Cuvânt românesc, revistă de Literatură, nr. 3

CUVÂNT ROMÂNESC REVISTĂ SEMESTRIALĂ DE LITERATURĂ, FONDATĂ LA MADRID, ÎN 2019

Anul II, nr. 3, semestrul II 2020 Revistă editată de Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania și Editura Ego Liberum

CUVÂNT ROMÂNESC Revistă de literatură Anul II, nr. 3

Noiembrie 2020

CUVÂNT ROMÂNESC Revistă de literatură Fondată la Madrid, în anul 2019

Fondator: Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania Editori: Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania Editura Ego Liberum Director revistă: Ovidiu Constantin Cornilă Redactori: Eugeniu Nistor Costinel Lungu Cezar C. Viziniuck Secretar de redacție: Mariana Vlad Tehnoredactor: Costinel Lungu Corector: Ana Maria Cornilă Corespondență: cuvantulromanesc.lb@yahoo.com Sursă foto coperta 1: www.pinterest.com Anca Bulgaru - Toamna în fereastră ISSN - 2659 – 9929

În acest număr au publicat: Adina Velcea Adrian Dinu Rachieru Adrian Grauenfels Angela-Melania Cristea Cezar C. Viziniuck Christian W. Schenk Costinel Lungu Daniel Luca Diana Ciugureanu Etgard Bitel Eugenia Popeanga Chelaru Lavinia Elena Niculicea Lucian Victor Bota Maria Dirul Mihaela Alina Niga Ovidiu Constantin Cornilă Silvia Bodea Sălăjan Serea Tănase Tudorița Dănilă Ardag Veronica Balaj

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

EDITORIAL

Logos și Kratos în poezia lui Nichita Stănescu

Ovidiu Constantin Cornilă, director al revistei de literatură Cuvânt românesc

Alături de Lucian Blaga și Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, sau îngerul blond, cum mai este supranumit, se identifică deplin în calitate

de al treilea element al tridentului de aur al literaturii române. Înfăptuitor de limbaj poetic original, el deschide o nouă viziune a poeziei, creând și transmițând prin vasta sa operă o forță impactantă a logosului.

Limbajul poetic stănescian, pe lângă faptul de a fi inedit, poate fi considerat unul aflat într-o permanentă aventură. Poetul refuză să își vadă propria creație în calitate de grafie, de semn fizic sau literă. Acesta nu e decât o încercare de evadare a sinelui, o golire a trupului neîncăpător, o pierdere uriaşă, care echivalează cu tendinţa de a exista în afara tuturor limitărilor. În timp ce Tudor Arghezi manifestă o voință artizanală, demiurgică, în felul ei, de a conferi cuvintelor o reprezentare materială, la Nichita Stănescu se poate intui și chiar simți acel tip de frustrare în incapacitatea de a nu putea concepe logosul ca o unitate de sens, ca simbol al realității. În calitate de realitate a comunicării orale și transpus în viziunea temporală blagiană, cuvântul stănescian înoată numai în timpul cascadă, adică în trecut, nefiind o entitate reprezentată de timpul prezent sau fluviu, poetul experimentând astfel la rece direcțiile profund temporale și direcționate deliberat ale sensului. Intenționalitatea creativă a poetului s-a axat pe procesarea dinamică a logosului, oferindu-i o forță coercitivă, un kratos al mișcării. Spre exemplu, Stănescu a utilizat infinitive lungi, precum „mirare”, „fluturare”, „chemare”, derivate din substantive. Pentru poet, ele sunt concepte în curs de închegare, sensul lor rezidând din transformarea semantică emitentă. Limbajul poetic stănescian se constituie, așadar, printr-o mutație a limitelor semantice a cuvântului nepoetic în actul vorbirii curente. Aceasta este una dintre cheile originalității lui Nichita Stănescu, faptul că orice cuvânt nu înseamnă altceva decât acțiune-îndeplinire.

Altă particularitate demnă de a fi luată în seamă este tendința random a poetului de a iniția orice poem. O face întâmplător, cu orice idee care îi trece prin minte, neținând cont de o anumită ordine firească de tip cap, corp, coadă. Ideile sunt îmbrăcate în nuclee semantice care pot fi izolate sau rupte și tocmai din acest motiv poemul său poate fi interpretat ca fiind neunitar, incomplet, neînțeles. Ceea ce se întâmplă, de fapt, este că poetul concepe alt sens, independent de cel noțional, diverse simboluri cu iz clasic fiind introduse în corpul creației ca motive frastice convertite în elemente ale fabulosului sau absconsului. Urmând linia acestui aspect, poezia lui Nichita Stănescu are o latură intuibilă superioară, care atrage cititorul în încercarea de a dezvălui noi sensuri. De aceea poate fi deosebit de anevoios să căutăm idei clare în poemul stănescian, deoarece autorul a eliminat deliberat intuibilul în favoarea încifrării, a vagului, a unui tip nou de vers îndrăzneț, care a rupt modelul poetic tradițional.

Discursul liric poate mima demonstraţia, de pildă, ca în poezia Pentru că înot şi zbor în sus, unde ne este sugerată imaginea splendidă a topirii în Cosmos: „Pentru că înot şi zbor în sus/Abia mă mai ajung din urmă/Amintirile/Ca nişte bule de aer, unde mişcătoare”.

3

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

EDITORIAL

Nichita Stănescu poate la fel de bine interpreta și rolul de regizor suprarealist al unui dicteu automat. Exemplul poate fi adus cu dulcele stil clasic: „Nu pot să înaintez niciunde;/De la eu la eu, distanţa/ E acoperită de moarte. [...]/Ah, deci singur! Ah, deci înăuntru/Înspre mine, dinspre mine/Cerul cel mai depărtat e/Coasta de întunecime”. În același timp, poetul reface realitatea în logos, acesta pendulând între aventură și dramă în incinta versului: „Orice cuvânt e un sfârșit/Orice cuvânt din orice limbă/Este un strigăt de moarte/Al unei specii din nesfârșitele specii/Care-au murit fără să se nască”.

La Nichita Stănescu, necuvintele, aceste prototipuri negative în viziunea platoniană, reprezintă cuvintele care nu au valoare prin sau numai prin funcțiile lor lingvistice obișnuite, ci și prin existența virtuală a unor corespondențe care pot conduce la o cheie semnificativă a textului poetic. În acest sens, vorbim de asocierea cuvintelor pe baza unor analogii sonore: un cuvânt-temă este anticipat, repetat sau prelungit în structura sonoră a altui cuvânt: „Să se lase ninsoare, soare, ori Vine norul şi ne plouă/Noroire, negre ouă”. În joaca lui de-a cuvântul, poetul stabilește legături ilogice, neobișnuite între termenii poeziei. Totul e privit pe dos; totul pare un joc nevinovat, care ne propune însă un limbaj poetic cu desăvârşire nou, precum în: „eram erând; alergam alergând”, sau acest fragment, în care se observă o forţare a logicii: „Şi-am zis verde de albastru/Mă doare un cal măiastru/Şi-am zis pară de un măr/Minciună de adevăr/Şi-am zis pasăre de peşte/Descleştarea de ce creşte?”

Deosebit de interesant este faptul că, prin crearea de structuri noi, prin desprinderea dintr-un cuvânt a anumitor structuri sonore, se realizează valențe expresive, nu atât prin natura sunetelor repetate, cât, mai ales, prin simetriile realizate sau prin contaminările dintre cuvintele-temă (prin analogie sau contrast): „În spatele meu, zeul cu un singur ochi/Rânjind, mă trage de mânecă,/De braţ, de umăr, de umbră,/De la revedere, de la, de re/De ve şi de şi re”.

Poetul ignoră contextele gramaticale specifice ale diferitelor părţi de vorbire, ceea ce constituie un fenomen sintactic original: „Mai urât decât sunt/Pot fi văzut,/Mai frumos, nu!.../Mai scabie, da./Mai scut”.

Pe de altă parte, adjectivele, numeralele, substantivele apar în contexte specifice unor forme verbale personale, după conjuncţia „să” şi după pronumele reflexiv „se”: „N-ai să vii şi n-ai să morţi,/N-ai să şapte între sorţi,/N-ai să iarnă primăvară,/N-ai să doamnă domnişoară”.

Poezia lui Nichita Stănescu angajează actul comunicării dincolo de logos kratos, în zona conexiunilor virtuale ale textului, în zona sugestiei imaculate. În dinamica lui semantică, discursul poetic operează schimbări de semnificaţii şi, în acest sens, metafora stănesciană devine liberă, gratuită. Aceasta acceptă și neagă o interpretare a limbii ca expresie. Poetul dejoacă metafora prin metonimie; o reanalizează.

Metafora are avantajul de a denumi chiar câmpul semantic în care s-a efectuat metonimia. De exemplu, un vers cum ar fi „Un tânăr metal transparent despărţea cuvântul de idee, raza de stea” dezvăluie o analiză profundă a altui vers: „Plutea o floare de tei înlăuntrul unei gândiri abstracte”. În cazul acesta, „tânărul metal transparent” nu e decât diamantul, ce stabileşte diferenţa dintre metafora din primul vers, specific stănesciană, şi metafora de esenţă eminesciană, cu inefabilul parfum al florii de tei. Metafora nichitiană este vehicul pentru un conţinut, pentru o idee. Pentru Stănescu, metafora nu este numai figură de cuvânt, ci eschivă flexibilă. Este un permanent enunţ imperfect, anacolutic, eliptic. Acesta presupune o frângere a sintaxei: „Ha, ha, voi credeţi că eu, eu însumi/Aş fi trist vreodată/Chiar dacă poate doar din faptul c-aş avea făptură?” (se poate folosi aici ca reper versul eminescian cu sintaxă ruptă Nu credeam să-nvăţ a trăi vreodată).

Mulţimea determinantelor sintactice subliniate ocolesc ce-ul propriu-zis al mesajului comunicării, îl deschid şi îl amână, refuză să-l introducă, făcându-l palpabil înainte de a fi exprimat propriu-zis.

Iată doar câteva motive și exemple prin intermediul cărora Nichita Stănescu demonstrează a fi cel mai neaşteptat poet al generaţiei sale. Frumusețea și unicitatea limbajului său poetic, descoperirea unor noi teritorii lirice, rolul de narator pe care şi l-a asumat, căutarea unui destin diferit al poeziei, curajul experimentului şi al aventurii, exuberanţa jocului verbal, apetenţa înnoirii şi riscul eşecului sunt caracteristicile care îl proiectează pe Nichita Stănescu într-un Olimp al poeților de unde logos kratos, adică puterea cuvântului său, a scris o nouă carte de istorie a literaturii universale dintotdeauna.

4

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

STUDIU

Eugeniu Nistor (Târgu-Mureș) - scriitor, filosof, cercetător științific grad 1, colaborator permanent.

Constantin Rădulescu-Motru și Eminescu

EUGENIU NISTOR

Constantin Rădulescu-Motru

Nu se ştie, cel puţin până acum, despre vreo întâlnire faţă în faţă între filosoful Constantin Rădulescu-Motru şi poetul Mihai Eminescu. Născut la 2 februarie 1868, în aşezarea Butoieşti, din judeţul Mehedinţi, acesta ajunge la Bucureşti la 17 ani (adică în anul 1885), când se înscrie la Universitatea din Cetatea lui Bucur, urmând în paralel cursurile complete a două specializări: drept şi filosofie. Era vremea când poetul intra sub cerul umbrit al vieţii sale şi venea doar ocazional în Bucureşti, fiind spitalizat în mai multe rânduri şi în mai multe sanatorii, iar între perioadele dintre tratamente se refugia la Botoşani sau activa ca subdirector al Bibliotecii Centrale din Iaşi (având ordinul de mutare pe post încă din 9 octombrie 1884, cu o leafă lunară de 200 lei). Abia în primăvara lui 1886 călătoreşte poetul la Bucureşti, însă pentru foarte scurt timp, apoi este internat din nou la Spitalul „Sf. Spiridon” din Botoşani, iar în anul următor ia drumul Vienei, fiind „sanatorizat” la sanatoriul din Hall, situat în apropiere de Innsbruck, unde va fi sub tratament în lunile iulie-august. Revenit la Bucureşti în aprilie 1888, la solicitarea Veronicăi Micle, aparent înzdrăvenit, îşi reia activitatea publicistică, prietenii şi admiratorii din lumea literată, oferindu-i conducerea revistei Fântâna Blanduziei, editând primul ei număr pe 4 decembrie, acelaşi an, cu articolul-program caligrafiat chiar de el. Cu puţină vreme mai înainte (mai precis, la 27 noiembrie), la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, Senatul României a votat în unanimitate proiectul de lege privind acordarea unei pensii viagere poetului, în cuantum de 250 de lei pe lună.

Sursa foto: Eugeniu Nistor

Practic doar în această scurtă şi frământată felie de timp (1885-1889) ar fi putut studentul eminent Constantin Rădulescu să-l întâlnească pe Eminescu. Dar nu există dovezi în acest sens. A întâlnit însă cu certitudine altceva, care îl poate lega de Eminescu: ideile fertile, sub aspect cultural-filosofic, ale lui Titu Maiorescu – aceleaşi idei care au ridicat fundamentul culturii româneşti la nivelul modernităţii occidentale către sfârşitul veacului al XIX-lea.

Cert este că pe 2 februarie 1889 poetul se afla internat în Sanatoriul Doctorului Șuțu din Bucureşti, „în total declin sufletesc”, iar la 15 iunie, acelaşi an, „în jurul orei 3 după-amiază întreaga suflare românească este înveşmântată în doliu naţional”.(1) Alte detalii legate de destinul tragic al lui Eminescu găsim în Însemnările zilnice ale lui Maiorescu, din care spicuim câteva rânduri: „Joi, 15 iunie 1889. Pe la 6 a venit Stemill şi Vitzu la mine să-mi spună că astăzi a murit Eminescu la Institutul de alienaţi al D-rului Şuţu (strada Plantelor, Bucureşti), de embolie. Vineri, 16 iunie 89. Am terminat ieri examenele de Logică, 5

mâine le termin din Ist(oria) filosofiei franceze (...) Ieri, sâmbătă, în 17 iunie 1889, pe la 51/2 d(upă) p(rânz) serviciu funebru la biserica „Sf. Gheorghe Nou”... Eminescu, în coşciug deschis, desfigurat de nu se mai cunoştea, numai sprâncenele negre îl aminteau. Erau de faţă în biserică Lascăr Catargiu, Mih(ail) Kogălniceanu, Teo(dor) Rosetti, N. Mandrea, Anicuţa, eu, Stemill (director în ministerul Cultelor) şi o lume de şcolari şi studenţi. Pe coşciug, vreo 6 coroane enorme de la Acad(emia) Română, de la Presa română, de la Constituţional, de la Naţionalul (conservator), de la societ(atea) studenţilor Unirea şi de la amici (şi eu aici). Apoi pe jos prin Bulevard, Calea Victoriei, la cimitirul Bellu. (...) Am terminat tot ieri între 4-5 1/2 cu examenele la Universitate şi cu teza lui C. Rădulescu-Motru”.(2) În acelaşi an Maiorescu scrie studiul Eminescu şi poeziile lui, în care arată influenţa operei acestuia asupra tinerei generaţii, el personificând „cu atâta strălucire ultima fază a poeziei române...”(3)

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

STUDIU Devenit studentul preferat al lui Maiorescu – care era profesor titular al cursurilor de Logică şi Istoria filosofiei contemporane – studentul Constantin Rădulescu se familiarizează cu cele mai noi descoperiri ale gândirii occidentale, relaţiile dintre dascăl şi discipol fiind cu timpul tot mai strânse, chiar „transformându-se în legături de prietenie.”(4) În perspectivele rodnice ale „direcţiei maioresciene” – deschise ca pârtii largi de urmat în epocă sub îndrumarea spiritului rector al mişcării junimiste – se ştia că acesta îşi asumase drept misie educarea unei noi generaţii de intelectuali români („cea de-a doua Junime”) după rigorile raţionalismului modern european. Licenţa în filosofie a tânărului Constantin Rădulescu, cu lucrarea Realitatea empirică şi condiţiunile cunoştinţei, sub tutela Maestrului, şi apoi doctoratul, în cadrul Facultăţii de Filosofie din Leipzig, sub îndrumarea strălucitului dascăl-filosof Wilhelm Wundt, cu teza:

Cu privire la geneza teoriei lui Kant asupra cauzalităţii în natură (în 1893) – arată că acesta şi-a însuşit pe deplin ideile şi căile

de urmat pentru configurarea unui destin în istoria culturii româneşti.

Aprecierea de care se bucura tânărul Constantin Rădulescu din partea gânditorului german rezultă şi din faptul că acesta îi publică teza de doctorat în chiar anul susţinerii ei, în revista Philosophische Studien, iar importanţa acesteia este semnificativă din moment ce însuşi filosoful francez Henri Bergson o citează în volumul său, Introduction à la métaphysique.(5) Întors în ţară, Constantin Rădulescu, care îşi adăugase la nume şi apelativul „Motru” – în semn de preţuire faţă de obârşiile sale – va face înaltă carieră universitară, devenind conferenţiar de Istoria filosofiei antice şi Estetică, în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, apoi este avansat profesor şi coordonator al Catedrei de Psihologie, Logică şi Teoria cunoştinţei (1904); iniţiază prima revistă românească axată pe filosofie – Studii filosofice (1905-1923); devine director al Teatrului Naţional (în 1918); este fondatorul Societăţii Române de Filosofie (în 1910) şi al Revistei de Filosofie (în 1923); membru al Academiei (1923), preşedinte al „Secţiunii literare”, vicepreşedinte al Academiei (în două rânduri, între 1935-1938 şi 19411944) şi preşedinte al acesteia (1938-1941).

C. Rădulescu-Motru a aparţinut unei generaţii luminate de dascăli universitari care au marcat profund învăţământul românesc din prima jumătate a veacului XX, între care se numără şi: Ion Petrovici, P.P. Negulescu, Mircea Florian ş.a.

Cu toate că nu s-a dovedit a fi un literat prea strălucit – cele câteva piese de teatru ale sale nefiind considerate ca reprezentative pentru literatura română (deşi comedia într-un act Domnul Luca, din1910, şi drama în patru acte Păr de lup, din 1911, au fost jucate pe marea scenă a Naţionalului, sub directoratul lui Pompiliu Eliade) – Constantin Rădulescu-Motru a fost educat însă să recunoască şi să preţuiască valoarea unei mari opere şi a unei mari personalităţi, cum a fost cea a lui Eminescu, iar acest lucru este vizibil în două scrieri ale sale, mai precis în articolul Unicitatea operei (din 1914) şi în discursul academic Cuvântare omagială la Academia Română (din 16 iunie 1939), în care regăsim scheletul solid al ideilor lui Titu Maiorescu din studiul scris în 1889 – Eminescu şi poeziile lui.

NOTE ŞI BIBLIOGRAFIE:

1. Vezi vol. Ei l-au cunoscut pe Eminescu, antologie, ediţie, note şi bibliografie de Cristina Crăciun şi Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 53.

2. Ibidem, p. 266.

3. Ibidem, p. 267.

4. N. Bagdasar – Scrieri, ediţie îngrijită, introducere şi note de Gh. Vlăduţescu, colecţia Biblioteca de filosofie a culturii româneşti, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988, p. 66.

5. Vezi masivul tom: Constantin Rădulescu-Motru – Personalismul energetic şi alte scrieri, studiu, antologie şi note de Gh. Al. Cazan, cu textul stabilit de Gh. Pienescu, colecţia Biblioteca de filosofie a culturii româneşti, Editura Eminescu, 1984, pp. VIII-IX.

6

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

CRITICĂ LITERARĂ

Adrian Dinu Rachieru

(Timișoara)

Scriitor, critic literar, sociolog, colaborator permanent.

EMINESCIANA

REÎNTOARCEREA LA EMINESCU Îndemnuri repetate, rostite cu aplomb de cohorta elitiştilor „deromânizaţi”, ne invită să-l abandonăm pe Eminescu. Ieşind din zodia naţionalului, cum ni se tot explică, nici Eminescu, ca poet naţional, nu mai poate supravieţui. El (ne) apare ca „exasperant de învechit” şi nu mai poate interesa. E drept, reproşurile sunt îndreptăţite dacă ne gândim la revărsarea de osanale şi apologia somnoroasă, căzând în banalitate şi blocaj clişeistic, condamnând eminescologia la trândăvie intelectuală și hibernare sinucigaşă.

Eminescu n-are, însă, a se teme de spiritul critic. Iar acesta nu înseamnă zel demolator, aşa cum îşi închipuie defăimătorii de azi, seduşi de moda demitizării, ca înfloritoare mitologie postdecembristă, stimulaţi de un reprobabil şi profitabil „antiromânism românesc”. Inferiorita, generată de o cultură mică, apăsată de complexe, face ravagii în contrast cu războiul orgoliilor, purtat cu zgomot mediatic de atâtea personalităţi gonflate. O discuţie pe această temă presupune, obligatoriu, reîntoarcerea la Eminescu. A redescoperi prospeţimea textelor prin lectură, dincolo de colbuitele clişee didactice, dincolo de avalanşa de sinteze şi analize (urmând doar a fi ingurgitate), procură pricepătorilor, prin iradierile Operei, delicii nevestejite. Evident, nu putem nesocoti flora exegetică, acea „vegetaţie barocă”, „parazitară”, cum zic cârcotaşii.

Dar a ne reîntoarce la text, bucurându-ne de bogăţia spirituală revărsată acolo, înseamnă a evita mortificarea. Între convenţionalitatea elogiilor, revărsate nemilos, şi etichetele infamante, oferite nu mai puţin generos, adulatul Eminescu rămâne o prezenţă disputată, stânjenitoare, pentru unii; şi, trebuie să recunoaştem, fără efecte concrete în Istoria şi destinul nostru.

Ideea Eminescu n-a avut, într-un secol caragialean, care, din păcate, continuă, şi o funcţie modelatoare. Am fost în atâtea rânduri gata să ne despărţim de genialul poet numai pentru a nu supăra pe unii sau pe alţii, dovedind o obedienţă condamnabilă. Inflexibil, Eminescu este atipic şi incomodează. În numele ajustării, Eminescu e repus, periodic, în discuţie. Ceea ce, desigur, e bine-venit. Doar că propunând „detronarea”, atacând centralitatea canonică eminesciană ca maladivă, mortificantă etc., discuţiile cad în încrâncenare, provocând polarizări: fie exagerări pioase, prin „repetiții instituționalizate”, observa V. Nemoianu, fie furii demolatoare, ignorând tocmai esenţialul, aprofundarea analitică.

Disputat cu febrilitate, aşadar, răstălmăcit, recitat, sărbătorit, redus la clişeu, falsificat (conjunctural, de regulă), Eminescu, suportând varii „jocuri de imagine”, a fost, de fapt, o victimă.Taberele în conflict (apărători indignaţi vs. contestatari iritaţi) au exploatat, fără milă, tema Eminescu. Încât, ceea ce ştim azi despre marele poet este ceea ce au făcut alţii din Eminescu: tratat festivist, cu admiraţie protocolară, mortificat prin obligativitate şcolară, mustrat, trecut prin demascări, revizuiri, penalizări etc., supus ironiilor şi corecţiilor sau, dimpotrivă, îngropat sub stratul gros al aberaţiilor pioase.

Fiindcă, negreşit, „caracuda publicistică” se înfruptă cu astfel de enormităţi, exagerând în ambele sensuri. Un Eminescu confiscat, clişeizat, desfigurat, împovărat prin cumul etichetologic (profetism, titanism, ecumenism, teleportare ş.a.) şi, mai ales, necitit, sfârşeşte prin a fi înstrăinat de sine. Acesta e marele pericol al despărţirii de Eminescu. În locul unui Eminescu viu, avertiza Solomon Marcus, riscăm să avem doar o statuie.

Sursă foto: www.myhero.com

7

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

CRITICĂ LITERARĂ

Sursă foto: www.twinkl.escreatepreviewT-CR1229045-mihai-eminescu

Pentru cultura română, problema Eminescu rămâne, se ştie, un război imagologic. Admirat sau contestat, considerat un reper axial, intangibil sau, dimpotrivă, un scriitor alternativ, expirat, Eminescu trebuie citit din perspectivă holistă, îmbrăţişând – deopotrivă – lirica şi jurnalistica sa. Or, tocmai dualismul eminescian întreţine vrajba. Considerată „o eroare”, gazetăria a fost repudiată de unii, exploatată, amputată şi deformată (dogmatizată) de alţii, deşi Eminescu – un spirit inflexibil, netranzacţional – nu a fost un îngust doctrinar de partid. Încât asumarea eminescianismului, captându-i „vocile”, vădind organicismul viziunii (ca tematică identitară) devine un imperativ, urmărind, în timp, şi devenirea sa, prin efectele catalitice şi metamorfoza canonului eminescian, în siajul cărora a crescut literatura română. Verificând „rezistenţa” celulei româneşti, angajând, ca perpetuă provocare, destinul culturii noastre. Iar lumea românească, cu ipocriziile ei, în agitaţie haotică, măcinându-şi energiile în eterna ciondăneală politică, cunoaşte, în Evul Media, şi o deculturalizare freatică, „birjărind” limba. O Românie schizoidă, gâlcevitoare, întârzie asimilarea lui Eminescu. Despre El, spunea Tudor Arghezi, ar trebui să vorbim „mai des şi cât mai des”, cu dorinţa de a-l avea mereu în preajmă. Or, sub flamura revizuirilor, demistificatorii, „sătui de Eminescu”, foiesc, întreținând – au pretenția – o „operă sanitară”, denunțând obsesia specificului național, autohtonismul exacerbat, chiar formula „suspectă”, „ilegitimă” de poet național într-o vreme a destructurărilor. Cel care, pentru Noica, era „o lume”, devine – pentru alții – un mit împovărător, un terorist „urât de elevi”, băgat „pe gât”, chiar o sursă a răului românesc prin protolegionarism, în ochii lui I. Negoițescu. Interesat de anatomia răului politic, până și Adrian-Paul Iliescu, pornind de la ipoteza (corectă!) că „în Eminescu există mai mulți Eminescu, toți adevărați”, îmbrățișează teza disjuncției, vorbind despre „lărgimea spirituală” a poetului în simbioză, însă, cu „îngustimea morală” a publicistului visceral, atins de „orbire maniacală”!

Totuși, de o permanentă actualitate, actualizat abuziv (deseori), castrat, decontextualizat, folosit ca stindard sau pretext propagandistic, Eminescu, prin propensiunea enciclopedică, rămâne, spunea Pompiliu Constantinescu, „un teren de întâlnire”, fiind parte constitutivă a identităţii noastre. Dacă, prin 1990, Dan C. Mihăilescu cerea „să se tacă mult” despre poetul-gazetar, recomandând „o cură de decenţă”, observăm că nu tăcerea ar fi soluţia. De fapt, nici nu s-a tăcut; iar decenţa incriminează, în egală măsură, atât jenantele exhibiţii eminescofobe, cât şi abundenţa encomiastică. Până la urmă, şi „ghiduşiile iconoclaste” (cf. Dan C. Mihăilescu) din buclucaşul număr al Dilemei (nr. 265 / 27 februarie-5 martie 1998) au revitalizat interesul, iscând dezbateri aprinse şi dovedind că Eminescu rămâne un scriitor viu, invitându-ne în „cercul fermecat al eminescologiei” (cf. Pompiliu Constantinescu). Chiar dacă, fatalmente, strădaniile unor generaţii succesive, bănuia criticul, produc „o alternanţă de dominante”. Arsenalul combatanţilor din „Galaxia Grama”, invocând, repetitiv, o originalitate discutabilă şi o biată valabilitate locală (şi ea contestată), întreţine o benefică polemică. Îngrijorat de simptomele înstrăinării, Alex Ştefănescu se întreba ce s-ar putea face pentru „relansarea” operei lui Eminescu, înţelegând că soluţia ar fi să recucerim o altă stare de spirit*). „Ca în vremurile noastre bune”, zice criticul, invadat de nostalgie. Ne putem întreba, fără a fi neapărat maliţioşi, când or fi fost ele...

Oricum, faţă de Eminescu, ne prevenea Noica, convieţuind cu el, trebuie „să ne aşezăm în răspundere”. N. Iorga, în 1930, scria mustrător: „îl pomenesc mulţi, îl studiază câţiva şi nu-l urmează nimeni”. Încât, acelaşi Noica, acceptând punerea lui în cumpănă, cerea – imperativ – să fie făcută „cu tot atâta cuprindere şi belşug de idei”. Cine ar fi cutezătorul? Chiar ivindu-se, nimeni, dincolo de opţiuni, rivalităţi, orgolii inflamate etc., nu poate semna excomunicarea. În cazul lui Eminescu vorbim despre o despărţire imposibilă. Deşi un „ritual al iconoclastiei” bântuie, vizând nume mari ale culturii. Eminescu, însă, rezistă. Din fericire, fixat în epicentrul fondului sentimental al neamului, ca „divinitate intangibilă” (cum glăsuiesc unii, îngrijoraţi şi alergizaţi de îndărătnicia mitului), Eminescu, prin operă şi viaţă, stârneşte polemici înverşunate într-o lume turmentată, centrifugă, bântuită, în plin vacarm, de febra contestatară. Fireşte, nu (îi) dorim o posteritate somnoroasă, inerţială şi, de altminteri, nici un nume nu trebuie scutit de tratamentul critic. Dar de aici şi până a propune „desfiinţarea” unor personalităţi literare e cale lungă. Ceea ce nu pare să-i descurajeze pe furibunzii şi inclemenţii pigmei literari. Să fie Eminescu un expirat, printre „cadavrele care nu se dau la o parte singure”?

*) Încercând a trezi, în regim de captatio, curiozitatea neiniţiaţilor, refuzând orice fandoseli speculative şi exegeze hipersofisticate, proiectul lui Alex Ştefănescu, Eminescu, poem cu poem, propunea o lectură (recitire) relaxată, „la firul ierbii”, provocând fie entuziasm (Tudorel Urian), fie reacţii tăioase, anunţând ratarea ca eminescolog a criticului (Şerban Axinte).

8

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

CRITICĂ LITERARĂ

Uitând, vinovaţi, de datoria de a urca înspre Eminescu, spre acel ins netranzacţional, blamând – în epocă – „negustoria de principii”, într-o lume, azi, în picaj moral, pragmatizată, achizitivă, confecţionând efemere vedete în eprubetele media, iubind etichetologia şi preţuind, în democraţia noastră uşuratică şi zgomotoasă, defăimarea unor simboluri. „Consumat” istoriceşte (după unele voci), mumificat, supus tirului de acuze (paseism, reacţionarism, xenofobie, antisemitism ş.c.l.), idolatrizat şi clişeizat, Eminescu se încăpăţânează să rămână o permanenţă. Problema Eminescu animă şi agită spiritele.

Sursă foto: www.pixabay.comesvectorsmihai-eminescu

Încât, posteritatea eminesciană e vie, expansivă şi controversele iscate îi asigură o longevitate străină de supravieţuirea muzeală, cu iz funerar. Sunt, aşadar, semne că „odihna” eminescologiei, întreţinută o vreme de dulcea hibernare post-călinesciană a fost curmată. Ca reper absolut, Eminescu are dreptul la o posteritate vie, ceea ce s-ar putea traduce prin râvnita schimbare de imagine. Împovărat de îngheţata clişeistică didactică, întreţinând un halo admirativ, împins frecvent într-un festivism găunos ori, dimpotrivă, supus voinţei agresive de contestare, Poetul naţional, rămas „măsura noastră” (zicea Noica), se oferă generos exegezei.

Cu poziţie dominantă în imaginarul colectiv românesc, Eminescu a fost fixat, prin prestigiul călinescian, sub această glorioasă sintagmă.

O consacrare simbolică, longevivă, suspectată de imobilism, care îi îngrijorează pe unii comentatori alergici, doritori a reconfigura canonul, pulverizând îndărătnicele „tabuuri naţionale”. Precedată de folosirea formulei de „autor naţional”, de circulaţie pe la mijlocul veacului al XIX-lea, buclucaşa sintagmă suportă – demonstra Dan Mănucă – diferite accepţiuni (etnică, culturală, psihologică, etnofilosofică, istorică, artistică), impuse de afirmarea sentimentului naţional în epocă, exaltând, în literaturile mici, argumentul etnic, îndeosebi.

Chiar dacă respectiva construcţie lexicală pare a-l scufunda pe marele poet în atemporalitate, chiar dacă apelul la Eminescu (anexat ideologic în varii direcţii) are un indiscutabil rol legitimant, sintagma a suportat „succesive redesenări” (cf. Ioan Stanomir). Cei preocupaţi de „istoria şi anatomia unui mit cultural” deplâng, se pare, rezistenţa etichetei fondatoare, firească, de altminteri, pentru o cultură începătoare, în căutare de sine, bântuită de spaime identitare şi acuzând febril nevoia de repere. Tinereţea culturii noastre avea nevoie de această identificare, consacrând simbolic un construct cultural pe tipar mitic. Şi supus, inevitabil, uzurii simbolice, cu deosebire prin grila didactică, rulând un buchet de bătătorite teme critice. În biografia ultimilor ani eminescieni, ne încredinţa testamentar Petru Creţia, vom găsi mereu „ceva adânc de aflat”. Antimitologul Lucian Boia, devenit – prin şarja de la Humanitas – un istoric „popular”, crede, dimpotrivă, că mitul eminescian „e pe cale de a se disloca”, poetul revenind la condiţia lui originară. Mai mult, într-o carte de ecou (Mihai Eminescu, românul absolut, 2015), analizând „facerea şi desfacerea unui mit” şi recunoscând că practică, de fapt, o mitologie răsturnată, Lucian Boia, contestând, şi el, „fabrica de mituri conspiraţioniste”, afirmă senin că „subiectul”, ambalat în formula lui Petre Ţuţea, a încetat să intereseze! Totuşi, dacă „transfigurarea” (emergenţa mitului în imaginarul românilor) se bucură de inventarierea scrupuloasă a ingredientelor, „destructurarea” e doar anunţată. Aşadar, „desfacerea” mitului se amână! Dl. Boia, contrazicând spusele lui M. Eliade, pentru care, prin Eminescu, era salvată identitatea neamului, ne rămâne dator cu o demonstraţie imposibilă! Chiar și Cioran, negaționistul radical, era de părere că fără Eminescu am fi un neam „aproape de disprețuit”.

Imprevizibil, cum mărturiseşte, refuzând înregimentarea, cu „vocaţie de om liber” (v. dialogul cu Eugen Stancu, în Istoriile mele, Ed. Humanitas, 2012), Lucian Boia vrea o Istorie inteligentă; asta ar însemna un „joc intelectual”, în care istoricul îşi pune, neostenit, întrebări, căutând răspunsuri noi, ferindu-se, de regulă, de verdictele tari. Or, Lucian Boia, dovedind hărnicie şi stil gazetăresc (împins spre tabloidizare), contrariază. Cultivă dezinvolt colajul de idei şi pozează în demolator, preocupat de teme fierbinţi. Pledează pentru o Românie altfel, ca unicitate în negativism, marşând pe „condiţia de frontieră” (între impulsuri contrarii, între izolare şi receptare); în ochii lui Alex Ştefănescu apare ca „un profesionist al denigrării românilor”. Evident, subiectul Eminescu nu putea să-i scape. „Chinuit” de aflarea unui titlu potrivit, se opreşte la formula lui Ţuţea, revizitând „fazele transfigurării mitice”; altfel spus, cercetează emergenţa mitului eminescian în imaginarul românilor, într-o carte care, suntem preveniţi, discută doar tangenţial despre Eminescu!

Seria de autor de la Humanitas l-a făcut, peste noapte, popular. „Starizat”, cu reputaţia unui istoric mereu în răspăr cu „ideile de-a gata”, atent la stil, „conservatorul” (totuşi!) Boia merge pe propriu-i drum, ispitit de demitizarea discursului istoriografic (demythologizing turn), urmând sfatul lui Voltaire: istoria nu trebuie să plictisească! Desigur, nici să calomnieze... Aici, în jocul cu trecutul, pendulând între adevăr şi ficţiune, avem acces doar la reprezentări şi imagini, parţiale şi superficiale.

9

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

CRITICĂ LITERARĂ

Istoria, recunoaşte L. Boia, rămâne un domeniu aproximativ; iluzia scientistă s-a spulberat, acea Istorie precisă, cum o voia Ranke, s-a dovedit o utopie; încât, fiind „mai puţin ştiinţifică”, nici nu dă soluţii.

Firesc, şi demersurile lui Boia, impuse ca adevăruri personale, de o deconcertantă diversitate, chiar sub armură demitizantă, purtate „cu o insistență uluitoare”, observa Eugen Simion, rămân în zariştea aproximaţiilor.

Eminescu, prins în capcana adulaţiei (ca mit intangibil) ori contestat ciclic, prin revizuiri rituale, supus „mutaţiei valorilor”, este folosit în fel şi chip. Aici, L. Boia are dreptate: „tot ce se petrece astăzi e problema noastră, nu a lui” (p. 199). Instrumentalizarea postumă oscilează, observăm, între absolutizarea autoritară şi relativizarea inteligentă (când nu e anihilantă). În epocă, Eminescu – scrie, minimalizator, Boia – era „doar ceva mai mult decât un necunoscut” (p.

195); memorialistica, un „gen delicat”, îi trezeşte, îndreptăţit, serioase rezerve, urmând a fi consumată „cu moderaţie” (p. 209). E vizat, se înţelege, şi dublul academician (Mihai Cimpoi), ignorându-i-se truda de-o viaţă pe tărâmul eminescologiei, acceptat, totuşi, ca „principal specialist în Eminescu de pe malul stâng al Prutului” (p.

190). În fine, preocupat de teza anihilării lui Eminescu, Lucian Boia notează că „marea ofensivă anti-Eminescu” (p. 174) a pornit în 1998, odată cu Dosarul Dilemei.

Sursă foto: www.sinternetpoem.commihai-eminescuimages

Şi se întreabă îngrijorat: „De ce atât de târziu”? O explicaţie, bună în toate împrejurările, ar fi „deceniile de comunism” (p. 174), dar Boia îşi pune nădejdea în oboseala zelatorilor. Consfinţind „prizonieratul” lui Eminescu, cu atâţia paznici dogmatici, construcţia mitologică „e pe cale de a se disloca”, aflăm (p. 215). Nici cu traducerile nu stăm grozav. „Refuzat la export” (cf. Ioana Bot), cu un impact firav, Eminescu se înfăţişează „destul de oarecare” şi rămâne „un nume necunoscut” (p.

212). Concluziv, faimosul istoric ne consolează: „nu e nimic de făcut” (p. 213).

Iată că cel care, după vorbele lui Cioran, ne-a dat un rost, poate fi, într-o ţară nevertebrată, tăgăduit cu uşurătate. Suferind pentru „ruşinea de-a nu şti tot”, cum zicea Noica, Eminescu nu e doar un mare poet. El este şi rămâne simbolul identitar al unui neam, greu încercat de istorie, ispitit, prin voci cârtitoare, de voluptatea maculării şi nesaţiul autodenigrării. Să observăm, în treacăt, că până şi Eugen Negrici (v.

Iluziile literaturii române, 2008) era mai blând, acceptând că dacă în receptarea operei ne aflăm la un punct de răscruce, mitul lui Eminescu „n-ar merita a fi rănit”. El şi-a conservat „puterea misterioasă de reverberaţie”, satisfăcând – în timp – complexele identitare. În fond, hulita „efervescenţă mitogenetică” nu este doar a noastră. Dar într-o „țară bogată în caractere slabe”, depreciind rigorismul moral, constatase C. Rădulescu-Motru, Ideea Eminescu (etică, în primul rând) deranjează și va isca mereu războaie culturale. Dincolo de imagistica tăioasă a intelectualilor revizioniști, împinsă în radicalitate, Eminescu rămâne figura centrală a unei culturi care se luptă cu complexul insignifianței, biruindu-și scepticismul fundamental.

ADRIAN DINU RACHIERU

10

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

ESEU

Eugenia Popeanga Chelaru

- profesor universitar doctor

docent la Universitatea Complutense din Madrid.

Cărți publicate: La ciudad hostil: imágenes en la literatura (Orașul ostil: imagini în literatură), Un viaje literario por las islas (O călătorie literară prin insule), Viaje de ida y vuelta (Călătorie dus-întors), Curso de lengua romana para principiantes (Curs de limbă română pentru începători), Metáforas y espacios del erotismo (Metafore și spații ale erotismului)

O privire literară asupra orașului București: Paul Morand

Orașul București începe să fie temă literară, obiect de descriere jurnalistică și fotografică odată stabilită configurarea sa arhitectonică și socială ca oraș modern. În urmă rămân imaginile pitorești de orașsat transmise în special de călătorii străini în trecere prin Valahia, care poposesc și se cazează în capitală.

Spațiul urban al deja consolidatei capitale a națiunii, după Primul Război Mondial, devine metropola „României Mari”, și astfel începe efortul său pentru a se moderniza, renegându-și periferia, construind rapid blocuri și turnuri și deschizând noi bulevarde. Calea Victoriei, axa tradițională a orașului, se umple de automobile după ultima modă, de reclame luminoase, de magazine cu vitrine atrăgătoare în stilul celor de la Londra și Paris. Populația trăiește intensa viață urbană a Europei anilor ”30, ce încearcă să uite un război teribil și se află în fața iminenței altuia.

Pentru a înțelege cum se trăia în acest oraș plin de mișcare, s-a ales al patrulea deceniu al secolului XX, perioadă complexă a istoriei țării și capitalei sale, caracterizată printr-o goană spre progres, marcată de mari limitări și pronunțate contraste. Vocile scriitorilor care vorbesc despre acesta sunt divergente. Una dintre ele este a diplomatului francez, fin intelectual și aristocrat Paul Morand (1888-1976), care cunoaște direct Bucureștiul datorită călătoriilor și șederilor în oraș.

Vocea sa este, prin urmare, cea a experienței personale a „călătorului prin oraș”, fotograf al vieții sociale, culturale și pitorești a unui spațiu ce răspunde la supranumele „Micul Paris”, deși aici se vorbește franceza doar în saloane.

Suburbiile le permit locuitorilor din „centru”, pentru că au propriile norme de conviețuire, să împărtășească „pitorescul, sălbaticul, primitivul” în ceea ce privește codurile sociale (codul amoros, alimentar etc.), doar din când în când, în momentele de sărbătoare, marcate și în locuri concrete și stabilite (cârciumi, localuri, case de toleranță, pensiuni), locuri care, adesea, încurajează amestecul de obiceiuri, ori imitarea ca de carnaval a unor obiceiuri și practici ale anumitor oameni. Cum se întâmplă în toate orașele, Bucureștiul face diferența între anumite zone de la periferie și altele.

Bucureștiul dobândește, între anii 1920-1940, un aer cosmopolit, unde urmele „orientalismului” sau „balcanismului” său, încă existente, se văd împinse spre cartierele de la periferie, ce păstrează încă o viață semiurbană, impregnată de tradiții rurale sau de suburbie. Periferia Bucureștiului apare în literatura epocii cu o accentuată culoare localistă, generând niște tipuri literare care se caracterizează prin truculență, prin visceralitate etc.; caracteristici proprii ale elaborării foiletoanelor urbane de tipul Misterele Parisului. Suburbia bucureșteană, mahalaua, își îndeplinește funcția de a transmite un specific vulgar pe care străinul îl confundă adesea cu esența întregului oraș.

București - Micul Paris Sursă foto: www.shtiu.rode-ce-bucurestiul

11

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

ESEU Porțile de intrare în oraș imprimă caracter suburbiilor: în timp ce Calea Moșilor și șoseaua deschisă spre Colentina păstrează caracteristici de natură magică, sacră și tradițională, ieșirea spre Mogoșoaia se consideră drum regal, iar cea din Băneasa marchează extinderea orașului, modernizarea sa, cât și accesul la aeroport. De aceea, deci, căile multor personaje dobândesc o semnificație specială în funcție de „poarta” pe care o aleg ca să iasă ori ca să intre în oraș, deoarece este foarte diferit să te îndrepți către câmpiile Bărăganului, unde se simte adierea extrem de puternică a Dunării, față de mersul către Carpați, către eleganta și aristocratica Sinaia, ori spre sportiva stațiune Predeal, sau în direcția pădurilor și lacurilor care înconjoară orașul asemenea unui inel fermecat și periculos.

Legătura imaginii literare a Bucureștiului, reprezentată și în romanele lui Rezzori și în cele ale lui Manning, cu descrierea sa de către călătorii la care ne-am referit anterior, ne-o oferă chiar cartea lui Paul Morand. Autorul își publică opera în 1935, după alte două cărți de același tip, una dedicată orașului New York, iar cealaltă, Londrei. Totuși, în ciuda vieții sale de diplomat și vocației de călător și scriitor, legăturile autorului francez cu România și românii sunt destul de speciale. În primul rând, se căsătorește în 1927 cu prințesa româncă Elena Şuţu; este prieten și coleg în Londra cu Emmanuel Bibescu, văr al Marthei Bibescu, prin intermediul căruia o cunoaște pe aceasta din urmă, cât și pe Anne de Noailles și pe Elena Văcărescu, toate acestea figuri marcante ale aristocrației românofranceze și, în același timp, recunoscute scriitoare. În 1943, un moment dificil atât pentru Franța, cât și pentru România, este numit ministru delegat în București, de către Guvernul de la Vichy. Aici rămâne până în ”44. Este vorba de un scriitor cunoscut în România, a cărui operă literară este tradusă și comentată în revistele Gândirea și Adevărul literar şi artistic.

Înainte de publicarea în volum a scriitorilor săi dedicați Bucureștiului, P. Morand își schițează într-o conferință radiofonică impresiile de călătorie prin România. De asemenea, aceștia sunt anii dezvoltării unor noi forme de a călători (cu avionul, pe marile linii feroviare) și ai dezvoltării formelor de comunicare, datorită unor noi mijloace, precum radioul și telefonul, care îi oferă călătorului un contact rapid, concret și aproape direct cu cititorul. Într-o conferință oferită pe 21 aprilie 1964, la Ateneul din Madrid, intitulată Călătoria: ieri și azi, Paul Morand consideră că războiul, „Marele Război”, a avut legătură cu schimbarea de atitudine a europeanului în ceea ce privește călătoriile. „Cea din 1914 a fost opera călătorilor în scopul de a face comerț. Chiar până în 1918, în ciuda tranșeelor imobilizatoare, a fost o epopee de călătorii”. (Călătoria: ieri și azi, Ateneo, Madrid, 1966. Colecția Ateneo, pag. 2, publicată de Editora Nacional). „Se pare că ultimele războaie au pus în mișcare Umanitatea, exacerbând până la frenezie nevoia de a călători, și au extins-o până la marginea pământului”. (pag. 3).

Revenind la textul dedicat Bucureștiului, găsim aici două părți: o introducere ce trece în revistă principalele evenimente din istoria Valahiei și Moldovei, relatate pe un ton glumeț, dovedind o erudiție deloc pretențioasă, închegată de anecdote ce transformă tragica viață a principatelor într-o serie de tablouri cu remarcabile portrete de prinți, prințese și oameni politici. Planul istoric general este combinat cu diferite episoade referitoare la oraș. Forma conceperii acestei opere referitoare la București se deosebește de cea a cărților dedicate Londrei, New-Yorkului sau Veneției, chiar în această introducere cu abordare istorico-geografică și dimensiune informativă. Publicul francez destinatar are nevoie să i se localizeze orașul menționat, să știe cum sunt locuitorii săi, ce limbă vorbesc.Paul Morand, ambasador al Franței în România, este în același timp „mesager cultural” al națiunii în fața compatrioților săi. Lăsând la o parte importanța și succesul literarinformativ al acestei părți, ne vom centra pe scrisul critic pe care autorul îl aplică orașului. Paul Morand întruchipează perfect, prin condiția sa de aristocrat, diplomat, călător și om cu o extinsă cultură, figura scriitorului cosmopolit, destul de controversat și ignorat un timp, din cauza atitudinii și politicii sale în al Doilea Război Mondial. Este recuperat în prezent, mai ales pentru viziunea sa asupra urbanului, pentru mărturia lui cu privire la viața socială, literară și artistică, cât și pentru culoarea locală pe care o aduce asupra unora dintre orașele cele mai emblematice ale lumii. În ceea ce privește imaginea pe care o conferă Bucureștiului, se poate spune că este vorba de un text fragmentar, aproape de nota jurnalistică, cu o anume particularitate autobiografică. Introducerea, aproape didactică, combină, în prima parte, un compendiu de date, un rezumat geografic-istoric și politic. Este evident că Morand a citit memorii ale mai multor călători care au vizitat Bucureștiul, sprijinindu-se în același timp pe vasta operă a lui Nicolae Iorga referitoare la istoria capitalei României, fiindcă vorbește de imaginea orașului pe care au avut-o Pierre Lescalopier, Bongars etc....

Spre deosebire de N. Iorga, care prezintă orașul din punctul de vedere istoric, Morand își permite un stil lejer, presărat cu anecdote, un tip de parcurs temporal centrat pe cotidian, unde multe evenimente sângeroase din trecutul României se narează, într-o anumită măsură, ca un foileton complicat. Lăsând în urmă periplul istoric, autorul, în ultimele sale capitole ale acestei prime părți, dedică niște fragmente reședințelor regale și celor care locuiesc în ele: Palatul Cotroceni, Palatul Regal, Regina Maria, pe care o cunoaște personal și pe care o vizitează atât în București, cât și la palatul său de vară din Balcic, la țărmul Mării Negre.

12

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

ESEU Scriitorul francez descrie edificii și monumente pe care le-a văzut, pe care le știe atât la exterior, cât și pe dinăuntru. Vizita sa la Palatul Cotroceni ne introduce în spațiile sale interioare; comentariile lui admirative, în general, au uneori o tentă de malițiozitate(1):

Ca aristocrat și diplomat francez, căsătorit cu o prințesă româncă, nu e nimeni mai natural decât autorul nostru care cultivă o prietenie cu monarhii și se bucură de regala lor companie. Amintirile sale răspund acestei situații privilegiate, de aceea ni se par subiective, nostime și banale. În schimb, a doua parte a cărții, intitulată Album pittoresque, ne interesează mai mult, dat fiind că evocă, încă cu același stil puțin frivol, urbea bucureșteană a anilor ”30. Este epoca de glorie și înflorire culturală a acestui oraș, perioadă de dezvoltare, de puternic impuls al artelor și al literaturii, timp al aeroplanului, al mașinilor tot mai rapide, al trenurilor de lux, al jazzului. Totuși, titlul, Album pitoresc, ne amintește de cărțile de călătorii din secolul XIX, făurite din tablouri costumbriste în care se evidenția „culoarea locală” în același timp cu cea „exotică”. „Albumul” autorului, organizat ca o serie de fotografii ce captează imagini de natură spațială, se remarcă prin anumite elemente atmosferice, precum nota cu privire la aspra climă a orașului (vara sufocantă și iarna geroasă). Paul Morand descrie Bucureștiul iarna, mai întâi pradă vântului și puternicelor înghețuri, apoi acoperit de zăpadă, unind fragmentele prozei sale în venirea primăverii și dezghețului. Astfel, Bucureștiul devine un oraș fericit, orașul alb care, după marea furtună de zăpadă ce afectează circulația, salvează obiceiuri de Crăciun vechi și curioase. Călătorul ajunge să se bucure de albul său, unind dorința de a ieși să patineze pe lacul Cișmigiu cu plăcerea căldurii dulci de la șemineu și cinele copiase. Orașul contrastelor este bogat și sărac în același timp: sunt doamne care își scot la plimbare blănurile și „la silhouette désespérée d’une pauvresse en châle suivie d’un chien à basse échine” (Ibidem, p. 122).

Primăvara este scurtă în București; înflorește cu o explozie și o renaștere a naturii și a vieții, o eliberare către căldură, un prolog al verii ce implică uneori teribilele inundații provocate de dezgheț.

Orașul se deschide ca o floare în mai. Paul Morand semnalează trei elemente caracteristice: florile „românești” ce apar peste tot, oferite cu grație de florărese sau expuse la guler de către frumoasele bucureștence, praful ce sufocă și soarele torid. Totuși, orașul i se pare „irezistibil”. Le plaisir et la verdure sont sa beauté du diable. Personne ne dort plus par ces nuits trop claires.

(Ibidem, p. 124).

Parfumul amețitor al liliecilor și salcâmilor, însoțiți de toată gama de flori ale primăverii, culminează în mirosul dens și erotic al crinilor și trandafirilor. Lumea iese să se plimbe, se înghesuie în marile restaurante sau în modestele cârciumi de pe străzile prăfuite ale periferiei. Aerul se impregnează de arome și mirosuri; cel de carne friptă și cel al teilor; mirosul marelui pasaj (Șosea) care într-un anume fel imită bulevardul Champs Elysées. „On grignote des grains de tournesol en buvant du vin à l’eau gazeuse”.

(Ibidem, p. 125).

București - Micul Paris Sursă foto: www.romaniadacia.wordpress.com20130122old-bucharest

J’aime le faste de l’escalier de marbre à tapis bleu, que décorent, du haut en bas, tous les Hohenzollern, très wagnériens... Je reconnais les Greco célèbres qui, après avoir quitté je ne sais comment la galerie espagnole de Louis-Philippe en 1848, passèrent dans la collection du consul prussien Bamberg et de là dans celle du roi Carol. (Bucarest, Paris, Plon, 1935, p. 103 –104).

Alegerea mâncării la restaurantele în aer liber se transformă într-o natură moartă flamandă: L’été, c’est la saison du kief, noyade immobile dans la musique, la paresse et l’heure tardive, kief, charmant mot turc qu’essaient d’acclimater chez nous les fumeurs d’opium. Mais à Bucarest, on <a> son kief par les moyens les plus honnêtes; la seule drogue c’est l’été, c’est la nuit blanche, c’est la fleur sucrée du tilleul, c’est l’âme dionysiaque de la Thrace voisine. (Ibidem, p. 126).

Nota comică a acestui tablou păgân, îngroșat de voluptuozitate și erotism, este întoarcerea acasă după o noapte de vară bucureșteană: On sonne. Pas de réponse; la bonne qui apparaît enfin, a l’air de revenir du sabbat et le chau eur s’est endormi sur son volant. On s’aperçoit alors qu’on est en smoking et que midi approche. (Ibidem, p. 126-127).

Bucureștiul este, fără îndoială, un oraș al contrastelor; elegantul scriitor francez caută aventuri urbane la periferie, unde descoperă cartiere sărace și târguri de vară ce reunesc elementele moderne dintr-un parc de distracții și tradiționalul târg de animale, unde se vinde și se cumpără de toate: obiecte, animale, alimente, totul însoțit de stridentele strigăte ale celor care își strigă marfa și încurajează să se consume între mugetul vitelor și huruitul vreunui joc de noroc sau al unui carusel: Si l’on voulait traduire mahalla par banlieue ou par zone, on ferait naître une idée fausse; Bucarest n’est pas, comme Londres, Vienne ou Paris, une grande ville entourée d’un collier de petites villes qui sont ses banlieues... (Ibidem, p. 128).

13

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

ESEU

„Mais ils sont restés des parias; non pas parce qu’ils se vêtent de loques multicolores ou de vieux sacs, parce que seuls ils acceptent de faire des métiers rebutants ou parce qu’ils vivent à l’écart, mais parce qu’ils sont d’une autre race, une race aux lèvres violettes, aux yeux bistrés, aux oreilles et aux nuques négroïdes, à la sclérotique jaunâtre, aux cheveux bouclés”. (Ibidem, p. 142).

Paul Morand, poate urmând rafinata linie trasată de Baudelaire, înalță frumusețea din urât, găsește în mizeria și tristețea mahalalei culoarea exotică, transcendența peisajului, opulența culorii pălite. Descrie elementele care o caracterizează: micile magazine, dughene, unde espadrilele cu talpă de cauciuc se amestecă cu cazane de cupru, cuțite de bucătărie, valize de nuiele și șiraguri de cârnați. Deși este situat în oraș, „magazinul” are aspect rural, cum rural este tipul de viață din mahala. Bordeiele sărăcăcioase de chirpici au inscripții cu numele pretențioase ale proprietarului. Ceea ce impresionează și amuză cel mai mult sunt tăblițele cârciumilor, unele dintre ele celebre datorită umorului inscripției și pentru imbatabila manieră de frigere a cărnii și cârnaților. Nu există o limită, o barieră între oraș și mahala, deoarece comerțul ambulant, înfloritor pe modernele și proaspăt asfaltatele străzi ale capitalei, favorizează acest amestec al ruralului cu urbanul: „Jadis, à chaque instant, on retrouvait la campagne au sein des grandes villes d’Europe; aujourd’hui, elle n’y pénètre plus guère qu’ici à Bucarest”. (Ibidem, p. 138).

Străzile hibridei noastre localități sunt pline de cele mai diverse mijloace de transport. Este epoca mașinilor moderne și rapide care alternează cu trăsurile, dar și cu rusticele căruțe și șarete. Oamenii sunt la fel de pestriți: femei frumoase și elegante, tineri dandi, țărani în costum popular, țărănci care cedează în fața modei de la oraș și poartă o îmbrăcăminte ciudată, evrei ortodocși și țigani. Clar este că Morand, deși privește cu simpatie culoarea și talentele muzicale ale acestora din urmă, marchează și diferențe rasiale. „Plus près encore de l’humanité primitive sont ces tziganes qui courent les rues de Bucarest sur leurs souples orteils de singes”.

(Ibidem, p. 141). Le dedică un capitol, un „tablou” din albumul lui, al căror portret nu este foarte măgulitor:

14

Scriitorul începe să se ocupe de structura urbanistică; recunoaște că este mai degrabă labirintică pentru că nu sunt planuri de expansiune și pare limitată la marea șosea de acces, odinioară numită „Podul Mogoşoaiei”, azi, Calea Victoriei. Orașul are râul său, Dâmbovița, care în opinia lui Morand nu este nici măcar râu, ci un pârâu vara, ce iarna se transformă într-un torent ce a trebuit canalizat și îngropat sub plăci de beton, din cauza apelor sale urât mirositoare. Ca un detaliu pitoresc, arată pe ambele maluri ale râului o piață de covoare care, odată cu dispariția superbelor covoare orientale, se transformă într-un fel de târg al ororilor din cauza vulgarității design-ului și a culorilor țipătoare. Tot relaționată cu râul este marea sărbătoare Boboteaza.

Scriitorul asistă la fastuoasa ceremonie ce are loc în prezența regelui și care constă în sfințirea apelor și salvarea crucii pe care patriarhul o aruncă în râu. Viteazul salvator ce se aruncă gol în apele înghețate își primește recompensa. După ceremonia religioasă ortodoxă, sărbătoarea Bobotezei se încheie cu o mare defilare militară.

Paul Morand evocă și câteva străzi: deja amintita Calea Victorie, faimoasa șosea comercială a germanilor din Leipzig, Lipscani, care, mai mult decât o stradă, cuprinde un întreg cartier unde o mulțime de străduțe poartă numele breslelor care produc și vând cele mai variate mărfuri. Moda produselor germane a trecut de ceva vreme, ca și cea a magazinelor lor tip bazar, asemănătoare cu cele din piețele orientale. În acea vreme, în magazinele de lux pe care le vizita Morand, în stilul marilor magazine, se vindea multă marfă franțuzească, sau cel puțin produse comercializate sub eticheta gală, ceea ce îi dă ocazia scriitorului să facă o scurtă trecere în revistă a termenilor românești de origine franceză. Dă exemple, unele hazlii, de traduceri greoaie, de calcuri lingvistice sau de grafii sui generis. Tabloul străzii cu mărfurile sale bogate, expuse în vitrine moderne, contrastează cu săracii vânzători ambulanți; tot conținutul albumului unește pitorescul cu realitatea amară, la adăpostul unui stil lejer și ironic. În ciuda interesului evident al autorului pentru „lucrurile românești” și pentru orașul București, tonul comentariilor sale, gustul pentru plastic îi arată intenția de a prezenta un album de „imagini” în care mizeria este acoperită de exotic și pitoresc, postură cunoscută și folosită într-o literatură costumbristă, depărtată de realismul anilor în care scrie Morand. Totuși, „plimbarea” sa dezordonată prin „oraș” prezintă și aduce o serie de date despre edificiile sale cele mai importante; îl interesează Teatrul Național, Palatele, cel al Telefoanelor și cel al CECului, și o serie de palate cu pedigri, ale unor familii aristocrate, unele transformate în muzee de artă sau relaționate cu aceasta. Morand laudă frumusețea acestor mici palate, a „caselor” construite în secolul XIX, care, deși nu toate perfecte, armonioase sau echilibrate, păstrează „un aer aristocratic”, o notă de „bun-gust”. În contrast cu „blocurile”, edificiile noi și „moderne”, vorbește întotdeauna în favoarea vechiului, transformat în mare parte în patrimoniu al statului.

Situând ministere și instituții cu caracter oficial, Morand trece în revistă persoanele care așteaptă liniștite și supuse la coadă la vreun ghișeu, în aceste palate ale „statului”. Galeria de portrete include preotul sărac, văduva, bătrânul pensionar, copilul orfan.

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

ESEU Cu o anume ironie, scriitorul francez îi conferă poporului român „arta de a aștepta”, de a se așeza la orice rând, artă ce este rezultatul a secole de umiliri în fața aroganței oricărei forme de putere. Produs al aceleiași arte este individul care se strecoară, amenințându-i pe portar și pe toți ceilalți cu un țanțoș și intimidant „Nu știi cine sunt eu”.

Cum spuneam, aceste palate găzduiesc, uneori, muzee organizate și promovate de proprietarii lor. Totuși, Paul Morand, amintind unele colecții, prezintă cu mai multe detalii un muzeu special, situat în zona parcurilor și lacurilor din nordul orașului; este vorba de Muzeul Național al Satului, o mostră excepțională de etnografie, antropologie și artă populară. După muzee, în album își au locul bisericile din oraș; sunt descrise cele mai importante sau cele mai frumoase (Catedrala Patriarhală, bisericile Stavropoleos, Colțea, Sfântul Gheorghe, Adormirea Maicii Domnului, Biserica Albă); se menționează și unele mănăstiri. Și pentru că acest capitol are titlul „Centre spirituale”, autorul încearcă să intre puțin mai adânc în ceea ce, după părerea sa, ar merita un studiu mai detaliat: viața intelectualilor din București. De fapt, abordează tema prin câteva tușe ce îi permit să descrie „românul”: Les Roumains sont réalistes et polémistes. Ils sont même merveilleusement doués pour la polémique. Leur drôlerie, leur verve, leur mordant, leur rapidité, leur bon sens cynique les rendent redoutables. (Ibidem, p. 210-211). Îi consideră buni jurnaliști și predispuși la lupta politică. Cu privire la aceste două chestiuni dă exemplu de acțiuni precum cea a lui O. Goga (poet și politician), Ion Pillat, Fotino, Pârvan, N. Crainic, Nae Ionescu, M. Eliade. Totuși, paginile cele mai trăite, mai literare, prin încercarea de a depăși formula eseului și utilizarea de proceduri retorice, proprii literaturii sunt cele dedicate plăcerilor pe care le oferă Bucureștiul. În primul rând, cele gastronomice. Scriitorul francez are drept ghid un prieten român care îl orientează prin labirintul „cuptoarelor” bucureștene. Față în față cu discursul pseudoștiințific sau pseudoliterar apare dialogul, „mimata” istorie a doi prieteni care merg prin oraș în căutarea delicateselor sale tipice. Se enumeră restaurante cu specialitățile lor, indicându-se unde se află. Se știe prea bine că unul dintre punctele încântătoare ale orașului, mai ales vara, este reprezentat de cuptoarele de la periferiile sale, în grădini, în acea periferie unde se șterge limita între oraș și câmp. Aventura de descoperire a restaurantelor bucureștene și, mai ales, cea a extraordinarelor oferte culinare, transformă fragmentul literar într-un autentic tablou unde icrele se înfrățesc cu murăturile, salatele, produsele de patiserie, totul udat cu vinul autohton. Românul este carnivor, „la fel ca argentinianul”, și se bucură de tot felul de cărnuri, pregătite în toate chipurile imaginabile, cât și de măruntaie. Este clar că acest lux culinar este accesibil unui număr mic de persoane; restul mănâncă mămăligă și beau apă de la fântână. Deși scoate în evidență diferențele sociale, Morand nu ia o postură personală. Țăranii sunt mulți, săraci și mănâncă prost; toți o știu. Scriitorul francez informează de această realitate și trece mai departe. Între plăcerile orașului sunt cele pe care le oferă localurile de noapte: cabaretele. Se vorbește despre muzică, cea autohtonă, autentică, la care ajunge prin intermediul lui C. Brăiloiu, mare specialist și persoană cu o vastă și rafinată cultură, ce îi prezintă cântecele din folclorul „marginal”, interpretat și cântat de țigani lăutari în cârciumi. Autorul nostru le oferă cititorilor două mostre, care de fapt sunt două cântece de înmormântare, puțin adecvate tonului frivol și atmosferei „de cârciumă”.

În fața ochilor săi alternează figuri umane cu tablouri de tip „natură moartă”.

Apar ființe excentrice și originale: burlaci cu obiceiurile lor, „vizitatori obraznici” care se instalează cu șapca în cap în casa gazdelor… Avem, într-un final, o scurtă descriere a Sinaiei, orașul „anex” capitalei, deoarece este una dintre reședințele familiei regale și loc de retragere iarna și vara.

Paul Morand ne relatează întâlnirea sa cu Nicolae Iorga. Este un capitol final, intitulat „București, oraș vesel”, în care autorul abordează esența orașului pe care l-a descris. Caută ce este cel mai reprezentativ pentru populație și concluzionează că este vorba de orașul contrastelor: „Bucarest, c’est l’auto et la radio, le cinéma et le gratteciel; la Roumanie ce sont les fleurs brodées, les poteries archaïques, la nature sauvage...” (Ibidem, p. 282), este vorba de o capitală „la ultima modă” într-o țară cu obiceiuri ancestrale. Pe de altă parte trăind cu modernitatea cea mai accentuată, în oraș se găsesc unul lângă altul ultimul model de mașină americană și carul cel mai arhaic. În „lectura” pe care o face el Bucureștiului, P. Morand evidențiază susceptibilitatea de a se defini ca un loc de întâlnire. Toată populația este într-o piață publică, agora unde se protestează, se încheie afacerile, se cer favoruri și pomană, se râde, se plânge. Timpul este efemer în acest spațiu profund comunicativ, flexibil, ușor adaptabil, ce învață sătul de grabă și arată ce a învățat: Capitale d’une terre tragique où souvent tout finit dans le comique, Bucarest s’est laissé aller aux événements sans cette raideur, partant sans cette fragilité que donne la colère. Voilà pourquoi à travers la courbe sinueuse d’une destinée picaresque, Bucarest est resté gai.

(Ibidem, p. 291). În prezent, „fragmentele” lui P. Morand constituie o mărturie destul de părtinitoare a structurii urbane și mai ales a vieții bucureștene, atestare unde se amestecă amintirea personală sau experiența directă cu informarea, documentarea și statistica. Fără nici o îndoială, apare ca un „aristocrat”, iar „privirea” sa de departe este cea a unui „călător” în trecere, care caută pitorescul într-un oraș prin natura sa distractiv atât din punct de vedere social, cât și artistic.

București - Micul Paris. B-dul Academiei Sursă foto: www.pinterest.com

15

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

ESEU Adina Velcea, născută în București, stabilită din 2002 în

Grecia, traducătoare din limba greacă, apariții literare în diverse antologii de poezie și haiku, în revista Poezia, din Iași, în revista haiku din Tokyo, realizatoare de emisiuni culturale la Radio Poema din 2017.

Sappho, femeia care a învățat umanitatea dicționarul iubirii Platon a scris despre ea că este cea de-a zecea muză. Alceu a numit-o „femeia sfântă” și până în ziua de azi Sappho este recunoscută de lumea intelectuală a culturii occidentale drept „femeia care a scris cea mai bună poezie scrisă vreodată”. Sappho a fost acea care a lăudat dragostea cu seriozitatea și pasiunea unui geniu, cea care a transpus în poezie admirația pentru femei și ne-a oferit descrierea atemporală a dorinței erotice încă de acum 2.600 de ani.

Percepția asupra operei lui Sappho s-a schimbat de-a lungul secolelor, în funcție de atitudinea societății față de erotism și sexualitate. De la apoteoza pe care au cunoscut-o poeziile ei în antichitate, a urmat arderea lor în foc de către primii creștini, pentru a fi „redescoperite” în Renaștere și apoi predate criticii literare moderne.

Este dovedit istoric că mitul sinuciderii ei (săritura în prăpastie de pe stânci), din cauza respingerii de către un bărbat, Faun, a fost o mistificare ironică a autorilor Noii Comedii, pe care creștinismul le-a impus-o pentru a arăta astfel „pedeapsa celor ce sunt conduși de patimile iubirii”. Pentru Noua Comedie, era ironic ca o femeie care a elogiat dragostea pentru femei să moară pentru un bărbat. Pentru creștinism era o chestiune de ordine morală. Din ambele puncte de vedere, a fost doar o mistificare, și nu o realitate.

Cei mai mulți cercetători sunt de acord că Sappho nu avea o școală pentru fete în Mitilini, ci a scris poezii pentru femei și fete care o idolatrizau, ca și ea, pe Afrodita. Ea le pregătea pe fete pentru marile repere ale naturii feminine: adolescența, căsătoria și nașterea, ceva care era destul de normal la acea vreme pentru Lesbos. Dintre cele 9 volume cu poezii pe care le deținea biblioteca antică din Alexandria, doar fragmente din versurile ei au fost salvate până în prezent, dar acestea demonstrează genialitatea sa și cât de mult a influențat, prin transmitere orală, acceptarea naturii „dulce-amară” a iubirii (durere și plăcere laolaltă) și puterea sa asemeni unei „înțepături de albine”.

Faptele pe care le știm sigur despre viața lui Sappho sunt puține.

Cercetările istorice au arătat că a trăit la sfârșitul secolului VII până la începutul secolului VI î.Hr. în insula Lesbos. Provenea dintr-o familie înstărită, după cum concluzionăm din raportul care arată că fratele ei, Larichos, a fost în senatul din Mitilini, o poziție destinată tinerilor din familii bune, care aveau un aspect plăcut. Este foarte probabil că a fost căsătorită cu un bărbat bogat din Andros, Kerkolas, de la care a avut o fiică, Kleida, „floarea mea de aur”, așa cum o numește în poezii.

„Din nou, dragostea care mă paralizează, mă șochează, această reptilă dulce-amară, căreia este imposibil să-i scapi”. (Sappho) O mare parte din poezia lui Sappho s-a păstrat în manuscrisele altor scriitori antici, dar o parte dintr-o poezie este salvată pe un ciob al unui vas.

Sappho Sursă foto: Adina Velcea

16

ESEU

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

În papirusul ilustrat mai jos este fragmentul 58 din Poezia lui Tithonos, în timp ce pe ciobul de vas se află fragmentul al doilea.

Nemuritoare Afrodită, fiică a lui Dias, care stând pe tronul tău măreț întinzi capcanele iubirii, ție, Fecioară, mă rog, nu – bucură-te – nu arunca altă povară de durere și amărăciune sufletului meu ... (fragment din Oda către Afrodita; traducere, Adina Velcea)

Singura descriere pe care o avem despre Sappho este că era brunetă și minionă. Nu există nicio imagine a ei din timpul vieții, astfel încât să cunoaștem exact cum arăta. Sursele nu spun că a fost „frumoasă precum frumoasa Elena”, care nu a fost nici ea descrisă fizic de către Homer, dar totuși acesta a menționat că era frumoasă. Nimeni nu poate susține că din aceste două elemente (brunetă și minionă) rezultă că ar fi fost urâtă.

Această poezie a lui Sappho a fost practic necunoscută până în 2004.

Până atunci ne bazam pe papirusurile publicate la începutul secolului XX de Grenfell și Hunt (P. Oxy. 1787), care cuprindeau a doua jumătate a versurilor. În 2004, au fost publicate alte două papirusuri (P. Köln 21351 + 21376), ceea ce ne-a permis să completăm lacunele și să obținem poezia aproape intactă. Poezia este scrisă într-o manieră ascetică și organizată în cuplete. În baza măsurii, trebuie să fi aparținut cărții a 4-a a ediției alexandriniene a poeziilor sale.

Orientarea sexuală Sofistul secolului al doilea, Maxime de Tyr (în latină Cassius Maximus Tyrius) face o paralelă între relația lui Sappho cu elevele ei și relația lui Socrate cu elevii săi: Iubirea poetei din Lesbos nu este altceva decât arta iubirii a lui Socrate. Amândoi au semănat prietenia, Sappho, față de femei, Socrate, față de bărbați. Amândoi au recunoscut că în fața frumuseții, oriunde au întâlnit-o, nu au avut puterea de a rezista.

Afrodita este zeitatea dominantă în poeziile lui Sappho. „Afrodita nu este doar zeița iubirii; sau mai degrabă, tocmai pentru că este, cumulează multe alte caracteristici: ea este zeița frumuseții, dar și zeița dorinței de frumusețe; este zeița florilor și zâmbetului, a mării nestatornice; puterea sa este înrădăcinată în magia cu care îmbrățișează fiecare lucru... În felul său, Afrodita reprezintă valoarea absolută, acea lumină magică care, odată răspândită în viață, face ca o persoană sau un lucru să fie atât de râvnit, astfel încât aproape că ne surprinde reacția oamenilor. De aceea, grecii credeau că darurile Afroditei erau strâns legate de nebunie ”, spune Cecil Bowra, critic și istoric literar englez, care a adus contribuții importante la studiul literaturii clasice grecești.

Cel mai frumos exemplu de poezie, singurul poem complet pe care îl avem de la marea poetă Sappho, este, fără îndoială, Oda către Afrodita, una dintre cele mai mari comori ale antichității, păstrată până în zilele noastre.

A fost Sappho lesbiană? Poezia ei laudă, în mod evident, frumusețea feminină. În multe poezii scrie despre dragostea pentru femei la persoana întâi: „Eu, Sappho, spun aceste lucruri”. Vorbește despre femei care au părăsit-o și își dorește să se întoarcă, vorbește despre alte femei care vor să fie lângă ea, dar... Dar tema iubirii din Grecia Antică trebuie întotdeauna plasată în contextul particular al acelei societăți și timp. În paralel, dacă cineva citește cu atenție Iliada, nu putem fi de acord decât că Ahile și Patrocle erau doi bărbați profund îndrăgostiți. Tânjeau să fie aproape unul de celălalt. Și-au petrecut ore nesfârșite distrându-se reciproc, lăudând abilitățile celuilalt, iar când Patrocle a fost ucis de Hector, a apărut ca o fantomă în somnul lui Ahile și i-a cerut să ridice o movilă unde va fi așezată cenușa amândurora, astfel încât, atunci când Ahile va muri, ei vor fi împreună pentru totdeauna.

Poezia homerică avea caracteristica de a lămuri că, în ciuda iubirii aparente, cei doi bărbați dormeau cu femeile noaptea. Cu alte cuvinte, nu a lăsat suspiciuni cu privire la o legătură de tip homosexual. Poezia lui Sappho nu este la fel de clară. Ea afirmă că fetele se pregătesc pentru nunta lor, că în final vor fi alături de un bărbat, dar cât de aproape a fost fizic de acestea, înainte de nunta lor, nu este clar. Singurul lucru sigur este că s-a îndrăgostit de ele. Cu pasiune. Cea mai elocventă mărturie despre bucuriile de care s-a bucurat Sappho alături de prietenele ei este cuprinsă în următorul poem sfâșietor de separare: „Sincer, vreau să mor. M-a lăsat în lacrimi și mi-a spus: „Vai, cât de tristă este soarta noastră. Îmi pare rău, chiar te las împotriva voinței mele”. Și iam răspuns: „Mergi cu bine și amintește-ți… toate momentele tandre și frumoase pe care le-am împărtășit. Coroane de violete și rodii, și de vițăde-vie ți-ai pus în jurul capului, stând alături de mine, și multe coliere din flori ți-ai petrecut pe gâtul tău moale, și cu parfum regal, din flori, ai presărat tandru peste tot. Și din paturi moi, respingi dintr-o mișcare, fiecare dorință pentru alte fete...”

17

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

ESEU

Vocabularul dragostei: Vânătoarea seducției Grecii antici au înțeles farmecul seducției: în olăritul lor vedem deseori zeii pofticioși care urmăreau literalmente oameni. Sappho a exprimat ideea de „vânătoare” cu o abilitate unică. A scris despre natura insațiabilă a dorinței, natura care ne domină în momentul când obiectivul iubirii noastre a fost atins, aceea de a dori ceva – sau pe altcineva. „Nemuritoare Afrodită, vino din nou la mine și întreabă-mă din nou: „Pe care ar trebui să conving să te iubească, de data asta?” Care din ele te chinuie, Sappho? Și dacă te evită acum, va alerga curând după tine, și dacă refuză darurile tale, curând ți le va oferi chiar ea, iar dacă nu iubește, în curând te va iubi, indiferent dacă vrea sau nu”. Afrodita, vino și mă întreabă din nou ce dorește inima mea nebună...”

(Sappho)

Vocabularul iubirii: Dragostea învinge războiul Sappho s-a confruntat cu tradiția homerică care dorea glorificarea războiului și ca eroii curajoși să fie singura sursă de inspirație pentru poezie. Pentru Sappho, nicio armată nu putea umbri frumusețea iubitei sale. „Unii spun că lucrul cel mai strălucitor pe negrul pământ este o armată de cavalerie, iar alții, o armată de infanterie – dar eu zic că cel mai strălucitor lucru este atunci când se întâmplă ca fiecare să iubească...

Aș prefera mai mult să văd îndrăgitul pas al Anatoriei și privirea ei sclipitoare decât armata Lidienilor și a războinicilor care se luptă pe jos”. (Sappho)

Marele elenist, profesorul de la Oxford, Cecil Bowra, a scris despre Sappho: „Sinceritatea ei absolută, întreaga ei putere pasională și chiar izbucnirile ei de furie și mânie sunt componentele unui caracter înzestrat de muze și haruri, mult deasupra unui simplu muritor. Încântarea provocată de desăvârșirea scrisului ei este depășită de forța emoțională și imaginativă a operei sale, care cristalizează un suflet pasional și nu doar o excelentă artistă a discursului poetic”. (Cecil Bowra) „Sappho, un nume fierbinte, din silabe carnale, safir plin, fiori fulgerători, răsărit și nestemate prețioase, delir multicolor și suprem pentru a elibera izbucnirea plăcerii și a încununa victoria iubirii necontrolate”, scrie despre ea celebrul italian Mattia Battistini. „ Acum două mii cinci sute de ani, în Mitilini, încă o văd pe Sappho ca pe o rudă îndepărtată cu care mă jucam împreună în aceleași grădini, în jurul acelorași rodii, deasupra acelorași izvoare. Un pic mai matură, brunetă, cu flori în păr și un manuscris ascuns plin de versuri pe care nu m-a lăsat niciodată să-l ating. Desigur, am trăit pe aceeași insulă. Am avut aceeași percepție asupra lumii firești, caracteristică rămasă încă neschimbată de atunci până astăzi. Dar mai presus de toate, am lucrat – fiecare în modul său – cu aceleași esențe, ca să nu spun, cu aceleași cuvinte: cerul și marea, soarele și luna, plantele și femeia, iubirea. O uniune, jumătate în cer și jumătate pe pământ, jumătate în îndoială și jumătate în nemurire, mai concretă ca nimic altceva. Așadar, să fiu scuzat că vorbesc despre Sappho ca fiind contemporană cu mine. În poezie, ca și în vise, nimeni nu îmbătrânește”, spunea despre Sappho laureatul premiului Nobel pentru literatură Odysseas Elytis.

Vocabularul dragostei: simptomele Sappho a fost prima care a enumerat simptomele fizice ale dorinței.

Vorbește despre căldură și frig, zumzetul din urechi, transpirație, senzații atât de intense, încât crede că poate muri. Ea vorbește și despre „paralizia” generată de pofte.

Amanda_Brewster_Sewell_Sappho_1891-800x394 www.httpswww.peterharrington.co.ukblog399463-2

Vocabularul iubirii: declarația sexualității Sappho poate fi privită azi ca un simbol al comunității lesbiene, însă ea a scris despre dorința sexuală atât pentru femei, cât și pentru bărbați. De altfel, manifestarea dorinței sexuale față de același sex în Grecia Antică nu a însemnat plasarea automată a oamenilor într-o orientare sexuală specifică. Totuși, expresia atât de personală și pasională a dorinței erotice a lui Sappho a inspirat nenumărați scriitori să-i urmeze exemplul.

Sinteză și traducere, Adina Velcea Surse:

https://www.postmodern.gr/sapfo-i-gyneka-pou-emathe-stinanthropotita-to-lexilogio-tou-erota/ https://www.politikalesvos.gr/san-anemos-mou-tinaxe-o-erotas-tiskepsi-pagkosmia-imera-piisis-afieroma-sti-sapfo/

18

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

ESEU Christian W. Schenk

(pseudonimul literar al lui Dr. Dr. Wilhelm Schenk) s-a născut pe data de 11 noiembrie 1951, în Brașov, fost Orașul Stalin, România.

Este medic, poet, eseist, traducător bilingv româno-german și editor. Școlile primare le-a absolvit la Vulcan-Brașov, liceul, la Codlea și Wiehl, Westfalia (Germania), inclusiv bacalaureatul, după absolvirea clasei a XIII-a, obligatorie în Germania.

A studiat Medicina la Universitatea Johannes Gutenberg din Mainz, RenaniaPalatinat, unde și-a dat doctoratul în Medicină, în specializarea Chirurgie reconstructivă oro-facială. Paralel, și mai târziu, a urmat cursurile de Filologie clasică, comparatistică și filozofie la Universitățile din Mainz și Heidelberg, unde și-a susținut a doua teză de doctorat, sub îngrijirea profesorului Klaus Heitmann, cu tema Influențele divanului de Est-Vest asupra literaturii române.

Primul debut literar, 1961, în revista pentru copii Luminița, din București, sub atenția primului său mentor literar (până în anul 1965), Tudor Arghezi (18801967). Al doilea său mentor, între anii 1964-1969, a fost poetul transilvănean Vasile Copilu-Cheatră (1912-1997), care, la rândul lui, a stat sub influențele tematice ale lui Aron Cotruș (1891-1961).

Al doilea debut literar, în revista Astra, în anul 1967, sub conducerea mentorului Vasile Copilu-Cheatră. În 1971 Marin Predea îi scoate prima carte de traduceri, Cele mai frumoase balade germane (De la Hans Sachs la Ricarda Huch). În 1977 îl cunoaște la Portlligat lângă Cadaqués, împreună cu Vasile CopiluCheatră, pe pictorul Salvador Dali, care-i influențează în mod decisiv opera și, mai ales, metaforica de mai târziu. Ca redactor-șef al revistei trilingve Convergențe Românești (1984-1986), scrie un articol vehement împotriva așa-numitelor urbanizări de sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu, în urma căruia va fi declarat (1986) persona non grata. În 1990 a fost „reabilitat” de către Frontul Salvării Naționale, pe atunci sub conducerea lui Ion Iliescu. Mai târziu, în anul 2000, primește „Brevetul Prezidențial”, acordat de președintele Emil Constantinescu, pentru merite deosebite în promovarea ambelor culturi, cât și „Premiul jubiliar Goethe”, în același an, la Weimar, în Casa Memorială Johann Wolfgang von Goethe.

Fiind membru al Uniunii Scriitorilor din Germania și România, Union Mondiale des Écrivains Médecins, American Romanian Academy of Arts and Sciences, al Uniunii Scriitorilor și Publiciștilor Medici din România, în Balkanromanisten-Verband (Societatea Balcaniștilor Germani) și în Süd-Ost-Europa-Gesellschaft (Societatea Germană pentru Europa de sud-est), Schenk se străduiește să propage culturile germană și română, cât și legăturile dintre acestea în spațiile culturale Est-Vest.

Un mare rol pentru promovarea literaturii române în spațiile de limbă germană l-a avut și înființarea editurii Dionysos.

Pentru meritele sale deosebite în legăturile culturale Est-Vest, cât și pentru opera sa, Schenk a fost numit în anul 2000 Cetățean de Onoare al Orașului Universitar Cluj-Napoca.

A publicat 21 de cărți personale, 82 de cărți traduse, 4 antologii în ambele limbi, română și germană.

Trăiește și activează în orașul turistic Boppard, pe Rin.

Culorile în simbolistica lui Trackl „În general, culoarea este un mijloc de a exercita o influență directă asupra sufletului. Culoarea este clapa pianului. Ochiul este ciocănelul care bate. Sufletul este pianul cu multe corzi”.

Wassily Kandinsky (1): Despre spiritul în artă. Mai ales în pictură.

München, 1911.

Fenomenul culorilor este considerat una dintre trăsăturile principale ale lui Georg Trakl, care necesită o analiză sistematică. Fiecare culoare este mai mult decât o culoare. În imaginea lirică, aparent fragmentară, culoarea nu funcționează doar ca o purtătoare de informație, ci ca purtătoare a sensului.

Să începem cu cea mai des folosită culoare în opera lui Trakl: negru. Negrul pare a fi la Trakl (aproape) întotdeauna sumbru și are conotații clar

negative cum ar fi: moartea, umbra și noaptea.

La fel ca în cazul întunericului, ne gândim în cea mai mare parte la teribil sau, așa cum scrie Theodor Spoerri (2): „celor necăjiți”. De exemplu „îngerul negru” se poate interpreta în poemul Celor timpuriu decedați (în prima strofă). De fapt, poate fi un mesager din împărăția morților.

Interesant este exemplul în care Trakl, contrar ideii generale, asociază îngerul cu culoarea neagră. Poetul nu pare să folosească această culoare în forma sa originală, ca un atribut al unei culori pure, ci ca un mijloc de a descrie un anumit „peisaj” sufletesc. Negrul evocă la Trakl apropierea morții, precum și decăderea întregii vieți. De aceea se poate interpreta negrul mai mult ca o stare decât ca o culoare. Această dispoziție negativă poate fi găsită și în alte poezii, ca în Visul Răului, unde „camerele sunt negre” și „bisericile negre se înalță în tristă splendoare”. Siluetele turnurilor bisericii violează câmpul vizual, iar starea de spirit este deprimantă și întărită de versul „Un loc înecat în groază și-ntuneric”. De fapt, s-ar putea adăuga adjectivele și adverbele sumbre și întunecate la negru, deoarece ele sunt, de fapt, identice ca sens. Toate indică noaptea, amurgul și, nu în cele din urmă, moartea.

Aceeași imagine se regăsește în Toamna singuraticului: „Când roua devine neagră pe pășunile goale”. Roua este neagră, ceea ce nu corespunde realității și, totuși, cititorul intuiește ce vrea să spună poetul: Trakl asociază roua care cade pe pășunile sumbre cu seara/apusul (vieții). Totuși, această imagine simbolizează și o anumită liniște, chiar idilică.

Uneori Trakl pare să-și dorească o moarte iminentă și dă, astfel, negrului, un sens de suveranitate.

19

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

ESEU Relația dintre Trakl și moarte devine ambiguă în acest caz, deoarece în alte pasaje din poeziile lui, moartea, asociată culorii negre, este reprezentată în moduri diferite!

Albastrul este culoarea cea mai întunecată din spectrul său și valoarea luminii lui ideale este adiacentă la negru. La Trakl cerul este adesea albastru și, probabil, simbolizează legătura cu eternul, cu infinitul. Culoarea albastră este adesea asociată cu moartea și efemerul. De exemplu, în cel de-al treilea vers din Toamna Singuraticului: „Un albastru pur apare dintr-o cochilie”.

Semnificația culorii este întărită gradat de adjectivul „pur”. Albastrul devine mijlocul spiritualizării, spre deosebire de corpul fără viață, care va deveni o victimă a putrefacției. Este, de asemenea, demn de remarcat faptul că în poemul Visul răului, Trakl nu recurge niciodată la adjectivul de culoare. Acest lucru se explică prin faptul că pentru el albastrul reprezintă, de asemenea, un fel de mântuire, pe care nu o poate găsi în viziunea din acest poem. În concluzie, se poate spune că culoarea albastră este, probabil, cea care reflectă cel mai mult spiritualizarea operei lui Trakl. Este o odihnă deplină a sufletului și astfel poate vorbi despre „sfințenia albastrului”, în asentimentul lui Heidegger(3). Pe de altă parte, culoarea albastră stă într-un contrast puternic cu roșul, ceea ce înseamnă o vitalitate distructivă. De asemenea, ea implică o dinamică, instinctualitate, agresivitate și violență. În regnul animal, roșul, care înseamnă „pericol”, la om este un simbol al sângelui, al luptei și, desigur, al pasiunii. Chiar și filozoful Weininger(4) vorbește despre culoarea roșie ca despre „culoarea vieții inferioare și a voluptății ei. Roșul iadului este opusul albastrului cerului”.

Pentru Trakl, roșu înseamnă și exces și păcat; așadar, se observă o legătură puternică cu fizicul uman.

O altă imagine în poezia lui Trakl este „lupul roșu”, care apare în mai multe poezii. În primul rând, înseamnă agresivitate și animal; el este vânătorul neobosit, de care animalul trebuie să se teamă. În al doilea rând, simbolizează irealul în varianta lui demonică. Tocmai faptul că nu există un „lup roșu” ne sperie. În poemul său Furtună de seară Trakl începe cu versul: „O, orele roșii de seară”. Mai departe, în poezie se întâlnesc verbe precum „sfărâmare”; „urlet”; „sparge”; „strigăt” sau „hohot”. Întreaga poezie este o singură viziune a groazei, evocată de orele roșii de seară. Atributul culorii înseamnă distrugerea totală, fie prin natură, fie prin vina interioară. În întreg simbolismul culorilor din poetica lui Trakl, culoarea roșie este cea care lasă cea mai puternică impresie. Într-un mic concert Trakl scrie „Un roșu care visător te cutremură”, culoarea pare a-i tulbura puternic interioritatea. Deși albastrul pare a fi culoarea lui preferată, roșul joacă, de asemenea, un rol foarte important în poezia sa. În plus, adjectivul culorilor apare deseori în contextul focului și al flăcării. Puterea distructivă a focului se amplifică astfel. „Un copac ars într-o flacără roșie [...]” („Peisaj” poate fi chiar interpretat ca purgatoriu în care se plătesc păcatele terestre, mai ales când știm că însuși Trakl se considera ca fiind un păcătos.

Este surprinzător faptul că Trakl, spre deosebire de mulți alți poeți, nu plasează nicăieri dragostea în contextul roșului. Culoarea inimii el o prezintă doar ca desfrâu și iubire fizică.

Aureola culorilor lui Trakl este în acest sens mai puțin sensibilă decât la alți autori (de exemplu, la Georg Heym (5)). Culoarea roșie simbolizează extremele, precum ceva care vine din adâncurile pământului, precum și din adâncul omului.

Similar cu roșul este purpuriul-violet. Această culoare însă este în mod marcat ambivalentă, ruptă, în simbolismul său, din albastru și roșu.

Ambiguitatea este deosebit de pronunțată, iar prin multitudinea fațetelor vrea să simbolizeze întreaga ființă umană. Ea permite mai multe sensuri, deci ar fi o greșeală gravă dacă cineva s-ar axa pe un simbol unic de purpuriu-violet. În acest caz, atributul culorilor are o mare varietate de imagini și, prin urmare, culoarea este abia „palpabilă”.

Unii autori alătură această culoare fastului și mândriei, alții o alătură adevărului și dreptății. Trakl o folosește ca simbol al dispoziției și câștigă sens doar prin contextul în care se află. Cu alte cuvinte, purpuriu-violet nu are nici o semnificație pozitivă, dar nici una clar negativă.

Culoarea însăși nu are sens, ci apare numai în context. Acest lucru îl deosebește pe Trakl, care știe să intensifice starea de spirit folosind culorile în poemele sale.

Poetul nu este preocupat de o relație concretă între culoare și un anumit sens, ci mai degrabă de o simbolizare abstractă a emoțiilor și sentimentelor. Astfel el combină culoarea purpurie cu apusul soarelui.

Verdele este, de asemenea, de o ambiguitate extremă. Pe de o parte, verdele este degradant, pe de altă parte poate fi și foarte blând, de exemplu, atunci când este menționată „bucuria verde” (Cântecul lui Kaspar Hauser).

Pe scurt, verdele înflorește și se destramă în același timp, prin urmare este ambivalent, precum viața și moartea; în verdele primăverii vieții cât și în verdele albastru al morții. Verdele reflectă astfel și echilibrul naturii între galbenul pământesc și albastrul ceresc. Astfel omul se regăsește în verde, căci el trăiește în „albastrul cerului”, în el (în special în interioritatea poetului Trakl) arde un vulcan. Nu este o antiteză! „Omul trebuie să apară verde între albastrul de cristal exterior și galben în interior. Această teză se bazează pe versul din Transformarea răului: „Suntem un metal verde în interiorul unei fețe galbene fierbinți”. Culoarea este astfel creată de un amestec de extreme, doar „galben strălucitor” și „albastru închis”. De aceea, verdele este culoarea unor extreme, cum ar fi viața și moartea.

De mai multe ori culorile verde și maro sunt numite împreună, ca, de exemplu, în versul: „o față animală în verde maro”. În timp ce verdele este cea mai activă dintre cele două culori, maroul simbolizează pacea, liniștea și natura. Trakl folosește această culoare relativ rar, în comparație cu pomenitele culori. De cele mai multe ori ea este folosită în mod abstract, dar își rezervă și un pic de realitate: „...în maro rece de toamnă” (La un decedat timpuriu). „Răcoarea maro” indică frunzele copacilor, fără a le menționa în mod explicit. Sau chiar copacii goi, ca în De Profundis („Este un copac maroniu”).

Pentru poet, maroul este sinonim cu calmul și tăcerea: „Cum distrug bruna tăcere” (Corbii).

Albul ocupă un loc special în paleta simbolismului culorilor lui Trakl.

S-ar putea crede că această culoare acționează ca un contra-pol la negru și este un semn al purității și nevinovăției. Dar, în mod vădit, nu este cazul, așa că această culoare simbolizează ceva sinistru. Albul apare la Trakl ca fiind ireal, aproape magic. Această culoare ar putea avea înțelesul: „falsa apariție a perfecțiunii”. De exemplu, în Psalm, în mormântul său magicianul alb se joacă cu șerpii. Albul pare, în general, extrem de neclar, dar în poemele lui Trakl culoarea este adesea asociată cu pericolul și moartea. Astfel albul se referă adesea la ceva gol, lipsit de viață, o idee care este exprimată și de adjectivul „văcsuit”.

20

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

ESEU Legat de alb este argintiul, dar duce mai mult spre un aspect senzual. Ambele culori sunt reci, argintiul fiind o culoare metalică.

Interesant este și ultimul vers din Cântecul lui Kaspar Hauser, unde argintiul e scufundat în capul nenăscutului. În acest pasaj argintiul poate fi definit ca o culoare rece, dar prețioasă. De asemenea, argintul este un metal foarte dur, în acest caz trebuie să ne gândim în mod inevitabil la o specie de mască mortuară. Totuși, culoarea argintie se interpretează greu, deoarece este inepuizabilă în simbolistică. În ambele ei valențe (cea rece și cea prețioasă), culoarea acestui metal prețios simbolizează perfecțiunea și satisfacția. Totuși, o anumită liniște se degajă din acest atribut al culorii. În timp ce argintul are la Trakl o conotație mai degrabă negativă, auriul poate fi caracterizat cu o conotație pozitivă, dacă ne gândim, inevitabil, la „toamna aurie”. Ca și culoarea maro, auriul poate fi un semn al păcii în natură. O altă semnificație a aurului este „strălucirea adevărului” (Heidegger).

Ca o sinteză, culorile metalelor lui Trakl, de cele mai multe ori, par să transmită sentimente și senzații: „Un miros auriu de cimbru” (Plimbare). Aurul are și valențe în comun cu albastrul, ambele culori fiind legate de zonele contextului care sugerează un sentiment religios: „Ochii aurii ai lui Dumnezeu” (Psalm). Se poate presupune că aurul este folosit pozitiv, ca un semn de căldură și calm, și nu în contextul „râsului grotesc de aur”.

Un alt adjectiv folosit frecvent în versurile lui Trakl este cristalinul.

Numai prelucrat, cu diferitele lui fațete, cristalul simbolizează puritatea și inocența. Dar mai ales la Trakl ar fi o mare greșeală să se vorbească doar despre o anumită semnificație a cristalelor.

Cristalul mai simbolizează fragilitatea: „Când veni noaptea, cristalinului i se frânse inima”. Deoarece acesta este un adjectiv, cu greu se poate interpreta faptul în sine de „frângere a inimii”. Și totuși, poate fi chiar inima, care, ca un cristal, se sfărâmă în mii de bucăți.

O altă culoare foarte interesantă (dacă putem vorbi în acest caz propriu-zis de o culoare) este zambila. Trakl o folosește în întreaga sa operă doar de câteva ori (patru), de exemplu, în Peisaj: „ ...buclele de zambile ale servitoarei”; sau în Pasiune: „... dormind în părul ei de zambile”. Dacă ne gândim la floarea alb-violetă, cu frunzele sale ceroase (de ceară), semnificația zambilelor ar putea fi prețioasă, inaccesibilă sau frumoasă, dar... artificială.

Dacă facem referire la frunzele albe și ceroase ale florii, este posibil să concluzionăm că acest atribut de culoare trebuie să aibă și o oarecare legătură cu moartea. În Pasiune, ne gândim inevitabil la prietenul lui Trakl, care a murit timpuriu.

Remarcabil, când scrie despre zambile, este faptul că poetul combină culoarea cu alte impresii senzoriale, de exemplu, cu simțul tactil și cel olfactiv. Această conexiune de percepții senzoriale de natură diferită care dau impresia că sunt una simbolul celeilalte se numește sinestezie. Uneori se vorbește de o „poezie a simțurilor inversate”.

Baudelaire (6) (a cărui operă Trakl o cunoștea bine) a folosit deseori această sinestezie în poemele sale (Corespondențe). Un alt exemplu de astfel de „amestecare” este poezia Monden, din care citez versul: „Mereu sună mondena voce a surorii” (Amurg spiritual).

Culoarea și sunetul se amestecă în mod clar într-un element unitar, pe care Schneider (7), care s-a ocupat în mod intens de opera lui Trakl, le consideră „mai presus de toate, pentru a reflecta starea de spirit a poetului care acoperă procesul perceptiv într-o manieră mai pură, mai clară și mai insistentă”. Obiectivul principal al lui Trakl este, așadar, să-și exprime sentimentele personale printr-o asemenea sinestezie.

Culorile, sunetele, mirosurile și senzațiile tactile nu depășesc stadiul valorii simțurilor. În universul lui Trakl, nu par să existe orientări fixe între simțurile individuale și, prin urmare, apar metafore sintetice unice. În ceea ce privește culorile ca metaforă, Trakl pare a se fi inspirat din limbajul coloristic al lui Rimbaud (8).

Culorile din poeziile lui Rimbaud, în cea mai mare parte, nu par să se nască din emoții, ci servesc drept ajutoare pentru a crea o anumită atmosferă.

Totuși, chiar și în opera poetului francez poate fi găsită ambiguitatea culorilor.

Ca și pentru Georg Heym contează mai mult, pe de o parte, capacitatea contrastantă, pe de altă parte, luminozitatea sau valoarea cromatică a culorilor și compozițiilor coloristice.

Pentru a încheia această scurtă analiză a cercului coloristic la Georg Trakl, s-ar putea ajunge la concluzia că culorile din opera poetului acționează ca un „rezervor de sensuri”.

Culorile sunt încifrate și au o multitudine de semnificații. Această ambivalență indică cifrul specific al lui Trakl.

Un faptul iritant este acela că diferite culori sunt atribuite aceluiași obiect sau sentiment. Numai moartea este reprezentată de mai multe culori (alb, roșu și verde). Va trebui să recunoaștem că această interpretare este posibilă numai pentru că Trakl însuși nu a dat culorilor un sens clar, ci le-a folosit în scopul de a crea senzații și de a sugera o stare sufletească.

Cu metaforele și culorile folosite, Georg Trakl a cucerit noi ținuturi în explorarea și cucerirea expresivității artei.

Din toate culorile laolaltă ia naștere lumina, temeiul poeziei lui Trakl!

Note:

1 Kandinsky, Wassilly Wassilyewich (1866-1964) – pictor rus și teoretician de artă. Este considerat pionierul artei abstracte.

2 Spoerri, H. Theodor (1924-1973) – doctor în medicină și medic senior, medic primar al Clinicii de Psihiatrie din Musingen.

3 Heidegger, Martin (1889-1976) – unul dintre cei mai valoroși filosofi al secolului XX. Influență covârșitoare asupra gândirii unor mari filosofi, reconsiderare a fenomenologiei.

4 Weinninger, Otto (1880-1903) – filosof austriac. A susținut o teorie filosofico-psihologică a sexelor.

5 Heym, Georg (1887-1912) – poet german, reprezentant, alături de Georg Trakl, al Expresionismului timpuriu. Poemele sale sunt concludente în ce privește fenomenul alienării, specifică, în acea vreme, vieții în cetate.

6 Baudelaire, Charles Pierre (1821-1867) – poet francez, eseist, critic de artă. Originalitatea sa în poezie a influențat generația Verlaine-Rimbaud-Mallarmé. Îi aparține reevaluarea termenului de modernitate.

7 Schneider, Wolf (n. 1925) – jurnalist și critic literar german. Membru corespondent al agenției de știri Associated Press (1955-1956), director al revistei Stern începând cu 1966. A condus agențiile de presă Dialog și Die Welt.

8 Rimbaud, Arthur Jean Nicolas (1854-1891) – poet francez, precursor al Simbolismului.

21

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

ESEU

Adrian Grauenfels (1946, București) a emigrat în Israel, în 1972. De

profesie inginer, actual director la Editura SAGA. A început să scrie din anul 2000. A publicat peste 20 de cărți și antologii de versuri, eseuri, proză și artă începând din 2015. Este redactor la ziarul Jurnalul Săptămânii.

Volume de poeme: Mașina de scris poezii, Sextantul poetic, În vizită la Ussais Volume de proză: Ceai cu Adala, Almanahul Poeziei de Război, Castelul lui Yanle

Primul dadaist rus, Serghei Charchoune (ȘARȘUN) (1889-1975)

Scriitor și pictor. Tatăl său, slovac de origine, a fost negustor. Serghei Șarșun a absolvit Școala Comercială din Simbirsk, apoi se stabilește la Moscova, studiind Artele Plastice. Îi cunoaște pe M. Larionov, N. Goncearova, A. Krucionîh. A studiat scurt timp arta la Moscova înainte de a fi înrolat în armată în 1910. A părăsit Rusia și în 1912 a plecat la Paris, unde a studiat la Academia Rusă Liberă și la Academia Cubiștilor „La Pallette”, sub Henri Le Fauconnier. Este prezent în unele expoziții ale avangardiștilor, se apropie de dadaiști, face cunoștință cu Tristan Tzara, cu care avea să aibă și o corespondență. În anii 1916-1917 locuiește în Spania. Din 1921 se încadrează în mișcarea „Camera poeților” (Paris), activând și în cadrul cercurilor literar-artistice „Gatapark” și „Peste”, la serile de poezie „citind cu o intransigență de invidiat versuri destul de neînțelese” (A. Iulius). În timpul războiului s-a refugiat la Barcelona, unde i-a cunoscut pe pictorii Albert Gleizes, Marie Laurencin și Francis Picabia.

Serghei Charchoune

După Revoluția bolșevică din octombrie 1917, a încercat să se întoarcă în Rusia, dar a eșuat și a revenit la Paris. A participat la întâlniri dadaiste la cafeneaua Certá și a participat la demonstrații Dada, în special la „Trial of Barrès”, organizat de André Breton. El a fondat grupul dadaist „Palata poetov” și în 1921 a scris Foule immobile: poème, probabil cea mai importantă contribuție a sa la mișcare. A expus la Galeria Montaigne, într-un spectacol organizat de Tristan Tzara, precum și la galeria din Berlin „Der Sturm”.

Din 1925 se afiliază Uniunii Tinerilor Scriitori din Paris. Din anii 1930 până în anii 1950, Charchoune a experimentat atât figuri abstracte, cât și reprezentative, amestecând adesea cele două. Stilul său, așa cum a fost descris de artistul și criticul britanic Merlin James, a fost o abstracție „alternativă” în comparație cu mulți dintre contemporanii săi. Charchoune s-a inspirat pentru operele sale de artă din muzica compozitorilor clasici precum Bach și Ceaikovski. Opera lui Charchoune poate fi găsită în colecțiile Muzeului de Artă Modernă, Centrul Georges Pompidou și ale Muzeului de Artă Modernă din Moscova.

În cartea Deconstrucția avangardelor (Editura Saga, 2020), am avut plăcerea să includem un capitol dedicat lui Serghei Charchoune, datorat amicului și traducătorului Leo Butnaru. Butnaru ne atrage atenția asupra momentului în care este creat primul colaj avangardist, la mai mult mâini. Iată povestea:

22

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

ESEU

Titlul acestei lucrări, Ochiul Cacodylic, se bazează pe inscripția din capul pânzei pe care Francis Picabia a pictat-o, împreună cu ochiul castaniu mare pe care îl vedem în colțul din dreapta mai jos și numele și data artistului din stânga; sunt singurele elemente care se crede că au fost „create” de Picabia, în sensul de a fi făcute de mâna lui.

Potrivit legendei, Picabia a început această pictură în timp ce era bolnav în pat, cu o infecție a ochilor.

Medicii i-au prescris ceva numit Cacodylate de Sodium. Și pe măsură ce prietenii veneau să viziteze artistul bolnav, el îi invita să adauge ceva la această pânză mare. Așa că, în timp ce o privești, poți vedea tot felul de semnături diferite, fotografii în colaj, mesaje, iar rezultatul este într-adevăr acest tip de portret de grup radical nou, încât chiar și după ce s-a însănătoșit Picabia a continuat să invite prieteni și cunoscuți să completeze tabloul. Sub ochi găsim semnătura lui Charchoune și mai jos, în dreapta, cea a lui Tristan Tzara. Acum, după 100 de ani, suntem obișnuiți să vedem imagini construite din cuvinte: letrism, caligrame, pictograme. Dar în acel moment acest lucru a fost un eveniment radical. În pictura de față nu există imagini. Este o lucrare în care predomină textul și scrisul. De asemenea, este o operă în care rolul lui Picabia ca autor a fost de inițiator care a creat o situație în care, în esență, și-a invitat prietenii să contribuie, să colaboreze, să facă spectacol și, în acest sens, și-a propus opera de artă pentru a fi completată la întâmplare prin proceduri automate. Așadar, rezultatul este această inovație nu numai a ideii despre ce ar putea fi un portret de grup, ci despre ceea ce ar putea fi și un obiect de artă. În continuare, găsim în cartea amintită mai sus câteva din poeziile lui Charchoune, traduse de Leo Butnaru în limba română. Am ales pentru cititori două poeme dadaiste inspirate de Paris și de peisajul Franței.

Scările de marmură ale Senei Barja mausoleu acvatic… Sicriul căpitanului Nemo iese la suprafață.

Barca cu motor – cu sărituri mici urcă treptele de cristal.

Sunetul solemn, metalic – al sirenei de vapor.

Sena: marmoreană, scara principală a Île-de-France.

O barcă cu motor, deșartă – zdrăngănește impasibilă la banjo.

Aceleași, eternele fiare de călcat – netezesc Sena.

Gigant invizibil: alunecă pe patine marca „Nourmis” în lungul râului.

Sena – mușama strâmbă, boțită.

Stalactita luminoforă – trecu pe pod râul.

Necurmată înșiruire – a negrelor, funerarelor sarcofage pe drumul de pietriș sticlos, prin urechea de ac a ecluzei de la Suresnes – spre cimitir.

Botul barjei „neumplute” – se-arată din apă ca un bocanc vechi.

Vela – timpanul unei frunze forfecate de insecte vorace.

Vela – harpă eoliană, paravan femeilor ce ies din scaldă.

Adrian Grauenfels SAGA 2020

La vila din Pădurea Boulogne

Ciocârlia – cântă hipodromul din Longchamp.

Toate automobilele Pădurii Boulogne sunt „în mâinile femeilor”.

Câmpul cosit – miroase a țărm de ocean.

Plopul piramidal – praștie avântată ca o pasăre. În inima pădurii – turma de automobile.

Portativele cu note ale zgârie-norului pe fundalul muntelui împădurit.

Privii peste umăr, încercând să mă feresc din calea biciclistului ce gonește, însă acesta lipsea… dar auzind că el mă ajunge din urmă – m-am speriat și mai mult… până, în sfârșit, și, deja, concomitent cu apariția uimirii, – chiar călcam peste el.

Biciclistul pedala pe sub mine: un burlan subteran.

O fărâmă de scoarță de stejar – se dovedi să aibă aripioare, fiind și săltăreață.

Păsăruica – se prăbuși dinaintea copacului cu o reverență de salt mortal.

Cineva se străduiește să-și prefacă automobilul – în orgă.

Stejarul are dureri de cap – și-a pus pe frunte o compresă îmbibată cu oțet.

Cum mai contravin aceste suprafețe turtite, alungite, uscate, împușcând cu orizonturile – automobilelor: cu verticalitățile a tot ce e viu care respiră, se hrănește, se trage spre soare!

Plante – în poziția cocoșilor gata să se ia la harță.

Grădinarul – sărează verdețuri proaspete.

Mierlei – i-a năboit diareea prin gâtlej.

23

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

ESEU Etgard Bitel, scriitor, jurnalist, poet (1949, Piatra Neamț)

A debutat ca poet în anul 1969 în revista Academiei Militare, iar în volum și-a făcut debutatul în volumul colectiv Timpul nostru miracol, apărut în 1972, sub egida cenaclului literar „Neagoe Basarab”, de la Piatra Neamț. În cadrul Centrului de librării al județului Neamț a organizat peste 50 de lansări de carte ale unor nume prestigioase din literatura română și a participat la organizarea a zece târguri de carte. În 1990 s-a stabilit în Israel, unde a înființat editura „Betapress”. Aici a editat trei ediții ale almanahului Enigma, publicația Or Ashdod, publicația Pro și Contra, a Cercului Literar de la Petah Tikva, volumul de proză Visări, al Laurei Bitel, ca și volumele personale de poezii Intersecții și Femina, un volum care a fost lansat la Piatra Neamț în 2017. În anul 2018 a tradus piesa de teatru Noii infractori, a scriitoarei israeliene Edna Mazia, care se joacă la Teatrul Național din București.

Este laureat al mai multor concursuri de poezie din România și a fost distins cu Premiul pentru dramaturgie al Teatrului Național din Craiova, în anul 1986.

A reprezentat, în 2018, Israelul la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetul Marmației și la Serile de poezie „Nichita Stănescu”, de la Desești.

A publicat grupaje de versuri în revista Izvoare a Asociației Scriitorilor Israelieni de Limba Română și în revistele Orașul, din Cluj, Euphorion, a Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu, și Actualitatea literară, din Lugoj.

A fost premiat la Concursul național de poezie „Tudor Arghezi”, de la Târgu Cărbunești (1987). Este laureat cu Premiul Asociației Scriitorilor Israelieni de Limba Română pentru „Cartea de Poezie a anului 2017” pentru volumul Femina și laureat cu Premiul Centrului Cultural Israeliano-român de la Tel Aviv pentru antologia Viscolesc zăpezile albastre. Tot în 2018 a primit Diploma de excelență a Fundației „Arte.ro” pentru merite deosebite în promovarea artei și culturii române în lume. A organizat în Israel aniversarea a 50 de ani și 80 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu la Ierusalim și a organizat în colaborare cu ICR Tel Aviv câteva lansări de carte ale unor scriitori israelieni de limba română.

Este inițiatorul primului Festival Internațional de Poezie în Limba Română de la Tel Aviv. În 2019 a lansat la Sibiu, la Cluj, la Piatra Neamț și la Institutul Cultural de la Tel Aviv antologia Viscolesc zăpezile albastre, 50 de poeți evrei născuți în România. Antologia a fost premiată anul acesta cu Premiul II la Secțiunea specială, la concursul Fundației „Itaca” din Dublin (Irlanda). Tot în 2019 a primit premiul „Ziaristul anului”, acordat de Centrul Cultural IsraelianoRomân de la Tel Aviv.

Este colaborator permanent al publicației israeliene Jurnalul săptămânii.

Era în 1967, mă pregăteam de bacalaureat și, întâmplător, am asistat la o conferință despre indo-europenism. O noutate la vremea aceea, cel puțin pentru mine.

Cum cu vreo patru ani în urmă citisem Mahabharata și Sakuntala a lui Kalidasa datorită eminentului meu dascăl de limba română, Emil Leahu, iar la vârsta aceea memoria funcționează perfect, imediat am făcut asociație între opera eminesciană pe care o cunoșteam destul de bine și fragmente din operele citate.

La bacalaureat am primit două subiecte: „Țăranul în opera lui Sadoveanu” și Luceafărul, de Mihai Eminescu. Ca orice umanist clasic, am ales Luceafărul și, făcând analiza genezei poemului mi-am permis „luxul” să îi contrazic pe Călinescu și pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga care, la acea oră, erau un fel de guru ai literaturii române. Mi-am permis să afirm că izvoarele poemului Luceafărul ar trebui căutate mai adânc decât afirmă cei doi istorici literari și că, datorită originii comune, indo-europene a românilor și indienilor, precis că există un basm, o legendă sau ceva asemănător în cultura indiană, care este mai veche decât cea a românilor. Sigur că afirmația m-a costat, cu atât mai mult cu cât corectorul fusese studentul lui Bușulenga. Nota a fost de trecere, dar nu ceea ce era de așteptat de la un olimpic la literatura română.

După vreo doi ani, mergând în vizită la liceul pe care îl absolvisem, am fost informat de către mentorul meu în ale literaturii române că mi-a publicat lucrarea în Revista de Pedagogie.

Sursă foto: www.nauticpro.roculturamihaieminescu-fotografii.com

I-am mulțumit, dar nu am avut curiozitatea să îmi văd lucrarea publicată. Oricum, am rămas cu pasiunea Eminescu și, peste ani, citind lucrarea de doctorat a Amitei Bhose am înțeles că a preluat ideea mea și a dus-o mult mai departe cu mijloace net superioare celei ale unui elev.

Ulterior mi-am propus eu însumi să cercetez relația lui Eminescu cu cultura indiană și influența acesteia asupra operei sale.

Mă voi folosi de acest prilej care mi s-a oferit de a-l evoca pe Eminescu pentru a vă introduce în relația lui Eminescu cu cultura indiană prin prisma indo-europenismului.

Prima observație care mi-a atras atenția a fost faptul că, la Viena, Eminescu a asistat la unele cursuri de literatură indiană ținute de profesorul Weber. De altfel, înrudirea gândirii eminesciene cu filosofia indiană a fost semnalată pentru prima oară în 1889 de către gazetarul craiovean Gheorghe Pencioiu, care a sesizat izvorul gândirii cosmogonice din Scrisoarea I. În secolul XX mai mulți exegeți ai operei eminesciene, atât români, cât și străini, s-au preocupat de sursele indiene ale inspirației lui Eminescu.

Din biografia lui Eminescu rezultă doar informații rudimentare privind această latură a culturii poetului: știm cu precizie că era pasionat de filosofia budhistă, că a citit Sakuntala și Mahabharata și alte opere din literatura indiană în traduceri în limbile europene. Datorită acestei pasiuni Eminescu dorea să recurgă la surse în original și a început să învețe sanscrita. Urmare a acestui fapt, începe să traducă Gramatica limbii sanscrite, a lui Bopp.

24

Eminescu și cultura indiană

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

ESEU Primele semne ale influenței indiene la Eminescu apar în scrierile de la Viena. Poezia Venere și Madonă pare inspirată din Sakuntala. Este de observat, de asemenea, că scena reîntâlnirii celor doi eroi din poemul Călin se aseamănă izbitor cu ultimul act din Sakuntala.

Mergând mai departe în analiza influenței filosofiei indiene în opera eminesciană voi aminti că cel mai vechi document literar al grupului de popoare indo-europene este Rig-Veda, din care face parte imnul Creațiunii, ale cărui sensuri filosofice nu puteau să-i scape lui Eminescu.

Primele cuvinte din imnul Creațiunii sunt: „Atunci nu era nici neființă, nici ființă; nu era văzduhul, nici cerul cel depărtat”.

Eminescu, la rândul lui, notează în Scrisoarea I: „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă”. În continuare, în imnul Creațiunii se spune: „Ce acoperea? Unde?

Sub a cui ocrotire erau apele? era oare un adânc fără fund?”, iar la Eminescu, în Scrisoarea I, găsim: „Fu prăpastie? genună/Fu noian întors de apă?” În alt pasaj din Rig-Veda este scris că „Acest Unul a devenit Totul”, iar Eminescu spune: „Unul e în toți tot astfel precum una e în toate”; și tot în lucrarea indiană se spune: „... pe atunci nu era cine să vadă, nu era vedere și nici obiect care să fie văzut”. La Eminescu acest pasaj sună: „Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază” și mai departe: „Căci era întuneric ca o mare fără o rază”.

Aceste pasaje din Rig-Veda ne trimit cu ușurință și spre alt loc, și veți fi surprinși să constatați asemănarea: în Tora, cartea Geneza, se spune: „Peste fața adâncului de ape era întuneric și duhul lui Dumnezeu se mișca deasupra apelor”.

Concluzia este evidentă: a existat contact între cultura indiană și cea ebraică, iar faptul că Eminescu nu era străin de cultura ebraică nu este o noutate.

Deși influențe indiene directe sau indirecte în opera lui Eminescu se regăsesc în numeroase locuri ale operei sale, un exemplu fiind poezia

Kamadeva, se consideră că cea mai budistă dintre creațiile sale este Rugăciunea unui dac, ale cărei versuri încă păstrează elemente din imnul vedic al Creațiunii. În cartea sa, Eminescu și India, Amita Bhose afirmă, între altele: „Întâlnirea lui Eminescu cu gândirea indiană ne relevă profunzimea cunoștințelor lui de literatură indiană și adevărata pasiune pentru cultura Indiei. Eminescu nu a scris aproape nimic despre India; nu a fost indianist propriu-zis, dar prin scrierile sale el a unit spiritualitatea indiană cu cea românească”.

Este de remarcat că, dacă toate cele spuse mai sus ne conving că Eminescu știa sanscrita, atunci el are întâietate în fața lui Coșbuc, care a tradus în limba română Mahabharata și Sakuntala.

Preocupările pentru limba sanscrită ale lui Eminescu nu au fost un secret nici pentru apropiații poetului, dar nici pentru criticii acestuia.

Totuși, prima care acordă atenție în mod serios manuscriselor în sanscrită ale lui Eminescu este Amita Bhose, care constată perfecționarea scrisului devangari al lui Eminescu, ortografia corectă și aduce dovezi ale cunoașterii de către Eminescu a nuanțelor subtile ale limbii sanscrite.

Revenind la geneza poemului Luceafărul, poate cel mai cunoscut poem eminescian și poate cel mai cunoscut poem în limba română, aș vrea să mă opresc asupra altei lucrări clasice indiene, Legile lui Manu.

Sursă foto: www.mihai-eminescu.rofoto-video

Manu, în mitologia vedică, este strămoșul omenirii. Este numele purtat de primii 14 strămoși, primul dintre aceștia, Manu Swayam-Bhuva, este autorul tradițional al vestitului codice Manusamitha. Se consideră că acest prim Manu era fiul lui Brahma, născut de zeul însuși.

Data precisă când a fost întocmit codul de legi al lui Manu nu a fost stabilită. Legile lui Manu cuprind principii de teologie, de metafizică și cosmogonie, precepte morale de pedagogie, de economie, de comerț.

Imaginile începutului și sfârșitului lumii cuprinse în Legile lui Manu și confruntarea acestora cu Luceafărul eminescian identifică izvoarele indo-europene ale poemului.

Versuri ca: „mii de ani treceau în tot atâtea clipe” sau „din chaos, doamne,-am apărut/Și m-aș întoarce-n chaos.../Și din repaos m-am născut,/Mi-e sete de repaos”, se leagă strâns de ideile apărute în Legile lui Manu.

Cronologic, influența indiană asupra gândirii eminesciene, așa cum o dezvăluie operele sale, indică diferite ipostaze ale studiilor de indianistică realizate de poet. Începând cu literatura sanscrită clasică, el a mers treptat prin filosofia budistă și la ultima treaptă a ajuns la Vede, ceea ce constituie cea mai științifică și mai ordonată metodă a studiilor de indianistică.

Concluzionând, este evidentă cunoașterea de către Eminescu a limbii sanscrite, fiind poate primul literat român care a avut această preocupare și, deci, sunt ușor de demonstrat rădăcinile Luceafărului în mitologia indiană prin translația temei către spațiul carpato-dunărean.

25

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Angela-Melania Cristea,

scriitoare româncă de origine macedoneană, traducătoare, poetă, redactor la revista Manifest, din Craiova, câștigătoare a multor premii de literatura din țară și de peste hotare.

Dintre publicațiile științifice: Proza subiectivă. Tehnici narative, Personajul feminin în proza românească, Editura Gazeta de Sud, anul apariției – 2010; și altele.

Beletristică: Pietrele soarelui, de Angi Melania Cristea, Editura Aius, Craiova, 2016; 777 Amintiri, Editura Rafet, 2018; Orașul ventriloc, Editura Neuma, 2020; Sto scolpendo il senso della vita/Sculptez sensul vieții, Casa Editrice Urso, 2020 etc.

Last October frunze și pantofii mei cu toc firav țigările tale stinse pe pământ până mai ieri dragostea greiere rătăcit în fântâna arteziană și toate toamnele cu rujul ciclam... dincolo de casa păpușilor mama tânără râde spre tatăl meu care își vâjâie motorul nu a cunoscut eclipsa vieții venită de pe dealuri aroma vinului a îmbătat prezentul

Street life toamna asta gutuile miros a moarte și a limpede apă de râu a pește înnodat în cârlig iar frunzele acești daimoni ai câmpiei scad și cresc lumini peste dealurile unde copilăria se zdrumică precum pietrișul sau nisipul măcinat de pașii profetului urban cu logica lui de om al străzilor toamnele curg prin canalele orei-ceaslov eu nu mă pot desprinde cu facerea în cuvânt o noaptea valpurgică a inserierii eului dacă nu sunt eu/eu sunt acel ecou vocile toamnei subterane înfipte în cateterul inimii mele orgolioase și metafizica vârstei când numeri secundele planurile unghiurile orbirea înțelepțirea vorbirea și nevorbirea cuvintele asexuate mâinile a doi bărbați împreunate pe mijlocul toamnei referendumul și ideea de căsătorie ectoplasmatică iar toamna este ultima la urnă plouă neestetic femeia cu gene false savurează țigara o stinge cu tocul frunzele putrezesc prin parcări iar mama împletește pentru prietenul ei imaginar

din octombrie vom circumscrie letargii și vom semăna nebunia nopților în doi pe terasa îngustă a blocurilor Sursă foto: www.mihai-eminescu.rofoto-video tu și larma sturzilor din grădinile orașului vă veți ipostazia clipele sunt purtate în lesă de câini pe care nu îl revendică nimeni iar noi tragem retușuri cu toamna aceasta peste anarhia umbrelor îndrăgostite apoi dăm foc frunzișului nerisipit de ciclon toamne se pliază devin mai noi decât pantofii de carton ai morții

Arta@self respectului codul penal s-a inventat să nu abuzăm de condiția artei până și poeții pot da de pământ cu arta pot abuza ostentativ cuvinte le pot transforma în corzi de kick boxing unde își trântesc adversarii literari furtul unor sintagme poate echivala cu hoția trivială căci un poet este ca un pet cu vorbe de hârtie cum poți să nu incriminezi furtul artistic? se fură sentimente brute falii de viață utopii pigmenți arta nu are cod oricine se poate așeza la drumul mare nelegat la mâini să își scrie memoriile fără self respect față de arta din penitenciare 26

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

POEZIE Amprente vizuale

Submarinul politic

miroase a ziar a stârvuri politice ador să circul cu metroul să aud vocea aceea neutră cum anunță piața victoriei iar eu să cobor la următoarea lumina difuză se oprește pe volanul încins la trecerea de pietoni așteaptă femeia vieții tale are pantofi galbeni și un smartphone care poate identifica amprenta vizuală sigur nu se mărită nici vara asta simte de la distanță ratații și preferă să stea în zona de unde poți să faci un selfie fericirii ce îți erupe prin toți porii ca vulcanii noroioși

am învățat să scriu cu cretă colorată și să sar șotron între liniile lui strâmbe nu am reușit să găsesc acel submarin ce mă poate dispersa în apele oceanului unde pot vedea rechini cu colți înroșiți care îmi sfâșie semenii eu cea care mă tem de pisica de mare îmi voi întinde tendoanele rechinului-om cel care dezumanizat și brutal prinde în malaxorul vieții victimele politicii stradale căci, nu-i așa, sub presiunea străzii se naște vântul libertății și poți evada tu din tine îți poți îneca decibelii vocii subconștientului

la poșta din titan era mereu coadă trimiteau la post-restant vederi cu un text laconic Vă îmbrățișăm din Herculane, ai voștri 1 2 3 eu nu am văzut oameni mai stupizi ca cei ce postează instant voiajuri după cortina de fier s-a inventat cortina virtuală cu cinci mii de corifei iubiri nestatornice și colorate plus o extrafericire sezonieră

abia apoi vei putea să hașurezi un șotron imaginar prin care să sară acele egouri care pot umple o pasarelă și pot defila fără umbra ta ivorie

cărțile acești dinozauri preistorici vând omul imaginea astăzi face cât o mie de cuvinte și scriitorii umblă călare pe elefanți ca niște circopiteci prin piața orașului atins de febră cum deschizi geamul simți miros de gaze de eșapament și de mingi de cauciuc bătute pe asfalt fotbalul ca un delirium tremens face victime colaterale copii neșcoliți umplu stadioane unde se uniformizează mentalul colectiv

Sursă foto: www.mihai-eminescu.rofoto-video

Turbulențe ziceam în trecut că orașul arde cu luminile lui false cu acea calea unirii unde pictorii seduc femeile

doar dintr-un fum de trabuc iar adolescenții se dau cu parapanta printre demisoluri decorate kitsch-os și discoteci turbulente

simt gust de porumbi fierți miriștea a luat foc iar câțiva grauri obraznici anunță școala și ciugulesc resturi de la masa politică am uitat să cobor la aviatorilor azi nu voi ajunge la poștă să trimit cele câteva cuvinte albe împachetate grosier am să mă duc la coafor să îmi vopsesc în roșu torționar #viața #perepede #înainte

dar arta urbanului mi-a intrat în plex ca o respirație efervescentă și nu mai pot descălța sandalele heirupiste

nu mă mai pot clona să fiu a satului cu umbrele sale vintage foamea de artă demolează mitul veșniciei născute la sat din enclava numită orașul-meu-flamboaiant toți piticii vor să mă scoată vie abulică victimizată să îmi poată scrijeli pe piept logica rațiunii pure cea conform căreia nu ar trebui să înot între cele două emisfere moarte/viață cu masca de oxigen pe chip

Delir Frunze din coastele zilei cad de pe acoperișul caselor.

Sufletul tău aprinde lumini, dansează cu îngerii nopții rotind galaxiile morții. Între noi cerul roșiatic îmbrățișează

umbre de vânt. Îți scriu cuvinte de borangic, iar luna se rostogolește prin delirul toamnelor. mă strecor precum șerpii de apă în singurătatea șuierătoare.

simt cum orașul se întinde ca lava peste minți murdare aici deținuții evadează avem zile zen și oamenii politici se așază pe esplanadă umăr lângă umăr într-o tovărășie stupidă doar eu poeta mironosiță #rezist

Îți beau metaforele, tăcerea, fluidul clipelor putrede, apoi mă așez lângă nucul din care se prelinge ploaia ca din umbrela lui Dumnezeu.

Stau de pază inimii tale mai curând, mai aproape, mai spălată de ploi, de cuvânt, dragoste cu o mie de pori, cu picioare desculțe, prin ierburile vii caracatițe ale timpului mut.

27

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

POEZIE Zile cameleon

Moartea lui Aron

timp faleze pietriș toate pictate în pântec de oraș deschizi ușa cazinoului și vezi oameni care beau iar aura norocului se dezbracă de sofisme cu tocuri de egretă femeia din colț numără rămășițele nopții sau adaugă încă un conținut în povestea cu mirt

mor poeții se fac vânt și îngroapă cuvintele-efemeride într-o mie de ani nu pare tragic să dispară iluminații atâta timp cât franța a câștigat în rusia și leaderii oferă flori unei doamne frumoase care întâmplător conduce o țară sau pupă fierul vechi cupa aceea stereotipă fără pic de rasism doar este victorie

sentimentul că ploile vor ucide furnici nu mai există doar o masă amorfă de ciment gata să se prăbușească fără unde seismice doar unde radio prin care poți auzi portavocea realității se schimbă șefii politici cad structuri ale statului se pune bază într-un om atât de singur încât își înghite chitul

femeile se plâng de masculi s-au împuținat devin tot mai perisabili dar bărbații cer imposibilul #lafemmefatale diavolul roșu al nopții deghizat în alizeu acum oamenii au drept de vot și aleg denuclearizarea o lume provegan cu dumnezeii ei iconici pe zidurile stațiilor de metrou

de peste tot din orașul dement pluvial auzi mașinăria de rumegat despre schimbările cameleonilor politici nimeni nu intelege de ce un magistrat #nupoateajungepresedinte când a țesut pânza de păianjen a existenței și precum Calypso i-a transformat pe toți în porci captivi iar azi-ul a devenit bastard singura opțiune fiind un deadline pentru mâine

poeții nu mor ca oricine ei beau absint cu vene subțiate de acel drog al viului și iubesc femeile reale detestă plasticul și nu îi găsesc întrebuințare iar printre noi trec ca niște dependenți de diurn de roata aceea mirobolantă numită azi

niște concitadini pescuiesc din balcon cu tălpile goale atârnate la fereastră peștii nu au coloană vertebrală se lasă pescuiți între secunde muți de ce toate curg într-un flux și reflux din care scapă doar elfii acești orășeni demodați ce nu își pun capul pe tăietor? plouă prin imperiul orașului metafizic cu oase cu pietre cu ziare on-line

se pot multiplica poeții oamenii aceștia surzi emoțional orbi afectiv îndrăgostiți doar de ideile politice ale momentului capabili să se teleporteze în acele locuri unde încă mai progresează înarmarea nucleară pot să se rateze literar din dorința disperată de a elimina rasismul sărăcia și războaiele chimice căci nu-i așa premiul nobel se dă pentru oameni iar în încercarea de a deveni oameni sunt așa de vulnerabili poeții care nu mor de-a binelea

Mega-erotism simt că te joci de-a așezarea cuvintelor sau de-a lipitul vieții dramatic cu again/one more partea ta homofobă te distanțează de centrul lumii tu te plimbi cu skateboardul dintr-o margine la o margine a marginii până în cartierele cu negrii la suflet

Angelica-Melania Cristea

vezi starea asta a ta este inegală miroși a sare și piper dinții tăi se înfig în degetul meu și nu ai perversitatea aceea de a-mi aprinde lampioane cât sunt încă nodul gordian

apogeul iubirii devine precum fructele de mare delicios ardere rapidă iar noua ordine a cuvintelor cere o licitație a sentimentelor din care s-ar putea să ieși cu singurătatea pe zero neinițiat în marea taină a conviețuirii camaraderești unde nimeni nu suportă pe nimeni dar aparent este maestru în arta conversației mai sunt îndrăgostiți pe stoc? întreb flegmatic vânzătorul-robot 28

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

POEZIE

Cezar C. Viziniuck (Consuegra, Toledo)

- poet, prozator, traducător; - membru al Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania

Jocurile iubirii – despărțirea lasă lumea deoparte și zboară din cele șase dimensiuni cât timp vei mai rătăci în uitare și dezorientare încoace și încolo cum ar putea pasărea născută din mare să-si facă cuibul aici în dimensiunea în care sufletul își țipă uitarea ar trebui ca inima dragostei să-și facă sălaș în alte piepturi ca bătăile ei să cheme păsările cerului un vultur să o străpungă cu ciocul să o ducă că pe cadavrul unui iepure pe pisc și să o devoreze am închis deschiderea buzelor și am deschis calea secretă astfel am tăcut iubind și suferind azi reinventez altfel de lacrimi

Femei în lumea reală femeile știu să mimeze orgasmul iubirea și lacrimile despre care celelalte nici nu au auzit în vis lumea e frumoasă până în dimineață când te trezește coșmarul în realitate toate femeile adevărate se debarasează de aripi iar bărbații lor zboară pentru că nu le merită iar ele au nevoie de libertate mâine-poimâine vei cânta din nou la harpă femeie fiindcă el te-a mințit după regulile artei bărbaților și totuși tu ești liberă iar aripile lui îl fac sclav al tuturor femeilor primăvara nu scriu

mă regenerez prin cuvânt vorbesc despre dragoste ca un copil îi adun florile și mi le așez pe piept să îi simt mireasma și dulceața primăvara îmi dăruiește lumina se așează pe creștet ca o mână de femeie peste mormântul iubitului primăvara pot fi orice un vârf de munte sărutat de soare o mare de ape mângâiată de vâslele pescarilor un om sau un câine uitat în clepsidră mă trezesc ca dintr-un vis urât pe oasele dezgolite de iarnă crește carnea în inimă se reașeză iubiri

ca în vară să se piardă arse de un soare criminal în toamnă să le plâng odată cu cerul vărsând plumb topit din ochi foșnind frunze sub tălpi

iar iarna în tine dorm în tine scriu plâng și râd în tine sunt eu același numărând firimiturile iubirii rămase le calculez din ce în ce mai puține

mai mărunte mai uscate în iarnă locuiesc în tine cu inima așezată pe o farfurie albă tu ești singura mea cameră rece fără lumină ca un beci umed în care se scurge apa ploilor nedorind să ridici nici măcar un oblon să mă pot bucura de o rază de soare și totuși cât o iubesc...

29

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

POEZIE Costinel Lungu (Herencia, Ciudad Real)

- poet, prozator, redactor reviste culturale; - membru al Uniunii „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania

Lacrimile timpului (V) (Expresia unei clipe)

Lumina susură din depărtări pătrunde prin unghere de sticlă într-un verde imaginar căprioara la râul curgător se-adapă cerul coboară lin pe apă caii sunt mai prietenoși oamenii trag spre mare un dans înaripat cerșește ploii miile de picături albastre hrana spiritelor noastre vara încireșată se stinge dacă norii vor plânge cu praf lacrimile ochilor tăi ar limpezi lumea de incertitudini cu folclor fii poezia rugăciunilor de dor eu – versul ce calmează focul Luna preumblă prin eclipse rătăcesc între vis și nerostite priviri neamintindu-mi de tine aș uita de viață de credința din mine

Lumina timpului (X)

(Amurgul)

Despletește-mă de simțuri în valul norului de mare nerăpită dă-mi apoi secunda ce cumpără minutul vieții am să-i urlu în pocal de gheață mii de neștiute fapte mii de neștiute vise între nopți cenușii-ngropate în lumini de ceară slută Despletește-mă de amintiri cu glasul degetelor tale de bumbac dă-mi apoi prezentul din care să cern zâmbetul unui fluture și dulceața petalelor de roze

nimicul să nu umble desculț prin firul blând de iarbă-ncolțită ce n-a crescut să moară Despletește-mă de muțimea din mine tainice zori pictate-n culorile apei dă-mi apoi zgomotoase ramuri un soare să mă dezghețe de gol și-un râu să curgă peste strigătul cerului de azi nu voi mai șopti în mine cântecele ce cu dor am să ți le urlu urechea ta va râde cu lacrima-nvățării

Sunt mulți dar nu toți Am scris puțin oare importanță mai are când trei versuri echivalează cât o carte cu pagini succinte ce-și ține ghilimelele între cuvinte închise între cuprins și prefață Te simt însingurată și doare deși toți aleargă după tine adresându-ți slove divine Te simt însingurată Și ce puțini sunt cei ce au nevoie de apă Din glasul tău refrenul mai strigă iubirii răgaz dar căutăm a preschimba trăirea în topaz Când voi crește mare am să merg cu capul în jos ca să îi văd și să mă vadă cei mici vor adera la înălțimea mea vreau și voi putea să le dau aripile mele cele dintâi când Eminescu îmi era dor și căpătâi Sunt mulți dar nu toți vor face ca rezonanța versului să graveze sentimente în ochii limpezi rezemați de perete

Cred... în oamenii cu ochi vii și mai cred în dimineți reci care trezesc temperatura viselor mele Jos – nisipul vrea să prindă aripi să fie praf în aerul rebel de noiembrie poleind arămiul frunzelor desprinse mai sus – norii își așteaptă plânsul eliberării iar noi – între cer și pământ nestatornici în faptă și în gând suntem secunde prinse-n mistere Oare avem timp să fim și îngeri?

Lumina timpului (IX) Tandem (Printre măști)

În arșița gândurilor vrem să fim în toamnă cu tălpile nude să ne bată frunzele cu misticele vânturi și ploi din umbre cobor printre măști incerte

în prea mult soare cu ape șiroaie o frunză clorofilată zâmbește râului din tablou în propriul delir dacă vara s-ar topi eu cui aș mai scrie poezii?

Despletește-mă de enigmele

îngrămădite în coșul de răchită seacă dă-mi apoi liniștea zidirii inimii noi fără de lacrimi umblătoare prin artere fără veninul ațintirilor murdare timp trăit prin trăiri timpurii trezește dimineața din versuri ce palpită o stea un gând o iubire și-un amurg 30

Mă frământă o-ntrebare, Până pleacă-ntr-un târziu...

De unde vine bunul soare?

Sigur o știi... sigur o știu...

Când umbrele prindeau contur, Mă legăna la pieptu-i sfânt, Sărutul mamei era pur, Din biblie grăia cuvânt. „Să fii om cu greutate, Sufletul fie-ți ca cerul, Să lupți pentru libertate, Luminos, precum edenul!”

Azi, ni-i fapta vinovată, Teama sufletul înfrânge, Credința ne e luată...

Crucea, obosită, plânge.

Ne-om înălța în rugăciuni, Clopotul cerne iubirea, Candela vieții de tăciuni Curăța-va omenirea...

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

POEZIE Diana Zlatan-Ciugureanu

Scriitoare, poetă postmodernistă româncă din Republica Moldova. Activează ca reporter în domeniul culturii, educaţiei, religiei, științei, coordonatorul, autorul, prezentatorul și regizorul rubricii „Agenda culturală”, coordonatorul rubricii „Ghid juridic”, Actualităţi Radio Moldova. Este președinta fondatoare a Uniunii Scriitorilor de Limbă Română din Republica Moldova, jurnalist cultural la artinfinit.md – primul portal de promovare a artei și culturii, directoare-fondatoare a Revistei Uniunii Scriitorilor de Limbă Română „Poduri de Dor”, cantautor.

Să facem rocadă cu Neruda Să se reașeze anotimpurile la locul lor – Toamna să ia în brațe primăvara, Iarna să înfieze vara cântându-i de leagăn.

Să se reașeze planetele în ordinea de altădată: Luna să își îmbrățișeze Soarele, Venus să îmbrace pe deget inelul lui Saturn.

Să își revizuiască, Eva, setea de cântărire: Binele să o inunde în flori de lotus Până a fi visată de Adam spre a mușca doar infinitul.

Să ne reconfigurăm chipul de întreg: Brațul meu să pară crescut de la umărul tău, Chiar dacă l-ar văduvi pe Neruda, de versu-i mântuitor...

Spre cină pe nemâncate C Motto: Dacă fericirea doare divin, da, poezia este inseparabilă de durere...

Un curcubeu ni se reașează pe atât de a fi...

Respirația omniprezentă obtuzează unghiuri drepte, Eternul își locuiește efemerul zâmbind a rod, Lacrima devine exponat de muzeu pentru caratele de sens, Tiruri de mister smulg din carne, inerția vânatului, Măștile hăului sar de pe compacte reacții moleculare, Mă pierd ca un avar, în halucinația zângănitului „stabilității”, Uitarea în sine răsare din sângerosul pas către dor Până a tulbura prin cosmica planare a revenirii prezentului...

Toamna mugurilor

Când revin la respirația prin milenii, mă răsfăț în nemirarea că suntem mai tineri decât tinerețea.

Spaima așteptării pare jucăria aruncată prin sclipirea mărului nemușcat.

Mă împletești zeități terestre înaintând spre „banalitatea” misiunii de a te fi așteptat.

Legănăm rostul cuvintelor spre a renaște fire de tort reîmprospătate ca prosop istoric.

Cânți orfeic a rod sisific și o vezi pe Euridice mai precaut în fața dragostei cu toate numele în ochii mei.

Să se sfințească noua clipă eternă în lacrima păpușii cu cheia din palma-i însuflețită ca versul tău.

Să se sfințească noua clipă eternă în lacrima păpușii cu cheia din palma-i însuflețită ca glasul trecutului.

Foșnește o frunză în toamna primăverilor întâmpinate cu har de îngeri, ca taină a două poezii în una...

O nouă eternitate??

(inspirată de tandrețea muzicii lui Bach) Câtă eternitate poate fi sugrumată din necunoaștere?

Câtă eternitate se ascunde în simfonia tăcerii vii?

Câtă eternitate se detonează prin strecurarea cuvintelor ei?

Câtă eternitate fumegă aplecând genele a nerevelație?

Câtă deșertăciune împânzește scânteile renașterii?

Câtă deșertăciune sfarmă respirația în cioburi de bine sau rău?

Câtă deșertăciune prădează versul de taină?

Câtă deșertăciune judecă prin izgonirea din a fi?

Cum să-și zâmbească în dans, eternitatea cu deșertăciunea?

31

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

POEZIE Lavinia Elena Niculicea (1979), Băbeni, județul Vâlcea.

Absolventă a Facultății de Limba şi Literatura Română, specializare: română-engleză.

Poetă, autoare, pasionată de grafică și de pictură.

Jurnalist, redactor la Jurnalul Social, membră a Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova, ianuarie 2017.

Cărţi publicate: Ploaie de gânduri, Bucureşti, 2012; Florile cerului, Editura Topoexim, Bucureşti, 2014; Dansând cu cerul, Editura Genius, Bucureşti, 2016; Radiografia Visului, Editura Anamarol, București, 2018; Poet cu normă întreagă, Editura Betta, București, 2019; Suflet ales, Amanda Edit Verlag, București, 2019.

Premii: Trofeul la Concursul Internațional de Creație Trofeul Univers Românesc XXL, 2017; Premiul special al juriului în cadrul Festivalului Internaţional ,,Campionatul European de Poezie, 2019; Premiul III la Concursul Național de Poezie ,,Radu Cârneci”, ediția a II-a.

Cireșe amare

Șeherezadă modernă

m-aș ascunde într-un vis verde crud să pot înfrunzi indiferent de anotimpuri

sunt mac fragil la țărmurile lumii mă iscălesc cu 1001 de poeme pe mișcătoarele nisipuri

cu soarele să-mi dau întâlnire la o cafea tare fără teama de a mă contamina să mă învețe să strălucesc în bezna de -40 de grade celsius.

o Șeherezadă modernă sclavă singurătății postez pe wall-ul sufletelor trăiri exotice s-adorm instinctele animalice ale vieții

de la distanță s-ascult liniștea cum curge printre degetele împreunate spre cer cântecul unor timpuri (ne)uitate să îndulcească cireșele amare…

Dor de copilărie Să fiu din nou copil, prin ger, Să hoinăresc printre nămeți, Să cânt colindul: Leru-i, ler!...

Lacrima dalbei dimineți.

Copilăria-n visuri o împodobesc, rog stelele să micșoreze distanța Mă prind în jocul fulgilor de nea, Copii pe ulițe aleargă și zâmbesc, dintre noi În Ajun îi întâmpină minunea... navigând pe netul simțirii până când diminețile au gustul Mi-e dor să fiu copil din nou, cireșelor de mai Să m-odihnesc l-al mamei sân, Vocea-i duioasă să-și facă ecou, devin dependentă de o poveste Mereu cu dorul ei am să rămân! tastată la nesfârșit poezia-i parola ce deschide Ascult povești la gura sobei eternitatea... Și întâmplări cu zmei și prinți.

Un ceai de tei – dulceața vorbei Și Doina – cântec sfânt ce-l cânți.

Poet de sorginte latină Sunt poet de sorginte latină, decojesc cerul până la umerii îngerilor, să-mi pot pune pana albastră ce cântărește atâtea suflete.

Sunt poet cu normă întreagă, am primit mandat să pot conduce cuvintele pe ruta minte-inimă spre insula singularității.

Chiar dacă existența mi-a vândut iluzii frumos împachetate, tot le cumpăr pe credit, să pot degusta, precum un somelier extravagant, un soi de fericire cultivat din greu sub razele nopții.

Sunt poet cu capul în nori, să pot să mă întâlnesc cu arhanghelii la mansarda viselor, singurul meu viciu este Mi-e dor să stau pe prispă la bunici, că nu știu să negociez cu timpul secundele zdrențuite.

Să gust vin fiert și mere coapte...

Insist să rămân de serviciu mereu Zilele să-mi fie iar duminici, și întârzii la masa iubirii...

Copilăria – vis în astă noapte!

Lecții virtuale despre supraviețuire Sunt printre cireșii înfloriți circulă liber un virus anonim, mă forțează să privesc mai mult în mine ferestrele sunt închise, iar inima larg deschisă către mâine, poate poștașul îmi va aduce vești bune

pereții mă strâng de atâta dor de a da mâna cu Natura doi îngeri păzitori îmi predau lecții virtuale despre supraviețuire

mă uit pe dosul clipelor să văd când expiră pandemia în singurătate îmi coc fericirea frământând stelele în vasul cel mai scump știe cineva de unde pot cumpăra drojdie să pun la dospit visurile pe care le credeam mărunte?

ating oamenii prin visul transparent purtând o mască de unică folosință mi-o dau jos doar când vorbesc cu Dumnezeu dragostea Lui mă imunizează pentru anotimpul viitor 32

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Toamnă amnezică

Tata

toamna amnezică și-a uitat culorile în venele mele ipotecând verdele zilei de mâine

Tată, nu ai mai rămas să culegi anotimpurile mustind de viață, să-mi așezi în glastră copilăria!

șuvoaie de melancolie au țâșnit dintr-un robinet lăsat intenționat deschis invadându-mi spațiul inimii

în grădina din fața casei plivesc dorul sălbatic dar tot crește până la nori îmbrăcând câmpiile sterpe

frunzele brumate au început să-mi cutreiere ființa lăsându-mi urmele unui zbor neînțeles ca o pasăre mă înalț și cobor scările anotimpurilor într-un montaigne rousse împins de doruri dependente de adrenalină

te naști mereu în versul meu sărutând tandru fruntea cuvintelor frământ metafore cu palmele viitorului adaug esența zărilor pierdute timpul se căznește să sufle amintirile dulci-amărui

încă un gând se desprinde de mine renunțare dulce-amară precum un cer rostogolit de sus în jos frângându-și albastrul în reflexii ruginii

în fiecare noapte reintri în visul meu încă nu am găsit o formulă să te pot păstra deranjată de mersul stelelor adorm din nou în sudoarea răsăriturilor.

Iarăși toamnă Ai venit iarăși toamnă, îmbrăcată ca o doamnă, fluturii îți duc trena greierii te cântă în grădina florilor cu pălărie brumărie.

Câți poeți or să te scrie!

Frunzele – întrebări în agonie stau la șuetă cu vântul, înfrigurat mi-e gândul!...

Un cocor cu cerul e în dialog, parcă ar mai vrea să stea, își lasă visul zălog, tu, mai lasă-i înc-un zbor, să exerseze albastru dor.

Eu îți gust melancolia din cupa ploilor de demult, mi-e liniștea galbenă gutuie și frunzele îți gustă ironia.

La brațul umbrei sunt mii de culori, pe scări de nostalgii tu le cobori pe șevaletul unui vis să le admir, lasă-mi, toamnă, pe crengile clipei un suvenir...

Plâns de stea Parcul Retiro, din Madrid Sursă foto: Costinel Lungu

Pantomimă

viața face pantomimă dincolo de ușile închise la care cerșim un colț de adevăr învăț să tac atunci când cuvintele nu mă ajută să (mă) iubesc mai mult lumina pune degetul pe harta sufletului arătându-mi unde e localizat răsăritul să-mi campez visul hoinar în mine timpul taie infinitul dur să pot lumina surâzătoare în mlaștina simțirii un lotus alb răsare 33

Viaţa are prea multe indicatoare, dar niciunul de întoarcere, să mă ducă la naşterea mea, să-ți simt plânsul, mamă, murmur duios de stele, să mai pot fi copil, când mă ţineai de inimă să nu scap visurile.

Tac, să aud cântecul de leagăn, iubirea să mă legene pe genunchii tăi, tainele lumii să-mi adoarmă pe buze.

Mamă, te-ai înălțat către un altfel de mâine, pe un fir de durere!

Zilele sunt întrebări ce-şi caută rostul, Eu, un punct în infinitul vieţii. Ți-am fotografiat surâsul, să mă-nvețe graiul fericirii, îl developez de câte ori mi-e dor.

E în alb şi negru, dar îl colorez c-un „Te iubesc!”.

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

POEZIE

Daniel Luca (colaborator) poet, prozator, eseist

Cuvinte

Înfrunzire De o vreme încoace în locul firului de păr căzut îmi crește câte o frunză.

Sărutul

Când mi-ai strecurat limba printre buze mi-ai adunat toate cuvintele și le-ai înghițit.

Când ți-am sărutat pleoapele ți-am atins privirea.

Mirosul

Carnețelul

Ochelari

Stația

Pregătești langoși cu brânză și mărar le simt mirosul încă de pe casa scării acum și gustul intru în bucătărie tigaia sfârâie langoșii sar unul după altul într-o farfurie și nu ești.

Din carnețelul acesta lipsește o pagină au rămas doar bucățele de hârtie agățate de agrafe mă strecor mă întind mă prind și sar în pagina următoare.

De atâtea ori mi-am șters ochelarii de căptușeala inimii tale încât s-au zgâriat lentilele...

La stația următoare cu peronul pe partea dreaptă să nu coborâți ne ajung din urmă gândurile alungate într-o vacanță prelungită țineți ușile închise trenul va pleca în cinci minute.

Restaurantul Restaurantul meu e deschis o dată în viață poftiți azi e acea zi pășiți cu încredere intrați și serviți un deget o palmă o ureche un ochi o limbă un rinichi un plămân în fine care cum vrea găsiți acolo cuțit luați și tăiați cuptorul și plita sunt pregătite nota de plată sunt eu!

Câteodată

Croitorul de noapte Acul s-a încărcat prin ureche cu vin înșiră cuvinte pe etamină știe deocamdată doar trei sec demisec demidulce de-acum e croitor...

34

Câteodată iubirea părăsește trupul iubirea rămâne suspendată în aer și privește amar dăruirea altruistă sinuoasă a goliciunii în timp ce se stinge încetul cu încetul nevăzută neștiută...

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

POEZIE

Lucian-Victor Bota (04.12.1986, Ocna Mureş)

Activitate literară: În 2008 publică în revista Pagini aiudene poeziile Timpul şi În adâncul inimii, iar în 2009 în revista Discobolul apar poeziile Suflet în mişcare și Simt. În același an debutează în revista Visul (Orăștie) cu poeziile Lacrimi (nr. 46), Rupt (nr. 36), Viața, Sunt o lacrimă și Pe lângă lac (nr. 36). În 2013 îi apar poeziile Praf de toamnă și Sunt scriitorul cu sufletul în cătușe în revista Singur. În 2013 publică în revista A.V.A (nr.6) poeziile Într-un moment al învierii, Oglinda și Curcubeul. În 2016 publică pe webcultura.ro poeziile E atâta ploaie, Fereastră deschisă, Lupii. Între 2016 și 2017 publică versuri în antologiile Aripi de zăpadă (editura LifeArt, 2016). În 2017 îi apar versuri în eCreator.ro.

Publică și în reviste și antologii din străinătate: Itaca (Dublin), Cenaclul de la Păltiniș, Sintagme Literare, Banchetul, Logos şi Agape, Parnas XXI, Vox Authors, Observatorul din Toronto, Armonii culturale, Contraste culturale, Alchimia, Revista Nouă, Oltart, 13Plus, Timpul și Poezia.

Alte antologii: Prietenia, vol. 2, Editura Izvorul Cuvântului, 2017; Antologia Poetică Cenaclul Poetic Schenk, Editura etc.

Volum propriu: Lumea în care orbii alungă lumina, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2017

*** am îmbătrânit de tânăr dar să nu-mi aduceți nici măcar un pahar cu apă nu mi-e sete deși simt o sete care mă doboară nu apă îmi trebuie ci un loc unde să-mi pun inima să se odihnească e mai tânără decât mine...

*** cutremurate îmi sunt zilele acestea de osândă plouă şi peste rănile mele niciun strop de lumină urme lăsate în adâncul munților pe care viscolul le astupă răcnind cu gândul la tine mă ghemuiesc dincolo de trupul osândit pe marginea pervazului ca să mai transform în păsări sărutul

*** mi s-a desfrunzit sufletul şi au început să mă doară toate încheieturile copacului acesta i-au mai rămas doar zilele clipele şi amintirile încrestate pe trunchiul sângerând

*** mi-a zis inima ia-ți pomul și umblă sădește-te departe de gândul drujbei aşa că acum am găsit un loc potrivit unde să-mi îngrop cuvântul să nu se veştejească *** au venit niște vremuri de furtună însă am învățat să merg pe arcuri electrice fără să-mi fie electrocutat zborul am învățat să-mi iau propriile tălpi în spinare și să merg fără să mă înțep în sârma ghimpată arcul electric mă sugrumă acum învăț să respir 35

*** drumul acesta nu duce nicăieri dincolo de granițele timpului nu se vede nimic nici că ar veni un birjar c-o caleaşcă să te ia să te ducă doar singurătatea e la pas cu tine prin acest nimic când drumul acesta nu duce nicăieri te simți obosit și ți se pare că tragi după tine pe acel birjar cu caleaşca lui care ar fi trebuit să te ducă să te ducă dincolo de noapte către ziuă

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

POEZIE *** pe cărările acestea în urma ta cresc numai spini mi-ai lăsat sufletul să zacă gol pe o cruce care creşte în mine și nu am coroană de spini pe cap dar simt cum cresc piroanele în palme și în tâmplă nu e cazul să te alarmezi mă vindec bând ultima picătură de sânge care mi-a mai rămas și din spini în urma mea se vor înălța trandafiri până sub talpa lui Dumnezeu

*** am visat cândva copil fiind că pot zbura că cerul e numai al meu până când l-am văzut plin de păsări și uitându-mă în oglindă m-am văzut om

*** te-ai așezat subtil în mintea mea nu ca o lumină ci ca o negură peste câmpie unde satul doarme în liniștea de zi cu zi

și m-am obișnuit...

ca să vezi cum mă zbat în trupul acesta de lut în nesomnul meu

de atunci îmi croiesc în fiecare zi aripi de copil...

*** sufletul meu e singurul care mai pictează pe sânii care-mi alăptează cuvintele

*** am o bucată de pâine din care mușcă o bucată de câine am o bucată de carne din care mușcă o bucată de corb

în singurătatea mea care nu se mai termină

*** mă doare un ochi nu e cauză nobilă mă doare ochiul orbului ca și cum ar fi al meu

*** e ultima zi în care mai plouă azi mi-am pus toate hainele la uscat și mă plimb în sufletul gol cu tălpile pe margine de cer

și toate bucățile astea duc de mână un orb

*** primul vers sângerează cad picături de octombrie pe hârtie

*** umbrele tale n-au scos niciodată un sunet și de aceea pereții scorojiți ai camerei nu urlă când tăcerea ta trece ca un viscol și nu lasă nicio urmă cuprinsă între ambianță și cuantumul zilei

*** aici nu am niciun strop de liniște parcă s-a evaporat din trup din carne din oase

candela stă aprinsă prevestind căderea întunericului

lucid mă ghemuiesc în căușul palmei în neliniștea nopții și atunci carnea mea-acoperământ peste dureri nu cade nu urlă nu umblă de una singură cu picioarele pe pământ

eu stau și-aștept ca prima zi de moarte să renunțe să-mi lase trupul într-o continuă picurare

36

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

POEZIE

Marina Dirul

Criuleni, Republica Moldova, 1973. În 1995 a absolvit Universitatea de Stat din Republica Moldova, facultatea de filologie, secția limbă și literatură română.

Membru al Asociației de Cultură și Literatură „Astra” din orașul Criuleni, a colaborat cu ziarul Est-Curier, oglindind activitatea culturală a „Astrei”, din acest oraș și din Republică. În anul 2001 obține locul II la concursul literar „Moștenire”, organizat de ziarul Literatura și Arta, din Republica Moldova.

Versuri: Răsărituri între două ape, 2017, editura Mirador, din Arad. Versurile Marinei Dirul au fost publicate și în revista literară Arcadia, Dragoș, Confluențe, din România, Arte, din Italia, în revista RoBarna, din Spania, în ziarele Est-Curier și Literatura și Arta, din Republica Moldova. Pentru acest volum obține un premiu în cadrul Festivalului Național de literatură ,,Eminescu la Oravița”.

Este câștigătoarea premiului I la festivalul de literatură „Poemele Carașului” și la concursul internațional de literatură „Ioan Nicolae Cenda”, din Oravița, Caraș-Severin. În 2018 a publicat un alt volum de versuri, Poeme pe frunze. În paralel a scos un volum de proză scurtă, Țiganca, volum bilingv, română-spaniolă, pe care l-a publicat în februarie 2020, la editura Mirador, din Arad, fiind tradus de Maria Liciu. În primăvara anului 2018 a obținut Premiul Mare la concursul literar internațional de poezie „Ti amo!”/„Te iubesc!” din Italia, Sulmona, orașul marelui poet roman Ovidiu. După acest festival internațional a văzut lumina tiparului volumul de versuri Violină cu flori de miere, la editura Lupi, din Italia (începutul anului 2019).

Versurile din creația ei au fost incluse în două antologii, Abisale trăiri (2018) și Simbol și Metaforă (2020), ambele apărute la editura Pim, din Iași (coordonator, Valentina Becart Bișog).

Liberté

În scurgerea nebună

Al apelor tumult Eu caut libertatea, În ea vreau să m-ascund, Când razna vântul prinde Șuvițe printre crengi, În vraja lui, nebunul, Atinge strune vechi. Și cerul când e sumbru, În bolta lui găsesc Culoarea slobozirii Aș vrea s-o stăpânesc...

Când ploaia strânge marea În brațele-i cerești, E taina lor cea mare În ea mă potolești, La margine de noapte, După un veac bătrân, Găsi-voi libertatea – Al vântului destin, Găsi-oi printre ierburi, Prin stânci sau prin ponoare, Sau poate printre cuiburi De blânde căprioare?! În ochii stinși răspunsul Mi-e teamă să-l găsesc, Privirea grea mă soarbe Smerind mă risipesc.

Clopotarul

Însemn

Clopotarul, de când lumea, a rămas mereu de veghe, Printre vremuri de restriște îmbrăcat cu vechea zeghe, A marcat cu pietate începuturi și sfârșituri, Acel strigăt de izbândă, deznădejdi fără pereche, Împăcare, o chemare în vibrare... ca pe țărmul unei clipe Să se-audă-n depărtare peste locuri negândite, Veste bună sau pierzare, când pe țară se întinde.

Urcător la cer e glasul ce din bronz se zămislește, Frate geamăn al tăcerii, glasul Domnului Ceresc, Glas de clopot mult feeric, îngerii te plăsmuiesc...

Că la Putna clopot bate, 'i-al Măritului Ștefan, Nu un hârb de bronz bătut-a la intrarea lui Traian.

Rostuiește veșnicia, clopotaru-i tot de veghe, Străbătând eternitatea, cu aceeași veche zeghe.

O bătaie de plecare... o urcare către cer, Fără astă grea bătaie, ar fi ritul auster...

Viii cheamă, mortul plânge, fulgere în zbucium frânge...

Clopotare, ţara-i biată, te aşteaptă, nu te stinge…

Matinală Sub freamăt de pădure, la margine de râu, Privesc în dimineață la holda până-n brâu, La roua înstelată, la zori cum ei se scriu, Duioasă împletire cu sfântul purpuriu.

Plecați de rod caișii și pruni plini de povară, Intră în dans cocorii, ei ceru-mbrățișară, O feerie plină de cânt și celebrare, Căci ziua ce se naște asemănare n-are.

Albastrul de sub boltă ne-mbată de lumină, Căsuța lângă ape de pace este plină, Aici cu heruvimii găsim noi alinare, Poemul de prin frunze ne este desfătare; Iar dulcele din roduri ne cheamă și îmbie, Gustăm din el Edenul, ne cântă-o ciocârlie, Rămânem între gânduri sub pleoape de pădure, Altarul nostr-o piatră, visăm la nemurire...

Viaţa Curgere mereu semeață, mătăsoasă, scânteiază,

Șerpuiește râu hotarnic peste timpuri spre-un liman, Din Hotin și pân-la mare, la o margine de neam; Este zid și-o sfântă poartă-i românismului moștean!* Prin coloana ne-ntreruptă, cu destinul mult ciuntit, Pavăză și călăuză pentru fiu basarabean, Între sânge, părți de suflet, e străjerul neclintit, Seminție-nnobilată din strămoși, pentru oștean.

Venerată-n generații de feciorii cei vânjoși, Axul sfânt al națiunii, axul veșnicului trai, Verticală e columna de daco-români făloși, I-o fântână nesecată pe-un ogor „gură de rai”.

Vin să-și potolească dorul om cărunt, dar și feciorul, Toți ce-și apără destinul de o haită făr' de legi, Lacomă să ia ogorul, via, ramul și soborul Graiul, datina cea veche, ca-n Bizanț cei pecenegi.

La un răsărit de soare sau în blândele amiezi, Molcomit înspre amurguri, Nistrule, tot tânăr curgi!

Noi, în cartea ta cea sacră veșnici-vom ce poiezi,** Râu sfințit, ne ești eternul și însemn din demiurgi!

*moștean, s.v. moşnean, moştenitor, răzeş, succesor, urmaş.

**poiéde, poiédii și poiézi, s.f. (înv.) năvală; incursiune, invazie.

„Pâinea noastră cea de toate zilele...”

37

Cu apă ne-ncepută, când cruzii zori se nasc, Frământă mama pâinea, iar focul de la vreasc Insuflă bucurie, belșug, fertilitate, Și mâna-i sfântă-nseamnă hieratică dreptate, În ritualul magic răsar colacii, sfinți, Ofrandă moștenită de veacuri, de părinți, Ne-aduce-aminte grâul în răsărit cum crește; Fermentul e în zbucium și viață dăruiește.

Trasează Sfânta Cruce la gură de cuptor, Răsună Tatăl Nostru pe buzele-i cu dor, Apoi pe vatra-n jaruri așază mărturie, Se coace sfânta pâine în astă liturghie.

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

POEZIE Mihaela Alina Niga, Câmpulung Moldovenesc, 1981, poetă

Câte?

Doar un pas!

Câte toamne au trecut Plouându-ne în vise, Ori ierni ascunse-n zâmbet mut Și-n primăveri• promise?

Câte tăceri au căptușit Odăi fără zăbrele, Scâncind sub cerul răscolit Și ciuruit de stele?

Câte-așteptări pot să încapă Într-o tristețe sură?

Ce rătăciri or să perceapă A dorului măsură?

Ascult sudoarea frământând O cocă neînțeleasă, De mine unde mă ascund Când bezna este deasă?

Care zefir a-mprăștiat Dorința și visarea, Speranța care-a mângâiat Și-a oțelit răbdarea?

Neisprăvit și făr’ de rost, Un gând în agonie, Rememorează cum a fost Și n-are să mai fie!

Merit eu o toamnă plânsă, Când sunt plină de culori?

Frunză-n galben aer prinsă, Cântec straniu de cocori...

Merit să mă-nghețe toamna?

Caut o urmă de răspuns...

Azi, măsor poteci cu palma, Nu am drumețit de-ajuns!

Cât de tare doare ploaia, Peste gânduri când lovește!

Poate domoli văpaia?

O întreb, dar nu vorbește...

Văd o Lună ruginită, Printre nori mușcați de vânt, De ce toamna mea-i grăbită?

Curge verdele oftând...

Port peceți de anotimpuri, Așchii dor în pieptul meu, Roi de stele peste câmpuri, Înecată în cuvinte, merit eu!

Mă ține trează noaptea De ce tristețe-mi amintește ploaia asta? Îmi este sufletul atât de plin, încât În el n-ar încăpea în clipa aceasta, De-ar fi și ghemuită, lacrima din gât.

Un întuneric se lățește-n foi de-aramă, Îmi răvășește judecată și batistă, Dar asta n-a băgat nimeni de seamă Și mă-mbăiez într-o tăcere ludă, tristă.

Pereții albi, sfielnici, cu luna-n armonie, Îmi știu melancolia cu care mă-nconjor, Doi papagali miopi se-ntreabă-n colivie Ce caută așa departe de tinerețea lor...

Nu s-au trezit cocoșii, nu latră niciun câine, Mierea din lumină adastă dimineața Și de un fir de somn cu visele ciorchine, Cu ochii-nrourați, m-agăț sperând că viața...

Pe străzile lichide alunecă un dor Înaripându-mi fantezia răscolită, La umbra amintirii tale mă strecor, În foșnetul roșcat de frunză poleită.

Prin noaptea tăcută C-un surâs înghețat și veșminte subțiri, Tăcută pătrunde noaptea-n simțiri, Un țârâit de cosaș răzbate amețit De-a ploii venire. Tu, iar, n-ai venit...

Pansez așteptarea cu mângâieri asortate, O-ntreagă arhivă de vorbe-aruncate În aspre-nfruntări între tardiv și devreme, Auzi și tu vântul, prin arbori, cum geme? Și-nvăluie iarba cu pași plutitori, Strângând între pleoape culoarea din flori, Cu albastrul în zdrențe ceru-i mâhnit...

Ce-i spun mirării? De ce n-ai venit?

Noaptea se ascunde lângă o căpiță, În dangăt de clopot și romaniță, Stoluri de doruri înghit depărtarea, În arșița verii, găsi-vor răcoarea?

Felinare se-aprind mai devreme când plouă, Mușcate de vânt, sărutate de rouă, Amalgam de otrăvuri și-un strop de melasă, Pradă angoasei... Dar cui și ce-i pasă?

38

O floare de ieri Mi-e dor să răzbat cu privirea misterul, Pe luciul albastru să mângâi cuvinte, În nopți zdrențuite să aflu dulgherul, Stângaci, să-mi cioplească visul cuminte...

Mi-e dor de nori obosiți să mai plângă, De floarea de ieri ascunsă-n ruine, De șoapta ce inima poate s-o frângă, Mi-e dor de cărarea ce duce la tine. În lâncezeala amiezii, mi-e dor să nu-mi pese De nimeni! Viața mea e doar una!

Rătăcită-n pustiul insomniilor dese, Mi-e dor să m-asculți, apoi să stingi Luna...

Mi-e dor să stârnesc vâltori ațipite În al iasomiei fierbinte parfum, De-un tremur neclar în voci fâstâcite Mi-e dor și mă doare, atunci și acum!

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

POEZIE Serea Tănase

Poet (26 februarie 1955, județul Ialomița) Membru în C.A. la U.S.L.R. Moldova, Chișinău. Publică nouă cărți de versuri: Lumina singurătății, 1995; Istoria tăcerii, 2000; Cenușa iluziei,2004; Drumuri de cenușă, 2012; Poeme, o antologie de versuri, 2016; Jocul umbrelor, 2017; Cântecul amintirilor, Culegere de versuri în rimă, 2019; Floral, versuri din versuri, 2020, și Prizonierul iluziei, 2020.

A primit premiul literar al revistei Convorbiri literare, de la Iași, la concursul Poesis, din Constanța, în 1989, al poeților ce nu publicaseră în volum.

Poveste

Epitaf Odihnește-te pe pieptul meu Împodobit cu flori și cu pământ Și lasă-mă să îți pătrund în gând Cu-n cântec, cu-n vers, cu un cuvânt.

Un cântec ce l-am scris demult Cu bucurie și tristeți l-am întrupat, Când ceruri le brăzdam în zbor Și lumile-n lumină le-am mânat.

Ascultă lin tăcerea cum se scurge Ducând cu ea tot ce am fost, Ai grijă cum trăiești și ce rămâi Tăcerea să nu-ți pară fără rost.

Spleen sângele măturat din abatoare colorează macii câmpiilor în zori când lacrimile îneacă ochii florilor o tăcere asurzitoare traversată de ploi va şterge inimii tristeţea lumina ce coace livezile întinde cupa cu seve în fructele aprinse adâncul deşi timpul perpetuează putrefacţia după sacrificiu sărbătoarea va umple masa golul va dispărea oricum după mâncarea covrigului apoi o nouă viziune înfloreşte cu citate din azil şi îngeri în rătăcire noaptea se va umple cu bufniţe

Iluzia

mâinile despletite ale vântului îţi răsfiră părul îţi mângâie chipul ochii tăi mari cerul aripilor mele existai într-o lume a îngerilor clipele erau lumină nopţile de scorţişoară cântec de flaut drumul către tine moale te învăluia ca un gând bun mătasea privirii mele înclină-te în şoaptă stârneşte zborul mâinile despletite ale vântului îţi răvăşesc părul îţi mângâie chipul sub safirul cerului te îmbrăţişam cum îmbrăţişam copacii în jocurile copilăriei inima colora tăcerea erai toate sentimentele ce mă alcătuiau dar stam inconştient pe marginea prăpastiei

Piatra tăcerii timpul şi-a aşezat liniştea peste sentimente piatra tăcerii atârnă greu ca o tristeţe voalată a coborât noaptea între noi rătăcite mâinile mele te caută zadarnic am cântat iubirea în fluierele vântului s-a risipit printre degetele încremenite ca nisipul îndoielii alunecând în lacrime doar sarea eternă din cele o mie de drumuri ai ales singurătatea nimicul licărind în umbră nehotărârea bâjbâind sub fum în tăcere răspunsurile aşteaptă timpul şi-a aşezat peste sentimente liniştea 39

Profesorului şi scriitorului Florin Pietreanu In memoriam

iluzia va închide gura va aprinde lumina umbrei va înălţa poemul palpabil în sângele unei realităţi clocotitoare cu puterea unei idei va înălţa cerul unde zborul este ardere în carnea visului în noaptea care târăşte drumuri de cenuşă privirea blândă a scutierului peste urma paşilor tăi în trecut cad pietrele statui risipite în gând privire întoarsă în gol tăcerea mea peste alte tăceri

Poetul un romantic desuet tristeţe îngrămădită în cuvinte cuvinte de catifea de foc ce acoperă tăcerea în care se scaldă îngerii „Cuvinte? Da, de aer, şi în aer pierdute”. cum spune Octavio Paz îmbrăţişări iluminate caravana ce poartă poemul turnul ce veghează distanţa care ascunde ariciul cu o mie de suliţe apărând echilibrul acrobatului pe sârma ghimpată a sentimentului pianul ce nu va cânta niciodată toate melodiile disperării cenuşa defineşte un poet romantic desuet oricum e prea mult tot ce putem spune este că a patentat locuirea viselor

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

POEZIE Silvia Bodea Sălăjan, poetă, prozatoare

Poezii: În căutarea Graalului, Talanți risipiți, Chiovot jefuit, Suburbiile șarpelui, Pelerin la poarta cerului, Primejdia tăcerii, Limita umbrei, Serbările luminii, Colecționarul de oglinzi.

Proză: Povești din lumea lui Tudor (în limbile română, engleză și maghiară), Rastoltul Desert- metafora unei iubiri, Tudor și Tania în lumea poveștilor Volume publicate în colaborare (coautor): Silvania, Ed. Silvania; Poeți sălăjeni, Ed. Caiete Silvane etc.

Antologie de aforisme, Ed. Art Ceativ; Antologie româno-italiană Parole sulleali dei sogni, Ed. Studis; autoarea versurilor Imnului Oradiei Premii obţinute la concursuri de creaţie: Menţiune de onoare - Concursul internațional de poezie Corona – Italia, Premiul I la concursul de creaţie al editurii ART; Menţiune la concursul internaţional de creaţie literară „Romeo şi Julieta la Mizil”; Premiul I „Simfoniile verii” – Agora Artelor etc.

Membru al Asociaţiei scriitorilor sălăjeni, membru al Uniunii Scriitorilor Europeni de Limba Română, cetățean de onoare al comunei Agrij, jud. Sălaj

A trecut ca un fum Din nedormite nopți

Nebănuit regret

mi-e gândul strigăt rupt din carnea stinsă a renunțării-n hău de adâncă noapte și-un nod în gât îmi rupe din cuvinte în mii de cioburi reci și spulberate

A venit toamna desfrunziri ne cheamă spre neuitate cumpeni de poveri din doruri răzvrătite se înalță un fum de jertfă zilelor de ieri

mi-e somnul un dușman cum nu e altul și liniștea mă doare tare Doamne când nu-i în globul ființei mai nimic decât uitata ploaie-a altor toamne de ce mă dai trădării ce m-apasă jertfelnică și trudnică izbândă de ce din câte sunt în lume Doamne doar mie-mi dai neșanse cu dobândă

De dorul dorului (părinților mei)

în telefonul meu un număr apelat mereu mai spre seară ca o mângâiere de stea și armonia lui purtată pe aripi de îngeri rămâne mereu rătăcit mult prea adânc în inima mea acum a rămas ecoul pierdut în nicăieri în tăcerile lumii rătăcite în veșnicul ieri dar sunetul se deschide ca o carte sau ca o fereastră de dor iar pe foile albe nu-i decât un gol ca o prăbușire în moarte

din amurgirea ei nici toamna nu e decât părerea trecerii și când ne cântă lacrima o despărțire mai plouă în tăcerile din gând E iarăși toamnă frunza ruginită așterne peste lume nou suspin e doar nebănuit regret și poate o lacrimă în cupa ta cu vin

Celălalt bine binele din carcera ordinii venite de undeva din neliniștea firii este ispita unei istorii din care doar soclul a rămas ca o exhibare de sine binele așternut peste lucruri și peste străinul din noi nu este decât un minus forțat să pară plus într-un univers ce devine speranța vieții de-apoi

40

Trecut-a tot și n-a rămas decât poate-o părere sau un vis ce nu-i un dar ce nu-l împarți și nimănui nu-l lași fântână-n drumul rătăcit când înfloreau pe cer tăcute stele și nopțile păreau daruri ce sunt covoare de mătase pe pământ ne înfloream speranțele din ele când surâzând în geana lui seninul ne-ntâmpina cu flori neveștejite din darul unei lumi fără ispite primeam sfioși anafura și vinul si-n cununia din poieni în floare inelele ni se prindeau în păr podoabe-n scuturate flori de măr și lumea era toată sărbătoare deasupra noastră ca într-o cetate cu palme mângâiate-un curcubeu ne înălța coloanele mereu repere pe un drum tot mai departe cu graba celui eșuat în mare ce vrea s-ajungă cel din urmă val apoi să poposească pe un mal am alergat spre licărul din zare dar dup-o vreme obosiți de drum și prăfuiți de-al lumii rece vânt am poposit tăcere și cuvânt iar arderea s-a prefăcut în scrum din tot ce-a fost n-a mai rămas decât un vis cu aripi frânte de dureri și totul a trecut parc-a fost ieri un pas spre țărm, o dragoste și-atât

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

POEZIE Departe de inima ta

Magia cuvântului

departe de inima ta s-au stins toate luminile de pe altarele lumii și nimic din chemarea ce ridica valuri în norii cuvântului nu mai are ecou pentru că peste toate a nins cu focuri de jertfă până în inima ascunsă a pământului

am căutat o creangă de alun pe care demult o adusese o fată de împărat de pe lună și am vrut s-o așez peste cel mai greu dintre gânduri albă cunună ca să-l prefacă în amintire și să-l stropească ușor cu apa vie din inima ta

numai o geană de amintire adoarme la ușile pe veci încuiate dincolo de care nu-i curgere nu-s nici pulsații de ape și nici ceasul nu bate acolo ești tu cu toate aducerile mele aminte cu brațele încărcate de-atâtea regrete înșirate letargic peste cuvinte acolo mi-e neliniștea cuibărită în buchete de flori veștejite și mi-e dorul of, dorul vulcan de tăceri cu lava atât de fierbinte

Evlavia din cuvânt

Nu știu dacă lumina mai cheamă din umbrele timpului puterea Cuvântului din care se nasc armonii de culori în sarea oceanelor lumii și-n inima clocotită-a pământului nu știu dacă noaptea se cerne în întunericul necuprins al opaițului stins din o mie de arderi ce mistuie gândul nici dacă tăcerile lumii eterne ascund în curcubeu legământul știu însă că doar un licăr plăpând din nebănuite iubiri va pune temelie-n zidiri și-n luciu de ape va stinge cărările lumii în care evlavia din cuvânt nu se frânge

doar așa puteam deveni doi străini într-o singură aducere-aminte fără de dor fără așteptată iubire și ca o frunză din creanga de aur în locul nostru ar înflori o floare de lotus cuminte fără nervurile primăverilor târzii fără toamne ploioase și fără cuvinte

Sursă foto: www.flipsnack.com

Grădini trădate s-a stins lumina din fereastra lumii și s-au tras obloanele la toate speranțele dincolo de spațiul acela obscur până și clopotele își trimiteau sunetul pe altarele unde rugăciunile rostite în taină își așteptau întristate instanțele pădurile se întețeau în liane legate de norii târâți printre frunzișuri uscate și șerpii ispitirii căutau în cuiburi de șoim cele din urmă fărâme de vis cele dintâi roade din grădina luminii în care mai dormita lutul în om și dintr-odată s-a deschis o poartă ca lacătul greu de pe luntrea din styx care ținea legate tărâmurile unor lumi bănuite și-n care luntrașul își aștepta orții să poată naviga pe itinerare spre acropole undeva în apropiere de eryx

41

acolo dansau fecioarele cu felinarele stinse pentru că uleiul îl risipiseră demult și din dansul lor toate uitările au căzut veștejite peste itinerarele șarpelui dar drumurile s-au ascuns în smochini blestemați și din beția dansului cădeau istovite ca un munte de foc din pompeiul pierit s-a rupt o statuie ce-împărățea peste lume și-n flăcările negre un plâns înăbușit se ridica deasupra arzând vechi cutume luminile-n oameni s-au crucificat iar undeva dintr-un colț de lună uitat izbăvirea cânta psalmi răgușit

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

POEZIE Aripi inutile

Destine și ploi

vine o vreme când ne privim în ochi rugându-ne pentru încă o lumină când lăsăm în urmă trecutul în care-au căzut tronuri înghițite de apele unui potop necheltuit când au ars nădejdile în locuințele lor când torțele vulcanilor consumați în disperarea unui incendiu universal poartă în ochii ascunși cenușa iubirilor toate vine o vreme poate că a și venit când viperele înghesuite-n cuvânt ne bântuie tristețile cu nefirescul veșmânt al respirației nopților atunci acum în aerul încremenit al ceasornicului nisipul irosit se-așază în locul inimii în timp ce catargele vremii cad peste lutul nears strivindu-l cu cea din urmă chemare de-acum aripile coborâte în bernă au devenit inutile

Poate mai mult ca oricând se anulează istorii pa caldarâmul înghețat al atâtor temeri ce poartă în ele sensul ascuns al destinelor lumii

Cenușa cuvântului

Vârste

rog pădurea să mă învețe desfrunzirea de gânduri în neliniștea vântului rog ploaia să mă învețe rostirea lacrimii din dor de tăceri în sarea pământului rog pasărea să-mi deschidă ferestre spre zborul ce visează odihna cuvântului rog apele să mă ascundă în scoicile mării eșuate-n zbaterea valului și focul îl rog să mă ardă-n cenușa opalului rog floarea să mă învețe bucuria trăirii de-o clipă în armonia grădinii și soarele-l rog să mă învețe binecuvântarea luminii și dacă voi învăța trăirile pe scala iubirilor toate voi avea drum deschis ca să merg mai departe

cândva cerul era mereu senin și ploile veneau toate la vreme pe prispa timpului nu se ofilea nicio floare și anii nu ne puneau pe la trecere semne cupola albastră deschidea aripi noi în seri cu povești și cu zâne nu ne-ntrebam dacă lumea-i lumită știam că ne-așteaptă o nouă zi mâine din ramuri de salcii și din plopi scuturam clopoței pe cărare nimic nu cernea nici tristețe nici lacrimi când culegeam zâmbet din scoică de soare pe vatră mirosul de pâine chema un stop pentr-un joc neîntrerupt dar timpul viclean ne urca ispitit către vârste ce-n față aveau povârnișul abrupt acum s-a desprins depărtarea ca drumul ce-și rupe cărarea din el rămâne nostalgia ce ascunde regretul că niciodată nu va mai fi la fel

42

doar ploaia vine uneori să scoată din canale uitate refulările de la poarta celui din urmă vis și să-l așeze pe panoplia nopților în care procesul își cheamă jurații să salveze roba neluminii și iarăși e noapte și iarăși plouă peste ghețarii ce despart calotele singurătății în care fiecare își recompune destinul poate că drumul este dezlipit de sensul plecării dar tot mai sunt trecători ce-și împodobesc dezastrele cu iluzia supremației materiei deși ruina devine umbra în care se închid când sunt doar cu sine și uite așa din destin în destin din istorie în istorie lumea e tot mai departe de cei ce s-au zidit în templele ei și uite-așa unul mai important decât altul dă clic peste ploile ce pot aduce cu ele răscumpărarea

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

PROZĂ

Sub semnul lui Shiva Cezar C. Viziniuck E ora șase dimineața. Nu am somn și așa, la o cană de zaț – când nu mai am cafea, refierb zațul ce-l țin păstrat în cornete din hârtie, unde îl pun după ce îl usuc pe sobă – încerc să mai adaug câte ceva la marea mea „capodoperă”. În locul unei rugăciuni de dimineață, așa cum ar fi trebuit să facă un adevărat creștin, mă spovedesc jurnalului meu. O să continui să mai scriu câte ceva despre trecutul meu nu prea important, dar de frică să nu-mi uit identitatea la bătrânețe o fac, așa, ca atunci când voi uita cine sunt și ce am fost, să recitesc aceste rânduri, asta doar în cazul în care nu voi uita că le-am scris...

După cum am mai spus, de mic am rămas orfan de tată, iar tatăl meu vitreg, Luca, un bărbat mărunțel, aproape închircit, „neterminat”, cum obișnuiam să-i reproșez eu mamei, care, femeie voinică, era mai înaltă ca el, atunci când eram nemulțumit de faptul că acesta îmi reproșa ceva sau îl auzeam spunându-i mamei să mă dea la orfelinat. Atunci, supărat și aproape în lacrimi îi spuneam cu vocea gâtuită de nodurile ce mi se puneau în gât: - Unde l-ai mai găsit și pe neterminatul ăsta?

Mama, săraca, se simțea jignită de acest fel de a-i vorbi, iar eu, la vremea aceea, chiar dacă nu mă arătam, radiam de bucurie în fața durerii ei. Iam spus de multe ori că „neterminatul” nu e bun de nimic. Începusem să-l cunosc cu timpul și vedeam cum o mințea pe mama care, ori nu vedea, ori era orbită de o dragoste nebună pentru el și nu voia să vadă. „Închircitul”, „Neterminatul”, căci de acum înainte doar așa îl voi numi pe acesta, începuse să joace poker prin diferite locații clandestine, până într-o zi, când a venit acasă băut și cu nasul spart.

- Viorico, am dat de dracu'.

- De ce? l-a întrebat mama cu ochii mari, dar el nu a mai putut spune nimic. A rămas acolo, repetând toată noaptea „Am dat de dracu'”.

A doua zi și-a luat tălpășița, lăsând-o pe mama cu încă doi plozi și nu a mai apărut în cadru niciodată. În urma lui, un avocat i-a dat de știre mamei că are treizeci de zile la dispoziție să părăsească casa. „Neterminatul” o pierduse la cărți. Eu pe atunci aveam doar paisprezece ani. De atunci au început problemele. Mama a căutat o chirie și ne-am mutat împreună la bloc. Bani nu erau și eram înconjurați de lipsuri. Fiind cel mai mare, m-am gândit că eu trebuie să fac ceva pentru ca viața noastră să se îmbunătățească. M-am apucat de cerșit. Unii îmi dădeau, alții nu și, neprimind cât ne era necesar, am început să-mi iau singur. Păzeam copiii mai mici ce mergeau la școală și le ceream banii. După cum am mai spus, fizicul meu îi intimida și nu ezitau să mi-i dea. Îmi era milă de ei, dar mai milă îmi era de mine și de mama.

Sărăcia te face să faci lucruri de care ulterior ți-e rușine, dar dacă te obișnuiești, deja devii irecuperabil. Așa am pățit eu. Nu mai fur de când am început lucrul; în schimb, am umblat cu diferite înșelăciuni sau amenințări, în urma cărora făceam bani. Cu toate acestea, niciodată nu m-am lăcomit să fac avere. Dacă aveam, dădeam la toți cei ce nu aveau. La cei ce erau la fel de goi ca mine. De aici mi-a venit și porecla sub care am fost cunoscut și încă mai sunt: „Pintea”, după Pintea Haiducul. La fel ca și acesta, nu țineam pentru mine mai mult decât îmi era necesar. Începusem să fiu respectat de către cei umiliți de soartă, iar eu, ca un adevărat lider, îi protejam.

După revoluție, a venit răzbunarea „ciocoilor”. După ce jecmănisem vreo câțiva din ăia cu bani mulți, aceștia au pus pe vreo câteva matahale antrenate și mi-au dat un măcel frate cu moartea. Am stat două săptămâni în spital, dar m-au liniștit pe moment. Oricum, după cum spune și proverbul „Lupul își schimbă părul, dar năravul ba”, la fel și eu am revenit la năravurile mele, chiar dacă sub altă formă. M-am lipit de niște jucători de alba-neagra, care mă plăteau să le țin spatele. Știam că-i înșeală pe oameni, dar nu-mi mai păsa de ei. Toți amărâții pe care i-am ajutat înainte nici nu au venit să mă vadă în spital. Am început să gândesc altfel. Să fiu nepăsător la cei din jur și să-mi pese doar de mine. Uneori mă făceam că joc și eu, că pierd și mă enervez, dar nu renunț, ca mai apoi să câștig, să mă bucur și să le dau curaj celor din jur să joace, astfel încât cei ce mânuiau cutiuțele să le poată lua banii și de acolo să mă plătească și pe mine.

Am pus și încă mai pun propria-mi persoană mai presus de orice și oricine. Nu mă mai interesează de nimeni. Am constatat că în viață dacă ești bun, ești luat de prost și dacă nu dai din coate și nu te urci pe capetele altora, ți se urcă alții pe al tău, scufundându-te. Proverbul „Milă mi-e de tine, dar mai milă îmi e de mine” mă motivează.

Nebunul fără nebunie Deci, tinere prieten, ce aș putea să-ți mai spun... Sunt tipul acela de om fără copilărie. Care s-a născut și de la o vârstă fragedă a fost aruncat în haznaua din fundul grădinii, asemenea copiilor din Africa Centrală în mine. Am avut un vis încă de pe vremea când mă ascundeam tremurând sub patul de paie în timp ce tata îi făcea corecție mamei cu biciul sau vreun picior de scaun rupt, sau atunci când, în inocența mea, credeam că mama a murit și trăgeam de ea plângând, în timp ce ea sforăia pe jos izbită de aburii alcoolului. Da, tinere, am avut un... vis. Încă îl mai am. Cine știe, poate îl voi atinge într-o zi. Până atunci, arunc zilnic, fără ca infirmiera să vadă, pastilele contra „nebuniei” pe care medicul acela cu barbă de țap mi le-a prescris și mă întreb dacă într-adevăr sunt nebun. Sunt? Chiar sunt nebun, tinere prieten?... Știi, lumea e cu susul în jos, sau poate așa o văd eu. Tu vrei să scrii un studiu despre mine, despre nebunia mea. Ei bine, nu e chiar așa simplu și, totuși, îți dau un sfat. Pentru a putea să-mi dezlegi mintea, trebuie să fii nebun sau la fel de sănătos ca mine pentru că noi, nebunii, vă vedem pe voi bolnavi, iar voi, nebunii, ne vedeți pe noi bolnavi. Întrebare: „Până la urmă, există și oameni cu adevărat sănătoși?”

43

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

PROZĂ

Ochii adevărului 1. Iubirea – doar o meschină invenție?

Costinel Lungu

De prea multă singurătate, iremediabilă de altfel în universul său lăuntric, omul și-a inventat iubirea, ca element palpabil și inefabil totodată.

Acceptând-o din necesitate absolută, constrâns de curiozitatea de a atinge toate formele abstractului, nu înseamnă că a și renunțat la straniul sentiment atât de îmbrățișat – ura. Ne complăcem și ne bucurăm până la paroxism atunci când suntem în deplină conștiință de bagajul pe care-l posedăm: iubire și ură. Și mă întreb, ce alt sentiment ori sentimente preced aceste două stări contradictorii, extrem de necesare și nocive deopotrivă, care ne însoțesc pe cărările labirintice ale vieții? Varianta care ne conduce spre un adevăr mai mult sau mai puțin abstract, unde transpare acel sentiment intermediar, infinit inocent, lipsit de orice expresivitate și dinamism, privat de longevitate este non-sentimentul. Lipsa vieții oferă non-sentimente pentru că la ce ne folosesc sentimentele acolo unde viață nu este și la ce ne-ar fi de folos viața când sentimentele near arunca departe de realitatea palpabilă, unde generozitatea ar fi fost de mult apusă?

EXIȘTI – IUBEȘTI – URĂȘTI concomitent.

Iubirea – edificiul suprem al vieții – ne îmbie la existență, aducându-ne mai aproape de ură sau îndepărtându-ne tot mai mult, asemeni unui val ce se izbește fără voie de stâncile țărmului. Putem elimina vreo parte din ecuația vieții? Dacă am alege să eliminăm ura – crezând că astfel am trăi mult și fericiți – nu am face altceva decât să ne eliminăm propria existență și, de ce nu, iubirea.

Uneori, destul de epuizantă, naivă ori bizară, iubirea – sentimentul nobil care te înalță pe culmi atât de înalte, de unde oricând poți fi aruncat în neant – l-a depășit pe inventator – în cazul în care omul a fost acela – dominându-l, limitându-i accesul la fericire.

Iubirea s-a născut din prea marea dorință de a combate rivalul – ura – și de a urca omul pe cât mai înalte piscuri, aproape de zenit.

Cu cât iubirea este mai aprinsă pentru unii, cu atât ura va fi mai arzătoare pentru alții.

De ce sunt legate aceste două sentimente dacă nu de existența propriului nostru chin?

Falsitatea iubirii dă hrană celeilalte, slăvind-o ca pe o realitate de nerefuzat.

Iubirea cere sacrificiu, iar dacă nu joci curat, se îndepărtează de tine, înstrăinându-și mângâierile dulci și reconfortante.

De ce omul este nefericit, deși este construit din iubire și emană iubire? Cunoscând iubirea, ura l-a învrăjbit la început involuntar și, într-un târziu, din necesitatea de a fi mai presus decât alți pretendenți.

Dacă am veni pe această lume urând, ne-am dezvolta oare luxul involuției? Ce motive am găsi pentru a preschimba ura în iubire? Oare ce satisfacție este mai consistentă decât cea a iubirii, net superioară tuturor celorlalte sentimente?

La început a fost iubirea, nituită în vremuri de restriște, dăinuind peste veacuri, în ciuda multor factori erozivi.

Universul este iubire, iar datorită iubirii, stelele au un motiv în plus de a străluci. Dacă totul este atât de luminos, de ordonat și pur colorat, unde este meschinăria? Sunt convins că o iubire falsă este orice altceva, însă iubire nu!

Am ales să iubesc pentru că, zigot fiind, am simțit melodia iubirii și de pe atunci am fost frapat de puterea înțelepciunii iubirii care aprinde lumini în drumurile vieții. Nimicnicia nu te atinge, egoismul se voalează; doar așa ura nu poate învinge, când iubirea îți este pavăză, iar credința, un permanent tovarăș.

Iubirea nu este o invenție, ci este darul de preț cu care venim pe această lume. Venim prin iubire și, trăind prin ea, începem să participăm încă din primele secunde la perpetuarea iubirii, prin însăși existența noastră. Venim și trebuie să oferim ceea ce am primit. Fără iubire nu se poate respira.

Totuși, dacă prin absurd s-ar putea respira, acea vietate ar avea nevoie de mai multă iubire, mult mai multă, până ar realiza că într-adevăr viața este nu ceea ce se trăiește, ci iubirea care îți iese în cale și te amăgește.

Privește numaidecât universul și vei înțelege de ce iubirea își are originile în cer.

Privește spre pământ și vei înțelege de ce iubirea vrea să coboare și chiar coboară, chiar ne atinge și ne desăvârșește existența.

Iubirea caută să relaxeze condiția noastră de ființă efemeră, să aducă în prim-plan clepsidra timpului hoinar și să îi încetinească risipirea, să ne învețe cum să ne „ardem” existența, într-o manieră reală, constructivă, având ca țel doar iubirea.

Când iubirea este puternică, ura se lovește de un obstacol atât de dur precum tămâia liturghiei, precum rugăciunea în ziua de post, precum crucea care a luat o viață dând libertatea alteia noi, răscumpărătoare, eterne.

44

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

PROZĂ

Blestemul iubirii Marina Dirul Barcelona, septembrie 2020

În podul întunecat al căsuței cu oleandri roșii în prag, un spațiu plin de păienjeniș și de vechituri, stătea îngrămădită într-un colț o copilă. Un boț de om cu ochii mari, plânși, ieșiți din orbite, cu părul negru, des, aleasă podoabă, dar acum răzvrătit și încâlcit precum erau și gândurile ei negre și confuze. Simțea în tot trupul dureri care o săgetau, o făceau neputincioasă și era tulburată, pierdută de parcă întreg cerul cu stele, cu ploi și cu vânturi ar fi căzut peste ea. Sufletu-i se zbuciuma ca o pasăre cu aripile strivite. Dezorientată, nimicită de avalanșa de gânduri urâte, părea o fantomă din noaptea stafiilor, la Sfântul Andrei. „Dar ce e, oare, iubirea asta a mea? Asta mi-o fi soarta...

Să iubesc și să nu fiu iubită???”

Suspina și scâncea în întunericul podului, o fata năpăstuită de vremuri și soartă. Fiindcă ea iubea dintâi cum nu a mai iubit vreodată, venera, căuta asemănarea în toți trecătorii din sat, în visul ei, din universul ei. Era o copilă de 15 ani, Iliana, fiica văduvei Mărioara, aceea care s-a îndrăgostit. De el, Andrei, un bărbat în toată firea, cu două decenii mai mare decât ea. Avea casă cu o mică prăvălie la drum, nu departe de biserica din sat, avea soție, copii, gospodărie cu cai și căruță, livadă și vie. În dugheana lui găseai să cumperi toate mărunțișurile trebuincioase la casa unui gospodar, iar dacă lipsea ceva, îți aducea urgent la prima rugăminte. Când maica-să o trimitea la prăvălie, fata se primenea cu ce avea mai bun, își împodobea părul ondulat cu o panglică de mătase moștenită de la sora ei, răposata Claudia. Că sora ei plecase la ceruri în același an când s-a dus la îngeri și tatăl său, Gheorghe. Mărioara, mama Ilianei, deși trecuseră patru ani de la moartea celor dragi, nu lăsa baticul negru, continua să poarte doliu. Iliana și-o amintea pe Claudia cu drag, i-a rămas în memorie ca o dulce și frumoasă fecioară. Avea impresia că sora mai mare o privea, fără glas, din toate ramele icoanelor din casă, dar și a acelora din biserică. Încerca s-o imite în toate: cum mergea, cum zâmbea, cum cânta pe la șezătorile din sat. Iliana, ca și Claudia, avea ochii verzi, pătrunzători, era grațioasă ca o felină, cu un mers elegant și plin de farmec, de înnebunea mințile flăcăilor din sat. Știa, sau poate intuia, că mulți juni nu o pierd din vedere pe la horele din medean. Dar ambițioasă, hotărâtă, nu se lăsa atrasă, nicicum, doar îi privea cu coada ochiului, prefăcându-se că nici nu-i vede și că nici nu-i pasă. Continua să râdă, să cânte, să danseze în horă cu fetele, de parcă o făcea pentru ultima dată. Ea se vedea doar alături de bărbatul din visele sale păstrate adânc ascunse în sufletu-i de copil naiv. Ar fi vrut să-l poată uita, să nu-l mai viseze, să nu să se mai gândească la el, dar nu putea, îi purta în inimă o iubire nesfârșită. Totul a început acum un an, când a intrat în prăvălie să cumpere gaz pentru lampă. A mai fost ea pe aici, dar, de fiecare dată o găsea pe Eufrosinia, soția lui Andrei, la tejghea. De data aceasta însă îl găsi pe stăpânul prăvăliei. Un bărbat înalt, vânjos, cu mustața subțire, cu ochii negri, jucăuși, cu sprâncenele ridicate, de parcă erau creionate, cu un zâmbet larg și binevoitor, crea senzația că toată lumea-i aparține. A întrebat-o a cui este mândrețea asta de fată, i-a făcut din ochi, a atins-o din mers cu umărul, a ajutat-o să închidă cu grijă vasul cu gaz și i-a zis mai în glumă, mai în serios, că e cea mai frumoasă fată din sat. Pe Iliana au amețit-o privirile lui Andrei, au făcut-o să se simtă ușoară ca un fluture, „întâmplătoarea” atingere cu umărul a lăsat-o cu un fior în întreaga ființă. A plătit la repezeală și-apoi a fugit ca o zgâtie pe ușa mică a magaziei, loc în care întotdeauna pluteau mulțime de mirosuri amestecate. „Cea mai frumoasă... cea mai frumoasă din sat...”. Îi răsunau în cap aceste cuvinte și îi izvorau o stare pe care nicicând n-o mai trăise! S-a întors acasă pe drumul mai lung, îi venea să cânte, să salte de bucurie. Nu-i venea să creadă că toate erau ca înainte. Că praful se ridica deasupra câmpiei și ciobanii mânau caprele ca și până atunci.

45

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

PROZĂ

La vecini înflorise iasomia, crengile neascultătoare se ițeau de după gard, de parcă voiau și ele să iasă spre libertate. Nu-și amintea când a ajuns acasă; i-a susurat ceva Mărioarei, lăsând vasul cu gaz lampant, și a zbughit-o apoi să-și trăiască bucuria în tihnă, sub salcâmul din spatele casei. De-acum, cu motiv, sau fără, își făcea drum spre casa cu dugheană a lui Andrei. Îl căuta cu privirea peste gard, peste poartă, prin prăvălie. Îl căuta ziua, dar și noaptea în vis. Dacă îl găsea în magazie, intra fericită, întreba când aduce baticuri cu fir auriu, că i-ar trebui unul, sau dacă are oglinjoare mici pentru domnișoare... Se încumeta să-l privească în ochi, iar când privirile lor se întâlneau nu mai pleca nicicum capul în podea, se simțea foarte bine, râdea și își așeza părul după ureche. Simțea că plutește, era într-o stare de euforie interioară înțeleasă doar de sufletul ei. El o admira, o ademenea cu privirea-i hoață și aștepta, aștepta ca un vânător hulpav să-i cadă pradă. Treceau zilele aproape neștiut, iar Iliana se agăța ca o iederă de iluzia pe care și-o altoise în mintea-i fragedă de copilă.

Aștepta să se întâmple o minune, să fie împreună cu Andrei pentru toată viața, să trăiască adevărat povestea cu bărbatul pe care în taină îl numea „Andrei al meu”. Prin sat rezonau zvonuri că în gospodăria lui Andrei muierea era capul familiei. Eufrosinia lui era o femeie autoritară și arogantă. În tinerețe nici el nu avusese o reputație prea bună, era un petrecăreț fără pereche și i se duceau ochii după toate fetele tinerele pe care le întâlnea în cale. Într-o zi, când îi părea viața mai frumoasă, fata iar și-a făcut timp să treacă pe la dugheană, să-și vadă iubitul. Acesta nu avea pe nimeni în prăvălie și fluiera o melodie veselă, semn că treburile îi mergeau strună. Mai așeza câte ceva pe polițe, mai adăuga într-o listă lucrurile ce își propunea să le aducă cumpărătorilor. Iliana a intrat, s-a grăbit să-i dea binețe, ca întotdeauna cu zâmbetul plin, și-a așezat și acum, ca într-un tic emoțional, șuvița neascultătoare după ureche. Andrei, trezit parcă din treburile lui, cât ai clipi din ochi a închis ușa magaziei, s-a năpustit ca un vultur lacom peste ea, a început s-o sărute cu o furie nebună, cu sete și cu neînfrânată patimă.

Iliana nu se împotrivea, dar când a împins-o în camera alăturată și a aruncat-o pe pat, ea a înțeles intenția lui. A încercat să opună rezistență, dar era prea neputincioasă și slabă în mâinile lui puternice. „Asta vrei? Asta? Na, să mă ții minte toată viața! Nu te preface că nu îți place, de mult o cauți, de muuuult!”, urla el, cu înverșunare. A rupt haina subțire de pe ea, a prins-o ca pe-o porumbiță de gâtul fin, alb, și a început cu putere, turbat, să o siluiască. Era ca o fiară care s-a năpustit fără milă peste pradă. Nu-și putea controla violența diabolică, nestăvilită. După o vreme, parcă deșteptat de nemișcarea și moliciunea trupului fetei, se îndreptă și își eliberă victima. „Acum pleacă și nu mai călca pe aici, că de mai vii, ți-o fac și mai îndesat! Nu vezi că mă înnebunești, nu vezi că devin neom, Ilianooo?!” Abia scăpată din mâinile lui, a ieșit val-vălătuc, atât cât o lăsau durerile și groaza întâmplatelor forțări, acoperindu-se reflex cu haina ruptă.

S-a tupilat pe sub garduri, pe sub crengile pletoase ale copacilor ca să ajungă acasă nevăzută de nimeni. Doar în podul casei putea să-și aline durerile, doar aici își putea găsi refugiul. A urcat ca o pisică istovită pe scară. De s-a văzut sus, privea nelămurit în jos, de parcă ar calcula traiectoria și urmarea căderii în cazul că s-ar lăsa pradă gândurilor cumplite. Acum, în podul întunecat al casei, plin cu păienjeniș și cu vechituri, ființa care stătea îngrămădită într-un colț nu mai arăta ca o copilă. Când și-a regăsit chipul reflectat în ciobul de oglindă și-a pierdut cumpătul... Nu, nu mai era ea, firea tânără și sprințară, era acum o femeie marcată, îmbătrânită, suferind ca de o imensă durere. Timp de nouă luni s-a ferit de ochii lumii, a rămas ca o umbră ascunsă între pereții casei părintești, slabă, palidă, cu privirea ațintită într-un punct văzut doar de ea. Nu dorea să vadă pe nimeni, devenise ursuză, cufundată într-o continuă tristețe. Se îmbrăca în haine nepotrivite, fără gust și culoare. Mereu pierdută în gândurile neîmpărțite cu cei din jur. Mărioara credea că e un blestem, că și Iliana, ca și fiica mai mare, Claudia, e pe cale de a se duce la îngeri. O mângâia cu privirea, cu vorba bună, ținea posturile cu strictețe, era în continuă rugăciune pentru a o izbăvi pe fiica sa. Când i-a venit sorocul, Iliana a adus pe lume un băiețel. L-a născut acasă, ajutată de moașa Ana, o femeie voinică și experimentată. Pruncul a văzut lumina zilei doar pentru câteva ore... Mărioara zicea că a plecat la ceruri ca să fie înger păzitor celora care știu să iubească curat și neprihănit, celor care cred în iubirea eternă, fără remușcări și fără regrete.

Anii s-au scurs nepăsători durerilor lumești. Iliana nu s-a căsătorit, niciodată; a hotărât să trăiască în lumea ei, din visul ei, în care nu mai rămânea loc pentru ură, dispreț și dușmănie... Nimeni și nimic nu ar fi putut cântări vreodată durerea ce a urmat îndemnului dintâi, blestemat, al neîmplinirii sufletești.

46

PROZĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

Și-a dat câinele la facultate Silvia Bodea Sălăjan Dragul meu, așa trebuie să-ți imaginezi lumea aceasta, ca fiind un angrenaj foarte complex, în care fiecare lucru, fiecare ființă, oricât ar părea de neînsemnată, are un rost bine stabilit. Dacă într-o mașinărie se defectează o rotiță, oricât ar părea de neînsemnată, mașinăria se strică, de la rotița aceea se defectează altele, până când mașinăria ajunge o rablă. Așa este și cu lumea aceasta.

- Bunicule, asta era pe vremea ta, pe vremea când comuniștii îi socoteau pe toți oamenii egali.

- Hm! Clatină bătrânul din cap.

- Oare ce au comuniștii cu asta? Tu ce ești, de crezi că oamenii nu sunt egali? Dumnezeu, când ne-a făcut, a lucrat mai mult pe unii decât pe alții?

- Păi, cum să fie egali? Eu sunt medic, iar ca mine sunt doar câteva mii în țara aceasta. Nu pot să mă pun în rând cu oricine. Eu am alte nevoi și pretenții de la societate. Nu pot trăi într-un amărât de apartament făcut de Ceaușescu, ci am nevoie de confort, de posibilități materiale mai... deosebite. Dacă fiica mea va dori să-și petreacă vacanțele prin cine știe ce locuri din lume, eu trebuie să am posibilitățile financiare încât să-i pot satisface nevoile. Dacă soția mea va dori să conducă un Lamborghini decapotabil, încât să pice târgul în fund când o vede, eu trebuie să-i pot oferi asta, că doar sunt medic.

Bătrânul îl privește cu o uimire ce-i gâtuie cuvintele. Sprâncenele lui stufoase se încruntă la fiecare cuvânt rostit de nepot. Dă din cap cu dezamăgire: - Astea vă sunt nevoile? Așa gândești tu? Nu așa te-am crescut, copile! Nu așa te-am crescut!

Tânărul medic, deși este în zi liberă, a venit în sat la bunici cu stetoscopul la gât, ca să vadă lumea cine este. Era tânăr, dar părea îmbătrânit din cauza faptului că avea o burtă ce se revărsa peste elasticul pantalonilor. Vorbea tare, cu aroganță și râdea zgomotos dându-și pe spate capul atins de calviție.

Dacă cineva îl aborda în vreo problemă de sănătate, răspundea în zeflemea. Așa l-a întrebat un om ce să facă pentru că îl doare tare un picior, iar domnul doctor i-a răspuns în treacăt: „Taie-l!”

Bunicul lui l-a atenționat atunci că nu așa se vorbește cu oamenii, mai ales cu suferinzii, motivând că fiecare poate ajunge într-o situație în care să aibă nevoie de un sfat, de un ajutor de la ceilalți. Medicului nu i-a plăcut sfatul, așa că s-a întors pe călcâie și a plecat fără să-și ia rămas-bun.

Acum din nou aroganța lui fără margini îl îngrijora pe bătrân, dar asta nu părea să-i afecteze nepotului părerile.

- Hai, lasă! Nu-mi place că-mi reproșezi că m-ai crescut! Ai făcut-o pentru că așa ai vrut. Dacă nu ai fi vrut, n-o făceai.

- Așa este, însă uiți faptul că am făcut-o pentru că te-am iubit și te iubesc. Se vede că tocmai asta uiți tu și de aceea vii rar pe acasă. Știi? Am fost internat în spital, la etajul șase și aș fi vrut să vii să mă vezi, ca să mă mândresc cu tine, dar se pare că erai tare ocupat cu Lamborghiniul lui nevastă-ta, și cu alte „necesități”, așa că n-ai urcat până la salonul meu.

- Asta nu înseamnă că nu m-am interesat de soarta dumitale.

- Poate că te-ai interesat, dar în fiecare zi băiatul care venea să-mi facă masaj mă întreba dacă n-ai fost pe la mine și-mi era rușine să-i spun că nu; însă îmi era rușine și să mint, așa că am tăcut și m-am prefăcut că nu aud.

- Păi chiar când ai fost internat în spital am avut niște probleme. Cineva, un prieten mi-a dat un cățel, un Rottweiler, și l-am dus la facultate!

- Da! Era o problemă mult mai serioasă decât sănătatea mea! Eu și cățelul! La același nivel! De fapt, nu! Cățelul era mai important! Se deschisese anul scolar și nu puteai lipsi. A, scuze! Unde ziceai că l-ai dus?

- La facultate, să se facă dascăl!

Doctorul râdea cu poftă de glumă, făcând, probabil, aluzie la faptul că bunicul fusese profesor la viața lui.

Ochii bătrânului erau acum plini de lacrimi. A crescut oare un mare nemernic? Oare unde a greșit? Oare era o jignire adusă meseriei de dascăl sau o jignire cu adresă exactă spre bunicul lui? Asta încerca bătrânul să înțeleagă. Oricum, discuția îi aducea în prim-plan un om pe care nu-l cunoștea și nici n-ar fi vrut să-l cunoască.

- Măi, copile, cine ești tu? Nu te cunosc!

- Hai, bunicule! Am făcut o glumă! Doar nu te-ai supărat! Acum putem spune orice, bunicule, că este democrație! Este libertate, bunicule! Dacă vreau să-i spun președintelui țării, oricine ar fi el, că este un tâmpit, pot să-i spun fără frică! Nu mai este comunismul, care-ți bagă pumnul în gură!

- Măi, copile! Ai cam lipsit de la orele de educație și de acasă, și de la școală! Tu ai băut ceva? Ești beat ori ți s-a urcat „democrația” ta la cap și tea tâmpit? Măi, copile, nu știu dacă trebuie să-i spui unui președinte de stat că este tâmpit, dar știu că instituția prezidențială trebuie respectată.

Nu știu dacă democrația sau anarhia și lipsa de bun-simț îți dau dreptul să bălăcărești pe toată lumea... Democrația și libertatea se manifestă până la limita la care nu-l lezezi pe semenul tău. Adică tu ești liber să mă jignești, să mă insulți, dar eu ce sunt liber să fac? Oare nu sunt liber să-ți dau cu parul în cap, să scap lumea de un nemernic?

- Cum poți să vorbești așa cu mine? Nimeni nu îndrăznește să-mi vorbească așa! Spui că vin rar să te văd! Uite că n-am să mai vin deloc! Ești cel mai nenorocit comunist pe care l-am cunoscut, sau de care am auzit vreodată.

Ofensat de atitudinea bătrânului, doctorul își ia treningul lăsat pe spătarul scaunului, smucește poarta de la intrare și iese din curte. Înainte de a urca în mașina lui de lux, mai privește o dată peste gard și aruncă vreo câteva cuvinte pe care bunicul abia le mai înțelegea: - N-am să vin nici la înmormântarea ta!

- Bine, dragul meu nepot! Să vii doar la împărțitul averii și să pretinzi partea cea mai mare, că doar tu ai toate drepturile. Este democrație, iar tu ești medic...

47

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

PROZĂ

Joia verde Silvia Bodea Sălăjan

În săptămâna de dinainte de Rusalii, în ziua de joi, în sat este mare forfotă. La fiecare casă, gospodinele pregătesc fel de fel de bunătăți, pentru că le vin copiii acasă de peste tot din lume. Din bătrâni se spune că în ziua de Joia verde niciodată nu plouă, ci este o zi frumoasă, ca însăși Înălțarea Domnului. Seninul cerului este străbătut de razele aurii și jucăușe ale soarelui, bobocii florilor plesnesc în floare, câmpul e verde, de un verde strălucitor, încât îți ia ochii. Tot universul se pregătește de marea sărbătoare. În porți se pun crenguțe de tei, în curțile oamenilor se întind mese, peste care țesături alese, multicolore, așteaptă oaspeții. Bărbații au grijă de animale, duc lemne pentru foc, adună tot ce nu este în bună ordine prin curte, apoi se spală, se primenesc, iar femeile, cu năfrămile prinse pe sub conci, pregătesc ceea ce se va pune pe masă.

- Văd că la vecinul de peste drum i-au venit pruncii...

- Apoi poate că nu i-a ținut foarte mult la lucru astăzi! Lasă, că și ai noștri vor veni minten! i se adresează ea, în timp ce așeza platourile sub un ștergar alb, ca nu cumva să se așeze pe ele vreo muscă.

- Ar face bine să se grăbească, pentru că mi-s cam flămând! rostește el morocănos, privind spre poartă.

- Hai să-ți dau ceva de gustare, până vin ei!, îl îndeamnă soția, punând pe o farfurie câteva chiftele, care nu aveau o formă prea reușită.

- Nu-mi trebuie, că doar n-oi mânca pe vatră la mine acasă, că nu-s slugă! Vreau să mănânc și eu ca oamenii, la masă!

- Lasă că vin și ai noștri imediat! Mai rabdă un pic!

- Mai rabd, că sunt obișnuit! Tot rabd de o viață, ba cu tine, ba cu pruncii, ba cu nurorile. Așa este scris, unii să tot rabde, alții să-și bată curu' cu palma prin cea lume... Ai noștri, sărăcuții, trag din greu! Apoi poate că sunt tocma' acolo lângă șefu' statului, de nu-i lasă să vină și ei ca toată lumea. Or avea răspundere mare, deși după câte știu eu pe unul l-am purtat la școală să fie dascăl, altul lucrează la fabrică, unde lucrează și ai vecinului, și cel mic este în comerț, unde el este șeful, așa că nu se cere de la nimeni, ci alții se cer de la el.

- Vecinul are fete, noi avem feciori, așa că este un pic de diferență, dacă te întreabă oarecine.

- Apoi, de întrebat nu mă întreabă nime, că nici de sănătate nu-i pasă nimănui, nici la lucru nu mă calcă nime pe picioare. Fac cum pot și cât pot, să le dau și lor, că doar cât de bine este cu mașină la scară și cu părinți la țară!

- Așa ești de cârcotaș, de gândești că nu-s ai tăi. Vitregule! Îi aruncă ea vorba în grabă, peste umăr. Dacă ți-ar fi și inima ca și vorbele, ar fi fost tot minune de tine! Ești ca vacile cele bune de lapte. Când au umplut șiștarul, dau cu piciorul și varsă bunătatea de lapte... Ești cam cârcotaș și astăzi. Nu crezi?

- Ba nu-s cârcotaș, femeie, dar-ai noștri vin rar, nu prea se înghesuie la lucru. Apoi, când pleacă, tu le tot pui de toate în portbagaj și-i mai și întrebi: „Oare ce să vă mai dau? Ce să vă mai pun?”, că-mi vine să zic să le aduci și câte un braț de fân, ori de paie, că numai de alea nu le-ai dat.

- O, Doamne, măi omule! Ei, săracii, ar vrea să vină mai repede și mai des, le găsește ea scuze, dar străinele sunt lângă ei, și ca să aibă pace în casă trebuie să facă așe cum le dictează ele...

- Aha, așe cum îmi dictezi și tu mie! Dă el din cap, îndreptându-se spre poartă pentru a nu știu câta oară pe ziua de azi, ca să mai privească pe uliță, așteptând să-i sosească pruncii acasă. Pustiul de pe drum îi seamănă în suflet furia, văzând că în curțile vecinilor și la porți sunt parcate mașinile copiilor, iar la el în curte este gol. Gândește cu voce tare și rostește doar pentru sine: „Da, sigur, nu-i lasă muierile, pe dracu'! Li se pare mult să dea un telefon peste săptămână, ca să vadă dacă n-am murit, că de rândul lor putem muri de zece ori și pe când se trezesc ei să ne sune ori să vină putem fi și îngropați! Nu-i lasă, pe dracu' să-i pieptene, că doară ele poartă telefoanele cu ele și le sigilează... Ba bine că nu!”

Ea pregătește masa de sub nuc, așază tacâmurile, apoi se duce cu un pas în spate și privește să vadă cum arată, dacă totul este în ordine. Își dă seama că a uitat sticla cu vin, așa că îl cheamă, că doar asta este în sarcina bărbaților.

- Vezi că ai uitat vinul!

- Nu l-am uitat, dar am slobozit sticla în fântână, să fie vinul rece, să nu cumva să se înece cu el cald și să-mi bage de vină careva. În curte mirosul de sarmale se amestecă cu cel de friptură cu usturoi, cu aroma cozonacilor. Ea s-a trezit cu noaptea în cap ca să se „încadreze în grafic”, după cum o ironiza el, a pus în funcțiune oalele și cratițele, a mai șters o dată farfuriile, cele pe care le folosea doar în situații speciale, și acum privea mulțumită la roadele muncii ei. Nici chiar observațiile lui răutăcioase nu o puteau clinti din mulțumirea ei. Își șterge palmele de șorț și își dă seama că ea nu s-a schimbat în hainele cele bune, pregătite de cu seară. Se ridică de pe banca pe care se așezase cu câteva clipe înainte și aleargă în „casa cea mare” să se schimbe.

48

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

PROZĂ

Privește cu ochii umeziți de lacrimi la tablourile cu chipurile copiilor, așezate cu mare grijă pe raftul de sus din fața oglinzii. Deși se grăbește foarte, ia pe rând tablourile în mână, le șterge de un praf imaginar, dar gestul era mai mult mângâiere, apoi, cu un surâs de aducere aminte, le așază la locul lor suspinând: „puii mamei, pui!”. Își amintește cuvintele tatălui ei, care spunea adesea: „Cresc copiii și cresc și grijile. Omul este fericit până când îi poate cuprinde deodată pe toți în brațe!” Își șterge o lacrimă de la coada ochiului și se îmbracă, fără să se privească în oglindă.

Când iese în curte îl vede pe soțul ei rezemat cu bărbia de poartă.

- Da´ ce faci acolo, omule? Îl ia la întrebări, sperând să-l audă spunând că pe drum se vede vreo mașină a vreunuia dintre copiii ei.

- Ce să fac? Scriu poezii, nevastă! Văd că soarele a trecut de mult de crucea zilei, vecinii chefuiesc de mai mare dragul, iar eu sunt gata să mă duc la ei să mă așez la masă, să nu stau ca un haldur în poartă, așteptând să se trezească și ai mei. Dacă le spuneam că tăiem un porc sau ceva miei, dacă le spuneam că am făcut cașii, cu siguranță că se grăbea careva dintre ei, așa, ca să le ducă și celorlalți, cum duci mâncarea cu sufertașul la cei bolnavi. Numai pentru o mâncare și o băutură nu-și rup liniștea și somnul. Sunt mai bune chefurile cu prietenii, undeva prin hățișurile unor păduri, decât masa acasă, în curtea părintească.

Peste sat se lăsau umbrele serii. Vacile veneau alene de pe pășune. Doar una singură alerga înainte pe drum de dorul vițelușului ei. El le privește și se gândește cu revoltă: „Așa am alergat și noi după ei, iar acum uită că ne mai au. Parcă-i văd cum se vor bate pe pământ, când n-o să mai fim, dar atunci degeaba. Atunci vor striga în gura mare ce rău le pare și ce mult ne-au iubit. Asta până când or începe să împartă ce am adunat noi de-o viață. Fiecare se va înghesui și se va crede mai îndreptățit să ia parte mai mare, dar cât încă mai suntem nu se înghesuie niciunul...

Dacă nu ne caută cât mai avem ce să le dăm, oare cum ne vor căuta dacă nu vom mai fi în putere și va trebui să ne dea ei nouă? Nici la azil nu ne vor duce, pentru că li se va părea scump”, scutură din cap, pentru a alunga gândurile care-i otrăveau viața, apoi se desprinde de poartă și intră în curte.

- Hai să ne așezăm la masă!, zice soția, tot mai dezamăgită și ea. Dacă vor veni, le rămâne și lor destul! Te-am ținut toată ziua flămând! Hai să mâncăm!

S-au așezat tăcuți la masă și parcă toată vlaga din ei se scursese în pământ. Soția îi ia farfuria, să-l servească, așa cum făcea întotdeauna, dar el o oprește: - Nu-mi pune, că mi-a trecut foamea! Nu mai vreau nimic. Adăp animalele, mulg vaca și mă duc la televizor, să mai văd ce minciuni debitează ăștia.

- Nici mie nu mi-e foame, adună ea tacâmurile. Ia încet platourile și le așază în frigider, deși era tentată să le arunce porcilor, care guițau de zor, pentru că trecuse ora lor de mâncare.

Seara cobora încet, senină și calmă peste sat. Se auzea câte un râset strident din curțile vecinilor, apoi din nou se așternea tăcerea peste curtea goală și tristă. Ea ar fi vrut să-i spună ca mâine dimineață să se pregătească și să meargă cu autobuzul la oraș, să le ducă toate bunătățile pregătite, dar nu îndrăznea să deschidă discuția. Totuși, a spus încet, dar în așa fel încât să audă și el: - Cine știe ce probleme au! Eu i-am sunat de câteva ori astăzi, dar la ei n-a răspuns nimeni. Să nu li se fi întâmplat ceva.

- Și eu i-am sunat, dar m-am ferit, ca să nu știi tu! Nu li s-o întâmplat nimica! Or fi mers cine știe pe unde, cu prietenii, că doar așa i-am învățat.

Nu? S-au așezat în pat și au închis televizorul, pretextând că sunt obosiți și că le este somn, dar fiecare s-a închis în tăcerea lui. Îngrijorați, revoltați, triști și atât de singuri!

49

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

PROZĂ

LUNA ALBĂ ȘI UN CÂINE

Aprilie. La început...

Veronica Balaj

De data aceasta, eu, campioana la somn, scriu așezată pe cumpăna dintre întuneric și lumina zilei... Tocmai trec pragul unei nopți către o nouă dimineață. Acușica. Deocamdată, mai grăbită decât mine să meargă la culcare pare a fi doar Doamna Lună. Lună de primăvară, lună albă. Există un cântec, despre luna albă, în aromână, arîmână, cum se spune corect. În această expresie l-am auzit oare prima dată? Mi-a intrat în cap că, la ora pe care o înduplec să fie doar cu mine, virusul nu poate fi un pericol. Pentru că nu sunt oameni pe stradă. Doar ființele umane ne-ar putea infecta transmițând minuscula proteină grețoasă și răufăcătoare. Ucigătoare în multe cazuri. De aceea mă simt oarecum liniștită. Am aruncat carapacea fricii și mi se pare miraculos peisajul cu pomii care își dau toată seva doar, doar, va fi din nou o primăvară normală în oraș.

De aici pot vedea limpede Iulius Moll. Într-o vreme,{ce mult pare să fi trecut de atunci}, vedeam sclipind reclamele colorate într-un joc luminos pe zidurile clădirii. Cinema City era un amalgam rebel, jucăuș. Precum un curcubeu scăpat din frâu. Deși din steluțe false, îmi plăcea cum se prelungea ca o cometă luminându-mi terasa.

O cometă falsă nu găsești la orice colț de stradă. Îmi permit să-mi fac singură acest dar. Și totuși, o limbă de pustiu linge sticla ferestrei mele. Uneori, pare o panglică zdrențuită. Așa arată frica? Peste ea, un vânt isteț și șugubăț, care urcă spre înalt, trezește niște frunze, dar pe Doamna Lună albă nu o poate atinge. E prea bicisnic. Recunosc. Totuși, îl accept. Nu-l afurisesc.

Ador tot ce are iz pământesc. E bine să am companion pe cineva.

Fie și pe acest vântuleț obosit. Poate a trecut peste puncte cardinale mișcătoare, până ce, iată-l, adastă chiar pe umărul meu!

Apoi, brusc, dispare într-o volută verzui-viorie.

Filozofez. Așa a fost și vântul altor secole. Așa bate și acesta. A dezinteres, a haihui… Măcar uit o clipă de pericolul care se zvântură disperat, prin lume.

Vântulețul care atârnă de crengile din fața ferestrei mele stă agățat ca un clovn înainte de-a se aventura într-un număr la trapez. Îmi aduce aminte de-o furtună care s-a încumetat a se rătăci pe un drum banal, între Făget și Lugoj. S-a năpustit, patetică, peste tot cei stătea în cale. M-am pornit s-o traversez. Cum să stai locului când zburdălnicia sa oarbă te va mătura oricum din punctul unde te afli? Veneam de la un festival de poezie.

Mi-am imaginat că momentul are puterea unui poem. Dedicat doar mie. Nu era țipenie prin jur. Când venisem spre Făget îl aveam în mașină pe scriitorul Ion Marin Almăjan, tonifiant, legând ironii și zâmbete, și pe venerabilul Marius Munteanu, poetul în grai bănățean. {Ce frumos a vorbit totdeauna despre mine! A plecat în veșnicii lăsându-mi zălog frazele acelea inegalabile}. La întoarcere, ambii au ales a mai rămâne acolo cu ceilalți confrați. Și, voilà, eu singură și vanitatea furtunii!

50

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

PROZĂ

Drum singuratec, întins alene către înserare... Brusc însă, mă pomenii asupră-mi cu răzmerița naturii. Precum o femeie nemulțumită de iubirea ce i se acordă, a izbucnit trosnind și vânzolindu-se peste pădurice și aliindu-se cu nourii care-și scuturau poalele deghizați în femei de rang mai jos decât miluirea. De ce ferfenița ramurile, de ce zburau frunze care-ncotro, disperate, de ce nu s-au mai liniștit în șirul anilor care-au trecut și-mi ațin acum, fandosite, calea memoriei, este altă întrebare. Poate pentru a-i recunoaște mai târziu frumusețea. Deși mă încerca o oarecare teamă de ploaia care se războia cu vântul acela, ba orizontal, ba îndată se ridica în văzduh în volute imprevizibile. Părea un menestrel zevzec.

Traversam o criză a naturii. Voltaire s-a revoltat odată împotriva puterii sale de neînvins. O isterie, ar zice o ființă umană, dar legile naturii scriu altfel mica ieșire din obișnuit. E cu totul altceva. Și nu zbura pe deasupra mea, a copacilor sau a nopții nicio pasăre năucită de frică.

Afară Luna s-a mai depărtat de casa mea, dar tot albă se arată... De parc-ar fi fost dată cu var. Vântul are un joc istovit.

Ei, uite că s-a reconfigurat jocul vântulețului singuratec. Asta dă bine. Atâta vreme cât în lume se preumblă imaginea schimbării, e bine. Viața însăși e schimbare. Înseamnă că trăim. Trăim.

Liniștea devine o pânză țesută des, întinsă peste caldarâmul străzii mele. Și cum se lasă ea alintată, unduind sub vântul îndrăgostit de strada mea.

Luna, în Timișoara

Mă descotorosesc de mrejele sale. Încăperea preia țipetele alarmante ale Smurdului. Urmare a groazei împrăștiate de puterea bulversantă a virusului.

Sursă foto: www.opiniatimisoarei.ro

Mă uit pe fereastră la ceasul acesta de lumină neîmplinită și ciuruită de frica pandemiei care-a dat peste noi și, iarăși, nicio pasăre nu se încumetă să traverseze noaptea. Încerc să asemui furtuna de atunci cu starea ce mă încearcă în starea de frică zvânturată prin lume. Și care jupoaie liniștea tuturor celor care iubesc pătimaș viața. Pusă acum sub aripile unei păsări malefice, fantaste, născută din pericol.

Prin liniștea asta se pot strecura toți pașii din lume și, chiar de s-ar lăsa apăsată de talpa tuturor pașilor lumii, tot nu s-ar auzi vreun zgomot. Un câine rătăcit se plimbă aiurea. Sau poate merge atras de ceva, undeva.

Habar nu avem noi, oamenii, câte poate îndura sau înțelege un câine.

La colțul perimetrului meu vizual mașina Poliției are girofarele aprinse. Nonstop. Vai de șoferul care s-ar aventura nebunește să circule fără a avea hârtie doveditoare că intră în grila excepțiilor stării de urgență.

Luna își alungește razele până la buzele mele tăcute.

Nu am ce și cui spune vreo vorbă. Mâine dimineață în lume va fi tot pandemie, la noi din nou se va afișa pe burtierele emisiunilor TV câte persoane sunt infectate, câte în carantină... Câte au pierdut lupta cu virusul. Brrr! Și chiar dacă va fi așa, nu mai sunt impresionată la culme ca acum vreo patru săptămâni în urmă. Știi de ce? S-a ivit o rază de speranță căzută parcă din Luna albă . Cercetătorilor italieni le-a fost dat să descopere ce anume atacă în primul rând această minusculă particulă. Neasemuit de parșivă. Produce coagularea vaselor de sânge. Mai ales a capilarelor. Așa s-a ajuns la o nouă schemă de tratament. E încurajator. Uraaa! Închid ochii și mă rog în grabă. Dumnezeu știe că sunt mereu grăbită și mă iartă.

Mă iartă și pentru că îndrăznesc să-i adun imaginea, așa cum pot eu s-o adun și s-o micșorez din imensitatea Lui, până la dimensiunea gândului meu și-apoi îl aduc aproape, foarte aproape, cât mai aproape de răsuflarea mea, amestecându-l într-o ordine aleatorie cu figurile celor care mi-au fost dragi și au plecat spre împărăția Sa.

51

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

PROZĂ

Nu îndrăznesc să-i cer bunului Creator să mă asculte taman pe mine și să reînvie viața pe care o vedem cu toții ascunsă după o perdea transparent tremurândă. Prea am fost năbădăioși, nemulțumiți, despotici, vindicativi, obraznici în fața clipelor dăruite nouă. Aș putea să găsesc o așchie de curaj și să fac un legământ cum că sunt în stare să brodez viața cu felurite scorniri la minut. Mi-e plin sufletul de bazaconii omenești. Lacrimi, scene de demult petrecute cu cei dragi mie, {s-ar putea turna filme întregi}, felurite zboruri. Ce-i drept, deseori fără un țel.

Unele s-au prefăcut în păsări care-au plecat să-și facă adăpost și cuib în copaci exotici, ca și cei din Eden, și câte și mai câte. În pandemie, cum n-am mai trăit așa ceva, desigur că și păcatele ar trebui să fie altele și altfel cântărite. Și să nu ne procopsim pe neobservate cu vreo penitență în iad.

Dispun de o listă întreagă de păcate acceptate în vremi de derută, dar nu vi le spun.

V-aș putea influența, adică să vă atrag spre gustul lor, numindu-le. Mulți ar zice „hai să risc!”, să văd cum este, de ce anume asta, sau cealaltă faptă e păcat și nu e la liber? Nu vreau să-mi încarc sufletul cu așa ceva. E destul cât de greu de prevăzut chiar și cât va trage în balanța judecății de apoi c-am blagoslovit-o pe Christine Lagarde, o doamnă de la Comunitatea Europeană, poziție înaltă, mă rog, am păcătuit comentând cu dezaprobare vădită și cu uimire aproape de furie afirmația distinsei persoane cum că bătrânii trăiesc prea mult, am citat. Globul pământesc nu mai are atâtea resurse să-i susțină și pe aceștia... Poate unii îi numesc pomanagii, poate damblagii, poate încurcă-lume, Doamne iartă-mă că nu țin cont de porunca „nu judeca, să nu fii judecat!”.

Sperăm că și iertarea va avea alte dimensiuni. Adaptate pandemiei. Înainte de pacostea asta, foarte încâlcită în explicații, motivațiuni, prezumții și temeri, se zice că nu știam să iubim orice. Nu știam să iubim total. Aveam mofturi, făceam alegeri, aveam inconștiența să ignorăm mersul Soarelui în fiecare zi, striveam o gânganie care ne atingea întâmplător glezna, disprețuiam înțelepciunea bufniței, treceam înzorzonați de planuri și orgolii pe lângă biserici, voiam bani, foarte mulți bani... Ei, și acum, oare acest ceva primejdios, căzut pe capul nostru, vârtejul de virusuri care ne schimonosesc figurile și mintea ne va determina să descoperim în noi adâncul dragostei? Ar fi salvator.

Mă-ntreb și merg, debusolată, în partea cealaltă a casei, unde Luna albă s-a prelins deja pe toate geamurile, desenând figurine despre ziua de mâine.

Toamna, în Timișoara Sursă foto: www.i0.wp.comsurprisingromania.com

52

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

PROZĂ Tudorița Dănilă Ardag - facultatea de Socio-Psihopedagogie.

Apariții editoriale: - En el mundo infantil (cuentos y poesías), Editura Circulo Rojo 2017; Vámosnos con todos al cole, la enseñanza no duele! - Editura Circulo Rojo 2017; La otra cara de la felicidad, Editura Circulo Rojo 2017; A sosit bebițul, carte artizanală, elaborată în totalitate de autoare; Los cuentos de los cuentos, 2020, carte autoeditată; Literele și Abecedarul, carte bilingvă, Ediciones Arcanas, 2020; Cărți colective: Cuéntanos tu esperanza, 2012; Cuentanos... , 2013, Editura Instituto de Estudios Almeriense (Guvernul Almería).

Laponia de la mine de acasă

N

iciodată nu am vizitat Laponia, dar, adesea, în copilăria mea, visam să zbor, cu propriile mele aripi, în minunata lume a lui Moș Crăciun. Și dacă eu nu am reușit să ajung acolo, în fiecare iarnă ajungea Laponia în țara mea, în orașul meu, în casa mea.

Da, da, este adevărat! Și ca să ne dăm seama cine era stăpâna, bătrâna iarnă, căci despre ea este vorba, se așeza sus, în cer, și de acolo, cu privirea înghețată, trimitea săgeți către pământ.

Se știe că ea este cea care produce frigul, dar acest frig se întorcea la ea și de aceea avea o grămadă de plăpumi cu care-și acoperea trupul îmbătrânit. Aproape niciodată nu reușea să se încălzească, așa că, nervoasă, trăgea cu toată forța de plăpumi și ele adesea se rupeau lăsând să cadă fulgi. Toată atmosfera se transforma într-un mare scenariu, unde protagonistele erau ei, bineînțeles.

Ce săraci sunt aceia care niciodată nu au văzut un astfel de spectacol minunat!

Zburând prin aer, fulgii dansau în ritm de vals. Frumosul zbor îl încânta până și pe vânt, care se retrăgea în nu știu ce colț și de acolo, paralizat, îl admira.

Cu cât se apropiau și mai mult de pământ, fulgii de gâscă se transformau în fulgi de zăpadă albi ca laptele sau ca vata de zahăr. Înainte de a se așeza, prima dată îmbrăcau copacii goi, apoi puneau căciuli caselor și la sfârșit se reuneau pentru a se transforma într-o altă plapumă pufoasă. Când vântul se trezea din somnul său cel dulce, începea să sufle cu toată forța sa și făcea munți de zăpadă, care blocau ieșirile din case. Înăuntru căldura mirosea a lemn și se putea sta liniștit la gura sobei, dar dorința de a înota prin enorma spumă rece de mare sau de a escalada munții pufoși era imensă.

Afară bucuria copiilor era enormă. Chiotele lor de bucurie trezeau cartierele și te invitau și pe tine să participi la fericirea de a o primi pe Laponia la tine acasă. Îmi amintesc cu nostalgie acele timpuri vechi, când tot orașul se umplea de simpaticii oameni de zăpadă. Teritoriul de poveste, sosit la mine acasă, nu ar fi fost o adevărată Laponie dacă nu l-ar fi adus și pe Moș Crăciun. Și bineînțeles că venea!... Pentru că o iarnă fără cel mai așteptat generos grăsuț este ca o mâncare în care ai uitat să pui sare.

Așa că niciodată nu lipsea!... În Noaptea de Ajun, când mirosurile de brad verde, de cozonac cald și de lumânări aprinse se amestecau, eu, așezată pe canapea, alături de toată familia, așteptam emoționată, cu poezioare și colinde, venirea sa.

Acum sunt departe de țara mea, de orașul meu și nu știu dacă Laponia încă vine la mine acasă.

Anii au trecut zburând și au lăsat într-un colț din inima mea amintiri de neuitat. Copilăria cu inocența sa a trecut, dar încă mi-ar plăcea să merg în Laponia ca să mă întâlnesc cu Moș Crăciun ca să-mi răspundă la întrebarea: De ce când venea la mine acasă mereu își punea pantofii bunicului?

53

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

PROZĂ

Mons

l i b i z i tr u l in v

A

fost odată ca niciodată... A fost...

Povestea începe într-un loc foarte îndepărtat. Povestea începe cu apariția unui monstru. Mulți se întrebau cum s-a născut sau de unde venea. Unii ziceau că este fiul unui om rău, în schimb alții ziceau că sigur cineva a lăsat o carte de povești deschisă și el a ieșit. Adevărul e că, deși toți au aflat de existența sa, nu prea l-au băgat în seamă pentru că nimeni nu cunoștea adevărata sa răutate.

Oamenii nu-l puteau vedea pentru că monstrul era invizibil, dar cine se intersecta cu el îi simțea prezența. El se alimenta cu sănătatea oamenilor, în mod special cu cea a bătrânilor și creștea într-o zi cât alții într-un an. Și a crescut, și a crescut într-o zi cât alții într-un an, până ce s-a făcut un uriaș care a cucerit aproape toată planeta.

Cui nu le făcea nici un rău erau copiii și bunicii care au păstrat în inimile lor copilăria. Înțelepții, preocupați, au început să investigheze cum era monstrul în realitate și cum să fabrice o armă care să-l distrugă. Chiar dacă în timp au experimentat diferite arme, li se părea foarte greu s-o găsească pe cea care să-l distrugă dintr-o lovitură. Ceea ce au descoperit era că monstrul avea o coroană în care își ținea puterea și când o scutura împrăștia venin.

Trecuseră doar câteva luni, însă monstrul invizibil, plimbându-se dintr-un continent în altul, lăsa în urma sa foarte multe victime și, înainte să se alimenteze cu sănătatea oamenilor, el băga frica în toți și de aceea toată planeta era speriată.

Oamenii, înfricoșați, se ascundeau în casele lor, închideau ferestrele și ușile și nu lăsau pe nimeni să intre pentru că se gândeau că ar fi putut fi chiar monstrul. Ieșeau uneori să caute mâncare, și-și puneau apărători la față și la mâini, iar dacă erau neglijenți, vicleanul monstru îi atingea cu veninul său.

În acest timp, înțelepții lumii nu stăteau cu mâinile în sân, așa că într-o zi, când lumea începuse să-și piardă orice speranță și nimeni nu se mai aștepta, ei au avut o idee minunată. Înțelepți din cele patru puncte cardinale au tras în același timp și i-au distrus coroana, iar monstrul, fără puterea sa, monstrul încet, încet a murit, iar vestea morții sale s-a răspândit în toată lumea.

Oamenii au început să-și recapete speranța, să iasă, să se reîntâlnească, să redescopere vechile obiceiuri și să se piardă în natură, care atâta timp i-a așteptat.

Bunicului meu?

Tudorița Dănilă Ardag

54

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

PROZĂ

Poveste de Crăciun

M

ai erau doar două zile până la Crăciun. Mama m-a pupat pe pe frunte și m-a trimis la culcare. Nu știu cât timp m-am foit în pat, dar până la urmă am adormit sau cel puțin așa am crezut, pentru că nu știu dacă ceea ce a urmat a fost vis sau realitate.

Eram cu bunica, dar totuși nu părea ea... Era o fetiță de-o seamă cu mine. Și cu toate astea, eram convins că este bunica mea, chiar dacă era atât de mică și eu îi spuneam pe nume.

Amândoi, ținându-ne de mână, înotam prin munții de zăpadă albă ca laptele. Zăpadă care era identică cu cea despre care ea adesea îmi povestea.

- Hai!... Vino, Alex!... Uite!... Vezi?... Asta este zăpada despre care ți-am vorbit. Vezi ce albă e? E ca o pătură moale. Ascultă!... Auzi cum scârție sub picioarele noastre? Și apoi, mirosul îl simți?

La avalanșa de întrebări cum puteam să răspund… Eram mut de admirație. Călcam și mă scufundam în zăpada pe care, din păcate, o descopeream abia acum. De ce o descopeream atât de târziu? Pentru că de când m-am născut niciodată nu a nins în căldurosul meu oraș.

Am luat zăpadă în mâinile mele calde, pentru că nu era frig, și am început să fac bulgări din ea. Apoi am aruncat cu bulgări unul în altul, iar țipetele noastre tremurau satul, precum clopotul bisericii când anunța ora.

Am privit-o pe Maria (așa se numea bunica mea) și i-am văzut obrajii roșii ca merele coapte. Am întrebat-o dacă ne întoarcem acasă și ea mi-a răspuns: - Nu, Alex!... Frumusețea abia acum începe... Ascultă!...

- Se aud oameni cântând. Cine sunt?

- Sunt colindători, mi-a răspuns Maria, nemulțumită că nu știam. Hai, să mergem repede!... Hai, să ne alăturăm lor!

Am fugit ținându-ne de mână și împreună cu colindătorii am mers din casă în casă, să le amintim oamenilor nașterea pruncului Isus. Am rămas plăcut surprins de mine însumi că știam colinde, pe care niciodată nu le ascultasem, și că vocea mea se auzea cel mai puternic. Ne-am încărcat buzunarele cu mere și nuci, pe care gazdele ni le dăruiau cu mult drag.

După o noapte de poveste, ne-am întors acasă. Aici, minunăție. Amândoi am rămas muți de plăcere când am văzut că mii de luminițe multicolore transformaseră casa bunicii. Prin pereți, prin ferestre ieșeau mirosuri de cozonac cald și de brad verde.

Am vrut să intru primul, dar m-am împiedicat de pragul ușii și am căzut. Atunci am simțit o mână caldă pe creștet și mirosul de cozonac cald mi-a invadat nările. Am deschis ochii și mi-am dat seama că totul fusese doar un vis.

Am privit-o pe bunica surprins. Pe noptieră, într-o farfurie, era o bucată de cozonac din care încă ieșeau aburi.

- Mănâncă, Alex!... Uite, cozonac cum făceam în țara noastră.

M-am ridicat și, mergând în urma ei spre bucătărie, am auzit-o suspinând: - Ce ierni minunate am avut eu în copilăria mea! Știu, bunicuțo, știu! I-am răspuns în gând. M-am oprit, căci am văzut-o pe mama cum în sufragerie gătea bradul nostru artificial, și am intrat.

M-am încolăcit în canapea, precum pisica lângă sobă, și-am început s-o urmăresc cu privirea, pe iubita mea mamă, care cred că nici nu mă simțise, atât era de concentrată în ceea ce făcea. Am privit-o cu multă atenție și am văzut-o cât era de frumoasă lângă bradul cel verde. Era ca o zână din povești și, așa cum zâna are o baghetă magică, așa și mama a luat un spray cu miros de brad și l-a pulverizat în toată camera.

- Aducem mirosul sărbătorilor de acasă, puiule! mi-a spus mama cu nostalgie în glas și a continuat: Ce păcat că aici bătrâna iarnă nu-și scutură cojoacele să ne trimită minunații săi fulgi de nea. Asta ne-ar face pe toți să ne simțim din nou copii.

Nu i-am răspuns nimic pentru că nu voiam să-i întrerup momentul de visare. Am rămas încolăcit în canapeaua din sufragerie, sperând că, cel puțin în acest an, îl voi cunoaște personal pe iubitul grăsuț care lăsa cadourile sub brad.

Nu știu când, dar nici cum, am adormit și bineînțeles că Moș Crăciun a venit între timp și mi-a lăsat o grămadă de cadouri. Cadourile primite bineînțeles că m-au încântat, pentru că erau exact cele pe care mi le dorisem și le cerusem, dar cel mai mare cadou nu era în casă, sub bradul gătit, ci afară.

Nu știu cine și nu știu cum făcuse ca să ningă și aici, după mai bine de cincizeci de ani. Să fi fost amintirile bunicii sau, poate, dorința mamei?!...

Afară era o nebunie totală. Ningea cu fulgi albi și moi și zăpada a început să se așeze timid pe copaci, pe mașini, pe străzi. Oameni de toate vârstele țipau de bucurie, râdeau, atingeau cu curiozitate zăpada. Ca să păstreze pentru totdeauna acest minunat moment, toți se fotografiau.

Am luat-o pe bunica de mână și am ieșit fugind cu ea, până la imaculata zăpadă, care cucerise orașul. O țineam strâns de mână și așteptam să se transforme în fetița cu care m-am jucat prin neaua moale, cu o noapte înainte. Mi-am reamintit repede că totul fusese doar un vis, dar zăpada nu... Puteam s-o ating, s-o miros, s-o gust.

Chiar dacă totul părea ieșit dintr-o poveste, zăpada nu a durat trei zile și trei nopți. A doua zi a dispărut ca o fantomă.

Tudorița Dănilă Ardag

55

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

PROZĂ

O săptămână de vis

C

ând tata ne-a făcut cadou o minivacanță la Rovaniemi, mă gândeam că iar vom avea un Crăciun fără zăpadă, pentru că numele localității îmi suna a italian și, în ignoranța mea, credeam că vom merge undeva în sudul Italiei. Și când tata a insistat să ne luăm pulovere și geci groase, la fel de neștiutor și nelămurit am rămas, căci de această dată încercam să localizez orașul în nordul Italiei. Bineînțeles că nu am spus nimic. Nu am întrebat și nu am spus nimic despre ce gândeam, ca să nu-mi descopere părinții incapacitatea de a mă orienta geografic, deși în camera mea unul dintre pereți este tapetat cu o hartă imensă a lumii. În avionul de Helsinki (în care n-am înțeles de ce ne-am urcat), tata m-a întrebat: - Ești nervos? Ești emoționat?

- Nu, am răspuns indiferent. De ce? L-am întrebat, iar tata m-a privit contrariat. Eram doar curios, vroiam să văd doar unde vom ajunge.

- Dacă el nu este, a spus mama, eu sunt. Aștept acest moment de când eram mică.

N-am înțeles ce voia să zică maică-mea și mi-am scos consola să mă joc până la destinație.

Am observat diferența între orașul nostru și cel în care am ajuns încă de la coborârea din avion. Aeroportul era plin de turiști ca și noi, în căutarea unei săptămâni de vis.

Iarna era stăpânul acelui loc. Frigul cucerise împrejurimile și locuitorii, prieteni ai frigului, nu erau atât de înfofoliți ca noi. Pentru că nu eram învățat cu frigul, dinții mei au început să clănțăne. Încercam să-mi țin gura închisă, dar nu reușeam.

Ca să ajungem la destinul ales de taică-miu, am luat un autobuz pe care scria Rovaniemi, capitala Laponiei. Deci tata ne adusese în țara lui Moș Crăciun. Nu înțelegeam de ce a făcut-o, pentru că eu, sincer, nu mai credeam în existența sa de doi sau trei ani și nu înțelegeam entuziasmul maică-mii.

Curios, m-am urcat în autobuz și tot ce-am văzut după aceea pe drum a trezit în mine sentimente inexplicabile. Îmi aminteam de bunica, care mi-a spus odată că sunt momente în viață când sentimentele sunt atât de profunde, că nu poți să le explici în cuvinte și cred că astfel de momente am trăit eu în această vacanță.

Ne-am cazat la un hotel care se numea la fel ca bărbosul în care eu nu mai credeam. În loc să ne odihnim puțin, maică-mea, contagiată de bucurie, ne-a propus să mergem cât mai repede să-i facem o vizită lui Moș Crăciun. Satul său se afla la vreo 20 de kilometri, așa că drumul l-am făcut în sănii trase de husky.

Cum deja noi sentimente mă cuprinseseră, eram la fel de emoționat ca și părinții mei.

Era foarte, foarte frig, dar, totuși, suportabil. Nu ningea. Părea că nu mai avea de unde să ningă, căci toată zăpada deja era acolo jos. Cât vedeai cu ochii era o nea imensă. Te dureau și ochii de la albul perfect. Vântul nu sufla. Se auzea doar scârțâitul șinelor săniilor cu care ne întâlneam în drum.

Trecând Cercul Polar, tata a vrut să păstreze momentul și a rugat-o pe mama să-l pozeze.

Eu am rămas surprins când am văzut că lumina soarelui începea să se stingă puțin câte puțin începând de la două după-amiază.

Când, în sfârșit, am ajuns în satul lui Moș Crăciun, am început să simțim magia locului. O grămadă de lumini multicolore luminau străzile și casele.

Colinde se auzeau din toate colțurile. Satul era plin de viață. Era un amestec de oameni, din toate colțurile lumii, pitici și reni. Dar mai mulți erau copii, copii veniți din toate continentele ca să îi înmâneze personal scrisorile lor bătrânului care îndeplinea visuri.

Eu nu aveam nici o scrisoare pregătită, dar m-am bucurat când l-am văzut și mi-am dat seama că nu era doar o legendă. Însă cel mai mult s-a bucurat mama. O vedeam cum retrăia copilăria pierdută în timp.

Toate zilele cât am stat în acel minunat loc am reușit să facem din fiecare moment un film înregistrat în memorie.

Acum sunt în avionul care, din nefericire, ne-a scos din locul de poveste și ne duce în lumea noastră banală, fără strălucirea zăpezii. Dar voi ajunge la timp ca să-i primesc în casă pe cei Trei Regi Magici, alt simbol al iernii.

Tudorița Dănilă Ardag 56

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

AUTOBIOGRAFIE

România-USA, leagăn de dor De Lora Levițchi

Lora Leviţchi, New York, SUA. Scriitoare, poetă postmodernistă, artist plastic, profesor universitar, project manager

I. Un „cetățean internațional” În cazul multora, este vorba mai degrabă despre o etichetă sau despre o brățară de tipul „all inclusive”, care le asigură accesul pe orizontal a societății de consum. Care sunt – în ce te privește – liniile de forță ale sintagmei? Ce fel de cetățean internațional este Lora Levițchi? În acte sunt cetățean cu dublă cetățenie, română și americană. Consider un cetățean internațional o persoană care a reușit să se integreze cu succes în altă cultură, care a demonstrat că poate să facă performanță în minim altă economie, industrie decât țara de origine. Este acel pivot intelectual care conectează oameni și resurse din diferite puncte de pe glob.

Meseria mea de project manager/business analyst, specialist în sisteme de software financiare presupune că am lucrat pentru companii cu prezență internațională. Ultima bancă pentru care am lucrat este JPMorgan Chase, cea mai mare bancă din lume.

Atribuțiunile mele de serviciu au inclus proiecte complexe de milioane de dolari de mentenanță și îmbunătățire a platformei de software a băncii ce are o prezență globală.

Foto: La absolvirea programului de MBA la California State University, 2009, alături de colegi

Munca mea în sine a presupus lucru în echipă într-un mediu deosebit de intens intelectual, cu profesioniști (software engineers, analiști, quants, executive directors, managing directors, CTOs, CIOs, CEOs) din Londra, Hong Kong, Mumbai, USA (New York, New Jersey). Aceasta a dus la o remarcabilă deschidere spre studiul și asimilarea trăsăturilor specifice culturilor diferite cu specialiștii cu care am interacționat. Diferențele culturale ajung să se aplatizeze în contextul în care echipa de pe mai multe continente lucrează pentru același țel. Se produce un brainstorming productiv între specialiști ce comunică în engleză, limba de circulație internațională. Diversitatea culturală, diversitatea de idei, creează produse excepționale. Pe aceasta se bazează inovația, iar companiile de software ca și Google, Microsoft știu aceasta.

Cetățean internațional înseamnă că ai capacitatea de adaptare și performanță într-un mediu profesional indiferent de țară, locația unde ești. Ai capacitatea de a vorbi mai multe limbi dacă este nevoie, cunoști barierele culturale și știi să le întregești, ești inovativ în a găsi soluții adaptate la cerințele și regulațiile, restricțiile financiare ale fiecărei țări. Ai cunoștințe robuste de economie, contabilitate, IT, fizică, matematică, ce le folosești într-un mediu organizat în condițiile în care deadline-urile sunt extrem de strânse, exigențele cu privire la calitate sunt foarte mari.

Platformele financiare pe care le-am menținut cu aceste echipe au acoperire globală și tranzacționează la bursele de valori zilnic miliarde de dolari. Nu sunt permise greșelile de sistem, iar greșelile umane trebuie detectate și remediate fără a impacta producția.

Statutul de cetățean internațional poate fi folosit abuziv de mulți. Pentru mine vine în mod natural ca o recunoaștere a performanței în carieră pe industria financiară pe care am reușit să o fac, vine după ani de muncă și zeci de ani de studiu de științe exacte.

57

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

AUTOBIOGRAFIE

II. România rădăcinilor noastre, țară de basm

Foto: Lora și Munții Carpați, 2006

Cele mai frumoase amintiri le am ca și copil. Am fost norocoasă să am bunici din partea mamei care au fost ca niște părinți pentru mine. Am crescut, cum s-ar spune, cu două perechi de părinți, foarte iubită, într-un mediu foarte protector. La bunici am cunoscut viața satului românesc, tradiții, obiceiuri, datini, dialect. Am prins dragoste pentru natură și animale. La țară s-a produs o metamorfozare a mea, fiecare animal din gospodăria bunicilor, fiecare copac, floare, fiecare om din sătucul dintre dealurile Bacăului lăsându-și o amprentă aparte pe viață în sufletul meu. Nu aș schimba niciodată acea perioadă din viața mea dacă aș avea posibilitatea să o schimb.

Sunt singură la părinți. Relația cu mama mea și cu tatăl meu a fost specială. Tatăl meu este om de formație militară și am primit o educație severă, riguroasă.

Mama mea a fost și este și după moarte cel mai bun confident, sfătuitor. Când mă rog la Dumnezeu, mă rog și la mama și la bunici, pentru mine ei sunt sfinți. Mama mea a fost cea care a crezut necondiționat în mine și m-a încurajat în tot ce am făcut. De la mama moștenesc talentul la pictură. În adolescență am avut multe momente deosebite cu mama, realizând împreună diferite modele de haine, rochii. Decupând materialul de pe șabloane, cosându-l la mașina de cusut, urmărind-o pe mama cu câtă dibăcie manevra de la cel mai fin și pretențios material până la cel mai gros – erau momente care ne dădeau o intimitate aparte. Ea îmi lua măsurile cu centimetrul de croitorie pe mine și se străduia să mă poarte cât mai elegantă și cât mai divers îmbrăcată. Era ceva pe timpul lui Ceaușescu când lumea nu avea acces la piața din afară. Eu luam cu mama modele din Neckermann, o revistă de modă apreciată pe atunci și le aduceam la realitate. Era o mare satisfacție să știu că o parte din haină – un buzunar, o mânecă, un rever – a fost cusută de mine.

Am momente frumoase cu tatăl meu care, din cauza carierei militare, era plecat tot pe drumuri, însă când se întorcea acasă era obligatoriu ca sâmbăta să mergem în oraș, la cofetărie, la un teatru, la un film.

Fericirea mea a ținut în copilărie de libertatea de a fi în natură la bunici, simțind acea comuniune cu plantele, florile, pădurea și animalele, stare de beatitudine ce o descriu și în cărțile mele de proză și poezie. Îmi amintesc zilele de vară când stăteam în ograda bunicilor până seara târziu, 10-11 noaptea, și ascultam murmurul satului: lătratul câinilor, scârțâitul cumpenei la fântână, orăcăitul broaștelor în pârâul de la baza dealului, pe la mijlocul său fiind amplasată casa bunicilor. Cerul era așa de jos, de se vedeau stelele de păreau că poți să le atingi cu mâna. Eram fascinată de toate teoriile despre Cosmos, Univers și citeam tot ce găseam pe această temă. Eram fericită să văd atât de clar Carul Mic, Carul Mare, Luceafărul și alte stele ce le descoperisem în cărțile mele. Iată că pasiunea pentru descoperirea și înțelegerea Universului și impactului lui asupra vieții noastre a rămas. S-a concretizat în cartea Enigmele Quasarului.

Am petrecut copilăria cu verișoarele mele Cremona și Mariana, ce aveau casa gard în gard cu casa bunicilor. Eram un trio de nedespărțit, care ne întreceam la a inventa tot felul de jocuri și la a face mai multe năzbâtii, spre oprobiul bunicilor și părinților. Era o mare bucurie pentru mine să merg în vacanța de iarnă cu verișoarele mele la urat și sorcovit, luând la pas fiecare hudiță din sătucul bunicilor, oprindu-ne la fiecare casă și strigând din toată inima: „Aho, aho, copii și frați/ Stați puțin și nu mânați/S-a sculat Bădica Traian/Pe un cal bălan... Mânați, măiii! Hăi, hăi!”. Îmi amintesc iernile, erau cu zăpezi mari și noroaie, veneam de la urat acasă după ce bătusem toate coclaurile, după ce ațâțasem toți câinii din sat și cercetasem fiecare casă și gazde doritoare să ne asculte.

De banii câștigați mergeam la Tatiana, adică la o prăvălie ce vindea de toate și ne luam tacticos de 5 lei biscuiți Mirela și de 5 lei bomboane de cacao.

Mai erau și sărbătorile de peste an, hramurile satelor Brad, Bălaia și Mărăști erau întâmpinate de săteni cu bucurie. Era și bucuria noastră, căci veneau tot felul de precupeți ce își etalau zurzamurile și kitschurile poleite în sclipeli pe tarabe lungi. De acolo puteai să îți cumperi un ineluș cu piatră, o brățară colorată, mărgele. Acolo sătenii se așezau la jucat popice, rromii jucau alba-neagra pariind pe bani, copiii se dădeau în carusele.

Foto: Lora și una din picturile sale, Arabesque; ulei pe pânză 24 inchi x 36 inchi, 2004

Foto: Eu (mijloc) cu verișoarele mele Cremona și Mariana (suntem leat). Poză de peste 30 de ani

58

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

AUTOBIOGRAFIE

III. Visul american Sunt un înnăscut „go getter”, cum ar spune americanii. La mine este o permanență „visul”, ori „starea de visare”, adică starea în care idealurile prind contur și devin realitate. Visul este un fel de Steaua Nordului ce mi l-am propus ca un om ce planifică de obicei totul cu mult în avans și spre care marșez străduindu-mă exigent să respect condițiile impuse de mine însămi. Eu nu mă gândesc că mă identific cu o țară sau alta. Pentru mine contează calitatea trăirilor într-un spațiu geo-politico-economic. Azi sunt în SUA, mâine (în cinci ani) pot să decid să fiu în altă țară. Nu asta este important. Important este să nu încetez să visez, să am aspirații și țeluri, să nu mă plafonez, cum mulți o fac de la o vârstă, să am același entuziasm în a descoperi lucruri noi, oameni noi, culturi noi. Aceasta este de fapt esența vieții și îți dă o notă de optimism, căci te bucuri ca un copil ce explorează lumea împrejurul lui. Ceea ce am remarcat cu tristețe în România este plafonarea oamenilor și, mai ales, a tinerilor. Odată ce ai încetat să visezi, să ai aspirații, să îți fixezi targeturi și să cauți să le atingi, din punctul meu de vedere, ca și capricorn, înseamnă că ai cam murit.

Am multe visuri: acela de om de știință, om de litere, om de artă, om de cultură. Pe toate încerc să le dezvolt armonios și în tandem unul cu celălalt în măsura timpului ce parcă trece tot mai repede de pe o zi pe alta.

IV. Omul Lora Levițchi, în viziunea Acad. Cristian Petru Balan, din Chicago „Între complexitățile, destul de rigide, ale matematicii și flexibilitățile lingvistice descriptive ale artei scriitoricești s-au făcut, de-a lungul timpului, unele comparații și apropieri interesante datorită posibilităților de exprimare infinite ale celor două arii complexe ale comunicării interumane.

Cu toate acestea, nu sunt prea dese cazurile când matematicieni sau alți oameni de știință s-au dedicat cu pasiune și artei scrisului. În Antichitate, se știe că marele poet persan Omar Khayyam era și un vestit matematician, după cum, în Europa, genialul poet Goethe era și un recunoscut fizician sau că celebrul Einstein avea și el frumoase înclinații poetice. În România marele matematician Dan Barbilian este cunoscut și ca un mare poet care se semna cu pseudonimul Ion Barbu, iar în zilele noastre doi matematicieni, prof. univ. Florentin Smarandache și Aurel M. Buricea, sunt, de asemenea, și autorii multor poezii, primul fiind propus pentru Premiul Nobel pentru literatură, deoarece a introdus în această artă conceptul de paradoxism.

Nu mai puțin surprinzătoare este și apariția unui nume feminin, apărut recent ca făcând parte din această categorie. Este vorba de tânăra autoare Loredana Carmen Levițchi, specialistă în matematici financiare, în analize de business bancar, în investiții și în management, o pasionată scriitoare și poetă din New York, cu studii universitare în România și Statele Unite. Din paginile publicate până acum, autoarea dorește să se impună peremptoriu ca o ambițioasă voce nouă, destul de prolifică. Și-a descoperit că are ușurința de a concepe permutări de cuvinte elevate, combinându-le în nobile versuri descriptive, toate elaborate într-un viabil altoi de stil clasic și modern, de proză și versuri, rezultând rânduri alternate firesc, cu suficiente explicitări bazate pe evenimente concrete, bine documentate. Poate că acest procedeu nu i-ar fi reușit dacă aceste scrieri nu ar fi fost filtrate cu finețe, cu minuțiozitate matematică, printr-un suflet sensibil, iubitor de adevăr și frumos, încercând să ne spună totul despre tot, vizualizând viața din jur prin prisme filosofice și religioase, inclusiv sub influențe carmice orientale”.

V. Arta Lorei Levițchi Cumva mă regăsesc să fi trăit într-o viață anterioara în perioada Renascentistă. Sunt pasionată să studiez icoane vechi din sec. XII-XV. După cum știi, pentru Michelangelo, Da Vinci era o normalitate să fie pictori, matematicieni, sculptori, arhitecți. Eu aș fi incompletă dacă aș avea numai latura umanistă ori numai latura realistă a științelor exacte. E ca și cum aș avea numai un braț, numai o mână și nu două brațe, două mâini.

Când scriu sunt foarte descriptivă utilizând metafore, epitete ce le pun în mănunchi complex. Poeziile mele, proza mea sunt educaționale, aduc la suprafață informații colectate din mii de cărți citite, filtrate prin experiența proprie de viață.

Am peste 20 de ani de studiu al matematicii. Au fost momente când în mijlocul rezolvării unei probleme complexe mă opream și începeam a scrie versuri. Când scriu intru într-o stare semi-automată, fără a mă numi oniristă. Este o stare ce o simt, ce mă îndeamnă la scris, indiferent că sunt în mijlocul unei ședințe, bându-mi cafeaua de dimineață, relaxându-mă pe o bancă privind râul Hudson. Mă inspiră oamenii, locurile, animalele, am o memorie fotografică și cumva mă conectez energetic cu aceștia și îi descriu cu acuratețe, chiar dacă i-am văzut deloc ori pentru prima oara în viața mea.

Eu scriu texte vii, nu trișez, nu improvizez, nu caut rimă ori subiecte interesante. Scriu pentru că simt că trebuie să scriu despre anumite evenimente, situații, trăiri, scriu pentru că doresc să fiu de ajutor celor care încă nu au trecut prin lucrurile trăite de mine, scriu cu inspirație divină, simt, și asta e o mare responsabilitate. Poeziile, textele mele nu țin cont de studiile cititorului, de naționalitate, de rasă, ci caută legătura energetică, spirituală între suflete.

Tristețea mea este că, deși am previzionat multe evenimente, nu am avut capacitatea să le opresc, bineînțeles, pe cele tragice. Și atunci mi-aș fi dorit să nu am această sensibilitate și calitate de percepție extrasenzorială. Este un har și un chin. Am multe perioade când mănânc numai vegetarian ori postesc. Mâncarea light ori deloc detoxifică corpul, iar mintea începe să gândească mai clar, mai profund. Întotdeauna când am avut meeting-uri importante cu parteneri prestigioși de afaceri la instituțiile financiare la care am lucrat, aveam o alimentație specială, fie crudă (legume, fructe), fie post. Acesta este unul din secretele mele, ce vi-l împărtășesc acum.

59

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

AUTOBIOGRAFIE

VI. Cărțile pentru tipar, în formă bilingvă română-engleză:

ENIGMELE QUASARULUI este un roman ştiintifico-fantastic, ce l-am scris în colaborare cu Igor Stoica, din Chișinău.

Igor este de profesie jurist licențiat, dar și cercetător în domeniul cosmologiei și entropiei macrospațiilor. A coordonat numeroase proiecte internaționale, precum ar fi „Twinning Projects”, sub egida Uniunii Europe și a organizaţiei Amnesty Internaţional.

Cartea este o epopee de știință ce combină elemente aparent considerate mituri cu descoperiri revoluţionare, fizico-tehnice pentru a studia evoluţia entropică a Pământului şi ale relaţiilor interplanetare. Eroii romanului sunt doi oameni de știință ce locuiesc pe continente diferite, Thomas locuieşte în Europa, România, iar Margot, în SUA, New York.

Igor Stoica, din Chișinău

Cei doi savanţi pornesc în cruciada pentru salvarea lumii rezolvând puzzle-ul ce relaționează cosmosul cu misticismul și transcendentalul. Cititorii sunt propulsaţi într-o călătorie în hiperspațiu și înapoi în lumea reală pentru conştientizarea sinelui, menirii lor pe Pământ ca parte a ecuației ancestrale universale.

Am creat o lume popular-științifică și de fantezie, în care tânărul savant, Thomas, și prietena sa, Margot, explorează și descoperă taine misterioase ale Universului, pentru a le folosi în saga călătoriei lor interplanetare. Eroul romanului se împrieteneşte cu ființe evoluate intelectual și energetic. Împreună vor forma lumi noi, reușind în ultimul moment să salveze planeta de la dispariție. Vor avea parte de peripeții pline de mister și umor, îmbunătățind, în cele din urmă, destinul planetei Pământ, delapidată de resurse, grav afectată de distrugerile ireversibile, produse de oameni. Se ia în considerare popularea intergalactică deoarece poluarea, încălzirea climaterică, războaiele au dus la devastări majore asupra resurselor Pământului.

GENEZA CHIHLIMBARULUI Povestirile din carte sunt memorii nestemate ale copilăriei mele. Cartea aduce la viață povești unice, pline de umor și voie bună din copilăria mea, ce s-a întâmplat pe tărâmul României, în zona Moldovei, județul Bacău, la ferma bunicilor. Cartea este o monografie a satului moldovenesc. Mai este și un omagiu adus bunicilor mei, ce nu mai sunt. M-am străduit să reproduc dialectul pe care bunicii și sătenii îl foloseau/folosesc pentru a nu lăsa să piară farmecul și noblețea autohtonă a regionalismelor și arhaismelor limbii române din zona de est a țării.

Geneza chihlimbarului încorporează un „cufăr” de tradiții, obiceiuri, ritualuri ce bunicii mei le-au păstrat intacte, așa cum le-au moștenit de la înaintași. În simplitatea vieții de la țară, am cunoscut fericirea.

Pun accent pe aducerea la viață a vieții autentice, tradiționale a țăranului român, a satului românesc cu tot ceea ce înseamnă cultură, tradiții, spiritualitate creștină și obiceiuri. Vorbesc despre apartenența romanului la pământul românesc și înfrățirea lui cu natura și Dumnezeu. Scriu limba vorbită în dialect, utilizând cu acuratețe arhaismele, regionalismele specifice Moldovei de dincoace de Prut. Limba arhaică este comoara cultural-spirituală, parte din ADN-ul unic al poporului român. Folosesc umorul, povestirile debordând de optimism, așa cum le-am perceput fiind copil. Cartea este similară Amintirilor din copilărie ale lui Ion Creangă.

Extracte din Geneza chihlimbarului au apărut în revista Literatura și Arta, de la Chișinău, și revista Lumina lină, din USA, New York. Cărțile vor apărea și în versiune engleză.

60

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

AUTOBIOGRAFIE

ROMÂNIA-USA, ÎNTRE RAI ȘI IAD este o carte non fiction în progres. Această carte se dorește să fie un cumul de informații economice, politice, istorice referitoare la România și SUA anului 2020 în contextul globalizării și al evenimentelor actuale.

Este un periplu educat între o țară în curs de dezvoltare și una dezvoltată, scoțând în evidență carențele sistemului fiecăreia dintre ele, dar și punctele lor forte.

Cartea are un filon personal legat de tragedia pierderii mamei din cauza corupției din sistemul medical românesc, dar și un filon general, ce vorbește despre România și USA comparativ cu celelalte țări de pe mapamond.

Este o carte complexă, ce sper să fie de folos oamenilor de rând, dar și specialiștilor (analiști politici, istorici și economiști).

JAZZ DE NEW YORK este o carte de poeme. Acad. Nicolae Dabija a scris prefața acestui volum de poezie, redau mai jos extrase din ea: „Loredana Levițchi scrie o poezie modernă. Ea lasă impresia – prin sintagme de respirație largă, ca desprinse din poemele lui T.S. Eliot sau Sylvia Plath, că scrie englezește cu fraze alcătuite în limba română.

Metafora ludică face corp comun cu lirica cotidianului, anodinului. E o încercare a autoarei de a se apropia de poezie – ca de o mină pe un câmp minat – cu mâinile goale.

Versurile descătușate, armoniile necanonice amintesc de ritmurile de jazz new-yorkeze.

Volumul Jazz de New York e unul alegoric. Poeta încearcă să reinterpreteze, din perspectiva poeziei, unele noțiuni fundamentale, ca timpul, dragostea, veșnicia, spațiul, cuvântul, profesia, arta, natura, credința, dorul, universul, viața, omul.

«Frumusețea unui om este oglindită din interior spre exterior», afirmă Loredana Levițchi.

Existențial, îmblânzitorul de cuvinte se cunoaște prin poezie pe sine, dar și pe semenii săi; el poate ajuta la împlinirea Frumuseții, la regăsirea lui Dumnezeu și a patriei pierdute.

Cuvântul e chemat să vindece omul de propria lui înstrăinare.

Poemul e ca o nuntă biblică, la care e așteptat, oaspete de seamă, însuși Mântuitorul, care să aplice evenimentului „sigiliul îndumnezeirii”.

Asistăm la purificarea prin cuvânt, când «inexplicabilul explicat» și «inexprimabilul exprimat» devin posibile prin dragoste: Ea creează o cosmogonie proprie, în care elementele fundamentale – aer, foc, apă, pământ – sunt înlocuite cu relațiile afective dintre ființe și legăturile tainice dintre fenomene.

Autoarea pledează pentru spiritualizarea dragostei. La fel cum sentimentalizează idei, ea crede că trăirile, emoțiile, pasiunile sunt cele care pot corecta sistemele filosofice ale lumii”.

61

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

CRONICĂ

Dan Drăguș (pseudonimul lui Dionisie Drăguș), 1951, Urziceni.

A debutat în Tribuna Ialomiței, 1975.

A publicat periodic poezie în Sinteze, Sinteze literare (Ploiești), Apostrof (Cluj), Oglinda Câmpinei, Revista Nouă (Câmpina, Prahova), reviste on-line, pagini și grupuri literare etc.

Debut în volum: 41 Manșete, Ed. Inspirescu, Satu Mare, 2018.

Este prezent cu poezie în următoarele antologii: Remember poetic, Din pana Egretei, Nimic despre ceaiul de mușețel, Atitudini, Maratonul de poezie, Amor Carmina (Câmpina), Poezia, 2019 (Grinta, Cluj), Învărarea cuvântului, Ecreator, Baia Mare 2019, Sub semnul integratorului (Cenaclu I.L. Caragiale, Ploiești, 2020) și altele.

Este membru al Cenaclului I.L. Caragiale, Ploiești (Ioan Vintilă Fintiș).

Identități spirituale ale poetului Nicolae Dorel Trifu

Domnul Nicolae Dorel Trifu este un ins fără astâmpăr, așa l-am cunoscut, se deplasează într-un du-te-vino continuu spre ținte de dânsul cunoscute, îl vezi umblând cu o geantă și o sacoșă burdușite cu poeme și alte înscrisuri. Umblă grijuliu îmbrăcat, chiar pendant, potrivit cu ținuta de funcționar public. Dacă îl întâlnești întâmplător prin oraș, nu stăruie la vorbă, este însă atent la tine, ca interlocutor , te fixează cu luneta minții într-o continuă cercetare, într-o continuă comparație să fie favorabilă sieși. Chiar nu dorește și nu trebuie să fii un competitor. Dacă treci și de canoanele pe care ți le predică, te împodobește cu sfaturi, într-o notă de superioritate. Numai fragil să nu fii!

Un dialog cu poetul, Nicolae Dorel Trifu, este dificil în ultimul timp, tot caută în cenușa timpului armonii cuvintelor, caută în „mătasea îngerilor” binevoitori să ne acopere relele: „Și când se umflă unii-n foale Iar potcovarii bat caiele – Mătasea îngerilor, moale / Se face neauă peste rele…”

Preacucernicul și cunoscutul părinte Bogdan Costin Georgescu subliniază bucuria duhovnicească a poetului Trifu în trăirea sa religioasă, în lirica sa sacrificială: „Iradiind căldura Luminii Cuvântului, constată părintele, Poezia lui Nicolae Dorel Trifu înalță și invită la cunoaștere de Dumnezeu și la dorință de ascensiune întru cultură”.

Liturg consecvent, Trifu se întreabă la zidul plângerii: „Cine pleacă, Doamne… Cine Vine?” „Cine pleacă, Doamne, din stupina zilei Și din firea vieții, adumbrit și trist? …………………………………………..

Cine vine , Doamne, din pustie, Cocârjat de timp și rănit de corbi?

Cine trece, lin, ca o apă vie Când se face moarte și din moarte sorbi?”

62

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

CRONICĂ

Prin urmare, poetul Nicolae Dorel Trifu ne pune la dispoziție o cuprinzătoare lirică religioasă, filosofică, dar și de dragoste. Cu fulgerul sub pleoape, în lirica sa, poetul topește ora zăpezilor de altădată și înghețul cenzurii de atunci. Poetul este înzestrat cu o rară venerație pentru sufletul ca o „catedrală-n părăsire”, îmbracă poemele în transcendența sa livrească, cu talent, gândire, stări lirice și, uneori, manifestări nuanțate nevricos. Transcendența poetului Trifu este generată de o adâncă îndumnezeire și litanii de rugă, de îmbrățișarea filosofiei idealiste, în special kantiene. Dorel Trifu este și pândarul poet al frumuseții, al dragostei și al iubirii pure, plutește pe diluvii ca un „vâslaș-corăbier”, alunecând „surd pe sub o stea”. Urmărește „sunetul pur” al iubirii, sunet ce „arde peste auz” și urcă „duh de pace /Pe un cer împresurat de nimburi”.

Din timpul recifului „În slava ta, Doamne, zile cheltuiesc”, spune poetul, bob al Terrei, ce „atârnă ca un lest / pe mările furtunii duioase și durute”. Ori este acrobatul „din parodia cărnii” ce se prinde cu brațele lungi ale minții de țărmul „mărilor din lume” când în tăcerile curcubeului ziua „trimite lumina să ne certe”.

În volumul ELEGIE SUB ARIPA NOPȚII, din anul 1988, Nicolae Dorel Trifu elogiază personaje mitologice, legendare și umane, înzestrându-le cu destine telurice, ceea ce i-a adus un succes de necontestat debutului său editorial. Amintesc, aici, poemele: Pigmalion către Galacteea, Fiului Anei lui Manole, Iar dacă totuși.

Poemul Darurile fiului risipitor, care conferă și titlul celui de al doilea volum apărut în anul 1999, reprezintă, ca întregul op, identitatea parcă matematică a fiului risipitor-biblic cu poetul. Se observă că poetul își răsplătește tatăl „blajin și iertător” cu tardive „hohote de plânset fără glas”, în care cuprinde regretul de „sminteală și dragul de aventură”.

Cu înspumate clipe și orgii, chiolhanuri și femei. În scrisoarea adresată mamei sale, rămasă pe masă, „în vreme plângând la Duhul Sfânt”, poetul se vede „pustiu și surd ca o plecare”, se simte cu „mâinile-nghețate pe recile văzduhuri”, simte o „suferință perpetuă”. După aceste ne izbăviri, fiul-poet risipitor umblă ca un PEREGRIN PE DRUMUL CRUCII. Cu acest volum, domnul Nicolae Dorel Trifu ne avertizează blând: „Noi suntem peregrini în foșnitor văzduh ce uzurpăm destinul pe tronu'-ntunecării, sub noi – gura clepsidrei, deasupra – Sfântul Duh iar legea noastră-i raza din Steaua Învierii”.

În OGLINZI PENTRU SUFLET, cu „ecoul toamnei (ce) bate în auz”, poetul își găsește timpul, cu ochii minții, în oglinzile albastre construite de el din lutul Insulelor Albastre.

Poetul Nicolae Dorel Trifu atinge piscuri din poezia barbiană, argheziană, din poezia lui Lucian Blaga, Alexandru Macedonski, pe care și-i declară mentori; este, însă, incontestabil real, original, are alura și se identifică cu trudnicul sergent al poemelor sale. Mereu atent la „fanfarele nopții” și alarme, trudnicul sergent doarme cu paleta creației, pe noptieră.

Cu ce mai poate fi identificat Nicolae Dorel Trifu? Cu ecoul spiritualității sale de roman.

Dan Drăguș

63

Dan Drăguș

Caballitos del diablo Sursă foto: www.selpapachayo.blogspot.com202011por-siacaso-los-caballitos-del-diablo.html

CUVÂNT ROMÂNESC, anul ll, nr. 3

CUPRINS

EDITORIAL Ovidiu Constantin Cornilă - Logos și Kratos în opera lui Nichita Stănescu / 3 STUDIU Eugeniu Nistor - Constantin Rădulescu-Motru și Eminescu / 5 CRITICĂ LITERARĂ Adrian Dinu Rachieru - EMINESCIANA / REÎNTOARCEREA LA EMINESCU / 7

ESEU Eugenia Popeanga Chelaru - O privire literară asupra orașului București: Paul Morand / 11 Adina Velcea - Sappho, femeia care a învățat umanitatea dicționarul iubirii / 16 Christian W. Schenk - Culorile în simbolistica lui Trackl / 19 Adrian Grauenfelds - Primul dadaist rus, Serghei Charchoune (ȘARȘUN) / 22 Etgard Bitel - Eminescu și cultura indiană / 24 POEZIE Angela Melania Cristea / 26 Cezar C. Viziniuck / 29 Costinel Lungu / 30 Diana Zlatan Ciugureanu / 31 Lavinia Elena Niculicea / 32 Daniel Luca / 34 Lucian-Victor Bota / 35 Marina Dirul / 37 Mihaela Alina Niga / 38 Serea Tănase / 39 Silvia Bodea Sălăjan / 40 PROZĂ Cezar C. Viziniuck - Sub semnul lui Shiva / 43 Costinel Lungu - Ochii adevărului / 1.Iubirea - doar o meschină invenție / 44 Marina Dirul - Blestemul iubirii / 45 Silvia Bodea Sălăjan - Și-a dat câinele la facultate / 47 - Joia verde / 48 Veronica Balaj - Luna Albă și un câine / 50 Tudorița Dănilă Ardag - Laponia de la mine de acasă / 53 - Monstrul invizibil / 54 - Poveste de Crăciun / 55 - O săptămână de vis / 56

AUTOBIOGRAFIE Lora Levițchi - România-USA, leagăn de dor / 57

CRONICĂ Dan Drăguș – Identități spirituale ale poetului Nicolae Dorel Trifu / 62

65

CUVÂNT ROMÂNESC Revistă de literatură Online ne puteți citi pe următoarele site-uri web:

https://issuu.com/cuvantromanesc/docs/cuv_nt_rom_nesc_revist__de_literatur__ https://ro.scribd.com/document/423993771/Cuvant-Romanesc-Revist%C4%83-deLiteratur%C4%83

Au publicat în acest număr: Adina Velcea Adrian Dinu Rachieru Adrian Grauenfels Angela-Melania Cristea Cezar C. Viziniuck Christian W. Schenk Costinel Lungu Daniel Luca Diana Ciugureanu Etgard Bitel Eugenia Popeanga Chelaru Eugeniu Nistor Lavinia Elena Niculicea Lucian Victor Bota Marina Dirul Mihaela Alina Niga Ovidiu Constantin Cornilă Silvia Bodea Sălăjan Serea Tănase Tudorița Dănilă Ardag Veronica Balaj

ISSN - 2659 – 9929