Cuvânt românesc by Ovidiu Cornilă

CUVÂNT ROMÂNESC Revistă semestrială de literatură, fondată la Madrid, în 2019

Anul II, nr. 2, semestrul I, 2020 Revistă editată de Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania și Editura Ego Liberum

CUVÂNT ROMÂNESC Revistă de literatură Anul II, nr. 2

Mai 2020

CUVÂNT ROMÂNESC Revistă de literatură Fondată la Madrid, în anul 2019 Fondator: Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania Editori: Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania Editura Ego Liberum Director revistă: Ovidiu Constantin Cornilă

În acest număr au publicat:

Adina Velcea Adrian Dinu Rachieru Alexandru V. Dan Cătălina Corhăneanu Cezar C. Viziniuck Secretar de redacție: Cornel Drinovan Mariana Vlad Costinel Lungu Tehnoredactor: Daniel Luca Costinel Lungu Eugeniu Nistor Gheorghe Vințan Corector: Hans Dama Ana Maria Cornilă Ioan Oniciuc Corespondență: Ionel Simota cuvantulromanesc.lb@yahoo.com Lidia Popa Mariana Vlad Sursă foto coperta 1: www.canva.com Marilena Trifan Marin Dumitrescu ISSN - 2659 – 9929 Nadia Urian Linul Nicolae Corlat Ovidiu Constantin Cornilă Simion Dănilă Veronica Balaj Redactori: Eugeniu Nistor Costinel Lungu Cezar C. Viziniuck

EDITORIAL

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

MIRCEA CĂRTĂRESCU ȘI UNIVERSUL NARATIV Ovidiu Constantin Cornilă, director al revistei de literatură Cuvânt românesc Opera lui Cărtărescu este uriașă, aproape de neatins, iar cronotopul care o a șează este atât de speci c, încât este menit să treacă la posteritatea literaturii. Lecturându-l, cititorul are posibilitatea de a se cufunda într-o lume a realismului magic pur românesc, în care amintirile din copilărie creează un fel de capsulă a timpului, asemeni celei a lui H.G. Wells. În această lume, temerile apar ca niște identități bine de nite – insecte, construcții arhitecturale mari, statui uriașe, coșmaruri, jocuri pentru copii care ascund un substrat demonic – și toate acestea formează un fel de zigot retoric, un ou cosmic narativ care reușește să explodeze în pagini de literatură fascinantă. La un prim contact cu cărțile domniei sale, descoperim că Mircea Cărtărescu, ca majoritatea scriitorilor, se consideră un poet mai presus de toate, dar recunoaște că este posibil să nu e foarte norocos în acest gen. Ne oferă câteva povești despre dezamăgirile sale poetice din capodopera sa, Solenoid, care nu înlătură, astfel încât începuturile sale ca autor recunoscut vor ecloza sub coperta versurilor. Din acea etapă lirică, Levantul, din 1990, autorul ne-a oferit o carte ciudată datorită conținutului și etapelor metamorfozei sale. Editura sa din Spania, Impedimenta, ne informează despre acel proces creativ destul de anevoios: Mircea Cărtărescu începea să scrie El Levante în 1987, când era profesor la o școală de cartier din București. Proaspăt căsătorit și cu o ică minoră, crea în bucătărie, la mașina sa de scris Erika, pe o masă de cauciuc; cu o mână tasta și cu cealaltă balansa căruciorul fetei. Levantul este o epopee scrisă în șapte mii de versuri alexandrine care a fost retușată de autor însuși pentru a o transforma într-o proză poetică oarecum ciudată, dar fascinantă, ceva care anunță cele două caracteristici care vor purta proza sa ulterioară. De altfel, Levantul este lectură obligatorie în liceele românești. Ciudată și fascinantă este cartea sa de proză scurtă Nostalgia, abundând în cțiune onirică, din 1989 (care ascunde de fapt două romane scurte sau cea care în Europa se numește, de obicei, nouvelle). Nostalgia se deschide cu una dintre cele mai mari realizări ale autorului, Rouletteistul, o poveste perfectă, special indicată pentru a începe în lectura lui Cărtărescu. Apoi apare o poveste foarte borgiană, Mendebilul, și urmează cele două nuvele scurte: Gemenii și REM, pentru a închide lucrarea cu povestea Arhitectul. Nostalgia este, fără îndoială, o capodoperă de povestire. Pur și simplu, este necesară o simplă implicare pentru a absorbit de resursele in nite, utilizate în carte, care sunt dezlănțuite, spre exemplu, în REM. Avem, deci, un autor care a scris poezie și nuvelă, chiar și un roman scurt. Dar ce s-ar putea a rma despre marea narațiune?

EDITORIAL

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Aici, pe acest teritoriu, bătaia este lungă. Autorul și-a antrenat măiestria cu specii literare mai reduse, poate mai digerabile, pentru a trece mai apoi la un câmp mult mai amplu, deși alunecos. Romanul este abordat magni c de Cărtărescu, aici se dovedește a un geniu. Testul este Solenoid (din 2015, cred că este cea mai mare realizare a lui) sau trilogia Orbitor (scrisă în trei tranșe, 1996, 2007 și 2010). Considerată controversată de către diverși contemporani (se are în vedere De ce iubim femeile, volum de joacă și imaginație sexuală nu foarte pozitiv acceptat de către critici și de către unii cititori), opera lui Mircea Cărtărescu a fost propusă pentru Premiul Nobel pentru literatură. Și pe bună dreptate. Cu toate acestea, uneori a cântărit calitatea incomensurabilă a unei cărți asupra restului operei unui autor. Un exemplu foarte clar este cel din 1982, acordat lui Gabriel García Márquez. Este un premiu, fundamental, pentru romanul O sută de ani de singurătate; sau cazul lui Borís Pasternak și Dr. Zhivago (Nobel în 1958). Și exemplele pot continua. În cazul lui Mircea Cărtărescu, desigur, numai cu Solenoid, acesta ar merita o și mai mare difuzare, deoarece calitatea lecturii este indiscutabilă. Este o a șare a literaturii de o asemenea amploare, încât poate chiar să copleșească cititorul. Cosmosul autorului, mereu acel oraș al Bucureștiului învins, ruginit și cu gusturi din copilărie, devine o moștenire literară la înălțimea orașului Macondo al lui Márquez sau a satului Comala al lui Juan Rulfo. Cărtărescu și-a construit un teritoriu mitic, unde își dezvoltă toată perspectiva narativă, ridicând o viziune estetică incomparabilă, care atinge uneori extazul din primul volum al romanului Orbitor. Nu am citit niciodată o bătălie între bine și rău precum cea descrisă în acea carte. Nu am experimentat niciodată un sfârșit precum cel pe care ni-l oferă în această lucrare: întreaga narațiune este încordată, ca și cum ar pahar, sau o foaie subțire de bomboane, pentru a exploda ca o supernova. Aici este cheia acestor lucrări. Solenoidul și primul volum din Orbitor sunt ca niște galaxii, texte uriașe care emit o lumină amețitoare (nu pot să evit, de asemenea, cuvântul „orbire”), dar care sunt încărcate cu elemente sinistre precum găurile negre. Cărtărescu este o cosmogonie, de asemenea, o arhitectură catedrală barocă, care alternează fazele lucidității cu perioadele de vis, ca un bun reprezentant al unui veritabil oniric românesc, poate de cea mai bună calitate. Acestea sunt câteva dintre componentele incomensurabile care constituie narațiunea unuia dintre cei mai valoroși scriitori români din toate timpurile și care poate așezat fără niciun fel de remușcare alături de narațiunea lui Mihai Eminescu, Mircea Eliade sau Mihail Sebastian, printre mulți alții. Prin urmare, nu ar surprinzător dacă am auzi numele lui într-un viitor, mult așteptat și binemeritat premiu Nobel de literatură. Lectura cu care ne încântă Cărtărescu va întotdeauna veselă, luminoasă, cu întinderile sale angoase de întuneric și, mai ales, incredibil de surprinzătoare. Și în capacitatea de a surprinde se a ă una dintre principalele virtuți ale scriitorului real, cea care ne hrănește din marea literatură.

INTERVIU

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

VERONICA BALAJ (Timișoara) Poetă, prozatoare, jurnalistă, colaboratoare permanentă.

Sunt un Don Quijote din Est... Octavian Paler Era o după-amiază de august, cum probabil, dacă acceptăm teoria lozo că eodem sed aleter, {același, dar altfel}, putem crede că fusese o alta asemănătoare, o alta, repetabilă pe aici și când poposise trupa lui Pascaly la Timișoara. Asta mi-a trecut prin minte, iar gândul acela a prins o pojghiță și revenise instantaneu, s-a alipit de întâmplarea ce urma să e reală. Ce ți-e și cu subiectivitatea asta care ne-ncearcă pe toți la un anume moment! Nu aveam vreun argument exact despre cum voi însuma viitorul moment în propriile-mi amintiri și nu înțeleg cum de nu s-a risipit impresia veche, susținută doar de vreun suport aleatoriu, nu altul decât imaginația. Ajunsesem la Librăria Mihai Eminescu, vizavi de lupoaică, unde se a ă și azi, dar nu mai găzduiește secvențe culturale, întâlniri între cărți și autori precum atunci, în anii nouăzeci, dar și ceva mai înainte. Lume multă, deși se derula perioada concediilor. Îi mai solicitasem lui Octavian Paler cândva un interviu, îl sunasem la telefon, mi-a răspuns și m-a refuzat. Politicos. Avea motive întemeiate. O problemă de sănătate. N-am mai revenit cu altă încredere de a-l contacta. Atunci mă pregătisem cu citate din volumul Caminante, caminante, nu știu ce credeam că voi a a, ceva din mirajul scrierii unei cărți plăcute mie? Acum, obligatoriu, trebuia luat un alt capăt al dorinței de-a vorbi cu el. De data asta, nu mai scap ocazia, îmi zic. Îl voi vedea de aproape, îl voi privi în ochi, voi întâlni un personaj special.

Mai degrabă scorțos, după câte am perceput din prezența sa la televizor, dar cu o putere de raționalitate și o putere intelectuală intimidantă. Sper să nu mă pierd cu rea când voi față în față cu el. Dacă i se va părea că sunt o bleagă, mă va refuza din nou. Se produce impactul. Ajung lângă el, îi propun o intervenție pentru Radio Timișoara. Dacă dorește, am putea merge în studio și înregistrăm în condiții sonore mai bune. Preferă însă aici, după ce se va încheia prezentarea volumului său, Don Quijote din Est.

Sursa foto: http://www.citateimpresionante.ro/

V.B.: Bun venit la noi, în Banat. Vă așteptam! Aici, unde ne a ăm acum, la Librăria „Eminescu”, e un fel de centru al centrului. Suntem în plin Corso, cum e numit de multă vreme acest perimetru al Timișoarei... După cum vedeți, vă întâmpină multă lume, deşi este august, și e vremea concediilor. Semn că vă preţuieşte şi Timişoara. Vă simțiți conectat la vibrația orașului nostru?

INTERVIU

O.P.: Întâlnirea cu Timişoara îmi dă o stare aparte, o speranţă, deşi eu nu sunt structural un optimist. Sau poate-i un imbold că trebuie să continui să intru în arena dezbaterilor actuale. Oamenii de aici au trăit istoria și au simțit-o cum alții, din alte părți, n-au avut îndemnul interior. Îmi dă un sentiment de care nu mă voi despărți nici după ce plec de aici. V.B.: Acum trei ani, v-am solicitat un interviu şi era cât pe ce să-l şi realizez. N-a fost să e. Am rămas cu mulţumirea că nu m-aţi refuzat şi dacă nu aţi avut atunci o problemă de sănătate, acesta ar fost al doilea interviu cu Dumneavoastră. Vă mulţumesc acum şi pentru amabilitatea de acum câţiva ani, şi pentru cea prezentă! O.P.: Îmi face plăcere să vă cunosc și să conversăm. În biroul de alături e mai multă linişte… V.B.: Vă rog, e liber. V-aș repeta invitația să mergem în studio, la Radio... Sunt alte condiții acustice, dar am înţeles că sunteţi pregătit să plecaţi după terminarea lansării… O.P.: Vă promit o altă întâlnire. Dacă timpul îmi va permite, aş dori să revin la Timişoara.

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

mai potrivit să renunţ la jurnalism, să-mi văd de cărţile mele, dar imediat revin, îmi dau seama că situaţia politică actuală cere să u implicat. Să spun ce gândesc, să acţionez prin cuvânt. Nu e momentul să stăm deoparte. Intelectualii români acum trebuie să-şi spună părerea. Articolele mele sunt mai degrabă ţipete decât rezultatul unei meditaţii publicistice. Desigur că nu-mi displace jurnalismul, dar eu vreau să rămân scriitor. Jurnalismul joacă un rol important în viaţa contemporană şi, în general, în orice societate. Paul Valery povesteşte cum un o ţer german l-a întrebat de ce nu-l interesează actualitatea „arzătoare” a evenimentelor? I-a răspuns: „Pentru că evenimentele sunt spuma valurilor”. Pe Valery îl interesa marea, nu spuma valurilor. Gazetăria este „spuma valurilor”. Albert Camus îl de nea pe gazetar „istoric al clipelor”. Problema e să aleg între „clipă” şi „durată”. Se înțelege că prefer durata, desfășurarea mării, dar nu mă pot abținr să nu scriu articole despre tot ce văd că se petrece, să dau interviuri şi, totodată, nu pot renunţa la scrisul cărţilor mele. Am trei cărţi în lucru. Don Quijote în Est va apărea şi la Paris. Apoi, un jurnal al meu. A doua poliţie a tiraniei. Ar ideea că tirania tiranizează cu ajutorul celor tiranizaţi. Aceasta-i teoria mea. O idee pe care o dezvolt. Aduce la rampă tot statutul de om implicat.

V.B.: Vă aşteptăm, oricând, cu plăcere. Deşi aţi venit pentru Sursa foto: Veronica Balaj lansarea cărţii Don Quijote în V.B.: A fost scrisă înainte de 1989? Est, aș dori să vă întreb mai întâi despre meseria O.P.: Da. Nu vreau să schimb nimic. Suferim de o de jurnalist. E o onoare să a ăm părerile lui resemnare mioritică, de aceea acum nu mai vreau Octavian Paler jurnalistul. Sunteţi un jurnalist să cântăm cu toţii această melodie. Aş crede că agresiv, în sensul că aţi exersat agresivitatea este un clişeu loso c la care va trebui să sincerităţii. renunţăm. Intelectualii, scriitorii au prilejul să-şi asume responsabilitatea. Unii chiar o fac. O.P.: Eu mă consider jurnalist, doar cu caracter provizoriu. Îmi oferă posibilitatea să mă pronunţ V.B.: Ce părere aveţi despre tradiţii în această direct, imediat, dar totdeauna m-am considerat lume şi vreme tulbure? Reinventăm tradiţia? O mai întâi scriitor. Chiar mă gândesc dacă n-ar rememorăm? Ne-o asumăm aşa cum este?

INTERVIU

O.P.: În legătură cu tradiţia, e clar că istoria este ireversibilă. Istoria nu se poate roti înapoi. Nu putem să ne prefacem că suntem înainte de Yalta şi că nu am trăit cei 45 de ani de comunism. A spera înseamnă şi a-ţi aminti. Mi se pare că-i imposibil să construieşti ceva fără să e invocată memoria trecutului. Cum să ne despărţim, râzând, de tragedie, de sângele Timişoarei şi chiar al Bucureştiului? Nu putem atât de egoişti încât să spunem „vreau să u departe de contingent, vreau să trăiesc în lumea ideilor mele rupte de tot ce nu-mi place”. Un intelectual are datoria să se implice în felul lui, ecare în felul său. Unii se înscriu în partide, alţii nu, dar

Sursa foto: http://www. poetassigloveintiuno.blogspot.com

spunând ce cred, ce simt. Din confruntarea de opinii se poate limpezi adevărul. Se poate ieşi la un liman, dincolo de această bâjbâială. V.B.: După opinia Dumneavoastră, care sunt şansele scriitorului tânăr în România de astăzi? O.P.: Vedeţi, tinerii scriitori trebuie să se lovească de noi începuturi. Alte condiţii, alt sistem socialpolitic. Ei au şi şansa, şi datoria de a schimba ceva. În vechiul regim intelectualul avea un privilegiu. Nu era vorba de favoruri. Puterea încerca să-i linguşească, să-i con şte de partea sa. Era o soluţie pentru unii. Dacă făceau opoziţie, deveneau cunoscuţi, simpatizaţi de concetăţeni, căpătau stima lor. Alt fel de privilegii.

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Cultura a jucat totdeauna un rol subversiv. Scriitorilor le va greu, căci un scriitor adevărat nu face compromisuri. Din scris nu se poate trăi. Unii vor face rabat la morală sau la calitatea scrisului. Intervine şi un alt aspect: literatura de consum. Literatura care să placă momentului. Romanele poliţiste vor avea trecere în continuare. Aşadar, cei care vor vrea să scrie literatură adevărată vor avea un drum greu. Vor nevoiţi să renunţe la multe din traiul zilnic. V.B.: Privirile ne sunt violentate de titluri care duc spre calcule, spre mercantilism. Gustul cititorului poate uşor pervertit, putem pierde în plan cultural? O.P.: Este normal să e şi acest risc. Până lucrurile se aşează, vor coabita felurite speculaţii. Cultura are nevoie de timp. Mie, cel puţin, mi-e frică de neobarbarism, de o „barbarie civilizată” care se va instala şi la noi, precum este în societatea tehnicizată. Riscuri. Oamenii au confort material, e normal să e aşa, nu sunt adeptul unui trai spartan, dar am observat în Occident că oamenii au su etul uscat. Trăiesc pentru câştigul imediat. Te întrebi, atunci, pentru ce trăieşti în primul rând? Doar prosperitatea materială contează? Aceasta să e fericirea? Am cumpărat un pian, poate zice, aşa-i la modă. Le lipseşte acel ceva numit spirit. Fiinţa, omul poartă şi asta, are nevoie de spirit. V.B.: Cum vedeţi în sens mai larg această idee de spiritualitate? Legătura cu divinitatea nu poate ocolită dacă intrăm în intercondiţionarea om – pământ – spiritualitate. O.P.: Omul nu poate trăi doar prin şi cu istoria sa pământească. Are nevoie şi de Dumnezeu. Nu ştiu dacă avem toţi un Dumnezeu, unii se declară liber-cugetători, la Cotroceni ajunşi… Mă rog, chestiunea e mult mai subtilă. E nevoie în viaţă şi de nuanţe…

INTERVIU

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

V.B.: Cât din relaţia cu cerul, cu Dumnezeu aţi V.B.: Sunteţi, așadar, de partea lui Don Quijote. pus în ultima Dumneavoastră carte? Credeţi în iluzii? Chiar dacă susțineți implicarea în vâltoarea prezentului? O.P.: Mult. Foarte mult. Am transcris gândurile imediate. Mi-am făcut un fel de stenogramă. E O.P.: Ultima iluzie este că nu ai nicio iluzie. Din scrisă direct. E un contrajurnal, polemizez cu punctul meu de vedere, e limpede: voi mereu mine însumi. E un fals memorial de călătorii, un un Don Quijote. Pentru că nu poţi trăi fără iluzii. autoportret în oglindă. Intrăm în arena prezentului. Dar nu lăsăm nici tolba cu iluzii deoparte. V.B.: Vorbiţi-ne, vă rog, despre Don Quijote în Est. Vocaţia Dumneavoastră de eseist mă face să V.B.: Mă bucur să cunosc un Don Quijote… real. cred de la bun început că e o parabolă care s-ar putea desfășura pe multe pagini de-ar să aveți O.P.: M-a fascinat totdeauna puterea de a ști să se răgazul necesar. Ne mulțumim doar cu simtă liber pe care o manifesta Don Quijote. fragmentări... O.P.: Don Quijote a emigrat în Est. Toţi exilaţii merg cu soarele în spate. Se îndreaptă spre Occident. El e singurul care merge spre Est. Spre iluzie ca spre un soare. Acea sinceritate până la naivitate. V.B.: Pare că-i un personaj îndrăgit de Dumneavoastră.

V.B.: Ieri, la conferinţa de presă, aţi spus „nu pot rămâne decât ca ul părinţilor mei”. Să rămânem în aceeaşi idee a plutirii în larg, legați însă de rădăcini. Există pericolul ruperii de acestea... Literatura poate salva întrucâtva istoria de acest pericol? Întrevedeți deja direcții bune în starea literaturii române de acum?

O.P.: Da. Foarte îndrăgit. Eu însumi mă consider adesea un O.P.: Într-adevăr, literatura nu Don Quijote. Substanţa celor e o construcţie, deşi… aşa pare. spuse, apropo de Occident şi de Este o mare de idei pornite în Est, ar că avem nevoie să ne largul timpului. Sursa foto: http://www.librariabizantina.ro învingem pe noi înşine. Să ne Mă bucură că m-ați atras pe învingem măcar iluziile. Încerc prin această carte acest mal. Aș dezvolta mult această idee. Poate să înţeleg cine suntem noi ca popor, noi, românii. altă dată. Spun doar că, din păcate, literatura Este o carte despre utopiile mele. Cred că suntem română nu este cunoscută în lume. Şi din cauza cunoscuţi în lume doar prin măşti groteşti. Cei de puţinelor traduceri. Totuşi, dacă întrebi orice acolo ştiu despre Dracula, o mască grotescă, licean, chiar dacă nu poate recita din Baudelaire, despre faptul c-am avut un preşedinte dement, tot a auzit de el. Sau de Rimbaud, pe când în despre câţiva sportivi, dar despre felul nostru de străinătate nu s-a prea auzit de noi. Avem de a vedea şi de a înţelege lumea ce ştiu? Vreau, prin luptat cu mitologii false. De pildă, în Franţa această carte, să deschid spre lume o fereastră culturală s-a făcut un sondaj şi s-a constatat că se pentru România. citeşte o carte pe an de către o persoană.

INTERVIU

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Iar noi o luăm drept model, e Franţa, sunt ţări care par mai culturale decât noi şi, de fapt… nu-i aşa. Valorile noastre cultural-literare, din nefericire, se opresc la graniţa limbii române. N-am reuşit să-i convingem pe străini despre valorile noastre. Asta ar urma să e primul pas. Dacă avem conștiința propriei valori. Să n-o pierdem.

O.P.: Mi-a făcut plăcere. Vă rog să nu fonotecaţi pauzele. S-ar putea să rămână aşa cum am vorbit? Ați constata că nu sunt un vorbitor prea grozav.

V.B.: Să sperăm în vremile ce vin.

O.P.: Cu bucuria c-am fost aici și cu urarea să ne revedem, vă doresc succes! Sunteți favorizați că purtați în actele Dumneavoastră de identitate un oraș simbol.

O.P.: Poate că da… Optimismul meu șchioapătă.

V.B.: Nu, asta n-am observat. Sunteți o emblemă intelectuală și mă bucură că ne-ați acordat câteva minute din timpul dumneavoastră. Desigur, păstrez pauzele... E mai… autentic şi nuanțat.

V.B.: Vă mulţumesc mult pentru această convorbire. V.B.: Vă mulțumesc în numele ascultătorilor noștri care-au ales 630 kherzti! Ne-a onorat convorbirea cu Dumneavoastră.

Timişoara, 6 august 1993

Sursa foto: http://www.es.kayak.com

ÌSTORIE LITERARĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2 ADRIAN DINU RACHIERU (Timișoara) Scriitor, critic literar, sociolog, colaborator permanent.

POLEMOS

„CABALA ANTIEMINESCIANĂ”, O FICŢIUNE? Dacă lectura textuală, cu îndelungi şi ra nate paradigmei în biogra a eminesciană” (4, 15). popasuri exegetice, este în rea lucrurilor (cum, Dincolo de fricțiunile (inerente, am zice) din tacit, se admite), ea se cuvine întregită prin lectura contextuală, încercând a descifra, în cazul lui Eminescu, epoca sa, cea care i-a hrănit îmbelşugat opera ziaristică. O frază pe care o aşternea (imprudent?) Dimitrie Vatamaniuc, prefaţând volumul lui Călin L. Cernăianu, anume că Eminescu ar fost „deţinut politic” (1, 12) a trezit numeroase reacţii şi suspiciuni, activând, însă, frontul celor interesaţi a cerceta „viaţa politică” a marelui gazetar, chemat irezistibil de sirenele jurnalismului. „Absorbit” de programul eminescian, N. Georgescu anunţa, încă în 1994, o „altă viziune” (2, 5), impunând în eminescologie un nou curent, ilustrat de câteva prestigiose nume, aşa-zişii „cercetători indisciplinaţi” (3, 101). Printre ei, desigur, în primul rând, Theodor Codreanu şi N. Georgescu, apoi Călin L. Cernăianu deschizând o anchetă juridică de ecou, I. Filipciuc, Constantin Barbu, cu impozantul corpus de documente Codul invers, negreşit, Ov. Vuia, îndreptându-ne Spre adevăratul Eminescu (2 vol.), cu toţii acreditând, în po da unor puncte de vedere în con ict, teoria conspiraţiei. Mai mult, între ei s-au iscat şi ciudate polemici, o „războire inutilă”, constata Theodor Codreanu; dar demersurile lor, de elan detectivistic, vădesc – convergent și indubitabil – „schimbarea

interiorul „curentului”, noii exegeţi, apăsând pe senzaţional, dar chemând la apel fapte controlabile (vezi, de pildă, somaţia lui P.P. Carp, cerând „potolirea” lui Eminescu), doresc a spulbera seria de misti cări şi prejudecăţi legate de viaţa poetului, în ultimii săi şase ani. Această „râvnă recti catoare” (5, 81), cu ţintă biogra că, expediată în rizibil de unii comentatori, aşezată sub semnul „stupizeniilor” şi „elucubraţiilor” de către alţii, se vrea, de fapt, un demers demisti cator, propunând adevărata demitizare a genialului poet-gazetar. Să e vorba de o teorie prefabricată (cum zic aprigii contestatari), într-o epocă în care – depune mărturie însuşi Titu Maiorescu în a sa Istorie contimporană – abundă intrigile şi cabalele? Sunt toate aceste ipoteze de lucru simple „aberaţii” ale secretomaniei, „fără suport documentar credibil”, dincolo de limita plauzibilului, rod al unei hermeneutici exaltate pe care o cultivă „justiţiarii”? Se ştie, tenebroasa zi de 28 iunie 1883 a făcut să curgă multă cerneală, analiştii ultimului val (printre ei, cărturari de calibru, începând cu D. Vatamaniuc şi M. Ungheanu) pledând pentru o conjuraţie antiEminescu. Chiar poetul era obsedat de astfel de „cabale”, considerându-se un om abandonat*. Iar formula „moarte antumă” a prins, bucurându-se de girul unor autorităţi în materie.

* Eminescu îi va spune lui Petre Missir, în 1884, că este „ein aufgegebener Mensch” / „un om abandonat”.

ÌSTORIE LITERARĂ

Fireşte, şi de reacţia promptă a celor care refuză să admită că ar vorba de o „boală născocită”, nedorind a-l înghesui – pe suportul unei aberante imaginaţii scenaristice (cf. C. Stănescu) – şi pe T. Maiorescu pe lista harnicilor complotişti. Dar faptele rămân fapte şi ele cer examinarea grijulie a contextului, exploziv în acei ani (repro larea politicii externe, presiunea Tratatului secret de alianţă cu Puterile Centrale, complicitatea unor personaje sus-puse, febra conspiraţionistă etc.). Cei care s-au încumetat a reconstitui „ lmul unei zile” – o zi de răscruce în destinul eminescian – încearcă a scoate eminescologia dintr-un „conformism docil” (6, 17), manevrând inerţial clişee bătătorite, cu vechi state de serviciu. În fond, în ziua în care Eminescu a fost „sechestrat” la ospiciul privat al dr. Şuţu sub pretextul de a înnebunit subit, conform „diagnosticului” soţiei lui Slavici (Catherine Magyarosy Szöke), cea care, pe cartea de vizită trimisă lui Maiorescu, la o oră matinală, îl anunţa că incomodul său chiriaş e „foarte reu”, gazetarul tipărea în Timpul un vitriolant editorial, denunţând intenţia guvernului „de a-şi subjuga presa”. Şi cerând sprijinul caracterelor tari, ieşind la luptă. Or, neîndoielnic, Eminescu a fost un caracter tare, frânt până la urmă, „depus” la acea casă de sănătate fără a fost vizitat de amici în perioada internării, cu un certi cat medical întocmit abia la 5 iulie 1883, transferat apoi la Viena, „tot pe ascuns” etc., tratat de un si lis inventat, îndopat – totalmente contraindicat – cu mercur (mai apoi), invocându-se drept factori cauzali zestrea ereditară ori epuizarea. Punând cap la cap documentele probatoare (câte sunt), noii exegeţi aduc la lumină numeroasele neconcordanţe ale depozanţilor, contemporani ai poetului. Începând, desigur, cu Maiorescu, criticul operând în jurnalul său (Însemnări zilnice) numeroase adăugiri, cu creion roşu, despre „greaua epocă Eminescu”; şi care ar devenit, astfel, nu doar orchestratorul conspiraţiei, ci, potrivit unor eminescologi în transă, chiar

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

„călăul” lui Eminescu, scria maliţios-indignat C. Stănescu (7, 2). Categoric, paternalismul maiorescian, suferind de carenţă afectivă, a displăcut lui Eminescu. Chiar dacă Titu Maiorescu a fost singurul editor în timpul vieţii poetului (V.G. Morţun doar intenţionând o „ediţie curăţită”, eliminând „schimbările întâiului editor”); ulterior „debarcării” şi internării, criticul voia a-l şti plecat, „aşezat în Iaşi” (6/18 aprilie 1884), sechestrându-i manuscrisele şi asigurând tutela asupra ultimului Eminescu, pe baza unei înţelegeri verbale cu tatăl său. E limpede, gazetarul a plătit pentru un „delict politic” (3, 113), ind sacri cat (vezi 8, 9). Războindu-se cu teza vidului spiritual, Theodor Codreanu, cu o „veracitate greu de desminţit”, aprecia Zoe Dumitrescu-Buşulenga (8, 7), sura imaginea o cială a anilor „eclipsei”, apărată cu cerbicie. Curios, N. Manolescu crede că adevăraţii detractori sunt „aceia care au pus în circulaţie aberanta teză a unui Eminescu deţinut politic, cel dintâi din România şi, încă, ucis de monstruoasa coaliţie liberalo-junimistă” (10, 1). Polemica, reşte, nu se va istovi curând. Scotocind arhivele, armata de eminescologi va produce noi dovezi, recon gurând stocul de informaţii, luminând hăţişurile epocii. Patimile iscodelnicilor genealogişti, întrecerea sourcieriştilor continuă; dar, bănuim, imaginile biogra lor săi nu vor cunoaşte corective esenţiale, odată xat modelul sacri cial. Şi nici nu credem că el va îmbrăţişat doar de zelatorii cultului, apropiindu-se cu pioşenie nesmintită de opera sa. Negreşit, şi Eminescu trebuie citit cu ochi critic, chiar dacă cei care „duşmănesc” modelul văd în gura marelui poet doar un romantic întârziat, aparţinând unei culturi minore, s dând rodnica genealogie eminesciană (8, 8). Iar controversele nu se vor stinge. Şi ele, reamintim, încep chiar cu ziua de naştere, poetul ştiindu-se ivit pe lume în 20 decembrie 1849, cum notase în registrele Junimii.

ÌSTORIE LITERARĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Sursa foto: www.retratoliterario.wordpress.com

Sunt încă foarte multe chestiuni litigioase, amintind aici doar statutul de cobai, medicaţia mercurială, internarea la Neamţ, deşi era „greu bolnav de picioare” (solicitând, se ştie, în ianuarie 1887, un mic dementi), culminând cu precipitatele întâmplări ale nefastei zile de 28 iunie 1883, când se pecetluise soarta „carpatiştilor” şi „spectaculoasa” sa internare (salvatoare, după planul maiorescian). Pe ruta Maiorescu-Capşa-baia Mitraşewski, cu manevrele lui Ventura, dus la casa de sănătate de pe strada Plantelor în „cămăşoiul de forţă” şi abandonat, Eminescu intra în „moartea civilă”. Se reorienta axa politică şi, în numele interesului naţional, sub presiunea AustroUngariei, „vocea” pentru Transilvania trebuia să amuţească. Des inţarea Societăţii Carpaţii (ţinută sub supraveghere), expulzarea lui Emile Galli, directorul ziarului L' indépendence roumaine, vizita la Viena, pentru scuze, a lui P. Grădişteanu completau tabloul, vestind – după vorbele lui Slavici – „c-a sosit nenorocirea”. Surmenat, dezamăgit, într-un Bucureşti golit de zilele toride, Eminescu rămăsese „redus la mine însumi cu onorabila redacţie”. Iar vitriolantul său articol, Pentru libertatea presei şi a jurnalistului, ultimul la Timpul (antedatat: 29 iunie 1883), a pus capac, dorindu-se eliminarea gazetarului („client” al serviciilor secrete) din viaţa publică. Cu diagnosticul nebuniei, in ltrat în mentalul public, într-o incendiară conjunctură politică europeană şi într-o încâlcită ecuaţie a politicii interne (grupul maiorescian coabitând cu puterea), începe, aşadar, conjuraţia antiEminescu. Internarea ar fost în acel context tulbure, spun unii, o „măsură de protecţie”. Eminescu devenise un personaj public, incomod, impactul articolelor sale nu putea ignorat

viaţa de jurnalist îl pasiona. Chit că însuşi Eminescu mărturisea într-o scrisoare către Maiorescu (1872) că un poet-gazetar ar „lucrul cel mai prost din lume”. Campaniile de presă în chestiunea evreiască, înstrăinarea Basarabiei, „serbarea guvernamentală” de la Iaşi, „opoziţia coalizată”, apoi limbajul „prea colorat” (după spusele lui Gr. C. Păucescu) şi numeroşii inamici ofereau motive temeinice pentru îndepărtarea lui Eminescu, un jurnalist independent şi intransigent, trăitor „printre lupi”, pătruns de „silă morală”, acuzând „saltimbancii de uliţă”. „Ruptura” petrecută la 28 iunie, agitaţia poetului înarmat, criza şi atentatul imaginat („leacul” ind împuşcarea regelui), reticenţele biogra lor şi curiozităţile lor bolnăvicioase, suita de suspiciuni şi răstălmăciri, episoade ocultate, „conversiunea tăcerii” (11, 271) şi stigmatul morţii civile, zelul „cifratorilor” (cf. Ilie Torsan) uturând parole masonice şi, în ne, decretarea marelui spirit ca inapt pentru creaţie au întreţinut, în timp, frenezia exegeţilor. Iar evenimentele de la Iaşi, cu o serbare „con scată” şi ştiutele consecinţe diplomatice, acolo unde poetul, dovedind o teribilă luciditate, a refuzat să citească Doina ca ind „ceva nepotrivit cu împrejurările”, blamând, însă, „afacerea Grădişteanu” şi aglomeraţia retorilor patriotarzi, pregăteau reprimanda. Un Eminescu irascibil, de un vizionarism agresiv, denunţând xenocraţia, deranja evident. Să nu uităm că în perioada sejurului berlinez, nu prea cercetat politic (constatase Ilina Gregori), poetul era secretar la Agenţia diplomatică „nu de ori de cuc”, cum zicea. Sub mandatul lui Th. Rosetti şi apoi N. Kretzulescu, slujba de la Agenţie, îndeplinind şi serviciile de curier, presupunea un mare volum de muncă, inclusiv descifrarea unor mesaje cifrate.

ÌSTORIE LITERARĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Iar la Charlottenburg, lângă reşedinţa Hohenzollernilor, visul amânat al suveranităţii se va forti cat şi prin programul prodinastic al junimiştilor, sperând în reacţia favorabilă a „nemţărimei”. Deschisă sub auspicii favorabile, relaţia dintre rege şi Eminescu („doi eroi fondatori”, scrie Ilina Gregori) a evoluat înspre o crescândă ostilitate. Publicistica eminesciană, ostilă lui Carol, face din rege o prezenţă obsesivă: „Coroana nici cunoaşte ţara, nici a ă de cuviinţă a o cunoaşte”. Încât, printr-o „reevaluare mitică” (11, 291), Eminescu („moştenitorul” lui Matei Basarab) vede în rege un uzurpator, inversând raportul şi denunţând crahul, falimentul lui Strousberg, atitudinea lui Bismarck etc. Încrederea iniţială, când Carol patrona, cu titlul de fondator, România Jună, a degenerat, anunţând regicidul. Iar Eminescu, negreşit un om informat, petrecând vreo şapte

medici (printre ei, D. Cosmănescu, I. Vineș, Ion Nica, studiul patogra c al lui Ovidiu Vuia) au dus noi informații în privința bolii , eliminând ipoteza si lisului, iscat din „conexiuni de amor”, vinovată ind acea „pacoste de femeie” (Veronica, bineînțeles), în optica lui G. Călinescu. Dar doctorul Șuțu asta trata în 1883, convins că „germenele alienațiunii” s-a activat printr-o boală contractată, spirocheta subminând „minunatul său creier” (12, 8). În treacăt, amintim și de tabloul simptomatic, schițat de medicul C. Vlad, „marele pacient” („al naţiunii întregi”) ind

Sursa foto: http://www.pinterest.com IAȘI-1884

examinat cu subtilităţi freudiste şi transferat în faza prepuberală, Eminescu ind schizoid, homosexual, impotent, incestuos etc. Încât, conchide C. Vlad, „nici o femeie nu s-a xat violent de el”; şi Eminescu „n-a putut petrece niciodată în vecinătatea lor” (12, 44). „Muncitor peste măsură”(cum l-a văzut Vlahuţă), alimentându-se

ani de mare uzură în redacţia Timpului, tradus cu tutun şi cafea, înstrăinat de o lume ostilă, cu „presentimentul scadenţei”, în germană încă din 1878, prezent în Eminescu a trăit Rumänische Dichtungen (1881, cu 21 de poezii, nota Svetlana Paleologu Matta (13, 292): limita prin strădania a două doamne, Carmen Sylva şi presimţită, excesul, sfâşierea, tensiunea, bogăţia Mite Kremnitz) a clacat, considerat o trăirilor fantasmatice au surpat chipul angelic. implacabilă victimă a eredităţii. Titu Maiorescu Medicii au contribuit şi ei la alterarea era ferm: „cauza este exclusiv internă” şi această personalităţii, e prin diagnostice false (infecţia fatalitate ereditară, opina mentorul junimist, „se luetică), e prin tratamente inadecvate (injecţii poate urmări în linie ascendentă”. Plus „lipsa mercuriale inutile). Au venit apoi chetele publice, de rânduială în traiul zilnic”, pe care o acea „cerşetorie deghizată”, cu „talgerul în constatase şi amicul Slavici. De aici pornind, public”, cum scria poetul într-o epistolă trimisă lui invocând „complicaţia bolii în familie” putea Al. Vlahuţă, împotrivindu-se „odioaselor” liste. anunţată ca inevitabilă degenerarea intelectuală. Socialiştii ieşeni au dat tonul, C. Mille, Nu e locul de a stărui asupra cercetărilor deplângând „greul jug al vieţii moarte” (Lupta, 15 medicale, G. Călinescu deplângând chiar ianuarie 1887). Demoralizat, nefericit prin umilire „cercetarea inţei ziologice”; şi atacând broşura şi sărăcie, cunoscut prin „nenorocirea” care l-a lui George Potra (Mihail Eminescu. Cauzele lovit, Eminescu – devenit un caz – expedia din morţii sale, 1934), autorul ind expediat în bolniţa de la Monastirea Neamţu (ianuarie 1887) categoria „minarilor”. În timp, lucrările unor versuri amicului Negruzzi, sperând că, ind

ÌSTORIE LITERARĂ

Sursa foto: http://www.ziare.com

„acceptabile”, să capete „loc în Convorbiri”; poema De ce nu-mi vii o viza, presupunem, pe Veronica Micle. Temutul polemist nu mai avea unde să se exprime; se simţea „cu totul bine” şi căuta un post şi o biată leafă. Suspectat de degenializare, poetului i s-au pus în cârcă o seamă de neadevăruri grele, bene ciind – prin rezonanţa numelor care s-au pronunţat – de credibilitate. Caragiale, mimând revolta, îşi declarase intenţia de a oferi „o sumă de note asupra vieţii lui Eminescu”, combătând „inexactităţile, nimicurile născocite, neadevărurile absurde”. Din păcate, n-a mai făcut-o! Încât, pătrunzând în tenebrele eminescologiei, alţi cercetători speră să descifreze, prin subtilităţi analitice, textele şi, îndeosebi, să lumineze contextele, iniţiind un recurs Eminescu. Ancheta lui Călin L. Cernăianu, chiar „efect al hazardului” ind (1, 14), denunţă astfel de nepotriviri şi „urzeala amplă” care a condus la acel „scenariu male c” (izolarea în ospiciu). Nebunia lui Eminescu – scrie infatigabilul jurnalist – pare multora „la fel de sigură ca teorema lui Pitagora” (1, 13). Convins că demonstraţia lui Călinescu nu este de nitivă (cum s-a tot spus), Călin L. Cernăianu şi alţi comilitoni, punând cap la cap documentele prin ingenioase conexiuni, încearcă să înlăture un „sfruntat neadevăr” (1, 26). Încât redeschiderea dosarului Eminescu devine obligatorie. De amintit aici, ca argument forte, depoziţia redutabilului eminescolog D. Vatamaniuc, comunicată într-o scrisoare adresată lui I. Filipciuc, la 9 ianuarie 1998: „Discuţiile în legătură cu boala lui Eminescu rămân deschise” (3, 125). A at în sanatoriul de la Ober-Döbling, Eminescu – a ăm din epistola trimisă de D. Boghean – era restabilit şi „grija lui este sărăcia”. 14

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

La 2 martie 1888, deputatul I. Negruzzi, într-o petiţie supusă Camerei, cerea „un ajutor viager nenorocitului poet naţional”. Senatul o va accepta abia la 23 noiembrie, regele va semna decretul în anul următor, la 12 februarie, dar poetul naţional nu se va bucura de „ajutorul viager”, părăsind la 15 iunie 1889 această lume. Harieta, ca soră iubitoare, va veghea asupra imaginii, avertizându-l asupra stimei „prin purtare” şi cerându-i să abandoneze cârciumile, neglijenţa, indiferenţa. Testând creativitatea limitei, acea presimţire a căderii şi statutul creator al nebuniei (13, 99), Svetlana Paleologu Matta, explorând „coincidenţa de destin” a unor mari spirite, îl xează în orizont european. Discutând despre „epilogul publicisticii eminesciene” (14, 229-234), acelaşi D. Vatamaniuc înlătură anatema inactivismului. Poetul, după prăbuşirea din 1883, visa la o reintrare în circuit; şi, între timp, tradusese Gramatica sanscrită şi, „smuls” din Botoşani de Veronica Micle, îşi face reintrarea, în noiembrie 1888, la România liberă, ziar preluat de conservatori cu trei ani în urmă. Totuşi, în acelaşi noiembrie 1888, poetul recunoştea în faţa lui Slavici: „om din mine n-o să iasă”. Dar, teza vidului spiritual trebuie categoric respinsă, ca şi, de altminteri, diagnosticul paraliziei generale progresive. Predispoziţia ereditară (invocată axiomatic), boala familiei (ftizia, de fapt) sau „tristeţa” de care vorbea, deseori, poetul, sunt elemente de neignorat; „cheia hermeneutică” o vom descoperi doar cercetând escalada evenimentelor în rama epocii. Or, Theodor Codreanu investigase meticulos ceea ce a numit „agonia eminesciană” (18831889), o epocă plină de misti cări. Cărţile sale, întocmite cu tenacitate din „colţul huşean”, au stârnit un entuziasm negativ, recunoştea criticul. Depăşind „umorile tinereţii”, el va atinge şi o seninătate a discursului, chiar dacă înverşunarea polemică, blamând „spaimele ideologice”, nu-l va părăsi. Într-adevăr, Titu Maiorescu ctitorise cultul eminescian. E vorba, însă, ne previne exegetul, folosind toate sursele la la îndemână , de un veritabil plan maiorescian,

ÌSTORIE LITERARĂ

care nu excludea „sechestrarea” lui Eminescu, acea „arestare mascată” (Călin L. Cernăianu) ori detenţia politică (D. Vatamaniuc), poetul ind considerat irecuperabil de mentorul junimist. De unde şi „ingratitudinea” de care se va plânge, repetat, Maiorescu. Cabala antieminesciană viza anihilarea ziaristului, trăitor „între lupi”, cel care reuşise „ să se pună rău cu toată lumea” şi care îşi impunea drept normă de viaţă adevărul. Maiorescu este, deopotrivă, întemeietorul cultului Eminescu (oferind girul spiritului său critic) şi marele regizor al evenimentelor din anii de recluziune ai poetului. Ziua de 28 iunie 1883, când s-a rostit sentinţa morţii civile, rămâne „o cheie hermeneutică” (15, 73). Cu certitudine, însă n-a urmat un vid intelectual în existenţa eminesciană. Omul sacri cat a ieşit creator la rampă, aşezând premisele unui mit transformator. Adevărat, fanatismul, idolatria morti cantă întreţineau „biserica Eminescu”. Dar „orgiile”, pe care le denunţa, de pildă, canonicul blăjean, incriminând „grandomania unei direcţiuni” sau „infecţia” despre care, oripilat, amintea Aron Densuşianu în Literatura bolnavă, n-au şubrezit interesul pentru nefericitul poet. După cum, alături de festivismul găunos a în orit şi un fals cult Eminescu (acel pseudo-cult asupra căruia atrăgea atenţia încă Perpessicius). Iar Theodor Codreanu a rma răspicat: mitul Eminescu, „cel mai important mit cultural românesc”, este un mit viu, nu o misti care. Ciclic repus în discuţie, intrat în malaxoarele denigratorilor, contestat aprig, el se revigorează. Există riscul, crede Ştefan Borbély, ca „prin sugestia de victimizare politică a lui Eminescu să înlocuim un mit cu un altul, mai pe gustul detectivistic al timpurilor” (16, 5). Invitaţia „apropierii”, recomandând stăruitor contextualizarea, presupune să ne reîntoarcem la documente, dezgropând texte de altădată. Şi pe această bază să cântărim dovezile, indcă – nu e o noutate! – „manopere de culise” (avertiza Al. Dobrescu) intervin şi decid traiectoriile în posteritate.

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Sursa foto: http://www.tribuna.us

Revizuirile capătă, astfel, un suport credibil, ţinta ind valorile de vârf, instituţionalizate şi cazul Eminescu, înconjurat de o tabuizate. Iar iubire inchizitorială şi de o mistică agresivă, „scos” din condiţia umană (cum observase E. Lovinescu) ar putea un teren excelent pentru „campaniile” criticilor, scotocind prin magazia cu locuri comune. Pricină pentru care s-ar cuveni să ne ocupăm şi de detractori, cercetând textele şi contextele, refuzând dictatura mitului căzut în bigotism. Dincolo de cabalele politice, comploturile iudaice, fronda juvenilă şi puerilă etc., invocate ritualic, intră în joc şi adversitatea, iscată de resorturi psihologice, provocând gesturi blasfematoare. Totuşi, ne întrebăm şi noi, nu cumva şi denigratorii vor lansat observaţii demne de interes? Theodor Codreanu, spuneam, cercetează „anii blestemaţi”, propunând un şir de revizuiri, developând tragismul unui destin exemplar şi denunţând acribios misti cările de care a avut parte, în timpul vieţii şi în posteritate, acel „om dintr-o bucată” (cum l-a văzut Caragiale). Neîncovoiatul Eminescu reprezintă, neîndoios, geniul ca nebunie „superioară”, ieşire din normă („cercul strâmt”); sau, cu vorbele lui A.C. Cuza, „normal, în înţelesul vulgar, (el) nu era”. Motiv temeinic, aşadar, de a propune, metodologic vorbind, un dublu referenţial, fără a manevra exlusivist doar referenţialul nebuniei. Or, „spargerea referenţialului unilateral” (17, 73) presupune a conjuga perspectivele (patologică şi ideologică), luând în calcul conjunctura geopolitică şi implicarea masonică. 15

ÌSTORIE LITERARĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Înţelegem de ce, citit în rama epocii, incomodul gazetar, „stricat cu toată lumea”, trebuia anihilat, „uitat”, purtând stigmatul nebuniei. Evident, publicistica l-a epuizat, procurându-i adversităţi ireconciliabile; după cum predispoziţia ereditară părea a-l condamnat unui „drum prescris” (recunoştea poetul, într-o epistolă din 3 mai 1880), asumându-şi soarta „bolnavului exemplar”. Îndreptăţit, Theodor Codreanu insistă acum asupra referenţialului secund şi scoate la lumină date suplimentare, confruntă variante care se contrazic, încercând a face ordine într-un „haos de informaţii” (17, 266). În fond, prin această sinteză nală (cum o consideră însuşi autorul), el propune pedante recti cări, dezvăluie măsluiri (unele doar bănuite), sesizează inconsecvenţe şi inadvertenţe, repune în discuţie soarta unui tratament inadecvat (cura mercurială, dubla „documentelor rătăcite”, iremediabil pierdute. eroare a dr. Iszac etc.). Şi, nu în ultimul rând, Concluzia e limpede: „orientarea cercetării spre evidenţiază aranjamentele de culise, tentativele de referenţialul secund nu presupune respingerea, descotorosire de in exibilul gazetar, conducând la da capo, a referenţialului nebuniei” (17, 7n). moarte civilă: trădarea unor carpatişti, măsluirile Doar prin metoda dublului referenţial putem lui Titu Maiorescu în propriu-i jurnal, cabala desluşi mersul precipitat al evenimentelor. Și francmasonică etc. Cartea lui Theodor Codreanu, vom putea a a „poarta de intrare”, cum spunea rod al strădaniilor exploratorii întinse pe câteva N. Georgescu, spre infernul eminescian, decenii şi, pe acest suport, al unui efort sintetic luminând – cât de cât – tenebrele impresionant se citeşte pasional. E puţin probabil eminescologiei. Un Eminescu-cobai (17, 130), că, pe această linie exegetică, viitorul ne va oferi pus în „camisolul de forţă”, „protejat”, documente noi (precum şocul epistolar din 2000), sechestrat, de fapt, printr-o „arestare mascată”, mobilizând condeie şi in uenţând judecata considerat irecuperabil, constituie secvenţele urmaşilor; destrămând, adică, supoziţii, risipind unui „plan nefast” (17, 292), vizând anihilarea colecţia imaginilor prefabricate şi a re exelor incomodului ziarist. Evident, intră în ecuaţie, „leneşe”, recalibrând opinii etc. Totuşi, în decisiv, criza, ca efect al surmenajului, a biogra a ultimilor ani eminescieni, ne încredinţa „epuizării salahorice” (17, 115), dar şi testamentar Petru Creţia, vom găsi mereu „ceva conjunctura politică şi implicarea masonică. Mai adânc de a at”. mult, se ştie, referenţialul maladiei a ampli cat gloria imediată, valori când emoţional, îndeosebi, tragismul destinului, mitul geniului Aşadar, traseul exegetic eminescian xează, în etc. segmentul postbelic, câteva borne de neocolit: Theodor Codreanu, ca într-un veritabil momentul Negoiţescu, intrarea exegezei în etapa policier, leagă rele, încercând, şi el, reintegrarea inţială, „eminescianita” lui Noica (făcând din celor şase ani ai „eclipsei” în matca lor (cum cerea cauza facsimilării manuscriselor, „aşezat în Ov. Vuia). Înlătură, meticulos, stratul gros de răspundere”, o bătălie personală, plimbat pe la false informaţii acumulate în timp, începând cu „foruri”, amânat exasperant şi, totuşi, încrezător) diagnosticul o cializat (vezi „Războiul şi, negreşit, în ultimele decenii, investigaţiile cu iz diagnozelor”), supunându-l pe „bolnavul detectivistic, privind „anii eclipsei”, redeschizând exemplar” (cf. Ilina Gregori), devenit cobai, dosarul Eminescu.

ÌSTORIE LITERARĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Chiar dacă voci iritate, blamând eforturile acestor „căutători de Elodii” (preocupaţi de „devoalarea conspiraţiunii”, descoperind „apocaliptice rami caţii”etc.) îi invită pe cercetătorii „indisciplinaţi” la un grabnic consult medical. Chestionarea contextelor e, însă, trebuincioasă, Eminescu interesează, iar faptele rămân fapte, clătinând, probabil, unele reputaţii. Dar luminând adevărul. „Olimpianul” Maiorescu era, în acei ani, „conducătorul principal al soartei lui Eminescu”, opina dr. Obersteiner de la Döbling (a ăm dintr-o scrisoare a lui D. Boghean, „un junimist de fundal”). Soarta lui Eminescu, „un poet sigilat de destin”, cum spunea G. Călinescu la o Sesiune a Academiei (1964), este acum în mâinile noastre. Şi a celor care ne vor urma...

NOTE: 1. Călin L. Cernăianu, Recurs Eminescu: suprimarea gazetarului, Tamaşi: Semnele timpului, Bucureşti, 2000; Prefaţă de D. Vatamaniuc. 2. N. Georgescu, Moartea antumă a lui Eminescu (1883-1889), ediţia a II-a, revizuită, Editura Cartier, Chişinău, 2002. 3. Ion Filipciuc, Înspre alt Eminescu, Editura Augusta, Timişoara, 1999. 4. Theodor Codreanu, Eminescu între N. Georgescu şi Călin L. Cernăianu, în Bucovina literară, nr. 5 6(207-208)/ mai-iunie 2008. 5. Cornel Ungureanu, Istoria secretă a literaturii române, Editura Aula, Braşov, 2007. 6. Constantin Cubleşan, Eminescu în comentarii critice, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2008. 7. C. Stănescu, în Adevărul literar şi artistic, nr. 441/27 octombrie 1998. 8. Theodor Codreanu, Dubla sacri care a lui Eminescu, Ediţia a treia, revăzută şi adăugită, cu o prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Editura Civitas, Chişinău, 1999. 9. Radu Mihai Crişan, Eminescu interzis: gândirea politică, Criterion Publishing, Bucureşti, 2008. 10. Nicolae Manolescu, Cine sunt iubitorii şi detractorii lui Eminescu, în România literară, nr. 25/26 iunie 2009. 11. Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu?: Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art, Bucureşti, 2008. 12. C. Vlad, Mihail Eminescu – din punct de vedere psihanalitic, Editura Cartea Românească, Bucureşti, f.a. 13. Svetlana Paleologu Matta, Eminescu şi abisul ontologic, ediţia a III-a, adăugită, Editurile Augusta Artpress, Timişoara, 2007. 14. D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu (1877-1883; 1888-1889), Editura Minerva, Bucureşti, 1996. 15. Theodor Codreanu, Mitul lui Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 2004, (colecţia Eminesciana, 9). 16. Ştefan Borbély, Eminescu în cheie deconstructivistă, în Contemporanul-Ideea Europeană, nr. 5(734)/2013. 17. Theodor Codreanu, Eminescu în captivitatea „nebuniei”, Editura Universul, Chişinău, 2011.

ISTORIE LITERARĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

EUGENIU NISTOR (Târgu Mureș) - scriitor, losof, cercetător științi c grad 1, colaborator permanent.

IDEI ŞI STRUCTURI DE IDEI ÎN ARHITECTURA SISTEMULUI FILOSOFIC AL LUI LUCIAN BLAGA

Forma de nitivă a sistemului loso c al lui Lucian Blaga o constituie cele patru trilogii: „Trilogia cunoaşterii”, „Trilogia culturii”, „Trilogia valorilor” şi „Trilogia cosmologică” – ale căror structuri au fost stabilite de nitiv de gânditor prin testamentul său editorial din 25 august 1959. In uenţele asupra întregului vin pe liera loso ei occidentale (mai ales a celei germane), cea formală, în mod cert dinspre Immanuel Kant, autorul bine-cunoscutei trilogii criticiste, iar cele culturale, dinspre Goethe, Nietzsche, Gehlen, Jung, Spengler, Frobenius, Riegl, Chamberlain ş.a. Intervine însă în legătură cu cele patru discipline care alcătuiesc structura de ansamblu a sistemului – acestea, dincolo de abordarea lor tradiţionalistă, sunt ajustate şi modernizate vizibil, astfel încât pe baza acestora sunt expuse, în chip nuanţat şi personalizat: teoria cunoaşterii (gnoseologia), teoria culturii, teoria valorilor (axiologia) şi teoria cosmologică – toate cu rosturi bine determinate în încercările insului uman de revelare a Misterelor Lumii. Iar ca o esenţializare a acestor teorii putem a rma că loso a lui Blaga are în centrul ei nuclear patru noţiuni fundamentale: Omul, Lumea şi Misterele ei, peste care guvernează însuşi Marele Anonim – toate acestea ind legate între ele, „interconectate” şi „racordate” (cum s-ar spune în limbajul actual) la conştientul şi inconştientul uman, tocmai prin ţesătura de nervuri a creaţiei culturale – la care ne vom referi mai pe larg în continuarea demersului nostru, supunând analizei cărţile trilogiei consacrate acestui domeniu, şi anume: Orizont şi stil, Spaţiul

mioritic şi Geneza metaforei şi sensul culturii. În Orizont şi stil (1936) – prima carte din „Trilogia culturii” – Lucian Blaga îşi con gurează, cu destulă precizie, liniile de forţă ale teoriei sale culturale: matricea stilistică. Totodată, el îşi declară preferinţa pentru metoda morfologică, pe care o analizează însă critic, recuzând atât teoriile lui Freud, cât şi cele ale lui Jung, anunţând că îşi va structura ideile în cadrul unei noi discipline loso ce:

noologia abisală – extrasă din psihologia inconştientului (iniţial, în ediţia princeps, disciplina era numită chiar aşa: psihologia abisală!), în cadrul căreia relaţia dintre conştient şi inconştient va foarte 18

ISTORIE LITERARĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

bine explicată prin intermediul unui termen operaţional denumit procesul personanţei. Filosoful consideră că chestiunea inconştientului este una care amprentează profund conştiinţa umană, ind la fel de semni cativă ca şi aceea a factorului energie din fenomenele

zice, anticipând astfel că

elementele, vectorii şi factorii din procesele psihice vor dobândi o importanţă tot mai mare în

Invenţia lui Blaga constă într-o reluare şi reformare a categoriilor loso ce şi chiar de înzestrare a acestora cu un alt rol explicativ. Astfel el dublează categoriile kantiene şi le redimensionează în cadrul unor construcţii teoretice extrem de bine personalizate sub aspect terminologic-lingvistic şi de conţinut. Aşa se face că spaţiul, timpul,

cantitatea, calitatea, relaţia etc. acţionează, conform schemei matriciale

Sursa foto: http://www.librarie.net

cercetările moderne de psihologie, de psihanaliză şi de parapsihologie.

a lui Lucian Blaga în dublete categoriale: categoria spaţială a conştientului având alături categoria spaţială a inconştientului, iar

categoria temporală a conştientului având alăturată categoria temporală a inconştientului. Pe de altă parte categoria spaţiului, ltrată prin inconştient, este văzută prin perspectiva unui profund sentiment spaţial (aşa-zisa nostalgie orizontică) şi prin instituirea unor simboluri spaţiale (ca şi Oswald Spengler, autorul monumentalei opere Declinul Occidentului). Dar şi categoria temporală, din perspectiva inconştientului, este şi ea nuanţată: prezentul este timpul- uviu, trecutul este timpul-cascadă, viitorul este timpul-havuz. Iar cum spaţiul şi timpul sunt învestite cu

valori, losoful îi spune acestui proces de valorizare accent axiologic, care poate : a rmativ (de recunoaştere a valorilor) sau negativ (de respingere a non-valorilor). O altă categorie plină de semni caţii a inconştientului este atitudinea faţă de destin, prin care se exprimă opţiunea umană (individuală şi colectivă) pentru trei posibilităţi: anabasică (de înaintare în orizont, speci că europeanului), catabasică (de retragere din orizont, speci că indianului şi egipteanului) şi neutră (echivalentă stării pe loc, speci că etiopianului). Aci observăm in uenţa ideilor etnologilor germani Frobenius şi Riegl. În sfârşit, ultima categorie de forţă a matricei stilistice blagiene este năzuinţa

formativă, cu tendinţa ei de structurare a imaginii lucrurilor într-o variaţie formală, în funcţie de un orizont sau altul, de o epocă sau alta, de o individualitate sau alta, gânditorul distingând trei moduri de manifestare: modul tipizant (speci c culturii grecilor antici), modul individualizant (speci c popoarelor germanice şi religiei protestante) şi modul stihial (ca în arta egipteană sau în pictura şi arta bizantină). În Spaţiul mioritic (1936) unele idei şi articulaţii ale matricei stilistice îşi vădesc valabilitatea funcţională, aceasta ind aplicată la cultura românească. Astfel plaiul mioritic ondulat, cu succesiunea lui in nită de deal şi vale, prezent şi în rezonanţele doinelor şi baladelor noastre, strecurat în decursul

ISTORIE LITERARĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

veacurilor şi mileniilor în inconştientul individual şi colectiv, ar

prima dintre categoriile abisale ale

su etului autohton. Acesteia i se mai adaugă sentimentul destinului care, în terminologia lui Blaga, ar reprezentat de o înaintare în sens anabasic, dar cu o anume speci citate: de veşnic suiş şi coborâş, păstrând cu îndărătnicie, în adâncurile subconştientului, relieful ondulat al plaiului şi al văii. In uenţat de locul său de obârşie, inconştientul individual şi colectiv al românului ajunge să

omul mioritic o face între moarte şi extazul nunţial, re ectate de versurile din Mioriţa, impresionante prin sentimentul complex al „fatumului”. Problema orizontului temporal este foarte vag amintită de losof: el susţine că su etul mioritic s-a încăpăţânat, vreme de secole, să boicoteze

dorm sub plai are semni caţii totemice, mai ales în asocierea pe care

terestru. Această misterioasă comuniune cu plaiul şi cu strămoşii lui care

Sursa foto: http://www.iberlibro.com

apoi cu întreaga ei încărcătură de duioşie, oriunde s-ar a a pe globul

transforme peisajul într-o obsesivă nostalgie orizontică, care se manifestă

istoria şi să trăiască retras, în cochilia de scoică a unei vieţi anistorice, o existenţă de tip organic. Este aici o încărcătură plină de mister a modului ontologic adoptat de o întreagă etnie, pe timp neprecizat. Filosoful numeşte acest mod „boicot” al istoriei, şi nu

altfel! Orice adaos sau orice minus în descrierea acestui mod de existenţă nuanţează în alt sens (până la deformare) teoria blagiană. Gânditorul din Lancrăm a arătat, cu limpezime, că românul şi-a preţuit şi chiar divinizat orizontul spaţial mioritic şi că a preferat, adesea, să se retragă din istorie, adică s-o boicoteze – prin urmare, nu ne este greu să constatăm accentul axiologic pozitiv pus pe cadrul spaţial, şi cel negativ, pus pe cadrul temporal, care l-a îndemnat la o viaţă „anistorică”, de tip organic. Organicul este, în concepţia lui Blaga, o categorie nouă a spiritualităţii româneşti, vizibilă atât în stilul arhitectural şi modul de aşezare a caselor, cât şi în metrica poeziei populare şi, mai ales, în manifestările spiritualităţii creştine ortodoxe. Într-o analiză comparativă a spiritualităţilor creştine (catolică, evanghelică şi ortodoxă), losoful insistă pe caracterul bipolar al acestora, orientarea lor ind atât spre transcendent, cât şi spre vremelnicie, cu notele de particularitate ale ecăreia, subliniind însă că diferenţierile sunt mai curând de natură stilistică decât ideatică. Astfel, la catolici transcendenţa rămâne inaccesibilă, iar categoriile vremelniciei sunt marcate de instituţia bisericii, „ca stat al lui Dumnezeu pe pământ”, şi năzuinţa de putere cezarică; la protestanţi avem aceeaşi viziune asupra transcendentului, dar plusează categoriile libertăţii individuale; în timp ce la ortodocşi bipolaritatea este dată de pendularea continuă a spiritului între transcendenţa inaccesibilă şi categoriile vremelnice ale organicului, „văzute” parcă prin lentilele ochelarilor purtaţi de morfologişti.

ISTORIE LITERARĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Exemplele oferite de Blaga sunt multiple, deoarece el întrezăreşte aici un larg pervaz deschis către întreaga spiritualitate ortodoxă balcanică şi răsăriteană. Cele trei tipologii religioase sunt diferenţiate între ele printr-un întreg evantai de factori, precum: concepţiile despre biserică, concepţiile despre naţiune, diferenţieri datorate formelor de graiuri, unghiului cultural, misionarismului, prozelitismului, magiei, conceptelor despre salvare, tipurilor umane şi modurilor cum cele trei biserici îşi desfăşoară ritualurile. Însă transcendentul care coboară

ortodoxismului – orientarea so anică – care, prin apel la loso a greacă (sophia = înţelepciune), capătă sensul mai larg de înţelepciune divină, cu rol intermediar între Dumnezeu şi lume (conform concepţiilor lui

din Constantinopole; astfel este anunţată cea mai importantă categorie a

stilistice, ţinând, de această dată, de arhitectura religioasă a Agiei So a

raport cu care diferenţele de viziune sunt datorate unei categorii

Sursa foto: http://www.amazon.es

constituie, în gândirea blagiană, al doilea pol al spiritualităţii creştine, în

Dionisie Areopagitul, Florenski şi Bulgakov). În Mioriţa so anicul trans gurează natura, care devine „biserică”, iar moartea mioritică, un act sacramental cu a „lumii mireasă”. Pentru argumentarea ideilor sale, losoful recurge la unele viziuni so anice, depistate în mitologia noastră autohtonă, între care: „pământul transparent”, „grâul cristologic”, „slujba vântului”, „cerul megieş” etc., speci când însă că acestea au fost asimilate, în timp, din cultura altor popoare.(26) Năzuinţa formativă a su etului românesc şi-a declinat demult – susţine Lucian Blaga – preferinţa pentru motivele geometrice şi stihiale, ce se vădesc mai ales în ornamentica artei populare (costume, incizii pe unelte, porţi de lemn şi pridvoare, pe vase de lut etc.), toate ind decorate cu motive speci ce şi altor popoare europene sau balcanice. Dar matricea stilistică autohtonă nu ar

completă dacă i-ar

lipsi dragostea pentru pitoresc şi podoabă, iar – când se referă la arhitectura religioasă – nu s-ar lămuri rostul frescelor care contribuie la accentuarea impresiei de contopire a naturii cu zidurile bisericilor, lăsând astfel ca revelaţia divină să se reverse nestăvilită şi în afara acestora, peste grădini şi câmpuri, peste crânguri şi peste păduri. Cătrinţa, broboada, pălăria, ţundra ciobănească, pieptarul, şerparul, cămaşa, credinţele magice (femeile spre a frumoase trebuie să se spele în apele din care se adapă curcubeul, boabele de mazăre vărsate pe jos, văzute ca lacrimi ale Maicii Domnului, lemnele arse care se „răzbună” şi îşi depun, noaptea, frunzele în geamuri, Abel văzut în lună cu capul spart suspendat peste un ciubăr etc.),

sfătoşenia proverbelor – toate sunt expresii ale pitorescului, izvorând din adâncurile unui bogat substrat meta zic; lirica populară românească – cu încărcătura ei, nici prea grea, nici prea uşoară a

ISTORIE LITERARĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

dorului, analizat în diversele lui ipostaze, mergând de la dragostea pentru inţa iubită până la exprimarea tristeţii şi urâtului în doine şi bocete de jale – se alimentează şi ea din acelaşi fond misterios contribuind, fără îndoială, la nuanţarea stilistică. Dar această tendinţă de a insu a tuturor determinantelor active o anumită „surdinizare” este o altă trăsătură reprezentativă a duhului românesc, şi anume: discreţia. Descriind îndelungata convieţuire în natura sălbatică a strămoşilor noştri, existenţa lor ind aproape atemporală, în cochiliile izolate ale aşezărilor de pe văile lăturalnice ale râurilor, din munţi şi păduri, losoful vede, pe bună dreptate, tocmai în acest mod de înţelegere a lumii, anistoric,

existenţă căzând sub semnul categoriilor organicului, care nu permit decât a rmarea unor manifestări culturale de nivel minor. Stăpânirea vremelnică a spaţiului geogra c al vechii Dacii imperiale, după retragerea aureliană, de către unele seminţii barbare,

ca şi zădărnicirea consolidării cnezatelor şi voievodatelor româneşti de

Sursa foto: http://www.carturesti.ro

constituindu-se matricea stilistică a pre-românismului. Dar, boicotând istoria, românii s-au boicot pe ei înşişi, întreaga lor

către năvălirile ultimelor popoare migratoare (ungurii, pecenegii şi cumanii) şi multe alte împrejurări vitrege ale istoriei, au făcut ca populaţia autohtonă, deşi bine con gurată etnic, trăind în frăţietate

cu mediul geogra c (cu plaiul şi codrul), să-şi xeze în inconştient un orizont propriu, marcat de un

sentiment al destinului, conţinând un ciudat amestec de pasivitate şi fatalitate. Doar un moment istoric a reuşit să scoată matricea stilistică autohtonă din somnul ei secular şi să izbucnească în e orescenţa unui renascentism autohton – domnia lui Ştefan Cel Mare –, când se a rmă stilul arhitectonic al bisericilor din nordul Moldovei, când se cizelează limba, îndeosebi prin slovenirile din cancelariile voievodale şi letopiseţele cronicarilor, iar poezia şi cântecul popular sunt nelipsite din viaţa cotidiană a băştinaşilor. Dar, din păcate, se ratează din nou şansa participării la istorie, iar dorul nostru de sincronizare se frânge repede sub ameninţarea expansiunii turceşti şi a reformei religioase din Ardeal, când sate întregi, refuzând acceptarea unor „forme fără fond”, se retrag din nou într-o viaţă de tip anistoric, adăpându-se iarăşi, veacuri la rând, din izvoarele fondului anonim, din care sunt scoase, uneori, în lumină splendide creaţii culturale. Abordând problema împrumuturilor noastre spirituale, de multe ori făcute fără discernământ, Lucian Blaga apreciază, în mod just, că nu se poate trece peste in uenţa modelatoare a culturii

franceze (de sesizat la Grigore Alexandrescu, D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Al. Macedonski) şi peste in uenţa catalitică a culturii germane (vizibilă în activitatea lui Gheorghe Lazăr, Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, George Coşbuc ş. a.), subliniind rolul important,

ISTORIE LITERARĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

îndeosebi al acesteia din urmă, în apariţia unor opere de mare originalitate, aşa precum aceea a lui Eminescu, în care

losoful depistează unele elemente de bază ale matricei stilistice româneşti

(orizonturile spaţial-temporale, determinanta so anică, aspiraţia spre pitoresc, idealul bărbătesc al haiducului şi al tânărului voievod etc.). În ultimul volum al „Trilogiei culturii”, Geneza metaforei şi sensul culturii (1937), Lucian Blaga lărgeşte considerabil cadrul meta zic de desfăşurare al teoriei sale culturale, avansând conceptul

metaforismului, ca mod speci c de manifestare în ontologia umană.Potrivit acestui concept, geneza metaforei, care coincide cu geneza omului în spaţiul terestru, trebuie căutată în neputinţa acestuia de

losoful constată existenţa a două tipuri de metafore: 1. metafore

plasticizante şi 2. metafore revelatorii. Primul tip de metafore, metaforele plasticizante, se produc prin apropierea de fapte asemănătoare, aparţinând de sfera lumii date, imaginate sau gândite, prin transferul unui termen (care exprimă un fapt) asupra altui

animal. Aşadar, metafora este substanţa oricărei creaţii culturale, iar

inţa umană şi

reprezentând tocmai „diferenţa speci că” dintre

Sursa foto: http://www.literaturadeazi.ro

a descrie un lucru sau un fapt până la capăt, date ind limitele înguste ale vocabularului. Metafora este – accentuează Blaga – atemporală, anterioară istoriei,

termen, făcut cu scopul de a plasticiza una din cele două expresii; aşadar, acestea nu îmbogăţesc conţinutul ca atare al faptului, dar, prin intenţie, vor să redea „carnaţia concretă” a faptului relatat, pe care cuvintele cu descripţie obişnuită nu au capacitatea expresivă s-o facă. În ceea ce priveşte

metaforele revelatorii – acestea sunt cele care caută să releve un mister, ele rezultă „din existenţa în orizontul misterului şi al relevării”, ind „întâile simptome ale acestui mod speci c de existenţă.”Dar losoful explică apoi că nu doar metaforele pot duce la revelarea misterelor şi că există şi alte posibilităţi ce pot

antrenate în aceste iniţiative temerare, între care şi miturile pot constitui potenţiale mijloace

de cunoaştere a misterelor lumii, iar în cadrul acestora, conform spiritului sau simetric, distinge două grupe – miturile semni cative şi miturile trans-semni cative – explicând apoi modul lor speci c de acţiune: miturile semni cative revelează semni caţii care pot avea şi un echivalent logic, în timp ce miturile trans-semni cative încearcă să releve fără a ţine cont de „echivalentul logic”. Filosoful susţine cu fermitate că se situează pe poziţii contrare faţă de autorii occidentali ai teoriilor morfologice în care cultura era considerată a

doar un organism viu, deoarece, susţine el,

cultura nu poate similară organismelor vii şi, prin urmare, nici nu poate avea „vârste” ca acestea (naştere, creştere, în orire, rodire, îmbătrânire şi moarte). În acest context nu-i scapă tirului critic al gânditorului român nici teoria biologizantă a lui Arnold Gehlen, care redusese cultura la un

ISTORIE LITERARĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

„proces de compensare a inadaptării biologice a omului”, arătând că aceasta este mult mai mult decât atât, ea ind chiar condiţia noastră ontologică, răspunzând necesităţii umane continue de revelare a misterelor prin acte de creaţie.(28) Concepţia blagiană este extrem de originală: ne ind un organism autonom, cultura nu poate avea vârste şi, eventual, creaţia culturală poate produsă atât „prin prisma structurilor” copilăreşti, cât şi a celor mature ale omului, astfel încât nivelul minor sau major al unei culturi poartă exclusiv pecetea acestora: când un creator matur creează din perspectiva structurilor copilăriei, a naivităţii, el produce cultură minoră, iar când un copil creează din perspectiva structurilor autonome ale maturităţii, el produce cultură majoră. El distinge, aşadar, două tipuri de culturi: o

cultură minoră şi o cultură majoră, fără a se exprima în termeni „coborâtori” despre primul tip de

considerată origine atât a culturii minore, cât şi a celei majore,

trecerea (şi nu saltul) de la minor la major realizându-se prin încetarea unei colectivităţi, la un moment dat, de a mai crea prin prisma structurilor copilăriei, adoptând „ordinea atitudinilor

spirituale şi a vârstelor reale”.

Sursa foto: http://www.alchetron.com

cultură. Punându-şi în valoare teoria vârstelor adoptive, Blaga încearcă să ne convingă aici de valabilitatea ei, în condiţiile în care matricea stilistică poate

Din cele analizate rezultă că creaţia culturală are, în mod clar, atribute metaforice, dar ea prezintă şi intenţii revelatorii şi

posedă o pecete stilistică proprie – însă, cu atât mai mult, ea trebuie tratată distinct faţă de ceea ce în gândirea primei jumătăţi a veacului douăzeci a suscitat atâtea dispute şi dezbateri, şi anume: antinomia cultură-civilizaţie. Filosoful constată că popoarele Europei ind a ate sub înrâurirea culturii germane, „disociază felurit” termenii celor două activităţi creatoare ale omului; astfel, el distinge între diverse teorii şi atitudini, stăruind asupra teoriei istoricului englez Huston St. Chamberlain, care asociază creaţiile spiritului cu domeniile meta zicii, religiei şi artei, iar civilizația, cu ansamblul bunurilor şi rânduielilor reprezentând viaţa materială a omenirii, ştiinţa ocupând „o poziţie intermediară”. În gândirea lui Oswald Spengler, losoful român observă că cele două domenii au „un caracter de fatală succesiune, în sensul în care „civilizaţia ar reprezenta faza iernatică a unei culturi, adică ultima bătrâneţe”. Iar în ceea ce priveşte raportul cultură-civilizaţie, losoful constată deosebiri de natură ontologică: în timp ce „cultura răspunde existenţei întru autoconservare”, civilizația ar răspunde nevoii de „autoconservare şi securitate”.

Într-un studiu consacrat „aspectelor fundamentale ale creaţiei culturale”, Lucian Blaga se arată preocupat de semni caţia meta zică a culturii, care, ca mod speci c uman, este departe de a un lux, o podoabă sau un moft, ea reprezintă chiar împlinirea necesară; căci faptele de cultură au început să se manifeste în momentul în care sub fruntea insului uman s-a întâmplat un salt important de

ISTORIE LITERARĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

conştiinţă, care l-au adus în situaţia de a suferi unele transformări de nivel ontologic – transformări care nu sunt altceva decât aşa-zisele „mutaţii ontologice”, cultura ne ind altceva, tocmai consecinţa unor astfel de „mutaţii”. Dar, cum destinul creator al omului trebuie să ţină cont permanent de două

coordonate fundamentale – de „existenţa întru mister şi revelare” şi de „frânele transcendente” ale Marelui Anonim –, care constituie aşa-zisa „antinomie interioară”, sunt împrejurări în care se manifestă unele din „impasurile” în care poate ajunge inţa omenească când nu-şi urmează destinul, acestea ind, în fapt, situaţii în care „actul creator a fost mutilat”, losoful limitându-le, numeric, la o pentadă: transcendentomania, imediatomania, creaţia fără obiect, creaţia ca simplă visare şi

manierismul. Împrejurarea că „omul a devenit om”, adică subiect cunoscător şi creator, în acelaşi timp, datorită unor hotărâtoare mutaţii ontologice, ar putea, desigur, îndreptăţi ideea gânditorului român în legătură cu faptul că acesta reprezintă, totodată, capătul ultim al evoluţiei, căci odată cu ivirea lui în lume verigile lanţului „mutaţiilor lui biologice” s-au stins şi o altă mutaţie nu ar mai putea

posibilă,

ceea ce explică şi fenomenul bizar, în univers, al „singularităţii” sale. În concluzie, inventând „matricea stilistică”, ca teorie originală a creaţiei, pe baza căreia pot clasi cate operele de artă, dar şi cele ştiinţi ce, loso ce, religioase etc., Lucian Blaga arată că, indiferent de stilul creaţiilor culturale, în paralel cu conştientul şi complementar. În concluzie, inventând „matricea stilistică”, ca teorie originală a creaţiei, pe baza căreia pot clasi cate operele de artă, dar şi cele ştiinţi ce, loso ce, religioase etc., Lucian Blaga arată că, indiferent de stilul creaţiilor culturale, în paralel cu conştientul şi complementar acestuia, inconştientul poate să joace un rol semni cativ în modalitatea umană de revelare a misterelor. În domeniul gnoseologiei, după ce îşi expune metoda dogmatică, losoful vorbeşte despre două tipuri de cunoaștere: cea obişnuită, numită paradisiacă, şi cea ştiinţi că, numită luciferică – ultima, cu rol determinant în decriptarea misterelor. Aceeaşi valoare, în raport cu misterele lumii, o au, la rândul lor, ştiinţele, magia, religia şi arta, ceea ce înseamnă că şi axiologia blagiană este un fel de ilustrare a teoriei sale culturale. În ceea ce priveşte Sursa foto: http://www.faustomarcelo.blogspot.com

teoria cosmologică, aceasta, la rândul ei, este o ilustrare a genezei lumii, a omului şi a istoriei, unde Marele Anonim este „centrul generator” al întregii „existenţe

mundane”, prin diferenţialele divine el creând Lumea şi Omul, acesta din urmă cu particularităţile lui gnoseologice şi cu matricea stilistică speci că ecărui individ şi ecărei colectivităţi umane, prin care sunt înfăptuite toate valorile (materiale şi spirituale), în desfăşurarea lor istorică.

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Adina Velcea, născută în București, stabilită din 2002 în Grecia, traducătoare din limba greacă, apariții literare în diverse antologii de poezie și haiku, în revista Poezia, din Iași, în revista haiku din Tokyo, realizatoare de emisiuni culturale la Radio Poema din 2017.

Colivii

Gândurile unei insomnii neclare

într-o cameră mare este un scaun vechi vântul pătrunde prin geamul spart de scaunul acesta atârnă o haină uzată în buzunarele căreia timpul a încremenit pe o hârtie la fel de veche precum scaunul pe care ți-ai uitat haina când ai plecat la vânătoare de răspunsuri și din neatenție te-ai împiedicat de un greiere adormit sau de noaptea bolnavă ori poate de rele de iarbă ca niște semne de exclamare inutile ale unor răspunsuri pe care nu le vedeai dar erau su cient de acute ca să se agațe de tine în noaptea când luna a spart geamul sau poate greierul ori poate iarba în care ți-ai pierdut pașii urma umbra vocea chipul și am uitat cine erai cine ai fost iar vântul a trântit ușa în urma ta iluzie ipostază poezie

priveam pasărea aceea cum se plimbă prin colivie cum încerca un zbor uitat în micul ei univers unde totul se reduce la semințe și apă la stropii de ploaie care ajung câteodată prin zăbrele pasărea aceea mă privea scurt și aștepta câteodată cânta iar cântecul ei se prelingea pe pereții coliviei și-l auzea numai ea pasărea aceea care uitase să zboare mă privea în timp ce alte păsări se roteau în lumină și mureau…

Rătăcire controlată și totuși niciodată nu am putut să văd mai limpede ca până acum cât de tragică e soarta oamenilor de hârtie cât întuneric este când lianele neștiinței înfrunzesc haotic cum se naște din pământul uscat în ecare zi câte o ință spectrală care se uită la noi și râde iar râsul ei vibrează în timpane la fel de haotic ca o muzică psihedelică amestec de teamă respingere și o inexplicabilă dar certă atracție pentru necunoscutul care devoră progresiv din ce păstram ascuns pentru EL.

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Antagonism De-ar să-mi crească în neștire aripi pe umerii de foc, tot n-aș putea să zbor din mine, din iadul ce mă ține-n loc, pământul m-a cuprins în brațe, și trupul meu e doar pământ, cu cât privesc mai sus, îmi pare că sunt o piatră pe mormânt, din el se-aude freamăt sumbru - al demonilor ucigași privesc spre soare din adâncul acestui su et de ocnaș, cu degete albite, strânse pe-ncheietura zilei reci, mă-ntorc spre crucea mea tăcută... „tu, de aici, nu ai să pleci!” și-aș vrea să ardă în neștire aceste aripi fără rost ce trupul vor să mi-l înalțe spre paradisul unde-am fost! *** privește ușa aceasta dincolo de ea este ploaia o auzi? stropii mari se strivesc de asfalt de tomberoanele de plastic se strecoară în cutii poștale pe sub bluza acestei femei rătăcită pe stradă o îmbrățișează îi mângâie coapsele zvelte pe buzele roșii s-au oprit câțiva stropi privește cum plouă în jurul ei în orașul de plastic unde totul e reciclabil… Pasărea ceas Sunt pasărea ceas ce zboară alene Curbând stalactite din timpul pierdut, Minutele plâng, ascunse sub pene, Cerând al secundei vremelnic sărut. Tic-Tac, mă-nfăşor în prafuri stelare, Argintul luminii străluce în ochi Iar bezna uitării în cercuri dispare Prelinsă-ntr-un vortex de negru deochi.

Trepte spre pământ

o mansardă aproape de cer prinsă în pânza unui păianjen auriu de atâtea ori am căutat evadarea am dorit-o dar n-am avut curajul nebunesc de a pleca; pe ziduri a în orit bezna însă eu n-am văzut decât cerul în colțul drept al tavanului pata aceea murdară e marea în erbere străbătută de Ulyse în celălalt se luptă demonii mei atâția ani am stat în capcana aceasta munții nu se privesc de sus freamătul vieții se stinge pe caldarâmul vechi neted de atâta vuiet tăcere… aici prezentul miroase a mucegai cuibărit în oase în lemn în cărți deschide ușa și pleacă cunoaște umilința de a mic: iluzia înaltului nu te salvează de ceea ce ești…

Şi cârduri de clipe sosesc pregătite Să plece pierdute spre timpul de-apoi, Eu încă aştept pe vârful de munte Să scot curcubeul ascuns între ploi.

Deschid şi închid cu zgomot aripa În geamăt de ceas cu ritm cardiac Iar timpul amar îşi plânge risipa, Prin frunza visării cu iz de tic-tac.

Doar geruri coboară hulpave, haine, Să sfârtece visul prin care mai speri, Şi ziua de astăzi va pentru mâine Ce mâine e astăzi cu aripi de ieri.

Şi totul se-nvârte, şi totul dispare În zări sfâşiate de zbor milenar, Şi iarăşi apare, şi iarăşi tresare Secunda visării la vechiul hotar. 27

POEZIE

Vocabule tăioase rătăcesc prin dicționare ciudate contorsionate aplatizate de emfaza unora stropită cu verde de paris sau albastrul de voroneț al patrioților închipuiți expulzați din pântecul onest al literaturii unii aruncă foneme la întâmplare alții se încrâncenează să lupte cu sine nimic vai nimic nu iese din dresajul nopții luna la fel apare și la fel dispare biata furnică truditoare se stinge

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

sub propriile cuvinte prea grele pentru trupul imaginar de titan un greiere ipocrit acordează fals strunele în fața auditoriului subjugat de propria neștiință cum să schimbi lumea cu urletul unei pisici leșinate care într-o noapte nebună a minții s-a crezut leu sau poet inovând dicționare cu pretenții moderne locuțiuni exacerbate ale unei furii viscerale invadatoare incomplet regizată umblu prin dicționare și la ecare pas las un semn de întrebare

Ezitare

Dilema

în ceașca de cafea a clocotit (spun vrăjitoarele) viața mea în zațul maroniu se ascund chipuri uneori zâmbete mai des lacrimi

În jariștea crudă o rană răsare, un ochi se deschide în lutul uscat, cu genele arse, această tumoare clipește spre cerul de fum sufocat. Scântei sunt la dreapta, la stânga, în urmă, dansează prin aer pârjolul funest, brățara de aur pământul îl scurmă lăsându-și pecetea macabrului gest. Și arde în su et din nou o-ntrebare: nimic este viața sau viața e tot? Dilema se a ă în noi, ecare purtăm anatema acestui complot. Purtăm anatema acestui complot, dilema se a ă în noi, ecare... nimic este viața sau viața e tot? Și arde în su et din nou o-ntrebare. Lăsându-și pecetea macabrului gest brățara de aur pământul îl scurmă, dansează prin aer pârjolul funest, scântei sunt la dreapta, la stânga, în urmă. Clipește spre cerul de fum sufocat cu genele arse această tumoare, un ochi se deschide în lutul uscat, în jariștea crudă o rană răsare.

decantează lichidul dens privirea tatălui vocea lui recitând poezii strigătele copiilor iarna agonia unui curcan cu gâtul pe jumătate tăiat tufele de crini năpădite de melci iluziile din cartea de sub pernă atâția fulgi topiți în păr migrenele din dimineți obosite lacrimi țin ceașca în palme ca pe o candelă și nu am curajul să beau

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2 Pe când trecutul dispărea

În adâncimea unui plus de nonvaloare demonstrată heralzi moderni cu pana scut întreg nimicul ni-l arată.

La piața vorbelor de carne își strigă negustorii marfa, se vând la kilogram romane în care mutilată-i arta.

Se erijează în profeți în noua ordine spectrală unde fantome de „poieți” picioarele de glod își spală.

Se-mpreunează as nțitul cu nebuloasa neștiință, un răspopit este soldatul conducător spre necredință.

Și bate gongul triumfal, și iar apune un deceniu ca să se nască altul iar c-un maxim declarat de geniu.

Pe scena noilor trotuare purtând un coif de vreme proastă, cu mâinile în buzunare stă înlemnită Limba noastră.

Mirare Minune, mirare, miracol, mister, o iederă-nalță litanii spre cer, pe frunte m-atinge o frunză rănită, cerul se-ascunde la mine-n orbită. Nervuri se-n ripă adânc, pe sub piele, se zbat prin artere în drumul spre stele, de tălpi mi se-agață cu dinții pământul, prin tălpi rădăcini invadează țesutul. Explozii de verde privesc către soare, sinteza luminii prin lujeri mă doare, o scoarță de lemn mi se-ntinde pe buze, șoptesc a mirare cu foșnet de frunze.

Și-un amalgam de sentimente, ca un cortegiu funerar, dispare sub grămezi de pietre și-n urmă demonii apar.

Voi n-ați văzut marea... Voi n-ați văzut cum marea s-a gârbovit sub toamnă, cum strigă marinarii spre cerul mânios, nici bărcile izbite de valul de aramă ce a cuprins în brațe un ultim albatros. Voi n-ati văzut nisipul încercănat de alge, cu tâmplele albite de-al scoicilor sobor, în depărtări, pescarul năvodul când îl trage parcă-i bătrânul Chronos oprind timpul din zbor. Voi n-ați văzut nici luna întinsul cum străbate lăsând pe ape urme asemeni unui melc, nici farul cum clipește cu lacrima-i ce arde chemând la țărmul rece corăbii care trec. Voi n-ați văzut durerea din coamele-nspumate; în herghelii de valuri pierdută este vara, s-a stins ca Afrodita din epopee moarte. Voi ați plecat, e toamnă, și n-ați văzut cum marea...

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

ALEXANDRU V. DAN (București) - poet, prozator, eseist

Autor al volumelor Şi nevăzuta mână scria/ aceleaşi cuvinte cu alb iar şi iar..., Editura Eikon, 2019, București (poezie) și Umbrele Transilvaniei, Ed. Eikon, Bucureşti, 2016 (proză). Prezent în antologia de poezie Dare de seamă, volum aniversar 5 ani Art Creativ, Editura Art Creativ, 2019, și în antologia de proză Best of mystery & horror - Revista de suspans, Editura Herg Benet, 2014. A publicat selecţii de poezii în revistele format tipărit: Timpul (2015), Singur (2015), Lumina Literară şi Artistică (2015), Sintagme literare (2017, 2019); Rotonda valahă (2019) Îi apar eseuri în revistele: Alternanţe (2014), Cronica veche (2016), Uscând o lacrimă (2018); Proză/poezie/eseu/interviuri în reviste on-line: Revista de Suspans, Gazeta SF, Ficţiuni, Suspans, Nautilus, Gândeşte.org, Fila de Bucovina, Maramuresh, Din dragoste pentru artă, Revista de publicitate, Bel Esprit.

Cartogra ere

Omul cu seară

Când nu ai cu ce fotogra a

ţi se dezvoltă un obiectiv special membrana ochiului se dilată diafragma bate pulsul oraşului: strada Timpului inform-gălbejită unde în cafenele oamenii se joacă de-a încremenirea clipei (privind câte o cochilie în gol) strada Plantelor - primăvăratec tropicală indiferent de anotimp, strada Ţepeş - reşte, un pâlc de burlane, turle şi prăjini şi la sfârşit strada Viselor: casele sunt visele celor ce le-au clădit cândva rămase în această lume din greşeală întunecarea pândește de după interbelice arcade... Am împușcat omul

Mai întâi am ochit leul prima şansă putea ultima am tras şi deodată un leu furios şi-a făcut apariţia apoi inima mea a tânjit după un cerb cum numai în basme se întâlneşte şi iată-l chiar acolo dintotdeauna cu coarnele-pădure totuşi trebuia să am grijă 30

Pe o stradă însorită a micului paris trecea agale un domn cu pălărie şi baston şi era tot timpul seară în jurul lui ca un halou perfect conturat de marginea umbrelei sub care hieratic silueta lui păşea în acel weekend liniştit În faţa Ateneului se opri să se închine aşa cum şi mie îmi vine câteodată de parcă acolo ar exista încă vreo biserică de mult uitată. Apropiindu-ne unul de altul m-a privit îndelung şi prin penumbra ce veşnic îl înconjura mi-a întins mâna - Şi eu mă ocup cu decuparea momentelor i-am spus şi ne-am zâmbit a déjà vu

gloanţele erau numărate aşa că a venit rândul vrăbiilor să completeze notele pe portativul relor electrice apoi al culorilor să unească şi să despartă iarăşi totul iar la sfârşit cu acea armă şi cu acele gloanţe care nu erau ale mele, cu mine însumi, care nicicând nu mi-am aparţinut, am ochit omul

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2 Darul constantei universale

Zi de zi iau autobuzul dar azi va ceva special mi-am zis facem turul de lux al oraşului voi xa atent geamul ceva îmi scapă tot mai mult la oraşul ăsta şi tot căutând eu mesaje nevăzute într-un târziu fără să avut cum să-l observ vreodată un murmur, un zumzăit discret s-a lăsat auzit tot mai clar desprinzându-se de blocuri, de iarbă, de mine însumi nici aproape, nici departe în vreme ce noi ne improvizăm existenţa sentimentele un murmur monoton, de când lumea normativ.

Un om își târa anii pe stradă

şi povestea sa îl strivea tot mai mult în dreapta, în stânga se prăbuşea câte-o casă de-atâtea su ete la sânul ei căzând of, ceasurile nu ar trebuit nicicând să părăsească turlele şi clopotniţele îşi spuse bătrâna de-o vârstă cu lumea ce împletea mătăniile tuturora Singurătate În dimineţi timid simptomele se-arată şi le amân sfârşitul va unic ce e cotidian acum încet e şters de-o mână singurătatea urlă cine-o aude nu ştie ce înseamnă căci nu e gol de oameni sau de lucruri un gol de îngeri trebuie să e pentru că nu e leac care s-aline aşteptarea la masa convorbirilor divine

În mii de ani țăranul român

Oamenii de zăpadă E o străduţă, într-un sat Cu oameni, totuşi, fericiţi Niciunul dintre ei nu e bogat Dar în credinţă sunt uniţi De zarvă şi de joc strada răsună Acolo vezi o altă lume, de copii Care atât de mult au aşteptat să vină Iarna cu fulgii ei zglobii

a învăţat să muncească pământul tot mai mult cu gândul la cer şi pământul a fost luat de la el atunci a observat că teren viran şi lut erau de fapt toate câte se cuprind cu privirea iar când a venit şi rândul acestora să-i e amputate prin ochii lui deja îl puteai vedea învârtind de zor la roata olarului

Şi într-o noapte răul a venit Sub formă de su are glacială Cât ai clipi, satul a-ncremenit Cu toată fala lui proverbială Dar duhul negru s-a ţinut departe De strada oamenilor de zăpadă Căci ei, aşa stângaci făcuţi, în noapte, Păreau un grup de îngeri la paradă... 31

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Psalm X

poetul:

Coala de hârtie pe care îşi strigă Iov întrebările ni se aşterne înainte ca o pustie sfâşiindu-se în două minimă carte deschisă ce înghite cu furia pământului fărădelegea şi nebun e cel ce caută să descoasă acest giulgiu de hârtie! însă viteazul anevoie poate convins el nu iubeşte vorbăria tot ceea ce-i lipseşte sunt întrebările ochii lui vor sclipi în zorii bătăliei privirea i se va lumina atunci când un zâmbet şi o mână întinsă îi vor reînvia izbucnind certitudini, sentimente neştiute

- un veşnic căpitan de vas - de el însuşi învestit - aşteptând într-o gară pustie - apocalipsa căreia nu-i va acorda nicio atenţie - înainte de a-şi încheiat poemul -

Ficțio-realitatea se ia un copil sau o maimuță sau un computer dar mai simplu e cu o ruletă pentru a deschide cărți la întâmplare a viziona lme avangardiste se extrag ideo-situații stânjenitoare pe care ulterior cetățeanul va avea obligația să le venereze

La omul frumos vorbele obişnuite au o altă melodie muzica, alte cuvinte, cotidianul, alte înţelesuri; el nu plânge şi nici nu râde din cauza lucrurilor sau a întâmplărilor, ci aşa cum plouă sau răsare soarele. Omul frumos, deşi trăieşte în lume nu va muri odată cu ea.

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2 CEZAR C. VIZINIUCK (Consuegra, Toledo) Poet, prozator, traducător

Membru al mai multor asociații, printre care Steaua Nordului (Botoșani); Liceo Poético de Benidorm, ASARS (Spania); membru corespondent al Academiei Ludovicense de Letras, Maranhão (Brazilia), membru al Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor din Spania. A publicat în mai multe reviste din țară și Spania, atât poezie, cât și proză sau traduceri. Între acestea, Timpul, Convorbiri literare, Luceafărul, Neuma, Falsaria, Letras de Parnaso etc. A debutat cu volumul bilingv român-spaniol Ioana, Ed. Anamarol, București, 2016, urmat de Eu în culori incerte, Ed. Vital Prevent Edit, 2017, și de Unde ești, Maria?, Ed. Neuma, 2018. A colaborat la diferite antologii cu poezie, proză și traduceri din spaniolă și portugheză. A colaborat împreună cu Mariana Sandu la traducerea cărții Urme de cretă, de José Luis Labad Martínez, Esstudio Ediciones, 2018. A tradus din română în spaniolă volumul de poezii Mere roșii, mere verzi, de Claudia Mitră, Ed. Papirus media, 2018.

MEDITAȚIE în tăcerea nopții biserica e luminată de cântecele îngerilor în strană călugărul strânge metanii ochii s nților ațintiți spre altar pe marmura neagră genunchii striviți de rugăciune gem unde ești Doamne când ochii se pleacă sub perdea de foc înaintea tronului tău prea mulți nori prea multe furtuni prea multe ceruri ne despart cum aș putea să te ajung

MEDITACIÓN En el silencio de la noche la iglesia está iluminada por el cántico de los ángeles, en el banco el monje reúne venias. Los ojos de los santos jos en el altar y sobre el mármol negro rodillas heridas por las oraciones que gimen. ¿Dónde estás Señor cuando la mirada se detiene bajo la cortina de fuego? Ante tu trono muchas nubes, muchas tempestades, muchos cielos nos separan. ¿Cómo podría llegar a ti?

ILUZII fără îndoială zilele nu vor toate albe chipul ei nu va mereu tânăr cum crezi în van faci studii de alchimie și amesteci zile chipuri iluzii prin ochi dezamăgirea

soarele va eclipsat în majoritatea zilelor cu nori cerul va plânge cu plumb în nopțile în care vei căuta stelele luna nu va străluci toată ci va secera iluziile tale le va arunca în hăul prea negru pentru așteptările primului scâncet sufocat de gustul aerului neașteptat de înecăcios uneori

Sursa foto: Liviu Șaptelea - pictor - BOTOȘANI

ILUSIONES

Sin duda no todos los días serán albos, su rostro no será siempre joven como crees. En vano sigues cursos de alquímica y mezclas días, rostros e ilusiones a través de una mirada amarga. El sol estará eclipsado en la mayoría de los días nublados, el cielo llorará plomo durante las noches en que buscarás las estrellas. La luna no brillará totalmente sino que va a descuartizar tus ilusiones las arrojará en la nada, demasiado oscura para tus expectativas del primer llanto sofocado por el sabor del aire sorprendentemente as xiante a veces

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2 ACASĂ ÎNTR-O ȚARĂ STRĂINĂ

Sunt eu. Tot eu. Nu sunt altfel dar m-am regăsit pe mine. Pe mine... Fără cuvinte. Fără vecini. Fără iubire. Mort, deși viu. Trăind, deși fără voință. Topesc cuvintele rezemate de piept. Le beau. Le simt gustul tot mai amar. Spun tuturor că merg acasă. Unde Acasă? De câteva zile Nu mai am starea de vinovăție Pe care o aveam mereu În timpul sevrajului lipsei de acasă Acasă În mijlocul unor oameni Ce nu vorbesc ca mama Acasă într-o țară MARIA ȘI MAREA [paznicul farului] ultimul paznic de far ca o numărătoare inversă își adună secundele din valuri pianista mângâie clapele într-un ultim vals al iubirii cad ploile păzitorul farului cu un buchet de scoici o iubește pentru ultima oară într-un vis și totuși ești atât de frumoasă că soarele bate metanii în răsăritul lui pe valuri când te vede

Sursa foto: Cezar Viziniuck

În care nu am învățat să merg Să gângur Să râd sau să plâng Într-o țară în care Am învățat să uit Să pierd Iubiri Oameni

Prieteni Familie Sunt acasă într-o țară străină În care nici vecinii nu mă cunosc Și câinii mă latră Dar sunt acasă E singurul loc căruia îi mai spun Acasă

JOCURILE IUBIRII Amintirea Privirea În vântul ce sugrumă Aștepți să se risipească norii Pe luciul cerului Să patinezi În căutarea unei stele Orașul îți pare un satelit Înconjurat de lumini Multicolore Chiar Frumusețea nu contează Ești adâncit în noaptea undelor Iar îngerii îți cântă prohodul Sprijiniți în aripi De stele Furtuna Îți va aduce eliberarea Doar ea te mai poate duce În copilărie Sau poate Mult Mult mai departe În moarte

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2 PERDÓNAME, MADRE

Recogí la salida del sol en el camino la puse sobre la mesa en un macetero, para entonces, cuando las ores de mayo volverán a orecer para ti mamá con el amanecer iluminado en el tiesto de cerámica colorado, pararé a mirarte a los ojos y decirte perdóname, perdóname ya que han pasado tantas primaveras en las cuales las ores para ti no han orecido. Perdóname por haber desde hace tanto tiempo el camino hacia nuestra casa y a los ojos que no nos hemos mirado.

Desde mi corazón las gotas de lluvia detuvieron el amanecer con el rocío del sol para que salga siempre y nos encontremos; hasta entonces, perdóname madre por las lágrimas que he hecho derramar en tus ojos todos los días en el crepúsculo del in nito de las montañas y la tierra en tu añoranza. Pero eso, de nada sirve a un alma herida, pues perdóname madre, perdóname que por huir por el mundo te he olvidado.

Quizá no perdimos nada y ni nada no hemos ganado o mejor dicho nada perderemos, si solo por un momento volviéramos a la imagen viva de la madre que no deja de esperarnos con toda su alma, con los brazos abiertos para estrecharnos junto al pecho que una vez nos alimentó.

MĂ IARTĂ, MAMĂ am cules răsăritul de lângă drum l-am așezat pe masă într-un ghiveci ca atunci când orile de mai vor în ori să mă întorc la tine mamă cu răsăritul însorit în ghiveciul de ceramică roșie să te privesc în ochi și să-ți spun iartă-mă iartă-mă că au trecut atâtea primăveri în care orile pentru tine n-au în orit iartă-mă că am uitat drumul spre casă și de atâta timp în ochi nu ne-am privit poate că nu pierdem nimic și nimic nu e de câștigat sau mai mult ca sigur nimic nu vom pierde dacă doar pentru o clipă ne-am întoarce la imaginea vie a mamei ce nu încetează a ne aștepta cu su etul în prag cu brațele deschise spre a ne strânge la pieptul ce cândva ne-a hrănit din inima mea picăturile de ploaie au ținut răsăritul de soare înrourat spre a veșnic răsărit când ne vom reîntâlni până atunci mă iartă mamă pentru lacrimile ce ți le-am smuls din ochi zilnic în as nțit salut văzduhul munții și pământul de dorul tău dar asta nu folosește la nimic su etului suferind deci mă iartă mamă mă iartă că în fuga lumii te-am uitat 35

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2 COSTINEL LUNGU (Corabia, Olt) - poet, prozator, editor cu reședința în Herencia, Ciudad Real, membru al Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania. A debutat cu volumul de poezii Buchete de vise, apărut în februarie 2019 la editura Vital Prevent Edit, din Drăgotești, Dolj. A publicat o serie de poezii în antologia Desprimăvărarea cuvântului, la editura eCreator din Baia Mare (editor Ioan Romeo Roșiianu) și proză scurtă în antologia Învărarea cuvântului, de la aceeași editură. Publică versuri la diverse cenacluri on-line; participă la diferite evenimente culturale. În luna februarie a acestui an a apărut al doilea volum de poezii, Dalia (poezie contemporană). Revista Dalia este un proiect la care lucrează.

Femeia de 300 de ani Pe atunci și noi eram adunați în mulțimea vidă împărțeam poezia și cântecul arcușul de vioară se îmbăta de vis pe note de saxofon îndrăgostit de tine și de menirea ta pe care ne-o cântă ia e doină frământată din aluatul vremii lutul palmelor ce-și a ă glasul în ochii tăi decor al su etului gând necontenit avânt până acolo unde cerul ca un balsam încăpător de albastru sărută iarba Sărmașului acolo unde umbrele tăcute devin mit în lumina îmbrățisării soarelui care se trezește devreme șopot cristalin e revărsarea Mureșului simte smulgerea cuvântării tale și încă se deșiră în plâns de bucurie când doina ta răsună pân’ la el de-ai ști că vântul pustiului și-ar duce colbul în neguri ascunse cântând apoi pe scena ta de te-ai întoarce tu - ie rătăcită în latinități cinstea pâinii aburinde deștepți tricolorul din inimi române dospești în noi iubiri de glie iubiri de istorie și prezent iubiri de om Femeie de trei sute de ani La mulți ani

Lumina timpului este înceată nestatornică și ucigătoare desenează amprente pe frunți și pulberi dalbe pe tâmple este vânt al deșertăciunii când nemăsurată se pierde prin praful galopurilor spre nicăieri adoarme în palme iar când se deșteaptă se furișează printe degete ca o prelungire a viselor și emoțiilor din amintiri miroase a văz limpede și dulce a gând și a faptă lăudabilă coroana credinței pe-o cruce sortită întunecimii tăioase doar lumina își deschide larg porțile iubirii este cărarea ce duce spre alte re de nisip inert al unei plaje cu valuri aprige și nor înecat în mare este verdele păcii și albastrul naturii în care omul vine iubind și pleacă obligat acolo în liniștea iertărilor tărzii un fragment al prieteniei unui radio este românismul pe un catarg înstelat ascultă cultivă mulțumește oferă lumina hrănește timpul pe care călcăm rugându-l să ia loc la o șuetă

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2 Intră!

Mai este loc Mi-au înghețat pe rând gurile de stil Și nu mai vrea motanul meu să toarcă, Îi pare primăvara zăcută-n promoroacă Iar versul meu nu îi mai e sublim. Am rugat muza să aterizeze, Să-ntindă palmele peste ochi-mi reci, Numai așa voi scrie până dincolo de veci, De m-or aplauda fără să înceteze... Din stânca vremii am stors apa nopții, Căușul ancestral s-adape însetarea, Trezi-mă-voi ca să ascult chemarea Din guri aurite ce zac la poarta sorții. Și nu e primăvară născută din ninsori, Nici r de mugur pe crengi ce nu au grai, Petale împletite din ori de mucegai, Rupestră încropită în gânduri de farsori... În pas liliachiu, sub un cristal de stele, Îmi fac loc printre cărți și opere alese, Mai este loc s-așez cuvintele culese Din su etu-mi de om și brave emisfere.

Ea Un chip de înger zărit printr-o oglindă, Un zâmbet calm împodobit cu raze, Parfum angelic, nectar al tinereții, Petală purpurie din fructul iubirii;

Proiectat pe geam, la ușa de acces nisipul se mișca în panto i inerți. Ochii sticloși pătrundeau lugubru prin perdeaua de ceață transcendentală ce separa frunzele zilei de balustrada rece, asfaltul obștesc de cutiile poștale – atârnate, ca la fotograf – purtătoare de mesaje. Între două lumi setea nemuririi mă deruta, mă împingea spre amețitorii nori ai luminii din care lipseam, deveneam țărână dornică să se transforme-n lut și grai. Îmi zâmbesc doar pentru convingeri: sunt prezentul absenței lumii de afară deși înăuntru nu aveam de ce să u. Nimicnicia mă absorbise... pălăria se simțea stingheră pe capul unui visător, doar ea căuta un chip real; se simțea întreagă cu lacrimile-i de colb ce îi mințea realitatea. Nu sunt spicul ce zace în visul unei tulpini, nici ploaie necăzută ce tună în nori neadunați. Ceea ce ating devine un eu, Un vis de-o frunză, un dor și prezent. Merg Se sting pe rând stele de lumină vin razele de soare june ce-au promis trezirea păcii păsările toamnei au cântat pomilor azi în coroane înfrunzite din nimburi de simțiri și smerenie caut un r de iarbă iertat de tălpi să se înalțe în dans de uturi verzi șoapte incandescente aprind su area zilei în tic-tac paradoxal iar Tu mă-ndemni să merg pe drumul rătăcitor în taine empirice Cu ochi căzuți în rugă și vis de împliniri sorb din pocal seva luminii mă iartă și m-aduce înapoi, pe pământul cenușiu; doar aici iubirea-i arta din poemul meu

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

DANIEL LUCA (Timișoara) - poet, prozator, eseist, critic literar

Dintre volumele publicate: Amnezie în loc de micul dejun – vol. colectiv, Marineasa, Timişoara, 1997; Strip-tease, Eubeea, Timişoara, 1997, versuri; Poveştile de la Bojdeucă, vol. III, vol. colectiv, Junimea, Iaşi, 2000; Acasă, Eubeea,Timişoara, 2001, roman; Cerşetor la cincisprezece ani. Fata oraşului, Editura Eubeea, Timişoara, 2006, versuri şi roman; Jurnalul meu, text Daniel Luca, ilustrații Alina Bogdan, Editura Nigredo, Arad, 2012, literatură pentru copii; Barza vine nechemată, Editura Eubeea, Timişoara, 2013, versuri; Marcela, Editura Inspirescu, Satu-Mare, 2014, roman; Tema periferiei în romanul românesc interbelic, Editura Gordian, Timișoara, 2016, critică literară; Sindromul Mowgli, Inspirescu, Satu-Mare, 2016, roman; Raftul de la colț, vol. 1, Editura Gordian, Timișoara, 2018, vol. 2 Editura Ecreator, Baia Mare, 2019, critică literară; Teritoriu ocupat, Editura Ecreator, Baia Mare, 2018, versuri, Croitorul de noapte, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2019, versuri. COLABORĂRI: Europoesie (Franţa), Mihai Eminescu (Australia), Limba română (Rep. Moldova) Cronica, Heliopolis, Renaşterea bănăţeană, Orient latin, Coloana in nitului, Eminescu, Vatra, Orizont, Banat, Bocșa culturală, Lecturn, Dor de dor, Spontan, Oltart, Plumb (România) etc.

Ora exactă

Poarta de lemn

Greierul dă ora exactă cântecul lui aduce iarna opulenţa zăpezii vara vine odată cu înjurătura-i sănătoasă de birjar scăpat de la sanatoriu după orgii de verde buimac încerc să opresc alarma cu pantoful

Sub poarta de lemn în fața porții oprește ne adăpostim de razele soarelui o căruță cu coviltir ce plâng cu stropi aprigi de ploaie trasă de boi din haine iese fum nu atinge pământul praf din ea coboară fum costume populare și praf se încinge o horă duș suedez natural la marginea borții motivele din poartă cade din nori pietriș se scurg în pământ un munte întreg formează o groapă acoperă groapa ce absoarbe căruța pornește mai departe sânge lăsând în urmă printre frunze carne sunete de vioară cu goarnă piele urmele de opinci mai joacă încă

În orașul fără cărți În orașul în care librăriile au murit una după alta de inaniție oamenii cad pe stradă îmbătați cu cuvinte în orașul în care bibliotecile

au fost distruse cărțile au fost stivuite în mijlocul bulevardului li s-a dat foc focul încă mai arde ca după o explozie a unei sonde de petrol

în orașul fără cărți poeții adună în poală literele zburătăcite în parcuri atenți să nu e surprinși le fac respirație gură la gură

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2 Cireș

Picătură

Odihnă în doi

Se preumblă cireșu-n mine căutându-și orile după parfum

În ecare picătură de vin turnată din sticlă în pahar suspină o lacrimă de fată uitată pe un ciorchine în via brumată de cântecele culegătorilor de vise

Știu că după douăzeci de ani vei veni după mine; dar mai știu că pe o față a crucii voi eu, iar pe cealaltă – tu! Și mai știu că voi simți cum dalta îmi va scrijeli oasele cu pielea ta

Ochi plânși

Mă privești cu ochii plânși de după orile pe care nu le-ai adăpat eu de după ghivece de după lămâiul ce nu a făcut fructe niciodată și-mi ceri să te uit așa cum și tu și eu am uitat de ori așa cum apa-ți din ochi e o oare ce trebuie udată

Seara În seara aceasta nu te voi întreba cu ce rochie te îmbraci cu ce panto te încalți ori cu ce poșetă le vei asorta în seara aceasta te vei îmbrăca numai cu mine

Țara visurilor Stăpânesc țara visurilor am grijă să le tai coada spre a rămâne vise în țara visurilor sunt cel mai aprig coșmar

Fericirea Ușa Ușa bisericii plânge cu ceară

Fericirea nu a coborât din autobuz și s-a hotărât să rămână acolo printre scaune o oră o zi o lună un an timpul oricum e relativ și ea știe să aștepte.

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

GHEORGHE VINȚAN (Ocna Mureş, Alba)

este preşedintele Asociaţiei Culturale „Juan Ramón Jiménez y Lucian Blaga”, din Alcalá de Henares, şi membru fondator al Uniunii „Lucian Blaga”, a scriitorilor şi artiştilor români din Spania. Între cele cincisprezece cărţi scrise şi publicate de Gheorghe Vinţan în timpul vieţii sale petrecută în Spania se găseşte şi o ediţie bilingvă Apulum et Complutum. Traduce în spaniolă diverse poezii ale lui Lucian Blaga.

Paradis în destrămare

Portarul înaripat mai ţine întins un cotor de spadă fără ăcări. Nu se luptă cu nimeni, dar se simte învins. Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor sera mi cu părul nins însetează după adevăr, dar apele din fântâni refuză găleţile lor. Arând fără îndemn cu pluguri de lemn arhangheli se plâng de greutatea aripelor. Trece printre sori vecini porumbelul sfântului duh, cu pliscul stinge cele din urmă lumini. Noaptea îngerii goi zgribulind se culcă în fân: vai mie!, vai ţie!, păienjeni mulţi au umplut apa vie, odată vor putrezi şi îngerii sub glie, ţărâna va seca poveştile din trupul trist. Peisaj transcendent Cocoşi apocaliptici tot strigă, Tot strigă din stele românești. Fântânile nopţii deschid ochii şi-ascultă întunecatele veşti. Păsări ca nişte îngeri de apă Marea pe ţărmuri aduce. Pe mal – cu tămâie în păr Isus sângerează lăuntric din cele şapte cuvinte de pe cruce.

Paraíso en descomposición El portero alado tiene más tendido un tallo de espada sin llamas. No combate con nadie, pero se siente vencido. Por doquiera en los prados y en tierra labrada Sera nes con el cabello encanecido sedentosos por la verdad, pero las aguas de los pozos se niegan a sus baldes. Arando sin aliciente con arados de madera arcángeles se quejan de la pesadez de las alas. La paloma del espirito santo pasa por los soles vecinos, con el pico apaga las ultimas luces. De noche los ángeles desnudos acurrucando se dormiría en heno: ¡ay de mí!, ¡ay de ti!, arañas muchos llenaron el agua viva, alguna vez y los ángeles pudrirán bajo la tierra labrada, alguna vez el terrón secará los cuentos del triste cuerpo. Din păduri de somn şi alte negre locuri dobitoace crescute-n furtuni ies furişate să bea apă moartă din scocuri. Arde cu păreri de valuri pământul îmbrăcat în grâu. Aripi cu sunet de legendă s-abat înspăimântate peste râu. Vântul a dat în pădure să rupă crengi şi coroane de cerbi. Clopote sau poate sicriile Cântă subt iarbă cu miile.

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2 Paisaje trascendente Gallos apocalípticos siguen gritando, siguen gritando en los pueblos rumanos. Los manantiales de la noche abren los ojos y escuchan las lóbregas noticias. Pájaros como ángeles de agua traen el mar a las orillas. En la ribera, con incienso en el cabello Jesús sangra en lo más íntimo de las siete palabras de su cruz.

Desde bosques de sueño y otros negros lugares animales crecidos en las tormentas salen furtivamente a beber agua muerta de los surtideros. Arde como en oleajes la tierra ataviada de trigo. Alas con sonido de leyendas se extravían aterradas sobre el rió. El viento intentó en el bosque romper ramas y cuernos de ciervos. Campanas o tal vez ataúdes Cantan bajo la hierba por millares.

Baladă de neam Cântec din veci, ce porţi în tine cerul şi lacrima tăcerii stranie suferinţă seninul tău încins; baladă românească ce-ai vrea să spui, când pierdută-ţi e pe drumul învierii întreaga ta dorinţă, într-un ţinut deşert de vrere omenească... De ce te-neci în suferinţă atât, şi glasu-ţi tace nestatornic şi dacă din puţinii care încă te visează şi toţi acei ce nu, nimic nu li se pare cât de amar şi negre, ei, cum zilele îşi duc balada mea, sfârşeşte-ne, în glasu-ţi ce aievea tremură-n amurg! Cum cânţi vâltoarea Mureşului limpede, în vadu-i de istorii, fără sărutu-i tandru pe fruntea ilor ce-n lume sunt plecaţi; pe buza veşniciei, baladă ai răpus, o stea încinsă-n glorii, întreaga-i prospeţime – lacrimă amară – o viaţă de român! Tu cânţi acum prin munţi, câmpii şi râuri iubirea-ţi de cu seară femeile-ţi pierdute şi fetele plecate-n lumea largă, roabe ce senzualitatea zilei, adesea omul nou prin sine o măsoară: cu banul ce corupe şi-ncorsetează, credinţa zilei oarbe. Când seara se aşterne peste ţinuturi albe, baladă câmpenească, peste păduri şi ape, tristeţea-ţi mai străluce pe-ntinsul tău tărâm; îndemni la rostul vieţii, la sfat de neam, în obştea românească iar prin cuvântu-ţi sacru dorinţa tot nestinsă: gloria de Râm!

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2 HANS DAMA (Sânnicolau Mare, Timiș) - poet, prozator, traducător, eseist de etnie și expresie germană. Stabilit în Austria, doctor în lologie, profesor la Institutul de Romanistică al Universității din Viena. A păstrat în permanență legătura cu România, venind cel puțin o dată în ecare an pe meleagurile natale, sursă a multor versuri vibrând de orii generați de dezrădăcinare, dar și de splendidele peisaje campestre și montane care fac cuprinsul unui volum întreg: Banat-Gedichte/Poezii bănățene. Grupajul alăturat include numai poeme scrise în vers clasic din mai multe cărți ale sale, urmând întocmai tiparul prozodic al originalului în tentativa traducătorului de a-i oferi cititorului român plăcerea de-a asculta armoniile în care Hans Dama se dovedește un orfevrier al liricii germanofone.

Dor de ţară

Străin acasă

Cum te-aș duce în câmpie, unde mă plimbam cândva, jucam hora în pruncie, și-ostenita lun-albie ’n mute ramuri spânzura! Unde cerul și pământul în tăcere se unesc și, vioaie ca o turmă, fascinant făpturi foiesc. Iar în inimă de codru, ochi de lac aș vrea să vezi, strălucind cum nu e modru și-oglindind cei iriși verzi. Case-n șiruri cască-n umbră – parcă un decor ar –, gânduri ca de plumb când umblă colo-n uliţe pustii.

N-am bucurie prea multă vatra văzându-mi-o iar. Nimeni aici nu-l ascultă azi pe străinul hoinar. Străzi ce erau de paradă reci și pustii sunt acum; nu-i mai ce-a fost în ogradă; viaţă-n odăi – nicidecum. Locuri intíme-n pruncie azi sunt străine, un vid pare căscat pe vecie, porţile nu se deschid. Freamătă cu demnitate plopii doar, peste șosea. Drumu-n amurg se tot zbate, liber din pustă s-ar vrea.

Dacă salcâmul scâncește, să-l consolez nu-nţeleg: însumi eu plâng su etește, plânge și spaţiul întreg. Ţese pustiul la plasa pentru eternul său mers. Nu mai m-atrage acasa, ci-mi însemnez câte-un vers.

Ultimul tren Un ultim tren plecă fără de ştire; făcui cu mâna, lacrimi nu mi-a stors. Am ezitat să-l iau după sosire, ca să-mi alung eu orice reîntors?

Iar cel din urmă punct se ’neacă-n zare, de parcă n-ar fost aici, imens. Stau şine la amiaz inerte-n soare; deprindem a citi-ntr-un singur sens...

Şi roţile-mping dorul înainte. Speranţe-or tăvăli peste puţin. Eu surghiunesc eternităţi din minte în visuri ce nicicând nu mai revin.

Tu următorul punct îl intuieşte! Întoarce-ţi faţa în direcţia sa! În linişte-l poţi aştepta, reşte. Dar ultima speranţă nu ţi-o ia?

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Nostalgie

Trans gurare

Ne joacă su etul pe punţi-ruină; în timp şi zări, cu ţeluri are-a rătăci; se poticneşte; -n graţie divină pluteşte dorul său de veşnicíi.

În vis erai năluca mea de dor, pe care n-am putut s-o-ncheg vreodată. Cum încercam să-ţi dau contur, îndată un văl mi te împresura uşor.

În vrerea ezitândă-şi a ă poate iar împlinirea – visul tinereţii dat ... Dar altfel răsunau atuncea toate cântările, iar teiul e de mult uscat;

De îţi ghiceam doar chipu-amăgitor, azi zâmbetu-ţi discret mi se arată? Privire din abis, catifelată, m-ai prins în mreje ca un vrăjitor.

cu el – şi frunzele-i de aur pline; şi capul cuib ne este pentru roua gri; de-acolo unde foc ardea în vine, pândeşte-aşa blocaj, că viaţa ne-o sfârşi.

De fericit ades mă scol în noapte – şi, pân’ a nu cădea din nou în bezne, mă las cuprins de-asemenea minune:

Aşa mor visele, neînţelese; iar lacrimi – nemaiobosite azi părând – se-mpotmolesc în deznădejdi adese, sub adierea cântului de-adio blând.

Târziu, râs dulce de femeie, şoapte îmi urcă gândul unde nu e lezne, iar jind şi doruri ştiu să se-mpreune.

Existenţa Străpungând prin nori se-nvârt fulgii-n hore de mătase, duşi de adieri pompoase; un elan pierdut de cârd

I-a sosit sfârşitul oare în acest albit pustiu? Dă speranţă de schimbare haita spartă-ntr-un târziu?

Zilnic trecem prin noroaie şi-ale vieţii șanțuri multe. Lacrimi când vărsăm şiroaie, sare vreunul să ne-asculte?

bâjbâie cu mare teamă-n spaţiu,-n timp, ca un stăpân cu nelinişti fără seamăn – urme-n puful alb rămân.

Niște-mpuşcături, ca-n luptă, şi-urlete se suprapun: răni şi sânge, carne ruptă, arele-s respinse-acum…

În inţa-ne orfani, ne gonesc ca pe elani. Chiar eroul cel mai mare moare-odată, singur moare.

Simte-n orat o haită, catarama vieţii-l strânge, urlă lupii şi se vaită, soarta – vieţii-i cere sânge.

Vieţi răpite, urmărire. Zilele ne curg astfel. Goană, frică, fornăire – astea sunt al vieţii ţel?

Traducere și prezentare de Simion Dănilă

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2 IONEL SIMOTA (Frenciugi, Iași) - poet, licențiat în Drept A debutat în anul 1995, cu volumul de versuri Dialog în cer, Editura „Alutus”. Din anul 1998 este preşedintele Asociaţiei Cenaclului Literar „Buna Vestire” din Miercurea Ciuc, iar din anul 2007, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Braşov. Volume de poezii: Dialog în cer (1995); Frânturi de zbor (1995); Ramuri de dor (1997); Poeme (1999); Lumina cuvântului meu (1999); Casa cu salcâmi (2002); Îngerul meu (2003); De dorul tău (2003); Turnul tăcerii, antologie (2006); La poalele ochilor tăi (2006); Aripi de cenușă (2008); Desculț printre cuvinte (2009); Opere complete, vol. I, II (2012); Tăcerea îngerilor (2012); Dialog în cer, antologie (2014); Cântare pământului (2014); Cântare şi tăcere, antologie (2015), Capitol cu îngeri dintr-un volum colectiv (2016). Premii literare: Premiul lialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie în 2010 pentru volumul Desculț printre cuvinte.

A iubi

(din volumul La poalele ochilor tăi)

„A iubi” vine mai întâi De la păsări, De la zborul lor lin Prin trupul vântului. „A iubi” vine mai întâi De la copaci, De la sărutul lor Cu diminețile. „A iubi” vine mai întâi De la ploaie, De la atingerea trupului ei Cu trupul pământului Mult mai târziu au învățat câte ceva Și oamenii... Dor alb

Intenția de a te iubi Ți-aș scrie într-un limbaj Pe care nimeni Nu l-a mai folosit vreodată. Cuvinte nemairostite Scrise cu roua dimineților Dintr-o copilărie Nemaitrăită de nimeni... Ți-aș scrie Ca unui sfânt Pe care ar trebui să-l rog Să nu mi se arate De teama de a nu-mi Tămădui orbirea.

Prea târziu

Ar trebuit să tac Cu profunzimea tăcerii Celor ce nu mai sunt Cu greutatea liniștii lor Undeva în pământ. Ar trebuit să nu-ți spun Că mă dor uneori palmele De frumusețea formelor tale De perfecțiunea atingerii Unui trup. Ar trebuit să înțelegi Că pentru mine cuvântul Era o unealtă.

Ti-aș scrie sau ți-aș rosti Cu plăcerea priveliștii unui răsărit Ar trebuit să tac Dintr-o lume Dar s-a făcut prea târziu Necălcată de nimeni... Și nu mai pot strivi ecoul. Eternitatea iubirii

Dorm iernile pe teii tăi cuminți Și în zăpezi ți se răstoarnă stele, De-atâta noapte pleoapele ți-s grele Și nici durerea parcă n-o mai simți.

Nu pot să cred că vine primăvara Și tu nu ești aici să te privesc, Că trupul tău subțire ca vioara La mine-n prag nu o să-l mai zăresc.

Prin ochiul tău bătrân mai trece clipa Și tu tresari prin somn și-ți este frig, Și plâng copacii și prin ei te strig Când înghețată-n vers îmi e aripa.

Nu pot să cred că ție în orirea Nu-ți dă orii unei reveniri, Că-n zboruri nu-ți mai cauți fericirea, Că n-ai păstrat iubirea-n amintiri.

Și plânge iarna, lacrimile-ngheață Și s ntele zăpezi mi te răsfață...

Azi se topesc zăpezile din mine, Și lupii s-au mutat în alte ierni, Se-ntoarce viscolul în sine, Doar prin iubire noi vom eterni.

Sursa foto: Cezar Viziniuck

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Poetul

Prin vise-mi treci

(din volumul Turnul tăcerii)

Poetul, aidoma curcubeului, Unește două lumi, Două tărâmuri, Două veșnicii, Una mai frumoasă decât cealaltă... El împletește basmele Cu susurul viu al izvoarelor, În zori aruncă roua pe ori Și întinde mâna luminii Pentru a păși peste ziuă... Poetul, uneori, bate apa în piuă Pentru a se mai naște o dată Frumoasa lui poezie, Ori frumoasa din poezia lui... Poetului, uneori, Nu ai ce să-i spui... Pe lângă el trec cuvintele Și rămâne doar tremurul frunzelor, Tresăritul copacului, Închinarea ierbii Și nerostirea păsării...

Un fel de joc

Nu cânt ceea ce știu că nu există, Eu cânt ce văd în ecare zi, Făptura ta, de-i veselă sau tristă, O prind în vers spre-a nu se risipi.

Plecam undeva între stele, Un spațiu atât de restrâns În care doar palmele mele Se-apucă de plâns. Lumina se scurge pe ele, Te văd cum știu că n-o să crezi O ploaie pe frunze trecând, Că poate cineva să te mai vadă, Plecam undeva între stele, Prin vise-mi treci și-adesea luminezi Cădem de acolo pe rând. Cuvântul ce s-a frânt și vrea să cadă. Și eu și cu cine mai este, Și tu și cu cine mai vrei, Ce-am să regret, dacă-ntr-o zi plecând Plecam undeva în poveste, Vei râde despre tot ce mi se-ntâmplă, Trecând îmbătați pe alei. E doar că te-am purtat la mine-n gând Plecam între ziuă și noapte, Și te-am îmbrățișat la mine-n tâmplă. Ne-ascundem între strigăt și șoapte. Voi atunci eu singur vinovat Și fără să-nțelegi voi râde-aiurea, Va oricum târziu, va păcat, Și va-nnopta în trupul meu pădurea.

Poetului, uneori, Nu ai ce să-i spui... Tu pleci Tu iarăși pleci, rebelă întrupare, Și-n locul tău rămâne gol imens, Și vine iarna fără nici un sens, Absența ta s-o ningă cu ardoare. Tu iarăși pleci, ință visătoare, Tu, care toamnele mi le-ai adus plângând, Copacii să te roage stau la rând, Să le mai i măcar o vreme soare. Tu iarăși pleci, tăcerea mea dintâi, Ți-e camera și goală și străină, Poemul meu la tine se închină Și te imploră ca să mai rămâi. Tu iarăși pleci și nici măcar nu-mi spui.

Desfătare

(din volumul Desculț printre cuvinte)

Îmi e de-ajuns cerul Pe care ochii mei îl cuprind, Pe care scrisul meu îl scrie, Pe care buzele mele îl beau Pe furiş, uneori, noaptea. Sfântă îmbătare a poetului Tăvălit prin iarbă, sub nori, A busuioc îi miroase sărutul, A trifoi norocos Şi a gură de ori. Îmi e de-ajuns această stare Prin care pot vorbi cu stelele, Prin care pot îmbrăţişa căderea lor, Cântecul nopţii îmi e de ajuns, Suspinul ei de atâta dor... Îmi e de-ajuns un singur or... 45

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2 LIDIA POPA - scriitoare de limbă italiană și română, autoare de poezie, narativă (proză scurtă și teatru), eseuri, blogger. S-a născut în România, în 1964. Din 2002 trăiește în Italia, la Roma. A publicat trei volume de poezie: Punto di erente (essere), în limba italiană, în 2016; Nell’antro dei miei pensieri (Dacia)/În adâncul gândurilor mele (Dacia), în limbile italiană și română, în 2016; Anfora di cielo/Amforă de cer, în italiană și română, în 2017. A publicat în peste 20 de antologii poetice colective. Colaborează cu asociații culturale și comunități, reviste, proiecte literare în Italia, România și alte țări. Traduce în italiană și română texte de autori de poezie sau romane. Scrie cronici, comentarii critice, prefețe și postfețe pentru opere literare. Textele sale sunt traduse în limbile italiană, spaniolă, engleză, franceză, germană, arabă, greacă.

Noaptea albastră Are broderie de mătase albastră noaptea cămașa peste picioare obosite. Somnul închide pleoapele, leagănă afundându-se în visul de veghe. O saltea de gânduri între valuri oblice duce departe în țara basmelor. Un labirint de oglinzi concave: nu distorsionează sinceritatea ochilor. Luminează fața cu bucurie estompată de roșeață albastrul de miezul nopții – o pelerină ce acoperă. Turandot din vinil: Nimeni să nu doarmă! O voce de Dumnezeu: Ridicați-vă și mergeți! Miezul nopții albastre extinde victoria zorilor. Ești eroina în cenușiul noii zile. În bobul de sare este întregul adevăr. O lacrimă nu face niciodată marea, ea savurează viața. Permiteți să mă gândesc

„da mihi ubi constistam, et terram coelumque movebo”, au spus de la Papa d'Alessandria până la Arhimede, ne ind un Titan, mă limitez să mișc conștiințele, din când în când uctuând cuvintele care aripile contra curentului cu un loc existențial care nu utilizează principiul elevatorului, totuși, are o bază solidă atunci când suprafața are locuri rezervate doar uneltelor uriașilor. 46

Atât de singuri

Atât de minunați ne sunt poeții că am putea muri pe lângă ei. Trezindu-ne apoi în pragul dimineții cu roua orilor și trubadurii vieții. O simfonie alegră în sunet de țambal și tropotul cailor pe vârful unui deal. Cărările străjuite de stânjenei zglobii cu sunet de vioare și glasuri de copii. Atât de singuri mor și ei ca noi, niciunul nu se-ntoarce mai apoi. Căci moartea-i un destin, un r de ață, dat mai înainte de a păcătui în viață. Iar când hlamida jalnică s-a descusut, nu-i chip nicicum s-o luăm de la început. Ne-acoperă deșertul de foc și de nisip, din ce am fost odată acum suntem nimic. Atât de singuri, săraci si adormiți ne-ntoarcem pe tărâmul dintre s nți.

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

MARIANA VLAD - poetă clujeană, cu reședința în Madrid. Este membră a Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania. Publică în antologiile de poezie din Spania: Un paseo entre versos, Viviendo entre metáforas, La vida es verso și în revistele Desde el corazón de Murcia IV, Foro poético Real Casino de Murcia, Desván, din Torrejon de Ardoz. În România, apare în revistele Argeș și Conta.

Te caut Te caut, pe tine, Doamne! În cer, pe pământ, între oameni. Te caut în priviri și-n mormânt! Te caut în suava adiere de vânt. Te caut în ape! În adânc de ocean! Te caut, în focul nestins din Tartar. Mă duc, mai departe zburând printre sori. Mă întorc ostenită de-ai neliniștii ori. Mă cobor în atomul țesut în eoni! Mă percep, o frântură de vis risipită în zori. Într-un târziu, privesc în oglinda din su etul meu Și te văd! Surâzând, vădit amuzat, bucuros, de zbuciumul meu. E-atâta timp

E-atâta timp de când nu te-am văzut, că aproape am uitat ce simțeam când privirea-ți ămândă aștepta nerăbdătoare cuvintele ce se nășteau pe buzele mele. Și cobora atingând suav linia gâtului, mișcând din mers, lacătele ce sigilează poarta ce se deschide spre adâncimea prăpăstioasă a emoției. E-atâta timp de când nu te-am văzut, că nu mai găsesc schița zâmbetului tău în rafturile memoriei.

Tristețe Mi-au crescut rădăcini gândului. Au apărut neștiut, au crescut peste noapte și-au înlănțuit zborul. Totul s-a oprit! Și anii, și mâinile. Doar ochii observă, și inima. Dar ei sunt afară! Și inima, ea… nu aparține gândului. Meditație E trupul carne și carnea doare. E su etul undă și unda trece. Se duce și vine. De vrei chiar, n-o poți atinge. Aleargă. În val se preface la capătul lumii și iar se întoarce. Pătrunde chiar munții! Se urcă la stele. Vibrează a cântec, vorbește cu ele. E trupul carne și carnea doare și moare. E su etul undă și unda trece… se duce și vine. Rămâne! Ca o amprentă. În univers, viitorului, Să spună de tine. 47

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Oprind timpul Nu mă grăbesc s-ating nemărginirea! Mă mulțumesc să mă apropii, pas cu pas. Mă bucur dimineața, când deschid privirea s-ascult cum liniștea-și cedează stăpânirea. Sunt trecător, ca frunza care lin plutește. Ca fulgerul! Ca tunetul ce-n cer troznește! Ca gândul zeu ce nemurirea plămădește. Nu mă grăbesc s-ating nemărginirea! Îmi place doar să opresc clipa. Și… să-nțeleg iubirea.

Mi se întâmplă iar

Mi se întâmplă iar o poezie! … Mamă, Și ție simt nevoia să ți-o spun, chiar dacă ești doar unda cea fugară ce-n univers călătorești de-acum. Mi-e atât de dor de tine, mamă! Și mi-aș dori atât de mult să știu că n-a fost în zadar tot zdrobul ce-n viață ai petrecut. Mi-e teamă uneori să nu-ți uit glasul! Și slova ta o țin, odor preasfânt! Le scot adeseori din sertărașul ce-l port în inimă. Le răsfoiesc și… plâng.

Călătorul Călătorule! Ce singur pari a . Privirea-ți lunecă absentă, pe caldarâmul trist și rece. Piciorul pare că ezită nehotărât. Ce cale să apuce? Frântură-n timp, tristețea ta mă doare. Neputincioasă, inima-mi tresare. Și gândul în tăcere se zidește. Singurătatea-ți porți, Dumnezeiește.

Meditație II Ce taină se ascunde-n tine, r de iarbă? Și-n tine, oare, ce mister se-ntâmplă, când albina ce dulceața îți culege, ți-aduce semn și împlinirea-n rod începe. Ce taină porți în tine, pui de om? Gigant cuprins într-o celulă, în generații adormit, Trezit deodată la viață de timpul tău ce a sosit. Ș-apoi, ce taină grea găsesc și-n tine, neant, de nimeni cunoscut. Că lacrimi mării nu pot să ducă durerea pentru cel pierdut. Adesea, mă opresc. Privesc în jur și văd și cred că nu sunt eu cea ce trăiește, ci-o taină mare ce-n mine locuiește.

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Uneori Adesea îmi sap un mormânt și mă ascund sub glie. Acolo nu m-ajunge nici un gând. Mă odihnesc. Îmi pare că trec secolele-n rând. Când mă trezesc gândesc: să mă ridic! Sunt iarăși vie.

Gândind la Eminescu

Ce aș putea să spun privind la tine, eu, cel mai mic dintre poeți? Doar c-ai deschis o poartă pentru mine spre-o lume unde tu împărățești. Pământul ce te-a dat e-al românimii. Iar tu, al vorbei primul împărat. Sinceritatea ta fără de margini, te-a răstignit și te-a cruci cat. Și ai plecat să luminezi o altă lume! O lume fără margini. In nită! Acolo unde moartea nu există. Dovadă, astăzi chiar! Încă trăiești! Căci poți veni când vrei... Pe poarta ce-ai lăsat deschisă, ca un luceafăr blând, luminând. Să intri-n casă și în gând, la cei ce te cinstesc și te iubesc.

Cineva Uneori mi se pare cã m-am nãscut odatã cu stelele. Cineva m-a ascuns mai apoi, într-un loc tainic. Apoi au trecut peste mine secole. Am dormit legãnat în vuietul și vâltoarea generațiilor. S-au lipit de mine, rând pe rând, rãul şi binele înaintaşilor mei. Într-o zi Cineva m-a strigat: trezește-te! A venit vremea ta! Și m-am trezit în brațe dragi! Hrãnit cu lapte și învãțãturã. Cineva a aşteptat sã înțeleg; mi-a pãzit paşii și m-a iubit cu iubirea întregului... Nu sunt eu oare parte din ceea ce se vrea să e? Într-un fel anume neștiut, sunt chiar Cineva...

Cine cunoaște? cine cunoaște miracolul ce face sãmânța încolțită? cine cunoaște de ce un uture ieşind din crisalidã începe a zbura? cine cunoaște cum o inimã rãnitã, cu o privire doar, reînvie?

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2 MARIN DUMITRESCU (Alexandria, Teleorman) membru al Uniunii Scriitorilor din România, poet optzecist de in uență în literatura română. Creator care face legătura între generația de aur a literaturii române clasice cu cea modernă, autor al volumelor de poezii Tratatul de pace cu moartea, Simfonia materiei, Muntele, Sfera, Poeme în metru cuantic; în limba spaniolă, Mecanica cuantica și La estatua de una estrella.

Într-o toamnă (Poeme în metru cuantic)

Baladă (Simfonia materiei) Cu pieptul stă cerul pe ape, Stă cerul, Se udă pe stele, pe pleoape, Misterul. Gândul singur poate să-l zboare Doar gândul, Rănit la aripi și la picioare, Spărgându-l. Pe când eu sunt proscris pe pământ Să muncesc, Cioplind statuie dintr-un cuvânt Pământesc. Întunericul s-a răsucit Departe, Toată noaptea lungă am gândit O carte. Pe care o s-o citesc în zori, Curate. Muntele să-l prind de subțiori, De piatră.

Într-o toamnă rece, Beată și urâtă, Am venit încet. Am răsărit albastru, Înfășurat Într-o ploaie lungă Fluierând. Ba, parcă și verde Și și roșu, Galben, indigo și violet, Ca o ceață, Între Copacii îmbrăcați în doliu, Fluierând. Râul era ud și tremura Cuprins de pietre reci Și peștii lui Curgeau în sus, Către izvor.

Turmele de oi Veneau oftând, Fără berbeci, Plouate și berbecăind Ciudat, în limba lor. Deodată ziua, S-a transformat într-o fecioară Nebună, Care lua copacii rari În brațe Și-i strângea. Tristețea beată, Sta pe câmp ca o lună. Murea natura Și Cosmosul plângea Și Ploaia mă năștea.

Cetate de vânt (Muntele)

Numai o dată la o mie de ani, m-am născut, La ecare zece mii de ani, am fost deosebit de puternic Și acum, la o sută de mii de ani, mi-au crescut Aripi de întuneric. Visul, ca o sabie, îl ascut sus pe munte, Unde caprele negre dansează rebele Și plânge granitul cu plete cărunte Și râde misterul și se sparge în stele.

Lacrima luminii Sursa: foto pictură IOAN ONICIUC

Gândul tot pe munte s-a urcat și gândește, I-am construit cea mai înaltă cetate de vânt, Înaripată și ea cu aripi înstelate, celeste Și scaunul din care domnește L-am cioplit în cuvânt.

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

NICOLAE CORLAT - Poet, publicist, prozator, redactor-șef al revistei Hyperion, din Botoșani

Vestitorul v-am vorbit atunci despre ștergerea oazelor din cărțile rămase și orizontul se întunecase lăsând în urmă fărâmițe de leandru sălbatic totul în jur părea o părăsire, o ispășire a păcatelor în ochii pierduți ai zburătoarelor se puteau ciuguli din deșertul suspiciunilor cuvinte căzute aiurea la împărțirea canoanelor v-am vorbit atunci despre împărăția fără de aripi în care vorbele vor zbura singure se vor strecura în întuneric căutând în ele însele umbra luminii iar voi nu ați ascultat cruce peste întinderi de ceară în locul veșnicelor bolți ați clădit din prea înmiresmate gesturi ale voinței voastre precum săracului i-ați lua bogăția inimii și ați vinde-o cioclilor într-o zi de rugăciune la ora la care cel mai adesea coboară din cer s nțind glasuri și dogme prin văzduh v-am trimis atunci vestitorul grădini așterneau la picioare ierburi neatinse cu ori nepătrunse de văzul oamenilor pentru prima dată se acopereau cu lumină văile absenței încă se-aud pașii lui mătăsoși coborând în sunet de harfe Fragil despre fragilitatea reginei în zori când cercurile se deșiră unul în altul iar cunoscutul așază momeala în locuri neprielnice doar marea rămâne aceeași cu alte valuri mereu tânără adâncită în aceeași clipă nimeni nu va spune o vorbă ea se va topi aidoma unui bulgăre de zăpadă și va lăsa lumii o dâră luminoasă ca fața ei de albă peste cearșafurile noastre complice când prima rază se va ivi din ochiul ei magic

vom adormi vom spune povești ne vom aventura pe străzi în căutarea ei vom cădea în mrejele întinse apoi teferi vom zidi un castel în care ea nu va dori să pășească despre fragilitatea reginei în dimineți cu albe straturi de nea împrejur vor scrie letopiseții în cărțile lor de uitare

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Peregrinul să treci dincolo de ceea ce crezi că te înconjoară ce poate numit cu un singur cuvânt realitate din care auzi ciorile croncănind în timp ce copiii pășesc pe alei spre devenirea lor în timp ce profesorii își calculează leafa și micile daruri să treci dincolo să te izolezi într-un palat fără cuvinte precum în cer îngeri erbinți străfulgerați de vedenia lumii noastre până la marginea clipei am mărșăluit drumul devenise de purpură cu poetul Ursachi începi să vezi să-l duci cu tine ca pe-un toiag să deschidă el ceea ce ție îți pare zid greu pus în fața realității poemului apoi peregrinul abătut se așeză la umbra secundei adormi îndată pe acolo își făcu drum fata aceea bolnavă ochii tăi negri Consuela ca două deșerturi ard aerul din jurul tâmplelor mele mă prefac în altceva fără nume fără să știu de unde vin munte de jad la ferestrele tale ochii tăi de foc izvorăsc din adâncul inimii mele precum steaua curg între două tăceri clipele

râuri între iubirile tale paralele mirarea e un zid de care mă despart o așteptare se albește dincolo devine umbră mătăsoasă pe care calcă pașii tăi fără urme într-o cântare a semnelor în vis e mai cald și multă lumină acolo se va sfârși orașul în acea suburbie a su etului după care nimicul se înfățișează într-o imensă dilatare a hăului o muzică eternă-mi așterne calea zbor cu ea în mrejele dimineții cum ai ascunde un curcubeu în propria-ți haină și ai dispărea apoi pe albia cerului zări neumblate se-acopăr cu albe petale din ele răsar rând pe rând fecioare albind clipa în care ai fost nesiguri par pașii deși clara splendoare e aici iat-o o muzică se fac toate zilele în care te recunosc vii de la cealaltă margine a in nitului pe cărări neumblate pășește ninge în cer îngerii împrăștie asfodele tu rămâi neîntrupata ință a zorilor dintre umerii mei ămânzi

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Răstignire seara vine ca un înger în brațele mele tăiate de umbre adânci până la sânge își face loc apoi dispare noi nu vom ști niciodată câte întrebări și câte răspunsuri avem de dat câtă nemurire putem ascunde de noi înșine precum îngerul acesta ce vine spre noi cu mâinile tăiate precum seara mută înlănțuită cu sângele meu revărsat în șuvoaie nu vom ști niciodată dragostea oarbă a tatălui și nu vom ști cât mai pot numite femeile mame în lumea asta anapoda cu eunuci pe post de amanți cu sfori la toate porțile iar pe înălțimi cruci numai cruci vor răstigni lumina iar noi aceștia văduvi până la sfârșitul lumii vom umbla pe cărări să țesem maci albaștri să bem umbra zămislită între coastele înțepate cu sulița noi numai noi vom duce până la sfârșit cuvântul din care nimic nu va încolți nici ierburile printre abstracțiuni bine de nite încât realitatea se cționează până sinele iese din om mai bine taci ia o țigară aprinde cu ea trecutul azvârle în aer totul și râzi cum ai aurora unui răsărit peste lume când oamenii dorm când tu te prefaci plecând în întuneric cu toate dedesubturile uitate în mormântul care ai fost până ieri

Unde mă duceți, soldați? Cât costă un glonte, un litru de sânge? Uniformele sunt aceleași războaiele nu se schimbă Nu am nume, soldat am ajutat un om să respire Unde mă duceți? Fiii s-au născut morți umblă pe străzi în bărci de hârtie Apele voastre sunt aici peste tot numai ape Mă exilez de mine însumi și de lătratul unui câine Unde mă duceți? Se sfâșie inimi de mame Auziți voi muzica, auziți voi glasul acesta sfâșiat de trădare? Cât costă un glonte, soldat? Aerul s-a-mbibat cu tăcere tăcerea voastră surdă Mormânt e pământul pentru su ete oarbe Mormânt e ziua care mă duce Auziți-mi voi strigătul cel de pe urmă vedeți cum ii voștri se ucid pentru voi și nimeni absolut nimeni nu mai știe să plângă Acolo unde râul se naște din rouă unde pașii sunt de aer iar ochii nu încetează să se vadă Unde mă duceți, soldați?

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Nocturnă învățam să număr stelele una câte una apoi constelațiile până am ajuns la tine într-o noapte fără somn am învățat să trec prin viscole să adulmec tăcerea ta dincolo de zile și nopți cel mai bun dirijor al lumii își acordează privirea cu visul tău de a deveni realitate de a trece pragul umbrei culeg una câte una stelele ți le atârn în păr podoabe de trecut munții în taină tu îmi scrii cel mai frumos vers niciodată nimeni nu l-a rostit în noapte aud șoaptele tale cântec fără sfârșit nerostit îl aud iată în memoria care nu-mi aparține am dansat împreună peste coapsele zilei care se naște acum atingeri grave ale surâsului din ecare gest ca o lumânare incendiind ochiul oglinzii dincolo de fotogra e imaginea ta dispare în absolut dincolo de privire

preistoria umbrei să domesticești moartea când singur plutești naufragiat în propria-ți strâmtoare un Pavese legănat de vânturi părelnice spre nicăieri spre oglinda ce nu te mai încape pe tine cel cât o mie de sori rotitori în neștire să-ți luneci pe sub tâmple brațul precum sabia cu ascuțișul înainte să-ți crestezi lumina pe frunte acolo va crește un arbust din care vor mânca iluziile primele fructe apoi să cauți în cuvinte precum în țărână tainele pierdute într-o preistorie a umbrei să te înfășori în tine însuți ca-ntr-un giulgiu erbinte din care vor scoate cu grijă așchii de timp și clepsidre hidoase nu vei ști să cobori treptele acelea pe care toți urcă cu torțe în mâini iată cum imaginea ta coboară odată cu tine în labirint ștergi praful pictezi pe pereți gândurile tale întoarse nu auzi sunete nu taurul nu mugetul el stă la o margine a clipei adulmecă cu un ochi primul foșnet al existenței se trezește în propria-i lentoare iată-l îngemănat cu regele de la capătul funiei de care și-a legat speranța că mâine va iată-l dând sens curgerii iată-l născând timpul în această grea și inaccesibilă tăcere cu un tropot pe caldarâmul cunoașterii te vei întoarce singur din ape imaginare precum pacea printre sta ile clipei în care nu vei mai să domesticești gândurile ca pe păsări zburânde la ceruri

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

SIMION DĂNILĂ (Belinț, Timiș) - traducător, eseist, lingvist, publicist, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este licențiat în lologie română și germană. Debut publicistic: traduceri din poezia lui Hölderlin în revista Astra (Brașov, 1968). Debut editorial: Poezii de Friedrich Nietzsche (ed. Univers, București, 1980). Dintre scrierile de lingvistică: Sub fascinația lingvisticii bănățene, Timișoara, 2012; traduceri din germană: F. Nietzsche, Opere complete, Hestia, Timișoara: vol. 1, Poezia, 1998; vol. 2, Nașterea tragediei, Considerații inactuale, Scrieri postume 1870-1873, 1998; vol. 3, Idile din Messina, Știința veselă, 2001; vol. 5, Așa grăit-a Zarathustra I-IV, 2004; vol. 6, Dincolo de bine și de rău, Despre genealogia moralei, 2005; vol. 7, Cazul Wagner, Amurgul idolilor, Anticristul, Ecce homo, Ditirambii lui Dionysos, Nietzsche contra Wagner, 2013. Frank Wedekind, Teatru: Deșteptarea primăverii, Spiritul pământului, Cutia Pandorei, Maestrul cântăreț, Marchizul von Keit, Hidalla – Karl Hetmann, uriașul pitic, Univers, București, 1982. Andreas A. Lillin, În umbra timpului/ Im Schatten der Zeit. Poezii bilingve (versiunea românească de S.D.), Wien, Pollischansky, 2011. Hans Dama, Tu Felix Austria, Poezii bilingve (versiunea românească de S.D.), Wien, Pollischansky, 2018. Premii: Premiul Filialei USR Timișoara pentru traducere (1998, 2004, 2010), Premiul revistei Poesis pentru traducere (2010), Premiul special al USR pentru traducerea completă a operelor antume ale lui Friedrich Nietzsche (2013).

Fried rich Nietzsche POEZII Rugăminte La mulți le pot citi în gând, Dar însumi nu știu cine sunt! Mi-e ochiul prea apropiat – Nu-s ce observ și-am observat. Mi-aș folosi cu mult mai bine De-aș sta mai depărtat de mine. Nu ca dușman al meu, ce-i drept! Departe-i cel mai drag adept – Dar între noi, mijloc cuminte! Ghiciți aprinsa-mi rugăminte

Heraclitism Lupta doar aduce Pe pământ noroc! Da, frății de cruce Nasc sub fum și foc! Prieteni ce se cheamă? Frați – la greu sărind; În război – de-o seamă; Nesupuși – murind!

Împotriva legilor De azi mi-atârnă la grumaz, De-un șnur, ceasornicul cel treaz: De azi cocoșii amuțesc, Iar sori și umbre-ncremenesc, Și tot ce timpul mi-a vestit E orb, e mut și asurzit: – Natura nu mai prinde glas La vreun tic-tac de legi și ceas. Pe veci

A scrie cu piciorul Nu vreau să scriu cu mâna doar: Piciorul mi-e și el pisar. Aleargă liber și vioi, Ba peste câmp, ba peste foi. Vanitate de poet Dați-mi clei: am istețime Lemnul să-l găsesc oricând! Sens să dai la patru rime Fără sens – nu-i țel de rând!

Penița scârțâie

Penița scârțâie: infern! Sunt condamnat la scârțâială? – Iau călimara și aștern Puhoaie repezi de cerneală. Um at li-e cursul și răzleț! Mă bucur cum îl fac să crească! Ce-i drept, mi-e scrisul neciteț – Dar cine cată să-l citească?

„Vin azi, căci azi e de venit” – Gândește cel pe veci sosit. Nu-i pasă de cel cusurgiu: „Vii prea curând! Vii prea târziu!” Nasul strâmb

Înfumurat se uită-n zări Ăst nas ce tot se um ă-n nări – De-aceea-n față se răstorn Licornii ăștia fără corn! Mereu se-alătură în timp: Tru a și cu nasul strâmb.

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Ecce Homo

Cântecul unui păstor de capre teocritian

Da! Din ce mă trag știu bine! Foc nepotolit e-n mine Și mă mistui în văpăi. Tot ce-apuc se schimbă-n pară, Ce slobód e scrumul doară: Cert, sunt numai vâlvătăi. (Din Știința veselă. Glumă, viclenie și răzbunare) Spre alte mări Într-acolo – vreau; și tare Cred în mine,-n mâna mea. Marea-i liberă în zare, Vasu-mi genovez – pe ea. Totul nou, mai nou de-acuma-i, Doarme-amiaza-n timp și zări –: Aprig mă privește numai Ochiul vostru, depărtări! Mistralului

Un cântec de joc

De ploșnițe zac mâncat, Mă vaiet de pântec. Dincólo-i loc luminat! E danț și cântec...

De unde borangic? – Ah, ce făloasă! Mai e vreun țap voinic Pe lângă casă?

Pe ea trebuia acum S-o țin în brață. Adăst – un câine-n drum, Nici semn de viață.

– Cum o aștept pe ea Venin cumplit e! Doar noaptea cresc așa Ghebe-otrăvite.

Ci nu-mi jurase, ai? Mă minte femeia? – Ori de toți se ține scai Cum capr-aceea?

Ca șapte boli, adânc, Iubirea-nțeapă, Nu pot să mai mănânc. Adio, ceapă!

Parcă fulgera lumina Când pocneai din bici pe cai –

Vânător de nori, Mistrale, Mături cerul în rafale Și-mi ești drag, furtuna mea! Oare nu suntem de-o viță, Primul rod pe o mlădiță, Ascultând de-aceeași stea?

Te-am văzut că lași trăsura Și te-avânți în jos de-a dura, Te-am văzut cum drept cobori, Ca săgeata în genune – Rază pogorând minune Peste tranda ri în zori.

Pe cărări de munte line Mă reped jucând spre tine, Când cântări și șuier scoți: Fără vâsle, fără vase Sari prin valuri spumegoase – Cel mai liber dintre toți.

Joacă pe spinări de valuri, Nărăvoase dând în maluri – Fă – spre slava-ți – jocuri noi! Le-om juca – ne-om da silința –, Veselă – ne-o știința, Arta – liberă la noi!

La chemarea ta adâncă Năvălii din stâncă-n stâncă Până-n țărmul cel gălbui. Ura! Cum lucesc vioaie Diamantele-n puhoaie, Ai venit din munți haihui.

Pentru-al nostru bun renume, Să culegem ori din lume, Să ne-ncingă fruntea-n lanț! Să jucăm ca trubadurii Între s nte și-ntre húrii, Între zeu și lume – danț!

Repezi pe-ale bolții arii Ți-am văzut eu telegarii Și trăsura-n care stai, Ți-am văzut ’nălțată mâna,

Cine n-o dansa cu vântul, Ci se-nfășură ca-nfrântul Și schilodul de moșneag, Cei ca gâște virtuoase

Și stelele pălesc, Scapă-n mare luna, Zori cenușii mijesc – De mor, totuna.

Ori stângaci cu frica-n oase Să nu calce-al nostru prag! Cui o face pe bolnavul Să-i stârnim în nas tot pravul, Să stârpim sămânța lor! De pe țărm să știm că-i rasă Răsu area ofticoasă, Ochiul necutezător! Să vânăm pe cer negreala, Murdăria, abureala, Luminându-l! Să urlăm... O duh liber, ca furtuna, Fericirea-mi urlă-ntruna, Ca să ne alăturăm. – Și, ca astă fericire Să rămână-n amintire, Ia-i cununa testament! Către aștrii fără moarte Urc-o-n slăvi, tot mai departe, Spânzur-o – de rmament! (Din Știința veselă. Cântecele Prințului Vogelfrei)

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Un biet nebun! Un biet poet! În văzduhul limpezit, când mângâierile de rouă coboară pe pământ, nevăzute, nici auzite – căci poartă gingașe-ncălțări roua cea mângâietoare, ca toți mângâietorii blânzi – îți amintești atunci, îți amintești tu, inimă erbinte, ce însetat-ai fost cândva, prea însetată în pârjol și trudă după lacrimi cerești și picuri de rouă, în timp ce, pe cărări de iarbă uscată, răutăcioase îți dădeau târcoale sclipirile-nserării printre arbori negri, sclipiri orbitoare din jaru-amurgului, răuvoitoare. „Pețitor al adevărului – tu? – așa-și râdeau – Nu! un biet poet! un animal, viclean și răpitor, la pândă, silit să mintă, silit să mintă cu voință, cu știință, nesățios de pradă, sub masca-i pestriță, el însuși mască sieși, el însuși pradă sieși, acesta – pețitor al adevărului?... Un biet nebun! un biet poet! Cu grai bălțat, vorbind pe șleau subt măștile de nebun, suind ca un vârtej pe mincinoase punți de vorbe, pe curcubeie de minciuni, între ceruri false furișându-se rătăcitor – – un biet nebun! un biet poet!... Acesta – pețitor al adevărului?... Nu mută, netedă și rece statuie-ncremenită, nu columnă zeiască, nu înălțat în fața templelor, de strajă ușii vreunui dumnezeu: nu! ci vrăjmaș acestor stane de virtute, mult mai acasă în pustiu decât în temple, cu neastâmpăr de pisici sărind prin orișice fereastră țuști! în orișice-ntâmplare, adulmecând spre orișice pădure virgină,

ca să alergi în păduri virgine, plesnind de sănătate și vărgat, frumos s-alergi printre sălbăticiuni cu blăni pestrițe, cu buze hulpave, sarcastic de fericit, satanic de fericit, sângeros de fericit, prădând, furișându-te, mințind... Ori ca un vultur ce-ndelung, îndelung privește-ncremenit în hăuri, în hăurile sale... – o, cum se-nvolbură aici, în jos, adânc, tot mai adânc, în afunzimi tot mai afunde! – Apoi, deodată, drept zburând, în jos zvâcnind, asupra mieilor năpustindu-se, ca glonțul, hămesit, râvnind la miei, înfuriat pe orice su ete de miel, cumplit de-nfuriat pe orice ochi smerit, de oaie cumpătată și cu lână creață, tâmp și binevoitor ca mieii de lapte... Așa, de vultur, de panteră sunt dorurile poetului, sunt dorurile tale sub mii de măști, nebunule! poetule!... Tu, ce-ai văzut în om și dumnezeu și oaie –, dumnezeul sfâșiindu-se în om, precum și oaia-n om, și sfâșiindu-se cum râd – aceasta, aceasta-i fericirea ta, fericire de panteră și de vultur, fericire de poet și de nebun!... În văzduhul amurgit, când secera lunii alunecă verde și invidioasă

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

În văzduhul amurgit, când secera lunii alunecă verde și invidioasă prin roșul purpuriu, – vrăjmașă zilei, la tot pasul secerând în taină hamacuri de tranda ri, până se prăbușesc, spre noapte, gălbejiți, se prăbușesc: așa m-am prăbușit și eu odată din patima-mi de adevăr, din jindurile mele după ziuă,

de lumină, ostenit de ziuă, – m-am prăbușit în jos, spre-amurg, spre umbre, mistuit și-nsetat de-un singur adevăr – mai ți-amintești, îți amintești tu, inimă erbinte, ce-nsetat-ai fost atunci? – ca alungat să u de orice adevăr! Un biet nebun! Un biet poet!... (Din Ditirambii lui Dionysos)

Melancoliei Melancolie, pana de-mi ascut, Iar creștetu-mi plecat nu se ridică, Șezând ca pustnicul pe-un trunchi căzut, E să te cânt și nu-mi purta deci pică. Așa văzutu-m-ai ades, chiar ieri De dimineață, sub aprinsul soare: Pe vale, vulturul, râvnind plăceri, Visa un stârv într-o spânzurătoare.

Tu, aspră doamn-a stâncilor pustii, Prietenă ce-aproape stai de mine, Ca să mă negi, mi-arăți tu în tării Spectacolul de vulturi și lavine. Rânjind, răsu ă pofta de omor: E groaznic să trăiești prin a ucide! Pe stânci, dorind un uture ușor, Seducător o oare se deschide.

De-aș sta ca o mumie pe buștean, Te-ai rătăci, tu, pasăre deșartă! Tu n-ai văzut cum ochiul, suveran, Desfătător, jur-împrejur se poartă. Și când la tronul tău nu s-a târât, Crezut răpus de norii cei din zare, S-a scufundat în sine-astfel, încât Străpunse-abisul vieții-n fulgerare.

Acestea-s eu – și dureros o simt – Sedusul utur, oarea-nsingurată, Pârâu-n gheață, viscolul gemând Și vulturul – spre slava ta curată, Zeiță crudă, căreia, supus, Îți gem durutul imn întru mărire, Ca neclintit să pot râvni nespus Trăire, și trăire, și trăire!

Adesea, gârbov, ca într-un pustiu Stăteam – barbar care-ți jertfește ție –, Un pocăit, cu trupul încă viu, Gândind la tine, o, melancolie! Mă bucuram de vulturul în zbor, De avalanșa-n tunet și cădere, Tu îmi vorbeai, sărman amăgitor, Într-adevăr, dar cu priviri severe.

Cruntată doamnă, nu mi-o lua în rău Că-n rime-ți fac aleasă țesătură. Tresare cine vede chipul tău Și tremură, de-ți prinde mâna dură. Tresar în ritmice alcătuiri Și, tremurând, îngân o melodie: Cerneala-mi curge, pana-i în sclipiri – Acum, zeiță, lasă-mi cârma mie! Gimmelwald (vara lui 1871)

(Din Fragmente postume. [U I 6a. Iulie 1871])

PROZĂ SCURTĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Femeia și frumosul

COSTINEL LUNGU

(fragment din vol. Ochii adevărului ) (…) Femeia este lacrima îngerilor picată pe pământ. Dacă unii îngeri au decăzut din cer, nu-i de mirare că femeia – cu alură de înger – ne poate face să decădem, căci păcatul în preajma ei este indubitabil puternic, pentru că odată ce întâlnești femeia deja începi a te număra printre candidații de pe lista greșelilor majore. Mai contează ce îți rezervă eternitatea când ești plin de certitudinea trăirii clipei? Interesant este că, deși a fost creată, ea continuă să ne procreeze, mai mult decât atât, ea ne îndrumă cu optimism pe drumul primilor pași spre zâmbete și împliniri. Femeia este melodia expusă pe imensul portativ al vieții, care ne sonorizează diminețile, în cadența razelor de soare, calde și energizante. Femeia și frumosul sunt două fragmente rupte din teiul lui Eminescu și contopite, pentru a nu niciodată privite separat. Împreună formează angrenajul care completează splendoarea naturii. Femeia este exuberanța lumii vechi și noi pentru că iubește frumosul și eleganța, parfumul și demnitatea, precum și arta de a-și îndeplini rolul! Ea tinde a ne ocroti până în eternitate – atât de sfânt și de puternic este spiritul ei matern! (...)

A fugi de lume

(fragment din vol. Ochii adevărului )

(…) Lumea urcă pe culmi tot mai semețe pentru a se pierde în coborâre, în picajul ei devastator, invocând rugăciuni către divinitate, ca o ultimă încercare a vieții, pentru a se salva, spre a încerca iarăși urcușuri dogmatice, dar egoiste. M-am plictisit de balanța vieții atât de mult încât nicio urcare, nici un premiu, nicio strângere de mână sau vreun măr parfumat, roșu nu m-ar determina să u dezgustat mai puțin... A fugi de lume, a abandona-o și a lăsa-o singură, cu problemele ei autocreate este ca și când mi-aș construi propriul habitat psihostrategic. Fug de prea multă lumină și liniște ori de prea mult întuneric și zgomot; în singurătate poate că este întuneric, de aceea accept liniștea ei, a singurătății, înainte de zgomotoasa lumină. Nu cresc, dar nici absurda lumină a lumii nu-mi este de folos pentru a mă simți om, oarecum împlinit. Refugiul pe care îl acceptăm în nal, goliți de amărăciunea căutării este inserat în epicentrul cercului vicios al lumii. Nu vreau să îmi creez propria lume, ci vreau doar ca lumea să mă determine să zâmbesc, zâmbindu-mi! Lumea este cercul vicios unde genele-ți tremură când conștiința este în ascensiune. Cuprins de lehamite, deschid o ușă a universului meu, unde mă hrănesc pentru a-mi întări spiritul – acea fracție a inței umane care nu se risipește, niciodată. Secretul fericirii? Te minți astăzi, apoi și mâine, până într-un târziu – după câteva cicluri – minte-te că ai fost fericit pentru a-ți da seama că nu te înșeli. Când obișnuința își face casă... Clipe risipite-n vânt sunt momentele trăirii mele. (...) 59

PROZĂ SCURTĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Revenirea la universalitatea complexă a lumii pare a un eșec dezgustător, însă ucigător nu. Și dacă nu este ucigătoare, de ce nu mă aplaudă cu sinceritate, atunci când merit? De ce mi se apropie în momente chinuitoare, chinuindu-mă și mai tare? Am libertatea de a o auzi, dar nu și de a o înțelege, acceptând-o. Nu aș avea ce să înțeleg pentru că, uneori, lumea este simplă, transparentă și directă, nefăcând uz de diplomație. (…) Lumea este complexă și ambiguă, construită pe principiul „speranță și împlinire”. Cât de interesant și plăcut este să înțelegi lumea, lumea din care faci parte... Lumea sunt eu și tu... Noi și voi! Lumea este spiritul liber care, dacă planează întru lumină, devine eternitate! Lumina este credința! Credința este pecetea vieții, iar pecetea vieții este crucea pe care s-a răstignit El, Domnul nostru!

Miana

(fragment)

(…) - În concepția mea, fericirea și moartea nu au grade de comparație. Ești fericit și punct. Nu există „mai puțin fericit” sau „foarte fericit”. Mai puțin fericit este echivalent cu a mulțumit, iar lipsa fericirii este însăși carența satisfacției de a te bucura de tine, prin prisma lucrurilor mărunte și a îmbrățișărilor sincere. - Cred! Văd vietăți care sub ochii mei se transformă în țărână, pășind pe drumul spre Cerul liniștii perpetue. Cred! Văd născându-se prunci care sădesc bucurii imense în su etele părinților. Cred! Există o duminică în care Dumnezeu ne invită în casa Lui ca să ne vorbească despre noi, care să ne determine să ne acceptăm unii pe alții, ca să ne arate că El iubește tot omul. Ascultă și întărește ința noastră. Cred în El! Cred în viața asta care este atât de palpabilă și de oscilantă, încât nu mai poți visa la alta! Cred în frumusețea su etului și nu în sclipirea bijuteriilor... Sunt ferm convinsă că atunci când păcătuim, atât frecvența, cât și intensitatea, dar și predestinația lor, a păcatelor, ne îndepărtează de iubire, iar concomitent se deschide un hău imens și abisal de întunecos. Este drumul spre moarte, spre rătăcirea eternă a su etului. Orice durere poate atenuată, mai puțin cea a su etului împrejmuit de ireversibilitatea timpului. Mă complac în plutirea pe nori albi și nu cenușii. Lumea albă conferă stabilitate emoțională, în schimb, cea gri ne învață ceea ce nu trebuie să m, dar chiar și așa, unii suntem gri. (...) Miana miroase a ori de primăvară și din nou rebelii uturi îmi dau târcoale în dansul aripilor colorate, într-o toamnă în care doar gutuile ne încântă simțul olfactiv, în care doar mustul tinde spre drumul zaibărului inconfundabil... Miana umple pomii golași de speranța înfrunzirii. (...) -Toată lumea are ochi, însă nu toți văd frumusețea ce ne e dată spre a ne ține companie – continuă, xându-și privirea spre fereastra ce dădea către Parcul Municipal Zăvoi. Toată lumea are picioare, dar oare toți știu să meargă? Toți avem creier, și oare câți dintre noi îl folosim în scopuri constructiv-educative? Toți iubim! Absolut toți! Dar câți știu să iubească necondiționat și până la sfârșit? (...) Tăcea. Când Miana tace, soarele își repară razele ruginite, iar păsările vin să-i cânte. Când Miana tace, frunzele nu vor să îngălbenească și să moară, ci se chinuie să mai respire câteva momente, poate, poate zâmbetul ei profund va apărea. Îmi plac oamenii care zâmbesc, acei oameni care transmit unde pozitive, încărcate de lumină și pace, de optimism și, foarte important de remarcat, iubesc acei oameni care știu să e prezenți. (...) 60

PROZĂ SCURTĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

NADIA URIAN LINUL (Uriu, Bistrița-Năsăud) Profesoară, prozatoare, poetă, jurnalistă, membră a Ligii Scriitorilor Români, liala Năsăud Din volume de proză: Spin, 2013; Vitralii, 2014; Povești din sat, 2016; la Editura Napoca Nova, Cluj Napoca. Satul cu povești, Povești din sate, 2018; la Editura Grinta, Cluj-Napoca. Nu doar povești, 2018; Satul poveștilor, 2019; la Editura eCreator, Baia Mare Dintre premiile obținute: Premiul I Festivalul internațional de creație – Poiesis, Premiul de Excelență pentru proză –Festivalul Internațional ,,Campionatul Mondial de poezie 2019’’, 2013, Premiul pentru Debut; 2014, Premiul pentru Povestire, Editura Napoca Nova.

Globul de cristal

(fragment)

Cândva… undeva… Lucrurile au primit o altfel de rezolvare. Neașteptată, nebănuită. Ședință, control, raport, hârtii. Maldăre de hârtii, dovadă a muncii de orice fel. De ce hârtii și nu imagini? Oricum, o semnătură poate acoperi orice... Nemulțumiri și amenințări. Stupoare… O casă de copii, des ințată! Ce ușor ! Faci un X mare, în dreptul unei căsuțe, pe o foaie, și totul e șters: locuri de muncă, pensii, destine, implicare. Și totuși, cineva s-a silit să le mențină. Cu orice preț… Și asta, pentru că trebuia. În primul rând, pentru aceste su ete… su ete nevinovate, pure, de copil. Vieți, destine, cuanti cate în bani, în prețuri de cost. Câți nu sunt pătrunși de „litera și spiritul legii!” Mai ales cei care sunt puși să ia decizii! Ordinul vine de Sus. Prețul, da, prețul, pentru că totul se pune din punct de vedere nanciar-contabil… Ce poți zice? În baza legii, trebuie să mai și taci, să îți vezi de treabă, că, uneori, și tonul, și intonația, și… toate, în baza legii… pot anulate. Deci, concluzii, zeci, reci, lipsă de efective, motivație slabă, fonduri puține. Dar bază materială și personal sunt: clădiri, sală de mese, dormitoare, școală, dascăli, jucării, rechizite…Mai ales copii, care te privesc, întrebător: - Ce veți face cu noi? Dacă ne des ințați unitatea, în ce lume ne aruncați? Noi nu știm să ne descurcăm afară… Acasă la ei știau. Știau ce îi învățau cei din jur. Aici au fost lăsați, fără voia lor, și lumea acestora e Domnul și Doamna, Tanti și Nenea… Astăzi e Ziua cea Mare. Ziua când se va hotărî destinul acestor su ete. Doamnele și domnii aceștia străini sosesc cu un microbuz. Se știe doar că sunt de la Conducere, că au venit să se convingă de realitate. În mintea lor, însă, hotărârea era deja luată. Totul trebuie închis, des ințat, urmând ca tot ce-i aici să se risipească! O altă decizie e greu să ia! Aproape imposibil! - Fonduri insu ciente! Atât și nimic mai mult! - Domnilor, spune doamna director, vă rog să vizitați școala! Aici sunt sălile de clasă, ciclul primar, gimnazial și grădinița. - Păi, intrați! Intrați în grădiniță! E mai aproape!

Sursa foto: http://www.pngtree.com

PROZĂ SCURTĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Ușa se deschide. În sală, doamna educatoare, înconjurată de copii, jucării, măsuțe și scăunele. - Salutăm, copii! - Săruuut mââânaaa! - Bună ziua, spun domnii, pășind unul după altul, peste pragul ușii. Când să înceapă dialogul, un copil se desprinde din bancă și vine cu brațele deschise spre președinta comisiei, o cuprinde cu amândouă brațele, lipindu-se strâns de aceasta și, cu ochii în lacrimi, o roagă: - Eu te iubesc pe tine! Mă duci acasă, să u copilul tău? O clipă de tăcere… Grea… Apăsătoare… Liniște. E nevoie de aer. Trebuie să respiri și să clipești. Des. Inimile de piatră s-au înmuiat. Brațele au căzut, neputincioase, atârnând, greu… Globul de cristal s-a spart. Inima a fost descătușată. Cioburile n-au rănit însă pe nimeni. Nici măcar pe unul dintre acești pui de oameni, tunși chilug, cu haine strident colorate, deloc asortate. - Poți spune „NU”, doamnă directoare? Mai ai cuvinte? întrebă o cialul, de alături. - Da, copilul are dreptate! Multă dreptate! Întocmim raportul! Așa, cu su etul. Nu poți altfel! SUSȚINEM cauza rămânerii acestei instituții și o vom ajuta nanciar. Noi, Conducerea. Oricât de greu ar … Oricât! Suntem OAMENI! Era un fel de a-i răspunde micuțului, care a pus o întrebare. Una ce o poartă în su et, oricând. Doamna îl mângâie... Se gândește puțin și repetă: Instituția nu se des ințează! Mai era nevoie de o altă lămurire? „- EU TE IUBESC PE TINE! MĂ DUCI ACASĂ LA TINE, SĂ FIU COPILUL TĂU?”

Puiul de căprioară (fragment)

Sursa foto: http://www.es.pngtree.com

De multe ori, duminică după-amiază, vara, Valer și Pavel porneau spre pădure, în căutare de ciuperci, gălbiori sau hribe, mai ales după câte o ploaie călduță ce stâmpăra pământul. Cunoșteau locurile dosite de pașii oilor și vacilor și nu veneau cu mâna goală, niciodată… Porneau amândoi, treceau prin poiana ce se întindea deasupra locului semănat cu mălai și ajungeau pe cărarea lată, bătucită de roțile carelor încărcate cu lemne. Nimeni nu cunoștea mai bine pădurea decât ei și Ursu, câinele ciobănesc, paznicul oilor lor, care îi însoțea. Cunoșteau cărările și știau de unde să aducă ciuperci, de cele mai multe ori în mânecile înnodate ale bluzelor pe care le dezbrăcau.

Azi au ajuns mai departe ca de obicei, într-o poieniță cu iarbă necosită, verde, prin care câteva urme de pași săriți se vedeau ici-colo. spre ele și ajung spre acel ceva, spre pata maronie care le atrăgea atenția, mișcându-se și Pășesc scâncind, parcă. În culcușul din iarbă, un pui de căprioară, mic, care nu părea să aibă mai mult de câteva ceasuri… De ce era acolo singur? Era sănătos sau bolnav? Cine-și mai punea asemenea întrebări? 62

PROZĂ SCURTĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

De ce era acolo singur? Era sănătos sau bolnav? Cine-și mai punea asemenea întrebări? Cu bucurie de copil pe chip și în privire, cei doi băieți îl înfășoară în bluza de trening, uită de ciuperci și pornesc cu el în brațe pe cărarea de întoarcere spre casă. Aveau în brațe o jucărie. Una vie, gingașă nevinovată, pe care dacă ar lăsat-o acolo, ar căzut în gura oricărei sălbăticiuni. Sursa foto: http://www.es.pngtree.com Ce ușor l-a simțit câinele turmei de oi, de mai la vale! Doar stăpânul l-a putut ține în loc, să nu-i rupă în colții oroși. Și Ursu, prietenul lor credincios… Deci, fără întrebări sau răspunsuri, fără explicații sau intenții ascunse, așa a crescut puiul la casa băieților, în cușca pe care cei doi i-au construit-o, din cea veche, în care înainte țineau găinile. I-au făcut culcuș de fân proaspăt și îl hrăneau cu biberonul, cu lapte muls de la Joiana. Și dacă nu aveau, îi aduceau din vecini, de la lelea Anuță. Mai mult, bunica se ocupa de el, că dânsa nu pleca de acasă. Puiul devenise bucuria copiilor de pe uliță, care îl priveau prin gard dimineața, când treceau spre școală. Și el era un fel de copil iubit de toți cei din jur și creștea cu ei alături. Îl răsfățau cu frunze de răchită, aduse numai pentru el, de la marginea pârâului din vale. Grăunțele și fânul sau iarba îi umpleau halăul, iar mângâierile pe frunte aveau darul să-l îmblânzească. Așa era, oare? - Mamă, puiul are în cap ceva tare! Două cucuie! Cred că s-a lovit cu ceva! spune Neluțu, băiatul mai mic. Bunica îl aude și începe să râdă, apoi îi răspunde: - Acestea sunt viitoarea lui podoabă, de care va trebui să vă feriți de acum înainte! Ele îi vor încununa fruntea. E un fel de „boală” care se ia, râde bunica. Da, bunica avea dreptate. Cucuiele i-au crescut și parcă nu-i mai veneau bine deloc. Nici măcar atunci când l-a atacat pe nepregătite pe colegul copiilor, venit în vizită. În curtea casei l-a așteptat, după poartă. Sau când i-a în pt cornul în piciorul stăpânului, făcându-i o rană adâncă. Deja avea momente când nu mai cunoștea pe nimeni și nimic. Nu înțelegeai cauza. Privirea i se tulbura, ochii i se încețoșau, apleca capul, pregătea cornițele și pornea ca glonțul… Toate acestea erau un semn… Nu, nu era doar perioada lui de împerechere! Nu doar atunci lovea, fără să poată cineva să-i stea înainte… Lovea fără cruțare. Era semn că sălbăticiunea e sălbăticiune, că legile naturii sunt făcute ca să e respectate, iar încălcarea lor sau schimbarea acestora îi poate costa prea mult pe oameni! A uitat-o chiar și pe bunica, care l-a hrănit cu biberonul. L-a crescut ca pe un copil! Îi cunoștea și pașii, și vocea. L-a atacat și pe copilul de trei ani al vecinului. Ce spaimă!

PROZĂ SCURTĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

.com e e r gt n p . s w.e w /w / : p htt : o t a fo s r Su

Cu o răutate neașteptată cerbul de acum se năpustea mereu asupra femeii. Era mare, iar roșirea ochilor lui era un semn. I se citea dorul de pădure în privire, îl chema sălbăticia, iar el nu o mai schimba cu nimic altceva. Ce să-l mai țină aici? Uitase totul. Nu mai era un pui, iar captivitatea îl strângea. Era cerb, era adult și dorea libertatea! L-au ocolit apoi, ca pe cel mai nepăsător prieten, sau, poate, cel mai mare dușman. Era singura soluție. N-aveau ce să-i ceară și nici ei n-aveau ce să-i mai dea. Mai mult decât su etul? Mai mult decât grija și dragostea lor? Da, LIBERTATEA! Asta cerea cerbul, deși el nu știa ce-l așteaptă dincolo de ea. Dar au înțeles repede. I-au deschis portița de la grădină, spre marginea pădurii și l-au lăsat să plece. L-au privit din urmă. Se bucură sau se sperie de libertate? Va ști ce să facă cu ea! S-ar mai întors, oare? O privire înapoi și restul… înainte! Ei ar dorit ca el să se întoarcă, după o vreme. Numai că, din lumea de unde venea acum, nu copil, ci adult, ar adus atâtea… Aici i-au rămas doar pozele, amintirea, fericirea de copil, când se hrănea cu laptele din biberon, cumpărat uneori. Din sticla lui… Mângâierile lor le-a uitat. Parcă l-au întărâtat să împungă… Nimeni nu înțelegea! A rămas aici amintirea atacului asupra celor care l-au crescut și iubit. I-a atacat ca pe niște dușmani… A uitat binele ce i l-au făcut. Dar, a rămas învățătura dovedită că „Ceea ce D-zeu a lăsat, după legile lui, omul să nu încerce să le schimbe!” Doar faptele! Faptele bune! Ele să rămână prinse în rama timpului din viața aceasta trecătoare!

PROZĂ SCURTĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Necuprinsele tăceri

OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ

~ roman autobiogra c ~

Capitolul al doilea – Primul hazard

Începutul lui iunie aduse cu el vești bune: după ce primi restul de bani de la Dinu, Traian obținu viza pe trei luni de la Consulatul german din capitală. Cu toate astea, mai exista un obstacol: Dinu trebuia să treacă printr-un soi de interviu cu Biroul de emigrări. Mai târziu, Dinu avea să înțeleagă că respectiva întâlnire nu era altceva decât o încercare birocratică ,,legală” de a justi ca cele o mie de mărci germane. Cu alte cuvinte, era vorba despre un lanț al mitei pornit de la cei de sus, ajungea până la Traian, iar la capăt de tot se a a viitorul emigrant, cel care plătea tot acest circ vicios de ma oți balcanici de cea mai joasă speță. - Profesore, trebuie să treci de proba asta, dacă nu, pierdem banii cu toții, îi veniră lui Dinu în minte ultimele cuvinte ale lui Traian, înainte de a pleca spre București. Trebuie, trebuie... Ăsta este cel mai important examen din viață. De el depinde mult să u concentrat, se îmbărbătă Dinu, să nu pierd niciun amănunt din amplul scenariu-minciună pe care l-am memorat mai ceva ca pe tabla înmulțirii. Și începu din nou să recapituleze: o anume doamnă Kruger din orașul Karlsruhe, de la granița cu Franța, m-a chemat să îi predau un curs intensiv de engleză în schimbul unui contract de trei luni. Doamna lucrează și ea, la rândul ei, în învățământ și ne-am cunoscut la un schimb de experiență din orașul X, unde domnia sa mi-a propus să îi predau respectivele ore. Costurile călătoriei vor suportate de această doamnă Kruger, iar în ceea ce privește întoarcerea în țară, ea urmând a efectuată la nalul celor trei luni. Bun, până aici totul era simplu. Dar în fața unui funcționar cu experiență... lucrurile puteau să ia o altă turnură. *** - U f, e din ce în ce mai cald, mormăi Dinu. Și mai am trei ore până la interviu. Poate că ar trebui să merg deja spre Consulat. Caut o bancă și mai arunc o privire peste minciunelele pe care trebuie să le înșir în curând, gândi el. Furtuna mentală care îl bântuise preț de câteva ceasuri îl istovi. Acum avea nevoie de liniște. De calm. Situația lui era și trebuia să e diferită: câteva luni sau maximum un an de muncă, după care avea să revină la ale lui. Cum nu făcuse armata, care nu trebuia să dureze mai mult de șase luni, în calitate de terist, acum i se prezenta șansa de a o face, doar că sub altă formă. O armată a voinței, a străinilor a căror limbă o înțelegea și Sursa foto: http://www.es.veselx.com vorbea. O plecare condiționată de o replică mârșavă și disprețuitoare a unei cucoane de la o bancă atunci când, cu numai un an în urmă, ceruse un împrumut pentru a-și putea cumpăra o casă. - Sunteți profesor și nu avem garanția că veți putea plăti suma în viața asta, îi aruncă respectiva. Disprețul acela îl scoase din minți. Îl umili și îi erse tot sângele. Așadar, profesorii erau condamnați să locuiască oriunde, chiar și în drum, numai într-o casă a lor nu... Ei bine, el, Dinu, profesorul din comuna X, era la un singur pas de a-și îndeplini acest stupid vis mercantil și imobiliar. La un singur pas. Nu știa încă sub ce formă o va face, dar hotărârea putea muta munții din loc. Nimic și nimeni nu îl opriseră vreodată din ce își propusese.

PROZĂ SCURTĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Cinci fără un sfert. În fața Consulatului așteptau sute de persoane la câteva cozi care se prelungeau în afara clădirii. Dinu se apropie de ultimul rând din dreapta și alese un ins mare, cu ochelari și cu o mustață lungă și răsucită, ca de țigan. - Bună ziua, nu vă supărați, aici se dau vizele pentru Germania? întrebă Dinu. - Salut! răspunse mustăciosul. Da, desigur, și își mută privirea asupra unei învelitori de plastic, în care se a au niște acte. Tăcut, Dinu se așeză în spatele lui și scoase din geanta de umăr actele, să le mai veri ce o dată. Șirul de oameni avansa destul de repede. Clădirea era destul de elegantă, chiar dacă nu foarte îngrijită. Împrejurul ei, în laterale, se a au câteva bănci cu spătarele din lemn. În spatele lor, un rând de pini încercuiau simetric, în formă de careu, un spațiu cimentat, cu o fântână arteziană nefuncțională în mijloc. Locul era pitoresc, dar cine știe ce se a a înăuntru... Un or de teamă îl scutură pe Dinu, ca un curent alternativ. Frica este ca vertijul, se îmbărbătă el. Sunt instincte perfect naturale. Cine nu le are nu este om, mai adăugă. Urmară sute de presupuneri, de erberi și păreri, unele după altele, ca un potop de neoprit. Trecură așa minute și ore. Fără pauză. La un moment dat, pe lângă ei trecu o femeie înaltă, brunetă și cu o fustă cu șliț în față. Era o angajată a Consulatului, probabil. Împărțea niște liste cu cei care urmau a trece o probă de limbă. Se opri la câțiva metri în spatele cozii, cercetă bine și celelalte rânduri și, cu un ton grav, indică: - Cei care dau interviul în engleză să mă urmeze, vă rog. Și se îndreptă încet spre una din ușile de la intrare. Dinu o luă ușor pe urmele celorlalți. Erau cam vreo cincizeci de persoane. - În ordine numericăăăă, toată luuumea. Ați citit numele. Și prelungi ă-ul nal ca și cum s-ar adresat unor copii de grădiniță, deși pe un ton mai serios. În ordine alfabetică, repetă. Haideți, vă rog, unul câte unul. Dinu era numărul optsprezece. Ei, tot era bine. Putea să mai citească nenorocitele acelea de replici de câteva ori. Scoase foaia mototolită din buzunar și începu: Eu, Dinu... la invitația doamnei... am decis... Cuvintele se înșiruiau unul câte unul, dar parcă se pierdeau la capătul paginii. Se amestecau cu albul murdar al foii A4, după care dispăreau. Oricât ar încercat, nu îi reușea. Da, banii, nu trebuie să pierd banii ăia. Și Traian mi-a spus același lucru. Și îi veni în minte imaginea ex-maiorului din armată, mereu grăbit, și cu un zâmbet plin de sine a șat undeva, la colț de gură. Între timp, primii intrați începeau să iasă. Fețe lungi și palide ieșeau pe rând din spatele unor uși masive de lemn de stejar. - Ce-ați făcut, bă? întrebă câte un îndrăzneț. - Mai trebuie să vin o dată, venea răspunsul sec. - Am ratat, mama lor de neghiobi și de hoți, spunea altul. Dinu numără zece inși. Unul singur aprobă interviul. Pe urmă pierdu șirul. Nu îl mai interesă nimic și nimeni. Ce avea să se întâmple, se întâmpla deja. Nu mai putea schimba nimic. Picioarele îi înțepeniseră, iar gura i se uscă. În câteva secunde, Dinu îl văzu pe mustăcios pornind ușor spre ușă. Mai avea câteva minute și intra și el. Măcar de nu s-ar bâlbâi, se autosugestionă Dinu. Pe urmă, îl zări pe mustăcios ieșind. Avea aceeași față acră. Se stăpânea. Crisparea era atât de vizibilă pe chipul lui, încât părea o a doua față. O tăcere de moarte se așternu pe hol. - Hai, domnule, e rândul dumitale, îl atenționă cel din spate. Dinu o luă din loc hotărât. Nu simțea nimic. O stare amorfă îi puse stăpânire pe toate simțurile. O căldură neobișnuită i se opri în gât. - Bună ziua, îi adresă din spatele unui ghișeu de sticlă aceeași funcționară care venise și afară cu listele. Măsuri de securitate, chipurile... - Sărut mâna, doamnă, îi răspunse Dinu, politicos, și îi dădu plicul cu acte cucoanei, care întinsese deja mâna. Sursa foto: http://www.r0.pngocean.com - Do you speak English?, continuă ea, cu un accent de baltă.

PROZĂ SCURTĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

- Desigur, doamnă, vorbesc engleza. - Cu ce ocazie mergeți în Germania? urmă cucoana, iscoditor. Dinu îi răspunse, literă cu literă, ce îl învățase Traian. La un moment dat, lui Dinu i se păru ciudat că întrebările funcționarei se legau cam repede. Nu era un interviu calculat după reacțiile celui intervievat, ci, mai degrabă, o poezie învățată pe de rost. Dintr-odată, cucoana se opri din întrebat și îl xă pe Dinu cu privirea, de parcă ar vrut să treacă prin el. - Spuneți-mi, aveți antecedente? Nici nu putea vorba despre așa ceva. - Nu, doamnă, veni calm răspunsul. - Ce faceți în timpul liber? continuă ea. - Dau ore particulare, ascult muzică. - Călătoriți des? Ați mai ieșit din țară? - Nu, doamnă, nu am ieșit niciodată din țară. Sursa foto: http://www.r0.pngocean.com Cucoana păru surprinsă de răspunsul sincer al lui Dinu. Se ridică de pe scaun și se îndreptă spre o colegă de la un alt birou. Sporovăiră așa preț de câteva minute, care lui Dinu i se părură eternități. Îl priveau și iar se puneau pe taclale. În cele din urmă, cucoana aprobă din cap și se întoarse la ghișeul ei. - În cazul în care nu vă întoarceți după trei luni, să știți că, dacă vă prind nemții, o să vă bage la arest, spuse, grav. - Nu am nicio intenție să trec de termenul limită, reacționă Dinu. După ce se mai uită o dată la el lung, cucoana luă ștampila din dreapta ei, o înmuie de câteva ori în cutiuța ei cu tuș și o lăsă apăsat pe foaie. - Poftiți, vă rooog, următooorul, strigă ea prelung, mașinal. Dinu luă foaia. Nu se uită la ea de frică să nu îl întoarcă cucoana. Ieși cât de repede putu din clădirea Consulatului și se îndreptă spre prima bancă. Scoase cu grijă viza. Era verde, cu două ștampile de aprobat în centru. Nu îi venea să își creadă ochilor. Avea liber de plecare. În șapte zile trebuia să plece. Atunci începea termenul de start, numărătoarea inversă. - Bă, tu, ăla înalt, se auzi o voce din spate. Ai luat, bă? Ce-au zis ăștia? - Am luat, am luat, răspunse, încurcat, Dinu, fără să se uite. Și continuă să xeze foaia cu privirea, ca și cum creierul nu ar înțeles mesajul și i-ar cerut să repete operația. - Zice că a luat, explică același individ celor din jurul său. O dat șpagă... Are mutra nouă. Nu l-am mai văzut pe aici. - Nici eu, îți dădu cu părerea altul. Dă-l dracu’! Beat de fericire, Dinu băgă foaia cu grijă în plicul ei, își veri că portofelul și plecă spre gară. O senzație de ușurare îi puse stăpânire pe su et. Undeva, într-un adânc pe care nu îl cunoscuse până atunci, Dinu simți un sentiment ciudat, un fel de remușcare, o părere de rău. Nu știa ce avea să vină în fața lui. Nici măcar nu putea bănui. Aventura vieții lui începea în șapte zile. Număr magic? Poate că nu.

PROZĂ SCURTĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Sursa foto: http://www.r0.pngocean.com

Ajuns în fața Gării de Nord, Dinu se îndreptă direct spre biroul de informații. Un domn roșcat, între două vârste, îl informă că următorul tren era un rapid care avea plecarea în trei ore. Dinu îi mulțumi roșcatului și ieși din incinta gării. Dintr-odată, nu îl mai dureau picioarele. Poate că era mai bine să meargă la „ia-mă, nene”. Timpul trecu pe nesimțite. Era aproape de șapte și jumătate. Da, mai bine o ocazie. Un taximetrist îl lămuri pe unde ar trebuit să o ia. Nu era mult: vreo douăzeci de minute de mers la pas. Drumul European E85 se a a aproape. Dacă nu ar fost vorba de câteva sute bune de kilometri, Dinu ar parcurs pe jos toată distanța asta. Așa, ca un pelerinaj, sau ca o jertfă a bucuriei zorilor unei noi oportunități. La o intersecție mare începea Naționalul spre nordul țării. Mai era lume acolo. Toți așteptau o mașină să se oprească. În cele din urmă, o Lada roșie staționă pe dreapta să lase pasagerii. Ca un miracol, din prima, șoferul ceru un pasager pentru orașul X. - Aici sunt! veni răspunsul vesel al lui Dinu. Pe drum, oboseala începu a-i cuprinde tot corpul. La început, ca o anestezie. Pe urmă, din ce în ce mai intens. Pleoapele clipeau a plumb. Cu privirea întoarsă spre stânga, cu capul lipit de geam, Dinu zâmbi spre apus. Ziua aceea era prima din restul celor șapte ultime zile rămase de trăit într-o țară care îl voia plecat. Poate pentru totdeauna...

Sursa foto: http://www.r0.pngocean.com

ESEU

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

CORNEL DRINOVAN (Lugoj, Timiș) este ziarist, scriitor, traducător și editor român stabilit în Spania. A publicat povestiri, eseuri, epigrame în diverse reviste din țară și străinătate. În România i-au apărut cele două cărți: Paso doble și Metehne românești în Spania. În prezent este redactor-șef la revista de cultură Kryton, din Madrid.

Ultima iubire a lui Cioran Motto: „Numai în iubire melancolia îşi atinge propriile ei culmi, căci numai Erosul trans gurează melancolia.” Emil Cioran Ajuns la anii bătrâneții, Emil Cioran, pentru a demonstra, poate, că dragostea nu are vârstă, se îndrăgostește nebunește de o tânără profesoară germană, Friedgard Thoma, deși trăia și locuia împreună cu Simone Boué, partenera de viață de peste jumătate de secol. Despre această poveste de dragoste a ăm din cartea publicată de Friedgard în limba germană (1), carte tradusă în română de către Nora Iuga (2), care apare fără cele opt scrisori cenzurate. Friedgard Thoma, „delicată, ochi vii, de culoarea chihlimbarului, o privire jucăuşă, directă, dar totuşi iscoditoare, un rîs generos - într-un cuvînt, o femeie frumoasă, fermecătoare”(3), ia contact prin anul 1979 cu opera lui Cioran, la treizeci de ani de la apariția primei lui cărți în franceză, Tratat de descompunere (1949). Tânăra doctorandă în loso e, de 35 de ani, cu un copil de 10 ani, atrasă de scrierile lui Cioran unde „toate frazele lui aveau prospeţimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate însă sunt eliberate de tabu-uri, printr-o manevră elegantă”, îi scrie acestuia, prin intermediul editurii, pe la sfârșitul lui ianuarie sau începutul lui februarie 1981, o scrisoare de admirație pentru opera lui. Această scrisoare „povestită” (nu apare în carte), redactată în germană, în care Friedgard își dezvăluie admirația pentru scrierile lui comparându-le cu „profunzimea absurdă din „Lenz”-ul lui Büchner și uneori cu acel calm singular al lui Robert Walser”(4), spunea: „în anumite momente de tristețe maximă, opera lui ar avea asupra mea o acțiune stimulativă și regeneratoare”. Răspunsul lui Cioran, de asemenea în limba Emil Cioran germană, este prima scrisoare cu care începe un schimb de scrisori care va dura până aproape de moartea lui Cioran, care se va produce în 20 iunie 1995. În 6 februarie, Friedgard primește scrisoarea lui Cioran, scrisă de mână, cu „ușoarele stângăcii în folosirea limbii germane”, în care alături de numărul de telefon primește și invitația unei vizite:

Thoma, Um nichts in der Welt. Eine liebe von Cioran ed. Weidle, Bonn, 2000. Thoma, Pentru nimic în lume. O iubire a lui Cioran, ed. EST- Samuel Tastet Éditeur, 2005. Traducerea Nora Iuga. (3) Rodica Binder, Cu Friedgard Thoma despre Emil Cioran: Iubire şi scrisori, România literară, nr. 49, 2001 (4) Toate citatele fără notă de subsol sunt din cartea tradusă în română de Nora Iuga. (1) Friedgard (2) Friedgard

ESEU

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

„Parisul e un oraș dezabuzat. Dacă ați veni totuși aici, m-aș bucura să vă cunosc. Am ajuns un domn bătrân și mă a u aproape în aceeași stare ca Parisul”. Friedgard îi răspunde pe 12 februarie, explicându-i cum a ajuns să-l cunoască prin opera lui, desigur: „Despre dumneavoastră am auzit prima dată de la ex-soțul meu, Günter Schulte, care a inclus, chiar la începutul repertoriului său lozo c, un citat din Cioran. De aceea vă trimit această carte (Leibperspektiven. Radierunen) și-mi cer pe loc scuze pentru insistența mea. În acest sens atașez aici absolut inutil, dar cu destul orgoliu - o fotogra e ca să vă puteți face o imagine despre cine vă scrie”. Această fotogra e (o subtilitate femenină), la care Cioran face referire în mai multe scrisori, se pare că a fost detonantul care a produs un efect devastator în bătrânul losof ajuns la 70 de ani. Nu putea să nu-i accepte invitația, așa că îi scrie în continuare: „Faptul că Parisul e (dezabuzat) sună consecvent și simpatic. În orice caz, m-aș bucura enorm să vă cunosc personal și dacă mai vreți și sunteți acolo, am să vă telefonez înainte de Paște, deoarece atunci mă voi a a în apropierea dumneavoastră”. Cioran, „urlând” de bucurie, îi răspunde: „sper ca de Paști să fac o plimbare cu Dumneavoastră prin (ce adjectiv să folosesc?) acest oraș”. Cu o undă poate de ironie vine răspunsul: „Mă bucur nespus că vreți să vă (plimbați) cu mine și pot să-mi închipui că o să mă luați de mână, ca să mă purtați în siguranță prin orașul (dezabuzat)”. Friedgard așteaptă și ea această întâlnire cu o oarecare teamă de a nu se putea întâlni și îi scrie: „Ce grozav ar , dacă nici atunci n-ați putea lucra, vreau să spun, dacă ați avea puțin timp pentru mine”. Întâlnirea dintre Cioran cel „sceptic, dezamăgit, usturător și aproape nihihilist (...)” și mai ales un Cioran care „ironiza și râdea de amor considerându-l ca o dialectică de salivă și alte secreții” și Friedgard are loc pe 14 aprilie „după masă la ora 4” la Hôtel Saint-Louis în insula cu același nume, în Paris, nu departe de casa lui Cioran de pe strada Odeon. „Cu zece minute mai devreme, la intrarea hotelului, a sosit în zbor un bărbat fragil cu un ciuf de păr cenușiu și ochi de aceeași culoare, parcă picat din lună” observă Friedgard, care l-a recunoscut imediat. „În ce mă privește m-am făcut foarte Sursa foto: Cornel Drinovan Emil Cioran și Friedgard Thoma. Paris, 1981 frumoasă; mi-am pus o rochie neagră nu prea scurtă și deasupra un pardesiu de culoare deschisă”, însă Cioran, care „nu părea impresionat de înfățișarea mea, mi-a arătat imediat o casă vizavi de hotel, în care o prietenă de-a lui îşi luase cândva viaţa, incident pe care îl numea tragic”. Pe drum, Cioran îi propune Friedgardei să viziteze Muzeul Carnavalet, vorbindu-i de „zeci de nimicuri, de la chiria lui extrem de mică (la mansardă) și până la cearta cu propietarul”, spre dezamăgirea acesteia, care îi spune direct: „mă surprinde să văd cum cutreier prin Paris cu unul dintre cele mai înalte spirite și vorbim numai despre problema chiriilor și salariile profesorilor”. După vizita la muzeu, unde Cioran a ținut neapărat să i-l arate pe „preferatul lui, Talleyrand (un celebru vânător de fuste)”, după vreo două ore de plimbare și o oră în muzeu, se îndreaptă spre casa lui pentru a cina, indcă „la Paris totul e foarte scump și pe deasupra prost”, în drum Cioran cumpărând un le de vită. După ce a urcat 95 de trepte, „curioasă și conștientă că trăiesc un moment istoric”, Friedgard ajunge la mansarda minusculă în care locuia Cioran cu femeia cu care a trăit toată viața, Simone Boué, al cărei nume îl poate citi pe ușa de la intrare. Se întreabă „ce mină ar face acum madam Boué”, însă, din fericire pentru această primă întâlnire, Simone este plecată din Paris. Seara, cu promisiunea de a se întâlni a doua zi, se încheie în fața hotelului Saint-Louis, unde

(5) José Ignacio Nájera, La amiga alemana de Cioran în

ignacio-najera/, (trad.mea) (6) Ibidem

https://emcioranbr.org/2019/11/27/amiga-alemana-jose-

ESEU

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

„Cioran îmi sărută mâna dreaptă. Copleșită, îl îmbrățișez și-i ating obrajii cu ai mei.” Acest moment istoric pentru autoarea cărții, întâlnirea dintre Friedgard și Cioran, nu a scăpat unor detractori care au a rmat că Friedgard este „o femeie frumoasă, dar proastă care a abuzat de sentimentele lui Cioran pentru a obține notorietate”(7), iar „pentru mulți admiratori ai lui Cioran publicarea poveștii noastre este ca o palmă”(8), spunea autoarea, în același interviu. Revista DER SPIEGEL caracterizează, la apariția cărții, această întâlnire dintre losof și admiratoarea sa astfel: „maestrul neîntrecut al aforismelor despre moarte, prins în mrejele unei iubiri şi unei drame epistolare în care se întîlnesc scînteierile spiritului cu melancolia bătrîneţii”(9). În ziua următoare Friedgard se prezintă în casa lui Cioran, unde are parte de „o primire excesiv de călduroasă”, remarcând de această dată într-una din camere „un covor balcanic”, iar după cină acesta o conduce din nou la hotel. La despărțire „îmi sărută urechea dreaptă. Mă tulbură”, avea să-și amintească Friedgard. Se pare că la această întâlnire „există o încercare a lui Cioran de a lăsa lucrurile spirituale deoparte și a trece la altele. Friedgard rezistă și nu acceptă” . În Duminica Paștelui (19 aprilie), Cioran îi trimite o scrisoare cu „un puternic efect erotic”, pe care Friedgard o consideră „cel mai de preț (bun) al meu, a cărei pierdere ar însemna și stingerea unei importante și poate necunoscute părți din calitățile lui omenești”. „La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar putut să se întâmple în noaptea de joi... dacă nu v-aţi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotogra a, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie (perversă) pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş mai puţin obsedat dacă aţi fost mai binevoitoare cu mine. În de nitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare. (…) În general față de femeile cu care mă simt înrudit spiritual nu am înclinații senzuale. Cu ele prefer să discut în pat despre Lenz.” Relația dintre Cioran și Friedgard crește în intensitate până în vara anului 1981 când, după întâlnirea de la Soglio, începe să se calmeze, să se liniștească până la stingerea lui din viață, scrisorile, multe dintre ele scrise de Simone, și convorbirile telefonice se răresc; ultimul lucru pe care îl scrie apare pe spatele unui plic scris de către Simone în octombrie 1992: „Sunteți prezentă în inima mea”. Cât de departe a ajuns relația amoroasă în prima ei etapă este destul de greu de precizat. Scriitorul Ulrich Horstmann, cel care a îndemnat-o pe Friedgard să publice cartea despre Cioran, pe care îl cunoștea foarte bine, dedicându-i un capitol în cartea sa de loso e Das Untier, considera corespondența dintre cei doi: „un document important și o mărturie extraordinară a caracterului său schimbător între scepticism și obsesie”(11), precizându-i autoarei: „Ați menținut un echilibru între intimitate și discreție. Intimitate: pentru că ați arătat partea pasională și irațională a lui Cioran.

Paolo Grattarola, Intervista a Friedgard Thoma, în http://www.mangialibri.com/interviste/intervistafriedgard-thoma, (trad.mea) (8) Ibidem (9) Rodica Binder, O IUBIRE A LUI CIORAN, România literară, nr. 46, 2001, (trad.mea). (10) José Ignacio Nájera, op.cit (11) Gian Paolo Grattarola, op.cit. (trad.mea) (7) Gian

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

ESEU

Discreție: pentru că nu ați dezvăluit partea referitoare la viața voastră sexuală”(12) . Friedgard avea să mărturisească într-un interviu: „Nu am dorit de altfel să ridic la un nivel sexual relaţia noastră dar dacă totuşi, aceasta s-a întîmplat, a fost şi indcă Cioran căzuse de la început pradă unei asemenea obsesii încît eu am crezut că trebuie să-i vin în întîmpinare. Dar în scrisorile mele l-am lăsat să înţeleagă fără echivoc că nu-l mai preţuiam din această pricină; dimpotrivă eram chiar furioasă că m-a pus în situaţia de a converti erotismul în sexualitate, ceea ce nu dorisem să se întâmple...”(13) „M-ați aruncat în imedeatețea univocă a unei relații zice când eu voiam duplicitatea erotică a legăturii (spirituale)”, îi spune Friedgard într-o scrisoare. „Cioran, dacă ar fost mai realist, mai prudent, ar rămas la spirit, ca mentor, tutore, îndrumătorul ei în meandrele loso ei. Dar el a vrut să ajungă în pat cu ea, indiferent de rezultat. Ceea ce s-a și întîmplat, cum s-a confesat chiar Friedgard Thoma”(14), spune tranșant Stelian Tănase. După scrisoarea din Duminica Paștelui relația dintre cei doi se întețește, iar convorbirile telefonice, în care Cioran o aborda cu Grüss Gott (Domnul să te salute), la care se face referire în unele scrisori, sunt tot mai lungi. Efectul scrisorii din Duminica Paștelui a fost devastator pentru Friedgard, care îi cere: „vă rog considerați-mă totuși drept un om care Vă iubește”, unui Cioran care se teme de „decepții viitore și de gelozia teribilă”, posedat de „o veche și nouă prezență: sinuciderea și dumneavoastră”(15), însă „singura speranță pe care o am Sursa foto: Cornel Drinovan Emil Cioran și Friedgard Thoma este aceea că între noi există ceva indestructibil” . La începutul lunii mai (8-10) Cioran merge la Köln, poate cu o speranță ascunsă, pentru a o vizita pe Friedgard, care într-o scrisoare anterioară îi spune că „am rupt totul (sau doar întrerupt), sunt incapabilă să mai păstrez relația cu prietenul meu”, și de acolo la Baden-Baden și Lausanne, de unde îi trimite câte o scrisoare. Această vizită, această întâlnire nu-l liniștește pe Cioran, mai degrabă îi sporește suferința, și-i spune că „aș vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de dumneavoastră”, ca imediat să recunoască un gând contrar: „Aș vrea să evadez cu dumneavoastră într-o insulă părăsită și să plâng toată ziua” indcă „Tot ce mă ține departe de dumneavoastră e exil”. În prima scrisoare îi dă o adresă de Poste Restante din Paris, unde îi poate trimite scrisorile dacă „ați simți imboldul să-mi faceți bucuria de a-mi scrie lucruri mai personale”. În urma acestei întâlniri Cioran își dă seama că „cercul se îngustează”, că relația lor nu are viitor, că între ei „s-a rupt ceva pentru totdeauna”, că „soluția ar renunțarea. Însă eu nu am nici curajul pentru acest lucru, nici dorința”(17). Friedgard îi întoarce vizita lui Cioran pe la mijlocul lui iunie (17-21, 1981). Acesta o așteaptă la capul peronului din Gara de Nord din Paris, „ca un tablou înrămat (…) într-o atitudine de tragedie antică”. Nici de această dată nu se va întâlni cu „tovarășa lui de viață”, Simone, aceasta ind plecată în orașul ei, pe coasta Atlanticului, unde se va îneca după moartea lui Cioran. Cele câteva zile le-au petrecut vizitând biserici, o expoziție de pictură de Rustin, lungi plimbări de mână sau la braț pe străzile Parisului, la Procope ziua de naștere a Friedgardei și, desigur, Jardin du Luxembourg, „cartierul general al lui Cioran de mai bine de patruzeci de ani”. În aceeași gară de sosire a avut loc plecarea la Köln: „O despărțire grea, zguduitoare (…). Scăldată în lacrimi”. (12) Ibidem (13) Rodica Binder, Cu Friedgard Thoma…, op.cit. (14) Stelian Tănase, Emil Cioran îndrăgostit, https://www.stelian-tanase.ro/emil-cioran-indragostit/ (15) Friedgard Thoma y Emil Cioran, Por nada en el mundo. Un amor de Cioran, Hermida Editores,

Madrid, p.28. Traducción de José R. Hernández Arias. (trad.mea) (16) Ibidem, p.29. (17) Ibidem, p.39

2019,

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

ESEU

Cu toată această grea despărțire, până la întâlnirea de la Soglio între cei doi au loc schimburi de telefoane și scrisori într-un mod destul de pașnic. „Eu știu că mă gândesc la dumneavoastră, însă trebuie să fac eforturi pentru a mă convinge că și dumneavoastră faceți același lucru față de mine”(18) îi spune Cioran într-una din scrisori simțind poate că relația lor începe să se răcească, iar salvarea ar putea „să mor cu dumneavoastră, cu o singură condiție: să ne pună în același sicriu”(19) . Chiar dacă „starea de a singur a fost starea mea”, Cioran îi spune Friedgardei: „Ați devenit centrul vieții mele, zeița unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire și nefericire întâlnită vreodată”. Lui Cioran nu-i mai rămâne decât să se joace cu închipuirea. Întâlnirea din vara anului 1981, în vacanța pe care și-au petrecut-o la Soglio în Elveția, avea să e cotitura de nitivă în relația dintre Friedgard și Cioran. De această dată Cioran vine însoțit de Simone, „o femeie foarte frumoasă, bronzată, înaltă, la vreo șaizeci de ani, elegantă, cu ochi căprui foarte calzi”, cu care Friedgard sintonizează foarte bine și cu care se va împrieteni. Acesta este momentul după care schimbul de scrisori se rărește, iar Friedgard termină prin a le scrie la amândoi. Într-o scrisoare nedatată, imediat după vacanță, Cioran îi spune: „Deși am iubit viața pătimaș, am găsit-o lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens - fără Dumneavoastră”, iar în alta, cu o nuanță de disperare, îi scrie: „Mai bine iadul cu dumneavoastră decât binecuvântarea de unul singur. Sunteți blestemul meu indispensabil”. Cu ecare scrisoare pasiunea se transformă în prietenie, conținutul lor făcând tot mai mult referiri la muzică, la cărți… În aprilie 1982, Friedgard se întâlnește cu Cioran la Paris, pentru a sărbători cei 71 de ani ai acestuia, în același loc ca prima dată când s-au văzut cu un an în urmă. „Ochii lui – obosiți, umezi și triști”, avea să remarce Friedgard în acea „dimineață rece și cenușie de aprilie”, iar Cioran avea să-i scrie între disperare și resemnare: „dacă Sursa foto: Cornel Drinovan gândurile mele s-ar putut transforma pe loc în fapte, Emil Cioran și Simone Boué Dumneavoastră ați azi într-un mormânt și eu la convorbiri telefonice „cum poate un demon să aibă o pușcărie...”. Nu-și putea explica în urma unei voce atât de curată”. În următorii ani scrisorile lor fac referire mai mult la fapte exterioare, la cărți, la muzică, la călătoriile lui Cioran și la vizitele pe care acesta le primea destul de des. Friedgard îl vizitează în mai multe rânduri la Paris, adesea împreună cu prietenul ei Walter, îi face multe fotogra i, dar boala ei rărește și mai mult întâlnirile și scrisorile lor. O nouă vizită la Paris, la cei 80 de ani ai lui și la revelionul 1991/92, după care se așterne tăcerea până în octombrie, când Cioran ține neapărat să-i arate locul lui de veci pe care îl pregătise Simone în cimitirul Montparnasse. Cina în casa lui Cioran încheie această poveste de dragoste. Este ultima discuție la care acesta participă. În martie 1993, Cioran își rupe piciorul și este internat la spital, iar apoi la căminul Broca, de unde nu avea să mai iasă viu. Ultimele cuvinte coerente și clare pe care i le spune Friedgardei când aceasta îl vizitează la spital: „am fost un mare vânător de fuste”. Bolnav de Alzheimer, Cioran moare în 20 iunie 1995 și este înmormântat după ritualul ortodox. Friedgard încheie cartea astfel: „Viața se poate să nu e simplă. Dar moartea ar putut să e mai simplă, dacă la un moment dat ne-am decis să ne sinucidem. Ăsta e punctul nodal: Când trebuie să m în stare să o facem? Cioran nu a fost în stare”.

(18) Ibidem, (19) Ibidem,

p.54 p.56

Madrid, 2 februarie, 2020

ESEU

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2 CĂTĂLINA CORHĂNEANU (Roman, Neamț) - profesor de Limba și literatura română la Colegiul Tehnic „Petru Poni”, din Roman. Colaborator permanent.

Eternul feminin în opera lui G. Ibrăileanu „Când mă gândeam la străzile mele, la său studiu critic: „Întâiul meu articol publicat a felinarele mele de pe uliţele prietene din fost o critică a unei poezii tipărită într-un ziar din Roman, la gurile oamenilor din oraşul meu - mi Roman de o domnişoară. (...) Aşadar, debutul se părea că acuma sunt într-o ţară cu oameni de meu literar a fost... critica literară agresivă!” (2) altă rasă şi cu o limbă necunoscută.”(1) Acestea sunt doar câteva detalii din biogra a lui Această evocare nostalgică îi aparţine lui G. Ibraileanu ce dezvăluie legătura indisolubilă G.Ibrăileanu, una dintre personalităţile dintre acesta şi oraşul Roman. Însă Amintirile din culturale a căror matrice spirituală a fost oraşul copilărie şi adolescenţă relevă şi alte aspecte deloc de la con uenţa romanticului Siret cu dulcea de neglijat, deoarece şi-au pus pecetea Moldova. Cu toate că întreaga Moldovă i-a fost asupra personalităţii armonioase și unitare şcoală, în biogra a criticului de la a celui care a schimbat lumea literară Viaţa românească, oraşul Roman românească de la inţarea sa cu al ocupă un loc aparte, deoarece său „spirit critic”. copilăria şi adolescenţa sunt De oraşul de la con uenţa perioadele cele mai proli ce din amintirilor se leagă jocurile istoria personală a ecărui om. copilăriei, sentimentul naturii, Critic şi istoric literar, teoretician „senzaţia lucrurilor funebre”(3), social, scriitor, eseist, redactor literar tristeţea provocată de moartea şi profesor, Garabet Ibrăileanu s-a prematură a mamei şi, implicit, născut la Târgu-Frumos, la 23 mai atracţia pentru mister şi melancolia. 1871. Un an mai târziu, părinţii săi– „Aceste lucruri au dat su etului Sursa foto - Cătălina Corhăneanu Teodor şi Maria Marcovici – se meu un ton veşnic de nostalgie, G. Ibraileanu stabilesc la Roman. În 1878 Ibrăileanu începe de melancolie – o privire îndărăt – un sentiment cursurile şcolii primare din Bacău, însă este apoi de singurătate, de degajare de lumea reală”(4), transferat la Roman şi urmează cursurile mărturiseşte Ibrăileanu. gimnaziului „Roman-Vodă”, iar din anul 1887, Nu lipsesc, însă, nici preocupările speci ce pe cele ale Liceului „Gheorghe Roşca vârstei, precum învăţătura, pasiunea pentru oină şi Codreanu”, din Bârlad. pentru înălţarea zmeielor, în ultima activitate În anul 1889 a fondat revista Şcoala nouă, la regăsindu-se acelaşi lirism ce face nota Roman, revistă în care publica versuri, articole, caracteristică atât a criticii, cât şi a prozei lui cugetări, traduceri, sub pseudonimul Mihai Ibrăileanu - „Multă melancolie mi-a produs acel Vraja. În acestă etapă a vieţii sale, a scris primul zmeu, prins acolo sus, departe, şi nimicit cu (1) G. Ibrăileanu, (2) Idem, p. 257. (3) Idem, p. 230. (4) G. Ibrăileanu,

Amintiri din copilărie şi adolescenţă, vol. Opere VI, Edit. Minerva, București, 1978, p. 244. Amintiri din copilărie şi adolescenţă, vol. Opere VI, Edit. Minerva, București,1978, p. 235.

ESEU

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

încetul de către vânturile şi ploile reci ale nopţilor de la sfârşitul verii şi începutul toamnei.”(5) Această etapă din evoluţia creatorului Adelei, „cel mai bun roman de analiză psihologică pe care îl avem”, după cum îl aprecia G. Călinescu, este şi momentul trăirii orilor primei iubiri, dar coincide şi cu autodescoperirea naturii interioare romantice. El însuşi se considera un veritabil romantic, „un temperament sensibil şi imaginativ”(6), predispus la amor din cea mai îndepărtată copilărie - „Rar om să fost mai dispus la amor, decât mine! Amor care idealizează, care face scumpă pe inţa iubită, care lasă o melancolie intensă la despărţire!...” (7) Exerciţiile infantile de amor nemărturisit pentru fete ale căror nume au o încărcătură romantică în banalitatea lor, precum Otilia, Tinca, Pro ra, Eliza, Estella nu scapă efuziunilor lirice ale lui Ibrăileanu, amintirile acestuia surprinzând delicateţea trăirilor adolescentului îndrăgostit. De altfel, nota personală a literatului Ibrăileanu este cultul delicateţii, „calitatea supremă şi cea mai rară a su etului omenesc”. Lirismul este însă complinit de o uşoară luciditate şi de spirit analitic, acestea conturând deja pro lul viitorului Emil Codrescu, eroul romanului Adela, autorul Amintirilor mărturisind: ,,Amorurile mele mi-au ascuţit mai mult decât orice simţul observaţiei.”(8) Deloc de neglijat din perioada primelor amoruri sunt detaliile portretistice ale celor care fac subiectul reveriilor sentimentale ale adolescentului Ibrăileanu, acestea dezvăluind o profundă fascinaţie pentru eternul feminin: „Pe fata aceasta, cu rochiile ei veşnic re ectând albastrul, parcă o văd şi acum. Avea ceva distins, ceva de simplicitate, ceva de şoltic - mult feminin.”(9) Pasiunea pentru Estella a trezit totodată plăcerea lui Ibrăileanu pentru muzică, aceasta exprimând întreaga claviatură a su etului său adolescentin, de la frământările puberale până la extazul dragostei şi adoraţia pentru fata iubită. „Amintirile” re ectă nu numai tendinţa de idealizare a feminităţii, trăirile şi sensibilitatea su etului adolescentin, începutul pasiunii pentru muzică, ci păstrează şi câteva stampe monogra ce ale Romanului de la sfârşitul secolului al XIX-lea: „În Roman era o muzică militară admirabilă, care cânta toate operele pe care le-am auzit apoi la teatru. Toate aşteptările mele, toate serile de grădină publică - toate cele erau ţesute cu muzică. Cântecele erau expresia sentimentelor mele şi erau dureroase. Ea, gesturile ei, mersul ei, melodiile muzicii, luna, stelele - toate se combinau în ceva, care nici nu poate priceput decât la 16 ani - când eşti precoce şi... romantic.”(10) În această epocă romantică a descoperirii iubirii şi a misterului feminin în su etul liceanului Ibrăileanu, întors la Roman în vacanţă, s-a produs întâlnirea cu prima iubire adevărată, o iubire ce a cristalizat concepţia acestuia asupra sentimentului care este însăşi esenţa vieţii și transcende moartea:„În acea vară am trăit şi întâiul meu amor adevărat, sau aproape adevărat - aproape, indcă în mare parte era un produs romantic al imaginaţiei mele în orite. Am iubit, cred, atunci, mai mult amorul decât pe fata de care eram înamorat. Mai târziu, altădată, poate am blestemat amorul, dar am iubit până la durere pe femeia iubită.” (11) Această dramă a iubirii nemărturisite şi chinurile tânărului de 18 ani, a at la vârsta idealurilor romantice şi a poeziei, a lăsat urme adânci. Sunt cutremurătoare eforturile şi frământările idealistului Ibrăileanu, care îşi canalizează întreaga energie în mărturisirea simţămintelor sale prin gesturi poetice cu o încărcătură emoţională impresionantă! Şi poate că, dacă ar reuşit să-şi mărturisească iubirea, atunci toată poezia şi farmecul ei s-ar pierdut. Fiorii primei iubiri se regăsesc în capodopera romanescă de mai târziu, constituind esenţa acesteia, iar frământările adolescentului Ibrăileanu au fost împrumutate cvadragenarului Emil Codrescu, cu toate că muza

(5) Idem, p. 235. (6) Idem, p. 248. (7) Idem, p. 249. (8) Idem, p. 243. (9) Idem, p. 243. (10) Idem, p. 258. (11) G. Ibrăileanu,

Amintiri din copilărie şi adolescenţă, vol. Opere VI, Edit. Minerva, Bucuresti, 1978, p. 258.

ESEU

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

romanului Adela se pare că ar fost Olga sale, personajul alter-ego, Emil Codrescu. Tocilescu: „Fata pe care ai iubit-o la optsprezece Emil Codrescu este o proiecţie culturală în ani și n-ai mai văzut-o de atunci o iubesti toată care autorul aşează multe dintre obsesiile sale viaţa.”(12) livreşti, iar personajul Adela este încarnarea Deşi Amintirile din copilărie şi adolescenţă preocupărilor sale pentru ra narea tipului sunt inferioare valoric, totuşi sunt exerciţii ce feminin, cu toate că romanul cuprinde o galerie prevestesc romanul de mai târziu şi desenează impresionantă de portrete tulburătoare prin subtil o litogra e a oraşului Roman, feminitatea lor vaporoasă, completate de o nă demonstrând „acelaşi spirit intuitiv şi observaţie în care se poate recunoaşte luciditatea sentimental pe care-l remarcăm în critica” (13) lui criticului. Ibrăileanu. Cu toate că sunt ltrate prin Cu ajutorul memoriei afective, Emil Codrescu conştiinţa omului matur, ele cuprind germenii dă timpul înapoi şi dezvăluie sub ochii curioși ai unei naturi dilematice cu o personalitate proprie cititorului întregul șir al femeilor ce au trecut prin încă de la o vârstă fragedă. De asemenea, ele viața sa, acestea amintind de poeticele stampe fac şi o radiogra e a misterului feminine din adolescenţa lui feminin, fascinaţia pentru acesta, Ibrăileanu. Precum creatorul său, avându-şi rădăcinile în drama protagonistul romanului a iubit în personală, generată de moartea ecare femeie misterul: „Ţin minte timpurie a mamei. Portretul mamei, că în toate impresiile mele de atunci păstrat în memoria afectivă se intra în cea mai mare parte regăseşte atât în Amintiri, cât şi în misterul.” (15) roman, descriind atitudinea faţă de Adela este romanul unei femei feminitate. În acest scurt fragment se care trăiește și prinde gradat Sursa foto - Cătălina Corhăneanu enunţă o traumă su etească contur în ochii cititorului prin Adela, G. Ibraileanu profundă, cea care declanşează, de criza sentimentală a lui Emil fapt, patologia comunicării personajului cu Codrescu, eroina ind cel mai complex tipar eternul feminin: ,,Prea mic, când a murit, ca să o feminin din operele lui Ibrăileanu. Ea este o ţin minte, imaginea ei mi-am creat-o mai târziu, nuanţă a feminităţii în care se unesc delicateţea în copilărie, după o fotogra e rea si ştearsă, pe poetică a fetelor din perioada romantică a care am înviat-o şi am colorat-o cu tot ce am adolescentului Ibrăileanu cu instinctualitatea auzit de la alţii si cu propria mea fantazie: o fată femeii cunoscute la Viena şi cu tăcerea tăcută, înaltă, cu părul castaniu, cu ochii căprui. tulburătoare a Elvirei. Ea are ceva şi din Doamna (…) În cursul vieţii, imaginea rămânând aceeaşi, X, poate su etul şi esenţa aristocratică. a variat, totuşi, o dată cu punctul de privire în Feminitatea Adelei se dezvăluie treptat. care mă mutau anii. În copilărie, fata cu părul Gestul nevinovat şi inconştient de a îşi trage mereu castaniu îmi era mamă. La douăzeci de ani, soră. rochia în jos, cu toate că abia i se zărea vârful Astăzi o simt ică”.(14) botinelor, atrage o interpretare romanţată din Criticul ieşean al Vieţii româneşti, avocatul partea observatorului ei permanent ca ind un pledant al cţiunii a fost un subtil prozator al semn al „unei pudori excesive, datorită unei tipologiei feminine, el apropiindu-se cu respect, excesive feminităţi” .(16) curiozitate şi delicateţe de subiectul adoraţiei (12) G. Ibrăileanu, Privind viaţa, vol. Opere VI, Edit. Minerva, București, 1978, p. 22. (13) Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române: G. Ibrăileanu, revista România literară, (14) G. Ibrăileanu, Adela, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1959, p. 49. (15) G. Ibrăileanu, Amintiri din copilărie şi adolescenţă, vol. Opere VI, Edit. Minerva, București, (16) G. Ibrăileanu, Adela, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1959, p. 110.

nr.10, 2006.

ESEU

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Inocenţa Adelei, trans gurată în gesturi neînsemnate pentru cei din jur, dar pline de poezie pentru admiratorul ei, aminteşte de Liza Kalitina din romanul Un cuib de nobili al lui I. S. Turgheniev. Însă efuziunile sentimentale ale cvadragenarului Emil Codrescu nu se opresc aici. Până şi mersul femeii iubite i se pare „copleşitor, pentru că dă tot relieful şi maximum de viaţă plasticii şi feminităţii ei”(17) , iar caligra a ei pentru el „are o tulburătoare feminitate în ecare literă”. (18) Fin analist şi observator, Emil Codrescu analizează ecare nuanţă a ochilor femeii adorate, ecare gest, pas şi ecare expresie a feţei. El o idealizează, aşa încât devine o taină nedesluşită, o combinaţie uluitoare de contraste: „E atât de femeie şi de copilăresc suavă”(19), pentru ca apoi să eminescianizeze, comparând-o cu o apariţie angelică. Prin aceste percepţii romanţioase, ampli cate de o intensă şi lucidă trăire erotică, autorul aminteşte de reprezentările feminine în dolce stil nuovo din lirica trubadurilor, şcoala provensală, având un cult pentru la donna angelicata. Adela este o taină din incipitul şi până în nalul romanului, construită din re ecţiile și sentimentele lui Emil Codrescu; ea este „creaţie”, iar el este „analiză”, în aceasta constând originalitatea artei narative a lui G. Ibrăileanu. Adela e, poate, întâiul nostru roman de observaţie exclusiv su etească, înaintea celor ale scriitorilor din generaţia lui Mircea Eliade, Anton Holban sau Max Blecher, „un roman de analize psihologice microscopice” în care „progresia intoxicării sentimentale este perfectă şi insesizabilă.” (20) Interesul lui G. Ibrăileanu pentru misterul feminin este aproape un mod de a trăi, deoarece el nu se re ectă doar în Amintirile din copilărie şi adolescenţă sau în aforismele din Privind viaţa, ci şi în lucrările de critică şi estetică literară. El se opreşte deseori asupra problemei melancolice a dragostei târzii, descoperind-o în analizele asupra romanelor lui Turgheniev, Zola, Duiliu Zam rescu sau Edmond Jaloux, aceasta implicând o înţelegere profundă a Sursa foto - Cătălina Corhăneanu feminităţii. G. Ibraileanu În cursul său de estetică literară, Ibrăileanu face o analiză a misterului eroinelor lui Turgheniev. El identi că rădăcinile acestei enigme în condiţia inferioară a femeii în familie şi în societate, argumentând că acest aspect a determinat la Turgheniev necesitatea de a redescoperi femeia, atribuindu-i misterul. Enigma este o marcă a feminităţii şi „în duelul dintre sexul feminin şi cel bărbătesc, arma femeii este tăcerea, care este un mister”.(21) Potrivit aprecierii lui Ibrăileanu, tendinţa prozatorilor este de a individualiza numai bărbatul şi de a face din femeie un portret-tip, unul al speciei şi nu al individului. ,,Într-un roman, o femeie este doar o nuanţă a feminităţii, pe când un bărbat este mai mult decât o nuanţă, este un aspect bine determinat al umanităţii.”(22) Conform acestei judecăţi, se poate observa lipsa puterii de creaţie în materie de tipuri feminine a celor mai mulţi dintre romancierii români. Ibrăileanu este unul dintre criticii cei mai deschişi ai timpului său în materie de feminitate şi a dat literaturii române, cel puţin în stare latentă, prima tipologie a personajului feminin. Bibliogra e:

IBRĂILEANU, G., Adela, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1959. IBRĂILEANU, G., Amintiri din copilărie şi adolescenţă, vol. Opere VI, Edit. Minerva, București, 1978. IBRĂILEANU, G., Privind viaţa, vol. Opere VI, Edit. Minerva, București, 1978. G. Ibrăileanu, IBRĂILEANU, G., Curs de estetică generală, vol. Opere VII, Edit. Minerva, București, 1979. IBRĂILEANU, G., Studii literare, vol. Opere, Edit. Minerva, București, 1976. MANOLESCU, Nicolae, Istoria critică a literaturii române: G. Ibrăileanu, revista România literară, nr.10, 2006. (17) Idem, p. 108. (18) Idem, p. 154. (19) Idem, p. 79. (20) Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române: G. Ibrăileanu, revista România literară, (21) G. Ibrăileanu, Curs de estetică generală, Opere, vol. VII, Edit. Minerva, București, 1979, p. (22) G. Ibrăileanu, Studii literare, Opere, Edit. Minerva, București, 1976, p.220.

nr.10, 2006.

RELATĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Anecdote vieneze cu Florin Piersic, Marin Sorescu, Adrian Păunescu HANS DAMA

Florin Piersic şi… Nikolaus Lenau Inginerul timişorean Mircea Popi, stabilit la Graz, preşedintele Uniunii Românilor din zonă, a organizat între 28.9-5.10.2002, Săptămâna Culturii Româneşti la Graz, în cadrul căreia, în ziua de 29.9.2002 a avut loc la Hotel Paradies din oraş, acţiunea literară Nikolaus Lenau şi Mihai Eminescu: ASEMĂNĂRI ŞI DEOSEBIRI, la care am fost invitat ca referent. Împreună cu bănăţeanul-vienez Dorel T. Uşvad şi cu ardeleanul Laurenţiu Stancu ne-am deplasat la Graz, unde domnul Uşvad organizase o expoziţie pe tema apostrofată. Din ţară a participat actorul Florin Piersic la acest omagiu dedicat celor doi poeţi, ştiindu-se că Lenau l-a in uenţat pe Eminescu. În timpul salutului de deschidere, dl. Mircea Popi ne-a adresat cuvinte de bun venit… La rândul dumisale, dl. Florin Piersic, cu fularul alb obligatoriu şi cu o privire spre mine, grăise: „Păi, eu credeam că dv. sunteţi… Lenau…” Mai târziu, după încheierea părţii o ciale, m-am amuzat cu dl. Florin Piersic, care se scuzase de acel lapsus-calami. Şi cum m-am adresat dumnealui cu „maestre”, mi-a spus: „Dl. Profesor, eu pt. Dv. sunt… FLORIN…” Avântându-ne în discuţii interminabile, ne-am înţeles şi distrat foarte bine, dar pe la miezul nopţii trebuia să prindem ultimul tren spre Viena…

Marin Sorescu (1936–1996) În perioada postbelică comunistă, la 23 August s-a sărbătorit Ziua Naţională a României, data la care în 1944 România a fost „eliberată” şi a întors armele împotriva Germaniei hitleriste. 1 Mai, „Ziua Internaţională a Muncii“, și 23 August au fost cele două mari sărbători pentru care „oamenilor muncii” li s-a dat posibilitatea de a bene cia şi de o aprovizionare rară la tarabele special construite pentru aceste zile, consumul de aşa-numiţii „crenvurşti” a acordat evenimentelor o adevărată zi de sărbătoare. Pe la începutul anilor 1980 l-am cunoscut pe poetul Marin Sorescu. Împreună cu Liviu Papadima, profesorul universitar de mai târziu şi decanul Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, şi Marin Sorescu ne-am dus la o berică la grădina de vară a berăriei vieneze Fischer-Bräu, din circumscripţia 19. După câteva halbe, le-am sugerat însoţitorilor mei: „Maestre, hai să luăm şi ceva de-ale gurii!” Sorescu: „Idee bună. Văd că ăştia au «crenvurşti»… Să avem şi noi impresia că-i 1 Mai sau 23 August…” 78

RELATĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Frâna de mână… a lui Sorescu În Hronicul şi cântecul vârstelor (cap. 39), Lucian Blaga scrie despre o plimbare în cartierul vienez Nussdorf, în 1916, împreună cu soţia sa de mai târziu, Cornelia Brediceanu, intrând la o crâşmă de vin (celebrul „Heuriger” vienez), unde au comandat o raţă la cuptor. Pe vremea aceea, în zonă se găsea doar localul „Kierlinger”, la care mai toţi literarii din ţară în vizită la Viena făceau şi fac un pelerinaj. Astfel şi pe la începutul anilor 1980, când i-am acompaniat, printre alţii, şi pe Preşedintele Academiei Române, Eugen Simion, cu Ştefan Augustin Doinaş, Marin Sorescu, Liviu Papadima şi pe alţi colegi de la Universitatea din Viena. Numai coleg ind, am invitat şi pe o studentă de la secţia de Limbă şi literatură română, care ne-a însoţit cu plăcere. Bruneţică, chipeşă, vorbea deja bine româneşte. Sorescu pretinse să ocupe loc lângă dumneaei – în partea stângă. În timpul când am servit masa observ – stăteam vizavi de Sorescu – cum maestrul manevrase cu mâna lui în partea stângă şi, la un moment dat de linişte deplină, l-am atenţionat: „Maestre, vezi că frâna de mână e pe partea dreaptă...” Toţi bufneau în râs, până şi sobrul Doinaş. Sorescu însă bolborosea ceva cu gura plină...Veselia s-a prelungit şi am bene ciat de o seară superbă, animaţi ind, desigur, şi de buna calitate a lui Bacchus.

Adrian Păunescu (20.07.1943-05.11.2010) Cu ocazia unei vizite la Viena (1979), în urma căreia i-a apărut lui Adrian Păunescu cartea De la Bârca la Viena şi înapoi (1981), într-o zi bătuse la uşa apartamentului meu ataşatul cultural al Ambasadei RSR, care locuise pe aceeaşi scară cu mine. Domnia sa mă poftea la Ambasadă din partea lui Adrian Păunescu ca să discutăm despre o eventuală traducere a unui volum de poezii. I-am mulţumit ataşatului cultural şi i-am sugerat ca maestrul Adrian Păunescu să-mi trimită în prealabil un contract cu o editură austriacă… Ceea ce însă nu se întâmplase. După câteva zile însă mă trezesc din nou cu ataşatul cultural în f aţa uşii – nu avusese voie să treacă pragul locuinţei unui fost cetăţean român stabilit în străinătate. Ţinea în mână un volum de poezii din colecţia bpt /Biblioteca pentru toţi, vol. 958: Adrian Păunescu, Poezii de pînă azi, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, cu dedicaţia „Domnului Johann Dama, omagiu şi preţuire, din partea unui scriitor român. 1979, Viena”. I-am mulţumit politicos ataşatului cultural, repetându-mi însă doleanţa de a mi se prezenta un contract… Vizita ataşatului cultural nu mai continuase. Între timp a asem cum dispunea Adrian Păunescu: „Să mi-l aduceţi pe acest Dama să-mi traducă ceva poezii…”

RELATĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Eminescu, student la Viena HANS DAMA, Viena

Evoluţia creaţiei lirico- loso ce a lui Mihai Eminescu este inimaginabilă, chiar inexplicabilă fără perioada studiilor vieneze. Poetul ajunge în septembrie 1 869 nu într-un oraş oarecare: Viena este în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe lângă Paris, cea de a doua capitală culturală a Europei. Tânărul Eminescu avea 19 ani. Viena l-a întâmpinat cu o viaţă colorată şi splendida Ringstrasse în devenire: opera (1869) şi Votivkirche (1871) sunt terminate în timpul şederii sale aici. Parlamentul, Burgtheater-ul, primăria, noua universitate sunt proiectate sau deja în curs de construcţie. La Viena, Eminescu îşi întâlneşte câţiva colegi de clasă de la gimnaziul din Cernăuţi, de asemenea cunoscuţi din timpul şederii sale la Blaj şi Sibiu: Teodor Nica, Ioan Bechnitz, Al. Chibici-Râvneanu, T.V. Ștefanelli, Iancu Cocinschi, Samoil Isopescu, Petru Novleanu şi, nu în ultimul rând, pe Ioan Slavici. Acesta notează următoarele cu privire la Eminescu: „La 1869, cînd a venit la Viena, Eminescu, deşi nu împlinise încă vârsta de douăzeci de ani, era om nu numai cu multă știinţă de carte, ci totodată şi su eteşte matur şi că îndeosebi mie, care eram cu doi ani mai în vârstă, mi-a fost, în multe privinţe, bun îndrumător – ceea ce le-a mai fost de altminteri şi altora dintre colegii lui români din Viena.”(1) Eminescu se înscrie la 2 octombrie 1869 la facultatea de Filoso e a Universităţii din Viena ca auditor extraordinar. În această calitate avea dreptul să participe la cursuri, care trebuiau apoi consemnate într-un index lectionum. Dar pentru că nu avea bacalaureatul, pierdea dreptul de a da examene. Astfel tânărul însetat de carte putea studia în voie, fără a da mare importanţă laturii formale a studiului său. Conform matricolei, se înscrisese doar trei semestre: primul semestru 1869/70, primul semestru 1871/72 şi al doilea semestru 1872. În semestrul de iarnă 1869/70 Eminescu a audiat doar cursuri de loso e, ca de exemplu Theodor Voigt: Introducere în loso e cu meta zica lui Aristotel ca bază; Robert Zimmermann: Filoso e practică, Istoria loso ei, cursul 1; K.S.Barasch-Rappaport: Teoria loso că a principiului şi Introducere în loso e. În semestrul de iarnă 1871/72, după o întrerupere de un an, poetul a audiat cursuri de Drept şi Filoso e la Heinrich Siegel: Istoria imperiului şi a Dreptului german; Rudolf Ihering: Instituţiile şi istoria dreptului roman; Robert Zimmermann: Filoso e practică, Istoria loso ei; Theodor Voigt: Pedagogie generală. În ultimul semestru al şederii sale la Viena, în 1872, a audiat la Ludwig Arndts: Pandectele, cartea 1; la Theodor Voigt: Logică şi la Robert Zimmermann: Istoria loso ei, cursul al II-lea: Evul Mediu şi modernitatea până la Kant. Poetul nu era ceea ce s-ar numi un auditor consecvent al cursurilor universitare, ci prefera lectura în liniştea cămăruţei, în mijlocul munţilor de cărţi. Casa Eminescu, Viena Sursa foto - http://wikimedia.org

RELATĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Şi dacă se încumeta totuşi să păşească în augustele aule universitare, privirea prin fereastră îi era reţinută uneori de agitaţia din străzile strâmte din jurul vechii universităţi în actuala Bäckerstraße, respectiv în piaţa Ignaz-Seipel din primul cartier vienez: Prin ferestre uliţernici noi priveam pe madam Maier şi priveam cum mazel Resi şi cu Seppi joacă ştaier. (2) Setea nepotolită de ştiinţă a lui Eminescu îl determina totuşi să audieze cele mai diverse cursuri, astfel încât nu s-a limitat la loso e, istorie şi drept, ci a audiat şi cursuri despre nanţe, medicină legală, chimie, lingvistică romanică, biologie ş.a. La prof. Gatscher Eminescu a audiat, de exemplu, cursuri de medicină legală, ce tematizau cu precădere disecţia cadavrelor, la prof. Brücke a audiat cursuri din domeniul anatomiei. Pe de altă parte, participa şi la experimentele chimice din laboratorul prof. Nicolae Teclu, de la Academia Tehnică. Urmărea cu plăcere cursurile lui A. Mussa as despre lingvistica romanică. Este în continuare cunoscut interesul său deosebit pentru zică, mecanică şi matematică şi faptul că diferite notiţe din aceste domenii umpleau manuscrisele sale. Poetul nu-şi făcea, prin urmare, o cultură unilaterală, ci era mai degrabă interesat să se informeze în cele mai diverse direcţii. Cărţile necesare proveneau din biblioteca universităţii, biblioteca imperială, din librării, anticariate, pe care le asedia adesea, sau din bibliotecile particulare ale colegilor. Eminescu putea dedica zile întregi unei lecturi, întins pe canapea sau plimbându-se prin cameră. Principala atenţie era însă destinată literaturii. Eminescu citea mult, printre altele şi multă literatură germană sau traduceri germane. Îi ştia la perfecţie pe clasicii germani. La Viena poetul a găsit două societăţi academice fondate de conaţionalii săi români: este vorba de Societatea Literară şi Știinţi că a Studenţilor Români din Viena, fondată în 1864, şi de Societatea Literar-Socială România, creată în 1867. La 20 octombrie 1869 Eminescu a intrat în ambele societăţi. Datorită contribuţiilor sale constructive în cadrul dezbaterilor din aceste societăţi, simpaticul tânăr a fost repede acceptat şi se bucura de o autoritate crescândă. Eminescu a fost totodată şi una din forţele care au realizat contopirea celor două societăţi într-una singură: Societatea Academică Social-Literară România Jună. În privinţa contopirii celor două societăţi se mai făcuseră nişte încercări zadarnice de conciliere. Din această pricină, atunci când, odată cu propunerile lui Alecu Hurmuzaki şi Aurel Mureşanu, s-a cerut din nou o unire a celor două societăţi într-una singură şi activă sub denumirea România Jună, Eminescu a preluat cu mare entuziasm această idee, accentuând în cuvântul de deschidere cât de înţeleaptă era crearea unei singure societăţi, în care să intre toţi românii din Viena. În ianuarie 1870 Eminescu şi alţi trei membri au fost numiţi într-o comisie care să completeze statutele şi regulamentul societăţii România Jună. Mai avea însă să treacă un an până când această societate avea să e fondată, la 8 aprilie 1871. Ioan Slavici a devenit preşedintele societăţii, Eminescu, bibliotecarul ei.

RELATĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

La îndemnul său, mulţi tineri români din Viena care participau la viaţa culturală a acestei societăţi s-au obişnuit să vorbească o limbă română cultivată. Eminescu aspira însă spre mai mult. El a insistat asupra creării, la toate universităţile europene la care studiază tineri români, de societăţi asemănătoare cu cantine şi biblioteci şi a cerut să se ţină anual un congres naţional. Pe astfel de considerente s-au bazat şi eforturile sale privitoare la sărbătoarea de la Putna. Pentru crearea unei noi societăţi România Jună era nevoie de bani, un local şi mobilă. Eminescu urma să e acela care trebuia să se ocupe de toate acestea. A ştiut să găsească oameni care se simţeau măguliţi când le solicita ceva. În această privinţă poetul spunea: „Pune pe ecare să facă ceea ce face cu plăcere şi nu numai că lucrurile merg bine, dar ţi-i faci şi pe oameni prieteni buni.” (3) Ceea ce-l caracterizează pe tânărul Eminescu în acea vreme era maturitatea gândirii sale şi mai ales simţul său practic în domeniul social. Eminescu era capabil, în opoziţie cu entuziasmul romantic al elanului său poetic şi confruntat cu problemele practice ale vieţii, să le rezolve şi pe acestea din urmă, atunci când era vorba să organizeze baza materială a unei noi societăţi. Îi era important să realizeze la Viena o singură reprezentanţă pentru toţi românii de aici, în perspectiva însă a unui viitor politic al ţării, care era dependentă în sens larg de dezvoltarea monarhiei chezaro-crăieşti. Din acest punct de vedere trebuia să li se acorde studenților români un rol esenţial ca mijlocitori între Imperiul Habsburgic şi România. În această privinţă Eminescu publică, sub pseudonimul Varro în ziarul Federaţiunea, din Pesta, în aprilie şi mai 1870, câteva articole, ca de exemplu: „Să facem un congres!” (an III, 1870, nr. 35/365); „În unire e tărie” (an III, 1870, nr. 36/366); „Echilibrul” (an III, 1870, nr.38/370). În aceste lucrări se insistă pe ideea necesităţii unui congres general al naţiunii române. În toamna anului 1870 trebuia să aibă loc sărbătoarea de 400 de ani de la fondarea mănăstirii Putna. O altă festivitate era prevăzută pentru 15 august 1870, la mormântul voievodului moldovean Ştefan cel Mare. Eminescu era entuziasmat de această manifestare, în care vedea, în acelaşi timp, cea mai potrivită dată pentru congresul studenţilor români din toată Europa. Se relatează că Iacob Negruzzi l-a găsit pe poet, la venirea sa la Viena, în iunie 1870, atât de acaparat de această intenţie, încât era complet nereceptiv la orice propunere de a nu participa la congres. În acest scop s-a creat un comitet al tuturor studenţilor români de la Viena, prezidat de profesorul Nicolae Telcu şi cu Eminescu pe post de secretar. În acord cu comitetele din Iaşi, Bucureşti, Berlin, Paris, Liège, Leipzig și alte centre universitare s-a elaborat planul acestei festivităţi şi s-au strâns peste 5.000 de guldeni. Banii au fost depuşi parţial la bancherul Mureşan, un braşovean. Din pricina izbucnirii neaşteptate a războiului germano-francez organizatorii acestei manifestări au trebuit să recunoască faptul că momentul nu era potrivit pentru o asemenea festivitate, astfel că pregătirile au fost întrerupte în iulie 1870.

Sursa foto - http://stiri.botosani.ro

RELATĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Eminescu, student la Viena II Festivitatea de la Putna. Eminescu şi teatrul vienez

În vacanţa de vară Eminescu a plecat în patrie, la Ipoteşti. La revenirea sa din toamnă la Viena avea să a e o veste neplăcută: bancherul Mureşan pierduse banii comitetului la un joc de cărţi şi fugise în America. Membrii societăţii au evitat să facă public adevărul. Abia în martie 1871 avea să a e şi comitetul central, ce organizase o adunare generală, care era situaţia materială reală, ceea ce a dus la propunerea de a renunţa la sărbătoarea de la Putna sau, în caz extrem, de a o amâna. Nucleul tare al celor în favoarea sărbătorii, de care ţineau şi Eminescu şi Slavici, nici nu dorea să audă de aşa ceva. Slavici le-a vorbit mai tinerilor săi colegi atât de convingător, încât aceştia au hotărât să plece cu orice preţ la Putna. În această situaţie comitetul, care îşi dorea să scape de o grijă, s-a retras, lăsând ecăruia obligaţia să organizeze sărbătoarea. Eminescu, Slavici şi alţi studenţi originari din Moldova au preluat, plini de curaj, conducerea problemei. La scurt timp după aceea, după ce fusese pregătit totul pentru festivitate şi congres, Eminescu revine în ţară pentru a câştiga sprijin pentru aceste idei printr-o campanie de presă. La 15 august 1871 festivitatea şi congresul au putut organizate cu succes. „Uniunea Sacră a Studenţimii Române” de la Putna era un produs care fusese pregătit spiritual la Viena şi pentru a cărui concretizare Eminescu a adus o contribuţie esenţială. După festivitate, Eminescu a fost din nou trimis în România, pentru a se ocupa de banii care nu ajunseseră şi care erau necesari pentru acoperirea cheltuielilor făcute de comitet. La revenirea din toamnă la Viena avea să-l aştepte o situaţie furtunoasă în rândurile studenţilor furioşi pe comitetul festivităţii. Sub in uenţa unor disensiuni politice, studenţimea se scindase în două tabere. Slavici, Eminescu şi aproape majoritatea studenţilor originari din Moldova/Bucovina, cu excepţia lui Ioniţă Bumbac, erau susţinători ai noii orientări, junimişti, şi, prin urmare, moderaţi. Ardelenii, în schimb, erau naţionalişti înfocaţi şi îi considerau pe ceilalţi cosmopoliţi şi agenţi care lucrau pentru străinătate. Eminescu s-a străduit degeaba să arate la o adunare că societatea România Jună urmărea o împlinire reciprocă pe plan naţional-literar. Membrii care o compuneau trebuiau să formeze o unitate de nivel mai înalt. E de la sine înţeles că, după aceste dezamăgiri, Eminescu şi-a dat demisia. Ioniţă Bumbac însă a rămas pe post de preşedinte. Extrem de mâhnit şi profund dezamăgit de această sciziune tranşantă, poetul a a rmat: „Doi duşmani primejdioşi avem în fața noastră: răutatea şi prostia omenească. În luptă cu aceşti duşmani n-avem ce să discutăm, ci să lucrăm şi să mergem înainte.”(4) În cele din urmă aşa-numita fracţiune cosmopolită a avut totuşi câştig de cauză, deoarece Ioniţă Bumbac s-a decis să trimită invitaţii la sărbătoarea de Anul Nou tuturora, indiferent de orientarea politică, văzându-se totodată silit să renunţe la conducerea societăţii. Astfel situaţia s-a liniştit.

Sursa foto - http://roxanab.ro/amp/

RELATĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Eminescu era deosebit de fascinat de teatrul şi viaţa muzicală vieneză. În perioada în care Eminescu se a a la Viena, la Hofburgtheater are loc, odată cu schimbarea directorului (Franz Dingelstedt îi succede lui Heinrich Laube în această funcţie), o schimbare importantă de repertoriu. Dacă până atunci se jucau cu precădere autori germani – Lessing, Goethe, Schiller, I and, Kotzebue, puţine piese de Shakespeare şi câteva comedii de Molière – noul director de teatru include în repertoriu marii clasici ai literaturii universale. Cu toate că, pe lângă Burgtheater şi Hofoper mai atrăgeau spectatori alte renumite scene ale Vienei – ca de exemplu Karlstheater, Theater in der Josephstadt, Theater an der Wien şi altele –, Eminescu prefera să meargă la Burgtheater şi Hofoper. Era unul din vizitatorii de pe Stephansplatz şi participa, printre altele, la spectacolele cu Henric al IV-lea, Regele Lear şi Cleopatra. Mai cu seamă înscenările realiste ale pieselor lui Shakespeare îl entuziasmau pe tânărul poet. Pentru Regele Lear, de Shakespeare, Eminescu obţinuse cu mare greu un bilet într-o iarnă vieneză. Se pare că regele Lear l-a inspirat în poezia Împărat şi proletar, unde apare personajul shakespearian: Trecea cu barbă albă – pe fruntea-ntunecată Cununa cea de paie îi atârna uscată – Moșneagul rege Lear. Era o îndrăzneală să mergi cu Eminescu la comedii, pentru că râdea zgomotos, râsul lui transformându-se câteodată în urlete senzaţionale. Prietenul şi companionul său din perioada studiilor vieneze, scriitorul Ioan Slavici, scria referitor la acesta: „El râdea mult, cu lacrămi şi zgomotos; îi era deci greu să asiste la comedii, căci râsetele îi erau adeseori oarecum scandaloase.”(5) Lumea teatrală vieneză era dominată în acei ani de actori extraordinari, ca, de exemplu, neuitatul Hamlet Josef Wagner, răufăcătorul Josef Lewinsky, proeminenta tragediană Charlotte Wolter, comicul Karl Meixner, „divina” Auguste (Wilbrandt-) Baudius, care se pare că îşi fermeca admiratorii cu cei mai frumoși ochi albaştri, Friederike Bognar, despre care se spunea că n-ar vorbit „cu cuvinte”, ci „cu lacrimi”. Despre Eminescu se zice că ar avut o relaţie intimă cu Auguste Baudius şi cu Friederike Bognar şi că ar stârnit invidie din această cauză. Vasile Gherasim consemnează că Eminescu era admirat peste tot din pricina staturii sale de Adonis. De ce să nu fost deci dorit de una sau alta dintre dive, deoarece „Eminescu era băiat frumos şi vorbea o limbă nemţească interesantă...” (6) Poetul nu vorbea niciodată despre astfel de treburi... După Vasile Gherasim (7) însă, Eminescu primea din când în când cartea de vizită a Friederikăi Bognar, pe care, într-un colţ, era trecută ora de primire în locuinţa actriţei de pe Landstraße, în cartierul al treilea vienez. Referitor la aceasta, Samoil Isopescu scria că poetul împrumuta haine corespunzătoare pentru asemenea invitaţii, nu pentru că n-ar avut haine curate, ci pentru că în asemenea ocazii se cerea o ţinută elegantă.

RELATĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

În exegeza eminesciană se a rmă de multe ori că Eminescu ar „gustat” din plin viaţa în timpul anilor de studii vienezi. În ce măsură s-a consumat această viaţă mondenă nu se poate preciza, deoarece lipsesc mărturiile directe pe care se bazează aceste a rmaţii. Doar câteva presupoziţii şi aluzii lapidare sugerează faptul că Eminescu a avut parte şi de, să zicem, laturile mai luminoase ale vieţii, căci cele întunecoase l-au chinuit destul chiar şi la Viena. Şi Călinescu se referă la acest mod de viaţă al lui Eminescu la Viena, spunând că îmbolnăvirea sa de mai târziu poate văzută ca o urmare a acestuia. În următoarele versuri apar presupuse amintiri ale acelui timp: Cu murmurele e Cu murmure ca isvorul Cu evlavie cumplită Cu isvorul harum horum Cujus, hujus, harum, horum Înghiţeam pe regii lybici Ne primea în a ei Ne primea-n a sale braţe Unde sunt acele vremuri Alma mater philistrorum... Alma mater philistrorum. Te întreb amice Chibici (8)

Eminescu, student la Viena III Creațiile „vieneze”. Veronica Micle la Viena

În timpul anilor de studii vieneze ai poetului s-a dezvoltat totodată şi o activitate literară şi socialpolitică deosebit de fructuoasă. De la Viena Eminescu trimite revistei Familia, din Budapesta articolul Teatrul românesc şi repertoriul lui, care a fost publicat în numărul 18, din ianuarie 1870. Poetul îşi exprima acolo opinia în legătură cu existenţa şi funcţionarea vieţii teatrale româneşti, animat de evenimentele scenei vieneze. Îşi valori ca însă totodată şi propria experienţă de odinioară, când a participat ca su eor la viaţa teatrală românească. În articolul său el pleda pentru crearea unui teatru românesc în Transilvania, întocmind şi o listă de prelegeri în acest sens, cu următoarele titluri: 1. Geniul naţional; 2. În favoarea teatrului; 3. Studiu asupra pronunciei; 4. Patria română; 5. Poezia populară. Eminescu a continuat la Viena traducerea operei lui Theodor Rötscher, Arta reprezentării dramatice. Lucrarea hegelianului Rötscher a format şi marcat în mod esenţial şi profund evoluţia estetică şi creatoare a poetului. Titlul întreg al lucrării este: Arta reprezentării dramatice. Dezvoltată ştiinţi c în logica sa organică. În traducerea lui Eminescu lipseşte capitolul Elocvenţa corpului. Lucrarea are un caracter practicaplicativ (Ion Rotaru a publicat o contribuţie Eminescu, traducător al unei cărţi de teatru, în: Analele Universităţii Bucureşti, seria Ştiinţe sociale- lologie, nr. 23, 1961, pag. 147 şi urm). Printre numeroasele însemnări ale lui Eminescu din timpul şederii sale la Viena s-au găsit şi proiecte teatrale interesante, care însă nu au fost niciodată realizate. Astfel, o dramă într-un act: Emmi – Amor pierdut – Viaţă pierdută, unde Emmi ar putea interpretat ca aluzie la numele poetului însuşi. Această dramă într-un act se bazează, după mărturii ale poetului, pe acelaşi motiv ca poezia Emmi a lui Alecsandri. Acţiunea se desfăşoară în anul 1855, iar unul dintre eroii piesei este însuși Vasile Alecsandri. În afară de acestea, Eminescu a încercat dramatizarea unor poeme precum Decebal şi Înger şi demon, ca şi proiecte cu bază istorică, precum Mihai cel Mare, Petru Rareş şi Alexandru-Vodă, ultimul ind o baladă dramatizată cu numeroase coraluri de bărbaţi şi femei, care se referă la vremea lui Alexandru cel Bun.

RELATĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Acţiunea se organiza în jurul controversei dintre Alexandru şi soţia sa Ringala în privinţa rolului ului ei în complotul împotriva tatălui său. Întrebat, în septembrie 1871,, de către scriitorul I. Pop-Florantin, care se a a în vremea aceea de asemenea la Viena, „dacă nu lucrează în dramă”, Eminescu a răspuns că „pentru aceasta se cere talent special”. Referitor la activitatea sa în domeniul dramaturgiei, poetul mărturisea într-o scrisoare (din 11.02.1871) către Iacob Negruzzi: „Port şi eu acum ceva: o dramă epică, din care însă n-am scris până acum niciun şir. Nu sânt încă în clar nici cu forma, nici cu fondul, nici cu părţile singulare, nici cu raportul în care acestea să stea. Însă tare-mi pare mie că va rămâne în veci nescrisă...” (9) Interesante sunt şi cele două piese concepute folcloristic Împăratul – împărăteasa şi Cenuşotca – un fel de Cenuşăreasă din epoca lui Alexandru Lăpuşneanu. Şi în lirică poetul scrie texte importante la Viena, de unde trimite revistei Convorbiri literare poeziile Venere şi madonă şi Epigonii. La sfârşitul lui ianuarie 1871 trimite aceleiaşi redacţii Mortua est, Înger de pază şi Noaptea. Eminescu s-a întors la început de septembrie 1872 în patria sa, purtând cu sine alte realizări literare valoroase din timpul şederii la Viena: nuvela Sărmanul Dionis, fragmente din cuprinzătorul poem Panorama deşertăciunilor sau Memento mori, apoi poeziile Înger şi demon şi Floare albastră. Tot la Viena este concepută şi prima variantă a poemului său de critică socială Împărat şi proletar, a cărui primă parte avea titlul Proletarul şi avea ca temă înfrângerea Comunei din Paris. Referitor la datele spaţiale prin care este vizibilă şederea vieneză a lui Eminescu, iniţial am amintit că poetul studiase în clădirea vechii universităţi (astăzi sediul Academiei Austriece de Ştiinţă) din piaţa Dr.-Ignaz-Seipel din centru. De la vechea universitate se ajunge, mergând spre sud-est şi traversând râul Vienei, în al treilea cartier, Landstrasse. Eminescu a traversat probabil pe podul, care nu mai există astăzi, Stubenbrücke, sau pe Marxerbrücke, în direcţia Adamsgasse, Gärtnergasse, Kollergasse şi altele, el locuind acolo împreună cu alţi studenţi români. Imediat după sosirea sa la Viena, Eminescu a locuit în cartierul al nouălea, pe Porzellangasse nr. 9. O placă memorială, amplasată acolo în mai 1951 de către Societatea Austriaco-Română, indică faptul că Eminescu locuise acolo în 1869. Cea mai mare parte a sejurului său vienez şi-o petrece totuşi în cartierul al treilea. Astfel, se ştie că poetul a locuit pe Radetzkystrasse, respectiv pe Dianagasse nr. 8, împreună cu Samoil Isopescu şi Iancu Cocinski. Pentru toate adresele la care a locuit Eminescu în cartierul al treilea, Uniunea Scriitorilor Români a amplasat în anul 1965 pe Kollergasse nr. 3 o tablă comemorativă cu următoarea inscripţie: „În această clădire a locuit din aprilie până în octombrie 1871 marele poet român Mihai Eminescu.” Semnat: „Uniunea Scriitorilor a Republicii Populare Române.” În toamna lui 1871 îl găsim pe poet în clădirea cu nr. 5 de pe Schaumgasse, în cartierul al patrulea vienez, Wieden. Dar în primăvara următoare se mută din nou în cartierul al treilea pe Gärtnergasse. Iarna anului 1871/1872 a fost una grea pentru Eminescu: poetul s-a îmbolnăvit grav, zăcând trei săptămâni. Îngrijit de colegii săi studenţi la medicină, s-a refăcut abia în februarie 1872. Lipsa banilor şi alte greutăţi l-au adus pe poet într-o situaţie împovărătoare. Era acum însă hotărât să reia studiile la universitate, astfel că s-a înscris din nou, după mai bine de un an de întrerupere. Sejurul vienez a facilitat poate acea schimbare interioară hotărâtoare care a in uenţat apoi în mare parte creaţia sa ulterioară: întâlnirea de mai târziu cu prietena sa pe viaţă, Veronica Micle, ea însăşi poetă şi soţie a profesorului Ștefan Micle, rector al Universităţii din Iaşi. În primăvara lui 1872 Veronica Micle a venit la Viena la un consult medical. Pentru a ajunge cât mai repede pe urma lui Eminescu, s-a cazat la pensiunea Löwenbach, unde locuise şi poetul o vreme. În literatura de specialitate despre Eminescu şi Veronica Micle părerile cu privire la prima întâlnire a celor doi sunt împărţite. Multe amănunte însă fac credibilă varianta unei prime întâlniri la Viena. Astfel, Veronica Micle îi scrie lui Eminescu într-o scrisoare din 20 august 1879: 86

RELATĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

„Cunoscându-te la Viena, modestia şi mai ales darul de a povesti vesele întâmplări din viaţa marilor gânditori m-a făcut să-ţi port respect. Şase luni, cât am stat în capitala austriacă, mi s-au părut şase zile. Îţi aduci aminte când te-am cunoscut pentru întâia oară la doamna Löwenbach, gazda mea...”(10) Rămâne neclar totuşi dacă Eminescu a trecut din întâmplare pe la pensiune, cu care ocazie a cunoscut-o pe Veronica Micle, sau dacă poetul a mers acolo cu intenția de a o reîntâlni pe doamna Micle, în cazul în care s-ar cunoscut deja dinainte. E posibil şi ca Veronica să dorit ea să-l revadă pe poet. Ar mai o posibilitate, şi anume aceea ca patroana pensiunii, doamna Löwenbach, să i-l recomandat pe Eminescu Veronicăi drept însoţitor în oraşul străin ei. Este posibil, de asemenea, ca însuşi profesorul Micle să i-l recomandat pe Eminescu drept însoţitor tinerei sale soţii în timpul şederii ei la Viena. Ștefan Micle îl aprecia pe Eminescu şi i-a fost ulterior şef, când poetul devenise director al Bibliotecii Centrale din Iaşi (1874) şi inspector şcolar. Eminescu a fost și inclus de Ștefan Micle în diferite comisii de examene, de exemplu, în comisia de la Şcoala Normală Vasile Lupu, la 26 decembrie 1874 (Preşedintele comisiei era Samson Bodnărescu). În comisia pentru concursul de ocupare a posturilor vacante ale liceului din Botoşani, Eminescu gura alături de Ștefan Micle şi alţii. Ioan Slavici remarcă în Amintiri următoarele: „A asem încă de la alţii că [Eminescu, n. H.D.] i-a fost recomandat unei doamne de la Iaşi ca însoţitor la vizitarea orașului.”(11) Încă dinainte de a-l cunoaşte personal pe Eminescu, Veronica Micle trebuie să-l văzut undeva. Poeziile lui Eminescu îi erau, în orice caz, cunoscute. Avea chiar şi o fotogra e cu el. Astfel nu mai surprind versurile Veronicăi Micle din poezia M-am gândit... M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai știut. Și-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu, Să-ţi inchin a mea viaţă, să te fac idolul meu.(12) Ambii aveau aceeaşi vârstă, 22 de ani. Amândoi scriau poezii, chiar dacă la nivele spirituale diferite, şi amândoi se bucurau de acelaşi sentiment care îi lega: iubirea. Pe cât era de intimă această relaţie, pe tot atât era de marcată de destin, chiar în chip dramatic – ambii vor muri în acelaşi an, 1889: la 15 iunie, Eminescu, şi la 3 august, Veronica Micle. Ceea ce a început la Viena ca un entuziasm reciproc avea să intre prin singularitatea sa în istoria literaturii româneşti, depăşind-o, preocupând şi fascinând nenumăraţi cercetători până azi. Note: (1) Ioan Slavici, Amintiri, Bucuresti 1924, Ed. Cultura Natională, p. 99 (în continuare: Slavici). (2) George Călinescu: Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ed. a 2-a, Bucuresti 1982, p. 444 (continuare: Călinescu). (3) Slavici, p. 102. (4) Slavici, p. 106. (5) Slavici, p. 104. (6) Vasile Gherasim, Eminescu la Viena. În: „Junimea Literară”, 1923, p. 374. (7) Gherasim, p. 374. (8) Călinescu, p. 444. (9) E. Torouțiu, Studii și documente literare, vol. III, p. 319–320. (10) George Sanda, Veronica Micle. Editura Cartea Românească, București 1972, p. 29 (în continuare: Sanda). (11) Slavici, p. 108. (12) Sanda, Veronica Micle. Editura Cartea Româneascnă, București 1972, p. 31. 87

RELATĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Serenadă pe frontieră HANS DAMA

Noaptea neagră ca pana corbului cuprinsese pusta căreia cerul înstelat îi impunea şovăielnic o oarecare luminozitate de care se bucurau şase ăcăi din cel mai vestic centru de raion, sperând să evadeze temporar din plictiseala văratică pe la începtul anilor șaizeci. După discuţii în ăcărate în legătură cu ce ar de întreprins în mod special în această noapte, ajunseseră la concluzia că o serenadă deosebită şi – mai ales „în deplasare” – pare o soluţie adecvată. Serenadele – îndeosebi pe timp de vară – erau acte de noblețe aduse în mod deosebit domnişoarelor, dar nu numai… Acest obicei era realizabil doar la țară sau în orăşele, deoarece tulburarea liniştii locuitorilor provoca probleme de disconfort care, în oraşele mari, îl făceau imposibil. În mediul rural se tolera această datină: două-trei melodii, şi în casă se aprindea lumina, aşa că protagoniştii se puteau aştepta la primirea înăuntru, ind serviți cu vin sau alte băuturi. După câteva palavre, cântăreţii se retrăgeau de regulă ca să-şi continue drumul ori să se retragă la domiciliile lor. Câteodată era onorat şi un prieten cu o serenadă, ştiindu-se că dispunea de lichidele în cauză în vederea umezirii gâtlejelor uscate pe timpul cântatului. Cei şase ăcăi hotărâseră nişte serenade în… deplasare; bineînțeles că erau nevoiți să-şi împartă timpul în aşa fel, încât acțiunile să nu aibă loc înainte de miezul nopții. Obiectivul era comuna Teremia Mare, de la granița cu Iugoslavia, renumită ca regiune viticolă cu produsele respective, exportate în mare măsură în străinătate. Pe de altă parte, aici şi-a plasat pe timp de vară în ultimii ani de viață regretatul Nichita Stănescu renumitele sale tabere de poezie, imortalizate pentru posteritate pe peliculă de conducătorul cineclubului din Sânnicolau Mare, Ludovic Dama. În anii ”60 însă nu prea existau autoturisme particulare, iar distanța de 18 km până la Teremia Mare prezenta o problemă deosebită privind deplasarea. În afară de acest neajuns, comuna se găsea în zona de frontieră, unde, de obicei, erai controlat la ecare pas. Băieții ambițioşi – studenți la Filologia timişoreană în perioada caniculară – şi câțiva tineri în câmpul muncii hotărâră să se deplaseze cu trei biciclete (!)… Deci două persoane pe o bicicletă… Idee nebună… Dar domnişoarele din Temeia Mare, în bună parte eleve şi studente la Timișoara, îi atrăgeau, ca şi lichidele speciale, pe cavalerii noştri în egală măsură… Aşa că e de la sine înţeles că tinerii entuziasmați nu se lăsau poticniți de niciun obstacol Cerul se limpezise, şi o mare de stele ne acompania pe şoseaua necirculată: niciun vehicul nu ne depăşea sau nu venea înspre noi. Cu schimbul deserveam pedalele, schimbând câte-o glumă sau cântând în surdină, îngânând melodiile ştiute de mult care urmau să e oferite la obiectivele noastre. Ajungeam cam pe la miezul nopții, deplasându-ne în incinta comunei tăcuți, câinii însă ne miroseau, începând un concert de lătrat, aşa că ne grăbeam să ajungem cât mai repede la primul nostru obiectiv. Serenada noastră pe mai multe voci ne-a adus succes. Lumina se aprindea imediat şi eram poftiți în casă. Mare mirare din partea locatarilor: nu eram băieți din comună, ceea ce s-a dedus după cântecele noastre pe mai multe voci. De asemenea, apariția noastră de la o distanță considerabilă şi cu simplele noastre mijloace de transport stârneau comentarii şi aprecieri admirative.

RELATĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Ne mişcam greu prin aerul plăcut al nopții, căutându-ne celelalte obiective avute în vedere. Totul a funcționat strună: ajunsesem la trei locuri unde ştiam de existența domnişoarelor cunoscute de unii dintre noi… La toate fusesem bine-veniți şi serviți ca atare. Când ajunsesem, pe la ora trei, la ultimul loc – la răsărit, se crăpa de ziuă – gazda ne văzu istoviți, ceea ce, de altminteri, și eram cu adevărat după deplasarea neobișnuită şi după consumul de atâta vin, și ne invită să ne odihnim câteva ore în casa ei. Numai cei doi angajați în câmpul muncii insistau să pornească la drum ca să nu întârzie la serviciu. Nouă, celor patru rămaşi, ni s-a pregătit un pat pe lângă care s-au ataşat două bănci, aşa încât puteam sta culcați de-a curmezişul, cu picioarele pe cele două bănci. Pro tând astfel de o odihnă de cam patru ore, dimineaţa, când soarele se înălțase deja pe cer, ne simțeam în bună parte odihniți şi refăcuți. Gazda primitoare, ajutată de ica ei, ne pregătea un mic dejun copios, încât puterile ne-au revenit şi eram în stare să facem cale întoarsă. Drumul spre casă ne părea interminabil, iar oamenii din vehiculele care ne depășeau ne priveau curioși. Însă în acele vremi deplasarea cu bicicleta de la o comună la alta nu constituia ceva neobişnuit, doar că noi eram câte doi pe o bicicletă. Nici de data aceasta n-am fost opriți şi controlaţi de grăniceri: în perioada preceauşistă, frontierismul nu era chiar așa de intens. Ajuns acasă, am dat de părinții îngrijorați, care m-au certat, pe bună dreptate. Mi s-a reproşat că, fără să las o vorbă, am lipsit o noapte de acasă, au căzut pe gânduri: Ce s-o -ntâmplat? Un accident, o arestare sau chiar o încercare de trecere ilegală a frontierei? Abia atunci m-au cuprins mustrările de conştiință de ce am fost în stare şi ce am comis în super cialitatea mea tinerească. Despre această noapte cu serenade neobișnuite însă s-a vorbit mult şi în diferite părți ale zonei de frontieră.

CRONICĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Mărul văzut de Claudia Mitră prin prisma iubirii CEZAR C. VIZINIUCK

Claudia Mitră, prin scrierile sale, e proză, e poezie, tratează, în general, iubirea ca pe o realitate fără de care omul nu poate trăi, indiferent în ce ipostază s-ar a a aceasta în su etul lui. Iubirea, în general, este de mai multe feluri și la fel o regăsim și în literatură, ca exemplu: iubirea imposibilă din Maitreyi a lui Mircea Eliade; Enigma Otiliei, scrisă de George Călinescu, unde este surprinsă o iubire egoistă din partea Otiliei. Tema iubirii nu ocupă un prim-plan în această operă, dar creează această impresie deoarece dragostea este un sentiment de nitoriu pentru orice ință. Pe scurt, iubirea în literatură este foarte importantă, ind abordată din diverse unghiuri, de-a lungul vremii existând diferite idei sau curente de idei referitoare la iubire. Claudia Mitră aduce în fața cititorului o iubire ceva mai complicată, referindu-mă la toate cele cinci cărți scrise de autoare. Mere verzi, mere roșii, pe care am avut onoarea de a-l traduce în limba spaniolă, apărut bilingv la Editura Papirus Media, 2018, este un volum încărcat de o simbolistică primordială, așa cum bine anticipează prefațatorul cărții, Lucian Strochi. Eu mi-aș permite să aprofundez un pic și să caut să analizez simbolistica în concepția autoarei însăși. Mărul, care biblic simbolizează atât păcatul, cât însăși fertilitatea care, logic, fără iubire nu ar exista, deci mai pe înțelesul nostru, mărul poate simboliza însăși iubirea, deci luând mărul Claudiei Mitră ca simbol al iubirii în culorile pe care poeta în poemul 19 – ți-am auzit chemarea, i le atribuie cu atâta precizie: „tu mărul roșu / eu mărul verde”, aducând simbolistica culorilor în atenția cititorului. Mărul verde – iubirea pură, crudă, necoaptă, dar sinceră, acea iubire nevinovată pe care o putem găsi la adolescenții care iubesc pur și simplu fără a ști de ce, fără a căuta calități sau defecte, ci pur și simplu iubesc, iubirea juvenilă, și mărul roșu, iubirea calculată, coaptă, iubirea pe care orice femeie o caută la bărbați, acea iubire care nu se rezumă la „pur și simplu”, ci la mai mult de atât, la a conștientiza ceea ce iubești, ceea ce ai pierde dacă nu ai mai iubi, pe scurt, iubirea pentru care te-ai sacri ca fără rezerve, iubirea pasională. Dacă intrăm în profunzimea poeziilor Claudiei, vom descoperi diferitele ipostaze ale iubirii, de la un romantism suav până la gelozie

CRONICĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Interesant e faptul că sunt două mere și nu unul, din care au mușcat amândoi. Prin acest fapt, Claudia Mitră elimină existența celui de-al doilea păcat biblic, învinuirea și nerecunoașterea, părtași gustării fructului iubirii sunt amândoi. Un alt poem care mie mi s-a părut interesant și care cumva se leagă de cel citat mai sus este chiar primul, și mai ales prin primul vers, care spune totul: „poeților li se va ierta, întotdeauna, tot”. Am putea spune că acest poem este pus la întâmplare la începutul volumului, dar nu e așa. Cu o siguranță acerbă, chiar, poeta este sigură de acest fapt, chiar dacă în poemul 14, i se ține o pledoarie în apărarea postului: „ținându-ne de mână / le-am spus / onorată instanță, pentru toate faptele sale / iertat e poetul.”, verdictul îi este clar încă de la început, dând astfel curs sentimentului de nevinovăție, de liniște su etească. În concepția autoarei, iubirea nu poate păcat, nici în fața Divinului și nici a lumii. Autoarea plasează iubirea în timp și spațiu, nu o lasă undeva într-un neant, chiar dacă această iubire nu este îngrădită. Locul perfect pentru întâlniri, legături su etești, uitare, dar, mai ales, iubire, este unde altundeva dacă nu Marea. Locul acela încărcat de energie care pur și simplu te răsfață cu sunetul ei atunci când, îmbrățișând persoana iubită, devii una cu ea. Acest simțământ este exprimat atât de frumos de autoare în poemul 17: „Aștept, / pe un mal de mare aștept, / de o mie de / ani și mai bine / să alerg prin iubire cu tine, / sărutându-ți umărul drept”. Sau în poemul 21: „departe, neștiuți de nimeni, / iubirea ne-o scriam pe mare. / doi răzvrătiți în fața lumii”. Sentimentul de iubire îl împărtășește prin poemul 11: „nu știu de ce însă / presimt că de data asta / șansa e de partea mea / mi-a în orit în inimă / un tranda r galben/ iar mie tranda rii galbeni / îmi poartă întotdeauna noroc”. Tranda rul galben ind și simbolul geloziei, autoarea se simte cumva împlinită atunci când acest simțământ o roade, simțind că iubirea își făcuse loc în su et. Poemele acestui volum, neavând titluri, ci ind doar numerotate, denotă că sunt niște stări su etești, niște impulsuri în diferitele ipostaze ale iubirii în viață, de la iubirea pasională: „Eu,tu / tăcerile cresc nestingherite / între două bătăi de inimă” (4). Durere: „Dezleagă-mă, dragoste, de chinurile tale / adânci cât niște prăpăstii/ de lacrimi dezleagă-mă și / de buze mușcate până la sânge, / într-un țipăt mut/ de nesomn și de unghii în carnea / durută” (12). Așteptări: „Dacă ieri te-așteptam de pe unde veneai / ca într-un joc să-ți ghicesc într-o ceașcă de ceai, / astăzi camera-i goală, n-a rămas niciun semn / doar tăcerea apasă, crud și rece blestem. // Azi îmi ninge în su et și îmi ninge tăcut, / fulgii grei se așază ca într-un ultim sărut, /dar sărutul acesta nu v-aduce înapoi, / primăvara ce-a fost, odată, în noi.” (16). „Aștept / cred și sper / ca o mie de ani și mai bine / să mă înalț în iubire cu tine, / din pământul acesta spre cer.” (17). Speranțe: „aștept răsăritul, închid ochii și sper” (22). Dor: „Mi-e dor. de liniștea din mine, / de primăverile în care, / departe, neștiuți de nimeni, / iubirea ne-o scriam pe mare”. (24) Mere roșii, mere verzi a Claudiei Mitră este o carte care ne introduce în intimitatea su etului împătimit de iubire. Autoarea se dovedește a o maestră în a regăsi prin scrierile sale drumul spre prohibiție s dând orice lege, sau bârfă, ironizându-le chiar prin poemul 7: „nu trăiești prea periculos / mă întreabă uneori gura știrbă a lumii/ nu îndeajuns / îi răspund”. „un pretext de a mai juca o ultimă partidă de cărți / în care nimeni nu mai trișează” (11) și aici cuvintele se opresc lăsând cititorul să intre în jocul periculos al cuvintelor scrise. O carte cu, despre și pentru cei ce iubesc și înțeleg iubirea.

CRONICĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Daniel Corbu - Chintesența liricistului Lecția de abis

LIDIA POPA

Volumul bilingv (română/italiană) de poezie Lecția de abis/La lezione d’abisso a fost publicat recent de poetul Daniel Corbu, în 2019, de Editura Rediviva din Milano, în Colecția Phoenix, 131 de pagini. Versurile acestui volum au fost selectate de poetul Geo Vasile, care semnează traducerea în italiană și prefața cărții. Coperta a fost realizată de Lavinia Rotocol. Daniel Corbu s-a născut în 1953, la Târgu Neamț. Este poet, prozator, eseist, doctor în lologie, director al Muzeului Literaturii Române din Iași. A debutat în revista România Literară, în 1979. Din 2004 a fondat și a editat revista Feed-back. El a creat două festivaluri de literatură importante: Festivalul Internațional Neoavanguarda, 2006, și Festivalul Internațional de Poezie Grigore Vieru, 2009. A tradus Emil Cioran, Roland Barthes, Alphonse Daudet, Prospere Mérimée, Paul Valéry, Edmond Jabès, Henri Michaux, Odysseas Elytis, Jorge Luis Borges, Jacques Le Go și alții. A scris nouăsprezece cărți de poezie, începând cu 1984. A publicat opt cărți de eseuri, începând cu anul 2000. Din 2001 a scris patru cărți de cțiune. Este curator și prefactor de cărți în diferite ediții pentru editori români. Are o activitate literară bogată, ind și inițiatorul diverselor manifestări literare. Autorul a fost tradus în mai multe limbi în antologii literare internaționale publicate în Franța, Belgia, Italia, Serbia, Germania, Slovacia, Republica Yemen, Rusia, Ungaria, Canada, China, Statele Unite. Face parte din Uniunea Scriitorilor din România, Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Québec, Asociația Culturală Internațională François Mauriac, din Paris. A câștigat premii și medrite importante în concursuri literare internaționale: printre cele mai importante distincții ale Festivalului Poeziei Româno-Canadiene Ronald Gasparic, în 2000; Premiul Mihai Eminescu, al Academiei Române, în 2011; Premiul Nichita Stănescu, la Chișinău, în 2009; Ordinul Meritul Cultural de Cavaler al Președintelui României, în 2004; Premiul de Excelență pentru activitatea literară a Uniunii Scriitorilor Iași și multe alte distincții. Mulți critici și scriitori interesați de lucrările monogra ce ale scriitorului Daniel Corbu au scris, studiat și vorbit despre opera sa. Daniel Corbu este un cunoscător n al operei poetului clasic modern George Bacovia, cu lirismul postmodern al lui Cezar Ivănescu, după cum arată un studiu al operei sale, de Theodor Codreanu. Lirismul poetului Daniel Corbu este o paradigmă transmodernă tipică poeziei europene, cu o idilă inspirată din lirica lui Eminescu, Elytis sau Gellu Naum, conform celor citite din prefața interesantă semnată de poetul Geo Vasile. Cartea Lecția de abis / La lezione d’abisso a lui Daniel Corbu începe cu descrierea în sine care se bazează pe conținutul acestei cărți ca un ghid pentru esența prăpastiei care se a ă în ecare creator de versuri. 92

CRONICĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

„Prin urmare știam că nu sunt decît o mică în orire a Nimicului o efemeră protuberanță a golului un fel de zi mai lungă decît veacul dintr-un eon agitat ca o încălecare de timpi. M-am născut tîrziu într-o Europă bătrînă și tristă fardată ca o actriță la ultimul ei bal. M-am născut tîrziu hărăzit a citi cuvînt cu cuvînt cartea întîmplărilor în aerul sacerdotal al dimineților mele”. (din poezia Într-o Europă bătrână și tristă) Dacă la început crezi că te găsești lovind aici și acolo ca o găleată într-o fântână, simți încet că nivelul apei se revarsă într-un râu și găleata se răspândește ca o plută în vâltoarea apei, aducându-te din adâncurile pământului la cunoașterea religiilor, mitologiilor și loso ei tipice scrierii românești moderne. O barcă a lui Noe în cheie poetică modernă, care te scutește de abisul morții transbordându-te în acel in nit de descoperit cu curiozitatea care se a ă în ecare ință inteligentă. „S‐ar cuveni un imn pentru alunecarea‐n abis s‐ar cuveni o dovadă! Nu departe: o trompetă rezemată de zid. Mîna clipocind uşor înspre inimă”. (poezia „Si acomodi, Signor Kafka”) Această carte este o lectură meditativă, care invită la o călătorie prin religiile, culturile și tradițiile altor popoare, unde găsești totul și nimic, pe o navă care se învârte ca într-un acvariu uriaș, observat prin binoclul autorului Daniel Corbu. Întrebările și răspunsurile te plasează în același timp ca ghid în labirintul cuvântului din cartea Lecția de abis. „Ca‐ntr‐o lmică scenă parcă treceam prin coridoare de spaimă decorticam clipe ratate într‐un labirint părăsit dar eu nemişcat în scaun priveam deasupra şemineului englezesc unde se‐aşezase strania imperiala pasăre neagră. Su etul: nişte zgură acolo şi el gudurat la picioare „Eşti Corbul lui Poe – îndrăznii să vorbesc aproape în şoaptă – prin urmare aripile tale sfîrşituri anunță. Spune‐mi, de ce‐ai venit corb apocaliptic misteriosule Corb?” (din Pasărea Neagră - Ultimul poem romantic) Poezia Evanghelia după Corbu este o lirică în vers liber, care are o muzicalitate distractivă pentru urechile cunoscătorului, cu referire la opera în patru acte Forța destinului, de Giuseppe Verdi, pentru a trece cu o privire la Sfânta Fecioară, ce „înalță zmeiele tremurătoarei credințe/ în rochii chimono şi coafură Iulius Fuch”, pentru a descrie Suveranitatea Nimicului, în căderea liberă din Ursa majoră sau minoră, în anxietatea poetului cathartic catapultat în viitorul profetic al economiei consumismului și al politicii mondiale.

CRONICĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Aceste esteticisme cuceresc cititorul invitându-l să aprofundeze această imensitate din privirea vulturească a poetului Daniel Corbu, transportul biblic în vremurile modernității confuze și galopante a nonconformismului neo-avangardei literaturii contemporane. Poezie semni cativă aleasă pentru titlul cărții, chintesența liricistului, același abis interior – LECȚIA DE ABIS De Daniel Corbu

„Prea tîrziu ai venit fericire prea tîrziu ai cîntat întomnata mea carne! Aici unde se‐amestecă minciuna cu plînsul amar şi în orice om un Petru se leapădă prea tîrziu ai venit fericire prea tîrziu ai cîntat întomnata mea carne! Am putea asculta împreună mezza‐voce a lamentației am putea decripta istorii sigilate sau vedea cum se vinde schimonosita legendă a legendei şi se recondiționează bandajele istoriei. Sunt cel ce aprinde ruguri de vorbe. Poți privi mîna care scrie şi mîna care cerşeşte lumina şi aripile de ceară topindu‐se‐ncet şi mîna aruncătoare de pietre de ținut moartea la doi paşi mai încolo. Cui să‐i pese că am în aşternut o icoană? După draperii acelaşi teatru cu păcate egale aceeaşi lună subțiată de plopi. Iar de va apărea Celălalt se va‐mpiedica de ferestre". În chinul modernității poezia lui Corbu este fericirea redescoperită unde să te scufunzi ori de câte ori vrei, este focul sacru de care să te lași contaminat pentru a te recupera din cenușa propriului destin. Scriitorul Daniel Corbu reușește, cu o scriere sinceră și plină de sens, să creeze o imagine complexă din experiența de durată a anilor de literatură care îi mistuie su etul. Roma, 20 octombrie 2019 Lidia Popa

CUVÂNT ÎN CULOARE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

IOAN ONICIUC (Alcalá de Henares) - membru al Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania, este pictor, decorator, restaurator, președinte al Uniunii Artiștilor Plastici Români din Madrid. A susținut importante expoziții de pictură în Israel, Polonia, România și Spania.

Cuvânt în culoare TABLOURI INSPIRATE DIN OPERELE MARELUI SCRIITOR LUCIAN BLAGA

„Arta trebuie să odihnească și să vindece contrarietățile interioare ale omului. Aceste contrarietăți derivă din însuși destinul lui și din tragedia lui. Arta are și această misiune terapeutică; să ne amintim numai de Catharsisul aristotelic.” Constantin Brâncuși

Lumina de ieri Sursa: foto pictură IOAN ONICIUC „Arta este o colaborare între Dumnezeu și artist, și cu cât face mai puțin artistul, cu atât mai bine.” André Gide

În marea trecere Sursa: foto pictură IOAN ONICIUC Nu înșelam căutând în operele unui mare artist explicația vieții sale. Această credință e adevărată doar prin excepție. Putem paria cu ochii închiși, de cele mai multe ori, că operele de artă spun contrariul vieții sale, ceea ce n-a putut trăi. Țelul artei este de a suplini ceea ce lipsește artistului. Romain Rolland

ADN-ul neamului românesc Sursa: foto pictură IOAN ONICIUC

CUVÂNT ÎN CULOARE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

„Pictura este tăcerea minţii, muzica ochiului.” Orhan Pamuk - Mă numesc Roşu (1998)

Dansul ielelor Sursa: foto pictură IOAN ONICIUC

„Arta se străduiește să logodească abisul cu speranța.” Vasile Ghica

Mirabila sămânță Sursa: foto pictură IOAN ONICIUC

„Eu îmi visez picturile, iar apoi îmi pictez visele.” Vincent Van Gogh

Poem al luminii Sursa: foto pictură IOAN ONICIUC

Armonia culorilor este doar un singur tip de relaţii care pot găsite într-o pictură. Armonia mai vine din nuanţele de lumină, ca atmosfera care leagă totul în subiect. Aleksander Titovets

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii Sursa: foto pictură IOAN ONICIUC

TRADIȚIE ȘI SUFLET ROMÂNESC

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

MARILENA TRIFAN - din Sărmaș, Harghita, stabilită în Madrid, din anul 2010. Este membră a Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania; învățătoare și artistă, culegătoare de folclor autentic din Ardeal. A reprezentat județul Harghita la numeroase festivaluri, din care se menționează câteva: „Floare de pe Bărăgan”- Slobozia ( la 15 ani); „Cântec nou în Mehedinți ”- Drobeta TurnuSeverin; „Miorița”- Toplița; „Miorița”- Târgoviște (la două ediții); „De dor pe Cerna-n sus” Herculane; festivalul „Cântecele Oltului”- Călimănești; „Românie, plai de dor”- Buzău etc. Continuă să colaboreze cu diverse posturi naționale de radio și televiziune. În Spania are o intensă activitate profesională, alături de numeroase asociații culturale. Este colaboratoare și participă frecvent la activitățile culturale ale asociației „ASOCIACIÓN DEL COLECTIVO DE MUSICOS Y CANTANTES NOVELES DE FUENLABRADA”, Spania, unde, în anul 2019, la festivalul „XXVIII MUESTRA CANCIÓN NOVEL”, a obținut un premiu care a constat în înregistrarea unei melodii în limba spaniolă. În anul 2006 a înregistrat primul album de muzică populară veche, Mureș, dorurile tale, în studioul RADIO TV CLUJ, având ca dirijor pe maestrul OVIDIU BARTEȘ.

Tradiție și suflet românesc Cunoscuta interpretă și artistă, culegătoare de folclor, Marilena Trifan, membră a Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania ne vorbește despre cântecul, portul și tradițiile neamului românesc, elemente considerate ,,ADN-ul nostru spiritual” . M-am născut la poalele munților Călimani, într-o așezare miri că, pe Valea Mureșului Superior, în Sărmaș, județul Harghita, acolo unde râul străbate satul, în armonia melodioasă a doinelor izvorâte din credință. Încă de mic copil am fost fascinată de doinele pe care ni le cânta mama, iar Sărmaș, Harghita vocea ei a fost ca un ecou, însoțindu-mă în viață, ind Sursă foto - Marilena Trifan dascăl în ale cântecului, primul meu descoperindu-mi nu doar dorința de a asculta și aprecia, ci și de a mă implica în mod direct în promovarea, valori carea și crearea folclorului. Cântecele pe care încă le păstrez cu mult drag, ca pe niște autentice comori, le-am cules de-a lungul timpului de la rapsozi din Sărmaș, Subcetate și Gălăuțaș, o parte din ele, iar o altă parte le-am primit moștenire de la mama mea, Victoria Gliga Cibi, originară de pe celălalt versant al Munților Marilena Trifan - Festival Cântec Nou Gurghiului. De sute de ani, ele au fost transmise pe cale orală, din Mehedinți, 1984 / Sursă foto: Marilena Trifan generație în generație, la șezători, la clăci, la horele organizate, asigurându-se entitatea, dar și continuitatea etnofolclorului. Aduc în actualitate două cântece îndrăgite de mine, creații care fac parte din zestrea culturii românești. Mureș, pe marginea ta – culeasă de la mama mea, prin anul 1978, este o doină în care dorul, depărtarea de persoana dragă și greutățile vieții de atunci creează o stare de nostalgie, îngemănând natura cu Sursă foto: Asociația Culturală Mureșul Superior, iubirea – două elemente esențiale vieții. din Sărmaș, Harghita / Sărmășeni, la claca de treierat. 97

TRADIȚIE ȘI SUFLET ROMÂNESC

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

Mureș, pe marginea ta Mureș, pe marginea ta, Măi, Mureș, Mureș, Mureș, pe marginea ta, Nu se face nimica Măi, Mureș, Mureș. Numa' plopu' și salca Măi, Mureș, Mureș, Numa' plopu' și salca Și doru' de la badea Măi, Mureș, Mureș.

Să grăiesc Mureș cu tine, Mureș, Mureș, Să grăiesc Mureș cu tine, Cu bădița lângă mine, Mureș, Mureș.

Și-am să plec în lung și-n lat, Măi, Mureș, Mureș, Și-am să plec în lung și-n lat, Marilena Trifan - Sărmaș, Harghita Sursă foto - Marilena Trifan Cu bădița meu cel drag Mureș, apă mergătoare, Măi, Mureș, Mureș, Mureș, Mureș, La bordeiul lui sărac, Mureș, apă mergătoare, Acolo unde mi-i drag, Face-te-ai tu grăitoare, Măi, Mureș, Mureș. Aparte de nostalgie, jocul și voia Mureș, Mureș. bună sunt elemente îmbrățișate de rapsozii din acea vreme, care m-au inspirat în a compune versurile cântecului Spune-mi, bade, și te joară (2005), cântec de joc în doi (ștraer), speci c Sărmașului, exprimând un schimb de dulci ironii și amenințări între iubiți, crescând în acest fel dorința și iubirea dintre ei. Spune-mi, bade, și te joară Cântecul, portul și tradițiile neamului românesc îmbogățesc Spune-mi, bade, și te joară, mai ai vreo mândrișoară su etul și sunt ADN-ul nostru De spiritual, care ne asigură Și de ai alta mai dragă, originalitatea și continuitatea, ca Eu mă pui pe pat beteagă. națiune. Valoarea textelor constă Marilena Trifan și Ansamblul în păstrarea formei originale, așa Și trei zile nu mă scol, Brăduțul, din Sărmaș, Harghita, 2005 cum au fost transmise până în Că mă pui pe pat să mor Sursă Foto - Marilena Trifan prezent. Și trei zile-acolo zac, Ca artist culegător de folclor Să vedem, ți-a pe plac? autentic ardelenesc, aduc românilor cântecul popular mai De cu sară p-îngă gard, aproape de inimi, pentru a se Umblă badea, supărat, simți acolo, la obârșie, la casa Umblă-n sus și umblă-n jos, părintească. Parcă-i din vâltoare scos. Marilena Trifan - Festival Cântec Nou În anul 2003 am în ințat Mehedinți, 1984 Ansamblul Folcloric Brăduțul, De ți-ai găsit pe alta, în cadrul Școlii Gimnaziale Sf. Bade, nu mai tot umbla! Andrei, din localitatea Sărmaș, Numa' podu' de l-oi trece, Harghita, ind învățătoare. Ca tine-oi găsi și zece, Am fost înzestrată cu darul Că bine n-am socotit, de a cânta și cred că, deși departe C-am iubit un prăpădit, ADN-ul neamului românesc Marilena Trifan lmări la Restaurant de meleagurile natale, menirea Ardă-l focu' de iubit! Sursa: foto pictură IOAN ONICIUC Palacio de las Bodas, Madrid (2020) mea este să duc mai departe Sursă foto: Costinel Lungu tradiția și folclorul românesc. 98

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 2

CUPRINS EDITORIAL Ovidiu Constantin Cornilă / 3 INTERVIU Veronica Balaj - Sunt un Don Quijote din Est (Octavian Paler ) / 5 ISTORIE LITERARĂ Adrian Dinu Rachieru - Polemos; Cabala eminesciană, o cțiune? / 10 Eugeniu Nistor - Idei și structuri de idei în arhitectura sistemului loso c al lui Lucian Blaga / 18 POEZIE Adina Velcea / 26 Alexandru V. Dan / 30 Cezar C. Viziniuck / 33 Costinel Lungu / 36 Daniel Luca / 38 Gheorghe Vințan / 40 Hans Dama / 42 Ionel Simota / 44 Lidia Popa / 46 Mariana Vlad / 47 Marin Dumitrescu / 50 Nicolae Corlat / 51 Simion Dănilă / 55 PROZĂ Costinel Lungu - Femeia și frumosul; A fugi de lume; Miana / 59 Nadia Urian Linul - Globul de cristal; Puiul de căprioară / 61 Ovidiu Constantin Cornilă - Necuprinsele tăceri, cap. 2, Primul hazard / 65 ESEU Cornel Drinovan - Ultima iubire a lui Cioran / 69 Cătălina Corhăneanu – Eternul feminin în opera lui G. Ibrăileanu / 74 RELATĂRI Hans Dama – Florin Piersic... și Nicolaus Lean; Marin Sorescu; Frâna de mână a lui Marin Sorescu;Adrian Păunescu; Eminescu, Student la Viena (I, II, III); Serenadă pe frontieră / 78 CRONICĂ Cezar C. Viziniuck – Mărul văzut de Claudia Mitră prin prisma iubirii / 90 Lidia Popa – Daniel Corbu, Chintesența lirismului; Lecția de abis / 92 CUVÂNT ÎN CULOARE Ioan Oniciuc / 95 TRADIȚIE ȘI SUFLET ROMÂNESC Marilena Trifan / 97 99

CUVÂNT ROMÂNESC

Revistă de literatură

Online ne puteți citi pe următoarele site-uri web:

https://issuu.com/cuvantromanesc/docs/cuv_nt_rom_nesc_revist__de_literatur__ https://ro.scribd.com/document/423993771/Cuvant-Romanesc-Revist%C4%83-deLiteratur%C4%83

Au publicat în acest număr: Adina Velcea Adrian Dinu Rachieru Alexandru V. Dan Cătălina Corhăneanu Cezar C. Viziniuck Cornel Drinovan Costinel Lungu Daniel Luca Eugeniu Nistor Gheorghe Vințan Hans Dama Ioan Oniciuc Ionel Simota Lidia Popa Mariana Vlad Marilena Trifan Marin Dumitrescu Nadia Urian Linul Nicolae Corlat Ovidiu Constantin Cornilă Simion Dănilă Veronica Balaj ISSN - 2659 – 9929