Cuvânt românesc-revistă de literatură, nr. 4

CUVÂNT ROMÂNESC Revistă de literatură

Director: Ovidiu Constantin Cornilă

Anul III, Nr. 4, semestrul I, 2021 Fondată la Madrid în 2019 Editor: Uniunea “Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania și Editura Ego Liberum

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

CUVÂNT ROMÂNESC

Revistă de literatură Anul III, Nr. 4

Aprilie 2021 3

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

CUVÂNT ROMÂNESC Revistă semestrială de literatură Fondată la Madrid în anul 2019

Fondator: Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania.

Editor: Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania.

Editura Ego Liberum Director: Ovidiu Constantin Cornilă Redactori: Eugeniu Nistor Costinel Lungu Cezar C. Viziniuck Secretar de redacție: Mariana Vlad Machetare, tehnoredactare și design: Cornel Drinovan Corector: Ana Maria Cornilă Coperta: Cornel Drinovan Corespondență: cuvantulromanesclb@yahoo.com Depozitul legal: M-24473-2019 ISSN: 2659-9929

4

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

EDITORIAL

Directorul revistei CUVÂNT ROMÂNESC

Ovidiu Constantin Cornilă

Ceasornicul întârziat al literaturii române Timpul este prima condiție a existenței, blestem și binecuvântare, în acelați timp. Într-unul din momentele sale geniale, Octavian Paler afirma: „Timpul e ca o fiară care are nesfârșita răbdare de a înghiți totul”.

Peisajul universului literar românesc, de la Iancu Văcărescu începutului de secol nouăsprezece și până spre finalul secolului al douăzecilea, când poezia lui Nichita Stănescu frapa și inspira la superlativ, are o evoluție fulminantă. Învăluiți în idealuri patriotice, consumați de propriile drame sau adoptând stiluri și mentalități creatoare din alte spații culturale ale vremii sau chiar din cultura universală, poeții și scriitorii români au inițiat și parcurs un destin prometeic par dépit. Închis în condiția lui de om trăitor acerb al propriei existențe, scriitorul și-a dedicat viața acestei îndeletniciri a minții și sufletului, ignorată și minimizată de societate, de multe ori, încercând și reușind, până la urmă, în pofida acestor nenumărate vicisitudini, să creeze opere care au sfidat timpul. Cu toate astea, orice are un preț.

Sămănătoriști, romantici, dadaiști, clasici sau expresioniști, prozatorii și poeții au plătit cu toții același tribut: lipsa acceptării lor de către societatea care le-a pus mai mereu bețe în roate, i-a neglijat și i-a privat, în marea majoritate a cazurilor. Desigur, au fost și excepții, favoriții împrejurării și ai sorții: boierul Alecsandri, bardul

care a creat nestingherit de nimeni, Sadoveanu, care s-a folosit perfect de conjunctura timpului său, îmbrăcând haina compromisului politic, Arghezi, Beniuc, Călinescu, Stănescu și încă vreo câțiva. Contrar acestor privilegiați, o bună parte din scriitorii de valoare au fost prada sistemului tocmai pentru că idealurile susținute de ei erau total opuse și contraveneau intereselor celor de sus. Radu Gyr, Ion Caraion sau Nichifor Crainic sunt doar câteva nume dintr-o amplă listă a celor care au înfundat pușcăriile comuniste, unii supraviețuind, iar alții, din păcate, nu.

Altă formă de rupere de mediul creator natural este exilul, forțat sau benevol. Armă perfectă a înstrăinării, exilul, această mașinărie injustă de îndepărtare a scriitorului de mediul său creator natural, a provocat și mai multe victime: Blaga, Eliade, Cioran, Monica Lovinescu, Vintilă Horia, Tristan Tzara, Matei Călinescu și mulți alții au gândit, scris și trăit într-un permanent compromis cu țările adoptive, dar, în primul rând, cu ei înșiși. Ca un strigăt interior, ca un simbol comun pentru toți acești refugiați literari, de acolo, din depărtarea infinită și indefinită, Emil Cioran spunea: „Să te gândești spre ce vei fi?

Regretele tale n-au viitor. Și nici un viitor nu-i al tău. În timp nu mai e loc, în timp zace groaza”. Și avea mare dreptate. Cronosul exilului este cel al singurătății, al dorului de origini. În cazul 5

EDITORIAL de față, a avea un ideal și a-i fi loial până la capăt se traduce prin intrarea într-o dimensiune a respectului față de artă, care nu întotdeauna este sinonimă cu acceptarea celorlalți față de propriul ideal. Tocmai aceasta este condiția sine qua non a valorii. Iar geniul nu constă numai în a crea, ci și în a păstra conceptul valoric în starea lui neschimbată, originară, nepătată. Cu orice preț...

Timpul, tiranul absolut al vieții, a prins în menghina sa oameni care, cu siguranță, ar fi putut oferi mult, mult mai mult. Eminescu, astrul poeziei românești, a murit otrăvit, tânăr și sărac, marginalizat de toți și de toate. S-a stins singur, iar pe patul ultimelor clipe, în compania unui amărât pahar cu lapte, a mai avut puterea de a scrie ultimele versuri. Nu mult după el, prietenul lui de o viață, Creangă, a murit și el la fel de sărac, al nimănui. În modul lor de a fi, scriitorii, poeții, filosofii au deranjat. Prin simplul fapt că au gândit diferit, au deranjat. În consecință, au fost împușcați, cum ar fi cazul lui Ioan Petru Culianu, aruncați sub roțile tramvaiului, precum Labiș, poetul unei generații, cel care avea să-l inspire cutremurător și iremediabil pe Nichita. Și tragedia continuă cu cazul Veronicăi Micle, spre exemplu, care, din cauza eșecului în dragoste, a ales soluția sinuciderii, tot dintr-o rebelă încercare de a se emula pe nișa unei societăți necruțătoare, rigide și absurde. Toți acești oameni au fost victimele așa-numitelor idealuri de conviețuire umană, de a fi parte dintr-o comunitate. Până la urmă, s-a dovedit clar că nu au fost nimic altceva decât niște alipiri marginalizate.

Alții, în schimb, au preferat să îmbrățișeze spectrul supraviețuirii, ca instinct al continuității. Mihai Beniuc (cel care avea să îl șicaneze în repetate rânduri pe Labiș, tot din ordin politic), Nichita Stănescu sau Adrian Păunescu au ales să meargă pe val, sau împreună cu el. Ca să scrie sau, pur și simplu, ca să fie lăsați în treaba lor, aceștia s-au scăldat într-o promiscuitate de tip „scriu și pentru tine, onorate stăpân, cu o condiție, să îmi fac și eu treaba”. În pofida acestor 6

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC aspecte, valoarea lor nu s-a perimat în nici un caz. Doar că au procedat diferit...

Orice proces cultural evolutiv normal are un efect activ benefic asupra celorlalți în momentul desfășurării lui. Aparent, are logică. Atunci când apare cuvântul, însă, preschimbat în idee, lucrurile se schimbă. Cuvântul bun, frumos, cel care pleacă de la creativitate sublimă, gândul și interpretarea unică prin valoare și adevăr tind să nu placă. Nu numai profanilor, ci și celor care manevrează legile nescrise ale oricărei comunități.

De ce? Pentru că nu se află în concordanță cu ceea ce ei gândesc, speră și așteaptă. De ce să accepți și să aplauzi ceva genial, chiar dacă este exprimat și demonstrat diferit, când este mult mai ușor să respingi, să negi, să îndepărtezi, să distrugi. Dura lex, sed lex. Desigur, critica poate fi constructivă, însă, atunci când se umilește, se îndepărtează sau se omoară, pur și simplu, ea se transformă într-un act de vandalism deliberat, echivalentul direct al ilogicii. Un soi de Danse macabre, gen Erik Satie.

Pe de altă parte, sabotarea valorilor a reprezentat alt factor definitoriu în a marginaliza și a respinge. În schimb, cei care au reușit să se afirme au avut mentori, susținători, piloși sau noroc chior. A fi sprijinit de oameni cu greutate, a fi publicat la o editură bună au fost, sunt și, probabil, vor fi obstacole supreme în calea celor care merită o șansă. Din păcate, acesta rămâne un ideal pentru orice trăitor valoros al literelor...

Făcând o extrapolare atemporală, câte scrieri de calitate ar fi supraviețuit astăzi dacă redactorii USR de la București ar fi avut răbdarea să lectureze, măcar o singură dată, fie și printre rânduri (că doar au experiență, sic!) manuscrisele unor tineri visători, în loc să le arunce la maculatură? În schimb, responsabilii din acea vreme (nu foarte îndepărtată) ai acestei respectabile instituții au preferat introducerea în lumea elitelor a unor pseudo-valori pe baza pașaportului omnipotent și omniprezent al unei banale damigene de pălincă... Și acesta e un simplu exemplu... În dimensiunea lui anarhică, timpul nu iartă pe nimeni, deși tot el are puterea de a vindeca,

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4 de a apropia, de a ne aduce trecut și inspirație, de a ne arăta ce și cine suntem cu adevărat.

Orologiul literaturii române a funcționat întotdeauna în contratimp. Secundarele, minutarele și orarele lui au segmentat, izolat și beneficiat (mai puțin) fără discriminare și discernământ pe oricine a intrat, cu sau fără voia lui, în acest joc de-a viața și cuvântul. To be or not to be are legile și limitele lui. Viața nu o alege nimeni, așa ne este dată. Zbaterea ei în omul creator nu s-a putut împăca niciodată cu pulsul legitim al mersului firesc. Cei care au fost excepționali, în marea lor majoritate, au suferit aruncarea în afara limitelor bunului-simț de trai, etică și de concepție, fie pentru că nu au știut să se adapteze, fie că nu au fost lăsați să o facă. Mulți au devenit valori post-mortem, ca un titlu de recunoștință pentru ce au lăsat în urma lor, adică opere incomensu-

EDITORIAL rabile în timp (același care le-a anihilat speranțele, visurile, viețile). Ce păcat și ce rușine ca un om de talia lui George Uscătescu, doctor doctor, personalitate de vârf a culturii românești, să fie recunoscut în calitate de membru onorific al Academiei Române cu puțin timp înainte de a trece la cele sfinte... Și nu este singurul caz.

Se pare că, în afară de timp, în România noastră nu prea există spiritul unității și nici cel al umanității. Între ceasornicul întârziat (sau poate defect) al literaturii române și meritul de a fi om se stabilește o linie discontinuă, ca aceea a seismografelor în timpul unui cutremur pe o scală încă nedefinită...

Un prieten de-al meu îmi spunea, cândva, la o discuție amicală: „Viața este o continuă pendulare între speranță și deziluzie”.

Cât adevăr!

Sursa:https://www.educaciontrespuntocero.com

7

STUDIU

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Eugeniu Nistor

Filosofia Blagiană și cunoașterea prin metafore Problematicii complexe a culturii Lucian Blaga îi consacră o trilogie, configurând totodată structura unui concept fundamental al acesteia – matricea stilistică –, cu o amplă deschidere prin dubletele categoriale, atât prin cadrele spaţial-temporale ale conştientului, cât şi prin cadrele spaţial-temporale ale inconştientului.

Dacă categoriile conştientului ar fi similare celor afirmate de Immanuel Kant şi operaţionale în „trilogia” critică a acestuia, în schimb, categoriile inconştientului, frapând prin originalitate, sunt afine şi, totuşi, atât de diferite de „cămara cu lucruri vechi” din psihanaliza lui Sigmund Freud sau de ecourile zăcămintelor ancestrale, care vin dinspre arhetipurile lui Carl Gustav Jung.

Apoi, ar trebui să precizăm că primele două cărţi ale filosofiei blagiene a culturii au apărut aproape concomitent, mai precis în acelaşi an1, iar apariţia celui de-al treilea volum – Geneza metaforei şi sensul culturii (1937)2 – lărgeşte 1 Volumul Orizont şi stil este publicat în colecţia „Biblioteca de filosofie românească” a Fundaţiei pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1936, cu o prefaţă datată: „Viena – Pötzleinsdorf, 31 iulie 1935”, iar volumul Spaţiul mioritic, la Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1936, ediţia a două fiind tipărită la Oficiul de librărie, Bucureşti, 1937, cu dedicaţia: „Lui Vasile Băncilă.” Conform vol. D. Vatamaniuc – Lucian Blaga 18951961. Biobibliografie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 26 2 Cartea este publicată în colecţia „Biblioteca de filosofie româ-

nească”, a Fundaţiei pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1937, cu dedicaţia: „Lui Bazil Munteanu”. Apoi, câţiva ani mai târziu,

8

considerabil cadrul metafizic de desfăşurare a teoriei culturale a lui Lucian Blaga, acesta avansând conceptul metaforismului, ca mod specific de manifestare în ontologia umană. Căci, susţine filosoful, creaţiile de cultură nu sunt altceva decât elanuri, eforturi ale omului, făcute spre revelarea misterelor în orizontul cărora trăieşte.

Potrivit acestui concept, geneza metaforei, care coincide cu geneza omului în spaţiul terestru, trebuie căutată în neputinţa acestuia de a descrie un lucru sau un fapt până la capăt, date fiind limitele înguste ale vocabularului. Metafora este – accentuează Blaga – atemporală, anterioară istoriei, reprezentând tocmai „diferenţa specifică” dintre fiinţa umană şi animal. Parafrazând celebra definiţie a lui Aristotel („zoon politikon” = omul este animalul politic), gânditorul român formulează alta: „omul este animalul metaforizant”, argumentând apoi: „Accentul ce-l dorim pus pe epitetul metaforizant este însă destinat aproape să suprime animalitatea, ca termen de definiţie. Ceea ce ar însemna că în geneza metaforei trebuie să vedem o izbucnire a specificului uman în toată amploarea sa.”3 filosoful va retipări cărţile culturii într-un singur volum, Trilogia culturii (cuprinzând: Orizont şi stil, Spaţiul mioritic şi Geneza metaforei şi sensul culturii), în aceeaşi prestigioasă colecţie („Biblioteca de filosofie românească”) a Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1944. – Conform vol. D. Vatamaniuc – Lucian Blaga 1895-1961. Biobibliografie, ed. cit., pp.

26-27 3 Lucian Blaga – Geneza metaforei şi sensul culturii, Bucureşti,

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4 Observăm apoi cum Blaga distinge două mari grupe de metafore: 1. metafore plasticizante, care au menirea de a reda cât mai fidel „carnaţia concretă” a unui lucru, a unui fapt sau a unei stări, imposibil de descris în întregime prin firescul cuvintelor, şi 2. metafore revelatorii, care nu se limitează la analogieri sau simple alăturări de termeni cu scopul întregirii unui înţeles, ci sporesc semnificaţia acestuia, revelându-i ascunsul. Iată cum în filosofia blagiană metafora este „substanţa” care particularizează o creaţie culturală, o operă de artă sau un „stil”, funcţia ei fiind valabilă însă nu numai în planul de reprezentare al artei, ci şi în altele, precum în cel metafizic, în cel ştiinţific sau religios.

Aşadar, în Geneza metaforei şi sensul culturii, Lucian Blaga abordează numeroase probleme puse deja în volumul Orizont şi stil, completându-le cu diverse aprecieri, în efortul de a ajunge la o concepţie metafizică despre fenomenul stilistic, lucru care, de altminteri, se desprindea cu claritate şi din celelalte cărţi ale Trilogiei sale culturale. El susţine cu fermitate că se situează pe poziţii contrare cu autorii teoriilor morfologice despre cultură, unde aceasta era considerată, de unii gânditorii occidentali morfologişti, a fi un organism care cunoaşte toate fazele de viaţă corespunzătoare organismelor vii, deoarece, susţine el, cultura nu poate fi considerată ca similară unui organism şi, prin urmare, nici nu poate avea „vârste” ca organismele (naştere, creştere, înflorire, rodire, îmbătrânire şi moarte).

STUDIU tural şi, nefiind condiţionat de faze sau vârste, ar putea dura o veşnicie. În acelaşi sens, cultura majoră nu poate fi considerată ca o fază inevitabilă în viaţa unei culturi, căci „creşterea” şi „maturizarea” ei îşi are, de asemenea, propria ei noimă, determinată de elementele ei de structură şi de alte aspecte, fără a fi neapărat necesar ca ea să cunoască o fază anterioară. Atât copilăria, cât şi maturitatea trebuie privite ca nişte posibilităţi prin intermediul cărora se realizează matricele stilistice ce dau naştere culturilor minore („etnografice”) şi culturilor majore („monumentale”): „aspectul minor sau major al creatorilor sau al colectivităţii, iar nu o problemă de vârstă «reală» nici al creatorilor, de o parte, dar nici a unui pretins subiect organismic al culturii, parazitar suprapus omului, pe de altă parte.”5 Există creatori de cultură care stau sub zodia copilăriei, dar asta nu înseamnă că aceştia trebuie să fie neapărat copii: ei pot să fie maturi tot atât de bine, dar să creeze din perspectiva posibilităţilor lor copilăreşti; după cum cultura majoră nu este totdeauna realizată de oameni maturi, căci sunt şi copii care au puterea creativă şi talentul de a crea sub zodia maturităţii: „cultura minoră are ceva asemănător cu structurile autonome ale copilăriei omeneşti. Iar cultura majoră are ceva asemănător cu structurile autonome ale maturităţii.”6

Filosoful distinge două tipuri de culturi: o cultură minoră şi o cultură majoră, fără a se exprima în termeni „coborâtori” despre primul tip de cultură, chiar dacă aceasta „are ceva asemănător cu structurile autonome ale copilăriei omeneşti. Iar cultura majoră are ceva asemănător cu structurile autonome ale maturităţii omeneşti.”4 Însă Lucian Blaga ne atrage atenţia că formele culturii minore nu trebuie văzute ca un preambul pentru ceea ce-i va urma, ca durată, ca temporalitate „organică”, deoarece „copilărescul” culturii minore are şi el un aspect struc-

Cultura poate avea, aşadar, două feluri de vârste: vârste reale şi vârste adoptive, iar acestea din urmă au o semnificaţie spirituală, iar nu una organică, precum cele dintâi, aşa cum o caracterizează filosoful: „structura autonomă a unei anume vârste poate să joace deci rol de constelaţie determinantă în creaţia culturală, indiferent de vârsta reală a creatorilor, care poate fi oricare. Copilăria, ca vârstă adoptivă a colectivităţii şi a creatorilor, prilejuieşte culturi minore; maturitatea, ca vârstă adoptivă a colectivităţii şi creatorilor, iscă culturi majore. În cadrul culturilor se face că omul nu devine creator decât prefăcându-se, într-un anume fel, iarăşi în «copil». În cadrul culturilor majore, omul nu devine creator decât adoptând o mentalitate matură

Editura Humanitas, 1994, p. 41 4 Ibidem, pp. 10-11

5 Ibidem, p. 12 6 Ibidem, pp. 10-11

9

STUDIU chiar dacă se întâmplă ca el să fie un copil, ca Ioana d’Arc, ca Mozart sau ca Rimbaud. Cultura minoră şi cultura majoră se explică, deci, prin fenomenul de psihologie colectivă al «vârstei adoptive».” 7 În teoria blagiană, cultura minoră sau cultura majoră nu pot avea o noimă adâncă decât dacă sunt privite prin prisma vârstelor adoptive – noţiune care poate fi lărgită şi nuanţată astfel încât la un moment dat s-ar putea vorbi de o vârstă adoptivă a tinereţii şi de o vârstă adoptivă a bătrâneţii, care pot oferi, fiecare, explicaţii corespunzătoare despre specificul atât de variat al culturilor. Dacă privim cultura minoră (sau etnografică), ca fiind exclusiv una rurală, atunci o caracteristică de netăgăduit a acesteia este că îi ţine pe oameni aproape de natură, în vreme ce cultura majoră, specifică vieţii orăşeneşti, îi îndepărtează pe aceştia de mama natură: „Cultura minoră ţine pe om îndeobşte mult mai aproape de natură. Cultura majoră îl depărtează şi-l înstrăinează de rânduielile firii.”8 Satul românesc este văzut de filosof ca expresie a unui „cosmocentrism”, ca fiind învrednicit, în mod excepţional, cu atributul autenticităţii, „socotindu-se pe sine în «centrul lumii», şi care trăieşte în orizonturi cosmice, prelungindu-se în mit.”9 Aici se observă simpatia lui Blaga pentru lumea miniaturală a satului, care este o „aşezare de oameni, este o colectivitate cuprinsă în formele interioare ale unei matrici stilistice, dar întregul său «stil» se realizează prin prisma structurilor autonome ale «copilăriei».” 10 Dar din analiza lui Lucian Blaga rezultă că aspectele stilistice nu explică întru totul creaţia culturală – pentru aceasta fiind necesar a se lua în considerare ceea ce el numeşte „substanţa” creaţiei de cultură, căci „de substanţa unei opere de artă, a unei creaţii de cultură, ţine, spune Blaga, de tot ce e materie, element sensibil sau conţinut ca atare, anecdotic sau de idee, indiferent că e concret sau mai abstract, palpabil sau 7 Ibidem, p. 23 8 Ibidem, p. 28 9 Ibidem, p. 18 10 Ibidem, p. 19

10

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC sublimat.”11 Distinctă de substanţa lucrurilor reale, substanţa creaţiei culturale „ţine parcă totdeauna loc de altceva; aici substanţa este un precipitat, ce implică un transfer şi o conjugare de termeni ce aparţin unor regiuni sau domenii diferite. Substanţa dobândeşte prin aceasta aşa-zicând un aspect metaforic.”12 Acest aspect, considerat a fi substanţial în plămada oricărei creaţii de cultură, este metafora, distinctă de stil şi fără apartenenţă la acesta. Prin urmare filosoful constată existenţa a două tipuri de metafore: 1. metafore plasticizante şi 2. metafore revelatorii; primul tip de metafore se produc prin apropierea de fapte asemănătoare, aparţinând de sfera lumii date, imaginate sau gândite, prin transferul unui termen (care exprimă un fapt) asupra altui termen (care exprimă celălalt fapt), transfer făcut cu scopul de a plasticiza una din cele două expresii. Aşadar, metaforele plasticizante nu îmbogăţesc conţinutul ca atare al faptului, dar, prin intenţie, acestea vor să redea „carnaţia concretă” a faptului, pe care cuvintele cu descripţie obişnuită nu au capacitatea expresivă s-o facă. Dacă nu am folosi metafora, ar trebui să folosim un mare număr de expresii verbale pentru a reprezenta, cu nuanţa potrivită, faptul concret respectiv sau cel puţin aşa rezultă din pledoaria lui Lucian Blaga, care arată că: „metafora plasticizantă are darul de-a face de prisos acest infinit alai de cuvinte. Metafora plasticizantă are darul de a suspenda un balast ce pare inevitabil şi de a ne elibera de un proces obositor şi nesfârşit pe care adesea am fi siliţi să-l luăm asupra noastră. În raport cu faptul şi cu plenitudinea sa, metafora plasticizantă, vrea să ne comunice ceea ce nu e în stare noţiunea abstractă, generică a faptului. Expresia directă a unui fapt e totdeauna o abstracţiune mai mult sau mai puţin spălăcită. În aceasta zace deficienţa congenitală a expresiei directe. Faţă de deficienţa expresiei directe, plenitudinea faptului cere însă o compensaţie. Compensaţia se realizează prin expresii indirecte, printr-un transfer de termeni, prin metafore. Metafora plasticizantă reprezintă o tehnică compensatoare, ea nu e chemată să îmbunătăţească faptul la care 11 Ibidem, pp. 29-30 12 Ibidem, p. 30

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4 se referă, ci să completeze şi să răzbune neputinţa expresiei directe sau, mai precis, să facă de prisos infinitul expresiei directe.”13 Dacă e să căutăm originea („obârşia”) metaforei plasticizante, ar trebui să o găsim în nevoia omului de a vedea o oarecare congruenţă între lumea concretă şi lumea noţiunilor abstracte şi în efortul lui de a înlătura această incongruenţă; oricum, ea nu are un caracter istoric, nu se poate explica prin împrejurări istorice, avându-şi cuibul genetic în însuşi profilul spiritual al insului uman, oricare ar fi acesta. Acest tip de metaforă nu poate să apară într-un timp dat şi apoi să dispară, ci ţine de structura spiritului omenesc – ea apare şi se risipeşte odată cu acesta, de aceea problema metaforei este una cu sens antropologic.

Deşi unii au asociat-o unor rânduieli străvechi, ţinând de convieţuirea umană în colectivităţi cu mentalităţi tribale, în care persistă interdicţia de a numi obiecte şi fiinţe, cu mentalităţi tabuizante, aşa cum apare la ţăranul român care, atunci când „nu îndrăzneşte să numească pe Diavolul altfel decât «Ucigă-l toaca» sau «Cel de pe comoară» sau ursul din pădure «Moş Martin», el e, desigur, vag stăpânit de îngrijorarea că rostirea numelor adevărate ar putea să stârnească numaidecât apariţia reală a acestor fiinţe.”14 Din aceste impresii filosoful deduce că „omul stăpânit de mentalitatea magică recurge la metafore din instinct de autoconservare, din interesul securităţii personale şi colective.”15 Instituind un limbaj mai „tehnic”, metaforele plasticizante mai sunt numite şi „metafore de tip I”, iar ele „nu sporesc semnificaţia faptelor la care se referă, ci întregesc expresia lor directă.”16

STUDIU în orizontul misterului şi al relevării. Metaforele revelatorii sunt întâile simptome ale acestui mod specific de existenţă.”17 Ele mai sunt numite şi „metaforele de tip II”, aducând beneficii serioase în privinţa cunoaşterii, căci ele „sporesc semnificaţia faptelor înşile la care se referă” şi, mai ales, acestea „sunt destinate să scoată la iveală ceva ascuns, chiar despre faptele pe care le vizează. Metaforele revelatorii încearcă într-un fel revelarea unui «mister» prin mijloace pe care ni le pune la îndemână lumea concretă, experienţa sensibilă şi lumea imaginară.”18 Dacă fiinţa omenească trăieşte într-o stare de fericire continuă, linişte paradisiacă, netulburată de nimic, fără a avea conştiinţa misterului, ea recurge doar la metaforele plasticizante; însă dacă aceasta bântuie prin preajma misterului şi conştientizează acest lucru, ea va recurge la introducerea în „scenă” a metaforelor revelatorii, de unde rezultă, în mod clar, că acestea îşi au originea în chiar existenţa umană în orizontul misterului: „Cât timp omul (încă nu de tot «om») trăieşte în afară de mister, fără conştiinţa acestuia, într-o stare netulburată de echilibru paradisiac-animalic, el nu întrebuinţează decât metafora plasticizantă, cerută de dezacordul dintre concret şi abstracţiune. Metafora revelatorie începe în momentul când el se aşează în orizontul şi în dimensiunile misterului.”19

În ceea ce priveşte metaforele revelatorii – acestea sunt cele care caută să reveleze un mister, „prin mijloace pe care ni le pune la îndemână lumea concretă, experienţa sensibilă şi lumea imaginară”. Acest tip de metaforă are o cu totul altă provenienţă decât metaforele plasticizante: „metaforele revelatorii rezultă din modul specific uman de a exista, din existenţa

Modul metaforic de a cuvânta despre fapte şi lucruri este în strânsă legătură cu chiar profilul spiritual şi cu însăşi existenţa specific umană, căci „geneza metaforei coincide cu geneza omului şi face parte dintre simptomele permanente ale fenomenului om.”20 Avansând în sistemul său filosofic conceptul metaforismului, Lucian Blaga consideră metafora ca atemporală, anterioară istoriei, reprezentând tocmai diferenţa specifică dintre fiinţa umană şi animal, prin care îi atribuie acesteia nu atât un rol decorativ, „plasticizant“, în creaţie, cât unul cognitiv, revelator, în raport cu misterele. Nu este greu de depistat relaţia puternică şi de făcut asoci-

13 Ibidem, pp. 31-32 14 Ibidem, p. 34 15 Ibidem 16 Ibidem, p. 36

17 Ibidem, pp. 37-38 18 Ibidem, p. 36 19 Ibidem, p. 38 20 Ibidem, p. 40

11

STUDIU

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

erea corespunzătoare între cele două tipuri de metafore şi cele două tipuri de cunoaştere desprinse din cunoaşterea înţelegătoare, astfel că metaforei plasticizante i-ar corespunde cunoaşterea paradisiacă, iar metaforei revelatorii i-ar corespunde cunoaşterea luciferică.

21 Ibidem, p. 51

Eugeniu Nistor este Cercetător ştiinţific gr. I dr. la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române, Bucureşti.

Sursa:https://cutiacuvechituri.wordpress.com

Arătând situaţia precară a omului in Univers, filosoful se referă la două aspecte care-i marchează acestuia existenţa: „el trăieşte, de-o parte, într-o lume concretă, pe care mijloacele structural disponibile nu o poate exprima; şi el trăieşte de altă parte în orizontul misterului, pe

care însă nu-l poate revela.” Aflat între aceste situaţii cel puţin dilematice, pentru insul uman „metafora se declară ca un moment ontologic complementar, prin care se încearcă corectura acestei situaţii de două ori precară.” 21

Toamna 1933–1934, Semmering. Într-un moment de relaxare, bine dispuse, familiile Brediceanu şi Blaga. În rândul întâi, de la stânga la dreapta: Lucian Blaga, Ana Dorica (Dorli) Blaga, Cornelia Blaga, Mihai Brediceanu (fiul lui Tiberiu Brediceanu), Caius Brediceanu jr.; în rândul al doilea, de la stânga la dreapta: Tiberiu Brediceanu, Caius Brediceanu.

12

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

ESEU

Cornel Drinovan

Acasă la poetul Antonio Machado pe la bibliotecă rămâne cu o mare admiraţie pentru Lope de Vega. La douăzeci de ani, împreună cu fratele său, începe colaborarea la ziarul Caricatura, care tocmai şi-a început activitatea, însă nu pentru multă vreme fiindcă cei doi fraţi pleacă la Paris, unde lucrează ca traducători.

Aici îi cunoaşte pe Rubén Darío şi pe Oscar Wilde, care au cuvinte de laudă pentru poezia sa.

Antonio Machado. Sursa:https://cultura.mas.es

Înainte de a vă spune câte ceva despre casa-muzeu, cred că ar fi nimerit să aflăm câteva lucruri despre Antonio Machado şi, desigur, cum a ajuns să aibă această casă în Segovia (Spania) el fiind născut în Sevilla, în 26 iulie 1875, cu numele de Antonio Cipriano José Maria Machado Ruiz. La vârsta de opt ani se mută la Madrid cu părinţii şi începe studiile la Institutul Liber de Învăţământ, manifestând încă din adolescenţă o mare înclinaţie pentru teatru, pictură, ziaristică şi... coride de tauri. În urma trecerilor obişnuite

După o scurtă perioadă ca funcţionar la Consulatul Spaniei din Guatemala se întoarce la Madrid, unde publică Soledades, colaborând la revista Helios o revistă literară de foarte bună calitate, dar care avea să dispară foarte repede, ca mai toate revistele bune. În 1907 ajunge în Soria ca profesor de franceză, unde publică Soledades, Galerías y otros poemas. După doi ani, pe când avea 34 de ani, se căsătoreşte cu Leonor Izquierdo Cuevas, de doar 16 ani, fiica proprietarei pensiunii unde el era cazat. Obţine o bursă pentru completarea studiilor de franceză şi publică Campos de Castilla cu un succes enorm, însă bucuria şi plenitudinea vieţii i se trunchiază la doar trei ani de la căsătorie prin moartea tinerei lui soţii, care se îmbolnăvise de tuberculoză.

Acest lucru îl face să părăsească oraşul pentru a se stabili la Baeza, în Andaluzia, unde predă, citeşte filosofie şi învaţă greaca cu scopul de a-şi finaliza studiile, lucru care se şi întâmplă cu licența în Filosofie la Universitatea din Madrid.

13

ESEU Îi apar volumele Poesías Escogidas şi Poesías Completas, în 1917, iar în 1924, Nuevas Canciones. În aceşti ani îi apar şi operele teatrale pe care le-a scris împreună cu fratele său Manuel, iar în 1927 este ales membru al prestigioasei instituții Real Academia Española, mutându-se la Madrid în anul 1931, unde predă franceza şi colaborează la Ziarul El Sol. Aici îl găseşte războiul civil, însă din cauza convingerilor şi manifestărilor sale republicane este nevoit ca împreună cu mama sa să părăsească oraşul, ajungând la Barcelona, apoi la Valencia şi, în final, la Rocafort, în Franţa, unde în urma bolii căpătate în aceşti ani poetul moare la 23 februarie 1939, iar la doar trei zile moare şi mama sa. Ultima carte publicată înainte de moartea sa a fost La Guerra.

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC iembrie 1919 pentru a ocupa catedra de franceză la Institutul General şi Tehnic unde avea să rămână treisprezece ani, până la mutarea sa la Madrid. În această perioadă va cunoaște intelectualii şi artiştii localnici, Tudela, Julián María Otero, Quintanilla, Barral, Blas Zambrano (tatăl Mariei Zambrano), Ignacio Caral şi mulţi alţii cu care va participa în lungi discuţii artistice, dar şi politice. Imediat după ce ajuns la Segovia, după un scurt popas la un hotel, se mută la pensiunea doamnei Luisa Torrego, pensiune pe care nu o va mai părăsi decât la plecarea sa din oraş.

Pe placa mormântului lui Antonio Machado, care se află în Franța, la Collioure, putem citi următorul epitaf: „Când ajunge ziua ultimei călătorii, Iar barca fără întoarcere pleacă spre lumea zării, Cu puține bagaje la bord mă veți găsi, Aproape gol, ca și copiii mării.” (trad. mea)

Ajuns în stradă în faţa casei, o inscripţie pe stâlpul porţii care, deschisă, te îmbie să intri, îţi aminteşte că te afli în faţa casei-muzeu Antonio Machado, aşa că pășesc într-o curte care pare un pic neîngrijită, cu iarba destul de mare, netăiată, şi o viţă-de-vie care atârnă ca la o casă fără stăpân. Alături de aleea care mă duce spre o casă mică, cu etaj, o casă populară cu ferestre mici ce dau spre curte, fără nici cea mai mică urmă arhitecturală, o casă săracă ca mai toate casele din acea epocă, primul care mă întâmpină este poetul imortalizat în bustul realizat de sculptorul segovian Emiliano Barral. Turistul care se aşteaptă să găsească aici o mare pensiune cu încăperi mari, pline de opere de artă, este mai bine să facă, mai bine, cale întoarsă, fiindcă nimic din toate acestea nu va vedea, ci va găsi un spaţiu unde se poate visa şi contempla prezenţa poetului prin urmele lăsate, se poate emoţiona la amintirea versurilor poetului. Am pătruns într-un hol la parter, unde se aflau câteva scaune pentru cei care ajungeau ceva mai repede de ora vizitei, aşa că m-am aşezat liniştit în răcoarea încăperii aşteptând să-şi termine vizita un grup destul de mare de turişti americani, care nu ştiu cum s-or fi mişcat prin micile încăperi ale pensiunii de odinioară.

Acesta a fost sfârşitul unuia dintre cei mai importanţi poeţi ai generaţiei ´98, un poet contemplativ şi visător, ale cărui surse de inspiraţie au fost dragostea, durerea, războiul, trecerea fulgurantă a existenţei şi preocuparea pentru mult iubita lui Spanie.

Antonio Machado a ajuns la Segovia în no-

O uşa deschisă lasă intrarea liberă spre o curte interioară, la fel de neîngrijită ca și cea din faţă, cu o grămadă de scaune folosite pentru spectatorii care vin aici la diferite mici spectacole. Pentru moment, doar câteva muşte au intrat din această curte, bâzâind nervoase la vederea mea, nemulțumite de nu ştiu ce, cum la fel eram

Mormântul poetului. Sursa:https://khronoshistoria.com

14

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4 şi eu nemulţumit de prezenţa lor. Aşteptarea nu a fost prea lungă căci ghidul spaniol al americanilor i-a scos afară la timp pe gălăgioşii vizitatori, care nu ştiu cu ce s-or fi ales, aşa că pe o scară de lemn, vopsită în verde, împreună cu o frumoasă spaniolă pe post de ghid am urcat spre încăperile unde şi-a purtat paşii atâţia ani Antonio Machado.

Un hol îngust, prin ale cărui ferestre aşezate pe peretele dinspre curtea interioară se putea vedea acoperişul casei lipite de aceasta, ducea spre pântecele pensiunii, însă primul popas a fost într-o bucătărie mică al cărei tavan părea că se sprijină pe capul meu, locul unde stăpâna pensiunii, împreună cu cei trei copii ai săi, îşi petrecea tot timpul zilei. Aici erau aşezate la locul lor toate ustensilele dintr-o bucătărie ţărănească, la fel ca în vremurile de atunci, în jurul unei cuptor cu plită pe care se gătea și se încălzea apa care era slobozită printr-un robinet pentru nevoile casei şi locaşul unde se spălau rufele. Pe pereţi se află tigăile înşirate deasupra unor ziare ale epocii, chiar ziarul El Sol cu articolele poetului şi ale lui Valle Inclan şi etajere cu farfurii, pahare şi alte lucruri necesare într-o bucătărie în care stăpâna trebuia să gătească pentru familia ei şi, desigur, pentru locatarii pensiunii, fiindcă mai erau alte două persoane în afară de poet.

Din bucătărie se dădea într-o cămară, un fel de „şpais” în care se găseau alimentele necesare, damigene, recipiente din sticlă, alte ustensile, ierburi de tot felul agăţate în cuiele din pereţi sau struguri puşi la uscat. Nu era nevoie decât să închizi pentru o clipă ochii pentru a simţi căldura focului degajată de cuptor, pe stăpâna casei învârtindu-se pe lângă mâncare şi pe copiii ei aşezaţi pe câteva scăunele joase pe lângă pereţi, pentru a nu încurca prea mult şi a se bucura de căldura căminului mai ales în iernile geroase ale Segoviei, ierni în care poetul va suferi foarte mult. Din sufrageria unde locatarii pensiunii se adunau pentru a mânca la o masă aşezată în centrul camerei, modest mobilată, din care nu lipsea de pe perete Cina cea de taină, ca în toate sufrageriile din casele ţărăneşti, se trece într-o altă încăpere folosită ca dormitor de un alt loca-

ESEU tar, iar de aici se trece în dormitorul lui Antonio Machado. O cameră mică, cu un pat de fier, o oglindă pe unul dintre pereţi, o masă rotundă aşezată în mijlocul camerei alături de care se afla un coş de gunoi unde poetul arunca versurile nereuşite şi un fel de sobă de petrol pe care trebuia eventual să o încălzească poetul pentru a emana vreun pic de căldură în zilele de iarnă, când era mai frig în casă decât afară, poetul fiind nevoit să deschidă geamul pentru a se mai încălzi puţin cu aerul ce intra din stradă.

Camera poetului. Foto: Cornel Drinovan

De prezenţa poetului mi-am putut da seama prin portretele care se află în casă, cel în ghips, la intrare, lucrare a lui Pedro Barral, şi un desen din anul 1923, realizat de către Rafael Peñuelas, în a cărui casă se întâlnea cu Pilar Valderrama, o femeie căsătorită, cu trei copii, mitica Guiomar din poemele pe care avea să i le dedice poetul, pentru care se deplasa la Madrid cu trenul, aşezându-se de fiecare dată la uşa din spate a ultimului vagon pentru a admira peisajul care îl încânta. Alături de acestea se poate admira un portret în ulei realizat de către artistul segovian Jesús Unturbe, o litografie de Picasso, un desen în cărbune al lui Álvaro Delgado, un basorelief în bronz şi mai multe fotografii din anul 1923 în care-l putem vedea pe poet împreună cu pro15

ESEU fesorii şi elevii institutului unde preda. Sigur că nu puteau să lipsească din această casă-muzeu cărţile poetului, fiindcă aici a terminat Nuevas canciones, în 1924, şi prima versiune din Poesías Completas, şi tot aici a primit recunoaşterea unui grup de poeţi spanioli în frunte cu Mauricio Bacarisse. Aici a fost omagiat împreună cu fratele său Manuel, pentru succesul pe care l-a avut în teatrul „Juan Bravo”, în 1928, cu piesa Desdichas de la fortuna sau Julianillo Valcárcel. De altfel, piesele de teatru scrise împreună cu fratele său se găsesc şi ele aici, alături de alte manuscrise şi alte cărţi ale lui Antonio Machado. Într-una din săli se află un aparat asemănător unui pick-up, dar mult mai complicat fiindcă cu acesta se putea şi înregistra, lucru pe care l-a făcut Antonio Machado alături de alţi intelectuali care colindau întreaga regiune în căutarea adevăratului folclor, a cântecelor şi poeziilor populare autentice pe care le înregistrau pentru a nu se pierde. În 1919 intelectualii segovieni, voluntari, la iniţiativa lui Antonio Machado au înființat prima Universitate Populară cu scopul de a alfabetiza întreaga regiune, universitate unde se predau cursuri gratuite de chimie populară, igiena casei, aritmetică, dar şi franceză.

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Casa muzeu Antonio Machado. Foto: Cornel Drinovan

Aceasta este casa în care a trăit poetul Antonio Machado, ai cărui paşi se aud parcă şi acum pe coridorul strâmt al pensiunii pe când se îndrepta spre uşă pentru a porni pe jos de-a lungul străzilor pe care le străbătea cu mare greutate iarna, paşi pe care ni i-a lăsat nouă în versurile: „Por allá va don Antonio Machado/ más a rastras que de costumbre,/ hábito de Desamparado,/ desde el callejón a la cumbre.”//

Cornel Drinovan – Madrid, Spania; jurnalist, scriitor, realizator și prezentator al emisiunii Orizonturi culturale la radio UNI Fm, pictor și fotograf amator, traducător, redactor-șef al revistei de cultură Kryton, colaborator al revistei de literatură Cuvânt românesc.

Apărea în acea perioadă şi revista manantial, unde scriau toţi intelectualii vremii în frunte cu Machado şi Unamuno. Un lucru interesant de văzut aici, care nu are chiar o legătură directă cu Antonio Machado, este un dulăpior în care au fost adunate toate cărţile interzise de către cenzură după 1936, odată cu Războiul Civil, cărţi de Aristotel, Freud, Marx şi mulţi alţii.

16

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

PORTRET

Veronica Balaj

Elena Văcărescu, solitudinea unui portret În demersul istoric între istorie și interculturalitate româno-franceză trebuie luate în calcul valențele celebrității. Ale celebrității feminine.

Există tomuri cu numele femeilor celebre din istoria lumii. Există multe motivații pentru care unele persoane speciale au trecut vămile exigențelor epocii lor și au dăinuit mai presus de timp, reușind să-și scrie identitatea cu litere de neuitare, fiind încununate cu epitetul de… „celebră”, calificativ nevestejit prin veacuri. Au putut fi talente care să înnobileze scena teatrelor, au putut fi strălucitor de frumoase, cu voci fermecătoare sau inteligente, încât au coordonat bărbați importanți, de rang imperial, au fost ele, urmașele Evei, în multe țări și zări, și adorate, și inventive, intuitive, și temerare sau perseverente, nu mai puțin au ținut balanța sensibilității și a iubirii într-o lume a contrastelor. Între femeile celebre ale României, ÎN DOMENIUL ARTEI și care s-au afirmat în Franța stabilind o legătură culturală între cele două țări, aș menționa pe Ana Brâncoveanu de Noailles, Maria Cantacuzino, Elvira Popescu, Maria Ventura și mă grăbesc să pronunț numele Elenei Văcărescu, exilată la Paris și care ne va fi astăzi punct de referință.

Este descendenta renumitei familii Văcărești, cărturari și patrioți de rang ales. S-a născut la 3 octombrie 1864/24 septembrie după calendarul nou, ca fiică a diplomatului la Roma Ion

Văcărescu și a Eufrosinei Falcoianu, din neam de boieri cu tradiție. Un certificat de fericire părea firesc să-i însoțească numele încă de la primele zile.

Elena Văcărescu a pornit în viață având deja un stindard care-o posta undeva în vârful ierarhiilor sociale și trebuia să-l țină sus, întru onoarea familiei, moștenind și o emblemă spirituală, fiind urmașa renumitului poet Ienachiță Văcărescu (1740-1797), drept pentru care a slujit cu pana scrisului și cu inima îndemnul testamentar al străbunicului său: „Urmașilor mei Văcărești!/ Las vouă moștenire/Creșterea neamului românesc/Și-a patriei cinstire.”

O stea norocoasă i-a gardat copilăria fără griji, până la vârsta de 8 ani petrecută la București și apoi la moșia Văcărești, din apropierea Târgoviștei. Aici este atrasă de obiceiurile și de portul tradițional, adună impresii care-i vor folosi pentru scrierea volumului RAPSODUL DÂMBOVIȚEAN, publicat la Paris, tradus în mai multe limbi și care-i va adăuga încă o treaptă la celebritate. În 1879, când împlinea 15 ani, familia sa, încurajată de Titu Maiorescu și chiar de Vasile Alecsandri, pe atunci Ministru al României în capitala Franței, Elena Văcărescu merge la Paris pentru desăvârșirea studiilor. Audiază la Sorbona cursuri de literatură, estetică, istorie, filosofie, făra a fi un cursant înscris la vreuna 17

PORTRET dintre facultăți, dar ascultă, ia notițe și cunoaște astfel personalități importante precum: Sully Prudhomme, viitorul laureat al Premiului Nobel, Leconte de Lisle, pe José María Heredia, Gaston Paris sau Bossier.

Prin intermediul lui Leconte de Lisle, în primăvara lui 1885 are prilejul de a-l vizita pe marele Victor Hugo, care, deși bolnav fiind, o primește în fostul său salon literar de pe Avenue d’Eylau, nr. 124, actuala rue Victor Hugo. Dialogul cu marele scriitor este descris în memoriile Elenei Văcărescu și sună în felul următor: ,,Cum te numești?/Hélène Vacaresco, răspunde tânăra, emoționată./ Hélène, frumos nume, predestinat. Vii din țara lui Rosetti, copila mea?/Era unchiul meu, răspunde fata în rochie roz, așezată pe un taburet în fața maestrului care crease atâtea minunății literare. Și îndrăznește, cu vocea sugrumată de emoții, să-l roage să-i recite ceva. „Eu nu recit niciodată, veni răspunsul lui Hugo.

Am auzit că ești poetă, asadar, tu trebuie să-mi spui din versurile tale./Nu știu decât o poezie despre război, spuse musafira./Nu contează!

Spune-o și într-o zi îți vei aminti c-ai recitat în fața mea”, o îndemnă Victor Hugo, cu o privire de un albastru pal.

Am rostit dintr-o răsuflare, aproape strigând, cântecul meu de vitejie/”, își amintește Elena Văcărescu.

Din păcate, doar peste câteva zile, Victor Hugo pleca în veșnicii.

Tânăra, având inclinație specială pentru poezie, precum înaintașii săi, frecventa salonul literar al Anei Brâncoveanu de Noailles, unde l-a cunoscut și pe Proust, iar la un an de la întâlnirea memorabilă cu autorul Mizerabililor, în 1886, îi este publicat primul volum de versuri, în limba franceză, la renumita editură pariziană Alphonse Lemerre. Cele 46 de poeme, cât avea volumașul, au intrat în atenția Academiei Franceze, care-i conferă Premiul Archan Desperonses. Remarcabilă reușită! Uneori ne mirăm și astăzi cât este de nedreaptă istoria. Și în artă, și spun aceasta pentru că la vremea respectivă Eminescu, în țară fiind, și auzind despre succesul tinerei care publicase în limba franceză, după spusele lui Titu Maiorescu, ar fi exclamat: „Să nu știe, oare, românește? O VOI ÎNVĂȚA EU ȘI VOM VEDEA DACĂ 18

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC O FIICĂ A VĂCĂREȘTILOR VA CONTINUA SĂ NE NESOCOTEASCĂ!” (Citat din consemnările lui Titu Maiorescu) Aceste fraze o vor obliga pe Elena Văcărescu să mărturisescă: „De atunci, oriunde și ori de câte ori publicam câte ceva, imaginea divinului Eminescu se înălța mustrătoare și mă obliga sămi cer iertare”. În perioada pariziană îl întâlnește pe Vasile Alecsandri, Ministrul României, și frecventează Salonul Literar al Anei Brâncoveanu de Noailles, unde întâlnește mari scriitori, printre care pe Marcel Proust, autorul renumitului roman À la recherche du temps perdu/În căutarea timpului pierdut, pe Mistral și Prosper Mérimée. Nu după multă vreme, tânăra, ambițioasă și talentată, își va deschide în propriul său apartament din Rue Charron, nr. 49, aflat vizavi de Champs-Élysées, un salon literar unde vor veni poeți, actori, muzicieni. Uneori întrunirile durau până în zori și o dată una s-a terminat cu o escapadă în pădurea Boulogne, unde s-a încins și o horă românească. Poetă deja cunoscută, Elena Văcărescu purta însă nestins dorul țării și, cum părinții săi își doreau foarte mult să o vadă la Curtea REGELUI CAROL I, în 1888 se reîntoarce în România, ajungând de îndată în suita Reginei Elisabeta, ca domnișoară de onoare.

Majestatea Sa, Regina, scria poezii sub pseudonimul Carmen Sylva și apăra artele, așa încât a îndrăgit-o pe tânăra cultă și talentată oferindu-i protecție și afecțiune. În anul 1889, la un an după venirea sa la curtea regală, tot aici sosește nepotul Regelui Carol I, FERDINAND, pe care Majestatea Sa îl alesese ca urmaș la tronul ROMÂNIEI. Urma o perioadă în care să fie educat, instruit în acest scop după reguli cazone, stricte.

Tânărul, cam timid la început, nu foarte încântat de atmosfera cazonă care i s-a impus, a găsit în Regina Elisabeta un apropiat. În preajma sa putea schimba atmosfera restrictivă cu una mai calmă, lejeră, opusă stilului cazon. Seratele muzicale organizate de Regină adunau persoane de spirit ales, iar princepele era încântat, firește.

Găsea, astfel, o oază de relaxare. În acest mediu era prezentă și tânăra Elena Văcărescu. Poeta cu publicații deja în Franța, sensibilă, cultă, dintr-o familie renumită și, în

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

PORTRET

plus, era în grațiile Reginei. nevoie”, i-a spus Regina Regelui, în limba franPărea că nici o cometă rău vestitoare și nici ceză, dar cuvintele sale nu au avut puterea să o rațiune nu i-ar fi putut umbri existența. Lumi- rezolve situația în favoarea tinerilor. na și bucuria trebuiau s-o însoțească irevocabil.

Iată ce nota Elena Văcărescu: „Întoarcerea Nici o axă a traseului vieții sale nu ar fi avut cum noastră din plimbarea idilică de la Câmpulung {ținând cont de logica prezentului pe care îl tră- nu a fost lipsită de amărăciune. Regele ne-a suria}, n-ar fi putut schimba ceva din strălucirea ghinuit pe Regină, pe Prinț, pe mine în micul care o înconjura. apartament atat de primitor altădată, devenit Mediul nobiliar, contextul zilnic, luxul, am- acum o carceră de torturare. De-a lungul orelor bianța o făceau fericită. Tânărul Principe este după-amiezii auzeam zgomotul trăsurilor acesatras de farmecul intelectual și de spiritualita- tor rău prevestitori. Soseau unul câte unul sau tea tinerei Elena Văcărescu. În prezența aces- mai mulți deodată”. teia putea discuta și alte Era clar că Regele se afla subiecte decât cele cazosub presiunea mai multor facne, impuse de programul tori și trebuia să ia o decizie. strict al educației sale coAceasta a fost rapidă și dură. ordonate de însuși regele Regina, exilată doi ani în străiCarol I. Cupidon o săgetanătate pentru că încurajase lese iremediabil și pe ea, îngătura celor doi, prilejuindu-le dreptându-i simțămintele, întâlniri secrete, Principele a gândurile și planurile spre fost trimis la castelul său din cel mai important și fasciSigmaringen, amenințând că nant personaj de la Curte, se sinucide, iar Elena VăcăPrincipele Ferdinand, nerescu este numită „persona potul Regelui Carol I. non grata” și va trebui să plece Frumos, precum sunt din țară. principii și în povești, subPresa avea un subiect pe țirel, în haine impecabil care l-a dezbătut multă vreme. croite după stilul nemțesc, Din cancanurile vremii au cu o anume sensibilitate rămas diferite mărturii despre artistică, iubitor de sport, Elena Văcărescu. Sursa: https://www.pinterest.de cum a reacționat chiar Regele dar și de lectură, avea toate calitățile pentru a în persoană, opunându-se vehement, și cum fi adorat. Idila s-a înfiripat și a evoluat cu pași Principesa Maria o descria pe tânăra pretendenrepezi, deși a durat doar iarna si primăvara lui tă la inima Principelui Ferdinand ca fiind „grasă, 1891. Regina ocrotește această relație și își dă urâtă, cu fața roșie, unsuroasă și cu pielea pătaacordul pentru o logodnă secretă. Cele mai fru- tă…”. moase clipe pentru cei doi au fost cele petrecute Din ordinul Regelui Carol I, Elena Văcărescu, în luna mai, la Câmpulung, cu prilejul unei vizi- „persona non grata”, se refugiază pentru o pete, dar, pentru că au apărut în public împreună, rioadă în Italia, la Roma, unde tatăl său era didând impresia unui viitor cuplu moștenitor al plomat. Apoi se întâlnește cu Regina la Veneția, tronului, ovationați cu bucurie de mulțime, ști- unde aceasta își ispășea o parte din exilul impus. rea a determinat un scandal de proporții. Legea Plecarea din țară lăsase un pustiu și o vâlprevedea ca un Principe să nu se poată căsători toare de nedescris în sufletul fostei domnișoare decât cu cineva din familie regală. Oamenii poli- de onoare a Reginei. De la strălucirea onoarei tici au intervenit imediat pe lângă Rege, cel mai ajunsese la negura dizgrației. Rănită fiindu-i și înfocat opozant al posibilei căsătorii între cei doi dragostea. Totul se năruise pe neașteptate. fiind Lascăr Catargi. A fost convocat Consiliul de Iată un fragment dintr-una din scrisorile triMiniștri. „Voi schimba 32 de miniștri dacă va fi mise Principelui iubit: 19

PORTRET „Tangi, Guangi, mult iubit, Ferdinand scump!

Sunt năucită, zdrobită de durere. De opt zile torturile și umilințele se prăbușesc asupra mea.

Astăzi, regele, pe care au reușit să-l monteze îngrozitor, mi-a cerut să plec. Da, trebuie să plec copleșită de rușine. Nimeni nu crede în dragostea asta, dar Dumnezeu știe, Dumnezeu ne judecă. Se spune că ți-am sucit mințile, că tu ți-ai dat seama tot timpul de acest lucru… Nu-i așa că nu a fost așa? Că țin doar la inima ta, cu această puternică pasiune în fața căreia am rezistat atâta vreme. Eu am fost întotdeauna cea care te-a pus în gardă împotriva consecințelor de care eu sunt acum copleșită? Eu sunt terminată, lichidată. Regele, la fel de crud și nedrept, pe care atâta l-am iubit și l-am slujit cu credință!

Roagă-te lui Dumnezeu, Ferdinand, să nu ajung să-l disprețuiesc. Disperarea noastră este atroce. O, Tangi, Tangi, cine va avea milă de mine, de regină? Mi-e așa de teamă că tata se va omorî.

Scrie-mi, te implor. Te iubesc atât de mult! Hélène”.

Scrisoarea, datată 18/30 iulie, după stilul nou, 1891, face parte din cele 237 de scrisori adresate Principelui Ferdinand sau scrise de el fraților săi ori altor membri ai familiei, inclusiv scrisori către Regele Carol I, publicate de LIVIU DAMEN, în vol. SCRISORILE REGELUI FERDINAND AL ROMÂNIEI. Așadar, după doi ani, Elena Văcărescu alege ca loc de exil permanent Parisul. Iat-o din nou aici, unde avea deja niște amintiri. Vine în țară doar pentru foarte puțin timp, în 1895, pe ascuns, pentru puțină vreme, la moșia de la Văcărești.

Perioada PARIS a însemnat una de ascensiune culturală, devenind celebră în timp, cu ascensiune rapidă.

OPERA Continuă să publice la Paris o operă admirabilă, poezii, romane, teatru, memorii, dar pe lângă aceasta este un factor important al relațiilor dintre cele două țări, ocupând funcții de rang înalt. Referitor la activitatea literară, însă, notăm: POEZII, 5 volume, adăugând la număr și pri20

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC mul volum premiat de Academia Franceză pe când era la studii în Orașul Luminilor – Chants d′Aurore, L’Âme sereine/Cu sufletul senin. Cunoscută deja, apar cărțile Lueurs et Flammes/Licăriri și văpăi, 1896, Le Jardin Passionné/Grădina dorului, La dormeuse eveille/Visând cu ochii deschiși.

PRELUCRĂRI FOLCLORICE: Rapsodia Dâmboviței, Nuits d’orient/Nopți Orientale, Dans l’or du soir/În auriul înserării TRADUCERI: În numele iubirii pentru patria natală, a făcut cunoscute versurile unor scriitori români, ca Lucian Blaga, Ion Vinea, Ion Minulescu, George Topârceanu.

ROMANE: Amor vincit/Amorul învinge, Le roman de ma vie, Regi si Regine pe care i-am cunoscut În toate, desigur, mai ales în versuri, răzbate dragostea pierdută, căreia nu i-a trădat legământul, așa cum, de altfel, promisese chiar când suferea mai mult.

PIESE DE TEATRU: Amintim piesa Cobzarul, fiind prima piesă românească jucată pe o mare scenă a lumii. Aceasta s-a jucat la Monte Carlo, în 1909. Acțiunea se petrece într-un sat românesc. În locuința sa din rue Chaillot nr. 7, avea deschise ușile unui Salon renumit, unde se discutau literatura și politica și se țineau conferințe în cadrul grupului LES ANALLES, creat din inițiativa sa. Ea devenise un orator inegalabil. Totul era luxos. Și interpretările ideilor, și ținuta amfitrioanei, care doar în perioada războiului a renunțat la buchetele imense de flori. Numai la calitatea intelectuală a invitaților nu a renunțat niciodată.

Drept compensație din partea vieții, putem spune și așa, Elena Văcărescu a intrat în memoria culturală pariziană și în antologii literare, a fost de două ori premiată de ACADEMIA FRANCEZĂ, dar niciodată nu a uitat de România, așa încât, în momentul când se înființa la Paris, în 1916, SOCIETATEA NAȚIUNILOR, este numită de către Rege reprezentanta României la Geneva.

Timp de douăzeci de ani A MILITAT AICI PENTRU RENUMELE ȘI DREPTURILE ROMÂNIEI și adeseori se întâlnea pe aceleași coordonate politice, patriotice, cu Nicolae Titulescu. Acesta nota, la

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4 1925: „… cel mai frumos discurs la a IV-a Adunare este cel de astăzi, al Elenei Văcărescu, în chestiunea cooperării intelectuale”.

Datorită acestor activități a primit înalte distincții, dintre care amintim: Premiul de OFIȚER AL ACADEMIEI FRANCEZE, COMANDOR AL LEGIUNII DE ONOARE, iar din partea țării-mamă, MAREA CRUCE A COROANEI ROMÂNIEI. Când, în 1911, se deschidea la Paris MUZEUL CUVÂNTULUI, în sala nr. 5 a UNIVERSITĂȚII SORBONA, în prezența unui numeros public alcătuit din personalități marcante internaționale, Elena Văcărescu a imprimat pe disc, după metodele vremii, discursul său, care a avut și el o istorie interesantă. Anume, în 1980, jurnalista și publicista Maria Moscu, de la Radio România București, a descoperit discul cu vocea Elenei Văcărescu.

L-a convins pe custodele muzeului să-i permită transcrierea pe bandă de magnetofon, la frecvența pentru difuzarea pe unde hertziene, se-nțelege, și astfel, după atâția ani, vocea celei care ar fi putut deveni regina României a fost auzită acasă, în 1980, 12 iulie. Discursul amintea cu emoție sorgintea sa românească. Citez: „Vechea și strălucita familie boierească Văcărescu, din care cu mândrie mă trag, a dat țării trei poeți: Alecu, Iancu și Ienachiță Văcărescu”.

Pe care-l citează cu renumitele versuri din poemul TESTAMENT, foarte cunoscut și azi, „Urmașilor mei Văcărești”. După care a recitat din PRIMĂVARA AMORULUI, poezie scrisă de bunicul său, Iancu Văcărescu.

O personalitate de marcă precum era în vremea respectivă ELENA VĂCĂRESCU, responsabilă de împlinirea testamentului strămoșilor, ducând cu ea, oriunde s-a aflat, țara natală, nu putea rămâne deoparte în timpul Primului Război Mondial și, cu toată dăruirea, s-a implicat și în acțiuni care susțineau MAREA UNIRE de la 1918. A devenit o adevărată ambasadoare a interesului național, ținând conferințe, stabilind întâlniri cu persoane politice influente, corespondând în toată perioada cu fostul său logodnic, Regele Ferdinand, despre care spunea în momentele dificile ale războiului: „Eu mă bizui pe caracterul Regelui Ferdinand. Îl cunosc bine, este, înainte de toate, un om al datoriei și, dacă trebuie, chiar al datoriei

PORTRET celei mai dureroase. El va duce războiul cu Germania, patria familiei sale, cu moartea în suflet, dar îl va face din datorie față de poporul său, iar Franța nu va avea un aliat mai fidel”, îi spunea Ministrului Franței în România, Saint Aulaire, pentru a-l convinge în demersul semnării Tratatului de Pace între cele două țări. A fost mereu o pacifistă, a militat pentru colaborare. În anul 1925 i se conferă titlul de Membră de Onoare a ACADEMIEI ROMÂNE. Este prima femeie care primește această înaltă distincție.

Au susținut-o pentru aceasta Nicolae Iorga, Octavian Goga și toți marii oameni de cultură ai vremii. Ca răspuns, a donat Academiei Române Conacul și parcul de la Văcărești, pentru ca „Academia să găzduiască aici poeți în fiecare vară”.

Se întoarce în țară abia în anul 1934, și doar mărturia sa poate ilustra încercările sufletești ale unei veritabile ambasadoare a sufletului românesc: „Fără cămin și fără avere, fără soț și fără iubit, fără copii, am început să iubesc România cu o patimă care mi-a umplut toate clipele fiecărei zile, m-a chinuit toate nopțile de-a lungul a mai mult de 40 de ani”.

A fost primită cu onoruri, meritate, fără îndoială. Era februarie, dar întoarcerea acasă nu cunoaște anotimpuri. Căldura venea spre ea din timpuri stravechi, îsi onorase înaintașii pretutindeni, oriunde au dus-o vremile și conjunctura, ținând fruntea sus.

Drumul Elenei Văcărescu prin istoria neamului din care face parte i-a mai oferit un urcuș: în 1946 a fost numită Membră a Conferinței de Pace de la Paris.

Pe rue Chaillot, nr. 7, în 17 februarie 1947, ELENA VĂCĂRESCU se stinge din viață, în urma unei complicații de la o gripă. Verișoara sa, Alexandra Fălcoianu, a încercat să continue activitatea Salonului Literar, dar nu a reușit, așa încât azi pe zidul clădirii mai dăinuie doar o inscripție comemorativă, fără nici un program de vizite sau indicii ale unei activități literare. Rămășițele pământești i-au fost aduse în țară, în 1959, și puse în capela familiei Văcărești, din Cimitirul Bellu.

Au scris despre ea, admirativ, romancierul Camil Petrescu, el fiind o vreme combatant, participant în Războiul al Doilea Mondial și înțele21

PORTRET gea cu sufletul ce înseamnă țara; criticul literar Șerban Cioculescu; nu mai puțin elogios, istoricul neamului, Nicolae Iorga.

Volumul său de MEMORII a apărut în limba română abia în 1989. În 2014, CU OCAZIA ÎMPLINIRII A 150 DE ANI DE LA NAȘTEREA ELENEI VĂCĂRESCU, BANCA NAȚIONALA A ROMÂNIEI a bătut o monedă din argint având imprimate imaginea Conacului de la Văcărești, stema României în semicerc, iar pe verso, imaginea poetei.

SCURTE CONSIDERAȚII DESPRE POEZIA SA Luăm în calcul cel mai recent volum de poezii publicat în limba română, traducere din limba franceză, intitulat, simplu, VERSURI, Elena Văcărescu, Editura Scrisul Românesc, Colecția Femei Celebre, București, 2018. În cele 120 de pagini sunt selectate poeme din mai multe volume ale autoarei și care marchează evoluția expresivității sale poetice. Dacă la începuturi, când era încă elevă la Paris, atracția pentru vers fiindu-i deja remarcată {chestiune genetică firește}, tânăra româncă scria în limba franceză poeme de vitejie, aducând accente din Victor Hugo, mai târziu s-a orientat spre nota romantică a poeziei de stare, de raportare la sentimente. Adesea recunoaștem filiații cu sinele său, cu trăirile determinate de frângerea iubirii trăite și neîmplinite până la capăt, căreia, fără ocolișuri, i-a rămas fidelă. O spune și în versuri de fiecare dată. Este ca un alt testament, unul tot legat de suflet, căruia-i rămâne la fel de credincioasă, așa cum a procedat și cu îndatorirea testamentară poetică lăsată de înaintașii săi Văcărești. „În tot ce-i alb mi-am pus iubirea mea/Zăpezi și flori plăpânde din livadă,/dar florile-ncepură a cădea/Și în aprilie nu mai găsești zăpadă.

(Poezia Mi-am pus iubirea) Sau „Eu te-am iubit întotdeauna.Din liniștitul început/Și până-n ceasul de acum,/mai sumbru și mai învrăjbit/Ca un refren ce te subjugă și-l tot repeți deși-i știut,/Iubirea ta mângâietoare în

22

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC sufletu-mi mi-a dăinuit/Te voi iubi întotdeauna/ Din ceasu-acesta care-mi scapă/Și până-n viitor, când timpul nepăsător, victorios,/Își va goli clepsidra totală, la cea din urmă-a mea etapă. (Poezia Dragoste eternă) După cum ușor se poate observa, ca în toate scrierile de gen, nu există chei sau încifrări.

Versul este cu toate sensurile la vedere. Nimic alambicat sau metaforizat, ducând spre unduiri subliminale. Nu, nu e vorba de așa ceva. Avem a primi în versuri o trăire ardentă, sinceră, un fel de mărturie făcută fără ocolișuri. Putem spune că poeta îți dorește o comunicare totală cu cititorul, căruia i se destăinuie fără ocolișuri. Ea, poeta, actant singular, se află pe o scenă unde-și declamă iubirea, statornicia sentimentelor, plânsul interior. Având convingerea că toți cei care o ascultă împărtășesc aceleași trăiri. Pentru că toți au parte, la un moment dat, de aceeași atingere geroasă, ascuțită, a timpului nonșalant, de aceeași tristețe a unei iubiri frânte.Versurile sunt marcate de tonalitățile romantice ale poeziei vremii: timpul neîndurător, trecerea prin viață, odată cu diminuarea clepsidrei, sentimentele... Visul, amintirea, irepetabilitatea. Așadar, raportare la existență, văzută prin ocheanul romantic, specific romantismului.

Toate volumele sale de versuri, dar și subiectele pieselor de teatru au ca notă particulară legătura cu tradiția, cu neamul. Țara, locul de baștină sunt evocate mereu și, cu vremea, capătă straiele părerii de rău că tocmai ea s-a îndepărtat fizic, vechea declamare vitejească din poemele tinereții este înlocuită de regretul molcom... „O, patrie, putea-vei oare/SĂ-MI IERȚI PĂCATUL MEU FIRESC?” Întrebare retorică, dar cu trimitere la conjunctura vremilor care-au determinat, până la urmă, totul. După cum se știe.

Ca scriitoare și neobosită militantă a intereselor naționale, cultural românești, Elena Văcărescu rămâne un reper.

Un nume care a exersat ideea de europenism a neamului și țării sale, de interculturalism cu multă vreme înaintea celor care cred, poate, că abia astăzi ne asumăm și consemnăm acestea.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

POEZIE

în pandemie Interzis a ieși din istorie până și tropotele cailor din alaiul Mariei Tereza sosită în vizită imperială, printre supușii urbei Temeswar, lacăte peste lacăte sunt țintuite pe ușile fostei săli de bal din Paradeplatz zăvorâte stau și privirile portretelor prețuite în muzeu nu mai pot umbla haihui, după bunul plac al pictorilor care le scoteau în secret la plimbare din când în când, fără bilet de voie…

Frica de moarte se zvântură acuzatoare într-o lectică de liniște vicleană, timpul nu mai are auz, intrările în Bastionul Cetății par gurile de intrare în adâncuri deschise hâd spre-o altă liniște perfidă și ocultă se anunță la știri că s-au găsit flori depuse noaptea, la picioarele Sfântului Nepomuk, periculos a ieși din casă chiar dacă ai întâlnire cu sfântul ocrotitor al orașului în vremea ciumei acum vreo trei secole și ceva.

Geamgiul orașului își montează straturi de sticlă la ferestre virusul poate privi, totuși, înlăuntru până în măruntaiele casei, poate crănțăni orice urmă de bucurie indecent schimbându-i culorile vederii spre afară unde-o fi omul de pe Corso proprietarul unui cântar greoi, demodat dar care îți arăta exact câte grame avea sfânta din iconița purtată la vedere ori sub tricoul imprimat seducător cântaragiul, viclenește, adăuga la preț și scânteierea unui pas, ori al unui gând pătimaș, ușor dibuit sau orice-i putea aduce un chilipir.

Cafeneaua La două Chei e cețoasă o redută de simțăminte nesocotite, ajunse-n ruină.

Visul de astă noapte mă arăta în oglindă aveam flăcările fricii crescute pe limbă atârnam agățată de o rotiță încâlcindu-mi părul de culoarea penelor papagalului meu, care-mi repeta că sunt drôle.

Trează, îmi pun masca și ies pe balcon, ferestrele de la mall-ul aflat peste drum se holbează cu disperarea unui vas eșuat, schelet somnambulic din beton pe scări în dezmățare, frica o văd printre secrețiile nopții nebuloase…

La colțul dinspre dreapta ferestrei mele, din verticala platanului pe care aș vrea să-l îmbrățișez, răsare un poem răzleț în loc de verde proaspăt, se-arată bătrân și timid girofarul mașinii de Poliție și doi oameni ai legii apără pustietatea străzii luna albită de frică se micșorează peste liniștea sinucigașă e liber să mărșăluiești doar în interiorul tău mă întreb, ce doamne ferește, îmi va fi interzis și mâine, ce culoare de mănuși, de mască, ce culoare de aducere aminte voi avea voie să port?

23

POEZIE

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Anticar și soldați melancolici Anticarul, înrămat în vitrină, deschis pentru pribegi, păuni de rasă, n-a mai plecat acasă din motive de pandemie posesori de albume- curiculum vitae de globul terestru are polii în derută, succes distanțele se măsoară în frică înainte și după epidemie!

Așează drept pază în prag doi soldați melancolici își pune anticarul luați de pe raft și pleacă ochelarii contra singurătății să dea o declarație pe proprie răspundere cotrobăie printre lucrurile care despre viața care-l amețește nu vor mai avea trecere de nu mai știe dacă o sticlă de vin cu mucegaiul unui veac, numele i s-a desprins de sine arătat cu degetul, învârtindu-se în derută… o mașinărie de fabricat sunete, bună la preț, numai de-ar jura că imită muzica pământului, {dar acum a luat-o razna și asta}, Veronica Balaj (Timișoara), jurnalistă, ciuperci uscate, tămăduitoare poetă, prozatoare, eseistă {poate-i leac împotriva fricii}, mănuși cu monogramă în stilul virusului temut, peruca, măștile destinate unor amânate carnavaluri, alte măști din vremea gripei spaniole, pălăria bordo, fluturi injectați cu ultima secundă, doi coșari în statuetă își împart de-a o viață acoperișurile orașului, mai scunde, mai țâfnoase...

Destul, își spune, toate acestea nu pot umple cufărul verde al speranței și cum va străbate parcurile orașului colorat în frică? unii o pun pe răzătoare și adaugă usturoi doar, doar vor sufoca virusul anticarul, însă, citește-o scrisoare străină, visează cum prin vitrină trece-o balerină de la teatrul de peste drum, frica îl poartă sus pe un munte, aerul rarefiat îi dă puteri măiastre, coboară, împarte oamenilor cufere verzi pline cu lucruri antivirus, rochii gofrate, tapiserii fără molii, vaze cu intarsii despre facerea lumii, un gramofon care cântă, trăim liberi din nou… În vitrină pune un afiș, 24

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

PORTRET

Adrian Grauenfels

Primul filosof evreu, FILON (Philo Judaeus sau Filon din Alexandria; cca. 25 i.e.n.-50 e.n.)

Gânditor elenistic şi primul mare filosof evreu. Se ştiu foarte puţine date despre viaţa sa. S-a născut într-una dintre cele mai nobile şi mai bogate familii evreieşti din Alexandria, care era pe atunci cel mai mare centru evreiesc din afara Israelului. A fost crescut ca un evreu credincios, dar a primit şi o educație tipic grecească.

Fratele lui, Alexandru, a ajuns un înalt funcţionar al administraţiei romane din Egipt şi un prieten al împăratului Claudiu.

Unul dintre fiii lui Alexandru s-a căsătorit cu fiica lui Agrippa, nepotul lui Irod, iar celălalt fiu al său, Tiberiu Iuliu Alexandru, a abandonat iudaismul şi a devenit o figură marcantă a armatei romane, deţinând funcţiile de guvernator al Iudeii (46-48 e.n.) şi prefect al Egiptului în timpul domniei lui Nero. Alexandru a dăruit aur şi argint pentru decorarea uşilor Templului din Ierusalim. Filon, în schimb, a respins orice carieră lumească şi s-a devotat studiilor şi scrierilor

sale. Singura întâmplare cunoscută din viaţa sa a avut loc în 40 e.n., când a condus o delegaţie la Roma pentru a-i cere lui Caligula să anuleze un edict care le impunea evreilor să-i ridice împăratului o statuie în Templul din Ierusalim. Cu toate că misiunea lui a eşuat, iar refuzul evreilor de a se supune ordinului imperial a provocat revolte populare în Alexandria, problema a fost rezolvată în anul următor, odată cu asasinarea lui Caligula şi urcarea pe tron a mult mai înțelegătorului Claudiu. Filon a relatat acest episod în mod foarte sugestiv.

Mai târziu s-a retras din viața publică, dedicându-şi ultimii ani de viaţă operelor sale.

Filon a căutat să împace gândirea grecească cu cea iudaică, încercând să dovedească că iudaismul este compatibil cu elenismul. Scopul filosofiei sale era să combine doctrinele evreieşti bazate pe revelaţia supranaturală cu gândirea filosofică grecească.

25

PORTRET

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Cel mai adesea, expozeurile sale îmbracă forma unor comentarii biblice în care textul sacru este interpretat prin prisma tradiției alegorice greceşti. Biblia, susţine el, conține adevărurile filosofice; de exemplu, primele versete din Geneză ar trebui interpretate ca referindu-se la materia şi ideile primordiale, în timp ce eroii biblici sunt întruchiparea virtuţilor etice.

Filon nu neglijează sensul literal al textului, pe care numeşte „corpul” în care se întruchipează „sufletul” revelaţiei divine. Dumnezeu este o Fiinţă transcendentă care se face cunoscută oamenilor prin Logos, Cuvântul divin, care face legătura între Dumnezeu și Om. Filon a scris în greacă şi s-a bazat pe traducerea grecească a Bibliei (s-ar putea să nu fi ştiut ebraică). A scris lucrări diferite în funcţie de cititorii cărora li se adresa – evrei sau ne-evrei. Pentru evrei încerca să armonizeze platonismul şi iudaismul, exprimându-și în acelaşi timp convingerea că iudaismul poate răspunde tuturor „întrebărilor”. În ceea ce-i privea pe ne-evrei, obiectivul său era să demonstreze superioritatea învățăturii iudaice. Operele lui Filon reflectă gândirea iudaică alexandrină, neexistând nici o dovadă că ar fi fost în contact cu rabinii de la Ierusalim. Scrierile sale au fost curând date uitării de evrei, care le-au redescoperit abia în timpul Renaşterii. A avut, în schimb, o influenţă puternică în cercurile creştine, mai ales printre Sfinţii Părinţi, care au fost impresionaţi de teoria Logos-ului, ca şi de metodele sale alegorizante.

Citate din scrierile lui Filon

(E. R. Goodenough, The Politics of Philo Judaeus, 1967. 1-1. A. Wolfson, Philo: Foundations of Religious Philosophy in Judaism, Christianity and Islam, 1946)

26

- Dacă un om şi-a pierdut lumina ochilor, îl va ajuta oare vederea pătrunzătoare a strămoşilor săi?

- Dacă vezi pe cineva că nu mănâncă şi nu bea atunci când ar trebui, refuză băile şi uleiurile parfumate, își neglijează hainele, doarme pe jos şi îşi închipuie că în acest fel practică abstinenţa, compătimeşte-l pentru auto-amăgirea sa şi trezeşte-l la realitate.

- Este culmea nebuniei să judeci omenirea după arta pe care a produs-o.

- Cerul întreg şi întreaga lume sunt o ofrandă închinată lui Dumnezeu, iar El este cel care a creat ofranda; toate sufletele iubite de Dumnezeu, cetăţeni ai lumii, se sfințesc pe ele însele, având grijă să nu lase nici o atracţie muritoare să le tragă în direcţia opusă, şi nu obosesc niciodată să-şi sanctifice propria lor viaţă nepieritoare.

- Înțelepciunea este un drum drept și înalt, iar mintea noastră își atinge scopul atunci când o apucă pe acest drum, ţinta sa constând în recunoaşterea şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Iubitorii cărnii urăsc şi resping această cale şi încearcă să o corupă, căci nu există lucruri mai opuse ca plăcerea cărnii şi cunoaşterea.

Adrian Grauenfels (n.1946, București) a emigrat în Israel în 1972. De profesie inginer, actual director la Editura SAGA. A început să scrie din anul 2000. A publicat peste 20 de cărți și antologii de versuri, eseuri, proză și artă începând din 2015. Este redactor la ziarul Jurnalul săptămânii.

Volume de poeme: Mașina de scris poezii, Sextantul poetic, În vizită la Ussais Volume de proză: Ceai cu Adala, Almanahul Poeziei de Război, Castelul lui Yanle

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

TRADUCERE

Yannis Ritsos Sonata clarului de lună Seară de primăvară. O cameră mare a unei case vechi.

O femeie în vârstă, îmbrăcată în negru, îi vorbește unui tânăr.

Nu au aprins lumina. Prin cele două ferestre intră lumina neîndurătoare a lunii.

Am uitat să spun că Femeia în Negru a publicat două, trei antologii interesante cu poezii de inspirație religioasă.

Femeia în Negru îi spune tânărului: - Lasă-mă să vin cu tine! Ce lună este în seara asta!

E bine că e lună, nu se va vedea părul meu albit, îl va face să pară din nou auriu, iar tu nu vei înțelege.

Lasă-mă să vin cu tine.

Când e lună, umbrele din casă se lungesc, mâini nevăzute trag perdelele, un deget încețoșat scrie în praful de pe pian cuvinte uitate pe care nu vreau să le mai aud. Taci...

Lasă-mă să vin cu tine puțin mai departe, până la cărămidărie, până acolo unde cotește drumul, unde se vede orașul din ciment și aer, văruit cu lumina lunii, atât de indiferent și imaterial, atât de pozitiv, de metafizic, încât poți, în sfârșit, să crezi că exiști și nu exiști, că niciodată nu ai existat, n-a existat Timpul și trecerea lui.

Lasă-mă să vin cu tine.

Vom sta puțin pe bordură, ori sus pe deal, oriunde ne va purta aerul primăvăratic, ne vom imagina, poate, că zburăm, pentru că de cele mai multe ori, chiar și acum, aud foșnetul fustei mele ca zgomotul a două aripi puternice care se deschid și se închid, 27

TRADUCERE

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

și când te abandonezi acestui sunet al zborului simți cum îți vibrează gâtul, coastele, trupul, și astfel, strivit de puterea aerului albastru, cuprins în mijlocul nervilor dominanți ai înălțimii, nu are importanță dacă fugi sau te întorci și nici nu contează că părul meu a albit (nu aceasta e durerea mea – durerea mea e că nu-mi albește și inima).

Lasă-mă să vin cu tine. Știu că fiecare se îndreaptă singur spre dragoste, singur spre slavă sau moarte. Știu asta. Am încercat-o. Nu ajută la nimic.

Lasă-mă să vin cu tine.

Acea casă e bântuită, mă gonește – vreau să spun că e foarte veche, cuiele cad, tablourile se mișcă de parcă s-ar arunca în gol, tencuiala cade în tăcere așa cum cade pălăria celui spânzurat pe culoarul întunecat, așa cum cade o mănușă găurită de lână a tăcerii la genunchii ei, sau cum cade o fâșie de lună pe vechiul, dezmembratul fotoliu.

Cândva a fost și el tânăr – nu zic de fotografia la care te uiți cu atâta neîncredere – spun de fotoliu, puteai să stai cu orele cu ochii închiși și să visezi orice ți se năzărea – o plajă netedă, umedă, lustruită de lună, mai lustruită chiar decât ghetele mele vechi pe care în fiecare lună le dau lustragiului din colț – sau o pânză a unei bărci de pescar, care se pierde în depărtare, legănată de însăși respirația lui, pânză triunghiulară ca o eșarfă împăturită exact în două de parcă nu ar fi avut ce să închidă sau să păstreze sau să fluture a rămas-bun.

Mereu am avut pasiune pentru eșarfe, nu ca să țin ceva în ele, nu pentru semințe de flori sau mușețel cules pe câmp la apus, nu ca să le fac patru noduri și să le port ca pe o căciulă așa cum obișnuiesc muncitorii din clădirea de alături sau să-mi șterg ochii – mi-am păstrat vederea bună până acum, niciodată nu am purtat ochelari.

O simplă ciudățenie sunt eșarfele.

Acum le împăturesc în patru, în opt, în șaisprezece, 28

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

TRADUCERE

numai ca să îmi exersez degetele.

Tocmai mi-am adus aminte că așa măsuram ritmul atunci când mergeam la școala de muzică, cu șorț albastru și jachetă albă, cu două codițe împletite, – 8, 16, 32, 64 – agățată de mâna micului meu prieten, piersicul, plin tot de lumină și flori roz, (scuză-mi aceste cuvinte, obicei vechi) 32, 64 – și ai mei își puneau mari speranțe în talentul meu muzical. Deci, îți spuneam de fotoliul dezmembrat – se văd arcurile ruginite, buretele, ziceam să-l duc alături, la fabrica de mobilă, dar de unde timp, bani și interes – ce să repari mai întâi? – am zis să arunc un cearceaf deasupra – mă sperie cearceaful alb într-un asemenea clar de lună. Aici au stat oameni care au visat măreț, la fel ca tine, și ca mine, de altfel, și acum se odihnesc sub pământ fără să-i deranjeze ploaia sau luna.

Lasă-mă să vin cu tine.

Vom sta puțin în capul scării de marmură a sfântului Nicolae, Apoi tu vei coborî, iar eu mă voi întoarce având în stânga mea căldura atingerii întâmplătoare a hainei tale și chiar câteva pătrate de lumină a ferestrelor mici de cartier și acest imaculat abur al lunii ca o escortă mare a lebedelor argintii – nu mi-e teamă de această exprimare, pentru că în multe nopți de primăvară am vorbit cu Dumnezeu care mi s-a înfățișat înconjurat de strălucirea și slava unui asemenea clar de lună, și mulți tineri, chiar mai frumoși decât tine, i-am sacrificat, astfel, pură și inaccesibilă, să mă pulverizez în flacăra mea albă, în paloarea clarului de lună, incendiată de privirile ucigătoare ale bărbaților și de distanța ezitantă a tinerilor, înconjurată de extaz, de trupuri arse de soare, de bărbați pricepuți la înot, vâslit, atletism, fotbal (pe care m-am făcut că nu-i văd), chipuri, buze, gâturi, genunchi, degete și ochi, busturi și brațe și coapse (într-adevăr nu le-am privit) – știi, câteodată, admirând uiți ce admiri cu adevărat, îți e de-ajuns să admiri – Doamne, ce ochi celești, mă căsătoream într-o apoteoză a stelelor negate pentru că, astfel înconjurată din exterior și interior, nu-mi mai rămânea alt drum decât spre înalt sau adâncime. – Nu, nu este suficient.

Lasă-mă să vin cu tine. Știu că este târziu. Lasă-mă, atâtea nopți, zile, nopți și dup-amiezi de porfir am rămas singură, neclintită, singură și fecioară, 29

TRADUCERE

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

chiar și în patul meu conjugal, singură și fecioară, scriind glorioase versuri la genunchii Domnului, versuri care, te asigur, vor rămâne inscripționate în marmura perfectă dincolo de existența mea și a ta. Nu e suficient.

Lasă-mă să vin cu tine.

Casa aceea nu îmi mai este de-ajuns.

Nu o mai pot căra în spate. Întotdeauna trebuie să ai grijă, să fii atent, să sprijini peretele cu bufetul acela mare, să sprijini bufetul cu masa antică sculptată, să sprijini masa cu scaunele, să sprijini scaunele cu palmele tale, să pui umărul sub grindă. Și pianul, ca un sicriu negru închis...

Nu îndrăznești să-l deschizi.

Să ai grijă, să ai grijă încontinuu, să nu cadă, să nu cazi.

Nu mai rezist.

Lasă-mă să vin cu tine.

Acea casă, în ciuda tuturor morților ei, nu vrea să moară.

Insistă să trăiască cu toți morții ei, să trăiască prin morții ei, să trăiască prin certitudinea morții ei și să-și aranjeze morții în paturile și rafturile aproape dezmembrate.

Lasă-mă să vin cu tine.

Aici, oricât de încet aș păși prin tăcerea serii, fie încălțată, fie cu picioarele desculțe, ceva se va auzi: un geam va crăpa sau o oglindă, câțiva pași – nu ai mei.

Afară, pe drum, e posibil să nu se audă acei pași, regretul, se spune, poartă papuci de lemn, iar dacă încerci să privești într-o oglindă sau în cealaltă, în spatele pulberii și a fisurilor, îți poți vedea chipul mai tern și mai fragmentat, chipul tău pentru care nu ai cerut altceva în viață decât să-l păstrezi curat și numai al tău.

Buzele paharului strălucesc în clarul de lună ca o lamă rotundă, cum să le duc la buzele mele? oricât de sete mi-ar fi – cum să fac asta? – vezi? încă am chef de comparații – atât mi-a mai rămas, asta certifică faptul că încă nu am plecat.

Lasă-mă să vin cu tine...

Uneori, la ora înserării, am senzația că afară, pe la ferestre, trece un ursar cu bătrâna lui ursoaică masivă, 30

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

TRADUCERE

cu blana numai spini și ciulini, ridicând colbul pe drumul din cartier într-un nor de praf deșertic care amintește de amurg, iar copiii s-au întors deja la casele lor pentru cină și nu mai sunt lăsați să iasă afară, cu toate că în spatele pereților ghicesc mersul bătrânei ursoaice – iar bătrâna ursoaică, obosită, se refugiază în înțelepciunea singurătății sale, neștiind nici unde, nici de ce s-a plictisit și nu mai poate să danseze, nu mai poate să poarte pălăria dantelată, să distreze copiii, leneșii, insistenții, și singurul lucru pe care îl vrea e să se întindă pe pământ lăsându-i să sară pe burtă, jucând astfel ultima reprezentație, arătând astfel extraordinara putere de a demisiona, nesupunerea la insistențele altora, la belciugele buzelor sale, la necesitatea colților ei, nesupunerea ei în fața durerii și a vieții cu sigura alianță a morții – chiar și a unei morți lente – nesupunerea ei finală în fața morții prin continuarea și cunoașterea vieții care primează prin cunoaștere și acțiune, chiar mai presus de sclavia ei.

Dar cine poate juca acest joc până la sfârșit? Și ursoaica se ridică din nou și merge ascultând supusă de lesă, de belciug, de colții ei, zâmbind cu buzele sfâșiate spre monedele pe care le aruncă copiii frumoși și imprudenți (frumoși tocmai pentru că sunt imprudenți) și spunând mulțumesc. Pentru că urșii care au îmbătrânit singurul lucru pe care au învățat să-l spună este: mulțumesc, mulțumesc.

Lasă-mă să vin cu tine.

Casa aceea mă sufocă. De fapt, bucătăria este precum adâncul mării. Ibricele atârnate strălucesc ca ochii mari și rotunzi ai peștilor uimitori, farfuriile tremură încet ca niște meduze, alge și scoici se prind în părul meu – nu pot să le dezlipesc apoi, nu pot să urc din nou la suprafață, tava îmi cade din mâini fără zgomot – mă scufund și văd bulele de aer ale respirației mele ridicându-se, ridicându-se și încerc să mă amuz privindu-le și mă întreb ce ar gândi cineva care de deasupra ar vedea aceste bule: cumva, cineva se îneacă, ori un scafandru explorează adâncul mării? Și adevărul este că nu de puține ori descopăr acolo, la limita înecului, 31

TRADUCERE

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

corali, mărgăritare și comori ale corăbiilor naufragiate, întâlniri neașteptate cu trecutul, prezentul și viitorul, confirmări ale eternității, o eliberare, un zâmbet al nemuririi, așa cum se spune, o fericire, o beție, entuziasm chiar, corali, mărgăritari și safire, numai că nu știu să le dau acum, nu mai târziu, numai că nu știu dacă pot să le primească – eu, oricum, le dau.

Lasă-mă să vin cu tine...

Un moment, să-mi iau jacheta.

Cu vremea asta nestatornică, oricum ar fi, trebuie să fim prudenți.

E umezeală seara și luna, nu ți se pare, într-adevăr, că accentuează răcoarea?

Lasă-mă să-ți închei cămașa – ce puternic e pieptul tău – ce lună strălucitoare – fotoliul, adică – și când ridic ceașca de pe masă rămâne sub ea o pată de tăcere, pun imediat palma mea deasupra ca să nu privesc înăuntru – las din nou ceașca la locul ei și luna este o pată pe fruntea lumii – nu privi înăuntru, o forță magnetică te atrage, nu privi, nu priviți, ascultați-mă, o să cădeți înăuntru. Vei cădea ușor în acest frumos vertij – o fântână de marmură este luna, umbre tremurătoare și aripi mute, voci misterioase – nu le auziți?

Cădere profundă, urcuș în profunzime, o statuie de aer vibrând între aripile sale deschise, în adânc, nemiloasa binefacere a tăcerii, lumini tremurătoare ale altui mal, în timp ce te leagănă în propriul val respirația oceanului.

Frumos, ușor, acest vertij – ai grijă, o să cazi. Nu te uita la mine, locul meu este această legănare, această amețeală rafinată. În fiecare seară am ușoare dureri de cap, câteva amețeli.

Mă reped deseori la farmacia de alături pentru câte-o aspirină, alteori, mă plictisesc și rămân cu durerea mea de cap să ascult zgomotul gol din pereți pe care-l fac țevile de apă sau pregătesc o cafea, și, mereu absentă, uit și pregătesc două, cine s-o bea pe a doua?

Amuzant, într-adevăr, o las pe pervaz să se răcească sau, câteodată, o beau și pe a doua privind pe fereastră becul verde al farmaciei ca lumina verde a unui tren tăcut care vine să mă ia 32

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

TRADUCERE

cu eșarfele mele, cu pantofii mei scâlciați, geanta mea neagră, cu poeziile mele, fără niciun bagaj – ce să faci cu el? – Lasă-mă să vin cu tine.

A, pleci? Noapte bună. Nu, nu vin, Noapte bună.

O să ies peste puțin. Mulțumesc. Pentru că, în sfârșit, trebuie să ies din casa asta dărăpănată.

Trebuie să văd un pic, civilizația – nu, nu luna – civilizația cu mâinile ei roz, civilizația cotidiană, care se jură pe pâinea cea de toate zilele și pumnii ei, civilizația care ne suportă în spatele ei cu toate micile noastre vicii, răutăți și dușmănii, cu ambițiile, ignoranța și bătrânețea noastră – să ascult pașii mari ai civilizației, să nu mai aud deloc pașii tăi, nici pe cei ai lui Dumnezeu, nici pe ai mei.

Noapte bună.

(Camera se întunecă. Se pare că un nor a acoperit luna. Deodată, de parcă o mână oarecare ar fi mărit volumul radioului barului din vecinătate, s-a auzit o cunoscută frază muzicală. Și atunci am înțeles că toată această scenă a fost acompaniată în surdină de prima parte din Sonata lunii. Tânărul va coborî acum cu un zâmbet ironic și, poate, compătimitor pe buzele sale bine conturate și cu un sentiment de eliberare. Când va ajunge exact la Sfântul Nicolae, înainte de a coborî scara de marmură va râde, un râs puternic, de nestăpânit. Râsul său nu se va auzi deloc nepoliticos, sub lună.

Poate singura impolitețe este faptul că nu este nepoliticos. În curând, tânărul o să tacă, va deveni serios și va spune: ...Declinul unei ere. Astfel, profund liniștit, își va descheia din nou cămașa și își va continua drumul. Cât despre femeia în negru, nu știu dacă a ieșit din casă. Lumina lunii strălucește iar. Și în colțurile camerei, umbrele se sufocă sub o insuportabilă părere de rău, aproape furie, nu atât pentru viață, cât pentru mărturisirea inutilă. Auziți? Muzica la radio continuă).

Traducere: Adina Velcea Yannis Ritsos a fost unul din cei mai remarcabili poeți ai Greciei, cunoscut și pe plan internațional. S-a născut pe 1 mai 1909 în micul oraș Monemvasia, din Peloponez. A publicat mai mult de o sută de volume de versuri, a scris 22 de romane, o piesă de teatru și mai multe studii literare, traduceri și alte publicații. Multe din operele sale au fost traduse în alte limbi. Printre lucrările lui de referință sunt Sonata clarului de lună, Epitaful, Romiosini, dar și traducerile din Maiakovski, Aleksandr Block, Nazim Hikmet, Tolstoi, Lucian Blaga, Mihai Eminescu. Multe din poeziile sale au devenit cântece, pe muzica lui Miki Teodorakis. A primit multe premii, printre care Premiul de stat pentru poezie și Premiul Lenin, fiind nominalizat de nouă ori pentru Premiul Nobel de Literatură.

A vizitat România, însoțit de Menelaos Ludemis, apoi Cehoslovacia. În 1960 va publica Antologia Poeziei Române și Antologia Poeziei Cehoslovace.

Poetul s-a stins la vârsta de 81 de ani, lăsând în urma sa o operă considerabilă, de care era foarte mândru. În 1989 declara: „Sunt acuzat că scriu prea mult. Însă eu mă mândresc cu faptul că nu am lăsat niciun moment neexploatat. Fiecare moment conține o eternitate pe care încă nu am epuizat-o”.

33

TRADUCERE

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Federico García Lorca

34

Sfântul Gabriel

San Gabriel

Un fecior frumos, de trestii, umeri largi, mijloc subțire, pielea măr sclipind în noapte, ochii mari și gura tristă nerv de-argint ce se topește, bântuie pustia cale. Încălțările-i lucinde, rupe dalii prinse-aer, două ritmuri care cântă scurtul și celestul vaier.

Peste țărmul mării-ntinse nu e palmă să-l întreacă, nici stăpân cu-mpărăție și nici stea rătăcitoare.

Creștetul când îl apleacă peste pieptu-i peruzea, noaptea caută câmpia, în genunchi a se ruga.

Sună tristele ghitare pentru-Arhanghel Gabriel, strunitor de-obscure molii, și ostil pletoasei sălcii.

Sfinte Gabriel: Copilul plânge-n pântecul de mamă.

Să nu uiți că noi, țiganii, dăruitu-ți-am veșmântul.

Un bello niño de junco, anchos hombros, fino talle, piel de nocturna manzana, boca triste y ojos grandes, nervio de plata caliente, ronda la desierta calle.

Sus zapatos de charol rompen las dalias del aire, con los dos ritmos que cantan breves lutos celestiales.

En la ribera del mar no hay palma que se le iguale, ni emperador coronado, ni lucero caminante.

Cuando la cabeza inclina sobre su pecho de jaspe, la noche busca llanuras porque quiere arrodillarse.

Las guitarras suenan solas para San Gabriel Arcángel, domador de palomillas y enemigo de los sauces.

San Gabriel: El niño llora en el vientre de su madre.

No olvides que los gitanos te regalaron el traje.

II

II

Bun-a magilor Vestire,

Anunciación de los Reyes,

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

TRADUCERE

luminată și săracă, poarta stelei o deschide, pentru-a luneca pe-o rază.

Sfântu-Arhanghel Gabriel, printre iriși și-o zâmbire, strănepot de al Giraldei*, își apropie venirea. Și din vesta lui brodată greierii ascunși vibrează.

Stelele din miez de noapte clopoței se conturează.

Iată-mă aici, preasfinte, cu trei cuie-bucurie.

Iasomii, cu strălucirea-ți, îmi deschizi pe chip ce arde.

bien lunada y mal vestida, abre la puerta al lucero que por la calle venía.

El Arcángel San Gabriel, entre azucena y sonrisa, bisnieto de la Giralda, se acercaba de visita.

En su chaleco bordado grillos ocultos palpitan.

Las estrellas de la noche se volvieron campanillas.

San Gabriel: Aquí me tienes con tres clavos de alegría.

Tu fulgor abre jazmines sobre mi cara encendida.

Domnul să te mântuiască, Sfântă și Bună Vestire!

Minunată arămie**.

Vei avea un prunc frumos, trup de briză străvezie.

Sfinte Gabriel din ochi-mi!

Gabrielito-al vieții mele!

Eu visez ca să te-așezi pe un jilț din flori de stele.

Mântuiască-te, Vestire!, luminată, zdrențuită.

Pruncul tău pe trup va pune vreo trei răni și-o aluniță.

Sfinte Gabriel ce arzi!

Gabrielito-al vieții mele! În străfundul meu din piept s-a născut un lapte cald.

Dumnezeu te mântuiască, Sfântă și Bună Vestire.

Mama stirpelor – o sută.

Ochii-ți par arizi și goi, peisaje lungi, ecvestre.

Dios te salve, Anunciación.

Morena de maravilla.

Tendrás un niño más bello que los tallos de la brisa. ¡Ay, San Gabriel de mis ojos! ¡Gabrielillo de mi vida!, Para sentarte yo sueño un sillón de clavellinas.

Dios te salve, Anunciación, bien lunada y mal vestida.

Tu niño tendrá en el pecho un lunar y tres heridas. ¡Ay, San Gabriel que reluces! ¡Gabrielillo de mi vidal!

En el fondo de mis pechos ya nace la leche tibia.

Dios te salve, Anunciación.

Madre de cien dinastías. Áridos lucen tus ojos, paisajes de caballista. *

* Pruncul cântă stând la sânul Bunei și Sfintei Vestiri Trei verzi sâmburi de migdale tremură-n glăsciorul lui.

El niño canta en el seno de Anunciación sorprendida.

Tres balas de almendra verde tiemblan en su vocecita.

Deja Gabriel, pe-o scară, înălța la cer urcare.

Stelele din miezul nopții deveneau nemuritoare.

Ya San Gabriel en el aire por una escala subía.

Las estrellas de la noche se volvieron siemprevivas.

35

TRADUCERE

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Notă *Giralda – numele dat turnului de clopot al Catedralei Santa María de la Sede, din orașul Sevilia, Andaluzia (Spania). Giralda are o înălțime de 104,1 metri și a fost timp de secole cel mai înalt turn din Spania și una dintre cele mai mari și cele mai renumite clădiri din Europa. **Minunată arămie (Morena de maravilla) se referă la Sfânta Fecioară Maria Comentariu – Sfântul Gabriel Gabriel este vestitorul ceresc care reapare pentru a dezvălui voia lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, Gabriel interpretează viziunea profetului despre berbec și capră și explică profeția celor 70 de săptămâni de ani (sau 490 de ani) a duratei exilului din Ierusalim. În Noul Testament, el anunță lui Zaharia nașterea fiului său, care era destinat să fie cunoscut sub numele de Ioan Botezătorul, și Mariei, care avea să fie mama lui Hristos. În rândul musulmanilor, Gabriel este considerat spiritul care a dezvăluit Sfintele Scripturi profetului Mahomed.

Gabriel este prințul focului și al spiritului care prevalează asupra tunetului și coacerii fructelor. Este un poliglot priceput, care l-a învățat pe Iosif cele 70 de limbi vorbite la Babel. În artă este aproape întotdeauna reprezentat purtând un crin, floarea Mariei la Buna Vestire sau trâmbița care va suna pentru a anunța a doua venire a lui Christos.

36

Romanță lunatică

Romance sonámbulo

Verde, cât te iubesc, verde.

Verde vânt. Ramuri de verde.

Luntrea lunecând pe mare, calul așteptând în munte.

Cu penumbra cursă-n brâie ea visează pe verandă, verde carnea, părul verde, cu ochii de-argint-zăpadă.

Verde, cât te iubesc, verde.

Pe sub luna ei gitană stă natura s-o privească, dar ea nu poate s-o vadă.

Verde que te quiero verde.

Verde viento. Verdes ramas.

El barco sobre la mar y el caballo en la montaña.

Con la sombra en la cintura ella sueña en su baranda, verde carne, pelo verde, con ojos de fría plata.

Verde que te quiero verde.

Bajo la luna gitana, las cosas le están mirando y ella no puede mirarlas.

Verde, cât te iubesc, verde.

Stele mari de promoroacă vin cu zbaterile umbrei ce deschid drum aurorei.

Un smochin julește vântul cu-ale lui frunze de șmirghel, muntele, motan ce-nhață, își zbârlește-agave acre.

Cine va veni? De unde...? Țintuită pe verandă,

Verde que te quiero verde.

Grandes estrellas de escarcha, vienen con el pez de sombra que abre el camino del alba.

La higuera frota su viento con la lija de sus ramas, y el monte, gato garduño, eriza sus pitas agrias. ¿Pero quién vendrá? ¿Y por dónde...?

Ella sigue en su baranda,

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

TRADUCERE

verde carnea, părul verde, ea visând pe mare-amară.

verde carne, pelo verde, soñando en la mar amarga.

Eu doresc să schimb, cumetre, calul meu pe casa-ți bună, hamurile pe oglindă și cuțitu-mi pe o lână.

Sângerând la tine vin de pe Piscurile Caprei. Și aș încheia, băiete, târgul ăsta de-aș putea.

Dar eu nu mai sunt același, casa-mi nu mai e a mea.

Să mor omenește-aș vrea eu, prietene, în patu-mi.

De oțel, dacă ar fi, cu-așternuturi de olandă.

Nu vezi profunzimea rănii ce o am în pieptul meu?

Trei sute de roze-aprinse poartă albul tău jabou.

Curge sângele, se simte șerpuind sub brâul tău.

Dar eu nu mai sunt același, casa-mi nu mai este casă.

Lasă-mă să urc măcar spre balcoanele înalte, lasă-mă să urc – mă lasă! – pân’ la verzile verande.

Balustrade-n clar de lună, unde apele răsună.

Compadre, quiero cambiar mi caballo por su casa, mi montura por su espejo, mi cuchillo por su manta.

Compadre, vengo sangrando, desde los montes de Cabra.

Si yo pudiera, mocito, ese trato se cerraba.

Pero yo ya no soy yo, ni mi casa es ya mi casa.

Compadre, quiero morir decentemente en mi cama.

De acero, si puede ser, con las sábanas de holanda. ¿No ves la herida que tengo desde el pecho a la garganta?

Trescientas rosas morenas lleva tu pechera blanca.

Tu sangre rezuma y huele alrededor de tu faja.

Pero yo ya no soy yo, ni mi casa es ya mi casa.

Dejadme subir al menos hasta las altas barandas, dejadme subir, dejadme, hasta las verdes barandas.

Barandales de la luna por donde retumba el agua.

Și cei doi prieteni suie către naltele pridvoare.

Lăsând dâre lungi de sânge, vărsând lacrimi pe cărare.

Lampadarele de staniu peste țigle tremurau.

Miile de tamburine de cristal zorii răneau.

Ya suben los dos compadres hacia las altas barandas.

Dejando un rastro de sangre.

Dejando un rastro de lágrimas.

Temblaban en los tejados farolillos de hojalata.

Mil panderos de cristal, herían la madrugada.

Verde, cât te iubesc, verde.

Verde vânt. Ramuri de verde.

Cei doi camarazi suiră.

Lungul vânt lăsa în gură un gust rar de busuioc, de pelin și izmă-creață.

Unde e, spune-mi? Cumetre!

Verde que te quiero verde, verde viento, verdes ramas.

Los dos compadres subieron.

El largo viento, dejaba en la boca un raro gusto de hiel, de menta y de albahaca. ¡Compadre! ¿Dónde está, dime?

37

TRADUCERE

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Copilița-ți tristă unde-i?

Câte dăți te-a așteptat?

Câte va mai aștepta, chipul crud, păru-nnoptat, în balconu-i ce-nverzea!

¿Dónde está mi niña amarga? ¡Cuántas veces te esperó! ¡Cuántas veces te esperara, cara fresca, negro pelo, en esta verde baranda!

Peste luciul de fântână se tot legăna gitana.

Verde carnea, părul verde, cu ochii de-argint-zăpadă.

De un țurțure de lună e-agățată peste apă.

Noaptea intimă devine ca o piață mititică.

Gărzile civile bete la o poartă pumni ridică.

Verde, cât te iubesc, verde.

Verde vânt. Ramuri de verde.

Luntrea lunecând pe mare, calul așteptând în munte.

Sobre el rostro del aljibe se mecía la gitana.

Verde carne, pelo verde, con ojos de fría plata.

Un carámbano de luna la sostiene sobre el agua.

La noche su puso íntima como una pequeña plaza.

Guardias civiles borrachos, en la puerta golpeaban.

Verde que te quiero verde.

Verde viento. Verdes ramas.

El barco sobre la mar.

Y el caballo en la montaña.

În Romanță lunatică, poezie care își are izvorul în mitologia lumii andaluze proiectată într-un plan misterios și magic, Federico García Lorca realizează, ca în multe alte scrieri ale sale, o operă de mare îndrăzneală a fanteziei, devenită suverana actului creativ.

Romanța lunatică a fost inclusă de Federico García Lorca în volumul său Cântări țigănești (Romancero gitano), care cuprinde poezii înrudite tematic și ca modalitate artistică, scrise între anii 1924-1927.

Titlul cărții evocă producții populare proprii literaturii spaniole, numite ”romances” (romanțe/balade), creații în versuri „cu fondul cel mai eroic și cavaleresc” – cum le-a definit criticul Menéndez Pidal –, care ar corespunde, într-un anume sens, unora din baladele noastre.

Iubirea și moartea constituie motivele fundamentale ale Romanței lunatice, ca și ale întregii poezii a lui Federico García Lorca.

Prima impresie pe care o lasă lectura romanței este de irealitate, de suprafiresc. Așa cum arată Guillermo Díaz-Plaja, totul în această poezie „se desfășoară cu un aer somnambul”.

Imaginile romanței nu au, însă, un caracter oniric. Pentru Federico García Lorca, creația constituie un act conștient, bine gândit. Poetul și-a privit critic Balada lunatică: „...una dintre cele mai misterioase, interpretată de mulți ca exprimând dorința Granadei pentru mare, neliniștea unui oraș care nu aude valurile și le caută în jocurile ei de ape subterane, în cețurile ondulate care-i acoperă munții. E bine. Așa este, dar mai poate fi și altfel. E vorba de un fapt poetic cu conținut andaluz, care va avea lumini schimbătoare, chiar și pentru mine”.

(Literatura popoarelor – Federico García Lorca)

38

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

TRADUCERE

Comentariu – Nuntă însângerată Bodas de sangre (Nuntă însângerată) este o tragedie în vers și proză a scriitorului spaniol Federico García Lorca, scrisă în 1931, care a avut premiera pe 8 martie 1933, la Teatrul Beatriz din Madrid.

Este o producție poetică și teatrală care se concentrează pe analiza unui sentiment tragic.

Din vechi și modern, în modul de a vedea tragedia. Toate acestea s-au încadrat într-un peisaj andaluz tragic și universal prin sentimente exprimate de fiecare dintre personaje.

Temele principale în această mare dramă sunt viața și moartea. Dar într-un mod arcan și ancestral, care include mituri, legende și peisaje care introduc cititorul într-o lume a pasiunilor întunecate care duc la gelozie, persecuție și sfârșitul tragic: moartea. Iubirea iese în evidență ca singura forță care o poate depăși.

Lucrarea adună obiceiurile pământului autorului, care se mai păstrează. Toate acestea, din obiecte simbolice, care anunță tragedia. Obsesia pentru pumnal, cuțit și ras este constantă în opera lui Lorca, care în Nuntă însângerată atrag fascinația și, în același timp, reprezintă moartea. Pe lângă elementele naturale care ies în evidență, precum Luna.

Luna apare în scena pădurii, cea mai poetică a operei, ca un tânăr tăietor de lemne, cu fața albă.

Luna joacă, de asemenea, un rol de „ajutor al morții”, deoarece, prin iluminarea pe care o acordă (element teatral care este accentuat de mai multe ori de dimensiunile piesei, în care lumina albăstruie intensă se datorează proiecției când apare personajul), intervine în sfârșitul tragic al celor doi bărbați. Luna este un element recurent în opera lui García Lorca, simbolizând moartea de cele mai multe ori. Un exemplu în acest sens este Romanța Lunii, care este inclusă în celebrul Romancero Gitano. În Nuntă însângerată ea dă din nou acest sens tragic, dar aici Luna nu este asociată numai cu moartea, ci este direct legată de violența și vărsarea de sânge pe care le implică.

(La enciclopedia libre)

Nuntă însângerată – teatru (fragment) de Federico García Lorca

Actul III; scena I; monologul Lunii (Din stânga, cu claritate, apare Luna. Luna este un tânăr tăietor de lemne, cu o față albă.

Scena are o strălucire albastră, vie.)

Luna: Lebădă rotundă pe ape, ochii catedralelor, zori prefăcuți în frunze eu sunt! Nu vor putea scăpa!

Cine se ascunde? Cine suspină prin desișul văii?

Luna lasă un cuțit abandonat în aer, și asemenea unei pândiri din plumb

Bodas de sangre (fragmento – teatro) de Federico García Lorca

Acto III; escena I; el monólogo de la Luna (Por la claridad de la izquierda aparece la Luna. La Luna es un leñador joven, con la cara blanca. La escena adquiere un vivo resplandor azul.)

Luna:

Cisne redondo en el río, ojos de las catedrales, alba fingida en las hojas soy; ¡no podrán escaparse! ¿Quién se oculta? ¿Quién solloza por la maleza del valle?

La luna deja un cuchillo abandonado en el aire, que siendo acecho de plomo 39

TRADUCERE vrea să fie durere sângerândă.

Lasă-mă înăuntru! Vin înghețată prin pereți și cristale!

Turle și inimi, deschideți-mi, ca să mă-ncălzesc!

Mi-e frig! Cenușile mele de metale somnolente caută creasta focului prin munți și pe străzi.

Dar zăpada mă ia pe spinarea ei de jasp, și mă-neacă, tare și rece, torentul din iazuri.

Așadar, în noaptea asta, obrajii mei vor sângera, iar trestiile se vor îngrămădi la picioarele lungi ale aerului.

Nu e vreo umbră sau capcană, din care să nu se poată scăpa!

Cât îmi doresc să intru-n piept, să mă încălzesc!

O inimă pentru mine!

Fierbinte!, ce se revarsă prin munții lăuntrului meu; lasați-mă să intru, of, lăsați-mă!

(Către ramuri.)

quiere ser dolor de sangre. ¡Dejadme entrar! ¡Vengo helada por paredes y cristales! ¡Abrid tejados y pechos donde pueda calentarme! ¡Tengo frío! Mis cenizas de soñolientos metales buscan la cresta del fuego por los montes y las calles.

Pero me lleva la nieve sobre su espalda de jaspe, y me anega, dura y fría, el agua de los estanques.

Pues esta noche tendrán mis mejillas roja sangre, y los juncos agrupados en los anchos pies del aire. ¡No haya sombra ni emboscada, que no puedan escaparse! ¡Que quiero entrar en un pecho para poder calentarme! ¡Un corazón para mí! ¡Caliente!, que se derrame por los montes de mi pecho; dejadme entrar, ¡ay, dejadme!

(A las ramas.)

Nu vreau umbre. Razele mele trebuie să pătrundă peste tot, și-n trunchiurile-ntunecate să fie un murmur de limpezimi, așa că-n noaptea asta obrajii mei vor avea sânge dulce, iar trestiile se vor îngrămădi la picioarele lungi ale aerului.

Cine se ascunde? O spun în față!

Nu! Nu vor putea scăpa!

Voi face calul să strălucească o fierbințeală de diamant.

No quiero sombras. Mis rayos han de entrar en todas partes, y haya en los troncos oscuros un rumor de claridades, para que esta noche tengan mis mejillas dulce sangre, y los juncos agrupados en los anchos pies del aire. ¿Quién se oculta? ¡Afuera digo! ¡No! ¡No podrán escaparse!

Yo haré lucir al caballo una fiebre de diamante.

(Luna dispare printre trunchiuri și readuce scena la lumina ei întunecată. O femeie bătrână iese complet acoperită cu straie zdrențuite, verzi-obscure. Are picioarele goale. Cu greu îi poți vedea fața acoperită de falduri.)

40

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Traducere, note și comentarii: Gabriel Cristea

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

POEZIE

Gabriel Cristea Sedus de frumusețea lumilor promise Devine sufletul cetate goală, între argintul lunii și sângele-aurorei, de la bocit de cucuvea, din nopțile cu smoală, până-n cântatul cocoșilor de zori; Porți grele-s împietrite sub lacăte de fier, soldați de plumb pândesc înfricoșate stele ce-și drămuiesc, și ele, oxigenul; Soborul sclavilor se-ascunde în tenebre și-ncearcă să își țină firava răsuflare... ,,Ssst! E interzis să respirăm visare!”

Stăpâna noaptea-și cască plictisită bolta, ca o lalea de onix cu-albastre irizații, împrăștiind stamine siderale; Nălucitor, un zburător străpunge lăptoase constelații ce se-oglindesc în mare

și se oprește gânditor peste orașul interzis, iar manta-i fluturândă e-o trenă-mbătătoare.

Umbre-statui și-ascund privirile-n pământ; Brumate crizanteme și-ngheață mlădierea sub pâlpâirea luminilor de-un galben crunt; Frunze de-alamă, imponderabil navigând, își caută în beznă mângâierea; Năpustul* sămânța fricii își sădește sub falnicul copac al ne’nchinării – în urmă ramuri cad și sângerează zorii; E-atâta liniște, încât se-aude aerul lingând încremenitul ochi de bronz...

Se dezmorțește sclavu-n subterane și-ncearcă să respire tot cu teamă, sedus de frumusețea lumilor promise, din care îngerul căzut destramă vâltori de àripi și scântei. Și vise... *Notă: năpustul = diavolul

41

POEZIE

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Eram aidoma tăcerii din cristale Privesc din patul răvășit profilu-ți fin Natura a-mpodobit un pin cu ivorii zăpezi; Doar pașii lupilor flămânzi se cern tăcuți și suri; Privesc din patul răvășit profilu-ți fin – pictezi, c-obrazul supt și părul cârlionț pe ochi, păduri.

Pe pânza inului așterni nesomn – penel de zori – Și, parcă, dezbrăcată-mi pari sculptură de Rodin, o danaidă-n marmură, crepuscul de fiori, cu forme tari, reverberând frumosul trup elen. În șemineu încă mai ard incandescenți stejari și limbile de foc vulgar îți ling sălbatici nuri; Înmuguresc pe-albastrul geam dragoni imaginari, iar tu, iubito, peste piei de urs, pictezi păduri.

Eu, contopit în albul suveran, cuceritorul regatului pădurii, cuprins de liniștea cristalelor – culori scânteietoare-n soare – am mângâiat cu palmele arzânde preamaiestoase umbre arboroase, ce-și prelungeau fractalii în adâncuri; Mă atrăgeau ca un magnet de gheață împodobirile acelea de zăpadă, inflorescențe morgane ale iernii pe scoarțe, pe lăstari și frunze încă-aurite ce sufletului prind aripi de înger...

Un soare de topaz mă urmărea, din țesături de ramuri, tot albăstrindu-mi cărarea de cervide și-o fericire mă topea încet, încet din ochiul scorburei ascunse; Eu, cotropit de albul suveran, eram aidoma tăcerii din cristale...

Gabriel Cristea (Constanța), licențiat în Drept, Universitatea ,,Andrei Șaguna”, din Constanța, membru al site-urilor ,,Însemne culturale” și ,,Poeții Noștri”.

Inclus cu un număr de 3 poeme în Antologia de poezie Labirinturi – ediția 2019.

Are în pregătire publicarea volumului de versuri Moesice.

Bodas de sangre. Sursa: https://www.google.com

42

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

POEZIE

Adrian Alui Gheorghe Pandemie 2020 Stați în casă!

Luați cu voi munții luați cu voi în casă apele luați cu voi în casă pădurile nu uitați veverițele afară și nici graurii Din dobitoacele curate și din dobitoacele necurate, din păsări și din tot ce se tîrăște pe pămînt luați în casă două cîte două, cîte o parte bărbătească și cîte o parte femeiască luați un laptop o conexiune wireless un telefon dacă se poate mai performant Stați în casă!

Luați cu voi patria luați cu voi în casă limba cu toate excrescențele ei: poezie, povești, folclor (și, vai, filosofie!) luați în casă bibliotecile afară e pandemie nori de hîrtie plouă cu tunete sociale Stați în casă!

Luați cu voi bisericile un altar se poate ascunde într-un potir de floare la o adică înghesuiți într-un colț proiectele în desfășurare 43

POEZIE

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC grijile din cînd în cînd scoateți pe fereastră la aerisire crizele sociale, economice, morale chiar și cele de identitate Luați cu voi în casă imaginea continentelor în derivă cînd veți ieși din casă cîndva într-o nouă eră ele vor fi alunecat departe, departe nu o să le mai ajungă imaginația din urmă pămîntul va fi plat atunci ca la începuturi eventual va fi susținut de spinările a patru elefanți Luați în casă boabe de grîu, pachete cu făină zahăr și miere, pachete cu orez Stați în casă!

Luați cu voi muzici care să facă respirabilă distanțarea socială luați medicamente, multe medicamente în așteptarea maladiilor care trebuie luate și ele în casă.

Ah, maladiile ca animale de companie!

Americanii stau acum în casele americanilor francezii stau acum în casele francezilor spaniolii stau în casele spaniolilor rușii stau acum în casele rușilor neozeelandezii stau în casele neozeelandezilor și așa mai departe în conformitate cu un statu quo consimțit, în sfîrșit, de toată lumea.

Stați în casă!

Nimeni nu mai vrea să stea în casa celuilalt și războaiele stau în casă acum sunt războaie fulger, războaie de rutină războaie cîștigate, războaie pierdute cărțile de istorie contemporană le presează ca în ierbar războaie pe apă, războaie pe uscat, războaie în sine, războaie în afară de sine Și cît de ușor te poți pierde acum între lucrurile mărunte din casă bună ziua domnule perete, bună ziua doamnă fereastră ei, da, se vede, tot îndrăgostită de peisaj? tot îndrăgostită!

44

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

POEZIE

și praful de pe dușumea se dovedește a fi praf de stele care se dispune după reguli foarte precise în galaxii locuite de populații de civilizații care nu au căpătat încă nume în ficționare Stați în casă!

Tablourile revarsă pe dușumele tot ce au ținut atîta vreme în captivitate e o lume stranie în fond subiectivitate maximă de artist care vedea numai lumea lui pe cînd noi trăiam în lumea tuturor fără să ne dăm seama că nu era nicio sfîrîială cu această realitate paravan pentru ratarea destinelor.

Dar măcar am avut ce rata?

Stați în casă!

Mașina de făcut dragoste s-a împotmolit ca un buldozer într-un taluz se confirmă astfel vechile predicții mă uit în oglindă ca într-o mocirlă nu văd nimic nou măștile antivirus nu mai păcălesc pe nimeni aș fi vrut să zăresc în oglindă un bătrîn cu fața ridată ca munții caucazieni pe care a fost răstignit Prometeu un fumător înrăit care bea tequila și care simte alcoolul ca un șmirghel pe gît femeile să se întrebe oare ce a avut de pierdut pe lumea asta bătrînul acesta și nu a pierdut încă Stați în casă! Știu că pe Pămîntul acesta nu mai pot descoperi un orizont nou ar fi fost ceva numai că l-au supt rădăcinile și foamea: faptul că știu asta îmi e de ajuns Acum sunt ca atunci cînd m-am născut numai că un pic mai speriat.

Adrian Alui Gheorghe (Piatra Neamț), poet, prozator, eseist 45

POEZIE

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Carina Ienășel matematici din cer până în miezul pământului cresc fire de iarbă și ițe de vis – în umbra lor rece, în urma lor neagră, pânze de timp și-nserarea ne-au prins… ne facem din toate cochilii sidefate, în care privim ca și cum am putea să îi ținem ison cuiva de departe: vai, de noi înșine căutăm a scăpa! și sunetul mării, și sunetul vieții se iscă în ele, ascultă atent: parcă am strâns mărgelele serii, să le dăm rostogol înspre dorul latent. pe o veșnică pantă, nesfârșită spirală, ce înscrisă-i în toate, dacă știi să te uiți… și valul o poartă, și scoica-nciudată, amprenta din deget și floarea de nuc. în umbra amară a ierbii, uitată, cochilia aceea de un alb nefiresc îmi pare anume pentru mine lăsată: tăcere ciudată ce știu s-o pricep! *** cu dorul meu stârnesc furtună de perseide și de sori și haosul îl las s-apună peste-amintiri, peste ninsori;

46

învălmășeală de-anotimpuri, ger îmblânzit de alizeu – în truda veșnicelor timpuri nu mai contăm nici tu, nici eu… fiindcă ni-i una soarta-n lume – nu-i mai a ta, nu-i mai a mea… minune ruptă din minune, mi-e negru-n fulgul alb de nea. îți voi trimite, către seară, un vânt prielnic, să vâslești pe marea aceasta nucleară, care-a distrus un continent… și voi veni și eu spre tine, în crugul nopții ori în zori, cu nimbul visurilor prinse de tâmpla cerurilor mov… să nu te temi de-ți voi aduce un dram din haos și din mine: ne suntem cruce și răscruce – de vrei, o luăm tot înainte… fiindcă îmi ești în sânge, parcă mi te creez din primăveri: surâs și operă de artă, ce dreptu-n gândul meu ți-l ceri!

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

CRONICĂ

Un jurnal cât o lecție de viață

Alexandru Vlahuță, autorul unui „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară” (Dumitru Micu), a afirmat că „într-o țară așa de frumoasă, cu un trecut așa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deștept, iubirea de patrie este o adevărată religie”, românii putând să își ridice fruntea, ca strămoșii de odinioară, și să spună cu mândrie: „SUNT ROMÂN!”.

Pornind de la această idee și subscriind perspectivei lui Vlahuță de a privi în trecutul și în viitorul unei țări și ale unui popor, nu putem trece cu vederea momentele în care societatea românească, prin intermediul unor oameni de aleasă ținută morală, conștienți de importanța „predării ștafetei” celor mai tineri, responsabili de țara în care s-au născut, de parcă nu ar fi altceva decât o familie extinsă, ne prezintă câte un semn de aducere aminte, întrupat în carte… În acest fel poate fi considerată a treia carte, publicată, în acest an, la Editura Gutenberg Univers Arad, pe coperta căreia apare numele colonelului (r.) lect. dr. ing. Constantin Avădanei, de data aceasta în calitate de coordonator, Ioan Avădanei. Amintiri.

Volumul a apărut în condiții grafice deosebite, editor fiind Florica R. Cândea, redactori – Ioana Nistor și Gabriela Adina Marco, prelucrare fotografii – Mircea Octavian Boran, DTP și concepție copertă – Ecaterina Mehes, prefața fiind semnată de dr. Gabriel Tiberiu Rustoiu.

Scopul publicării acestui jurnal este clar prezentat încă din nota coordonatorului: „redarea memoriei trecutului și a reactualizării în conștiința prezentului, prin prisma autenticității subiective, a jurnalului inedit semnat de tatăl meu, Ioan Avădanei”.

Volumul este structurat în mai multe părți,

sub forma unor piese de puzzle, datele păstrate cu grijă în jurnalul tatălui fiind completate cu lămuriri suplimentare, cu rol de a facilita înțelegerea la un nivel cât mai profund a mesajului de către cititorul secolului în care trăim, un secol al supervitezei și al cuvintelor cheie. Astfel, după „Prefață” (Gabriel Tiberiu Rustoiu), urmează, firesc, „Cuvânt către tatăl meu” (Constantin Avădanei), apoi jurnalul propriu-zis – „Amintiri” (Ioan Avădanei), concluziile reprezentând, de fapt, aspecte propuse spre meditație: „Moștenirea lui Eminescu, Creangă și Enescu” (Gabriela Adina Marco), „Cuvântul scris de la străbuni” (Ioana Nistor), „Cuvânt urmașilor, cititorii… sau cum am sărutat un manuscris” (Florica R. Cândea), „Urmașilor mei”… Trecut-au anii…” (Constantin Avădanei).

Cartea cuprinde 150 de pagini de suflet curat, deoarece Constantin Avădanei aduce cu mândrie în viața lui și pe cea a înaintașilor săi, a tatălui său, mai ales, astfel, „o parte din viața străbunilor, un dor din plaiurile natale ale Bucovinei strămoșești” fiind împărtășite cu noi, cititorii. Ca să înțelegem pe deplin importanța rădăcinilor, fără de care nu e posibil să ne întindem brațele ca niște crengi spre nesfârșitul senin al lui Dumnezeu, ni se prezintă arborele genealogic al familiei Avădanei, fiindcă a ne cunoaște înaintașii e atât un privilegiu, cât și o datorie.

Concluzionând, Ioan Avădanei. Amintiri reprezintă un nod de aducere aminte, un jurnal prețios al unui om care a trecut prin greutăți infinit mai mari decât o pandemie de genul căreia are parte omenirea în acest an, un jurnal cât o lecție de viață, o lecție trăită cu demnitate și curaj.

Carina Ienășel: Absolventă a Liceului „Sever Bocu” din Lipova, obținând atestatul în Contabilitate, în 2001.

Urmează UAV – Arad, Facultatea de Teologie Ortodoxă (2001-2005), dar și Facultatea de Științe ale Educației, Psihologie și Asistență Socială (2012-2015).

Este membru al Salonului Gutenberg – Arad și al Ligii Scriitorilor Români – Arad 47

POEZIE/PROZĂ

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Claudia Mitră

DORUL Aș fi vrut să fur startul, dar uite că nu se poate. Timpurile, vremea…

E frig, e gri și vântul aproape că a rupt crengile mai firave ale copacilor din fața blocului.

Zgribulit început de vară, pentru că da, cel puțin calendaristic, aceasta și-a făcut debutul.

Dar nu gătită în rochie și pălărie de pai, așa cum mă obișnuisem, ci cu gluga hanoracului trasă pe ochi și cu ghete în picioare.

Ptiu! Să nu te deochi! Ce-mi veniși așa înfofolită, frumoaso? Păi, așa ne fu vorba?

Eu te-am așteptat cu papucii de plajă după ușă și rochițele vaporoase aliniate pe umerașe, mai ceva ca soldații la paradă. Cât mai ai de gând s-o ții cu glumele astea îmbodolite în fulgi și zloată? Nu ți-e milă de tânguirea cireșelor palide printre ramuri, vlăguite de atâta așteptare?

Nu ți-e jale de dorurile noastre? Dor de plajele răsfățate de valuri, de potecile și poienile scăldate în lumina dulce a soarelui, dor de cântul ciocârliei prin lanuri…

Dor de ducă în lumea largă, fără țintă și fără prea multe bagaje, dar, mai ales, fără ceasul ticăind regulamentar, fără calendare gata să-ți amintească că a mai trecut o zi, o săptămână… un anotimp…

Arată-te, frumoaso, așa cum te știu: zglobie de dimineață până în noapte târziu.

Descoperă-ți ochii tăi de mare, sărută-ne dulce-amărui trupurile, cu buzele tale date în pârg.

48

Dă-ne nouă astăzi, și mâine, și-n multele zile care vor urma nemișcatele amiezi petrecute la umbra copacilor ori tremurul umbrei lăsate în praful ulițelor care duc mereu spre casele bunicilor din poveste.

Milostivește-te de noi, minunato, și ține-ne în brațele tale de iarbă, în brațele tale de lori, ca, adulmecându-ți sânul cald, să mai fim, încă o dată, fericiți!

Azi vreau să tac azi vreau să tac, să fie doar vineri. noi, născându-ne iar, (pentru a câta oară?) cu ochii mirați, Doamne, cât suntem de tineri! vom lua totul de la început, fără zilele ce ne-au durut. azi, numai azi vreau să fie doar vineri, cu ochii mirați …

Doamne, cât suntem de tineri!

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

POEZIE/PROZĂ

INVITAȚIE LA CAFEA Te-aș ruga să nu îmi mai scrii. Nu în felul obișnuit, pe hârtie. Cei mai mulți dintre oameni nu „știu” să recicleze nimic, astfel încât preferă cea mai la îndemână metodă: jupoaie copacii de vii.

Mai mult decât atât, pe foi, spun vracii moderni că ar circula ființe microscopice noi. Găsesc mai degrabă că o epistolă virtuală e mai indicată, nefiind nimănui, posibil, fatală.

Iubindu-te cu ochii închiși Dă-mi mâinile, să-ți înfloresc Livezi de meri și de caiși, Iubindu-se cu ochi-nchiși, Într-un sărut dumnezeiesc.

Dă-mi ochii care m-au durut, Cum pașii verii care trece Brodând pe alba-ți tâmplă rece Din ora noastră, un minut Mai lasă-mi gândurile toate Câte un vis, zâmbind timid Și o clepsidră să le-nchid În iarna fără de păcate.

Ce spuneai? Vrei să bem o cafea?

Dacă nu mă înșeală memoria, am văzut undeva niște igluuri confortabile pe o terasă…

Vai! Câte emoții mă încearcă gândindu-mă la asta. Aș zice că-i aproape un trac.

Nici nu știu cu ce să mă îmbrac pentru această ocazie specială. Banală nu pot fi la prima ieșire în lume. Hmm! Am niște originale costume, câteva combinezoane ermetice, e ultimul trend.

Evident, îmi voi pune și pălăria cu vizieră, la care voi asorta celebra mască venețiană. Nu, nu, asta e dintr-o altă viață, de altundeva. Posed o simplă mască chirurgicală. Mai am câteva din bumbac. Cu iepurași și buline. Nu mai știu cine mi-a spus că s-au inventat unele transparente. Pentru zâmbete și săruturi de la distanță.

Câtă bătaie de cap! La urma urmei dăm prea multă importanță unor detalii.

Mai bine scrie-mi. Nu în felul obișnuit, pe hârtie. Cei mai mulți dintre oameni nu „știu” să recicleze nimic, astfel încât preferă cea mai la îndemână metodă: jupoaie copacii de vii.

Găsesc mai degrabă că o epistolă virtuală e mai indicată, nefiind nimănui, posibil, fatală.

Ce spuneai? Vrei să bem o cafea? Deseneaz-o în MyPaint și trimite-mi-o!

E mai simplu așa…

Iubindu-te cu ochi-nchiși Azi vreau în mâini să-ți înfloresc Cu un sărut dumnezeiesc Livezi de meri și de caiși.

Maria Claudia Mitră, Botoșani, 28.10.1975; jurist, Iași Debut: Revista Cervantes, Satu Mare, România (2014) Apariţii editoriale: Dincolo de oglindă – Editura Papirus Media, Roman, jud. Neamţ, octombrie 2014; Îngeri de sticlă – Editura Papirus Media, Roman, jud. Neamţ, noiembrie 2015; Viaţa ca un fir de păpădie – Editura Papirus Media, Roman, jud. Neamț Colaborări: Revista Cervantes, Satu Mare; E-creator, Baia Mare; revista Noul Literator, Craiova; Clepsydra, Roman, jud. Neamţ Antologia de poezie Gânduri pentru mai târziu, Editura Inspirescu 49

POEZIE

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Claudia Motea Pe aripa tăcerii Între a vorbi murdar Și a cânta romanța Mă-nchin cu bucurie La tot ce-ți dă Viața!

Cred că dincolo De cuvintele urâte Pline de mucegai À la Baudelaire Seva vieții are nevoie de Aer proaspăt Născut doar din simplele silabe Ale cuvântului sfânt Magic Dureros Inimă...

Simple silabe Ce se nasc mereu La gândul Că există Bărbatul Așa cum există Și Femeia.

50

Un gând poetic La ceas de ziuă Cu flori de Nu-mă-uita Îmbrăcate în violet Mi-așez inima pe câmp În mijlocul vostru Și lumina încă albastră Ascunsă în viața ta Mă poartă pe aripi Spre acel tărâm Din nou Al tău E top-secret Devin Zână Apoi Regină Și apoi mă strecor în visul tău Ca simplă Femeie!

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

Șoptesc ierbii să rămână verde nu mai contează sângele scurs din soldații care fără să-și facă cruce au murit chipurile la datorie la fel de nevinovați ca și cei ce purtau pe mânecă Steaua lui David!

Rog Cerul să rămână la fel de albastru chiar și atunci când Dumnezeu e supărat și oftează înduioșat cu un gând de răzbunare mocnită dând dovadă că la urma urmei și el e Om...

Holocaust în suflet de pasăre purtat pe aripile amintirii... ce rostește mereu în ebraică în ivrit și în această limbă maternă pur sânge românească Viață Iubire Adevăr Speranță Lumină Oameni...

POEZIE

Mă întreb În ce anotimp Ar fi fost bine Să vin la voi Răspunsul Îl știu Cu exactitatea Unui tren japonez Care nu întârzie Niciodată În gara vieții ACUM e timpul!

E TIMPUL Să fiu aici!

Serios Să șterg nemurirea din moarte Cu însăși ființa mea Să mă joc cu viața-mi În acest ținut Ce norocoși sunteți voi oameni buni Că v-ați născut aici Nu-mi dați replică!

Uneori nu vezi Copacii Din cauza Pădurii Nu am nicio putere Mai mare decât voi Dar Aici Cuibărită În Inimă DRAGOSTEA merge spre plus infinit Țâșnește pe vârf de Coloană de Brâncuși Uitați cât de înalt e drumul spre Cer Dumnezeule!

Păpușile Scăpate din turn Roiesc Într-un stol de păpuși Spre al vostru ținut Pletele lor devin raze de soare Pe straiele lor E scris Peste tot TE IUBESC. 51

POEZIE

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Timp ireversibil Alergi prin coclauri De veghe Cu gândul Că ce se înfiripă Acum Va dăinui Mai mult decât Iisus chiar...

Mai mult decât Poate mintea Legiuitorului Și celui care face păcat Să conceapă Timp ireversibil Retoric mai ești Pe limba iubirii!

Acasă Brâncuși Mă cioplește din nou Mă prelungesc Cu ce-am mai bun Pe dinafară Astfel Ochii îmi strălucesc Gura îmi zâmbește Urechile aud numai Cuvinte de sirene Sânul adulmecă tot aerul din gura ta Iar pe buric Mi-a căzut o stea.

Claudia Motea (București): Actriță, poetă, scriitoare, dramaturg, scenaristă, traducătoare și profesoară de artă dramatică Distincții: actriță-one woman show și dramaturg, lector Cambridge Centre București, director artistic al Teatrului Nostrum, teatru afiliat Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, profesor de artă dramatică, reprezentantă Libris a rețelei naționale de prim rang de distribuție a cărții online.

Premii: Best Actress, Best Original Script, Best Production, Best Audience Award, o nominalizare Brickenden Award, similar cu Premiul de Excelență în dramaturgia canadiană – at the London Theatre Film Festival, Magna cum Laudae UARF, Premiul de Excelență la Gala Celebrităților 2014, CLACHETA DE AUR – Premiul de Excelență dăruit de Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film din România pentru merite remarcabile în artă teatrală și cinematografică la Gala Premiilor UARF 2015 etc.

Apariții editoriale: Preludii în Cetatea Soarelui, volum de poeme; Shalom, Israel!, volum de proză, carte ce a obținut premiul CARTEA ANULUI 2019 în Israel. Much Love (decalog teatral), volum de proză; În zorii din tine (The Dawn inside you), volum de poezie.

52

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

PROZĂ

Costinel Lungu

Ochii adevărului

4. Femeia și frumosul Distorsionarea „firească” a informației a pus stăpânire pe mentalitatea noastră prea obosită și infinit demodată, îndepărtându-ne de granițele cunoașterii universale, abstracte, creându-ne verosimile senzații de analogare a dualismului „femeie-frumos”. Cel din urmă – creat ca un tipar, după care s-au conturat apoi prototipuri de la cele mai false până la cele care se bucură de sclipire – se oglindește în grația celui dintâi, femeia.

Frumosul poleiește absolut tot ceea ce omul percepe cu ochi buni, dar dacă femeia este creată pe fundalul frumuseții, este adevărat că bărbatul a contribuit la apariția ei?

Femeia – parte integrantă a frumosului, sau frumosul – parte integrantă a existenței femeii?

Ce să lăudăm mai întâi la o femeie: existența ei sau divina frumusețe care ne îmbie la existență?

Oare noi trăim prin însuși faptul că ea există?

Femeia inspiră și expiră iubire. Originală prin pasul fin, femeia poate îmbrăca diverse forme, de la concret la abstract. Ochii ei, deși au aceeași consistență și nuanță, cum de sunt mai clari, mai luminoși, mai angelici?

Ce este frumos la o femeie? Grația lacrimilor din care se hrănește în momente de apăsătoare tristeți sau bucurii grandioase, ori gingășia

pașilor, împrumutată abuziv, fără termen, de la emancipatele feline la fel de grațioase prin impunătoarea lor dulce și acută prezență? Mâinile ei albe, lungi și subțiri sunt atât de agere, încât ar putea îmbrăca întreg mapamondul într-o lucrare de croșetare – în timp record – concentrând culori de vis și poezie. În preajma femeii timpul își pierde originala valoare și menire: de a ucide încet și sigur secundele din clipele de iubire; timpul ori zboară prea repede, ori își rătăcește cadența, căci de atâtea ori ceasul meu s-a intimidat la atingerea febrilă a mâinilor ei catifelate. În profunzimea întunericului rece, ea strălucește mai mult decât orice astru de pe cerul romantismului și, deși ea însăși reprezintă luna, se bucură zgomotos atunci când – poetic – i se aduce Luna mai aproape, ori câteva stele sclipitoare, simțindu-se apreciată, iubită.

Asemănată cu o garofiță sau o cală, femeia este puritatea esenței vieții, fiind responsabilă de parfumul care plutește peste noi, îmbrăcându-ne într-o aură a fericirii.

Zâmbetul ei – afrodiziac, pur angelic prin grandoare, mieros – ne inspiră momente departe de apocaliptic. Lumina îngerilor edenici se reflectă în limpezimea zâmbetului ei, ca o adiere uniformă, iminent veșnică prin farmecul relevat de misterioasele gesturi. În zâmbetul femeii atât de cristalin transpare întreg universul poetic, re53

PROZĂ/POEZIE ușind să pareze prezența neantului, jucându-și fidel postura de miză, iar pe noi ridicându-ne la rangul de „supraom”.

Inexistența frumosului ar nega practic existența esențialului vieții pe pământ... și cine poate să confirme prezența Erosului – mai pur, mai concret, mai adevărat, mai cromatic – altcineva decât femeia?

Femeia este lacrima îngerilor picată pe pământ. Dacă unii îngeri au decăzut din cer, nu-i de mirare că femeia – cu alură de înger – ne poate determina să decădem, căci păcatul în preajma ei este, indubitabil, puternic pentru că odată ce întâlnești femeia deja începi a te număra printre candidații de pe lista greșelilor majore. Mai contează ce îți rezervă eternitatea când ești plin de certitudinea trăirii clipei? Interesant este că deși a fost creată, ea continuă să participe în mod

direct la perpetuarea noastră, mai mult decât atât, ne îndrumă cu optimism pe drumul primilor pași spre zâmbete și împliniri.

Femeia este melodia expusă pe imensul portativ al vieții, care ne sonorizează diminețile, în cadența razelor de soare, calde și energizante.

Femeia și frumosul sunt două fragmente rupte din teiul lui Eminescu și contopite pentru a nu fi niciodată privite separat. Împreună formează angrenajul care completează splendoarea naturii.

Femeia este exuberanța lumii vechi și noi pentru că iubește frumosul și eleganța, parfumul și demnitatea, precum și arta de a-și îndeplini rolul.

Ea tinde a ne ocroti până în eternitate – atât de sfânt și de puternic este spiritul ei matern!

Lumina timpului (V)

Tandem

Cer și mare pescărușii timpului absorb umbra pleoapele ni-s fulgi de nea celestă

Mă frământă o-ntrebare, Până pleacă-ntr-un târziu...

De unde vine bunul soare?

Sigur o știi... sigur o știu...

țăranul și spicul grâului pe masa pâinii aburinde tocmesc lumina începutului când timpul copilăriei joacă șotron pacea tălpilor înțepate în iarba casei papucii bunicii râzând spre stelele-adormite un motocel de blană cerșește mângâieri lumina și coridorul căutării inimii din noi transfuzia de fericire pe care sinapsele grăbit o invită în scena zâmbetelor timpul și garofițele sunt atingerile cele mai fine care îmbrățișează pletele unei femei iubirea cu mătasea ei dulce ne înalță din ieri aroma iubirii luminează clipa dilată cerul și câmpia statorniciei rugăciunea pământului ne apropie de eden 54

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Când umbrele prindeau contur, Mă legăna la pieptu-i sfânt, Sărutul mamei era pur, Din biblie grăia cuvânt. „Să fii om cu greutate, Sufletul fie-ți ca cerul, Să lupți pentru libertate, Luminos, precum edenul!”

Azi, ni-i fapta vinovată, Teama sufletul înfrânge, Credința ne e luată...

Crucea obosită plânge.

Ne-om înălța în rugăciuni, Clopotul cerne iubirea, Candela vieții de tăciuni Curăța-va omenirea...

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

Aici pe pământ Arunci o privire pe geam pare târziu deși nu este te bucuri de puținele clipe dinaintea somnului și ai vrea să le umpli cu o poveste sau cu un pumn de amintiri tomnatice printre mușcături de măr mai mult decât atât săruți zile amare pentru a îmbrățișa lumina raiului dincolo de soare Pare devreme dar orologiul tot timpul spune doar adevărul noaptea-ți oferă o pernă pufoasă curând vei adormi sub un voal de ceață deasă nu știi ce-ți rezervă ziua de mâine știi doar că aici pe pământ se cumpără pâine

Statistici Motto: Chiar este nevoie să se crape pământul?

Coboară norul să ne ude cu o ploaie de-ntrebări Pace cât la sută este într-o lume care face și desface Cât la sută este apă într-un lac cu lebede Câtă credință încape într-o cruce care îndrumă omenirea Cât la sută este verde într-o vară prăfuită Cât la sută este iubire

POEZIE

Încă o ie (dedicată doamnei Marilena Trifan, artistă de muzică populară, culegătoare de folclor autentic din Ardeal)

Mai rămâi o clipă în forma-ți dulce de apă nu-ți congela trăirile-ți de ață azi picură vântul umezeala din nori e toamnă și frigul încă doarme sau poate este trist acolo la hotare cântul tău desprimăvărează visul din ie desenezi zâmbete pe-o Românie nu te opri când ploaia ține compasul melodia ta balsamul sufletelor rătăcite pe harta unei peninsule umbrite buzele tale scriu tradiția pe vers de doină iubirea nu-i doar o floare la pălărie e mai mult decât un parfum ce te îmbie să trăiești și să gândești neîncetat la iubirea de neam și de frumos ești al nostru folclor într-un glas duios.

într-un gest prins în derivă Câți ochi buni dintr-o mulțime dorm sub un cristal de stele Cât la sută este viață într-o clipă din ceasul zilei Cât la sută este vis într-o clipire de gene Cât la sută este albastru pe un cer robit de nori Cât la sută este parfum într-un viciu nepermis Cât la sută este zâmbet când zărești omul din oglindă

Costinel Lungu (Herencia, Ciudad Real), poet, prozator 55

PROZĂ

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Dana Fodor Mateescu

Povești din Groapa lui Ouatu Străzile vorbesc. Uneori le înţelegem, alteori ne ajutăm de martori ca să le descifrăm secretele şi şoaptele. Nu de puţine ori, trecând prin cartierele de case vechi ale Capitalei, avem strania senzaţie că retrăim clipele unui alt timp apus, sub streşinile de ţiglă veche, mirosind tainic a umezeală. În primele decenii ale secolului trecut, mahalalele Bucureştilor erau un subiect inepuizabil de inspiraţie pentru artişti plastici, scriitori şi poeţi melancolici, care, prin zugrăvirea acestui univers magic, şi-au câştigat locul meritat în nemurire.

Spaţiul acesta, dominat în miezul zilei de hărmălaia copiilor, mai mereu cu genunchii zdreliţi în goana după vreun automobil cenuşiu, tulburat de strigătele negustorilor ambulanţi sau mângâiat de şoaptele amanţilor întârziaţi ce-şi dăruiau, seară de seară, Luna de pe cer, i-a inspirat pe Brunea Fox, Pamfil Şeicaru, Geo Bogza sau Eugen Barbu. După ce personajele lor au plecat să se odihnească între copertele îngălbenite ale cărţilor, mahalaua a rămas tot acolo, mută de uimire, străjuită de ziduri încorsetate de iederă.

Un astfel de loc este vestita Groapă a lui Ouatu, care se află între Cimitirul Sfânta Vineri și Cimitirul evreiesc Filantropia, mărginită de strada Colonel Ștefan Stoika, strada Virgil Pleșoianu, până la intersecția cu strada Islaz și până la strada Iordache Golescu, colț cu Turda. În romanul Groapa, scriitorul Eugen Barbu o situează „în

56

câmpul întins şi pustiu al Cuţaridei, de la marginea cartierului Griviţa”.

Multe dintre personajele lui Barbu din romanul Groapa au existat în realitate. Unele au apărut în carte cu numele lor adevărate. Altele, cu porecle sau nume fictive. Vestitul bandit Bozoncea, iubitor de libertate, bani şi muieri frumoase, a trăit, la un moment dat, în Groapa lui Ouatu.

Copiii, care băteau odinioară maidanele desculţi şi călăreau Groapa, eroi coborâţi din roman, au murit de mult sau sunt destul de bolnavi să-şi mai amintească ceva.

Nea Bănică – „Pipăilă”, cum îi mai ziceau prietenii, pe vremuri – s-a născut şi a trăit aici, în braţele gropii, la Tarapanaua despre care scria Eugen Barbu. Fiul lui ne-a povestit despre cât de frumoase erau vremurile în copilăria şi tinereţea lui. Locuia pe strada Dumitru Zosima, în apropierea Spitalului de copii Caraiman. Avea, acolo, un atelier auto, despre care se spunea că e „ăl mai vechi din cartier, dacă nu şi din Bucureşti”.

S-a născut pe data de 22 septembrie 1932 şi a prins Groapa în toată splendoarea ei. „Am deschis ochii la doi paşi de baltă, zice nea Bănică. Ea era cam pe unde se află azi Parcul Cireşarii, din cartierul Domenii. Am crescut aici, m-am dezvoltat, am plâns, am râs, am făcut planuri. Când ne-au bombardat americanii eram pe uliţă, mă jucam. Bum! Bum! Odată s-a întunecat cerul! Se auzeau bombele căzând la Griviţa şi la Gara de

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4 Nord. Ce de morţi au fost, Doamneeee! Vedeam a doua zi cum îi scot soldaţii şi sanitarii de sub cărămizi şi dărâmături. Mi-a rămas însă în minte o imagine pe care n-am uitat-o nici acum: o fetiţă moartă, cu ochii deschişi, sub o grindă. Îşi ţinea păpuşa în braţe, strâns. Era aşa de calmă şi senină, de parcă se pregătea să meargă la culcare. Am plâns atunci şi uite, îmi vine şi acuma să plâng, om bătrân!”

Primăvara, când năpădea iarba şi ţâşnea pelinul cu mirosul lui amărui, era o nebunie. Să tot stai şi să nu mai pleci! Rai. Înfloreau zarzării, apoi salcâmii. Puştanii colindau groapa de dimineaţa până seara, fugăriţi uneori de haite de câini, mari cât mieii şi ai dracului. Te rupeau în bucăți, dacă te apropiai mai tare.

Nea Bănică îşi aminteşte, cu ochii rătăciţi în zare: „Eugen Barbu stătea la câteva străzi de aici.

Avea un debit de ţigări unde vindea. Era om cumsecade, liniştit. Conducea o echipă de fotbal, că era mort după aşa ceva. Se numea «Amatorul» şi încingea nişte meciuri de pomină în Groapă! Aoleu, ce frumos mai era!!! Şi bine! Simţeam binele cum curge aşa, pe stradă. Ca vântul era binele. Să vă zic ceva: Când românu’ îşi vede de treaba lui, îi e bine şi când e rău!” Între cele două Războaie Mondiale străzile din zonă erau nepietruite. Nu exista canalizare.

Curentul electric a fost introdus abia în 1935.

Dar, cu toate acestea, locul avea ceva special, magic şi pitoresc.

Bărbaţii din Cuţarida, majoritatea muncitori la Atelierele Griviţa, zugravi, măcelari, lucrători la STB (Societatea de Transport Bucureşti – n. red.) se strângeau regulat în două cârciumi vestite: „La Cocoş” şi la „Nea Mitică Minciună”, să bea o „secărică absolută” şi să facă un biliard. Seara apărea şi lăutarul cartierului, un ţigan slab-mort, care storcea un franc, doi, pentru copilaşi. Nea Petrică Urâtu’ avea ochii galbeni şi uzi. Cânta la cobză dumnezeieşte. Înduioşa. Muşcau ceferiştii din pahare şi rupeau masa cu pumnul, când mângâia el strunele. Nea Bănică îi cunoştea pe toţi: „Îl ştiam pe Bozoncea banditu’. Juca toată ziua barbut în crâşmă şi-n groapă. I-am cunoscut şi pe Mitică bâlbâitu’, pe Fane Mahomed, Petrică Malaezu’, Fane Ţiganu’. Cu ei mă duceam la bâlci, pe strada Crăsnaru. Erau bărci, lanţuri, oameni

PROZĂ mulţi. Când se învârteau în tiribombe le săreau banii din buzunare. Până să se dea ei jos, noi, în patru labe, căutam prin iarbă. Ne umpleam de parale!” Şi atunci, ca şi azi, găştile de cartier sau de stradă se ciondăneau serios între ele. Când se întâlneau ieşeau scântei şi se lăsa cu sânge. „Noi eram în echipa Hercule de la Groapă. După ce jucam fotbal ne luam la cafteală cu ăia din Chibrit şi din Turda, povesteşte nea Bănică. Dădeam cu pumnii, cu picioarele, cu şipci, uluci, crăci, cu ce aveam la îndemână. Ne întorceam acasă seara, fără pantaloni, fără başcheţi în picioare şi plini de cucuie. Nebuni!”

La începutul anilor ’50, Groapa lui Ouatu’ a fost astupată cu pământ şi, în locul ei, a apărut parcul Cireşarii. „Heee! Groapa avea o adâncime de peste 30 de metri. În fundul ei mustea o baltă, care parcă era vie, dom’le! Mulţi copii au fost înghiţiţi de ea, vara la scăldat, iarna la săniuş. Odată se rupea gheaţa cu ei şi, bâldâbâc, în adâncuri.

Ce mai plângeau femeile pe maluri! Degeaba!

Nu-i mai găseau”.

Dar viaţa mergea înainte, ca pe roate. Uitau.

Veneau alte vremuri. Atelierul lui Bănică funcţionează din 1939, deschis în acea vreme de tatăl lui, Nicolae Bănică, zis şi nea Nicu Ford, pentru că era mare „doctor” de Ford-uri. Înainte lucrase ca mecanic auto la un mare atelier situat pe strada Munţii Tatra, lângă Piaţa Victoriei. Patronul, de origine germană, îl aprecia în mod deosebit pe Nicu Ford. De fiecare dată când venea un client important îl chema pe el. „Povestea tata că acolo îşi repara maşina şi doamna doctor Ana Aslan.

Neamţul l-a pus pe el să se ocupe de treabă. Şi a ajuns chiar şoferul doamnei, o ducea la Sinaia, la Predeal. Chiar Regele Mihai vizita atelierul auto, făcea un fel de practică la Ford, pentru că era şi este înnebunit după motoare şi maşini. Tata îl ducea prin hale, îi explica, îi arăta ce şi cum. Tare mult l-a iubit pe rege. Oare Majestatea Sa îşi mai aduce aminte de el?”

Prin anii ’50, nea Nicu Ford a fost obligat de comunişti să închidă atelierul personal şi să „treacă” la Întreprinderea Automobilul, din Bucureşti.

Era considerat chiabur şi exploatator. Mai mereu se trezea cu vizite şi controale inopinate de la Securitate. „Pe mine m-au trimis trei ani la munci,

57

PROZĂ

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

în armată, cică eram fiu de exploatator, continuă nea Bănică. În iarna lui ’54 mi-au degerat picioarele. Da’ nu m-am lăsat. După armată am jucat rugby în echipa Rapid Bucureşti, care aparţinea de Tarom. În ’61 m-am dus la şcoala de aviaţie şi 29 de ani am fost mecanic de avioane”.

Nea Nicu Ford avea o vitalitatea ieşită din comun. Până la 90 de ani a condus şi a reparat maşini. Nu trebuia să desfacă motorul ca să dea diagnosticul. Aşa cum un medic bun doar priveşte pacientul şi ştie de ce suferă acesta. „Avea un auz teribil tata. Vine într-o zi un client, cu un Fiat.

Tata stătea uite colo, cu spatele. Motorul ăluia, pâr, pâr, pâr, făcea urât. Când a auzit cum tuşeşte maşina, i-a zis clientului: ai un piston spart. Şi aşa era! Ştia să-ţi spună care dintre bujii e stricată, folosindu-se doar de o hârtie albă. Artă, domnilor! Artă! O punea la ţeava de eşapament şi spunea: bujia doi nu mai e bună. Niciodată nu greşea!”

Nea Bănică, urmaşul lui Nicu Ford, e înalt până la streaşina casei şi zdravăn. Când pune el mâna pe-un ciocan şi dă una într-o tablă: troonc!, se aude până hăt, la Podul Grant, sare ciorba din

lingurile clienţilor, la restaurant. O palmă de-a lui, desfăcută, prinde două octave pe clapele pianului. „Eheeee, mie mi-au călcat pragul atelierului mulţi oameni de seamă, mai zice nea Bănică. Îmi pare rău că nu îi ţin minte pe toţi. Îmi aduc aminte, însă, de Sandu Sticlaru, de Gică Petrescu, Zizi Şerban, Aurelian Andreescu, Ştefan Bănică, dar şi Junioru’, Amza Pellea, Sergiu Nicolaescu.

Daaa! Ce oameni! Ilarion Ciobanu avea o Dacia 1100. Dup-aia şi-a luat un Moskvitch. Mihaela Rădulescu a venit cu un Golf 2. Îi bubuise caloriferu’ şi i l-am reparat”.

Fericit, cum alţii de vârsta lui nu sunt, nea Bănică ciocăneşte toată ziua la pivoţi şi cutii de viteză. În clipele libere se minunează de cei doi nepoţei ai lui, voinici ca toţi bărbaţii din neamul lor. Îi ia pe genunchi şi le povesteşte liniştit despre întrecerile de cai de la Hipodrom, despre bunicul lor, nea Nicu Ford-doctorul de maşini, despre Groapa lu’ Ouatu’, copilărie şi cântecele lui nea Petrică Urâtu, ţiganul cu ochii galbeni şi uzi de la marginea Bucureştiului.

Dana Fodor Mateescu – 2002

Am avut bucuria și libertatea să scriu acest text în urmă cu mai mulți ani.

L-am și publicat în diverse ziare și reviste. Important pentru mine n-a fost că am făcut ceva, ca să mă citească cineva, ci… că am câștigat un prieten deosebit.

Asta e „filosofia” mea, îmi place să rămân în relație cu subiectele mele, indiferent de culoarea lor și de ideile pe care le transmit lumii.

Dana Fodor Mateescu – 2005 Foto: Răzvan Mateescu

De puta madre…

Dacă întrebi de Jean-Louis Kialoungou, oamenii din Chitila zâmbesc: - Haaa? Francezu’ ăla negru? Păi, dă ce nu zici aşa, maică?! Iote, stă colo, la casa aia cu flori multe şi zarzări! Strigaţi la poartă, că vă dăşchide aia mica, dacă n-o fi la şcoală!, ne lămureşte o vecină care trage de funie o capră slăbănoagă și cam belalie la cap, că dă să ne muște ca un câine turbat.

58

Femeia poartă un tricou verde, periculos, pe care scrie „De puta madre”.

Mai sus, descoperi scene nemaivăzute pe plaiul mioritic: o fetiţă afro, cu multe codiţe împletite, se joacă pe stradă „de-a doctoriţa” cu două prietene date pe buze cu gloss. Activitatea fetelor este întreruptă de o voce masculină: „Laetitia, viens ici, s’il vous plait!” Copila lasă baltă totul şi sare ascultătoare: „Oui, papa, immédiatement! Tout de suite!” Fetițele o privesc cu o admiraţie mută. Cuvintele franţuzeşti sună

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

PROZĂ combinaţie cam stranie de sunete și limbi.

Ciocolată neagră + ciocolată albă = iubire

foarte ciudat în comunitatea chitileană.

Fifi, un câine bilingv Intrăm în curte şi facem cunoştinţă. Jean-Louis Kialoungou zâmbeşte tot timpul, dezvelind nişte dinţi neverosimil de albi: - Bine-aţi venit!

Un căţel alb şi cu părul creţ ne latră supărat.

Stăpânul îl ceartă, bineînţeles, în franceză: - Fifi, sois sage! Silence!

Câinele se opreşte, de parcă i s-ar fi întors o cheiţă la spate.

- Înţelege şi în română, dacă-i spun. Ăsta e un câine bilingv, cunoaşte două limbi străine. Eu l-am dresat!, explică mândru Jean-Louis. În jurul nostru, sunt numai flori, grădina e plină. Miroase dulce a busuioc şi a petunie. Dintr-o curte apropiată se aud voci. Un bărbat îşi strigă nevasta care a dispărut prin vecini: - Niculinoo! Aloo! Făă, sunt Grigore dă peste drum. Ia zi, Corina mea e pă la voi? Spune-i să vie acasă, că mi-e foame!

Peste vocea lui nea Grigore, însă, se așează cea a lui Jean-Louis, care o roagă delicat, în franţuzeşte, pe Laetitia să pună de o cafea. Iese o

Jean-Louis Kialoungou s-a născut în Congo.

Tot acolo a cunoscut-o şi pe Alexandra, viitoarea lui soţie, o româncă ce reuşise să plece din ţară, pe vremea lui Ceauşescu. El era negru-albăstrui, ea, albă ca laptele. S-au plăcut şi, în scurt timp, s-au căsătorit. Din cauza războiului civil din ţara africană, în octombrie 1996 însurăţeii au venit în România. Şi-au înjghebat un cuibuşor în Chitila, unde au cumpărat un teren şi o casă bătrânească. Între timp s-a născut Laetitia, fetiţa ca un iepuraş de ciocolată cu lapte. O vreme Jean-Louis a lucrat ca ziarist la Bucharest Matin.

Apoi, la câteva fundaţii umanitare din capitală.

Acum este profesor la Institutul Francez din Bucureşti. Gospodar din fire, Jean Louis şi-a pus în gând să cultive în spatele casei ardei, fasole, dovlecei, vinete ori ceapă. N-a fost uşor la început, dar acum are o grădină model.

Muzica afro rupe maneaua Vecinii de peste gard s-au pus pe ascultat manele. Cântă Guţă, de plâng şi păsările prin zarzări: „Am un frăţiooor, de care mi-e door! La rău și la bineee, a fost lângă mineee…” Jean-Louis contracarează cu nişte „batucade” africane, de la mama lor. Maneliştii măresc volumul. Jean Louis scapă un „merde” şi bagă boxele. Guţă e terminat. N-are nici o şansă. Ca să ne auzim când vorbim trebuie să urlăm: - Mă pasionează agricultura, spune congolezul. Noi mâncăm numai produse din grădină.

Sunt foarte bune! La toamnă, vreau să fac vin şi ţuică. Mai cresc iepuri şi câteva găini. Anul ăsta am plantat legume, zarzavat, pomi fructiferi, viţă-de-vie, dar cred că pot cultiva şi unele legume congoleze, care sunt puţin diferite de cele româneşti. Experimentez. Anul trecut am pus ardei şi a ieşit, dar nu ca în Africa. Pământul chitilean are altă compoziţie. Mai am seminţe de spanac african, de măcriş, moussoso şi ardei iute. Îmi trebuie, însă, un solar. Noi mâncam acasă foarte mult ştir. Are vitamine şi e bun în salate. M-am mirat că pe aici nu se consumă. Creşte la margi59

PROZĂ/POEZIE nea drumului şi nimeni nu-l culege! „Sunt fericit!”

Jean-Louis îşi aminteşte că atunci când a pus pentru prima dată piciorul în Chitila oamenii se uitau cam ciudat la el. Nu prea se îndemnau să-i vorbească. Cu timpul, însă, s-au obişnuit cu africanul mereu zâmbitor. S-au împrietenit, l-au deprins cu obiceiurile lor: să facă grătar în curte, vin şi ţuică. Fetiţa lui îi învaţă franceza, în joacă, pe copiii lor, îţi e mai mare dragul să-i auzi cum sporovăiesc. Sunt o mare familie. Dacă se întâmplă vreodată ca Jean-Louis să rămână fără

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC zahăr, fuge la vecina Rodica.

- Să ştiţi că la mine în curte am încercat să aduc o bucăţică din ţara natală. Numai că nu e aşa de cald şi nu există maimuţe sau lei. În loc de palmieri, mango, cocotieri, am caişi, nuci, meri şi zarzări. Am muzică bună şi pe cei dragi aproape. Sunt fericit. Aici e cel mai frumos loc de pe pământ! N-aș mai pleca niciodată, nicăieri! Îl cred. Are dreptate. Se vede că-i priește aerul de Chitila.

- Mai ascultăm puțină muzică afro?, mă întreabă.

- Sigur, pune!, îi răspund cu gândul departe, departe…

Linia morții Bărbatul rupe orizonturile cu mâna goală și soarele sângerează toată ziua.

Fluieră-mi numele, iubito!

Trebuie să aleagă: linia vieții sau a inimii?

Iubito,

Linia inimii este prima

urcă-mi-te pe mâna dreaptă și spune-i morții că am plecat.

Ea trăiește în partea de sus a palmei, sub degete.

Trimite-o după o șurubelniță-n cruce,

acolo unde ea își culcă obrajii care urlă de dor.

zi-i că azi plouă cu pești albaștri și nuferi cât orașul meu,

Linia inimii e plină de bătături și promisiuni.

dă-i de lucru, poate uită.

Abia se vede.

Moartea are un câine în gură, și-n fiecare deget.

Bărbatul caută rănile drumului către ea și le sărută pe fiecare în parte.

Tainele trec prin toți, dar numai în el latră și plâng.

Prins între multe lumi, 60

Latră ca proasta, pentru că te iubesc.

Să fugim pe câmpul cu umeri albi, iubito!

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

POEZIE

ca un delfin rănit o găsește numai pe ea.

Linia vieții a obosit, dar femeia e toată a lui, așa cum limba îi stă în gură și capul pe trup.

Când e departe, bărbatul respiră cioburi de piatră Iubirea e reală ca un pumnal înfipt în ochi.

Când se apropie de ea, pământul zvâcnește sub ei ca o inimă.

Acolo unde departe înseamnă aici.

Acolo unde bufnițele au brățări din argint și alexandrit.

Iubito, ce se întâmplă cu tine?

Ai carnea din pepene roșu și frigi…

Vino! Aici suntem aproape de orizont

El iubește și iarba nenăscută

Ajungem unde întunericul se întoarce pe dos și urlă.

numai pentru că dormiseră într-o noapte,

Ninge din pământ în cer cu tichete de aur

acolo

și iar aud cum îți curg din gură îngerii.

pe câmp. Departe!

Femeia se umplea cu frică și lumină verde.

Umerii ei rotunzi ca un cântec se rostogoleau ca merele Bărbatul le prindea cu dinții și zâmbeau amândoi pedepsiți.

Fără speranță. „Ai spart îngerul, iubito!”

Curajul tău are picioarele rupte, iubito…

Dacă ți-e frică, urcă-te pe umărul meu și spune-i morții că nu mai am motorină, Dar am sânge cu vin și ochii tăi crescuți pe frunte Fluieră-mi numele, iubito!

Eu nu mă mai tem de nimic.

Dar ea își îngropa buzele în palmele lui rănite.

Linia morții ticăia…

13 ianuarie 2021 61

POEZIE

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Femeia cu ochii de piatră În mine apune o femeie speriată cu ochii mari și roșii, de piatră.

Stă cu genunchii la gură și zâmbește.

Părul ei e delta unde m-ai plimbat tu prima oară când soarele se săruta pe gură cu Dunărea.

Femeia asta nu vorbește, nu cântă, nu visează, ci iese afară doar ca să-ți spele picioarele cu lumină.

Sub limbă are gust de arahidă, (așa mi-ai șoptit într-o luni.)

Nebuna face o febră cumplită și te ține în brațe când dormi în insomnia ei.

Se frânge în mine femeia asta ciudată, și plânge cu pietrele ei de ochi Dar chiar nu știu cine e. Jur! Prietenii-mi spun că sunt eu când aveam puterea să trântesc uși și să sparg zidurile cu pumnii.

Dar nu recunosc nimic Absolut nimic. În biserica noastră doar porumbeii vorbesc acum și au aripi până-n inima pământului O libelulă de aur ne cunună cu tot cerul, iar dimineața rămân lângă tine.

De tot.

9 august 2020

Dana Fodor Mateescu (București), poetă, prozatoare, jurnalistă Este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării.

A publicat poezii în revista Puncte cardinale, în Ziua Literară şi a participat la câteva întâlniri pe această temă, în cadrul cenaclului Euridice. În anul 2006 jurnalista a primit, împreună cu soţul și colegul ei, Răzvan Mateescu, premiul „Învingători pentru România” la Gala Premiilor „Ursus” pentru Jurnalism.

A colaborat cu mai multe cotidiene și reviste centrale (Adevărul, Dimineața, Național, Libertatea, Cronica Română, Academia Cațavencu, Aspirina Săracului, Plai cu boi, Femeia, Pentru patrie, Dilema veche). În prezent este editor la www.artizanescu.ro și coordonează blogul „Revista 13” https://revistatreispe.wordpress.com/, care îi aparține.

Apariții editoriale: Inimioară de cățel, Regele cu coroană de hârtie, Fetițele din cimitirul Roșu, Aventurile lui Bâz-bâz cel isteț, (toate patru la editura proprie), Povestiri din București (Editura Cartea Românească), Tembelă până la moarte (Editura Cartea Românească)

62

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

POEZIE

Daniel Luca Curățenie Azi e zi de curățenie m-am hotărât să scap de scheletele din dulap și i-am dat foc vâlvătăile mă încălzesc până aproape de topire zăpada crește și mă pătrunde stinge flăcările ușor îmi voi cumpăra unul nou pentru tine.

Masca În spatele zâmbetului port o mască încuiată cu iarba fiarelor.

Aromă Aroma ta de femeie își face culcuș în căușul palmelor mele.

Umbra Mi-ai călcat din greșeală umbra pământul s-a cutremurat în cădere am tras-o peste mine nimeni nu mă va mai putea extrage ...

Telefonul Uneori îți dorești ca telefonul să nu fi sunat să fi uitat și el să facă pe mesagerul sau pur și simplu să ignore apelurile de la x ori de la y pe subiectul a b ori c oare nu ar fi fost mai bine să mă fi deconectat?

63

POEZIE

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Mesaj Numele Astăzi mi-am uitat numele și m-am bucurat ca un nou-născut m-am afundat în valuri cu fericirea începutului apoi m-am înălțat de la pământ cu forța brațelor și m-ai strigat ...

Copacul Copacul căzut în mijlocul drumului îmi face semn discret să trec direct prin el nu e loc de ocolire nici drumarii nu vor veni prea curând îmi promite solemn că îmi va purta de grijă și îl cred pe cuvânt!

Zâmbesc Zâmbesc zâmbetului tău întorc spatele restului lumii spre a te respira dintr-odată cu riscul de a rămâne fără aer de a mi se sparge plămânii de a căpăta aripi de a-mi crește branhii.

64

Mă voi ascunde chiar acum într-un mesaj privat și mă voi distribui tuturor prietenilor de pe facebook spre a mă transmite mai departe până când calculatoarele tabletele telefoanele lor vor pica vor deveni inutilizabile iar pașii vor începe să descopere foșnetul tălpilor goale pipăind lacrimile petalelor în nori.

Traducere Vreau să mă traduci pe limba ta direct fără a căuta niciun moment să mă înțelegi text context pretext un fel de google translate aplicat pe viu fără anestezie între patru ochi patru nări patru buze două limbi șerpuindu-se înnodând codițe de vișine un nou turn babel auroră nerăsărită încă.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

POEZIE

Răni Geografie Am vrut să-ți învăț geografia nimeni nu s-a încumetat să facă hărți încercarea mea s-a oprit la poalele muntelui vulcanizând sardonic.

Fericirea a lovit dureros de năpraznic strategic din mai multe direcții odată rănile sunt nevindecabile.

Drog Nu credeam că e atât de periculos să fii drogat cu iubire până nu m-am trezit de unul singur păzind un cactus în mijlocul deșertului.

Daniel Luca (Timișoara), poet, prozator, eseist

Timișoara, 1905. Sursa: https://www.pinterest.de

65

PROZĂ

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Evra Gart

Animalul În urmă cu o noapte m-am trezit brusc din somn, auzisem mii de țiuituri de broască.

Sunt un om calculat, zic eu, aceasta pentru a nu folosi cuvântul „ordonat”.

Trăiesc aproape izolat, singur.

Adorm în fiecare seară la opt fără un sfert și mă trezesc între trei și patru dimineața, când încep activitatea.

Arareori ies și atunci doar pentru achitarea îndatoririlor cetățenești, cum ar fi facturi sau cumpărături frugale, dar mă întorc imediat.

Astfel a decurs parte din viața mea taciturnă, fără să simt că am reproșuri din partea nimănui.

Adevărat, în ultimele două săptămâni au fost câteva lucruri misterioase care mi-au atras atenția în mod repetat și mi-au dat peste cap activitățile.

La început am simțit o slăbiciune fizică pronunțată și asta a venit odată cu o dezorientare în spațiu. Când mergeam să achit îndatoririle cetățenești, uitam drumul de întoarcere spre casă.

Apoi lucrurile s-au agravat, gleznele au început să se umfle, mâinile să îmi amorțească, dar cel mai grav a fost când stiloul a înghețat între degete când scriam. Între timp au început să-mi apară mici stretici pe piele.

66

Diminețile trecute au fost chiar mai rele, în timp ce lucram la masă în bucătărie am auzit cântarea cocoșească a câtorva găini. Apoi, ca din senin, pereții au început să trosnească.

Am încercat să continui mersul firesc, trecând peste micile nereguli, însă ieri seară acel horcăit nemilos de broască m-a neliniștit, mai ales că venea din imediata vecinătate, asemeni cântatului cocoșesc (zona în care locuiesc nu se află în apropierea vreunui heleșteu sau curte țărănească) adevărat, horcăitul se auzea mult mai aproape de data aceasta.

Noaptea trecută, simțind că nimic nu este în regulă, am aprins veioza și am dat la o parte plapuma, întâi cu piciorul drept, am împins masa de lână la o parte și m-am întors de-a-ndoaselea, unde îmi atârnă de obicei picioarele.

M-am uitat atent, pieziș întâi, spre partea stângă a camerei (ușa se află în dreapta), unde ceasul încă ticăie, adevărat, timid acum, dar își urmează destinul firesc, deși cu zbateri de ritm și multă foame de timp…

Atunci m-am gândit „răzleț”, aș mai fi dormit puțin, dar era ora când trebuia să mă ridic, viața își urmează cursul firesc. Dar acel horcăit încă mă stăpânea și atunci am întors puțin capul spre

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4 stânga, rotind și ochii.

De obicei îmi este frică de orice animal, o teamă inexplicabilă se adâncește când îl privesc...

Curiozitatea a prins aripi de data aceasta și acel horcăit disperat nu mi-a provocat așa-zisa teamă: „Îndrăznește, stimabile”, mi-am zis, mai hotărât decât niciodată, și am întors capul spre perete.

Atunci minunea s-a produs surprinzător pentru că în partea stângă a patului, înspre perete, am văzut un animal ce semăna cu o pisică și m-am mirat cum am ajuns să dorm cu un animal în pat.

L-am privit foarte atent și mă miram de petele pe care le avea. I-am numărat punctele negre și lipsurile.

Dimpotrivă, ceea ce părea a fi o pisică avea chip de leopard și zece ace înfipte în craniu.

Animalul mă privea cu milă, cu privirea pierdută a pronunțat diafan: Mihai.. l!... Miha.. i... l!

Apoi cuvintele s-au risipit în eter.

Am încercat, la rândul meu, să-mi însușesc fiecare literă: „M... i... h... a… i… l!” Am repetat. „Mihail!”, a repetat candidul animal. În acel moment s-a produs o altă surpriză. În timp ce ne studiam tacticos de la o distanță apreciabilă, de nicăieri a apărut o albină.

Albina zumzăie, albina se îndreaptă spre becul veiozei, albina se scaldă în căldura becului, albina se îndreaptă spre tavan, se întoarce și se rotește în jocul luminii. Albina găsește traiectoria perfectă și se îndreaptă spre mine înfigându-și acul deasupra ochiului meu și dispare. În momentul imediat următor m-am ridicat în coate și cu o ultimă sforțare am reușit să strig: „Auuu!”, și m-am rostogolit peste balustrada de fier a patului, aruncându-mă la podea, rostogolindu-mă rotocol, am mai executat două mișcări și m-am vârât dedesubtul patului. „Albinuță... albinuță... ai riscat prea mult... viața este în pericol acum!...”

PROZĂ Animalul nu s-a speriat, a coborât pe podeaua de Veneția, zgâlțâind toată casa. Eram încordat, însă trebuia să mă liniștesc.

Potcoavele pocitaniei se auzeau sinistru. În imediata apropiere a noului meu câmp am descoperit un tub de plastic și câteva foi de hârtie. Știam că nu cu mult timp în urmă un electrician nenorocit reparase o țeavă prin care trecea un fir electric, nu făcuse curățenie în urma sa, timpul a trecut și uitasem și eu momentul cu pricina.

Foile le pierdusem chiar eu atunci când am încercat să fac o transpunere a poeziei Corbul, de E. A. Poe, din engleză. Geamul deschis, curenții de aer au trimis hârtiile sub pat...

Animalul se plimba agale de la ușă la geam, parcă voia să se apropie, să-mi mai spună câteva lucruri... Dar s-a oprit o clipă în mijlocul încăperii și s-a așezat pe burtă, apoi s-a rostogolit de câteva ori, s-a așezat pe burtă cu fața către fereastră și toate cele patru picioare întinse.

A întors capul privindu-mă cu sfială...

Am încercat să-i evit privirea, m-am retras într-un colț al patului, din partea de către perete, să nu poată să mă observe... Și iată momentul mult așteptat, am luat o bucată de hârtie și am confecționat un cornet, am privit prin tub, voiam să potrivesc și să suflu... Îmi venea să strig „Trage... trage!...” cu voce tare, dar m-am oprit la timp și mi-am spus încet: „trage, trage, acum este momentul!...”

Ceva nu mă lăsa și totuși, am mai privit o dată, am potrivit cornetul și am suflat, forța a împins ghiuleaua, s-a dus puțin în sus, a coborât apoi în jos și agale a nimerit în coada animalului, care a început să urle!

Animalul țipa de durere, a început să scheaune, să se zvârcolească.

Am încercat să construiesc o nouă muniție, timid, mâinile încă îmi tremurau, am făcut un al doilea cornet, am țintit din nou, am potrivit cornetul, am suflat. Glonțul s-a dus drept, inițial a făcut o mică mișcare în aer, de data aceasta, și s-a oprit în piciorul pisicii-leopard!

67

PROZĂ Animalul a mieunat, s-a trântit pe o parte și a dus laba la gură, lingea rana, apoi s-a rostogolit pe spate cu picioarele spre cer.

I-am văzut pentru prima dată potcoavele lustruite cu migală, cel ce a făcut această muncă a făcut-o cu pricepere.

Mi-a rămas o singură bucată de hârtie, am prins curaj și m-am ridicat, m-am scuturat de praf, am construit apoi ultimul cornet și m-am

68

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC apropiat de animal, timid.

Mă privea cu ochii săi albaștri dați peste cap. „Împăratul este gol!... Împăratul este gol!”, a reușit să mai strige. „Desigur, bestie, obișnuiesc să dorm gol în nopțile călduroase, nimeni nu mă deranjează...” „Atunci împăratul rămâne gol...!”

Am potrivit ultimul cornet, am țintit direct între ochi și am suflat.

Câteva lacrimi au început să picure.

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

Lan de grâu ați ascuns lacrimile regăsirii, fals de monedă pe chip! femeia plângea neputincioasă dincolo de nemurire a fost cândva un trup arid femeia supraviețuiește și plânge și spune : „Ah, ți-aș dărui un copil, ți-aș dărui o voce!” copilul nenăscut zace în pântec o sută de taleri de argint în fals de monedă cât ți-aș dărui un copil! copilul zace nenăscut în fals de monedă pe chip și dacă ți-aș dărui un copil? a strigat lanul de grâu, un copil al nostru renăscut mi-ar spune din nou: mama… lan de grâu peste vestea cea mare: cum l-aș legăna cu picioarele mele seci să-mi spună: mama...

Doamne, tu, care ai adus pieirea, dă-mi un copil să-mi mângâie fața coastele și ochii, să fie lanul de grâu peste pieire... mama zace tăcută

POEZIE

Scrisoare Acum, după ce am călătorit îndelung și vântul mi-a dat aripe să zbor deasupra prăpăstiilor adânci unde hrana nu-ți îndestulează trupul am străbătut întinsul să-mi construiesc himera care să-mi stâmpere setea de dor; intensa căutare a portretului pierdut printre măștile străine fără chip dansam concentric și totul se-nvârtea (m-a îndemnat să-ți scriu) transmit ultimele urări așteptam în van clinchetul telefonului... narai fapte ale tinereții îmbătrânită fără preget, acum o bunicuță ce împletește ciorapi nepoților în serile de iarnă.

Ieri am citit un poem și nu m-a mulțumit, n-am iubit doar ochii tăi mari, cuminți și adânci, n-am simțit gustul mierii dulci n-am încetat nici-o clipă să visez atât de simplu ar fi fost să plâng caierul vieții nu-l înțeleg toți de neiertat mi-ar fi cuvintele de nepătruns și fără rost sub scuza trecerii domnului Timp.

Nu am trăit pentru fapte improbabile ce ne mulțumesc!

Amintirile cu fotografii le-am închis în seiful din piept pân’ la ultima despărțire, adevărul din noi nu văd pe oricine să simt Efigia de porțelan când ești mai rece decât marmora făr’ de mână. Și cât o Venera!

Toate cele bune, e timpul să plec...

69

TEATRU

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Farsă Personaje: Agatha: doamnă engleză, 50 de ani Max: domn englez, 35 de ani Hércules: domn belgian, 40 de ani Miss Marple: doamnă engleză, 65 de ani Emily Inghethrop: contesă engleză, 70 de ani Alfred Inghethrop: conte englez, 50 de ani (soțul contesei Emily Inghethrop) Dorcas: menajera familiei Inghethrop Bonfaier: comandantul navei Styles Sergio: director de revistă, inițiatorul croazierei „O navă de cărți spre Barcelona” Personaj 1 : un băiat de aproximativ 17 ani, în costum de marinar Trei personaje care vor reprezenta publicul.

Notă: Toate scenele, mai puțin prima scenă a actului secund, se desfășoară pe puntea centrală a navei Styles, locațiile pentru fiecare scenă în parte sunt diferite, le vom analiza pe parcurs. *Piesă inspirată după croaziera „O navă de cărți spre Barcelona”, inițiată de directorul revistei Leggere Tutti, Sergio Auricchi, ce durează câteva zile și se desfășoară între Italia și Spania.

Actul l Scena întâi Agatha și Max, la ieșirea pe puntea superioară, în dreapta, un șezlong, o masă de plastic, câteva scaune. Agatha stă pe unul dintre scaune, își face manichiura, este îmbrăcată într-un halat de casă și are părul prins, semn că tocmai a ieșit de la duș. Max se află la câțiva metri, întins la soare pe șezlong, având ochelarii de soare așezați pe ochii. Este îmbrăcat doar cu o pereche de pantaloni scurți.

Dacă ar trebui să prezentăm și ora, putem spune că este nouă dimineața, poate ceva mai devreme.

Max : Șiii… Despre ce vorbeam aseară?

Agatha: Da, trebuie!

Max: Ce fel de schimbare?

Agatha: Nu încetează.

Max : Este grav?

Agatha: Nu știu.

Max: Câteodată poate să fie, cine știe ce se poate întâmpla pe parcurs...

Agatha: Să-i vezi în fiecare noapte devine enervant.

Max: Încerc să înțeleg.

Agatha (iritată, se mișcă pe scaun): Să ne înțelegem, Max, câteodată trebuie să pui punct anumitor lucruri.

Max: Cu asta pot fi de acord, credeam, însă, că nu poți sta deoparte.

Agatha: Pfff... Ai dreptate, nu pot sta, însă trebuie o schimbare.

Max: Tu știi!

70

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

TEATRU

Agatha: Nu știu, deocamdată, ar fi ceva, nu mare lucru... Ah, trebuie să mă gândesc.

Max: Nu sunt un bun sfătuitor.

Agatha: Trebuie să vorbesc cu Hércules, vreau să văd, să simt....

Max: Imaginez.

Agatha: Astăzi este greu să găsești pe cineva ca el.

Max: Și?

Agatha: Este grozav!

Max: Atunci merită toți banii!

Agatha: Probabil.

(Pauză) Max: Dacă te obișnuiești...

Agatha (tăind replica): Nu, nu este bine!

Max: Obișnuința te calmează, te limpezește, obligă să vezi altfel lucrurile.

Agatha: Eh, Max, vrei să învăț lecția despre silogism astăzi? Nimeni, dar absolut nimeni nu îți vrea binele.

Max: Da... Afară de câteva persoane din propriul anturaj.

Agatha: Nimeni!...

(Pauză) Agatha: În final, unde este binele colectivității?

Max: Vorbeam despre cei apropiați!

Agatha: Max, încetează!

(Pauză) Max: Celui ce se obișnuiește frica-i dispare!

Agatha: Frică?

Max (se ridică în șezut): Morții cu morții!

Agatha: Este vorba despre vii, Max! Max: Orice lucru pe care-l faci îndelung devine plictisitor.

Agatha: Nu neapărat.

Max: Anume?

Agatha: Lucrul rămâne lucru, ca să fie înfăptuit, pe lângă talent, meseria pe care ai ales-o trebuie să îți placă, altfel...

Max: Tu ești singura care știe.

Agatha: La naiba!

Max: Este cald, nu ți-e sete?

Agatha: Puțin, dar nu beau apă, când bei mereu îți va fi sete!

Max: Se spune că atunci când îți este cald trebuie să bei trei litri de apă!

Agatha: Acum nu beau, altfel o să transpir, nu suport mirosul!

Max: Nu insist!

(Pauză) Agatha: Oricum, indiferent cum gândești, este o diferență prea mare între „ a te schimba” și ”a te schimba în bine”!

Scena a doua Se observă cutia motoarelor navei. Hércules stă în fund, cu picioarele la piept și capul alipit genunchilor, cu spatele lipit cutiei motoarelor, pare că doarme. Este îmbrăcat cu un smoching ponosit și este încălțat cu o pereche de adidași. Înspre public se vede o balustradă de fier. Pe cap poartă o șapcă întoarsă. Agatha poartă același halat.

71

TEATRU

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Agatha: Bună dimineața!

(Hércules ridică privirea din pământ, apoi o coboară din nou, apoi o îndreaptă în partea stângă.)

Hércules: Ce vânt vă aduce?

Agatha: Oh, doamne, voiam să văd cum sunteți... Ah, palid, vă simțiți bine?

Hércules: Se poate și mai rău.

Agatha: Se pare că nu sunteți indispus total.

Hércules (îndreaptă privirea spre Agatha): Ce să spuneți și dumneavoastră acum?

(Hércules coboară privirea.)

Hércules (agitat): Să mă ridic să caut un scaun? Aici nu sunt scaune! Trebuie să-i vorbesc comandantului, nu pot să lipsească scaune de pe puntea navei, astăzi scaunul trebuie să reprezinte totul.

Agatha: Nu, mulțumesc!

(Pauză) Agatha: Motoarele astea îmi zgâlțâie creierii, trebuie să facem ceva.

Hércules: Sunt obișnuit, atâtea investigații. Nu mă mai miră nimic!

Agatha: Personal, îmi lipsește practica.

Hércules: Cred, este plăcut să te plimbi singur prin pădure șiii… Bleah, ai găsit ce căutai, îți tragi o palmă peste frunte.

Agatha: Să vă spui un secret, să nu râdeți, cândva îmi doresc să învăț acest lucru.

Hércules (ridică din umeri): Mie îmi place.

Agatha: Nimeni nu știe mai bine decât dumneavoastră.

Hércules: Chiar?

Agatha: Pot să mă așez?

Hércules: Vă rog, podeaua tocmai a fost curățată, am urmărit marinarii.

(Agatha se așează la oarecare distanță, dar nu foarte departe.)

Agatha: Așa am câștigat puțină faimă.

Hércules: Am câștigat un ban, în vremurile de acum sunt buni!

Agatha: Banii uneori nu sunt importanți.

Hércules: Adevărat, însă pentru un om singur sunt un strop de bucurie.

Agatha: Sigur.

Hércules: A fost pariul vieții.

Agatha: Și al meu, se presupune!

Hércules: Am intuit!

Agatha: Uneori voi trăiți cel mai mult.

Hércules: Uneori suntem biete animale într-un circ al minții.

Agatha: Imaginea se confundă cu realitatea.

Hércules: Da, pentru unii realitatea este divinitate.

Agatha: Acum vorbesc despre longevitate.

Hércules: Din păcate, se vorbește tot mai mult despre apus.

Agatha: Valuri, doar valuri pe care încearcă unii să le provoace, un tsunami!

(Pauză) Hércules: Asta este... Totuși, de ce ați venit? Presimt că nu pentru a ține o prelegere filosofică, sunt sătul, cea mai mare parte dintre ei nu au practică, adică miros practic, înțelegi?... Fundament!

(Pauză) (Hércules se ridică și se îndreaptă spre balustradă și se reazemă de ea, cu fața către public.)

Hércules: Simțiți miros de mare?

Agatha: Simt doar un miros înțepat, pătrunde prin nări și se distribuie în tot corpul.

Hércules: Nu-l suport!

(Hércules pune privirea în pământ.)

72

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

TEATRU

Agatha: Probabil nu ați dejunat!

Hércules: Știți că nu mănânc dimineața…

Agatha (regretând întrebarea): Așa este, sunt eu cea care mănâncă mereu, am în minte un amalgam de lucruri.

(Hércules ridică privirea.)

Hércules: Mănânc și eu.

Agatha: De prea puține ori, nu strică să mergem să mâncăm.

Hércules: Fiecare cum se simte mai bine, dar stomacul gol este mai indicat, noi, belgienii, nu suntem gurmanzi precum francezii, germanii mănâncă ca porcii și italienii sunt spaghetti.

Agatha (insistentă): Speram să mâncați acum, puteam să povestesc mai ușor.

Hércules: Vă înșelați, personal înțeleg mai bine lucrurile pe stomacul gol.

Agatha: M-am săturat!

Hércules: Credeam că n-ați mâncat.

Agatha: Nu am de gând să sar peste micul dejun.

Hércules: Era de așteptat, fiecare ne așteptăm la un moment dat.

Agatha: Credeți?

Hércules: Mă documentez, citesc zilnic cronica deceselor.

Agatha: Vă amintiți când ne-am văzut pentru prima dată?

Hércules: Sigur eu nu uit niciodată nimic, am o memorie de cal, erați tânără atunci.

Agatha: Cred că mă iubeați, altfel în condițiile respective nu ați fi acceptat postul.

Hércules: Deși iubesc oamenii, nu am vrut să încurc lucrurile cu viața personală.

Agatha: Totul devine ridicol.

Hércules: Și acum ce urmează, presimt că ne vom spune „La revedere!”

Agatha: Fiecare are nevoie de o pauză în viața sa, măcar cât să tragă „un respiro”.

Hércules: Și acum ce vreți de la mine? Mă pensionați, după atâția ani în slujba în interesul dumneavoastră?

Agatha: M-am gândit, nu pot fără dumneavoastră.

Hércules: Și atunci ce urmează? Să nu îmi spuneți...

(Hércules sare în sus și bate cu picioarele în podea.)

Agatha :Știu ce gândiți, este alegerea dumneavoastră, v-aș trimite la moravuri Hércules (speriat, dar calm): Doamnă, la aceste lucruri nu mă pricep! Nu pot la moravuri... Of, toată cariera mea se duce dracului…

Agatha: Posibil!

(Pauză) Agatha: Și cealaltă?

Hércules: Nu am fost căsătorit niciodată, nu am avut nici o femeie, nu cunosc femeia în sine, nu știu ce este iubirea, mă gândeam că pentru iubire este altcineva în măsură.

Agatha: Se poate....

Hércules: De ce nu mi-ați prezentat-o niciodată?

Agatha: Ei, na... Nu ai ce…

Hércules: Cine știe…

Agatha: Este o doamnă în vârstă, plictisitoare, nimic special... Ah, în plus v-ați ocupat mereu de muncă, ați pus suflet în tot, nu am avut timp să discutăm despre alte lucruri, munca a fost principalul interes pentru dumneavoastră.

Hércules: În viață nu se știe niciodată.

Agatha: Aveți să vă descurcați?

Hércules: Nu știu, mă obișnuisem cu prezentul, trăiesc fiecare clipă a sa, dacă trebuie să schimb, nu mă plimb pe apele mele.

73

TEATRU

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Agatha: Mă bazez pe dumneavoastră?

Hércules: Fie, încerc!

Agatha: Vreau să văd.

Hércules: Salariu?

Agatha: M-am gândit la asta.

Hércules: Sper să nu...

Agatha: Nu pot.

Hércules: Atunci... Nu știu.

Agatha: Negociem?

Hércules: Sper să nu-l diminuați.

Agatha: Ah, nici gând…

Hércules: Credeam că o să măriți nițel, măcar câteva lire în plus...

Agatha: Ei, asta-i acum… E bună, știi că noi, englezii...

Hércules: Călătorim mult, doamnă, am rău de mare, știți că nu o suport, odată m-ați cărat până în Turcia, al naibii tren ce se mai legăna pe șine, mă simțeam într-o culă. Am putea negocia puțin, totuși?

Agatha: Dacă crește vânzarea cărților, negociem.

(Pauză) (Hércules se îndreaptă către Agatha și îi întinde mâna să se ridice.)

Agatha: Chiar nu ți-e foame? Fac cinste (privește ceasul) cu un prânz de acum, s-a dus micul dejun, nu spun de două ori…

Hércules: Bon appétit!

Agatha: Thanks!

Hércules: La cinci?

Agatha: La ceai.

Hércules (În urma ei…): Discutăm la ceai...

Evra Gart (Caransebeș) este pseudonimul literar al poetului, prozatorului și dramaturgului Mihai Gabriel Grozăvescu.

A debutat în anul 2018, în revista Poezia, cu poezia Scrisoare.

A publicat în: Antologie, a Cenaclului Schenk 2018, Wort vergessen/Uitarea cuvântului, antologie în limba germană a Cenaclului Schenk, în traducerea lui Christian W. Schenk.

Apare în periodice și reviste: poezii bilingve româno-albaneze, în traducerea lui Baki Ymeri.

Publică poezie, proză, teatru, traduceri în revistele Meridian Cultural, Sintagme Literare și L’Agave, Italia.

74

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

POEZIE

Lora Levițchi MUGUR DE VIȘIN

Dumnezeu decis-a a îmboboci o ramură de vișin în iarnă, Migdalate, rozii flori, mocnesc viață plină, înăuntrul coconului poleit parcă-n ceară, Stau să se crape, frică nu au, de la crivăț că or să piară, Limbajul lor, divin simțitor, miros abundent prospețime de primăvară.

Primăvara aceasta va veni cu un mesaj sublim, Natura pusă de Dumnezeu, conduc oamenii pe cărări dincolo de suspin, Ororile umane produse de mișei, cu minți de business, își pierd intensitatea ca un crivăț aflat în delir, Ce-a mușcat nesațul din cărnuri de oameni, ce-a poftit la multă suferință-mprejur.

Primăvara este veșnică în noi, lumina divină, Înflorește în a omului curat în suflet, de-o frumusețe rare flori Veșminte de sfinți, Dumnezeu dorește pentru fiecare din noi, Rebeli ne dăm pe mâinile diavolului, Dumnezeu ne îndeamnă a fi cuminți.

75

POEZIE

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Alegorice care încărcate cu mir, pâine și sare Urcă munți de păcate, coboară văi pline de jale, Plânsetele soțiilor, cruzilor soți, machiavelismul să li-l înmoaie, Copiii inocenți educă părinții atei a nu fi netoți; Lumea încurcă ițele Domnului, Domnul promovează iubirea de oameni, Răul indevilit taie cu coasa în lumea credulă, îi promovează pe cei mai mișei Pervertirea lumii până la refuz ne pune în fața întunericului făr’ de scăpare.

De ziua nașterii mele mi-aș dori ca să fie Pace și dragoste între oameni, pe pământ, armonie, Traiul cel simplu, în duh de dreptate, o veșnicie de azi înainte să ție, Strig către ceruri, dorința de libertate, De drept de a trăi, nu ca robot într-o înrobită societate, Ci ca ai lui Dumnezeu adevărați soldați, mișeii să fie despărțiți pe veci de creștini, Să fie recunoscuți sfinții și îngerii, copiilor să li se dea nectar ca să beie, Nu lapte de mame oropsite, bătute, Ce poartă cu greutate spini din coroana lui Hristos, într-o lume atee.

De aici, din ale sufletelor tumultoasă iarnă, Primăvara îmbrăcată în petale de rodii, de mână viețile vrea să ni le ție, Să îți mai spun, suflet bun, că te iubesc în veșnicie, Asta o știi, deja, o știe și Dumnezeu ce ne-a pus lumina imortalității în putrezicios trup, Dragostea lui pentru șchiop, lepros ori de psihic bolnav, A întrecut de mult a lumii păgâne nimicnicie.

De ziua mea îmi permit să mă mint, Că oamenii toți sunt pure scântei de argint, Că nimeni înfierat ori demonizat, damnat, Putere nu va mai avea, Să apese ocale pe cel căzut în boală, pe cel singur ori pe nedrept condamnat.

Vom face din iarnă a sufletelor primăvară, Sub gheata celor împietriți în întuneric, ce fug de adevăr or de dreptate, Vom încălzi pământul, ce viață nouă ne va aduce, ca să pășim ca odinioară, Nu peste artificial create boli ori corupție globală, Ci peste smaraldice pășuni cu flori cu leac pentru molimele toate.

De ziua mea îmi permit mărțișor să mi te fac la piept, În loc de ger, vântoase, pe ferestre, codrii verzi și câmpuri mănoase pline de recolte să văd, În loc de moartea plandemică ce tâlhărește a făcut prăpăd, Vieți noi să crape din mugurii copacilor adormiți în noi de când ne-am născut.

De ziua mea, măicuță, mâinile muncite, simbolic, ți le sărut, Dragostei noastre pământești de către non doctori i s-a pus abrupt punct, Dragostea divină, corolă de minuni a universului, îmi este vie într-o dimensiune fără sfârșit, Mă ține între lumea păgână, gata de luptă, în numele lui Hristos, pân’ ce timpul îmi va fi venit.

76

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

POEZIE

Pe voi, muguri de soi, vă rog să vă iubiți cu îndârjire viața, Ca să aveți putere pe toți cei dimprejurul dvs., să îi iubiți și să îi ocrotiți, Hristos s-a dat pe sine ateilor, și-a jertfit tinerețea, viața, Din dragoste de oameni pe care i-a iubit și îi iubește pân’ la infinit.

Lora Levițchi, 17 ian. 2021

UNITATEA DACILOR

Holografice proiecții, peste munți, înfășurate-n tricolor, Peste urmașii unor daci viteji ce nu renunță la Eminescul lor, Îl reînvie de pe unde nu te-aștepți, punând făclii aprinse în inima unui popor cu un destin necruțător, Crescând bărbați când țara e amanetată întru totul străinilor, hainilor.

Ce faceți când aveți de țara ce a fost odat’ sfâșietor dor? În rugăciune mâinile în aer ridicați-le, luând curajul vulturilor prinși în zbor, Filamente solare furate de pe al îngerului mormânt, Devin lumini în subteranul în care plandemica politică globală forțat ne-a vârât.

Ce faceți când vedeți că-n suflet simțiți cumplit tumult?

Gândiți-vă că e mai greu pentru aceia ce sunt deja în mormânt, Să stea nemișcați sub pământ înghețat, Să nu mai știe de mâncat ori sculat.

Cu ranga aș sparge al mamei mormânt, Cerșind către Hristos grăbirea momentului de reînviat.

Ce faceți când din altruism susțineți necondiționat pe cât mai mulți, 77

POEZIE

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Fruntea în durere doar mamele din cer și-apleacă la nedreptăți ce vă servesc cei mai ursuzi, La greu, ajungeți singur, părăsit de oameni cu un caracter obtuz, Eu brațele leagăn le fac și, îmbrăcată în petale de flori de gutui, Alin din durerea pământului cu gust amărui, Zdrobesc prin rugăciune pe oricine mințit-a pe cei Ce inocenți predatu-s-au în ghearele neomului, Din lacrimile poporului înfloresc crini, Oropsit a fost de trai bun din anul dintâi.

Ce faceți când, la bătrânețe ajunși, vă dedublați în prunci, Când părul și barba cărunte vorbesc de viața ce-ați petrecut-o înfruntând pe mulți nevolnici?!

Smeriți, îngenunchiați chemând la rugăciune pe câte un sfânt, Să vă ia de pe umeri în ceasul al doisprezecelea trecutul durând.

Ce-am fost, ce sunt și ce voi fi, Picătură de apă într-un ocean al conștiinței universale, un sclav al propriei inimi, Sunt scribul slovei ce face morții prin versuri vii Văzut-am începutul lui Abel, decis-am a dona moșii, La cei în trebuință ce-s condamnați la moarte, prin foamete-n robii.

Ce o să faceți când nu am să mai fiu, Plecată la îngeri în veșmânt purpuriu, Sortită sunt să zbor peste codri, Ca șoimii să străbat prin versuri, pământ, dar și râu, Trezite conștiințe își depun demisia, legată e virtutea la gard cu fir străveziu.

Eu voi pleca, dar slova mea, meșteșugit făcută, va sculpta, Și-n inima celui hain și-n îníma de nea, Ce-ar fi dacă de mâine ne vom înțelepți, Gândind că unitatea-i mai de preț decât înfierați a trăi?!

Splendoarea crinilor crescuți din inimi pline de lacrimi, Știe a sufletelor puritate ce odată avut-au curajul să lupte pentru libertate, Vă ridicați, bravii mei daci, din cele patru colțuri ale lumii de Noua Mondială Ordine îngenunchiate, Și vă cinstiți străbunii deconspirând mișeii care distrug a neamului identitate.

Lora Levițchi, 26 ian. 2021 Lora Leviţchi (New York, SUA), scriitoare, poetă postmodernistă, artist plastic, profesor universitar, project manager

78

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

PROZĂ

Cezar Viziniuck

Vânt înspre apus (Ziua cu ochi de noapte)

Partea întâi

Lacrimi în ploaie Undeva, la periferia Botoșaniului, aproape de Cișmea, cum cobori dinspre Strada Împărat Traian, se află o stradă rău famată, mai degrabă o uliţă, cum de altfel sunt mai toate străzile periferice ale orașului, numită Strada Bucium. Aici, în vale, aproape într-o râpă, se află o casă mică, bătrână, din chirpici, văruită în alb, cu o prispă șubredă din lemn, geamuri mici, cu ochiuri de culoare verde și acoperită cu tablă ce, din pricina ruginii, era de un maro obscur. În această casă, ce este alcătuită dintr-un hol central și două camere de o parte și de alta, își duceau viaţa două fiinţe omenești, două femei, o bătrână la vreo șaptezeci de ani și nepoata ei, Alina. Soarta nu fusese prea îngăduitoare nici cu una, nici cu cealaltă, deși în mintea lor exista totuși ideea că s-ar fi putut mai bine dacă... Dar cum există un montón de „dacă” pe parcursul întregii noastre vieţi, acești „dacă”, cum nimănui nu-i folosesc la ceva, poate doar la a lua învăţăminte din greșeli, nici lor nu le foloseau, cu atât mai puţin cu cât singura greșeală, cel puţin a Alinei, era că s-a născut „în momentul nepotrivit, în locul nepotrivit”. Din cauza ipote-

cării apartamentului de către mama Alinei, neputinţa efectuării plăţilor către bancă, fuseseră nevoite să se mute în acea căsuţă moștenită de bătrână de la o mătușă a ei cu mult timp în urmă.

Acum era bucuroasă că nu o demolase, după cum se gândise la vremea respectivă. În acea seară primăvăratică, Alina Daș tocmai ce-și terminase temele și se băgă în pat. Chiar dacă nu avea nicio perspectivă de viitor, Alina își dădea silinţa și, în ciuda tuturor problemelor, situația școlară îi era foarte bună, fiind chiar și premiantă în câţiva ani. Luna o privea sfioasă pe fereastra mică din lemn aruncându-și din când în când razele pe chipul alb al acesteia, ce se intercala cu lumina roșiatică a veiozei la care aceasta privea fotografia părinților ei din ziua nunţii.

Lacrimile îi șiroiau pe obraji suspinând în tăcere pentru a nu fi auzită de bunica ei, care dormea în camera alăturată. Mintea ei nu avea puterea de a concepe cum se pot întâmpla astfel de lucruri dureroase în viaţa unui om. Căuta explicaţii în tot ceea ce o înconjura, atât în natură, cât și în lucrurile artificiale, dar mai ales în frumoșii ochi de onix ai mamei sale, care o privea de parcă ar fi presimţit furtunile încă de atunci, din fotografia care îi surprinsese toată fericirea din lume. Cu un

79

PROZĂ zâmbet cochet își ţinea braţul în jurul mijlocului proaspătului ei soţ, mult mai înalt, cu ochii negri, cu părul de culoarea abanosului, tuns scurt, cu fruntea grecească, pomeți puternici, nasul coroiat și bărbia pătrată, ce-i trăda forţa maxilarului ce părea că tremură de emoţia deosebitului eveniment. În ochii lor se putea citi atât de deslușit fericirea de a fi împreună, de a pune început unei vieţi de familie. Amândoi tineri, frumoși, neavând nicio idee de cursul pe care o va lua viaţa într-un timp relativ scurt, fluturând pe buzele lor un zâmbet plin de speranţă într-un viitor fericit, cum de altfel suntem cu toţii, plini de speranță, cu visuri, fără a ne gândi că totul se poate spulbera în mai puţin de o secundă. Și, de altfel, ce rost ar avea să ne gândim la răul ce poate urma, la o moarte iminentă. Dacă am face acest lucru, nu ne-ar rămâne decât să ne așezăm pe-o ureche și să așteptăm inevitabilul, renunţând la idealuri, la clipele frumoase pe care viaţa ni le poate oferi, irosind puţinul timp în această lume cu speranţa dobândirii raiului, dacă nu cumva și raiul și iadul se află în noi, depinzând doar de cum ne administrăm trăirile. Chiar dacă bunica ei atunci când îi vorbea despre părinții săi nu prea avea cuvinte de laudă pentru mama ei, Alina nu prea o lua în serios, gândindu-se că totul pornea dintr-un suflet chinuit care, după pierderea singurului fiu, căuta mereu un vinovat, un ţap ispășitor, iar cel mai la îndemână era Maria, cea care nu fusese „înghiţită” niciodată din pricina unui trecut indecent. Nu putea să o creadă în ciuda faptelor recente pe care tânăra le trăise și încă le mai trăia.

Dragostea pentru mama ei – chiar dacă nu o mai văzuse de zece ani – era încă prea puternică spre a putea fi preschimbată în ură. „Niciodată nu am fost de-acord cu această căsătorie între tatăl tău și Maria. Numai ea l-a băgat în pământ”, îi spunea uneori bunica ei, deși Ion Daș murise într-un accident de mașină, fără a avea Maria vreo legătură cu asta. Întotdeauna, atunci când îi vorbea despre mama sa, pe aceasta nu o numea niciodată „mama ta”, ci doar „Maria”, de parcă această femeie nu ar fi însemnat nimic pentru ea. De parcă ar fi fost doar o simplă persoană ce întâmplarea făcuse ca drumurile lor să se intersecteze o dată în viață și nimic mai mult. Deși Alina simţea această răceală a bunicii sale faţă de mama

80

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC sa, nu-i reproșase niciodată nimic, dar în sufletul său această diferență între ei pe care bunica sa o făcea îi producea o durere inimaginabilă, ce se putea compara cu cea simţită de un copil când mama sau tata, sau chiar amândoi, îl preferă pe fratele său, nu pe el. Știind că acesta era unul dintre modurile ei de a căuta un vinovat pentru tot ce se întâmplase, Alina nu-i zisese niciodată nimic. De altfel, ea nu putea crede că mama ei l-ar fi putut înșela pe tatăl său, care fusese așa de frumos, de blând și erau atât de fericiţi împreună. Și-l amintea atât de bine! Mirosul lui, chipul lui mereu un zâmbet, vocea lui calmă și caldă. Își amintea de zilele în care acesta se întorcea acasă de la muncă și ea îi sărea în braţele-i puternice făcând mutrișoara de maimuţă pentru ca acesta să o facă pe calul și ea să-l călărească prin toată casa strigând printre hohote de râs: „Di, căluţ, la Rădăuți!”, ca mai apoi, neînțelegând pe vremea aceea, de ce tatăl ei iubit dormea într-o cutie din lemn în căsuţa aceea rece de lângă biserică, de ce mama ei, bunicul și bunica sunt îmbrăcați în negru, plâng înfundat, ferindu-se de ochii ei curioși și întrebători în același timp. Întrebările îi zburau prin minte precum un stol de păsări care, speriate, își iau zborul dintr-un copac. Întrebări ce o nelinișteau făcând ca trupul ei micuţ să tremure. „De ce nu vorbește tata cu mine?”, „De ce vin oamenii să-l vadă dormind, vorbesc în șoaptă și rostesc cuvinte ciudate precum: „Dumnezeu să-l ierte!”, „Ce păcat!”, „Așa tânăr!”, „De ce...?”

Aceste întrebări i le puse mamei sale și bunicii și bunicului. Răspunsurile au fost pe cât de diferite, pe atât de neînţelese. De atunci, pe el, pe tăticul ei iubit, nu-l mai văzuse. Bunica ei îi spuse că el e acolo, lângă ea, doar că nu-l putea vedea.

Dar de ce nu mă lasă tăticul să-l văd? Oare nu știe că îmi este dor de el?, întrebă atunci Alina în a ei, cu lacrimi în ochi.

Simţise atunci cum i se pune un nod în gât.

Crezuse că ea greșise cu ceva faţă de tatăl ei și din această cauză el n-o mai iubește. Cu timpul începu să se obișnuiască, dar nu putu să uite nici chipul fermecător, nici vocea lui autoritară, dar totuși atât de caldă. Apoi o părăsi și mama sa care, din cauza lipsurilor ce începură să se abată asupra lor, plecă împreună cu o prietenă în Italia. În Botoșani, deși este reședință de judeţ, cu un

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4 trecut înfloritor atât pe plan cultural, cât și economic (aici se născuseră marele poet Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Octav Onicescu etc.), cu o economie, cel puţin în perioada interbelică sau cea postdecembristă, înfloritoare, cu fabrici ce ofereau locuri de muncă, în zilele noastre totul este distrus, mort, astfel că în mare parte locuitorii județului au luat drumul pribegiei prin zonele mai bine dezvoltate ale ţării sau peste hotare, căutând, nu cum spun unii, câștiguri mai ușoare, ci ca munca lor să le fie plătită în raport cu economia de piață.

Cu toate că sperase ca mama ei să se întoarcă, aceasta nu mai reveni. Deși îi trimitea bani lunar și vorbeau aproape zilnic la telefon, Alina nu putea fi mulţumită. O voia lângă ea. Să o îmbrăţișeze, s-o sfătuiască, să se bucure împreună de reușite, să plângă împreună la eșecuri. Îi era dor de sărutul ei de „noapte bună”, de zâmbetul ei, de ochii ei calzi, de dragostea ei. Lipsa celor dragi îi răni într-atât sufletul, încât mintea încetă să mai reacţioneze la viaţă, încetă să mai privească spre viitor cu speranţă, cu visuri. Tânjea după prezenţa mamei în viaţa ei. Deși bunicii ţinuseră loc părinţilor cât de bine putură, acest lucru nu era suficient și nici banii trimiși nu-i încălzeau cu nimic sufletul zdrobit. Între timp își pierdu și bunicul, lovindu-se pentru a doua oară de natural, de inevitabila moarte. Moartea este un abis în care, deși știm că vom păși cu toţii, atunci când ne este răpit cineva drag se sfâșie sufletul de jale, disperare, în noi, cei rămași, numai la gândul că nu-i vom mai putea vedea. Alina se lovi mult prea curând de durerile pe care ţi le poate aducea viaţa. Mintea ei se maturiză mult prea de timpuriu, răpindu-i orice vis al copilăriei sau al adolescenţei. Și-a dat mult prea devreme seama de adevărul cuvintelor lui Lucian Alecsa: „Primul ţipăt al vieţii este, de fapt, al morţii”. Încă de când ne naștem, cu fiecare secundă trecută, facem un mic sau, poate, mai mare pas către moarte. Moartea ne bântuie zi de zi, ne urmărește, o purtăm în noi peste tot, doar că noi, în tumultul vieții, în plăceri sau necazuri, de cele mai multe ori nu conștientizăm acest fapt. Însă Alina, lovindu-se de două ori de urmările morții, simţindu-i apropierea, răsuflarea-i în ceafă, răceala ei, zi de zi avea certitudinea prezenţei acesteia.

PROZĂ La început, doar gândul morţii, la ceea ce poate fi dincolo, la faptul că, odată morți, nu-i mai puteai vedea pe cei dragi, o înfiora, făcea să-i treacă frisoane prin șira spinării, far, odată obișnuită cu ea, cu siguranța ei, cu faptul că, indiferent cât ar fi încercat să se ferească de ea, de scăpat, nici vorbă. Își dăduse seama că moartea era cea mai sigură, restul, fie bogăţii materiale sau sentimente, se pot pierde. Într-un târziu, cu fotografia în mână, cu ochii-n lacrimi și gândul la cei dragi pe care-i pierduse, adormise sperând să-i vadă cel puţin în vis, dacă tot îi fuseseră răpiţi fie de moarte, fie de zeul cel mai feroce al zilelor noastre. Banul, căruia, de obicei îi sacrificăm totul, uneori chiar și copiii, fără a ne da seama de suferinţa însămânţată în inimile lor fragede, nevinovate, care nu cer, de fapt, nimic mai mult decât dragostea noastră părintească, să ne aibă lângă ei, să beneficieze de dragoste, de mângâiere, de sprijinul nostru. Noi, ca părinţi, suntem copii cu mintea dacă gândim că a oferi copiilor bunuri materiale, aceștia vor fi fericiţi. În nebunia noastră, în zelul nostru de a alerga după „puţin mai mult”, motiv pe care nici nu avem îndrăzneala sau bunul-simţ de a-l recunoaște, pierdem ce avem mai de preţ: familia, vânzând-o pentru „treizeci de arginţi” lui Mamona, marcându-le pentru totdeauna viaţa și sentimentele. Alergăm, urmând Banul precum oile pe Paranuge, fără a mai gândi, fără a ne da seama că goi am venit și goi vom pleca.

Pentru a doua zi, Alina îi promisese Gabrielei că va merge cu ea la teatru. Nu mai fusese niciodată până atunci și, deși nu prea o atrăgea ideea, acceptase dorind să scape mai mult de gura acesteia, nu de alta, dar după cum o cunoștea pe Gabriela, aceasta nu s-ar fi lăsat până nu accepta, așa că, evitând furtuna de cuvinte pe care i-ar fi „oferit-o” Gabriela, acceptă aproape din prima.

Gabriela era genul de persoană ce nu accepta refuzuri, iar atunci când era refuzată, se comporta aproape ca un „băiețoi” sau, mai bine zis, ca un copil răsfățat căruia părinţii îi refuzaseră o jucărie pe care el și-o dorea, dându-ți impresia că din moment în moment va începe a bate din picioare sau, în cel mai rău caz, se va tăvăli pe jos ţipând. În schimb, ca prietenă, era o persoană afectuoasă, cu o inimă mare. Uneori putea suferi sincer

81

PROZĂ

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

alături de o persoană în suferinţă sau să fie la fel de fericită și să se bucure de micile bucurii ale prietenilor, indiferent de starea ei sufletească.

Era, cum se spune, prietenul ideal. Cu toate acestea, Alina, din prudenţă, poate, îi ascundea foarte multe despre viaţa ei personală, neavând încredere în nimeni. În ciuda acestui fapt, Gabriela simţea o iubire sinceră pentru Alina. Călcându-și însăși firea în picioare, renunţă la a-i mai pune întrebări atunci când simţea că aceasta nu avea chef să-i spună nimic. Uneori aceasta avea porniri egoiste de care, în zelul ei de a ajuta, nici nuși dădea seama. Din pricina acestui egoism al ei, a cicălirilor și insistenţelor, Alina nu o refuză, ci acceptă aproape din prima, chiar dacă nu-i plăcea teatrul, cel puţin cel televizat.

A doua zi dimineaţă, Alina nu-și aminti dacă visase ceva, deși își chinuise mintea vreo zece minute, cât mai lenevise în pat în speranţa că va revedea chipul vreunuia dintre părinţii ei, pe care nădăjduise că-i va visa în timpul nopţii.

Nimic. Se ridică din pat dezamăgită. După ce se îmbrăcă, își sărută bunica, ce se trezise cu mult înainte (în ultimul timp aceasta nu mai putea dormi decât câteva ceasuri pe noapte. Probabil din cauza gândurilor chinuitoare ce o frământau sau, pur și simplu, fiindu-i frică să n-o găsească moartea nepregătită), plecă spre școală. Era o dimineaţă frumoasă de primăvară, ce promitea o zi însorită și caldă. Locuind în marginea orașului, unde furnicarul unei dimineţi citadine lipsea cu desăvârșire, deci liniștea nu era tulburată decât de ciripitul vesel al păsărilor adăpostite prin puţinii copaci ce se găseau prin curţile caselor înșirate de-a lungul străzii. Liceul aflându-se destul de departe, Alina se pornea întotdeauna în jurul orei șapte, ca la opt fără un sfert să fie în clasă.

Putea lua tramvaiul de la Sf. Ilie, dar suta de euro trimisă de mama ei lunar și pensia mizeră a bunicii nu le erau suficiente ca să-și poată permite acest „lux”. Soarele își arunca primele raze, atingând suav cu lumina lor zidurile clădirilor cenușii, umezite de răcoarea nopţii. Centrul Botoșaniului prinsese viaţă. Pietoni și mașini „galopau” înspre treburile fiecăruia. O femeie în vârstă, la colţul

pietonalului Transilvaniei cu Piața Mare, își întindea cu grijă pe un ziar cele câteva legături de pătrunjel ce-i asigurau pâinea zilnică, în timp ce, câţiva pași mai încolo, vreo doi-trei bărbaţi cât muntele șopteau trecătorilor, așa, ca și cum nu li s-ar fi adresat, ci ar vorbi singuri: „Aur, telefoane, euro, dolari?” sau „Ţigări, ţigări!”. Poliţia și jandarmeria, chiar dacă își făceau rondul, pășind alene, la trecerea timpului, plictisiţi, glumind sau povestind între ei diverse lucruri, nu-i vedeau sau, mai bine zis, se făceau că nu-i vedeau, ca mai apoi, printr-un „exces de zel” polițienesc și „legal”, să alunge bătrânica cu pătrunjelul, „citindu-i” din minte, atât cât își mai aminteau, improvizând chiar, legea prin care comerţul ambulant în afara locurilor destinate acestuia este interzis.

O adevărată bătaie de joc la adresa populației simple, care își târâie viaţa de azi pe mâine, așa cum acea femeie, cu mâinile tocite de ţărâna prin care a scormonit după un cotor de pâine, iar acum, brăzdată de timp, cu o pensie de colectivist ce nu-i ajunge nici pentru o săptămână de pâine, încearcă prin vânzarea rodului muncii ei să-și ducă mai departe puţinii ani rămași fără a deranja pe nimeni. Stă liniștită, în colţul ei, nu strigă, nici nu trage pe careva să-i cumpere „marfa”, iar atunci când cineva o întreabă cât costă o legătură, îi răspunde cu vocea-i blândă, pornită parcă dintr-o altă epocă, o epocă în care oamenii știau să se respecte, să se salute zâmbindu-și, nefiind atât de mecanizaţi în alergarea lor continuă spre câștig, spre ban: „Un leu, maică, dar dacă luaţi două, vi le las la un leu cincizeci amândouă”. Își întinde mâna mică, firavă, ce pare construită numai din oase, piele și câteva vene umflate, cu degetele strâmbe, precum o greblă, ca urmare a neobositei munci în pământul patriei ai căror conducători lipsiţi de scrupule doresc ca acești oameni, pe care în mintea lor bolnavă îi consideră ca pe „o paria a societăţii”, uitând că din mâinile lor mănâncă, să fie cât mai curând acoperiţi de pământ. Vorba unui fost președinte: „Pensionarii să mai treacă pe roșu”. Acesta este respectul pe care societatea îl dă bunicilor și părinţilor.

Cezar Viziniuck (Consuegra, Toledo), poet, prozator 82

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

PROZĂ

Constantin Avădanei

Cuvânt către tatăl meu Motto: „Când amintirile-n trecut/Încearcă să mă cheme, Pe drumul lung şi cunoscut/Mai trec din vreme-n vreme”.

Mihai Eminescu

Ca să mă consider un demn urmaș, așa cum se deschide acest volum simplu, dar îmbietor, „URMAȘILOR MEI!”, am hotărât cu multă vreme în urmă să aranjez Caietul tatălui, cu grijă, intitulat AMINTIRI, pe care l-am multiplicat, spiralat și l-am predat cu sfințenie membrilor familiei mele din străbuna Moldova.

Credincios unui ideal strecurat părintește de tatăl meu, IOAN AVĂDANEI, acela de a fi pătruns de înalte sentimente de etică morală, civism și profund patriotism, în cele ce urmează voi purcede a mă adresa Memoriei Sale, cât și dumneavoastră, stimați cititori, în sensul că mă voi pune în slujba valorilor de nestrămutată uitare pe care le vom regăsi în volum.

Tatăl meu nu a fost o persoană exactistă și nici superficială, ci a fost un om ordonat, cu o minte limpede și din acest volum desprins din Caietul olograf se va înțelege cum scrisul este centrat pe mai multe segmente. Elementul apartenenței la un neam, la o familie și la o istorie trăită îl definește pe tatăl meu. Viața i-a fost

guvernată de frumos, ordine, dragoste și absolută precizie.

Din foșnitoare umbră și răcoare de pârâu, vin cu acest volum în calitate de coordonator și las chipul și persoana tatălui să ne invadeze în voia simțurilor și a propriilor sensibilități, până când limitele emoționalului ne vor fura, alene, aleanul.

Cum să nu fim pătrunși de sentimente când, din Matca firească a vremii, noi, urmașii, ascultăm încă psaltica muzică care ne tremură pe prundul vremurilor. Cu atât mai mult cu cât, prin profesia de inginer militar și o carieră de ofițer, o așa-zisă „ucenicie” mă îndeamnă la nesupunere, în sensul că viața de familie, în general a tatălui meu, în special, nu trebuie lăsată a se pierde, ci trebuie șlefuită rezemat de zidul istoriei. A te situa într-o continuă implicare și a nu cădea pradă veșnicului Google este o datorie sacră, iar a reda Scrisul tatălui, în forma printată este un adevăr care exprimă, abil, dragoste.

Un Caiet de Amintiri! O Carte de Amintiri! O 83

PROZĂ Carte de Vizită!

Tatăl meu, Ioan Avădanei, este, de-acum Un Nume „adunat pe-o Carte”.

Caietul care m-a îndemnat să îl redau și să prindă viață prin tipărire conține două sute de pagini, precum și inedite notițe aferente, de pe margini de coperte, aranjate corect, dar și cu adâncă semnificație în trecerea ruginită a timpurilor.

Omagiem acum, la șaptezeci și cinci de ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, personalitatea Tatălui meu și îmi plec respectul frunții cu migala acestei adresări prin această nouă carte, ca și cum aș rosti o Rugă ultimă către părinți!

De fapt, cine sunt eu, ca Fiu al Tatălui, vă voi spune în câteva cuvinte, iar cine a fost, este și va rămâne Părintele meu veți afla din conținutul acestui volum.

Sunt Exponentul unei generații de ingineri militari, stabilit la Cugir. Cu un doctorat tematic, mi-am slujit profesia cu abnegație și pricepere.

Ca ofițer, colonel în rezervă, am înțeles și voi înțelege că exemplele de viață trebuie urmate cu devoțiune.

Generații de luptători, voluntari, veterani s-au perindat vreme de șaptezeci și cinci de ani și încă vor continua să înscrie istorie sub ochii noștri. Despre Frontul de Est cunosc foarte multe însemnări consemnate în documente și nu încetez a mă informa, așa cum tatăl meu și-a dorit.

Nu găsesc motive prin care, probabil, cineva ar suprima, nedrept, dreptul meu de a scrie și a reda fapte, locuri sau oameni, doar pentru simplul motiv că nu sunt literat. Din contră! În cariera mea de inginer militar am vegheat la foarte multe procesări, am coordonat delegații și am îndeplinit misiuni prin care au fost scoase în evidență tactici, tipuri de armamente și aceste teme se potrivesc minunat cu tema acestui volum.

Invocarea în pagini a tatălui meu este un elogiu adus ținuturilor moldave pe care cu patos le evocă în Caietul-Amintire devenit Carte. Cu un real talent de Povestitor, tatăl meu nu este singur nici Acolo, în Cer, nici Aici, în Carte.

Am respectat întocmai voința Tatălui, pentru 84

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC că, prin Jurnalul Său, am aflat și de bunicul și de poala mamei care mă alinta, și de frații și surorile mele (GETA, VASILE, CEZARINA, GHEORGHE), de frații și surorile bunicilor, cât și despre megieși și megieșe, alți localnici din Cotu-Băii pe care, făgăduindu-i mamei, îi voi pomeni dimpreună cu tatăl meu.

Tatăl meu, Călătorul, atât pe pământ românesc, cât și pe pământ străin, este demn de un gest recuperator, acela de redare a memoriei.

O Memorie către Familia sa, către Țara sa, către Neamul său acum, la ceas de împlinire a șaptezeci și cinci de ani... Care fiecare îi va face Ceas de Pomenire și de vrednică amintire când clopotele bat, a jale, la biserica din sat.

Niciodată nu este prea târziu să omagiez talentul și plăcerea de a conduce un Jurnal al Tatălui meu și de a savura jertfelnicia sa prin care, noi, cei de azi, să ne facem o datorie față de cei dragi.

Am sentimentul datoriei împlinite ca să aranjez în pagini un loc, acela al tatălui meu, pe un Altar unde îngeri vor cânta în cor Imnul amintirilor. Față în față cu manuscrisul este un Om. Tatăl meu. Un om al socoatelor. Un om al literelor.

De la Nistru... pân’ la Tisa... Iată cum îmi răsuna în minte ecou de peste Prut, ca un veritabil scut. Noul volum nu conține doar Memorii, ci și îngemănări de suflet, de minte, de inimă și literatură pe care noi, cei cinci copii, le-am auzit la un borș sau la un boț de mămăligă între acele splendide momente când ne schimbam opincile între noi ca să putem alerga pe cărările copilăriei cu acel nesaț de viață. În termeni militari, mi-aș dori ca acest Jurnal sa fie o veritabilă „Captură” de literatură.

Cuvânt către Tatăl meu... Iată câteva argumente pentru a vă convinge că, așa cum spunea sculptorul Constantin Brâncuși, „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres”!

Pentru a cinsti cum se cuvine celebrarea în această toamnă a celor șaptezeci și cinci de ani de la finele celui de-al Doilea Război Mondial la care Tatăl meu, Ioan Avădanei, a luat, cu eroism, parte, voi ilustra, cu bucuria cuvântului scris, prin citate, faptele și gândurile sale, demne de luat în seamă. Fără a avea pretenția că ar fi fost

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4 un scriitor, totuși este de remarcat faptul că tatăl meu a fost un bun povestitor, al cărui stil oral va influența mersul istoriei din acele vremuri.

Desigur că în Jurnalul în care regăsim Amintiri sunt zugrăvite Chipuri umane! Și gânduri dezlipite de retina unui timp. Satul cu oamenii, fapte și locuri, descrieri și scene ca o peliculă de cinematograf.

Vremurile Tatălui! „Copilăria mea nu a fost așa cum o descriu poeții, fiind ceva mai zbuciumată”. „Tare am greșit când m-am retras de la liceu”. „Mama nu mi-a dat voie să mă căsătoresc la timp, urmând mari neajunsuri pentru mine”. „Primele așezări au luat ființă în apropierea izvoarelor, de-a lungul pâraielor”. „Casa bunicilor la început a fost acoperită cu trestie și paie”. „Astfel, bunica a crescut vite pe care le vindeam”. „În octombrie 1913 m-am născut eu (Ioan), mi s-o zis Ionică”. „Mama a avut de dus greul familiei”. „Aceasta (bunica n.n.) mă lăsa legat de mijloc și mă lăsa legat de un cui mare bătut în perete, acest cui a fost lăsat ca amintire până aveam 20 de ani”. „(...) deodată au început să sune clopotele de la cele două biserici din Baia, fosta capitală a Moldovei, și am înțeles că era vorba de mobilizarea armatei”. „( ) m-am prins de haina tatei, să nu plece”. „De multe ori dimineața nu mi se dădea nimic de mâncare și dacă mi se făcea uneori tare foame în pârloagă, veneam cu boii acasă fără ca boii să fie sătui”. „Retragerea mea de la școală (Liceul „NICU GANE” din Fălticeni) a fost pentru mine una din marile greșeli”. „De iarmarocul anual, Sfântul Ilie, de la Fălticeni, am vândut taurul la niște negustori streini”. „În activitatea de premilitar ce am exercitat-o până în aprilie 1937 am fost la înălțime”. „În luna august am organizat arie la cereale, grâu, secară, orz, ovăz unde urma să fie dusă batoza”. „Eram în atenția ofițerului și a celorlalte cadre”.

PROZĂ „Nu era voie de trimis scrisoare acasă”. „Acasă treburile mă așteptau”. „Acest eveniment demonstra că războiul este aproape”. „A doua zi s-a tras de la noi spre frontul sovietic”. „Armatele noastre înaintau nestingherite de inamic”. „După ce am ieșit din pădure am întâlnit sate românești de basarabeni care ne primeau cu multă dragoste (...), adeseori ne dădeau de mâncare plăcinte, ouă fierte”. „S-au dat lupte grele în apropiere de Nistru”. „A venit Ordin de plecare spre regiunea Odesa”. „Apa de băut era sărată”. „La 17 octombrie 1941 am ajuns la Tiraspol, oraș pe partea de răsărit a Nistrului”. „Era o dimineață însorită de toamnă, orașul Cernăuți era plin de armată (...) și aștepta semnalul de paradă”. „În concediu am venit pe 22 decembrie 1941, pe o lună luminoasă și am făcut sărbătorile acasă”. „A început anul 1942, se anunța o iarnă grea”. „De Anul Nou am mers acasă în permisie pe 3 zile. După miezul nopții am ajuns în gara Fălticeni, de unde am luat-o spre Cotu-Băii”. „De drept am împlinit 30 de ani în aceste vremuri destul de tulburi”. „S-a depus jurământul de către armată la drapelul țării”. „De la 8 ianuarie 1944 au început să vină de acasă toți oamenii și ne pregăteam pentru plecare pe front”. „Era o zi frumoasă de primăvară, care a fost urmată de zile cu vreme și viscol puternic”. „Vineri, 31 martie 1944, ninsoarea s-a îndesit și noaptea s-a transformat într-un viscol de proporții foarte mari”. „A doua zi dimineața se dădeau lupte la poziția de pe albia pârâului ce despărțea două județe”. „Să nu ai credință în orice ființă”.

Am spicuit câteva înscrisuri și le-am considerat citate evidente care să contribuie la conturarea personalității unui Om, Tatăl meu. Iar când 85

PROZĂ un Om nu devine Umbră pentru Urmași, este semn că Exemplul său strălucește peste vremi ca o flacără.

Cuvânt către Tatăl meu! este de-acum ultima scânteie cuprinsă în cartea rămasă pentru

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC noi, copiii, și familiile noastre, ca un singur cuvânt. O voce! O carte!

Satul își strigă Fiii!

De la Soare Răsare... Undeva... La Valea cea Mare!

Constantin Avădanei – colonel (r) dr. ing.

- S-a născut în 1953, la Fântâna-Mare, jud. Suceava; Liceul Teoretic Fălticeni; Facultatea de Mecanică a Academiei Tehnice Militare; doctor în Ştiinţe Inginereşti; carieră militară la Departamentul Înzestrării Armatei României; lector universitar la Academia Tehnică Militară; - A publicat peste 80 de studii şi articole în reviste de specialitate pe teme de inginerie tehnică militară, la sesiuni de comunicări ştiinţifice cu caracter internaţional; - Colaborări la reviste de cultură şi ziare online, la emisiuni de radio centrale şi locale; redactor-şef al postului de Radio TV Unirea, din Viena; - Preşedintele Grupului de iniţiativă „Centenar Marea Unire – Alba Iulia, 2018” Recent a debutat ca autor, cu următoarele volume: Ideea de patriotism la români; Valenţe umane dintr-un univers aparte. Trăiri interioare şi exterioare ale unui militar de carieră; Ioan Avădanei – AMINTIRI Cărțile au apărut sub sigla editurii Gutenberg, din Arad.

Sursa:https://www.google.com

86

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

PROZĂ

Paul Gabor

Sanda

(fragment din volumul de proză scurtă Mediterana din mine) Mi-a fost frică să încep o nouă carte. Am întîrziat, am repetat gesturi, am venit de zeci de ori în fața hîrtiei, am umplut coșul cu gogoloaie și m-am întors de nenumărate ori în pat, mi-am trîntit capul în pernă și am adormit. Aș fi vrut să scriu primele rînduri pe 14 iulie. Atunci s-a născut ea, în 1952. Cu moașa în casă, într-un sat printre dealuri. Într-o vară foarte fierbinte, din cîte mi-au povestit mai tîrziu bunicii. Au declarat copilul pe 15 septembrie. Probabil începuse școala. Sau toamna, cine știe, poate că se mai răcorise. M-am gîndit că e frumos să-mi amintesc astfel de ea, scriind primele cuvinte din această carte chiar la aniversare. Și iată că o fac mai tîrziu, căutînd scuze. A murit în 2009. Nu împlinise 57 de ani. I-a stat inima. Infarct. De fapt, patru.

Unul după altul, în nici 24 de ore. În pauzele dintre ele zîmbea și făcea planuri, ar fi vrut să iasă repede din spital și să rotească niște sarmale în foi de viță cu smîntînă deasupra. Așa mîncam eu, de-a-ndoaselea. M-am urcat în primul avion, dar nu am mai prins-o în viață. Tăcuserăm multă vreme. Amîndoi. Prostește. Orgolii. Ambiții.

Vorbe proaste și tăioase. Oameni și mai proști în jurul ei. Aici, în Vilaseca, e noapte. E beznă în Căpșunistanul meu. Scrîșnesc niște frîne pe stra-

dă și latră un cîine. Mă sufoc, mă trage asfaltul în el. Mă terorizează țînțarii.

Privite de deasupra, umbrelele de pe plajă par piuneze colorate cu care se fixează nisipul.

Am înfipt-o pe-a mea. E albastră. Se confundă cu bucata de cer din dimineața asta. Nu bate briza, nu se mișcă nimic. Simt doar valul în nară. Trag în piept, adînc, închid ochii și îi deschid după cîteva minute. Dacă mă ridic acum, risc să dau cu capul în pînza umbrelei, crezînd că ating ozonul cu părul. Miroase a scorțișoară. La cîțiva metri de mine, o tînără se unge cu ulei de protecție.

Stă în picioare, lîngă dușuri, și-și trece palmele peste fund, pe picioare, pe gît, pe sîni. O frumusețe comună, fără stridențe. Doar un bikini alb, ca o batistă de copil. Și păr lung, blond, strîns cu un inel din plastic roșu. Simt în aer o țigară de foi. Un tip cu mustață o privește la fel de interesat ca și mine. Poate e ziua mea norocoasă, poate că aș putea să schimb cîteva cuvinte cu ea.

Despre vreme, despre felul în care își înfășoară prosopul în jurul taliei. Se apropie de mine. Mirosul de scorțișoară al uleiului devine mai puternic. Trece pe lîngă umbrela mea albastră și se așază în apropiere, lîngă o femeie pe care nu o observasem pînă atunci. Beau cafea din același 87

PROZĂ pahar și fumează amîndouă din aceeași țigară.

Se sărută îndelung și se iau în brațe. Cu un gest timid, cea care aștepta întinsă ia o pălărie mare de paie și o pune peste capetele lor. Să nu le vadă nimeni. Sanda mi-ar fi spus să nu scriu așa ceva. Că nu e frumos, că ce zice lumea...

Simt că mă-nghesuie stîlpii, mă strîng trotuarele. Mi se întîmplă de fiecare dată cînd mă aflu în mijlocul unui mare oraș. Metropolele mă înfricoșează. Nu prin imensitate, nu prin infinitatea de clădiri, de străzi, magazine, linii de tramvai, galerii de metrou, stații de tren, mii de taxiuri sau stoluri de porumbei care se urcă pe mese și vin la poză cu gîndul fix de a-ți fura felia de pîine din farfurie. M-am obișnuit cu asta. Ies din casă pregătit pentru întîlnirea cu gigantul și nu am emoții. Dar sînt pus cu spatele la perete de oameni. Cei din metropole sînt reci, grăbiți, impersonali, îi vezi mereu pe fugă, aleargă după mașini, se uită pieziș, se înfurie din orice, dacă le ceri un sfat sau îi întrebi pur și simplu unde se află ceva anume te expediază cu o încruntare tăioasă. Și-ți piere cheful. Metropola te schimbă.

Accelerează caracterul și îl colorează într-un gri chinuit, sordid, ploios. Obișnuiesc să mă opresc în piețe sau în locuri foarte aglomerate și să privesc oamenii marilor orașe. Fac destul de des acest exercițiu. Mi-e milă. Nu au aer, au uitat să respire. Mamele își împing cărucioarele cu bebeluși și își rotesc capetele, violent, prin vitrine.

Un urs împăiat stă lîngă ușa unui magazin cu sutiene și salută trecătorii. Nu-l bagă nimeni în seamă, nu are nimeni curiozitatea să știe cum a ajuns acolo.

Intru. Bună dimineața. O cafea cu lapte. În ceașcă, te rog. Sînt invitat să iau loc. Plătesc, îmi iau ziarul și mă duc în fundul sălii, sub un bec aprins. E liniște, mai sînt doar doi clienți.

Am cerut în ceașcă pentru că în paharul înalt încape foarte mult lapte, iar cafeaua își pierde toată tăria și gustul. Privesc fetele de la bar. Sînt noi, dezorientate, le e teamă să nu greșească. E vacanță și au venit să le înlocuiască pe cele plecate în concediu. E lună plină acum, cînd povestesc. Strălucește, parcă ar dori să vină cu mine în balcon, să scriem împreună. Tînăra îmi aduce comanda. În pahar înalt. Are foarte mult lapte, abia întrezăresc cafeaua. Îmi vede privirea deza88

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC măgită și își aduce aminte că o cerusem în ceașcă. Se fîstîcește, își cere scuze. În mintea mea e tot maică-mea, așa cum am văzut-o ultima dată: întinsă într-o cutie aspră de lemn, cuminte, cu ochii închiși, indecisă, puțin speriată. E prima zi de muncă a fetei. Mă uit la ea, mă uit și la paharul cu lapte și cafea. Îi spun că e ok, nu e nicio problemă. Zîmbesc și o încurajez. Îmi scrisese cu caramel pe spumă: bon dia.

America face razii și expulzează imigranții fără acte. Cineva, în toiul nopții, urlă la mulți ani sub un balcon. Geamul de la baie se deschide într-un spațiu interior. Patio, pentru cei mai iberici dintre noi. Deseori urcă pe acolo mirosuri de cartofi prăjiți, ceapă și cîrnați pe plită. Cînd te speli pe dinți auzi frecușul pe mahmudele al vecinilor, apa trasă care curge vijelioasă prin țevăraie, foșnetul hîrtiei igienice rupte lent de o mînă somnoroasă, și multe alte sunete fără perdea. Sîntem o comunitate, e foarte cald, iar geamurile sînt larg deschise. Cam de vreo săptămînă încoace, zilnic, aud o mașină de tuns.

Bîzîie monoton, cu un semiton chiar sexy printre dinții de fier, și se oprește cam după douăzeci de minute. Nu știu dacă ne-am pricopsit cu vreun metrosexual pe scară sau dacă s-a aciuat vreo vecină căreia îi place extrem de tare să-și atingă pielea cu luciul răcoros al mașinăriei blestemate. Prefer a doua variantă, clar.

Mi-a apărut în fața mașinii o tînără. Grasă, în papuci de plastic, cu o pungă mare de hîrtie în brațe. Pantalonii foarte scurți îi gîtuie fesele și bazinul. Pe piciorul drept, sus, se vede un tatuaj roșu: o gură de balaur care scuipă inimi frînte.

O clipă am crezut că-i vor cădea sub tălpi și vor fi strivite sub greutatea ei. Cred că mi s-a stricat motorul de la ștergătoare. Am cîteva insecte lățite pe parbriz: le las acolo, să vadă și ele cum e să stai în soare fără umbrelă.

Dopuri, sacoșe, bețișoare pentru urechi, milioane de peturi aduse la mal de valuri. Mă răcoresc cu un duș rece și plec spre casă. Sînt în fața televizorului și nu mă mai miră că sîntem proști cu noi înșine, că ne subminăm sănătatea, planeta, copiii, viitorul. Cineva ar trebui să ne condamne să stăm cîteva secole în apă pentru a curăța mările de mizeria pe care o producem.

Doar lăcustele se aud pe geam. Cred că ele sînt

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4 cele care-și freacă picioarele și scot singurele zgomote percepute acum, în toiul nopții.

Ajunsesem acasă pe la opt seara și m-am dus direct la capelă. Era frig. Vecini, rude, oameni pe care nu-i mai văzusem de ani de zile. Am aprins o lumînare și am mîngîiat-o pe frunte. Cred că mi-a zîmbit în clipa aceea, dar era prea întuneric ca să fiu sigur. În celălalt capăt al orașului trece un tren de marfă. Automobile, cereale, petrol, suluri imense de tablă fină de aluminiu. E o garnitură pestriță care ajunge în portul Barcelonei,

PROZĂ iar de acolo vagoanele se despart către destinații precise. Un tip gol alerga dimineață pe plaja mixtă – nudiști și textiliști – cu o borsetă în mînă.

Penisul i se lovea de picioare. Era mîndru de virilitatea sa și o etala fără niciun fel de reținere.

Chiar și în Savinosa e răcoare acum. Au plecat fetele de la Salvamar și au pus steagul verde la locul lui.

Să nu scrii, mamă, despre așa ceva. Că nu-i frumos, ce va spune lumea?

Paul Gabor, Tarragona, Spania Jurnalist de radio, prozator Apariții editoriale: trei volume de proză scurtă – Negustorul de pipe, Rapel, Mediterana din mine.

Articole în Academia Cațavencu, Dilema veche, Republica, Viața liberă etc.

Sursa:https://www.google.com

89

PROZĂ

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Vasilisk Donica

Nucul

„Ce să fac ca să moştenesc viaţa cea veşnică?”

(Luca 18,18) Azi noapte, l-am visat pe bunicul. Se făcea că a venit să taie nucul cel bătrân, mare și voinic ce semăna mai mult a stejar decât a nuc, din fața casei lui, casei noastre, casei lor...

Nucul acesta, ca și mulți alți pomi din grădina noastră, a fost sădit de bunul atunci când și-a construit casă pe acest vârf de deal, la această margine de sat. Prin geamurile acestei case, dacă vântul milostiv dădea ramurile pomilor din fața ei la o parte, se vedea biserica frumoasă și măreață a satului, ca o catedrală, ca-n oglindă. În fața acesteia se ruga în fiecare seară și dimineață bunicul, ca la o icoană.

Mulți dintre pomi s-au uscat. Unii de mult au ars în cuptor și din darul lor bunica, mama, sora au copt pâine rumenă și gustoasă. Alții au ars în vatra sobei încălzind vreo trei generații din neamul nostru în nopțile lungi și geroase de iarnă. A rămas doar nucul.

Creștea de ani buni deja, și tot creștea. Bunicul îl curăța înălțându-l în fiecare primăvară, dar el creștea tot mai rotat și mai frumos ca un univers, rădăcinile părând că ajung la infinit, ocolind oasele goale ale străbunilor și umbrindu-le așa ca și pe cei din ogradă în zilele călduroase de vară, iar coroana atingând parcă cerul. El nu 90

numai că ne umbrea vara sub coroana lui rotată, dar se părea că ne ocrotește casa, gradina, soarta... Dar ,,prea devenise umbros și oprea lumina”, îl auzeam mereu pe bunicul spunând. Însă câte nu rămâneau în umbra lui, multe, câte frunze-i foșneau vara pe ramurile lui – noi, cu bucuria răcoritoare, flori, plante, restul...; cu un defect însă, lipsa de lumină.

An de an, în multe primăveri se gândea să taie nucul, dar nu putea. Ceva îl oprea. Poate șoapta dulce a nucului, poate sufletul bun și jelos al bătrânului, nu se știe. Își zicea la sfârșitul fiecărei ierni: ,,Cum se zvântează pământul, îl tai! Până nu dă în muguri, îl tai!”. Și de fiecare dată ori Baba Odochia întârzia cu scuturatul cojoacelor ei, ori nucul într-adins scotea mai devreme mugurii lui prea plini de viață, ce în viziunea bunicului dădeau semne de an rodnic, până într-o primăvară când căuta prin ogradă alte motive ca să nu-l taie. Nu l-a tăiat, a găsit motivul. Care o fi fost, numai el și nucul îl știau.

A tot umblat în jurul lui cu toporul parcă cerându-și iertare, a retezat vreo trei crengi ce s-au lăsat peste casă parcă s-o stăpânească ca să nu cadă, și nu l-a tăiat.

Ehei... Câtă bucurie! În acea vară, nucul a tot

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4 mulțumit bunicului cu foșnet de frunze nemaiauzit până atunci, de parcă toate doinele cântate cândva de poporul nostru ar fi doinit în ramurile lui, de parcă toți strămoșii noștri au înverzit în fiecare frunză și își cântau dorul și jalea. Dar toamna? Câtă roadă am adunat din coroana lui, de parcă miile de stele curgeau pe pământ prefăcându-se în nucile mari și parcă împlinea nucul lecția sfinților „Seamănă dragoste, și dragoste vei secera. Seamănă pace, și pace vei culege”. Și cât folos de umbra și roadele lui, dar lumina o ascundea… În iarna ce a urmat iar se gândea că ,,îl taie la primăvară”.

Cum s-au topit zăpezile și-a ascuțit toporul și l-a înfipt cu putere în trunchiul tare și gros al copacului. S-a cutremurat pământul la auzul acestei lovituri și parcă toți din lumea de dincolo și-au întors privirile spre cel ce le-a tulburat liniștea, și bunicul a căzut ca mort. Vântul se izbea puternic de tot ce-i cădea în cale, parcă de durere și crengile bărbătoase ale nucului întinse de atâția ani spre cer în rugăciune se legănau puternic rotind cerul și pământul. În clopotnița bisericii limba clopotului, mișcată de același vânt furios, scoase un dangăt înăbușit și trist, parcă a mort. Vântul de prin aceste locuri se cunoștea bine cu nucul și se agita în semn de protest. De atâtea ori în zilele de vară se ascundea odihnindu-se la umbră în coroana lui. De atâtea ori iarna cântau împreună să alunge tristețea, primăvara se întreceau în hărnicie ca să zvânte pământul, iar toamna îl ajuta să-și scuture roadele și să-și dezbrace hainele pentru iernat. Întins jos, a venit pe o clipa moartea la el, așa cum îi prevestise clopotul. Și bunelul a avut o revelație, iar în fața lui s-au perindat evenimentele din toata viața trăită și nu numai. Îngerul de la botezul lui i s-a înfățișat înveșmântat în alb, acest înger nu numai că l-a păzit în toată viața lui, dar şi acum, în vremea acestei încercări, era cu el. Toată icoana vieţii i-a fost descoperită. Îngerul l-a luat pe bunic de mână și a înconjurat cu el pământul cât ai clipi din ochi.

El şi îngerul păzitor mergeau mai repede ca razele fulgerului. Numai gândeau, și ajungeau în locul gândit, mergeau odată cu gândul. L-a dus pe bătrân pe unde a umblat toată viaţa şi i-a arătat unde a făcut bine şi unde a făcut rău.

PROZĂ După înconjurul lumii s-au întors înapoi și în câteva clipe îi văzu pe mama cum plângea, pe bunica cum se văicăra oftând a supărare că o lasă singură, doar s-au înțeles să plece în aceeași zi, pe tata, care alerga din ogor, strigat de soră. Dar bunelul stătea neclintit și nu-i mai păsa de noi, el se gândea la el şi își zicea: ,,Ei rămân pe pământ, mai au timp, mai au vreme să facă fapte bune. Dar eu unde mă duc? Cine mă va ajuta pe mine acum?”. Nu știa ce se întâmplă, nu știa care este planul îngerului, planul lui Dumnezeu. Într-o clipă a fost răpit de înger și dus în Rai. Când a ajuns acolo cu îngerul, nu putem spune ce frumuseţe era, câtă liniște și desfătare, câtă răcoare și verdeață, era lumina dorită, era Raiul Desfătării, ce îi amintea de ceva cunoscut de el.

Acolo a văzut câte a auzit că s-au spus la Sfânta Scriptură în duminici și sărbători pe când el participa la slujbe, la biserica din sat. Știa bunelul, cum știu și toți creștinii, că nimic nu este mai sfânt și mai înălţător, mai măreţ și mai solemn decât liturghia și participarea la liturghie, ea fiind slujire cerească aici pe pământ, în timpul căreia Dumnezeu însuşi participă la ea, se află printre oameni, în chip deosebit, în modul cel mai apropiat şi mai strâns, fiind el însuşi Jertfa nevăzută, cel ce se aduce pe sine în dar oamenilor. Din această cauză nu se lipsea de acest dar pe sine și pe toți ai lui îi învăța să o facă.

Cea mai mare bucurie când trecea prin Rai alta a fost: s-a întâlnit cu neamurile lui, dar nu toate.

Nu au stat mult în desfătare și lumină, i se părea că toate se întâmplă în clipeală de ochi. A închis ochii, era în Rai, căci lumina îl orbea. I-a deschis…

Apoi a fost dus în iad și când a văzut atâtea feluri de munci şi atâtea feluri de draci și lipsa luminii s-a înspăimântat. A văzut acolo muncindu-se şi neamuri de-ale lui, cum a văzut mai înainte în Rai. Şi neamurile ştiau pe unde va trece şi-i ieșeau înainte şi strigau către el: ,,Frate, nepotule, vărule, moşule, matale te întorci. Te rugăm din inimă, adu-ţi aminte de noi şi te roagă lui Dumnezeu pentru noi!”.

S-a înfricoșat enorm de cele văzute, dar nu reușea să se gândească. Era dus de înger cu vi91

PROZĂ teza gândului. Și de ce i se întâmpla tocmai lui aceasta?

Vântul sălbatic s-a domolit și adia ușor. Dintr-odată o lacrimă rece i s-a prelins din ochi, tremurând parcă de frica morții, de frica despărțirii, de frica muncilor iadului și s-a gândit deodată să privească icoana lui printre ramurile pomilor și să vorbească cu Dumnezeu: ,,Și cum, Doamne, să mă iei așa, cu toporul în mână, cu gândul să ucid un pom?” Și lacrima îi cobora încet peste obrazul palid, ca o lumânare. „Să mor ca un criminal?”. El, care sădise în viața lui atâția pomi... Și inima a acceptat să mai bată...

Printre ramurile încă goale ale nucului a văzut lumina. Parcă o rază de soare primăvăratic îl orbea. Aceeași lumină. Acum a înțeles bunicul că nu coroana înverzită a nucului îl lipsea de lumină, ci păcatul, gândul cel rău de a tăia nucul, și altele poate...

Bunicul și-a revenit, dar nucul nu.

A tânjit o vară întreagă și din rana lui au curs

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC lacrimi amare ca iodul, dar era fericit că bătrânul și-a învățat lecția, căci omul cât trăiește trebuie ajutat să priceapă sensul cel mai profund al vieţii, să-şi revină din starea de amorțire, ca să simtă mângâierea dumnezeiască și să vadă cu adevărat lumina.

A înțeles ce îi spunea mereu nucul. Să ne gândim serios astăzi că mormintele tatălui şi mamei noastre nu sunt capătul. Cine a spus-o?

Numai cel neînțelept poate gândi astfel. Dincolo de mormânt este o altă viaţă, viaţa veşnică.

Să ne pregătim, deci, de ea! Cel care are de gând să călătorească îşi pregătește toate actele, își ia bilet de călătorie, dar pentru viața veșnică, pentru desfătarea în lumină, cu atât mai mult trebuie să ne pregătim ca să nu fim găsiţi nepregătiţi.

Vara ce a urmat și încă multe altele nucul a rămas tot în picioare, să-și doinească cântările și să dea lecții și povețe bune altor generații din neamul nostru.

Vasilisk Donica (Zahoreni, Republica Moldova), licențiat în Științe ale Educației, Filologie, 2009, Universitatea de Stat din Tiraspol, cu sediul în orașul Chișinău; masterand în Științe Umanistice, Istoria și Cultura Religiilor, 2018, Universitatea de Stat din Moldova Apariții editoriale: Publicări în ziarele Literatura și arta, Cuvântul; revista Uniunii Scriitorilor de Limba Română ,,Poduri de Dor”, revistele Poeții noștri, Luceafărul din vale, Poezii pentru sufletul meu; site-ul Literatura pe tocuri, portalul ortodox Doxologia.ro Publicări în antologia Literatura popoarelor… De ieri, de azi și de mâine și în dicţionarul World poets association, din cadrul World literature academy.

92

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

LITERATURĂ SF

Igor Stoica

Aici timpul este mai rapid Fragment din romanul SF Cealaltă extremă a vieții Capitolul 1 - Aici timpul este mai rapid. Da, mai rapid decât în centrul celor mai gigante galaxii, focalizate în acumulări mari de materie întunecată în găuri negre supermasive. Ce să zic, e o deosebire aparent nesemnificativă, la „nivel Planck”, nivelul cuantelor, însă o diferențiere constantă!, a exclamat, îngândurat, tânărul astronom Feal către bătrânul său profesor.

- Neesențial, tinere, neserios. Majoritatea instrumentelor noastre de măsurare, chiar dacă utilizează componente cuantice, totuși ele sunt aplicabile în macro-lume, iar la nivel de hiperspațiu noi îi putem întrece temporal doar pe cei care, ipotetic, se află în galaxii supermasive.

E non-relevant, zâmbi bătrânul savant.

- Domnule profesor, nu fiți atât de categoric, să zicem că noi mâine descoperim viața inteligentă într-o galaxie supermasivă îndepărtată. Aceasta, cu mare probabilitate, înseamnă că viața se află într-o paradigmă temporală cuantică mai lentă decât noi, care, raportată la miliarde de ani, ne dă nouă un evident avantaj tehnologic, ne pune în situația unui progres civilizațional mai rapid. Nu în zadar galaxia noastră este cea mai mică, difuză și cu o densitate foar-

te redusă în Universul observabil. Suntem norocoși, nu? Acest ultim gând al său astronomul l-a transmis în mod telepatic.

- Cine știe, tinere, cine știe, rosti în glas tare bătrânul. Până când noi și așa nu am putut găsi o viață inteligentă, mai ales în marile galaxii tumultoase. O excepție este doar mica noastră galaxie, profesorul făcu un semn din cap și părăsi, șovăind, interlocutorul. Tânărul își salută ceremonios profesorul, bucurându-se că are suficient timp să-și chibzuiască în liniște ipoteza sa.

Galaxia acestei civilizații stelare avansate era atât de mică, încât nici noțiunea „pitică” nu putea să le fie atribuită. Orice galaxie învecinată părea pur și simplu gigantă vizavi de acest nor mic și difuz, care chiar și „protogalaxie” cu greu putea fi numit. Nu este de mirare că anume aici a fost dat să apară viața, în locația cosmică liniștită și ferită de orice explozii de supernove și cataclisme stelare, în norul mic al celor 25.800 de stele învecinate de la marginea Universului.

Toate erau studiate, cercetate și clasificate, toate erau moștenirea acestei civilizații arhaice. De mult timp bătrânii savanți încercau să ajungă la un numitor comun, or în această zonă a clusterului era puțină materie întunecată, ori gaura neagră centrală era prea mică, însă aceste ființe 93

LITERATURĂ SF purtătoare de viață inteligentă, printr-un noroc hazardat, permanent au fost ferite de eventualele canibalisme galactice.

Steaua lor norocoasă era stabilă, mică, exact așa cum ar trebui să fie în modul optim. Ea le-a favorizat înflorirea civilizației pentru o perioadă relativ foarte îndelungată. De multă vreme aceștia cercetau potențialele semne de viață în diverse colțuri ale Universului, care se extindea tot mai rapid și mai rapid, însă cercetările lor se adevereau a fi fără rezultat palpabil. Chiar și aceasta, să-i zicem Brațe Spiralice Medii XMA251, sau Calea Spiralică Albă, fie Calea Lactee, numiți-o cum vreți – una dintre cele mai îndepărtate galaxii spiralice mari, a început a fi analizată fără mari speranțe de a găsi ceva util.

Mai mult din curiozitate decât din interes obiectiv și științific, Feal și-a focusat obiectivul spectrografului hiperspațial înspre brațul lateral al galaxiei exotice îndepărtate, unde posibilitatea vieții părea mai plauzibilă decât în centru, decât la periferii. O sută cincizeci de ani are lumina în diametru. Impunător, gândi el, o stea medie îi atrase atenția.

Toate cele opt planete ale sale inițial nu i-au trezit deloc interes, decât poate doar a treia, care: „S-ar putea fi, hmm..., este chiar destul de potrivită, mică, bizară, bine orientată și amplasată...”, cugeta el în sinea sa. „Voi lăsa azi calculatorul să o analizeze, să-mi prezinte condiția gazelor și emisiile planetare, iar mâine mă voi întoarce la ea, azi sunt prea obosit, păcat, ce mare pierdere de timp”.

Feal a părăsit epuizat și îngândurat Observatorul astronomic. Era al optulea ciclu planetar de când singura sa obsesie și misiune, aparent tâmpită, precum credea, a devenit căutarea noilor forme de viață. Tânărul arcaanoid de mic copil visa că va veni odată timpul să plece într-o misiune în căutare de nouă viață. El nici nu bănuia că au rămas doar câteva zile până la marea sa descoperire, până când însăși Academia de Științe personal îl va invita și îl va felicita pentru descoperirea sa, până când cursul domol al vieții i se va schimba la 180 de grade. Astronomul a intrat în celula teleportului planetar, s-a așezat comod în fotoliu și a ordonat teleportarea către vila sa. În cinci minute el deja se afla acasă, în 94

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC jilțul din curtea interioară, din fața florăriei bine îngrijite. „Ar trebui neapărat să fac niște exerciții fizice, celulele astea de teleportare mă lenevesc de-a binelea, îmi sugrumă toate zilele pasivitatea asta, ce inepție”. Feal își căută iritat mingea și începu să exerseze. Exersa intensiv, precum l-a învățat părintele său încă din copilărie, când acesta încă era în viață. Tatăl său, unul din notorii căpitani ai celor mai mari nave de croazieră interstelară, era unul din puținii arcaanoideni care benevol hotărîse să nu-și digitalizeze conștiința, care de bunăvoie a decis să accepte îmbătrânirea și moartea naturală, lucru foarte rar întâlnit în rândul arcaanoidenilor. Mare lucru de a avea în viață un model, un erou, și acest erou, cu certitudine, era tatăl său.

Tânărul savant exersa. Douăzeci de unități de timp au trecut, el tot exersa în sala de forță a apartamentului său. Nicidecum nu-și putea părăsi gândul despre primele stele ale poporului său, cugeta de ce viața a apărut anume aici și de ce ea nu ar putea să se nască în alte colțuri ale Universului. Oare cele mai bătrâne, stabile stele și sisteme planetare sunt doar aici?

Primele stele ale civilizației arcaanoidenilor au apărut în mica protogalaxie la scurt timp după răcirea radiației cosmice de fond, în urma exploziei ante-stelelor gigantice. În cartea Istoria Galaxiei Arcaanoidenilor este notat în prefață următoarele: „Civilizația planetei Arcaanoid își are originea în primele microorganisme formate acum opt miliarde de ani în urmă, dezvoltate în organisme cu patru membre, care și-au evoluat un sistem nervos central superior de-a lungul mileniilor. Ultima etapă a înfloririi erei tehnologice și a celei inteligente a început odată cu dezvoltarea limbajului verbal la arcaanoidenii bipezi. Etapa s-a definitivat în momentul dezvoltării limbajului telepatic acum două sute de milioane de ani în urmă. Cincizeci milioane de ani în urmă civilizația arcaanoidenilor și-a schimbat statutul din «planetară» în «stelară», fiind preluat controlul asupra inteligenței artificiale. Ultima revoluție culturală s-a manifestat prin digitalizarea conștiinței principalilor lideri contemporani ai galaxiei principale, soldată cu decizia adoptată unanim de către toate popoa-

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4 rele de a refuza unificarea intelectului indivizilor într-o conștiință comună. Această revoluție culturală poartă denumirea Prioritatea Identității Națiunilor...”

Feal a ieșit din duș și și-a pus uniforma sa preferată, pestriță. Nu-i plăcea să se îmbrace în haine uzuale. Bizar, însă uniforma îl descătușa psihologic, îl mobiliza și îl predispunea la lucru științific. În fața sa apăruse robotul de serviciu.

- Proiectează-mi, te rog, oglinda tridimensională, îmi pare că haina asta e cam veche, îi dădu din cap robotului.

- Sigur, am depistat că are o uzură de doar zece procente, și robotul proiectă un ecran ce instantaneu i-a reflectat imaginea 3D a tânărului cercetător. În fața sa, în oglindă apăruse un tânăr chipeș de 2 metri înălțime, cu un cap mare al rasei majoritare a arcaanoidenilor, cu două brațe bine antrenate, culoarea tenului îi era maro-deschis, având o pereche de ochi deosebiți, verzi-închiși și o coafură galben-roșcată. „Hmmm, ce porcărie, Ariana a plecat. Oare ea m-a părăsit definitiv, pe fata asta nici prin telepatie nu o mai poți înțelege. Din cauza ei sunt nevoit să fac știință zi și noapte, să cercetez planete plictisitoare, oftă tânărul. Dacă nu am noroc, păi nu am noroc”, i se adresă savantul june robotului.

- Totul e în regulă, proiectează-mi, te rog, pe ecran datele din calculatorul numărul trei al Observatorului, să vedem dacă a găsit ceva interesant, și adu-mi un suc, știi tu de care. În fața sa apăruse ecranul cu multe cifre, imagini și diagrame.

- Este salutabilă perseverența dumneavoastră științifică, enunță robotul, venind cu un suc pe talger.

- Asta e chiar interesant, dragă, privește aici.

Feal înghiți din pahar și îi făcu un semn cu mâna într-o locație a ecranului unde se vedea o mică planetă aparent stâncoasă.

- Știi, spectrograful hiperspațial bineînțeles nu poate depăși bariera temporală, vezi, ne arată date imprecise și prezintă un salt analitic cu întârziere de 80 de milioane de ani, e a treia planetă de la această stea, are doar un satelit.

Interesant, nu văd deloc gunoi spațial artificial, deci nu este populată de ființe inteligente, însă

LITERATURĂ SF are multă gheață și o atmosferă bogată, straniu.

- 78% azot și 21% oxigen, are apă – probabil este o greșeală, enunță robotul sec. Din toate câteva zeci de milioane de planete studiate până în prezent, o asemenea mare cantitate de oxigen o găsim doar în planetele sistemelor noastre și doar din cauză că ele au fost artificial oxigenate; în rest, oxigenul se găsește maxim la 1-2% din celelalte exoplanete. Fie pe această planetă sunt organisme biologice care produc oxigen, fie, cel mai probabil, este o eroare banală din cauza distanțelor cosmice mari. Totuși, galaxia este la o distanță enormă de 8 miliarde ani-lumină, la o îndepărtare-limită pentru spectrograful nostru hiperspațial.

- Posibil da, dar este posibil să nu ai dreptate.

Nu uita că noi vedem cum arată planeta asta 80 de milioane de ani în urmă. Hai să-i dăm răgaz calculatorului cuantic să analizeze dacă planeta manifestă semne de viață biologico-carbonică.

Feal a apăsat niște butoane, formând comenzi care mai degrabă erau înțelese de programatori (profesia sa de rezervă) decât de astronomi, apoi închise ecranul și plecă să o caute pe cea care îi frământa inima, pe Ariana, o tânără funcționară din Centrul de comandă al planetei sale de baștină, căreia el îi spunea în glumă „Funcționara mea minunată”. Robotul surâse văzând emoțiile tânărului, dar se prefăcu că nu a înțeles nimic. Feal avea un robot foarte educat, cel puțin a insistat să fie programat „educat”.

Ariana nu a răspuns la video-apel. Feal a mai așteptat puțin și iarăși a apelat, dar și de data aceasta fără succes. „Lasă, o voi vizita diseară, nu pot crede că e ocupată, oricum îmi va fi răspuns, pur și simplu mă ignoră, m-a văzut cum îi dăruiesc flori secretarei Observatorului. Bestia!

De ar ști, doar am felicitat-o pentru absolvirea universității, nimic deosebit pe planeta asta”, surâse Feal. Începuse o nouă zi, Feal se grăbea la Observator să-și verifice datele astronomice, apoi avea o audiență în fața Guvernatorului Confederației Interplanetare.

Ușile centrale ale sălii festive din edificiul principal al Cancelarului-Guvernator al Confederației Planetei Arcaanoid s-au deschis automat. În salonul iluminat de tot felul de ecrane 95

LITERATURĂ SF ce monitorizau sistemul sateliților planetari, într-un jilț confortabil din centru stătea, satisfăcut, bătrânul Guvernator. Acesta se simțea în apele sale deoarece recent fusese reales pentru încă o perioadă provizorie de trei ani. El îi făcu, țanțoș, un gest cu mâna lui Feal să ia loc.

- Tinere, dacă această exoplanetă îndepărtată ce ai descoperit-o este împânzită de viață biologică, de tot felul de arbori, oxigen și șopârle, precum îmi spun datele raportului tău astronomic, atunci dumneata, din pură întâmplare, ai făcut cea mai însemnată descoperire din ultimii trei sute de ani, înțelegi?, surâse, iscoditor, Guvernatorul.

- Excelență, bună ziua, să trăiți! În primul rând, să nu uităm că planeta asta se află într-o galaxie spiralică la o distanță de opt miliarde ani-lumină de noi, ceea ce este straniu, aș crede. În al doilea rând, spectrograful nostru hiperspațial a depistat viața cu o întârziere de 80 de milioane de ani, și da, viață inteligentă în acea epocă temporală nu am găsit. Totuși, cred, este o mare probabilitate ca șopârlele astea să fi evoluat într-o formă de viață inteligentă în decursul unei perioade mari de timp. -- Puțin probabil, ce te face să crezi așa? Poate ele peste 80 milioane de ani au fost exterminate completamente de vreun asteroid? Un asemenea scenariu pare destul de realistic, băiete, îi transmise Guvernatorul, în mod telepatic, gândul.

- Nici într-un caz, și vă spun de ce! În timp ce efectuam scanarea hiperspațială, spectrograful nostru astronomic a depistat un răspuns elec-

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC tromagnetic artificial la semnalul nostru. Deci ei ne-au răspuns după ce timpul a fost comprimat.

Sursa semnalului lor este de peste 80 de milioane de ani și conține niște date de locație 3D pe sfera planetară a unor ființe vădit inteligente. Înțelegeți, ei ne-au retransmis o replică electromagnetică! Ultima frază Feal a spus-o aproape strigând, glasul îi tremura de emoții.

- Dacă datele sunt completamente verificate, atunci noi prima dată în istoria noastră am depistat, băiete, o civilizație, alta decât cea a arcaanoidenilor, pricepi, dacă? Cel mai amuzant este că la așa distanțe extinderea Universului observabil se accelerează enorm, iar ei sunt atât de departe de noi, încât aceste 8 miliarde de ani-lumină nicidecum nu-i vom putea depăși prin metode de zbor tradițional. Nu uita, la moment, ultimele noastre motoare hiperspațiale nu pot efectua salturi mai mari de 300.000 de ani-lumină, deci, ei practic sunt intangibili, aș zice.

- Ba da, eu personal îmi asum responsabilitatea să îi vizitez, sunt tangibili! Excelență, eu sunt încă tânăr, am și posibilitate. Am calculat, o expediție îmi va lua exact 26.667 de salturi într-o direcție și tot atâtea înapoi, aproximativ doi ani de zbor în ambele direcții. Eu trebuie neapărat să comunic cu ei, aceasta este unica noastră șansă să găsim o viață deosebită de noi în acest Univers pustiu. Unica! -- Vă rog, mă înscrieți ca voluntar? Ultima propoziție a fost spusă cu atâta ardoare, încât Guvernatorul tresări…

Igor Stoica (Chișinău), autor de literatură SF și popular-științifică, astronom amator, cercetător al entropiei sistemelor astronomice, unul din puținii specialiști din Republica Moldova dedicat studiului proceselor entropice ale macrospațiilor și evoluției Universului după formarea radiației cosmice de fond, jurist licențiat în Universitatea de Stat din Moldova, președintele Asociației locale de filosofi „Integrium”.

Apariții editoriale: Entropia Universului, Entropia Societății, Cealaltă extremă a vieții, Enigmele Quasarului

96

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

CRONICĂ

Florica R. Cândea

Cuvânt urmașilor, cititorii... sau cum am sărutat un manuscris

Motto: „Tu, sărută-mi cartea, dimineață...”

Magda Isanos JURNALUL

Am folosit în urmă cu o vreme acest citat desprins din creația unei poete născute la Iași, Magda Isanos, ca un nobil îndemn pentru urmașii care vor alege a citi lecturi paralele. Am ales tocmai a accentua că virgula după pronumele personal „tu” vine să adâncească adresarea și să personalizeze un imaterial, în acest exemplu, cartea. Atemporală, dar actuală. În volumul Poezii (1943), Magda Isanos include poemul Mă scald în zi și versurile de mai jos sunt mai mult decât concludente: „Mă scald în zi ca un copil în râu. / N-am ieri, nici mâne, şi voioasă-n uliți / privesc cum trece soarele cu suliți, / şi mă gândesc la vară şi la grâu./ Voi scrie despre-acea necruțătoare bucurie / de-a fi tânăr sub soare; / cu fruntea lângă cer voi scrie despre viață. / Tu, sărută-mi cartea, dimineață... ” În cazul Jurnalului semnat de Ioan Avădanei, acesta conține același îndemn, „Urmașilor mei”, care, acum, este cuprins în coperte de carte.

Avem în față o captivantă scriere însoțită de

scrisul olograf, foarte bine conservat și păstrat de familie, pe un caiet dictando. Coperta întâi ne trimite la autor, la semnătura acestuia și adresa.

Paginile sunt de un lirism aparte, iar informațiile despre oameni și locuri dau paginilor culoare care nu a șters patina timpului.

Autorul este un fin cunoscător al împrejurimilor de unde vine, Cotu Băii, și face popasuri cât emoționante clipe de răgaz pe care le redă acum unui Prezent în sunet de mută fanfară.

Poveste în poveste, chiar dacă Hanu Ancuței departe ne este, Jurnalul conține un scenariu al amănuntului pe cât de convingător, pe atât de pilduitor... În treizeci iunie a.c., când am primit coletul, drept pentru care mulțumesc cu recunoștință doamnei Roxana Irina Acatrinei, din Fălticeni, am sărutat coperta de caiet și m-am gândit ce fericită și bogată sufletește pot fi pentru o vreme în care îmi este încredințat.

Dacă vă veți întreba „Pentru ce?” sau „Pentru cine?”, vă voi răspunde simplu: Pentru Me97

CRONICĂ morie! Pentru Patrie! Pentru Istorie!

Când am aflat de existența acestui Jurnal călătoream în grup și domnul colonel (r.) dr. ing.

Constantin Avădanei ne spunea de frumusețea și noblețea locurilor în care a crescut și ne oferea exemplul familiei care i-a oferit o educație de granit. Ca Model! Atunci mi-am dat bine seama cum nu pot fi zădărnicite clipele ce ne-au fost date, chiar și acelea în care copilăria zburda, iar Bătaia (înțelegând războiul sau „pârjolul de pe front”) suflete ne nimicea. Fir de apă întinsă, istoria, ca pasiune și izvor de cunoaștere, i-a oferit Fiului și Familiei să decidă unanim redarea, în lumina adevărurilor, acest nou volum.

CARTEA Desigur că mulți ne vom întreba ce valoare va avea în timp acest volum.

Argumente se vor găsi spre a-i conferi valoare emotiv-cognitivă, dar și volitiv-confesivă deoarece autorul și-a pus memoria involuntară pe talgerul anilor fără, credem, a ști că în anul când se vor împlini 75 de ani de la finele celui de-al Doilea Război Mondial, Jurnalul va dobândi calitate de carte, că meritul redactorilor este de a fi reținut și pasaje olografice tocmai pentru a spori emoția și a-i conferi calitatea de document de necontestat cu un profund caracter afectiv.

Sunt foarte multe capacități care confirmă un talent de istorisitor. Ioan Avădanei și-a etapizat parcursul vieții după un parcurs doar de sine știut, adică nu cum ne-am fi așteptat la trei mari etape, ci la patru, ba chiar cinci. Și asta se întâmplă atunci când ești înregimentat profund în societate și uiți de politică tocmai pentru a te dedica acolo unde din interior ești chemat.

Interesant este și planul Jurnalului, de-acum al cărții, care este cu sfințenie respectat. O ordine frapează începuturile demersului epic-narativ. O galerie de locuri, de fapte și de icoane umane brăzdează cartea peste care se inserează datini, treburi, sărbători și prieteni, nisipitul școlii sau plăcerea de a citi literatură și fac din volum unul memorialistic cu iz de iasomică dragoste.

Din când în când, semnătura personală, par98

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC că, ne atrage atenția să nu ne abatem de a ține aproape cu scrisul și conținuturile sale.

Vesel, optimist, încrezător, pacifist, conciliator și recunoscător vremurilor, Ioan Avădanei trăiește de-acum împăcat că Jurnalul său a fost bine frământat în cartea care îl va consacra, îngrijită să vadă lumina tiparului de unul dintre copii, colonelul (r.) dr. ing. Constantin Avădanei. În înscrisurile sale, autorul nu a studiat în paralel documente istorice deoarece s-a concentrat să își axeze atenția înspre felul de construcție al Jurnalului.

Astfel, Ioan Avădanei concertează și centrează ca un Focus pana de scris înspre cotidian și amănunt. „Prin luna iunie 1925 a avut loc la școală prima serbare pentru satul nostru. (...) Am spus și eu o poezie despre România Mare”. „Vara păzeam vitele împreună cu sora mea, Natalia, în pârloagă”. „Am vândut boii cei bătrâni și am cumpărat alți boi mai tineri. Aceștia fugeau cu tot cu car chiar încărcat”. „Acasă la noi era multă treabă, având pământ mult, vite multe”. „Viaţa şi-a urmat cursul normal fiind de lucru 7 Ha de pământ şi vreo 7 capete de vite în afară de cei 2 boi ai tataii”. „Oamenii mai erau pe acasă, mai fiind încă pace cu situația războiului”. „Au plecat la front toți bărbații mobilizați, care se aflau pe acasă”. „Odată cu intrarea mea în formația militară, am căpătat alt curaj pentru viață. Totuși, greutățile familiei din 8 membri, apăsau tot pe mine”. „Războiul se depărtase și cei rămași acasă își continuau treburile. Mama primea pensie de la Stat pentru dânsa, ca văduvă, cât și pentru cei 2 copii orfani”. „În cele din urmă a venit vestea că inamicul se retrage”.

Este lesne de înțeles că Ioan Avădanei a alternat viața de familie cu viața de pe front, făcând astfel o carte cu multe povestiri sau istorioare de sine stătătoare.

Având în intenție, și chiar a reușit, autorul a scris despre oamenii fericiți ai locurilor sau mai

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4 puțin fericiți, neferiți și năpădiți de necazuri.

A vrut să lase urme, precum cronicarii moldavi și letopisețele lor, iată cum din sat se ridică vocea și letopisețul avădanian care pune cap la cap tablouri, când pașnice, când emotive.

Autorul seduce prin simplitate și se induce pe sine, într-o Vale a Plângerii, fără a ști cum peste ani numele îi va fi alăturat unei cărți.

Un nor cât un cartuș în zbor brodează cartea și o istorie psihologică răzbate din conținut.

Cartea are esențial, are general, are potențial.

Există atâta viziune sau „atâta luciditate, câtă dramă” camilpetresciană în volum, încât acesta are caracterul unui document profund pedant și niciodată perdant pentru că familia a înțeles că o redare este un bun câștigat.

Ioan Avădanei are de-acum un nou drum, întemeiat pe propriul sistem de gândiri și credințe, lăsându-și moștenirea autobiografică demnilor urmași.

Etapizând și etalând cu șarm oglinda satului prin prisma unor evenimente, Jurnalul este personalizat și nuanțat într-o excepțională expunere. Care expunere oral-scrisă surprinde prin sinceritate și abundență în detalii.

Ioan Avădanei devine astfel Exponentul țărănimii patriarhale desprins din Lumea satului și tot lumii satului i se redă, simplu și înțeles. Drumul său plin de cotituri este drumul onest (nu anost) al unui autodidact care nu a stat la umbră. Curgerea scrisului său este una fluidă ca apa de Fântâna Mare (fără a se fi gândit vreodată că va fi și tipărit). Dar, cum așchia nu sare departe de trunchi, fiul tatei, Constantin, în întovărășire cu frații și surorile, nepoții și nepoatele, întinde fir întins unei ape întinse, Istoria.

JURNALUL/CARTE Jurnalul este o specie a genului autobiografic în proză, ce conține însemnări zilnice ale unei persoane despre anumite evenimente (în cazul nostru, cel de față, desprindem memorii, crâmpeie din istoria vieții, jurnal și note). În vremurile noastre, cele de azi, este foarte important să avem modele și să existe valori, iar acribia scrisului să se plieze cu dărnicia vremii

CRONICĂ care a îngăduit fericitul prilej de a slăvi memoria unui Om. Autorul, Ioan Avădanei, nu mimează stări, nici împrejurări, ci conturează realități (nu-și imaginează o carte, ci creionează imaginarea unui jurnal, dar nu grăbit, ci destul de obedient timpurilor).

Cartea este, de-acum, o altă apariție la Tipografia Gutenberg Arad și îi conferă autorului un aparte statut în galeria altor scriitori de renume.

Ca formă de explorare a propriei identități, volumul propune un Existențial aparte și suntem foarte convinși că Ioan Avădanei nu a gândit să își fie propria sa Funcție estetică, ci a lăsat jurnalul unor demni urmași cu o pilduitoare forță de caracter și un prețuit travaliu tematic.

Realitatea pe care o descrie Ioan Avădanei este una neprelucrată, cosmetizarea i-ar fi știrbit originalitatea și i-ar fi nimicit din valoarea de mărturie, cu atât mai mult cu cât semnatarul jurnalului nu și-ar fi atribuit calitatea de scriitor, deși putea să o facă.

Astfel, Ioan Avădanei nu lasă niciun consemn familiei dar, totuși, va exercita o decisivă influență asupra mentalului colectiv al acesteia, cât și a noastră, prin faptul că a redat, nu copiat, coroborări din realitate filtrate prin izma trăirilor alături de modele, caractere, camarazi.

Se străduiește să fie convingător prin mărturisiri, flexibil prin grăiri și necaustic, Ioan Avădanei are, de-acum, un parcurs stabil, de la inocența diaristă de început a mărturiei, devine un mărturisitor adevărat și autentic care îl face și acum să le retrăiască prin Jurnalul/Carte.

Dacă suntem în Contratimp sau Contrapunct? Acum? Avem în față o carte.

Istoria este un factor decisiv de a atrage atenția asupra faptelor. În literatură, personajele sunt de mai multe feluri, cum și autorii. În cazul lui Camil Petrescu, acesta admira foarte mult Memoriile Căpitanului Lăcusteanu. În ceea ce privește Memorialistica literară, Lucian Blaga a lăsat Hronicul și cântecul vârstelor.

Ioan Avădanei s-a retras și a izbutit niște suprapuneri nu străbătute de subiectivism, ci obiectivism. S-a eliberat din frânghiile trăirilor ființei sale umane și, scriind cu ordine despre o firească ordine, și-a scris propria carte. Propria 99

CRONICĂ viață!

Jurnalul său devenit Carte este expresia libertăților în gândire, fără stereotipuri; fără intervenții, fără convenții, dar credibil. Suntem convinși că nu și-a luat ca modele scriitori și opere, Jurnalul fericirii (N. Steinhardt), nici nu a răsfoit alte jurnale (Carolina Maria de Jesus, Mircea Anghelescu, N. Breban), dar suntem convinși că și-a invocat două păsuri, istoria trăită și trăirea scrisului.

Scriindu-și jurnalul, și-a deschis o colaborare cu noua carte, de la un neconvențional și documentat condei, iată, a evadat printre noi prin liantul Tată-Fiu! Ioan Avădanei nu este un cătrănit, ci este un mulțumit. Nu este supărat.

Ci împăcat. Nu este un însingurat. Ci unul care a acceptat. Un timp. Ioan Avădanei nu a scris să se evadeze de sine, ci să se asimileze unui spirit și unui sistem particular de valori prin care sigur, dar singur, s-a predat unui viitor cu bătaie lungă în trecut. Și totuși... răsfoim... răsfoim... pagini... clipe... clipite...

Când am ales metafora și invocația din titlul acestui eseu evocator, nu m-am gândit decât la un îndemn! Acela de a săruta! Sărutul, ca expresie a unor relații interumane, este vindecător

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC pentru minte... inimă și... literatură.

Ca o parafrazare, trecerea paginilor-manuscris a Jurnalului mi-a produs același instant gest al sărutului! Ca o formă de... obraz subțire! De parcă eram un licean, care, la internat, cumpăra vederi cu Gina Lollobrigida, Ursula Andress sau tomuri de Lev Tolstoi. Un licean, ziceam? Da! Care citea Jurnalul lui Tolstoi (început în 1847) și care, după propria mărturisire a autorului, era unul de dezvoltare personală, de autocunoaștere, de autoperfecționare, specifice naturii umane. În acest caz, nu cred o exagerare cum că scrisul tolstoian, de o debordantă sinceritate și o explozivă nonșalanță, ni-l aduce pe Ioan Avădanei acasă înspre Război și pace.

O adevărată epopee a Rusiei și o scăldare în furca războiului cu lumini și umbre, cu peste cinci sute de personaje, ni-l aduce pe Ioan Avădanei acasă.

O antinomie de furie de război cu dezastre într-o acalmie de saloane, iubiri, intrigi, dezamăgiri tolstoiene ni-l aduce pe Ioan Avădanei acasă! Și? Ce ne mai rămâne? „Tu, sărută-mi cartea, dimineață...”

Pentru că tu, dimineață, ești parte de viață!

Florica R. Cândea, absolventă a Universităţii din Timişoara, Facultatea de Filologie, secţia Română-Franceză, 1975.

2008-prezent: Consilier editorial, redactor şef la revista Gutenberg, a Tipografiei arădene Gutenberg.

Corespondent de presă la periodicele arădene Curierul Aradului, Informaţia Aradului, Agenda Zilei, Măsura, Flacăra Roşie, Adevărul, Jurnal arădean, Glasul Aradului, Aradul, Studii de ştiinţă şi cultură, Buletinul de Arad, diferite site-uri, peste 450 de articole, ştiri, reportaje, eseuri, recenzii, note sau însemnări tematice.

Corespondent la periodicele comunităţilor româneşti din diaspora: Foaia noastră – Ungaria, Libertatea – Serbia, Unirea – Viena.

Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.

100

CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.4

LITERATURĂ SF

Cuprins Editorial Ovidiu Constantin Cornilă: Ceasornicul întârziat al literaturii române / 3 Studiu Eugeniu Nistor: Filosofia Blagiană și cunoașterea prin metafore / 6 Eseu Cornel Drinovan: Acasă la poetul Antonio Machado / 11 Portret Veronica Balaj: Elena Văcărescu, solitudinea unui portret / 15 Adrian Grauenfels: Primul filosof evreu, FILON / 23 Traducere Adina Velcea: Yannis Ritsos / 25 Gabriel Cristea: Federico Garcia Lorca / 32 Poezie Veronica Balaj / 21 Gabriel Cristea / 39 Adrian Alui Gheorghe / 41 Carina Ienășel / 44 Claudia Mitră / 46 Claudia Motea / 48 Costinel Lungu / 52 Dana Fodor Mateescu / 58 Daniel Luca / 61 Evra Gart / 67 Lora Levițchi / 73 101

LITERATURĂ SF

ANUL III, NR.4, CUVÂNT ROMÂNESC

Cronică Carina Ienășel: Un jurnal cât o lecție de viață / 45 Florica R. Cândea: Cuvânt urmașilor, cititorii... sau cum am sărutat un manuscris / 95 Proză Claudia Mitră: Dorul / Invitație la cafea / 46 Costinel Lungu: Ochii adevărului / 51 Dana Fodor Mateescu: Povești din Groapa lui Ouatu / 54 Evra Gart : Animalul / 64 Cezar Viziniuck: Vânt înspre apus / 77 Constantin Avădanei: Cuvânt către tatăl meu / 81 Paul Gabor: Sanda / 85 Vasilisk Donica: Nucul / 88 Teatru Evra Gart: Farsă / 68 Literatură SF Igor Stoica: Aici timpul este mai rapid / 91

102

Online ne puteți citi pe următoarele site-uri web: https://issuu.com/cuvantromanesc/docs/cuv_nt_rom_nesc_ revist__de_literatur__ https://ro.scribd.com/document/423993771/Cuvant-Romanesc-Revist%C4%83-deLiteratur%C4%83

Au publicat în acest număr: Adina Velcea Adrian Alui Gheorghe Adrian Grauenfels Carina Ienășel Cezar Viziniuck Claudia Mitră Claudia Motea Constantin Avădanei Cornel Drinovan Costinel Lungu Dana Fodor Mateescu Daniel Luca Eugeniu Nistor Evra Gart Florica R. Cândea Gabriel Cristea Igor Stoica Lora Levițchi Ovidiu Constantin Cornilă Paul Gabor Vasilisk Donica Veronica Balaj

ISSN-2659-9929