formă. A recitit manuscrisul prozei de încă trei ori: „Este oribil, trebuie să-l refac!” Simțea nevoia de aer, aer proaspăt, trebuia să iasă afară, nu ieșise decât cinci minute până la magazinul din cartier și alte câteva minute să adune chiștoace... Nu ieșise în ultimele două săptămâni decât zece minute... Aștepta, aștepta momentul prielnic. În dreptul bibliotecii a observat din nou cartea pe care a deschis-o seara trecută. A redeschis-o și a urmărit din nou cuvintele subliniate, apoi, de ciudă, nu a mai ieșit, s-a aruncat în pat îmbrăcat și a adormit. Dimineața și-a amintit că are multe lucruri de făcut. Mai întâi trebuia să facă o scurtă vizită la redacția unei reviste literare locale, pentru a vorbi cu redactorul despre publicarea unor poeme. Trebuia să treacă și la editura care avea contractul de publicare, unde directorul trebuia să-i anunțe timpul rămas pentru a aduce manuscrisul unui roman. În cele din urmă, trebuia să meargă și la casierie, să vadă dacă se pot face plăți din drepturile de editare a cărților. Ceasul era șapte și treizeci de minute, deci nu avea timp de pierdut. A golit apă de la robinet dintr-o găleată ruptă, într-un lighean ruginit și s-a spălat. S-a îmbrăcat cu hainele cele mai bune și curate pe care le avea prin casă și a ieșit. S-a învârtit întreaga zi, mergând pe jos câțiva zeci de kilometri, fără să rezolve mare lucru, redactorul-șef nu era de găsit, directorul, plecat din localitate, la casierie nu mai avea nici o noimă să mai meargă, oricum plățile se fac sub semnătura directorului. Ziua a trecut fără să scrie ceva util. Era istovit și, după ce a băut câțiva stropi

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 de cafea rămasă de dimineață, a fumat o țigară doar să se calmeze, apoi s-a întins pe pat și a adormit. Primul vis l-a deranjat din nou, de data aceasta însă Eminescu și Caragiale se certau. Nu știa de ce se ceartă, supărat pentru că Rebreanu nu voia să intervină, a mers să le cunoască mâhnirea, dar în timp ce se apropia imaginile se îndepărtau. S-a trezit de dimineață, cum avea obiceiul, pe jumătate adormit, s-a dus spre masa de scris să caute ceașca de cafea din seara precedentă, poate, poate va mai găsi câteva picături de cafea printre grăunțele zațului...

Pe masă, ceașca, nicăieri, dispăruse ca prin minune, în locul ceștii se afla un manuscris, l-a luat și l-a privit mirat. La prima vedere părea interesant, ordonat și scris într-o manieră impecabilă, fără greșeli sau corecturi pe text. Curios, a vrut să afle conținutul, dar și acesta l-a impresionat, aici găseai adevărata îmbinare ce unește poezia, proza și teatrul împreună cu filosofia. Un conținut ce nu avea nevoie de critică negativă sau distructivă, totul părea pozitiv. Ca să se convingă că era original, l-a citit de încă două ori și a căutat disperat numele autorului, dar nu a găsit scris decât: Tratat de supraviețuire!...

Urmele întunericului Personaje: 1. Marian, fără casă și bani, fost student la Drept, sperând că într-o zi va aduna pentru a plăti taxele. Supranumit „regele”, personaj în jurul vârstei de 30 de ani. 2. Suzana, supranumită Tipa, prostituată de ocazie și cerșetoare, fuge de acasă din cauza certurilor dese cu tatăl ei pentru că o obliga să se prostitueze. Iubita lui Marian 3. Tănase, Galoș, cerșetor 4. Mirela, Cățeaua, cerșetoare și prostituată 5. Cornel, Căpușe, cerșetor 6. Călin, Piti-Piti, cerșetor 7. Marina, cerșetoare și prostituată 8. Ion Chiorul, Nasolu’. Rivalul lui Marian din altă zonă a orașului 9. Ciripel, subordonat al lui Ion Chiorul 10. Picasso, șef de bandă 11. Raffaella, asociata lui Picasso O scurtă descriere a acțiunii: Marian nu reușește să plătească taxele și, neavând unde sta, ajunge într-o „gură de canal”, unde impune forța și teroarea asupra unor copii, care se droghează cu „auroloc”. Acțiunea se desfășoară în București, dar aceste lucruri pot să se întâmple în orice țară din lume, de la țările

din America de Sud, până la Paris,Washington, Londra sau Berlin. Toate personajele, în afară de Marian, Suzana, Picasso, Raffaella, Ion Chiorul și Ciripel, au în mână pungi de plastic, semn distinct că sunt aurolaci. 127

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC Primele cinci scene ale actului întâi reprezintă imaginea generală a unei „guri de canal”. (Celelalte le vom analiza pe parcurs). Se pot identifica: două saltele pe care dorm Marian și Suzana, aflate lângă un perete. În mijlocul scenei un scaun tip cu „spătar” înalt, tip „tron” domnesc. Nu departe de saltele se află haine aruncate grămadă. Copiii mănâncă pe jos. O mică masă și două scaune se află lângă mașina de gătit. Actul întâi Prima scenă Marian și Suzana, apoi Tănase. Marian stătea, ca de obicei, pe scaunul lui. Marian: Cât drac’ îi ceasu’, Suzano?! Suzana (privind un ceas imaginar): E nouă... e noapte, Mariane... (Marian, neliniștit, se foiește.) Marian: Un drac’ stau ăștia, dom’le?! Suzana: De unde vrei să știu? Marian: Mă, tu ești aia care le linge picioarele, tot timpul când îi cert că au ajuns târziu, tu: „lasă-l în pace, Mariane, de ce îl cerți?... Oh, nu vezi cât de mic și amărât este copilul ăsta?” (Din partea stângă, acolo unde se află ușa de intrare, vine Tănase, țipând.) Tănase: Am venit, șefu! Marian (dur): Cât e ceasu’, bă!? Tănase: Nu știu, șefu’, nu mă aflu după ceas. Marian: Mă, ai noroc, e nouă, ai ajuns bine, te iert, dacă ai fi întârziat, ai fi dat de belea!... Tănase: Lasă, rege, nu țipa, bine că am ajuns la timp. Marian: Un’e-ai fost? Tănase: La metro’! Marian: Cât ai adus? Tănase: Nu știu, știi și mata că nu știu să număr… 128

(Marian îi trage banii din mână, numără, apoi:) Marian: Cât, mă?... douăzeci și cinci de lei... Râzi de mine? Tănase (speriat): Nu... nu, șefu’! Nu am putut mai mult. (Marian se ridică în picioare…) Marian: Mă, rahat în ploaie, ai fo’ un’ e cel mai bine... (Suzana vine din partea stângă.) Suzana: Lasă-l în pace, Mariane, de ce îl cerți?... Nu vezi cât de mic și amărât este copilul?... Nu mai țipa, e bine cât a adus. Marian (nervos, țipând): Ți-am spus să nu te mai vâri în combinațiile mele, proastă, ce ești, coarda dracului, tacă-ți gura aia spurcată. Suzana: Ce să fac io, Mariane?... Ce să fac, dacă așa m-a lăsat Dumnezeu, mă știe, io te iubesc mai mult decât mă iubesc pe mine, tu n-ai nici un respect, țipi mai tare decât la copiii ăștia... Zi, dacă mă otrăvesc cum s-a otrăvit aia... Cum dracu’ o cheamă?... Aia care îl iubea pe ăla... Atunci ai să mă crezi, Mariane? Ce ți-am făcut io, Mariane? Marian (către Tănase): Mă, fii atent aici, în seara asta te voi pedepsi, pentru cât ai muncit primești o farfurie de ciorbă!.. Ai văzut ce inimă am? Nu-i așa că sunt bun? Dacă eram rău, trebuia să faci după carte, nu știi pentru că nu știi să citești… Nu ai carte, nu ai parte… Ce pot să-ți fac?... Ai înțeles ce zice cartea: „Cine nu muncește să nu mănânce!?” Suzana (impacientată): Mariane, uite și tu la acesta, cât e de slab, ai să-l omori, ție nu ți-e frică de Dumnezeu? Marian (gânditor): Auzi la ea, cică să-mi fie frică de Dumnezeu, auzi la ea... (Marian pune ochii țintă într-un punct fix dintr-un colț al tavanului). Marian: Frică de Dumnezeu? Dar lui îi e frică de mine? M-a aruncat în stradă ca pe o mâță

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 plouată, las’ că mă judec eu cu el!... Cei din politică nu au milă de mine? Am ajuns pe drumuri... Tâmpiții dracului, să vadă dacă ajung parlamentar, să vadă ei pe dracu’... Suzana: Da, iar vezi cai verzi și mere coapte, Mariane? A pus dracu’ mâna iar pe sufletul tău. Suzana, către Tănase: Hai, copile, să îți dau să mănânci... Cu ăsta mori de foame!... Suzana se retrage cu Tănase și îi pune mâncare într-un bol. Marian, absent la ce se petrece, vorbește singur. Marian: Atunci să vezi când ajung sus, îmi iau mașină, să plângă fetițele, și să vezi, nene, cașcaval în coajă, moare și vecinu’ cu tot cu capră!... Scena a doua Marian, Suzana, Cornel, Mirela Marian: Mă, să vezi ce drac’ îi ia pe ăștia... E trecute nouă! Ah, îs ars la stomac de ciudă. (Face un gest). Suzana: Mariane, mă, tu mă iubești pe mine? Ia zi, mă iubești? Marian: Ce draci te-a apucat, Suzano? O tragi în romantism? Ce dracu, tu nu știi?... Păi, mai am șaisprezece ani, ca tine? Eu o trag pe romantism?... Sigur, te iubesc... Suzana: Tu nu mă iubești, Mariane, tu stai cu mine ca și cum te-ai obișnuit, frate, dar ce să fac dacă-s urâtă? Ție îți este „târșă” să ieși cu mine pe stradă. Tu crezi că nu văd? (Cornel își face o intrare fulminantă.) Cornel: Am ajuns șefu’! Marian (speriat): Bă, ce drac țipi ca un cretin?.... Un’e dracu ați stat până acum, tembelilor? Vrei să îmi sară inima din loc? În ce zonă ați fost? Mirela (vizibil speriată): Șefu’... șefu’, să vezi, abia am scăpat, era să murim, era să ne ia banii, noroc că am luat-o printr-un loc doar de mine

știut. Marian: Cine... Ăia, mă?... V-am zis să nu stați până târziu, că vă iau ăștia banii? Marian se îndreaptă tremurând spre Cornel. Marian: Mă, ai banii mei? Cornel: Șefu’, ăia care cerșesc pentru Nasolu’... A vrut să ia! Marian: Și v-a luat, mă? Cornel: Nu, șefu’, am scăpat vii! Marian: Mă, las’ că vede el dracu’, mă, ăsta vrea să îl calc pe cap, am să-l chem mâine aici, să vadă el... (Marian, pauză de reflecție) Marian: Suzano, dimineață, la nouă, zbori la Țăndărușu’, îi spui lu’ Ion că-l aștept la doișpe aici, dacă nu, dă de belea! Suzana: Bă, Mariane, mai lasă-i dracului de trompete, vin ăștia de la gardă peste noi, sau vrei la arest câteva nopți? Marian: O las’, măi Suzano, las’ iubirea mea… Nu mi-e frică de pârnaie, cât am umblat în lume, am învățat lecția. Suzana: Mă, io nu stau fără tine, mi se face părul cârlig. Marian: Tu pricepi, zăludo?... Mâine, la nouă, la Țăndărușu’, e bine? Suzana: Bine, Mariane, numa’ tu le știi pe toate. Marian (către Cornel): Bine, mă, ia zi, cât ai adus? Cornel: Patru zeci, șefu’! Marian: Cât drac’, mă!?... Băi, îți bați joc de mine? Voi credeți că-s parașută? De ce îmi zice mie regele? (Marian se duce țintă la Cornel să-l strângă de gât, fără a o face. Cornel, speriat, încearcă să fugă.) Cornel: Nu... șefu’! Marian: Mă, voi știți ce faceți!? Din două una, ori au luat ăia din bani, ori ați ascuns banii, un’e-s banii mei?!... Un’e ați fost? Mirela: La universitate... 129

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC Marian: Bă, tembelilor, la universitate este cea mai bună zonă, se câștigă cel mai mult, nu-s tâmpit „haimanalelor”... Suzana (către Marian): Iar țipi la ei, Mariane? Marian (tăind vorba, răspicat): Parașută proastă, nu-mi călca pe mânecă, femeia lu’ dracu împielițat!” (Suzana pleacă spre colțul unde se află mașina de gătit.) Marian: Mă, nu știu cum să vă pedepsesc, meritați o bătaie soră cu moartea, dar, uite: că-s atât de bun, vă iert de data asta, însă nu am să stric orzul pe rațe! O să dau fiecăruia o jumătate de farfurie de mâncare și o coajă de pâine… Mirela: Da, șefu’! Marian: Nici un „da”, tâmpiților, asta meritați. Cornel: Putem pleca, șefu’? Marian: Plecați, să nu vă mai văd, păcat de oasele mamii voastre. Scena a treia Marian, Octavian, Marina Marian se plimbă având capul în pământ și mâinile la spate. După câteva momente își fac apariția Octavian și Marina. Marian: Bă, voi până un’ dracu ați fost, un’e înțarcă dracu’ oaia? Știți cât e ceasul, cretinilor? Octavian: Păi... Nu! Marian: E zece noaptea, mă, vreau să mă culc... La ce oră trebuia să ajungeți? Octavian: La nouă... la nouă. Marian: Da, băi, la nouă, un’e ați fost? Octavian: La Victoria! Marian: De ce ați venit târziu? Octavian (bâlbâindu-se): Păi, nu știm... Marian: Bun, nene, și de ce ați întârziat? Octavian (bâlbâindu-se): Păi, nu știu, am vrut să fac mai mulți bani, seara trece lumea... Marian: Mă, tâmpiților, nu vreau să vă ciordească din „mălai”, sau vorbesc singur? Noaptea-s ciordele, ziua-s lovele! 130

Octavian: Da, șefu’! Marian: Bine, mă, ia zi, cât ai adus? Octavian: Cincizeci șefu’! Marian: Cât, mă?!... (râde)... Cincizeci de fiecare... Spune așa... Octavian: Nu, șefu’, amândoi la un loc, cincizeci. (Marian se duce și îl lovește, apoi, privind din nou un punct fix din tavan.) Marian: Bă, tâmpiților, bă piti-piti tembelu’, spune-mi că v-a luat din bani și am grijă de ei, spune-mi că v-a pus amendă pe locul de cerșit și îi sugrum, spune că toată lumea este la munte sau la mare în concediu, dar nu îmi spune că: „nu ai putut mai mult!”... Octavian: Da șefu’! Marian: Nici un șefu’, nici un dar... Să nu mai scoți un cuvânt din gură, că ți-o astup cu o cârpă. Octavian: Bine, șefu’... Marian: Taci, mă! (pauză) Marian: Băi... Pentru azi sunteți pedepsiți, veți primi jumătate de farfurie de mâncare amândoi la un loc, pâine fără, nu stric mălaiul pe câini ca voi. Octavian: Da, șefu’! Marian (uitându-se în ochii lui): Băi, ai înțeles? Octavian: Da, șefu’, ‚nțeles! Marian: Bine! Scena a patra După plecarea celor doi, Marian rămâne singur, gânditor, cu mâna stângă sub bărbie rezemată de scaun. Se ridică și începe să umble vorbind în șoaptă. Banii îi ținea înăuntrul hainei. Scoate banii și începe să numere, numără greoi... Apoi: douăzeci și cinci plus patruzeci... Cinzeci și cinci plus... Cincizeci... O sută cinci...” (se gândește greoi)” Cum dracu’ nu este bine… Să calculez încă o dată... Douăzeci plus patruzeci egal șaizeci și cinci, plus cinci sute... O mie pe zi!... Ei, hai, că nu-i rău (zâmbește), dacă pun o mie... În treizeci de zile... Iar greoi: Trei mii?...

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 Cum dracului... Nu, nu se poate, poate peste treizeci de mii... Îs tare! Îs tare de tot. (Se duce în fața publicului și se adresează: „Îți dai seama cât de tare-s!?...) Scena a cincea Suzana, Marian Suzana: Iar ai lovit pe Piti, Mariane? Marian (romantic): M-am lăsat dus de val, Suzano... Nu aș fi vrut... Dar valul, tu știi că acolo unde lovește valul crește iarbă? Suzana: Da, Mariane, așa te duce valul pe tine mereu, de fiecare dată pe tine te apucă... apucăturile... Marian: Ei, Suzano... Știi că trebuie să adunăm bani pentru casă, casa noastră, Suzano... Suzana: Fir-ar dracului de casă, Mariane... Casa noastră?... Minți... Cum poți să minți?... Nu ți-e frică de Dumnezeu?... Dai în copiii ăștia? Marian: Hai, femeie, că acum sari vaca, ce tot o ții așa, sau ți-o tragi cu vreunul din ei? Suzana: Tu ai înnebunit, Mariane?.. Ai înnebunit de tot? Marian: Ei... Suzano, hai la mine să te pup, păpușă! Suzana: Da, așa-i, Mariane, atunci când ai nevoie de ceva: „Hai la mine să te pup, păpușă; în rest spui că sunt: proastă, mi-o trag cu copii” Și câte și mai câte... Ce-s eu, Mariane? Ce-s eu fir-ar a dracului de viață!?

Marian: Hei, Suzano, stai, nu începe să te faci papagal, nu-mi plac papagalii și fraierii... Tacă-ți gura aia spurcată, coarda dracului. Suzana: Păi da, acum sunt coardă... Marian: Bine, femeie, taci! Hai să ne culcăm, mâine am treabă... (pauză) Marian: Cât e ceasul, Suzano? Suzana: Unșpe, Mariane! Marian: Unșpe, bă? (Cei doi își dau hainele jos și rămân în pijamale.) Marian (după un timp): Suzano, dormi? Suzana: Nu, Mariane. Marian: Nici eu nu prea dorm... Un’e te gândești? Suzana: La viață, Mariane. Marian: Și un’e la viață? Suzana: La viața mea. Marian: Dă-o încolo de viață... Viața-i curvă... Suzana: Așa o fi... Marian: Îți spun eu... (pauză) Marian: Vrei să te întorci spre mine? Suzana (se întoarce din curiozitate): Pentru ce să mă întorc? Marian: Vreau să te sărut… Știi cât te iubesc?... Ești cea mai bună femeie din lume pe care am avut-o...

131

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Poem pentru Ana Este toamnă din nou lupii-și ascut colții nu-și schimbă blana picură frunze sub pașii Profetei...

Câteodată Câteodată mă doare totul carnea din suflet ochiul și dintele și cerul din trup câteodată încep și mă descompun în fărâme pe care geniile le numesc atomi sau mici părticele de grâu germeni ce vor renaște câteodată toamna fabrică versuri în locul vieții se jelește că va veni să mă adie să merg cât mai departe Câteodată nu pot să mă ridic din scaun stau cu mâinile între ochi să-mi contemplez strigătul: cât de frumoasă ar fi fost lumea fără urletul din noi

Stai la o masă foarte departe scrii, cuvintele vin mănușă sonetul despre Eminescu și Psalmi înaintea luminii Manole te ține în dreapta sa Când va veni albul zăpezilor nimic nu se schimbă-n munți primăvara străbate unda visurilor și se așterne tăcută în mugurii frunzelor tale.

Poem cu flori Nici bunul Dumnezeu nu mai dezleagă nodurile Înnodate până dincolo de os... Nu doarme pe laurii inocenței perfide stă se gândește o secundă cât o viață de om scuipă-n palme: „Iată un lucru de făcut!”... și procede cu vers de Psalm oricât ar fi căința clipei lucrul trebuie desăvârșit... se rostogolesc pietre peste mormânt

132

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Pământ negru Lan de grâu ați ascuns lacrimile regăsirii, fals de monedă pe chip! femeia plângea neputincioasă dincolo de nemurire a fost cândva un trup arid femeia supraviețuiește și plânge și spune: „Ah, ți-aș dărui un copil, ți-aș dărui o voce!” copilul nenăscut zace în pântec o sută de taleri de argint în fals de monedă cât ți-aș dărui un copil! copilul zace nenăscut în fals de monedă pe chip și dacă ți-aș dărui un copil? a strigat lanul de grâu, un copil al nostru renăscut mi-ar spune din nou: mama lan de grâu peste vestea cea mare: cum l-aș legăna cu picioarele mele seci să-mi spună: mama... Doamne, tu care ai adus pieirea, dă-mi un copil să-mi mângâie fața, coastele și ochii, să fie lanul de grâu peste pieire... mama zace tăcută

Ador fulgii acolo unde nu sunt ninsoare peste plete mituri în ziua Sabatului o clipă din viață-i ispita ce naște din lacrimi din Haos adâncă-i pieirea Proorocul zâmbea și spune: esență de focuri, de ape, de Regele Soare, dorință de aer slăvit fii pentru o clipă pământ făgăduit imagine inefabilă a regăsirii va fi strigătul revărsându-se lumina! **** mă hrănesc spiritele maeștrilor sunt cele ce dictează volumul picăturii din perfuzie pic, pic, pic curg stropi de cerneală prin vene și foaia albă-și urmează descătușarea mi-e frică să nu greșesc spațiu 133

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Scrisoare Acum, după ce am călătorit îndelung și vântul mi-a dat aripe să zbor deasupra prăpastiilor adânci unde hrana nu-ți îndestulează trupul am străbătut întinsul să-mi construiesc himera care să-mi stâmpere setea de dor; intensa căutare a portretului pierdut printre măștile străine fără chip dansam concentric și totul se-nvârtea (m-a îndemnat să-ți scriu) transmit ultimele urări așteptam în van clinchetul telefonului… narai fapte ale tinereții îmbătrânită fără preget, acum o bunicuță ce împletește ciorapi nepoților în serile de iarnă. Ieri am citit un poem și nu m-a mulțumit, n-am iubit doar ochii tăi mari, cuminți și adânci, n-am simțit gustul mierii dulci n-am încetat nici-o clipă să visez atât de simplu ar fi fost să plâng caierul vieții nu-l înțeleg toți de neiertat mi-ar fi cuvintele de nepătruns și fără rost sub scuza trecerii domnului Timp. Nu am trăit pentru fapte improbabile ce ne mulțumesc! Amintirile cu fotografii le-am închis în seiful din piept pân’ la ultima despărțire, adevărul din noi nu văd pe oricine să simt Efigia de porțelan când ești mai rece decât marmora făr’ de mână. Și cât o Venera! Toate cele bune, e timpul să plec... 134

Tentație Răsărim cu aceiași stupoare pe fețe, nimic schimbă plictiseala de fiecare zi, pe drumuri de munte fără direcție fără țintă fără noimă, măștile alipite chipurilor nu au copii ne unim cu pământul doar pentru a-l îngrășa, revărsăm în undele memoriei interferența: iubita tentație a sinuciderii – cine a ales calea nașterii noastre?

Nu vei ști Nu-ți doresc să știi cum iubesc poeții vechiul cânt și cum se iubesc în nopți cu lună se descompun în primul cânt sub umbra intensității cerului Ș-apoi nu-ți doresc să știi cum poeții se unesc în taină privind înspre abis amintirile te surprind dintr-un îndepărtat trecut uimit vei lua aminte de cel ce conduce orchestra dulce a iubirii

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Florica R. Cândea Pandoreene Ce de chipuri Străbat, Iubite, Geamul ferestrei cu sloiuri Înghețate Și cioburi Timpul, Domnul meu iertător, Mă cheamă să te plutesc Peste ciocolatii Cămăși De noapte, Zilele să le măsor În femei second hand, Orele să le cumpăr la Gramaj, Doar secundele Să le iau, Știi tu, Ca pe pilule Desărate Să-mi rămână același gust De Neplecate plecări

Pandoreene Mă tem că vine Ceasul Când Spinul trandafirului Moare la vederea cupolei De-nsorite cărări Mă tem că undeva La o ceașcă de ceai verde Inelul Mâna ta Iubite Va-ncleșta Pecetea Serilor Cu soț Mă tem că mâine Se va lua curentul La braț cu tine

135

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Pandoreene Mă tem Că am să te zălogesc, Iubite, La vama de la colț Aici nu se vând Chibrituri Nici seri cu stele necoapte Pe oja de unghii Aici, La vamă, se pun puncte Pentru treceri Far de supărări La cotul tău Legat de primul Meu Șal Jucând Domino La pătrat

Pandoreene Mi se pare Că văd Când se-ntunecă Ochii tăi Cum dizolvă zahărul cubic În lingurița gurii tale, Iubite, Când în doi Când în trei Se duce vremea Când într-unul Din ochii tăi întreabă un decolorat iris Oare cât Mai costă Ultima cană de Timp La pachet 136

Pandoreene Întinde mâna, Iubite, Se dau trăiri pe suflet Se dau chipuri la vânzare pe odicolon Lumini din umbre răsar Când tu al Meu imaginar Vei trece ora oboselilor Orb Sărutate Și vei închide etanș Frunze răsărite în timpul nostru Și vom Bea melancolii strânse pe trup Vom evada din aripi Din mers Prin tămăduiri de Nimburi.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Fabio Melano

O analiză critică a ideilor și valorilor religioase de Dr. Eugeniu Nistor Ediție îngrijită de Profesor Eugeniu Nistor Traducere în limba italiană, cu o prefață și concluzii personale de Dr. Fabio Melano Prefață Întâlnirea cu Blaga este o revelație pentru noi, italienii, care suntem obișnuiți să cunoaștem gândirea lui Eliade și Cioran. Blaga îi surprinde pe cei care, ca și mine, cunosc destul de bine limba română, prin stilul său rafinat și prin folosirea unor cuvinte care exprimă fără echivoc gândirea sa. Este cu adevărat păcat că un autor ca Lucian Blaga nu a fost tradus în limba italiană și sper că în cadrul acestui Festival (Lucian Blaga) se vor găsi forțele și energiile pentru a începe o activitate de prezentare a gândirii acestui autor în lumea culturală italiană. Auzisem de Blaga indirect, citind cartea Isabel si apele Diavolului, de Eliade, unde se definea ca inspirat de Blaga în interpretarea lui Goethe despre Daimon grecesc, care nu trebuie confundat cu Mefistofel, o creatură fizică negativă, ci ca o putere magică înzestrată cu o anumită transcendență care ex-

plodează în unii oameni ca Spirit de creativitate productivă, de acțiune pură. Cu acest spirit în minte ne pregătim să analizăm cartea Religie și spirit, în care cititorul se va bucura de abordarea filosofică a unui subiect atât de delicat cum este religia. La o privire mai atentă, cea de-a treia scală a Arhitecturii gândirii blagiene, Trilogia valorilor, este de fapt o tetralogie, cuprinzând nu trei, ci patru volume publicate individual. I. Artă și valoare, 1939; II. Despre gândirea magică, 1941; III. Religion and Spirit, 1942; și Science and Creation, 1942. Mai târziu, filosoful a recurs la o stratagemă pentru a salva structura celor trei ale sistemului său, odată cu editarea masivului tom Trilogia valorilor, 1946, în care cele două cărți Del pensiero magico și Religie și spirit au fost reunite într-un singur volum (Con due parti...) cu titlul Pensiero Magico e Religione (Gândire magică și religie), care a devenit al doilea 137

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC volum al Trilogiei. În cadrul acestei lucrări, sunt explicate în detaliu unele aspecte ale constituirii, de-a lungul istoriei, a diferitelor tipuri de valori umane. Analiza valorilor religioase din acest volum răspunde tuturor cerințelor filosofiei. Aceasta este perspectiva privilegiată de filosof, pentru că el nu-și limitează drumul la o simplă enumerare de material documentar, așa cum se întâmplă în sfera științifică, și nici nu-l cristalizează într-o structură dogmatică, ca în sfera teologică, pentru că filosofia, subliniază Blaga, este capabilă să ridice totul la un nivel general. La început, filosoful cataloghează și comentează un material bogat și divers, apoi încearcă să definească religia și limitele obiectului său de acțiune. În acest scop, a treia parte a cercetării sale este dedicată în întregime sublinierii importanței factorului stilistic în configurarea valorilor religioase, iar în ultima parte a examenului său critic și axiologic demonstrează că fenomenul religios, „aparent atât de străin și excepțional”, se integrează în ordinea umană în același mod ca și alte fenomene ale spiritului creator. În prima secțiune a cărții (De la Indra la Nirvana) Lucian Blaga se referă atât la definirea și schimbarea valorilor religioase, cât și la tendința de a simplifica cele trei perioade ale „spiritului indian antic: epoca Rig-vedică, epoca Brahmană și epoca Upanisadică, fără a renunța vreodată la a urmări procesul continuu de rafinare a acestui proces spiritual, în cadrul căruia gândirea indiană trăiește irepresibil în simbioză cu religia, fructificând neîncetat pe baza unei reciprocitate depline”. Astfel, trecerea de la o dimensiune individuală a formelor sensibile ale vieții materiale, la o dimensiune universală a divinității, pare a fi un progres al omului upanișadic; filosoful descoperă într-un mod ingenios cum coincidența lui Atman (Sinele) cu Brahma (Dumnezeu, Spiritul universal) revoluționează ansamblul valorilor, dezechilibrând lumea simțurilor datorită unei distrugeri violente, iar ideea de valori devine o exclusivitate a lui Brahma. Următorul pas este trecerea la învățătura budistă, prin care „omul indian” are posibilitatea de a evada din lumea suferinței și de a rupe legătura tiranică a simțurilor și de a opri durerea, recurgând la asceză și la exercițiile Yoghini. Sufletul 138

uman, înțeles ca o substanță care se reîncarnează continuu într-un ciclu lung de vieți, trebuie să se rupă de ciclul reîncarnărilor, deoarece scopul suprem al doctrinei budiste este de a stinge setea de existență, considerând viața o sursă de durere. Cauzele suferinței se reduc, în viziunea lui Buddha, la ignoranța Omului, întrucât lumea și toate lucrurile legate de ea sunt iluzii, de aceea, comentează filosoful român, prin atingerea adevăratei cunoașteri, care este echivalentă cu natura iluzorie a existenței, „atunci când Omul anulează setea de existență pe calea cunoașterii”, atunci el se ridică la acea dimensiune a conștiinței definită ca Nirvana și va pune capăt reîncarnării. Spiritul milenar al Chinei și, în general, al chinezilor este analizat de Lucian Blaga din perspectiva gândirii europene, prin structuri și mari sisteme, în comparație cu aceasta tocmai datorită profunzimii și importanței ideilor conținute de aforismul chinezesc și de „echivalentul miraculos al unui sistem de gândire”. Diferențele culturale dintre indieni și perși, popoare vecine, îmbogățite cultural prin surse mitologice comune, se regăsesc, potrivit lui Blaga, într-un antagonism spiritual. Trăind sub impulsul unui proiect mitic de cuceriri imperiale fără precedent în spațiul asiatic, perșii au transferat acest potențial psiho-social și în registrul lor cultural religios. Stabilirea cu o claritate extremă a pozițiilor și limitelor dintre cele două fronturi care reprezintă binele și răul. Concepția dualistă a lui Zarathusta trebuie să aibă și un final, datorită lui Ormazd, prin care sfințenia în lume crește continuu după înfrângerea lui Ahriman, va exista învierea morților și răsplata celor buni care vor fi acceptați de împăratul ceresc, așa cum cei răi se cufundă în damnare veșnică. Filosoful analizează idealizarea formelor și atributelor divinităților la grecii antici din punct de vedere biologic și moral. Panteonul olimpian nu se distanțează de slăbiciunile oamenilor. Pe de altă parte, în ceea ce privește credința, în religiozitatea greacă intervine un fapt semnificativ, de data aceasta cu accente negative, care va caracteriza profund viața individuală și colectivă a „cetățeanului” elen. Soarta, sau Moira, sau predestinarea, ca o putere impersonală care domină totul și este deasupra tuturor lucrurilor. În mod similar, el se

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 referă la orfism și la alte practici mai mult sau mai puțin religioase, care sunt adesea importate, inclusiv clarviziunea, telepatia, transhipnoza și alte fenomene parapsihologice și metafizice.

Concluzii Prin cele ce urmează, Lucian Blaga propune o definiție care ține cont nu numai de un element constant al fenomenului religios analizat, ci și de corelația ideală dintre elementele ultime (variabile) ale Misterului Vieții, după cum urmează: „Religia se circumscrie în fiecare dintre variabilele sale posibile de autocompletare și

autodepășire interioară a speciei umane, într-o relație ideală cu elementele ultime și coordonată cu Misterul existențial în general, pe care Omul îl revelează cu propriile forțe sau crede că este revelat de alții. [Deși, potrivit lui Blaga, ambele discipline se află sub influența activă a categoriilor stilistice, el ne arată că există diferențe între Metafizică și Religie în modul în care abordează Misterele]. Dezvăluirea misterelor metafizice urmează etapele de dezvoltare a unui plan gnoseologic, în timp ce dezvăluirea misterelor religioase corespunde efortului menționat mai sus de autocompletare și de autodepășire a speciei umane.

Fabio Melano (1968), Legnano, Italia, traducător Traduce din operele lui Lucian Blaga. Premii de excelență obținute la Festivalul Internațional Lucian Blaga pentru promovarea operei blagiene în Italia.

GENEZĂ Sculptura: Mihai Jitaru

139

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Gabriel Cristea Octavio Paz Lozano. (Mexico City, 31 martie 1914 - Coyoacán, Mexic, 19 aprilie 1998). Poet și eseist mexican. Premiul Nobel pentru literatură în 1990. La vârsta de șaptesprezece ani a publicat primele sale poezii în revista Barandal (1931). Mai târziu a condus revistele Taller (1939) și Son prodigal (1943). Într-o călătorie în Spania a luat contact cu intelectuali din Republica Spaniolă și Pablo Neruda, contacte care i-au influențat puternic poetica. După publicarea volumului de poezie Luna Silvestre (1933) și colecția de poezii dedicate războiului civil spaniol No pasarán! ( 1936), editează Rădăcina omului (1937); Sub umbra ta limpede (1937); Între piatră și floare (1941) și La marginea lumii (1942). În 1944, cu o bursă Guggenheim, a petrecut un an în Statele Unite. În 1945 a intrat în Serviciul Extern Mexican (Ministerul Afacerilor Externe) și a fost trimis la Paris. În această perioadă, s-a îndepărtat de marxism intrând în contact cu poeții suprarealiști și cu alți intelectuali europeni și hispano-americani. Ajuns în anii 1950, a publicat patru cărți fundamentale: Freedom under Word (1949), Labyrinth of Solitude (1950), Portrait of Mexican Society, Eagle or Sun? (1951), o carte de proză cu influență suprarealistă, și El arco y la lira (1956). Opera sa extinsă și variată este completată cu numeroase colecții de poezie și cărți de eseuri, inclusiv Quadrivio (1965), Ladera este (1968), Toponemas (1969), Discos visuales (1969), El signo y el garabato (1973), Grammar Monkey (1974), Past Clear (1975), Umbre ale lucrărilor (1983) și Flacăra dublă (1993). În 1981 i-a fost decernat Premiul Cervantes. În 1999 apar postum Forme și reprezentări și Amintirile și cuvintele – corespondența dintre el și Pere Gimferrer purtată între anii 19661997. (Institutul Cervantes - Spania)

140

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Scriere cu cerneală verde Cerneala verde creează grădini, păduri, pajiști, frunzișuri în care literele cântă, cuvinte care sunt copaci, expresii care sunt constelații înverzite. Lasă-mi cuvintele, dumnezeule alb, să coboare și să te acopere ca o ploaie de frunze pe un câmp de zăpadă, ca iedera cățărată pe statuie, ca cerneala de pe această pagină. Brațele, talia, gâtul, sânii, fruntea la fel de pură ca marea, ceafa pădurii prin toamnă, dinții care mușcă un fir de iarbă. Corpul tău este înstelat cu semne verzi aidoma tulpinii arborelui de vlăstari. Să nu-și pese de micile cicatrice luminoase: privește cerul și verdele său tatuaj cu stele. Traducere - G. Cristea

Escrito con tinta verde

La tinta verde crea jardines, selvas, prados, follajes donde cantan las letras, palabras que son árboles, frases que son verdes constelaciones. Deja que mis palabras, oh blanca, desciendan y te cubran como una lluvia de hojas a un campo de nieve, como la yedra a la estatua, como la tinta a esta página. Brazos, cintura, cuello, senos, la frente pura como el mar, la nuca de bosque en otoño, los dientes que muerden una brizna de yerba. 141

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC Tu cuerpo se constela de signos verdes como el cuerpo del árbol de renuevos. No te importe tanta pequeña cicatriz luminosa: mira al cielo y su verde tatuaje de estrellas.

Dincolo de iubire Totul ne amenință: timpul, ce-mparte în fragmente vii ceea ce am fost din ceea ce voi fi, ca o macetă deasupra șarpelui; conștiința, transparența trecătoare, privirea oarbă privindu-se pe sine; cuvintele, mănuși cenușii, pulberea minții depusă pe iarbă, apa, pielea; numele noastre, ce se ridică-ntre tine și mine, ziduri de goliciune pe care nici o trompetă nu le năruie. Nici visul sau oamenii săi cu imagini distruse, nici delirul sau spuma sa profetică, nici iubirea cu dinții și unghiile sale nu ne satisfac. Dincolo de noi, la granițele ființei și existenței, o viață mai plină de viață ne revendică. Afară noptea respiră, se dilată, plină de frunze mari și fierbinți, de oglinzi care se zbat: fructe, gheare, priviri, frunzișuri, spinări ce strălucesc, trupuri care-și croiesc drum printre alte trupuri. Așază-te aici pe țărmul plin de-atâta spumă, de-atâta viață ce se ignoră și se predă: Doar ești și tu parte-a nopții. Întinde-te, lucire ce respiră, pulsează, o, stea fărâmițată, potir, pâine ce-nclină balanța de partea zorilor, răgaz de sânge între acest timp și altul nemăsurat. traducere - G. Cristea 142

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Más allá del amor

Todo nos amenaza: el tiempo, que en vivientes fragmentos divide al que fui del que seré, como el machete a la culebra; la conciencia, la transparencia traspasada, la mirada ciega de mirarse mirar; las palabras, guantes grises, polvo mental sobre la yerba, el agua, la piel; nuestros nombres, que entre tú y yo se levantan, murallas de vacío que ninguna trompeta derrumba. Ni el sueño y su pueblo de imágenes rotas, ni el delirio y su espuma profética, ni el amor con sus dientes y uñas nos bastan. Más allá de nosotros, en las fronteras del ser y el estar, una vida más vida nos reclama. Afuera la noche respira, se extiende, llena de grandes hojas calientes, de espejos que combaten: frutos, garras, ojos, follajes, espaldas que relucen, cuerpos que se abren paso entre otros cuerpos. Tiéndete aquí a la orilla de tanta espuma, de tanta vida que se ignora y se entrega: tú también perteneces a la noche. Extiéndete, blancura que respira, late, oh estrella repartida, copa, pan que inclinas la balanza del lado de la aurora, pausa de sangre entre este tiempo y otro sin medida. 143

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Ascultă-mă aidoma celui ce-ascultă ploaia Ascultă-mă aidoma celui ce-ascultă ploaia, nici atentă, nici gânditoare, pași plutind, plouă mărunt, apă devenind aer, aer devenind timp, ziua încă nu s-a sfârșit, noaptea nu a sosit încă, nălucirile ceții așteaptă după colț, fantasmele timpului la cotitura acestei așteptări, ascultă-mă aidoma celui ce-ascultă ploaia. Fără să mă auzi, auzind ceea ce spun cu ochii deschiși spre suflet, adormită cu toate cele cinci simțuri treze, plouă, pași imperceptibili, murmur de silabe, aer și apă, cuvinte imponderabile: ceea ce am fost și suntem, anii și zilele, această clipă, timpul fără povară, adâncă tristețe, ascultă-mă aidoma celui ce-ascultă ploaia, lucește asfaltul umed, aburul se ridică, șerpuiește, noaptea se deschide și mă privește, ești tu și făptura ta de ceață, tu și chipul tău înnoptat, tu și părul tău, fulger blând, treci strada și-mi intri în gând, pași de apă pe pleoape-mi, ascultă-mă aidoma celui ce-ascultă ploaia, asfaltul lucește, treci strada, e ceața rătăcind prin noapte, aidoma celui ce-ascultă ploaia. E noaptea dormind în patul tău, leagăn de valuri al respirației tale, degetele-ți de apă îmi udă fruntea, degetele de flacări îmi ard ochii, degetele tale de aer deschid pleoapele timpului, izvorâri de fantasme și-nvieri, ascultă-mă aidoma celui ce-ascultă ploaia, trec anii și clipele se-ntorc, 144

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 îți auzi pașii în camera alăturată? nu aici sau colo: ascultă-i în alt timp care-i același de-acum, ascultă pașii timpului plăsmuitor de locuri imponderabile și spații, ascultă ploaia curgând pe-acoperiș, noaptea pare mai noapte în dumbravă, și în frunziș s-a cuibărit un fulger, intră-n bătaia vântului grădina leneșă, și umbra ta-nvelește această pagină. Traducere - G. Cristea

Óyeme como quien oye llover

Óyeme como quien oye llover, ni atenta ni distraída, pasos leves, llovizna, agua que es aire, aire que es tiempo, el día no acaba de irse, la noche no llega todavía, figuraciones de la niebla al doblar la esquina, figuraciones del tiempo en el recodo de esta pausa, óyeme como quien oye llover. Sin oírme, oyendo lo que digo con los ojos abiertos hacia adentro, dormida con los cinco sentidos despiertos, llueve, pasos leves, rumor de sílabas, aire y agua, palabras que no pesan: lo que fuimos y somos, los días y los años, este instante, tiempo sin peso, pesadumbre enorme, óyeme como quien oye llover, relumbra el asfalto húmedo, el vaho se levanta y camina, la noche se abre y me mira, eres tú y tu talle de vaho, tú y tu cara de noche, tú y tu pelo, lento relámpago, 145

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC cruzas la calle y entras en mi frente, pasos de agua sobre mis párpados, óyeme como quien oye llover, el asfalto relumbra, tú cruzas la calle, es la niebla errante en la noche, como quien oye llover. Es la noche dormida en tu cama, es el oleaje de tu respiración, tus dedos de agua mojan mi frente, tus dedos de llama queman mis ojos, tus dedos de aire abren los párpados del tiempo, manar de apariciones y resurrecciones, óyeme como quien oye llover, pasan los años, regresan los instantes, ¿oyes tus pasos en el cuarto vecino? no aquí ni allá: los oyes en otro tiempo que es ahora mismo, oye los pasos del tiempo inventor de lugares sin peso ni sitio, oye la lluvia correr por la terraza, la noche ya es más noche en la arboleda, en los follajes ha anidado el rayo, vago jardín a la deriva entra, tu sombra cubre esta página.

Neliniște

Mi-aleargă și-adastă pe frunte ușor prăvălindu-se-n sânge lunecă timpul fără nisip și-n mine sculptează și moare Sunt pâinea flămândei neliniști eu - suflet ce casă nu are, lunecă timpul fără nisip și versul ce-l scriu îl destramă Iubire trecând și tristețe în mine se zbat în mine-odihnesc lunecă timpul fără nisip - un trup de mercur și cenușă

146

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 Scurmă în piept - dar sunt neatins o veșnică piatră de pulberi lunecă timpul fără nisip - o rană ce crește și doare Ziua mi-e scurtă ora - ocean un timp fără mine eu - ruga lunecă timpul fără nisip și-n mine-și înlănțuie fuga Traducere - G. Cristea

Apremio

Corre y se demora en mi frente lenta y se despeña en mi sangre la hora pasa sin pasar y en mí se esculpe y desvanece Yo soy el pan para su hambre yo el corazón que deshabita la hora pasa sin pasar y esto que escribo lo deshace Amor que pasa y pena fija en mí combate en mí reposa la hora pasa sin pasar cuerpo de azogue y de ceniza Cava mi pecho y no me toca piedra perpetua que no pesa la hora pasa sin pasar y es una herida que se encona El día es breve la hora inmensa hora sin mí yo con su pena la hora pasa sin pasar y en mí se fuga y se encadena

147

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC Gabriel Cristea: din Tulcea, licențiat în drept – Universitatea ,,Andrei Șaguna”, din Constanța Membru al site-urilor ,,Însemne culturale” și ,,Poeții Noștri”. Inclus cu trei poeme în Antologia de poezie Labirinturi – ediția 2019. A publicat volumul de versuri Dansul soarelui, la editura Ex Ponto, Constanța, 2021.

Dansul soarelui Zorii mirosind a cetini își desfac căușul nopții și în palma dimineții sângerează bob de aur. Încolțește răsăritul în ținuturi de balaur! Munții umbre își despică prin ponoare și zănoage, când o rază îl vestește: ,,Sfântul Soare, Sfântul Soare!” Toți muntenii-n jur de focuri calcă jarul în picioare, coborându-și negre cușme – vine Domnul! Mutu-și pune masca hâdă, iar fârtații, la opincă, leagă zurgălăi cu ciucuri – curcubeie după ploaie –, înhămați ca șargii cai cu betele sîngerii, iar la gât – măceș-mărgele, arămii. Junii-aduc chiupuri cu apă din cișmele de argint și le sparg în nouă locuri, unde umbre iscodesc. Cu ciomege țintuite, arătând spre Răsăritul, spun descântece de taină: ,,Usturoi-în-patru-foi, brânca-ursului, trifoi, alungați de pe pământ noaptea cu strigoi! Flori cu sânge de smicele, auriu de micșunele, lepădați-ne de ele – Ielele-Frumoasele!” De sub piscuri fierăstraie, Sfântul își arată-n pace câte-o rază, câte-o rază... ,,I-auzi ună,...i-auzi două,...i-auzi tri”, și hora-ncepe cu bătutele domoale – meandre line de izvoare, spulberând scântei din jaruri. Cetere purtate-n vânturi își înalță cânt măiastru; fluiere și tamburine se întrec în iureș aspru. Și nervoasele pâraie, fulgerând printre posade, se revarsă în cascade cercuri, cercuri – respirații sacadate... ,,Uite-așa, uite-așa, iute-așa călușul zboară!” se-aud pașii – zbuciumații – ca un ropot de copite, rotunjind bătrâne brâne și-adâncind poteci solare. Chipul Soarelui se-nalță aninat de buza lumii; 148

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 Cercul horei se-ntețește ca vâltorile nebune: sar pe aer, bat pământul, se amestecă-n culoare și plutesc – albe petale – în descântece păgâne, când șoptite ca un susur, când strigate ca un șuier. Vocile se întretaie cu ecouri răzlețite ce revin din negre-abisuri ,, Unde-i timpul?, unde-i noaptea?, unde-i moartea... moartea... moartea?, se întreabă călușarii lovind bâtele de stânci; Și, căzuți sleiți pe brânci, scormonesc adânc pământul. ,,Uite-aici,... uite-aici,... uite-aici, ba nu i-aici”, murmură cu osteneală, îngropându-și țintuite, timpuri, nopți și zbor de iele. Bradul cetina-și coboară, mângâind țărâna smulsă și-astupând rana ce doare – ca un fiu ce-și țucă muma. Seara iar se înfioară, când balauri ies să zboare, iar călușii – jucăușii – nălucesc prin vii izvoare, prefăcuți în ierburi verzi, tainic să-și sărute huma.

În profunzimi de ape visătoare Înainta spre răsărit o barcă, la orele când ceața era grea, peste întinsul Istrului, de parcă se cuibărise liniștea în ea; Pe un ostrov rogozul se albise și tremura o-aripă prinsă-n vise – o lebădă-nălucă se trezea. Bătrânul și-aprinsese o țigară și-mpovărat de vreme contempla cărarea șerpuită și bizară, ce mâgla-n urma bărcii o umplea; Din grinduri se-auzeau foșnind penumbre – prevestitoare urlete și sumbre, șacali flămânzi cu ochi de peruzea. Iar vâsla tremura, dusă de ceață, pe urmele de nori – misterios! – spre plasele ce prinsa dimineață le-nfiora sub zbor de albatros; Și-o pace așternea dulcea lentoare în profunzimi de ape visătoare, ca ierburi unduind abis vâscos. 149

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Plutea spre răsărit – găsindu-și drumul – pescarul mut, cu albul lui veșmânt; Țigara se stinsese, dară scrumul rămase ca un ciot scos din pământ; Se-mprăștiase negura din soare, iar plasele se zvârcoleau murdare sub brațul legănându-se – înfrânt.

Ninge, mamă, iarăși ninge! Primii fulgi, prin interstiții, cad în lumea virtuală, răscolind toți megabiții într-o școală ireală; Iar copii cu telefoane îi privesc țepeni din lesă; ,,Uite, ninge pe ecrane!” spune-o voce gipiesă. Într-un sat, la o fereastră, o icoană de copilă – ca o pasăre măiastră – stă privind fulgii, umilă; Focu-i înghețat în vatră, candela ușor se stinge, mama are mâini de piatră... ,,Ninge, mamă, iarăși ninge!”

Un pui de păpădie a oftat...

Au devenit casanți ciulinii,-n soare, ca niște zmei de timp mumificați; Zăduful mut se chinuie să-și zboare fantomele de aer și fosfați. E arșiță de se topesc cocorii în zeul plasmei, neîncoronat; O pală a mișcat sprânceana morii și-un pui de păpădie a oftat... Cu tălpi de jar, sărind de pe cărare, scântei de om se răcoresc în lac; Din păpuriș, penumbra zburătoare strecoară fierbințeala – pitpalac!!! Sub sălcii respirând se întețește focarul roșioarelor zglobii; Și bunul vânt strecoară părintește lungi degete prin părul de copii.

150

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Ploaie

Lidia Popa

Ezhil Vendhan, India Traducere în română: Lidia Popa

Venind să vă copleșească pe toți prin ploaie, roşeața rușinii din mine dispare uimitor. Atrăgându-vă într-un mod interesant, cu implicare și intensitate mare, Ating totul tandru, descriindu-te personal frumoasă. Am fost vapori atmosferici care se leagănă ca norii, în serile preferențiale ochii mei privesc la suprafața pământului, Vânturile zeloase sar împărțind cerul, tunetele și fulgerele apar, condensul produce picături grele care cad sub forța gravitațională. Nu am vârstă, este doar un număr, nu reflecta niciodată pentru că sunt întotdeauna tandru. Te ating din nou cu blândețe, simțindu-mă proaspăt fiind curat descurajând nici o dezonoare. Simplu din pământ, care face prezența pe cont propriu înțelegând bine așteptările tale și invitația ta armonioasă. Nu ai putut să nu mă eviți când vin și nu voi dispărea până nu vei fi binevenită. Îmi ating iubirea peste tot sub soare, de noapte, de zi, în orice moment și anotimpurile, nu sunt deranjante. Atingând totul lăsând amprentele mele speciale, să-mi amintesc că te-am bucurat de compania mea plăcută în absență, nimeni nu are astfel de posibilități în tot acest univers. 151

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC Mulți au dragoste pentru mine, uimindu-mi unicitatea această senzație a Soarelui față de mine este precisă, dar întotdeauna întârzie după spectacolul meu, totuși las curcubeu colorat ca suvenir. Neavând limite de bariere indiferent de direcții, să nu vă descurajați niciodată să vizitați orice loc la alegerea mea. Sosiți neinvitați înțelegând așteptările predominante, nu pentru a cere plăți sau premii ci pentru a atrage atenția. Sunt o simfonie poetică miraculoasă de cer și nori, melodie ritmică curgătoare care pătrunde întotdeauna în suflete, Prezența Atotputernicului este invizibilă pentru ochii tulburați, Sunt un înger care vine să usuce lacrimile. Evitați să comparați dimensiunea cantității, dar calitatea și raritatea, toate corpurile de apă sunt mai mari, inclusiv oceanul sărat. Sunt apă ozonată în mod natural, nu am toxine artificiale, gustă-mă, dar mă abțin de la deșeuri, cu excepția altora. Teatrele necesită curățare în spectacole, dar înfrumusețez fiecare centimetru după aparițiile mele. Mângâind pe toată lumea uitând amintirile amare ale trecutului, opus negativităților care mă fac o realitate a prezentului.

Lluvia Ezhil Vendhan, India Traducere în spaniolă: Lidia Popa Viniendo a abrumarlos a todos lloviznando, el sonrojo de vergüenza en mí se va asombrando. Atrayéndote de forma interesante con implicación y gran intensidad, Toco a todos tiernamente haciéndote hermosa personalmente. He sido vapor atmosférico que se balancea como nubes, en las tardes preferenciales mis ojos miran la superficie de la tierra, Vientos fervorosos saltan dividiendo los cielos, surgen truenos y relámpagos, La condensación produce gotas pesadas que caen bajo la fuerza gravitacional. No tengo edad, es solo un número nunca reflexiono porque siempre soy tierno. Te toco suavemente de nuevo sintiéndote fresco siendo prístina sin desanimar la deshonra. Sencillo con los pies en la tierra que solo hace presencia, 152

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 comprendiendo bien tu expectativa y tu armoniosa invitación. No pudiste evitar evitarme cuando venga y no desapareceré hasta que seas bienvenido. Toco a mi amante en todas partes bajo el sol día noche a cualquier hora y estaciones sin molestias. Tocándolo todo dejando mis marcas especiales recordar haber disfrutado de mi agradable compañía en ausencia, nadie tiene tales posibilidades en todo este universo. Muchos me tienen amor, asombrosa mi unicidad esta sensación del sol hacia mí es precisa pero siempre un rezagado después de mi actuación sin embargo te dejo el arcoíris de colores como recuerdo. No tener límites de barreras independientemente de las direcciones, nunca me desanime de visitar cualquier lugar de mi elección. Llegue sin ser invitado comprendiendo la expectativa prevaleciente, no para exigir pagos o premios, sino para llamar la atención. Soy una sinfonía poética milagrosa de cielo y nubes, fluida melodía rítmica que siempre penetra en las almas, La presencia del Todopoderoso es invisible a los ojos turbados, Soy un ángel que viene a secar las lágrimas. Evite comparar el tamaño de la cantidad, pero la calidad y la rareza, todos los cuerpos de agua son más grandes, incluido el océano salado. Soy agua ozonizada de forma natural, sin toxinas artificiales, pruébame pero evito el desperdicio excepto los demás. Los teatros requieren limpieza en espectáculos, pero embellezco cada centímetro después de mis apariciones. Consolando a todos olvidando amargos recuerdos del pasado, opuesto a las negatividades que me hacen una realidad del presente.

Cine va deschide lanțul conștiinței? Shakil Kalam, Bangladesh Traducere în română: Lidia Popa El trimite vântul, poartă norii Apoi răspândește norii pe cer așa cum dorește El Și straturi după alte straturi. Asta vedem. A plouat din cer. Cu acea apă germinăm toate plantele; Din eternitate ies frunze verzi, din ea obținem boabe. 153

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC Scoate mugurii atârnați din vârful palmei de curmale și creează grădini de măsline, rodii și struguri. Una este plină de asemănări și diferențe cu cealaltă. Când este fructuos și matur, vedem depozitul de cunoștințe în el. Primim apă proaspătă din ploaie, pășunăm din plante. El a adaptat natura la viața umană, El a făcut pământul locuibil și echilibrat. Plantele sunt principala sursă de supraviețuire a omului. Focul este un element important al civilizației umane; Aprinde focul din aceşti copaci verzi. Omul și plantele sunt complementare vieții Mai mult, plantele influențează mediul și biodiversitatea; Îndepărtăm astfel de copaci și păduri necesare prin tăiere. Nu ne gândim la lumea locuibilă; Mișcarea socială de împădurire și conștiința oamenilor. Vai, omule! Cine va deschide lanțul ușii închise a conștiinței?

Cine va deschide lanțul conștiinței? Shakil Kalam, Bangladesh Traducere în spaniolă: Lidia Popa ¿Quién abrirá la cadena de la conciencia? Shakil Kalam, Bangladesh Traducción al español: Lidia Popa Envía el viento, trae las nubes Luego extiende las nubes en el cielo como Él desee. Y capa tras capa. Esto es lo que vemos. Llovió lluvia del cielo. Con esa agua hacemos brotar todas las plantas; De la eternidad salen hojas verdes, de ellas obtenemos granos. Saca los cogollos que cuelgan de la parte superior de la palmera datilera y crea jardines de olivos, granados y uvas. Uno está lleno de similitudes y diferencias con el otro. Cuando es fructífero y maduro, vemos la reserva de conocimiento en él. Obtenemos agua dulce de la lluvia, obtenemos pastos de las plantas. Adaptó la naturaleza a la vida humana, Hizo que la tierra fuera habitable y equilibrada. Las plantas son la principal fuente de supervivencia humana. El fuego es un elemento importante de la civilización humana; Enciende el fuego de estos árboles verdes. El hombre y las plantas son complementarios a la vida. Además, las plantas influyen en el medio ambiente y la biodiversidad; 154

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 Estamos talando árboles y bosques muy necesarios mediante la tala. No pensamos en el mundo habitable; El movimiento social forestal y la conciencia del pueblo. ¡Ay, hombre! ¿Quién abrirá la cadena de la puerta cerrada de la conciencia?

Neiluziile întoarcerii

POEZIE, TRADUCERE: Lidia Popa

Crez Nu mai aștept apa care să spele păcatele, Nici fluviul ce își bolborosește caznele Printre crăpăturile sângerii ale zidului plângerii. Zidul e doar stavilă timpului răstignit, Știi că de cealaltă parte începutul e un punct, Acel punct diferență lângă virgula răsăritului. Nu te-am crezut când mi-ai spus să aștept Înflorirea versului în sonetele deșertăciunilor, Pipăindu-mi gândul ca pe o oază de albastru. Nu eram cretina ce-și făcea rondul de Infern, Doar o petală ce ți-ai fi dorit s-o strivești Sub pilastrul de Manole. Doar că am zburat... Unde gândul nemărginirii nu ar fi ajuns, Dacă nu aș fi fost ceea ce sunt astăzi O Ană zidită pentru izbăvirea lupului. În altarul credinței, Limba-i o comoară Ce-mi va îndestula noaptea neființei.

155

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Credo Ya no espero el agua que lave los pecados, Ni el río que murmura la crucifixión Entre las sangrientas grietas del muro de los lamentos. El muro es solo el final del tiempo crucificado Sabes que del otro lado el principio es un punto, Ese punto diferente cerca de la coma de Levante. No te creí cuando dijiste espera El florecimiento del verso en los sonetos del desierto, Tocando mis pensamientos como un oasis de azul. No fui un idiota que se turnaba en el Infierno, Solo un pétalo que pensaste que estabas apretando Bajo el pilar de Manole. Excepto que volé... Donde el pensamiento de la eternidad no hubiera llegado, Si no fuera quien soy hoy Una Anna amurallada para la absolución del lobo. En el altar del credo, el idioma es un tesoro Eso me bastará en la noche de la inmaterialidad.

Un eșec sau un hatâr la pârleazul zilei peste mare Priveam cum verdele pălea prin ochiuri de piatră. Așteptam soarele dar nu a mai venit. S-a pitulit. Bărcile își vânturau pânzele albe pe linia orizontului. Semănau cu Pasărea Măiastră a lui Brâncuși sfidând cerul cu un sărut desprins ca un chiot din respirul mării printre buze de spumă. Cuvinte. Nu m-am chinuit să înțeleg, îmi era de ajuns o privire. Nu m-aș pune cu dojeneala pe același cântar. Albastrul este prea sincer. Oglindă de cer. Mă opresc și absorb din alfabetul uniunii un a grav de păcat, așteptând într-un cerc doar răgazul luminii de a exploata gânduri. Aș fi descris încă nume din apogeu dacă nu m-ai fi oprit. 156

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 Dar a fost mai bine așa. Voi respira un sfârșit naiv de putred și vulgar de înghițit ca zațul de cafea. Surâd. Am învățat că doi plus doi fac doisprezece, când vrei. Ceea ce nu este prea puțin pentru acest altoi de catarguri, De soiuri diverse ca geamandurile. Rărunchii iar s-au poticnit.

Un fracaso o un revés en el calor del día sobre el mar Observé cómo el verde se desvanecía a través de la piedra. Estaba esperando el sol pero no vino. Él se rió entre dientes. Los barcos agitaban sus velas blancas en el horizonte. Se parecían al Pájaro maestro de Brâncuși desafiando el cielo con un beso como un cachorro del soplo del mar entre los labios de la espuma. Palabras. No me molesté en entender, una mirada fue suficiente. No regañaría a la misma escala. El azul es demasiado sincero. Espejo del cielo. Me detengo y absorbo del alfabeto de la unión un pecado grave, esperando en un círculo sólo el respiro de la luz para explotar los pensamientos. Todavía describiría nombres del apogeo si no me hubieras detenido. Pero era mejor así. Respiraré un final ingenuo podrido y vulgar para tragar como posos de café. Yo sonrío. Aprendí que dos más dos son doce, cuando quieras. Lo cual no es poco para este injerto de mástil, De diversas variedades como boyas. Los cascos volvieron a tropezar.

157

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Paul Gabor Am urmărit-o o vreme. Eram curios să știu cum privește clădirile, dacă vrea să se cațăre sau, dimpotrivă, să se lase strivită de ele. Am vrut să știu pe unde se ascunde, din ce unghiuri vede lumea, cum se mișcă prin orașele pe care le vizitează și de ce caută să scrie despre oameni. Îmi plac astfel de exemplare. Sunt ființe fierbinți, victime ideale ale combustiilor spontane. Personaje vii, ard pe placul meu. O văd și îmi amintește de Jeanne Balibar în Trois ponts sur la rivière, dar femeia despre care povestesc nu se mișcă; nu am ocazia să o văd cum udă plantele sau cum își toarnă cafeaua la prima oră a dimineții, nu o pot auzi nici măcar vorbind la telefon. Femeile – am fost convins mereu de acest lucru – se „dezbracă” complet atunci când vorbesc la telefon cu cineva și sunt sigure că nu le observă nimeni. Acum o ghicesc doar din poze, văzând-o cum mângâie genunchii unui prinț din Budapesta prins într-o statuie fistichie de bronz sau ferindu-se de soarele Egiptului, lângă piramide. Îi voi face cadou un hamac colorat, din pânză imprimată cu scoici și roșii coapte. Să-l agațe între Kefren și Mikerinos, acolo, lângă crocodilii hămesiți ai Nilului, prins bine de vârfurile geometrice ale monumentelor funerare. Visez des că mă pot bălăngăni printre faraoni și cadâne cu pielea unsă cu creme parfumate, printre sâni cu arome de portocală amară și umeri lucioși cu gust de nucșoară de Fayun. Dar de fiecare dată 158

mi s-a poticnit transatlanticul și a șchiopătat perfid, m-a lăsat de izbeliște când visele îmi erau în toi și luptam din răsputeri să aduc zâmbetul final pe buzele sclavelor. Acum nu o mai urmăresc. Nu mai am timp, s-au transformat plăcerile în bitum și mi-e greu să mai deschid ferestrele în plină noapte. Păsările trec doar ca să mă salute în grabă și pleacă mai departe. Vreau să fiu ce am fost dintotdeauna: un înfometat cronic, îmi place să zdrobesc în dinți florile uscate, să le trag și ultima picătură de sevă și să împrăștii, în cele din urmă, deșerturi peste planetă. Femeia aceea fierbinte... Sper să-i placă hamacul. Și să nu se întrebe niciodată cum arăt. Sunt doar un trecător din tablă pe care va cădea ploaia lui octombrie. („Octombrie din tablă”, vol. Negustorul de pipe – Ed. Herg Benet, 2018)

Râdeai în hohote. Mai știi? Desenai cu mâinile hectare de nori uriași ce plângeau de undeva, de sus, inundându-ți curtea. Se rostogoleau primele valuri răcoroase către casă. Masa, băncile, trupurile copacilor, paharele de pe prispă, erau toate calde. Se abureau ferestrele. Doar ele. Casa începuse să semene cu o fată acoperită la ochi, lăsată singură, goală, în mijlocul pădurii. Se așeza bruma pe dinăuntru. „Ale cui sunt

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 degetele care scriu pe geamuri?”, te întrebam. Nu ai răspuns niciodată, și asta mă înverșuna. Căutam să descifrez cuvintele, silabiseam, legam virgulele între ele și tot nu îmi ieșea nimic. Hârtiile tale nescrise m-au crispat mereu. Cele pe care le citeam la lanternă mă dureau fizic. Înfigeau stări ascuțite, îmi înfășurau tenebre în jurul umerilor. Se vedeau valurile imense prin hăul din perete: creste albe bătute până la refuz cu telul, alge fosforescente se împingeau unele pe altele ca să ne acopere, încărcate de spumă și de nisip. Loveau în pereții casei, gata să-i dărâme și să se urce pe noi. Se pregăteau să ne călărească pentru a ne băga în gură pumnul violent al tăcerii submarine. Era marea dincolo, dornică să ne domine. Să devenim mici, așa cum merităm să fim. Să ne supunem orbește. Mugea și ne cerea să capitulăm în fața albastrului său imbatabil. Am înțeles într-un final originea sunetelor acelea înfiorătoare din spatele picturii. Și de ce numai la tine în curte puteam mirosi ierburile marine. Pentru prima dată am văzut delfinii în realitate. Strălucitori, maiestuoși, cete de lorzi ai oceanului, indispuși să comunice cu noi. Ne priveau cum stăm, speriați, cu brațele pe pervaz, muți de uimire. Săreau peste luciul apei, încovrigați de fericire, plesnind libertatea cu cozile. Am reușit să aud crâmpeie. Unul dintre ei îmi povestea că ești bine și că ar trebui să mă liniștesc. Noaptea aceea a trecut greu, iar eu am aflat că nu suntem pești. Nu putem fi, e imposibil. Rămânem doar niște bieți oameni legați cu sfori de încăperi, de sentimente și de speranțe. („Noaptea în care am aflat că nu suntem pești”, vol. Negustorul de pipe – Ed. Herg Benet, 2018) Visez că am rămas cu caninii înfipți în umărul tău. Pentru mine, pentru furiile mele, e o simfonie de migrene, o cascadă de cioburi care mi se varsă în cap pe de-a-ntregul. Nu am barcă, nici colac de salvare pentru a ieși din cercul acesta. Ți-am dat jos cămașa și mușcam în neștire, sacadat. Aritmetic. Ai urme de dinți peste tot. Din răzbunare, cred. Adulmecam de sus în jos, din claviculă până-n cot, mușcam cu atacuri seci și rapide. Îmi plăcea cum sună în gol, a os pe os.

Am rupt destul până când am reușit să curăț totul de pe braț, am pus nervii deoparte pentru mâine. Sunt calzi și elastici, îmi plac, cred că i-aș putea folosi pentru a-mi întinde rufele pe ei. Îi las să se usuce puțin, sunt numai buni pentru corzi de arc și pentru o tragere de noapte. Mă așteaptă savanele și căprioarele pentru o vânătoare rapidă. Trec printr-o perioadă extrem de proastă, mă vânzolesc și vreau să ucid salamandrele care mă tot urmăresc în pat. Le aud sub pernă cum râd de mine. Nu eram vinovat nici aseară, nici dimineață, de aceea nu pot să înțeleg ce doreau de la mine. Abia acum, după o cană de cafea și după ce am muncit ore întregi, am izolat un cubitus. Îmi place cum arată. E lung, alb, ca un stilet regesc pe care l-am sărutat zile și nopți. Îl trăgeam către mine când tu nu mă lăsai să mă apropii și îi puneam întrebări: cum ești, cum te comporți fără lumină, vrei oare să te lași condusă în întuneric? De multe ori nu-mi răspundea, era prea ocupat să te asculte orbește și mă lăsa singur, cu norii din minte pe care nu am putut nici în seara asta să-i îndepărtez. („Anatomie erotică”, vol. Negustorul de pipe – Ed. Herg Benet, 2018) Încerc să desenez săbii japoneze de luptă. Vreau să am măcar una la îndemână atunci când ușa mi se va deschide violent, în miez de noapte. Să fie lungi, tăioase, elegante, îmi doresc să semene cu lujerii de crizantemă din grădinile șintoiste. Una peste alta, nu se știe niciodată când voi avea nevoie de un harakiri de calitate. Îmi plac cele peste care alunecă mâna și există posibilitatea să îți distrugi degetele dintr-o singură mișcare. Arme care nu anunță. Arme care nimicesc pur și simplu, e rolul lor să taie dintr-un singur gest. Visez iarăși ființa cu părul negru care mă zdruncină în somn, trage de mine din toate părțile, îmi pârâie falangele, zgârciul urechilor, îmi rupe hainele, deschide ferestrele, aprinde luminile prin casă și vorbește în șoaptă. Dar nu e acel susur care te face curios, precaut, ci un ton amenințător, care mă îngheață și mă blochează în pat. Îmi trag pătura peste cap și recit versuri în malgașă. Mestec silabe, le zdrobesc între dinți în ideea că șuieratul va înceta să-mi mai macine 159

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC nervii. O aud în cealaltă cameră. O și zăresc în oglindă. Are picioarele lungi. Drepte, ca lianele Amazonului. Și-a ridicat o secundă rochia pentru a se șterge pe mâini și i-am văzut genunchii. Erau uzi. Străluceau în întuneric. Rotula ei transpirată mi s-a întipărit în minte și m-am refugiat din nou în lirica exotică cu care începusem să mă apăr. Nu o înțeleg. Ce vrea de la mine? Și-a făcut un obicei din a-mi pătrunde în casă. Îmi devastează liniștea, somnul, mă supune unor interogatorii insalubre, fără sens. Aseară, de exemplu, voia să știe unde ascund stetoscopul cu care ascult oamenii care trec prin viața mea. M-a întrebat unde s-au născut, cum i-am cunoscut, dacă știu câte straturi aveau ovulele din care au venit pe lume, și multe alte asemenea aberații. Am auzit-o cum a umplut ibricul cu apă și și-a făcut cafea. Cafea în plină noapte. Cu boabele mele, cu apa mea. În casă la mine. Nu am avut curaj să mă ridic din pat. I-am privit în liniște mișcările. Cu timpul, am devenit prieteni. Am reușit chiar să facem schimb de confesiuni pe care cu greu le-aș fi eliberat în fața altcuiva. Mă simt tolerat. Cred că are nevoie de mine doar atunci când vrea să plângă. Sunt o victimă flămândă de triborduri, la fel și ea. Mă simt o cochilie găzduită, în grămadă, pierdută iremediabil în mulțimea celor seci. M-am întors cu spatele, am așteptat să se lipească de mine și i-am spus că e mult mai frumoasă când nu se furișează pe geam. („Năluca cu picioare lungi”, vol. Negustorul de pipe – Ed. Herg Benet, 2018) Am reușit în cele din urmă să o cumpăr. Era visul meu, cușca mea în care doream să mă ascund de lume și să o pot vedea doar printre jaluzele. Pe fostul proprietar l-am tatonat mai mult de un an de zile. L-am convins greu să o vândă. Un pescar bătrân, care se retrage acum printre nepoți, la oraș. Este așa cum mi-am dorit-o mereu: cățărată pe stâncă, mică, albă, cu un etaj, se intră în casă direct din stradă, briza doarme pe clanța ușii, iar marea o văd de la geam, la numai zece metri în fața mea. Ne desparte doar o străduță pietruită, îngustă, extrem de înclinată, pe care se urcă spre fortăreața din zona medievală a satului. Aroma de alge în saramură a valurilor 160

intră prin pereți și mă acoperă. Cred că doar la iarnă voi simți nevoia unor pături. La început, câteva săptămâni, am bătut micile străzi în toate direcțiile pentru a-mi cunoaște vecinii. Am nevoie să știu pulsul celor care mă-nconjoară, să aflu câte ceva despre energia celor din jurul meu: un pictor pe sticlă și faianță, un fotograf ieșit la pensie care și astăzi își usucă pozele agățându-le în cârlige, o familie de suedezi ce lucrează în piele genți și șnururi pe care înșiră bile colorate și scoici, Julio – proprietarul barului în care beau la prânz o bere însoțită de măsline umplute cu lămâie și ardei iuți – și o croitoreasă care leagă și lipește evantaie doar pentru turiști. Sirenele umblă mai mult dezbrăcate în ultimii ani, iar biata femeie nu mai are comenzi de rochii. Suntem relativ puțini în zona asta pentru că nu se poate ajunge cu mașina. Doar cu bicicletele sau cu niște motorete care au în spate remorci minuscule. Cu ele se face aprovizionarea micilor negoțuri de pe aici. Le aud dimineața când urcă pline cu pește, apă minerală, bere, legume și fructe. Produc un zumzet asemănător cu cârâitorile alea din lemn cu care se alungă ciorile din lan. În apropiere este și un parc în care vin bătrânii să joace petanca, o competiție molcomă în care participanții aruncă cu bile metalice la distanță pentru a le situa cât mai aproape de boliche – o sferă mai mică, tot din metal. Câștigă bila care se apropie cel mai mult de țintă. Jocul poate dura ore întregi. Bilele se lovesc între ele cu pocnituri seci, pe care le aud din casă. E zgomotul lumilor, al poveștilor vechi care se întâlnesc la ceas de seară și se contrazic de fiecare dată. M-am obișnuit cu el, acum îmi place să aud loviturile și să primesc în cameră fumul țigărilor de foi pe care le fumează pensionarii. Pe dinafară e albă. Albul acela orbitor care îți lovește fundul ochilor până-l amețește. Mă duc deseori pe mal și o privesc. E ca un drog impecabil, imposibil de alterat. Imposibil să fie maculată de ploaie sau de orice altceva. Iar ferestrelor le-am rezervat culoarea albastră, intensă și șocant de întrebătoare de la distanță. Vreau să-mi văd casa și pe întuneric, chiar dacă se vor stinge vreodată toate luminile străzii și nu vor mai ajunge la mine nici măcar pâlpâirile de acolo, din cer. Vreau un magnet care să mă tragă în interiorul

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 său în orice condiții. Pe dinăuntru am pus bârne de lemn pe pereți și pe tavan. Îmi place să mă pierd în pădurea domestică pe care mi-am construit-o cu propriile mâini. De obicei scriu la etaj, după ce lumea se liniștește, și nu aud decât valurile care vin să se spargă sub geamuri. Scriu cu atenție, privesc fiecare tastă cu îngrijorare înainte de a-mi pune degetul pe ea. Mi-am cumpărat un set de leduri noi pentru veioza care mă însoțește noaptea. Alternez. Am lumină caldă când vine toamna și schimb cu tonuri albe, reci, când apar căldurile verii. Urăsc luminile din plafon, urăsc industria lustrelor și a lampadarelor care atârnă ostentativ, le-am scos pe toate din uz și le-am dus la container. Acum am lămpi ascunse printre bârne. Bat din palme și se aprind, e foarte simplu. E ciudat să fii privit în permanență de cineva de sus, să ai o rețea de cabluri deasupra capului care te poate inhiba oricând. O pisică de plastic, luată dintr-un bazar chinezesc, îmi face cu mâna dintre cărțile de pe raft. I-am cumpărat și ei baterii noi. Unii afirmă că aduce noroc în casă. I-aș contrazice, dar nu am timp, nici chef de discuții inutile. Un vecin mi-a vopsit-o în negru și i-a lăsat doar ochii deschiși. Albaștri. Mă privește tristă, după ce voi termina pagina asta am s-o-ntreb ce o nemulțumește. De când m-am mutat aici mi-am schimbat radical somnul. Mă culc foarte târziu, îmi petrec nopțile citind și scriind, mă trezesc foarte devreme pentru a prinde răsăritul soarelui și mă culc la loc după ce beau o cană cu cafea. Așa funcționez acum. Mi-e teamă să înțeleg de ce. Nu am timp să caut explicații. Nopțile în care delfinii cu spinări galbene îmi vin sub fereastră sunt cele mai frumoase. Își ridică boturile din apă și îmi aruncă cu resturi de corali în geam. Mă simt curtat. E ca-n tinerețe, când fluieram sub geamul fetei pe care voiam s-o scot la film și trebuia să mă ascund de părinții ei. De Carlota m-am îndrăgostit nebunește atunci când mi-a trimis o fotografie pe mail. Am iubit-o din prima secundă. Vorbeam rar, eram la mare distanță unul de celălalt. Atlanticul se pusese între noi și nu avea de gând să plece nicăieri. Au trecut câțiva ani, am schimbat mii de mesaje și am hotărât împreună că va veni aici. Odată... Nu știam când se va întâmpla, nu știam ziua, anul, eram pierduți amândoi printre

planuri și îndoieli. Dar am cunoscut-o aseară. A venit, în sfârșit. Ne-am întâlnit pe banca din parcul cu bile metalice. Ții minte, Carlota? Era frig. Aveai pe umeri un șal subțire care cădea des. Te-ai așezat lângă mine și nu te puteam privi în ochi, mă uitam la pescărușii care zburau printre antene și turle. Într-un târziu, mi-am făcut curaj și ți-am ridicat șalul pe umeri. A căzut din nou. Și din nou ți l-am ridicat. Îmi plăcea să te ating din greșeală. Și să mă joc cu părul care îți acoperea ochii. Aș fi vrut să sufle mai tare pentru ca eu să-mi pot plimba degetele pe gâtul tău, dar vântul nu ținea nici el cu mine. Cred că se pusese de partea ta, se predase și el fără să pună condiții. Nemernicul de Pessoa spunea la un moment dat, într-unul din pasajele sale delirante, că Tot ce-am posedat eu vreodată seamănă cu acest vast cer, același într-un mod cât se poate de schimbător, zdrențe ale neantului scăldându-se într-o lumină îndepărtată, fragmente de falsă viață pe care moartea le tighelește din depărtare cu marginile de aur ale tristului ei surâs de adevăr indivizibil. Tot ceea ce am posedat vreodată, da, se rezumă la faptul că nu am știut să caut, senior feudal al unor mlaștini crepusculare, vag principe al unei cetăți cu morminte goale. Și nu pot decât să-l detest. Pentru că m-a trezit de multe ori din visele mele încărcate de utopie, de dragoste pe care nu am putut să o duc până la capăt și de nevinovată exaltare. Mi se oprise inima în loc. Pentru că, la naiba, e un organ prost, ca toate celelalte. Nu împrăștie doar sânge și energie în corp, ci și sentimente și emoții pe care nu le poți controla, care te-nvăluie și te strâng de cap ca un clește ce mușcă furibund dintr-un cui bolnăvicios. Ne-am ridicat de pe bancă și am intrat în casă. Te-ai cuibărit în fotoliu, șalul l-ai aruncat pe pat și ți-ai întins picioarele învelite în dresuri negre. Din acel moment îmi amintesc doar rămășițe, frânturi de discuție despre nimicuri, despre roșiile pe care le crești în cameră, îmi aduc vag aminte că am deschis o sticlă cu vin și am băut-o amândoi ca pe apă. Îmi controlam gesturile pentru că nu voiam să te sperii. Nu aș fi vrut să fugi înapoi, peste ocean, din prima seară. Te-ai relaxat. Și eu mă mai liniștisem. M-ai lăsat să mă apropii de tine și să-ți iau mâinile într-ale mele, să-ți ating venele 161

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC în lung și să-mi umplu plămânii cu mirosul tău. Ți-am desenat cu palmele zeci de linii pe picioare și am simțit ce-nseamnă să iei foc pe dinăuntru și să nu ai la-ndemână ceva cu care să-l poți stinge. Eram prins în ambuscadă, gândurile-mi deveniseră amorfe, își încetiniseră brusc felul în care-mi apăreau în interiorul țestei. Cum să fi procedat? Orice milimetru depășit te-ar fi ridicat brusc din fotoliu și ai fi plecat fără să te uiți înapoi. Ursulețul lui Freud, despre care detractorii spun că-l chinuia cu bestialitate pe neurolog în timp ce dormea – nici astăzi nu m-am convins dacă era sau nu de pluș – m-a călcat de mii de ori în picioare în noaptea aceea. Iar tu, Carlota, zâmbeai și-mi povesteai despre nefericirile prietenelor tale, în timp ce eu respiram aerul pe care porii tăi îl lăsau să circule prin cameră. Citesc cu voce tare ce scriu acum și-mi intră în nări căldura degajată de coapsele tale ascunse în penumbra camerei mele. M-au trezit delfinii cu spinările galbene. Veniseră să-mi spună că ai plecat și că i-ai salutat din vârful buzelor înainte de a te urca în taxi. Să știi că și ei te iubesc, Carlota. Și ei, și eu, și măslinele din barul lui Julio. Am deschis fereastra, albastră ca neputința mea dintotdeauna, și te aștept să reapari. Am vorbit și cu croitoreasa pentru o rochie de mireasă... („Azul”, vol. Rapel – Ed. Herg Benet, 2019)

Contururile ar trebui să fie în pericol de extincție, să nu li se mai permită culoarea neagră, să nu mai poată înconjura nimic. Pentru că strîng totul între liniile lor și asasinează formele. Ucid veșniciile ostenite care vor să-și doarmă somnul odihnitor, sugrumă ființele și luminile gălbui înfierbîntate lent de canicula intrată pe sub geam. Copacii fără contur ar cădea imediat la pămînt, s-ar lăți, ar fi doar crengi care se lipesc inexorabil de pietre, florile s-ar goli deodată și s-ar topi printre ierburi, iar eu m-aș îmbăta din nou, aș sta toată noaptea cu o sticlă de whisky pe un scaun fără picioare și aș îngăima ode către jumătatea de lună plină. Mi-au transmis de la bancă, azi-dimineață, că pot să-mi cumpăr coliba în care stau de treisprezece ani. În sfîrșit, pot să-mi pun geamuri groase, plase de țînțari, și să-mi 162

aduc patul în camera mare, aici, unde apusurile de soare sînt splendide. Am să descărnez contururile, lucrurile din jurul meu nu vor mai avea forme. Le voi pune pe pereți, așa, tălîmbe, atîrnînd într-o doară, ca ceasurile cu aspect de moluscă ale lui Dali. Am terminat de fumat o pipă. Una veche, din măslin prost și subțire. Azi s-a încălzit cam tare și s-a format la fund o zeamă scîrboasă, un amestec de zoaie și gudron dulce. Trăgeam pe limbă cînd eram începător. Nu-ți trece gustul nici dacă te speli cu trei Dunări și o basculantă cu drajeuri de mentă. O șterg pe dinăuntru cu șervețelul de hîrtie și o pun la răcit. În picioare, dreaptă, să sufere pînă mîine. Cîteva pete de rugină de pe balustradă rîd la mine. Are nevastă-mea niște ojă, dar nu vreau să pictez în alb-bălțat. Îmi trebuie un gard mic de lemn, miar plăcea să-l pun pe balcon, să-mi dea senzația că mă pot ascunde într-o mică pădure, la al patrulea etaj. A venit mașina cu butoaie de bere proaspătă. Voi coborî la Roni să beau o halbă. Înghit ultima gură de cafea. Văd mișcare la blocul din față, tot la etajul al patrulea. De mai mult de două săptămîni totul este încremenit, doar un prosop portocaliu flutura pe un suport. Și atît. Au revenit vecinii din concediu, se mișcă din nou geamurile, perdelele. Puștoaica lor e frumoasă foc. O știu de cînd era cît un dop. Maică-sa fumează des, sudează țigară de la țigară. Ne și salutăm cîteodată cu brichetele aprinse, ca la concertele rock. Nu știu cît de sănătos este să realizezi dintr-odată că ajungi într-un loc anume și nu mai ai cum să înaintezi, te oprești năuc, privești înainte, înapoi, în părți, în sus, vezi doar că-n jos ar fi o opțiune și trebuie să sapi pentru a-ți face drum. Te cuprinde disperarea, auzi cum intră-n tine moroii lui Sorescu și cauți imediat o funie de usturoi și un țăruș ascuțit cu care să-ți faci treaba. Să ți-l înfigi adînc și să rîzi cu limba scoasă. Lucrurile se termină, pierd din dimensiuni, din culoare, din luminozitate, deschizi uși și ferestre, dar aerul nu mai circulă, urcușul se-ntoarce și aluneci pe el de-a-ndoaselea. Ca pe o sanie pe care a apucat-o nebunia în plină noapte, nu o poți controla și fuge în toate părțile, îți rupe picioarele și sîngerezi după ce te freci cu fața de gheață în încercarea de a scăpa viu din ghearele ei reci. După toate astea apare perete-

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 le. Îl vezi cînd deschizi ochii: imaculat, imens, enervant de alb și de solid, gata să-ți care pumni. Să te împingă înapoi ca pe un deșeu care începe să miroasă a stătut. Dar tu vrei să înaintezi, să mergi mai departe. Unde? Unde mai departe? Umblam prin pădure, mai erau cîteva zile pînă-n Crăciun. Era noapte, un frig amețitor, crengile parcă erau din sticlă, iar eu auzeam numai lupi în jur. Asta percepeam. Nu cred că erau lupi, pur și simplu urlau doar în capul meu. Gîtlejuri de animal hămesit. Coborîsem din greșeală din autobuz cu o stație înainte. Aveam nouă ani, mergeam în vacanță la bunici. Ai mei m-au trimis înainte, nu știu nici azi de ce. Din locul în care coborîsem pînă în satul bunicilor mei erau cam patru kilometri. O întreagă odisee pentru un puști. Niciodată nu mi-a fost mai frică. Cursa a ajuns la destinație pe la opt seara și șoferul le-a zis alor mei că un băiețaș coborîse cu un sat înainte. Nu erau telefoane mobile, nici mașini disponibile la acea oră. Ei înnebuniseră, eu eram îngrozit în mijlocul pădurii. Am continuat să merg, instinctiv, pe mijlocul drumului. Întunericul putea fi tăiat în cuburi, atît de negru era. Îmi înghețaseră mîinile, nu știam să estimez distanțele, timpii de mers, nu puteam să evaluez absolut nimic. Dar mergeam înainte, ceva îmi spunea că trebuie să ajung autobuzul din urmă. Pe la unsprezece noaptea am intrat în sat, se zărea lumina de pe stîlpul din fața primăriei. Lătrau cîinii, am ajuns pe bîjbîite și am sărit gardul. Ușa era deschisă. Am intrat, m-am așezat pe pat, iar căldura lemnelor din sobă m-a adormit imediat. Nu am să uit niciodată fețele bătrînilor cînd m-am trezit dimineață. Mă căutaseră toată noaptea prin pădure împreună cu vecinii din sat. Orbirea mea e problematică. Aș fi vrut să fie veselă, optimistă, dar îmi creează probleme grave. Mai întîi trebuie să recunosc că nu-mi place deloc să fiu orb doar pe jumătate. Preferam negrul intens, noaptea aceea lungă și complicată despre care au scris și alții înaintea mea, dar mie mi s-a dat un gălbui care nu mai aduce a solitudine, nu știe să mă ferească. Dimpotrivă, printre gene îmi intră încă lumină, văd podurile pariziene, lacătele agățate, cheițele aruncate-n Sena, mă-nțeapă sulurile fluorescente care vin dinspre turnul lui Eiffel și văd boabele de nisip care

mi se așază pe față. Mîngîierea de pe umăr are greutatea unei menghine, mă străduiesc să văd dacă mîna e-nvăluită în mănușă sau nu. Simt mîna și pe obraz, am speranțe. Degeaba, motanul urlă chiar acum pe hol. Vrea apă proaspătă din bideu, așa l-am obișnuit. Un terorist cu blană care și-a construit imperiul la mine-n casă. Lumina aceea gălbuie prinde curaj și îmi povestește că afară, la doar cîteva ore de avion, se află un munte din vîrful căruia cineva aruncă globuri pline cu șampanie. Teroristul urlă și mai tare, trebuie să termin de scris. Nu e niciodată prea tîrziu ca să vorbim despre clarviziune. Am glumit cu orbirea, dar nu mi-a fost acceptat umorul. Ciudat. M-am trezit astăzi mai tîrziu ca de obicei, după ce am stat pînă la trei dimineață cu ochii într-o carte. Nu reușeam să-mi concentrez privirea într-un punct, vedeam ca prin ceață. Lumina care a intrat cînd am ridicat storurile m-a deranjat cumplit. M-am spălat cu apă rece, am ieșit la aer, mi-am relaxat ochii privind minute în șir către orizont. Așteptam să se calmeze, să-și revină. Degeaba, a durat cîteva ore bune pînă cînd am început să văd clar. Am coborît la Sonia, chinezoaica cu barul. Un sandviș (am stabilit dacă e sandwich, sanviș, senviș sau sanvici?) cu jamon și o cafea cu lapte. Am putut doar să bănuiesc că zahărul brun curge din plic în ceașcă, nu l-am văzut. În spatele meu sînt două păcănele. Nu vine nimeni dimineața, de aceea e locul meu favorit. Observ fiecare mișcare din bar. Astăzi, ca un făcut, un puști a venit și a introdus cîțiva bănuți în mașinăria care a început să cînte și să producă jocuri de culori. Nu știu de ce, prin ce raționament idiot, am avut convingerea că vrea să-mi înfigă un cuțit în spate. M-am întors și i-am studiat mișcările, m-am uitat în locurile unde ar fi putut să ascundă cuțitul. Nu s-a întîmplat nimic, doar mintea mea a luat-o razna. Nu am nimic în comun. Cu nimeni, cu nimic. Niciodată. Nici nu prea am lucruri de împărțit și cred că este un detaliu care îmi place din ce în ce mai mult. Mă amețește gîndul plecării spre nicăieri, strînsul bagajelor dintr-odată, la miezul nopții, atunci cînd trenurile se odihnesc pe șinele care știu și ele c-ar fi bine să se-ntîlnească. Mă dezgustă cei care numără anii. Cred că sînt obsedați, creierul lor se opintește într-un abac fără 163

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC bile, există în acei oameni o ostilitate fabuloasă, incredibil de solidă, care mă sperie. Observ evoluția unui om căruia îi place să-și spună poet, cred că se simte bine astfel, se sărută pe sine în oglindă și se mîngîie pe frunte seara, înainte de culcare. Scrie înbrățișează și maiestoasă. Face risipă de virgule și construiește rime de care și un copil de grădiniță ar rîde cu spume. Mi-e milă de oamenii ăștia, sînt suflete singure, chinuite, sînt bolnavi și cred că le este foarte greu să-și

IDILĂ Sculptura: Mihai Jitaru

164

dea seama de asta. Frenetici în lipsa lor de coerență, se zbat permanent între un anonimat mlăștinos și cîteva aplauze anemice, oferite cu oarecare generozitate de un pumn de simpatizanți rătăciți prin bezna liricii. E noaptea-n care păstrăvii silabisesc. Iar eu voi trage storurile pînă jos. Începe să plouă. Plantația mea de umbrele nu mai există. („Povești cu pipă și chinezi”, vol. Mediterana din mine – Ed. Ratio et Revelatio, 2021)

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Lora Levițchi

Enigmele Quasarului Autori: Lora Levițchi și Igor Stoica ISBN 9781736943502, toate drepturile rezervate, 2021

Despre carte: ENIGMELE QUASARULUI este un roman științifico- fantastic, o epopee de știință ce combină elemente aparent considerate mituri cu descoperiri revoluționare, fizico-tehnice pentru a studia evoluția entropică a Pământului și ale relaţiilor interplanetare. Eroii romanului sunt doi oameni de știință ce locuiesc pe continente diferite; Thomas locuiește în Europa, România, iar Margot, în SUA, New York. Cei doi savanţi pornesc în crusada pentru salvarea lumii rezolvând puzzle-ul ce relaționează cosmosul cu misticismul și transcendentalul. Cititorii sunt propulsați într-o călătorie în hiperspațiu și înapoi în lumea reală pentru conștientizarea sinelui, menirii lor pe Pământ ca parte a ecuației ancestrale universale. Autori: Lora Leviţchi și Igor Stoica Lora Leviţchi este cetățean româno-american, cu o experiență de peste zece ani în industria financiară din New York. A activat pentru firme financiare din New York listate în Top10 Forbes (JPMorgan Chase, New York Life, Bloomberg), unde a ocupat funcţii executive (2nd Vice President și Senior Project Manager/ Business Analyst). A predat ca profesor universitar la Metropolitan College of New York. Este pasionată de cultură și artă. A publicat articole de specialitate dar și beletristică în mai multe reviste din România și America. Scrie proză, poezie și pictează. Deţine un Master în Inginerie Financiară de la Universitatea Columbia din New York, un M.B.A. în Afaceri și Finanțe de la Universitatea de Stat din California, Long Beach și un Bachelor în Science 165

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC de la Facultatea de Inginerie Mecanică în domeniul Economic a Universității Tehnice de la Cluj-Napoca. Igor Stoica este de profesie jurist licențiat, dar și cercetător în domeniul cosmologiei și sociologiei. A coordonat numeroase proiecte internaționale, precum ar fi proiecte-twinning, sub egida Uniunii Europene și a organizației Amnesty International. A ocupat și funcția de procuror în Procuratura municipală, între anii 2000-2001. Autorul a scris două monografii științifice ce combină cunoștințele de astrofizică cu cele de filosofie. Prima sa carte, numită Entropia Universului, a fost publicată în 2019 și reprezintă un studiu despre extinderea entropică în spațiu-timp a Universului de după Big Bang încoace. A doua carte, Entropia Societății, este un studiu interdisciplinar filosofic și sociologic ce descrie relațiile și evoluția societăţii, dar și condițiile de entropizare ale acesteia. La fel, autorul promovează romane de ficțiune științifică, cum ar fi această carte și romanul Cealaltă extremă a vieții. Din 2006 scriitorul este președintele asociației obștești Integrium.

CAPITOLUL XVI REVELAȚIA Atât Margot, cât și Thomas au înțeles, că nu doar știința, ci și trăirea unei vieți cu adevărat spirituale conduc la armonia ecosistemului natural al Pământului ca parte integrantă din Cosmos. Lecția războiului devastator le-a arătat că șirul evenimentelor poate fi schimbat folosind puterea iubirii necondiționate. Savanții educau lumea despre un viitor mai bun, ce poate fi generat schimbând perspectiva personală de percepere a lucrurilor pe o frecventă vibrațională mai înaltă, trecând de la un rezultat catastrofal la o epocă de aur a conștiinței ce se cheamă Trezire și Iluminare. Umanitatea este glisată la matricea universală. Universul avea nevoie de existența speciei umane, nu de dispariția sa, însă tânjea după omenirea ce radia lumină divină, nu de omenirea decăzută. Convertirea decăzuților la normalitatea divină a fost realizată abrupt când Universul a decis resetareavalorilor umane prin Apocalipsă. Vraja făcută împotriva oamenilor spre auto166

distrugere a trebuit să fie ruptă prin antibioticul folosit împotriva bacteriilor acestei minți diabolice și haotice a gloatei, ce a obligat pe toată lumea să trăiască în frică, teroare, încurajând faptele de cinism, suferința și tragicul. Omenirea a fost lipsită de iubire într-o societate bolnavă, care a considerat profitul mai preţios decât compasiunea, banii, mai presus decât empatia, puterea, mai valoroasă decât iertarea, productivitatea, mai importantă decât sentimentele umane. Adevăratele victime fără speranță ale bolilor de minte și suflet s-au regăsit printre cei care au părut a fi cei mai normali. Multe dintre ele au părut normale pentru că au fost atât de bine adaptate modului nostru de existență, deoarece vocea lor umană a fost redusă la tăcere atât de devreme în viața lor. Dar acestea nu au fost normale în ceea ce poate fi numit sensul absolut al cuvântului, ci doar în raport cu o societate profund anormală. Societatea anormală a fost o măsură a bolii lor mintale. Răul Apocalipsei ce a trecut este puntea spre un viitor mai bun. Decât să constru-

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5 iești pe o ruină, mai bine dărâmi ce a mai rămas în picioare și reconstruiești de la zero pe o structură de rezistenţă mai bine gândită. Lecțiile războiului au stat la baza unei Tratat interplanetar, unul din coautorii căreia a devenit Thomas Far. Acest armistițiu confederativ al păcii purta denumirea generică de Codul Deontologic al Fericirii, primele două articole ale sale s-au păstrat intacte pentru generaţiile viitoare: „Art. 1. Dreptul la Fericire. Fiecare individ are dreptul neîngrădit la fericire, care constă în iubirea altruistă, non-condiționată către și de către alt individ, după formula non-formalistă: fericirea este egală cu iubirea reciprocă. Art. 2. Întreruperea dreptului la fericire. Întreruperea sau imixtiunea în dreptul altora la fericire constituie o infracțiune și este interzisă indiferent de formalități, țară, planetă sau ritualuri locale”. Aceste două articole au fost adoptate în unanimitate la Întrunirea Intergalactică nr. 352-1. XXXIV, din 2529 dHr). Thomas a insistat la inserarea în textul Codului a unei ecuații de menținere a stabilității unei societăți împotri a unor eventuale agresiuni, printre acestea numărându-se și războaiele. El a introdus renumita formulă a conviețuirii sociale eficiente, pe care a numit-o „Ecuația Fericirii Sociale”. Potrivit acestei ecuații, omul poate să se simtă cu adevărat fericit doar dacă este înconjurat de alți oameni, aceasta fiind o legitate obiectivă. Această ecuație cuprinde trei elemente: individul, societatea și relaționarea individului în societate. Formula fericirii sociale ce Dr. Far a promovat-o era: I+S+H-10R = 0, unde „I” este individul, „S” este societatea, iar „H” este gradul entropiei sociale, care este egalat în medie cu 1 unitate raportată la 1 individ. Ultima necunoscută din ecuaţie este „R”, ce reprezintă numărul minim de relații sociale constante ale individului. În Cod, ca urmare a unui studiu sociologic minuțios, au fost notate următoarele: „Un individ, ca parte integrantă din societate, ce își diminuează relațiile sociale entropice și ajunge la un număr de mai puțin de zece relații permanente, riscă să își altereze iremediabil gradul de integrareprin-

tre oameni, acesta tinzând în mod firesc spre zero. Menținerea unui număr de cel puțin zece relații sociale constante îl integrează în mod eficient în societate, conducând la o stare de satisfacție și de împlinire socială”. Discursurile lui Thomas și ale lui Margot au avut un impact deosebit de beneficiu asupra celor ce participau la conferințele lor internaționale ce le susțineau în amfiteatre de universităţi. Astfel a fost posibilă o mai bună educare a populației despre concentrarea energiei pe lucruri ce în trecut nu erau apreciate, ba dimpotrivă, desconsiderate. Focusul de la alergătura avidă de colectare a cât mai multor lucruri materiale a fost schimbat pe spiritualitate, relansarea vieţii pe pământ făcându-se la o frecvență vibrațională mai înaltă. A încetat războiul care a fost declanșat de porniri omenești malefice. Goana irațională și orbească a unor lideri de naţiuni spre îmbogățire și dominație mondială, lipsa de principii etice și cinismul promovat de către aceste elite degradate au devenit istorie. Marionetele de paie din fruntea popoarelor au dispărut în război, ca și cum nu ar mai fi existat vreodată. Viaţa și pacea, într-un final, au biruit. Cele cincisprezece puncte energetice (chakre) majore ale planetei sunt dispuse într-o spirală al cărei capăt se află în România, țara cunoscută ca fiind zona cu cele mai multe puncte energetice. Locurile în care biocurenții inteligenți ai planetei se întâlnesc cu emisiile energetice cosmice de frecvenţă înaltă reprezintă puncte privilegiate. Activitatea laboratorului dintre munţi s-a bazat de zeci de ani pe energia degajată de cele șapte centre energetice: În România cel mai puternic triunghi energetic este format din: Babele, Sfinxul și Vârful Omu. Savanții nu au putut calcula puterea acestui triunghi energetic, și l-au documentat ca având o putere incalculabilă. Conurile de lumină albă densăcreează impresia că se rotesc ca un vortex de nori, amplificând percepțiaextrasenzorială. Al doilea triunghi puternic energetic este 167

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC Bucegi-Vârful Doamnei-Gura de Rai. Este zona de până la un kilometru ce manifestă anomalii magnetice atipice, cei ce străbat această zonă nu resimt nici un fel de oboseală, funcţiile fizico-chimice regenerându-se automat. Al treilea câmp energetic este „Peștera fără cap-Polovraci”. Cei ce au ajuns la Polovraci au înregistrat stări generale de tonifiere rapidă a corpului. Este locul unde în antichitate însuși Zamolxis, regale Dacilor, i-a învăţat pe aceștia tehnici de vindecare a sufletului și a trupului. Al patrulea câmp energetic este Panteonul de la Căscioarele. Este considerat și leagăn primar al civilizației. Urmele arheologice au scos la iveală rămășite calcifiate de schelete de uriași, dar și pietre cu inscripții într-o limbă necunoscută străveche. Locul pare să fie o legătură între morți și vii, cine poposește și adoarme aici aude clar murmurele oamenilor de pe malul celălalt al Bălții Izvorului Cătălui. Al cincilea câmp energetic este localizat în zonele Șimleul Silvaniei-Sălaj-Dacidava. Șimleul Silvaniei adăpostește tezaure, cu o valoare inestimabilă, ce au fost, din păcate, prădate de autorități străine. Al șaselea câmp energetic este situat în zona Munților Rarău-Câmpulung Moldovenesc. Rarăul-Pietrele Doamnei-Giumalău activează ca un uriaș vortex prin care se fac infuzii vibraţionale, fiind locul ideal pentru trezirea conștiinței divine datorită compoziției șisturilor cristaline. Sarmizegetusa este orașul subteran pre-dacic construit la o adâncime de opt metri. Al șaptelea punct energetic este Sanctuarul sacru strămoșesc Sarmizegetusa Regia, din Munții Orăștiei, ce a fost odată locul în care preoții daci au generat granițele energetice ale Daciei străbune, existente până în ziua de astăzi. Discul solar sau soarele de andezit, amplasat în incinta sacră a Sarmizegetusei, este o poartă energetică către alte lumi spirituale. Planeta își dorea să trăiască, fauna și flora se regenerau, oamenii, trecuți prin filtrul războiu-

168

lui, au redobândit credința în valorile etice adevărate. Au început să învețe cum să conviețuiască pașnic în nemărginitul cosmic. Noua conducere a Confederației Pământului, aleasă din reprezentanții supravieţuitori ai tuturor națiunilor, au declarat Marele Plan Decimal de Refacere a Terrei și colonizare a planetelor locuibile învecinate, pe o rază ce nu depășește cincizeci de ani-lumină. A fost lansat un apel global de formare a unei echipe cu un număr mare de savanți și exploratori profesioniști, capabili să transforme planete noi pustiite și să aducă viața, tehnologiile și civilizația în sisteme stelare nelocuite de om până atunci. Thomas și Margot au devenit unii din cei mai experimentați lideri de echipă ai viitorilor exploratori și colonizatori ai altor planete. Viitorul se anunţa plin de speranţă și optimism. O viață deabia începea, își deschidea ca o floare imaculată petalele una câte una, spre uimirea pământenilor curăţiţi de vicii. Viaţa de familie a celor doi savanţi era încununată de fericirea de a putea să își ocrotească copilul. Serile, Thomas continua să rămână să facă munca de cercetare până târziu. - Dragul meu, spuse Margot lui Thomas, hai să mergem la culcare, este târziu, copilul doarme. - Răbdare, draga mea, răbdare, i-a spus Thomas, concentrat pe planșetele sale în care cu precizie de milimetru construise așezăminte în miniatură urbane, destinate să acomodeze lumea în mod eficient, fără deteriorarea ecosistemului. Margot și-a sărutat soțul pe frunte și a plecat spre dormitor. Tavanul transparent al camerei făcea să se vadă stelele înșirate ca niște perle, parcă într-un joc de puzzle. Era o noapte limpede, iar cerul părea mai jos decât de obicei. Stelele străluceau într-un fel anume. - Ah, dacă ai ști, Luceafărule, suspină Margot, uitându-se cu adorație la cea mai puternic strălucitoare stea, dacă ai ști...

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Cuprins Editorial Ovidiu Constantin Cornilă / 5 Studiu Eugeniu Nistor / 40 Mihai Violeta / 23 Eseu Cornel Drinovan / 54 Costinel Lungu / 69 Marian Nencescu / 78 Portret Adrian Grauenfels / 61 Etgard Bitel / 118 Traducere Fabio Melano (exegeză blagiană) / 137 Gabriel Cristea (poezie) / 140 Lidia Popa (poezie) / 151 Poezie Carina Ienășel / 57 Cezar Viziniuck / 20 Costinel Lungu / 66 Cristian Andronic / 47 Cristina Rhea / 95 Daniel Luca / 98 Ella Poenaru / 115 169

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Evra Gart / 132 Florica R. Cândea / 135 Gina Luca / 30 Marin Dumitrescu / 16 Mihai Jitaru / 91 Nicolae Nistor / 88 Vasile Dan Marchiș / 34 Cronică Acad. Liviu Pendefunda / 8 Proză Adina Lozinski / 72 Ella Poenaru / 101 Evra Gart / 122 Paul Gabor / 158 Vasilisk Donica / 85 Veronica Balaj / 50 Teatru Claudia Motea / 12 Ella Poenaru / 107 Evra Gart / 127 Proză SF Lora Levițchi / 165

170

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

171

ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Au publicat în acest număr: Ovidiu Constantin Cornilă Eugeniu Nistor Mihai Violeta Cornel Drinovan Costinel Lungu Marian Nencescu Adrian Grauenfels Etgard Bitel Fabio Melano Gabriel Cristea Lidia Popa Carina Ienășel Cezar Viziniuck Costinel Lungu Cristian Andronic Cristina Rhea Daniel Luca Ella Poenaru Evra Gart Florica R. Cândea Gina Luca Marin Dumitrescu Mihai Jitaru Nicolae Nistor Vasile Dan Marchiș Acad. Liviu Pendefunda Adina Lozinski Paul Gabor Vasilisk Donica Veronica Balaj Claudia Motea Lora Levițchi

172