Revista de literatură Cuvânt românesc nr. 7/2022

Revistă de literatură Director: Ovidiu Constantin Cornilă

CUVÂNT ROMÂNESC

Revistă de literatură Anul IV, nr. 7

CUVÂNT ROMÂNESC

Revistă semestrială de literatură

Fondată la Madrid în anul 2019

Fondator: Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania

Editor: Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania. Editura Ego Liberum

Director: Ovidiu Constantin Cornilă

Redactori: Eugeniu Nistor Marin Dumitrescu Cezar C. Viziniuck

Secretar de redacție: Vasile Muste

Tehnoredactare și design: Cornel Drinovan

Corector: Ana Maria Cornilă

Coperta: Cornel Drinovan Ilustrații interior: Gabriela Tantea

Corespondență: cuvantulromanesclb@yahoo.com Tel.: 0034/686 851 916

Depozitul legal: M-24473-2019

ISSN: 2659-9929

Directorul revistei CUVÂNT ROMÂNESC

Ovidiu Constantin Cornilă

Belle și arta scrisului ascuns

Cam pe când iarna se îngâna cu razele timi de ale celor dintâi zile de aprilie, Belle, o mare simțitoare a vieții, arborând un vibrant și sen zual pseudonim de inspirație franțuzească, înce pea a-și lua mai în glumă, mai în serios, obiceiul scrisului. Vorba vine; poate că ea scria de ceva vreme, însă, pentru mine, ea atunci a făcut pri mii pași către marea șosea a sufletului. Am cu noscut-o dintr-o pură întâmplare, la un pahar de replici virtuale. Avea ceva diferit, special, ceva ce nu întâlnești în fiecare zi, poate niciodată. A captivat din prima, așa, asemenea unei întâm plări stănesciene, fără motiv, fără nicio intenție. Belle își ducea viața într-un soi de singurătate acceptată, suprimată cumva cu calm într-un act delirant, cel al unei existențe garnisite cu oa meni. Oamenii erau cei care o purtau pe brațe, în suflete, în umbrele lor secrete, mișunând în dreapta și în stânga, pe lângă blocuri, pe străzi, în cofetării, cinemauri, săli de judecată, pe lângă alți oameni, peste tot.

În rest, ea avea liniștea ei. Gândurile, visu rile și visele premonitorii, cele care au trăit-o de nenumărate ori în milioane de momente, în alte gânduri, din alte vieți. Din ce îmi povestea, din toate cele pe care mi le spunea, înțelegeam că, pe lângă o trăitoare versată și inteligentă a propriei vieți, am în față o scriitoare pentru care

alții ar plăti sau ar face orice să îi dobândească talentul. Epic, scris plutitor, revelator, mult mai mult decât vorbele cotidianului, ale efemerului real, până la urmă. Erau instante când Belle se destăinuia la persoana a treia, alteori implica personaje din orașul X, unde trăia de câteva de cenii. Și întotdeauna o făcea cu grația lui Camil Petrescu, cu talentul debordant al lui Labiș, cu șarmul lui Nae Ionescu, cu blândețea lui Vasi le Voiculescu și cu profunzimea lui Blaga. Avea câte ceva din fiecare. Sau acel fiecare își ducea traiul în ea.

Scrisul nu este pentru toți. În ciuda apetitu lui cu iz de sex-appeal, el are forța de a atrage necondiționat, asemenea unei Fete Morgana a minții, a sufletului. Și, întocmai unei legi nescri se a firii, el nu poate avea valențe magice de cât în penița celor aleși. De multe ori și la prima vedere, talentul și originalitatea li se dau celor care par că sunt simpli, insensibili, indiferenți. În contrast, nenumărați sunt cei ce își antrenea ză vena scrisului: în fiecare zi, ore întregi, înver șunați, cășunați adeseori pe o frază care nu le iese sub niciun fel, ca un blestem al limitelor neimpuse ori nenăscute. Acești ,,cei” sunt, de fapt, membri ai unor așa-zise renumite asocia ții de scriitori din România, asociații posesoare de un amalgam gigantic, aproape de granițele

rizibilului decent: semi-analfabeți, mediocri, înzestrați, tineri și bătrâni, partidari ai politicii, cete și indivizi, adunături care mai de care mai colorate, nostalgici ai trecutului, oameni de bu nă-credință, ași ai culturii, post-moderniști, dile tanți și lista ar putea continua. Da, fără îndoială, toți aceștia ar invidia-o malefic pe Belle pentru nonșalanța cu care își așterne rândurile pe foaia de hârtie. Pentru ușurința cu care își împletește cugetările, simțirile, timpul. Și pentru că ea nu este o oarecare: de asemenea, are darul izbitor de a evada în illo tempore, de unde se pare că își găsește inspirația. Din cele câteva pagini a la Urmuz pe care, după nenumărate insistențe din partea mea, a avut amabilitatea să mi le trimi tă, am avut posibilitatea de a plonja într-o ve ritabilă piscină de idei și sentimente, care mai de care mai bine asamblate, imagini reprezen tative, un film imaginar al unor întâmplări tre cute. Frazele cuprind în brațele lor apăsarea de toamnă, așteptarea, cea din partea celor din ju rul ei, a ei de la ea, a nimănui de la nimic. Vine după aceea rândul fericirii iluzorii, cu trupul ei de comediantă bătrână, apoi al prieteniei cu viața, ura împotriva ei, amalgamul faptic de la vârsta adolescentină a primelor experimente sufletești și până la măiestria niciodată șlefuită a minunii de a respira. Textele abundă parcă a pașii cadențați ai soldaților ancorați pe tancuri le unui război lăuntric. Intens și compact, firul narativ ia trenul întârziat al celestelor vremuri de altădată, când promisiunile mărșăluiau entu ziasmate în legiuni de prizonieri ai gândurilor, în locuri sacre unde nimeni nu s-ar fi aventurat să ajungă cu mâna, cu gândul, cu cuvântul și nici chiar cu visul. Adâncimile lanurilor ei de secară l-ar fi făcut gelos până și pe Salinger, iar aerul epocii unde ea, scriitoarea, crea, putea să atra gă ireversibil pe oricine ar fi cutezat să creadă teoria inversului. Asemenea unui ospăț dac, izu rile semanticii atrăgeau atenția și ascuțeau la maximum concentrarea oricărui nebun și biet cititor. O asmuțeau ca pe niște cerberi dezlănțu iți. Arta lui Belle trasa pe cerul așteptărilor bucla celei mai abile lovituri de bumerang aruncat de cea mai măiastră mână. La lansare, lumea lă untricului te captiva ca un început de Adam și Evă, apoi te închidea în Sala pașilor pierduți și,

la final, ajungeai să te plimbi noaptea prin parc cu Apostol Bologa, care îți vorbea despre marea criză a conștiinței alegerii între datorie și iubire. Da, iubirea... Se prea poate ca iubirea să fi fost liantul cu care profetul din Belle ar fi scris primul cuvânt, cel cu valențe neștiute și tari într-o peș teră, departe de ceilalți trăitori.

Ea nu știe nimic din toate ce am scris aici. Încă. Belle nu crede că arta ei de a compune ar fi una dintre cele mai înalte magii ale catarsisu lui evolutiv. Își vede în continuare de universul ei nu prea variat, dar șic, de viața ei, de oame nii ei. Nimic nu pare a perturba aranjata ordine a traiectoriei drepte din palma mâinii stângi, cea care arată o linie lungă, ascendentă, viață lungă, brodată cu câteva hopuri, că, deh, nu se poate trai lung și bun la nesfârșit. Pentru ea, femeia-scriitor-creator-mister, scrisul își trage seva din pământurile frumuseții ei interioare, din mintea binecuvântată care i-a fost dată și pe care știa cum să o folosească. Între timp, cei care îi citesc rândurile-lumi se bucură ori invi diază, pentru că atât se poate face. Unii dintre ei vorbesc pe la spate cu ei înșiși. Se întreabă de ce omul acela din fața lor are puterea de a merge pe apă, de a zbura și de a îmblânzi fia rele imaginației. Gândurile cuvintelor ei scrise se reazemă de fanteziile altei Narnii, călăresc la nesfârșit Bucifali și deschid drumuri în lumi noi și necunoscute, cum o făcea Genghis Khan, cu câteva secole în urmă.

Și uite așa, doamna cu pseudonim franțu zesc, provocatoarea de senzații contradictorii, aducătoarea de ploi de primăvară și frunze-sen timent la început de toamnă își încheie poves tea, probabil una dintre cele mai adevărate care au existat vreodată. Și pleacă mai departe, învă luită în misterul din care mie, primului cititor, mi s-a ivit atunci când cel mai puțin m-am aș teptat. Nu știu unde se îndreaptă, pentru că nu spune niciodată. Ce știu este că, deși ar avea loc în rândurile din față ale celor mai prestigioase edituri din țară, proza ei se vede mult mai bine în mintea și spiritul oricărui iubitor de frumos, de lumină și de viață, până la urmă.

Ultima oară când am văzut-o, Belle pășea încet spre ușa întredeschisă a unei case mari, boierești, dintr-un cartier mărginaș al acelu

iași oraș X. Mie mi se părea că seamănă mult cu Adela lui Călinescu, nu pentru că purta o ro chie albă, de epocă, ci pentru că ochii ei mari și delicați radiau, în căpruiul lor inconfundabil, cel mai parfumat surâs care mi-a fost dat să văd

vreodată.

Acum, cred că scrie, ori poate că visează. Cine știe? Eu, unul, îi aștept următoarele pagini. Am sentimentul că vor fi cele mai frumoase.

copacii mor

Adrian Lesenciuc

Cronicarul Operei prima a Brașovului

Cel mai harnic dintre cărturarii care s-au aplecat asupra recuperării memoriei culturale a Brașovului, părintele Vasile Oltean, reputat filo log și muzeograf, fondator și actualmente preșe dinte al „Despărțământului Cultural Astra Bra șov”, cunoscut în special ca director al Muzeului „Prima școală românească” din Șchei, a lăsat o operă monumentală privitoare la patrimoniul cultural al orașului din sud-estul Transilvaniei, în care a ales să-și desfășoare activitatea. A fost preocupat în special de recuperarea documen telor privitoare la întemeierea școlii brașovene de pe lângă Biserica Sfântul Nicolae, motiv pen tru care primele lucrări, de la începutul deceniu lui nouă al secolului trecut, s-au focalizat pe un spațiu cultural precis localizat, Șcheii Brașovului, și pe un focar de transmitere culturală de la ge nerație la generație, prima școală românească: Întâia școală românească (1981) și Acte, docu mente și scrisori din Șcheii Brașovului1 (1982). Adevărata recunoaștere ca cercetător al litera turii române vechi și al istoriei școlii autohtone vine în anul 1989, odată cu publicarea unei lu crări de referință: Școala românească din Șcheii Brașovului . Cercetătorul Vasile Oltean consoli

1 Vasile Oltean. (1989). Școala românească din Șcheii Brașovului. București: Editura Științifică și Enciclopedică. 200p.

dează în jurul edificiului construit din banii vo ievodului moldovean Aron și menționat în ra portul protopopului Mihai al Șcheilor din 1597 care a servit drept școală – în condițiile în care, menționează apăsat cercetătorul, școala româ nească funcționa ca instituție pe lângă biseri ca din Șchei de dinainte de 1400 – un demers științific bazat pe documente și argumente de bun simț metodologic. O serie a deschiderilor rămân neexploatate în opera sa, care numără peste cincizeci de lucrări, spre exemplu natura comună a tipăriturii Triodului penticostar de la Cracovia (1491), realizată de Sweipold Fiol și de ucenicul său, brașoveanul Martin Bârseanul, școlit în arta tipografică la Padova și Brunn, și tipăriturile coresiene, dar cea mai mare parte a liniilor investigative este dusă până la capăt și exploatată multiplu, sub lumina cunoașterii diferit poziționată în raport cu tematica pe care o tratează în diferitele sale studii. Chiar dacă lu crările sale au fost publicate în volum începând cu 1981, Vasile Oltean a avut (și are) o consis tentă contribuție în publicațiile de specialitate, atât în cele istorice, cât și în cele literare – a se vedea, de exemplu, textul „Descoperirea unui codice miscelaneu în limba română”, publicat în nr. 5 din 1975 al revistei România literară, în care tratează această primă cronică șcheiană cu

subiect românesc, realizată de Vasile Cronicarul (1586-1695), fiul protopopului Mihail din Șchei –, devenind în timp, în cei circa cincizeci de ani de cercetare, o adevărată instituție în domeniul istoriei literare și culturale vechi. Nu a creat o școală de istorie literară veche, dar a suplinit, prin munca sa, activitatea unei înteegi școli.

Prin lucrările sale au fost aduse la lumină elemente de primat literar la Brașov, cum ar fi, de pildă, apariția primei tipărituri laice – ca lendarul lui Petcu Șoanu –, sau publicarea pri mei gramatici românești, a șcheianului Dimitrie Eustatievici. Vasile Oltean nu este căutător al excepționalismului sau primatului în câmp lite rar, motiv pentru care fiecare dintre referirile la fiecare cronicar investigat sunt trecute prin fil trul analitic al altor cercetători în domeniu. Este cazul analizei pe care o face Vasile Oltean lui Petcu Șoanu, hirotonit la doi ani după apariția calendarului-almanah din 1733, la care trimite rile sunt făcute prin prisma notațiilor lui Mircea Tomescu, autorul și editorul cunoscutei lucrări Calendarele romînești. 1733-1830. Studiu și bi bliografie, publicate în 1957 la Editura de Stat Didactică și Pedagogică, sau prin trimitere la cu noscuții Nerva Hodoș și Ioan Bianu, autorii mo numentalei lucrări Bibliografia românească ve che, la ale cărei volume publicate inițial în 1903, la Editura Socec, se referă spre exemplificare:

Petcu Șoanu (1706?-1741) este autorul celui dintâi almanah-calendar din literatura noastră, marcând prin aceasta „începutul pătrunderii elementelor progresiste în lite ratura noastră” fiind – după aprecierea lui Mircea Tomescu – prima carte cu conținut laic, care a circulat intens, iar manuscrisele copiate după textul imprimat și ajunse până la noi dovedesc că acest calendar a fost cu noscut tuturor ținuturilor românești” (p.60);

Păstrat doar în două exemplare, la Aca demie (v. N. Hodoș și I. Bianu, Bibliografie românească veche, vol.II, p.48), ambele cu mențiunea, pe foaia de titlu, a anului 1773, s-a considerat că Petcu Șoanu a tipărit un singur număr, apreciindu-se acest an ca fi ind primul an al apariției calendarelor ro mânești. Or, citit cu atenție, titlul lasă să se

înțeleagă cu ușurință că exemplarul din 1773 este o reeditare [...]; Radu Tempea mențio nează apariția în anul 1731 [...] (pp.61-62).

Vasile Oltean nu este, prin urmare, un sim plu antologator al documentelor din Șcheii Bra șovului, ci un fin cunoscător al istoriei literare vechi și un fin analist al aspectelor de nuanță. Unele interpretări se infirmă ulterior – de pildă cea privitoare la sursa kieveană a textului în baza căruia a fost realizat calendarul lui Petcu Șoanu, care nu putea fi protopopul Eustatie Grid, tri mis la Sankt Petersburg abia în 1744, deci după moartea tipografului șcheian –, dar simpla des chidere spre alte analize este remarcabilă. În lucrările târzii, Vasile Oltean reia firele desfăcu te ale temelor vechi și le reașază în context, în baza noilor sale descoperiri și a interacțiunii cu mereu alte documente din aparent inepuizabila arhivă a Muzeului primei școli românești. Școala românească din Șchei nu este singu ra preocupare constantă a cercetătorului Vasile Oltean. Imnul național, Junii Brașovului, troițele din Șchei și, mai ales, personalitatea remarcabilă a tipografului român Coresi sunt tot atâtea teme constante în cercetările sale. Interesul față de familiile de cărturari șcheieni: Baranii, Corbeștii, Grizii, Hobanii, Tempeștii, Dumeștii, față de preoții și protopopii cărturari ai Brașo vului, față de personalitățile care au sprijinit biserica românească și, implicit, școala în limba română din Brașov – așadar, nu numai în preaj ma Bisericii „Sfântul Nicolae” din Șchei, ci și a celor cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din Cetate, „Sfânta Treime” din Șchei și „Sfânta Treime” din Dârste sau „Sfânta Parascheva” din Groaveri, părintele Vasile Oltean și-a definitivat o operă complexă și inegalabilă. În această linie se încadrează și consistenta lucrare Configura ția istorică și bisericească a Brașovului (sec. XI II-XX)2, numărând 640 de pagini și reprezentând teza sa de doctorat în teologie, care include date despre configurația istorică și bisericeas că a Brașovului din ultimele șapte secole, dar și radiografia personalităților culturale (indiferent 2 Vasile Oltean. (2010). Configurația istorică și bisericeas că a Brașovului (sec. XIII-XX). Sibiu: Editura Andreiana. 640p.

de cult) care au avut o contribuție remarcabilă în așezarea Brașovului ca oraș al primatului lite rar/cultural pe harta teritoriilor românești. Un aspect remarcabil, asupra căruia nu insistă însă, dar care probabil va fi tratat cu atenția cuvenită în lucrările următoare, este acela al rezistenței ortodoxiei brașovene și făgărășene în fața fluxu lui greco-catolic, mânat de propaganda unionis tă din perioada lui Leopold Kollonits de Heve nessy și, mai ales, a episcopului iezuit de Alba, Paul Baranyi, ajungându-se, la începutul secolu lui al XVIII-lea la plata taxelor către biserica gre co-catolică a Ardealului și la umilirea protopo pului din Șchei, Vasile Grid, bunicul lui Dimitrie Eustatievici. Primele semne ale relaxării apar abia în 1743, când patriarhul Arsenie al bisericii greco-catolice îngăduie șcheienilor trimiterea unui delegatum la congresul național sârbesc, dar acestea se dovedesc doar o slabă speranță odată ce, trei ani mai târziu, împărăteasa Maria Tereza avea să ceară explicit dietei oprirea prac ticii liturgice ortodoxe. Adevărata relaxare s-a petrecut abia în 1760, când a fost emis ordinul care interzicea presiunea religioasă împotriva

ortodocșilor, continuat de edictul de toleran ță din 1781 dat de noul împărat, Iosif al II-lea. Această perspectivă, care ar putea fi prelungită printr-o analiză a Școlii Ardelene neunite, o sin tagmă în care am inclus realizările remarcabile ale unor cărturari care au slujit ortodoxia: Dimi trie Eustatievici și aproape întreaga sa familie, a Grizilor, Radu Tempea V și întreaga sa familie, a Tempeștilor, sau, de ce nu, medicul, filologul și traducătorul sibian Ioan Piuariu-Molnar, fiul lui Popa Tunsu din Sadu, umilit de autoritățile austro-ungare și de capii bisericii unite cu Roma.

Contribuția părintelui Vasile Oltean la isto ria literară românească veche este neprețuită. Cititor al unor documente remarcabile – actu almente lucrează la un monumental catalog al manuscriselor din Șcheii Brașovului – cunoscă tor al realităților istorice ale burgului est-tran silvan pe parcursul ultimelor șapte secole, cu un plus de interes în studiu pentru realitatea tipografică a secolelor al XVI-lea și al XVIII-lea, Vasile Oltean este adevăratul cronicar al Brașo vului în însemnătatea sa, aceea de oraș al operei prima în istoria literaturii române.

memoria copacului

ZI NOROCOASĂ

Suntem un cântec iar tu, dansul, incendiem păduri cu-atâtea simțăminte încolțite, preumblate din privirea ochiului divin revărsat în noi dincolo de mine, dincolo de tine, heruvimii ne-mpart egal tâlcuri și îngăduinți fulgere ne trezesc din moleșeală căutăm cercuri din copacul primordial ni le facem daruri, învățăm lecția de-a venirea-plecarea cât verde, cât verde, îmi înmugurește pe creștet!

Veronica Balaj

VIA APPIA

In memoriam, Doni

Pe Via Appia în jos, îmi faci semne din ploaie tobe cerești, răzvrătire de voci fără nume se-apropie, trec prin mine până departe te strig, am așchii în voce drumu-i răstignit peste măslini cu trunchiuri șerpi-ncolăciți frunzele au culoarea vineție... lumina, în convulsii, îmi produce sete mai e și acolo vreun deal, vreo stradă, o trăsură? Via Appia o vezi urcând, sau coborând? Iată, mă fotografiez în chip de singurătate indecentă ochii tăi, capăt de pod în oglinzi ar putea risipi vrajba fricii, să trec desculță dintr-un timp în altul?

CADENŢE LA MAREA TIRENIANĂ

Andradei Veronica

Faleza-i în clocot suntem primii sosiți începe stagiunea figuranților de seară rusul Sașa cântă cu noduri și plânge în rate acordeonul îndârjit cheamă sirene Sașa e vesel, mai poate salva lumea pornită la vale o lume făloasă și prăfuită poartă chiar haina lui pierdută într-un pariu mincinos barcagiul Pierro are scris pe tricou „l-am slujit pe Traian” fanfare exersează cantata La Madonna nostra orașul are ochii jilavi, privitori la marea de tăciune oglinda purtată-în poșetă m-arată fumurie vara-i și ea la final mai sosesc alții ca noi suntem teferi, suntem veseli și-aproape frumoși pescărușii au atârnate panglici colorate la gât pe scenă, se joacă Pullcinella, signora Atticella se-nvârte râzând-plângând spectacolul se va repeta până vom deveni mai frumoși decât suntem și mai veseli, aproape copii felinarele preling peste creștetele noastre romanțiozitate gălbuie apare și-un Richard vrea un cal de mare suntem veseli, aproape frumoși contează?

APA DESCÂNTATĂ

Izvorul Sfântului Ilie, apă dulce, descântată din apă sărată poate vindeca felurite păcate, sau cânturi împovărătoare pentru numărătoarea din urmă ploile din noi, visele cu diguri, sau chiar amărala căzută uneori din luna plină... ne înghesuim așadar, toți cei ajunși aici, spre amiază la Ierihon să ne spălăm cu stropi de soare și transcendent... Japonezi, ucraineni, ruși ne-așezăm dorințele în rând. Stropii apei sfințite ne găuresc îmbrăcămintea, se zbat în suflet, păsări oprite din cânt rusoaica de lângă mine și-a lăsat încălțările în mâna soțului ciclop rămas pe mal femeia își albăstrește și mai mult ochii cu apa din căușul palmei culorile baticului său înflorat zboară-n văzduh Sfântul Ilie cred că poartă o pelerină azurie de năuceală, credem în bunătatea lumii.

MOTIV DIN VECHEA CARTE

Iov, desigur se putea înălța de la durere la cer, prin iubire, mai putea și să moară fragmentar l-ar fi înviat, poate, cuvântul rostit la facerea lumii ieșit din frică, fără sceptru, fără trâmbițe în glas, Iov, singuratic în ploaie, aseară mă chema la o mărturisire istovitoare cu lașitate însă, mă îndepărtam pe-o navă utopică din cuvinte plutitoare între marea judecată și poezie.

REZONANŢĂ TÂRZIE

Medanei Patricia

CAI DE OMĂT

Vânători de timp, eram, nu mai știam drumul înapoi spre Adam și Eva galopam împreună pe șaua calului hrănit cu vin, omături și furtună ziua trosnea a ghindă coaptă, din când în când, la răscruci înghețate, urletul unui lup/ ursitoarele-și mușcau limba nimic nu se-mplinea din cele rele proorocite până când plecarea ta m-a văduvit de piesele de șah norocoase cârjele așteptării stau cruciș între pământ și cer aș vrea să strigi, sunt aiiiiici, săgetător de timp și drum.

Nălucă, trece frigul printre noi, bunicul, eu și clovnul din fotografia în culori cucernice, șterse precum icoanele vechi stăm obosiți de timp, alipiți unul de altul într-o vinovată lumină decupată în formă de scenă unde se-nfățișau toate simțămintele istoriei noastre, cai de omăt smuceau văzduhul veneau la sărbătorile casei, muzica și urările în valuri, statornicite în pojghiță peste obraji, peste inimi și peste saltimbancul îmbrăcat aiuristic, purtând șalvari bordo, jiletcă galbenă și fesul mov, gata-gata să-i cadă în ochii umbrelor din fotografie de altfel, nu-i timorat mizează pe îngăduința noastră îi cade bine, se simte adorat se-arată vesel, și pare mult prea înalt, cu mustață tânără și zâmbet sticlos ne-mbrățișează siluetele retrase încet, încet, de pe scenă nepăsătorul râde și râde zurliu când răsuflă frigul și preface-n gheață inima bunicului.

LEGENDĂ ADĂUGITĂ

Potop de ape sălcii pe tavanul Sixtinei… poate-aici te-am pierdut poate mai există un Noe în alte Galaxii poate tu ai și urcat în corabia lui rătăcind prin albastrul vâscos al unui potop re-programat având permis de a-temporalitate vindecat de întuneric și văzduh... poate îți numeri pașii pe un prundiș alunecos din acel visat paradis cu reguli netăgăduite încă.

ALUNECÂND FRUMOS, PRIN AUZUL URMAȘILOR

Ore fixe cu diademă am primit pentru mișcarea mea în lume sunt un punct pătimaș, aprins într-un cerc rotitor și zgomotos/.O plă-ce-re! de-a valma, sar în joc nepotolit, pești băloși, stridii viclene, cai, surugii, birocrați strigoi unși cu alifii lipicioase, modiste, muște, amorezi, ploi, strategii, prunci, ofițeri severi, o panoramă emoțională mereu nouă… în rochia mea de seară, din ierburi temporare împletită potrivesc un cântec pe măsură zvăpăiat, alunecând frumos, prin auzul urmașilor.

ARCA LUI NOE

Refuzați de Noe pe corabia sa, femei și bărbați urcă un munte rămas deasupra apelor Michelangelo tocmai l-a re-creat între neant și frică o femeie-și poartă bunurile-în spate, un scaun, o pâlnie propria-i figură, pe când nu avea știința ridicării la cer (hârburile lumii au timpul măsurat) agățați de speranță, femei și bărbați urcă și urcă, spre-o dorită auroră Dumnezeu îi întreabă în ecou nu ați ajuns încă?

refugiul sufletului

Știi

Atâtea nopți te-am căutat, iubite, Până-n mijirea zorilor. Nu știi De câte ori mi te-am văzut cum vii Pe-alei de dor, prin beznele albite!

Știi că m-am dat, cu zilele, speranței La târgul așteptărilor, de tot, Rugându-mă răbdărilor să pot Dura un pod din pietrele distanței?

Știi că-mi rupeai în mii de curcubeie Povara gri a cerului curbat, Că-n verdele din ochii-ți de bărbat Mă oglindeam poveste și femeie!

Și dac-ar fi să nu se împlinească Rostirea-acestui greu deznodământ Ne-om coborî, albastru, din cuvânt Rugând o carte să ne povestească...

Maria Trif

Alb-roșu

Îmi urlu nerostirea rând cu rând Pe albul-roșul filelor de gând; Mă strâng tăceri și-aș da cu toți pereții De ochiurile îngrădirii vieții.

Îmi duc lipsirea zilelor de tine Mințindu-mi răul că îmi este bine, Mă mai retrag la umbra vremii tale, Iar alteori îți ies cu mine-n cale

La poarta dintre singuri și-amândoi Cu tine lutul secetei să-mi ploi. Să-mi curgi sub geana dorului – flămând Să-ți simtă cordu-n pieptul meu bătând

Preț de un vers și-o clipă de tandrețe, Cât vrea poemul să te reînvețe. M-afund în așteptări, dar nici nu știu Acel ,,curând” de nu va fi târziu.

Eu plâng durerea ruperii de grai, Tu mă aduni din câte mă mai ai Și ne urlăm tăcerile, pe rând, În albul-roșul filelor de gând...

Netăceri

Tăceam, gândind că iarna își va tăcea și ea Curând vacarmul aspru al orelor de iască Și-n luncile uitate de vară-n sinea mea Va reveni nădejdea, zăbavă să mai pască.

Vuiam de dor de tine la ora ce-o tăceam Sorbind cu picătura din îndoiala rece; Clipea căprui chemarea în ochiul unui geam, Doi iriși blânzi de verde veneau a o petrece.

Cum se făcea devreme prin cele din târziu, Mi se făcu de astăzi prin cele amânate Și-am priceput, iubite, că doar de tine știu Și cele risipite și cele adunate.

Nu-mi mai era-ndoială și nu mă mai temeam De ce va fi să vină, de ce va fi trecând, Că cele ne-ntâmplate vor fi, de bună seamă, Și te-oi iubi cu zgomot și te-oi iubi tăcând...

Spusele nespuse

Vorbește-mi de tine, s-aud despre noi! Sub streașina zilei tăcerea se-adună; Curând se va face de galbene ploi Și noaptea-și va duce lipsirea de lună.

Mai spune-mi de rana din fierul curbat Să pot să mai aflu ceva despre tine! Va crește grea iarbă pe drumul umblat, Mai cred în zidire albite ruine?

Vorbește-mi, vorbește-mi de noi, să mai știu Și eu despre ,,cum”, despre ,,ce”, despre „sigur”, Mai spune-mi de vremea din ceasul târziu, Sau despre aproapele omului singur.

Mai spune-mi ceva... dar mai bine să taci! Tăcerea mai ține de vorbă mistere, În Valea Umbririi, sub lujeri de maci, Lipim, în jăratec, bucăți de inele...

Nedezlegare

Dezlega-i-aș nodul negrului blestem Pe care întinsul mării ni-l încearcă; Din nemărginire-albastrului îți chem Vâslele-nlemnite-n neclintiri de barcă!

Ţărmului de ziuă, văduvit de noi, Dezlega-i-aș firul căii încurcate, Să învețe valul mersul înapoi, Înspre alinarea nopții înspumate.

Dezlega-i-aș taina, nu s-ar dezlega! Nodului acesta priceput de sânge, Care-mi ține zborul în aripa ta Când, sub zoi de aspru, cerul meu se frânge.

Ochi de lună nouă ne va blestema Vălul de cerneală-al pleoapei depărtării Și-n nedezlegare, mai strâns voi lega Nodului de roșu-ntreg cuprinsul mării!

Maria Trif (Lancrăm, 7 mai 1960)

Debut editorial în anul 2014, cu vol. de poezie Ferestre în Amurg

Urmează trei volume de poezie: Zbor de primăvară, 2016; Ningă-ne salcâmii, 2018, și Verde-târziu, 2021.

Colaborări în revistele de cultură Dis cobolul și Rapsodia, publicații apărute sub egida Uniunii Scriitorilor din Româ nia; în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Extemporal Liric.

Adina Lozinschi

Elegia unor refugiați

De fiecare dată când cei doi nepoței sosesc la Mangalia, pentru mine este cea mai mare bu curie. Acum ne aflăm în pragul Sărbătorilor Pas cale și cu atât mai mult a fi împreună înseamnă enorm. Casa, până mai ieri tihnită și scufundată în penumbră, acum emană din plin veselie. Lu minile toate sunt aprinse. Desene animate ru lează non-stop. Trăim o înviorare greu de descris în cuvinte, o agitație efervescentă, uneori chiar scăpată din frâu. Râsetele și țipetele de bucurie răsună. Jucării împrăștiate la tot pasul. În aceste momente folosesc, râzând, expresia „fanfara e completă”.

Uneori joaca se mută afară. Mergem în par cul din apropiere, unde sunt locuri amenajate pentru cei mici. Acolo, printre copii apare un bă iețel care vorbește în altă limbă. Mangalia, fiind un oraș cosmopolit, suntem obișnuiți să auzim turci, tătari, lipoveni, macedoneni sau armeni, tot felul de naționalități conlocuitoare. Vesel și simpatic, Damian are 3 ani și jumătate. Este so ciabil. A venit împreună cu părinții de la Odesa. Ei fac parte dintre miile de ucraineni care au fu git din calea războiului nemilos și nimicitor pro vocat de ruși, ca un trăsnet, peste Ucraina.

Încă din primele zile, la începutul atacurilor, în februarie 2022, Nina, Gheorghi și Damian au reușit să vină cu mașina la Mangalia, cu intenția

de a ajunge în Bulgaria, pe urmele unui unchi și ale unor verișori. După numai câteva ore de la plecarea lor precipitată, bărbații ucraineni nu au mai fost lăsați să părăsească Ucraina, fiind nevo iți să rămână acolo și să lupte cu inamicul. Ghe orghi a avut un mare noroc că a putut să plece împreună cu soția și copilul.

Imediat ce au intrat pe teritoriul României, au fost întâmpinați cu multă prietenie și căldu ră. Li s-a oferit mâncare, apă și un loc de odihnă într-un cort. Au primit informații utile și numere de telefon.

La Mangalia au fost cazați la hotelul „Nordi ana”, în apropierea gării. Acolo au și restaurant cu autoservire, unde li se asigură trei mese pe zi. Copiii, mai ales preșcolarii, găsesc rapid un limbaj comun și nu există nici un fel de im pediment în comunicare. Cuvinte românești, amestecate cu expresii ucrainene, împestrițea ză hazliu jocul lor.

- Hai încoace, Damian!

-„Ia seiceas pridu” (Vin acum).

Un copil român se trezește spunând „Dai mne igrușku” (Dă-mi jucăria), iar Damian zice „Hai să mergem”.

Unii copii au triciclete sau mașinuțe pe mă sura lor de pitici. Alții au jucării din cele mai di verse. Își împart biscuiți și napolitane, sticksuri

și gumă.

Sub privirile vigilente ale tinerilor părinți, toți se joacă; când se pune problema plecării acasă, încep protestele. Sunt și momente când se mai ceartă, sau cad și se lovesc, întrerupând cu hohotele de plâns momentele în care mămi cile își fumează țigările sau urmăresc ceva capti vant pe telefon.

Îmi răsar în minte amintiri legate de frumo sul oraș Odesa, ca și Mangalia, port la Marea Neagră și stațiune turistică. Îmi aduc aminte de renumitele scări din piatră emblematice, de parcul central și de Operă, de faleză și de bazar, de piața cu pește. La renumitul Teatru de Operă și Balet am avut ocazia să vizionăm un spectacol magic, de neuitat, Ruslan și Liudmila, de Mihail Glinka.

Doar câteva zile am stat în copilărie cu părin ții la Odesa. Mama alerga, desigur, după cumpă rături, iar tata se amuza când vedea că nu voiam să mai ies din apa mării.

- E fabulos! Ceva de basm! Îmi place la nebu nie! strigam eu, între scufundări.

- Dar e aceeași mare ca la noi. Tot Marea Neagră, zicea tata.

- O fi aceeași, dar e cu totul altfel! E mai stră vezie, mai verde, mai caldă.

- Ţi se pare.

- Ba nu!

Gândurile îmi sunt întrerupte de cățelușa noastră, Mura, care aleargă printre copii. Un pri chindel de vreo 2-3 ani ține în mână o plăcinți că, dar nu durează mult și Mura cea nebunatică i-o smulge, hăpăind fericită. O cert, dar faptul e consumat. Cel mic plânge amarnic și lacrimile îi curg șiroaie din ochișorii albaștri ca florile de numă-uita. Îmi cer scuze mamei acelui copil și dau să plătesc paguba, să cumpere altă prăjiturică, dar refuză și, spre bucuria mea, nu se supără.

Vremea este cam răcoroasă și în unele zile bate vântul, marea este extrem de agitată și plo uă. Mă gândesc că refugiații nu au haine. Dis cutând cu Nina, aflu că, de fapt, nu sunt ucrai neni, ci gruzini. Atunci când la Tbilisi a început războiul, acum câțiva ani, au fugit în Ucraina și s-au stabilit la Odesa, unde își făcuseră un rost și prinseseră rădăcini. Viața lor era pe făgașul nor mal, era liniștită și frumoasă, chiar îndestulătoa

re. Aveau tot ce trebuie pentru a fi fericiți. După doar câțiva ani, pentru a doua oară, au fost ne voiți să plece, luând cu ei doar strictul necesar și lăsând la Odesa totul. O asemenea plecare în seamnă o dezrădăcinare dureroasă, peste care este groaznic de greu de trecut.

Nina lucra la o policlinică, fiind medic der matolog, iar soțul ei avea o firmă de IT. Cine și-ar fi închipuit că în zilele noastre este posibilă reac tivarea unui război, cu bombe, tancuri, grenade și obuze, clădiri dărâmate, oameni nevinovați uciși cu bestialitate? Oameni tineri și copii nu au apucat să-și trăiască viața și să se bucure de tot ce este frumos, de mulțumire sufletească, de banalitatea cotidiană mai mult sau mai puțin co lorată, de vacanțe și natură. Copii rămași orfani. Părinți rămași fără copii. Bărbați și femei, tineri sau bătrâni mutilați. Sânge, răni, dureri.

Zilele treceau calm, cu toate implicațiile, dar dintr-odată umbra neagră și rece a morții învă luie totul, semănând teamă, groază, revoltă, pa nică, resemnare, dar niciodată uitare. Despărți rea de cei dragi este cea mai dureroasă lovitură a vieții, numai că lucrurile se precipită în afara voinței noastre.

Cu refugiații ne întâlnim aproape în fiecare zi. Copiii se joacă, iar cei mari stau de vorbă. Câ teva mămici află că Nina este medic dermato log și încep să-i adreseze întrebări într-o limbă engleză chinuită pe alocuri, ba despre o acnee la un copil de 12 ani, ba despre o cicatrice de arsură sau vreo eczemă rebelă.

Nina le răspunde cu o politețe uimitoare și le arată pe telefon imagini cu medicamente, le dă sfaturi cum să procedeze, folosește și gesturi și semne, mimând ceea ce ar vrea să exprime în cuvinte. Încearcă din răsputeri să se facă înțe leasă și utilă. Ar putea să emită rețete cu sub stanța de bază în limba latină, dar nu se acceptă.

Unele ucrainence care lucrau în țara lor în domeniul turismului au reușit să se angajeze în România. Nina însă nu poate profesa la noi, deoarece este necesară echivalarea studiilor printr-o modalitate anevoioasă și de durată, și oricum actele lor sunt incomplete. Nici soțul ei nu poate lucra, având o situație incertă.

Este impresionant și chiar răvășitor modul în care acești refugiați nu acceptă aproape nimic

gratis. Ei se află mereu pe poziția de a nu abuza de ajutorul oferit, de a-și achita toate datoriile. Li s-au oferit haine. Au refuzat pentru ei, accep tând doar câteva lucrușoare pentru băiețel.

Mi-au spus că au acces la spălătoria hotelu lui, dar am observat că în zilele ploioase nu au venit deloc. De bună seamă că au haine puține și le usucă greu.

I-am întrebat cu ce îi putem ajuta, dacă au nevoie de bani și au refuzat în mod politicos. I-am invitat la noi acasă, dar au evitat, zicând că poate altă dată.

Bieții de ei, trăiesc un coșmar de neimagi nat, aflând în fiecare zi despre noi bombarda mente, distrugeri, cratere, moloz, oameni sub dărâmături.

Locuitorii Odesei, ca și cei din alte ținuturi ucrainene, stau ascunși în subsoluri. Nu au apă, nu au alimente, nu au condiții elementare de trai. Se produce o dezumanizare distrugătoare, cu efecte pe termen lung. Ajutoarele umanitare

de multe ori nu ajung sau sunt total insuficiente.

În acest infern femeile aduc pe lume copi lași, fără să știe ce le rezervă nu ziua de mâine, ci minutul care vine.

Trupurile unor civili, uciși cu o cruzime de nedescris, zac pe caldarâm. Gropile comune adăpostesc acele corpuri adunate claie pes te grămadă. Toți au, dacă nu rude, cunoștințe, vecini, prieteni dispăruți în vârtejul înjositor al acestor evenimente absurde.

Dorința lor cea mai arzătoare este aceea de a se întoarce la Odesa. În acest moment ei nu știu cât timp vor mai sta la Mangalia și încotro vor pleca. Să plece în Bulgaria nu mai are sens, deoarece rudele lor au ajuns în Germania. Ce vor face în continuare? Cum se vor descurca?

Îngrijorarea și chiar spaima li s-au impregnat în fiecare celulă.

Acum ne dăm seama tot mai clar ce valoare incomensurabilă are pacea pe Pământ.

Îmi dai și mie un pistrui?

În copilărie, nu știu de ce, îmi uram pistruii. Aș fi dorit și atunci, dar și mai târziu, să am o piele albă ca o statuie de marmură, fără nici un semn, fără nici o pată.

Mi se părea că numai zânele din povești pot fi perfecte. Dar lumea lor, în care uneori pătrun deam, a rămas un vis frumos, îndepărtat.

Îmi aduc aminte că într-o vară, pe când eram cu părinții la mare, pe faleză, undeva, la Eforie Nord, am văzut un bărbat care ședea pe un scă unel și făcea portrete celor care doreau. Avea expuse câteva, foarte diverse: femei, bărbați, copii de vârste diferite, pentru a oferi un spectru cât mai larg și a-și atrage clienți.

Înfățișarea lui, oarecum ciudată, mă ducea cu gândul la Robinson Crusoe, deoarece semă na mult cu imaginea din carte: bărbos, cu un as pect neîngrijit, dar interesant, cu o atitudine de nepăsare îmbinată cu siguranță și stăpânire de sine. Fiind între două vârste, nici tânăr, dar nici bătrân, avea o pălărie mare de paie și îmbrăcă minte cumva hipiotă, ca un cowboy cu șireturi,

buzunare, franjuri și pantaloni prăfuiți. Lumea trecea pe lângă el. Unii se opreau pentru câteva momente. Alții întrebau cât costă să li se facă portretul. Suma era nesemnificativă.

Surprinzându-mi privirea curioasă, mama a fost cea care mi-a propus să mi se facă și mie portretul. Și cum orice decizie de-a mamei era susținută de tata, amândoi, ca la un semn, au insistat să accept, ca să am peste ani o amintire, mai ales că era și ziua mea de naștere.

În timp ce stăteam ca să mă deseneze, nu vedeam ce făcea, dar îi vedeam pe ai mei zâm bind satisfăcuți. Eram curioasă cum se poate naște un portret pornind de la câteva trăsături executate cu un cărbune pe o foaie albă de hâr tie. În cele din urmă am putut să văd portretul. Îmi semăna foarte bine. O fetiță de vreo 12 ani, cu părul cârlionțat, cu năsucul puțin obraznic și un zâmbet dulce, un gât subțirel. Toate bune și frumoase, numai că aceste elemente reușite s-au evaporat rapid în momentul când am văzut pistruii! Nu puteam să înțeleg cum de i-a dat

prin cap să stropească pe fața mea cu pistrui! Adică din toată ființa mea atât de mult contau pistruii?

Anii au trecut și în cele din urmă am înțeles că bunica avea dreptate când spunea că pistruii îmi dau un farmec aparte. Este minunat atunci când reușim să transformăm așa-zisele defecte în calități, iar dragostea și respectul de sine să ne susțină liniștea sufletească și încrederea în momentele grele.

Portretul acela din copilărie a stat un timp într-un sertar și de câte ori îl vedeam îmi săreau în ochi pistruii. Apoi, ca și multe alte lucruri din casă, a dispărut.

În schimb, un alt portret al meu, realizat după mulți ani, își are povestea sa care acum se cere dezvăluită.

Pe vremea când aveam doar 25 de ani și eram profesoară în primii ani de învățământ, aveam în cancelarie un coleg care preda dese nul. Auzisem că era, de fapt, caricaturist și co labora la un ziar din Constanța. Avea la el mai mereu o mapă cu foi și desena în recreații. Din una în alta a început să facă portretele profesorilor. Și cum în învățământ sunt mai mult femei, bărbații reprezentând un număr extrem de mic, noul nostru coleg nu s-a lăsat până când nu a desenat, pe rând, portretele tuturor femeilor din cancelarie. Știind că este caricaturist, ne aș teptam să îngroașe anumite trăsături și să ob țină caricaturi. Dar nu a fost deloc așa. Toate portretele erau minunate, punând în evidență tot ce este mai frumos în fiecare chip.

Ajungând la mine, eram nerăbdătoare să aflu viziunea sa. Ochii săi, cu gene lungi și sprâncene încruntate, mă priveau din când în când în timp ce desena, cu atenție maximă. Părea un șoim cu privirea pătrunzătoare, care străpunge orice barieră. În ziua aceea eram ca de obicei. Nici îm brăcămintea și nici pieptănătura nu ieșeau din comun. Aveam părul lung, eram tânără mămică plină de griji și trăiri sufletești ardente. Vârsta cuprinsă între 20 și 30 de ani este răvășitoare, este cea mai agitată din întreaga viață. Chemări și doruri. Adaptări la situații complexe. Speranțe și chin. Început de căsnicie, început de carieră profesională. Mari transformări pe toate liniile. În clipa în care portretul a fost gata, pic

torul a scos din mapă un spray fixativ de păr și a stropit cu grijă întreaga suprafață a hârtiei, zi când că așa va ține mai bine și nu se va deteriora în timp.

Seara, acasă, am simțit nevoia să-i arăt soțu lui portretul. L-a privit scurt, apoi m-a întrebat:

- Ce-i asta?

- E portretul meu. Avem la școală un coleg nou, profesor de desen, care ne face portretele tuturor în cancelarie, în pauze.

- Așa te vede el pe tine?

- Da.

- Păi... Este un portret foarte senzual! Tipul ăsta precis e îndrăgostit de tine!

- Ei, na! Cum să fie? Nici nu ne cunoaștem. Nu am vorbit deloc.

- De ce minți?

- Nu mint.

- Se vede cu ochiul liber că simte ceva pentru tine. Tipul ăsta te iubește, ce mai!

- Ba nu. Nu se pune problema.

- Uite ce ochi ți-a făcut! Și buzele! E în limbă după tine, e clar ca bună ziua. Cât ai plătit pen tru portret?

- Nimic. Nu mi-a cerut bani. Nimănui nu i-a cerut bani pentru lucrările sale.

- „Lucrări”?! Le consideri niște capodopere? Sunt doar mâzgăleli! Aaaa! I-ai plătit în natură!

- Nici vorbă! Ce prostii spui!

- Te cred în stare! Hai să-l invităm la o bere în oraș, ca să ne achităm cumva. Spune-i să vină mâine după ore și ne întâlnim în centru.

În ziua următoare, iată-ne pe toți trei la o grădină de vară, cu berea pe masă, discutând despre învățământ. Pe vremea aceea, toată lu mea se pricepea la fotbal și la învățământ.

- Ce viață dulce aveți voi în învățământ! spu se soțul meu. Nu faceți mai nimic. Timpul trece, leafa merge. Bine e să fii bugetar, nu?

- Nu e chiar așa. Să lucrezi cu material uman nu e ușor deloc. Să modelezi caractere..., răs punse pictorul.

- Lasă-mă, dom-le, cu șabloane din astea! Adevărata muncă este la noi, în șantierul naval.

- Da, noi, cei de la catedră, nu facem șaibe la normă pe bandă rulantă.

Discuțiile au continuat în același mod absurd și nefiresc, iar soțul meu, care se credea expert

în psihologia umană, s-a grăbit să tragă conclu zia că pictorul e un individ oarecare, fără valoare și face pe grozavul. Bietul om se amețise un pic și se sprijinea cumva într-un cot, în timp ce so țul se prefăcea că bea, sorbind câte o înghițitură mică și, mai mult ca sigur, amuzându-se copios în gând pe seama inferiorității evidente, după părerea sa, a interlocutorului.

Ca urmare a acestor momente penibile, fai mosul portret a luat calea exilării și a stat arun cat pe un dulap, în calea prafului și uitării, mulți ani.

Nimeni nu a mai deschis subiectul, numai că, după vreo treizeci de ani, încadrat într-o ramă potrivită ca o mănușă, portretul meu tronează

în sufragerie, iar zâmbetul enigmatic al buzelor senzuale surprinde și acum.

Trasând, ca și un pictor, cu mișcări sigure, un arc peste timp, ajung cu gândul la prima zi de școală, când fiul meu începea clasa I. Pentru el, doamna lui învățătoare, tânără și suplă, cu o pri vire caldă și binevoitoare, era, desigur, cea mai frumoasă dintre toate.

Aplecându-se ușor spre băiețel și cuprinzân du-l pe după umeri, acea doamnă învățătoare i-a pus o întrebare pe cât de neașteptată, pe atât de nostimă: „Îmi dai și mie un pistrui”?

În momentul acela mi-am dat seama că exis tă și persoane care consideră că pistruii sunt ceva simpatic, hazliu, plăcut.

un sunet de pian în acordurile oceanului

Eugenia Petruse

Fragmente din romanul Viața... iubire și mister

Tușa Lucreția era o femeie ca un jandarm. Era incredibilă, așa cum nu văzusem niciuna. Ea era nevasta fratelui bunicului, din partea tatei. Ei fuseseră doi frați gemeni, însă unul înalt ca un brad și unul mic și pricăjit. Cel înalt și frumos se căsătorise cu bunica, o femeie micuță și slabă, ca o sfârloagă. Celălalt, mic și amărât, se căsă torise cu mătușa Lucreția, femeia care parcă se născuse în altă epocă. Ea era bărbatul casei și în același timp femeie, dacă și când era necesar. Aveau o moară de apă, unde noi ne duceam să căscăm gura când veneau oamenii cu grâul sau cu porumbul, să-l macine.

Noaptea ne culcam într-o încăpere ce da la pârâul care ducea apa la moară. Eu cu Iulia eram ca două prințese încuiate într-un castel ferme cat. O să ne găsească după murmurul apei. Era

atât de extraordinar, că ne părea rău să ne cul căm, să se risipească visul.

Ni se părea că suntem în țara poveștilor. Iar mătușa ne făcea toate poftele. Mama trăia cu intensitate timpul petrecut în casa lor. Era, cred, nostalgia după locurile tinereții ei. Cred acum că era mai mult decât atât: era nostalgia după robustețea, simplitatea și frumusețea pe care le cuprinde viața. În aceste călătorii în Apuseni, o am pe mama așa cum a fost ea în toată esen ța ei. Era chiar fericită când ajungea în locurile copilăriei ei și devenea din nou copil. Apoi era tolerantă cu Iulia în călătoriile noastre. Se petre cea o schimbare cu ea atunci, era cu totul alta. Bună și iubitoare și n-o mai durea nimic. Acolo își amintea de copilărie, acolo își regăsea prie tenele, acolo era în lumea ei, în munții ei dragi.

Fragmente din romanul Furtuni

Ana ajunse acasă când se făcuse deja noap te. O adusese prietena ei, doctorița, cu mașina. Era tot din Cugir. Nu sună la interfon. Sigur că mama ei se uita la vreo telenovelă. Nu voi s-o deranjeze și s-o sperie. Ea nu știa nimic. Ea o credea acasă, acasă la Vlad. La casa ei de femeie măritată. Deschise ușa cu cheia ei, pe care nici

odată n-o scosese din geantă. Asta era locuința ei de când se născuse și nu știa să fi locuit nici odată cu altcineva, decât cu mama ei. Doamna Jeni era o femeie bună și înțelegătoare și făcuse tot ce putuse ea ca să fie acum ceea ce era. Îi era foarte recunoscătoare. Îi respectase întotdeau na deciziile și nu-i impusese niciodată norme.

Poate de aceea avea propriile ei principii. Intră tiptil în casă și vru s-o apuce spre dormitorul ei de fată, dar se auzi strigată:

- Cine-i? Tu ești, Ana? Ce m-am speriat! Ați pisem. Ieșise din dormitorul ei și-o privea mira tă.

- Eu, mamă! Nu te îngrijora! Merg să dorm și vorbim când mă trezesc.

- Bine, Ana! Nu găsi altceva să-i spună. Îi sări somnul cât colo.

Oare ce i s-a întâmplat că vine aici în loc să meargă acasă la ea. Poate vine de la spital și o fi avut vreo zi grea și vrea să doarmă?!... Ori poate s-o fi certat cu Vlad?! Taci, Jeni! O să-ți poves tească ea când se trezește, nu mai face supozi

IV, NR.7

ții! Se duse la bucătărie. Oricum îi sărise somnul. Măcar să facă ceva bun pentru când se trezește Ana. Se îndreptă spre frigider. Avea de toate. O să facă prăjitura cu nucă și smântână... care-i plăcea ei cel mai mult, dacă s-a certat cu Vlad, n-o să-i zică nimic. Orice decide e bine. E proble ma ei. Nu mă bag, nu trebuie. Mie nu mi-a plă cut de tot niciodată băiatul ăsta. Prea îl vedeam superficial. Apoi bârfele ce-i ieșeau... de unde nu faci foc, nu iese fum, e clar, se vede că îngrijo rarea nu-i dădea pace. Nu conteneau gândurile, oricât încerca să le îndrepte spre altceva. Făcea prăjitura ca o somnambulă. Automat, fără să se uite în caietul de prăjituri. O făcuse de atâtea ori, c-o putea face cu ochii închiși.

Mâncare cu gust de moarte (fragment)

O să-l omor într-o zi! Încă mai răsunau în minte cuvintele Rosei. O perioadă n-am mai ști ut nimic de ea. Oare unde dispăruse?! Mă între bam până și în nopțile când nu puteam dormi. N-o mai întâlnisem de când îmi relatase ultima poveste, în parcul cu rațe. Eu mergeam în fieca re zi în parc, dar nici urmă. Era sâmbătă și mă duceam la o nuntă. Mă îndreptam spre maga zinul cu rochii de ocazie. Văzusem rochia săptă mâna trecută, îmi plăcuse enorm, dar nu avu sesem bani s-o cumpăr. În fiecare zi o priveam, când treceam prin fața magazinului. Era pusă în vitrină. Mergeam grăbită, cu banii în mână, de parcă cineva se hotărâse s-o cumpere și rămâ neam fără ea. În fața mea, o femeie cu un copil în cărucior și alți doi, alături. Toți mulatri. Clar, ea era! Mă uit mai bine... da, îmi era cunoscu tă... chiar dacă stătea cu spatele. Încetinesc pa sul. Era Rosa! Nu-mi venea să cred! Cum de nu o văzusem de atâta timp?! Doar locuia în același oraș cu mine...

Primul impuls fu s-o strig. Îmi oprii strigătul în gât. Tocmai se oprise cu o doamnă de culoa re. Bănui că era din Africa. Mă făcui că-mi înnod șireturile de la adidași. Stătea cu spatele, oricum nu mă vedea. Vorbeau în spaniolă:

- ¿Cuándo? ¡No me digas! ¡No sabía! Mi esposo no me ha dicho nada.

- Sí, una desgracia. Podíamos morir todos.

Ups! A murit! Dar cum?! Dacă l-ar fi omorât ea, n-ar fi fost acum pe stradă.

Nu! Asta nu mi-o pierd, mă gândii. Ce neno rocire?! Vorbeam cu voce tare. O vedeam bine, copiii, lângă ea. Despre ce vorbea?! Mă ridicai și mă îndreptai spre vitrina unui magazin. Nici nu băgai de seamă că erau unelte pentru grădină rit. Ce conta?! Voiam să aflu cum murise tatăl copiilor ei. Tocmai își lua rămas-bun de la doam na cu care vorbise.

- Rooooosa! Se întoarse și mă privi. Fu o pri vire de care îmi amintii multă vreme. De triumf. Bucurie drăcească...

- Amalia, nu te-am mai văzut de mult!

- Rosa! Unde ai dispărut? M-am gândit la tine deseori.

- Am fost în țară, să-mi revin după nenoro cire.

- Ce nenorocire? Începui eu, făcând pe proasta.

- Nu știi nimic, așa-i? Mă întreabă cu un aer nevinovat.

- Nu, Rosa, nu știu nimic! Îi răspunsei cu un aer plictisit. Nu trebuia să știe că auzisem con versația ei cu doamna.

- Păi, în primăvară, am ieșit toți să culegem ciuperci... că ieșiseră multe, după ploaia ce că zuse. În împrejurimile Madridului, la Sierra, sunt multe ciuperci. Bune de mâncat. Vorbea saca

dat, să câștige timp, sau să vadă ce efect au cu vintele ei asupra mea.

- Da, și? o privii insistent.

- Păi, am cules multe și am petrecut împreu nă o zi perfectă. Toate bune!

- Și? Întrebai eu cu voce slabă.

- Așa cum îți povesteam, el nu prea ieșea cu noi. Atunci îl convinsesem. Rosa trăgea de timp. Cred că voit. N-o mai întrebai nimic. Așteptai sămi spună cum făcuse.

- Am ajuns acasă și am făcut o mâncărică de ciuperci, bună să te lingi pe degete. Copiilor le era foame, n-au așteptat să se termine. Le-am dat ceva și s-au culcat. Mie nu-mi era foame. Doar el a mâncat. S-a pus în pat și a început să horcăie foarte neplăcut, dar nu m-am gândit la nimic rău. L-am lăsat... doar când am văzut că face spume la gură și se învinețește, că nu mai

răspundea la ce-l întrebam, am chemat salva rea. Prea târziu! Murise! Se vede că o ciupercă fusese otrăvitoare.

- Poftim?! Tu cunoșteai ciupercile! Vorbisem doar pentru mine. Nu cred că mă auzi.

Doamne, oare fusese mâna destinului, sau mâna ei?!

O privii, dar fața ei nu transmitea nimic. Mi se păru chiar că era bucuroasă. Nu! Oamenii nu pot fi așa... Oare Rosa era una dintre aceștia? N-aș fi pu tut spune. Îmi luai rămas-bun cu dorința să nu o mai întâlnesc niciodată. Mi se păru că râde în urma mea... Un râs malefic. Mi se făcut pielea de găi nă. Aproape era să trec de magazinul cu rochia fără să-mi amintesc de ce ieșisem din casă.

Un hecho real (Un fapt real)

Traducere după o povestire intitulată și selectată de către Escuela de Escritores de Madrid și publicată într-o antologie cu titlul Un lugar contra el frio, în 2019

Andrés cumpără revista CONTRASTE CULTU RALE, pentru Lucia, nevastă-sa, așa cum făcea de ani de zile. Era singur acasă. Lucia încă nu se întorsese de la clasa de yoga. Cum nu avea ce face, se puse să răsfoiască revista, să nu-l vadă nimeni, că tot zicea că nu cuprinde nimic intere sant, doar bârfe. Îi atrase atenția un titlu: Con curs!. Citi plictisit care erau condițiile: povestiți o istorie adevărată din viața dumneavoastră și puteți câștiga un premiu. Se premiază cea mai frumoasă poveste reală... trimiteți într-un plic, la adresa...

Trecu la următoarea pagină. Răsfoia revis ta fără să înțeleagă nimic. Gândul îi rămăsese la pagina cu concursul.

Concurs, concurs... De ce nu!? Se trezi vor bind singur.

De ce nu, Andrei?! Hai, grăbește-te, înainte să apară Lucia.

Tentația era mai mare decât propria sa vo ință. Își aminti că-i spusese ieri că va merge la coafor, după ce iese de la yoga. Se liniști.

„Ai timp, la coafor stă întotdeauna destul de mult timp.”

Se așeză în fața calculatorului si începu să scrie:

Mă cheamă Andrés. Eram cel mai mic dintre cei trei frați ai mei. Tata mă iubea foarte mult și aproape niciodată nu mă pedepsea, așa cum făcea cu cei doi frați ai mei. Pot să spun că am avut o copilărie fericită și în libertate. Tata, săra cu’, pleca dimineața la lucru și se întorcea sea ra. Lucra la câmp sau, când nu era vreme bună, pe la casa vreunui bogat din sat. Făcea toate treburile, așa că îl chema aproape în fiecare zi câte cineva. Îmi amintesc că seara nu se întor cea niciodată cu mâna goală. Când mă așeza pe genunchi și-i băgăm mâna în buzunar, era plin de bombonele mici și colorate, pe care le împăr țeam cu frații mei.

Aveam două mătuși, surorile lui, la două case de noi, care ne coseau foarte des panta lonii rupți. Cum erau aproape, la ora amiezii ne chemau și pe noi la masă. De fapt mai mult una

dintre ele. Aveam trei verișoare, cam de vârsta noastră și ne plăcea să mâncăm împreună. Sunt sigur ca tata îi dădea ceva bani, pentru că altfel nu cred că reușea să se descurce cu atâția copii. Așa că, cel puțin, ne umpleam burțile cu zama mătușii și vreun colț de pâine cu apă si zahăr. Seara abia așteptam să se întoarcă tata de unde lucrase, ca să ne dea ceva de cină. Tot timpul aducea ceva în plăsuța decolorată.

În nopțile de iarnă aducea slănină crestată și o frigeam la un foc de lemne din soba veche și neagră din cameră. Alteori aducea câte un he ring, cu câte o ceapă friptă, cu pâinea pe care curgea unsoarea de la slănina friptă și ni se pă rea că suntem cei mai norocoși copii, avându-l pe tata. Aducea și câte o bucățică de ciocolată sau altele și ni se păreau niște bunătăți de pe masa bogaților. Toți copiii aveau mamă și tată. Noi, numai tată. Ne spuneau mătușile că mama s-a dus să locuiască în cer. Eu credeam, pentru că mi se părea că mamelor le intra cheful de a pleca dincolo de cer, cu atâția copii gălăgioși și răi. Câteodată mă gândeam că trebuie să fi fost tare răi dacă plecase fără noi... și mi se părea nedrept. Într-o zi am înțeles că mama murise după ce mă avusese pe mine. Eu nu eram de vină, însă mă simțeam tare vinovat că-i luasem viața mamei frățiorilor mei. Pe urmă uitam re pede necazul pentru că mă iubeau toți. Așa că eu creșteam și viața trecea. Aveam vreo 13-14 ani când, într-o dimineață, înainte de a merge la școală (școală pentru a o numi cumva, era o sală ce aparținea bisericii, iar popa ne învăța să scriem și să citim), tata îmi zise: - Andrés, fiule, astăzi să nu întârzii! Vino di rect acasă, că vreau să vorbesc ceva important cu tine.

Tata știa că mai în fiecare zi intram la un pri eten de-al nostru, fiul doctorului din sat, care avea o masă de biliard și jucam toți până când apărea tatăl său și ne trimitea acasă, iar pe el îl pedepsea. Cuvintele tatălui meu le-am ținut minte până am ieșit pe poartă... așa că, după clasă, direct la biliard. Jucam frenetic, că știam că atunci când vine doctorul, ne sparge târgul. Se deschise ușa și apăru însoțit de un polițist.

Curios, nu ne trimise acasă. Mai mult decât atât, avea o privire parcă înțelegătoare.

- ¿Andrés Pérez? Mi se adresă mie, polițistul.

- Da, eu sunt, i-am răspuns speriat. S-a în tâmplat ceva?

- Trebuie sa pleci imediat acasă,tatăl tău e grav bolnav.

Nu-mi amintesc dacă mi-am luat rămas-bun. Mergeam ca un orb, fără să știu pe unde calc. Îmi aminteam de cuvintele tatei, pe care mi le spusese de dimineață. Aproape de casă mă aș tepta una dintre mătuși.

- Așteaptă, Andrés, mergem împreună. Ta tă-tu s-a îmbolnăvit grav, nu s-a putut face nimic și... a murit. Îmi pare rău, copile! Nu-ți face pro bleme, vedem noi cum facem...

N-o mai ascultam. Cum a murit!? De ce?! Nu înțelegeam nimic. Azi-dimineață era bine. Voia să-mi spună ceva important. Ce? Că va muri!? Eram disperat, dar foarte supărat. Nu știam care sentiment mă domina mai tare. Se vede că dis perarea, pentru că începusem să plâng fără con solare. N-am vrut să intru în camera unde zăcea tata mort. Nu l-am văzut. L-au înmormântat fără să-l privesc nicio clipă. Eram atât de abătut, de parcă cineva îmi acoperea ochii să nu văd nimic. Gata! Se terminase. Am rămas fără mamă și fără tată. Trei copii orfani. Frații mei erau mai mari, așa că imediat după înmormântare, se hotărâră să plece la oraș, să-și găsească de lucru și să-și facă o viață. Noi nu aveam atunci niciuna. Așa credeam. „Dar eu? Eu ce voi face?” Îmi chinu iam creierul cu întrebări, fără să pot răspun de. Mătușile aveau destui copii, pentru a primi încă o gură flămândă, însă sigur altă șansă nu aveam. Când eram aproape sigur că trebuie să mă instalez în casa uneia dintre mătuși, apăru o familie, neam de departe cu mama. Nici nu-i cunoșteam. Aveau o brutărie în sat. Erau soco tiți înstăriți. N-aveau copii. Vorbiră cu mătușile și frații mei. Am auzit doar:

- Am venit să-l luăm pe Andrés! Va fi ca și copilul nostru. Nu vă faceți griji.

La toți li se păru extraordinar și ziceau că am avut mare noroc. Am plecat cu ei. Destinul meu tocmai fusese hotărât. Nu s-au purtat rău cu mine, însă trebuia să lucrez din greu, așa că școa la și biliardul căzură. Coceam pâine noaptea, iar dimineața mă duceam cu căruțul cu pâinea prin sat, s-o vând. Aveau un băiat ce lucra pentru ei,

dar când am ajuns eu l-au trimis acasă. De ce să plătească pe cineva, când eu lucram gratis!? Eu eram „fiul” lor. Vreau să spun că niciodată n-am luat niciun bănuț de la vânzarea pâinii. Nicio dată. Eram mai mult decât onest. Dar la ce m-a ajutat?! Într-o zi au pierdut tot. Bărbatul mătușii Maria, că așa-i ziceam, juca la ruletă. Pierduse tot: bani, brutărie, casă, tot. În dimineața aceea Maria îmi spuse cu ochii în lacrimi: - Plecăm, Andrés, plecăm la Madrid. Aproape o săptămână am stat în casa priete nei ei, Manuela, până când își găsiră de lucru ca portari la un bloc de bogătași. Nu ne-a fost rău. Apoi eu am plecat în armată. Când m-am întors, Luis, bărbatul Mariei, murise. Se dusese să joa ce la ruletă, în cer sau în iad. M-am întors din armată oarecum recuperat și am început sa-mi caut de lucru, iar la puțin timp mă chemară de la

niște depozite de medicamente. Pe urmă, m-am căsătorit. Într-o zi, dimineața, nevastă-mea cu mine ne-am luat rămas-bun la ușă: eu plecam la serviciu, ea, în pat, să-și continue somnul. Neam pupat chiar...

Când m-am întors, am găsit un bilet: Nu mă căuta!

- Nu, Andrés, asta e altă istorie! Începu să râdă.

- Pfff, ce bine mă simt! A fost chiar terapeu tic. Gata! Putea trimite „scrisoarea” la revistă.

După vreo lună de la întâmplare, în diminea ța când Lucia se pregătea să plece la clasa de yoga, sună telefonul. Se întoarse de la ușă. An drés ieșise să-și facă plimbarea.

- Alo? Bună ziua! Am dori să vorbim cu dom nul Andrés Pérez. Suntem de la revista Con traste.

Eugenia Petruse (25 februarie 1960, Pianu de Jos), membră a Uniunii Lucian Blaga a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania.

Absolventă a Escuelas de escritores din Madrid 2019, Premiul întâi la concursuri de literatură din Piatra Neamț

Viața... iubire și mister, București (2020) Furtuni, Cluj-Napoca (2022) măștile dezvăluie adâncul sufletului

Eugeniu Nistor

LUCIAN BLAGA SUB SEMNUL COMUNICĂRII EPISTOLARE*

Filosoful și scriitorul Lucian Blaga s-a născut „sub semnul unei fabuloase absențe a cuvân tului.”(1) Copilul, al nouălea și cel din urmă al preotului ortodox Izidor Blaga și al Anei (des cendentă din vechea familie de preoți aromâni Moga), mărturisea mai târziu că nu poate să-și explice strania sa „detașare de logos în cei patru ani ai copilăriei.”(2)

Ceea ce a urmat știm: Lucian Blaga a devenit poetul expresionist de o frapantă originalitate, dramaturgul modern, promotor al „noului stil”, căruia abia acum îi descoperă cunoscătorii abili tatea și intuiția genială în această delicată ramu ră a artei dialogice și, desigur, filosoful român sistematic, cu un destin tragic-dureros și toto dată atât de singular în istoria noastră culturală!

Prin urmare poetul, dramaturgul și filosoful Lucian Blaga, întruchipat în această treime spiri tuală, a fost un comunicator de excepție, dacă luăm în seamă faptul că, după ce și-a consem nat ideile, gândurile și elementele lumii sale imaginar-artistice, le-a publicat în studii, mai întâi fragmentar, în diverse reviste și periodice de cultură și apoi le-a adunat în tomuri consis

*LUCIAN BLAGA SUB SEMNUL COMUNICĂRII EPISTO

LARE[ Note pe marginea unei cărți: Lucian Blaga – Episto lar filosofic, ediția a doua, Târgu Mureș, Editura Ardealul, 2022.]

tente având o destinație cât se poate de preci să: cititorii, cu care el s-a aflat într-o comunicare continuă, participând la procesul factual al aces teia, ca emițător și ca generator al fluxului de comunicare, vreme de peste o jumătate de veac (1910-1961), dacă luăm în considerare debutul său poetic timpuriu.(3)

Dar ceea ce nu știam înainte de apariția acestui volum, deși aveam o vagă bănuială, este faptul că L. Blaga a scris câteva sute (poate mii) de scrisori, reprezentând legăturile lui spiritua le și afective cu diverse personalități ale epocii în care a trăit, cu rude apropiate, cu admiratori ai operei sale, cu editori și redactori ai unor re viste de cultură, cu instituții oficiale ale statului român și ale altor state (în calitate de atașat de presă, de consilier și de ambasador în legații ale României din străinătate etc.), cu critici și istorici ai literaturii și ai filosofiei, cu academicieni, filo sofi, scriitori, dascăli universitari și cu prieteni –cu foarte mulți prieteni...

Pentru a vedea amploarea acestei activități – subsumate totuși actului creator și strict ne cesară acestuia, pentru ca „produsele” creației sale să ajungă la cititori – trebuie să parcurgi multe scrisori de-ale lui Lucian Blaga, iar unele adresate acestuia, toate reprezentând moda lități specifice de lucru în vremea sa, multe în

strânsă relație cu configurarea sistemului său fi losofic și cu publicarea treptată a trilogiilor sale, cu ecourile acestora în presa epocii, cu Acade mia Română, dar și altele, care fac joncțiunea directă cu viața sa privată, cu trăirile și frămân tările sale, mai mult sau mai puțin intime, dar din care au țâșnit în lumină ideile și s-au con figurat conceptele gândirii purtând apoi peceți blagiene...

Prima secțiune, din această selecție, o repre zintă dialogul cu filosoful V. Băncilă, intitulată chiar așa: Dialog epistolar: Lucian Blaga – Vasile Băncilă. Iar primul pas în înfiriparea comunicării se pare că l-a făcut eseistul brăilean, odată cu scrisoarea sa din 14 iulie 1934, pe care i-o trimi te lui Blaga la Viena, exprimându-și bucuria pen tru primirea volumului Censura transcendentă. Filosoful îi răspunde pe 7 decembrie, același an, mulțumindu-i pentru eseurile publicate în revistele Gândirea și Gând românesc. Prețuirea reciprocă a celor doi intelectuali este ușor sesi zabilă și rezultă și din împărtășirea acelorași pă reri despre viața culturală autohtonă. Adesea, tonurile lor epistolare îmbracă forme confesive: bunăoară, Blaga se arată indignat de recenzia lui Iosif Brucăr despre Eonul dogmatic și îi face cunoscută lui Băncilă replica sa – articolul Des pre câteva excese de erudiție; pe urmă îl anunță pe acesta de publicarea, pe la jumătatea anului 1935, a unui fragment din lucrarea sa (aflată încă în stadiul de proiect), Spațiul mioritic; iar, ulteri or, își exprimă bucuria pentru exegeza eseistului din Brăila, intitulată Lucian Blaga – energie ro mânească, editată ca supliment al revistei Gând românesc. Prin 1938 filosoful se declară „fiert din cauza universitară” și, în finalul unei epistole calde, trimisă din Cluj, încântat de această re lație amicală, îi transmite „îmbrățișări astralului Băncilă.”(4) La rândul lui, Vasile Băncilă îi expe diază, la 4 aprilie 1939, o scrisoare-eseu, întinsă pe mai multe zeci de pagini, care depășește ca drul îngust al unei comunicări epistolare, fiind mai degrabă un proiect filosofic consacrat suc cesiunii temporale și devenirii ființei omenești. Totodată, Lucian Blaga, aflat la Lisabona, este ținut la curent de către eseistul brăilean în privința studiilor, articolelor și recenziilor publi cate în țară despre cărțile lui de filosofie, ca în

aceste rânduri: „în «Plaiuri săcelene» a apărut articolul «Lucian Blaga și regiunea Săcelelor». În revista «Îngerul» (Buzău) un preot a tipărit studiul «Geneza omului și conștiința umană la Lucian Blaga»... În «România literară», Septi miu Bucur a executat cu mult talent pe doi din defăimătorii d-voastră.” (Epistola din 14 aprilie 1939).(5)

După mai mulți ani de corespondență, cei doi „epistolieri” înregistrează în dialogul lor o diversitate de tonuri, de informații și confesiuni. În afara aspectelor profesionale, în timp trans par discret și unele date din viața lor de familie; se modifică chiar și formulele de adresare, ca în exemplele: „Lucian salută pe Vasile” (19 noiem brie 1940) și „Vasile salută pe Lucian” (răspunsul din 30 noiembrie, același an), apoi cu „Scumpe Vasile”, „Scumpe Băncilă”, „Scumpi îngeri” – i se adresează filosoful acestuia și familiei lui; iar eseistul brăilean, la rândul lui, intervine cu ape lativul „Dragă Lucian” – semn că gheața între cei doi s-a topit în totalitate.

La 5 iulie 1946 Blaga își anunță prietenul că „a isprăvit Hronicul și cântecul vârstelor, volumul I, o auto-biografie plănuită într-o serie de volume...”(6) La rândul său, Băncilă îi scrie lui Blaga pe 28 ianuarie 1947, anunțându-l că, din păcate, se află la pat, în urma unui accident, și că împrejurările nu prea îi sunt favorabile scrisu lui: „E un frig veninos afară...”(7) Se pare că era și o fină și străvezie aluzie la atmosfera sumbră, apăsătoare, a vieții social-politice românești, ca urmare a instalării regimului stalinist la cârma țării.

Dialogul epistolar dintre cei doi mai cuprin de doar o singură scrisoare pe care Băncilă i-o adresează direct lui Blaga – cea din 8 aprilie 1961 –, unde își exprimă compasiunea aflând că este bolnav; celelalte trei scrisori reprezintă corespondența dintre Vasile Băncilă și Cornelia Blaga, soția filosofului, iar în ultima, cea din 30 decembrie 1962, familia Felicia și Vasile Băncilă i se adresează direct văduvei (Lucian Blaga tre cuse la cele veșnice pe 6 mai 1961), în câteva rânduri emoționante: „Vă dorim din tot sufletul un 1963 liniștit, aureolat de sensurile cosmosu lui blagian.”(8)

Cea de-a doua secțiune epistolară alcătuieș

te chiar miezul acestui volum, fiind intitulată Lu cian Blaga în corespondență cu filosofi și scriitori ai vremii, și este ceva mai complexă, deoarece comunicarea nu se mai face doar pe orizontală (cu fluxul comunicării relativ egalizat între parti cipanții la procesul comunicativ, așa cum era în dialogul Blaga-Băncilă), ci și pe verticală, când, de multe ori, inițiatorul comunicării rămâne fără răspuns! Astfel, prozatorului Ion Agârbiceanu gânditorul i se adresează, într-o telegramă din 19 septembrie 1957, ca unui „sfânt Părinte al Literaturii noastre”(9), poetul și matematicianul Ion Barbu fiind complimentat drept „gnosticul neopitagoreic din Alexandria”(10); mai apropiat îi este lui Lucian Blaga criticul și istoricul literar clujean Ion Breazu, cu care schimbă, degajat, impresii și păreri încă din perioada „lugojeană” (când tânărul filosof locuia în casa socrilor săi din Lugoj).

Cu eseistul Iosif Brucăr, Blaga s-a aflat în pragul unor polemici dure, dar s-a oprit la timp (după câte se pare), în scrisorile sale explicân du-i comentatorului chiar aspectele esențiale și sursele filosofiei pe care o profesează: „Kantianismul meu? – Da, am învățat ceva de la Kant, dar tot așa de mult de la alexandrini și de la SF. Părinți! Sistemul meu este o sinteză creatoare între aceste extreme. Absolut false mi se par toate considerațiunile d-tale de apropiere între mine și Klages. El gândește în doi termeni (via ță-spirit)! Eu gândesc în trei termeni: Marele Anonim-viață-spirit. Unde vezi d-ta cea mai mică aluzie la o Censură transcendentă la Klages.” (În scrisoarea expediată din Viena, la 12.XII.1934). (11)

Dar Lucian Blaga îi adresează o scrisoare și faimosului critic George Călinescu, mulțumin du-i pentru interpretarea operei sale literare și filosofice în cheie bizantină, făcându-i și unele sugestii în legătură cu o conferință pe care criti cul urma să o țină tocmai despre... Blaga. O relație specială are gânditorul cu redacto rul revistei Gând românesc, Ion Chinezu, recen zent favorabil al celor mai importante scrieri fi losofice blagiene (Orizont și stil, Spațiul mioritic ș.a.), la dialogul epistolar dintre cei doi fiind fă cuți părtași, uneori, și ceilalți membri ai familiei Chinezu, din moment ce li se adresează într-o

formă de ironie, totuși acceptată („Scumpi Chi neji”, „Chinejilor” etc.).

Cu Marin Ciortea, inginer electronist și direc tor tehnic al Societății Gaz Metan din Mediaș, Lucian Blaga își permite chiar și unele calambu ruri, acesta fiind „un prieten non-plus-ultra-ma rin”.(12) Din această postură, dar și din aceea de Mecena al artelor – așa cum rezultă din conți nutul scrisorilor adresate de filosof acestuia –, inginerul medieșean era o gazdă primitoare, la a cărui vilă erau invitați cei mai faimoși intelectu ali ai vremii și, în același timp, era un susținător de nădejde al revistei Saeculum

Alte scrisori de-ale lui Blaga sunt adresate unor critici, filosofi și eseiști ai epocii, așa cum sunt cele destinate eseistului Petru Comar nescu (căruia îi mulțumește pentru recenzia la Cunoașterea luciferică și îl invită să colaboreze la Saeculum); cu Radu Cioculescu, fratele lui Șerban Cioculescu, căruia îi scrie în legătură cu niște colaborări care stagnează la Revista Fun dațiilor Regale; cu Pompiliu Constantinescu, un apropiat al revistei Vremea (aducându-i mulțu miri pentru corecta interpretare a scrierilor sale și cu invitația de a publica în paginile generoa sei reviste de filosofie, ce se dospea atunci la Sibiu); cu Ion Diaconu, în legătură cu care are o problemă de lămurit: acesta scrisese în revista Ethos că autorul Spațiului mioritic nu a cunos cut întreaga bibliografie a Mioriței, aderând și la obiecțiile sociologului H. H. Stahl, făcute vizavi de cartea lui Blaga, apreciate ca „viguroase” –de folclorist și „stupide” – de filosof, ceea ce to tuși nu-l împiedică pe acesta din urmă să-i întin dă „cea mai prietenoasă mână...” (În scrisoarea din 29.III.1941) (13); cu profesorul și esteticianul bucureștean Mihail Dragomirescu, deși cu aces ta Blaga n-a avut decât o relație de corespon dență pasageră, atunci când i-a solicitat fixarea unei date precise pentru concursul de lector su plinitor la catedra de estetică a Universității din Cluj, în 1924 – ceea ce a reprezentat un episod extrem de trist și de dezamăgitor pentru tânărul filosof...

Dar o relație distinctă observăm configurân du-se între Lucian Blaga și Mircea Eliade (deși nu avem răspunsurile acestuia din urmă), în cadrul căreia constatăm atât o incontestabilă apropie

re sufletească, cât și o extraordinară comuniune de idei: la 1 iunie 1933, Lucian Blaga îi scrie din Viena, pentru a-i lăuda romanul Maytrei, decla rându-se „profund entuziasmat”(14); de altmin teri, și formula de adresare („Scumpe Eliade”) dezvăluie, într-adevăr, această simpatie recipro că, ambii filosofi împărtășind, după câte se pare, aceeași impresie despre scrierile lui Cioran, iar Blaga chiar prognozând că, probabil, acesta „va ajunge – peste câțiva ani – la o viziune persona lă”, dar numai dacă „va fi redusă la tăcere și dis perarea kierkegaardiană, și va înceta și lirismul contra filosofiei făcut cu elemente filosofice.” (Scrisoarea din 25 august 1937)(15)

Avocatului-poet din Brașov, Gherghinescu Vania, filosoful îi mulțumește politicos pentru recenzarea numărului inaugural al revistei Sae culum. În schimb, relația lui Blaga este mult mai strânsă cu traducătoarea Domnița Gherghinescu Vania, cu care are, în intervalul 1942-1944, un dialog epistolar foarte viu, scrisorile reprodu se în acest volum fiind sugestive în acest sens. Însă dincolo de relația lor afectiv-sentimentală, transpar eforturile deosebite ale lui Lucian Blaga – în perioada grea a războiului – de a-și pu blica scrierile, în condițiile de cenzură severă și, mai ales, cele făcute pentru a asigura continu itatea revistei: „...te îmbrățișez pentru «Saecu lum». Am simțit o mândrie după ce am citit-o, ca atunci când s-au înlocuit tramvaiele cu cai cu cele civilizate...” (Scrisoare expediată din Moro ieni, pe 5.II.1943).(16) De asemenea, din episto la Domniței, trimisă la 14 februarie 1944, aflăm că revista se bucura deja și de o oarecare au diență externă: „Walter Biemel scrie să-ți spun că Heidegger primește regulat «Saeculum». E ceva pe vremurile ăstea. Citește cu plăcere... rezumatele în limba maternă și e foarte intere sat de gândirea ta. Vei primi probabil, tot prin mine, un articol de la el, de la Heidegger, pentru revista ta.”(17) Dar aflăm date noi și despre exa menul de conferențiar al lui Constantin Noica, când a fost „scandal”, după cum îi mărturisește filosoful Domniței, în scrisoarea din 11 februarie 1944: „Eram în comisia pentru examenul la care s-a prezentat și Noica. Candidatura lui Noica a fost respinsă de ceilalți membri ai comisiei șiatunci ca protest mi-am dat demisia. O imensă

porcărie.”(18)

În sfârșit, cea de-a treia secțiune a volumu lui, intitulată Lucian Blaga și Academia Română, conține scrisori și adrese oficiale către / și din spre unele personalități culturale ale epocii, ra poarte, alocuțiuni, discursuri și alte documente importante referitoare la admiterea în Acade mie și, apoi, la activitatea desfășurată de Lucian Blaga în cadrul celui mai înalt for științific al țării. Între aceste documente, semnificative pentru Lucian Blaga, aflat încă în „antreul” Academiei, sunt antologate: scrisoarea trimisă de acesta profesorului Sextil Pușcariu (la 20 febr. 1920), epistola primită de la Ion Bianu și raportul lui A. I. Brătescu-Voinești, întocmit în vederea acordă rii premiului „Adamachi”; apoi raportul lui Sextil Pușcariu în favoarea acordării lui Blaga a mare lui premiu „Hamangiu” și epistola profesorului, prin care acesta îi comunica succesul raportului său în cadrul ședinței festive a secției literare din 9 iunie 1935.

Alte documente ale acestei secțiuni sunt: raportul lui Sextil Pușcariu pentru primirea lui Lucian Blaga în Academia Română, acesta fiind apreciat ca „un mare creator, poet și filosof”, cuvântul de bun-venit rostit de președintele Al. Lapedatu, răspunsul noului academician, scri sorile către Ion Petrovici, prin care îi solicita în tocmirea răspunsului la ceremonia de primire (trimise de la Berna, în 23 martie și, respectiv, 7 aprilie 1937), alocuțiunea regelui Carol al IIlea – toate acestea culminând apoi cu discursul de recepție al lui Lucian Blaga – Elogiul satului românesc –, rostit la 2 iunie 1937, sub cupola Academiei Române, unde, printre altele, acesta spunea: „Fac elogiul satului românesc, creatorul și păstrătorul culturii populare, purtătorul ma tricei noastre stilistice...”(19)

Alte documente componente ale acestei secțiuni au menirea de a reliefa activitatea de academician a lui Lucian Blaga, surprinzându-l în acțiune, în câteva ipostaze din care rezultă atât chibzuința și simțul valorii, cât și generozitatea și altruismul său, aceste inițiative fiind: raportul redactat pentru primirea în Academie a lui Basil Munteanu, răspunsul la discursul de recepție a lui Nichifor Crainic, raportul privind acordarea premiului At. Toncoviceanu lucrării Folclorul sa

tului Oiești și raportul pentru alegerea lui Emil Petrovici ca membru corespondent. Mesajele acestor epistole, cu și fără feed back, și apoi toate celelalte documente îngăl benite de vreme, antologate aici, puse laolaltă, secondează de fapt din umbră impresionanta

operă blagiană și, la o adică, pot reconstitui –chiar și în absența acelor misterioase „diferenți ale” – măcar o parte din destinul celor implicați în acest dialog epistolar și, bineînțeles, poate și ceva din destinul, din viața și opera filosofului din Lancrăm.

NOTE:

1

. Lucian Blaga – Opere 6. Hronicul și cântecul vârstelor, ediție critică de George Gană, Ed. Minerva, București, 1997, p. 3

2. Ibidem, p. 5

3. Debutul poetic al lui L. Blaga s-a întâmplat pe când acesta era elev la Liceul „Andrei Șaguna”, cu poezia „Pe țărm”, publicată în revista Tribuna din 13/26 martie 1910, semnată cu inițialele L.B. și men țiunea „Brașov”, sub vizibila influență a liricii lui Octavian Goga. Conform D. Vatamaniuc – Lucian Bla ga. Contribuții documentare la biografia sa și a operei, Ed. Mihai Dascăl Editor, București, 1998, p. 83

4. Vasile Băncilă – Lucian Blaga – Corespondență, ediție îngrijită de Dora Mezdrea, Ed. Muzeul Litera turii Române, Ed. Istros, Muzeul Brăilei, 2001, p. 125

5. Ibidem, p. 167

6. Ibidem, p. 283

7. Ibidem, p. 285

8. Ibidem, p. 290

9. Lucian Blaga – Corespondență (A-F), ediție îngrijită, note și comentarii de Mircea Cenușă, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 11.

10. Ibidem, p. 18 11. Ibidem, p. 193 12. Ibidem, p. 237 13. Ibidem, p. 276 14. Ibidem, p. 284 15. Ibidem, p. 286

16. Lucian Blaga, Domnița Gherghinescu Vania – Domnița nebănuitelor trepte, Epistolar, ediție îngri jită, prefață și note de Simona Cioculescu, Muzeul Literaturii Române și Ed. Humanitas, București, 1995, p. 92 17. Ibidem, p. 107 18. Ibidem, p. 106 19. Lucian Blaga – Isvoade, Ed. Humanitas, București, 2002, p. 18

Mihaela Simionescu

Poza la minut

Discrepanța dintre un El și o Ea le-a măturat până și chipurile, singurele care aveau ceva de spus în contextul unei bolnave și rătăcite atin geri finalizate în mod exhaustiv.

Doar cifra 13 a unui aprilie emfatic, trecută în calendar pentru cei ce cred în fatidic, a smuls-o pe ea cu gratitudine din noianul de gânduri ce i-au compromis ego-ul metafizic, pentru cât se jeluise.

De ce a marcat în acea zi de aprilie victoria unei interpelări care părea plictisitor de formală cu un El necunoscut? De ce și-a dorit continu area unei conversații în care ea, splendoare de femeie blazată, nu avea repere prestabilite de staționare?

El, politicos și atent, cu expuneri versifica te, ea, surprinsă de infimul interes pe care i l-a trezit accentul lui pus pe abordarea educată. Ușor infatuat în cognoscibila-i tematică a femeii superficiale, cu recidive multiple în cuceriri ur mate de abandonări culpabile, o supune unui dialog de curtezan cu sânge albastru, într-o ti radă, ofensator de nuanțată în erudiție. Pentru ea, o răsărită printre semenele sădite în același așternut teluric, El reprezenta în acea zi de 13 curiozitatea norocosului închipuit cu câștiguri de câteva parale, evaluat ca orice bărbat apă rut din lumea cuvintelor spuse într-o poveste

incipientă.

Atracția se contura perfidă, fără ca ea să sim tă că i se strecura pe zi ce trece în sufletul cură țat de scamele unei iubiri zdrențuite de timpii morți ai pasiunii, cu o viteză imoral de mare și per saltum în ceea ce înseamnă pașii succesivi ai interacțiunii dintre doi oameni necunoscuți. Snobismul ei, remarcat de cel ce-și spunea sim plitate, l-a făcut să-i incite vrerea de înțepat în personalitatea tricotată ostentativ, a femeii pre gătită să-l înfrunte.

După numai trei zile, vorbindu-și multe ore când cu umor, când cu tentative perorative de catedră, despre muzică și alte hobby-uri, sufle tele dornice de aflare s-au dezarmat unul pe ce lălalt de ironia romantică inspirată dintr-o visa re, când ea, spontan, l-a întrebat:

- Tu coși goblenuri?

- Râd de mor aici.

Aici, era Acolo, locul în care El scria, citea și râdea uneori.

- Maine dimineață te voi suna și aș vrea să-ți spun ceva ce nu pot decât direct.

Ea s-a prefăcut că nu intuiește declarația lui, deși îi era limpede că se anunța cucerit de speciala, nefiind fan al frumoaselor. Cu calm și cu plăcerea de a fi în prim-planul corolarului al cătuit din zecile de ore de discuții, aștepta tele

fonul să sune. Purtătorul de testiculos îi spuse simplu:

- Belle, m-am îndrăgostit de tine.

Surâsul ei cald, dar ambiguu, i-a spulberat emoția din vocea vibrantă și vădit complinită de privirea studiată în oglinda talentului cu be neficiu actoricesc, căci aruncându-i mănușa de artist cuceritor al publicului imaginar ce intra-n jocul minții sale modelate temeinic, simțea mi ros de fum și durere.

Cum să-i facă față celui care cu lejeritate își etalează personalitatea cu conținut enciclope dic, atât de frust? Cum să-i spună că se apără

în prezent de viitorul suferinței iminente, care-o amenința dac-ar iubi un om ce conviețuiește cu propriul său trecut pe care ea-l simte din cuvin tele nespuse?

Gândul că ar putea să o cuprindă nebunia lui Don Quijote în lupta cu morile de vânt, că nu ar duce nicăieri căutarea de aventuri când te însoțește o mârțoagă obosită ce cară-n spinare saci de nimicuri, s-a-nfipt în colțul din stânga al trupului ei de white swan, ca un ac folosit în ri tualuri de magie neagră.

Nu, nu vreau să vreau, își spuse ea fără voce, însă știa că îl dorește.

Poveștile de dragoste se scriu cu ochii-nchiși

Să tragi de tine pentru că nimeni nu te ridi că, pentru că nimeni nu vine să-ți spună că te-a rănit din dragoste, dar să fii fericit că trăiești pe planeta asta dacă vei avea curaj să primești tot ce ți se dă, este ca și când te afli în comă indusă.

Viața este o surpriză, să te miști din tine, să ai 2 chei care-ți vor deschide sufletul pentru tot deauna dacă vine cineva, să se întâmple un mi racol în viața ta, e o magie pe care nu o vedem nici cu lupa ceasornicarului vrăjit de bagheta lui Harry Potter.

Trăgea de Ea, condusă spre un orizont în care nu era sigură că cineva, departe, se gândea la ea. Nu era pregătită să simtă unda electromag netică ce transporta energie dintr-un loc în altul când știa că degetele-i sunt amorțite și Ego-ul, biciuit de propriile sale unelte primitive.

Ea știa răspunsul lui despre fericire, dar nu știa întregul descoperit și că El e fericirea. Ea era întregul, era familia ei, se observa, se admira, nu din narcisism, și nici nu fugea de Ea prin tunelul inimii cu ieșire spre mare.

Credința... În cine să crezi? În tine. A păstra un secret este un fel insidios de a pune norocul deoparte pe care să-l ai atunci când îți pleacă rațiunea. Mintea ei face fără sacrificiu un pui de cumpătare, sub rezerva simplității cu care El o ademenește în umbrarul din Grădina Edenului.

Nu uită de Ea gândindu-se la El, pentru că, având o pată neștearsă pe partitura scrisă într-o

măsură de trei pătrimi, finalul redundant ,,Da capo al fine”, o urmărea obsedant pe portativul cu pauze cât o așteptare născătoare de emoție. Dansul Ei era pentru El soarele ascuns după inima ei mare cât o roată a norocului de pe axa sufletului infinit, zborul spre un cuib de cuci cu degetele tremurânde ce taie aerul proaspăt și bogat în dorințe de primum vivere

- Dansul este un fel de a spune da senti mentelor prin mișcare, îi spuse El. A dansa este magic, cu mișcări lente, apropieri „involuntare” și atingeri ușoare, subtile, un fel de contopire sinestezică totală... A simți pulsul celuilalt fără să-l atingi este incredibil. A atinge cu buzele gâ tul poate fi sublim. Dansul este cel mai fidel si nonim al cuvântului „senzualitate”. Cred că dan sezi superb.

- Când îmi voi face curaj îți voi trimite o înre gistrare video recentă.

- Mie mi-ar plăcea mult să dansăm împreu nă.

Zâmbetul nevăzut, seducător de „femme fatale” era un avantaj gândind la Corneille, ca rezultat fatidic în urma confruntării cu EA: „Dacă învingi fără pericol, triumful e lipsit de glorie…”

- Ești serioasă în seara asta.

- Pot fi și neserioasă.

- Hmmm, nu prea cred!

- Ai dreptate. Testez cu seriozitate tot ce pare neserios. Câte femei cunoști?

- Multe si niciuna. Mie îmi placi tu.

- Căutătorule, tremur la atingerile păcătoa se! Să m-atingi tu..., e vis de anaconda solitară ce-ncolăcește ca-ntr-un misterios surâs!

- Începi să-mi rupi barierele conceptuale, aproape ideatice. Și să știi că te las să o faci.

El nu era îndrăgostit, era doritor de un El uitat în turnul vechi ferecat cu zăvorul lanț fă cut din multe zale de oțel, cât anii petrecuți în resemnare. Ochii împăienjeniți de praful doru lui de ducă ce i se așternuse pe tot chipul, mai aveau încă lumina pătrunzătoare întrezărită pe sub pleoapele ce-i clipeau rar, aritmic:

- Câți ani ai, Belle?

- De ce vrei să știi, că doar nu mă mărit cu tine?!

- Nu mă interesează, oricâți ai avea, ești fru moasa mea.

- A ta... sunt a ta?!!!!

Nu era a lui, era doar a ei în formă de feme ie, cu glas copilăros și conștiința matură venită din experiența jarului stins de zăpezile topite ale începuturilor de primăvară, strânse-ntr-un buchet uscat de mireasă.

- Sunt un dar desenat din litere.

- Ești mai mult decât atât, ești o minune.

După numai 4 zile, Ea își justifică excitația su bliminală aflată în contrast cu sofismul plauzibil strecurat pe sub pragul jocului Dame mai degra bă de teamă să nu cadă-n capcana propuneri lor derizorii. I-ar fi dat un telefon lui Dumnezeu să-l întrebe ce să facă și ce să-i spună, când El va mima sărutul aflat în complicitate cu sinele său.

- Belle, voiam să-ți transmit un zâmbet și săți spun că mi-e drag tare de tine.

Din acel moment când El i-a atins cu palma inima, n-o mai interesau veștile trecutului. Se trezise din amorțeala provocată de înțepătura țânțarului plagiator de tratate cu lecții despre suferință. Ființa renăscută în copacul vieții ce părea o frunză verde crud răspândea arome îm bătătoare de mir vindecător de slăbiciuni.

- Caută-mă și mă vei găsi, ia-ți și nu cere! îi recomandă emfatic Belle.

- Eu exist și chem prin ce ofer. „A lua” nu este verbul meu preferat, ci „a deschide”. Cine are cheile cerului va fi stăpân peste pământ.

- Vreau să te cântăresc, Mon!

- Te scutesc de curiozitate. Am dublu greu tatea ta.

Râdea calm și condescendent la glumele ei spontane și copilărești.

- Dacă te porți bine cu mine, te voi invita la un dans cu eternitatea.

- Eternitatea e doar o noțiune, Mon. Sau o invenție brevetată de Divinitate pentru dans în doi cu pași spre infinit. Să știi că nu intenționez să mă ascund de tine.

- Nu știu. Cocoșatul de la Notre Dame a fost un exemplu.

- Quasimodo o iubea pe Esmeralda, și eu râd a dor de Tine...!

- Urmează să te sorb ca pe o toamnă în toate culorile, Belle.

Când îți bei gândurile, te saturi de răni și de trecut, gândești că totuși poți și să îndrăznești să vezi dacă a mai rămas ceva din tine. Neputința prin întuneric duce la înfrângere, iar aceasta, la recunoașterea învingătorului.

Într-un sfârșit de iulie, Mon cel Așteptat de Belle cea Atașată părea relaxat, stabil, lăsân du-și amprenta pasională cât o stea, unde lumina femeii încălzește palmele bărbatului cu care i-a pipăit sufletul.

Ea și-a ridicat privirea, l-a fixat temporar în tr-o muțenie tot atât de vie precum trandafirul nemuritor dăruit de El. Percepția petalelor deun roșu sângeriu, izvorâtă dintr-o chimie senzo rială, le-a unit îmbrățișările viitoare.

După lupte pasionale, două entități care șiau făcut mintea praf atrase de a face dragoste mental s-au aruncat în foc înlănțuite ca-ntr-un ritual păgân, iar dacă cenușa lor va întâlni văz duhul, știau că vor putea descuia ușa binecu vântată a veșniciei.

- Belle, tu mi-ai hipnotizat sufletul, inima... n-am mai simțit fluturi în stomac de mulți, mulți ani.

- La mine plouă cu gânduri, la tine e soare? Îmi plouă a Chopin, plouă-n mine.

În contra rațiunii, fluturii s-au lipit de El, și trist așteaptă vaporul să-l duca departe, Acolo unde o umbră feminină îl blochează, îl oprește din calea deschisă spre Ea.

Pentru un strop de viață, iertarea se răzbună din ipocrizie.

Violeta Stoicescu Andrei

Întomnare

Se despletesc în mine-n pragul serii Chemări târzii în strune de vioară Și parcă-aud suspinul cald al verii, Cum printre crengi de gânduri se strecoară.

Plouă pe-alei cu frunze-ntârziate... Iar firul ierbii ars de-atâta soare, Adună-ncet smaralde-nlăcrimate, Sub nori de plumb ce plâng a întomnare.

Plouă mărunt, bacovian și rece, Plouă cantabil, gri, interminabil... Nepăsător și-n grabă, timpul trece Și peste suflet plouă implacabil.

Se sting pe rând amurguri efemere, Cu freamăt lin pădurea ruginește, Se cerne anotimpul în tăcere... Și-ascult cum vântul, pe la geam, doinește.

Pădurea mea...

Îmi ești așa frumoasă azi, pădure, Cu ramul primenit în verde viu... Sub despletiri de vânt cu aripi sure, M-așez în poala ta, un vers să scriu...

Mă copleșesc aducerile-aminte, Copacii mă privesc cu ochi senini, Vin fluturi albi în zbor să mă alinte, Prin labirint de umbre și lumini.

Se-aude-un freamăt lin în depărtare, Un susur blând... șoptind răscolitor... Cu pas neliniștit trec căprioare, Să-și potolească setea la izvor. Se-ntorc pe rând să-mi dea binețe cerbii, Se cerne-n taină clipa spre-nserat Și simt pe glezna mea sărutul ierbii, Ca un balsam pe rană picurat.

Aici, în raiul tău, e-așa răcoare... Ești muza mea-n amurgul sângeriu Și-ți simt nepământeasca-mbrățișare, Ce-nviorează sufletu-mi pustiu.

Foșnește-a doină frunza tremurândă, M-atinge-n treacăt, tandru, un fior... Pădurea mea, de tine-am fost flămândă Și-n piept am adunat atâta dor...

Nesomn

E noapte, totul doarme și lacrimi de-ntuneric Alunecă năvalnic pe bolta fără stele... Prin labirint de vise se-amestecă himeric Și se preling, tăcute, în gândurile mele.

Pierduți în larg de mare, vâslind prin bezna deasă, Se furișează tainic luceferii în zare Și-n liniștea deplină încep ușor să țeasă, Pe cerul nopții negre, timide felinare.

Din depărtare, luna, privind cu ochi de ceară, Își deapănă povestea în nesfârșite șoapte... Iar palida-i lumină ce-albastrul înfășoară, Îmi leagănă nesomnul în fald de neguri coapte.

Azi-noapte

Azi-noapte am deschis fereastra larg, Voiam s-ating luceferii cu mâna... Dar sprijinită pe un vechi catarg, Mă urmărea cu ochi de ceară Luna.

Eu m-am oprit privind atent la ea, Se legăna ușor în pas cu marea... Și m-am retras tiptil după perdea, Tot încercând să îmi ascund mirarea.

Pe geana nopții, dinspre galaxii, Alunecând pe-o lacrimă albastră, Sub ațipirea clipelor târzii, Lucea, nepământesc, o stea sihastră.

Din lan de umbre negre, ca-ntr-un vis, Regina nopții-și pregătea intrarea, Călcând cu pași cuminți peste abis, În timp ce eu îi contemplam splendoarea.

Înserare

Lumina se stinge-n buchete de jar, Sub falduri de-albastru ce-nvăluie zarea... Tresare din somn un timid felinar Iar cântul de greieri recheamă-nserarea.

Se-anină luceferi pe-un capăt de cer, Zefirul îmi mângâie tâmpla-ntr-o doară, Când luna pândește din tainic ungher, Ca negura nopții să nu mă mai doară.

Și umbra se-ntinde și crește ușor, Alunecă-n taină zenitul în mare... Simt frunzele-n suflet cum freamătă-a dor Iar inima-mi bate în piept a-nserare.

Mi-e toamnă

Ca un râu de nostalgie curge-a toamnei simfonie, Invocând pe portative doruri și melancolie... Vântul poartă pe alei frunze arămii-n spirale, În grădină-s pomii goi, cântă greierii a jale.

Norii-și scutură cenușa de pe bolta plumburie, Peste codrul care-și plimbă, mândru, trena ruginie... Singuratic, plânge-un dor pe la cuiburile goale, Când tăceri flămânde-nghit tot ce întâlnesc în cale.

Se aștern încet poeme fermecate pe cărare, Răscolind în al meu suflet anotimpul care moare. Mă simt singur și pustiu, c-a trecut prea iute vara, Mai pustiu ca un cocor care-și părăsește țara.

Eminesciană

Bate-un vânt de poezie dinspre lacul cel albastru Iar în luciul apei line, se-oglindește-același astru... Mai suspină câte-un nufăr legănat pe-un vers de seară, Amintindu-și de poetul ce-i zâmbea odinioară.

Printre ramuri desfrunzite se ridică blânda lună, Dinspre zarea-ntunecată, singuratic, cornul sună... Și bolnav de necuvinte, trist și fremătând a jale, Codru-și toarce-a lui poveste-n taină, cu mișcări domoale.

Bate-un vânt de poezie cu parfum de floare-albastră, Vin luceferii pe-o rază să-mi colinde la fereastră Și privesc cu întristare cum, sub bolta-nlăcrimată, Ninge-o liniște durută peste teiul de-altădată...

Am fost…

Am fost bob firav de rouă strâns în palma unei flori, Lacrimă întârziată pe sub geană, uneori… Între vis și împlinire am fost semn de întrebare Și mi-am aninat dorința printre stele căzătoare.

Am fost fulger de lumină într-un fald de curcubeu, Puful alb de păpădie spulberat instantaneu, Am fost nufăr singuratic pe sub sălcii plângătoare, Sprijinind pe umeri cerul cu albastru-i de cicoare.

Am fost aripă întinsă-n zbor înalt spre infinit, Valul frământat de mare, murmurând neobosit. Pe nisipul din clepsidră mi-am clădit palat din visuri Și-am cules deșertăciune pân’ la margini de abisuri.

Am fost vers de poezie, un ecou purtat de vânt, Un acord de simfonie, o silabă-ntr-un cuvânt, Vas fragil născut din tină, flacără de lumânare, Cânt de lebădă în noapte, un suspin, doar o suflare...

Printre doruri și speranțe, pân’ la capăt de cărare, Am fost EU, dar pe pământ n-am trăit la întâmplare…

sunet și zboruri

Simion Felix Marțian

Mi-e toamnă

E toamnă-n mine, cum e toamnă-n lume, Sezon marcat de-un timp convalescent Ce-mi scutură frunzișul abundent Cu-argintul rece-al înghețatei brume.

Accept cu demnitate desfrunzirea, Dar, totuși, anotimpu-i incomod, Căci văd alături coșul pentru rod Și simt că nu mi-am împlinit menirea.

Mai am pe ramuri fructe ce așteaptă Un plus din seva și din timpul meu Și-apoi, înfășurate-n curcubeu, Să le așez pe-a veșniciei treaptă.

Alung și gândul ceții ce adastă

La poarta zilei, dintr-un timp captiv, Și scriu cu soare, ca un laitmotiv, Pe rodul meu din toamna vieții, fastă.

Mi-e toamnă astăzi, cum mi-a fost ieri vară, Dar știu că nu-i în asta un declin, Ci rod în viață, dintr-un plan divin, Și-un zbor dinspre-năuntru spre afară.

Privind cocorii care pleacă, Doamne, Îți mulțumesc că am bilet de zbor, Și-un ram ce este încă roditor În zorii-acestei minunate toamne!

Sonet psaltic

Mă toarnă exaltarea peste munți, Să pun în steiuri scânteieri de viață Și peste hăuri prăbușite-n ceață Să împletesc din sentimente punți.

Vibrând trăiesc a lumii dimineață, Când strâng din rouă aurul grăunți Pe umerii cuvintelor, cărunți, Făcându-mi închinarea îndrăzneață.

Spre rugul din pustiu cu foc etern Cu inima desculță calc cu teamă, Dorind să nu îmi fie psalmul tern.

Nu am în vers ecouri de alamă, Dar, Doamne, înainte-Ţi mă prostern Și cântul meu necontenit te cheamă!

Simfonie de toamnă

Cu roua-n pleoape, zorii aprind lumina-n struguri, Sub cerul scris cu aripi pe fila-i de sineală, Și-n pomii-n care-amurgul va tresări cu ruguri Amiaza pune frunze de-aramă ca beteală.

În cântul viu al toamnei, părând mai mult o șoaptă, Se împletesc miresme cu vântul ce adie, Căci copt e anotimpul, cum partitura-i coaptă, Născând printre decoruri o amplă simfonie.

Se-aude țârâitul de ploaie în orchestră Și țipătul de brumă mușcată de copite, Căci sub bagheta toamnei, în arta ei maestră, Se-armonizează totul, din note împlinite.

Cu toamna la pupitru, orchestra ne inundă Cu tonuri măiestrite și-auzul și privirea, Și-ntr-un halou văzând-o, vivace și fecundă, Ne este clar că tema lucrării e... rodirea!

Cu-aplauze de inimi îmbrățișăm preaplinul Din tolba revărsată a minunatei toamne, Și ne-nchinăm, căci toate au ca izvor divinul: Această simfonie e opera Ta, Doamne!

Sonet întomnat

Se sparge curcubeul în prigorii Ce-și poartă evadarea peste gruie, Când toamna calendarul și-l descuie, Ducându-și sacii către poarta morii.

Se-aprinde viu lumina în gutuie Și galben țipă ziua prin toți porii, Miresmele, ca sunetul viorii, Pe căi de suflet către ceruri suie.

Năvala roadei, ca o clocotire, Ne umple ochi și palme și hambare Venind într-o divină afluire.

Și-n toamna caldă ca o sărbătoare, Pe-altar aprindem foc de mulțumire: În toate-i, Doamne, marea-Ţi îndurare!

Sonet de octombrie

Fiori de zori cu sărutări de brume Sucombă-n dimineți întârziate, Când pleoapa orizontului se zbate Și curge mierea soarelui pe lume.

Cortina ceții tocmai ridicate, Cu albul dens de vălurate spume, Dezvăluie privirii noi albume Cu pozele-n aramă ferecate.

E bogăție-n roade și-n culoare, Având în palma cerului sorginte De unde curg ca binecuvântare,

De-aceea dăltuiesc febril cuvinte Să pună gratitudinea-n valoare: Îți mulțumim cu inima, Părinte!

Sonet poștal

Am fost de la-nceput... destinatar, Și când curgea prin caii vremii veacul, Bătut-a-n poarta inimii olacul Venind de peste-al timpului hotar.

Iar când goli de vești și soare sacul În vatra vieții mele de hoinar, Citind vedeam prin litere de jar Cum cerului îi înflorea cerdacul.

Purtând miresme vii de empireu, Misiva mea părea că-nmugurește Ţâșnind în irizări de curcubeu.

Într-un prezent etern ea tot vorbește, Fiind scrisoarea de la Dumnezeu În care El mi-a scris că mă iubește!

Sonet rourat

Aleargă bezna spartă de cocoși Și-n tinda zilei, pe covor de rouă, Lumina țese o hlamidă nouă Din fir solar și-argint de zori lăptoși.

Revarsă cerul aur, parcă plouă Cu stropi de tihnă, vii și luminoși, Și-n zorii rourați și răcoroși Ridic spre Tatăl mâinile-amândouă:

Mi-ai dat prin dimineață-un început, Și-n roua ei un strop de neprihană Să cred mereu că Tu, din absolut,

Ne strângi la piept cu ziua diafană Să dai și azi, cum dat-ai în trecut, Cu roua dimineților... și mană!

Sonetul cuibului de barză

E tot acolo, atârnat de cer, Și-i greu de ceață și de nostalgie; Nu mai e cuib, ci umbră cenușie, Un ciob ce-adună-n el tristeți, stingher.

S-au dus, scriind pe zări cu poezie, Părinți și pui, spre locuri fără ger, Sorbiți de... cald, lumină și mister, Cu spatele întors spre vijelie.

În toamna lumii, când clepsidre curg Spre „undeva”, torcând tristeți, mosorul Se desfășoară-ntr-un imens amurg.

Dar eu în cuibul meu deschid zăvorul Și-n ruga mea spre Creator mă scurg: În pragul iernii, dă-mi în aripi zborul!

Sonet spinos

Seninul frunții zămislea rubine Când spinii, dând sărutul arzător, Ţeseau dureri din patimi care dor Și-adânc blestem din cugete haine.

Părea că Cerul și-ar fi pus zăvor, Dospind tăceri de înțelesuri pline, Dar fruntea-n ghimpi, cu-nseninări divine, Dădea boboci în roșu iertător.

De fruntea Lui mă leagă azi iubirea Și-al ei senin divin m-a copleșit, Că-n ea mi-e zborul și nemărginirea.

Mă-nchin cu mulțumiri, adânc smerit, Căci azi, înțelegând deplin jertfirea, Eu, spinul din coroană, am înflorit!

Sonetul vârstelor

Zvâcnesc în verde întomnate spasme, Prezentului dând aer amurgit, Și-arama pare că s-a-nstăpânit Pe crengi ce-mboboceau entuziasme.

Mă simt, în pas cu toamna, desfrunzit, Imun, însă, la geruri și sarcasme, Căci nu-mi trag seva vieții din fantasme, Ci sunt în Trunchiul veșnic altoit.

De-aceea mi-e amurgul luminos, Și-n mine lăstărește bucuria Sădită-acolo de Isus Christos.

Da, port ca pe-o hlamidă mărturia Și mi-este anotimpul grandios, Căci toamna mea sărută veșnicia.

Florica R. Cândea

Tentații matinale… oare ce zici dacă nu mă mai regăsesc pe Lista ta de Personal aș putea să aștept fie astrele serii fie luna să ne-mperecheze în grabă șolduri hoinare fie să mă nimeresc în orele serii vărsând apă vie peste sâmburele tău mort de... atâta îmbiere?...

***

Vezi într-o zi era atât de rece și a plouat la poala ta poante... vei zice e așa ca și cum din galeria mea cu portrete aș altoi pomul tău să avem de-acum vieți paralele să ne amestecăm ca pentru un Dineu să ne respirăm să ne măsurăm ca orice marfă la preț redus

***

Haide vezi fiecare zi apune se răsare din lumina care ne-nsoțește pas la pas dăruite sunt adresele fără destinatar, dar în vitrina ta, iubite, de pe un întunerec scornit stau pietre reci numai agenții de turism mă ghidează înspre tine Lumea mea din păpuși închipuite

***

Azi mă duc la câmp la pășunea mieilor să dobor crengi căzute peste lupul canibal… Știi mă paște o minune să mă împrumut măcar pentru o zi unui miel blând să mă strivească până la coate cu traiul lui, al mielului…

***

***

Viața teatrului din noi e Scena cu unu doi sau amândoi se zămislesc mutații ziduri poveri se cerșesc orgasme din orgolii apoi ne ducem la culcare, sătui, născocind și alte plăceri

Privește cum resturi strivite de struguri cu lacrime se joacă în palma-ți cu bucăți rupte din săruturi cam sărate pe mâl cu alge de veninuri cu vipere alinuri suspinuri… Dar Vino O să facem cumva să ne pedepsim trupurile pe butuci de vie

***

Știi azi sunt tot mai dornică de atingeri cu miros de culori File-ul tău e offside mai bine îndulcesc sindrom de Pierderi Știi, tu totdeauna pierzi dacă ai vrea să câștigi cu bla bla bla din fragmentate clipe

***

Azi ochii tăi au must de frezii macerate la rece au gust de sărut cu zaț de scorțișoară azi sărutul tău are ochii primei iubiri șifonate de pliurile fustei de catifea cu volănașe încremenite de scândura canapelei din mintea mea

anotimpuri în spații

Marin Beșcucă

ODISEIC TRUP DIN NETRUP

(fragment)

01. te-ai plecat frângându-mă în două, în 99... dar mă rămân de semn, din semn coboare un îndemn, și mi-ai veni, TRUP din NETRUP să-mi plimb prin pleoapă ochii tăi, ce nu ți-i știu, și-ntr-un târziu, bolnav de-atâta poftă s-adun din mine toată puterea de-a învinge un puseu... dar sunt acolo! spune versul carne din mine furând, cum și eu fur, un ciup din pată... buzele se strâmbă-n vorba lor: noi vrem pe toată! și-acum, așa de rece sunt, aș vrea să strig, dar strânge pieptul, m-aș coborî în mine, dar ce folos, i-așa de frig,

i-așa umbros ... viermi nevăzuți mă-mping afară, unde-i soare, dar stingher, un vânt îmi face semn de pleoapă: ți-o aduc eu! nu-i zic adu-o! nu zic nimic, dau pleoapa până-n cearcăn și adorm din picioare, seva să mă treacă de tălpi, pământul poate și-ar vrea învețe să-mi vorbească, dar îl văd cum cheam-o râmă, șoapta lui să-i spună ... 02.

... lacrima nu mai vrea să se rupă din mine, știe ea că s-ar muri, și dacă nu-și mai amintește chipul tău? spre îngrozirea pleoapei care vrea să simtă mustul buzelor tale... și genele, în madrigal dar cu șoaptele înspre fund de ochi, poate chiar în occipit! unde, dar nu... lacrima nu mai vrea și gata! iată-mă cu pieptul dezgolit în fața soartei, fugiți ispite dintre scântei, fugiți! toate din mine mi-o doresc... aștept, dar nu știu cum să mă prăvăl sub gândul că mi s-ar fi și mie să mă rup din mine, plâng... dar lacrima nu vrea, ea simte și mă-nghesuie: nu minte!! mi-e dragă vorba ei, chiar neîntreagă, știu că-i a mea

și de din mine smulge suflet când se moare... așa, aștept și eu cu ea să-mi vii... și-am mai vedea! 03.

... m-am mai rămas un fior, dar de te-ai fi, mi-ar fi îndestul din totul meu să te conjur, simte-mă cât pot să fiu de nesătul... mă lasă să-mi aștern un gând, desculț! pe colț de buză, dar colțul de buză m-a trezit, șoptindu-mă că și-a-mpărțit visările cu mine, și n-a voit să-mi tulbure somnul scâlciat de un coșmar, dar s-a lăsat el mai jos, tot cam pe unde s-ar fi semnul ăla la tine, sub sân!

și părea m-am mai liniștit, zicea el, colțul de buză care mi-a luat această liniștire și s-a pornit înspre tine... poate că să se fi și ajuns de-aia n-ai fi zicând nimic până acum de când m-am scoborât în scriere, de-aia...

și mi-e așa de greu la vorbit mi s-a oprit semnul ăla în înghit, mă tem să nu doară sânului mișcările buzelor mele și stau în smirnit, și așa știu să ascult... câteodată mi se pare c-am murit, dar nu mai voi, te știu!

te-aș aștepta cinci veșnicii și-un an-lumină, dar trupul meu... și mi-e așa rușine, și te vreau, și mi-e așa rușine că te vreau,

și inima mă stinge... și am atâta treabă, și-un oftat de tine tot întreabă... dar eu, surd! mă-mping în mine, ca să plâng! 04.

... simt că mi s-a urât sub cele cinci veșnicii, fie ele păduri din arginturi, crânguri arămii, colțuroase ori rotunde, fie vecine, colț în colț! cu nemărginirea, și chiar nenorocitul ăla de an-lumină, pe care de-am să-l prind... și mai suport toate astea, ziceam... nici nu mi-e frică de ele! i-am vorbit sufletului, lângă șură, când nu puteam să umblu cu coardele vocale, mi-era sânul tău în înghit, și sufletul spuneam, mi-a îngăduit să mă adun din toate câte sunt, să plec spre tine... să mi te strâng la piept, să te sufoc în copleșit, de sub smirnit să te pătrund să plec prin tine năzuind cinci veșnicii și-un an-lumină

TRUPUL NETRUP să fii în mine... când m-am ieșit din nou în singur, aveam în palmă o lacrimă ce-mi povestea cât trist e sânul într-un acces de nebunie i-am furat cât un ciup semnul ... și iată-mă-s din nou piept în piept cu cele veșnicii și odiosul an-lumină când în NETRUP am să te cioplesc,

și TRUPUL am să ți-l aștept, în smirnă... 05.

... am simțit o nevoie izbitoare să te aud! țâșneau în mine imbolduri, inima se făcea un zid, și ea, cu rațiunile ei! de parcă nu tot inimă s-a venit din preistorii, dar nouă ne e greu să acceptăm acum din orice o împovărăm...

și mi-a venit o poftă nebună să te aud! vorbeam din mine în surd, se plimba pe undeva un sărut mimând o agonie, dar mă lăsam în transcens, părea că te-aș fi pătruns... și te găseam o boare de poveste cu caldul din pântec și pata de sub sân... dar nici n-ai apucat să-mi bucuri atinsul și încă nu mă știi să mă simți dintr-o pleoapă în tremur, aud o geană cum bucură: să-nceapă măcelul!

și totul prinde un nedefinit nelumesc... pata de sub sân mi-a promis că mă va urma și în lumea aia, unde poți umbla despuiat fără să te rușinezi că nu se vede nimic, iar sânul ăsta din înghit mă tot inhibă să-mi înghit toată ființa, dar mi-ar fi necaz să mă devin doar o înghițitură...

și mi-e o frică sânul să-l înghit să nu se sperie de poftele mele, apoi pare că ceva s-a schilodit în mine – coardele vocale, glota, omulețul... nu știu... dar în podul palatin ceva șontâcăie! și sar pe mine două aripi imense de un alb izbitor de strălucitor, dar cum să zbor!? vezuviul din mine e în criză de astm, și mi-e așa o groază să mă fiu singur prin singur, sărutul în agonie nu voi să tulbur... o lacrimă se lunecă pe o geană în plâng, și am simțit o așa izbitoare nevoie să te aud...!

TREC RUBICONUL

... dacă n-aș ști că exiști, aș zice că m-ai inventa ca să-ți fiu! te-auzeam dintr-un iz transluminic... cu fiecare alunecare de peniță curgeau forme de tu, unele îmi și glăsuiau!

mă mai împiedicam de-o rotulă, ori... un tendon mă înjura de mamă că l-am călcat pe nerv... treceam mai departe asiduu, din istov închipuirile mele căpătau insinuări morganatice, dar nu mă cădeam pradă... năduf pe fiece silabă, un of pe fiece cuvânt... mi-e sete! mă țipa careva din încord... un răscol mă prăvălea până, rămas doar genunche, porneam: Doamne, am să pot! dar tăcerile mă râdeau în nas, aș fi plâns, dar nu, adăstam pe accent, trăgeam de coate virgula, înghesuiam în câte-un ungher punctul, nu știam din ce sângele... și mi-am smuls o petală de suflet rugând-o la transcens... sigur că m-a ascultat! dar mă rămăsesem mai puțin... mă fâstâceam, nu știam cum să te-aștept... TRUP ori NETRUP!? nimeni nu-mi sărea ajutor ... evrika!!... de după perdea, miezul nopții cu orologiu în mână... eu m-am dus ca un nerușinat! suspin-murmura orologiu, chiar un nerv s-a rămas acolo, și era despuiat! bine-bine, plecați! eu mă rămân s-o aștept...

… ahh, da!!

Ștefan Lucian Mureșanu

PENTRU UN STUDIU ANTROPOLOGIC AL ÎNŢELEGERII SENSULUI POVERII

(Poemul ducerii poverii timpului ce vine)

Prof. Ștefan Lucian Mureșanu, PhD Universitatea Hyperion din București Facultatea de Științe Sociale, Umaniste și ale Naturii Director, Departamentul de Litere și Limbi Străine

Motto:

„Numai atunci când vei simți greutatea pământului, iar talpa ta va imprima adânc semnul fiindului tău în așezământul veșniciei, vei înțelege legătura teluricului cu cosmicul.” (Ștefan Lucian Mureșanu)

Capitolul I

Pierdut ești, omule, În lumea-n care vei trăi cu amar, Cărările pândite-ți sunt De cei ce vor să te aplece, Iar tu, biet om firav, spășit, Calci spinii care-au răsărit În lunca dintre maluri, Suspini și zici că e-nceput De drum și cazi și te ridici greoi... Și râul curge, împărțind Văzutu-n două zări: apus și răsărit. În noaptea-n care te-ai născut Ai plâns cu amar și ai zâmbit apoi, știind

Că darul vieții îți va fi coșmar păcatului De-a fi fiind pentru săracul om; Un fapt a ceea ce A fost creat în vremuri de-nceput. Cât dor pe biata maica ta Sub chinul nașterii-n adânc Unde lumina pătrundea Ca raza soarelui, divină clipa Când cântau în ceruri îngerii rotind, Vestind că-n lume Cel ce-a fost Să vină-ncununat cu lauri

A venit ca prunc născut în iezle, El, om sosit din timp Pentru iertare. Răsadul bun al mamei sale A fost ales de Cel ce și-a dorit Să întrupeze duh În Fiu-i mult iubit. Și a-mplinit, La timpul dat iertării lumii Cuvântul răstignit. Un om pe Cruce s-a rugat Și Omul pentru lume a cerut iertare Părintelui ce-n jos privea Cum Fiu-i drag ca om dorit de el Se tot ruga Să-i ierte pe-ndărătnici Că n-au știut Și nici acum nu vor să știe Că lumea e pierdută Fără El...

Era un pas în lumea în care oamenii Erau puțini în lumea-n care a venit Și nimeni dintre ei nu cunoștea Ce cale vei urma dintre atâtea căi ce ți se întindeau În întunericul de necuprins.

Ne naștem prea trecuți de vremuri Și nu-n lumină căpătăm cunoaștere, Ci-n întunericul din noapte Ce se întinde-n calea căii adevăratei vieți. Și câtă lume... și ce de puțini oameni!

Capitolul II

Un ciobănaș, din vârf de munte, Tot cobora spre valea arămie A unei lunci,

Cu turma lui. Pare-se că drumul îi era mereu spre vârfuri În vale, fantasme hămesite Îl tot chemau să-i smulgă Din sufletu-i albastru fericirea Însă urca și cobora, doinea din fluieraș Un dor străin, Ș-amar din cântec cobora Întunecând și codrul.

Străin și tot străin urca spre vârf semeț de munte De-acolo trist privea spre lunca cea pustie Unde lumină nu era Și doina tot o zice În seara-mpovărată cu adieri Din vremuri de demult ce stăpâneau Urcușul spre lumină. Și turmele urcau în foșnet spre umbrar Și sunet lin de clopoței Se auzea:

E semn că viața stăpânea și aici, În munții pieptănați, semeți și văzători Spre-nalt de cer de unde, în noaptea dintre ani Albe aripi de heruvimi se văd și se aud foșnind Și cetele de serafimi. Ei sunt ce pentru o noapte-n an Aduc lumină-ntr-acest loc Și doina, ciobănașul din fluier tot doinește Și din văzduh cu taine dansuri de lumini Cu stelele coboară-n lunca

Valahă a muntelui trecut prin ceas de vrajă Și dat măririi tainicei Grădini Pe care oamenii din moși-strămoși o știu.

Și muntele își șterge roua ce-i strălucește-n gene, Iar brazii-s cei ce-și leagănă semețe vârfuri, Și este-atâta lume și cât de puțini oameni.

Capitolul III

De ce îmi spui, tată, că este întuneric când razele de soare Îmi înroșesc obrajii! Privește, este soare și ochii-mi lăcrimează Și tot în cale se preface-n întuneric. Și tu unde ești, tată, vorbește-mi, prinde-mă de mână Că uite, îmi este-atât de rău... Ce soare arzător! Mă poate chiar ucide.

Văzut-ai tu, băiete, că în lumină fiind nu ai văzut nimic? Eram doar lângă tine, lăsam să mă atingi, Iar tu cu ochii larg deschiși nu mă vedeai. Erai în nelumină.

Nu te grăbi să vezi ce încă nu ți-e dat, Ascultă cum din întuneric lumina îți șoptește. Atât îți trebuie, copile: răbdare, nu te mânia Că-nțelepțirea își are calea ei, Vei crește, fiule, și vei ajunge singur la ceasul depănat Să înțelegi și rostul apei și al soarelui din Ceruri. Abia atunci, cu rostul împlinit al voii De-a ști să cugeți Tu vei trăi-n lumină, Dar pân-atunci, pășește fiule, cărarea e-nainte Și căile mai au..., pân-ai să știi să mergi.

Capitolul IV

Timpul se scurge în clepsidră și tainele Golgotei spre Sarmisegetusa Coboară-n negre văluri De unde el, Zamolxis, din Peștera luminii Dat-a izvod venirii Și tunetul lăsat-a urmă adâncă-n stânca Din care EL, El – Fiul zădărnicit-a Cuvântul de-nceput a tot ce a fost eră, Și-a fost și zi și noapte Și șoaptă și cuvânt. Și „torna, torna fratre”1 se-aude din adânc, Adâncul care cheamă vitejii, O lume care fost-a din oameni pecetluiți Să-și cânte printre codrii Doina de dor și jale În car, spre înserare, Când se-ntorceau din lunci, De pe câmpii ce-n valuri de un galben crud Se-apleacă holdele de grâu... Grâul e pâinea-i viața, Suntem noi cei care trăim aici,

1 „Torna, torna, fratre!” (τόρνα, τόρνα, φράτρε) (sau retorna, retorna!) reprezintă un îndemn rostit de către un soldat „în limba părintească” în timpul unei campanii a armatei bizantine împotriva avarilor, în apropierea munţilor Haemus în anul 587. În timpul unui marş de noapte al armatei bizantine conduse de Comentiolus, unul dintre soldaţi a observat cum stătea să cadă un sac cu provizii aflat pe un catâr. Vrând să-şi atenţioneze camaradul, a strigat „în limba băştinaşă”: torna, torna! (adică să întoarcă sacul pe catâr). Ceilalţi soldaţi au interpretat acest îndemn ca pe un semnal de alarmă şi au început să-l repete cu răcnete din om în om. Atât bizantinii, cât şi avarii sunt cuprinşi de panică, fiecare armată fugind în direcţii opuse. Istoricii români au dezbătut mult pe marginea acestei expresii, considerată a conţine primele cuvinte aparţinând limbii române. Are legătură cu desele năvăliri ale cetelor de avari peste Dunăre. Povestea expresiei este relatată de către călugărul şi cronicarul Teofan Spovednicul (752-817) în lucrarea sa, intitulată Cronographia: Pen tru anul 6079 (587). Cf. adev.ro/nmm8bb.

Și-ai noștri au trăit În foșnetul de frunze Au strâns în holde grâul Au măcinat în mori și jalea Și plânsul lor amarnic Venit tot de la voi Ce ne-ați ucis părinții, bunicii și copiii. Ei cântă și tot cântă, din fluier tot doinesc Din datină se știe că doina-i „cânt cu foc”, Un foc ce tot coboară de sus, Prăvale-n neamuri crude Făr’ Dumnezeu și Fiu, Fără de Duh și doina se aprinde și arde-n jurul ei, Năpârca care saltă, mușcând a ură Din mâna și din pământul țării ce a hrănit Cu rodul lui năpârca.

Capitolul V

Căzut pieziș, o, Doamne, mă uit spre cer, rugând Milostivirea Ta. Din lume sunt și eu, Și tata și a mea mamă care s-au dus, Și port păcatul vremii făcutului-n apus. M-au plămădit părinții și-n lumea asta Rece cu gânduri pătimașe M-au dat pe drum, pășesc... Nu știu a merge bine și calea nu-mi găsesc. De ce-ai plecat, of, Mamă! Tu, tată, unde ești? Sunt singur om în lume Pe-un drum întunecat, Nu văd decât figura Celui împătimit Care de mine trage, Mă vrea în carul lui cu măști, Mă lupt, tată, cum pot, Și mâinile îmi frâng, Cad, mă ridic, de mijloc strâns mă prinde, M-apropie de el și îmi șoptește: -Ești lume, omu-n tine nu este format, Trebuie să îți duci greul pe drumul încărcat Cu tot atâtea căi, nu ești eliberat... Aici, în bezna firii, Nimicul naște teama Acelei neputințe a lumii De-a ști că tu ești „eu”, Căci „Io” din neamul cărții cuvântului rostit

A dat toți voievozii acestui neam valah. Putința este-n tine, Eu doar îți fac pe plac plăcerilor din tine.

Când vei putea să-ți fii stăpân al firii, Atunci ești mântuit și „Io”2 îți va fi îndemn În tot ceea ce tu, ca „eu”

Ai să cunoști văzând Lumina din negura de vremi. Cunoașterea-i știința Și viața-i salt în vreme, E simplul și compusul Alcătuirii tale, E văzul și auzul ce te petrec În lume, Este ceea ce simți și ceea ce te doare E doina ce din timpuri coboară, Jeluiește și cântă totodată

Dorul iubirii tale Și-a lui, ș-al meu ș-al nostru În strigăt de durere Mocnit, în lungile lui vaieri El, omul, cade-ntr-o amorțeală neagră

A lumii ce-n strâmtoare se zbate Făr’ să iasă Și strigă, strigă-n noapte Ea, cucuveaua morții, Se-nalță corbu-n vineri Ș-o lume se tot vede Că vine-ncet, spre rugă Și Omul, Omul vieții se pleacă peste lume, Cu mâinile-i cuprinde Aura-ntunecată și-o-ndreaptă spre lumină Ca ea să poa’ să vadă În dragostea luminii Lucirea neființei în tainica ființă.

Capitolul VI

Din lume-i născut omul Ca unul dat ființei Ce singură nu este, ci-n el Și prin mișcarea lui, unificând fiindul

2. IO, particulă derivată din Ioan, care avea semnificația de „cel ales de Dumnezeu pentru a domni”. Făcea parte din titulatura domnilor Țării Românești și ai Moldovei (până în 1821). A fost folosită în secolele al XIII-lea și al XIV-lea de diplomatica bizantină, bulgară și sârbă. Cf. DE (1993-2009) sau o altă explicație ar fi: Ioan sau Ion (scurtat Io) m. numele inițial în titulatura Domnilor români: Ion Mateiu-Voevod și Domn a toată Țara Ungro-Vlahiei. [Acest nume ar veni de la Ioan I sau Ioanițiu, primul împărat al Ungro-Vlahilor]. Cf.: Șăineanu, ed. VI (1929).

Care dă fapt iubirii Și sinelui mișcare în rațiune. Unul este clipă și final, Provine și survine din unul care este unul. Din Unul care la-nceput a fost să fie primul Printr-o știință a-nmulțirii S-au tot croit prin darul împlinirii La iubit.

De-atunci, din clipa-n care Grădin-au părăsit S-au tot trecut prin unul într-unul Și-apărut un altul

Tot ca ființă Ș-apoi s-au despărțit că unu-ntr-unul Ființând într-altul... O lume, altă lume sfârșită-n nefiind. Unde s-a dus El, unul, dorit și hărăzit Stăpân peste lumi multe, La cumpănă de ceasuri Mulțimea-ntemeind. Unde-i ființa care din nefiind Pe soclul cel scrijelit de-amar Unghiile sapă granitul Și vântul suflă aprig Strigând: O, ce-ați făcut? Făcutul e mulțimea în veac, Iar lumea bâjbâie-n tuneluri Cu ochii-acoperiți. Tot lume multă și tot puțini sunt oamenii.

Capitolul VII

Se-ncumetă străinii să-mi strice ce-i zidit Ei nu-nțeleg că rostul În taină-i rostuit și din pământul negru Cu umbre ce șoptesc cuvântul Ce se-nalță în trupuri se zidesc Și înconjoară-n ceață hotarul ce se-ntinde Vorbesc în limba sfântă a celor care-au fost Întâi și întâi tracii și dacii vlahi români Privesc, se prind în hora Călușului Bat pintenii și săbii se rotesc Apucă iar toiagul ce-i Domn din Domnii noștri Și vuietul de luptă se-aude În câmpii, e zgomotul cu umbre Și umbrele se-nalță Cad în genunchi străinii Și-n piepturile lor înfipte stau secure Unealta morții care dorit-au să o afle,

E frig, îl simți, străine, Și sângele-ți încheagă în vine, Cazi și gemi, Eu plâng că tu venit-ai dușman în țara mea Să îmi omori părinții și frații, Tot ce am drag, Mi-ai ars căsuța-n care mama mă aștepta cu drag Și unde bietul tata Privea în nopți senine Cerul lui Dumnezeu și-mi povestea, străine, De fapte care-au fost, De moșii și strămoșii, de supărarea lor Că ai venit, străine, să-mi iei din prag Iubirea, M-ai subjugat, străine, te-ai vrut stăpânul meu, Și cine ești, străine, un muritor Ce humă te-ai întors în huma Pământului ce-ai vrut să fie doar al tău. Pământ ai vrut, în el să putrezești, străine, Dar nu te părăsesc, La capul tău aprind din omenie O lumânare, Mă rog lui Dumnezeu să-ți ierte sufletul pierdut. E roua zilei ce-a-nceput, E-o dimineață caldă, Ca o cupolă a cuprins hotarul Ceru-albastru, nici nori, nici umbre nu mai sunt E o tăcere-adâncă Și ochii-mi lăcrimeaz-adânc Săpând prin stratul verde, E al câmpiei colorit, mioare zburdă-n țarcuri Și un lătrat scăzut, scâncit, Se aude printre codri. Se-nalță fum spre Răsărit, Spre Vest sunt numai vorbe, Cuvintele se-aud aici, În graiul meu cel molcom Zâmbesc când, Când brâul mi-l încing Peste cămașa albă, Nojice la opinci îmi strâng, Mă-nalț ca bradul verde Și nu știu floarea cum s-o prind În păr mândruței mele, Mi-e drag și-aștept sărutul ei Să-l fur când hora-i gata, Măicuță, Tu departe ești, Din cer iubirea-mi dai ca dar

Iubirii lumii noastre, Și mândra mea E mama ce va fi copiilor ce din români se nasc Și-s mândru că sunt tat-acum, Iubiții mei părinți.

Capitolul VIII

În casa-n care m-am născut Era o bucat’ din soare Și razele mă mângâiau când mama De la sânu-i cald mă așeza în patu-mi Și adormeam în cântec lin, de leagăn Și în basme am crescut, copil Ce mă luptam cu zmeii Și biruiam lovind în ei prin aerul de vară, În toamnă-n slovă învățam Să spun mărturisirea, Erau colindele-n Ajun Și așteptam Venirea-n lume Aceluia ce-a fost și este Mai bun, mai îngăduitor Cu cei ce cred că sunt stăpâni, Și suntem însă ce vom fi nu știm Căci nimeni din cei vii N-au drum spre o cunoaștere A căii care să ne ducă spre-acea știință A ce vom fi când n-om mai fi. Fii, sunt, suntem Ce existență, și cât fiind din lut a fost Când omul încropit c-un rost A fost să fie și nu-i acum. Prin timp trecut-a omul Și timpul a tot mărginit Ceea ce el nu a văzut, Cunoașterea-n cuvânt și-n fapt Și veacuri au trecut Spre cer tot privitor Scrutează omul Înaltul nopții Și cade-apoi în somn adânc Și-n vis se-nalță și e viu Plutește eul lui în Univers Privește, nu se-ntreabă Căci în răspuns stă ce-i menit Și omul se întoarce Își prinde hainele de trup, se tânguiește Tace... Căci cine tace-n asfințit

În zori mărturisește, Câte cuvinte sunt de spus Și vorbele sunt multe Doar Omul va rosti-un cuvânt, Cuvântul ce-i iubire Căci din iubire ne-am născut Atâta lume și cât de puțini oameni.

Capitolul IX

În zori de zi m-am așezat la masa mea de lucru, În îndelungi citiri Și răsfoiri De pagini Din cărți trecute-n timp Pe unde cei ce-au căutat Cunoașterea-n adâncuri Au pus cuvântul Spre a fi văzut în rostul Galbenelor pagini Roase la colțuri, Și de nevoie Omul, căutând a dat Peste cuvânt, Idei în boluri de argint Stau ferecate-n timpuri Ele se-nalță, se desprind Ca pasărea din stoluri Și se așează În cugetări, În meditații Creierul prind ca dar Vâltoarea prin imagini Imaginaru-i Univers Cine sunt eu? Ce tot întreb Când văd ce nu se vede Și nici nu știu dacă sunt eu Imaginea imaginii imaginate, M-apuc să scriu Cuvintele-s fierbinți Se-aprinde pagina Și coala albă cuprinde Litere din alfabet, Sunt semne Sunt citiri, M-opresc și nu mai scriu. În cameră e rece

Însă afară-i cald, E august, Seara după liturghie A fost o sărbătoare-n calendar Mă simt atât de bine, Doamne, stăpân al meu Chiar dacă unii nu te știu Că plângi, Să știi că de ce fac Rău mă căiesc, Căci răul e amar Distruge frumusețea, Sunt tot mai puțini oameni În lumea aceasta multă.

Capitolul X Lumină Și speranță, Înțelepciune cer, Mă dăruiesc Augustei împliniri A rostului Ce-mi duce pașii firavi Pe Calea îndreptării. Tot strâmb umblat-am În noaptea delăsării Și vorbele întretăiau Fantasme-n larg de mare Scufundă-n noapte Firavele corăbii Și vorbele sunt chingi, Întunecă, Coboară și ucid, Sunt negândite, rele Care distrug, și viața Se stinge ca o lampă E lumea cea negrită De umbre-n vorbe cad Și marea-ntunecată Îneacă trupuri vii Ce tulbură-n cădere Și goluri mari de apă Corăbiile fac. Se duc tot în adâncuri, Coboară, se răstoarnă, Catargele sunt rupte Plutesc spre mal și valuri

Le duc și le izbesc De valurile mării Și-n vorbe se strivesc. Dar unde este Calea? Se-aude un Cuvânt Și murmură în zare Și marea-i liniștită. Plutesc spre mal materii Cândva trupuri cu viață, E liniște și marea în zori E-albastră, E-ntins fără de margini Și din adâncuri Slavă spre ce este cuvânt Și oamenii în lume rostesc, Cuvintele sunt viață, Doar vorbele sunt moarte.

albastru aidoma întunericului

Edgart Bittel

TRAGICUL CELAN

Se împlinesc în acest noiembrie 102 ani de la nașterea celui care a fost Paul Celan și, deși acum doi ani la centenar s-au scris tone de ma teriale despre sinucigașul de pe Sena, încerc și eu, astăzi, o privire asupra operei sale.

Viața și poezia lui Paul Celan, acest „poet francez de expresie germană”, după o expresie provocatoare a lui Claude David, reunesc spații foarte îndepărtate, într-o mișcare care merge de la Est la Vest și revine constant la punctul său de origine. Născut în 1920 sub numele de Paul Antschel la Cernăuți, capitala Bucovinei, cea mai estică dintre „țările coroanei” Habsburgilor, într-un oraș încă profund marcat de apartenen ța sa până în 1918 la Imperiul Austro-Ungar, Ce lan a crescut în orașul natal, devenit românesc, într-o familie de evrei ortodocși; a suferit, după un prim an de studii medicale în Franța, la Tours, în 1938-1939, evenimentele războiului, ocupa rea Cernăuțiului de către trupele sovietice, apoi, conform tratatului germano-sovietic, de către trupele germane și auxiliarii lor români, apoi el scăpă de arestările și deportarea populației evreiești din Cernăuți, care provoacă moartea părinților săi, uciși în lagărele de exterminare din Transnistria în cumplita iarnă 1942-1943; el însuși a supraviețuit într-un lagăr de muncă românesc până la eliberarea orașului natal de

către Armata Roșie în 1944, înainte de a ajunge la București, după un an, și de a experimenta efervescența literară și artistică a anilor de după război. Atunci a adoptat pseudonimul lui Celan, o anagramă a lui Ancel, grafia românească a numelui său. Confruntat cu instalarea regimu lui comunist și controlul stalinist asupra țării la începutul Războiului Rece, a fugit din România în decembrie 1947 pentru a ajunge la Viena, capitala unei Austrii care tocmai își recâștiga independența după ce a fost parte integrantă a Imperiului German Național Socialist timp de șapte ani. Celan a stat doar câteva luni în acest oraș controlat de aliați și împărțit în sectoare de forțele de ocupație. Ca și la București, frec ventează mediul artistic și literar avangardist. Aceasta este singura lui ședere lungă într-o țară a cărei limbă oficială este germana. I-a pus ca păt plecând la Paris, unde a ajuns cu o zi înainte de 14 iulie 1948, și unde avea să locuiască până la moartea sa, în 1970.

Când Paul Celan s-a aruncat în Sena pentru a se sinucide (19-20 aprilie 1970), a ales locul exact cântat de marea baladă a lui Apollinaire, iar acest loc este chiar sub fereastra camerei în care Marina Tsvetaeva a petrecut noaptea tre cută înainte de a reveni la pustiire și la moarte în Uniunea Sovietică.

Alegerea Parisului ca loc de exil este comună multor emigranți români. Refugiat, apatrid, Ce lan a dobândit cetățenia franceză în 1955, după căsătoria cu artista Gisèle de Lestrange. Inițial student la Sorbona, traducător și poet, din 1959 a ocupat un post de lector la École Normale Supérieure de pe rue d’Ulm. Între 1952 și 1970, Celan a făcut un număr mare de călătorii în Ger mania, Austria și Elveția, excursii private, dar mai ales, pe măsură ce publicul pentru opera sa crește, excursii pentru lecturi publice sau litera re sau cu ocazia reducerilor de prețuri. A mers acolo parcă într-o misiune, ca „războinic evreu”, așa cum i-a scris soției sale în septembrie 1965, conștient de rolul său de martor și de observa tor observând evoluția sau persistența mentali tăților în societate germană de după război. Poeziile lui Celan amintesc și explorează în mod constant aceste spații diferite, și în special acel „de unde a venit”, proveniența sa. În poe zia La Contrescarpe, din 1962, care se suprapu ne cu prima sa călătorie de la Cernăuți la Paris prin Cracovia și Berlin, în noiembrie 1938, chiar înainte de „Kristallnacht”, și sosirea sa la Paris din Viena, în iulie 1948: „Ai venit / prin Cracovia. („Über Krakau / bist du gekommen”), unde nu mele orașului polonez desemnează peisajele de exterminare prevestite de fumul pogromurilor de la Berlin. El se definește ca „venit de depar te” („Ein weither Gekommener”) în poemul Le Périgord, din 1964, dedicat Mayottei și lui Jean Bollack, după o ședere comună în regiunea cu acel nume, menționând că o „buclă („Kreis”) se închide, „aici din nou” („auch hier”), în acest pe isaj sudic evocat cu cuvintele lui Hölderlin, me reu sub semnul aceleiași arsuri („in verbrannter Gestalt”). Evenimentele biografice și istorice au dat un sens aparte acestor spații pe cât de cultu rale și literare, pe atât de geografice și politice. Dispărute, desfigurate, ele sunt reconstituite în limbajul poemelor unde se interferează cu alte spații, pur lingvistice, în special cu un „afară” („Draußen”), „în afara lumii” și „în afara limbii”.

Începuturile poetice ale lui Celan preced instalarea sa la Paris, și chiar evenimentele răz boiului. În Cernăuți, devenit românesc, rămâne o importantă viață literară germană, pe care liceanul, entuziasmat de Rilke, o frecventea

ză. Alegerea limbii și culturii germane nu a fost surprinzătoare pentru fiul unei familii evreiești asimilate. Pentru Celan, această alegere a ră mas strâns legată de figura mamei sale, născută Friederike Schrager; ea i-a transmis dragostea ei pentru limba germană, care mai târziu avea să devină limba ucigașilor ei, atât de mult încât în poezia Apropierea mormintelor (Nähe der Grä ber), din 1944, o întreabă pe mamă dacă mai to lerează, „ca înainte, acasă” („wie einst, ach, da heim”), lăsați-l să audă „dulce și dureroasa rimă germană” („den leisen, den deutschen, den sch merzlichen Reim”). În Cernăuți, Celan a experi mentat un mediu în care se vorbeau multe limbi în mod natural, în afară de germană și română, ucraineană, poloneză, idiș; învățase acolo fran ceza și engleza, apoi rusă. Dar cu excepția unei scurte perioade, cea a instalării sale la București după război, în care a lucrat ca traducător din rusă în română și a scris texte în limba română, în special poeme în proză, limba sa de exprima re în poezie a fost întotdeauna limba germană. Stăpânirea limbii franceze a fost excepțională, așa cum arată în special corespondența cu soția sa, Gisèle de Lestrange, dar numai în limba ger mană a putut fi făurit acest antagonism intern care caracterizează poezia lui Celan, unul care se stabilește între limba germană și un „con tra-limbă” (termenul pare să fi fost folosit pen tru prima dată de Henri Meschonnic, în 1972), o utilizare puternic individualizată a limbii ger mane, care parcurge toate utilizările anterioare ale germanei, limba comună precum și limbajul marii tradiții poetice, pentru a le reexamina și în tr-un fel a le combate din interior. Singularitățile limbii lui Celan, care lasă în general intacte legile gramaticale ale germanei, nu sunt, așa cum s-a susținut uneori, mărturia unei corupții genera le a limbii, care ar fi ea însăși victima violenței naziste, până la punctul în care se află, de a nu mai permite exprimarea unui sens coerent, care să explice obscuritatea și dificultatea poeziilor. Separarea de limba moștenită care operează în poezia lui Celan își are rădăcinile într-o hotărâre fermă de a nu scrie niciun vers într-o limbă care nu este adaptată la evenimentul exterminării, la ceea ce a avut loc. Cea mai cunoscută poezie a lui Celan, Fugue de la mort (Todesfuge), celebră

până la punctul de a umbri uneori restul ope rei, a fost concepută de el ca mormânt pentru mama sa. Toate poeziile sale se susțin reciproc în această coerență care se construiește, pe baza repetărilor și variațiilor, prin desfășurarea și îmbogățirea progresivă a unui lexic celanian care reprezintă o grilă de analiză („Sprachgit ter”). Este o operație de descompunere și re compunere a limbii în literalitatea ei, „silabă cu silabă” („Silbe um Silbe”), așa cum spune poezia Jos (Unten). Limba germană este fragmentată, redusă la cele mai mici particule ale sale, înainte de a fi reluată de mâna poetului.

În 1960, Celan a primit cel mai prestigios pre miu literar german pentru viața literară de peste Rin, Premiul Büchner, acordat la Darmstadt de Academia Germană pentru Limbă și Literatură. Într-un pasaj din discursul său de mulțumire, el distinge, vorbind despre artă („Kunst”), trei moduri de a o considera, fiecare fiind simbolizat printr-un semn diacritic folosit în limba france ză: accentul acut al știrii („Akut des Heutigen”), accentul grav al istoriei – inclusiv istoria literară – („Gravis des Historischen”) și accentul circumflex al eternității („Zirkumflex”). Dimensiunea istorică a poeziei lui Celan este evidentă, chiar dacă nu a fost întotdeauna recunoscută de con temporani: se referă la distrugerea evreilor de către naziști, iar această referință este înscrisă în factura generală a limbajului său, atât de mult, încât trebuie să distingem poeziile care vor besc despre eveniment și altele care nu vorbesc despre el. Dar, oricât de centrală ar fi, referința nu este exclusivă: luarea în considerare a isto riei evreilor se face în cadrul unui lanț de soli daritate cu alte forme de opresiune, fie că ele sunt îndepărtate, precum cruciada împotriva albigenzilor. în Pau, later (Pau, später), sau mai aproape, ca în Schibboleth, evocarea războaie lor civile austriac și spaniol prin „roșeața gea mănă / către Viena și Madrid” („Zwillingsröte / în Wien und Madrid ”). Accentul acut poate fi legat de felul în care poezia lui Celan întâmpină și integrează referiri la evenimente contempo rane, care variază de la evenimente politice cu rente la incidente și întâlniri din viața sa privată. Caracterul referențial al poeziei lui Celan a fost evidențiat într-un scurt studiu de pionierat al

lui Peter Szondi, publicat pentru prima dată în 1972, despre poezia Tu minți (Du liegst), scrisă după un sejur la Berlin, în decembrie 1967 Szon di, care l-a însoțit pe Celan în aceste zile de la Berlin, oferă referințele care sunt uneori circum stanțiale, alteori istorice și livrestice, punând în același timp întrebarea relevanței lor pentru lectură, cu alte cuvinte, întrebarea de a ști cum – după ce logică – determinarea poemului prin aparent disparatele elemente externe pot con duce la un sens coerent și personal. De atunci, cercetările asupra poeziei lui Celan au identifi cat un număr impresionant de referiri la lecturi, la evenimente din viața sa privată, la cunoștințe istorice sau tehnice. Celan a fost un observator atent al timpului său, un martor dedicat vieții politice și culturale. Unele poezii se referă clar la evenimente actuale: lansarea sputnicilor, în mormântarea victimelor Charonnei, războiul din Vietnam, războiul de șase zile, mai 68. Fără îndoială că nu există o contradicție, ci o legătură profundă între referința fundamentală, fonda toare la Shoah, și referințele singulare înscrise în fiecare poem. Poeziile lui Celan întâmpină și înregistrează evenimentele de zi cu zi, ca un jur nal, și le raportează la întreprinderea generală a adaptării lingvistice. În acest sens, biografia lui Celan se contopește cu opera sa, astfel încât să poată spune: „Meine Gedichte sind meine Vita”, adică „viața” (sau biografia lui) era cuprinsă în întregime în poezii. În fine, al treilea accent, ac centul circumflex, nu se referă la o „eternitate” în afara istoriei, ci la capacitatea poeziei de a sal va de la uitare cuvintele inaudibile, încercările eșuate, speranțele dezamăgite ale celor care au fost zdrobiți de violența dominației. Triumfător, Celan a lansat publicului său, în același discurs de la Darmstadt, această definiție ca o provoca re: „Poezie, doamnelor și domnilor, – acest mod de a proclama infinitatea a ceea ce este muritor și sortit eșecului”. Celan și-a publicat discursul de la Darmstadt, o profesie poetică de credință rostită în fața unui public despre care știa că îi era parțial ostil, sub titlul Le Méridien. Este po sibil ca expresia să-i fi fost sugerată de prietena lui, poeta Nelly Sachs, care într-o scrisoare a vă zut că se stabilește un „meridian al durerii și al mângâierii” între ea și el, între Stockholm, unde

locuia, și Parisul lui Celan. „Meridianul” mai este numit și „Mittagskreis” în germană, literal, „cerc de la amiază”. Poezia lui Celan este plasată sub acest semn al unei unități care se stabilește la distanță.

Poezia lui Celan este adesea, dacă nu întot deauna, în dialog cu predecesorii săi și contem poranii săi. O practică a citatului înflorește acolo cu „Rose de personne” (1963), dar este practic prezentă de la început. Referințele literare sunt uneori desemnate clar, dar nu întotdeauna se pot referi la versuri imediat recunoscute, cum ar fi citatul din Hölderlin din inima primei strofe din Tübingen, Ianuarie (Tübingen, Jänner); une le nu vor fi recunoscute decât mai târziu, pre cum reelaborarea unei turnări a lui Parmenide în titlul poeziei Cu o cheie schimbătoare (Mit wechselndem Schlüssel) sau împrumuturile din eseul despre Franz Kafka de Walter Benjamin în Mlaștini (Aus dem Moorboden); uneori ele pot fi identificate doar după o investigație, cum ar fi elementele preluate din corespondența și jurnalul lui Georg Christoph Lichtenberg din The Twelve of Lichtenberg (Lichtenbergs zwölf), care este, poate, un exemplu extrem, deoare ce ancheta este impusă și orientată de textul în sine. Multe referințe au fost găsite întâmplător, altele, într-un mod mai metodic. Principiul aces tei cercetări nu a fost întotdeauna acceptat în măsura în care contravine ideii pe care o aveam despre poezie și despre lecturi care nu ar trebui să fie (prea) savante. Două abordări se opun, în principal, când vine vorba de definirea sferei de referință pentru lectură. Barbara Wiedemann, căreia îi datorăm cea mai exhaustivă ediție co mentată a lucrării, folosește noțiunea de „con textualizare”, și consideră că sensul pasajelor extrase dintr-un text și transferate în celălalt text rămâne intact și continuă să se refere la contextul original. Jean Bollack, în schimb, apă ră principiul unei „resemantizări”, în care sensul cuvintelor este șters și reconstruit în funcție de contextul receptării, într-un limbaj puternic in dividualizat pe care îl numește „idiom”, și care poate fi învățat prin expunere intensivă și ex tinsă la poezii. În istoria interpretării lui Celan, citatele au fost considerate mai întâi ca tribu turi, înainte de a recunoaște în ele principiul

unei examinări critice a altor vorbiri, trecute sau prezente. Este atât poezie, cât și o „istorie a poeziei”. „Secundaritatea”, al doilea caracter, creează condițiile unei contradicții esențiale, ale unei „repetiții” în termenii contra-limbajului, care contribuie la ajustarea și îndreptarea unui cuvânt anterior. Prin urmare, nu este de mira re că traducerea poetică ocupă un loc atât de important la Celan. El a considerat traducerile sale ca parte integrantă a operei sale, la fel ca poeziile. Gesturile sunt legate: a scrie înseamnă a traduce, a repeta ceea ce s-a spus în lumina unei experiențe atât istorice, cât și personale în limbajul pe care și l-a făurit. Oricât de fortuite ar putea apărea uneori sursele din care sunt preluate, referințele formează o rețea și mai presus de toate delimitează un orizont, pe care cititorul, acceptând principiul descifrării, îl poa te investi. Lectura savantă, care primește o pre să proastă, pentru că este văzută ca o practică deschisă doar inițiaților, devine astfel o lectură educată, instruită în liniile de forță care traver sează câmpul literar și fracturile istorice care s-au depus în texte. Dacă putem, cu Celan, să vorbim de inițiere, este în această împărtășire a unei lucidități dobândite poetic.

umbra

Gina Luca

LIMBA MEA MAMĂ

Mâna învățătoarei a trecut, amestecând litere peste abecedarul copilăriei, menite să îmi pețească inima în versul poeziei.

O altă mână mi-a presărat pulbere de stele peste cuvinte, aducând lumină fiecărui gând, logodindu-mi inima în versuire.

Într-o zi, m-au strigat toate literele. Și creionul meu s-a înfipt ca o gheară, sângerând hârtia la primul meu cuvânt: MAMA.

Într-o zi, m-a strigat abecedarul. Și de atunci, îi răspund cu tot simțământul, înfigându-mi în inimă penița, scrijelind cu sânge primul jurământ: PATRIA.

În altă zi, m-au strigat gândurile. Și le-am răspuns cu tot abecedarul meu, bătut în pașii horelor, înveșmântat în lacrima doinelor.

Azi, mă strigă dorurile... Chiar de-aș vorbi toate limbile pământului, doar una îmi trece prin inimă, colorându-mi penița, cu muzica ei fermecată sângerându-mi ființa!

SUNT COPIL ȘI SUNT FEMEIE, TOAMNA-MI ESTE ANOTIMPUL

Azi, pășesc desculț prin toamnă, printre frunze gălbenite, Sunt copil și sunt femeie... și-ntre cele două lumi Văd atâtea gări prin care am trecut, pe nesimțite, Amintindu-mi gara-mamă și-un peron în zi de luni.

Am văzut, gustat din viață, am mușcat, am rupt, am râs, Învățat, atins-am cerul, lăcrimat și-am regretat, Am strâns lăcrimarea vieții, mestecând surâs cu plâns, Însă n-am pierdut nimic. Lacrima m-a transformat.

Chiar de mintea se va pierde printre cețuri de uitare, Port învățătura vieții în căușul meu de suflet; Nu voi căuta cuvinte, nici licențe prin sertare, Tot ce am și-am devenit îmi zâmbesc cu sori în umblet.

Dimineața-n răsărituri, nu văd soarele ieșind, Ci văd dragostea și pacea, văd lumina și speranța, Văd privirile blajine, frumusețea răsărind, Mâini preapline de iubire, ce au pus în prunci viața.

Văd atâtea lucruri simple... tălpi ce au fugit în lume, Tălpi ce-au sărutat prundișul, praful uliței de-acasă, Tălpi plecate, tălpi întoarse, tălpile cu răni și urme, Tălpi ce poartă-n pașii lor un sărut de mamă-albastră.

Văd atâtea anotimpuri, gări de vară durdulie, Visul ce l-am pus la soare, să se coacă-n pieptul meu, Mere verzi la sânul fraged, sâmburii de bucurie, Văd livezi și pârguire – zâmbetul lui Dumnezeu.

Tot ce știu despre iubire, tot ce-am învățat cu timpul, Nu-i al meu, nu-mi aparține. Nici chiar eu nu-mi aparțin! Sunt copil și sunt femeie, toamna-mi este anotimpul Plin de amintiri și roade. Și lui Dumnezeu mă-chin!...

Bucuria nu stă-n ani sau în forme rafinate...

Ni s-a spus de-atâtea ori...

Dungile orizontale îți ingroașă silueta, De-s simetrice... mai rău, porți un nume – desueta.

Că de-ți pui fusta și bluza înflorate, cu buline, Ești ciudată, ba urâtă. Și te umple de rușine!

Că nu poți ieși pe stradă în papuci de stat prin casă, În halat, cu bigudiuri... ești total caraghioasă!

După patruzeci de ani, nu mai poți purta pantofii Roșii sau cu toc înalt... Te vor râde și cartofii.

Că o doamnă-adevărată nu poate purta băscuță, Nu își saltă fericirea, nu poate umbla desculță. Nu-și pune geanta cruciș, peste inimă și piept,

Că nu e haiduc de codru, ci s-o porți în mod cochet.

Da, ne-au spus de-atâtea ori...

Fii discretă, rușinoasă, fii pedantă și cochetă, Nu te așeza oriunde, pe trotuar, pe scări, poșetă. Nu te tăvăli prin iarbă, nu te tăvăli de râs, Nu cumva să plângi în public, nici măcar în cerc restrâns.

Că mărgelele prea lungi nu te mai favorizează, Pălăriile de paie doar cu vara se-asortează.

Că nu poți ieși în lume cu rochițe-n volănașe, Că ai trupul împlinit și-ai pierdut forme gingașe.

Că e timpul să-ți retragi viața ta pe planul doi, Să asumi că ai o vârstă, că ai formele prea moi, Că arăți a bunicuță durdulie și-ți stă bine Să te porți în cuviință, să nu te faci de rușine!

Să îți vezi de grădinuță, să faci șipcă și goblenuri, Să pui murături, compoturi, să faci cozonaci și gemuri, Brațele să ți le-ncarci de copii și nepoței...

Că deja ai vârsta-n care nu mai poți face ce vrei.

Însă, vine ziua-n care te trezești la realitate: Fericirea nu depinde de concepții, de etate!

Bucuria nu stă-n norme, maniere arogante Sau idei preconcepute, nici în haine elegante. Și-ndrăznești să râzi în hohot de stupidele idei, Să te-mbraci, să ieși în lume și să te comporți cum vrei.

Și descoperi că viața nu este precum au zis.

Fără regulile tâmpe, viața e un paradis!

Bucuria nu stă-n ani sau în forme rafinate, Ci în inima ce știe să trăiască-n simplitate!...

Nu mai am cerneli în palme...

Azi îmi caut frunza verde la răspântie de vară... Mâna stângă îmi culege perseide plânse-n noapte, Dreapta strânge fremătarea roadelor de toamnă, coapte, Și mă umplu de mireasma muzelor ce mă-mpresoară.

Mi-aș ascunde tâmpla șuie în fragranțe de livadă, Printre ramuri obosite de năstrușnice gutui, Printre dealuri tămâioase, boabe de sărut căprui, Să mai stau preț de o toamnă, jubilând de-a ei tămadă.

Înfrunzesc poem de vară și-mi trec versul prin zorele, Îmi curg peste glezna goală cerul strecurat în iarbă, Să îmi vindec destrămarea c-un sărut de rimă albă, Când m-or bântui neliniști, viscolul iernilor grele.

La răscruci de anotimpuri îmi întind mâna-n septembrii Cu năravul unei hoațe, agățându-mă de soare, Îmi îndes sub iriși cerul plin de țipăt de cocoare, Și m-ascund în flori albastre, ca să-mi șterg din lut decembrii.

Și mi-e sete și mi-e foame de mănunchiuri de cuvinte, Nu mai am cerneli în palme... Însă toamna ce-a să vină Îmi renaște călimara cu cerneala ei divină, Ca din carnea mea de piatră să îmi crească aripi sfinte.

SUNTEM GALAXIA CE STĂ ÎN PICIOARE

Constelații mute se aștern năuce Între veri și toamne, vrând parcă să spună: „Un vârtej de frunze vrea să te arunce Dintre snopii galbeni până-n lan de lună!”

Repetăm într-una numele luminii Veșnic orbitoare, obsesivi, gângavi...

Punem la-ndoială cercul sfânt al pâinii, Semnul crucii peste monștrii noștri hulpavi.

Nu suntem nici Toma... nu credem deloc Slova pusă-n pagini spre-ndrumarea noastră, Nebuloasa minții ne ține în loc... Și vârtej de moarte e planeta-albastră.

Da, urlăm la lună, ne spargem timpanul, Care mai de care cu puroi pe limbă,

Ne-nghioldim în turmă, ne înghite banul... Semnele Scripturii nu ne mai înschimbă.

De privim spre aștri, nu privim ca magii, Căutând semnale de iluminare... Ci ne frământăm pumnii și posmagii, Ne holbăm la stele cu iriși în crispare.

Cerul ne vorbește... De-am lua aminte! Iadul osândirii să-l strivim sub cruce, Să închidem ura în comete sfinte, Azvârlind cu ele în grijile năuce.

Nu-i destinul nostru steaua căzătoare, Nu suntem comete pentr-o zi sau două! Suntem galaxia ce stă în picioare, Îngeri de lumină și-o făptură nouă!...

ANĂ, ANĂ cu surâsul împietrit în trup de stană...

Zâmbete de răsărituri îți răsar din trup de carne, Încrustând vieți sub stern, deschizând în ochi lucarne...

Ană, Ană decupată din legendele de piatră, Trup de lut încins cu viață, la zidiri ești condamnată.

Prima mea Anuță vie, de prin foi de-abecedare, E făptura generoasă: „Multe mere Ana are.” Le-a-mpărțit cu toți copiii ca-n sămânța ei de măr

Să cunoaștem ce-i iubirea și al vieții adevăr.

Ană, te-am găsit prin viață când zidită-n mănăstire, Când cu pântecul curmat, când cu îngeri în privire, Când mireasă pieptănată cu psaltiri cerești în strană, Când copilă cu surâsul împietrit în trup de stană...

Clopoței în glasul tău... Ană, Ană, vorbă dulce, Pe Maria legănaseși, ca la pieptul ei să culce Întristarea omenirii, înghițind lacrimi de taină, Jertfa cuielor pe cruce, veșnicul tău plâns de Ană.

Însetată de lumină, peste zidul înălțat, Inima-ți îndurerată dintre pietre a strigat Pentru împăcări în lume, cutezând la o Nirvană, Moartea lumii s-o desfaci prin destinul tău de Ană.

Ană, Ană... știu prea bine, ești a jertfei suverană, Piatra veșnicei zidiri, primul măr dat de pomană, Pântecul rotund și fraged zvârcolindu-se în stană... Infinitul leac de suflet, Mama Dragostei ești ANĂ!...

Prietenii nu-s întâmplare!...

Te crezi întâmplător la viață, dar prietenia nu-i hazard, Nu e ruletă împărțind iluzii, nici jockerul – nevolnic salonard. Nimic nu-i pură întâmplare, coincidență absolută, Ci toate sunt din Dumnezeu, doar El trasează-n oameni rută. Degeaba încerci să te-nconjori de prieteni falși și farisei, Râzându-ți poantele nebune... vei termina la fel ca ei. În van te alipești de-avuți, asigurându-ți viitorul, Îți vei dori propriul trecut, să-ți fii tu însuți creatorul. Degeaba vrei singurătatea să o ucizi lângă oricine, Nu manechinele-ți dau viață, viața e numai în tine. Zadarnic dai cu pumnu-n masă, crezând că stăpânești mulțimea,

Te vei trezi hulit de toți, nu te acceptă nici prostimea. De crezi că ești merituos de vorbe bune și iertare, Gândește-te ce-ai împărțit pe drumul tău, la fiecare. Dacă insulți și calci pe oameni cu umilințe și dispreț, Să nu te miri când legea karmei îți rambursează același preț. Degeaba îmbrâncești făgașul ca viața ta să se întâmple, Trasând la cercuri cu compasul, dorindu-ți prietenii multiple...

Prietenia nu se cere, nu e câștig la loz în plic!

Se naște doar în omul care își face sinele mai mic, Mărturisind vinovăția, călcând pe propria-i mândrie, Născând, creând în jurul lui prilej de sfântă bucurie. Prietenii la indigo sunt mulți în lumea virtuală, Puțini sunt cei ce îți strâng mâna într-o relație reală.

Dar dacă ai unul sau doi, consideră-te om bogat, Prietenia-i darul sfânt și nu oricui îi e lăsat.

Să prețuiești și să-ngrijești prietenia adevărată, Acum, aici, în viața asta, convins că alta nu ți-e dată. Prietenii nu-s întâmplare, ci întâlnirea cu destinul, Ce-ți fac povara mai ușoară, căci poartă-n pieptul lor divinul!...

SCRISOARE CĂTRE VOI...

S-au scumpit viețile pe la orașe. Și ce să-i faci?... Plouă a înfrigurare în cimitirul de săraci... Da, plouă peste lume obuze, grozăvii, Uitare, nepăsare, multe ticăloșii Aplaudate-n parlament De toți ateii care pe front au spus: „Absent!”

Am vrut să-ți strig peste mormântul gri Că îmi miroase gura a tristețe, mamă... Că prea plătim la greu impozite și vamă, Că palmele au poduri dărâmate Și-n val de lacrimi sunt luate... Că am uitat de vară, că plouă peste noi. Da, plouă. Plouă a uitare în cimitirul de eroi...

„Poliția-i cu noi!” strigam cândva pe stradă. Și-acum e. Dar luptă mișelește pe altă baricadă...

Au amendat o bătrânică cu legături de pătrunjel, Dar merg mână în mână cu ștabii de burdel... Ooo, ce bravadă!...

Și-ar fi multe de spus, dar n-are niciun rost. În țara asta, prea multe sunt cu capu-n jos. Și dincolo de țară...

S-a scumpit viața pe tarabe. Flămânzi de adevăr, umblăm în patru labe... Dar, uite, sunt reduceri! REDUCERI LA EROI! Că prea sunt mulți și veteranii de război...

Am vrut să-ți strig peste mormântul gri, De-aici de unde dorm ai noștri tați, copii, Dintre betoane amorțite în statui, Că plouă. Plouă, mamă, în cimitirul nimănui...

AU(GUST) PE BUZE

Zilele înfierbântate pe o plită azurie Au prins gust de tămâioasă, de livadă durdulie. Cad lumini de îngeri blânzi pe icoanele cu sfinți, Primenind cu poame-n pârgă casa bunilor părinți.

Diminețile sunt calde și plutește bucuria, Iar odaia mea de suflet poartă numele MARIA... Nu e sfânta adormită și plecată-n altă lume, E măicuța mea cea dragă, care-a pus viață-n lume.

Parc-o văd dinspre grădină, aducând în poală cerul, Flori ieșind sub pașii ei, flori ce-i leagănă misterul... Cade floarea amintirii peste vocea ei curată, Mulțumind lui Dumnezeu pentru vara-mbelșugată.

Lună August de bogată, azi te trec toată prin buze, Căci mă-ndeamnă harul tău și al miilor de muze... Te-am dorit ca pe-o minune, ca pe-o simplă mântuire, Pe MARIA să mi-o-ntorni cu miraj de pârguire!...

TRUP DE CĂLIMARĂ

Sunt colț de pagină rămasă, cu soare blând bătând în geam... Mi-ai conturat lumini albastre pe trupul alb de porțelan, La tâmple călimări umplute de struguri albi și ivorii, Mi-ai revărsat accent și verbe în mustul strâns din poezii.

Un mănunchi de raze-n glastră... clipa s-a oprit în loc. Mi-ai pictat culori în oase și trifoi ce-aduc noroc; Peste lutul plin de lavă, ca o rugă de amiază, Tu îmi cerni ninsori de stele și condei ce-n vers nechează.

Cântă fluierul în doine, cerul fierbe în stilou, Freamătul țărânii-ngână imn de glorii în ecou. Tu-mi șoptești secunda vieții la urechea unei veri, Răsfoindu-mi poezia ce-am însăilat-o ieri.

M-ai trezit din somn letargic cu o sete de ocean, Mi-ai prelins cuvânt și doruri peste trup de porțelan, Călimări de ziuă nouă peste tâmpla argintie, Să mustesc accent de viață, și în trup și pe hârtie.

IUBIREA, SEMN DE CARTE...

Când mă privești, copil mă simt – o caldă bucurie –Și sunt acea copilărie când nu știam să mint. Sunt răsfoibilă, deschisă, cu pagini scrise în priviri, Să mă citești și să-mi inspiri iubirea mea nescrisă.

Impresionantele trăiri din șirul zilelor prea calme Le-am tipărit cu două palme în lemnul meu plin de uimiri, Am pieptănat idei în foi, am scrijelit adânc în hume... Și ai venit să dai un nume, să mă conjugi la verbul NOI.

Îmi despletești lumina-n zile. Cu pete mici de tuș răsar, Din osul alb ridic altar și îmi desfac viața-n file; Din cerul-ochi mă curg în pagini, prin porii de cuvânt mă scriu, Bătaia inimii să-ți fiu, o fericire fără margini.

Tu n-ai vrut doar să răsfoiești. Te-ai cufundat profund în mine Și-n pagini de neliniști pline ai început să tipărești Lucarne ce privesc spre soare, poveste fără de sfârșit, Să fim finalul fericit din cartea asta trecătoare!...

BUNICA

Bunica s-a născut la sat, cu veșnicia-n poala ei, În care-a legănat copii și hoardele de nepoței. În glasul ei au poposit povești despre Isus și viață Și ne-alinta cu mâna ei cum zorii-alintă o dimineață.

La întrebări nedezlegate, venea Bunica cu răspuns, Avea pe chip atâta soare și-n ochii ei un cer ascuns. Știa să facă toate cele, minuni dospite în cuptor, Ne tot uimeam de vraja ei, părea ușoară ca un nor.

Din veacuri de pelin făcuse izvor de lapte și de miere, Trebăluind ca o furnică, cu ruga-n glasu-i de tăcere. N-am auzit-o niciodată cârtind în greutăți și-amar, Cu mâini trudite-n suferință, Bunica-i jertfă și altar.

Pe buza ei de mulțumire, nădejdea se ‚nălța mereu, Căci stâlpul ei de biruință e-ntotdeauna Dumnezeu. Așa era Bunica mea, un cânt de slăvi și mulțumire... Și a plecat la veșnicii, lăsând iubirea moștenire.

Parcă o aud aievea: „Așa vrut-a Dumnezeu! Cine suntem noi, copilă, să cârtim plângând mereu?”...

ÎN ZADAR...

În zadar aduci o floare la un capăt de sicriu, În zadar vrei timp și viață, când deja e prea târziu... În zadar te duci să semeni bucuriile în piatră, În zadar te-ncearcă dorul, când te-ai lepădat de vatră...

În zadar ceri libertatea celor care au zăbrele, În zadar vrei s-atingi cerul dacă n-ai crezut în stele.

În zadar așezi lumină peste ochii cei orbiți, În zadar ceri milostenii celor surzi și înrăiți...

În zadar mai ceri minute când ți-e viața la apus, În zadar întinzi o mână celui care-n veci s-a dus... În zadar cauți emoții când ți-e trupul prea bătrân, În zadar vrei demnitate, de nu-ți ești propriul stăpân... În zadar vrei să trăiești când destinul tău e scrum, În zadar vrei să te bucuri, dacă nu-i aici și-acum! În zadar cerșești clipite când îți tremură bărbia, În zadar mai vrei prieteni când te cată veșnicia. În zadar mai vrei bairamuri când te poartă patru roți, În zadar vrei să te bucuri... Chiar de-ai vrea, tu nu mai poți, Prea le cumpănești pe toate, prea ești tâmp și te socoți... În zadar te crezi puternic, fără lacrimă sub pleoapă, Într-o zi și tu ajungi... un sicriu zvârlit în groapă...

Până nu e prea târziu, până când avem tărie, Haideți, să ne-nveselim la prilej de bucurie! Azi e unul, mâine-i altul... nu vom ști când bate ceasul, Însă știm că AZI e vremea ideală. Ridic glasul: Haideți, să fim înțelepți, în zadar să nu trăim, Într-o armonie caldă, fiecare să iubim! Căci viața e AICI, e ACUM, cât mai putem, În zadar mai cauți omul, când e devenit... post-mortem!...

AM ÎNVĂŢAT...

Am învățat că liniștea e mai presus decât dreptatea, Să nu dau explicații tâmpe, să nu mă-nfrunt cu răutatea, Să nu mă gâdile elogiul, nici lauda din interes, Să nu-mi aplec urechea minții la vorbele fără-nțeles. Am învățat că bucuria depinde doar de starea mea, Nu de acei ce-mi stau alături sau împotrivă-mi. De nimenea. Am învățat să nu cerșesc atenții, dragoste, momente, Să nu am așteptări, iluzii, să nu mă pierd prin complimente. Am învățat să nu mai dau o șansă, oportunități Acelora ce-mi intră-n suflet cu gând să-l rupă în bucăți.

Am învățat că bucuria nu-i doar în zilele cu soare, Ci și în zilele cu ploi, căci ploaia spală ce te doare.

Am învățat să uit de file, de calendare și de vreme. Cât Dumnezeu îmi dă duminici, am învățat a nu mă teme.

Am învățat să iau lumină din zori, din oameni și din stele, Să desenez pe cerul meu poeme și acuarele.

Am învățat să mulțumesc pentru ce am, chiar de n-am mult, Recunoștința s-o exprim cu exaltare și tumult, Căci numai celui mulțumit i se arată bucuria, Iar celor nemulțumitori, beleaua vorbei: sărăcia.

Am învățat să mă iubesc. Amorul propriu nu-i păcat, E prima dragoste divină, e primul dar din Cer lăsat! Amorul propriu nu înseamnă să te crezi vrednic, bun în toate, Nici să te simți cel mai frumos. Acestea-s numai vanitate! Iubirea pentru tine însuți te face să vezi adevărul, Să recunoști că ai carențe, ești surdul și nevăzătorul, Ești limitat, plin de defecte... dar te accepți așa cum ești. Și-n limitarea asta strâmtă, înveți să ierți și să iubești! Am învățat...

BUCURIA

Bucuria – un popas făcut în timp, un sunet vertebrat născut între coaste, un noian de iluzii albastre, albastre ca zarea, albastre ca marea, ulița cu un capăt în piept și celălalt la țărmuri de dor, cu valuri de sânge albastru, ce nicidecum nu mor.

Bucuria – o lumină despletită pe îndelete, o emoție adolescentă printre ninsele plete, un zâmbet generos, un chiot de copil, un zbor desfăcut din umărul fragil, ce inima vrea să îmbete, un mănunchi de clipe transformate în comete.

Bucuria mea – sunt cerurile, o sferă întoarsă spre mine, ce-mi umple înlăuntrul cu vară și bine!...

DE ZIUA VOASTRĂ, DASCĂLI!...

Doamne, lasă-mă să curg printre degetele tale, Dă-mi peniță, dă-mi cerneală, zece picături de ploaie, Dă-mi hârtie, dă-mi creioane, un amnar izbit de iască, Fă-mă-n versuri pergament, ca poemul meu să nască Pescăruși ce țipă-n zare cânt duios purtat de ape! Dă-mi tăcerea de poet, gândul meu să-l pun aproape De învățătoarea mea, lângă inima ce-i bate Ca un clopot de-nviere peste oameni și cetate!

Doamne, știu, nu-i doar femeie, ci parfum amestecat De lumină și culoare, curcubeu înaripat!

I-ai dat suflet și voință, ochi de mentor, ochi de șoim, Să trezească-n noi ființa, din copil să facă OM.

Ai trimis-o printre oameni cu abecedar în cuget, Primii pași pe fila cărții ni-i pusese cu-al ei suflet. Cu speranța în priviri, ard în ea două gardenii Și prin modestia faptei seamănă în lume genii. Fără EA-n abecedar n-ar fi basme, nici povești, Nu am ști de neamul nostru, cel cu brațe vitejești: Decebal, Ștefan cel Mare, Ioan Cuza și-alți eroi, Eminescu, Ispirescu, Creangă cu amintiri de noi.

Doamne, știu, nu e doar om, ci o torță-nflăcărată Ce-a topit în suflet cartea și s-a ars pe sine toată, Ca s-avem în lume mersul, rostul și înțelepciunea. Doamne, astăzi despre dascăli îmi e versul, rugăciunea: Sănătate să le dai, să-i păzești pe fiecare, Multe veri pline de roade celor cu abecedare!...

DOR DE SAT!...

Urcă dorul, câteodată, din adâncu-mi de copil, Precum urcă-n iarbă roua, ce-o călcam cu pas febril, Colo-n satul de pe Mureș, cu privighetori în tei, Unde stăruie-amintirea primei ierbi din anii mei.

Unde iasomia-i floare și frăgarul e un pom Ce ne-a legănat visarea, ne-a ursit destin de om; Unde teiul izvorăște din Scripturi de Eminescu Și în piept ne bate turla clopote de Păunescu.

Cât de ‘naltă-i bolta lumii când Florar în calendare Ne surprinde prin cireși, cu bujori, nu doar în floare, Ci-n bojocii de copil alergând pe sub acăți... Dorul amintirii mele în comori de flori l-agăț.

De știam să-ți cerem, Doamne, clipa s-o oprești atunci În mirarea de copil și în satul de pe lunci, Unde mama frământa pâini de aur în covată Și-n șuștar se înspuma laptele cu cânt de tată!

Unde-n zbor de rândunică mă credeam săgeata lumii Și din păsu-mi de copil îmi croisem rostul humii... Urcă dorul, doare dorul... Doamne, dacă n-ar durea, N-ar fi lacrimă în suflet fără sat și mama mea!...

SE DUC ZĂPEZI...

S-a dus zăpada dintre noi Și a rămas un trist convoi De întâmplări feroce. Atâtea vieți nevinovate Cu mâinile în nod la spate, Ne spun orori, dar fără voce.

Zvârlite-așa, la întâmplare, Pe străzi, prin șant, pe trotuare, Pe sub mormane de moloz, Atâtea trupuri chinuite, De glonț și foame ciuruite, Mănunchiuri reci de gălămoz...

S-a dus zăpada din tranșee Lăsând orori și-o odisee De nebunie fără nume... Bolșoi cu sufletul de gheață Au spulberat orice speranță De liniște și pace-n lume.

Nu-i vinovat doar cel ce rage Ci și acela care trage Spre cer, spre soare și spre om, Întunecând cu glonț și moarte Lăsând atâtea vieți deșarte, Șovini smintiți puși pe pogrom.

Se duc zăpezi, rămân noroaie Și urme triste de războaie... Lucesc metalic proiectile

Printre dezordine și sânge... Și-o lume-ntreagă stă și plânge Oroarea unor minți senile.

Se duc zăpezi cu albul lor Lăsând un val nimicitor De vieți ucise și înfrângeri... S-aprindem inimi, lumânări Pentru aceste suprimări, Pentru eroi schimbați în îngeri...

două lumi opuse

Mă silesc să desenez zâmbete pe chipul lumii...

Cerul mai pictează geruri peste lumi desperecheate, Peste suflete pierdute, prin sirene-n miez de noapte... Chiar dacă-nfloresc cireșii șir de flori și de mărgele, Sunt prea mulți ce își îndreaptă ochii umezi către stele, Cu vieți încremenite în dureri și agonie, Neînțelegând nicicum torturanta nebunie...

Ţipă cerul, strigă luna, deșirând pulberi de pușcă, Zvârcolindu-se pământul sub obuze care mușcă Viețile nepieptănate, ochii care cer lumină, Mame cu copii în brațe și bătrânii fără vină... Arde gerul, urlă vântul prin cuvintele nespuse, Într-un timp cât nesfârșirea, printre viețile răpuse...

Mă silesc să desenez zâmbete pe chipul lumii Și să uit de suferință și asediul spurcăciunii... Însă nu vreau să mă mint, ci mă rog și cred mereu Că și-n gerul cel mai crunt nu ne uită Dumnezeu!...

„NU NE OMORÂŢI IUBIREA!”

Suntem lacrima și ochiul celor care nu mai sunt, Suntem dorul de acasă și de vatra părăsită, Suntem rana sângerândă, cimitir fără mormânt, Crucile neiscălite sub zăpada obosită.

Suntem lumea-n pribegie, bocceluța cu trei boarfe, O fotografie-n ramă și-o dezordine de umbre... Suntem mâna tremurândă, scuturând prin gări eșarfe, Fugăriți de praf de pușcă, urlet de sirene sumbre.

Suntem cei care se roagă: „Nu ne omorâți iubirea!” Nu zvârliți la întâmplare bombe, tuburi de cartușe! Nu ne omorâți copiii, zâmbetul, copilăria, Nu surpați căminul nostru, prefăcându-l în cenușe!

Voi, satrapi și zbiri netrebnici, descendenți din stalinism, „Nu ne omorâți iubirea!”, nu ne omorâți părinții!

Vă rugăm, bocancii voștri plini de ură și cinism

Să-i zvârliți în altă lume, unde guvernează sfinții!

„Nu ne omorâți iubirea”, aruncându-ne în haos! Nu sunteți siguri de mâine, nici stăpâni nemuritori! Nu distrugeți catedrale, ci aplecați-vă în naos,

Îndoindu-vă genunchii, plini de milă și fiori!

Suntem clovnii pătimirii într-un circ impus de voi, Dar în peticul de țară vrem să fim pe veci stăpâni!

„Nu ne omorâți iubirea”, nu ne trebuie război, Vrem ca pacea să triumfe, porumbei țâșnind din mâini.

Suntem lacrima din ochii celor care cred în zâmbet, În finaluri fericite, nu-n povești de iarmaroc!

Suntem plânsul omenirii, zdruncinat de-al morții urlet: „Nu ne omorâți iubirea”, pacea peste voi invoc!

De dor, de-acasă...

Motto: „Mi-e dor de ea, Mi-e dor de ea, Ca de-o încercare a morții.” ~Adrian Păunescu~

În bucătărie, mama toacă mărunt bucuriile. Suntem nouă în casă, Nouă guri flămânde.

Iar mâinile mamei, plăpânde, Răstoarnă mămăliga pe masă. Potrivește potrivniciile ce vin și pleacă, Cu priceperea ei instinctivă, Cu iubirea ei sacră, Modulându-și răbdarea, Înnodând în colțul năframei truda și sudoarea...

Iar lângă mămăliga rotundă, Așază inima ei –Tocană de gânduri și grijuri crescute la piept, Insomnia din ochiul ei stâng și cearcănul din ochiul ei drept. Iar noi, o mulțime de prunci, cu dinții de lapte, Ne-am rătăcit prin viață, rătăcindu-ne-n fapte, Hrănindu-i ființa cu multă așteptare... Parcă o văd aievea, notând în calendare, Prin desișul zilei, prin desișul nopții, Întrebând mereu, ce mai fac nepoții?

Azi, cine mă sună de prin depărtare? Cine-mi mai trimite doruri prin scrisoare?...

Pe prispă, mama toacă mărunt așteptările, Pecetluind în pieptul ei dorul, cerul, chemările...

ÎNŢELEPCIUNE

„În fiecare dimineață a omenirii, cu ochi plini de vioiciune, cu mâinile bătătorite de speranțe, cu sufletul rănit de lupte, cu tâmpla luminată de izvoare, înțeleptul pune în brazdă sămânța luminii.”

........

Nu te-am dorit în lumea mea ciudată, Deși spre tine pasul adesea mă-ndemna. Și n-am crezut că voi avea vreodată Sămânța-nțelepciunii zvârlită-n brazda mea.

Iar când cobor cu fruntea mea căruntă În lumea ei de falnici gânditori, Încerc din răsputeri, cu mintea mea măruntă, Să înțeleg lumina... Că-s oarbă, multe ori.

Înțelepciune, tu poți să dai putere Să devenim ce-am fost cândva, să fim copii, Să ștergi toți anii îmbibați cu fiere, Iar ochii noștri orbi să îi preschimbi în vii!

Nu suntem „adormite” trezite c-un sărut, Nici ferecați în turn, te miri cu ce blestem... Suntem orbiți de glorii, să fim un „cunoscut”, Și ne sfârșim ca toți, cu numele pe-un lemn.

Înțelepciune, te chem în ochii mei cărunți, Să mi-i prefaci în inocență de copilă, Să-mi fii fântână-adâncă, izvor curat din munți, Să-mi vindeci cu iubire orbirea din pupilă.

Înțelept nu-i cel ce are sfaturi și povețe, Ci acel cu mâini trudite de iubire și binețe.

DOR DE SAT...

Povestea mea e-așa de mică, Un vis sub pleoape răsturnat... Deși-am trăit-o fără frică, Mereu un dor m-a apăsat.

Când am plecat din satul meu, Cu fluturări de mână stângă, Ţineam în dreapta sfori de zmeu Și-n ochi o lacrimă nătângă...

Am fost un mic vârtej de vânt Purtat spre vest, dus spre apus... Acum privesc acel pământ Și mă întreb: de ce m-am dus?

Nu mi-am lăsat nimic în urmă –Ziceam cu glasul tinereții; Dar astăzi vocea mi se curmă Și-n piept mă ustură scaieții.

Daa, mi-am lăsat sub dealuri satul, Și crucea tristă din hotar, Și glasul mamei, așteptatul, Și cucuruzul din hambar, Și visele legate-n sfori De curcubeie și comete... Eu v-am lăsat, la schimb, scrisori Din alte părți ale planetei.

Nedezlegată sunt, Părinte, De locul baștinilor mele! De sat mă leagă deal, morminte Și dorul lacrimilor mele!...

Cristina Rhea

George Vulturescu:

„Creatorul, intelectualul, trebuie să fie de partea adevărului, a frumosului, a binelui public”

George Vulturescu este unul dintre scriitorii contemporani de adevărată valoare ai literaturii românești contemporane, unul dintre Lorzii cul turii române.

Este absolvent al Facultății de Filologie, Uni versitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca și Doctor în Filologie. Membru al Uniunii Scriito rilor din România, al Uniunii Ziariștilor Profesio niști (U.Z.P.) și al PEN-Clubului Român. Este fon dator, editor și realizator al revistei Poesis, Satu Mare (din 1990 până în prezent) și al Festivalului Internațional „Frontiera Poesis” din Satu Mare (XXII ediții).

A lucrat la instituții de cultură din municipiul Satu Mare. În prezent, este director al Direcției pentru cultură, culte și patrimoniu cultural nați onal a județului Satu Mare.

De-a lungul carierei sale, George Vulturescu a fost răsplătit cu numeroase premii naționale și internaționale, precum: Premiul literar pentru poezie, Târgul Estival de Carte – Neptun (1994)

și Salonul de carte și publicistică – Cluj, Oradea (1994); Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriito rilor – Filiala Cluj (1999; 2003); Premiul pentru Critică „M. Zaciu”, Galele Literare Radio Cluj, 2001; Marele Premiu „N. Stănescu”, Serile de Poezie de la Desești (1997); Premiul „Corona Carpatica”, Asociația de Literatură și Artă Uniu nea Scriitorilor din Zakarpatia, Ujgorod, Ucraina (2003); Premiul „N. Stănescu”, Uniunea Scriito rilor din Republica Moldova (2008).

Ordinul Meritul Cultural, categoria A, Litera tură, în grad de Cavaler (2004); Ordinul „Meritul Cultural”, categoria A, Literatură, în grad de Ofi țer (2010).

Cărțile sale au fost traduse și a publicat poe zie în limbile: slovacă, franceză, germană, engle ză, maghiară, letonă, sârbă, chineză, suedeză, italiană, rusă.

În cadrul acestui dialog cultural, i-am propus domnului George Vulturescu să discutăm des pre cărțile sale recente și despre situația litera turii române, pe plan intern și extern, și a inte lectualului-scriitor.

Rhea Cristina: Înainte de toate, vă mulțu mesc pentru acest interviu și mă bucur să vă regăsesc, domnule George Vulturescu! În prezent, pentru cine scrieți și de ce?

George Vulturescu: Doamnă Cristina Rhea, paginile literaturii sunt un „luminiș” în care ie șim, cei care scriem, pe care umanitatea ar fi bine să-l protejeze dacă vrea să dureze... „Lu minișul” acesta (putem să-l asociem și cu sem nificațiile lui Heidegger) ne ex-pune, dar ne și ascunde între măștile celorlalți contemporani: scrisul este un mod de re-cunoaștere între „cei lalți”...

Rhea Cristina: În mod inevitabil, în spațiul culturii române, când rostim numele dvs., spunem, în special, Revista Poesis. Cum ați reușit să creați o revistă culturală atât de semnificati vă și, mai ales, să o impuneți pe scena culturii decenii la rând?

George Vulturescu: Ați fost aproape, ați cu noscut revista noastră din Nord – acum în anul XXXIII de apariție – de mult timp... Am mai spus: revista e un... „vis de poet”, pe care aproape toți îl visează, dar e greu de ...transpus în pagină: pentru că paginile unei reviste sunt cu/despre alții, pe care trebuie să-i scoți în „luminișul” de care vorbeam.

Poesis, la Satu Mare, nu se cerea a fi un „ex periment literar”, ci un focar de cultură pe o gra niță săracă în instituții și evenimente culturale. De aceea, revista trebuia însoțită de un Festi val (sensul nostru din Nord ar fi să fie citit ca... „poartă”, ca deschidere spre POET și CĂRŢILE sale) prin care să aducem la Satu Mare cele mai importante personalități ale culturii din țară și din străinătate. Cititorul, poetul din „provincie”, poate, astfel, vedea, „în carne și oase” scriitorii exponenți ai vremii în care trăim, poate auzi... marele Text contemporan, putând să-și fie pro pria scoică...

Am despărțit... „apele de uscat”, să zicem, adică ștacheta strict locală, veleitarismul, și m-am orientat spre valorile omologate, „în ex plozie”: numele importante ale poeziei contem porane (de la Ilie Constantin, Ștefan Augustin Doinaș, Petre Stoica, Cezar Ivănescu, Șerban Foarță, Grigore Vieru, Ana Blandiana, Cristian Simionescu, Mihai Ursachi, Nicolae Dabija, Nora

Iuga, Ileana Mălăncioiu etc.) au fost alături de paginile mele din Nord și la recitalurile din Satu Mare (unele având loc în Catedrala orașului, altele, pe scena Filarmonicii sau a Teatrului de Nord...). Nu cred în viziunea îngustă a unui scrii tor, care spune că numai în revista „Uniunii Scri itorilor din București” apar adevăratele „ierar hii”. Același scriitor semnează texte în vreo 5 reviste din provincie: ce să înțelegi? Că acolo scrie „fără acoperirea harului”?

Rhea Cristina: Ca de obicei, sunteți și un cercetător special al scriitorilor importanți ai literaturii române: ați publicat două cărți de eseuri despre Blaga și una despre motivul prafului la Eminescu. Aveți la tipar o a doua carte despre Ștefan Augustin Doinaș (anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la nașterea sa). Ce semnifică aceste lucrări, ce nu este cunoscut de români despre acești scriitori până în prezent?

George Vulturescu: Cele două cărți despre L. Blaga și despre M. Eminescu vin pe... jarul anilor de studenție de la Universitatea din Cluj Napoca, cu profesori de excepție – Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Mircea Zaciu, Ion Pop, Mircea Muthu... – ale căror cărți mi-au stat „ră zor” și „mejdă”, ca să mă exprim cu vechi cuvin te din arealul meu nordic...

De la Ioana Em. Petrescu am învățat că tre buie să alegi „să scrii” doar dacă ai ceva de adă ugat, dacă ai găsit o altă falie de lectură... Sub influența aceasta, am scris lucrarea Complexul lui Ghilgameș. Eseu despre motivul prafului în opera lui M. Eminescu (Ed. Junimea, Iași, 2015). În viziunea mea, prezența constantă a „pra fului” în poetica lui M. Eminescu este semnul „rivalității demiurgice” (cu toată istoricitatea evilor ca „drum al pulberii” în care omul a scos în fața destinului „fapta” – piramidele, cetățile, zidul domelor, clopotnițele, obeliscurile), funda mentul său escatologic, „piatra din zid” în fața neantului. Un gând rebel pe o harfă greu de ur mărit de contemporani: „Îmi vine să scriu viața unui fir de colb...” (scrie în fragmentul „Istoria unei lacrimi”).

Apoi, am decriptat, tot pentru prima dată, legăturile lui M. Eminescu privitoare la spațiul Sătmarului – întâlnirea cu poezia lui Dimitrie Sfura (din Vezendiu), articolele – pe linia lui

Grama – ale unor capi bisericești, greco-catolici (V. Patcașiu, chiar și Vasile Lucaciu cu acel text nedrept, scris la doi ani după moartea poetului, publicat în Revista Catolică: Poetul Eminescu și Biserica catolică, 15-28 febr.1891).

Volumul reunește semnăturile unor scriitori sătmăreni (Al. Zotta, Gh. Glodeanu, Ioan Nistor, Viorel Câmpean...) și se intitulează: Mihai Emi nescu și scriitorii sătmăreni. Documente de isto rie literară – Studii critice (apărut la Ed. Școala Ardeleană, 2015).

Cu Șt. Aug. Doinaș a fost o temă de doc torat... Am debutat în revista Familia (nr. 1, 1973) cu un preambul semnat de Doinaș: Un voluptos al imaginii – George Vulturescu. Apoi l-am cunoscut la redacția Secolul 20, a fost la Satu Mare, unde i-a fost acordat Premiul pen tru Opera Omnia (Zilele Poesis, 1975)... M-am simțit dator și am publicat două cărți despre opera sa: Ștefan Aug. Doinaș – Tiparele eterne și poetica orizontalității (Ed. Școala Ardeleană, 2018) și Ștefan Aug. Doinaș, Avatarurile primei postumități (Școala Ardeleană, 2022). Un gând, o atitudine față de opera sa, acum, la 100 de ani de la naștere...

Se desprinde, cred, din rândurile mele, ceea ce nu este cunoscut, subînțelesuri peste care s-a trecut, etichete așezate cu ușurință peste ope rele unor scriitori după moartea lor, din păcate, unele în urma influențelor politicului în literatu ră...

Rhea Cristina: Actualmente, intelectualul-scriitor există în cultura română? Care este menirea sa? Riscă să fie sau chiar este eliminat de pe scena socială și politică a societății?

George Vulturescu: Întrebarea D-voastră este foarte actuală și acută: „intelectualul-scrii tor”, cum îl numiți, nu atât că nu este vizibil („va lorile” patronate de mass-media sunt efemere, ridicole, „vedetisme”, între care cercetarea, cre ația nu-și au locul), dar este ostracizat printr-o politică perversă a neglijării învățământului, care permite avântul „plagiatorului” în ierarhiile zilei...

„Misiunea” cărții, a alfabetului formării inte lectuale (statuat încă de la Gh. Lazăr, I. H. Rădu lescu, Titu Maiorescu...) este abandonat pentru a permite falselor valori să mânuiască angre

najele puterii politice... Este și adevărat că unii „intelectuali” de azi s-au lăsat prinși în „jocul” susținerii unor candidați partinici care au deza măgit, murdărind însăși ideea intrării intelectu alului în politică...

Rhea Cristina: Care sunt datoria și calea culturii într-un sistem ideologic de tip totalitar? La ce tip de existență intelectuală și morală a fost constrâns omul de cultură în anii totalitarismu lui?

Comunismul a încercat să submineze iden titatea culturală a Europei de Est. Ce a adus nou și ce a păstrat România în acest spațiu geografic, în privința culturii? În prezent, cât de importantă este cultura Estului pentru Europa?

George Vulturescu: Creatorul, intelectualul, trebuie să fie de partea adevărului, a frumosu lui, a binelui public. Acesta este mesajul trans mis de generațiile precedente... Comunismul și sistemul său totalitar ne-au pervertit nu numai valorile realizate, afirmate, dar și puterea noas tră de a discerne valorile care vin... E o pertur bare, o tulburare a minții (cazurile legate de impunerea pandemiei dau de gândit) care ne-a pervertit puritatea ființei, puterea de a cuprinde frumosul din om și din natură, capacitatea de a gândi „cu mintea proprie”...

Menire? Misiune a intelectualului? E nece sară o explozie providențială, mă tem că ne pier dem... Noțiunile de țară, popor, credință, limbă și istorie sunt devalizate... Întrebarea de acum este cea mai crudă pentru un scriitor: pentru ce, pentru cine să scrii? Nu am răspunsuri, dar nu mă voi lăsa încolonat, din nou, „înscris”, într-un partid sau altul, nu voi vota pentru o opțiune partinică în defavoarea OMULUI DE MÂINE...

Rhea Cristina: Ce reprezintă pentru dum neavoastră România, limba română și poporul român? Care vă este motivația de a trăi și a scrie cărți în continuare în România, pentru ro mâni? V-a tentat vreodată ideea de a vă stabili definitiv în Occident?

George Vulturescu: România, prin care sunt român, reprezintă modul meu de-a fi în lume, sub „cerul înstelat”. Geologia, geografia și „rân duielile” (un „decretele”) neamului meu mă fi xează și mă definesc pe o graniță de Nord – pre cum scria Iosif Vulcan în revista Familia: „ultima

și cea mai periclitată graniță a românismului” – cu peceți proprii, „de la Nistru pân’ la Tisa”, cum știu de la Eminescu. Am rămas aici – am fondat revista Poesis și Festivalul ei (pe care le duc, cu greutăți, împreună cu scriitorii sătmă reni Dumitru Păcuraru, Gh. Glodeanu, Al. Zotta, Ioan Nistor), am pus inscripții românești pe ca sele unde au trăit personalitățile istorice și cul turale dinaintea noastră, am pus și pe cele ale maghiarilor și germanilor, am ridicat busturi și monumente spre amintire: nu putem trăi fără istorie, ca și orbeții. Avem ceva de făcut, de scris despre/și pentru oamenii acestor locuri...

Rhea Cristina: Care vă este mesajul către tinerii români și, global, către cetățenii României?

George Vulturescu: În cărțile și poemele mele stă mesajul meu... Cine vrea lumină, se duce să ia în Noaptea Învierii – cărțile sunt mormintele din care înviem, din nou și din nou...

Aș parafraza, totuși, o veche zicală: „degeaba știi să tragi cu arcul, dacă nu știi încotro să îndrepți săgeata” și aș citi-o astfel: degeaba mergi la vot,

dacă nu știi încotro merg cei pe care-i votezi, de geaba stai acasă și nu votezi, dacă îi lași pe alții să te reprezinte...

Într-un final îmi aduc aminte de sutele de ță rani din satele Ardealului care s-au dus să mun cească în America și au venit acasă să-i investeas că în pământ și case și utilaje. Un astfel de bunic mi-a zis: „Învierea n-o poți aștepta, nepoate, de cât în pământul țării tale...”

Rhea Cristina: Care vă sunt regretele și împli nirile cele mai mari?

George Vulturescu: Aș începe cu ceea ce nu miți „împliniri”... Când mă salută/sau îmi scrie un prieten, mă consider un om împlinit...

Dar am câteva „regrete”, printre care l-aș dez vălui pe acesta: regret că s-au pierdut actele cu pădurile și codrii pe care i-au stăpânit moșii mei de subt Codrii Sălajului, fie ca proprietari, fie prin puterea haiduciei... Acum i-aș re-dobândi și aș face acolo o Academie a Poeziei... I-aș invita acolo pe marii poeți din România și din tot Estul Euro pei, din întreaga lume, și le-aș publica cărțile cu strălucitoarele lor viziuni despre om și Univers…

dimensiunea iubirii

Cornel Drinovan

Critica criticii literare

Probabil că încă de la titlul acestui articol mi se vor adresa critici, parțial justificate, pentru faptul că este foarte asemănător titlului cărții lui Tzvetan Todorov, Critica criticii. Nu mi-a trecut prin cap, și nici nu mi-ar putea trece vreodată, să copiez un autor atât de cunoscut și, cu sigu ranță, nici un alt autor.

O sâmbătă de toamnă cu o lumină precum mierea de albine mi-a scos din casă pașii șovă itori și târzii ai toamnei vieții pentru a mă în drepta, ca invitat (sau poate autoinvitat!), la o întâlnire cu câțiva scriitori de pe meleaguri ma drilene care se întâlnesc din când în când să mai vorbească și de literatură pe lângă alte multe vrute și nevrute. O întâlnire mai degrabă prie tenească.

Cum aproape toți dintre cei prezenți sunt poeți, sigur că poezia a fost regina întâlnirii. Pe lângă regină însă a apărut și cenușăreasa, care nu ar fi alta decât critica literară care, după pă rerea lor, ar fi o frecție la piciorul de lemn, fără niciun folos. Ba mai mult nu ar face - critica, de sigur - decât să încurce lucrurile. Mai toți dintre cei prezenți au trecut la critica criticii literare și se plângeau că nu sunt prea băgați în seamă de critică poeții diasporei, sau că majoritatea cri ticilor din România sunt corupți, cerând bani ca să scrie câteva rânduri despre ei și asta este

ceva de neconceput. Sigur că au fost și aprecieri la adresa câte unui critic, bun, corect și onest, în funcție de prieteniile fiecăruia. Îi drept că pă rerile nu coincideau. La unison însă s-a ajuns la concluzia că mai bine i-ar fi literaturii fără critici, „că, uite, Franța nu are critică literară și ce lite ratură bună face”.

Scurtă istorie a criticii literare

Oricât de scurtă aș vrea să fac incursiunea prin istoria criticii literare, acest demers ar depăși cu mult spațiul acestui articol dacă aș începe cu antichitatea clasică, prin secolul VI î.C., atunci când a apărut „critica literară”, odată cu apariția pri melor texte și poezii. Deci, critica literară mer ge mână în mână cu operele literare și va exista atâta timp cât se va scrie. Dacă însă este bună pentru ceva, sau nu, vom vedea ceva mai târziu.

Din perioada clasicismului francez aș putea face referire la Arta poetică (1674) a lui Nicolas Boileau, cu principiile sale fundamentale cla siciste, iar după ruptura cu neoclasicismul din secolul XVIII apar câteva lucrări de referință cu o nouă mentalitate, cum ar fi Cercetare filoso fică a ideilor noastre despre sublim și frumos (1757), de Edmund Burke; Despre norma gus

tului (1757), de David Hume; Laocoonte (1766), de Gotthold Ephraim Lessing; Critica puterii de a judeca (1790), de Immanuel Kant, și Despre po ezia naivă și poezia sentimentală (1795-1796), de Friedrich Schiller.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, odată cu declinul neoclasi cismului se infiltrează noi tendințe care vor duce la apariția romantismului. Aș remarca din aceas tă perioadă lucrarea Dialog despre poezie, a lui Friedrich Schlegel, figură importantă a Cercului de la Jena. El s-a interesat nu doar de literatura antică, ci și de cea modernă, dar nu pentru a le pune în opoziție și a le compara pentru a decide superioritatea uneia față de cealaltă, ci a căuta ce are specific fiecare dintre ele.

Aș mai putea aminti aici pe Percy Bysshe Shelley, cu Apărarea poeziei, pe Victor Hugo, cu Prefața la Cromwell (1827), și pe Georg Wilhelm Friedrich Hegel, cu Lecții de estetică (1835).

A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată prin critica și metoda biografică a lui Saint-Beuve, metoda istorico-pozitivistă, cu re prezentanți ca Hippolyte Taine, Istoria de la li teratura engleză (1863), și Émile Zola, Romanul experimental (1880), critica impresionistă cu Jules Lemaître, Anatole France, Leopoldo Alas și critica poeților simboliști, Baudelaire, Mallar mé, Verlaine, Rimbaud, Valéry.

În încheierea acestui incursiuni aș puncta câ teva tendințe critice din secolul XX, fără a face referire la ele.

Secolul începe cu formalismul rusesc, ur mează structuralismul ceh, stilistica, New criti cism, teoriile sociologice ale literaturii, structu ralismul, Teoria lingvistico-poetică a lui Roman Jakobson, postformalismul rus, semiotica lite rară, retorica și neoretorica, estetica recepțio nării, pragmatismul literar, deconstructivismul, teoriile psihanalitice, critica feministă, Teoria empirică și Teoria polisistemelor, studiile cultu rale. Toate aceste tendințe critice ar putea face obiectul unei cărți, nicidecum a unui articol de revistă.

Ceea ce am vrut să arăt însă este faptul că li teratura merge pas la pas cu critica literară. Sau invers.

Ce este critica literară și la ce este bună?

Dacă ne referim la critică în general, am putea spune că este o judecată de valoare asupra unui lucru sau unei opere. Critica literară, deci, ar fi analiza valorii unei opere literare (romane, nu vele, povestiri, poezii etc.) scoțând la iveală atât aspectele pozitive, cât și caracteristicele nega tive, conform aprecierilor criticului literar. De-a lungul istoriei au fost mulți scriitori importanți care s-au aventurat în câmpul criticii literare, cum ar fi mexicanul Alfonso Reyes, francezul Paul Valéry, italianul Benedetto Croce și germa nul Walter Benjamin, pentru a enumera doar câțiva. Mai trebuie făcută diferența între critica din reviste și ziare literare și critica universita ră, însă aceasta este o altă temă, care nu este obiectul articolului meu.

„Critica literară nu este un apendice super ficial al literaturii, ci dublura ei necesară (tex tul nu poate spune niciodată întregul adevăr), comportamentul interpretativ este infinit mai comun decât critica însăși și că, din acest motiv, interesul criticii constă, într-un fel, în profesio nalizarea acestui comportament, în dezvăluirea a ceea ce nu este altceva decât o practică incon știentă”, spune Tzvetan Todorov.

Critica literară tinde să se concentreze pe particularitatea unei opere, originalitatea și sin gularitatea ei. Este înainte de toate o judecată despre o lucrare scrisă de o altă persoană, deși autocritica nu este imposibilă. Critica literară trebuie construită, nu este suficient să spui dacă o carte este bună sau rea. Aceasta presupune o aprofundare în evaluarea cărții și o lectură activă a lucrării în cauză. Nu există niciun motiv pen tru a crede că nu este nevoie de critică literară și că sunt suficiente doar cărțile autorilor, fiecare cititor apreciind sau nu o operă la nivelul gustu lui sau judecății lui.

Misiunea criticului este diferită de a cititori

lor. Iată ce spune în acest sens Patrick Dandrey în cartea sa Naissance de la critique littéraire au XVIIe siècle:

„Misiunea criticului, prin care ajunge la defi nirea clară a «meseriei» sale, este de a contribui la formarea unuia și a celuilalt, prin prevenirea erorilor lor și a erorilor lor de gust și judecată, pentru a conduce arta și aprecierea artei spre adevărata frumusețe și spre adevărul frumosu lui: să le dezvăluie secretele verosimilității, care este modularea adevărului specifică scrierii li terare, elaborată și transmutată prin judecată; și să-i inducă la finețea gustului adevărat, care autorizează singularitatea eului creator prin ajustarea fanteziilor sale la cerințele comunică rii lor către public. Formarea unuia și a celuilalt, a scriitorului și a publicului, putem spune; de la unul la altul, trebuie adăugat, scriitorul învățând să scrie prin preocuparea revelată și analizată pentru așteptările publicului său; iar publicul reușind, prin evaluarea bine învățată a ceea ce i se dă să citească, să-l însușească și să profite la maximum de el. Profesia criticului este din acest moment de intermediar.”

Ar mai trebui precizat dacă un articol sau studiu de critică literară este sau nu literatură. Mai întâi trebuie văzut însă ce înțelegem prin text, text literar și text literarizat. Poate că acest lucru este pe înțelesul tuturor, așa că voi spune doar câteva cuvinte despre aceste trei noțiuni.

Un text, din latină textum, simplificând, nu este decât o suită de fraze care încep cu majus cule și termină cu anumite semne de punctua ție. Pentru a fi un text literar trebuie să îndepli nească anumite criterii: prezența unei sintaxe și a unei punctuații, ortografie lexicală și gramati cală, un vocabular bogat, figuri de stil și registre de limbaj, o funcție precisă, și anume narativă, descriptivă, poetică, expresivă, argumentativă. Textul literar respectă un tip de limbaj care se supune preocupărilor estetice pentru a capta atenția celui care îl citește. Textul literar nu are o formă fixă, ci depinde de subiectivitatea celui care îl creează. Termenul literarizat desemnează procesul de a face literar un text care nu a fost

inițial literar, dar care a suferit transformări pen tru a deveni așa ceva.

Critica literară nu este literatură, asupra acestui lucru fiind de acord majoritatea jurnaliș tilor culturali, universitari și scriitori, precizând că obiectul ei este tocmai literatura. Poate fi însă literatură dacă textul de critică este litera rizat sau este scris de unii scriitori, dacă ar fi să facem referire la textele lui Baudelaire, Mme de Staël sau Victor Hugo.

Critica literară acoperă astăzi două activități relativ independente. Pe de o parte, prezenta rea și recenzarea cărților în presă, la radio, la te leviziune, internet: vorbim aici de „critica jurna listică”. Pe de altă parte, se referă la cunoștințe despre literatură, la studii literare sau la cerce tare literară: vorbim de această dată de „critica universitară” sau „didactică”.

Cititorii de azi, critici la rândul lor, pot citi mai multe cărți din genul literar care le place fără să citească un rând de critică, însă există și cititori care citesc câteva rânduri de critică, mai ales de întâmpinare, și nu mai citesc cartea respectivă.

Oricum ar fi, critica literară a existat și va exista atâta timp cât vor exista opere literare, fiind necesară pentru adevărata măsură a lucru rilor.

timpul dintre iubire și ceas

Marian Nencescu

Alexandru Surdu

și eterna întrebare despre Ființă

Voci avizate din domeniul cercetărilor filoso fice ne avertizează că anticii dispuneau de siste me filosofice elaborate, asta în ciuda faptului că majoritatea textelor ajunse până la noi sunt fie fragmentare, fie reconstituite după surse indi recte, prin citate târzii. Cei mai harnici, se spu ne, au fost pitagoreicii care, grupați în societăți secrete, au lăsat mai degrabă mărturii de tip esoteric. Mai deschiși, eleații au elaborat siste me de tip literar-filosofic, în vreme ce părintele filosofiei, Platon, și-ar fi expus într-o lucrare, azi pierdută, Despre idei, opiniile filosofice, înscrise într-o osatură sistemică, despre care nu avem azi decât o idee aproximativă, desprinsă din Di aloguri.

Mai aproape de spiritul modern de interpre tare, disciplinar și sistemic, a fost Aristotel, asta deși urmașii săi din epocă, cu deosebire, Por fyrius, Ammonius, Alexandru din Afrodisias, dar și alții, s-au străduit, cât i-au dus puterile, să-i continue și să-i completeze Sistemul, fără însă a ajunge la rezultate spectaculoase. Cu aceas tă ocazie s-a născut și distincția, valabilă și azi, dintre adevărații filosofi, creatori de sisteme fi losofice și pseudo-autori, sau comentatori, cei care au elaborat lucrări în spiritul filosofiei clasi ce, fără însă a depăși nivelul unor compilații. De

aici și expresia, renascentistă, traduttore tradi tore, ce indică încercarea de a rescrie/interpre ta operele filosofiei clasice, de a le reconstitui, sau completa, „după caz”, fără a ajunge însă la o construcție originală.

Cu rare excepții, aceste reinterpretări/re construcții ale unor „arhitecturi” clasice, azi dispărute, nu au reușit să atingă perfecțiunea modelului inițial, fiind destinate mai degrabă „subsolului” cercetărilor decât sălilor de expu nere.

În orice caz, chiar și simpla încercare de a reconstitui, în cel mai bun caz, de a pastișa o construcție filosofică de tip sistemic, care să in cludă elemente de logică, ontologie, etică, este tică etc., presupune o amplă cercetare prealabi lă, inclusiv încercări și proiecții repetate, unele chiar eșuate, sistematizări și renunțări succesi ve, ceea ce face ca numărul și mai ales auten ticitatea unor astfel de construcții filosofice, de tip sistemic, să rămână cu totul limitat. În zilele noastre a apărut chiar și o disciplină distinctă a filosofiei, epistemologia, sau teoria cunoașterii științifice, care identifică și clasifică diferite in formații ce pot lua o turnură sistemică, axiome, sisteme numerice, structuri moleculare etc., toate având tendința de a se constitui drept mo

dele ideale filosofice. Prin astfel de construcții/ structuri fragmentare, fie de natură matemati că, fie antropologică, despre care aduce mărtu rie și Claude Lévi-Strauss (1908-2009, părintele structuralismului etnologic), se confirmă ideea, platoniciană la origine, după care orice sistem filosofic este, concomitent, convențional, auto nom și organic, supus, deci, perfecționării, pe măsură ce o ramură a filosofiei, sau chiar tota litatea lor, se schimbă. Și atunci, vorba profeso rului Alexandru Surdu, cine se mai încumetă azi să elaboreze sisteme filosofice noi când tendin ța generală, deconstructivistă, este de negare a lor? (Mărturiile anamnezei, București, Paideia, 2004, p. 183).

Problema ține, paradoxal, de logica rațiunii (logica intelectului, în termenii logicii simbolice). Ideea că orice sistem filosofic (nou sau vechi) trebuie aplicat la domeniul realității este cadu că. Evoluția științelor a impus structuri și funcții noi, necunoscute în trecut. De la sistemele bi nare de calcul, de pildă, s-a ajuns inclusiv la cal cule în patru sau chiar cinci dimensiuni (ce iau în seamă inclusiv forțele fizice – n.n.). La fel, în filosofie au apărut sisteme dialectico-speculati ve de tip pentadic. În acest fel, direcția sistemică a filosofiei actuale, ce părea că a pierdut teren, a renăscut tocmai din dorința de a recupera do meniile „refractare” ale cunoașterii, de a le reda „în pura lor existențialitate”, cum le numea pro fesorul Alexandru Surdu.

Un astfel de domeniu l-a reprezentat, în spe cial în veacul nostru, iconoclast și deconstruc tivist, istoria artei, cu deosebire estetica, disci plină rămasă, paradoxal, la nivelul de percepție kantian, respectiv la granița dintre etic și religios, sau cel mult văzută ca o disciplină eliberată de sub dominația voinței, ca la Nietzsche. Din mo tive ce țin de „întâmplare”, relatează profesorul Alexandru Surdu, „la îndemnul lui Constantin Noica”, viitorul creator al Filosofiei pentadice a elaborat (la începutul anilor ‚80 – n.n.), inițial parțial, pe domenii ale artei, un sistem „nou” de interpretare numit de el pentamorfoză, având drept scop clasificarea și ierarhizarea artelor, în funcție de mecanismele de producere și funcți onare a acestora (Pentamorfoza artei, ed. a II-a, București, Ed. Academiei Române, 2018, p. 10).

În esență, precizează profesorul Alexandru Sur du, „filosofia artei, în postura de pentamorfoză, nu se identifică cu o teorie sistemică a adevăru lui. Cu toate acestea, fără să încalce concepțiile tradiționale, fără să asistăm la recunoașterea unei filosofii (s.n.), câștigul este în domeniul stu diului realității artistice. Asta pur și simplu pen tru că cercetarea este pentadică” (s.n. – p. 12).

Faptul că însăși ființa umană prezintă o în truchipare de tip pentagonal (percepe cu cele 5 simțuri, concepe prin cele 5 facultăți ale gândi rii și construiește cu cele 5 degete) reprezintă, așadar, exempli-grația, dovadă că orice realizare umană de prestigiu se situează în orizontul ge neral al pentadei.

Cu mulți ani în urmă, Mircea Vulcănescu identifica câteva criterii de atestare a unei ac tivități filosofice autentice și originale, de tip românesc. Între acestea, semnala tradiția istori că, existența unui mediu de difuzare adecvat, în cadrul culturii naționale (reviste, școli filosofice etc.), prezența limbajului filosofic „gramatica lizat”, studiul sistematic al filosofiei, inclusiv la nivel universitar și, cu deosebire, existența unei filosofii de tip sistemic (s.n.), „de amploare”. Din fericire, noi, românii, în ciuda unor contestatari vehemenți, veniți adesea chiar din interior, ne încadrăm în aceste criterii selecte.

Cu deosebire construcțiile de tip sistemic, „adaptate la particularitățile tradițional româ nești”, ținea să precizeze profesorul Alexandru Surdu (Mărturiile, op. cit., p. 192), nu ne-au lip sit, exemplul cel mai strălucit fiind chiar Filoso fia pentadică, o lucrare elaborată de profesorul Alexandru Surdu cu deosebire în ultimul dece niu de viață (2010-2020) și rămasă, după unii confrați, nefinalizată, ultimul volum, Existența Reală, la care profesorul a lucrat până în ultime le clipe ale vieții, fiind, la ora actuală, de negăsit. Din rațiuni editoriale, în primul rând, Filosofia pentadică, așa cum a fost publicată în timpul vieții de profesorul Alexandru Surdu, urma să cuprindă 6 cărți, primele 5 fiind deja publicate: Filosofia pentadică I, Introducere în problema Transcendenței, apoi Filosofia pentadică II, Te oria Subsistenței, Filosofia pentadică III, Exis tența, și, în final, Filosofia pentadică IV, asoci ind două componente, Ființa (respectiv Teoria

Ființei, București, Ed. Academiei Române, 2020) și Realitatea, urmând ca volumul al V-lea, Exis tența Reală, să închidă ciclul. La fel, din motive conceptuale („încercarea noastră de curățenie”, o numește profesorul), volumul Teoria Ființei reia și sporește analiza celor trei facultăți ale gândirii: Intelectul, Rațiunea și Speculațiunea, analizate anterior „de mântuială”, afirma însuși Alexandru Surdu, pregătind astfel terenul pen tru volumul al VI-lea (în fapt, a 5-a componentă a Pentadei, Realitatea Schematic, Ființa (F) este centrul Filosofiei Pentadei, deasupra ei situându-se Subsistența (S) și Existența (E), iar sub ea, Realitatea (R) și Existența Reală (Er). Schema apare, în format grafic, în Prefața volumului al V-lea, menționat (p. 12), fiind considerată „cheia de intrare” în Cetatea Filosofiei, imaginată de profesorul Ale xandru Surdu, ale cărei porți ferecate ne separă de „Pentada de aur a Realității” (s.n.): Adevărul, Frumosul, Binele, Dreptatea și Libertatea. Dacă bunul Dumnezeu i-ar fi îngăduit profesorului Alexandru Surdu să-și desăvârșească Sistemul, așa cum au avut norocul iluștrii săi predecesori, Lucian Blaga și Constantin Noica, cu siguranță ne-ar fi lăsat nouă ocazia, unică, de a urca pe „meterezele turnurilor” construite de Profesor, până la Poarta Cerului, pentru ca, scăldându-ne în Duhul Adevărului (pneuma tes aletheia), să ne mântuim sufletele.

Situată în centrul Filosofiei pentadice, făcând legătura între Existența Nemijlocită și Realitate, Ființa, în accepțiunea Profesorului Alexandru Surdu, este similară cu Logica. De aceea, Alexan dru Surdu împrumută Ființei cele trei facultăți ale gândirii: intelectul, rațiunea și speculațiunea, într-o încercare de a reuni, într-o formulă inedi tă, tradiția speculațiunii, cu virtuțile meditației și ale revelației mistice. Argumente psiho-gno seologice leagă Ființa de Existența Nemijlocită, deoarece, ca să fie, lucrurile nu trebuie doar cercetate cu simțurile, ci și gândite. În accepțiunea Profesorului, Ființa este Exis tența gândită, gândirea fiind, așadar, facultatea psiho-gnoseologică supremă. Pentru ca această noțiune să fie înțeleasă, nu trebuie pornit de la Ființă, ci, din contră, trebuie ajuns la ea. În acest sens, este invocat sistemul filosofic noici

an, respectiv Devenirea întru Ființă, accentuând pe faptul că, etimologic, devenirea înseamnă și trecere, transformare. Față de această interpre tare, profesorul Alexandru Surdu are și un punct de vedere propriu: „Existența Nemijlocită nu trece (s.A.S.) în Ființă, nu se transformă, ci se în ființează (s.A.S.) pe sine, în măsura în care omul o gândește” (Teoria Ființei, op.cit., p. 17).

Ce este, așadar, Ființa? Primul care a încercat să dea un răspuns acestei întrebări a fost Mar tin Heidegger (1889-1976), în lucrarea sa funda mentală Ființă și Timp (Sein und Zeit), publicată în 1927. Din păcate, cum observa și profesorul Alexandru Surdu, maniera „aglutinată” a limbii germane, în care Heidegger și-a formulat te zele, mai mult „a aruncat în neant” încercarea de a rupe cu tradiția sistemelor ontologice, ce dăinuiau încă de la Platon” (Vocații filosofice românești, București, Ed. Academiei Române, 1995, p. 90). Pe urmele lui Heidegger, C. Noica a renunțat să se întrebe ce este Ființa, căutând o cale de a arăta cum devine Ființa. Aceasta a fost, în opinia sa, calea circulară, respectiv cer cul („cercul dialectic”, fundamental, în opinia lui Noica fiind reprezentat astfel: ființa, devenirea, devenirea întru ființă, și ființa regăsită). Creator al unui sistem filosofic original, în patru timpi, un câștig față de „triada” lui Heidegger, Con stantin Noica a numit rațiune, „drumul devenirii ființei” („conștiința devenirii întru ființă”, cum o numea Alexandru Surdu), punând-o în opoziție cu intelectul. În planul rațiunii, Constantin Noica a imaginat o nouă filosofie, numită și Logica ra țiunii (op.cit., p. 90), distinctă de vechea Logică (dialectică), a lui Hegel.

Lucrarea lui C. Noica Devenirea întru ființă. Scrisori despre logica lui Hermes (publicată în 1981, la Ed. Științifică și Enciclopedică) cuprin de, în final, și câteva considerații despre rațiu ne, în jurul căreia „pivotează totul”. În opinia sa, „rațiunea = ființa”, iar „devenirea întru ființă” nu există dincolo de om/de ființa umană, pen tru singurul motiv că rațiunea funcționează „cu om cu tot”. Acest tip de abordare, cu totul nou, și în opoziție cu teza lui Heidegger, care susți nea că omul nu este o ființă privilegiată și că, din contră, ființa trebuie căutată pretutindeni (s.n.) reprezintă, și în opinia lui Alexandru Surdu, „o

reconsiderare a lumii, din perspectiva Ființei” (op.cit., p. 91). Mai mult, C. Noica a lansat ideea de a rescrie „Logica” lui Hegel, în spirit kantian însă, identificând devenirea ca „limitația care nu limitează”. În noua „logică”, noiciană, Ființa nu se reduce la devenire, ci totul are drept corolar recompunerea: „Indivizii pier, speciile rămân”, observa C. Noica. În acest sens, rațiunea acțio nează ca „a doua instanță”, ce reia ciclul deveni rii, dar într-o formă nouă, superioară, denumită de Noica „devenință”.

În stilul său ironico-îngăduitor, Profesorul Alexandru Surdu îi îndemna adesea pe interpre ții lui Noica, deveniți ad-hoc și heideggerieni în verșunați, să cumpere un buchet de flori și să-l ducă la mormântul lui Noica, de la Păltiniș, în speranța că poate vor afla acolo, direct de la sur să (s.n.), ce a vrut să spună C. Noica atunci când a definit Ființa. Sau poate, dacă nu vor fi mulțu miți de „răspuns”, să-l „întrebe” pe Heidegger însuși ce a vrut să spună prin „Dassein”. Răspun sul, ne asigura, cu un surâs înțelept, Profesorul, stă în Logică.

Definind Ființa (obligatoriu la singular), profesorul Alexandru Surdu ne trimite la verbul grecesc a fi (einai), ale cărui forme flexionare cuprind și participiul prezent, to on, respectiv a fi-ul românesc, mai exact faptul de a fi, devenit în românește Ființă. Așadar, substantivul Ființă (to einai), scris cu majusculă, și verbul a fi au același înțeles cu hegelianul sein reines sein (Fi ința precede Existența).

Ideea că „a fi = a gândi” este preluată, ex plicit, de profesorul Alexandru Surdu direct de la Parmenide, cel care considera că Ființa este imobilă, veșnic egală cu sine, iar Gândirea (to noein) este în aceasta (Teoria Ființei, op.cit., p. 18). Teza identității dintre Ființă și Gândire este prezentă, susține profesorul Alexandru Surdu, sub diverse forme de exprimare, în toată gân direa antică, fiind preluată și de moderni, inclu siv de Descartes, care, în expresia Cogito ergo sum, semnala faptul că, prin gândire, Ființa își dovedește „elevanța”. Psihologic vorbind, Gân direa este prima și cea mai importantă însușire a Ființei, ce poartă caracteristicile multiplicității. Profesorul Alexandru Surdu chiar atrage atenția că, inclusiv în logica tradițională, mintea umană

era considerată, de la Aristotel citire, „locul ide ilor” (topos eidon), așadar asocierea Ființei cu Gândirea nu se face pur și simplu, automat, prin transfer de caracteristici, ci pleacă de la ideea că Ființa este esența obiectelor, deci inclusiv a Gândirii („estimea” de care vorbea și Cantemir, când încerca să traducă ad litteram to ti esti = ce este-le – n.n.).

Pe de altă parte, Ființa nu se gândește pe sine, în mod mecanic, ci este cuprinsă de inspi rația divină, care invadează Ființa prin gânduri, idei. La un loc, gândurile, obiectele, întrebările (ti esti, hos esti, dia ti esti etc. = ce este, cum este, de ce este) constituie, fiecare în parte, obiecte de manifestare ale Ființei. Mai mult, profesorul Alexandru Surdu dă exemplul lui Aristotel, care introducea, între întrebările despre Ființă, și pe cele referitoare la gânduri (en te psyche) al căror „loc” (topos) se regăsește, figurativ, tot pe tărâ mul Existenței.

În acest sens, merită semnalat că teza pro fesorului Alexandru Surdu nu este nouă întru totul, fiind formulată anterior, evident, cu alte cuvinte, și de Martin Heidegger: în propoziții de tipul „calul este”, „piatra este”, ne spune Heide gger, piatra sau calul, după caz, există numai în măsura în care omul gândește acest lucru. Cu alte cuvinte, piatra, calul nu sunt ființe, nu fi ințează, dar au „proprietate existențială”, prin simpla acțiune a gândirii („gândirea gândirii”, îi spune Heidegger – n.n.). Drept consecință, tot ceea ce „există” (înainte de „a fi”) este recunos cut prin Gândire. În aceeași categorie intră, de pildă, și lucrurile care, evident, nu există, fiind revelate doar de gândirea și de sensibilitatea/ imaginația omului. Este vorba aici de îngeri, hi mere, duhuri, centauri, djini etc., divinități tran scendente ce apar în diferite religii și pe care le considerăm că există doar în măsura în care gândim acest lucru. Ca o concluzie: „Ființa, ca semnificație esențială, se opune devenirii (cum ne învăța C. Noica – n.n.), trecerii, transformării. Ființa înseamnă stabilitate, Ființa e atemporală, e durata ajunsă la desăvârșire” (Teoria ființei, op.cit., p. 23).

Chiar judecând după aceste succinte obser vații, nu putem să nu constatăm că, în filosofie, Alexandru Surdu are destinul lui Epimenide.

Dacă Zeul Chronos s-ar ține de cuvânt, și ar în toarce timpul înapoi, ne-am putea trezi într-o zi cu bătrânul Profesor printre noi, reîntors din bă tălii, precum „leii Atlasului”, cu fruntea încărca tă de pulberea grea, a „deșertului” gândirii. Iar întrebările lui insistente despre ce este = ti esti, despre Ființă și Gândire ar suna straniu pentru cei ce vorbesc acum o altă limbă, încărcată de răbufniri critice la adresa „logicii integrale”, pro movată de Profesor.

Or, e limpede că o problemă atât de com plexă precum Teoria Ființei nu poate fi rezolvată

decât interdisciplinar, reunind cunoștințele des pre cuget (Gândire – nous), cu cele despre obiec te (to onta), și constituind, in re, o Ființă a toate, care să ne conducă la expresia, de către sine, a ideii absolute. În acest sens, intuiția Profesoru lui Alexandru Surdu după care Ființa (to onai) se definește în funcție de facultățile Gândirii (cum este-le, ce este-le și de ce este-le) se dovedește corectă. Mai greu este cu identificarea exactă a „locului ideilor” pe scoarța cerebrală. Dar asta nu mai este problema filosofiei, ci, poate, a biofizicii viitorului.

separați între două continente

Livia Ciupercă

LIMBILE VÂNTULUI

Cea mai de preț zestre dăruită ființei uma ne este cuvântul. Rostit în toate limbile pămân tului, el, măria sa, cuvântul, își flutură mesajul, christică matcă a umanității.

Binecuvântat fi-va și îndemnul „lasă-te trăit în cuvânt”, pe care-l descoperim învăluit în misterioase în crustații, într-unul dintre cele mai pro funde scrieri con temporane, Limbi le vântului (Cartea Românească, Bucu rești, 2018), autor – Adrian Lesenciuc.

E drept, cu vântul este „stăpânul lumii”. El este acela care „a-mbrăcat pământul / Cu cea mai luminoasă zi. / La început a fost cuvântul / Și la sfârșit tot el va fi”, rostește, de dincolo de timp, poetul Horia Furtună. Și nu putem îndrăzni a nu-l crede, când așa glăsuiește însăși Cartea Cărților.

Da, „între lumile noastre nu-s alte punți de cât cuvintele” (Adrian Lesenciuc). Indiferent de limbaj, ele dobândesc un mesaj, un „prim de

mers de a crea câmpul logic” (Constantin Noica).

Protagonistul romanului, Gheorghe Bor ghescu, cu un patronim simbolic, deși absent, devine marele prezent în cavalcada creată, pen tru a înțelege că viața este un dat divin care se cere studiat în toate fibrele sale.

Tehnica naratologică utilizată de scriitor este ceea ce critica literară numește „ficțiune în fic țiune”, o înlănțuire uimitoare între trecutul și prezentul lui Gheorghe Borghescu, precum fal durile vântului, mereu neliniștit, în acest noian învăluitor terestru.

În viziunea romancierului Adrian Lesenciuc, Gheorghe Borghescu ni se conturează precum o mini-cascadă, izvorâtă din adâncurile spirituali tății sale native. El este alesul zbuciumului inte rior, de-a dreptul miraculos.

Dar cum reacționăm când un om aflat în comă, în urma unui grav accident, șoptește, într-o limbă necunoscută lui, o frază precum aceasta: „Limba e o sumă de goluri-concept” („A lingua é uma soma dos buracos-conceptu ais”)?!

Și iată cum acest „murmur” de vânt, surprin zător unui muritor de rând, va dobândi adânci reverberații în viziunea unui specialist neurochi rurg, precum profesorul Felipe Soares din Lisa bona, aflat (deloc întâmplător) la Iași, pentru a

susține o conferință pe o temă similară.

Subtile rostiri întretăiate într-o „limbă a vân tului”. Și câte învăluitoare întunecimi „tăinui toare” pare a ne șopti și poetul grec Odysseas Elytis!

Pline de subînțelesuri devin și neliniștirile tânărului medic Radu Bucur, personajul-cheie în elucidarea acestui „caz” clinic. Și, curios, din noianul de cărți ce odihnesc pe „marginea raf tului de la stână”, locașul odihnei și al reflecțiilor ciobanului Gheorghe Borghescu, se află și Car tea neliniștirii lui Fernando Pessoa, „semnată cu pseudonimul Soares”.

„Sub cupola mării de stele” se întretaie „o sumă de goluri” care îmbracă într-un tot neîm plinirile unui om. În incipitul romanului se-nfi ripă pe chipul trudit al lui Gheorghe un zâmbet cald, pentru ca, în desinit, același „cântec trist și răscolitor”, ca o încununare în eternitate, să dăruiască o firavă speranță, „nu încă”! „O învă luire ca într-o mare de piatră”. Și astfel, nimicul să cuprindă, tainic, povestea unei nefericiri.

Câtă dreptate are Fernando Pessoa… Sun tem niște „umbre de iluzii”, în neputința de a ne cunoaște „frontierele sufletului”.

Și oricât ne-am zbuciuma, pare convins și tâ nărul medic Radu Bucur, povățuit de baciul Ni țucă, „pretutindeni sunt rosturi”, mai presus de înțelegerea noastră firească!

Experiențele lăuntrice ale eroului se crista lizează în învăluitoare frazări incoerente. Sunt acestea rodul lecturilor sale sau doar niște ră mășițe năvalnice subterane ale gândurilor sale, răsuciri tomnatice ale unei conștiințe implicate în acest continuu proces evolutiv?!

Sortit a fost ca accidentul suferit să nu mar cheze moartea ca pe o trecere oarecare. Cu atât mai mult, nici nașterea lui Gheorghe nu s-a vrut una firească. Înțelegem perfect mesajul. El nu este fiul împărătesc care, la naștere, cere „ti nerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Gheorghe dorește să dobândească „cunoaștere și înțelepciune”, pentru a transmite mai departe „duhul înțelesului”, adică „miraculosul mitologi ei autohtone”.

Pentru Gheorghe, o spune limpede baciul de pe Obcini, „neîmplinirea visului nu-i un capăt de drum, o ruptură, ci un început al pogorârii

Duhului Sfânt prin sine, către lume”. Doar astfel putem înțelege evoluția sa, de la pruncie și până la maturitate: mereu în vitregie și îmbrățișând vitregiile.

Dacă lui Gheorghe i s-a prescris a fi „Alesul Durerii” (Fernando Pessoa), Diana, fiica, are șansa de a răzbuna neîmplinirile tatălui. Logi că firească, atât din perspectivă auctorială, dar și din perspectiva psihoterapeutului Robert H. Hopcke, cel care vorbește despre „mitul succe sului și al eșecului (când o ușă se închide, o fe reastră se deschide)”.

Să ne amintim de lacrimile Dianei (aflată la Nessebăr, „fosta cetate Messembria, fondată de greci”, pe „țărmul stâncos al insulei”, înspre Ma rea Mediterană, după ce ansamblul de dansuri, din care face parte, a obținut marele premiu), care se succed – în sincronicitate – cu lacrimile lui Gheorghe (aflat în comă undeva, „în liniștea zumzăitoare a Spitalului <Santa Maria> din Lisa bona”).

Iar în Obcini, acolo unde cuibăresc marile spirite, acolo unde viața își cumpănește liniștit rosturile, doar acolo, „șuierătoarele sunete ale limbii vântului” vor fi preluate, pentru a fi, la rândul lor, amplificate de către Gavriluț, ciobă nelul care tocmai se pregătește, cu firești emo ții, de primul lui „răscol”.

Iată cum devenim martorii ilustrării, la con cret, al conceptului de „coincidență semnifica tivă”, așa după cum a fost demonstrat de către Carl Gustav Jung!

Deloc surprinzătoare este perseverența tâ nărului medic Radu Bucur, personaj-cheie al romanului. Lui îi datorăm recompunerea, din flash-uri suprapuse, a protagonistului acestui roman apolog. Și totuși, în urma investigațiilor sale (mai întâi, în creierii munților, pe culmile Obcinelor, la stână; apoi, în satul copilăriei lui Gheorghe, în căsuța sa de munte, acasă, sau la soția sa, Dorina Ungureanu), deși fructuoa se, tânărul medic nu pare deloc mulțumit. Nici caietele cu însemnări, și nici cărțile ce au apar ținut ciobanului-autodidact nu-i lămuresc capa citatea acestuia de a rosti enigmatice frazări, în comă fiind.

Gheorghe Borghescu nu este un Kesarion Breb, școlit în Bizanț, ci un cioban din Obcini,

adâncit în lectura unor cărți care i-au modelat mintea și cugetul. El a venit în lume, mistuit în tr-altă identitate, trudind, chinuind și suferind. Putem crede că acest om al înălțimilor și al sin gurătăților, al meditației și al înțelepciunii, va sfârși ca un învingător? Posibil. Având în vedere pe salvatorii din juru-i… Radu Bucur, Profesorul Soares, Dorina, Diana… și, mai presus de toți, Baciul Nițucă.

Da, Baciul Nițucă ni se revelă, precum un De cheneu de secol XX. Reflecțiile sale par nefirești în profunzimea lor filosofică („În primele vea curi Duhul Sfânt cobora asupra credincioșilor și ei vorbeau în limbi pe care nu le învățaseră, după cum Duhul îi făcea să vorbească”).

Cunoscând, la perfecție, „limba” cărților sfinte, bătrânul baci a înțeles că nimic nu-i în tâmplător în astă lume. „Rosturi îs pretutindeni, când e nevoie ca-nvățătura sfântă să ajungă în

Livia Ciupercă (11 octombrie 1947 Berești, Galați)

lume”.

Cu un anume „rost” – și destinul lui Gheor ghe. „Așa l-o rânduit Dumnezău, cu nefericirea lui, să poată să dăruiască din dramul de fericire, pe care-l poartă în el, și ălorlalți”.

Asemenea gândea, pe la 1782, și Jean-Ja cques Rousseau, în Visările unui hoinar singura tic: „Sunt nenorociri care înalță și oțelesc sufle tul, dar există și altele care îl doboară și-l ucid”.

Rostirile baciului devin subtile lecții de mo rală: „Nu de carte multă are nevoie omul în via ță, ci de cunoaștere, de înțelepciune”. „Cunoaș terea și înțelepciunea s-or arătat în tătă lumina lor până când cineva o fost în stare să priceapă și să ducă mai departe duhul înțelesului”.

Un adevăr de necontestat. Oricâte investiga ții științifice se vor desfășura, „rosturile lumii” vor rămâne mereu învăluite-n ceața neelucidi tății!

A absolvit Facultatea de Filologie, Universitatea București. Activează în Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Iași, precum și în Asociația Română de Istorie a Pre sei. Este fondator și coordonator al Simpozionului Național Ioan Petru Culianu.

A debutat publicistic în 1982, iar editorial, în 1996. Membru al Societății Culturale „Junimea ’90” Iași (1990-2016). Membru și vicepreședinte al Asociației Culturale „Ginta Latină” Iași (1993-2000). Din decem brie 2012, este redactor literar la revista Constelații diamantine (Craiova), iar din 2020, în colectivul de redacție al revistei Tecuciul literar și artistic. Din 2014 îngrijește „Seria de autor Al. Lascarov-Moldovanu” a Editurii DOXOLOGIA, Iași. Colaborator la reviste literare din țară și străinătate.

Autor: studii de specialitate; coautor studii de metodică didactică; colaborator studii de specialitate; co ordonator activitate metodico-științifică; prefațator; coautor antologii de versuri; coautor antologii literare; coautor antologii dedicate diverselor acțiuni omagiale; coautor în cadrul unor acțiuni coordonate de ARIP; autor versuri; coautor volume versuri.

Autor al primelor monografii dedicate personalităților științei și culturii românești: Ioan Alexandru Bră tescu-Voinești (1996), Paul Bujor (2010, 2016), Dominic Stanca (2011), Teodor Al. Munteanu (2013, 2017), Alexandru Lascarov-Moldovanu (2014, 2018), Prima promoție de seminariști, Huși 1923; Oreste Tafrali (2015, 2016), Pr. Neculai V. Hodoroabă (2017), B. Jordan (2019), Frații Petru Gh. Savin și Ioan Gh. Savin (2020), Horia Furtuna (2020), Arhim. Mitrofor Iulius Scriban (sub tipar).

Câteva dintre premiile și distincțiile obținute: 2013 – Premiul UZPR, „Restitutio”, pentru monografia Teodor Al. Munteanu (Timpul, Iași, 2013); 2014 – Premiul pentru Istorie Literară, acordat de revista Plumb – Bacău; 2015 – Premiul I la Festivalul Național de Creație „Vrancea literară”, pentru volumul Durerea mea numără 33 (Ed. Timpul, Iași, 2014); 2016 – Premiul „Restitutio” al Uniunii Scriitorilor – Filiala Iași, pentru monografia Oreste Tafrali (Iași, StudIS, 2015); 28 iunie 2019 – Premiul UZPR, Distincția Credință și loialitate; 2022 – Premiul I, secțiunea Teatru, pentru participare la Proiectul Internațional de Creație Literar-Artistică Eminescu, un vis în așteptare, ediția 2021-2022, inițiat și organizat de Asociația Cultural-Umanitară „Lucea fărul de Vest”, Timișoara; 2022 – Meritul cultural, acordat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, Filiala UZPR „Valeriu Braniște” Timiș, precum și de Asociația Cultural Umanitară „Luceafărul de Vest” Timi șoara, pentru „pasiune, dăruire, implicare și susținere a performanței în cultură, contribuție la îmbogățirea patrimoniului spiritual românesc și o viață în slujba comunității”.

Elena Ninerică

Nici un om serios nu se va hotărî vreodată să scrie despre lucruri serioase pentru că, în acest fel, gândurile sale ar fi expuse interpretărilor greșite și lipsei de înțelegere.

Pentru a transmite sau a schimba idei teolo gice comune, strămoșii noștri aveau nevoie de forme de exprimare universale, cum ar fi: sim bolurile, cifrele, culorile, muzica sau dansul.

Multe culte din antichitate considerau drept păcat folosirea scrisului pentru transmiterea doctrinelor religioase, așa că se transmiteau prin simboluri pe care le înțelegeau doar cei ini țiați.

De când mă știu am fost pasionată de isto rie, artă și… simboluri. Cred că este o legătură misterioasă între ele și că prin intermediul lor putem descoperi ce ne-au lăsat moștenire stră moșii noștri.

Am fost întrebată de câteva ori „De ce?” De ce atâta interes pentru aceste lucruri și de ce nu mă concentrez pe obiective mai concrete și mai utile. Mi-am răspuns aproape automat „pentru că este foarte important să știm cine suntem, de unde venim și ce s-a întâmplat în trecut pen tru a ajunge la ceea ce (și unde) suntem astăzi”. De ce? Pentru că istoria se repetă într-un fel sau

altul. Pentru că trecutul și strămoșii noștri ar trebui să ne inspire și să ne dea forța să luptăm pentru libertatea noastră, așa cum au făcut-o ei cu atâta demnitate, la timpul lor. Desigur, nu vorbim de aceeași luptă, de același război. As tăzi avem o altfel de luptă, fără arme vizibile, dar armele ce se folosesc sunt mai ascuțite și au menirea să distrugă sufletul, înainte de a distru ge trupul. Contra a ce ar trebui să luptăm? Con tra acestor manipulări în masă, a unui control total prin așa-numita globalizare care ne face să ne pierdem identitatea = demnitatea. Scopul acestei globalizări fiind, printre altele, și acela de a fi transformați în niște mici roboți care nu mai au nici un alt interes în afară de grija factu rilor, a creditului din bancă, creându-ne o falsă necesitate de consum, fapt ce ne provoacă la o continuă stare de competiție și ne ține prizoni eri în această fericire iluzorie. Căutăm fericirea în aceste lucruri materiale când de fapt adevă rata fericire este mult mai ușor de atins și nu are nimic de a face cu bunurile materiale. Omul de vine un câmp de bătălie al informațiilor transmi se de mass-media, pentru a perturba înseși ră dăcinile vieții. Parcă cineva acționează deliberat pentru a ne transforma în niște marionete care

Puterea simbolurilor strămoșești și ieșirea din labirintul modernității

pot fi conduse cu maximă ușurință. Gândurile noastre parcă nu ne mai aparțin în totalitate, iar omul modern se lasă cu plăcere manipulat, fiind condus de reclamele din mass-media care îl asi gură că trebuie să depună din ce în ce mai puțin efort pentru a alege. Tendința spre comoditate a minții unora este speculată la maximum de al ții. Omului modern îi este frică de singurătate și autoanaliză, de aceea pornim televizorul când ajungem acasă, ori radioul, ori MP3-ul, facem orice altceva, doar să nu rămânem singuri cu noi înșine. Asta ne face nervoși, agitați, anxioși, neatenți. Am pierdut puterea de a păstra calmul și echilibrul interior. Or numai într-o astfel de stare este posibilă cunoașterea esenței ascunse a personalității. Secretul oamenilor cu adevărat înțelepți este capacitatea lor extraordinară de a manifesta, indiferent de situație, un autocontrol desăvârșit. Această „industrie aculturală” ce ne supune unui bombardament de imagini, știri negative, spoturi publicitare și sunete are rolul de a împiedica afirmarea conștiinței de sine și autocunoașterii. În definitiv, scopul este acela de a impune această realitate negativă în mod dominator, prin instituirea unei conștiințe așazis fericite, deși străine, pentru a împiedica afir marea conștiinței de sine și a autocunoașterii. Se pare că mass-media înăbușă în noi nevoia de autoedificare, or întreaga experiență interioară, spirituală izvorăște din această necesitate. Psi hologii umaniști contemporani ne avertizează asupra unui mare pericol al pierderii identității personale, spulberarea Eu-lui.

Strămoșii noștri știau să se bucure cu ade vărat de căldura și lumina soarelui și a lunii, de proprietățile apei și ale pământului. De aceea desenau aceste simboluri (și multe altele) pe diferite obiecte de cult (și nu numai), pentru a transmite generațiilor viitoare importanța aces tora, respectul și atenția ce le-ar trebui acorda te.

Simbolurile nu s-au folosit doar în religie, ci în mult mai multe discipline precum: filosofie, științe exacte, astronomie, medicină, construc ții, magie, artă, muzică etc.

Printre cei mai înțelepți antici au fost adepții cultului „naturii și fertilității”. Între ei, Pitagora (570-496 î.e.n.), Platon (427-347 î.e.n.), Socrate

(469-399 î.e.n.), Aristotel (384-322 î.e.n.). Ei ne destăinuie sub forma cugetărilor filozofice și a simbolurilor o parte din secretele acestui cult. Prin simboluri ne-au transmis mai întâi valorile spirituale, respectiv noțiunile eterne ce organi zează Universul – inteligența, logica, dragostea, frumusețea, fertilitatea, talentul, tenacitatea, adevărul, dreptatea, libertatea, ordinea, timpul etc., valori care, dacă astăzi ar fi respectate și apreciate de societate, nu am mai avea nevoie de nimic altceva pentru a trăi într-o lume echita bilă, o lume în care să predomine armonia și în care să nu existe persoane care mor de foame și alții care își cumpără o stea.

Pentru a preciza terminologia simbolului este necesar să distingem imaginea simbolică de toate celelalte (emblemă, alegorie, metafo ră, atribut, parabolă, apolog etc.). Simbolul se deosebește în mod esențial și de semn, întrucât acesta din urmă reprezintă numai o convenție arbitrară în cadrul căreia semnificantul și semni ficatul rămân, uneori, străini unul de altul. Sim bolul nu este un simplu semn, el ne poartă din colo de semnificații ce decurg din interpretarea condiționată la rândul ei de anumite predispozi ții, este încărcat cu dinamism și afectivitate, ac ționând asupra structurilor psihice și mentale.

Dintre simbolurile mai des întâlnite în mito logia universală amintesc COPACUL VIEŢII, unul dintre cele mai vechi simboluri, perceput ca un simbol al verticalității sau ca legătură între cer și pământ. Tema arborelui are semnificații mul tiple, una dintre ele referindu-se la caracterul ciclic al evoluției cosmice moarte și regenerare, făcând totodată legătura cu cele trei niveluri ale cosmosului: cel subteran – datorită rădăcinilor adânci, suprafața pământului – prin trunchi și crengile de jos – și înaltul, prin ramurile din vârf, ridicate spre lumina cerului. Poate fi conside rat un centru al pământului, fiind numit și Axis Mundi (Axa Lumii).

Mai avem, de asemenea, FLOAREA VIEŢII, ce reprezintă frumusețea, fragilitatea, ordinea (datorită simetriei petalelor), culorile și parfu murile divine. Ea reprezintă elementul feminin al naturii, opus celui masculin, imaginat prin co pacul viguros.

Floarea vieții în zona Maramureș

În Evul Mediu și Renaștere, floarea de mari dimensiuni și-a menținut rolul de alegorie a în tregii vegetații. Simbolul poate fi folosit și ca o metaforă care ilustrează legătura care există în univers, între orice formă de viață și spirit.

Simbolul apei

Acesta apare din cele mai vechi timpuri și este consacrat apei sacre. Se folosește în cere moniile care dezleagă fertilitatea și belșugul ve rii. Apa însuflețește și fertilizează, spală păcate și generează renașterea. Tot ea este elementul principal al ceremonialului de aducere a ploii, prin principiul similitudinii.

Simbolul apei

Apele curgătoare au înțelesuri diferite. Poa te că reprezintă trecerea, scurgerea vieții, a tim pului. Apa, în general, înseamnă purificare.

Tot în mitologia dacică se regăsesc simboluri precum SPIRALA DACICĂ (ce reprezintă viața veșnică). Ea este semnul nemuririi nației noas tre, a răspândirii noastre în spirala spre infinit, fără a ne uita vreodată originea. Ea a fost pre zentată și ca un semn dublu care simboliza, îna inte de toate, perechea, cuplul, mai exact unirea

celor două principii complementare ale vieții și ale lumii: principiul feminin și cel masculin. De fapt, era ca și crucea și svastica, un arhisimbol al însuși principiului vieții, cea mai mare forță divină pe care o invocă omul sacru.

Spirala dacică

Simbolul SOARELUI DACIC (crucea închisă în tr-un cerc). Acest simbol exista cu mult înaintea creștinismului. Ea organiza timpul (echinocții și solstiții) și spațiul (punctele cardinale). Soarele moare la asfințit, dar învie întotdeauna dimi neața. Este întruchiparea veșniciei și a renaște rii. Dacii considerau că Anul Nou începe odată cu echinocțiul de primăvară, dată la care Soare le începea să recapete puteri și ajuta natura să renască. Practic viața renăștea odată cu Soarele. Soarele dacic vizibil pe poartă

Importanța strămoșilor noștri în contex tul paleoliticului și neoliticului european a fost foarte bine exprimată de M. Eliade când afirma că „România n-a avut un ev mediu glorios, dar a avut o preistorie egală, dacă nu superioară, neamurilor din fruntea Europei și creatoare de cultură”.

Elena Ninerică (Iași)

Experiență profesională:

Din 2022 este membru A.J.P.R. din România, filiala București. În 2021 devine membru A.J.R.P. – Internațional. Din 2018 până în prezent este redactor-șef, prezentator LIRA TV (Te leviziunea românilor din Spania). În perioada 2016-2018 este redactor la România Paradis – Revista-Proiect Internațional de Promovare a României în străinătate.

Între 2018 și 2022 activează ca profesor de muzică în cadrul Cercului pentru juniori, orga nizat de Ambasada României la Madrid. Din 2014 este organizator și coordonator de eveni mente culturale atât pe cont propriu, cât și în colaborare cu alți artiști.

Între 2015-2019 lucrează la Art Design Madrid și Goyart International ca director. Orga nizează expoziții cu o tematică amplă: Proiecție specială a artiștilor români care locuiesc la Paris, ,Festivalul de Film Imagenindia, expoziție tematică, Sevilla, săptămâna României, Întâl nirea Guillenei. Participarea poeților, artiștilor și agenților culturali, mai 2015, Barcelona, în Galeria CC Montjuic. Prezintă artiști români în colaborare cu asociații din Catalonia, Asocrom Paris la Galeria Artes, Romania Special Week, Omagiu special lui Brâncuși, Galeria Domus Ro mana. Mărțișor special, cu participarea asociațiilor locale precum IL MONDO BLUE, Madrid în Librería Función Lenguaje, Tradiții speciale românești.

Daniel Luca

***

Tălpile tale goale seamănă primăvara scrijelind cu unghiile pârloaga alerg și nu pot ajunge umbra pașilor tăi.

***

Prevederea e mama înțelepciunii m-am închis în mine pentru a mă proteja de virusul bezmetic tușesc spre înăuntru mă cuprind frigul febra frica frisoanele izoleta sufletu-mi șoptește din turnul de fildeș ți-am spus eu.

***

Camionul trage în fața cooperativei șoferul trage prelata coboară scara zglobii urcăm doi înăuntru umplem cotărițele cu pâine neagră alți patru le cară înăuntru suntem primii la cumpărare coada e mare nu mă mânca îmi șoptește singura pâine semi pitită într-un colț o cumpăr alerg cu ea la umbra unui dud caldă pufoasă rotundă nu mă pot abține fiecare îmbucătură mă desparte c-un an de tine.

***

E plin de umbre pe stradă se ceartă se luptă șușotesc se sărută nu stau să le fotografiez nici să le ating doar parfumul lor de liliac se odihnește pe sprâncenele mele.

***

Când nu pot să adorm număr cuvintele ascunse în teama nerostirii.

***

Rapița cheamă umbra-mi și-i vâră într-o pungă reciclabilă o bucată rumenită de primăvară proaspăt scoasă din cuptor să o poată dărui mamei însingurate înfrigurată de neliniști înconjurată de gardieni știind că sulițele lor de bronz nu o pot atinge nu o pot opri chiar dacă nu are la ea declarația pe proprie răspundere.

***

În plin martie ninge alb cu femei goale le urmăresc cu privirea de după perdelele trase niciuna nu se agață de pervazul de la camera de hotel alunecă una lângă alta se aștern încetișor pe copaci pe asfalt pe mașini alcătuiesc un trup imens de femeie ca o alifie ca un dezinfectant ca un devorator de microbi viruși bacterii ca un făcut nicio mașină de poliție nu se ivește la orizont să-i ceară declarația pe proprie răspundere unde să scrie că scopul deplasării constă în asigurarea hranei.

***

Noaptea patul prinde aripi îmi poartă umbra pe insula din mijlocul lacului unde stăpânește regina nopții cele două stau la sfat până în zori la lumina licuricilor străjeri destoinici ce nu dezvăluie nimănui schimbul de roluri la care sunt martori.

***

Inima mea are gură nas ochi urechi nu are umbră mestecă mereu altă inimă cu gură nas ochi urechi fără umbră care molfăie o inimă cu gură nas ochi urechi fără umbră matrioșka.

***

O prună verde într-o scobitoare privește lumea de la înălțimea buzelor tale ce o mângâie ispititor înșelător ca razele unui soare cu dinți în luna lui gerar.

O privire cât o întrebare țipată în nerostire.

Știi? Ţi-am pitit umbra în sâmbure.

Daniela Toma

***

uneori mă ascundeam sub birou, în camera cu lambriuri care fusese a bunicului meu, dar mi-a dăruit-o în schimbul celor trei bastonașe care-mi reușiseră perfect în clasa I

eu aș fi vrut un ceas, însă era multă lume la petrecere, lucrurile se cam încurcaseră între ele și m-au trimis la culcare se zvonea că rochia bunicii ar fi fost vopsită în albastru electrizant și nervos, iar ea urma să cânte o piesă acustică mă uitam pe fereastră – urme pe zăpadă –cineva nevăzut desena cu mâna mea pe geam o hartă a emoțiilor și un vulcan, altcineva, mult mai în vârstă, stropea semaforul roșu cu patimi pe la tâmple ca el să se ridice cu piruete cu tot și să facă dragoste până la epuizare cu toate inimile proaspete adunate într-o singură inimă

acum, parcă bunicul meu se ascundea sub birou, iar eu mă împotriveam rochiei mele de zăpadă cu un câmp care ar fi putut fi căprui

melodia bunicii devenise un strigăt de lemn pe care l-au tot purtat alții înaintea ei, ani de zile

***

poate că nu mă crezi, dar și eu am avut odată o parte din trup care cânta pe stradă și-n care-mi adunam nălucile să-mi spele eșarfele galbene și să fluiere

cealaltă parte, mai obraznică, mai împovărată, semăna cu umbra mea, mă părăsea deseori și nu ducea lipsă de nimic

în fiecare sâmbătă îmi căra pălăria de paie, mă-mbrăca mireasă de-a-ndoaselea și-mi punea în cârcă o pădure de păsări la fel de galbene, lumânări și-o gură de apă cum cealaltă jumătate-mi alunga mereu graurii, mă vedeam nevoită să mă strâng singură la piept ca pe un ziar vechi, să nu mai vorbesc cu mine, să-mi lipesc doar noduri pe trup și-o tablă de aramă

din când în când, mă culcam pe-o ureche în miezul zilei unde se afla o culoare neîncepută și un om viu ce semăna izbitor cu mine el, însă, avea sufletul de lemn și trecea pe deasupra ***

sunt mai tânără când privesc doar părți din mine, le răsucesc și le scriu semne pe spate într-un alfabet morse, bulversând ritualul de luni seara tu vezi dinainte lăcomia mea și atârni repede, să nu se prindă nimeni, viitorul osului de pește exact în coada instalației electrizante la capătul patului, oglinda mea se parfumează alegând să coboare din frig sub cămașa poveștii de amor cu care se ține de vreo câțiva ani de mână se pare că trupul și-a ales o ținută de gală din pâinea vieții și s-a îndreptat spre rai să le servească ceai cărților de noroc când vor fi bolnave ce frumusețe adevărată are explozia în fotografia asta, vei spune, nici nu mai contează ce se va întâmpla după aceea în mintea ei! deși n-am avut chitară, în noaptea asta ți-am cântat cu trupul meu

***

arunc oglinda în sus și din ea cad oameni mici, pare un fel de temniță inutilă, cu gratii umblând libere și învelindu-se unele pe altele ca și cum s-ar teme să se rumenească la poarta sărutului, să n-o țină ocupată

oamenii mici n-au costum, dacă se rănesc, își improvizează singuri nume noi de botez și le înfundă peste rană, să nu se audă urlete răsturnate în carnea lor, în trupul de duminică îngăduința unui zid trăiește și ea destul de puțin cine știe din ce motiv simt nevoia să-mi spăl mâinile în toiul nopții

***

știi, uneori simt cum niște aripi de cucuvea mi se varsă în sânge, îl ridică precum un scut deasupra capului și aruncă apoi în el cu bulgări de zăpadă vreo cinci zile la rând în tot largul adunării alteori, aceleași aripi îmi îngroapă adânc sângele într-un perete lichid, trupul știut, trupul neștiut și trupul întins peste gustul meu, toate se luminează teama intră printr-o spărtură în legalitate, își notează în derâdere primele simptome ale filmului mut, nu mai spune nimic despre acadele și somn, devine mai târziu în măruntaie emoție de lut și acum ce facem? vei întreba mai numărăm de la dreapta spre stânga mârâitul sub piele? ***

ca să dovedesc că am primit scrisorile tale de pe front, am înmulțit cu 2 sufletul lor și toate celelalte părți împrăștiate în tranșee, abia atunci împărtășania s-a mutat în mine, mi-a spălat mofturile, le-a îndesat forțat în lada de zestre și mi-a spus: - na, uite ce burtă plină de ipsos are acum planeta! jumătatea asta de oră se trage la sorți ca o pacoste roz pentru surzi!

***

într-o zi, corpul meu e tânăr, în altă zi îmbătrânește brusc, nu-l mai recunosc, pare o vietate ciudată care bate aerul și-l împrăștie disperat pe deasupra lui

cel tânăr stă ascuns bine înăuntrul meu celălalt, în afara mea sau împotriva mea... acesta din urmă e reținut, dar fără dovezi, mă imploră să cred că-l poate aduce înapoi pe manole, să-mi zidească vârstele pe dinăuntru, să-l privesc apoi de sus ca pe un tip norocos

unul dintre aceste două corpuri ale mele e neadaptat, dar nu știu care amândouă se răzgândesc, se schimbă des între ele și-mi spun ceva despre timp, despre lucruri care contează, până ce, dintr-odată, înțeleg –eu sunt singurul meu corp închis în propriul corp, în mine sunt tot ceea ce sunt mă trag cu mâinile de păr și pielea mi se aprinde pe față, mă văd fără ochelari în trupul meu de ieri, mâine s-ar putea să nu mă mai recunosc

***

ultima oară am avut destulă răbdare cu amiaza lui joi sosită pe neașteptate dintr-o complicație și adormită imediat în picioare, în dreptul ușii am pus-o repede și destul de neglijent pe seama unui trebuia să se întâmple, am ridicat din umeri și am uitat de ea un timp însă, între aerul meu și aerul ei se încovoia spatele unei mici distanțe, de la stânga și până la foarte aproapele și foarte mult doritul alb, apretat și călcat în picioarele mele frumoase după ce le balansasem îndelung, știți voi deja, peste Crimeea, așa că i-am întrerupt brusc seara din cuprinsul smintelii, n-am mai ținut-o niciun minut de vorbă, am obligat-o să-și coasă singură de mână gusturile, scrisul înclinat și dimineața mersului și i-am arătat cu degetul locul de la parterul umblândului cum altfel aș mai fi putut semăna cu o bicicletă de infinit intens parcată fix în mijlocul cerului?

blochez încărunțiri de ninsoare, de nevoie și tăcere

pare ciudat, dar am un puzzle cu păpuși adunate dintr-un parc în care ele construiau cercuri fără să greșească rotunjimea acestora parcă-mi spuneau: uite, rămânem aici cu tine pentru că numai tu ne poți vedea, ne vom asigura că ești ultima!

când merg în oraș, îmi cumpăr rosturi de încăpățânare care să sune oricum, trandafiri de la rusoaica din colț pentru buchetul de mireasă și câte o bucată de noapte în straturi, mai apoi, le disloc, înfierbântându-le între două lumi diferite ca pe un fel de pedeapsă trimisă de iarnă în loc de cadou timpul țâșnește înainte de a mă putea încrede în el, îl las să crească la colțul casei, pe trei rânduri, să dospească în cercurile alea construite de păpuși, lângă închisul inimii,

repet cu forma odăii toate dansurile murdare de sărbători

s-a revoltat podeaua casei noastre

am vorbit mult timp despre lumina din curte încordată într-un mod ciudat în aer, țin minte că îți povestisem cum m-am trezit cuprinzând-o și asta parcă mi-a întârziat orice mișcare viitoare și gândurile, și sensurile

mi-ai spus să aștept să treacă ziua în întregime, să ridic un pahar cu gustul în sus, ca obișnuinței să-i fiarbă sângele și aerul să devină și mai revoltător

trupul mi se împrăștia în cuvinte, mă luau cu ele și mă aduceau mereu în același loc, aerul era tot înăuntrul meu, de acolo aluneca încet pentru a înlocui orice lucru învechit

îmi place febra aceasta, o torn în forme de corăbii reale fără să-i spun totul, trag o furtună pe sfoară și ți-o trimit

o idee

păcătoasă

cade exact peste învoială

trupul acesta se mișcă tot mai încet în încercarea de a-și ascunde portretul urâtului în alt loc cu semnul ușii închise, exact lângă două neoane din care se scurgeau, desigur, tot două ipoteze fără zâmbet

și dacă ele erau rude prin alianță, înseamnă că motivul de trecere a barierei nu putea fi imediat plauzibil decât dacă l-ar fi ghicit o femeie în cuprinsul mânecii ei

și apoi, îndemnul nici nu avea probleme cu vederea, prin urmare, puteai să te așezi confortabil pe locul din față și de acolo să numeri cu voce tare inscripțiile din fier satisfăcut ale tramvaiului,

brusc, să cobori din mers și nici măcar să nu bănuiești că îți lași viața singură și îmbibată în negru să se hrănească din tine

sublim de impropriu cu mărturisire

am ajuns în context fără să-mi dau seama că nu mai condusesem cu volanul pe dreapta în sondaje absurde, presupun că altcineva a intrat în raza de ficțiune Dante Belle și acum cu greu o tracta

luați fiecare câte un afiș! căutați-o peste tot! striga Big Tac sunt campion mondial la memorie, știu ce țintă substantiv Afrodită era!

și scuturile se aliniau, alunecau pe lângă rostul aruncat al trupului meu și nu-l apărau, obrazul sfielii nu se înroșea de la mărturisire, absența mea se întindea peste tot și se destrăma

îți simțeam ochii deschizându-se verzi în stomac, dar mâinile îmi erau prea mici să-i culeg și să-i îngrămădesc nepotrivit în orbite

veniți mai târziu! voi n-ați citit ziarele? ce film e ăsta? un chiriaș inventat mi-a falsificat toate instinctele, expresia de piatră care defila și împărțirile de urcare

și astfel, am devenit incomodă pe mijlocul canapelei, am dat ocol livezii ca să-i înghit tăcerea, mi-am amânat trei sferturi din definiția de vertical în trafic și în oglindă

crezi că ar trebui să merg cu tine? am adus portofelul de bitcoin...

reflecții dincolo de orizonturi

Daniela Toma – scriitor

Absolventă a Universității Lucian Blaga, Sibiu, Facultatea de Litere și Arte; profesor de limba și literatura română; traducător autorizat de Ministerul Justiției din România; director Editura Art Creativ, București; realizator de emisiuni culturale la Radio Shalom România; re dactor al revistei Monitorul de poezie; inițiatorul Cenaclului de urgență și al Grupului literar Art Creativ, înființate în 2014; scriitoare Debut literar: 1978, în revista Astra, Brașov

Apariții editoriale: Mă numesc Doi, Editura Rovimed Publichers, Bacău, 2013; Forma pașilor pierduți, Editura Transilvania Publichers, 2013; Evanghelia după mine însămi, Editura Rovimed Publichers, Bacău, 2014; Ziua când am semănat cu tine, Editura Art Creativ, Bu curești, 2014, volum care obține locul III în topul celor mai frumoase cărți ale anului 2015; Când vorbesc în numele meu, Editura Art Creativ, București, 2016; fragile, Editura Art Crea tiv, 2017, poeme în proză; O altă Ană/ Una altra Anna, poemes traduïts en català per Pere Bessó, Editura Art Creativ, 2018; Nunta nălucilor de hârtie, Editura Art Creativ, 2019; Super ba rochie neagră a umbrei mele, Editura Art Creativ, 2020, Vremurile se scriu în jurnalul unei pisici sălbatice, poem teatral (incomod și chiar bizar), Editura Art Creativ, 2021; Perspective critice – mic discurs inclus (critică literară), Editura Rafet, 2021; Ochi de lună, Editura Univer sitară, 2021

Poemele sale au fost traduse în limbile: catalană, engleză, franceză, bulgară, ucraineană, italiană, spaniolă

Traduceri: în limba latină, volumul SAECULUM – Cultură și civilizație latină, 2002; poe zii în limba franceză din volumul Manifest pentru globalizarea poeziei, autor, Ionuț Calotă; poezii din limba engleză ale poetei Mariela Cordero (Venezuela) și ale poetului Debasish Parashar (New Delhi, India); poezii din limba catalană ale poetului și traducătorului Pere Besso (Valencia); poezii din limba spaniolă ale poetului André Cruchaga (El Salvador, Ameri ca Centrală); poezii din limbile italiană și engleză ale poetei Anna Ferriero (Torre del Greco, Italia); poezii ale poetului Samuel Trigueros Espino (Honduras), ale poetului Frank Pereira Hennessey (Columbia)

Premii: Premiul revistei Portal Măiastra la cea de-a XXXVII-A ediție a Festivalului Interna țional de Literatură Tudor Arghezi, 2017; Premiul Axis Libri la Festivalul Internațional al afo rismului, ediția a III-a, Tecuci, 2019; Premiul Editurii Rafet la Festivalul „Titel Constantinescu”, ediția a XIII-a, 2021, pentru critică literară cu volumul Perspective critice – mic discurs inclus; Premiul Marin Preda, oferit de Rivista letteraria Lido dell’anima, Italia, pentru Decor cu pă dure de tinichea, 15 oct, 2021

Carina A. Ienășel

Incursiune în adâncul pământului (fragment)

Am început să o simt ca pe o gheară, imo bilizându-mi gura, buzele... neștiind clar dacă are rolul de a mă împiedica să vorbesc sau, pur și simplu, pe acela de a mă asfixia. Îmi crea un adevărat disconfort, astfel că ades îmi întin deam mâna cu dorința evidentă de a o smulge de pe fața mea, pe care mi-o simțeam, de-acum, însemnată de o înfricoșătoare cicatrice.

O uram. O uram din tot sufletul, ca și cum ar fi fost o vietate întrupată din coșmar. Era ca uza tuturor relelor care mi se puteau întâmpla, deși nu era altceva decât o bucată de cârpă. Îmi trecea prin minte o întreagă istorie a măștii. Ce ironie! Cu niște ani înainte îi provocasem pe câțiva prieteni să scrie articole pe această temă. Le publicasem chiar într-o carte. Masca în cultu ra universală. Îmi amintesc că articolele primite erau dintre cele mai diverse. Abordările acestui termen... tabu, de-acum (!) tot așa, dar nimeni, absolut nimeni nu a avut inspirația de a scrie despre masca „medicinală”. Ce lipsă de viziune! Totuși, port în minte, nu înțeleg de ce, coperta acelei cărți. Pe fond negru, o mască umană în interiorul căreia erau desenate, cu precizie, zeci de alte chipuri, zeci de alte măști... Ce m-a in

trigat foarte tare la acea imagine ce îi aparținea unui copil? Lipsa ochilor! Orbitele erau goale, negre, fără putință de a exprima ceva.

Oricum, eram atât de sătulă de toate mă știle, medicinale, culturale sau de alt fel, încât îmi venea să îmi jupoi pielea de pe față, ca nu cumva să fi rămas în cutele ei vreo scamă din mască, ca nu cumva să îmi scape adevărul brut al trupului și al sufletului meu. Doream să văd, să mă văd pe mine însămi în primul rând, chi rurgical, precis, într-adevăr, cu toate că eram conștientă că medicii chirurgi nu au o acuitate vizuală atât de bună încât să vadă pe deplin un om. Totuși. Voiam să scap de mentalități, de cu tume, să mă scutur de psihologiile maselor așa cum te scuturi de fulgii de zăpadă, iarna, înainte să intri într-un restaurant. Voiam să înțeleg totul pe bune, indiferent de consecințe, iar pentru a putea să fac acest lucru eram gata să renunț la toată cultura care îmi atârna pe umeri, la toate prejudecățile, la toate teoriile, eram gata să-mi șterg totul din minte, pentru ca aceasta să devi nă, să-mi fie așa... ca la începutul începutului... o autentică tabula rasa.

Îmi era clar că întreg viitorul meu depinde de

ceea se va întâmpla acum, de întrebările pe care le voi pune, de răspunsurile pe care le voi găsi, de curajul pe care îl voi avea pentru a recunoaș te și pentru a mă recunoaște. Până la urmă, cu sau fără masca unei pandemii, simțeam că am trăit viața altcuiva, că aceasta nu mi se potriveș te, mă strânge, ca un corset sub care, cochetă, vreau să-mi ascund cele câteva kilograme în plus.

Nu... în nici un caz nu eram atât de frumoa să pe cât îmi apăream în oglindă... știam atât de bine că am aranjat luminile în așa fel încât să(-mi) cadă favorabil pe chip… Îi puteam pă căli pe alții, dar luminile acelea EU le-am fixat cu scopul clar de a mă arăta mie însămi într-o manieră plăcută. Tragedia e că am defectul unei memorii perfecte și îmi e imposibil să uit sau să ignor un asemenea detaliu. Cum să uit când... cum... de ce?... Desigur, dacă nu eram frumoa să nu însemna nici că eram urâtă. Mă enerva la culme acest sistem antonimic de a vedea lucru rile. Ori e albă, ori e neagră. Înțeleg... nu exis tă culori, dar fizicește vorbind despre lumină, ne gândim la unghiul potrivit din care să privim cum curge aceasta peste lumea noastră fără de culoare. Totul depinde de lungimile de undă. Un lac poate fi albastru sau verde în funcție de mo mentul zilei, în funcție de anotimp, în funcție de lentilele ochelarilor pe care ni i-am uitat pe nas etc. Există dovezi la îndemână în privința aceas ta. Lacul Albastru, de pildă, din Maramureș... E albastru numai primăvara fiindcă, pe măsu ră ce se schimbă anotimpurile, devine ba ver de smarald, ba maro, precum e piatra soarelui. Revenind, îmi dau seama că o discuție despre frumusețe nu își are rostul, fiindcă, totuși, vorba prietenului Petru Gaius, gusturile nu se discută, pentru unii, frumoasă, pentru alții, muma pădu rii. Tot aia! Eh, totuși... nu e tot aia! Și despre ele, despre gusturi, putem discuta. Și iată cum apare la orizont o altă însușire a mea, aceea de a mă contrazice, cu grație sau nu, pe mine însămi. Dar așa e... o fi însemnând frumusețea altceva pentru fiecare dintre noi, dar gusturile ne dau de gol, acum, în era psihanalizei. Spun totul des pre noi, în locul nostru. Parcă îi și văd pe Freud și pe Jung la o masă, cu un pahar de schnaps

nemțesc înainte, ca să îi împace și pe austrieci, și pe elvețieni, prăpădindu-se de râs în timp ce îi ascultă pe niște studenți români, rătăciți prin lume, care susțin cu toată forța sufletului lor că „Nu haina face omul!” Ei, na?! Normal că haina face omul! Până la urmă și haina are același rol ca masca, de a ascunde ceva... pe cineva. Măcar Cuza a învățat asta, ajungând să se plimbe prin mulțime îmbrăcat în haine obișnuite. Bun! Așa dar, o altă trăsătură a mea e capacitatea de a mă contrazice singură. Cine știe, poate e o con secință a măștilor sociale purtate atât de mult... Am învățat să privesc din mai multe perspective. Să văd într-un pahar atât partea plină, cât și pe cea goală... ca după aceea să constat, copilăreș te, că de fapt orice pahar e plin, dacă nu cu sch naps... cu aer... și tot e plin.

Deci așa... nici nu apuc să fac un pas către conștiința mea, să îmi așez prietenește mâna pe umărul ei și să îi șoptesc: „Hei, trezește-te! S-a făcut târziu! Vei întârzia!”, că mă încurc în ițele colorate ale măștilor, încâlcindu-le și mult decât sunt încâlcite. Așa nu va merge. Trebuie să mă opresc pentru o clipă. Să găsesc un capăt de ață, de unde să încep să deșir această mască, care ascunde o alta, care, la rândul ei, ascunde o alta...

Îmi imaginam că am nevoie de curaj, când colo... văd că e nevoie doar de răbdare, de timp... Nu-i nimic. Am timp. Cum aș putea să nu am? E atâta timp între două stele, atâția ani lu mină... chiar dacă, privite dintr-un punct teres tru, par la o clipă una de alta. Și atunci... cum să nu am eu timp?

Voi începe chiar acum. „Acum” e timpul po trivit. Cine spune asta? Eu spun! Sufletul meu! Trupul meu! Conștiința mea! Acum e timpul po trivit pentru a fi eu însămi, fiindcă acum, chiar în acest moment, nu îmi mai pasă de nimic. Acum, chiar în acest moment, am impresia că sunt sub anestezie totală, nemaiputând să îmi mișc pi cioarele, mâinile, ochii. Doar mintea mea, creie rul meu, Raskolnikovul meu, se zbate de mama focului în cutia craniană, bănuind ce surpriză îi pregătesc. Acum e momentul potrivit să sparg

reflectoarele și să apar în cumplita lumină a zilei... așa cum sunt. Să mă recunosc plină de bube, la marginea cetății, un Iov. Ori un Iona, călătorind pe sub oceane în burta unui pește. În tr-un submarin sau îmbrăcat într-un costum de scafandru ar fi prea... plictisitor, dar așa, în burta unui pește, simțindu-i pulsul, teama și foamea... e cu totul altceva. Hei, voi cei care spuneți că haina nu contează, unde sunteți acum? Iov... vă strigă. Cu limba inimii, drept e, dar vă strigă. Îi e sete. Și e flămând. Și e singur... și fără mască.

Văd că a intrat cineva. Privește șocat. Îl re cunosc. Nu-l recunosc. Îmi pare totuși atât de cunoscut în... costumul acela atât de... gri. Și ce chipeș poate acest cineva să fie! „E cel mai frumos din orașul acesta...” îmi șoptește Ras kolnikov... Dar nu apuc bine să mă dezmeticesc, că necunoscut recunoscut îmi întinde mâna: „Gray! Dorian Gray!”... Senzația de paralizie din mână dispare ca prin farmec. Întind și eu mâna... îi ating palma, care pare învelită în satin. Flash-uri ciudate îmi apar înainte. Raskolnikov, încetează! Dar el nu vrea nici în ruptul capului să înceteze, aducându-mi în fața ochilor un tablou oribil în care e înfățișat „Cel mai frumos din ora șul acesta!”... S-a dus încă o mască. Nici nu știu ce să fac. Să surâd?! Să plâng?! În definitiv, asta îmi doream, dar Raskolnikov îmi șoptește într-o românească get-beget: „Din bube, mucegaiuri și noroi / iscat-am frumuseți și prețuri noi...” Îmi venea să îi spun vreo două, dar nu aș fi fost fair play dacă aș fi procedat așa. Nici nu mă miră că e neam cu Karamazovii. E uns cu toate unsorile.

OK! Văd că fac harcea-parcea toate măștile astea, când ar fi mai eficient să o iau sistema tic. Să încep cu numele și prenumele... cu data și locul nașterii... Niște informații generale care mă scot din statistică, dar nu mă scutesc de nu mere... fiindcă e bine știut că până și numele și prenumele meu pot fi transformate într-un nu măr. Un simplu număr, care dă detalii despre personalitatea mea. Data nașterii... de aseme nea. Ferească Dumnezeu să reacționez după cum mă taie capul... numerologii sunt în stare să îmi schimbe... toate coordonatele nașterii, numai ca să mă potrivesc descrierii, pardon,

măștii pe care mi-au trântit-o pe chip. În certi ficatul de naștere – un cod numeric personal. Alte numere, altă distracție. Punctul format de intersecția unei paralele și a unui meridian le dă de știre că sunt româncă. O catastrofă, vor zice. Estul sălbatic. O lume a barbarilor, departe de civilizație... Numai ce îl aud pe Rasky... „Asta e urmașa lupului alb, vedeți că nu poate fi îmblân zită!” Mai că l-aș pupa pe frunte, dar mă opresc, de teamă să nu schimb o mască pe alta. Picior de grec, ureche de dac, cu lobul mare, fascina tă de muzica celtică... Dintr-odată... pornește alarma: Numerologii constată că, într-adevăr, prin aceste locuri, cu mai bine de 2000 de ani în urmă, au trecut celții... Pe frunțile lor se adân cesc cutele. Li se cam încurcă socotelile, dat fi ind că m-au catapultat, fără să vrea, tocmai în mijlocul civilizației. Unul dintre ei constată, to tuși, că port o cruce, care nu e tocmai celtică. Mă retrogradează. Încerc să atac... spunând că fac parte din Orthodox Celts, dar nu îmi merge. Numerologul îmi surâde sarcastic: „Listen to this story, son, there’s somethin’ you gotta know. / Your spirit got to find for shore are you standin’ high or low.” Încearcă să cânți, îi șoptește Ras ky, pseudonaiv, dar numerologul s-a adâncit în cercetarea numerelor lui, adică... în cercetarea numerelor mele. Iar eu... m-am adâncit în mu zică. Fac popas într-o simfonie. De data aceasta, aleg Simfonia nr. 5 – a Destinului. În definitiv, „și mâine e o zi...”

conștiința universală

Leonica Elena Mantu

Elena, fata de ghiaur (Fragment)

Multe persoane care citesc această carte știu foarte bine ce înseamnă zile cu soare, clipe fericite și apropierea de părinți, de familia lor cu suflet bun, pe care eu nu numai că nu le-am simțit, dar nici nu le-am avut niciodată; le-am cunoscut doar în momentul când am devenit mamă. Pentru că eu nu am avut și nu am simțit iubirea de părinți, de familie și rude.

Așa începe povestea mea. Sper că, dacă va fi citită, păcatele și greșelile făcute de ai mei nu le vor mai face, de acum încolo, alții.

Dragi cititori, vreau să încep cu momentul de care îmi aduc aminte, de la vârsta de cinci anișori, când am pierdut ființa cea mai dragă de pe lume, despre care nu îmi amintesc absolut nimic. Ființa care m-a adus pe lume, mama mea dragă... O știu numai din cele ce mi s-au spus. Pe mine mă iubea foarte mult pentru că, în afară de ea, nimeni nu acceptase nașterea mea. Un motiv foarte simplu: tatăl meu voia un băiat și dacă mama nu îl născuse, tata și bunica nu m-au vrut niciodată. Până la o anumită vârstă, când au văzut că au nevoie de mine.

Faptul că nu au vrut să fiu fată mi-a spus-o chiar vărul meu, care fusese de față atunci când mama mea a ajuns acasă, după cincisprezece zile. Tatăl meu iubit nu voise să-mi facă ieșirea din spital mai devreme. A făcut-o doar după

multe insistențe ale unor vecini care lucrau chiar la spital. Când mama a venit acasă, bunica mea, după obiceiurile vechi, trebuia să primeas că nora și să ia copilul în brațe. Dar nu s-a întâm plat astfel. Ea a întors spatele și nici nu s-a uitat la mine, de parcă ar fi fost un păcat venirea mea pe lume.

Până la vârsta de cinci ani, nu pot să vă po vestesc absolut nimic, deoarece nici eu nu îmi amintesc despre ființa care m-a adus pe lume. Despre ea știu doar din cele ce-mi povestea ve rișoara mea, Ștefi, care îi poartă numele. Așa cum toată lumea din sat o iubea atât de mult pe mama mea, tot așa și Ștefi o iubea. Se spuneau despre ea numai vorbe bune. Tatăl meu, după câte povestește Ștefi, o chinuia foarte mult. Ea fiind mai mare de vârstă ca mine, își amintea foarte bine cum mama mea era bătută cu lan țul și scoasă de păr de unde se ascundea, fără niciun motiv.

Despre familie nu prea am ce să spun. Din familie făceau parte mama, tata, bunica și sora mea, care era mult mai mare decât mine și mult mai iubită de tata și de familia lui, deoarece se măna cu ei mult. Eu, în schimb, semănam cu mama mea. De multe ori, și acum sora mea îmi spune cum că eu semăn cu mama: bună la su flet și supusă la toate.

Nu pot uita ziua în care a murit mama mea și faptul că tatăl meu, care o chinuise atât de mult, după moartea ei plângea toată ziua și mă lua cu el la cimitir, la un mormânt la care eram prea mică să înțeleg de ce mă duce acolo. Miam dat seama că eu nu o am pe mama lângă mine atunci când am început grădinița și nici un copil nu voia să se joace cu mine, pe motiv că nu aveam mamă. Și cum la țară se cresc păsări și animale și nu aveam prea mult timp să mă spăl pe mâini, copiii nu se apropiau de mine pentru că, spuneau ei, miros a bălegar.

Am uitat să vă spun, eu sunt născută într-un sat mic și frumos din Teleorman.

Zilele treceau, iar viața mea se îngreuna tot mai mult. Începutul școlii primare pentru mine a fost una dintre zilele de care nu vreau să-mi amintesc, deoarece toți copiii veniseră cu ma mele lor, iar eu eram singură într-un colț. În pri ma zi de școală! Ceilalți copii, în special fetele, spuneau că nu vor să stea cu mine („miroase a bălegar” – spuneau părinții lor, de fapt). Singu rul lucru care mă bucura la școală era că învă țam destul de bine și la fiecare sărbătoare învățătoarea mă punea să cânt un cântec pentru mame. Mulțumesc lui Dumnezeu că acest lucru nu m-a afectat cu nimic. Dorul și iubirea ei nu le simțisem niciodată, de parcă aș fi venit pe lume fără mamă. În același timp, tata, după un mic accident de bicicletă, și-a rupt un picior și a trebuit să-l ducem la spital și trebuia să fiu tot eu lângă el. Până să se îmbolnăvească, vreau să spun că nu aveam zile prea bune cu el. Totul se datora faptului că mama nu mai era și el prefera să bea și să se certe cu bunica, pe care o acuza că mama murise din cauza ei.

Întrucât trebuia să se ocupe de mine, prefe ra să mă sperie când făceam câte o năzdrăvănie – că doar eram copil!; mă speria spunându-mi că mă duce la școala ajutătoare, iar eu, de frică, plângeam. Nu puteam să înțeleg cum de putea să pedepsească așa de rău o ființă care era rup tă din sufletul lui. Totuși, erau și zile mai bune decât cele în care s-a îmbolnăvit. După două săptămâni de spitalizare, sora mea (care pentru el era „prințesa” și fata lui dragă, iar eu eram cenușăreasa) a venit cu tata acasă și mi-a spus că, de acum încolo, totul era pe spatele meu:

grija tatălui, animalele din curte și treburile ca sei. Nu aveam prea mult timp să stau și eu cu fetele și băieții din sat. Eu îi ceream voie să stau o oră, dar el, după 15 minute (sau poate mie mi se părea că ora trece prea repede!) începea să mă strige și trebuia să revin acasă. Boala lui la pat a durat aproape șase ani. Zăcea la pat, dar erau și scurte perioade când el mai mergea în cârje. Boala asta era, poate, blestemul mamei mele și al mamei lui, deoarece îmi amintesc foarte bine cum bunica îl blestema pentru răul pe care îl făcea: „Să dea Dumnezeu să mergi numai în cârje!”. După care nu a durat prea mult și chiar așa s-a întâmplat. Și nu doar o dată și-a rupt piciorul, ci de câteva ori, până nu a mai putut să se ridice deloc din pat. Poate chiar își merita soarta. În acest timp nu numai copiii din sat mă umileau, ci chiar și rudele. Așa cum am spus, rudele din partea tatei nu prea mă iu beau, cu excepția surorii lui celei mici și a fiului ei. El era însă mult mai în vârstă decât mine și, cum mama lui decedase, iar el era plecat în altă țară, nu mă prea putea ajuta.

Rudele din partea mamei erau aproape ca și rudele tatălui meu. O aveam pe bunica, mama mamei mele, și pe fiica sa cea mai mică, mă tușa mea pe la care, din când în când, mă mai duceam și o ajutam la curățenie pentru o felie de brânză sau 5-6 lei. Cu acești bani puteam să iau și eu o prăjitură sau un creion pentru școală. După câte îmi aduc aminte, nu am folosit nicio dată un creion mai lung de 3-4 centimetri.

Așa cum am spus, de câte ori mă vedeau, altceva nu-mi spuneau decât: „Amărăciune, ai rămas fără mamă din cauza lui tac-tu, soru-ta și mă-ta mare. I-au mâncat capul soru-mi.”

Câteodată mai veneau mame pe lângă gar dul școlii și îmi aduceau câte o gogoașă sau două. Poate că avea dreptate mătușa mea când îmi spunea că, după moartea mamei mele, a vrut să mă ia la ea. Dar tata, pentru că îi tre buia o slugă, nu a vrut să mă dea. Și atunci mă tușii mele i s-a făcut scârbă de cum a procedat tata chiar cu sora lui cea mică. Și ea încercase să mă ia la ea, dar tata nu a vrut cu niciun chip. Și de aceea, probabil, rudele mamei se purtau cu mine foarte dur. Dar eu ce vină aveam? Tata avea destule posibilități să mă îngrijească așa

cum trebuie, mai ales că eu luam și pensia ali mentară de la mama. Dar el prefera să strângă acești bani și să-i dea fiicei lui celei mari, ca să-i cheltuiască pe toți.

Așa cum v-am spus, ea era prințesa lui. Nu știu cum un părinte poate să facă deose bire între doi copii care, de fapt, amândoi sunt ai lui. Cum v-am mai spus, nu pot să judec pe nimeni, că nu este dreptul meu s-o fac, dar sper că vor fi judecați de Dumnezeu. Eu îi iert pe toți.

Mama mea, într-o zi, a decis să se sinuci dă. Își pusese planul în aplicare cu 6 săptămâni înainte. Știu asta de la rude, care mai târziu îmi povesteau cum plângea ea când îmi făcea baie și mă pieptăna. Aveam părul lung și îmi tot spu nea: „Fata mea, când nu o să mai fiu eu, cine o să te mai pieptene așa?”. După moartea ei, tata m-a tuns, pentru că veneam de la școală plină de păduchi și spunea că el se săturase să mă cu rețe.

Mama s-a ținut de cuvânt… După câteva săp tămâni, și-a pregătit o cană de sodă caustică și a băut-o. Și-a luat zilele, fără a se mai gândi că în urma ei a lăsat o ființă nevinovată care va avea o viață chinuită. Niciodată nu o să pun întrebarea: „De ce ai făcut, mamă, această greșeală?”. Știu că, pentru viața pe care o avea, asta era singura ei scăpare. În schimb, spun că nimeni nu trebuie să procedeze așa, pentru că cei care rămân su feră și mai mult.

După ce a băut otrava, au dus-o la spital, unde a mai trăit 6 săptămâni. Înainte de a-și da ultima suflare, mie și vărului meu, pe care îl iu bea foarte mult, ne-a lăsat câte o scrisoare în care scria că îi pare foarte rău de ce a făcut, dar era prea târziu. Mie mi-a lăsat următoarele cu vinte: „Fata mea, eu pe tine te-am iubit foarte mult, dar nu știu de ce am făcut această greșea lă. Nu uita că păsările călătoare pleacă toamna, dar se întorc primăvara. Eu, însă, plec primăvara și nu o să mă mai întorc niciodată. Să fii un copil cuminte și cu inimă bună”.

Niciodată nu am înțeles ce a vrut să spună, poate că unde a decedat în luna martie, adică primăvara. Zilele fără mama erau zile de coșmar. Tata era foarte dur cu mine și de la orice greșeală pe care o făceam (și eram doar un copil) mă spe ria întotdeauna că mă duce la școala ajutătoare.

Iar eu plângeam, de frică, până dimineața. Se certa mereu cu bunica, aceasta purtân du-se cu mine la fel de dur. Câteodată, când ve neam de la școală, mi se făcea foame și luam câte două ouă să mănânc, iar ea mereu mă blestema: „Eu, ouăle alea le țineam pentru mă tuși-ta. De ce le mănânci? Să dea Dumnezeu să te duci lângă mă-ta, să scap de tine!”

După patru ani de la decesul mamei, tata s-a îmbolnăvit și a trebuit să am grijă de el, timp de 5-6 ani. Eram elevă la liceul economic și învățam foarte bine. Dar sora mea mi-a spus că ce să fac eu cu liceul economic (pe care eu mi-l doream), să vin să învăț în comună, la liceul industrial, pe care eu nu îl sufeream. Așa că, deși aveam note destul de bune la liceul economic, am fost ne voită să vin la un liceu pe care-l detestam. Nu am deschis nici măcar cartea să văd cum este sau ce lecții sunt în ea. Colegii mergeau în pauză la alimentară sau cofetărie să mănânce prăjituri și sandviciuri, iar eu mergeam la WC-ul școlii să mănânc câte un colț de pâine pe care îl aveam în geantă. Niciodată nu m-am plâns însă că tata nu-mi dă bani.

Când mă invitau la cofetărie, spuneam că fratele mamei mi-a adus aseară acasă suc și o tavă de prăjituri pe care eu nu le vedeam. Dar nu voiam să spună nimeni: „Vai, săraca!”.

Suferința pe care am îndurat-o era foarte mare. Poate că erau aici și blestemele tatălui meu, căci tare a mai suferit în acești ani de boa lă în care și pe mine m-a chinuit. Îl duceam pe brațe la toaletă sau mă mai ajuta verișoara mea, Ștefi. Erau nopți în care adormeam în picioare pentru că mă punea să-l masez, căci avea dureri insuportabile. Atunci el țipa la mine, iar eu mă speriam și săream în sus.

În sfârșit, după 5 ani de suferință, a decedat. Speram că o să-mi fie mai bine lângă sora mea, care a decis să mă ia la ea. Aveam vârsta de 15 ani și speram că o să merg la școala la care îmi doream să mă duc. În schimb, am ajuns la Bucu rești. Sora mea îmi zicea că trebuie să aduc bani în casă și m-a băgat să lucrez la ea, la fabrica de mobile.

Leonica Elena Mantu s-a născut în Tătăreștii de Jos, la data de 19 octom brie 1973.

PUBLICAȚII

1.Cartea Elena, fata de ghiaur, publicată și tradusă în limba română

2.Cartea Gavurun Kizi Elena, publicată în limba turcă

3.Cartea Alex Bilinmeyenleri, publicată în limba turcă

4.Cartea Suffering and hope, publicată și tradusă în limba engleză

COLABORĂRI

1.Editura UZP din România

2.Editura İkinci Adam, din Turcia

3.Editura Artșhop din Turcia

4.Quadrat Publishing Botoșani

5.Federația Românilor de Pretutindeni FRP TV Online

6.Biblioteca ,,V.A. Urechia” Galați

PREMII

1.The Best of Times – cea mai bună carte de autobiografie

2.Evos Angels – cel mai bun autor de autobiografie

mama pământului absoarbe în ea toată povara lumii

Paul Gabor

Ochelari (din vol. Rapel)

Bate cineva o tobă de jucărie cu câteva etaje mai jos, o fi chiar în stradă, nu știu, vântul suflă puternic și cară sunetul aiurea. Îl aud dinspre intrarea în casă, acum mi se pare că pătrunde prin geamul de la sufragerie. La televizor, unii au construit un hotel în trei zile. Știți cum se tângu iau pe vremuri oamenii când le mureau godacii în prag de iarnă din cauza vreunei boli ciudate? Așa se aude acum, sunt păcănituri ritmate, în serie, de parcă ar lovi cineva o inimă din carton presat cu bețișoare chinezești. E și o voce groa să care acompaniază, dar nu mă scoate din pe peni atât de mult. M-am urcat în vârful patului, am scos cablul din laptop, am tras o pătură pe mine și pe motan, toba aceea tâmpită sună în continuare, de parcă s-ar fi mutat sub mine un salon întreg cu muzicanți beți turtă. Dar e bine, soarele cade pe noi și mi-am lăsat la îndemână o paletă de muște. Am o insectă stupidă care a înviat și ne dă târcoale. Nu știu a ce-i miroase. Eu am făcut duș dis-de-dimineață, deci nu put suspect. Motanul e mereu curat, nu face altceva toată ziua decât să se lingă, să mănânce și să se cațăre pe pervazul geamului. S-a îngrășat, nu mai sare ca-n tinerețe. Preferă să iasă în balcon prin bucătărie, îi las ușa întredeschisă și nu mă mai trezește dimineață ca să-și facă nevoile. S-a creat între noi o relație de respect, iubire și ură

dozată eficient. Eu mă prefac că-l iubesc, el îmi arată ceva dragoste doar când îi aduc conserva de carne în aspic. Nu ne intersectăm foarte des, dar ne sufocăm atunci când ne întâlnim în pat. Doarme doar cu botul pe umărul meu. E greu, îmi strivește clavicula.

Am fost azi să-mi iau ochelarii, aveam niște rame mai vechi care îmi plac foarte tare. Le-am pus lentile noi, după ultima rețetă a oftalmolo gului. Un mare chirurg care are și cabinet par ticular la bulevard. Scump al dracului, dar face toți banii. Are dozator de apă în sala de aștep tare. Și apă în bidoane, și bomboane în niște coșulețe mici din bambus, luate de la bazarul chinezesc din colț. Pe pereții sălii de așteptare sunt imagini cu fructe, e o întreagă piață acolo, cu tarabe, stropitori, cârlige în care atârnă baloți de banane încă verzi, trestii imense de zahăr din care îți vine să muști, și florărese. Una, în spe cial, e mică și râde mereu. Când mă vede își în toarce palmele către cer și așteaptă să-i cadă de acolo stropi de ploaie pe care mi-i pune pe păr. Cred că e rusoaică, de fiecare dată când mă uit la ea îi bagă femeii din spatele ei o sticlă mică cu rachiu în buzunar. Toba gălăgioasă e chitară, acum îmi dau seama. Cineva exersează acorduri și bate cu vârfurile degetelor în lemn. I-aș face-o guler, atât de prost cântă. La fel ca mine, de al

tfel. Am și eu chitară, și husă, și aparat electro nic cu care pot să reglez corzile. Cu leduri roșii și verzi, ca pentru proștii fără ureche muzicală. Am ucis musca. Mi se pusese pe piept și își fre ca picioarele din față. Voia să mă scuipe, nu a mai apucat. Am fulgerat-o cu paleta și a căzut pe mouse. Nu am strivit-o, e bine, nu a curs sân ge. Asasinii îmi displac, nu vreau să fac pușcărie pentru o insectă idioată.

Așa cum ziceam, am fost să-mi iau ochelarii cei noi. Vechi, dar cu lentile noi. Înainte de asta am trecut să iau micul dejun la McDonald’s. Fe tele de acolo mă știu, vin mereu cam la aceeași oră, le spun bună dimineața și îmi fac comanda pe ecranul tactil înțesat de cornulețe, prăjituri, sucuri de zmeură, cafea, cărnuri și sosuri în cu tiuțe de plastic. Totul este automat acum. Co manzi pe ecran, iese bonul, alegi dacă vrei să-ți iei comanda singur sau să ți se aducă la masă, și aștepți să ți se spună poftă bună. Nu au inventat încă roboții care să măture și să spele pe jos, nici pe cei care să curețe geamurile și să se uite la tine cu drăgălășenie. M-am îndrăgostit de un hamburger din pastă de cârnat și ou făcut în aburi, e singurul lu cru de care mă pot apropia. Și cafea cu lapte în ceașcă. Șeful de aici, un tip la vreo șaizeci de ani cu care mă întâlnesc destul de des, mănâncă același lucru la micul dejun. Întotdeauna. Nu su port cafeaua în pahar de sticlă, e prea înalt și in tră prea mult lapte. Se duce naibii cafeina și am senzația că sug direct din cutie o întreagă pajiște de vaci depresive. Nu era nimic interesant în zi arele de astăzi. Rușii au sechestrat niște vapoa re ucrainene în Azov, britanicii sunt extrem de proști în fiecare zi, iar într-un orășel din nordul Spaniei un sudanez și-a omorât soția și fata în vârstă de unsprezece ani. Cu cuțitul. Zeci de lovi turi bine plasate. Le-a ciopârțit pe bietele femei. Pe sudanez l-au adunat polițiștii din mai multe locuri. Era împrăștiat pe pereții casei pentru că se împotrivise arestării, iar băieții nu glumesc. Scot armele și trag. Nu le plac discuțiile inutile. Am tot încercat să-mi dau seama ce simte un scelerat care își omoară fiica, nu reușesc, senti mentul e mult prea departe de mine, am nevoie de alți ochi, de alt creier, poate că și de un su flet de vierme pentru a putea să fac asta. Car

ne din carnea ta în care introduci fără milă un cuțit pentru că ești victima unei crize de isterie, pentru că te-a părăsit nevasta sau pentru că ești pur și simplu un perdant cronic, rătăcit printre oameni.

Cafeaua o beau fără zahăr de câteva zile. Aș avea nevoie să dau jos câteva kilograme, miam luat o carte a unui medic foarte cunoscut, inamic al industriei alimentare. Un tip cu che lie, slab, care urcă mereu pe scări ca să ajun gă în biroul pe care îl are în cadrul Universită ții din Pamplona. În fața biroului are un tablou cu munți albaștri. Zice că l-au ajutat enorm în carieră. Mi-ar plăcea să știu în ce fel. Pe mine m-au speriat într-o perioadă și m-au așezat la colț pentru a învăța ce e respectul.

Am mursecat hamburgerul și mă pregăteam să pun ziarul la locul lui când am văzut la rând o puștoaică blondă, cu pantalonii strânși pe pi cioare, păr lung, ochii îi treceau prin pereții lo calului și se opreau undeva la zeci de kilometri, pierduți, melancolici, ca două buline bleu lipite cu delicatețe sub o frunte perfectă, păreau ochii unui husky timid, neobișnuit cu mângâierile. Nu i-am dat mai mult de șaisprezece ani, înaltă, conștientă că e frumoasă, inaccesibilă, a cerut un ceai de mentă și a scos din buzunar un pa chet minuscul cu pesmeți integrali. S-a retras la o masă din fund unde o aștepta o femeie care stătea cu spatele. Pe tava acesteia se vedeau trei ambalaje și o cutie mijlocie cu cartofi prăjiți. Maică-sa. Am văzut-o când au plecat amândo uă. Au trecut pe lângă mine, am început să-mi plimb lingurița prin ceașcă. Foarte înaltă și mai că-sa, cu sânii mari, cu fundul și mai mare, părul lung, roșcată, cu ochelari de soare pe care nu și-i dăduse jos nici înăuntru. S-au urcat într-un jeep, mă-sa și lolita, și au demarat în ploaie.

Este singurul loc în care mă pot duce liniștit la baie. Nu trebuie să atingi ușa la ieșire pen tru că se deschide în exterior, poate fi împinsă ușor cu piciorul fără să pui mâna pe bara de care s-au sprijinit indivizii care nu se spală după ce șiau manevrat genitalele. Uscătorul de mâini are multe jeturi puternice de aer, foarte fine, îți intră sub piele și te încălzesc pe loc. Îmi place la Mc pentru că dimineața e liniște, ai vraful de ziare la dispoziție, fetele nu sunt obosite și zâmbesc

lejer, fără să-și arate în mod profesionist dantu ra, parcarea este a mea și pot să-mi las mașina la umbră. Deschid presa și mă plimb prin lume, aflu cine a mai plecat pe Marte, câți copii au mai murit de foame, dacă mai sunt campanii pe net în care oamenii își pun steaguri pe poza de pro fil. Prostii din astea fără sens, stăm la cafea, ne aruncăm maioneză pe chiftea și ne constipăm în timp ce la câteva ore de zbor mor zeci de mii de oameni pentru că unii își probează armamentul din dotare.

Prima pagină nu miroase a tuș, deschid la mijloc. Acolo unde nu au ajuns amatorii până acum, ei citesc doar titlurile și anunțurile cu prostituate proaspete. Trag adânc în nări. Nu, amazoanele nu locuiesc în bordeluri, iubirile încă negăsite nu își lasă Paul Gabor 134 nume rele de telefon în ziarele centrale. Am un loc al meu din care îmi văd în același timp mașina și sensul giratoriu din apropiere, se rotesc moto cicletele, autobuzele, șoferii se freacă la ochi, femeile se dau cu ruj și își aranjează rimelul pe prima bandă, își pun căștile în ureche pentru că vorbesc în același timp cu copiii care au plecat spre școală, se adună și norii acum și cred că va ploua din ce în ce mai tare, e forfota matinală care, curios lucru, astăzi nu mă deranjează. Din contră, îmi trezește interesul și mi se nasc în trebări de tot felul: cât rimel se pierde din casă până la mașină, de ce lunea și marțea se poartă fuste mai scurte, iar în restul săptămânii panta lonii sunt mult mai vizibili, cum este posibil să ți se strice mașina în plin trafic, iar dacă ești fe meie să se oprească trei bărbați deodată pentru a-ți ridica imediat capota? Am zis capota. E bine așa?

În apropiere există și casa funerară munici pală, loc de mare inspirație în care predomină liniștea. În weekend e mai aglomerat. Atunci se adună rudele, îi vezi pe toți cum coboară din mașini cu buchete de flori în brațe, femeile se strâng în grupuri, bărbații merg împreună la ba rul din hol, comandă bere și un fel de gogoloaie de șorici prăjite în baie de ulei, foarte sărate și tari. Abia le poți sparge în dinți. Lângă cremato riu este și o benzinărie low-cost, în care îmi fac plinul de obicei. Trei pompe, multe camere de supraveghere, niciun angajat. E deschisă non-

stop, tragi la pompă, apeși pe taste, introduci cardul, aștepți confirmarea băncii câteva secun de și bagi țuțuroiul furtunului în gura rezervoru lui. Saluți la cameră, zâmbești dacă vrei și pleci. Ultima dată când am trecut pe acolo se auzea din boxe naiul lui Gheorghe Zamfir, nu glumesc deloc, după ce mi-am umplut rezervorul am tras mașina deoparte ca să nu încurc pe nimeni și am ascultat vreo zece minute.

Frumos, de la crematoriu nu se auzea nimic. Doar senzația că fumul care ieșea pe coș miroa se a vanilie m-a făcut să tremur un pic de invi die. Sincer, și eu vreau să fiu ars când voi muri. Dar nu vreau aromă de vanilie, mi se pare prea infantilă senzația. Aș fi încântat cu mosc sau tu tun cipriot, negru și dulce. Am să-i întreb, de cu riozitate, dacă îți poți alege aroma în care să-ți învelești ultimele imagini pe care le iei cu tine dincolo. Știu, am zis de mii de ori că nu există dincolo, că e o mare prostie menită să ne ducă de nas și să ne umple de speranțe, dar sunt și eu om care cade repede în păcat și nu mi-am controlat impulsul în secunda în care am scris. Unchiule, tu ce ai vrut când ai murit acum opt ani de zile? Lavandă? Ce bine, cred că mirosea în cartier ca-n luna mai. Nu ai putut să pui și afișe mov pe stâlpi? Râsete, priviri cu subînțeles... Eu aș dori să împrăștii mosc, să se adune lumea ca la circ, excitată, curioasă, cu ochii larg deschiși, ca farfuriile acelea mari, întinse, pe care punea bunica salata de boeuf. Hai, pa, te pup! Să-mi zici și mie dacă la tine-n rai sunt fete frumoase, că-ți fac o vizită.

Am pus tava goală în dulapul cu tăvi goale, am aruncat deșeurile prin gaura deșeurilor per fect rotundă, mi-am șters colțurile gurii cu un șervețel gălbui pentru colțurile gurii, ecologic, și am pornit motorul. Din parcare m-am dus direct acolo unde se uita blonda cu ochi de câine, la zeci de kilometri, mirosea încă a ulei și a pro soape. M-am așezat pe o stâncă, mi-am strâns haina pe mine și am putut să văd pentru prima dată, prin ochelarii pe care mi i-am luat până la urmă de la magazin, o pereche de scoici, goale, care dansau pe plajă. Le-am urmărit mult timp, aveau ritm, chef, auzeau muzica în felul lor și se îmbrățișau puternic, să nu se piardă când un val mai curajos alerga spre mal. E groaznic, sunt

mici și le intră apă în gură când valurile le iau prin surprindere, țipă ușor speriate, se retrag către pietrele pe care sunt așezat și se scutură, dar nu renunță la dans. M-am dus lângă ele și le-am invitat la un hamburger. Vreau să le văd

cum se încălzesc, să cunoască și ele puțin din confortul occidental la care avem acces noi, oa menii. Au zâmbit încurcate, m-au refuzat. Sunt vegetariene. Și un pic mioape.

tandrețe și iubire vizibilă

Evra Gart

Linia

M-am dus spre centrul încăperii, să pot ve dea unghiurile mai bine decât de obicei.

Știam faptul că într-un poliedru se pot de sena diagonale chiar imaginare, însă de data aceasta suprafața îmi dădea oarecare probleme.

Locația era într-adevăr prost iluminată, dar mi-a permis să o studiez în detaliu, printre lumi nile fluorescente, însă nu era vorba de un polie dru de data aceasta...

Mi-am dat ochelarii jos și m-am frecat la ochi, apoi am tras masa și am apropiat o sursă de lumină adiacentă, trebuia să observ cu orice scop, deși ochelarii mă sâcâiau.

Am scos câteva planuri din mapă (o aveam mereu cu mine), m-am uitat peste ele, dar nimic nu se potrivea.

Era o seară delicată și nu voiam să o pierd, m-am ridicat și m-am îndreptat spre toaletă, am deschis șlițul pantalonilor să urinez, când cineva m-a bătut pe umăr și mi-a spus cu accent orien tal, într-o germană imperfectă: - De ce urinezi ca și femeile?

- Ce fac?... Ai înnebunit?

- Animalule!...

Am închis șlițul și m-am întors spre vocea care venise, dar tipul dispăruse între timp. Mul ți indivizi proveniți din sute de naționalități se plimbă aiurea...

M-am îndreptat spre chiuvetă și mi-am clătit mâinile și ochii, am urcat scările, nu voiam să merg la masa mea, era inutil acum.

Am mers spre ieșire, unde se afla, de fapt, mulțimea comasată, m-am strecurat și am ieșit, voiam să respir puțin aer proaspăt.

După câțiva zeci de metri m-am așezat pe o bancă sub un nuc. De obicei nu există bănci pe aleile orașelor.

Am început să privesc stelele, milioane de stele pe bolta străvezie, mi-am așezat capul în tre palme și coatele pe genunchi, mă gândeam aiurea, amintiri vechi, unele trecute și nesimți te, altele apuse, încă vii...

„Câte stele încap într-o galaxie?”

„Exact atâtea stele cât încap într-un sac!” Pa re-mi-se a venit un posibil răspuns.

Mi-am amintit lanul de grâu. Aveam doar șase ani când mă ascundeam de fiecare dată când mama mă certa pentru că făcusem o pros

tie.

„Tose, iar te-ai ascuns în lanul de grâu? De ce fugi fără să spui! O greșeală este pe jumătate iertată când spui!... ”

Alergam și mă culcam în lan, adormind câ teva ore bune. Apoi mă trezeam și priveam lungimea câmpului care se unea cu cerul în de părtare. Totul galben, un galben impecabil, un galben care nu poate fi imitat sau redat de nici un pictor.

Apoi mergeam acasă și mă prezentam ma mei: „Mamă, știu că am greșit!”... „Iară te-ai dus în lan, Tase?... Vezi că lanul ia veșnicia la el!”

Alteori, înainte să merg acasă, mergeam să caut câmpul verde. Iarba proaspătă, verde, ne cosită, cu miros fantastic de proaspăt.

Mă trânteam în iarbă și începeam să mă ros togolesc, bătătorind-o.

Mă ridicam apoi în genunchi și priveam de părtarea, o imensitate ce se unea cu cerul: „Cât este pământul de lung?”

Priveam stelele și am început să le număr...

M-am ridicat și am mers spre încăpere. Am intrat și m-am așezat la masă, voiam să scot din nou planurile, mă gândeam că undeva se stre curase o greșeală, când o voce îmi spuse: „Cu ce pot să vă mai servesc?!”, auzisem o căldură în acea voce și accentul german fără greșeală”.

Privesc înspre vocea cu pricina, ce stătea cu un pix în mână deasupra unei foi, să preia comanda. Văd un chip blond cu părul până la umeri și dinții așezați anapoda.

Mi-am amintit într-un târziu că a fost ceva mai devreme și mi-a adus un orange. Nu am bă gat de seamă atunci, nu am fost atent la detalii, eram total absent.

- Este obligatoriu să mai consum?, am între bat-o, enervat de gestul ei nepotrivit de a mă întrerupe.

- Dacă mai zăboviți o vreme, cred că da!

- Mă uit la tine, ce ești?, o întreb țintuind-o cu privirea.

- Cum vine „ce sunt? În ce fel?”, a continu at întrebarea să-și justifice probabil roșul din obraji, de-abia apărut.

Ţin să cred însă faptul că și-a dat seama că sunt străin, sau poate era chiar pusă în încurcă tură, naiba să o știe...

- Dar, cine ești dumneata, de fapt? Voiam să întreb.

- Eu sunt eu!...

- Asta știu, dar nu face pe impertinenta cu mine, pentru că nu ține!...

- O, cum vă permiteți să strigați la mine și mai ales cum vă permiteți să mă faceți imper tinentă?

- Dumneavoastră v-ați ales momentul!

- Auziți, v-am întrebat, vă mai aduc ceva sau nu?

- Nu ai înțeles ce te-am întrebat?... Ești slo vacă, cehă, poloneză, maghiară, bulgară, sâr bă?... Trebuie să fii de pe undeva din est, altfel nu se explică.

- Sunt germană, spuse mândră. Ah, dacă eram de pe undeva din est... De asta ați ridicat tonul?...

- Ești pe mă-ta!...

- Scuze, n-am înțeles, puteți să repetați, vă rog?

- Nu are sens să minți!

- Nu înțeleg aluzia. Sunt plătită să vă întreb: cu ce pot fi de folos, să vă servesc băutura la masă și nu să vă luminez gândurile întunecate... Evident, dacă mai doriți ceva, am să vă aduc co manda. Spuse totul ținând încă pixul în mână, așteptând să noteze... Și dacă mai doriți ceva, nu este obligatoriu, altminteri trebuie să pără siți localul.

- Bine... bine! Am să comand, dar spune-mi un lucru: din ce parte a Germaniei ești?

- Sunt șvabă! Ce să vă aduc?!

- Bun, ce pot spune despre clienții tăi? Ni mic, decât un mare rahat. Ceea ce nu înțeleg, unul cu statură de turc, mic și îndesat, s-a luat de mine la baie când urinam, apoi, ca un laș, a fugit, așa fac de obicei!

- Sunt mulți turci pe aici. Patronul este turc, ar trebui să respectați casa… De altfel patronul

are prieteni de toate naționalitățile: bulgari, iranieni, arabi, evrei, egipteni, francezi, italieni, spanioli, englezi, americani... Însă cei mai mulți sunt români.

(Spusese „români” apăsat, să se facă înțe leasă, tâmpita...)

- Tocmai de asta zic, nu cred că ești germană, o germană nu ar lucra pentru un turc, poate de pe undeva din est...

- Vorbiți aiurea, așa faceți de obicei?! La noi nu se pune problema de naționalitatea celui pentru care lucrăm, dacă se comportă onora bil... În plus, nu știu ce căutați în Germania, cine naiba v-a adus?.. Dacă nu vă convine nimic...

- Nu!.. Sunt golit de esență, de aceea, dacă ești bună, când revii cu ceea ce comand... miar prinde bine o aspirină. Nu folosesc niciodată medicamente, însă astăzi am avut o zi oribilă.

- Vă invit să mergeți la farmacie, aici nu este farmacie, îmi spusese să mă sâcâie, desigur, conversația a epuizat-o.

- Însă la ora aceasta mă tem că nu o să găsiți nimic deschis!.... Ah! Aștept să comandați, v-ați decis?

- Ai spus că nu respect casa... Stau la masa aceasta a mea și comand, răsuflu aerul acestui local... Însă omul trăiește printre clipe, execu tă doar câteva linii adiacente, fără a căuta linia principală, în timp ce nu-l interesează mijloacele de existență interioară, unghiurile, cum le spun eu, se retrage tihnit în alte spații ale existenței exterioare de data aceasta și se mulțumește cu atât de puțin lucru, încât viața nu-l oferă nici pe acela!...

- Tot nu reușesc să vă înțeleg, sunteți un ciu dat, din ce colț al lumii spuneți că veniți?

- N-are importanță... Cel mai important este încotro și spre ce te îndrepți!

- Mă plictisiți, sincer. Spuneți-mi ce să vă aduc, altfel mă văd nevoită să chem oamenii de ordine să vă dea afară în șuturi!

- Nu... chiar nu este nevoie, o să plec curând, însă înainte adu-mi un coniac simplu cu gheață, apoi vom vedea.

- Nu cred că sunteți în stare de ebrietate, altfel nu vă serveam alcool. Dar, după cum vă comportați se poate că vă va afecta mai mult... Știu și eu, ar putea distruge liniile de pe creierul

dumneavoastră sau s-ar putea să le strangule ze...

Am deschis mapa și am scos planurile, le-am întins pe masă, apoi creionul, guma, compasul și rigla.

Paharul de băutură l-am împins la o parte nu înainte de a lua o înghițitură serioasă...

M-am uitat atent pe ele și mi-am dat seama că ceva nu este în regulă.

Am căutat o bucată de hârtie și cu ajutorul creionului am făcut câteva calcule simple. Am măsurat apoi cu ajutorul riglei, am privit din nou liniile fluorescente de pe tavanul localului... Stăteam cu dosul creionului între dinți și mi-am amintit din nou lanul galben de grâu și câmpul verde...

Așteptare

Te-am privit o clipă când soarele a amestecat pentru un moment culoarea buzelor tale; eram din nou eu, dar erai atât de aproape acum, atât de aproape....

Zâmbeai sau parcă ai zâmbit pentru totdeau na din spatele unui evantai imens, construit din pene de fazan...

Așteptai sau parcă ai așteptat tăcută la colț, apoi ai urmat drumul păianjenului care a înce put să țeasă pânza liniștit, țesea încet, molcom, încruntat de singur, fila o pânză!

A încercat cu greu să se cațere cu piciorul său de lemn, a răsucit uniform o pânză, tu l-ai urmat îndeaproape, apoi te-am mai privit o cli pă înainte să dispari în mulțime.

Ella Poenaru

MADE IN CHINA

De la sfârșitul lunii februarie, când vestea cumplitei gripe provocate de un virus chinezesc cu aspect de minge cu ventuze se răspândise cu o viteză egală cu contagiozitatea acestuia, nu mai putuse să se odihnească nicio noapte cum se cuvine. Urmărise cu surprindere și teamă știrile contradictorii, care curgeau neîntrerupt pe toate canalele media. Era o enigmă cum se ajunsese de la o simplă răceala ce se elimina de la sine la o sentință la moarte plasată aleatoriu pe fruntea unor aleși printr-un algoritm știut doar de micul terorist. În martie deja pandemia căpătase dimen siuni cosmice, iar aviara părea doar o glumă în fața covidului. Se trecuse cu repeziciune de la mască la izoletă completă, de la restricții de circulație pe timp de noapte la lockdown total. Rând pe rând, instituții importante, universități, școli, teatre, biserici și bănci puseseră lacătul, doar farmaciile și mallurile mai rezistau, deși rafturile fusese golite de produsele esențiale. Judecând după felul în care cărau baxurile de fă ină și pachetele de drojdie, s-ar fi putut deduce că majoritatea populației se hotărâse să-și des chidă brutărie proprie în casă. Din nefericire și spitalele deveniseră inaccesibile pentru oricine nu era atins de fatala maladie.

Ca orice milenială posesoare de smartphone

și laptop cu acces nelimitat la net, Mona desco perise cu uimire și oroare fascinanta făptură sub forma unei mingiuci verzi, pe suprafața căreia se agitau niște piciorușele lacome; proteină spike, așa se numeau și o făceau să semene cu o crea tură extraterestră malefică. Acestea erau adevă rate arme de luptă: din câte înțelesese, vârfurile acelea ascuțite pătrundeau ca un cuțit în unt în celula umană, unde se dedau la un măcel ca-n invaziile barbare: îi slăbeau rezistența, îi jefuiau toate resursele, mâncau, beau, se înmulțeau și apoi invadau pe rând și celelalte celule, până când tot organismul intra în shut down, la fel ca laptopul ei când i se epuiza bateria.

Fata citise majoritatea informațiilor disponi bile pe nenumăratele site-uri de știri, consultase site-ul OMS, precum și un alt număr impresio nant de site-uri medicale (deși cultura ei me dicală se limita la amintiri extremi de vagi din lecțiile de biologie din clasa a VII-a!), telefona se la toți prietenii care aveau prieteni medici, asistenți, ambulanțieri. Televizorul din bucătărie era lăsat deschis încontinuu, de pe ecranul HD se scurgeau non-stop informații despre numă rul de persoane infectate, persoane decedate, în China, în Europa, în SUA. Cum fusese de mică speriată de perspectiva unei îmbolnăviri fata le, respecta cu sfințenie toate recomandările,

instrucțiunile și regulile impuse de autorități și avea un respect împletit cu o venerație aproape religioasă pentru cei trei miniștri din grupul de comunicare strategică, respect întărit de serio zitatea cu care anunțau un număr tot mai mare de decese și de strategii sofisticate de combate re a pandemiei. Strategii care, din nefericire, nu se dovediseră prea eficiente.

Mona se decisese însă: într-o astfel de peri oadă de pandemie mortală, nimic nu putea fi lă sat la voia întâmplării: fiecare lucrușor era spă lat și igienizat; pantofii, șterși meticulos cu spirt, tălpile, dezinfectate cu clor; hainele cu care ie șea până la Mega din colț, aruncate imediat în mașina de spălat, în care adăuga și două capace de igienol, pentru mai siguranță; iar în timp ce aceasta se rotea vuind amenințător, figuri seri oase și grave, cu voci scrâșnite, rostogoleau cifre înspăimântătoare de fatalități și anunțau măsuri tot mai draconice pentru împiedicarea răspân dirii virusului. Deocamdată acesta părea să aibă o fixație pe persoane mai în vârstă și cu comor bidități, dar, ca orice virus ribonucleic (câte cu vinte noi învățase, chiar dacă deocamdată nu le putea rosti corect), parșivul ăsta mititel devenea tot mai agresiv și se înfoia tot mai tare. Dar și măsurile luate împotriva lui erau tot mai aspre. În lipsa unui remediu eficace împotriva dușma nului microscopic, era pedepsită gazda macro scopică atunci când era găsită culpabilă de ză dărnicirea combaterii pandemiei.

Este un fapt incontestabil că orice interdicție creează dorința de a o încălca și practic nicioda tă nu are o persoană chef mai mult de a ieși din casă decât atunci când îi sunt interzise ieșirile. În disperare de cauză, mulți au recurs la sub terfugii sau la câini de companie care erau mai împrumutați între prieteni decât cărțile de la bi bliotecă. Evident, bibliotecile erau și ele închise, dar oricum oamenii citeau din ce în ce mai pu țin. Acum găsești tot ce ai nevoie pe internet și chiar rezumat, ca să nu mai pierzi ore întregi să afli despre ce e vorba într-o carte.

În ceea ce o privea pe Mona, la început fu sese oarecum mulțumită pentru vacanța neaș teptată ce se anunța: tânăra lucra într-un salon de masaj ca să-și plătească taxele la o facultate particulară și mai avea și ceva bănuți puși de

oparte din vânzarea casei bunicilor de la țară. După perioada încărcată de sărbători și o se siune stresantă, o lună de concediu, chiar ne plătit, pica foarte bine. Însă după aproximativ trei săptămâni, fata începuse să se plictisească. Nopțile petrecute pe Youtube și Netflix lăsase ră urme adânci sub ochi, iar obrajii, prea puțin expuși la lumina naturală, se îngălbeniseră la fel ca ai nefericiților din țara de origine a virusului cu coroană. Căci dacă în regnul animal se spune că leul ar fi regele animalelor, coronavirusul era fără îndoială regele tuturor virușilor, capul înco ronat făcea să tremure în egală măsură șefi de state și regi, episcopi, preoți și rabini, savanți și simpli cetățeni. Cum putea cineva oare să mai nege existența acestui virus, când oamenii mu reau cu miile, iar dovezile închise în saci etanși erau etalate zilnic pe toate canalele de știri?

Mona nu ieșea decât când avea absolută ne voie, adică atunci când nu mai avea niciun pic de pâine sau apă. Auzise lucruri îngrozitoare de la bătrânii din cartier, fugăriți de polițiștii înarmați cu carnețele și pixuri, gata să le aplice amenzi usturătoare pentru depășirea cu cinci minute a intervalului permis, dar cea mai teribilă poveste fusese cea aflată de la un vecin pensionar de la parterul blocului vechi și igrasios. „Ne pulveri zează cu viruși. Ați auzit avioanele alea care trec noaptea pe deasupra noastră?” Mona auzise, într-adevăr, în unele nopți, zgomote făcute de mașini invizibile cu motoare puternice. „Sunt niște drone care zboară pe întuneric și dau dru mul la bombe cu viruși. Cum scad cifrele de in fectări, cum mai aruncă câțiva saci. Sunt intere se mari la mijloc. Vor să ne omoare, că suntem prea mulți. Iar bogații să se îmbogățească mai mult cu bani din măști, medicamente și vacci nuri”.

Văzând că părea cam neîncrezătoare, băr batul și-a întărit vorbele cu o declarație confi dențială: „Am o cunoștință, nu pot să zic cine. Dar e cineva sus de tot. N-au voie să vorbească despre ce se întâmplă, dar mie mi-a spus că au ordine să ne rărească și să ne controleze apoi pe ăia rămași. La anul ne bagă și cipuri. O să vedeți că așa o să se întâmple, să nu ziceți că nu v-am spus. Sfârșitul lumii, ce mai!”

Mona intrase în casă clătinându-se. Toate

teoriile conspiraționiste pe care le citise pe You tube se adevereau. Nu mai putea avea încrede re în nicio autoritate oficială. Chiar felul în care procedau cu restricții aberante, internări forțate și amenzi uriașe reprezentau dovezi în direcția celor afirmate de nea Stelică, pensionarul cu cu noștințe la nivel înalt.

În timp ce-și pregătea prânzul, deschisese ca de obicei televizorul din bucătărie și alesese un canal de muzică pop. Azi avea poftă să mă nânce ceva exotic, se săturase de veșnicii cartofi prăjiți cu friptură. Avea poftă de orez cu legu me și pui cu curry. De când începuse pandemia se debarasase de orice produs de proveniență chinezească: mai avea puțin sos de soia, dar era un produs autohton, așa că nu prezenta niciun risc. Ultimul produs chinezesc aruncat fusese un pachet de bețișoare luate de la un bistrou cu mâncare asiatică. Din fire, Mona era extrem de precaută.

Când orezul a fost gata, s-a așezat la masă și a scos din dulăpior o farfurie și o pereche de tacâmuri de plastic ambalate într-un pliculeț de hârtie și plastic. Nu avea chef să mai spele vase și, cum avea în dulap mai multe farfurii și tacâmuri de unică folosință, se hotărâse să se răsfețe complet. O masă ideală e cea după care lenevești pe laptop sau faci o siestă prelungită, nu una după care trebuie să cureți vesela.

După ce a terminat de mâncat s-a lungit pe canapea cu laptopul în brațe; micul aparat îi de venise mai indispensabil decât fostul iubit și-l consulta cu mai multă încredere decât pe pro priii părinți. Trecea de la un video la altul, de la știri și muzică la numeroasele filmulețe cu pre viziuni apocaliptice. Aproape adormise când pe ecran i-a apărut o fereastră cu un link spre un video despre China. Îndată i-a trecut somnul și a urmărit din ce în ce mai alarmată documenta rul despre condițiile insalubre din fabricile chi nezești în care sunt produse tacâmurile și alte produse de unică folosință din plastic. A aflat cu oroare că nicio regulă de igienă nu era res pectată acolo: lucrătorii se spălau rar pe mâini, iar unii, chiar bolnavi fiind, strănutau direct pe obiectele produse. Acestea erau ambalate cu tot cu mizerie și viruși și distribuite apoi în toată lumea. Există oare cineva care nu are măcar un

obiect „made in China” în casă?

Bine că aruncase fără să deschidă toate pungile cu bețișoare chinezești din dulap! De stres și emoție a simțit nevoia să meargă la toaletă. Înainte de a reveni în dor mitor, a trecut prin bucătărie să-și facă un ceai calmant. Evident, se debarasase de pliculețele de ceai chinezesc încă din primele zile în care fusese confirmată pandemia. Avea numai ceai românesc, autentic de la Plantero. A turnat apă fierbinte în ceainic peste florile uscate de su nătoare și s-a așezat pe scaun, așteptând să se limpezească infuzia. Încă mai reflecta la ultimele imagini văzute în filmulețul de pe Youtube, când privirea i-a alunecat involuntar spre o pată albă ce sclipea pe gresia întunecată. Era o bucățică de hârtie ruptă din ambalajul tacâmurilor de unică folosință, care alunecase cumva pe jos ne observată, atunci când debarasase masa.

Oftând, s-a aplecat să o ridice ca s-o arun ce la coșul de gunoi sub chiuvetă, dar s-a oprit brusc ca și când ar fi atins o reptilă veninoasă. A adus-o cu mâini tremurânde în fața ochilor, par că nevenindu-i să creadă, apoi a izbucnit într-un râs isteric, cu sughițuri.

Într-un colț al hârtiei se putea vedea scris cu litere negre, ușor ciupite, dar perfect descifrabi le, cea mai cunoscută sintagmă din lume: Made in China.

ceremonie închinată trandafirilor

#ctrl/alt/delete#

începe ziua de luni altfel ia o gură de zori pură lasă-te de cafea și de aceleași povești fumate cu de mâine m-apuc de –

renunță la planul de petrecere a eternității în anonimat fă un duș călduț de critică constructivă și aruncă o privire obiectivă peste tot ce te-a împiedicat să ai viața pe care o meriți –(zi Doamne ferește! putea fi mai rău...)

pune-ți ordine în CD-uri și în gânduri trece-ți inima pe curat strânge-ți lacrimile în acvariul din colț și dă de mâncare la pești –doar ei ți-au tăcut toate păcatele

nu mai aștepta ultima versiune de antivirus minune ai prea multe fișiere corupte nimeni nu poate fi imunizat la dragoste și la moarte

ia-ți gândul de la adunare și înmulțire împărțirea e singura operație care ți-ar mai putea asigura nemurirea!

#sevraj#

Foamea cea de toate zilele s-a înstăpânit în oglinzi venele-s goale de visuri amanetate la case de schimb pe un dram de Nirvana doar satiri inițiați în asceza iadului răsucesc gânduri fierbinți în foi de tornade

setea hulpavă a-nghițit stâlpul de sare și un pocal de absint izvoarele ard la nadir umbrele amintirilor se măsoară în chintale cuvintele se joacă inconștient de-a v-ați ascunselea cu mâine și ieri în vizuina timpului egumen la asfințit mintea devine atotcuprinzătoare dorința ia chip de centaur scrâșnind din potcoave pe câmpul de jar Gorgona are o nouă tunsoare blestem celor care au dezlegat hergheliile neantului exeunt psyche et soma.

#treiceasurirele#

ziua de marți are trei ceasuri rele –ceasul în care te afunzi în trecut retrăind compulsiv ultima relație de dragoste ca pe un film de colecție ce-a ratat Oscarul iar (la ultima dublă ajunseseși aproape de perfecțiune!) ceasul pe care-l întorci febril înainte aruncându-te fluture orb în plasa viitorului imberb fără să poți ghici de unde va veni săgeata ce zboară în noapte

de la un dușman de care habar n-ai sau mai degrabă de la un prieten vechi întâlnit într-o zi oarecare de luni ceasul prezent ignorat permanent singurul în care ai putea altceva

AI PUTEA SĂ FII TU!

răsufli ușurat la sfârșitul zilei așteptând ca pe o ședință de psihanaliză revelatoare marțea viitoare negreșit

#portretalfabet#

în fiecare zi cu soț scriam o scrisoare pe care recitind-o în ziua următoare nu mai aveam curajul să o postez mereu schimbam câte-o virgulă, o literă sau uneori chiar un cuvânt întreg; un sufix nepotrivit, un verb demodat, un epitet prea ambiguu să descrie progresia scaunelor goale un trecut ce atârna ca o tinichea poleită necunoscutul ce se profila amenințător în pagina de viitor

în toate zilele fără soț decupam cuvinte noi din dicționar lipeam benzi mici negre peste cavourile gândurilor sugrumate în fașă peste toate ocaziile ratate eratele nu erau permise

cu trecerea anilor dicționarul devenea din mai ușor o dantelă fantască se țesea printre franjurii paginilor prin ochiurile căreia puteam privi ca prin mii de ferestre deschise lumea fără etichete preconcepute de partea cealaltă altcineva îmi reconstruia mereu incomplet portretul alfabet

#birthcontrol#

Sus cerul deschis îngeri uimiți cortegii de sfinți rugăciuni furibunde 200 de bătăi pe minut jos corpul umflat sfârtecat de dureri valuri de sânge dejecții imunde...

pretutindeni Dumnezeu în mijloc copilul meu nenăscut

umbrele nu iartă Cristofor nici pe tine care te legănai în iluzii de dragoste maternă ca într-un lichid amniotic speranța ta de viață creștea de la o zi la alta dar tu oricum nu aveai să cunoști niciun mâine ultimul lucru pe care aveai să-l simți era mâna indiferentă și sigură ce urma să te smulgă bucată cu bucată din pântecul sfâșietor de fierbinte pentru eternitate

umbrele nu iartă, Cristofor și tu ești doar o umbră a cuiva ce n-a putut să strige niciodată ajutor acum e rândul tău să fii necruțător.

sonata întunecată a lunii într-un amurg de tandrețe

Domnea o liniște...

Domnea o liniște peste pământ de se-auzea cum se înalță iarba și cum respiră fiarele în gând; Un roi de fluturi albi zbura de-a baba-oarba, câmpii de bronz se unduiau tăcând.

Nemuritoare flori, de prin ponoare, își așterneau prea stânjeniul voal, iar păpădii imense și solare pluteau ca într-o mare de coral...

În neolitice bordeie colorate se destrămau aromele de grâu; Și chipuri de copii, îmbujorate, se alintau oglinzilor curate din pârâu.

Urcau către poteci rupte din soare sălbatici cai cu coamele de vânt; Și, risipit din steiuri milenare, domnea un Sfinx de timp, peste pământ.

Într-un sat

Pământul mut se-aude cum vibrează sub ropotul copitelor de ploi; Și-o frunză spânzurată pe trifoi își colorează trista metastază. Rămas-au, suspinând, copacii goi...

Nici zboruri nu urnesc norii de gheață, nici zumzete din vis nu se trezesc; Își poartă-un vânt străin, neomenesc astenicul răsuflet smuls din ceață; Și-n ochiuri de nisip corăbii cresc.

E liniștea din picuri și esențe, pe naltele rogozuri mângâind însingurarea spumei peste grind și lemnul unei bărci făcută zdrențe; În depărtări, orașele se-aprind...

Se întrevăd cum nălucesc bolnave sub noaptea unui brad carantinat; Din vechile biserici mai răzbat reverberații surde și concave; Și-o candelă se stinge, într-un sat...

Gabriel Cristea

Se-nfiorau cireșii

Înfiorați cireșii, sub ceruri constelate, nășteau petale pure din lumea cenușie; Prin gotice arcade pășeau poeții-n moarte, cu botnițe la gură, ca nimeni să nu știe de versul lor ce sapă, precum izvoare line, în stânca vremii mute și-n turnuri zigurate făgașu’ libertății străluminând doline.

Umblau cu lanțuri grele la mâini și la grumazuri, scriindu-și poezia cu sângele din vene; Se osteneau pe dealuri, sub stele sparte-n iazuri, în noaptea cea mai noapte, trecând și ea alene, ca o sfârșire blândă sau ca un foc de vatră, ce veșnic împietrește sub naltele talazuri; Rosteau versuri uitate, cu pașii lor de piatră...

Din șfichiul noii ordini pocnesc călăii lunii, ce însoțesc convoiul pe drumuri de pădure; Vibrează lira fricii, se-nchină lung alunii; - Hai, mergeți mai departe, spre timpurile sure!, se tot aud câinește lătrând, din urmă, zbirii; Se zbat din rădăcină vechi murmure – gorunii –, iar formele de ceață își prind în brațe mirii...

Se-nvârte Universul, se disipează aștrii, se întețește vântul prevestitor de iele; Și în poiana unde se ‚nalță zmei albaștri, își vinde luna chipul pierdutelor derele; Din noaptea sângerie zburau dalbii – aleșii –precum o rugăciune șoptită de sihaștri; Și-ascunși sub zori de-aramă se-nfiorau cireșii...

O ciocârlie a-nlemnit

Pe plugul său patriarhal bătrânu-ngenunchează; Privește-un nor înfipt în deal; Grăunța-n sol e trează.

Frunzare unduiesc în vânt, coroane se destramă, miroase-a ploaie și pământ; Tăcere-i de aramă.

De parcă timpul obosit s-a strecurat prin sită, o ciocârlie a-nlemnit pe-o cruce-mbătrânită.

Opinca se-adâncește-n lut, iar calul înspumează; Pe boltă norii se ascut și curg peste amiază.

Se-aud doar picurii căzând pe trupuri ostenite; O liniște plutește-n gând, ca lama de cuțite.

Și ară-n glod, necontenit, cu chipul rupt din piatră, știind că anii s-au sfârșit precum un jar în vatră.

El pas cu pas se pierde-n deal; Și-amurgul, ca o ață, din plugul său patriarhal, spre ceruri îl înalță.

Mi-e gândul din grâu

Îmi par un țăran, trag plugul prin piatră, sub vremea curbată, nu Calul Troian.

Prin piatră și lut respir ca un faur; Și spicul de aur mă soarbe tăcut.

Mi-e gândul din grâu un zvâcnet de moară; Răsară, răsară grânețe pârâu!

Boiane, Boian, semințele ierbii își murmură cerbii prin naiul lui Pan

Pășesc prin obscur cu raza pe frunte, și-n piscuri de munte sunt ochii-mi de mur.

Din veacuri noian, sub dealuri de piatră, trec versul prin vatră, și-mi par un țăran.

Acuarelă la Periprava

Turlele-mbrăcate-n staniu, ascunzând lăuntric psalmii, strălucesc în roș crepuscul – sacadat un clopot bate dinspre scitice adâncuri.

Viu puhoi de cai sălbatici în nisipul fin se scaldă; Ulița cea lungă pare împietrită-n falsa ceață.

Sfinții blânzi, Petru și Pavel, trec tăcuți pe sub arcade, îmbrăcați cu lungi cămeșe și cu brâie colorate; Barba lor căzută-n poale parcă-i inima pădurii palpitând peste icoane; Liniștea catapetesmei se cunună cu altarul, iar din profunzimi slavone curge sfânta liturghie; Un monah își cântă harul...

Cerul pare de sineală, precum casele bătrâne nălucind printre năvoade; Plante moi, agățătoare, floarea palmei Maicii Sfinte, se alintă înspre soare.

Lacul deșteptat tresaltă eclozând pe luciuri nuferi; Soarele ardent pătrunde printre legănate suliți; Și ca solitară velă, curg trei lebede plăpânde, împietrind în acuarelă.

Din părul tău albastru

Doar greierii se-aud, în noaptea asta lungă, de se răscoală-n cer tot universul ierbii – și-n foșnet, licurici aprind pe boltă stele. Cum ți-unduiește părul ca ierburile fine cu năluciri cimbrate! Profilul tău, în lună, se-aseamănă cu vântul ce prin căușul palmei se pierde-n constelații... În noaptea asta lungă mi-e vântul herghelie tăcută și păscândă

Doar greierii se-aud din părul tău albastru, unduitor – prin mine.

Visul unei nopți de lup (proză lirică)

- Absoarbe-l! îmi spuse sacerdotul mânându-și săgețile pornite din arcul sprânce nelor stufoase.

- Nu-ți fie frică de spiritul colindător prin vremi atemporale! Și mi-a întins, cu pal me tremurânde, răsufletul de lup ce adăsta lângă stejarul vieții, unde zăcea, cu ochi deschiși, carnala sa neființă. Se unduiau în jur barbarele păduri, aidoma urzelilor ce strălucesc și înfioară-n taina lunii ape. Și-o liniște uraniană și bizară parcă-mpietrea tot Polul getic laolaltă cu broderia lui de stele-logostele. Și îl sorbii ca pe-o licoare sfântă, ce răspândea sălbatica aromă a vântului de brazi și de costișe. O mistică senzație de zbor se cuibărea-n vertebrele-mi ușoare, asemeni unui dor ce caută nepământești esențe. Adulmecam prin translucide sanctuare mirosul flăcării de andezit ce-a înălțat la cer și-a mistuit bătrâna stirpe-a celor drepți și mai viteji... Și mirosea a sânge înche gat tăria zidului-carpat și mușchiul de pe el, a răstignire; iar Carul mic pulsa, creștea sedimentând în ochiul meu flămând un timp nețărmurit. Am ascultat cum dălți neîn chinate ciopleau în ritmul toacelor de lemn uscat nemuritoare coloane sarmisegetu ze. Am mângâiat, atunci, cu palme-nfiorate asprimea palmelor ce buciardau cetăți și am simțit prin vase capilare sudoarea frunților de moți; tot mineralul lor – genunea – ce se-ascundea în tragerea pe roți.

Cetatea levita deasupra lumii și-un furnicar de stele roia în jurul ei, și fabuloși ba lauri îmi amețeau privirea; și gânditori de piatră păreau strămoșii mei. Și-mi deveniră ochii incandescenți ca jarul și colții îmi creșteau indefinit de mult, iar venele pădurii aievea mă-nghioldeau, rugându-mă șoptit să urc și să tot urc...

Din rădăcina nopții, o strigă* argintie își dezmorțea aripa, pupila ei de ambră, ge ometrizând cetatea, suișu-mi săgeta. Se auzeau cum crapă sub pojghiți negre zorii și sângeriu crepuscul pe ziduri proiecta sfințita umbră păzitoare... Mă frământai s-ating, cu ultima clipire, fărâma de visare – răsufletul de lup –, când explodă în soare cântatul dimineții.

Se deșteptau cocoși sub frunzele de nuc...

Poeme de Efraín Barquero, traduse de Gabriel Cristea

Efraín Barquero, pseudonim al lui Sergio Efraín Barahona Jofré, s-a născut în Piedra Blan ca, Teno, regiunea Maule, Chile, la 3 mai 1931. A studiat la Liceo de Talca și la Universitatea din Chile (Dreptul), precum și la Institutul Pedago gic, pedagogia, în limba spaniolă. În 1955 a intrat ca secretar al redacție la Ga ceta de Chile, coordonată de Pablo Neruda. A fost atașat cultural în Columbia, în timpul guvernării lui Salvador Allende. Nu s-a mai putut întoarce, din cauza dictaturii Pinochet, și a locuit în Mexic, Cuba (unde a fost membru al juriului

Familie amurgind

–

Din volumul Femei din întuneric

Mirosea a bărbat trist în Prefectură. Mustea de oameni peste tot și totuși nu era nimeni s-aștepte-un străin și așteptarea lui amurgită; ploua, ningea – se petrecea afară, dar înăuntru, omul cerșea îmbătrânind în fotografia chipului său.

O femeie vorbea singură, iar un copil se cufunda în fumul unor gânduri; era ca o toamnă târzie, ca lumina unui soare apus de curând. Era atât de frig în mâinile-acelea, și gâturile lor stăteau ca-n jurul unei mese, tot căutând un buzunar de negăsit, cu-amarele lor guri și suflete jenate.

Mirosea a bărbat, dar a bărbat amurgind, a om ce-uitat să se-ntoarcă. Mirosea a familie înlăcrimată, fără nume. Mirosea a pământuri plouând și-a mare plouată.

pentru Premiul Casa de las Américas, în 1974) și în Franța, țara în care a lucrat din 1975 până în 1990 și unde a scris A deshora (Într-un moment nepotrivit). Volumul de versuri fost publicat în Chile în 1992, alături de Mujeres de oscuro (Fe mei în întuneric) și El viejo y el niño (Bătrânul și copilul). Cu cartea La mesa de la tierra (Masa pă mântului) a câștigat Premiul Municipal Santiago pentru Literatură, în 1999. La 25 august 2008 a primit Premiul Național pentru Literatură.

S-a stins din viață la 29 iunie 2020, la vârsta de optzeci și nouă de ani, în Santiago de Chile.

Familia anochecida De Mujeres de oscuridad

Olía a hombre triste en la Prefectura. Estaba todo tan lleno de gente y no había nadie en la espera del extranjero y su espera anochecía, llovía, nevaba, transcurría afuera pero adentro mendigaba el hombre envejeciendo en la fotografía de su rostro.

Hablaba a solas una mujer y un niño se hundía en humosos pensamientos había como un otoño sobrante como la luz de un sol puesto hace rato. Hacía frío en esas manos y gargantas estaban todos como alrededor de una mesa buscando un bolsillo inencontrable con sus bocas amargas con sus almas incómodas.

Olía a hombre pero a hombre anochecido a hombre que se olvidó de volver. Olía a familia humedecida y sin nombre. Olía a tierra lloviendo, a mar llovido.

Antichitate

Din volumul Vântul regatelor

Galben era calul, nepăsător – văzduhul; făpturile lucrau fără zgomot la esențe, erau bătrâni precum șofranul, precum soarele templelor; trăiau la apogeu ca într-un fruct care strivea lumea cu blândețea unei mame.

N-am putut rupe pâinea sau lemnul și nici vărsa cenușa; totul era prea uman, corporal, aidoma celui ce doarme; am învățat țărâna să fie țărână, piatra să fie piatră, oamenii-nvățară să se odihnească, pentru a fi carnea propriilor zei.

Treziți-vă surâzând în pura lâncezeală, în ceara veșniciei!

Treziți-vă-n amiază, când totul se-ntinde și se ramifică, întunecând lumea cu plinătatea voastră, trăiți în răsucirea carnalității toamnei!

Antigüedad

De El viento de los reinos

Amarillo era el caballo indolente el cielo los seres trabajaban sin ruido en el perfume eran viejos como el azafrán, como el sol de los templos en la madurez vivían como en un fruto que aplastaba el mundo en la blandura de una madre.

No pude romper el pan ni la madera ni derramar las cenizas todo era demasiado humano corporal como alguien que duerme había aprendido el polvo a ser polvo la piedra a ser piedra los hombres habían aprendido a reposar a ser carne de sus propios dioses.

Despertad a la sonrisa al aflojamiento puro a la cera de la inmensidad despertad al mediodía en que todo se estira y se prolonga obscureced al mundo con vuestra plenitud vivid en la carnalidad doblegada del otoño.

Trăiește fazanul

Din volumul Vântul regatelor

În liniștea penelor sale trăiește fazanul, pasărea izvoarelor sacre, a desimilor adânci ale căror culcușuri lucesc sub umbra fructelor desăvârșite, ce se nasc și mor singure și care n-au fost culese nicicând – precum o miere părăsită.

Prinț al amintirilor, gătit în radiantele culori ale fericirii – ești șofran, aur, picătură purpurie destinului, acolo unde zbori în visul apăsător al mătăsii dorminde, în singurătatea imprevizibilului pe care-l trăiești sub arborele florilor dătătoare de violet.

Purtând giulgiul incomensurabil și cenușiu al celor ce-au adormit pe veșnicie, cauți apa, focul, rodia, cauți cu blândețe divina eternitate – tunetul ce se iscă nu-ți alungă visul, se naște și moare în necreatul văzduh, căci stacojiul suflet prin pulberi ți-l arzi.

Vive el faisán

De El viento de los reinos

En el silencio de sus plumas vive el faisán ave de los ríos sagrados de las casas profundas cuyos lechos brillan en la obscuridad de los frutos perfectos, aquellos que nacen y mueren solos aquellos nunca recogidos como la miel del abandono.

Príncipe del recuerdo con los radiantes colores de la felicidad el azafrán, el oro, la gota morada del destino a dónde vuelas en el sueño opresor de la seda dormida en la soledad de las cosas ingastables vives en el árbol del añil, de la púrpura.

Con la tela inmensamente gris de los que duermen para siempre haces el agua, el fuego, la granada haces lo perdurable con suavidad divina el trueno nace cada vez sin despertarte nace y muere en los cielos increados arde en el polvo tu corazón escarlata.

Grăuntele va fi bărbatul Din volumul Partenera

Grăuntele va fi bărbatul, iar amfora, femeia, iar ziua ei vor fi ca două chipuri, precum e brațul stâng și drept, dar noaptea deveni-vor balaur legendar cu două capete, jumate pasăre, cealaltă șarpe: bărbatul și jumatea lui șezând pe spate.

El va fi arcul tensionat al mării, întunecatul brâu din câmpuri cu grânețe, iar ea, împrăștiatul păr, jur-împrejurul moale, fără formă; Și el va fi precum vântul pe creste, întotdeauna treaz, iar ea, veșmântul nopții; asemeni unui hotărât pescar va fi bărbatul, iar ea, ca cetaceul și ca noaptea; Precum un marinar sub velă ei fi-vor împreună, îmbrățișați în mijloc de ocean: el, gol și rătăcit, ea, plină ca o podgorie și-o casă, el, plin de sare, de gust și răsuflare, ea, plină de făină, izvorâtoarea lumii. Căci el, bărbatul, veni-va cu vestirea, iar ea, femeia, cu al țărânei fiu, el va veni cu-al focului cuțit și ea, cu apa vie; ruptura e bărbatul, avansul, începutul, femeia-i țesătoarea de fibre, de-armonie și-n pânza arzătoare ea lucrează, se parfumează-n tăcerile din fructe, și-n marea ei seninătate totul reînvie.

Se naște-n ea bărbatul, în țesătura ei: în fragedă pruncie-i mai mic ca sora sa și crește din mamă către mamă până la marea ce-l va maturiza. Și-n dimineața cumplită a luminii, întâia lui descoperire e femeia iar prin pădurea devastată-a vieții, femeia-i cea care-l susține, și-n noaptea ce-i rătăcește pe bărbați de-aiurea, tot ea-i îndrumă să vină către casă.

Semilla será el hombre De La compañera

Semilla será el hombre, y la mujer, vasija, y en el día serán como dos caras, como la mano izquierda y la derecha, pero en la noche serán la bestia inmemorial de dos cabezas, mitad de ave y de serpiente: el hombre y su mujer a la espalda.

Será él el arco tenso del océano, el oscuro ceñidor de los trigales, y ella la esparcida cabellera, la redondez sin forma ni dureza ; será él como el viento en la montaña, despierto siempre, y ella la nocturna vestidura ; como el resuelto pescador será el varón y la hembra como la noche y la ballena ; como el hombre en la nave serán ambos reunidos en medio del espacio : él desnudo y perdido, y ella plena como una bodega y una casa, él todo de sal, de sabor y de soplo, y ella de harina, condensadora del mundo.

Porque el hombre vendrá con el anuncio y la mujer con el hijo de la tierra, él vendrá con el cuchillo del fuego y ella con el agua habitadora ; ruptura es el hombre, avance, comienzo, tejedora es la mujer, de fibra y orden, y en la tela incendiada trabaja, en la quietud de las frutas se perfuma, sólo en su gran serenidad todo revive.

Y el hombre en ella nace, en su tejido: en la infancia es más pequeño que su hermana y de madre en madre va creciendo hasta llegar al mar que lo madura. Y en la mañana terrible de la luz es la mujer lo que descubre, y en el bosque arrasado de la tierra es la mujer quien lo sostiene, y en la noche que extravía a los hombres es ella quien lo guía a su casa.

Dincolo de iunie Din volumul Roi

Pământul proaspăt arat visează. Și boii parcă pășesc adormiți. Ţăranu-i urmează cu pleoape căzute. Și eu aș dori să adorm în tarea esență, și-n stoluri de păsări zburând, s-ațipesc lângă buze deschise și ochi de ceață, mijiți. Să mă cufund în visul seninului pârâu, și-n rozalii muguri ai tăcerii, să tot colind prin grâne nou-născute și să culeg din primul rod al brazdei, precum o pasăre din lut înrourat.

Mă-nvăluie o ceață ca un bunic cu plete albe. Și printre brazde lumini par să răsară, să crească cerul – cunună de frunzare –, și aerul să ‚nalțe eternul lui fior, Și-originare păsări sfios să cânte trilul din gloduri mișcătoare.

Și-n timp ce-i zămislită veșnicia din brazde-adânci, abia deschise, noi tot dormim.

Și visul ni-i iubire-ntunecată pentru pământ și ape trezite ne’ncetat. Ni-i visul mireasma rădăcinii. Par să pășească boii fără țintă, iar omul cutreieră cu pleoapele căzute; Nu se gândește la nimic, nu se mai zbate și nimănui nu-i pasă de semințe,

doar rătăcește – mirabilă inconștiență –parcă-amintindu-și vag ceva.

Detrás de junio De Enjambre

Sueño tiene la tierra nuevamente arada. Y los bueyes parecen caminar dormidos. Y el labrador seguirlos con los ojos cerrados. Y yo quisiera dormirme en este aroma áspero y en esta bandada de garzas desatadas, dormirme junto a la boca entreabierta y junto a los ojos de niebla despertados. Y soñar con la edad azul del río y con las yemas rosadas del silencio, cruzar el primer trigal recién nacido y alzar el primer fruto de la tierra como un pájaro de greda humedecida.

Me envuelve el vapor como un abuelo blanco. Entre los surcos parece despertar la luz crecer el cielo como una fronda espesa levantarse el aire con un escalosfrío y cantar el primer pájaro del mundo con una voz insegura de barro poco firme.

Pero a medida que lo eterno nace de los surcos nuevamente abiertos nosotros nos dormimos. Nos da sueño este amor oscuro de tierras y aguas sin descanso despertadas. Nos da sueño el olor de las raíces. Y el buey parece avanzar sin dirección y el hombre vagar con los ojos perdidos, nadie pensar ni proponerse nada nadie poner atención en sus semillas, sino caminar con milagrosa inconsciencia como reconociendo vagamente algo.

Vasile Muste

BLESTEM

I

<Cine m-a dat la necaz N-aivă pânză pe obraz; N-aivă pânză, n-aivă cruce Nici la groapă cine-l duce; Nici groapă cine-i săpa, Sape-i cine s-a-ndura.>

Acest blestem aparține folclorului maramureșean. Este, probabil, cel mai cumplit blestem din câte există în literatura populară românească. Într-un sat din Nord l-am auzit din gura unui bătrân (n-a fost publicat niciodată în această formă) care mi-a mărturisit că blestemul nu-i prea vechi: „E, cred, de pe vremea colectivizării”. Din infinitul respect pe care-l port folclorului am considerat de cu viință că nu pot începe cartea mea (pentru că aceste versuri începute acum patru decenii vor constitui o carte) fără extraordinarele versuri de mai sus.

BLESTEM II

luate-ar spaima-n chirie pe perioadă nedeterminată babă-n husă de fată

BLESTEM III

murire-ai de moartea nesfârșită a dușmanilor tăi în groapa adâncă a urii ce mi-ai purtat-o

BLESTEM IV

cărei târfe mi-am vândut trupul meu neînceput și în noapte m-a chemat noaptea să ne fie pat trupul meu sicriu durut fie-i punte către lut

BLESTEM V

dacă n-am găsit femeia niciodată dacă ea m-a găsit și astăzi umblă singură prin Munții Maramureșului fă-mă Doamne cărare să mă regăsesc și să-i fiu mereu sub picioare

BLESTEM VI

cerul altei vieți să-l porți ca lumina lângă morți și de lună și de stea să te las pe lume grea fie-ți urma moarte-n viață chip de lemn stropit cu gheață VII dacă tot m-ai adus până la marginea verii și peste umbră mi-ai răsturnat un râu vino acum și trăiește-mi destinul

VIII

depărtării fii mireasă și pustia fie-ți casă răstignit în zori stingher visul meu să-ți fie cer lângă rădăcini de ape plânsul groapă să îți sape

BLESTEM IX fire-ai și n-ar fi să fii cum te cunoșteam de fată tânără evlavioasă de departe măritată sau rămasă mai rămasă de neunde niciodată în pădure deviată la Izvoare-n Dealu Mare cu mine să te socot amândoi un trup să leg când eram să te înnot până să te înțeleg să-ți dezlege inima iarba care mă iubea și de mâini și de picioare până să îmi naști o stea

BLESTEM XI

Voi fi cer de stele răsturnat în vale Pe brațele tale Pe țâțele tale-ncărcate cu mine Cu sângele meu Pe toată iubirea care îmi vine Să o ning peste tine Amanta mea Eve Iubita mea Line

BLESTEM

X

te-aș fi strâns în brațe-atunci două săptămâni să plângi încă două mai să mori să-ți înec viața-n flori și să te cobor în lut să nu te fi cunoscut nici de vie nici de moartă să-mi fii țâțână la poartă nici de dragă nici de vie nici moartea să nu mă ție de mai multe zeci de ori în pătuțul tău din zori

BLESTEM XII noaptea mea să-mi fii femeie câte nu știu, viața toată Mi te-mbracă într-o cheie și în alta te dezbracă Mai de linii mai săracă

cele câte mi-ai promis de pe deal mai sus de vis Să strige copiii zână unde-am fost și unde mi-s să te duc în zori de mână și de drag o săptămână

BLESTEM XVI

n-o să iubesc nimic din grâul stins din grâul țărilor fără de țară și te-am iubit erai amară nu te-am legat de necuprins cu sânii galbeni de cu seară cu lapte risipit în mare să-ți strâng cu gura sânul zeu cum ar fi fost să mă iubești mereu

BLESTEM

XIII

nu te naște nu muri fii ce nu a fost să fii pasăre neîncepută de iubire în adânc sau în inimiorul stâng spre a zborului născare grâul meu născut în mare grâu din mare lună nu o mai iubi soare nu o mai privi nici sara nici dimineața nu-mi mai amărî viața că eu am murit destul de viață nesătul cu viața necununat cu moarte neîmpăcat

BLESTEM

XV

să-ți adormi piciorul gol doar cu mine când mă scol cu genunchii și cu sâni să mă cauți săptămâni țâțele să ți le ningă până dreapta ți-o fi stângă limba mea nerușinată să nu te știe de fată să uite că ai fost fată numai șoaptă între mări nerăspunsă la-ntrebări cum nu e să fii femeie când se-ncheie ciclul tău de dumnezeie

BLESTEME

XVII

voi fi în pretutindenea ta înger cu zilele necunoscute dar nu am să te trec singur râul Lethe nu întunericul degeaba va călători cu disperare înspre zei cu tine nu vor trece ochii mei prin moartea și visarea ta nici să trăiesc și nici să vrea

BLESTEM

XVIII

aș fi murit semnând pe cruce izbăvirea din altă lume cu poeți mai buni dar era luni Doamne era luni si știu că începuseși lumea luni și nu era bine să mă dau în stambă nici să pre-ling femeile pe gambă sau într-o altă zonă mai dulcie să le sărut și liniște să fie dar le-am călcat-o lună cu piciorul și fără mine n-au mai vrut să-și ducă zborul

BLESTEM XX să fii până a nu muri muritoarea cui vei fi cât va fi cerul de cer și a mea de nici un fel cât va fi iarba de iarbă ierbii să îi fii de treabă câtă iarbă-o să rămâi după dorul meu dintâi și nici cătă mi se curmă după doru-mi fără urmă fără urmă

BLESTEM XXI

Taci si gura ta închidă ochii, ușa gândul tot nor și apă nu mai fie să oprească zbor și-not numai lacrima să-mi țină dragostea în jurul tău voi muri dar n-o să-nvie doar păreri de bine-rău

BLESTEM

XIX lângă tine n-am să mor steaua-mi e a tuturor să nu-ți fiu eu călător niciodată și să mor să mă leg să nu te dor să te am răscolitor cu iubirea să mă-nsor

XXV

să n-ai umbră să n-ai soare să n-ai rază sub picioare numai noapte de tot goală să te-aducă de la școală singură în colți de lup frigul să îți scrie-un trup cu gheață și cu cerneală de rost și de mântuială până să visezi că mori și-ți aduce moartea flori

BLESTEM

XXII

mi-au spus că e furtună dar trăia mi-au spus că e nebună și visa

au spus că-i ploaie n-a plouat au spus că-i noapte n-a-nnoptat au spus că-i seară n-a-nserat și am murit și-am înviat și n-am mai fost cu tine-n pat de niciodată blestemat și câte-au spus s-au tot dus din sus în jos din jos în sus cu josu-n sus cu susu-n jos cât va fi bine va fi rău cât trăiesc voi fi al tău

BLESTEM

XXIV

Fi-ți-ar razele de piatră Să nu te mai văd vreodată Fie-ți cântecul de apă Nicăierea să nu te-ncapă Să trăiești în moartea ta Cât îngerii te-or lăsa să te lase îngerii mai încolo de-a muri după taina inimii

BLESTEM

XXIII

lasă-mă să dorm în lună lângă gura ta nebună lângă ochii tăi tehui ai mei și ai nimănui dezlegat de câte ai să mă joc cu tine-n rai să te dezvelesc de tot pe genunchi să-nvăț să-not descurcată de blesteme să rămâi de dat pomene toate câte sunt în sat fie să mi le fie dat câte ai până-n izvoare să îmi fii mie datoare să-mi fie de sărbători de cu noapte până-n zori uneori uneori

XXIII aș fi mort de n-ai fi vie aș fi viu dar cine știe vreau murind să cred în tine și crezând să fie bine nu știu în ce capăt de rai

DEZLEGARE

DE BLESTEM să nu mori să mă iubești cât vor fi zile cerești sub lumina de la stea mie lasă-mi inima ce s-a-ntunecat în moarte moartea fie să le poarte și din streașină de zare curgă-n râuri de uitare

Este licențiat în filozofie și jurnalism. A fost corespondent al Studiourilor de Radio Cluj și Galaxia, redactor al revistei literare Litera Nordului, al cotidianului Clipa, al revistei Nord Magazin, redactor-șef al publicațiilor Tisa, Etc, Ţara Mara mureșului și Marmația literară. Din anul 1997 este principalul organizator al Fes tivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A debutat în anul 1975 la Radio Cluj la emisiunea Unda pentru minte inimă și literatură. A fost distins cu numeroase premii naționale la festivalurile: Lucian Bla ga – Sebeș – Alba; George Coșbuc – Bistrița; Poesis – Constanța; Mihu Dragomir – Brăila; Ion Minulescu – Slatina; Mihai Eminescu – Oravița; Festivalul de Poezie – Sighetu Marmației etc. A reprezentat România la Festivalul Internațional de Po ezie de la Olomouc, Cehia, 2003, Poetry without Borders (Poezia fără frontiere).

A publicat grupaje de poezie în România literară, Steaua, Tribuna, Astra, Ate neu, Orizont, Archeus, Hyperion, Cronica, Nord Literar, Art Panorama, Contempo ranul, Floare de latinitate (Serbia), Balada (Germania), Literatur Und Kritik (Aus tria), Albanezul, Orte (Nr. 186), Elveția etc.

A fost, de asemenea, publicat în diferite antologii din țară și străinătate. Gru paje din poezia sa au fost traduse în engleză, germană, ucraineană, maghiară, cehă, italiană, slovacă, albaneză și franceză.

A publicat volumele: Înstelarea frigului – Editura Cybela, Baia Mare, 1997; Constelația copilăriei – Editura Odeon, București, 1998; antologator al cărții Un sfert de veac de poezie, Editura Fundației Luceafărul, București, 1998 (Antologie a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației); Carte de vizită –Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003; Coruieni, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2006; Proprietarul de distilerii, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuș, 2008; Constelația copilăriei, Ediția a II-a, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2009; Însingurarea îngerilor, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010; Copilăria și singurătatea, Editura Dacia, 2010; Copilăria – Iubirea – Singurătatea, Editura Tipo Moldova, Iași, 2011; Cartea împă cării cu iarba, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011; Lupta cu Molcuțu (proză ultras curtă), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012; Constelația copilăriei, Editura eLitera tura, București, 2013; Sfântul izgonit din calendare, Editura eLiteratura, București, 2013; Lupta cu Molcuțu (Ediție revizuită și adăugită), Editura Grinta, 2014.

Volumele de poezie i-au fost traduse în cehă (Constelația copilăriei) și în alba neză (Copilăria luminii, antologie de autor).

Au scris despre poezia sa: Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici, Radu Ţuculescu, Adrian Popescu, A.I. Brumaru, Ion Stratan, Constantin Vișan, Ion Horea, Radu Săplăcan, Viorel Mureșan, Augustin Cozmuța etc.

Vasile Muste (30 ianuarie 1956, Corueni, Maramureș)

Adalbert Gyuris

Claudius Myron Ișfan

La un moment dat am lucrat la uzina din Boc șa cu doamna Lăpăduța Ișfan.

Într-o zi doamna mi-a spus că a auzit că am preocupări literare și că ea este cumnata poetu lui Claudius Myron Ișfan.

Despre poet am auzit și chiar citit în revista Semenicul, din Reșița. Doamna mi-a mai spus că are câteva cărți rămase de la poet și manuscrise pe care dorește să mi le dăruiască.

Așa că în după-masa aceleași zile am făcut o vizită casei în care a locuit poetul Ișfan.

Am primit două genți cu cărți și câteva caiete cu manuscrise ce au aparținut poetului.

Doamna cumnata artistului mi-a spus că am fost la ,,spartul târgului” deoarece cărțile bune au fost luate de mulți alții înaintea mea.

Spre bucuria mea eu am primit în schimb ma nuscrisele. Zile la rând am citit poeziile și proza. Poetul avea un scris curat și limpede precum su fletul său romantic și visător.

Claudius Myron Ișfan s-a născut în 6 ianuarie 1923, la Bocșa Română. A trăit în orașul natal și a activat de asemenea la Reșița, fiind bine cunos cut și apreciat în mediile literare de aici, în peri oada imediat următoare celui de-al Doilea Răz boi Mondial. Poezia lui – răspândită prin reviste sau rămasă în manuscris – este expresia unui romantism de bună calitate, autorul manifestân

du-se cu o poezie afectivă structurată pe un fond al miturilor clasice, de o muzicalitate deosebită.

Volumul de versuri în manuscris Pe urmele zânei albastre cuprinde un caiet de poezii al au torului, având virtuți demne de a fi cunoscute de un public mai larg.

Se semnalează, între altele, deosebita apre ciere pe care poetul Lucian Blaga în anul 1954 a manifestat-o față de Ișfan, primind un adevă rat ,,certificat” de poet „în sufletul dumitale este multă poezie, uluitor de multă…”.

Claudius Myron Ișfan

Înainte de anul 1989 prietena de familie Neli Obrad mi-a dactilografiat poeziile din caietul de manuscrise Pe urmele zânei albastre și am fost cu aceste poezii la editura ,,Facla” din Timișoa ra. Am vorbit cu directorul Ion Marin Almăjan și dumnealui mi-a spus că nu-l interesează.

Am arătat revista Semenicul, în care ziaristul Ion Crișan a scris o pagină întreagă despre poetul C. M. Ișfan.

Printre altele, în această pagină este redată scrisoarea de la marele Lucian Blaga adresată artistului bocșan. Ion Marin Almăjan și-a schim bat atitudinea și mi-a spus să las manuscrisul. Eu l-am privit cu milă și am plecat cu manuscrisul. În anul 1994 am fost aproape de a tipări vo lumul de versuri cu bunăvoința domnului Ghe orghe Jurma, directorul editurii ,,Timpul” din Re șița. Din lipsă de înțelegere a rudelor poetului, proiectul a eșuat...

Atunci, în acee perioadă, am vorbit cu poeta Ioana Cioancăș și i-am dat și dumneaei o copie după poeziile dactilografiate. La puțin timp am primit de la domnia sa următoarele:

,,I-a fost dat acestui colț de pământ ca orice stea, în loc să fie sprijinită să urce, să i se taie aripile de către oameni sau de vremi.

A fost, oare, stea poezia lui Ișfan fără noroc sau poetul nu a fost noroc pentru stea?

Dacă poezia lui Claudiu Myron Ișfan ar fi fost tipărită cu jumătate de veac în urmă, altul îi era locul pe cerul poeziei. Sufletul singura-tic, îm păcat cu tăcerea din Bocșa Română, a trăit din vibrația poeziei ca o floare rătăcită printre spini, hrănindu-se doar din propria-i cu-loare și purita te. Dacă în anii de după război, cu tot felul de bă lării prin lumea cuvântului, Claudiu Ișfan a scris:

,,Deși m-adoră culmi și zariști de salcâm, Prin lume-oi trece-etern tot nebăgând de seamă Rătăcitor, ori zeu, pierdut din alt tărâm!”

sau

,,Din frunze moarte și zăpezi cărarea Zvâcni mirată-n soare într-un târziu Și, Doamne, cum ai vrea copil să fii Prin iarbă moale urmele să-ți pierzi!”

și nu a scris ca în poemele acelea deșirate și banale, cred că e mai me-ritorie poezia aceasta și mai mare poetul care și-a ascultat sufletul și ta lentul. Nu a coborât spre o glorie trecătoare,spre un loc mai bun printre oameni. În 1954 poetul i-a trimis poezii lui Lucian Blaga, care, se știe, tre cea prin condamnare la tăcere, nu lui Beniuc sau Maria Banuș,cum au făcut alții și au fost publicați și chiar premiați. Pentru Claudiu Ișfan poezia a fost stăpână ca o zeitate neasemuit de frumoasă, această zeitate l-a purtat pe poet prin sacrificiu chiar sacrificându-se pe si-ne în același timp.

Poetul a avut și momente de speranță chiar dacă știa că boala îl va înfrânge:

,,Sus, unde întunericu-nflorește,,. Pe cer, carole de lumini nestinse, Crăiasa umbrelor, din zări neînvinse Strălumina-va drumul meu spre creste...”

Sufletul romantic al lui Ișfan se simte străin în lume:

,,De mână-mi iau tristețele și cânt! E-un drum ce duce-n codrul sfânt și vechi... Noroc, prieteni dragi! Departe plec, Căci prea am fost de crin pe-acest pământ!”

Sinceritatea și puritatea de crin din poezia lui Ișfan s-ar putea să deranjeze și azi. Când mulți își fac titlu de glorie din aruncarea cu-vintelor cât mai departe de ceea ce simt sau gândesc, doar ca să șoche-ze prin rostogolire anapoda.

În poezia lui Ișfan este și imagine și armonie și vibrația dumnezeiescului din cuvânt:

,,În alte lumi, cu alte zări, cu alt cer, Mi-oi liniști pustiul necuprins; Petale, Luna peste mine-a nins Și mi-a-mbrăcat viața în mister”

sau:

,,Acolo-n depărtări cu îngeri și cu vis, Mi-oi frânge gâtul de un ram de stea”

Publicarea poeziei Iui Claudiu Myron Ișfan nu e numai un act de dreptate față de poet, ci și cu

rajul de a spune în față atâtor experimente, că poezia trebuie să fie nectarul despre care nu se poate spune cât e din durere, cât din bucurie și cât plâns din veșnicia ste-lelor pe care doar poe ții îl aud, îl văd, îl torc în imagini”.

Între poeții autentici ai Bocșei dintotdeauna se află, neîndoielnic, Claudius Myron Ișfan, des pre care se știu destul de puține lucruri, deși el s-ar cuveni știut și prețuit mai mult. Însă câtă vreme apariția unui volum al său întârzie, poe tul continuă să rămână necunoscut publicului. Își mai amintesc de el unii bocșeni sau reșițeni. Aduc mărturii despre poezia lui unele pagini de ziare în care se află puține texte ale sale din anii 1950 și de mai târziu. Autorul însă și-a alcătuit un volum pe care și I-a dorit tipărit. În decursul ani lor, s-au găsit binevoitori care să susțină apariția unei cărți. Ca și în alte cazuri, urmașii n-au știut să prețuiască nici aceste gesturi binevoitoare. Astfel, din păcate, acest poet continuă să rămâ nă anonim.

Mai curg fântâni...

„Mai curg fântâni, mai curg, Și aur e-n amurg...”

Un cânt duios, străvechi, Îmi sună în urechi.

Un tainic cavaler Veni desprins din cer... Mai curg fântâni, mai curg, Și aur e-n amurg!...

Ce țipăt se-auzi În noapte, și pieri?

Duiosul cavaler Muri străpuns sub cer... Mai curg fântâni, mai curg!...

Pe pat de rouă, în taină de codru, doarme Zâna Albastră. Trupul ei e atât de transparent că, întinzându-ți brațul, el se risipește în gol... Să nu vă apropiați decât timizi de ea, poeți, că pe cel prins în mrejele ei îl uită și prieteni și vatră, și, bezmetic, el rătăcește viața toată în căutarea unei frumuseți nicicând cucerite...

Adagio lamentoso

Frumosul vis sfărmat e Și Prințul ce firav e! Plâng florile de-agave Sub ceriuri detronate...

Lumini de-azur, bolnave, Se sting îndepărtate... Frumosul vis sfărmat e Și Prințul ce firav e!

Frumusețea mea, ce grav e! N-auzi, sub ceriuri mate, Un clopot surd cum bate? Vai, florilor de-agave! Frumosul vis sfărmat e!...

Deși am fost contemporan și am locuit în ace lași oraș cu Claudius Myron ISFAN nu l-am cunos cut.

Însă așa cum nimic nu este întâmplător am ,,intrat” în posesia caietelor poetului prin cum nata lui cu care am lucrat o scurtă perioadă de timp.

Prin însemnările și poeziile din aceste caiete am reușit să-i fac un portret acestui om cu un suflet aparte de nobil poet.

În adolescență am fost vecin cu domnișoara Aurica Petrovici, care l-a cunoscut pe poet și care mi-a întregit imaginea lui Claudius Myron Isfan. Mai târziu basul Nicolae Florei mi-a vorbit despre Claudius că era îndrăgostit de cumnata sa,sora soției și că bolnav fiind în pat asculta neîntrerupt radioul pentru că i s-a promis citirea poeziilor sale. Din păcate, poeziile nu au fost difuzate. Po etul s-a stins în data de 6 august 1966 la Bocșa Română.

Am fost prieten cu profesorul Eugen Stan, un OM dedicat scrisului și artei. El avea o colecție adevărată de fotografii cu C. M. Isfan și a scris două articole interesante despre poet în ,,Vest Matinal” din Timișoara.

Susțin și recomand cu toată dragostea iubi torilor de poezie și frumos volumul semnat de Claudius Myron Isfan!

Adalbert Gyuris, 23 august 1953, comuna Vermeș, județul Caraș-Severin Este pictor, sculptor, scriitor, poet și publicist român de etnie germano-ma ghiară, membru al Asociației Caricaturiștilor Profesioniști din România.

Debutează în publicistică în 1970, în numărul din 20 aprilie al revistei Re bus. Activitatea sa publicistică acoperă o paletă largă, de la articole de presă, reportaje, rebus și enigmistică, la poezie și povești. Colaborează la ziare și reviste din România (peste 50 de publicații) și din străinătate (din Danemar ca, Anglia, Republica Moldova, Israel, SUA, Ungaria, Italia, Spania, Irlanda și Germania). A fost corespondent al ziarului Timpul din Reșița și al ziarului Ti mișoara, și redactor la ziarul Vasiova.

În 1999 debutează editorial cu volumul de versuri Strigăt fără ecou, pre fațat de poeta Ioana Cioancăș.

În domeniul artelor plastice, opera sa cuprinde lucrări de pictură și de sculptură (xilogravură). Unele xilogravuri sunt realizate după caricaturi ale actorului Horațiu Mălăele.

A avut expoziții personale de xilogravură în România (Timișoara, Reșița, Vermeș, București) și în străinătate (Graz, Nürnberg, Stuttgart, Budapesta, Praga, Gyula).

Lucrări publicate: Strigăt fără Ecou, Editura Marineasa, Timișoara, 1999; Adalbert Gyuris și xilogravurile sale, Editura Galateea, Königsbrun, 2005; Adalbert Gyuris – expoziții personale și de grup, Fundația Gyuris, Augsburg, 2006; Întâlniri cu destine - interviuri, Editura Grinta, Cluj, 2012; Cântece fără sfârșit, Opera Omnia – Poezie contemporană, Editura Tipo Moldova-Iași, 2013; Visele din oglindă; București; eLiteratură, 2014; Întâmplări nuvele, Târ goviște, Editura Singur 2015; Izgar-satul copilăriei mele, Târgoviște, Editura Singur, 2016; Cățelușul norocos, Timișoara, Editura Artpress, 2018; Denun țare de spion, traducere din limba maghiară, București, eLiteratură, 2019; Tangențe – autografe și poveștile lor, București, eLiteratură, 2019; Doar trei cuvinte – versuri; București, eLiteratură, 2020; Die flinke Maus, povestea Șo ricelul năzdrăvan, tradusă din limba română în limba germană, Pop Verlag Deutschland – Germania, 2021.

Marin Dumitrescu

HOINAR NEMERNIC

Cu cât mă apropii mai mult de trecut Înțeleg prezentul pe care-l trăiesc Și descopăr ce-mi spune ulceaua de lut Din care beau vinul până iubesc.

Iubesc pământul mare pentru că sunt, Iubesc și timpul și lumina, care M-au străbătut până am ajuns cărunt Cu pletele uitate în uitare.

Mă vezi cât sunt de liber și puternic?, Deși istorii milenare, grele, M-au transformat într-un hoinar nemernic Cu geamantanul plin de vise rele.

Mă vezi cât sunt de optimist și tare?, Deși durerea mă cunoaște Și moartea mi-e iubită alinare, Cântându-mi dinainte de-a mă naște.

Sunt realități pe care trupul gol Le simte și gândul le transformă-n vis Până sus în cosmos, unde-mi las în hol Hainele visării și devin precis.

DOR

Chiar vreau să mă destrăbălez puțin, Să-mi fac de cap și să mă îmbăt la munte, Măcar atâta, cât să mă simt bine și să îmi alin Tâmplele, un pic bătrâne și cărunte.

Chiar vreau să rup monotonia grea Și toate hainele să mi le rup ca un nebun nomad, Să mă fac una cu izvorul rece și așa, Urlând ca o cascadă, cu pești cu tot să cad.

Chiar vreau să sparg tiparele, să ies afară, Să-mi ies din fire și să mă supăr rău Și nările să mi se umfle rele și, ca o fiară, Să trag tot aerul de pe pământ în pieptul meu.

Și în ochiul meu căprui și beat să intre Natura verde și nebună, despletită și cântând, Cu flori și păsări și cu frunze și cu fluturi printre Lemnul tânăr și încet, cu rădăcinile-n pământ.

Și din pământ să iasă lavă ca o sângerare, Ca o amintire istorică a unui început aprins, În care am fost lăsat plângând de întâmplare, Pe malul apei limpezi, în pădure, dinadins.

TEMPLU

În fiecare seară mă întorc obosit Cu încă un secol cheltuit pe nimicuri, Mă răsucesc pe turla dinspre nord a nopții Până la Steaua Polară cu gândul Și adorm aici pe pământ, Pe iarba albastră și verde a întunericului.

Sunt foarte atent, încât Până la Steaua Polară Pot mișca oricare obiect cosmic Ca pe un deget Și pot să simt pericolul Și pot mângâia depărtările.

Lacrimă de întuneric, la picioare Chiar de la somn mi-o fi căzut, Ca o dibuire a unui mare mister, Ca o descoperire întâmplătoare Între apă și cer.

Am dat naștere, fără să fi vrut, gândului Și l-am acoperit cu toată noaptea înstelată Și pentru prima oară cosmosul A avut conștiință de sine.

Totul, însă absolut totul, S-a petrecut în această imensitate, Între timp și lumină Și încet, însă foarte încet, Am înțeles deplasarea luminii înspre roșu Și a timpului înspre violet.

Am construit această structură Ca pe o realitate întâmplătoare. Noaptea cu stele și lună Și ziua luminată de soare,

Unde am stabilit un echilibru, Astfel încât propria mea mișcare are sens Și legi universale susțin, supraveghează atent Tot acest întuneric înstelat și imens Sub care mă întorc de fiecare dată obosit Cu încă un secol cheltuit pe nimicuri.

LÂNGĂ RÂU

În tot acest întuneric înstelat și imens, Scheletul depărtării poate fi numit structură, Istorie în care însuși timpul are sens În visul somnului care mereu mă fură.

Legi universale se odihnesc în depărtare, Prin aer trece veșnicia și nu se mai termină Și asemănarea dintre atomi și sistemele solare Mă face să cred mai mult în timp și în lumină.

Lumina, ca o sângerare a materiei arzânde, Dibuie misterele în adânca uitare Și elaborează legi întemeiate oriunde, În aer departe, sau în adâncimea din mare.

Tocmai de aceea cosmosul m-a inventat Și m-a lăsat pe pământ în pădure, dinadins, Lângă râu, chiar între necesitate și păcat, Unde am fost învingător, dar și învins.

Este totul perfect, înspăimântător de conștient, Până și durerea are pietrele ei prețioase, Când lumina se plimbă seara, tăcută, pe continent, În hainele ei vechi și negre de mătase. Și sigur că lumina și timpul controlează Toată această plăcută durere universală, Unde materia beată cântă și dansează De-o veșnicie-ntreagă în spirală.

STATUIA UNEI STELE

Noaptea mi-a intrat în piept și doare, Noaptea plină de îmbrățișare.

Noaptea aceea plină De o stranie lumină De la steaua cea străină, De parfumul ei de stea Mirosind a depărtare Până la fereastra mea… Ah!, ce noapte și ce stea!

Rădăcinile mă țin pe munte, Rădăcinile sunt amintiri, Stânci mai mari și mai mărunte Le-am îmbrățișat cu tot trecutul Și-am lăsat ramuri subțiri Să le bată vântul.

Timpul mi-a făcut cafeaua La nisip, pe țărm Și cu el fumez tăcând uitarea, Cerul înstelat ridică steaua, Pe care o privesc și-o sfărm Și o îmbrățișez cu marea.

Pasăre cu rădăcini de zare Sau copac cu aripi și cu frunze, Nu mă ține nici o lege, nu am stare, Beau cafeaua viselor confuze.

Întuneric și lumină, Părul stelei despletit căzut în mare, Mare care nu se mai termină Nici în marea depărtare.

Chiar mă dor hotarele, Liniile care despart mă dor firesc, Am băut că văd paharele Pline de fecioare care îmbătrânesc

Și pământul, care bătut de vânt Își alungă berzele și ploile Și ouăle păsărilor care nu mai sunt Nu lasă să pască oile.

Și eu sculptez statuia stelei Și-i pun inimă aprinsă după Stern Și o privesc cu ochii grei Până sus, iubind etern.

Noaptea mi-a intrat în piept și doare, Noaptea plină de îmbrățișare.

Noaptea aceea plină De o stranie lumină De la steaua cea străină, De parfumul ei de stea Mirosind a depărtare Până la fereastra mea… Ah!, ce noapte și ce stea!

CENTRU

Cele trei dimensiuni m-au întristat adânc, Mi-au pus la mare-ncurcătură gândul, pentru Că un înțelegea vederea de la ochiul stâng, Care, plângând, s-a întunecat încet la centru.

Simetria s-a dezechilibrat un pic și nu Am înțeles nici eu, deși eram acolo trist Și chiar atunci ai apărut din întuneric tu Cu certitudinea aprinsă tare, că exist.

Și mi-ai luminat la stânga și la dreapta cerul, În sus și-n jos misterele cântau cu marea, În spate, muntele de piatră topea fierul Și în față se-ntindea, tăcută, depărtarea.

Cuprins

1. Editorial

Ovidiu Constantin Cornilă / 5

2. Proză scurtă

Adina Lozinchi / 17 Carina A. Ienășel/ 110 Ella Poenaru / 124 Eugenia Petruse / 22 Evra Gart / 121 Leonica Elena Mantu / 113 Mihaela Simionescu / 32 Paul Gabor / 117

3. Articol

Adrian Lesenciuc / 8

4. Eseu

Cornel Drinovan / 85 Elena Ninerică / 96 Edgart Bittel / 62 Marian Nencescu / 88 Marin Beșcucă / 44

5. Interviu

Cristina Rhea / 81

6. Poezie

Daniel Luca / 99

Daniela Toma / 102 Ella Poenaru / 127 Florica R. Cândea / 41 Gina Luca / 66 Maria Trif / 15 Ștefan Lucian Mureșanu / 50 Simion Felix Marțian / 38 Vasile Muste / 141 Veronica Balaj / 11 Violeta Andrei Stoicescu / 35 Gabriel Cristea / 130 Marin Dumitrescu / 151

7. Critică

Eugeniu Nistor / 27

8. Traducere Gabriel Cristea / 134

9. Cronică

Gyuris Adalbert / 147 Livia Ciupercă / 93

Tiparul a fost executat de Editura ECOU TRANSILVAN Cluj-Napoca, 2022 Editor: Nadia Fărcaș E-mail: office@edituraecou.ro Telefon: 0745828755; 0364730441 www.edituraecou.ro