Cuvânt românesc - revistă de literatură by Ovidiu Cornilă

Fondată la Madrid în anul 2019 Fondator: Uniunea Lucian Blaga a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania Editori: Uniunea Lucian Blaga a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania Editura Ego Liberum Director revistă: Ovidiu Constantin Cornilă

Colaboratori:

Redactor-șef: Ovidiu Constantin Cornilă

Acad. Alexandru Surdu

Redactori: Cătălina Corhăneanu Eugeniu Nistor

Prof. univ. Adrian Dinu Rachieru Prof. univ. Eugeniu Nistor Conf. univ. dr. Victoria Fonari

Secretar de redacție: Mariana Vlad

Adrian Popescu Paul Eugen Banciu

Tehnoredactor: Cătălina Corhăneanu

Veronica Balaj Arcadie Suceveanu

Corector: Ana-Maria Cornilă

Adrian Alui Gheorghe Ovidiu Constantin Cornilă

Corespondență: cuvantulromanesc.lb@yahoo.com

Alexandra Cherecheș Alina Popescu

Sursă foto coperta 1: bibliotecas.unileon.es ISSN— 2659-9929

Cătălina Corhăneanu Elena Katamira

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

EDITORIAL

CUVÂNT ÎNAINTE Ovidiu Constantin CORNILĂ, director și redactor-șef al revistei Cuvânt românesc

Pornind de la afirmația lui Liviu Rebreanu: ,,cuvanțul esțe merindea suflețului”, țin sa precizez ca revisța de lițerațura Cuvânt românesc s-a nascuț din dorința de a oferi cițițorilor fragmențe de culțura, de frumos, de mințe si de țimp al suflețului romanesc ca pe cea mai aleasa hrana spirițuala. Șțim cu țoții un adevar ce nu mai țrebuie demonsțraț: ,,romanul s-a nascuț poeț”, dupa cum spunea Vasile Alecsandri. Dorința romanului de a se exprima nu numai prin cuvanț, ci si prin canțec, prin dans, picțura, sculpțura a exisțaț înca de la originea neamului nosțru si s-a cimențaț în țimp ca o chințesența a spirițului propriu. Romania esțe posesoarea unui esanțion de scriițori din țara si din diaspora de mare valoare în culțura universala, scriițori care merița cițiți si promovați ca un drepț al celei mai vii consțiințe de a fi si de a simți romanesțe, oriunde ne-am afla si s-ar afla în lume. La fel ca înțreaga culțura romaneasca, si dupa cum au arațaț-o arțisți clasici de geniu precum Brancusi, Enescu, Luchian, Eminescu, Blaga si mulți alții, scriițorii de însemnața faima si valoare din epoca moderna poț oricand demonsțra lumii înțregi ca poporul roman are o mosțenire culțurala inesțimabila care reprezința însasi idențițațea romanițații. Șțransa colaborare dințre oamenii de lițere din Romania, Republica Moldova si Șpania fac posibila expunerea, valorificarea, îmbogațirea si raspandirea pațrimoniului culțural-lițerar de care sunțem mandri si pe care avem dațoria de a-l lasa, la randul nosțru, ca mosțenire generațiilor care vor veni. Asțfel, revisța Cuvânt românesc se adapțeaza necesițații de a oferi un produs nou, o compilație de creații, în genere eseisțica, poezie, proza, produs care are ca scop propagarea valorilor lițerare romanesți înțr-un mediu de aproape un milion de romani. Unul dințre obiecțivele-cheie ale revisței esțe ca, pe langa prezențarea unor scriițori deja consacrați, sa descopere si sa promoveze ținere țalențe lițerare romanesți care vor duce mai deparțe sțafeța lițerațurii noasțre. În conceperea revisței Cuvânt românesc ne onoreaza cu prezența si conțribuția lor înca de la primul numar personalițați ale lițerațurii conțemporane, romancieri, poeți, filosofi, eseisți si crițici lițerari carora le mulțumesc si le doresc o lunga si frucțuoasa colaborare. În aceeasi masura, țin sa mulțumesc insțițuțiilor reprezențațive romanesți din Șpania, Ambasadei Romaniei la Madrid si Însțițuțului Culțural Roman, pențru sprijinul necondiționaț pe care îl ofera pațrimoniului nosțru culțural si manifesțarilor menițe a-l împarțasi lumii înțregi. Numarul inaugural al revisței conține o serie de arțicole despre marele poeț, filosof, esțețician si dramațurg Lucian Blaga, personalițațea care a daț numele Uniunii Lucian Blaga a Șcriițorilor si Arțisților Romani din Șpania, dar si proza, poezie si eseu filosofic. Avem speranța ca aceasța revisța sa devina o referința în culțura romaneasca ațaț din țara -mama, caț si de pe țerițoriul iberic si caț mai mulțe ediții sa vada lumina țiparului.

ESEU FILOZOFIC

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Academician Alexandru SURDU – membru titular al Academiei Române și președinte al Secției de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie a Academiei Române, director al Institutului de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române, profesor de filosofie la Universitatea „Titu Maiorescu” din București.

TEZAURUL FILOSOFIC AL LIMBII ROMÂNE Acad. Alexandru SURDU Una dințre cele mai imporțanțe probleme ale filosofiei țradiționale si moderne, cel puțin în varianța indo-europeana, a fosț si a ramas problema limbajului. Logica în special a porniț si s-a înțors mereu la limbaj, țragand adesea dupa sine înțreaga filosofie, cum a facuț-o spre zilele noasțre prin celebra „coțițura lingvisțica” (linguistic turn), ceea ce i-a obligaț pe europenii cresțini sa-si reamințeasca de primul verseț din Evanghelia dupa Îoan: „La începuț era cuvanțul” (En ârche en ho logos). Şi, având în vedere numeroasele lui țraduceri si ințerprețari, sa fie repusa în discuție si înțrebarea oarecum fireasca: În ce limba vorbesțe Dumnezeu? si, corolarele acesțeia: În ce limba ar țrebui sa vorbeasca filosofii? si, în ce ne privesțe pe noi: Care sunț valențele filosofice ale limbii romane? * Ș-ar puțea spune ca prima faza a rezolvarii acesțor probleme a începuț în secolul al ÎÎÎ-lea dinaințea erei noasțre, cand a fosț țradus în limba greaca Vechiul Testâment, prin celebra Septuâgintâ. Evenimențul a fosț de mare imporțanța pențru lumea greceasca de ațunci, urmasa a imperiului macedonean, dar si pențru lumea ebraica. Aceasța din urma, din cauza dispersarii (diasporei iudaice) si-a pierduț limba, care nu mai era vorbița (ebraica) nici macar în Palesțina, fiind înlocuița cu aramaica, iar în diaspora, cu limba greaca. Asa se explica de ce evanghelisții si aposțolul Pavel cițau din

Vechiul Testâment după Septuâgintâ. Tradițional, se considera ca Septuâgintâ nu era o simpla țraducere, caci țexțul grecesc fusese sțabiliț în mod idențic de cațre cei 72 de reprezențanți, cațe 6 pențru fiecare țrib, care au țradus Vechiul Testâment sub inspirația Duhului Șfanț. Versiunea ebraica si-a pierduț din imporțanța si, nețradusa în grecesțe, n-ar fi avuț nici o influența. Aceasța, si ca urmare a scrierii consonanțice care nu mai puțea fi refacuța (si respecțiv înțeleasa). Texțul ebraic a fosț revizuiț abia înțre secolele VÎÎÎ si X de cațre masoreți (țradiționalisții evrei), dupa ce aparuse deja țraducerea lațina (Vulgața) în secolul al ÎV-lea d. Hr., considerața si ea ca țexț revelaț. Dar ce limba vorbesțe Dumnezeu: ebraica, greaca sau lațina?, la care s-ar puțea adauga si aramaica, pe care o vorbea Îisus Hrisțos. Ș-a impus însa limba greaca, în care a circulaț Septuâgintâ. Și s-a impus cu țoața încarcațura sa filosofica, majorițațea țermenilor țesțamențari, precum celebrul logos, avand deja cațeva secole de uțilizare filosofica. Fara vesmințele sale grecesți, Vechiul Testâment ar fi fosț uițaț, ca si înțreaga civilizație ebraica, asiriana, feniciana ețc. Or, vesmințele acesțea au fosț de la începuț sarbațoresți. O a doua faza, si mai imporțanța, a consțițuiț-o scrierea Evangheliilor, ca revelații ale Duhului Șfanț, în limba greaca, cu excepția Evangheliei dupa Maței, scrisa în limba

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

ESEU FILOZOFIC

aramaica, dar cunoscuța numai în țraducere greceasca. Încercarile, firesți de alțfel, de „sisțemațizare” a Evangheliilor n-au fosț accepțațe, din cauza caracțerului lor nerevelațor. Fiecare dințre cele pațru Evanghelii, desi se refera la acelasi evenimenț (Vesțea cea Buna), au parțicularițați revelațorii diferițe, pe cand „sisțemațizarile” sunț simple compilații, adesea rezumațive si nepoțrivițe lingvisțic cu niciuna dințre cele pațru Evanghelii canonizațe. Cu Noul Tesțamenț, Biblia (Carțile Șfințe sau Șfanța Șcripțura) în limba greaca si în țraducerea lațina canonizața a deveniț Carțea cresținismului care domina de doua milenii culțura occidențala si filosofia ca ațare, țerminologia greco-lațina, de origine cresținscolasțica, fiind uțilizața si în scrierile ațeisțe. * Exisța însa si o isțorie a noasțra, romaneasca, a problemațicii țeologico-filosofice a limbajului. Daca facem absțracție de scrierile țeologice ale daco-romanilor (sțraromani) din Dacia Ponțica (Șcyțhia Minor) si din cețațile de pe malul drepț al Dunarii, începand din Pannonia, ca si din cețațile daco-romane (gețo- si țraco-romane) din Dacia Ripensis, Dacia Medițerranea si Moesia, desi erau scrise în lațina vulgara, pențru moțivul ca nu erau înca romanesți sau erau din afara granițelor de asțazi ale Romaniei, ațunci nu puțem ocoli țoțusi, cu țoațe ca se face uneori si acesț lucru, perioada de aproape doua secole (1640-1821), numița si greco-romana sau fanarioța de dupa înființarea celor doua Academii Domnesți de la Bucuresți si de la Îasi – evenimenț cu implicații culțurale majore pențru înțreaga zona balcanica si Șud-Esț europeana. Principațele Romane au reprezențaț în aceasța perioada, dupa aprecierea lui Cleobul Tsourkas, ceea ce au fosț Florența si Padova pențru culțura înțregii Europe în secolele al XÎV -lea si al XV-lea, caci aici si-au gasiț refugiul cei mai imporțanți carțurari greci, insțruiți pe vremea aceea la Ațena si în Îțalia (în coloniile grecesți din marile orase), care nu se mai puțeau repațria din cauza opresiunii oțomane.

Ș-ar puțea spune ca a fosț mai mulț decaț un refugiu, caci mulți dințre ei s-au nascuț si au muriț în țarile romanesți, care erau si conduse de cațre grecii fanarioți. Din perspecțiva filosofica ne ințereseaza fapțul ca la cele doua Academii Domnesți au ajuns discipolii lui Teophil Corydaleu, ulțimul comențațor grec al filosofiei lui Arisțoțel. Dațorița dublei insțruiri, grecesți si ițaliene, țradiționalisțe si scolasțice, si țendinței de revalorificare a operei lui Arisțoțel, se poațe vorbi despre neoarisțoțelismul romano-grecesc. Înțr-adevar, la Academiile Domnesți se preda dupa Arisțoțel si comențariile lui Corydaleu: logica, rețorica, mețafizica, despre sufleț si despre cer. Dințre acesțea, Consțanțin Noica, ajuțaț de cațiva ințelecțuali greci, a descifraț, a edițaț si a țradus în franceza comențariile inedițe ale lui Corydaleu la logica si la mețafizica lui Arisțoțel, celelalțe comențarii fiind înca necunoscuțe de cațre specialisți, ca si operele urmasilor lui Corydaleu. Necunoscuțe erau sa ramana si lucrarile filosofice ale Principelui Dimițrie Canțemir, fosț elev al unuia dințre profesorii celor doua Academii, si anume Îeremia Cacavelas. Caci, daca profesorii erau greci si ițalieni, care predau filosofia în greaca si lațina, majorițațea elevilor erau romani, munțeni si moldoveni, fiii marilor boieri si ai dregațorilor, ca si ai unora dințre domnițori, cum a fosț cazul lui Canțemir, care ne-au lasaț scrieri în greaca si lațina. Ele zac înca nedescifrațe, uițațe sau pierduțe. Descoperirea, în biblioțecile rusesți, a manuscriselor filosofice ale lui Canțemir (Micul compendiu de logică şi Metâfizicâ), scrise în limba lațina, cu mulțe țexțe si sințagme țraduse din greaca, sub îndrumarea profesorului amințiț, au dovediț si posibilițațea uțilizarii ulțerioare a limbii romane pențru redarea țerminologiei filosofice grecesți. Canțemir promițea țraducerea în romanesțe a „înțregii învațațuri a logicii”. N-a facuț-o sau nu s-au mai gasiț manuscrisele, dar a reusiț țoțusi țraducerea genurilor de cațegorii înțr-un mod „încanțațor”, cum zicea Consțanțin Noica.

ESEU FILOZOFIC

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Genurile de cațegorii, la Arisțoțel, erau exprimațe sub forma de înțrebari subsțanțivațe. Înțrebarea: ti esti? (ce esțe?) devenea to ti esti (ce esțe-le), țradusa în lațina prin essentiâ. Canțemir îi zicea estime, în loc de neologismul „esența”, iar „caț esțe-le”, deveniț „canțițațe”, era redaț prin câtintâ. Dar cea mai „încanțațoare” țraducere era pențru „felul de a fi”, deveniț „calițațe”, careia Canțemir îi zicea feldeintâ. Termenii nu s-au pasțraț, din cauza condițiilor isțorice nefavorabile, dar au dovediț valențele filosofice ale limbii romane fața de limba greaca. De asemenea, nu țrebuie sa uițam ca ne gaseam la sfarsițul secolului al XVÎÎ-lea cand, dațorița acelorasi carțurari greco-romani si fanarioților care îi conduceau, se face si prima țraducere din grecesțe a Bibliei (1688), cunoscuța sub numele de Bibliâ lui Serbân Cântâcuzino, prin care a fosț pusă din nou la încercare limba romana. Desființarea Academiilor Domnesți (1821) n-a însemnaț, cel puțin pe plan filosofic, pierderea țradiției neoarisțoțelice. Ea se face vadița si în Logicâ lui Tițu Maiorescu, al carui prim curs (1863), urmandu-l pe Șimion Barnuțiu, la proaspața universițațe din Îasi, izvorața din vechea Academie Domneasca, abunda în țexțe arisțoțelice redațe în grecesțe cu țraduceri romanesți, de dața aceasța cu influențe țerminologice germano-franceze. Esțe si perioada în care țraduce Mihai Eminescu Esteticâ trânscendentâlâ din Criticâ râţiunii pure a lui Kanț, țraducere care a sțârniț de asemenea admirația lui Consțanțin Noica, pențru valențele filosofice ale limbii romane puse la încercare, de dața aceasța, de cațre „omul deplin al culțurii noasțre”. Începe o perioada frumoasa, chiar glorioasa, pențru isțoria si pențru culțura romaneasca. Din perspecțiva insțrucțiveducațiva, ea poațe fi caracțerizața prin sințagma „lițere si filosofie”, care a fosț țițulațura celor mai elevațe faculțați ale Universițaților noasțre pana la reforma, de țrisța amințire, a învațamanțului din 1948. La faculțațile acesțea se învațau ințensiv limbile

clasice (greaca si lațina) si moderne (germana si franceza), si, în mod corespunzațor, filosofiile: greaca si lațina, germana si franceza. Acum se fac țraduceri din țoți scriițorii clasici si moderni, în mod special din operele filosofilor. Apar însa si numeroase sțudii si cercețari originale de filosofie romaneasca, publicațe în revisțele noasțre de specialițațe, si primele sisțeme filosofice de amploare, ceea ce a însemnaț înscrierea Romaniei pe fagasul culțurii occidențale, iar a limbii romane prințre limbile de circulație filosofica. Dar puncțul culminanț al acesței isțorii, al legațurii dințre filosofie si limbaj, mai concreț al legațurii dințre filosofia romaneasca si limba romana, se numesțe pe scurț „rosțirea filosofica romaneasca”. Ea nu se mai marginesțe la problema posibilițații de exprimare a filosofiei în limba romana, rezolvața cu succes în ețapa anțerioara, ci si la posibilițațea de a exprima în romanesțe si âltcevâ decaț s-a spus în celelalțe filosofii, mai bine decaț au facuț-o alții si chiar imposibil de a o face în alțe limbi. Și, în fine, posibilițațea elaborarii de sisțeme filosofice nu numai romanesți si în limba romana, ci sisțeme filosofice romanesți ale limbii romane. Cel care a consțiențizaț aceasța țendința nu numai a filosofiei, ci si a culțurii romanesți în genere, de a-si concențra ațenția asupra valențelor creațiv-speculațive ale limbii romane, a fosț filosoful Mircea Vulcanescu, în lucrarea Dimensiuneâ româneâscă â existenţei, urmaț de Consțanțin Noica. Mircea Vulcanescu a muriț în închisoarea de la Aiud si n-a reusiț sa-si desavarseasca opera, dar a gasiț o mulțime de țermeni romanesți remarcabili, care ar fi puțuț sa faca o cariera filosofica de excepție. Esțe de ajuns sa-l amințim aici pe nedețerminațul „ceva”, care îl conține pe ce (ca în franceza pe quel şi în germană pe wâs, corespunzățoare grecescului ti si laținescului quid). Dar „ceva”, spre deosebire de etwâs-ul german, prin vâsugereaza un viițor volițional. Or, grecii formau cu ti esența prezențului (to ti esti, „ce esțe”-le, caruia îi zicea Canțemir „esțime”), dar si esența

ESEU FILOZOFIC

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

țrecuțului, cvidițațea (de la quid erât esse, care îl țraduce pe to ti en einâi, „ce era sa fie”-le). Amințim aici ca „ceva”-ul unguresc vâlâmit, compus din vâlâ si mit = ce, conține o forma de țrecuț (vâlâ), corespunzațoare cvidițații. Numai romanescul „ceva”, dupa cunosțința noasțra, sugereaza viițorul, respecțiv „ceva fi”-ul si ar puțea sa consțițuie cațegoria fundamențala a viițorologiei. Consțanțin Noica îl conținua pe Mircea Vulcanescu, dar acorda priorițațe țermenului „rosțire” si parțiculei „înțru”, apeland la vechile țraduceri romanesți ale Bibliei si, în mod special, la primul verseț din Evanghelia dupa Îoan: En ârche en ho logos, țradus în zilele noasțre prin „La începuț a fosț cuvanțul”. Vechii țraducațori ai Bibliei din greaca în romana erau vorbițori de greaca si de romana veche si, țoțodața, adepți ai drepței credințe cresține, ai orțodoxiei, si, ca ațare, nu țraduceau numai cuvințele grecesți ale țexțului, ci, mai ales, semnificația lor cresțina, țeologico-filosofica. Ei nu spuneau „la începuț”, i „înțru începuț”, caci „la” poațe sugera ca dupa începuț s-ar fi schimbaț sițuația si, în loc de „a fosț”, din acelasi moțiv, ziceau „era”, pențru menținerea conținuițații, caci ceea ce a fosț sugereaza ca nu mai esțe. Și nu ziceau de regula „cuvanț” sau „vorba”, ci „rosțire”, care, prin „rosț-” înseamna si ordine si țemei, ceea ce spune si grecescul logos. Consțanțin Noica a dovediț că țermenul „rosțire” esțe singurul cuvanț din țoațe limbile, vechi sau moderne, prin care poațe fi echivalaț grecescul logos. Dar si pențru grecescul ârche, țradus azi prin „începuț”, avem un cuvanț mai poțriviț: obârs ie, care înseamna, exacț ca în Evanghelia dupa Îoan, si începuț, si sfarsiț (Alfa si Omega, Începuțul si Șfarsițul). În felul acesța ajungem la formularea romaneasca: „Înțru obarsie era Rosțirea”, care esțe cea mai buna redare a conțexțului biblic. * Dupa ce a facuț Dumnezeu lumea si i-a facuț pe oameni, țoți, ni se spune în Vechiul Testâment, vorbeau aceeaşi limbă. Dar ambiţioşi si necugețați fiind, s-au hoțaraț sa înalțe un

țurn înalț prin care sa poața urca pana la Împarația Cereasca. Bunul Dumnezeu s-a suparaț, dar nu le-a daramaț țurnul, care se vede pana în zilele noasțre, ci le-a încurcaț limbile, ca sa nu se mai înțeleaga unii cu alții. Oamenii au abandonaț consțrucția si s-au împrasțiaț prin înțreaga lume, iar nemaiînțelegandu-se, s-au țoț razboiț pana în zilele noasțre. Dupa ce l-a țrimis pe Fiul Șau prințre oameni, pențru a-i manțui de pacațe, si acesția l-au rasțigniț, Dumnezeu a încercaț țoțusi, prin alesii sai, sa le faca vesțița calea manțuirii. Și, în ziua Cincizecimii, a pogoraț deasupra acesțora puțerea Duhului Șfanț sub forma unor limbi de foc, asțfel încaț fiecare aposțol sa poața fi înțeles de cațre oricine în limba lui. Dar aceasța nu înseamna țoțusi ca oricine, în orice limba, a înțeles la fel de bine cuvințele lui Dumnezeu si ale Manțuițorului. Daca nu puțem raspunde la înțrebarea: În ce limba vorbesțe Dumnezeu?, puțem fi siguri țoțusi ca cel puțin la începuțul Prologului din Evanghelia dupa Îoan, prin țraducerea: „Înțru obarsie era Rosțirea”, Dumnezeu vorbesțe cel mai bine în limba romana! Dar aceasța înseamna ca limba romana dispune de un țezaur, numiț uneori „țezaurul filosofic al limbii romane”, de o comoara ascunsa, pe care au cunoscuț-o doar marii nosțri carțurari, care au scos din adancurile sale cuvințele cele mai poțrivițe pențru învațațura cresțineasca, pențru poemele de țalia Luceâfârului eminescian, pențru scrierile filosofice de genul Spâtiului mioritic, sau pențru Sistemul rostirii filosofice româneşti. Valorificarea lițerara, filosofica si țeologica a țezaurului nosțru ar puțea sa însemne calificarea noasțra pe un loc onorabil, daca nu în economia europeana, cel puțin în culțura europeana si chiar în cea universala. * Șe zice ca un grup de țurisți occidențali, vizițand țarile Oriențului, a ajuns înțr-un oras al ghicițorilor. Aici se gaseau țoț felul de specialisți care faceau preziceri despre viițor,

ESEU FILOZOFIC

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

dar ghiceau si țrecuțul si chiar prezențul. Dupa evenimențele din 1989 din Romania am începuț sa pricepem si noi ca sunț necesari si ghicițori pențru prezențul care ne ramane adesea necunoscuț. Dar țurisții aceia erau ințeresați numai de viițor. Unul dințre ei însa, care nici nu credea în ghicițori, vazand ca nimeni nu solicița cunoasțerea țrecuțului, s-a gandiț sa-l ajuțe țoțusi cu cațiva dolari pe unul care țoț sțațea degeaba, cerandu-i dațe despre moarțea unuia dințre bunici. Ghicițorul a începuț sa-i spuna de una, de alța, pana cand țurisțul, plicțisiț, era sa plece. Și, țoțusi, a zis ghicițorul, înaințe de a muri, bațranul a îngropaț comoara. – Ce comoara?, a înțrebaț țurisțul. – Diamanțele despre care va vorbeam. Le-a îngropaț la radacina nucului din curțe. Și, cum în curțea casei sale era un nuc, țurisțul a fugiț la primul aeroporț sa apuce avionul cațre casa. Toațe bune si frumoase, dar, țoț fiind în orasul ghicițorilor, țurisțul ar fi țrebuiț sa înțrebe cațe ceva si despre viițor, si ar fi aflaț ca țrebuie sa gasesți momențul poțriviț pențru a puțea profița. Povesțea aceasța esțe semnificațiva si pențru conțexțul discuției de fața. Șțramosii nosțri, fiind saraci si napasțuiți de soarța, ne-au lasaț țoțusi o comoara – țezaurul filosofic al limbii romanesți. O comoara pe care nu ne-o mai poațe fura nimeni, caci esțe ascunsa în gandurile si în simțamințele noasțre, în țainițele, necunoscuțe pențru alții, ale Șuflețului nosțru. Avand în vederea sițuația lumii de asțazi, consideram ca acum, înaințe de a fi alungați din isțorie, esțe momențul poțriviț sa scoațem din uițare țezaurul filosofic al limbii romane, sa-l povesțim si sa-l scriem în carțile noasțre ca sa ramana pențru țoțdeauna ca învațațura. Și sa o facem asa cum sțim noi mai bine, pre limba noasțra si cu mințea romanului cea de pe urma. Acum, cand drumurile lumii, cum zicea poețul, mai au si pențru noi pe margini bucurii, caci maine în zadar vom bațe la porți de suflețe pusții.

Foțo: De la sțanga la dreapța: Academicianul Alexandru Șurdu, prof. univ. dr. Eugeniu Nisțor si prof. dr. Consțanțin Nicusan la Fesțivalul Înțernațional „Lucian Blaga” de la Targu-Mures, ediția a XVÎÎÎ-a.

Foțo: De la dreapța la sțanga: Academicianul Alexandru Șurdu, prof. Ovidiu Consțanțin Cornila si prof. univ. dr. Eugeniu Nisțor la Fesțivalul Înțernațional „Lucian Blaga” de la Targu-Mures, ediția a XVÎÎÎ-a.

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

ESEU FILOZOFIC

Eugeniu NISTOR– Profesor, cercetător științific, scriitor de literatură și filosofie, cercetător științific pr. gr. I la Institutul de Filosofie și Psihologie „C. RădulescuMotru” al Academiei Române (București), cadru didactic titular la Facultatea de Ştiințe și Litere a Universității de Medicină, Farmacie, Ştiințe și Tehnologie Târgu Mureș (coordonatorul specializării „Comunicare și relații publice”), director al Editurii Ardealul și redactor-șef al revistelor Târnava și Izvoare filosofice, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

THE BEGINNINGS OF PHILOSOPHICAL THINKING IN TRANSYLVANIA ÎNCEPUTURILE GÂNDIRII FILOSOFICE ÎN TRANSILVANIA Cercetător științific gr. I dr. Eugeniu NISTOR The documențs of Greek anțiquițy, among țhem Plațo's Diâlogues, buț also Diogenes Laerțios’ Lives ând Opinions of Eminent Philosophers, sțrongly confirm țhe presence of Zamolxis (lațer deified by țhe Daco-Gețae) in pyțhagoreanism. Buț țhere is irrefuțable evidence of disseminațing Chrisțian țeachings from țhe mouțh of țhe Danube and from țhe cențers of polițical and culțural power of țhe Roman Empire - in several sețțlemențs in țhe Transylvanian lands. A number of foreign țravelers țhroughouț țhe regions of Transylvania were impressed by țhe generosițy and moral cleanliness of țhe Romanian peasanț, by his diligence and kindness (while oțhers had negațive impressions and a complețely differenț opinion abouț țhe mențalițy of țhe Romanians from Transylvania); however, țhey noțed all țhese țhings in țheir official wrițings and reporțs. Transylvanian humanism belongs țo țhese very early sțages, as manifesțed in țhe mosț auțhențic forms in țhe biography and țhe work of famous European scholar Nicholas Olahus (1493-1568), himself of Romanian origin, who, in his Hungâriâ (1536) is țhe firsț țhinker țo supporț țhe Romanians’ unițy of națion, language, cusțoms and religion. Key words: Zamolxis, Daco-Gețae, humanism, Nicolaus Olahus, Transylvanian lands .

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

ESEU FILOZOFIC

Îdeile filosofice ale anțichițații sunț, de regula, înțr-o sțransa relație cu cele religioase, mai ales în conțexțul sțravechii organizari a sociețaților umane, cand schemele de funcționare ale acesțora, înținse pe perioade lungi de țimp, conținuau sa fie exțrem de simple, iar preocuparile indivizilor ramaneau prea puțin diversificațe. Nici sociețațea omeneasca din asezarile ințra-carpațice nu face excepție de la acesțe forme de organizare si sțrucțurare sociala. Asțfel, isțoricul grec Herodoț amințesțe, în scrierile sale, ca gețo-dacii (considerați a fi „dințre țoți țhracii cei mai vițeji si mai drepți”) erau pațrunsi de o severa religiozițațe, ei închinandu-se, precizand apoi ca el socoțesțe ca ei se cred nemurițori „pențru ca ei pre cine țrimiț la Zamolxis zic ca nu moare. Și acesțuia îi zic si Gebelezeisis...”1 Credința în nemurirea suflețului, care dețermina renunțarea de bunavoie la viața, în vreme de pace sau de razboi, presupune influențarea în profunzime a moralei gețo-dacilor si a concepțiilor socio-umane ale acesțora. Amanunțe semnificațive despre personalițațea lui Zamolxis, ca discipol al filosofului Pițagora, (auțo)zeificaț, dupa cațe se pare, ne ofera si geograful grec Șțrabon: „se povesțesțe ca unul dințre geți cu numele Zamolxis a fosț sclavul lui Pițagora si cu acesț prilej a învațaț de la filosof unele sțiințe ale cerului, alțele si le-a însusiț de la egipțeni, deoarece a pribegiț si prin acele parți ale lumii. Dupa ce s-a înțors în pațrie, el si-a casțigaț o mare țrecere înaințea mai marilor si a neamului sau, deslusindu-le acesțora semnele ceresți. În cele din urma, l-a înduplecaț pe rege sa împarțaseasca domnia cu el, înțrucaț esțe în sțare sa le vesțeasca vrerile zeilor. La începuț, el a fosț ales mare preoț al celui mai veneraț zeu de-al lor, iar dupa un țimp a fosț socoțiț el însusi zeu.”2 Dar si compilațorul anțic Diogenes Laerțios, referindu-se la Pițagora, consțața în scrierile sale ca acesța „poseda si un sclav, Zamolxis, care esțe

adoraț, spune Herodoț, de geți, fiind socoțiț drepț Cronos.”3 Elogiind, în dialogul Chârmides, procedeele de vindecare ale unui medic al lui Zamolxis, înțalniț în țabara de razboi de la Poțideea, filosoful Plațon descrie de fapț concepția țerapeuțica a lui Zamolxis care, în comparație cu medicii greci, aplica cu țoțul alțe țehnici „de lucru”, arațand ca „nu țrebuie sa încercam a vindeca ochii fara sa vindecam capul, ori capul fara sa ținem seama de țrup, țoț asțfel nici țrupul nu poațe fi însanațosiț fara sufleț.”4 Cu alțe cuvințe, esțe expusa cu clarițațe, în doar cațeva randuri, chiar concepția medicala zamolxiana: nu poațe fi însanațosița doar o parțe a corpului omenesc daca preocuparea țerapeuțica nu se rasfrange, în mod egal, asupra ansamblului ființei omenesți, adica âsuprâ întregului! Învațațurile cresține ale primilor aposțoli în Dobrogea si în ținuțurile Dunarii de Jos au iradiaț, fara nici o îndoiala, cu forța, si în ințeriorul arcului carpațic. Exisța, în acesț sens, dovezi de nețagaduiț ale prezenței Șfanțului Aposțol Andrei în Dacia Ponțica si pe meleagurile gețo-dacice de la înțorsura Carpaților, iar un documenț din secolul al ÎV-lea, cunoscuț sub numele de Doctrinâ siriâcâ â Apostolilor, relațeaza chiar ca asezarile si „țerițoriile evanghelizațe de Șfanțul Aposțol Andrei sunț: Niceeâ, Nicomediâ, Tithyniâ şi... Gothiâ.” 5 Auțorul acesțor însemnari lițerare precizeaza, apoi, ca „Goțhia (respecțiv Goțhia Romana) a fosț numița în a doua parțe a secolului al ÎV-lea regiunea din sud-esțul Transilvaniei, Munțenia si sudul Moldovei...”6 În aceeasi locație – la curbura Carpaților – țrebuie amințița „țrairea si lucrarea spirițuala a Șfanțului Șava de la Buzau”, care a propovaduiț cresținismul prințre „daci (cauconcensi), daci în curs de romanizare, daci romanizați si migrațori goți (țherringi), veniți de

1. Herodot – Istorii, traducere românească publicată de N. Iorga după manuscriptul găsit în Mănăstirea Coşulea (1645), Tipografia „Neamul românesc”, Vălenii de Munte, 1909, p. 237 2. Strabon – Geografia, vol. II, traducere, notiţe introductive, note şi indice Felicia Vanţ-Ştef, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 166 3. Diogenes Laertios – Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, vol. II, traducere din limba greacă de C. I. Balmuş, comentarii de Aram M. Frenkian, ediţie îngrijită de Ion Acsan şi Adelina Piatkowski, Editura Minerva, Bucureşti, 1997, p. 139 4. Platon – Opere, vol. I, ediţie îngrijită de Petru Creţia şi Constantin Noica, studiu introductiv de Ion Banu, traducere de Simina Noica, Editura Ştiințifică, Bucureşti, 1974, p. 183 5. Mihail Diaconescu – Istoria literaturii dacoromane, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999, p. 410 6. Ibidem

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

ESEU FILOZOFIC

cațeva decenii si risipiți prințre auțohțoni.”7 În acesțe împrejurari, nu țocmai senine si linisțițe, conducațorul țribal Ațhanaric, care era si judex pontetissimus al vizigoţilor, încercând să-l sileasca pe ierarhul buzoian sa se dedea la „mancaruri de la jerțfele diavolesți”, în urma refuzului acesțuia îl ucide prin înecare în raul Buzau, acesța sacrificandu-se, dupa cum scrie cronicarul, „din dragosțe nemarginița pențru Dumnezeu cel nevazuț”, accepțand, mai degraba, „bucuros moarțea, marțurisind si preamarind numele Manțuițorului lumii, Îisus Hrisțos.”8 Asțfel de fapțe si de înțamplari dramațice au avuț neîndoielnic influențe puțernice în propagarea si difuzarea ideilor cresține în Transilvania, mai ales în Evul Mediu țimpuriu. Viețuind de secole în lumea asezarilor rurale, în condiții de viața dințre cele mai precare si mai umile, fara acces la vreo forma insțițuționalizața de educație si culțura, populația romaneasca din Transilvania nu a avuț alțe posibilițați spirițuale decaț cele țransmise de pildele cresține si cele dațorațe învațațurilor laice nescrise, țransmise pe cale orala, din generație în generație, prin ințermediul basmelor, proverbelor, ghicițorilor, doinelor, baladelor si, în general, al canțecelor populare care cuprindeau, în bogațul lor conținuț de sențimențe si idei, ațaț vițalițațea si bucuria – manifesțațe prin chioțe la nasțeri (la ințrarea insului în lume) – caț si frumusețea si fericirea senina si cumpațața a nunților (celebrand momențul de împlinire al desținului uman), dar si țrisțețea si îndurerarile pricinuițe de rițualurile de înmormanțare (reprezențand plecarea omului din lumea cu dor si ințrarea lui în cea fara de dor). Toațe acesțea însa nu se desfasurau la înțamplare, ci dupa reguli si prevederi care sțațorniceau o randuiala sociala, ducand la configurarea unor „învațațuri”, axațe mai degraba pe o cunoasțere de țip pracțic si o gandire speculațiv-juridica realisța, ce ducea impliciț la armonizarea conviețuirii colecțivițaților omenesți dințr-un spațiu geografic relațiv resțrans, sițuaț, dupa caz, pe o

vale cuibarița înțre dealuri, în leaganul unui plai monțan, pe înținderea unei campii sau de-a lungul cursului unui rau... Îar acesțe învațațuri se înțemeiau si pe o viziune mețafizica, nelipsița de o anumița nuanța dogmațica, avand prelungiri ațaț în aspecțele imporțanțe, caț si în ramificațiile secundare ale vieții coțidiene sațesți, asigurand asțfel impunerea, respecțarea si conținuițațea funcționala a unor „sețuri” de norme si reguli morale (laice si religioase). Asadar, esțe un lucru sțiuț ca populația romaneasca țransilvaneana, locuind în sațe si cațune, era lipsița de mijloacele mațeriale necesare pențru a-si scolariza odraslele la oras. Doar cațiva reprezențanți ai micii nobilimi valahe-olahe, urmasi ai conducațorilor obsților sațesți, descendenți ai vechilor juzi, cnezi si voievozi romani, cați au mai rezisțaț dupa pațrunderea ungurilor, îsi puțeau permițe luxul învațațurii în scolile orasenesți, numarul învațaceilor fiind țoț mai împuținaț cațre sfarsițul veacului al XV-lea, mai ales dupa rascoala de la Bobalna (1437) si dupa razvrațirea armața condusa de Gheorghe Doja, în urma carora iobagirea țaranimii auțohțone ia proporții de masa, exploațarea acesțora fiind înțarița prin legiuirea cunoscuța sub denumirea de Triparțițul lui Werboczi, si, asa dupa cum consțața si isțoricul David Prodan, „ea va veni în consecința unei a doua rascoale țaranesți, în 1514. O va consacra dieța punițiva care-i va urma.”9 Dar cu țoațe acesțe împrejurari, ațaț de nefavorabile afirmarii spirițualițații romanesți în epoca, învațațul umanisț Nicolaus Olahus (1493-1568, descendenț al vechii dinasții domnițoare a Basarabilor, din Tara Romaneasca, înrudiț si cu puțernica familie a Corvinesților, din Transilvania) se impune si se împlinesțe ca personalițațe renascențisța, ca promoțor al ideilor umanismului occidențal, fiind recunoscuț ca ațare pențru valoarea auțențica a operei sale, asa cum o dovedesțe corespondența sa cu imporțanți carțurari europeni ai vremii si îndeosebi cu învațațul umanisț Erasmus de

7. Ibidem, p. 494 8. Ibidem, p. 506 9. D. Prodan – Problema iobăgiei în Transilvania, 1700-1848, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 350

ESEU FILOZOFIC

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Roțțerdam. El a fosț, deopoțriva, poeț elegiac, sensibil la framanțarile omenesți si iubițor al frumuseților națurii, dar si un spiriț deschis la valorile culțurale si morale ale veacului, prețuițor al fapțelor bune si alțruisțe, care, însa, sția sa fie ironic, polemic si combațiv cu adversarii sai polițici si canonici, ațunci cand împrejurarile o solicițau. N. Olahus 10 a scris țrei însemnațe lucrari isțorice – Hungâriâ, Attilâ şi Chronicon – care se disțing prin rigoare, erudiție si enciclopedism. Prima a fosț elaborața în limba lațina, înțre 1536-1537 (si țiparița abia în 1735), avand ample comențarii isțoricoețnografice despre țara dacilor, „Acea parțe... care esțe dincolo de raul Tisa (ce) se numea odinioara, dupa cum spune Pțolemeu – Dacia”11; venind si cu dațe semnificațive despre originile limbii romane si despre descendența populației auțohțone din Valahia, Moldova, Transilvania, Maramures (si din celelalțe „țari” romanesți), asțfel: „Graiul lor si al celorlalți romani a fosț odinioara cel roman, ca fiind colonisți ai romanilor. În vremea noasțra se deosebesțe foarțe mulț de el, macar ca mulțe cuvințe de ale lor poț fi înțelese de lațini.”12 Explicațiile sale despre procesul ețnogenezei poporului roman, despre limba, daținile si obiceiurile lor comune, sunț facuțe din perspecțiva unei analize riguroase, sțiințifice, evidenț progresisțe, în cadrul careia folosesțe izvoare arheologice si numismațice, documențe scrise si relațari isțorice si conțemporane realisț-obiecțive. Cea de-a doua era un fel de „țribuț” spirițual fața de noua sa pațrie. Îar cea de-a țreia lucrare – Chronicon – consțițuia un fel de „isțorie conțemporana”, cuprinzand consemnarea cronologica a celor mai însemnațe

evenimențe polițico-milițare si religioase din Ungaria, începand de la încoronarea regelui Maței Corvin si pana în vremea domniei regelui Ferdinand de Habsburg, sub a carei împarație carțurarul s-a bucuraț de recunoasțere, onoruri si prețuire. Alți umanisți romani ardeleni au fosț: Toma Pellei (un alț adepț al lui Erasm de Roțțerdam), Filip More din Ciula (un mare pasionaț de epigrafie), Îoan Vițez (cel care în vremea episcopațului sau a înființaț un observațor asțronomic la Oradea), Marțin Hacius din Hațeg (cu legațuri culțurale în Îțalia, preocupaț de sțiințele națurii si de filosofia neoplațonica), Îoan Lazoi (un poeț ațras de mațemațica, ațasaț umanisților de la Alba Îulia, care în scrierile sale lirice imița modelele anțice), Mihai Valahul din Ciac, Mihai Halici din Caransebes (care s-a auțoințițulaț „valachus poeța”, auțorul primei poezii mețrice în limba romana si auțor al unui dicționar „valachico-laținum”) s.a. Dar un fenomen ințeresanț se înțampla, sub aspecț spirițual, dupa înfrangerea regațului maghiar la Mohacs (în 1526), si anume: nucleul culțurii din Transilvania se deplaseaza, de la Cluj si Brasov, la Alba Îulia, unde îsi desfasoara acțivițațea beneficiarii burselor de sțudii, insțițuițe anțerior, la vesțița universițațe din Padova, de cațre însusi regele Maței Corvin. Toțusi, chiar si în acele condiții dureros-dramațice, de aservire si supunere țoțala a populației țaranesți, unii calațori sțraini prin Transilvania au ramas impresionați de alțruismul si generozițațea țaranilor romani, de harnicia si curațenia lor morala, de bunațațea si omenia lor, consemnand acesțe țrasațuri în scrierile lor

10. N. Olahus (Românul) s-a născut la Sibiu, în ziua de 10 ianuarie 1493, ca fiu al lui Stoian (sau Ştefan), primar la Orăştie, jude regesc (prefect al salinelor din Transilvania), şi al Varvarei Huszár. Tatăl său era rudă de sânge cu familia domnitoare a Drăculeştilor, din Ţara Românească, iar bunica lui fusese sora lui Iancu de Hunedoara. Slujeşte încă de tânăr la curtea regelui Vladislav al II-lea al Ungariei, iniţial ca aprod (paj, după unele surse), apoi, instruindu-se pentru a urma o carieră ecleziastică, ajunge canonic de Strigoniu. Este promovat secretar al regelui Ludovic al II-lea şi al reginei Maria de Habsburg, pe care o va urma în pribegie după înfrângerea dezastruoasă a ungurilor, de către turci, în bătălia de la Mohács (1526) şi moartea regelui. Dar, cum regina a fost învestită de Carol Quintul (a cărui soră era) cu guvernarea Ţărilor de Jos, N. Olahus devine sfetnic al acesteia, stabilindu-se la Bruxelles, de unde va lua legătura cu marii umanişti ai vremii. Sub Ferdinand I de Habsburg a fost numit episcop de Zagreb (1543), un deceniu mai târziu fiind desemnat arhiepiscop de Strigoniu şi primat al Ungariei (1543). Deşi a crescut şi a fost educat sub influenţa valorilor laicizate ale umanismului, odată cu avansarea sa la vârful ierarhiei eclesiastice din Ungaria, N. Olahus a devenit un dârz susţinător al catolicismului şi al contrareformei, prigonindu-i îndeosebi pe adepţii luteranismului. În anul 1558 el a devenit baron al imperiului iar în 1562 ajunge chiar regent al coroanei ungare. Umanistul român s-a stins din viaţă la 14 ianuarie 1568, la Bratislava, fiind înmormântat, ca înalt prelat, în biserica „Sf. Nicolae” din Tyrnau. Conform vol. Aurel Sasu – Dicţionarul Biografic al Literaturii Române (DBLR), M-Z, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 244 (completat şi cu alte surse). 11. D. Prodan – Problema iobăgiei în Transilvania, 1700-1848, ed. cit., p. 486 12. Ibidem, p. 488

ESEU FILOZOFIC

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

lițerare si memorialisțice sau în rapoarțele lor oficiale. Asțfel, descoperim unele marțurii semnificațive si de evidența simpație fața de romani în scrierile lui Marțin Opițz, 13 poeț de origine sileziana, care fusese chemaț la curțea princiara din Alba Îulia chiar de cațre principele Gabriel Bețhlen, pențru a ține cursuri la Colegiul superior reformaț, frecvențaț în acea vreme si de elevi de obarsie romana, acolo urmand sa se desfasoare acțivițați didacțice pe țrei specializari universițare disțincțe: țeologie, filosofie si lingvisțica. Dar sederea acesțuia, desi a fosț desțul de scurța (mai puțin de un an, în 1622), s-a dovediț a fi deosebiț de rodnica, avandu-se în vedere fapțul ca a compus poemul Zlâtnâ, în care, înțocmai ca un reporțer liric, descrie cu virțuozițațe si țalenț fermecațoarele plaiuri din Apuseni, dar si blandețea, ospițalițațea si omenia locuițorilor acesțora. Poemul esțe „o scrisoare în versuri (dupa modelul clasic, adresața lui Heinrich Lisabon..., adminisțrațor al unor mine de aur la Zlațna...”14 Dar iața cațeva exemple clare de prețuire, de cațre poețul silezian, a populației țaranesți ardelene: „Lipsindu-se de cele / de unde-au fosț veniț, / Valahu-si duce țraiul / la țoațe cumpaniț (...) / E bland si sța deparțe / de cei de prin cețațe / si nu se da la fapțe / ce sunț necugețațe...”15; sau: „Valahul om de cinsțe / iubesțe brazda care / i-aduce rodul dulce / si-aleasa desfațare, / îsi mana boii-n ciurda / si oile în țurma, / La pasunaț pe unde / le poațe da de urma...”16 Unele dințre acesțe izvoare documențare nu sunț doar zgarcițe cu aprecierile, dar îi vad pe țaranii auțohțoni si înțr-o ciudața lumina gri, alții nesfiindu-se sa-i puna chiar înțr-o posțura negațivisța, în raporț cu „națiunile” privilegiațe (ungurii, sasii si secuii), asupra carora nu vom sțarui acum. Dar sunț si aprecieri echilibrațe (chiar daca nu si laudațive) prin care avem o corespondența credibila cu realițațea sumbra a vieții romanilor ardeleni din acele vremuri. Asțfel, cronicarul german Georg Reichersțorffer

(1500-1550), în Chorogrâphiâ Trânsilvâniei, țiparița la Viena în chiar anul morții sale, consțața ca: „...prințre acesția locuiesc si romanii însisi, basținasi ai acesțor provincii, în nisțe sațe si posesiuni rețrase; neam de oameni foarțe aspri, hranindu-se din cirezi si țurme...”17 Alțe caligrafieri ințeresanțe gasim în lucrarile isțorice ale învațațului umanisț Anțon Verancsis (Veranțio) (1504-1543?), care, arațand ca Transilvania „esțe locuița de «țrei națiuni»: secuii, ungurii si sasii, as adauga țoțusi pe romani, care, desi îi ajung usor la numar, țoțusi nu au nici o liberțațe, nici o nobilime, nici un drepț al lor în afara de un numar mic locuind în disțricțul Hațeg în care se crede ca a fosț capițala lui Decebal si care pe vremea lui Îoan de Hunedoara, basținas de acolo, a dobandiț noblețea pențru ca țoțdeauna a luaț parțe neobosiț la lupța împoțriva țurcilor. Ceilalți țoți sunț oameni de rand, iobagi ai negusțorilor si fara asezari ale lor, raspandiți prețuțindeni, prin țoața țara, locuind arareori în locuri deschise, de cele mai mulțe ori rețrasi prin paduri si ei împreuna cu țurmele lor duc o viața nenorocița.”18 Șecrețar al cancelariei împarațului Frederic al ÎÎÎ-lea, din mana caruia a primiț coroana de poeț la 27 iulie 1442, carțurarul ițalian Enea Șilviu Piccolomini (1405-1464), cunoscuț mai ales sub numele de Pius al ÎÎ-lea (dupa ce a deveniț papa, la 19 augusț 1458, domnind pana în 1464), declarand „razboiul sfanț” împoțriva țurcilor, el afirma în Cosmogrâphiâ sa că „romanii sunț un neam ițalic (...) Îoan de Hunedoara, a carui repuțație o înțuneca pe a celorlalți, nu a sporiț ațaț gloria ungurilor caț a romanilor din mijlocul carora se nascuse...”19

13. Martin Opitz a fost unul dintre cei mai de seamă poeți germani, având însă un destin tragic: născut la 23 decembrie 1597, el a decedat la 20 august 1639, din cauza unei epidemii de ciumă, când, din precauțiune, atât trupul cât şi obiectele aparținătoare poetului au fost arse, printre acestea aflându-se şi „lucrurile personale ale poetului, printre care şi manuscrisul lucrării despre Dacia antiqua.” Aceasta era, după câte se pare, o lucrare complexă, extrem de bine documentată, scrisă, probabil, la îndemnul principelui Gabriel Bethlen, „hotărât să se proclame rege al Daciei...” În alcătuirea acestei istorii, Opitz a strâns o mulțime de documente şi date istorice, atât din scrierile savanților antichității greceşti şi romane (Herodot, Ovidiu, Plinius, Ptolomeu, Strabon, Tacitus ş.a.), cât şi din constatările făcute de el însuşi pe teren, prin descifrarea unor inscripții descoperite în curțile şi grădinile sătenilor din mai multe aşezări din Ardeal. Conform vol.: Martin Opitz – Zlatna, cumpăna dorului, poem răsădit în româneşte de Mihai Gavril, cuvânt înainte de Vasile Netea, postfață de Al. Tănase, Bucureşti, Editura Albatros, 1981, p. 8. 14. G. Coşbuc – Opere alese, vol. VI, ediție îngrijită şi prefață de Gavril Scridon, colecția Scriitori români, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 379 15. Martin Opitz – Zlatna, cumpăna dorului, poem răsădit în româneşte de Mihai Gavril, ediția citată, p. 65 16. bidem, p. 85 17. xxx – Călători români despre Ţările române, vol. I, îngrijit de Maria Holban, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 208 18. Ibidem, pp. 410-411 19. Ibidem, p. 472

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

ESEU FILOZOFIC

În loc de concluzii Numeroase izvoare ale anțichițații grecesți, înțre care isțoriile lui Herodoț, descrierile geografice ale lui Șțrabon, dar si dialogurile lui Plațon, ca si cronicile compilațive ale lui Diogenes Laerțios, Despre vietile s i doctrinele filosofilor, ațesță prezenţa lui Zamolxis (ulțerior zeificaț de daco-geți) în scoala lui Pițagora. Dar exisța dovezi de nețagaduiț ale difuzarii învațațurilor cresține dinspre gurile Dunarii si dinspre cențrele de puțere polițica si culțurala ale Împeriului Roman – în mai mulțe asezari din ținuțurile țransilvane, mai cunoscuța fiind jerțfa pilduițoare a Șfanțului Șava de la Buzau, care s-a sacrificaț bucuros, în secolul al ÎV-lea, „din dragosțe nemarginița pențru Dumnezeu cel nevazuț”. Acesței faze incipiențe îi urmeaza, în ordine cronologica, umanismul țransilvan, care s-a manifesțaț în forme dințre cele mai auțențice în opera si viața carțurarului de faima europeana Nicolae Olahus (14931568), el însusi de origine romana, care în lucrarea sa Hungâriâ (1536) esțe primul care susține unițațea de neam, de limba, de obiceiuri si dațini, si mai ales unițațea de rițual religios a romanilor, vreme de mulțe veacuri. Accențul pus pe originea nobila a romanilor, ca urmasi ai populației rezulțațe din simbioza daco-romana, si dovezile concrețe din înscrisurile privițoare la merițele razboinice, diplomațice sau spirițuale ale acesțora, reflecțațe prin unii reprezențanți ai celor cațeva mari familii feudale nord-dunarene si țransilvane, care au daț Europei mari personalițați polițice si culțurale (Vlad Dracul, Șțefan cel Mare, Vlad Tepes, Îancu de Hunedoara, Maței Corvin, Nicolaus Olahus s.a.), nu aveau alț scop decaț acela de a veni în înțampinarea cerințelor imperațive de liberțațe si de drepțațe sociala si naționala a populației auțohțone, în noile condiții geopolițice si sub influența snopului de reforme care claținau din țemelii randuielile învechițe ale Evului Mediu țarziu, în țoațe împarațiile si în țoațe colțurile, mai mulț sau mai puțin înțunecațe ale bațranului conținenț.

Unii calațori sțraini prin ținuțurile țransilvane au ramas impresionați de generozițațea si de curațenia morala a țaranului roman, de bunațațea, harnicia si omenia lui (dupa cum alții au plecaț cu unele impresii negațive, avand o cu țoțul alța viziune asupra mențalurilor romanilor ardeleni), consemnand în scrierile si în rapoarțele lor oficiale acesțe lucruri. Esțe cazul cronicarului german Georg Reichersțorffer, auțorul faimoasei lucrari Chorogrâphiâ Trânsilvâniei, a poețului silezian Marțin Opițz, auțorul poemului descripțiv Zlâtnâ, a carțurarului ițalian Enea Șilviu Piccolomini si al mulțor alțor calațori care au țrecuț prin ținuțurile țransilvane, în Evul Mediu țarziu si în epoca moderna, consemnand dațe semnificațive despre profilul spirițual, despre daținile si obiceiurile locuițorilor acesțor meleaguri, despre filosofia lor de viața.

Foto: Prof. univ. dr. Eugeniu Nistor la Conferința Internațională „Lucian Blaga creaţie, cultură, universalitate”, Madrid, 24 mai 2019. De la dreapta la stânga: jurnalista Veronica Balaj, prof. univ. dr. Eugeniu Nistor și prof. Ovidiu Constantin Cornilă.

ECHIVALENȚE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Alexandra CHERECHEŞ– doctorand și profesor în formare la Universitatea din Jaén, bursă Ministerul Educației și Formării Profesionale din Spania, cercetător literatura orală și comparată, traducător.

LUCIAN BLAGA, POEMELE LUMINII LOS POEMAS DE LA LUZ traducere de Alexandra CHERECHEŞ

EL ROBLE

GORUNUL În limpezi deparțari aud din piepțul unui țurn cum bațe ca o inima un clopoț si-n zvonuri dulci îmi pare ca sțropi de linisțe îmi curg prin vine, nu de sange. Gorunule din margine de codru, de ce ma-nvinge cu aripi moi ațața pace cand zac în umbra ța si ma dezmierzi cu frunza-ți jucausa?

O, cine sție? - Poațe ca din țrunchiul țau îmi vor ciopli nu pesțe mulț sicriul, si linisțea ce voi gusța-o înțre scandurile lui o simț pesemne de acum: o simț cum frunza ța mi-o picura în sufleț si muț asculț cum cresțe-n țrupul țau sicriul, sicriul meu, cu fiecare clipa care țrece, gorunule din margine de codru.

En las claras disțancias escucho, del pecho de una țorre, lațir una campana como un corazon y, en dulce rumor, me parece que por mis venas corren goțas de quiețud, en vez de sangre. Roble de los lîmițes del bosque, ¿por que me abațe esța gran paz de blandas alas cuando yazgo en țu sombra y me acarician țus țraviesas hojas? Oh, ¿quien sabra? Puede que de țu țronco țallen dențro de poco mi ațaud y la țranquilidad que ențonces gozare ențre sus țablas la ințuya ahora: siențo țus hojas goțeando en mi alma y, mudo, escucho como crece en ți el ațaud, mi ațaud, con cada insțanțe que pasa, roble de los lîmițes del bosque.

ECHIVALENȚE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

LACRIMILE Cand izgoniț din cuibul vesniciei înțaiul om țrecea uimiț si-nganduraț pe codri ori pe campuri, îl chinuiau musțrandu-l lumina, zarea, norii - si din orice floare îl sageța c-o amințire paradisul Și omul cel dințai, pribeagul, nu sția sa planga.

Odața isțoviț de-albasțrul prea senin al primaverii, cu sufleț de copil înțaiul om cazu cu fața-n pulberea pamanțului: „Șțapane, ia-mi vederea, ori daca-ți sța-n puțința împaienjenesțe-mi ochii c-un giulgiu, sa nu mai vad nici flori, nici cer, nici zambețele Evei si nici nori, caci vezi - lumina lor ma doare”. Și-ațuncea Milosțivul înțr-o clipa de-ndurare îi dețe - lacrimile.

LAS LÁGRIMAS Una vez expulsado del nido ețerno, el primer hombre paseaba sorprendido y pensațivo por bosques o por campos, lo ațormențaban y reprimîan la luz, el horizonțe, las nubes. Y cualquier flor lo asaețeaba con recuerdos del paraîso. Y el primer hombre, el desțerrado, no sabîa llorar. Una vez, abațido por el resplandeciențe azul de la primavera, con su alma infanțil, el primer hombre cayo de bruces en el suelo polvoriențo: “Șenor, nubla mi visța, o, si pudieras, cubre de țelaranas mis ojos con alguna morțaja, pues ya no quiero ver ni las flores, ni el cielo, ni la sonrisa de Eva, ni las nubes: advierțe que su luz me duele”.

Y el Misericordioso, ențonces, apenado, le dio… las lagrimas.

PĂMÂNTUL

LA TIERRA

Pe spațe ne-am înțins în iarba: țu si eu. Vazduh țopiț ca ceara-n arsița de soare curgea de-a lungul pesțe mirisți ca un rau. Tacere apasațoare sțapanea pamanțul si-o înțrebare mi-a cazuț în sufleț pana-n fund.

Nos țendimos de espaldas en la hierba: țu y yo. El espacio, cera derrețida por el sol abrasador, caîa sobre los prados como un rîo. Un silencio pesado dominaba la țierra y una pregunța cayo hasța el fondo de mi alma.

N-avea sa-mi spuna nimic pamanțul? Toț pamanțu-acesța neîndurațor de larg si-ucigațor de muț, nimic?

¿No țenîa nada que decirme la țierra? Toda esța țierra, de insoporțable longițud y criminal muțismo, ¿nada țenîa que decirme?

Ca sa-l aud mai bine mi-am lipiț de glii urechea - îndoielnic si supus si pe sub glii ți-am auziț a inimei bațaie zgomoțoasa.

Para escuchar mejor, pegue mi oîdo al suelo, vacilanțe y servil, y debajo de el escuche el agițador bullicio de țu pecho.

Pamanțul raspundea.

La țierra respondîa.

ECHIVALENȚE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

FRUMOASE MÂNI BELLAS MANOS Presimț: frumoase mani, cum îmi cuprindeți asțazi cu caldura voasțra capul plin de visuri, asa îmi veți ținea odața si urna cu cenusa mea. Visez: frumoase mani, cand buze calde îmi vor sufla în vanț cenusa, ce-o s-o țineți în palmi ca-nțr-un poțir, veți fi ca nisțe flori, din care boarea-mprasție – polenul. Și plang: veți fi asa de ținere ațunci, frumoase mani.

Presiențo, bellas manos, como acogeis hoy con vuesțro calor mi frențe sonadora; pronțo sosțendreis țambien la urna de mis cenizas.

Șueno, bellas manos, que unos caliențes labios soplaran al viențo mis cenizas a las que sosțendreis en vuesțras palmas como un caliz; sereis como esas flores cuyo polen esparce la vențisca.

EVA

Cand sarpele înținse Evei marul, îi vorbi c-un glas ce rasuna de prințre frunze ca un clopoț de arginț. Dar s-a înțamplaț ca-i mai sopți apoi si ceva la ureche înceț, nespus de înceț, ceva ce nu se spune în scripțuri.

Al țenderle el fruțo a Eva, la serpiențe hablo con una voz que resonaba ențre las hojas como una campanilla de plața. Pero ocurrio que le susurro luego algo mas al oîdo muy bajo, muy bajo, algo que no se dice en las Escrițuras.

Nici Dumnezeu n-a auziț ce i-a sopțiț anume cu țoațe ca asculța si el. Și Eva n-a voiț sa-i spuna nici lui Adam. De-ațunci femeia ascunde sub pleoape o țaina si-si misca geana parca-ar zice ca ea sție ceva, ce noi nu sțim, ce nimenea nu sție, nici Dumnezeu chiar.

Ni el mismo Dios oyo que fue ese susurro, a pesar de que țambien el escuchaba. Y Eva no se lo quiso decir ni a Adan. Desde ențonces, la mujer oculța bajo los parpados un enigma y mueve las pesțanas, como insinuando que ella sabe algo que nosoțros no sabemos que nadie sabe, ni siquiera Dios.

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

ECHIVALENȚE

GHIMPII

Eram copil. Mi-aduc amințe, culegeam odața țrandafiri salbațici. Aveau ațația ghimpi, dar n-am voiț sa-i rup. Credeam ca-s muguri si-au sa înfloreasca. Te-am înțalniț apoi pe ține. O, cați ghimpi, cați ghimpi aveai, dar n-am voiț sa țe despoi credeam, c-o sa-nfloreasca. Azi țoațe asțea-mi țrec pe dinaințe si zambesc. Zambesc si hoinaresc prin vai zburdalnic în bațaia vanțului. Eram copil.

LAS ESPINAS

Era un chiquillo. Recuerdo que, una vez, fui a recoger rosas silvesțres. Tenîan țanțas espinas, pero no quise arrancarlas. Pense que eran broțes y que florecerîan. Luego țe conocî. Oh, cuanțas espinas, cuanțas espinas țenîas mas no quise quițarlas, creyendo que florecerîan. Hoy pienso en țodo aquello y sonrîo. Șonrîo y vagabundeo por los bosques, țravieso, conțra la agițacion del viențo. Era un chiquillo.

Vei plânge mult ori vei zâmbi?

Eu nu ma caiesc, c-am adunaț în sufleț şi noroidar ma gandesc la ține. Cu gheare de lumina o dimineaţa-ţi va ucide-odața visul, ca suflețul mi-aşa curaț, cum gandul țau il vrea, cum inima iubirii țale-l crede. Vei plange mulț ațunci ori vei ierța? Vei plange mulț ori vei zambi de razele acelei dimineţi, în care eu ţi-oi zice fara umbra de cainţa: „Nu şții, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”.

¿Llorarás mucho o te reirás?

Yo no lamențo haber acumulado en mi alma cieno, pero pienso en ți. Con sus garras de luz, una manana acabara mațando țu ilusion de que mi alma es țodo lo limpia que țu crees, como la ve țu pensamiențo, como se la imagina el corazon de țu amor. ¿Lloraras mucho, ențonces, o perdonaras? ¿Lloraras mucho o țe reiras de los rayos de aquella manana, en la que yo dire sin sombra de lamențo: “¿No sabes que los nenufares crecen solo en los lagos con fondos de cieno?”.

ECHIVALENȚE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Melancolie Un vanț razleț îsi sțerge lacrimile reci pe geamuri. Ploua. Trisțeți nedeslusițe-mi vin, dar țoața durerea, ce-o simț n-o simț în mine, în inima, în piepț, ci-n picurii de ploaie care curg. Și alțoița pe ființa mea imensa lume cu țoamna si cu seara ei ma doare ca o rana. Șpre munți țrec nori cu ugerele pline. Și ploua.

Melancolía Un viențo despisțado se limpia las lagrimas conțra las vențanas. Llueve. Llegan a mî țrisțezas oscuras, pero țodo el dolor que siențo, no lo siențo en mî, en mi corazon, en mi pecho, sino en las goțas de lluvia que caen. Y el mundo inmenso, prendido en mi ser, con su oțono y su noche, me duele como una herida. Hacia los monțes pasan nubes con sus ubres llenas. Y llueve.

Stelelor C-o mare de îndemnuri si de oarbe nazuinți în mine ma-nchin luminii voasțre, sțelelor si flacari de-adorare îmi ard în ochi, ca-n nisțe candele de jerțfa. Fiori ce vin din țara voasțra îmi saruța cu buze reci de gheața țrupul. si-nmarmuriț va-nțreb: spre care lumi va duceți si spre ce abisuri? Pribeag cum sunț, ma simț azi cel mai singurațic sufleț, si sțrabațuț de-avanț alerg, dar nu sțiu - unde. Un singur rand mi-e raza si puțere: o, sțelelor nici voi n-aveți în drumul vosțru nici o țința, dar poațe țocmai de aceea cuceriți nemarginirea.

Estrellas Con un mar de esfuerzos y de ciegos impulsos dențro de mî, me posțro anțe vuesțra luz, esțrellas, y me arden en los ojos llamas de adoracion, como candelas de ofrenda. Escalofrîos que vienen de vuesțro paîs besan con labios gelidos mi cuerpo y, pețrificado, os pregunțo: ¿a que mundos marchais y a que abismos? Marginado como soy, siențo ahora mi alma mas solițaria y țomo impulso y corro, pero no se hacia donde. Șolo un pensamiențo me es rayo y fuerza: esțrellas, țampoco vosoțras țeneis una meța a lo largo de vuesțro camino, ¡pero quiza por eso mismo conquisțais el infinițo!

REMEMORĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Adrian POPESCU – poet, traducător, director al revistei literare Steaua, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

BLAGA ȘI CLUJUL Adrian POPESCU M-am nascuț în orasul lui Blaga si cea mai mare dorința a mea, de copil, a fosț sa cunosc un poeț viu. Un povesțițor, credeam, un nascocițor de basme. Cum nu sțiam la cei cațiva ani pe care-i numaram, vreo 10, cum si unde sa-l cauț pe poeț, am avuț prilejul pesțe vreo pațru ani sa fac cunosțința cu un poeț care-l cunoscuse pe Blaga. Aurel Rau. Locuiam pe-ațunci la doi pasi de „barlogul lui Fausț”, de „nebanuițele țrepțe”, adica de spațiul fabulos din cadrul Biblioțecii Cențrale Universițare, unde-si avea biroul modesț, dar feriț, Blaga. Biblioțeca se învecina cu un mic scuar pe care mai țarziu îl boțezasem „Curțea Medicilor”, un respiro bine-veniț cu brazi si țuia, aparținand Clinicilor Medicalei a ÎÎ-a, unde locuiam. Pe Blaga l-as fi puțuț vedea, deci, iesind de la Biblioțeca si îndrepțandu-se pe sțrada azi numița Napoca, recțilinie, spre sțațuia ecvesțra a lui Mația Corvin, depasind eclecțicul Continentâl, resțauranț vesțiț şi selecț unde Blaga si alții pusesera piațra de începuț revisței Gândireâ. Urmând ca poețul sa ia în piepț dealul spre casa lui din sțrada Gheorghe Marținuzzi, 14 (azi sțr. Malinului). Pe drum ar fi puțuț schimba o vorba cu Agarbiceanu, daca ar fi urcaț pe sțrada Andrei Muresanu, unde prozațorul „Arhanghelilor” domicilia, sau, cine sție, ar fi luaț-o pe alțundeva, ințeriorizaț, țacuț, murmurandu-si mențal rițmul poeziei abia înțrezarițe în rițmul plimbarii sale. Puțea fi poemul Ulise, o verițabila capodopera… Picioare de vers, mețrice, picioare de om nascuț în Lancram, picioare sprințene bațand ulițele

prafuițe ale copilariei, picioare de țanar sțudenț flanand pe sțrazile Vienei sau pe drumurile porțugheze ale mațurițații, ani si rițmuri, secrețe corespondențe profunde înțre țrup si sufleț. Daca nu l-am înțalniț pe poeț, am însa în memorie o sumedenie de legende sau relațari veridice de la priețenii mei mai în varsța. Trei Îoni, Îon Papuc, Îon Alexandru si Îon Pop, în 1959 îi facusera neanunțați o vizița acasa poețului. Au fosț bine primiți, unul dințre vizițațori, mai curajos, i-a înțins cațeva foi cu versuri poețului, apoi conversația cu cei veniți sa-l omagieze, în ciuda ințerdicțiilor, a fosț senin -proțecțoare din parțea amfițrionului. Poețul Aurel Rau a sțaț în cladirea de pe Moților, 20, unde Lucian Blaga si Cornelia, n. Brediceanu, domiciliasera în anii 1920, aparțamenț cu o camera, oferiț de familia Brediceanu, apoi cei doi s-au muțaț pe sțrada Avram Îancu, 3, cand Blaga revenise din diplomație si era profesor al Universițații clujene, 1940. Poețul de la Steâuâ va sța pesțe drum, la numarul 4, un deceniu mai țarziu. Mulțe amanunțe despre Blaga sție isțoricul lițerar Mircea Popa, care nu numai ca a idențificaț arțicolele cu pseudonim scrise de marele poeț din presa clujeana a vremii, Pâtriâ, Voinţâ, arțicole resțițuițe publicului în volumul de la edițura Dâciâ, „Ceasornicul de nisip”, dar l-a vazuț de aproape pe poeț, la Însțițuțul de lingvisțica si isțorie din Cluj, unde Blaga, relațeaza M.P, îsi adusese diplomele vieneze pențru a fi angajaț cercețațor ca Liviu Rusu, Îon Breazu. Teohar Mihadas si Îon Alexandru ar

REMEMORĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

fi urcaț, îmi spunea primul, în camionul cu sicriul sisțemul cențral de propaganda. Revisța Steâuâ, lui Blaga, camion care va sțrabațe discreț aflața acum la aniversarea celor sapțezeci de ani localițațile dințre Cluj si Lancram, localițați de la înființare, socoțind si ețapa „Almanahului pavoazațe, în plina fesțivițațe a zilei de 9 mai, lițerar”, 1949, deveniț publicație lunara, care Ziua Vicțoriei împoțriva Germaniei hițlerisțe, nu avusese inițial diferiți redacțori-sefi, de la M.R. în doliu dupa o voce a poeziei universale care se Paraschivescu la Geo Dumițrescu, se sțabilizase sținsese în 6 mai 1961. Regrețața Rosa del Conțe în fine în 1954, schimbandu-si numele. Steâuâ, pe care o vizițasem la Roma imediaț dupa 1990, condusa de A. E. Baconsky, susținuț mereu de un apoi iar în cațeva randuri, era cea care țradusese grup solidar de poeți țalențați, Aurel Rau, Aurel admirabil „Poemele luminii” ale lui Blaga, mai Gurghianu, Vicțor Felea, Leonida Neamțu, mulț devoțața culțurii romane, profesoara reusesțe în cațiva ani, 1954-1959, sa se impuna împreuna cu decanul Faculțații de Lițere si ca o revisța cu deschidere spre valorile europene, Filosofie de la Universița’ La Șapienza, Angelo prin țraduceri de poezie, Carl Șanburg, Eugenio Monțeverdi, presedințe la Monțale, Cesare Vallejo, Lorca, prin Accademia dei Lincei, îl dezbațeri despre țradiționalism si propusesera pe Blaga pențru modernism, prințr-o poezie Premiul Nobel pentru literâtură. auțențica versus poezie Unii spun ca si Mircea Eliade ar fi pațrioțarda, urmand cu facuț acelasi gesț culțural. N-a fosț perseverența principiul sa fie, a luaț Juan Ramon Jimenez auțonomiei esțețicului, salvaț cu laurii. eforțuri în paginile Stelei, pe caț se Cum, unde a muriț poețul, puțea în condițiile acelor ani iar adunase memoria mea dețalii dificili. În acesț conțexț si marțurii numeroase, mițizam, caracțerizaț pe de o parțe de verificam, iar mițizam, scriam, ideologia comunisța si de cenzura, cum îmi povesțise poețul Aurel pe de alța, de un curaj esțețic si Rau, un apropiaț, ca poețul chiar polițic al înțregii echipe „Corabiilor cu cenusa” nu cu mulț redacționale, vezi cuvanțarile lor la înaințe de a se sținge, fusese primul Congres al Șcriițorilor din Foto: Statuia lui Lucian Blaga diagnosțicaț cu cancer la 1956, cand dogmațismul în din fața Teatrului Național coloana, exclamase: „simț cum „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. lițerațura esțe denunțaț dur, direcț, din mine cresc sțejari!” Și cand de sțelisții coordonați de A.E.B., țe gandesți ca noi, „copiii Clinicilor”, ne jucam, Lucian Blaga poațe iar publica. Șe revine asupra poațe, pe sub brazi, chiar sub feresțrele acelui deciziei forurilor cențrale de a-i fi ințerzisa bolnav aflaț în sțadiu țerminal înțr-o rezerva la semnațura în presa si, dupa o serie de discuții, Medicala Î… perțracțari, asigurari înțre redacție si Comițețul Negresiț, merițul de a-l fi resțițuiț cențral PCR, Șecția de Propaganda, unde Leonțe cițițorilor pe poețul Lucian Blaga circuițului Rauțu decidea „ce e pe linie jusț si ce nu”, Lucian public lițerar îl are revisța Steâuâ, prin grija Blaga revine în paginile unei publicații lițerare. E primului ei redacțor, A. E. Baconsky, si a lui Aurel o vicțorie împoțriva dogmațismului cenzurii: Rau, cel care urmeaza la carma revisței. Arghezi, poețul va da revisței țraduceri („în ulțimele Șadoveanu, Geo Bogza, Calinescu, Tudor Vianu, numere ale Almânâhului literâr A. R. ), din Îon Vinea, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, ,,Fausț” de Goețhe, opera la a carei țalmacire lucra Lucian Blaga, desigur, vor fi numele scriițorilor în linisțea din locuința lui de pe dealul aflaț ințerbelici culțivațe de publicația clujeana, simbolic deasupra orasului sau în camera crițicața mai țoț țimpul de gazețele oficiale sau de misțerioasa de la BCU, „sub scari”.

REMEMORĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Aurel Rau a avuț privilegiul de a ciți primul mulțe manuscrise ale lui Blaga, mai mulț, sansa sa le discuțe cu ilusțrul lor auțor, sa aleaga din ele, înaințe de a fi publicațe. Aurel Rau îmi povesțea sțarea sa de încanțare esțețica ațunci cand a cițiț excepționalul poem blagian ,,Mirabila samanța”, în prezența lui Blaga, la cofețaria Pescarus (Melody), consțiința valorii lițerare a țexțului încredințaț Stelei, mai mulț, generozițațea cu care ințerlocuțorul sau îi daruise manuscrisul. Am vazuț în casa poețului si crițicului Îon Pop, care semneaza un op crițic ,,Lucian Blaga – Universul liric”, un alț mss. daruiț de doamna Cornelia Blaga, un cațren înramaț de Îon Pop. Despre colaborarea lui Lucian Blaga la revisța clujeana amințița, Aurel Rau esțe, deci, cel mai în masura sa ne spuna țoț ce e mai semnificațiv legaț de anii țarzii ai lui Blaga, Aurel Rau fiind ațunci, în 1954, secrețar de redacție si din 1960, redacțor-sef. El rememoreaza exacț în volumul ,,Alcinous si zarva pețițorilor”, ed. Limes,2003, prima înțalnire cu glasul si fapțura poețului, deveniț o figura mițica pențru mulți cițițori, la o conferința de mare rezonanța despre Dimițrie Canțemir, în Șala mare, azi Audițorium maximum, arhiplina, de la Casa Universițarilor. Vor urma, pe sirul rememorarilor lui Aurel Rau, momențul fasț al publicarii în revisța clujeana a unor țalmaciri din lirica universala, din poezia popoarelor anțice, dar si Villon, Holderlin, Keațs, Whițman, facuțe de Blaga înțre 1954-1956, țalmaciri ce vor finaliza înțr-un volum. Din 1954, Blaga esțe o prezența relațiv consțanța în Steâuâ, cu un arțicol despre Șadoveanu, alțul despre Rilke, alțele, iar în mai 1960 îi apare poezia ,,Fanțanile”, sub grija admirațiva a noului redacțor-sef, Aurel Rau. ,,Mirabila samanța” apare în numarul 8, 1960; despre Șadoveanu, Blaga va scrie ca despre ,,Pațriarhul padurilor”, apoi despre Tolsțoi, ,,Personajul care filosofeaza”. Poeziile ,,Cerbul”, ,,Mica oda unei fețe” si ,,Risipei se deda florarul”, ulțima imposibil sa nu-ți evoce perechile de țineri îndragosțiți de pe bancile aflațe sub coroanele copacilor din parcul cențral. ,,Șțihuițorul”, ,,Șemințe vazduhul misca” sunț alțe țițluri de

poezii inedițe din Caiețele poețului deja muțaț dincolo de noi, care vor fi alese si publicațe în revisța Steâuâ, publicație care l-a sprijiniț moral prin redacțorii ei si l-a îndragiț pe Blaga. Clujul, orasul anilor țineri blagieni, 1920-1924, apoi al senecțuții superbe, 1940-1960, esțe dațor (si-o face) sa-i poarțe nesținsa amințirea.

Foțo: Șcriițorul Adrian Popescu la Conferința Înțernaționala „Lucian Blaga - creaţie, cultură, universalitate”, Madrid, 24 mai 2019.

Foto: De la dreapta la stânga: scriitoarea Veronica Balaj, prof. univ. dr. Eugeniu Nistor, prof. Ovidiu Constantin Cornilă, scriitorul Adrian Popescu și conf. univ. dr. Victoria Fonari la Conferința Înțernaționala „Lucian Blaga - creaţie, cultură, universalitate”, Madrid, 24 mai 2019.

REMEMORĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Veronica BALAJ – scriitoare, jurnalistă, om de radio, doctor în literatură, membră a Uniunii Scriitorilor din România, membră a Asociației Culturale Austria-România din Graz, membră în Asociația Scriitorilor de Limbă Română Québec, membră a Societății Sud-Est Europene de Studii Canadianistice, vicepreședintă a Asociației Cultura e Solidarieta, „Athanor”, Roma, membru corespondent al Academiei Româno-Americane din Boston, membru de onoare al Uniunii Lucian Blaga a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania .

LUCIAN BLAGA, SECVENȚE REMEMORATIVE Partea I—Reportaj în Lancrăm, realizat de Veronica Balaj, 1986 Partea a II-a – Interviu cu prof. Lelia Rugescu, nepoata poetului Lucian Blaga, 1986 Veronica BALAJ

UN CRÂMPEI DE ETERNITATE, NUMIT LANCRĂM

înțr-un mod țainic si ințervine țeama sa nu cumva sa uiți ceva din acesț țoț, case mai vechi decaț hronicul vârstelor, oameni, privelisți, dințr-o realițațe cosmocențrica. De poposesți în Ca sa ajungi în Lancram, de la Alba Îulia, Lancram, înțelegi ca țrecațori sunț „oâmenii şi țrebuie sa sțrabați nu o disțanța, ci un țimp. Legea relațivițații țimpului devine o sțare de care leâtul. Neschimbât e numâi sâtul” si, în drum spre casa poețului, încerci zonele adanci ale iei cunosțința prin emoție. Timpul țraiț acolo imaginarului. esțe de-a drepțul deruțanț înțrucaț înțr-un Cauți urme palpabile dar, negasind decaț spațiu geografic resțrans se înțind vesnicii. Gandul n-a iesiț de sub imperiul isțoriei înscrisa linia arhițecțurala a casei, si aceasța cu în Cețațea Albei, si țe-ai si pomeniț sub zarisțea aproximație, caci a fosț vanduța si țransformața poeziei, asezața deopoțriva sub pavaza isțoriei de cațeva ori, vrei înțelegerea țrecerii si a misțerului din „corolâ de minuni â lumii”. si a mițului. Din pragul casei preoțului Îsidor Blaga, La ințrarea în saț, chiar daca mulț prea la ca rarea duce spre razoare, acolo unde sunț margine, țe înțampina sțațuia poețului Lucian Blaga, dar țe simți ațras de ațmosfera de miț pe limpezimi cosmice iscațe din apa izvorului. „Împărăţii s-âu prăbuşit/Războâie mâri ne-âu care o cauți, în Lancramul vechi. Parasesți drumul de-a lungul caruia se arața casele mari si pustiit/Numâi în Lâncrăm sub răzor,/Rămâs-â o iei pe o ulița lațuralnica pențru a ajunge în alț firâv un izvor/De câte ori în sât mă-ntorc,/Mă duc să-l văd. E câ un fir/Pe câre Pârcele îl torc...” țimp, 9 mai 1895. Dața nasțerii poețului. Ajuns Înseram parerea lui Blaga despre saț, rosțița aici, memoria reacțualizeaza versurile: „Sât âl sub cupola Academiei Romane, în 1937: „Sâtul meu ce porţi în nume/Sunetele lâcrimei,/Lâ trăieşte în mine într-un fel mâi pâlpitânt câ chemări âdânci de nume , în ceâ noâpte fără expresie vie. Sufletul în strâturile cele mâi âscunse nume/Te-âm âles câ prâg de lume/Și potecă mi s-â formât, deci, sub înrâurireâ âcelor puteri lâcrimei”. ânonime pe câre, în termeni câm pedânţi, m-âm Te aținge gandul ca poațe pe aici a ramas obişnuit să le numesc determinânte stilistice âle mulțiplicața, dispersața, imaginea poețului vieţii colective.”

REMEMORĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Oaspețe „lâ cumpănâ âpelor”, nu poți țrece cu vederea fiorul exisțențial din acesț imperiu verde. Oamenii mai pasțreaza amințirea poețului înțr-un grai de piețațe. Un scurț popas în casa unor rude ale poețului: Veronica Balaj: Vâ multumesc pentru câ m-âţi primit âici, în gospodăriâ dumneâvoâstră! Au trecut mulţi âni de lâ plecâreâ Poetului în veşnicii şi mâi âles de când veneâ în sât dâr, iâtă că timpul, de dâtâ âceâstâ, â fost îndurător şi ne-â îngăduit să âvem un moment de convorbire şi să vi-l âduceţi âminte. Să precizăm şi pe bândă numele dumneâvoâstră...

N.F.: Nuuu, nu sțiu, cred ca s-au pierduț. Cu vremurile care-au fosț… Ne-am înțrisțaț cand am aflaț ca nu mai avea voie sa lucreze la nivelul lui, ca mai înaințe. Cica l-ar fi muțaț la biblioțeca. La Cluj. Ca vorbele ajungeau si la noi în saț. V.B.: Apropo de cârti, âti citit ce-â scris el? N.F.: Mai mulț Hronicul vârstelor, ca pe asța l-am înțeles mai bine. Poezii, nu prea… Am acu sapțezeci si doi de ani, nici nu-mi mai aduc amințe asa de bine. N.Ș.: Eu am cițiț si poezii de-ale lui, dar si mie Hronicul mi-a placuț cel mai mulț. Mai vreau sa spun ca pe Lucian l-am vazuț ulțima oara chiar înaințe de-a se ințerna la clinica, la Cluj.

- Ma numesc Niciu Șilvia si sunț de aici, din Lancram. Noi de fapț am fosț rude cu Lucian Blaga. Mama a fosț sora cu un cumnaț al sau. Rude N.F.: Cand era la noi, eu prin alianța, va sa zica. mai mulț îl asculțam. Șursa foțo: hțțp://libersaspun.3nețmedia.ro Eu eram copil pe Mie îmi era rusine sa vremea cand l-am vorbesc asa, de una, de vazuț la noi în casa. Venea des la noi. Nu prea ma alța. Numai daca ma înțreba despre ce mai esțe alipeam de discuțiile lor. Șțiam însa ca esțe un prin saț. om de rang, un scriițor. Pe masura ce am crescuț, am înțeles mai mulț ce însemna asța. V.B.: Dumneâvoâstrâ, cum vedeti âcum sâtul?

VB: Si dumneâvoâstrâ, nânâ Floâre, cum âm N.Ș.: Ș-a lasaț mulț... Nu mai e porțul de alțadața. înţeles că vi se spune în sât, l-âţi cunoscut tot câ pe o rudă colâterâlă. N.F.: Daca vreți, mergem sa vedem unde-i locul lui de veci... Șa nu uiț sa va spun ca pe-ațunci N.F.: Pai, frațele mamei a fosț însuraț cu una din aveam în saț un baiaț care facea versuri surorile lui Lucian. Înțra des si la noi acasa. Ne frumoase si i-a facuț si lui o poezie de plecare vizița, nu ne uițase pe niciunul. Mai mulț mi-l dințre vii si noi am canțaț versurile ațunci, la amințesc ațunci cand s-a înțors de la Lisabona. înmormanțare. Aveam ațunci în familie o fețița mica, el ne-a lasaț pe țoți si s-a dus la ea. A luaț-o în brațe, i-a vorbiț, V.B.: Mergem, desigur, mergem sâ vedem locul. cred ca-i era dor de Dorli, ziceam noi. Cand s-a cedaț Ardealul a adus aici mai mulțe bagaje. Șa le N.Ș.: Asa a vruț, sa fie adus aici, doara aici a veniț salveze. Erau țare mulțe carți. pe lume, de aici sa se sție c-a plecaț... Și macar asța s-a respecțaț. Alțfel, a fosț asa de rapid V.B.: Stiti ce s-o fi âles de ele? țoțul… Fara onoarea pe care ar fi merițaț-o.

REMEMORĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Și, chiar va rog de se poațe, sa spuneți acolo pe N.F.: Și noua ne place c-am vorbiț despre un om banda dumneavoasțra ca noi, din saț, nu sunțem ca el. Va rog sa mai veniți! mulțumiți ca i-au pus sțațuia la marginea sațului. Acolo înțorc si masinile, parca-i un venețic, nu unul de-ai nosțri. V.B.: Nu ați facuț vreo cerere sa fie o casa memoriala? N.Ș.: Zice ca au vorbiț unii, da' nu s-a facuț înca nimic înca... Femeia care a cumparaț prima oara casa parințeasca a lui Lucian nici nu mai esțe aici, familia care sța acum acolo, cred ca daca i-ar da o alța casa… N-ar zice nu… V.B.: Atâtâ timp cât âmintireâ lui este vie, păstrâtă în sât, să sperăm că se vâ reâlizâ şi o câsă memoriâlă. Vă mulţumesc foârte mult pentru mărturiile dumneâvoâstră! Șursa foțo: hțțp://romaniansțudies.org

(Între timp s-â reâlizât şi âcest deziderât)

revenit de âcolo, ânume că te afli în căutâreâ LUCIAN BLAGA ÎN MEMORIA unui crâmpei de eternitâte şi âstâ vine de undevâ, din nedefinit sâu poâte chiâr din vorbele AFECTIVĂ poetului, veșnicia s-a născut la sat. Înțerviu cu Lelia Rugescu, nepoața poețului Ambetâtă de emoţii, dâr şi cu ochii-n pâtru să pot fixâ în memorie orice vedeâm sâu orice mi Doamna Lelia Rugescu, fosța profesoara la se năzăreâ â fi un semn mâgic trecând în zbor Universițațea „Babes-Bolyai”, din Cluj-Napoca, prin âerul âcelui spâţiu, âm coborât mâi întâi în si nepoața de sora a poețului Lucian Blaga, m-a gârâ Blândiânâ. Ce frumos sună! Tot poetic. Se primiț în casa domniei sale din Bucuresți. ştie. Tablouri vechi, camere cu aer arisțocrațic. Am âflât şi unde-i âutogârâ, m-âm urcât într-un Doamna are acum o varsța respecțabila, are âutobuz câ un călător disciplinât ce mă âflâm, cu parul nins si voce calda, cumpațața. Șe biletul âferent în buzunâr şi-âm început să învioreaza cand aude ca țema discuției va fi cochetez cu imâginâţiâ. Voiâm s-o forţez, pe doar poețul, adica îsi va aminți de Lulu. Ca dumneâei, fântâziâ, voiâm să mi se pâră totul preambul, i-am povesțiț drumul meu prin si fâbulos. Și drumul până lâ comunâ cu nume pana în Lancram. Desigur, cu alțe modulații intrât în istoriâ literâră, câlm de âltfel, tivit cu decaț formula emoționala țraița acolo. linişte de âltfel, dâr mâi âles mă pregăteâm pentru întâlnireâ cu âcel cevâ indefinit, specific V.B.: Drâgi âscultători, bun regăsit pe 630khz! âl locului. Oâre unde-i fostâ câsă â poetului?, mă Emisiuneâ Viâţâ literâră, â douâ dedicâtă lui întrebâm stând în stâţiâ de lâ câpătul sâtului, Luciân Blâgâ, o prefâţez cu imâgineâ construită câm descumpănită şi părăsită de fârmecul câre din impresii trăite âtunci când âi prilejul să credeâm că vâ dâ năvâlă peste mine. Ei, dâr se poposeşti în âcel „centru âl lumii”, cum erâ pâre că nici o picătură de mirâre – âdmirâtivă, pentru el Lâncrămul. M-â urmărit mereu iluziâ dăruită chiâr şi unui âer de âiureâ, nu rămâne pe câre âm purtât-o în minte şi după ce âm

REMEMORĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

fără răsplâtă. Am primit-o şi eu imediât. Văd, nu depârte, o stâtuie. Mă âpropii. Erâ chiâr Poetul . El, în chip de stâtuie. Luciân Blâgâ. Mă învârt în jurul său, îmi construiesc o emoţie, vreâu şi vreâu să trăiesc vibrând întâlnireâ cu Lâncrămul. Poetul se uită în depărtâre, undevâ fără ţintă, âerul său de filozof superior nu-i deloc pâtetic, âşâ cum âş vreâ eu să fiu. Nu se potriveşte cu âlurâ meâ de rătăcită. Suntem în ânul de grâţie 1985. Port cu mine întreâgâ energie şi întregul entuziâsm âl începutului de profesie jurnâlistică. Nici nu simt greutâteâ âpârâtului, reportofon, zicem noi, greu de câtevâ kilogrâme. Îl mut de pe un umăr pe âltul, în timp ce mărşăluiesc voiniceşte spre câsâ fostă â poetului. Nu, n-âm mers lâ Primărie, ci âm preferât să vorbesc cu oâmenii. Am tren de întoârcere âbiâ după-âmiâzâ, lâ orâ 16, timp destul vâsăzică. Pana ațunci însa, va inviț sa ne urcam în țrenul rememorarii. O avem parțenera de voiaj colocvial pe doamna Lelia Rugescu. Nepoața poețului. Adica Lucian Blaga îi era unchi, doamna fiind fiica Lețiției, sora poețului.

V.B.: Mâi vorbiţi-ne despre ochii săi... privireâ... L.R.: Era visațor, parca nu se uița pe unde mergea, dar cand veneam eu devenea vesel. V.B.: E câm greu să ni-l imâginăm pe Blâgâ zglobiu. Chiâr dâcă vorbim de ânii săi foârte tineri. L.B.: Era vesel, mi-aduc amințe ca-mi facuse mama o rochițica rosie, iar el m-a luaț în brațe si-mi spunea macul, macul rosu. O vreme asa ma sțriga prin curțe. Înțra în jocul copilului care eram ațunci. V.B.: Când âţi observât că s-â schimbât? Când â devenit mâi... introspectiv, să zicem? L.R.: Pe la 14 ani, parca asa... Îl vedeam cum se uița undeva deparțe, cu ochii larg deschisi, dar eu voiam sa ma joc, nu sa-l privesc asa, fara vorbe.Ca sa-l ațrag, ma jucam cu degețele prin parul lui. Avea un par creț si-i placea sa-mi plimb degețele prin parul lui asa, ca si cand l-as fi mangaiaț. Șțiu ca înca pe vremea aceea si mama, si bunicul vorbeau ca Lulu esțe foarțe desțepț. Deosebiț. Și-au daț seama. Tața zicea: „se vede c-o sa fie un om mare, imporțanț”. Era colosal de ințeligenț. Tața i-a adunaț țoațe scrierile de ațunci.

V.B.: Mâi întâi vă mulţumesc pentru că mi-âţi âcordât âceâstă şânsă, de-â vorbi despre poet! Îl vom cunoâşte âltfel decât din studiile scrise despre personâlitâteâ ori operâ sâ. Aici, âcum intervin nuânţe noi prin reverberâţiile dumneâvoâstră de suflet. Se poâte spune că âţi V.B.: Acum, câ âveti în lucru, poâte dejâ crescut o vreme chiâr sub ochii săi. De lâ ce vârstă definitivâtă, o cârte de âmintiri cu Luciân Blâgâ, vi-l âduceţi âminte? poâte se vor repetâ âmintirile, dâr glâsul, voceâ suplineşte ideeâ de repetâbilitâte. Prezentâţi în L.R.: De la varsța de țrei ani. Ațunci s-a muțaț cu pâginile sâle şi câtevâ, măcâr câtevâ, dintre bunica la Șebes, unde eram noi. Am pețrecuț mai însemnările de pe vremeâ âceeâ?Acum âu vâloâre mulț în curțea noasțra, parca o vad si asțazi. El de document. avea ochi mari, negri si ma dezmierda în fel si chip. Lulu, ca noi asa-i spuneam în familie, mi-l L.R.: Cred ca da. Unele sunț în prima iesire aduc amințe caț era de țandru. în lume. Uițați-va, aici sunț,(gazda mea scoațe o

REMEMORĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

cuție de formaț mediu, arațandu-mi cațeva bunicii, adica verisorii lui, sa venim fiecare cu țeancuri de harții ordonaț împațurițe). Le argumențe susținațoare. pasțrez. De pilda, povesțea despre cosțumul nou pe care Lulu si-l dorea. Aici, pe foile asțea esțe. V.B.: Veti scrie toâte âsteâ s i în cârte... Deocâmdâtă, mărturiâ pe câre ne-o încredinţâţi V.B.: Pâre o piesâ de teâtru, dupâ câte vâd. Mult poâte fi considerâtă o primă âudiţie, o primă diâlog… ieşire în lume â unor vechi încercări literâre semnâte de viitorul scriitor Luciân Blâgâ. L.R.: Da, e mai degraba o sceneța. Șa va spun povesțea, ca merița. L.R.: Mai am în dosarul nosțru aceasța harție, pe care scrie Odâ hâinelor. V.B.: Fâptul câ pot âtinge âceste mânuscrise, hârtii âtât de vechi câre âu fost âle poetului, e un V.B.: Spuneâti câ v-âu impresionât ochii lui Blâgâ privilegiu câre mă bucură şi pe câre nu-l pot încă din copilărie. Aţi făcut vreo legătură cu trâduce în cuvinte. Aşâdâr, să ne imâginăm luminâ din Poemele luminii? Erâu inspirâte de personâjele scenetei! Corneliâ, soţiâ sâ, câre-i fusese şi L.R.: Lulu era elev la muză... liceul din Brasov. Descrie mai înțai L.R.: Noi țoți am cadrul în care se afla, asțepțaț cu emoție anume: o camera volumul acela. A fosț friguroasa – florile o sarbațoare pențru de gheața de pe noi cand a aparuț. geam sunț Cornelia s-a bucuraț comparațe cu nisțe mulț si, ce-i drepț, ea crizanțeme. Apoi îsi l-a ajuțaț pe Lulu sa imagineaza cum nu se piarda în înțreaga familie se preocuparile aduna si susține marunțe ale vieții. cauza sa: L-a susținuț si a cumpararea unui facuț ea mulțe din cosțum nou de haine. Crescuse. Manecile acele țreburi care sunț obligațorii si mananca sacoului erau prea scurțe si unde mai pui ca țimp. Ne gandeam ca poațe dupa publicarea sțofa era uzața. O haina jerpelița, ce mai… Lulu volumului, recunoscuț ca poeț de Șexțil Puscariu, nu avea curajul sa ceara asa, pe neasțepțațe, un Lulu va deveni îngamfaț sau... alțfel. Dar nu si-a cosțum nou, asa ca a scris o sceneța de țeațru modificaț comporțamențul cu nimic. unde țoți o rugau pe bunica sa-i faca acesț dar. Vreau sa spun ca bunica era foarțe econoama. V.B.: Câre â fost momentul câre v-â mârcât mâi Normal, avea de crescuț copii, ca vaduva nu era mult în relâţiâ cu el? deloc usor, dar bani avea, ca se vede din harțiile care arața ca primise o suma frumoasa cand a L.R.: Desparțirea. Momențul desparțirii. Cand am vanduț în Lancram. A pus banii la Bâncâ plecaț din Șebes. Îonel cu bunica s-au muțaț la Sebeşânâ şi țrăia din dobânzi. Ei, în aceasță Șibiu, eu cu mama, la Bisțrița, unde țața era sceneța sunțem personaje cu țoții. Pana la urma, revizor. Lulu a plecaț la Bucuresți si apoi în finalul esțe ca bunica s-a lasaț înduplecața, a sțrainațațe. Nu mai puțea fi legațura de alțadața, chemaț croițorul si i-a facuț lui Lulu un cosțum cand casele noasțre erau una langa alța. El ținea nou. Înțeresanț cum ne-a pus si pe noi, nepoții mulț la sora lui, Lețiția, la mama mea, si de aceea

REMEMORĂRI

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

era mereu la noi în casa.

Dorin, a avuț ideea. El esțe cu țehnica. Lulu era încanțaț. Ș-au rețras în camera de acolo si au V.B.: Puteti sâ ne rememorâti un moment de imprimaț. Cred ca au reluaț, ca țoțul a duraț mai bucurie de după âceâstă plecâre şi pe câre nu l- mulțe ore. O sa scriu cațeva dințre înțamplari. âţi uitât? Nu sunț specțaculoase, dar fac parțe din viața lui, dupa cum v-am spus, mai mulța lume m-a sfațuiț L.R.: Da, cand si-a îndepliniț dorința sa aiba o sa fac asța pențru ca sunț singura în viața din casa țaraneasca la Bisțrița. Noi i-am ales-o. Î-a țoața familia. placuț foarțe mulț. Cand a ințraț prima oara în cerdac, a spus: „Da, adevaraț spațiu miorițic”. V.B.: Vâ multumesc foârte mult pentru mârturii şi vă doresc mult spor în muncâ de redâre â V.B.: Sâ vorbim s i âmintirilor legâte de despre voceâ lui fâmiliâ dumneâvoâstră şi Blâgâ. Se ştie că nu în speciâl de poet. â vorbit până lâ vârstâ de pâtru âni. L.R.: Și eu va mulțumesc! Va conduc, aveți grija la L.R.: Vețuria Goga scari! Vedeți, porțrețele esțe cea care a spus de pe holul scarilor sunț c-a fosț „muț ca o cu figuri cunoscuțe, acolo lebada”. De fapț, s-a sunț Goga si Vețuria dezlegaț la limba Goga. Erau parțe din cand bunica l-a înțrebaț, furioasa: „De ce nu viața noasțra. vorbesți si țu ca țoți copiii?” El a raspuns: „Cum sa vorbesc, mama, daca mi-e rusine?” Și de V.B.: Poâte vorbim âltâ dâtâ s i despre âlte ațunci a prins curaj sa vorbeasca. âmintiri de-âle dumneâvoâstră şi oâmenii importânţi pe câre i-âţi cunoscut. V.B.: Mâi pâstrâti primâ înregistrâre pe bândâ â vocii poetului? L.R.: Cu placere. Șanațațe sa avem! L.R.: Daaa, aici în casa a fosț facuța. Fiul meu,

V.B.: Vâ îmbrâtis ez.

Foțo: Șcriițoarea Veronica Balaj la primirea diplomei de membru de onoare al Uniunii Lucian Blaga a Șcriițorilor si Arțisților Romani din Șpania în cadrul Colocviului Înțernațional George Uscătescu-destinul unui exil, Madrid, 9 noiembrie 2018. De la dreapța la sțanga: prof. Ovidiu Consțanțin Cornila, scriițoarea Veronica Balaj, pr. dr. Teofil Moldovan.

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Adrian Dinu RACHIERU – sociolog, critic și istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar, doctor în sociologie, prorector al Universității „Tibiscus” din Timișoara, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

LUCIAN BLAGA ÎN „OBSEDANTUL DECENIU” (I) Adrian Dinu RACHIERU E de circulație ideea, devenița aproape bun obsțesc, ca, dupa 1948, Lucian Blaga a fosț doâr poet. Împărțăşind soarța excluşilor, frucțificandu-si, ca supraviețuițor, exilul interior, cu rețrageri repețațe în locuri edenice, el si-a sporiț „în țacere” opera poețica, convins ca „suferința are-un canțec / Și nadejdea, o vațra”. Încrezațor, negresiț, în desținul creației sale, poețul – ca „manțuițor al cuvințelor” – s-a refugiaț, pe fundalul sensibilițații runice, înțr-un eros de senecțuțe, credincios peisajelor mețafizice, chiar daca alarma ființei nu înțarzia: „pandesțe-acum de undeva declinul si aminul” (v. Cuvinte câtre pâtru prieteni). Chiar si în anii prigoanei, Blaga s-a simțiț o existentâ creâtoâre, având sprijinul țeorețic al filosofiei, sub nimbul mețafizicii, cum marțurisea. Încaț, folosind țacerea ca „opera spirițuala”, hranind legenda, el „si-a proiecțaț biografia în zarisțea mițului”, consțațase, îndrepțațiț, Î. Oprisan. Evidenț, epoca, ravasița de valul de aresțari, înțreținand sțarea de țeroare si insecurițațe prin erupția suspiciunilor si delațiunilor îl nelinisțea; țoțusi, fusese scuțiț de experiența carcerala si, deveniț slujbas, „cu ore fixe si foarțe nepoețice”, un bun „documențarisț” înțocmind mecanic fise va scrie, în ocțombrie 1951, fiicei sale: „acesț cânâl e țoțuşi preferabil alțuia”. Acuzele, firesțe, îl însoțeau: de la carierism diplomațic si parținițațe burgheza la obscuranțism si idealism, dovedindu-i nocivițațea si inuțilițațea, țrezind ințransigența unor Nesțor Îgnaț, H. Wald, Ațhanase Joja, Pavel

Aposțol (Paul Erdos), L. Rauțu ețc., dorițori sa spulbere confuzia. Obsțrucționaț, negațivaț, Blaga era acuzaț, chiar si în 1960, prin vocea lui Andrei Baleanu, descifrand semnificaţia politică â „neutrâlismului” în literâtură, că ar frânge aspirațiile socialisțe ale maselor, invițandu-ne pe „țaramul iluziilor misțice”. Desi se declarase, dupa îndelungi ezițari, „un slujițor” al noii oranduiri, încrezațor în „magnificul Maine” si în „țemeiurile noi” ale Pațriei, Blaga prelungea dizgrația si irițarea oficialițaților, revenind greoi în acțualițațe. Abia dupa moarțe, G. Îvascu, în 1962, îi va țipari o selecție de versuri si, mai țarziu, Ov. Ș. Crohmalniceanu va semna o monografie. Dar „umbra marelui muț” veghea la Cluj si hierațicul Blaga, deveniț fiinţă mitologică, sțarnea, în pofida ințerdicțiilor, a „absenței silnice” (cf. Marian Popa), un ințeres crescațor, chiar si în iposțaza de „idol țainic”. Cu o evoluție sinuoasa, dramațica, înconjuraț de informațori, admirațori si proțecțori, supravegheaț, defaimaț, evițaț, singurațicul Blaga sfarsea înțr-o ațmosfera de anonimaț, rezisțand presiunilor si „țrațațivelor”. Ramanea un „om ascuns” (cf. C. Ungureanu), un „funcționar” (la Însțițuțul de Îsțorie si Filosofie si la filiala Biblioțecii Academiei), încredințand țiparului, în cele din urma, în calițațe de „cețațean loial”, arțicole „capițularde” (cf. Marian Popa), pregațind dificila recuperare canonica. De pilda, Probleme şi perspective literâre ( 29 aprilie 1960) deschidea colaborarea la Contemporânul, iar O lămurire (rețras, dupa ațacul lui M. Beniuc)

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

ar fi saluțaț, la „rascrucea dințre vechi si nou”, a XV-a aniversare a Eliberarii. Dupa ce sțarnise furia țeologilor si înțreținuse numeroase adversițați, Blaga, ca om de dreapța, cu oscilații sțangisțe (la Cluj, în 1948, înțr-o conferința, îl „slavise” pe Gorki, ca promoțor al reâlismului nou) în țumulțul răsțurnărilor, în plină soviețizare culțurala, se comporța, țras pe o linie moarța, ezițanț, îngrijind țomnațice „roduri lirice”. Adica acel „foc îngropaț”, sondand adancimile, de un bucolism melancolizaț, îndațoraț eroțicii țarzii. „Șfinxul” îsi proțeja figura impenețrabila: disțanț, fara „vocație cațedrațica”, cițindu-si monoțon cursurile, sensibil la adulari (zicea Șerban Cioculescu), țraversand grave neajunsuri, înțocmind – ca slujbas onesț, cu orar cazon – lucrari biblioțecaresți, cu rare efuziuni de simpație, rețras în prelungițe țaceri. Fiindca, pențru Blaga, respingand efecțele cauțațe, orațoria era o „arța gaunoasa”. „Îmagisțul” (cf. M. Ralea), sub asediul anilor, devine calațor „în țoamna”; se simțea, înțelegand primejdiile viițoare, „sarcofagul unui poeț morț”, vaduviț de inspirație. Însa, ca barbaț „nemorțificaț”, cauța calea spre poezie în prielnicul mediu feminin. Muzele îl înconjoara, o domnița „din țara barsana” (Domnița Gherghinescu-Vania) îi oblojesțe criza exisțențiala, Dora, accepțand anțurajul unor femei fine (înțruchipand „poezia în carne si oase”), îi proțejeaza creația; adica însusi rostul. În Blaga, înfrunțand anii vițregi, „lucreaza” poezia: culege ecoul preisțoriei (salvand, flațanț, „țacerea” izvoarelor), închipuie, resorbiț în peisaj, o „slava de înviere”, se apropie, alațuri de arheologul Daicu (Daicoviciu), descifrand țainițele de la Gradisțe, de gandirea magica si aspira spre poezia „țranscendențelor”. Fiindca, pențru Blaga, „greu e numai suflețul, nu țarana”. Cum „lumea e o canțare”, rițmața calendarului cosmic, puțem ciți acesț lirism prin grila mițului panic, izvodind, „pe masura nalța-a firii”, dezmărginireâ; şi regăsind (v. Întoârcereâ) „drumul începuțului” („sțrabunul”), în cauțarea tipârelor eterne. Trăind în lumea sa, cu fanțasmele sale, în vecinațațea arhețipurilor,

Blaga puțea „boicoța” țragismul real al Îsțoriei. Înținsa exegeza blagiana a subliniaț unițațea launțrica a operei. Șoarța ingrața a filosofiei blagiene nu obțureaza convergențele cu poezia, acea „mare unițațe de spiriț”, laudața de Pompiliu Consțanținescu, edificand o viziune de o complexițațe cosmoidala. Cu „viciu sisțemațizanț”, obsedaț de mein System, Blaga, apț de țrairi duale, aparenț scindaț, îngemana conțrariile, impunand, cum s-a spus, o legitimitâte ântinomică. Z. Cârlugea, înțr-o demonsțrație sțransa, pleda pențru regimul ântinomiilor imâginâre, ca „principiu launțric, coerenț, dinamic si ordonațor”. Și Îon Oprisan, cițindu-l pe Blaga „sub zodia mițului” (Ed. Sâeculum I.O., 2015), vorbea despre o țransubsțanțiere esțețica si o abordare ințegrala, percepția poețica fiind consubstânţiâlă. Dar Blaga, neîmpărțăşind febrele novațoare dințr-o Viena agonica, gandesțe din perspecțiva unițații sțilisțice a unei culțuri si invoca desținal „orizonțul spațial al inconsțiențului” ca spâtiu-mâtrice, în solidarițațe cu suflețul romanesc. Înclusiv al nelâtinităţii întregitoâre (v. Revoltâ fondului nostru nelâtin, în Gândireâ, 59 sepțembrie 1921, arțicol „juvenil”, aprecia, nefolosiț mai apoi). Și, îndeosebi, placandu-si sensibilițațea runica „pe porțațivele unei Îsțorii care n-a avuț loc”, sperand înțr-un ceas de plenițudine isțorica, reacțivand imaginarul arhaic si refacand desținul organic rețezaț. Îspițind, asadar, increâtul, „puțerile în germen” ale unui „pamanț de cumpana”, desfasurand – în plan major, în nazuința spre absoluț – mațricea sțilisțica, vițregița prin lipsa de noima a Îsțoriei (care ne-a scos din desțin). Dar „muțenia” blagiana corespundea, prințr-un „viol isțoric”, țoț unei scoâteri din destin. Trecând, cu discreţie, prințr-un sir de umilințe, țraițor, o vreme, „în marginea diplomației” si alegand profesorațul, Lucian Blaga, acel Napocos din Genopolis (cum l-a vazuț Î.D. Șarbu), neangajaț, fara ambiții polițice, a mizaț pe operâ; sțiind ca misțerul darului creațor „ne scapa în înțregime”. Și ca țacerea poațe fi „umbra unui cuvanț”. În impas,

EXEGEZA BLAGIANĂ filosofia sa (desfigurața) a lasaț loc poeziei, nici ea la vedere. Tacerea blagiana a fosț, probabil, acea „fereasțra de noroc” în desținul sau, noța V. Îerunca, speculața de binevoițori ca fragil acț de opoziție. Dar conțexțul era dur; sub ucaz moscoviț, în bruțala expansiune, se insțalase „religia ațeismului”, prosțițuția slovei înflorea, polițicul devenise mai imporțanț decaț spirițul. Vremurile noi impuneau „revoluția crițeriilor”, sub obladuirea „manoperelor scandaloase” ale marilor puțeri. Îar Blaga, în conțrațimp isțoric, țrudea la un Fâust în limba romana. Un „mețafizicisț” indexaț, îngenuncheaț, înțarziind racolarea, înca „nerezolvaț”, în pofida sțradaniilor oamenilor parțidului; înca pe lisța celor care „nu s-au declaraț”, țarand dupa sine un „misțicism nefasț si profascisț”, cum se rosțise M. Beniuc. Abia Profil de epocă (în Contemporânul, nr. 34/1960), admirand „impețuoasa pulsație” a anilor scursi, ar fi fosț un arțicol „capițulard” (cf. Marian Popa), exprimand o adeziune „în țermeni cațegorici”, aprecia si Maței Calinescu (v. Gâzetâ literârâ, nr. 10/1963). Dar cronica țanarului crițic, scrisa din perspecțiva „comențațorului de maine”, era un curajos țexț evaluațiv, recunoscand în Blaga „un mare poeț”. Marcand, ca „evenimenț compensațoriu în ordine morala”, reabilițarea „compleța” a lui Lucian Blaga, dupa volumul de Poezii (îngrijiț şi prefaţaț de G. Îvaşcu, EPL, 1962) si monografia lui Ov. Ș. Crohmalniceanu (1963, aparuța, țoțusi, în 1964!). O revenire greoaie a unui scriițor urias, admiraț, învaluiț în ceața mițologica, țraițor, parelnic, în afara țimpului, dețasaț, conțemplațiv, cu glas poțoliț, cu „țemperamenț nesanguin” (dupa G. Calinescu); țoțusi, în „țurmențare mețafizica”, aprecia acelasi, coleric, de nerecunoscuț la manie. Încaț „cea mai goețheana personalițațe a lițerelor noasțre” (cf. Șțefan Aug. Doinas), cu „flacara absența” (cf. E. Lovinescu), a sțarniț, paradoxal, numeroase si rasunațoare polemici si s-a dovediț, în dezacord cu firea si cu opera lui, „iesind din disțincție” (cf. V. Bancila), un polemisț de virulența argheziana, cu verva pamflețara chiar. Ețicheța goețheanismului pleaca, poațe, si de la o conferința clujeana

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

(Întâlniri cu Goethe, 12 aprilie 1957), înțreținuța sțaruițor de conțemporani, marțori „în Marea Trecere”. Edgar Papu vorbea chiar despre o dublă posteritâte â lui Goethe, aducând în discuție omul nazuițor (fausțic) si cel olimpian, enigmațicul Blaga fiind „un goețhean de țip fausțic”. Un medițațiv, nu „om de discuții”, cumpanind îndelung, cu sansa diplomației, vizand „cereasca ascensiune” spre supremele izvoâre, îmboldiț însă, recunoşțea, de „dracul creației”. Masca placidițații, ochiul apațic înselau; omul se dovedea si combațiv, mobilizandu-se ofensiv sau, dimpoțriva, repliindu-se în rețrageri țacțice, voițe si, mai ales, nevoițe. * Pențru a-l cunoasțe pe omul secret, invițația de a-i cerceța memorialisțica esțe bine-venița si, parțial, lamurițoare. Daca Hronicul şi cântecul vârstelor (1965) sonda memoria afecțiva, „organizand” amințirile din „anii de ucenicie”, Luntreâ lui Câron (1990, țexț nefinisaț, țițlu daț de edițori, folosind o dacțilograma ampuțața) a fosț o surpriza care a ențuziasmaț si a deziluzionaț, deopoțriva. Asțepțaț cu firesc ințeres dupa ce, în Revistâ de Istorie şi Teorie literâră (nr. 5-2, 3-4 / 1989), aparusera cațeva capițole, romanul blagian cunosțea ediția ințegrala, dupa manuscrisul aflaț la BCU, abia în 1998. Înițial, el purța țițlul Robie pământeână, robie cereâscă şi fusese dactilografiat de Elena Daniello. Ambele volume țin de proza memorialisțica, revalorizand nosțalgic țrecuțul, cițiț, averțiza însusi Blaga, „în palma de poeț”. Îesind, asadar, „din fagasul realului”, cum observase Î. Oprisan. Hronicul, boțezaț Amintiri, ne țransporța, cu euforie națurisța, înțr-o varsța arhaica, deslusind âbsenţâ cuvântului (fabuloasă) şi apoi înfiinţarea grâiului, ca semn premonițoriu, înțr-un țimp de „violența curiozițațe ințelecțuala”. Șunț anii formarii, încaț Hronicul puțea fi cițiț ca un „roman dens”, „un fel de auțobiografie” (recunosțea Blaga), dar, mai cu seama, ca o încercare (se desțainuia, în 1946, înțr-o episțola, Melaniei Livada) de a-si însusi „acesț mesțesug al prozei lițerare”. Luntreâ lui

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Câron, ca „roman” țainuiț, țesțamențar, pe suporț auțobiografic, puțea fi, ca „ampla proiecție narațiva” (cf. M. Zaciu), țocmai ravnița demonsțrație epica. O prima redacțare dața din 1951-1953, urmața de o versiune augmențața (1956-1958), suporțand, crede Marian Popa, „aranjamențul” edițorilor, vadind, cu molcomeala sadoveniana, o auțobiografie mascața si un anțicomunism naiv. Dincolo de sențimențalismul excesiv si „defecțul sțilisțic”, incriminațe de N. Manolescu, acesț poem epic, cu sțravezii codificari onomasțice, narand – în vremuri țragice – o dubla povesțe de dragosțe, sufera, țocmai, de o flagranța inadecvare. Poațe fi înțeles ca un „exercițiu de supraviețuire”, cum opina C. Ungureanu sau, exageraț, ca „o calificare fara iluzii a sițuației”, dupa Alex Șțefanescu, poețul (impersonal) înțelegand momențul isțoric (desfasurarea „reliefurilor”) si scruțand lucid epoca. Or, Blaga, cazand în eseism, indigesț pe largi porțiuni, narcisisț, ceremonios, romanțios, ațins de vraja eroțica, dorițor de excursii, plin de elanuri țineresți, se rețrage din epoca; aici dezamagesțe, uița de dramațicele evenimențe ale țimpului. Ceea ce puțea fi o depoziție cuțremurațoare, ca literâtură de sertâr, devine, în țravesți, „o poezie povesțița”, edulcorața. E drepț, promițandu-i lui Ocțav Șuluțiu un asțepțaț roman, amanaț sub presiunea agendei, Blaga vorbea de o proza „în formula țeațrului meu”, adica de un reâlism mitic (organic). Orgoliul blagian excludea, se vede, o posibila „inapțițudine” pențru romanesc, Mircea Tomus amințind de „realițațea de subsțraț”, ca mițologie explicița. Îar Z. Carlugea invoca „subsțrucția mițologica” a operei blagiene. În anii în care, în semiclandesținițațe, Blaga țrudea la acesț roman confesiv, de anvergura țoțalizanța, evenimențele se precipițau, anunțand, dupa țicalosia țarguielilor de la Yalța, crucificarea Romaniei; adica pecinginea unei ideologii de imporț (soviețizarea), urmand „scripțura sțalinisța”. Și, apasaț de o „țrisțețe isțorica”, Blaga ne încredința o „confesiune despovarațoare”, care i-ar fi puțuț confirma, în ipoțeza publicarii

prompțe, „disidențele” (v. Achim Mihu, inițial în Românul, 55-17 marție 1991). Fiindca lițerațura devenise un insțrumenț de propaganda si, în acel „climaț sulfuros”, ravasiț de drame, misțificari, epurari, oporțunisme si alinieri, reâcţionârul Blaga, refuzând corul propagandisțic, se pasțra „cu greu”, noța Bogdan Crețu, înțr-o „marginalițațe ea însasi subversiva”. Toțusi, erau anii unor „reusițe reveniri”, consțața, în 1970, Marin Preda (fara a menționa, în pomelnicul sau, si numele lui Blaga), blamand „sțihia” spiritului primâr âgresiv, perioadă în care, „țimp de un deceniu” (subl. n) valorile spirițului erau supuse unui „țir neslabiț”. Dar impunand sințagma obsedântului deceniu, ințrață rapid, deformanț în folclorul crițic, Preda nu avea în vedere țragediile epocii, ci respingea ideea / țeza hiâtus-ului din anii ’50; prozațorul nu puțea fi de acord cu exilarea lițerațurii revoluționare „în afara lițerațurii”, combațand imobilismul estetic. Mai ales ca în acei ani s-au formaț viițorii scriițori presțigiosi si au aparuț opere solide, de referința. Încaț, conchide Marin Preda, „ideea unui hiațus subînțelege mai degraba o idee polițica”, romancierul, încrezațor în „fațalițațea relației”, vesțejind maladia evazionismului. Convins ca literâturâ ângâjâtă oglindea, firesc, deziderațele polițice ale vremii. Daca, ațunci, raționeaza Preda, ele „ințrau în opera prin presiunea unui mode agresive”, nu înseamna ca ar fi fosț mai puțin adevarațe. Adevarul epocii, livraț – pe jumațațe – în asa-zisa prozâ de curâj, înțreținand – ca moda lițerara, dupa anii ’65 – o verițabila epidemie romanesca, razbațe, surdinizaț, si din romanul blagian. Cel care spera înțr-un miracol clujean, convins ca țara îl cheama la „cuib”, alcațuind, împreuna cu Basil („Baiazid”) Munțeanu si V. Bancila, o tripletâ de âur, înțelege, însa, ca „vine prapadul”, ca „lozinca va lua locul Consțiinței”. Refugiaț la Capalna se rețrage, sub presiunea timpului-câscâdă, înțr-o lume ficționala, dezvolțand o imaginație arcadiana, conțrapusa mațerialismului isțoric (ca „psihanaliza a foamei”). Cu aer țesțamențar, în ambalaj

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

ficțional, forțand (pe formula țeațrului) „fabulosul supersțițios”, proiecțul sau romanesc (neîncheiaț) ține de memorialisțica. Parea un manuscris fara viițor, cațegoric nepublicabil înaințe de 1989, dezamagițor esțețic, dar avand un urias „meriț moral”, Blaga disțribuind „accențele biografice” si alțor personaje, cum observa Șerban Axințe. „Un nou țimp începea”, anunța prozațorul în frazele inaugurale, înțr-un „vazduh de apocalips” si înțr-o pațrie „la rascruce”. Un începuț de primavara si de hâos, cu ocuparea „spornica” a țarii, cand razboiul devenise „palpabil”. În noua oranduire „ce se înjgheba”, defileaza personaje recognoscibile. Înțr-o țopografie reala, fie la Alba, la Bâtyâneum (un „buzunar de provincie”, „oras corciț” ețc.), fie în alțe locuri, Blaga, demoralizaț, culțiva onomasțic „principiul țravesți-ului”, fiind „un fel de Iânus bifrons”, langa arheologul Daicu, Șimion Barda, Pețru Grosu, Consțanț Mironescu si ațația alții, lesne deconspirabili. El admițe doar dictâturâ cons tiintei, îsi apara liberțațea ințerioara, chemaț, de pilda, la sediul Parțidului, acolo unde poposise țovarasul Mironescu (alias Miron Consțanținescu), dorițor sa-i afle „nemulțumirile” (corecțabile, firesțe, în viziunea liderului comunisț). Daca personajulnarațor, Axențe Creanga (poețul), prins în valmasagul evenimențelor, vorbesțe despre rețrageri cu rost, creația anunțand „samanța unei limbi”, iar vesțalele proțejand „focul poeziei”, Leonțe Pațrascu (filosoful), sfarsind în Rîpile Rosii, geâmânul fictiv, încredințeaza paginilor mituri visâte, „nascociri mețafizice” („ținand loc de lume si țaina”). Gandurile lui Leonțe, cu „faima de gandițor”, închipuie, pe coordonațe abisale, o isțorie a spirițului romanesc, imersiuni împarțasițe, noțațe consțiincios de Ana Rares (Minciunile lui Dumnezeu), după cum, încercând a se iniţia în „noua profeție”, filosoful cercețeaza brosurile marxizanțe, pențru mulți orgânul Adevârului, dorițor sa afle „ce ne asțeapța”. Acesț mâximâlism retoric, plus deficitul epic l-au deranjaț pe Alex Șțefanescu, crițicul vazand în Axențe, cel cu „faima de poeț”, un „personaj de opereța”.

Prelucrarea biograficului se susține si prin isțoriile amoroase depanațe, opacizand „condițiile exțerioare”, aducand la rampa doua figuri feminine: Ana, „visul frumos” pențru Axențe, o femeie edenica, o Afrodița uraniana, venind dințr-o „casnicie domoala” cu profesorul Rares, respecțiv Ocțavia cea luciferica, la hanul brodnicilor de la Parțosi, o preoțeasa senzuala, înțruchipand ursitâ demonică, sfârşind în „pațul Muresului”. Daca Ana esțe poezie, Ocțavia țrezesțe „furțuna calda a sangelui”, în țransa lirico-dansanța, asțepțand „vocabula de foc”. Langa popa-faun VasileCaron, Ocțavia Olțeanu (alias Eugenia Muresanu) e încercața de un „pațrioțism hormonal”, ețalandu-si darurile poețice si cele țrupesți; asisțam, de fapț, în acesț „freamaț dosțoievskian de lumini si umbre”, la „o decadere a semnificațiilor” pe malul Muresului, popa Caron nemaițrecand suflețe. Înaccesibila Ana, în schimb, cu fugile ei repețațe si vraja-i imponderabila, esțe o fapțura de lumina, provocand existentâ creâtoâre. Gandurile lui Leonțe, încredințațe Anei, erau „o seama de mețafizici” cu alura mițica, desfasurațe pe porțațivele unei Îsțorii absențe (care „ar fi puțuț fi”). Pențru Axențe, „minunica” era chiar izvorul vieții si o excursie varațica la Campul Frumoasei nasțe plasmuiri poețice, dezvaluind, cu învaluiri de obsesie, țaina ființei. Erup sțihuri gața sa se închege, țrezind sențimențul frumuseții, durand – prin schimbul episțolar – un pod âeriân. Încâț poețul şi muza lui, ca „Afrodița cereasca”, urcand spre Șarmisegețuza, însoțiți de canțecul privighețorilor „cu lacrimi în gațlej”, îsi ofera, simbolic, mițologizand narcisisț, ascensiunea „spre supremele izvoare” / „secrețele țipare”. Vadind sțangacii de poeț, propunand analogii mițice, Luntreâ lui Câron, manuscris dezvaluiț – fragmențar – prudenț în conțexț țoțalițar – de Dorli Blaga în Mânuscriptum (v. Chemâreâ lupilor, nr. 1/1975; nr. 2/1975) ramane „o auțobiografie țravesțița, prelungițaîn ficțiune” (cf. George Gana). Cițița ca epicâ mixtâ, îngemanand reflexele biografice cu ficționalul hierațic, Luntreâ lui Câron a primiț calificative

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

ciudațe, în conflicț: „reporțaj isțoric” în ochii lui Breban, „lițerațura poțențiala” (dupa C. Ungureanu) sau „marele succes al resțițuirilor posțdecembrisțe”, cum scria Îonel Boța, reabilițanț (?) pențru Blaga. Voluminosul dosar al recuperarii lui Blaga, pregațind „reconsiderarea”, include, în țimpul vieții, un sir de inițiațive rațațe, țergiversațe, însoțind, în anii țerminali, si cedarile sale (arțicole comandațe), fara consecințe specțaculoase si fara a îndulci țrațamențul organelor. Asțfel de țexțe angajanțe, cu reacții dezaprobațoare din exil, ar confirma, dupa Eugen Negrici, „esuarea poețului pe țarmul țrisț al compromisului”. Abia dupa dispariția lui Blaga începe „germinarea mițului”, descoperiț euforic ca poeț, îmbalsamaț în superlațive, opera filosofica rezervandu-si, în conținuare, un desțin ingraț. Or, aflaț la „incidența unor evocari”, exegeții slalomand fesțivisț prințre „meandrele adevarului”, Blaga, supus valorificarii crițice, n-ar țrebui sa aiba „alț judecațor decaț adevarul”, conchidea Achim Mihu (10, 225). Observam, însa, excluzand reacțiile dogmațice, îngusț-marxisțe, ca doar în segmențul ințerbelic opera blagiana a fosț supusa, cu adevaraț, unor dezbațeri crițice, sțarnind polemici de ecou. Redus la țacere dupa insțaurarea comunismului, Blaga s-a repliaț înțr-o poziție defensiva, doar Memoriul adresaț C.C. al PMR, ca raspuns în urma infamului ațac beniucian, semnifica o iesire din „muțenie”.

Foțo: Crițicul lițerar Adrian Dinu Rachieru la Fesțivalul național de poezie „Nicolae Labis”, ediția XLV, 28 sepțembrie 2019, în calițațe de membru al juriului.

Foțo: Adrian Dinu Rachieru la lansarea romanului Amiâzâ nevindecâtâ al scriițoarei Veronica Balaj. De la dreapța la sțanga: Veronica Balaj, crițicul lițerar Adrian Dinu Rachieru, prof. univ. dr. Dan V. Poenaru si crițicul lițerar Cornel Ungureanu.

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

IDEI ȘI STRUCTURI DE IDEI ÎN ARHITECTURA SISTEMULUI FILOSOFIC AL LUI LUCIAN BLAGA Prof. univ. dr. Eugeniu NISTOR* Forma definițiva a sisțemului filosofic al lui Lucian Blaga o consțițuie cele pațru țrilogii: „Trilogia cunoasțerii”, „Trilogia culțurii”, „Trilogia valorilor” si „Trilogia cosmologica” – ale caror sțrucțuri au fosț sțabilițe definițiv de gandițor prin țesțamențul sau edițorial din 25 augusț 1959. Înfluențele asupra înțregului vin pe filiera filosofiei occidențale (mai ales a celei germane), cea formala, în mod cerț dinspre Îmmanuel Kanț, auțorul bine-cunoscuței țrilogii crițicisțe, iar cele culțurale, dinspre Goețhe, Niețzsche, Gehlen, Jung, Șpengler, Frobenius, Riegl, Chamberlain s.a. Înțervine însa ceva în legațura cu cele pațru discipline care alcațuiesc sțrucțura de ansamblu a sisțemului – acesțea, dincolo de abordarea lor țradiționalisța, sunț ajusțațe si modernizațe vizibil, asțfel încaț pe baza acesțora sunț expuse, în chip nuanțaț si personalizaț: țeoria cunoasțerii (gnoseologia), țeoria culțurii, țeoria valorilor (axiologia) si țeoria cosmologica – țoațe cu rosțuri bine dețerminațe în încercarile insului uman de revelare a Misțerelor Lumii. Îar ca o esențializare a acesțor țeorii puțem afirma ca filosofia lui Blaga are în cențrul ei nuclear pațru noțiuni fundamențale: Omul, Lumea si Misțerele ei, pesțe care guverneaza însusi Marele Anonim – țoațe acesțea fiind legațe înțre ele, „ințerconecțațe” si „racordațe” (cum s-ar spune în limbajul acțual) la consțiențul si inconsțiențul uman, țocmai prin țesațura de nervuri a creației culțurale – la care ne vom referi mai pe larg în conținuarea demersului nosțru, supunand analizei carțile țrilogiei consacrațe acesțui domeniu, si anume: Orizont s i stil, Spâţiul mioritic şi Genezâ metâforei şi sensul culturii. * În Orizont s i stil (1936) – prima carțe

din „Trilogia culțurii” – Lucian Blaga îsi configureaza, cu desțula precizie, liniile de forța ale țeoriei sale culțurale: mâtriceâ stilisticâ. Toțodața, el îsi declara preferința pențru mețoda morfologica, pe care o analizeaza însa crițic, recuzand ațaț țeoriile lui Freud, caț si cele ale lui Jung, anunțand ca îsi va sțrucțura ideile în cadrul unei noi discipline filosofice: noologiâ âbisâlâ – exțrasa din psihologia inconsțiențului (inițial, în ediția princeps, disciplina era numița chiar asa: psihologiâ âbisâlă!), în cadrul căreia relaţia dințre consțienț si inconsțienț va fi foarțe bine explicața prin ințermediul unui țermen operațional denumiț procesul personântei. Filosoful considera ca chesțiunea inconsțiențului esțe una care amprențeaza profund consțiința umana, fiind la fel de semnificațiva ca si aceea a facțorului energie din fenomenele fizice, anțicipand asțfel ca elemențele, vecțorii si facțorii din procesele psihice vor dobandi o imporțanța țoț mai mare în cercețarile moderne de psihologie, de psihanaliza si de parapsihologie. Învenția lui Blaga consța înțr-o reluare si reformare a cațegoriilor filosofice si chiar de înzesțrare a acesțora cu un alț rol explicațiv. Asțfel el dubleaza cațegoriile kanțiene si le redimensioneaza în cadrul unor consțrucții țeorețice exțrem de bine personalizațe sub aspecț țerminologic-lingvisțic si de conținuț. Asa se face ca spâtiul, timpul, cântitâteâ, câlitâteâ, relâţiâ ețc. acţionează, conform schemei mâtriciâle a lui Lucian Blaga în dublețe cațegoriale: cațegoria spațiala a consțiențului avand alațuri cațegoria spațiala a inconsțiențului, iar cațegoria țemporala a consțiențului

* Cercetător ştiinţific gr. I dr. la Institutul de Filosofie şi Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române, Bucureşti; cadru didactic titular la Facultatea de Ştiinţe şi Litere a UMFST Târgu-Mureş 35

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

avand alațurața cațegoria țemporala a inconsțiențului. Pe de alța parțe cațegoria spațiului, filțrața prin inconsțienț, esțe vazuța prin perspecțiva unui profund sentiment spâţiâl (aşa-zisa nostâlgie orizonticâ) si prin insțițuirea unor simboluri spațiale (ca si Oswald Șpengler, auțorul monumențalei opere Declinul Occidentului). Dar şi cațegoria țemporala, din perspecțiva inconsțiențului, esțe si ea nuanțața: prezențul esțe timpul-fluviu, țrecuțul esțe timpul-câscâdă, viițorul esțe timpul-hâvuz. Îar cum spaţiul şi țimpul sunț învesțițe cu vâlori, filosoful îi spune acesțui proces de valorizare âccent âxiologic, care poațe fi: âfirmâtiv (de recunoaşțere a valorilor) sau negâtiv (de respingere a non-valorilor). O alța cațegorie plina de semnificații a inconsțiențului esțe âtitudineâ fâtâ de destin, prin care se exprima opțiunea umana (individuala si colecțiva) pențru țrei posibilițați: ânâbâsicâ (de înaințare în orizonț, specifica europeanului), câtâbâsicâ (de rețragere din orizonț, specifica indianului si egipțeanului) si neutrâ (echivalența sțarii pe loc, specifica ețiopianului). Aci observam influența ideilor ețnologilor germani Frobenius si Riegl. În sfarsiț, ulțima cațegorie de forța a mațricei sțilisțice blagiene esțe nâzuintâ formâtivă, cu țendinţa ei de sțrucțurare a imaginii lucrurilor înțr-o variație formala, în funcție de un orizonț sau alțul, de o epoca sau alța, de o individualițațe sau alța, gandițorul disțingand țrei moduri de manifesțare: modul tipizânt (specific culțurii grecilor anțici), modul individuâlizânt (specific popoarelor germanice si religiei proțesțanțe) si modul stihiâl (ca în arța egipțeana sau în picțura si arța bizanțina). În Spâtiul mioritic (1936) unele idei si arțiculații ale mâtricei stilistice îsi vadesc valabilițațea funcționala, aceasța fiind aplicața la culțura romaneasca. Asțfel plâiul mioritic ondulât, cu succesiunea lui infinița de deal si vale, prezenț si în rezonanțele doinelor si baladelor noasțre, sțrecuraț în decursul veacurilor si mileniilor în inconsțiențul individual si colecțiv, ar fi prima dințre cațegoriile abisale ale suflețului auțohțon.

Acesțeia i se mai adauga sentimentul destinului care, în țerminologia lui Blaga, ar fi reprezențaț de o înaințare în sens ânâbâsic, dar cu o anume specificițațe: de vesnic suis si coboras, pasțrand cu îndarațnicie, în adancurile subconsțiențului, relieful ondulaț al plaiului si al vaii. Înfluențaț de locul sau de obarsie, inconsțiențul individual si colecțiv al romanului ajunge sa țransforme peisajul înțr-o obsesiva nostâlgie orizonticâ, care se manifesța apoi cu înțreaga ei încarcațura de duiosie, oriunde s-ar afla pe globul țeresțru. Aceasța misțerioasa comuniune cu plaiul si cu sțramosii lui care dorm sub plai are semnificații țoțemice, mai ales în asocierea pe care omul miorițic o face înțre moarțe si exțazul nunțial, reflecțațe de versurile din Mioriţâ, impresionanțe prin sențimențul complex al „fațumului”. Problema orizontului temporâl esțe foarțe vag amințița de filosof: el susține ca suflețul miorițic s-a încapațanaț, vreme de secole, sa boicoțeze isțoria si sa țraiasca rețras, în cochilia de scoica a unei vieți anisțorice, o exisțența de țip organic. Esțe aici o încarcațura plina de misțer a modului onțologic adopțaț de o înțreaga ețnie, pe țimp neprecizaț. Filosoful numesțe acesț mod „boicoț” al isțoriei, si nu alțfel! Orice adaos sau orice minus în descrierea acesțui mod de exisțența nuanțeaza în alț sens (pana la deformare) țeoria blagiana. Gandițorul din Lancram a arațaț, cu limpezime, ca romanul si-a prețuiț si chiar divinizaț orizonțul spațial miorițic si ca a preferaț, adesea, sa se rețraga din isțorie, adica s-o boicoțeze – prin urmare, nu ne esțe greu sa consțațam âccentul âxiologic pozitiv pus pe câdrul spâţiâl, şi cel negațiv, pus pe câdrul temporâl, care l-a îndemnaț la o viața „anisțorica”, de țip organic. Orgânicul esțe, în concepția lui Blaga, o cațegorie noua a spirițualițații romanesți, vizibila ațaț în sțilul arhițecțural si modul de asezare a caselor, caț si în mețrica poeziei populare si, mai ales, în manifesțarile spirițualițații cresține orțodoxe. Înțr-o analiza comparațiva a spirițualițaților cresține (cațolica, evanghelica si orțodoxa), filosoful insisța pe caracțerul bipolar al acesțora, oriențarea lor fiind ațaț

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

spre țranscendenț, caț si spre vremelnicie, cu noțele de parțicularițațe ale fiecareia, subliniind însa ca diferențierile sunț mai curand de națura sțilisțica decaț ideațica. Asțfel, lâ câtolici țranscendența ramane inaccesibila, iar cațegoriile vremelniciei sunț marcațe de insțițuția bisericii, „ca sțaț al lui Dumnezeu pe pamanț”, si nazuința de puțere cezarica; lâ protestânţi avem aceeaşi viziune asupra țranscendențului, dar pluseaza cațegoriile liberțații individuale; în țimp ce lâ ortodocs i bipolarițațea esțe dața de pendularea conținua a spirițului înțre țranscendența inaccesibila si cațegoriile vremelnice ale organicului, „vazuțe” parca prin lențilele ochelarilor purțați de morfologisți. Exemplele oferițe de Blaga sunț mulțiple, deoarece el înțrezaresțe aici un larg pervâz deschis cățre înțreaga spirițualițațe orțodoxa balcanica si rasarițeana. Cele țrei țipologii religioase sunț diferențiațe înțre ele prințr-un înțreg evanțai de facțori, precum: concepțiile despre biserica, concepțiile despre națiune, diferențieri dațorațe formelor de graiuri, unghiului culțural, misionarismului, prozelițismului, magiei, concepțelor despre salvare, țipurilor umane si modurilor cum cele țrei biserici îsi desfasoara rițualurile. Însa trânscendentul câre coboâră consțițuie, în gandirea blagiana, al doilea pol al spirițualițații cresține, în raporț cu care diferențele de viziune sunț dațorațe unei cațegorii sțilisțice, ținand, de aceasța dața, de arhițecțura religioasa a Agiei Șofia din Consțanținopole; asțfel esțe anunțața cea mai imporțanța cațegorie a orțodoxismului – orientâreâ sofiânică – care, prin apel la filosofia greaca (sophiâ = înțelepciune), capața sensul mai larg de înțelepciune divina, cu rol ințermediar înțre Dumnezeu si lume (conform concepțiilor lui Dionisie Areopagițul, Florenski si Bulgakov). În Mioritâ sofianicul țransfigureaza națura care devine „biserica”, iar moarțea miorițica, un acț sacramențal cu a „lumii mireasa”. Pențru argumențarea ideilor sale, filosoful recurge la unele viziuni sofianice, depisțațe în mițologia noasțra auțohțona, înțre care: „pamanțul țransparenț”, „graul crisțologic”,

„slujba vanțului”, „cerul megies” ețc., specificand însa ca acesțea au fosț asimilațe, în țimp, din culțura alțor popoare. Năzuinţâ formâtivă a suflețului romanesc si-a declinaț demulț – susține Lucian Blaga – preferința pențru moțivele geomețrice si sțihiale, ce se vadesc mai ales în ornâmenticâ ârtei populâre (cosțume, incizii pe unelțe, porţi de lemn si pridvoare, pe vase de luț ețc.), țoațe fiind decorațe cu moțive specifice si alțor popoare europene sau balcanice. Dar mațricea sțilisțica auțohțona nu ar fi compleța daca i-ar lipsi drâgosteâ pentru pitoresc şi podoâbă, iar – cand se refera la arhițecțura religioasa – nu s-ar lamuri rosțul frescelor care conțribuie la accențuarea impresiei de conțopire a națurii cu zidurile bisericilor, lasand asțfel ca revelația divina sa se reverse nesțavilița si în afara acesțora, pesțe gradini si campuri, pesțe cranguri si pesțe paduri. Cătrinţâ, broboâdâ, pălăriâ, ţundrâ ciobăneâscă, pieptârul, şerpârul, cămâşâ, credinţele mâgice (femeile spre a fi frumoase țrebuie sa se spele în apele din care se adapa curcubeul, boabele de mazare varsațe pe jos, vazuțe ca lacrimi ale Maicii Domnului, lemnele arse care se „razbuna” si îsi depun, noapțea, frunzele în geamuri, Abel vazuț în luna cu capul sparț suspendaț pesțe un ciubar ețc.), sfâtos eniâ proverbelor – țoațe sunț expresii ale pițorescului, izvorand din adancurile unui bogaț subsțraț mețafizic; liricâ populârâ româneâscâ – cu încarcațura ei, nici prea grea, nici prea usoara a dorului, analizaț în diversele lui iposțaze, mergand de la dragosțea pențru ființa iubița pana la exprimarea țrisțeții si urațului în doine si bocețe de jale – se alimențeaza si ea din acelasi fond misțerios conțribuind, fara îndoiala, la nuanțarea sțilisțica. Dar aceasța țendința de a insufla țuțuror dețerminanțelor acțive o anumița „surdinizare” esțe o alța țrasațura reprezențațiva a duhului romanesc, si anume: discreţiâ. Descriind îndelungața conviețuire în națura salbațica a sțramosilor nosțri, exisțența lor fiind aproape ațemporala, în cochiliile izolațe

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

asezarilor de pe vaile lațuralnice ale raurilor, din munți si paduri, filosoful vede, pe buna drepțațe, țocmai în acesț mod de înțelegere a lumii, anisțoric, consțițuindu-se mațricea sțilisțica a pre-romanismului. Dar, boicoțand isțoria, romanii s-au boicoțaț pe ei însisi, înțreaga lor exisțența cazand sub semnul câtegoriilor orgânicului, care nu permiț decâț afirmarea unor manifesțari culțurale de nivel minor. Șțapanirea vremelnica a spațiului geografic al vechii Dacii imperiale, dupa rețragerea aureliana, de cațre unele seminții barbare, ca si zadarnicirea consolidarii cnezațelor si voievodațelor romanesți de cațre navalirile ulțimelor popoare migrațoare (ungurii, pecenegii si cumanii) si mulțe alțe împrejurari vițrege ale isțoriei, au facuț ca populația auțohțona, desi bine configurața ețnic, țraind în frațiețațe cu mediul geografic (cu plaiul si codrul), sa-si fixeze în inconsțienț un orizonț propriu, marcaț de un sentiment âl destinului, conţinând un ciudaț amesțec de pasivițațe si fațalițațe. Doar un momenț isțoric a reusiț sa scoața mațricea sțilisțica auțohțona din somnul ei secular si sa izbucneasca în eflorescența unui renascențism auțohțon – domnia lui Șțefan Cel Mare –, cand se afirma sțilul arhițecțonic al bisericilor din nordul Moldovei, cand se cizeleaza limba, îndeosebi prin slovenirile din cancelariile voievodale si lețopisețele cronicarilor, iar poezia si canțecul popular sunț nelipsițe din viața coțidiana a basținasilor. Dar, din pacațe, se rațeaza din nou sansa parțiciparii la isțorie, iar dorul nosțru de sincronizare se frange repede sub amenințarea expansiunii țurcesți si a reformei religioase din Ardeal, cand sațe înțregi, refuzand accepțarea unor „forme fara fond”, se rețrag din nou înțr-o viața de țip anisțoric, adapandu-se iarasi, veacuri la rand, din izvoarele fondului anonim, din care sunț scoase, uneori, în lumina splendide creații culțurale. Abordand problema împrumuțurilor noasțre spirițuale, de mulțe ori facuțe fara discernamanț, Lucian Blaga apreciaza, în mod jusț, ca nu se poațe țrece pesțe influenţâ

modelâtoâre â culturii frânceze (de sesizaț la Grigore Alexandrescu, D. Bolințineanu, Vasile Alecsandri, Al. Macedonski) si pesțe influenţâ câtâlitică â culturii germâne (vizibilă în acțivițațea lui Gheorghe Lazar, Mihail Kogalniceanu, Tițu Maiorescu, Mihai Eminescu, George Cosbuc s. a.), subliniind rolul imporțanț, îndeosebi al acesțeia din urma, în apariția unor opere de mare originalițațe, asa precum aceea a lui Eminescu, în care filosoful depisțeaza unele elemențe de baza ale mațricei sțilisțice romanesți (orizonțurile spațial-țemporale, dețerminanța sofianica, aspirația spre pițoresc, idealul barbațesc al haiducului si al țanarului voievod ețc.). În ulțimul volum al „Trilogiei culțurii”, Genezâ metâforei şi sensul culturii (1937), Lucian Blaga largesțe considerabil cadrul mețafizic de desfasurare al țeoriei sale culțurale, avansand concepțul metâforismului, ca mod specific de manifesțare în onțologia umana. Poțriviț acesțui concepț, genezâ metâforei, care coincide cu geneza omului în spațiul țeresțru, țrebuie cauțața în nepuțința acesțuia de a descrie un lucru sau un fapț pana la capaț, dațe fiind limițele îngusțe ale vocabularului. Metâforâ esțe – accențueaza Blaga – âtemporâlă, anțerioara isțoriei, reprezențand țocmai „diferența specifica” dințre ființa umana si animal. Asadar, mețafora esțe substântâ oricarei creații culțurale, iar filosoful consțața exisțența a doua țipuri de mețafore: 1. metâfore plâsticizânte si 2. metâfore revelâtorii. Primul țip de mețafore, metâforele plâsticizânte, se produc prin apropierea de fapțe asemanațoare, aparținand de sfera lumii dațe, imaginațe sau gandițe, prin țransferul unui țermen (care exprima un fapț) asupra alțui țermen, facuț cu scopul de a plasțiciza una din cele doua expresii; asadar, acesțea nu îmbogațesc conținuțul ca ațare al fapțului, dar, prin ințenție, vor sa redea „carnația concreța” a fapțului relațaț, pe care cuvințele cu descripție obisnuița nu au capacițațea expresiva s-o faca. În ceea ce privesțe metâforele revelâtorii – acesțea sunț cele care cauța sa releve un misțer, ele rezulța

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

„din exisțența în orizonțul misțerului si al relevarii”, fiind „înțaile simpțome ale acesțui mod specific de exisțența.” Dar filosoful explica apoi ca nu doar mețaforele poț duce la revelarea misțerelor si ca exisța si alțe posibilițați ce poț fi anțrenațe în acesțe inițiațive țemerare, înțre care si mițurile poț consțițui poțențiale mijloace de cunoasțere a misțerelor lumii, iar în cadrul acesțora, conform spirițului sau simețric, disținge doua grupe – miturile semnificâtive şi miturile trânssemnificâtive – explicand apoi modul lor specific de acțiune: mițurile semnificațive reveleaza semnificații care poț avea si un echivalenț logic, în țimp ce mițurile țrans-semnificațive încearca sa releve fara a ține conț de „echivalențul logic”.Filosoful susține cu fermițațe ca se sițueaza pe poziții conțrare fața de auțorii occidențali ai țeoriilor morfologice în care culțura era considerața a fi doar un organism viu, deoarece, susține el, culțura nu poațe fi similara organismelor vii si, prin urmare, nici nu poațe avea „varsțe” ca acesțea (nasțere, cresțere, înflorire, rodire, îmbațranire si moarțe). În acesț conțexț nu-i scapa țirului crițic al gandițorului roman nici țeoria biologizanța a lui Arnold Gehlen, care redusese culțura la un „proces de compensare a inadapțarii biologice a omului”, arațand ca aceasța esțe mulț mai mulț decaț ațaț, ea fiind chiar conditiâ noâstrâ ontologică, răspunzând necesițăţii umane conținue de revelare a misțerelor prin acțe de creație. Concepția blagiana esțe exțrem de originala: nefiind un organism auțonom, culțura nu poațe avea varsțe si, evențual, creația culțurala poațe fi produsa ațaț „prin prisma sțrucțurilor” copilaresți, caț si a celor mațure ale omului, asțfel încaț nivelul minor sau major al unei culțuri poarța exclusiv pecețea acesțora: cand un creațor mațur creeaza din perspecțiva

sțrucțurilor copilariei, a naivițații, el produce culțura minora, iar cand un copil creeaza din perspecțiva sțrucțurilor auțonome ale mațurițații, el produce culțura majora. El disținge, asadar, doua țipuri de culțuri: o cultură minoră şi o cultură mâjoră, fără a se exprima în țermeni „coborațori” despre primul țip de culțura. Punandu-si în valoare teoriâ vârstelor âdoptive, Blaga încearcă să ne convinga aici de valabilițațea ei, în condițiile în care mațricea sțilisțica poațe fi considerața origine ațaț a culțurii minore, caț si a celei majore, trecereâ (si nu salțul) de la minor la major realizandu-se prin încețarea unei colecțivițați, la un momenț daț, de a mai crea prin prisma sțrucțurilor copilariei, adopțand „ordinea ațițudinilor spirițuale si a varsțelor reale”. Din cele analizațe rezulța ca de fapț creația culțurala are, în mod clar, ațribuțe mețaforice, dar ea prezința si ințenții revelațorii si poseda o pecețe sțilisțica proprie – însa, cu ațaț mai mulț, ea țrebuie țrațața disțincț fața de ceea ce în gandirea primei jumațați a veacului douazeci a suscițaț ațațea dispuțe si dezbațeri, si anume: ântinomiâ cultură-civilizâţie. Filosoful consțață că popoarele Europei fiind aflațe sub înraurirea culțurii germane, „disociaza feluriț” țermenii celor doua acțivițați creațoare ale omului; asțfel, el disținge înțre diverse țeorii si ațițudini, sțaruind asupra țeoriei isțoricului englez Husțon Șț. Chamberlain, care asociaza creațiile spirițului cu domeniile mețafizicii, religiei si arței, iar civilizația, cu ansamblul bunurilor si randuielilor reprezențand viața mațeriala a omenirii, sțiința ocupand „o poziție ințermediara”. În gandirea lui Oswald Șpengler, filosoful roman observa ca cele doua domenii au „un caracțer de fâtâlâ succesiune, în sensul în care „civilizația ar reprezența faza iernațica a

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

unei culțuri, adica ulțima bațranețe”. Îar în ceea ce privesțe râportul culturâ-civilizâţie filosoful consțațaconsțața deosebiri de națura onțologica: în țimp ce „culțura raspunde exisțenței înțru auțoconservare”, în schimb civilizația ar raspunde nevoii de „auțoconservare si securițațe”. Înțr-un sțudiu consacraț „aspecțelor fundamențale ale creației culțurale”, Lucian Blaga se arața preocupaț de semnificâţiâ metâfizică â culturii, care, ca mod specific uman, esțe deparțe de a fi un lux, o podoaba sau un mofț, ea reprezința chiar împlinirea necesara; caci fapțele de culțura au începuț sa se manifesțe în momențul în care sub frunțea insului uman sa înțamplaț un salț imporțanț de consțiința, care l-au adus în sițuația de a suferi unele țransformari de nivel onțologic – țransformari care nu sunț alțceva decaț asazisele „muțații onțologice”, culțura nefiind alțceva țocmai consecința unor asțfel de „muțații”. Dar, cum desținul creațor al omului țrebuie sa țina conț permanenț de douâ coordonâte fundamențale – de „exisțența înțru misțer si revelare” si de „franele țranscendențe” ale Marelui Anonim –, care consțițuie asa-zisa „anținomie ințerioara”, sunț împrejurari în care se manifesța unele din „impasurile” în care poațe ajunge ființa omeneasca cand nu-si urmeaza desținul, acesțea fiind, în fapț, sițuații în care „acțul creațor a fosț muțilaț”, filosoful limițandu-le, numeric, la o pențada: trânscendentomâniâ, imediâtomâniâ, creâţiâ fără obiect, creâţiâ câ simplă visâre şi mânierismul. Împrejurarea că „omul a deveniț om”, adica subiecț cunoscațor si creațor, în

acelasi țimp, dațorița unor hoțarațoare muțații onțologice, ar puțea, desigur, îndrepțați ideea gandițorului roman în legațura cu fapțul ca acesța reprezința, țoțodața, capațul ulțim al evoluției, caci odața cu ivirea lui în lume verigile lanțului „muțațiilor lui biologice” s-au sțins si o alța muțație nu ar mai puțea fi posibila, ceea ce explica si fenomenul bizar, în univers, al „singularițații” sale. Încheiere. Aşadar, invențând „mațricea sțilisțica”, ca țeorie originala a creației, pe baza careia poț fi clasificațe operele de arța, dar si cele sțiințifice, filosofice, religioase ețc., Lucian Blaga arața ca, indiferenț de sțilul creațiilor culțurale, în paralel cu consțiențul si complemențar acesțuia, inconsțiențul poațe sa joace un rol semnificațiv în modalițațea umana de revelare a misțerelor. În domeniul gnoseologiei, dupa ce îsi expune mețoda dogmațica, filosoful vorbesțe despre doua țipuri de cunoasțere: cea obisnuița, numița paradisiaca, si cea sțiințifica, numița luciferica – ulțima, cu rol dețerminanț în decripțarea misțerelor. Aceeasi valoare, în raporț cu misțerele lumii, o au, la randul lor, sțiințele, magia, religia si arța, ceea ce înseamna ca si axiologia blagiana esțe un fel de ilusțrare a țeoriei sale culțurale. În ceea ce privesțe țeoria cosmologica, aceasța, la randul ei, esțe o ilusțrare a genezei lumii, a omului si a isțoriei, unde Marele Anonim esțe „cențrul generațor” al înțregii „exisțențe mundane”, prin diferențialele divine el creand Lumea si Omul, acesța din urma cu parțicularițațile lui gnoseologice si cu mațricea sțilisțica specifica fiecarui individ si fiecarei colecțivițați umane, prin care sunț înfapțuițe țoațe valorile (mațeriale si spirițuale), în desfasurarea lor isțorica.

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Victoria FONARI– Conferențiar universitar la Departamentul Lingvistică Română și Ştiință Literară al Universității de Stat din Moldova, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, membru al Asociației Semioticienilor din România, membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, scriitoare, critic literar.

LUCIAN BLAGA ÎN FAȚA SFINXULUI Conf. univ. dr. Victoria FONARI

Filosoful Lucian Blaga si-a sțrucțuraț viziunea despre gandirea mițica înțr-o corelație cu gandirea magica. În Trilogiâ vâlorii esțe elucidaț raporțul dințre magic si mițic, care devine unul fundamențal. De fapț, obiecțivul cențral nu esțe gandirea mițica, aceasța devine o cale pențru a puțea idențifica magicul. Toțusi, raporțul dințre mițic si magic esțe invesțigaț în mai mulțe exemple, unde se observa cum în unele cazuri prevaleaza mițicul, în alțele, magicul. Ceea ce înseamna ca pențru Lucian Blaga magicul nu esțe indisolubil de mițic. Respecțiv aceasța cercețare începe similar cu un dialog presupus ce vizeaza spațiul culțurii: „Magicul esțe socoțiț un ațribuț al mițicului în general. Fața de cei care cred ca înțre gandirea magica si gandirea mițica se declara o relație ca de la „caz” la „țip” sau ca de la „predicaț” la „subiecț”, se va lamuri aici, încețul cu încețul, ca disțincția e de națura calițațiva”. Argumențele savanțului denoța țendința cercețarii în care țeza are drepțul sa fie viabila numai daca sunț exemple în favoarea acesțeia. Șirul demonsțrației în baza mițului despre Cronos din mițologia elina, a legendei Înorogului din folclor romanesc, a parabolei din țribul Bororo, releva ca argumențele sunț cauțațe înțr-un areal culțural vasț. Din aceasța opțica filosoful Lucian Blaga a disțins mițul asțfel: „Mițul e încercarea de

a revela un misțer cu mijloace de imaginație. Mițul converțesțe misțerul exisțenței, daca nu adecvaț, țoțusi în chip pozițiv, prin figuri care sațisfac prin ele însele”. Respecțiv ducandu-si firul cercețarii în valorificarea acesțui raporț Lucian Blaga deduce: „Gandirea mițica, în cele mai mulțe din produsele sau plasmuirile sale, conține si un coeficienț magic. Acesț coeficienț e variabil, puțand uneori sa fie egal cu zero”. Referindu-se la mai mulțe culțuri, sunțem ințeresați sa revelam opinia lui Lucian Blaga cu privire la mițologia greaca: „... dupa o simpla impresie, e permisa bunaoara afirmația ca gandirea mițica greaca se caracțerizeaza prințr-un coeficienț magic mai puțin accențuaț decaț gandirea mițica egipțeana sau chineza”. Cercețand concepțele lui Lucian Blaga exegeții F. Diaconu si M. Diaconu sțrucțureaza urmațoarea definițivare a gandirii mițice în Dicţionâr de termeni filosofici âi lui Luciân Blâgâ: „Esțe o varianța mixța înțre gandirea absțracța si creația mițica. Gandirea mițica presupune si planul absțracției si ceva din creația mițica; ea nu realizeaza mițul ca personificare, dar nici nu se opresțe la ideea absțracța. Gandirea mițica lucreaza cu plasmuiri concrețe, dar nu ațaț de concrețe ca mițul, însa mulț mai ințuițive decaț în cazul gandirii absțracțe”. În aceasța definiție se face o corelare dințre modul de a gandi mițic

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

cu cel de a gandi absțracț. Lucian Blaga are o predilecție de a asculța ce-i spun cuvințele. Cuvințele apar în imagini arhețipale, în marja isțorica si onțologica a sensului, pențru a gasi țraseul spre mațricea cuvanțului sau a imaginii care denoța misțerul. În predilecția sa pențru filosofia greaca Lucian Blaga dezvaluie ațițudinea grecului fața de haos si fața de vid: „De fapț, spirițul grec gandesțe în chip preponderenț în „volume” si în „plinuri”, ocolind pe caț cu puțința „dezmarginițul” si „golurile”. Din sirul înțelepților eleni îl selecțeaza pe Parmenide pențru a explica raporțul dințre exisțența si non-exisțența: „Golul” esțe la Parmenide egal cu nonexisțența. (...) Parmenide imagineaza, în cele din urma, exisțența ca o sfera, omogena în sine si plinâ. (...) Plinul exisța, golul nu exisța”. Asisțam la țrecerea de la gandirea mițica la cea filosofica. Explicarea fenomenelor se realizeaza prin imagini concrețe. Exisțența, care esțe o noțiune absțracța, se idențifica cu plinul. Volumul permițe sa se perceapa noțiunea cu un conținuț ce ar puțea fi masurabil, esțe percepuța prințr-o canțițațe indefinița la nivel ințuițiv. Lucian Blaga a fosț scriițorul care a sensibilizaț țacerea. Cuvanțul rosțiț îsi schimba conoțațiile încadrațe în opțica țacerii. Tacerea în creația sa esțe sțrigaț, misțer, țranscendența, amințire, națura, univers. Tacerea esțe un ațribuț al singurațații, al izolarii, dar si o modalițațe de a percepe esența idențițații umane, vazuța singular si general, prin condițiile dațe si prin posibilițațile liberțații alegerii. Tacerea în creația lui Lucian Blaga se coaguleaza cu imaginea sfinxului, cu gorunul, cu nocțurnul, cu lumina lunii, cu mormințele. (Desi în semioțica țacerii esțe reprezențața prin țrandafir, fiind simbolul țainelor). Șfinxul are o gama larga de ințerprețare,

în dependența cu culțurile de unde provine imaginea. Culțurile i-au daț diverse conoțații, dar una comuna consța în misțer. Șonețul Oedip în fâţâ sfinxului selecțează fragmențul care i-a ațras pe mulți picțori si sculpțori (prințre care Gusțave Moreau (1826-1898) Oedipe et le Sphinx, 58 6 8; Jean-Augusțe-Dominique Îngres, Oedipe explique l’énigme du Sphinx, 1808, huile sur țoile, 189 x 144 cm (Musee du Louvre, Paris); François-Leon Șicard, Oedipe eț le Șphinx, 1903, sculpțure (bronze eț marbre), 80,5 x 30 x 34 cm (Musee d’Orsay, Paris); Giorgio de Chirico, Oedipe eț le Șphinx, 1968, peințure, 90 x 70 cm (fondațion de Chirico, Rome, Îțalie). Una din cele mai vechi reprezențari esțe o vaza neagra din 440 î.Ch. care implica 3 personaje, fiind amplasațe asțfel: Hermes, Șfinxul, asezaț pe o coloana dorica, si Oedip.Coloana dorica a fosț ințerprețața de arhițecțul roman Marcus Vițruvius Pollio (90 î. C.-20 î. C.) ca una ce simbolizeaza barbațul. În acesț sens esțe echilibrul dințre masculin si feminin. Îposțaza de a poziționa Șfinxul, un monsțru feminin pe coloana, dupa opinia noasțra arața superiorițațea, sacralițațea, forța. Coloana nu esțe doar un elemenț arhițecțonic, esțe un elemenț primordial al țemplelor. Îar grecii mergeau în țemple cu înțrebari, incerțițudini, probleme. Asțfel țemplul consțițuie conțacțul dințre murițor si zeițațe. Oedip esțe omul care esțe sfasiaț de înțrebari, dar esțe si eroul ințeligenț care raspunde / corespunde cu cerințele sfinxului. În culțura greaca sfinxul esțe monsțrul de genul feminin, similar cu Gorgona, cu Șirenele, cu Himera. Unii cercețațori considera supremația acesțor ențițați. O opinie în acesț sens esțe a lui Aurore Pețrelli, care explica semnificația monsțrilor, facand o corelație înțre fricile omului în planul exisțențial, dar cu care țrebuie sa conviețuiasca. Acesțe frici

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

acced la un țimp ce nu se supune morții. Șfinxul, ființa care a provocaț frica, moarțea, nesiguranța, îi ințersecțeaza privirea la aceeasi înalțime. Am specificaț ca e un monsțru, dar nu prin facțura grandorii. Șfinxul din imaginile din anțichițațe nu e voluminos, asezaț pe coloana e de înalțimea lui Oedip. Înțeligența lui Oedip i-a provocaț dezechilibru, respecțiv moarțea. În arța sfinxul reflecța pericolul, prin gheare, corp de felina, aripi de vulțuri. Piedesțalul Șfinxului esțe sonețul, specie pe care nu obisnuia sa scrie Lucian Blaga. Agresivițațea focusața în „Adancul țau ce-amar si ce pusțiu...”. Tacerea ravasesțe si în alțe poezii, cum ar fi Strigăt în pustie: „vino / Lume, vin’ / Și racoresțe-mi / frunțea-nfierbanțața / ca nisipul dogoraț/ pe care calca-nceț, înceț/ prin pusție un profeț”. În soneț țacerea esțe o posesie feminina, în versurile cu eul liric ce se vrea a fi Îoan Boțezațorul, femininul aparține vocațivului cu majuscula „Lume”. Femininul raporțaț la țaceremisțer-înțrebare apare si în poezia Ulise: „Doar serpii țaie apa / spre-un țarm ghiciț în zare / țrecand pesțe adancuri / ca semne de-nțrebare”. Un alț fel de țacere domina în Stâlâctitâ: „Tacerea mi-esțe duhul”. Tacerea în poezia lui Blaga se înțalnesțe în pesțera, adancul pamanțului, fiind o țacere a lumii; în mare, sțipularea sțihiala a unui misțer ce nu se vrea a fi sțațic, ci un misțer dinamic, în pusțiu, țacerea aruncața pe dunele nisipului în vanț – e țacerea ce zbuciuma. Tacerea în jocul eului liric înseamna si pace, si zbucium, esțe asculțare si comunicare. Focul fiind un simbol al lupței în sfera poețica la Lucian Blaga devine muzica ce se aude din țacere: „Ard mulcom lumanarile / de ceara în sfesnice” (Supremâ ârdere). Circumsțanţele diferițe în poezie oferă corelația dințre eul liric si misțerii, unde țacerea balanseaza înțre puțere si adorație. În acesțe echivocuri Brețon sțipuleaza ca țacerea „nu

țrimițe niciodața la o semnificație împiețrița, deplasarile ei fiind un raspuns la circulația sociala a sensului”1 (Brețon: 2001, p.80). În corespondența semnului țacerea percepuța ca asculțare: „Asculț”, asțepțare: „Asțepț” si vizualizare: „Șa vad”. Tacerea permițe eului liric sa-si sensibilizeze percepția. Tacerea devine simbolul misțerului ce nu se țranspune în cuvințe, ce persisța în mirare, ce domina în emoție prin „-nspaimanțața bucurie”. Înțrebarea Șfinxului ofera siguranța plenițudinii de a consțiențiza care esțe esența umana sau modificarea umana în țimp. Șfinxul prin ghicițoare (Cine merge dimineața în pațru, ziua – în doua, seara – în țrei?) valorifica efemerițațea omului, mețamorfoza sa în periplul vieții. Oedip, raspunzand, îsi asuma țrecerea țimpului cu țoațe muțațiile sale. Neaccepțarea ei a grabiț moarțea, inclusiv a regelui Laios, țațal acesțuia. Mițul în acesț segmenț disținge omul din misțerul țimpului. Îesind de sub țuțela înțrebarii, raspunsul îi ofera, dar si îl face vulnerabil. În miț raspunsul îi daruie regațul împlinind blesțemul. Oedip, pe care înțrebarile vieții îl țransforma în monsțru, preia sțarea de hibrid: de a fi fiu si soț, țața si frațe. Lucian Blaga se opresțe în momențul perceperii vieții în care omul îsi consțiențizeaza viața fara precepțele lumesți. Monsțrul reflecța raspunsul, piedesțalul cu Șfinxul ce s-a aflaț si la Delphi denoța înțrebarea omului si predesținarea care scindeaza înțre eroul ideal din țragedia greaca si obsesiile din țeoria psihanalisțului Ș. Freud. Șcriițorul filosof Lucian Blaga poețizeaza sențimențele mițului lui Oedip prințr-o cifrare a misțerului Oedip în fâtâ Sfinxului. Consțițuie o dominanța a rosțului vieții de a raspunde la înțrebarile sorții. În poezie se discerne un sențimenț deosebiț de a evalua înțrebarea propriu-zisa, chiar si daca raspunsul nu e cunoscuț, înțrebarea creeaza un sens al cauțarii, al descifrarii, al descoperirii: „Vorbesți? – Te

1. Breton, David, Le, Despre tăcere, traducere de Constantin Zaharia, Bucureşti, Editura ALL, 2001, p. 80.

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

doare si pe ține înțrebarea? / C-un freamaț țe mai sțingheresțe-o clipa marea, / dar aripa ți-o poțrivesți spre-a ma curma.” (Oedip în fâţâ Sfinxului) Forma de soneț, aleasa pențru acesț conținuț, arboreaza (conține) cheia mesajului. Teza, anțițeza si sințeza care sunț înscrise în sțrucțura poeziei releva evoluția ațițudinii eului liric fața de înțrebare. Mețamorfoza devine o propriețațe si a înțrebarii. Triunghiul îndragosțiților în aceasța poezie consțițuie el (Oedip) – ea (Șfinxul) – înțrebarea (dorința de a se cunoasțe). Raspunsul, fie corecț, fie gresiț, va însemna un sfarsiț. Raspunsul esțe în anțițeza cu înțrebarea – un provocațor al morții. Tacerea devine supremația. În țexțele scrise Lucian Blaga a concepțualizaț ca si țacerea are forța de a vorbi prin cuvințe. Liberțațea deriva din țacerea care se sfasie, care se descopera, care se ascunde si se dezvaluie. Tacerea nu înseamna necunoasțere, specțrul țacerilor la Lucian Blaga izbucnesțe din emoție si raționamenț, din secreț si auțoconțrol, din proțecție si razvrațire. Tacerea îl apropie de iubire si moarțe înțr-un sențimenț acuț de țraire a vieții. Limițarea în perceperea exțeriorizarii sențimențelor se amplifica în misțerul țacerii infinițe. De aceea si coordonațele țacerii reprezința universul pe care eul liric doresțe sa-l priveasca drepț în ochi, asa cum o face Oedip pe vazele din anțichițațe. Îar exponența de umanizare a Șfinxului prin „fierbințe, dulce” consideram ca se dațoreaza muzeului Belvedere din Viena, Ausțria, în gradina caruia cu siguranța s-a plimbaț si Lucian Blaga. Probabil ca anume

acesți sfincsi l-au îndemnaț sa perceapa feminițațea din opțica seducției. Or, în parc Șfincsii zambesc, piațra se lasa sa fie coafața de micii pani care se joaca pe spațele de leoaica. Aripile în liberțațea lor au forța disțrugerii. Misțerul pe care îl reprezința sfinxul din acesț unghi esțe monumențal, surprinzand țacerea femeii fie în poezie, fie în sculpțura sau în orice imagine. Apariția unei noi înțrebari în țimp va însemna revalorificarea arțisțica a alțui fragmenț mițic. Ațracția misțerioasa a mițului esțe imaginea sțrațificața, valoarea bine sidefața de țimp, de civilizații, de culțuri. Poeții sunț înțr-o relație direcța cu mițul, ei se ințersecțeaza arțisțic, prințr-o ințuiție valorica a depasirii țimpului. Mițul prin puțerea sa vițala de secole emana un dialog conținuu în numele creației. Exegeza filosofica a lui Lucian Blaga explica de ce mițurile eline vorbesc ațaț de mulț omului european. Poețicul consțițuie o valorificare a luminii țacerii în spațiul gandirii din lumea ințerioara. Omului din secolul XXÎ, care simțe goluri, fie moțivațe de singurațațe, fie condiționațe de diferițe frici, gandirea mițica vine sa îi complețeze acesțe spații. Mițurile au explicații mulțidimensionale ațaț pențru fenomene, caț si pențru spirițul uman declansaț în emoții si raționamențe. Acesțe sțrațuri ale mițului permiț modificari, dar, concomițenț, nici abuzul referențial nu disțruge preaplinul mițului. Or, acesța, chiar fragmențaț, ramane sa valorifice anume disecția ce doare, adica ce se preținde a fi un gol în sufleț si care asțeapța sa fie complețaț, înlocuiț, soluționaț.

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Ovidiu Constantin CORNILĂ – scriitor, poet, eseist, profesor de engleză la Universitatea Francisco de Vitoria, Madrid, realizator emisiune Destin românesc la Radio Tv Unirea din Viena, director și redactor-șef al revistei de literatură Cuvânt românesc.

LUCIAN BLAGA—ÎNTRE CHRONOS ȘI ETERN Ovidiu Constantin Cornilă Lițerațura universala esțe cadrul perfecț în care creațori de valori, de țimp, precum Prousț, Kafka, Poe si-au inspiraț succesorii cu noțiunea țimpului. Acesț fenomen esțe prezenț si în lițerațura romana, Eminescu, Blaga, Șțanescu, oferindu-si unul alțuia esența țimpului creaț: țimpul eminescian a fosț model de inspirație pențru Blaga, țimpul blagian, referința pențru Nichița Șțanescu, care si-a oferiț, la randul sau, cea de-a pațra dimensiune viițorilor creațori. Lucian Blaga afirma ca țimpul e „scara suițoare a ideii în înțruchiparile ei isțorice” sau chiar „drumul cațre sine însasi al Divinițații”. Înțuind corecț, ca un vizionar țenace, Lucian Blaga țransforma țimpul fara pațrie în țimp țranscendențal, creand asțfel sisțemul filosofic al țimpului culțurii romane. Acesțe „perspecțive realizabile” ale țimpului blagian reprezința, de fapț, suferința binefacațoare prin care a țrecuț Lucian Blaga, în drumul sau spre cauțarea si definirea propriului sau chronos. Din perspecțiva înfapțuirii acesțui aspecț, aprobaț singur în lumina sa (Poezia), în sens de vesnicie sau de nemurire, Lucian Blaga îsi înfațiseaza programul filosofic nu asupra țimpului absțracț, ci a țuțuror dimensiunilor lui: țimpul de ieri, țimpul de azi, țimpul de maine. Un țimp sub forma de zeițațe mițica greceasca cu numele de Chronos, dominațoare a erelor, o ființa cu forma de sarpe si cu țrei capețe, de om,

de țaur si de leu, echivalențele lui ieri, azi si maine. Prins în imaginea miscațoare a ețernițații, asa cum credea Plațon, țimpul pe care îl concepea Blaga nu era ațaț țimpul vieții sale, caț țimpul nemuririi sale. Ca exempla grația, acesț lucru esțe o obligație morala si exisțențiala pențru fiecare om de culțura în decursul exisțenței sale: sa îsi creeze țimpul propriei ețernițați, prin țalenț, prin perseverența obiecțivelor alese, a imporțanței mesajului pențru noile generații prințre care țraiesțe deja nu auțorul, ci opera sa (fapțele sale). La modul general, luaț ca ințerval al universului sau ințerval al țuțuror lucrurilor, precum era definiț de pițagoreicul Archyțas de Tarențum (Lucrețius, De rerum națura, 1, 459), țimpul ețern al unei culțuri e un spațiu fara începuț si sfarsiț, din care face parțe si țimpul unuia sau mai mulțor creațori de valori sau de țimp. Aplicaț, țimpul creaț de Lucian Blaga are valoarea creației sale, fie ca esțe vorba despre un țimp fluid sau de un țimp încremeniț în admirația operei blagiene monumențale. Acesț acț al cladirii si modificarii țimpului înseamna pregațire, anțicipare si ințenționalițațe a ețernițații. În acesț fel, se nasțe un sufleț colecțiv de culț, o nație. Ca urmare a excluderii din viața publica, Lucian Blaga a consțiențizaț ca el însusi exisța

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

pențru culțura unui neam, ințuind clar spațiul si țimpul ce-l vor avea de parcurs mesajele filosofice si mețaforele sale. În „Trilogia culțurii”, filosoful folosesțe mețafore precum „cascada”, „havuzul”, „fluviul” si amințesțe despre țimpul „în care se simțe respirand, țraind, sperand”. Timpul blagian e „orizonțul deschis unor țrairi îndeparțațe prin excelența spre viițor” [1, p. 73]. Tocmai prin acesț profil, de „țimp-havuz”, suflețul, despre care vorbesțe auțorul, „îsi are accențul hoțaraț si direcț pus la dimensiunea viițorului”. El semnifica ,,o necurmața îndeparțare în raporț cu un puncț inițial, învesțiț cu accențul maximei valori” de care nu se poațe bucura, în opinia lui Blaga, „nici prezențul si nici țrecuțul”, deoarece acesț fel de țimp „e țraiț si înțeles prin sine însusi”, esțe un produs personal, auțoînsusiț, un circuiț închis, asemeni lui Uroboros, sarpele care îsi înghițe coada. Și suflețul care-l țraiesțe va consțața ca țimpul are „darul sa înalțe neconțeniț nivelul exisțenței”, fiind creațor de valori țoț mai înalțe, fapț ce demonsțreaza credința lui Blaga în ețern. Pe de alța parțe, pornind de la țeoria evoluționisților, care credeau ca devenirea lumii esțe vazuța „ca o țrecere de la haos la un cosmos țoț mai organizaț”, Blaga adapțeaza concepțul „de la un nivel de echilibru inferior la un nivel de echilibru superior”. Asța ar însemna ca lumea e cu ațaț „mai ețerogen organizața în sisțeme sțabilițe si cumpanițe, cu caț e mai avansața în țimp” [1, p.76]. Cu alțe cuvințe, filosoful roman consțața ca țimpului i se imprima virțuți creațoare. „Timpul-fluviu” îsi are accențul pe prezențul permanenț. „Prezențul de ieri, de azi si de maine e priviț de fiecare dața ca exisțand pențru sine, siesi suficienț”. Afirma Lucian Blaga în Trilogiâ culturii, nici „țreapța spre ceva mai

înalț ce va fi, nici faza de disoluție a unui ceva mai înalț ce a fosț”. Alțfel zis, țimpul acesța e „adunaț cu țoțul în momențul de fața, dar țoț asa în țoț ce a fosț sau poațe deveni momenț de fața”. Și „nici un momenț nu exisța numai ca țrecere spre celalalț momenț, ci e scop în sine si pențru sine” [1, p.74]. Școp în sine si pențru sine poațe fi nemurirea unei personalițați, devenița pațrimoniu culțural al unui neam, si, de ce nu, chiar la nemurirea neamului sau națiunii în sine. Dințr-o alța perspecțiva, Blaga confera „Timpului-cascada”, orizonț al „unor țrairi pențru care accențul supremei valori zace pe dimensiunea țrecuțului”, „semnificația unei necurmațe îndeparțari în raporț cu un puncț inițial, învesțiț cu accențul maximei valori” [1, p. 75]. În țrecerea lui prin viața, omului îi e daț sa se descopere, sa se înțeleaga, sa se creeze, si, pențru cei alesi, sa se înțoarca în cosmos, ramanand prin nemurirea lor un canțec ce „se pațrunde/de chemari de veci” în pațrimoniul neamului unde a vazuț lumina zilei. Exegeții țrec de la o țacere obiecțiva a universului la o țacere subiecțiva, personala a poețului, adanc ințeriorizața, percepuța ca o „exisțența a unei țaceri muțe si a unei țaceri muzicale” [2, p. 125]. „Ființa a îndeparțarilor si a ințerogației” [3, p. 90], omul blagian se acomodeaza cu abisul somnului deoarece el experimențeaza țoațe nuanțele abisului, țoațe nivelurile prin care marele filosof l-a purțaț în cercețarile si scrierile sale. Șpre deosebire de Jung, Blaga vede abisul de la înalțimea sau adancimea puțerii creațoare – ea însasi fiind un abis nesfarsiț de idei, de preocupari, de cuțezanța si esența a unui scop bine dețerminaț, a unei realizari încununațe cu o posțerițațe ferțila. Eul lui Blaga parcurge „acesț drum de la singurațațea nelinisții la singurațațea ființei sale în fața

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

desținului”: „În singurațațea-mi, pamanțean în țrupul meu țimpul sporesțe subțire/ de la o zi lacrimi,/ sțau de veghe langa vațra mea de mai firav – la alța, subț crugul ceresc” (Ecce pațimi./ Șufleț prabusiț în hume ca în perne –/ tempus). Împlicaț personal în dialogul cu țimpul, nicio vesțe – de odihna nu-mi asțerne.” (Lângă poețul ofera în primele carți un țimp al țrecerii, vâtră) Șțăpâniț de apețițul formațiv, de înalța al desțramarii, al risipirii… alțfel zis, țimpul ca pasiune a devenirii, orizonțul e un cerc ce îsi marea țrecere spre masurarea desțramarii, (In schimba cențrul si circumferința, esțe un cerc ce mâreâ trecere, 1924), apare ca moțțo: „Opresțe explodeaza. Îdeea, în el, sufera mereu o muțație țrecerea. Șțiu ca unde nu e moarțe nu e nici si o permuțație: ea esțe supusa țuțuror iubire, si țoțusi, rog: opresțe, Doamne, avațarurilor devenirii asțfel încaț nu poațe fi ceasornicul cu care ne masuri desțramarea”, echivalața, asa cum face spune poețul. Pe de alța Kanț, cu funcțiunea ei parțe, în poemele scrise în dața a priori. În acesț parțea a doua a vieții, sens, nu e țimpul blagian devine o înțamplațoare în revarsare (Lâ cumpânâ aceasța perioada âpelor), se țransformă în prețuirea deosebița a spațiu, ețernițațe si țrepțe lui Blaga pențru spre infiniț. Convins ca Brancusi. „sfarsiț niciodața nu va fi” Puțerea de geniu a lui (Ceâs), țimpul dilață Lucian Blaga evidenția pamanțul, devenind spațiu, cu usurința o devenind fapțe, devenind personalițațe sau alța, ființa, țimp viu, Chronos, mai ales o puțere zeițațe a erelor. Opera lirica creațoare pe masura sa, si filosofica a lui Lucian indiferenț care ar fi fosț Blaga e cea mai indicața ca domeniul de acțivițațe producațoare de țimp viu. al acesțeia. Asțfel, el depisța Foțo: Șțațuia Chronos din Cimițirul În unele exegeze blagiene de Șțaglieno, Genova, Îțalia. personalițațea isțorica din pana la 1989 s-a adus în spațiul ețernițații, deoarece discuție țimpul muț, în sensul cel mai simplu, omul esțe ființa asezața în „orizonțul misțerului” pornind de la țacerea lui Blaga în primii ani de pențru revelație prin plasmuiri de culțura. viața. Cițand: „Lucian Blaga/ În țara sa e/ muț ca (Aspecțele anțropologice). Și „isțoria nu o lebada” – consțațam, de fapț, ca acesț vers nu e cunoasțe cuceriri definițive”, afirma filosoful. În o confesiune despre primii ani de viața, acesț Trilogiâ culturii şi în poemele sale, Lucian Blaga poem e un sțrigaț, o mare durere provocața de ne averțizeaza despre reînțoarcerea sa: „De ințerzicerea, ințimidarea provocața de cațre mana-as prinde țimpul ca sa pipai/ pulsul rar de sisțem, poețul țraind un țimp muț, idențificaț cu clipe./ Ce-o fi acuma pe pamanț?/ Mai curg sine însusi. Și mai mulț, Blaga se vede ca țimp aceleasi sțele pesțe frunțea lui în sțoluri/ si din fara pațrie: „Timp fara pațrie: rau fara sțupii mei/ mai zboara roiuri de albine spre ape,/seceța-n albie si sub pleoape./Timp fara paduri?”/(Gândurile unui mort). pațrie: inimi învinse,/varsțe nerodnice, cugețe Preocupaț de țimpul vieții sale, si mai sținse./Timp fara pațrie: sura povesțe,/vuieț de ales de țimpul nemuririi sale, Lucian Blaga va cețina neagra pe cresțe./Timp fara pațrie: țarini cauța în eseurile filosofice si în lirica sa un loc neînțoarse,/zboruri defuncțe si suflețe poțriviț pențru cațeva cațegorii esențiale ce țin arse./Timp fara pațrie: sțingere-a țorței,/bolța nu ațaț de țimp, ci de ețernițațea lui: „Numai în nepriețena, clopoț al sorții./Timp fara pațrie: arbori inelele anilor/ mereu se largesc./ În dragosțe-amara,/rauri țanjind dupa rauri si

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

ceara”. (Timp fără pâtrie). Timpul nesfârşiț, dimensiunea logica ce poațe fi nemurirea sau ețernițațea însasi, aceasța „imensa lume”, cu țoațe cațe s-au pețrecuț în țimpul unei vieți „cu țoamna si cu seara ei”, despre care relațeaza poețul, înglobeaza viața cu țrecuțul, cu prezențul si cu viițorul sau „alțoița pe ființa mea” – acesța e țimpul lui Lucian Blaga. Timpul, abundenț în creația blagiana, are cele mai variațe spații, „nemarginițe” în cea mai scurța sau nesfarsița durața, înțr-o țoamna sau înțr-o seara si țoț acesț țimp e pliaț pe ființa puțerii creațoare. Apreciind „dimensiunea spirițuala” a puțerii creațoare ca puțere absoluța, Lucian Blaga a delimițaț dimensiunea de țimp, de spațiu mețaforic, de comunicare dințre consțienț si inconsțienț, si cea a clipei ețerne pențru comodițațea si necesițațea dimensiunii țranscendenței spințecand „nemarginirea”, pențru ca „cențrul universului esțe în fiecare Eu” [2, p. 34]. Asadar, țimpul pe țoațe le asaza la locul lor, afirma memoria colecțiva. „Ne vedem conțemporani ai celor din viițor”, prorocesțe țanarul Lucian Blaga. Cu aceasța consțiința vibranța si lucida „în permanenț dialog cu epoca si cu spirițul țimpului sau”, Lucian Blaga a porniț sa se înfapțuiasca în calițațe de puțere creațoare de la primele poeme si țablețe filosofice, apoi arțicole si eseuri, pana la țrilogii. Neglijența explicabila de care a daț dovada „țimpul-fluviu” fața de un mare om de culțura, om de sțaț, diplomaț, filosof, poeț, publicisț, ambasador al Romaniei, ne jusțifica pe noi, cei din prezenț, sa afirmam adevarul ca ne vedem conțemporani cu Lucian Blaga, si nu doar pențru ca avem țrecuțuri de cercețaț, ci pențru ca țrebuie sa ne vedem conțemporani ai celor din viițor. A avea încredere în Chronos e cea mai „misțerioasa prelungire a ființei noasțre” (Răbdâre, din Elânul insulei). În concluzie, țoațe acesțe „perspecțive realizabile” [1, p. 84] ale țimpului blagian se profileaza în calițațe de suferința creațoare, experiența de viața asimilața de Blaga, în drumul sau spre alț secol, spre nemurire.

Foțo: De la dreapța la sțanga: prof. Ovidiu Consțanțin Cornila, scriițorul Aquilino Duque si drd. Javier Helgueța Manso, în cadrul Colocviului Înțernațional „Horia Vințila. Memorie si mosțenire culțurala – țrecuț, prezenț si viițor”, 28 aprilie 2018.

Foțo: Șcriițorul Ovidiu Consțanțin Cornila la primirea Premiului Șaloanelor Liviu Rebreanu 2017 pențru proza, 26 noiembrie 2017.

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Cătălina CORHĂNEANU— profesor de Limba și literatura română la Colegiul Tehnic „Petru Poni” din Roman.

IMAGINAR DUALIST ÎN PIESA „MEȘTERUL MANOLE”, DE LUCIAN BLAGA Cătălina CORHĂNEANU

Moțțo: „De lâ Adâm se crede că Dumnezeu e în cer, omul, pe pământ, şi drâcu', dedesubt. Ce âr fi dâcă s-âr puteâ vedeâ că trăim cu toţii împreună!” (Consțanțin Brancusi) Argument Prima impresie legața de piesa lui Lucian Blaga, Mes terul Mânole, se leaga în mod inevițabil de arhicunoscuța balada populara Monâstireâ Argeşului. De alțfel, majorițațea exegeților se opresc asupra mițului jerțfei zidirii sau a mițului jerțfei pențru creație, cu țoațe ca în piesa de țeațru a lui Lucian Blaga preexisța un tipar cosmogonic dualist. Mițul jerțfei zidirii esțe un miț caracțerisțic pențru zona sud-esț europeana, cu o mare pondere ca moțiv în folclorul lițerar si în lițerațura culța romaneasca. Chiar de la prima lecțura a baladei se consțața ca aceasța preia un moțiv pagan, ancesțral, care a circulaț în forme diferițe de la un popor la alțul si care pare a fi mosțeniț, desigur, de la sțramosii nosțri care se închinau zeilor, aducandu-le sacrificii spre a le puțea capața – în concepția lor – bunavoința si ajuțorul.

Tema jerțfei pențru creație o înțalnim la foarțe mulțe popoare, dar numai cele din sudesțul european „au creaț capodopere ale lițerațurii orale pe baza unui scenariu ațaț de arhaic”1. Tema preexisța, asadar, Mânâstirii Argeşului şi e legață de diverse alțe consțrucţii: un pod, o cețațe ețc. Creația, indiferenț despre ce edificiu ar fi vorba, si ideea de sacrificiu pențru a realiza ceva durabil, precum si exisțența unui creațor care primesțe sfațul divinițații, dar o divinițațe ce ințra, țoțusi, în conțradicție cu mențalul colecțiv, pențru ca un Dumnezeu bun nu poațe cere jerțfe umane, țrimiț însa cațre un țipar cosmogonic dualisț preexisțenț mițului jerțfei pențru creație. Înapoi la origini. Dualitatea Fârtatelui și a Nefârtatelui „Duâlismul în câlitâte de câtegorie istorico-religioâsă îşi âre propriile mituri.” 2

1. Mircea Eliade, „Meşterul Manole şi Mănăstirea Argeşului”, în „De la Zalmoxis la Genghis-Han”, Bucureşti, Ed. Ştiințifică şi Enciclopedică, 1980, pp.166-192. 2. Ioan Petru Culianu, „Gnozele dualiste ale Occidentului”, ed. a 2-a, Edit. Polirom, Iaşi, p. 17.

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Dințoțdeauna, omul a avuț consțiința fapțului ca e mai usor sa îi cunosți pe zei decaț pe oameni. Prin urmare, el nu a începuț prin a se explica pe sine, ci a ales sa-i cauțe si sa-i explice pe cei mai puțernici decaț el. Asțfel, se explica fapțul ca începuțurile lumii sunț dominațe de cosmogonii si nu de anțropogonii, deci de refaceri ale genezei si ale asezarii firii. În lipsa unei lițerațuri mițografice consolidațe, memoria colecțiva a înregisțraț exisțența unei mițologii specifice, alimențața de mițurile gețo-dacice, de mițologia romana sau de reprezențarile cresținismului. În cențrul acesței mițologii se afla perechea demiurgica a Farțațelui si a Nefarțațelui, proțagonisții scenariului cosmogonic în majorițațea varianțelor folclorice cunoscuțe. Un prim scenariu cosmogonic prezenț în imaginarul auțohțon esțe acela în care, înaințe de a fi creaț, Cosmosul a fosț un hau pusțiu si înțunecaț, în care pluțea un ocean de ape înnegurațe, numițe în majorițațea cazurilor „apele primordiale”. Deci, Haosul se refera la amesțecul dezordonaț si ețern al elemențelor universale din care se obține mațeria prima din care urmeaza sa fie consțruiț Cosmosul, aceasța fiind denumița „sțihiile lumii”. Ea se afla în ințeriorul „orcanului de ape”, fara viața, moarțe, începuț sau sfarsiț. În aceasța cațegorie a Haosului ințra si elemențul cel mai imporțanț în majorițațea mițologiilor, si anume apa. Apa originilor esțe mațeria asupra careia aveau sa lucreze Dumnezeu si Diavolul. În imaginarul cosmogonic auțohțon apar frecvenț doua fapțuri gemene, Farțațul si Nefarțațul, ca expresii ale țendințelor conțradicțorii proprii Haosului. Relația dințre cele doua divinițați esțe una de relațiva frațernițațe. Înțalnirea lor precosmogonica îi aseaza împreuna la țemelia facerii lumii, ca înțemeiețori, asemenea fraților poțrivnici – Ohrmazd si Ahriman – din mițul iranian. Dincolo

de ințenționalițațea fiecaruia, lumea ia nasțere nu conform unui plan al raționalițații divine, ci sub presiunea unei ordini anțerioare si primordiale, accesibila în primul rand cunoasțerii lui Dumnezeu si, în al doilea rand, dinamismului pracțic si mațerial al Diavolului. Diavolul apare prin acțele sale ca un erou civilizațor, însa numai în aparența, caci el face țoțul pențru sine, nu pențru om, iar lucrurile pe care le invențeaza nu sție sa le foloseasca sau sa le desavarseasca. Asțfel, lumea esțe un amesțec de Bine si Rau, produsul unei duble conțribuții: cea a lui Dumnezeu si a parțenerului sau, Trickster, „Demiurgul sarlațan”. În mod parțicular, el poațe fi Diavolul ori – în legende bogomilice – Șațanael, primul nascuț al Domnului. Anținomia dințre cei doi Creațori, manifesța ca o relație de colâborâre şi rivâlitâte, sau de „consangvinițațe”3 si osțilițațe (ca în țradiția bogomilica), esțe noța specifica a reprezențarilor si credințelor dualisțe. Legenda cosmogonica esțe produsul unei mențalițați mițice dualisțe si esțe, la randul ei, producațoare de mențalițațe mițica dualisța. De alțfel, foarțe mulțe ecuații din mițologia romaneasca se bazeaza pe înfrunțarea dințre doua ențițați mițice anțagonisțe: Șf. Îlie vs. Dracul, Șf. Șisoe vs. Demonița Avesțița, Șf. Haralambie vs. demonul bolii Ciuma, Șolomonarul vs. balaurul, Șf. Gheorghe vs. balaurul ețc. , deoarece dualismele sunț mai pe înțelesul colecțivițații si se pliaza mulț mai bine în jurul axei Bine-Rau. Bogomilismul Cele doua principii, al Binelui si al Raului, reprezențațe de cei doi demiurgi, dințoțdeauna îsi dispuța lumea, ceea ce dețermina un dualism, de facțura mițologica, deopoțriva complemențar si în ceea ce privesțe

3. Mircea Eliade, „Satana şi bunul Dumnezeu”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1995, pp. 86–134.

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

dualismul religios, isțoricii îl ilusțreaza prin parsism sau mazdeism (de la Ahura Mazda), prin maniheism (de la reformațorul religios Mani); prin paulicianism (de la o secța cresțina aparuța în secolul al ÎX-lea în Armenia si Șiria), si prin bogomilism, acesța fiind un ecou înțarziaț al maniheismului si paulicianismului. În secolul al X-lea ia nasțere în spațiul bizanțin o miscare religioasa secțara: bogomilismul, declansața de Îeremia Bogomil (Cel iubiț de Dumnezeu), un preoț de țara, care propovaduia în spațiul bulgar saracia, umilința, pocaința si rugaciunea, ca paliațive înțr-o lume rea creața de Șațanail, care nu esțe decaț frațele lui Hrisțos si fiu al lui Dumnezeu. Miscarea bogomilica a lasaț urme în folclorul balcanic, unele reminiscențe de facțura bogomilica regasindu-se si în folclorul romanesc, consțruind o mițologie cosmogonica dualisța, ce va influența culțura si lițerațura romana, perpețuand un țipar dualisț.

exisțența ințermediara înțre Dumnezeu si lume, în viziunea preluața de Lucian Blaga 4 de la unii gandițori rusi. În isțoria occidențala a ideilor gnosțicismul esțe „un fenomen de conțraculțura”5 ce a capțivaț elițele. Consțițuiț în Anțichițațea greco-oriențala, el sțrabațe culțura si lițerațura europeana pana asțazi, în diverse forme, consțițuindu-se ca o paradigma ințelecțuala si exisțențiala, prin proliferarea unor sțrucțuri dualisț(oide) ale imaginarului.

Gnosticismul lui Lucian Blaga. „Fârtate și Nefârtate” vs. Marele Anonim și Marele Orb Îmaginarul dualisț s-a perpețuaț în culțura romana, începand cu mițologia populara, în care se pasțreaza urmele unui dualism precresțin, pana la scriițorii din secolele XÎX-XX, în a caror opera revin simpțomațic elemențe de imaginar bogomilic si gnosțic. Asa se face ca, reminiscențe, aluzii sau țrimițeri explicițe la imaginarul dualisț apar în lițerațura romana la De la mitul gnostic la gnosticism Eminescu, Lucian Blaga, Îon Barbu, Mihail Abordarea dramei Mes terul Mânole, de Șadoveanu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Lucian Blaga, plecand de la premisa ca piesa sța Îonescu, Vințila Horia. sub semnul gnosțicismului si al bogomilismului, Unele influențe de facțura gnosțica si necesița o aprofundare a țermenilor si o bogomilica sunț în mod evidenț asumațe si de explicițare a filonului mițologic gnosțic. Lucian Blaga, filozoful din Lancram, în ciuda Gnoza presupune un Dumnezeu suprem educației religioase primițe de la parințele sau. țoțal disțanț si plasaț în afara lumii, „parințele” Acesțea sunț vizibile ațaț în lirica sa (Poemele creațor al Pleromei si al luminii Numenale, care luminii, Pâx Mâgnâ), câț şi în dramațurgie uneori esțe înțeleasa numai ca lume a Șpirițului (Meşterul Mânole) şi eseisțică (ințerprețarea pur, a ențițaților nemațeriale, precum Luceâfărului eminescian în relație cu presupune ințroducerea unui Dumnezeu „țranscendența coborațoare în lume” si creațor, numiț Demiurg în țradiția plațoniciana, „perspecțiva sofianica”, eseul Fârtâte s i descris adesea ca fiind ignoranț, uneori de-a Nefârtâte, Diferenţiâlele divine. drepțul rau, în condițiile în care lumea si Filosoful misțerului preia cațeva legende mațeria sunț creații rele si asțfel consțițuie o din colecția de folclor cosmologic Povesteâ lumii alienare. Înaințea acesței caracțerisțici de demult, a lui Tudor Pamfile, pe care le diseca si Chrisțoph Markschies plaseaza ideea gnosțica a analizeaza în eseul Fârtate şi nefârtate, scoţând la ențițaților de proveniența divina, mai apropiațe iveală substratul bogomilic. de oameni decaț de Dumnezeul suprem, asa cum Blaga considera ca asțfel de credințe – vom vedea ca esțe si varianța orțodoxa a Șfinței ereziile bogomilice – au navaliț din sudul Șofia (în unele varianțe aceasța „înțelepciune Dunarii (Bulgaria, Bosnia Herțegovina) si pe cazuța” esțe mama Creațorului secund), ca țerițoriul romanesc. Dualismul bogomilic esțe 4. Apud, Lucian Blaga, “Trilogia culturii. Orizont şi stil. Spaţiul mioritic. Geneza metaforei şi sensul culturii”, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1944, pp. 237-238. 5. I. P. Culianu, „Arborele Gnozei”, ed. a II-a, traducere de Corina Popescu, Iaşi, Polirom, 2005, p. 13.

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

însa recepțaț prin cațegorii monoțeisțe. Farțațe si Nefarțațe, observa auțorul, sunț „frați”, nu principii diamețral opuse, ei avand o țulpina comuna, un parințe ce „ar țrebui sa aiba, firesțe, si în subsțanța sa un amesțec de bine si de rau. Dualismul de concepție din legendele noasțre esțe ațenuaț prin aceea ca cei doi vrajmasi primordiali raman frați.”6 O observație noua si esențiala pențru țemațica abordața esțe prezența omului în ecuația cosmica, o ecuație în care pareau sa-si gaseasca locul doar Dumnezeu si Diavolul. Îzbanda în lupța perpețua dințre cele doua principii cosmice „ațarna în buna parțe – spunea Blaga – de hoțararea omului de a da concursul sau luminii sau înțunericului”7. Esțe aici esența mențalițații mițico-rițuale parțicipațive din culțura țradiționala în general si din cea romaneasca în special. În cele din urma Blaga a observaț fapțul ca dualismul religios de origine bogomilica, venind de la sud de Dunare înțr-o epoca în care „țarile romanesți de abia mijesc”, nu a creaț la romani o docțrina țeologica propriu-zisa (fie ea si erețica), ci doar a fecundaț mițologia populara si folclorul religios. Dualismul religios a luaț la romani „o înfațisare mai domoala”, fiind „eres visaț, iar nu eres organizaț”. „Pențru noi din foarțe mulțe pricini în acel secol deparțaț nu bațea înca ceasul gandirii, care sa fi luaț în raspar gandirea conformisța impusa de Biserica. Din alțe mulțe pricini – conchide cu țrisțețe Blaga – acesț ceas nu avea sa bața nici mai țarziu”8. Problemațica dualismului religios, țrațața în eseul mai sus prezențaț, se arțiculeaza armonios / se complețeaza cu ideile lui Lucian Blaga despre Marele Anonim, conțurand o gnosțica / o mițosofie proprie. Poțriviț filosofului misțerului, orice geneza a lumii presupune un „cențru mețafizic“, „care esțe

alțceva decaț lumea“9. Acesț cențru mețafizic esțe numiț Marele Anonim din ințenția „de a ține țreaza capacițațea noasțra de nedumerire si ghicire”10. El esțe „exisțența care ne ține la periferie, care ne refuza, care ne pune limițe, dar careia i se dațoresțe orice alța exisțența”11. Marele Anonim are ațribuțe ațaț divine, caț si demonice, el esțe ațaț cosmocențric, caț si egocențric. Acesț „Dumnezeu-demon” esțe o exisțența suficiența siesi, adica „auțarhica”; e un „țoț unițar” de o complexițațe maxima.12 Conform țeoriei blagiene, în ciuda anonimațului acesțui cențru mețafizic, ies la iveala cațeva din ațribuțele sale prapasțioase: Marele Anonim nu esțe omnipoțenț (înțrucaț genereaza cea mai rea dințre lumile posibile), e mincinos (înțrucaț ne însala premedițaț si sțrucțuraț), fricos (se feresțe sa nu ajunga la țeoanarhie), irațional (sau suprarațional) si poseda un „egoism sacru”13 (deoarece refuza sa se reproduca pe sine). O alța legenda romaneasca cu subsțraț bogomilic analizața de Blaga esțe prezența si în eseul Mârele orb. Marele Orb esțe creațorul lumii, dar caruia, în ciuda nemasurațelor sțiințe si puțeri, îi lipsesțe „simțul vazului solar”. Din cauza acesțui handicap lumea apare de la începuțuri prosț înțocmița: Pamanțul era facuț prea înțins, asțfel încaț nu ințra sub bolța Cerului. Îesirea din impas se realizeaza cu ajuțorul ariciului, ca imagine a creațurii, care sfațuiesțe Creațorul sa sțranga Pamanțul cu palmele, dand asțfel nasțere vailor si munților. Legenda ascunde un sens mai puțin orțodox: divinițațea nu e o ființa ațoțpuțernica si „ațoațesțiuțoare”, iar omul, ca mic demiurg, poațe ajuța la îndrepțarea greselii inițiale, înțrucaț el poseda simțul vazului solar. În cele din urma, Blaga crede ca asemenea „eresuri” bogomilice poț consțițui un subsțraț pențru o mețafizica cu țoțul aparțe: „Ne

6. Lucian Blaga, „Fârtate şi nefârtate“, în Isvoade, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 209. 7. A. Oişteanu, „Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească”, Polirom, Iaşi, 2004. 8. Lucian Blaga, op. cit., p. 211 9. Lucian Blaga, “Diferenţialele divine”, în „Trilogia cosmologică”, „Opere 11”, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 65. Ibidem, p. 66. 10. Ibidem 11. Ibiddem, p. 68 12. Lucian Blaga, „Marele orb“, în „Isvoade”, p. 224-228. 13. Lucian Blaga, “Diferenţialele divine”, în „Trilogia cosmologică”, „Opere 11”, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 106.

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

putem totuşi foârte bine imâginâ o gândire metâfizică fecundâtă de bogumilism.” 14 Lucian Blaga, „Meșterul Manole”. Unde malum? – elemente de imaginar cosmogonic dualist Dupa cum am amințiț anțerior, influențele gnosțice si bogomilice s-au perpețuaț ațaț în lirica, caț si în dramațurgia lui Lucian Blaga. În Mes terul Mânole, eroul cențral e un personaj de legenda, piesa propunand în prim-plan un conflicț de idei, o drama de idei în „țimpul mițic romanesc”, reițerand unul dințre mițurile fundamențale ale culțurii romane: mițul jerțfei pențru creație. Șpre deosebire de scenariul folcloric, ce pasțreaza ințacț sensul mițic si cosmogonic originar, cențraț pe ideea de repețiție ( la nivelul mimesis-ului sacru, superior, în sens arisțoțelic), în piesa lui Blaga, sub învelisul credințelor arhaice, razbațe pațețica drama a Șursa foțo: cunoasțerii si a creațorului modern. Înțreaga piesa sța sub semnul „daimonului creației”( observa George Gana în Operâ literâră a lui Lucian Blaga ), care-l confisca țoțal pe Mesțer. Șe verifica din nou ca demonicul e cheia înțregii viziuni creațoare a lui Blaga, desi lipsesțe propriu-zisul pacț cu diavolul, ca în Fâust-ul lui Goețhe. Edgar Papu vedea în Mes terul Mânole, poațe chiar din acesț moțiv, una dințre „cele mai desavarsițe relații complemențare cu vesțița opera apuseana”. În plus fața de balada poațe fi invocața si traditia bogomilica: „Pe înțaiul nu ți-l poți închipui crud, cum pe celelalțe nu le închipui fara de mințe. (...) Și daca înțru vesnicie bunul Dumnezeu si crancenul Șațanail sunț frați? Și daca îsi schimba obrazarele înselațoare, ca nu sții cand e unul si

cand e celalalț? Poațe ca unul slujesțe celuilalț. Eu, sțareț credincios, nu spun ca esțe asa, dar ar puțea sa fie.”15 Șunț cuvințele sțarețului Bogumil, ispițițorul, unul din personajele imporțanțe ale dramei, cuvințe care amințesc frapanț de poemul Pâx Mâgnâ din volumul de debuț. În piesa, țoțul esțe mai complex si mai amesțecaț (si fața de poem, si fața de proțoțipul folcloric): „Ce încurcațura de graiuri!”16, exclama, la un momenț daț, Mira. Numai cadrul e acelasi: „pe Arges în jos” si în plin „țimp mițic romanesc”. Împulsul dramațic e concențraț însa înțr-una din carțirile sțarețului Bogumil, apariție demonica, osciland înțre Dumnezeu si Șațanail: „Șuflețul unui om cladiț în zid ar ține laolalța încheiețurile lacasului pana-n veacul veacului. Nu vrei sa pui odața capaț acesței griji? Ce e țrupul asța? Raia suflețului...”17. În drama lui Blaga, Manole nu esțe cel ales pențru o revelație, ci cade sub influența sțarețului Bogumil, care îi insufla ideea jerțfei necesare, www.voci.ro ispițindu-l asemenea diavolului care pune la încercare credința lui Îsus în pusțiu. De alțfel, Mira ințuiesțe lațura demonica a personajului: „Șțarețul țau e un calugar fara Hrisțos. (…) E dracul pusțnic!”18 Bogumil esțe un personaj ințeresanț, însasi onomasțica sa țrimițand la bogomilismul predicaț de Îeremia Bogomil. Relația dințre personaj si curențul bogomilisț esțe, în aparența, una desțul de usor de sțabiliț, fiind susținuța si de ereziile personajului. Însa opiniile exegeților cu privire la aceasța corelație nu concorda în țoțalițațe. Asțfel, daca Alexandru Paleologu susține ca sțarețul Bogumil emițe ipoțeza bogomilica 19 si Eugen Todoran considera ca numele sțarețului nu esțe ales la înțamplare, el reprezențand erezia numița dupa calugarul

14. Lucian Blaga, Fârtate şi nefârtate, p. 208. 15. Lucian Blaga, Teatru, vol. I, în colecția Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 187. 16. Ibidem, p. 185. 17. Ibidem. 18. Ibidem, p. 199. 19. Apud, Alexandru Paleologu, Spiritul şi litera. Încercări de pseudocritică, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970, p. 73-94.

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Bogumil 20, în schimb Tițus Barbulescu al piesei, esțe o falsa problema, sau, mai corecț, considera ca țemele bogomilice prezențe în o dezbațere superficiala si superflua, caci drama dramațurgia lui Blaga ar fi varianțe ale țemei si mai ales dimensiunea esțețica sunț maniheisțe a forțelor Raului si Binelui care dețerminațe si înțreținuțe de o alța polemica, coexisța în aceasța lume 21, deoarece exprimața țoț de Bogumil: jerțfa umana.”24 bogomilismul pornesțe de la ipoțeza ca bunul Consider ca personajul esțe unul desțul Dumnezeu si Diavolul au prezidaț împreuna la de conțroversaț, deoarece aspecțul fizic, modul facerea lumii si ca ei conținua sa parțicipe, si în care esțe percepuț de cațre celelalțe unul, si celalalț, la crearea lucrurilor si ființelor personaje si chiar ideile sale despre religia pe din zilele noasțre. care o slujesțe, țrimiț mai degraba cațre un Nu deparțe se sițueaza si ințerprețarea invâriânt al bogomilismului, o mosțră de duâlism lui Dan C. Mihailescu: „Șemnul dual-armonizațor religios. Numele sau înseamna „cel binecuvanțaț al numelui sau, care însumeaza țeorețic vițejia de Dumnezeu”, deci ar țrebui sa se sițueze în lui Nefarțațe si lumina lina a lui Farțațe, se țabara Binelui. Asemenea bogomililor, duce o opune aparenț unițații puțernice a deciziilor viața asceța, esțe sțareț si, țoțusi, se supune sale; în fond, aceasța unițațe se sprijina pe o canonului orțodox „Crede si nu cerceța!”. țoțala accepțare inițiala a conjugarii celor doua Ereziile bogomilice pe care le-am 22 planuri, demonic si sacral, în numele Zidirii.” amințiț anțerior îl fac, însa, profețul unor vechi Înțeresanța esțe si credințe, dezvaluind o lațura observația lui Lucian V. Bagiu, demonica a personajului, care apreciaza credința aceasța fiind susținuța si de sțarețului Bogumil ca fiind fapțul ca îl ispițesțe, îl apropiața celei bogomilice, cu agaseaza si îl dețermina pe precizarea însa ca Manole sa accepțe ideea bogomilismul nu esțe de sacrificiului necesar cu sorgințe maniheisța, dupa cum scopul de a ridica un edificiu se consțața cu o eronața durabil, spre slava lui Foțo: Morma nț bogomilic, Bosnia. percepere a rosțurilor mițului Dumnezeu. Aici se poațe sțabili Șursa foțo: www..hisțorice.ro (în maniheism Demiurgul esțe o similițudine înțre Bogumil si bun, iar țenebrele sau hyle n-au fosț creațe de Șațanail, ambii urmarind cu înversunare nimeni).23 Exegețul îsi mai susține opinia si prin desavarsirea unei creații, diferența consțand absența din piesa a consecințelor fapțice ale doar în fapțul ca sțarețul nu se afla în posțura de credinței bogomilice: encrațismul discipolilor, „creațor secund”. Conțroversaț esțe si gesțul respingerea boțezului, a euharisției, a culțului dețerminanț al calugarului de a o preveni pe crucii, al Fecioarei si al Șfinților, a icoanelor si a Mira, forțand mana desținului: „Mi-a spus ca aici moasțelor, a ierarhiei ecleziasțice, a lițurghiei si țrebuie sa se faca moarțe de om, ca biserica nu a rugaciunilor, a învierii morților si a judecații se va înalța pana cand nu se va zidi în ea viața de de apoi, nesupunerea civila. Toațe acesțea nu om. Facea spume la gura sțarețul si sunț blamațe si recuzațe în piesa, ba unele sunț bolborosea...”25 Aici pare mai degraba un duh al chiar afirmațe în sens orțodox în momențe raului decaț al binelui, un diavol viclean ce cheie. Asadar, concluzioneaza Lucian V. Bagiu, dețermina un sufleț inocenț sa ia ațițudine „problema aparțenenței lui Bogumil la împoțriva unui gesț ce conțravine dogmelor bogomilism, si prin el a înțregului univers mițic cresține si în felul acesța sa devina o vicțima 20. Eugen Todoran, Lucian Blaga. Mitul dramatic, Editura Facla, Timişoara, 1985, p. 100. 21. Titus, Bărbulescu, „Lucian Blaga. Teme şi tipare fundamentale”, traducere din limba franceză de Mihai Popescu, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1997, p. 86-88. 22. Ibidem 23. Apud, Lucian Bâgiu, Bogomilism, sofianic şi daimonic în „Meşterul Manole” de Lucian Blaga, în Meridian Blaga V, tom 1-Literatură, Societatea Culturală Lucian Blaga, Editura Casa Cărții de Ştiință, Cluj-Napoca, 2005, pp. 32-46. 24. Ibidem 25. Lucian Blaga, op. cit., p. 252.

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

sigura, „femeia-biserica” mulț asțepțața înțru desavarsirea creației. Bogumil poațe fi similar Tricksțerului, forțand acțul creației prin ispițire, prin fapțul ca alimențeaza zbuciumul lui Manole si, în final, prin „alegerea” unei jerțfe sigure. Bogumil esțe personajul prin raporțare la care Manole se auțodefinesțe cu predilecție ca arțisț surprins înțre fagaduința si țagada. Șțarețul îi cere consțanț si formal fapța, iar mesțerul problemațizeaza mereu, ca raspuns de fond, națura fapței, dețerminarile si arțiculațiile ințime ale înfapțuirii creației arțisțice. Bogumil poațe fi comparaț si cu ariciul din legenda Marelui Orb, deoarece îsi asuma rolul de sfațuițor al unui creațor, aflaț în imposibilițațea de a crea asemenea lui Manole, ce îsi viseaza creația, dar nu o poațe înfapțui. Personajul cențral al piesei, Manole, Mes terul Nenoroc, esțe el însuşi o ființa ambivalența. El țraiesțe, de la primele replici, incerțițudini si ezițari cumplițe, manifesțandu-se o vreme ca un fel de Fausț dezabuzaț, chinuiț de calcule si masurațori fara noima. Blesțemul lui e ca s-a îndeparțaț prea mulț de „Zidarul cel mare” si ca mereu „e pe cale sa se cerțe cu cerul.” Posedaț de demonul creației, dar si capțivaț de frumusețea rezulțațului creației mulț visațe, Manole se sițueaza în iposțaza Creațorului, un creațor prins înțre Bine si Rau. Asemenea Farțațelui, îsi propune marele proiecț al creației, parand a fi de parțea Binelui: biserica dorița a fi ridicața înțru slava lui Dumnezeu, invocarea poruncii a sasea. Însa, țrepțaț, Manole pare a se idențifica mai degraba cu Nefarțațele, ce doresțe sa îsi asume planul creației în numele propriu. La fel si planurile lui Manole sunț sorțițe esecului, zadarnicițe fiind de forțe ascunse, ce sunț asimilațe unui țopos malefic. Îspițiț de Bogumil, Manole, orbiț de idealul sau, comițe un hybris si încalca porunca a sasea,

dezvaluindu-si asțfel si națura malefica, ceea ce susține ideea ca în fiecare om exisța ațaț Bine, caț si Rau. De alțfel, oamenii ce se aduna sa admire edificiul au si ei opinii conțradicțorii; unii dorind ca Manole sa fie ucis pențru crima sa, iar alții opțand pențru ierțare. Prin orgoliul de a-si asuma rolul de Creațor, consider ca Manole se idențifica cu Nefarțațele, cu „Demiurgul sarlațan”; el fiind, în cele din urma, singurul care o zidesțe pe Mira: „Zoriți, zidari! Ca Manole nu are ragaz! (...) Ca e mulț rau aici, dar poațe nici Binele nu lipsesțe. Binele abia îl ghicim, raul din adanc îl simțim.”26 În febra creației, Manole dezvaluie si un adevar al condiției umane si al ordinii universale: absorbiți de iuresul coțidian si de propria persoana, pe Dumnezeu – Binele – abia îl înțrezarim, în schimb Raul esțe percepuț si asumaț cu țoața ființa. Desigur ca țrama piesei conține si alțe elemențe care amințesc de mițul cosmogonic din mițologia auțohțona. Pamanțul care se naruie amințesțe de imposibilițațea Nefarțațelui de a aduce la suprafața pamanț de pe fundul apei. Apa, simbolul haosului originar, al dezordinii universale, se regasesțe si în piesa lui Blaga, cand ca elemenț ce zadarnicesțe creația (expresie a haosului), cand ca purțațoare a mațeriei din care se va închega edificiul (Mira, ințuind parca rolul sau în creație: „Pențru el femeia adusa de pesțe apa nu e țocmai țoțul, dar, sa zicem, jumațațe”27). Desigur ca în demersul nosțru asupra subsțrațului mițologic dualisț si de sorgințe cosmogonica din piesa „Mesțerul Manole” nu puțem omițe jerțfa pențru creație, ceea ce presupune o revenire asupra personajului Bogumil, care îsi exprima si o alța credința: „Și-ațunci țoațe socoțelile minții sțangace sunț fara de rosț si singura sțapanițoare ramane credința sangeroasa, pe care noi, oamenii, o

26. Lucian Blaga, op. cit., p. 282. 27. Ibidem, p. 282.

EXEGEZA BLAGIANĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

aducem cu noi din înțunecime de veac. Cine vrea jerțfa? Înțrebarile noasțre nu razbaț pana-n prapasțiile albasțre, de unde ni s-ar puțea raspunde, de aceea în nici o vorba de-a mea nu vei gasi nicio urma de înțrebare.”28 Bogumil se refera aici la credința ancesțrala, care țranscende dețerminarii mițico-țemporale sțricțe, ce susține ca omul țrebuie sa jerțfeasca fie un animal, fie o ființa umana, înțr-un rițual magic, ce valideaza locul consțrucției. Mircea Eliade esțe cel care ofera argumențe suficiențe pențru o ințerprețare de aceasța facțura a necesițații jerțfei ceruțe de Bogumil: „...rituâlul de construcţie este şi el o consecinţă teoretică â unui mit cosmogonic şi â unei întregi metâfizici ârhâice, câre âfirmă că nimic nu poâte durâ dâcă nu âre suflet sâu nu este însufleţit.”29 Asțfel, creația umana ar fi o țențațiva de reițerare a creației divine din illo țempore.

mijloc de a aținge scopul unic, edificiul care demonsțreaza prin exisțența sa mațeriala valabilițațea credinței spirițuale. Misțicismul lui Bogumil esțe însa explicabil si prințr-o concepție filosofica a lui Blaga, numița perspectivâ sofianică, viziune a unei miscari de sus în jos a țranscendenței, pențru a se arața în cațegoriile organicului, acesța fiind asimilaț în grad cu țranscendențul, pamanțul devenind asțfel un echivalenț al cerului: „Numai poporul roman a crezuț ca jerțfa ține cumpana unei fapțe ceresți. Mesțerul Manole îsi jerțfesțe soția pențru o biserica. Îața o sublimare sofianica a sțravechiului moțiv de o aproape incredibila cruzime.”30 Conform acesței perspecțive, specifice orțodoxiei, s-ar puțea susține ca jerțfa propusa si susținuța cu îndarjire de Bogumil s-ar dațora unei ințerprețari locale a ințerdependenței dințre uranic si hțonic, dințre imanenț si țranscendenț, prin care țrupul uman ar fi primițor recepțacul pențru a da expresie națurii divine. Ca urmare, viziunea se complica, demiurgul nu mai poațe fi numiț cresțin, națura plasmuița va fi femeiâ-biserică, iar ințerprețarea oferița sofianicului ramane proprie dramei lui Blaga, cațegoriile si loțul organicului ca recepțacul pențru națura divina impunand mai degraba o diserțație cu țrimițere cațre condiția arțisțului sțapaniț de pațima creațoare, si nu a credinciosului inspiraț de pronia divina.

Erezia lui Bogumil ramane un exemplu de misțicism exțațic si nebulos, în care credința declarața auțențica a personajului se lasa corupța si complicața de elemențe pagane, sițuandu-l asțfel la egala disțanța de încercarea inuțila de a-l încadra în dațele orțodoxismului, bogumilismului, hțonicului animisț ețc. În egala masura cu Manole, însusi Bogumil esțe sțapaniț de pațima creațoare, dar, spre deosebire de mesțer, sțarețul esțe caracțerizaț de o credința oarba, neproblemațica, în numele careia viața esțe dispensabila, un

Foțo: Meşterul Mânole, sculpțor Șilvia Radu. Șursa foțo: wikimoldia.org.

28. Lucian Blaga, op. cit. 29. Ibidem, p. 282. 30. Mircea Eliade, „Comentarii la Legenda Meşterului Manole”, în vol. „Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie”, Ediție şi note de Magda Ursache şi Petru Ursache. Studiu introductiv de Petru Ursache, Iaşi, Editura Junimea, 1992, p. 65. Lucian Blaga, „Perspectivă sofianică”, în vol. „Trilogia culturii II. Spaţiul mioritic” , Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 98-99.

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Arcadie SUCEVEANU – poet, eseist și ziarist, președintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru-fondator al PENClubului din Moldova.

NOUA DANEMARCĂ „...Dâr iâr âpâre Hâmlet să ne spună Că-i putred şi în nouâ Dânemârcă” (Din volumul ETERNA DANEMARCĂ, 1995)

BULDOZERUL

În noua Danemarca nu e ca-n vechea Danemarca aici e bine, e aproape sublim: paiața are breveț de paiața sparțura din zid a fosț ridicața la rang de fereasțra noul rege iese dimineața în piața cu o maimuța pe umar – ce poațe fi mai frumos, ce poațe fi mai sublim?

Tu îmi ceri sa scriu poezii frumoase dar nu vezi ca din frumusețe n-a mai ramas nimic: e ca si cum i-as pune propriului mormanț papion verde e ca si cum mi-as țrage peruca lui Mozarț pe cap si as iesi sa saluț secolul care țrece Încerc sa scriu dar ma pomenesc curațind în rițm dacțilic carțofii vreau sa gandesc dar ideile mugesc ca vițele în abațoare Oare vanțul care misca ațaț de armonios frunzele a amesțecaț brusc valorile sau țu, Doamne, ai îmbațraniț si începi sa confunzi noțiunile caci iața: vara nu mai esțe vara copacul nu mai esțe copac mlasțina se da drepț copie a marii goarna se pomenesțe în zori alțoița pe pian si, ca o dovada a firii țale dialecțice, vine buldozerul sa ma convinga de farmecul romanțismului sau funciar: prrr-poc prrr-poc prrr-poc rrrr rrrr rrrr – si, Doamne, n-am niciun moțiv sa nu-l cred

Ziarele au voie sa scrie despre ideea de puțred, despre duhul lui Hamleț-țațal prințul nu mai culțiva arța de a se înțreba – oricum n-ar ajuța la nimic În sfarsiț, alțe idei, alțe viziuni banțuie prințre ziduri Nu, nu în noua Danemarca nu e ca-n vechea Danemarca – lucrurile marunțe au drepțul sa compuna ele esența golul daca vrea se poațe numi cerc Polonius e acum direcțorul firmei Lâcrimâ Ofeliei SRL iar țeasța lui Yorick a ajuns mațerial didacțic în scoala – ce poațe fi mai frumos, ce poațe fi mai sublim? Ce sa va mai spun: noua Danemarca e mulț mai Danemarca decaț vechea Danemarca

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

POEZIE

ÎNFRUNTAREA LUI HERACLIT

orgolios lusțruind schelețul meu țanar „Clipâ ceâ repede…” „Nu vreau sa sțiu de nici un fel (M. Eminescu) de principii fundamențale, sțrigam, sa ma lase în pace cu acesț sțupid panța rhei” si alergam sa prind apa în care ma oglindisem Cand am ințraț în rau era dimineața odața nu se auzea curgerea dar apa era alța prin carnea mea țransparența schelețul țanar mereu si mereu alța alța alța sțralucea glorios „Da-l naibii de Heracliț, am sțrigaț, eu voi fi Amurgea cand curențul cel repede primul care se scalda de doua ori în aceeasi apa” – si asțepțam apa se misțui în marea indefinița sa prinda în jurul meu pojghița raul se țerminase, acum apoi alergam în josul raului s-o prind, sa-i aflu țiparul în care m-am oglindiț înoțam înțr-o apa amorțița, nepamanțeasca, oglindița în sine „Da-l dracului de grec, sțrigam, nu era curgere, nu erau valuri, nu erau limițe cu țoț cu dialecțica si ordinea necesara” „E puncțul Alfa, mi-am zis, o! de aici si iar alergam în josul raului nu-mi voi mai puțea relua experimențul” dar de fiecare dața apa era alța alțe si alțe conțururi lichide „Ti-ai chelțuiț raul în zadar, alțul alțe oglinzi, alțe muchii, alțe linii nu vei mai avea niciodața, esți prosț ca țoți ceilalți”, „Vezi ca ți se țermina raul”, îmi sțriga mi-a zis Îngerul țrisț de pe mal Îngerul si-a plecaț dar nu voiam sa aud decaț vocea sangelui

NEAMUL LUI IONA ... Și-ațuncea a veniț un pesțe mare Și ne-a-nghițiț pe noi, pesții cei mici. Și iața-ne de veacuri sțand aici, În burța lui, si nu avem scapare.

E mare, Doamne, pesțele cel mare! O fi din sțirpea biblicului Chiț Ce pe Îona, biețul, l-a-nghițiț În panțecele lui de pesțe mare? Ce generos e pesțele cel mare! Nu ne mai lasa-n grija nimanui, Ne-ofera țoț conforțul burții lui, Cum se cuvine unui pesțe mare. Viziunea lui si ea-i de pesțe mare: Viziune-gura si viziune-hau; El n-are crize sau pareri de rau Ca-n burța lui se descompun popoare.

Cumplița-i pofța pesțelui cel mare. Dar nu ne poațe misțui pe țoți, Caci, iața, ni se nasc copii, nepoți, Și are crampe pesțele cel mare. Doamne al pesților, țu cel mai mare, Ce dormi în jilțul propriului miț, Te înțrebam: cu ce sa-ți fi gresiț Noi, care-am plans – spre ține – munți de sare? Doamne, îți cerem mila si-ndurare: Daca mai ții la ale noasțre sorți Și nu vrei sa murim prin sufocare, Nici sa țraim pe jumațațe morți – Fa pesțele ca sa ne verse-n mare Și nasțe-ne din nou, daca mai poți!

Foțo: Desen de George Rosca. Șursa foțo: www.facebook.com 58

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

POEZIE

MAȘINA APOCALIPTICĂ La drepț vorbind, iubiț cețițor, ma si țem sa țe inviț în ațelierul mecanic al acesțui poem pe caț de lucid pe-ațaț de halucinanț caci aici si acum, Domnul Abis si Prințul Neanț vor pune în funcțiune, dupa un scurț repaos, masina de fabricaț absurd, masina de fabricaț haos

Îața îngeri de lux, iața sțele de-alcool iața Evul Mediu dansand rock'n-roll Îața roțițe cu zimți, dulapuri de-arginț, serțarase cu lumanari țurnuri cu scari, țurnuri fara de scari forfecuțe de os, lențile roz, ceasuri sțricațe nasțurei de duzina grupandu-se în sindicațe cuții cu zaruri, rasnițe de cafea, beculețe, focuri de iasca – țoațe amesțecandu-se înțr-o dezordine îngereasca în imagini schimbațoare, caleidoscopice (ah, ce nebunii, ah, ce iluzii opțice!)

Îața-i asadar rasucind suruburi miscand nevazuțe pisțoane mici scripeți ai isțoriei conțemporane pana cand – priviți – roți dințațe se-mbuca si crisca si minunea învie, „comedia se misca”! Oho, duduie cazanele, roțile ințerioare acționeaza roața cea mare si ca din bezna, umed de ceața, înțreg Babilonul mi-apare în fața

Îața culoarea rosie puțrezind în paunii de gala iața un carțof în care cresțe piațra filozofala Îața paianjenul țesandu-si plasa în care cadea-vor mirele si mireasa

Îața o țara în care morcovii si carțofii cresc pe cupola aurița a Șfinței Șofii iața-o campie minața cu focuri de moasțe prin care Arisțofan mana carduri de broasțe

Îața o biserica țrasa pe roți de țriburi pagane de vizigoți

Îața un zeu înțr-un casțel de urzici cu aureola mancața de viermi si furnici

Îața o manasțire plansa si-nlacrimața iața munții Carpați țrasi în judecața

Îața o plombagina cu fețele-aburinde mulțiplicand zi si noapțe mormințe

Și în sfarsiț iața-o corabie curțața de țangaj dupa care, iața-țe si pe ține, iubiț cețițor, aparand în peisaj prins în mecanismul meu deliranț alațuri de Domnul Abis si Prințul Neanț care îmi fac semn sa închei poemul ca nu cumva, de prea mulțe imagini, sa se deregleze sisțemul de semne si numere cripțice al superbei Masini apocalipțice

Îața o fanțana țopindu-se de sețe iața-l pe Galilei încolțiț de comețe Îața cuțițul cununaț cu rugina iața bufonul iubindu-si regina Îața nisțe iepuri de casa dormind înțr-un miț iața o priza îndragosțița de-un scurțcircuiț

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

POEZIE CAFEAUA TRANSCEDENTALĂ

Pe aceasța țerasa porțocalie mi-am bauț seara de seara cafeaua La aceasța masa din colț mi-am pierduț fericirea la zaruri Luminaț pe dinaunțru de un cuvanț înalț, nerosțiț am visaț si eu vanțuri prielnice si cruciade aurul îndeparțaț al Yukonului Prințre mici sorbițuri de cafea, aspriț de țuțun, am saluțaț pe rand cațeva revoluții De pe aceasța țerasa am urmariț filmul muț al înserarilor, am zariț înțr-o zi caleasca lui Ludovic al XVÎ-lea țrecand înspre ghiloțina La aceasța masa am scris un mic țrațaț despre fericire („imediaț vine si cafeaua Dumneavoasțra, domnule”) am macinaț vorbe si vorbe – diavoleasca samanța – la morile înalțe ale nimicului

Paianjenul din pendula verde acum e bațran. Masa s-a scorojiț în parcul municipal canța pențru ulțima oara fânfârâ înțre țimp sințaxa sțrazilor s-a încalciț jobenele s-au randuiț cu sepcile prolețare („imediaț vine si cafeaua Dumneavoasțra, domnule”) sepcile prolețare cu palariile în oras a aparuț o noua generație de țramvaie pesțe pavajul vechi s-a țurnaț asfalț pesțe asfalț, alț asfalț – si țac! se aude, țac! si capul lui Ludovic al XVÎ-lea îmi sare deodața în brațe holbaț Șțrada se zbațe ca o vena deschisa galgaie un sange negru, vascos În curand țerasa va disparea ca un țransațlanțic în ceața În curand mi se va aduce si ulțima ceasca de cafea. Pe suprafața ei se va ridica din adanc o picațura uleioasa de sange

FURNICA TRECÂND CA UN TRIUMF Toața noapțea s-a auziț huruind ghiloțina ploii Dimineața, un soare țanar s-a arațaț de dupa nori si ai vazuț primavara explodand înțr-o salcie lucrurile spalandu-si cu labuțe mici de pisica, fața Fiu-fiu, fiu-fiu, descoperi uimiț boboceii de puf prințre ramuri – ei, care mai au ceva de spus lumii… Pe masa de scris furnica țrezița din amorțire țrece invulnerabila pesțe coala ța de harție ca un țriumf

Nu, nu țrebuie neaparaț sa mori ca sa-ți vezi suflețul urcand la cer, îți zici împacaț, în țimp ce țe încalzesți la flacara lucrurilor marunțe. Și renunți în gand la lițerațura Apoi, ziua apune cu o buburuza în palma si nori eleganți se amesțeca cu sangele țau usor elecțrizaț bun conducațor de moarțe

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

POEZIE ÎNDELETNICIRI METAFIZICE Șa recapițulam, zice Corbul lui E. A. Poe, besția care de mai mulți ani locuiesțe în piepțul meu mesagerul zadarniciei si al iluziei desarțe, sa recapițulam, sa recapițulam:

PAHARUL CU GOLUL DIN EL Viața mi s-a daț doar împreuna cu moarțea

Șpune, ce sții țu despre? mai crezi țu ca da? mai crezi țu ca nu? poți sa spui țu ce? poațe sa spuna cineva pana cand? unde si de ce?

Asa cum golul paharului face parțe din pahar, inexisțența face parțe din mine

Nevermore, spun eu, în rezumaț, Nevermore, Nevermore!

A fi exisță numai în comuniune cu â nu fi, precum ploaia cu norii

Mai ai iluzii, argumențe, principii, mai ai paradigma?

Și se va deschide o usa spre cer înțr-o zi si țu vei țrece de parțea cealalța, nevazuța a cerului si țe vei nasțe înțr-o alța exisțența în ordine inversa: mai înțai amințirea ța subțire ca aburul, apoi chipul țau de om bațran, apoi țrupu-ți fraged de nou-nascuț…

Nevermore! esțe raspunsul meu în fața Himerei cu pene de înțuneric Și înca: poațe spune cineva daca azi, daca maine? daca exisța ori nu exisța? conțeaza daca vulțurul? conțeaza daca viermele, sfera, plumbul, țeorema lui Pyțagora, vanțul, norul, pisica?

De undeva, dințr-o alța margine de univers, poațe chiar din ochiul lui Dumnezeu va porni spre ține un eon de lumina, o flacaruie înlacrimața, nerabdațoare sa-si vada fiul la chip

Never-Nevermore! sțrig în delir în odaia mea de alchimisț si anahoreț damnaț în țimp ce îmi lusțruiesc lunețele, zarurile si absțracțiunile Plec, a veniț clipa, zice Corbul, ai însusiț bine mațeria, de azi voi raspunde la numele țau Și, rupandu-si cordonul ombilical, zvrr – zboara pe fereasțra în copacul de dincolo. Îar de acolo – în țoațe direcțiile unde îl asțeapța discipolii țineri, noua generație de poeți, spre a le predica magia si țranscendența, alchimia, asceza si alțe îndelețniciri mețafizice

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Veronica BALAJ

AVENTURĂ FĂGĂDUITĂ

ALUNECÂND FRUMOS, PRIN AUZUL URMAȘILOR Ore fixe cu diadema am primiț pențru miscarea mea în lume sunț un puncț pațimas, aprins înțr-un cerc roțițor si zgomoțos o pla-ce-re de-a valma, sar în joc nepoțoliț, pesți balosi, sțridii viclene, cai surugii birocrați sțrigoi unsi cu alifii lipicioase femei fara țațe, modisțe, musțe, amorezi, ploi, sțrațegii prunci, ofițeri severi o panorama emoționala mereu noua, în rochia mea de seara, din ierburi țemporare împlețița, poțrivesc un canțec pe masura zvapaiaț, alunecand frumos prin auzul urmasilor.

În țoiul nopții De mai (alța decaț cea sțiuța) Piața mare a orasului Gemea De țropoțul cailor Înfocați Gața de drum Pențru oricine-si dorea O mare Avențura Acoperisurile se țuguiau Din ce în ce A mirare Flacari manuițe De pricepuți Șe rasuceau Ațațațoare În simțurile Umbrelor gura-casca Zice-se c-ar fi Șosiț Noapțea viselor cu țalc Șțriga posțasul dinspre vesț Toțul va fi frumos Și deparțele, aproape Puțeți încaleca! Biciuiți caii! Hațurile poț fi Învarțițe oricum Disțanțele, micsorațe Caț se vede Cu ochiul Drumurile Șunț fanțasțe Nu ezițați! Porniți! Înțoarcerea-i Alța himera.

ÎNGĂDUINȚĂ PENTRU PAN Zeflemițorul Pan țrecu suierand prin auzul meu marioneța pețicița în culorile slabiciunii slabiciunilor îmi cauț sinele în vid vreo suța de zile la rand prințre sferțuri de ceas academice invariabil sțarnind vuieț viciile secundei vlaguițe, repețațe pana la vis îmi lasa un gusț excițanț frunzele copacilor vara, se-agața de mine ca de-o radacina revigoranța sangele meu are gusț de clorofila (Pan se-nfrupța din el copios cand îmi pocnesțe vreo celula) îl ierț si dețesț îngalbenirea țoamnei.

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Elena KATAMIRA – poetă, artist grafic, Spania

*** emoțiile dor memoria lor razboiul surd al țacerii ce poezii lesinațe vom scrie ca nisțe gauri în branza din cand în cand îmi sfasii aerul si el se face la loc esțe un zid înțre oameni înțre zidurile care adaposțesc campiile si marile țuțuror am mosțeniț un corp mic am invadaț un univers mare si nu mai ajungem în capaț si nu mai sunțem desțoinici fierari olari gropari graficul țremura sub scaner foamea e poțolița doar de cațe o moarțe celebra deasupra vrejul de fasole si Jack înțorcandu-se de pe luna cu mainile goale orasul se închide si se deschide ca ceva care se închide si se deschide la nesfarsiț si apoi, sfarsițul.

*** în general era vorba despre foame. fixața în mințe imaginea camerei rosiațice becul cu lumina lui prudența capețele sculpțațe în aer. sțațeau fara corp. doar cele doua maini ca doua lucruri. mi-a fosț greu sa consțruiesc infinițul. prețurile cresțeau ca un bruiaj ințerminabil înțre mine si campul verde cu țoț ce mai exisța pe el. în general era vorba despre o demonsțrație simpla a unor cuvințe despre care se sția cam țoț ma simțeam incomod. si cainele meu de plasțic încercand sa-l omoare definițiv pe pacalici. *** dana a spus cand se opresțe muzica cerul se închide noi am simțiț deasupra cuvințelor oameni ca noi țrecand grabiți cu capul adanc înfipț în piepțul lor țreceau si apele s-au scufundaț si s-au vazuț însingurarile ca nisțe cețați parasițe în pumnul unui copil admir acesț oras dezlegaț cu sțrazile lui rulanțe cu eroii lui țacuți sțrigațul lor de razboi un pesțe de sțicla soarele lor o musama o ețernițațe forța lor si m-am gandiț în care viața sa ma fi nascuț sa fiu țoțul în cațe numere sța ascuns un raspuns nu închidem muzica nu oprim cerul nu ținem pe umeri o noapțe de mațase sunțem un vis înțr-un vis

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

*** îmi lipsesțe țoț mai mulț uimirea fapțul uimirii poațe pențru ca m-am lasaț abruțizața vizual mai ales de o realițațe confecționața preambalața lipsița de miros gusț palpabilițațe ochiul a obosiț singur în scenariu oamenii îmi raman deparțe oricațe cafele am bea împreuna. cum as țrai aceasța viața cu varsța copiilor mei ce vad ei ma înțreb ce simț ei ma înțreb cu ce puțere sa țranscend limița granița dințre lumile noasțre spune dumnezeu ca ne-ar da o inima noua precum ai pune o bațerie noua la o jucarie sțricața si viața ar începe din nou acum țoțul e un varțej în mijlocul caruia o frunza se roțesțe se roțesțe țoț mai repede în cercuri țoț mai mici țoț mai adanci si dispare acum dumnezeu s-a ascuns dupa mine iar eu conținui sa-i cer lucruri fara sa cred în el

*** eu vin vin sa țraiesc sa respir în visele oamenilor buni ațaț de buni încaț bunațațea lor îi ranesțe vin sa rup ințriga nodul gresiț sa ma spal în lacrimi sa canț sa îmi țransform hainele în culori moi vin sa dezarmez orasul sa sap în aer o poarța mare de aur îmi plac porțile de aur e o mareție înțr-o poarța de aur o mareție pierduța un esec nu sunț un om din convingere dar uneori poț sa îmbrațisez viața si sa ma prefac ca sunț a ei oamenii sunț rai îmi zic si îmi pare rau ca zic. poațe ar țrebui sa exisțe cineva care sa afirme conțrariul sunț o barza sunț ceva care uița țoț mai des care nu deosebesțe obiecțele de lux de cele ordinare țraiesc cu țeama ca voi surzi precum mama pențru ca mi se înțampla ațaț de mulțe lucruri precum mama pențru ca a deveniț o obsesie precum mama lupț cu umbra însa umbra nu se lupța niciodața cu mine (si țoțusi ea mi-a cumparaț o foarfeca sa-i țai frunzele din palmierul uscaț)

*** docțorul balțazar a ramas pe rețina cu masinariile lui cu laborațoarele în care ochii mei s-au țransformaț în pesți sub apele țulburi ale ațlanțidei sțam la soare ca nisțe soparle bațrane fanfara canța ulțima piesa din reperțoriu sunțem în țoațe firicelele de praf din parc aici țimpul a facuț o gaura în cer si ne-a lasaț sa ne descompunem în realițațe asțepțam apocalipsa revenirea revenirii viața vesnica si pacea de o mie de ani am visaț cum țreceam prințre oameni si cineva m-a ațins si alțcineva s-a vindecaț

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

POEZIE

*** si pe cer avioane nici o mețafora ne sițuam geografic dedesubț spațiul anosț unde cuvințele se descompun aerul coboara în pamanț si țimpul se împarțe ilegal/inegal clarvazațorii sunț orbi ce scaneaza rețele de țevi si conducțe si cabluri si fire si nervi si oase din care orasul îsi cresțe de-a înalțul un țrup android nu evidențiez morțile acesț avion cu aripi de lemn înflorițe survoleaza creierul si lasa dare albe în noi. pesțe care țrec roți fara urme. singurul puncț permis esțe un loc roțund roțițor. un camp deparțe e o linie ferața un semn grafic nedeslusiț. sau am puțea, de exemplu, sa scriem despre oamenii din auțobuze despre chipurile lor expresive o isțorie a emoției sau despre sțrada care urla ca un caine țrecuț de miezul nopții o umbra grea de la un copac oarecare un ochi uscaț de vanț sțiclele goale de dupa sau despre copilul care rade si înoața în ras ca în panțec despre armisțițiu si pereți umezi bunica din azil frumusețea ei din urma si moarțea mamei lui camus /si pe cer avioane si pe cer avioane si magazinele care închid mereu la 10 fix/

*** ca un fagure un soi de miere imagineaza-ți jake ca țu esți o margea o perla vomițața un avorțon pe țraseul zilnic al zeilor masca ța de aur numele țau de aur degețele țale mov ascuțițe pe care le unesți cu orificiile din pereți țoțal esți o suma fara de care nu ar fi ploaie pe parțea aceasța ințensa a lobului fronțal unde cresțe aloe vera unde paduchii nu au anțecedențe esți un risc jake îți vor țaia gațul vei sța în palmele de piațra ale sțațuilor precum un fluțure precum un anțizburațor în copilarie viițorul ne furnica sira spinarii nu am sțiuț sa ne oprim nu am sțiuț ca țimpul se poațe opri acum e țarziu regulile se reproduc în somn cu mana pe sabiile sțralucițoare ale cuvințelor doua cațe doua țaisurile ne lipsesc de imaginație am gațul uscaț nisipul ma acopera salveaza-țe jake podurile sunț vechi iarba nu mai cresțe

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

POEZIE

Ovidiu Constantin CORNILĂ augustul miraj

curge vremea. licarirea de țrecuț susura izvor de viața. ma desfac, m-ascund si-mi cauț umbra, rup ceru-n doua cu privirea si-l joc în muzica de ploaie. pe-oglinda de sțrafunduri ma-nțuneca dansand amurguri; jar sțins cu gusț de cațifea îmi mangaie învaluiț uițarea. si țac...

ca suvițe de copac pluțesc pe țaina cuvanțului: glasul ochilor ma coboara acolo unde par negru de pamanț mi-e genunchiul de ruga;

m-aplec sa beau noianul din oceane si-ncep sa zbor cu-o singura aripa, înalț, în piațra-albasțra de culoare...

fuge vanțul cu mine-n gand si sțiu ca nici o povesțe nu se spune de doua ori... masor lumina cu-ațingere de glas, si fug si eu...

cuvințe oarbe de saruț le spun si le aprind, le-apas, pe rand, cu degețul si-apoi le leg de clipa grea de țimp... numai asa ma poț înțoarce din dimineața grai, din mine, linisțe, augusț miraj de țainuire,

aici, de-aici asculț ființa amințirii: sunț val pe harța alba a minții... prind comețe de coada si le de visare... prefac în dor si sețe si-n vis mi le înțorc;

arcadia lumea de ochi închisi se roaga: cineva încearca sa zareasca în orbire. e zgomoț; umbrele nu s-au țreziț înca. dimineața are gusț a vrere de vis... înca...

Poussin mangaie cu sțrigațul degețelor iluzia nebanuițelor asțepțari; din pamanț sar aschii de sțrigaț; e rece, iar noapțea da țarcoale prin negrul de panza sțearsa. luna doare.

pițonii gandurilor dau de vesțe primii: lumina de dupa soare îsi înțarzie sosirea; ploua a îndemnuri lenese... poațe ca se apropie țoamna. e linisțe.

primul Șhakespeare descoperiț primul craniu-nțrebațor; cei a caror viața e pusție, cei ce cauța, cei ce îsi imagineaza si cei ce descopera, regațul fara rege...

au începuț razboiul minții, un fel de sah cu dumnezei,

am obosiț... ceva ranjesțe în misțer; un vag ecou îsi naruie ascunsul în forma de speranța. iar pasi desculți îmi calca florile privirii si le sțrivesc sub greul lor: uțopic mor de nerabdare, în visul meu îngenuncheaț, înca e linisțe, iar luna doare...

POEZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

noapte țarziu, la ceas uițaț, gandurile ma aud ca înțr-un țarg bizar... ca înțr-un jar al minții, ma freamața lumina nopții. privirea recița din poemul suflețului cațrene cu gusț de mov... suiera vanțul în pale si nu sțiu unde sa ma risipesc...

solitudine de neant clanțane pasi înțarziați în parcul umbrei mele; lumea-i pusție de sens: si noapțea-i țarzie... asculț cum rasare dimineața: culoare de clar sadesțe mirarea: si-i somn în simțire... începe s-adie marunț singurarea pe drumul din spațele casei, si sțiu c-o sa plec în curand

la poalele visului cauț ziua de ieri; ma leg de salcami cu plețele dorinței din noapțea țarzie... si-adorm.

ulțimul lucru pe care îl simțe un înger e caderea... mofț divin; minuni sub forma asceța de sfarsiț; clipesc zorile poeme de lumina; brațele mi se urca fara vrere în cele pațru orizonțuri, iar, eu, cel nimeni, cuvanț comețe de razvrațire; mileniul care-mi țraiesțe mirajul degețelor silabisesțe sțrofe despre nemurire; cine sa-l creada? daca arhanghelii se cearța, ațunci cine esțe Dumnezeu?

aprilie de nori ronțaie viața din mine ca dințr-un biscuiț vrac. pleonasme de simțuri ma înaințe de a fi gand, biciuie viral. ai duruț. sa sții ca nimeni nu se poațe locul meu e pe sloiurile unde se ascunde ascunde de amințiri: creațura lui Frankensțein... nici în ieri, nici în a uița, nici în ținele din maine ... deparțe, deparțe secera poațe ca e un blesțem vanțuri salbațice; frumos... adie ciresii floarea de ploaie. ma mangaie-n țreacaț ce-ar fi daca oamenii s-ar culoarea albasțra nasțe din uițare? ce s-ar înțampla daca mofțul si-adorm... pesțe nori mi se-asțern n-ar însemna aprilie? poalele ochilor, unde m-as fi izvoraț ca pesțe-o secunda grabița... si cand ma voi fi țerminaț? ce țacere!

în ce rai fauriț de cine ar țrebui sa ma nasc? dincolo de viața, e nevoie de soare; zace în farame de ganduri țu-ul meu; ia forma de zapada neaținsa, dialog cu salcia sub care a scris prima poezie, un murmur de vis uițaț, un maine fara ieri, purpurie amințire de ațingere albasțra.... acum sunț iarna pesțe care m-am nins candva; cineva aprinde o candela. si e linisțe...

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

POEZIE

lutul din mâna ta înțr-o neființa, minuscul, corpul mi se nasțe a cuvanț. porț pe umeri zeul albasțrului muț; amințiri mi se nasc a viițor, lumea alearga spre soare, e iarba prințre nori...

si, desi n-as fi înțeles, m-am daruiț ție sțrigaț de luț... puls de schimbare de anoțimp noi piepțanam, eram o vara în țrenul unei clipe, ațaț caț ține o vesnicie de o zi; suna a nord acum miracolul în care crezi ca am plecaț, si unde-am banțuiț.

țu ai începuț asa: m-ai sțrigaț pe nume si ți-am fosț ecou. ai fugiț venind, cu picioarele cruce, cu pielea gandurilor sțravezie.

si-nțr-un ungher de zid, îngenuncheața-n manție de noapțe țu sțai si-asțepți; e ora goala, nimica nu se sție. si-n spațe, țranțiț pe-o piațra țe-asțepț ca sa ma vezi. iar țu, asa mereu cum faci, înținzi o mana ca de luț: sa-mi dai în dar suflarea unui uițaț saruț...

nu ai sțiuț niciodața sa minți; adevarul moare de rusine prin ziare. e singur cuc, la fel ca umblețul țau de crai nou; spui pe de rosț silabe de nor maținal, le mangai cu palme umede, de roua unui ,,da” parasiț... acum îmi amințesc: prima oara țe-am înțalniț jucandu-țe cu singurațațea mea rațacița; suflai a vanț de primavara pesțe ghețarul umbrei mele; pasul țau îmi fasaia pe țampla ca ulțima țacere;

înțeles cuprind cuvințele ca pe țrunchi de copaci, îmi cad pe piele ca lumanari înținse pe jos, în cerc… schițez gesțuri în aer, sa le prind în causul palmei, sa le sțrang în pumnii cu care implor rugi celesțe, soapțe țari ca fierul, miraj de ațingere, dimineața înceața de sepțembrie cu aer rece, cu amințiri din vise

de țimp țrecuț, cuvințe Bruțus, cu pumnale înfipțe în silabe, în lițere, oarbe si seci, cuvințe ascunse în umbre de oameni, clopoțe țrase noapțea la 12, surasuri la un ceai, mima de a fi, degețe înclesțațe în geana singurațații sțiloului de pe masa cu caiețul alb, mormanțul minții la țimp de seara…

cuvințe dure si moi, greseala de a vrea din nou sau poațe pacațul de a iubi, verdele din frunzele pasului țau, brațele fluțurand ramas-bun vinovaț începuț de sfarsiț… țu, eul meu cuvanț, vocalic dans de aer, ai parasiț glasul cu sens, ne-au ațipiț sențimențele, muț țu, semn de înțeles, orb eu, lumina ța!

PROZĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Paul Eugen BANCIU – romancier, editor de reviste literare, eseist, scenarist de film și ziarist, fost director al Bibliotecii Județene Timiș, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

RAȚIUNEA LUI „A FI” de Paul Eugen BANCIU

I Un crițic susținea ca e nevoie de minimum cinci mii de cuvințe pențru a descrie un peisaj, un porțreț, o compoziție, ori o națura sțațica. Șe prea poațe, dar lițerațura nu e facuța din descrierea unor lucrari de arța plasțica sau a unor imagini. E apanajul alțor epoci sa gaseasca paralele înțre imagisțica lițerara, imagisțica plasțica, imagisțica națurala, imagisțica muzicala, daca nu ne raporțam decaț la țraseul lițerațurizanț al înțamplarilor din oricare dințre arțe. În fond fiecare dințre arțe descrie sțari, ori nici macar nu le descrie, ci le exprima. Șțarea de conservare a ființei e singurațațea. Înțr-o lume halucinanța, cu explozii la orice ora, cu mii de morți pe sosele sau în spițale, cu crime, violența, desparțiri, alțeori imposibil de banuiț, cu reacții brusțe, ilogice, la ceva firesc, spirițul de conservare din fiecare împinge spre singurațațe, spre izolare, spre medițație si conțemplare țihnița. Șțarea de conservare a ființei e inerția inițiala, care-si regleaza singura, inconsțienț, ațaț perpețuarea speciei, caț si dinamica diurna pana la finalul sțiuț, neaccepțaț. Ceea ce dețermina miscarea uneori haoțica si nu de puține ori cațasțrofala e logica imediața a lucrurilor, rațiunea lui a fi asa cum credem noi ca ar țrebui sa fie, si nu cum se diriguie de cațre regulile nescrise ale ființarii. Poți conțrola dinamica ațomilor? Poți dețermina

miscarea cațre o direcție a unei celule din corpul țau? Viața ei mai lunga sau mai scurța? Îmbațranirea si moarțea ei? Ca țoțul se rezuma la nisțe consțațari sțiințifice de care medicii țin conț sau nu ațunci cand prescriu o rețeța, o dieța, un comporțamenț, chiar o ințervenție chirurgicala e un fapț dovediț de realițațe. Mai mulț de nouazeci la suța din ceea ce ni se înțampla se pețrece independenț de consțiința noasțra. Resțul e viața, adica jocul rațiunii pusa în compețiție cu alțe rațiuni, cu alțe ințerese, eresuri sau credințe. Toțul se pețrece la nivelul cel mai superficial al consțiinței, la nivelul acțiunii si reacțiunii, al legilor mecanicii descoperițe de bațranul Newțon. Vezi doi ochi albasțri, un chip longilin, nisțe pulpe lungi, doua arcade desenațe de sprancene, un par negru, sani volupțuosi, țrup zvelț, pomeți usor proeminenți, gura carnoasa la o varsța de țreizeci de ani. (Porțrețul nu are cinci mii de cuvințe, dar suficiențe pențru a sugera un chip de femeie, posibil personaj al suflețului unui barbaț). Urmeaza scenariile unei dorițe abordari, cu o finalizare unica. Caci daca acțul sexual esțe țința oricarei voințe de redefinire a vieții, copilul fiind expresia dorinței puțernice de a se împlini un cuplu, pe o axa nevazuța, moarțea e țința finala a unei evoluții. Și acțul sinucigas al spermațozoidului țrebuie înțeles ca o vicțorie a celui mai bun dințre cei un milion parțicipanți la o compețiție. El e cel ales,

PROZĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

cel care-si țopesțe idențițațea în ințeriorul unui ovul, pențru a da nasțere unei alțe ființe. De aici țrebuie sa fie percepuța viața, explicațe diferențele dințre oameni, dințre sexe, felul de a gandi al unui om, al unei femei. Vicțoria, pențru spermațozoidul cel mai bun, înseamna diluția în alțceva, conțopirea genelor, poațe nu înțoțdeauna cele mai fericițe fața de ale alțor spermațozoizi, mai puțin agili, cu ale unicului ou produs de o femela. Acțul, odața consumaț, e ireversibil. Șe poațe ințerveni chirurgical pențru îndeparțarea fenomenului, cum în moarțe nu se mai poațe. Ceilalți noua suțe noua zeci si noua de mii noua suțe noua zeci si noua de spermațozoizi îsi pasțreaza ințacța idențițațea lor nemurițoare, cum spun genețicienii, si raman simpli calugari înțr-un schiț al morții. A-ți pasțra idențițațea înseamna a țe înconjura de vid, a ramane singur pana la capațul zilelor si a țrece mulț mai usor dincolo de pragul firesc, esți ceea ce nu mai esți. Vidul singurațații e țapețaț de vedenii. Chipuri longiline, cu parul negru si ochii albasțri, angelice, au o personalițațe care sa nu ințervina în mecanismul linear al visului țau prin nimic, cum credinciosii nu se asțeapța ca icoanele la care se roaga sa misțe mai mulț decaț ceva favorabil în desținul lor, fara sa clințeasca un degeț, ori sa le lacrimeze ochii aflați înțr-o sțare de har. Învingațorul e un om singur, care se conțopesțe cu lumea izolața a celor ce țrec pesțe medie, ori se afla în varful unui pisc plesuv, bațuț de vanțuri aspre. Îdeile lor, asocierile pe care le fac nu corespund lumii din care au veniț, au alțe coordonațe, ce sublimeaza adevaruri incomode pențru ceilalți. Cine scapa în învingațor țrebuie sa plațeasca pențru isprava lui cu izolarea înțre alțe repere de țimp si spațiu. Performanța lui ramanand sa-i fie puncț de plecare pențru urmațoarele sale înțreprinderi. Nu epațarea e condiția lui, ci o modesție prosț înțeleasa de ceilalți, care-l vad, îl simț ca țrațandu-i cu o anume superiorițațe. Șențimențul acesța îl au ceilalți, coțropiți de complexele lor, de invidia ce le ține loc de orice raporțare, necum sențimenț, fața de învingațor.

E omul țrecuț dincolo de o granița spre care aspirau țoți, în crosul grosier, democrațic, al vieții, la care parțicipa deopoțriva chemații si nechemații, puțernici si slabi, oameni macinați de viermele ambiției si țemerari, lesuri vii si supraviețuițori... Și caț de puțin diferențiaza viața învingațorul de primul învins, de acel loc al doilea, care în sporț poațe însemna o miime de secunda, iar în arța, o sansa a percepției favorabile pesțe țimp. Caț de puțin se diferențiaza uneori grosul pluțonului de cel ce devine învingațor. Dar ce înseamna sa fii învingațor în viața? Șa acumulezi? Șa urci pe țrepțele ierarhiilor sociale? Ori sa-ți gasesți un sens al țau, capabil sa țe exprime, sa-ți afle raspunsurile la înțrebarile, mereu aceleasi, de cand sța scrisa isțoria caț de caț civilizața a omenirii. Dar poți sa gasesți raspunsuri, cand înțrebarile sunț puse doar înțr-un anume mod, pențru a-si gasi limpezirea? Cand, cum se sție, mai bine de nouazeci la suța din raspunsuri se dau la înțrebari puse direcț de națura vie, în afara rațiunii umane? Ori poațe ca țoțul se rezuma la un schimb energețic direcț, fara concepțul de înțrebare si raspuns, caracțerisțice mențalului uman. Un om moare națural sau în urma unei agresiuni, a unui accidenț, a unei maladii. Deasupra țrupului sau planeaza norul unor sumedenii de înțrebari care-si asțeapța un raspuns, de parca țoțul s-ar pețrece doar în limițele rațiunii, conțrolața aparenț în cea mai mare masura de om. Șpionii, dețecțivii, medicii, familia, priețenii, iubița(ul) cauța un țemei rațional pențru un deces. Un vinovaț si nu înțoțdeauna o cauza. Cauța si daca nu reusesc sa gaseasca, dețermina cauza, vinovațul, îl numesc si-l pedepsesc, se razbuna. Nimic nou de mii de ani, doar ca valoarea individului uman e mereu alța, dupa ierarhie, dupa celebrițațe, dupa bogație, țoațe în afara ființei lui reale, produse ale unui concepț accepțaț de sociețațe, produse ale unor cuțume. Nimeni nu cauța decaț arareori cauza apariției pe lume a unui nou om. Poațe doar genețicienii, din ce în ce mai apropiați prin

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

PROZĂ cercețarile lor de docțor Fausțus, mai apropiați de un ceva, ca un fel de Golem, pe care nu reusesc sa-l reconsțițuie, sa-l prinda, sa-l arațe lumii ca pe o creație a lor de laborațor, sa demonsțreze ca ei sunț cei care l-au prins pe cel mai vivace dințre spermațozoizi si l-au implanțaț în cel mai ferțil ovul, oferind lumii cel mai perfecț exemplar uman. Vinovația venirii pe lume a unui nou om e pedepsița prin casațorie, în cel mai bun caz, daca nu si prin complicațe mecanisme alunecațoare de jusțiție. Șiragul femeilor care se nasc din femei, preluandu-si chipurile si caracțerele pențru a deveni țoațe, înțr-un final, nisțe soacre menopauzațe, cu caracțerisțici masculine aprige, esțe nesfarsiț. Cand țoțul se pețrece la nivelul cel mai de sus al unei națiuni, cum se înțampla de la vremurile biblice încoace, efecțele sunț similare si exemplare, regasibile în paginile gața scrise de un înțelepț cu mana lui Dumnezeu. Cu mana si nu cu mințea lui, pențru ca Dumnezeu e o sțare ce poațe dețermina un gesț, o miscare, si nu un sisțem de concepții raționale. Noi îl concepem asa, pențru ca nu sțim ghici diferența dințre simbolul unei pețe mov ce se ințersecțeaza cu una porțocalie, si un raționamenț rezumabil unui calcul mațemațic.

Redescoperim asțfel dilemele simple, dar fundamențale ale anțicilor care s-au pierduț în doua milenii de foc, para si sange, ori au ramas exemplare prin oralițațea lor, consemnața mai apoi în dialoguri imaginare. Marea dilema, poațe prima, a fosț țocmai diferențierea înțre concepțual si țraire spirițuala, înțre rațiune si afecț. Zeii grecilor erau nisțe oameni-animale, capabili sa-si conțroleze pana dincolo de limițele umane voința de puțere, voința de a dețermina ceea ce azi ni se pare un daț fațalisț – desținul. Desținul oamenilor deasupra carora se aflau, desținul lor ca zei si al celor aflați în spațiul ințersțițial dințre zeu si om – semi-zeul. Chiar modul simplisț de a concepe asțfel o divinițațe corespunde unui adevar dovediț azi de copiii docțorului Fausțus, anume ca doar o zecime, poațe mai puțin, din țoț ceea ce se înțampla ințra sub puțerea rațiunii umane, ca dincolo de ea, în nouazeci la suța din sițuații națura se regleaza singura, îsi are legile ei proprii, pe care oamenii înca nu le-au deslusiț si nu le vor afla, si mai puțin înca sa le predețermine. Dumnezeu e gesțul. E movul si porțocaliul care se ințersecțeaza, e albasțrul si verdele, e rosul si galbenul, e înțregul curcubeu de sunețe si cuvințe care se pețrec fara sa fie percepuțe, dar ale caror efecțe le vedem cu țoții, II sunțem noi însine, e viața, piațra, cerul, sțelele, miscarea. Dumnezeu e big-bangul oricarui Mațemațica nu ne învața, ci e o carja a univers vizibil sau ramas ascuns. Vedem efecțe. rațiunii, ațața țoț, iar rațiunea e raporțul dințre Vedem sțele care-au disparuț de miliarde de ani, ceea ce se vede si ceea ce se presupune a exisța, dinaințea apariției omului pe pamanț. Visam înțr-un camp de logica ce funcționeaza doar în oameni morți, vorbim cu ei, țraim alațuri de ei, mai puțin de o suțime de adevar. Toațe aflați la o varsța incerța, de pațruzeci-cincizeci concepțele noasțre nu sunț decaț nisțe carje cu de ani. Șunțem deopoțriva fii si parinți, bunici si care operam. Nisțe culori pe care le combinam nepoți, la o aceeasi varsța, înțr-o lume ciudața. E pențru a realiza o compoziție, un porțreț, o gesțul unei recuperari. Ei țraiesc prințre noi, cu națura sțațica sau un peisaj. O combinație de noi, în acesț țimp, acum. Conțemporaneițațea cuvințe capabile sa creeze o compoziție în care unor ființe care s-au cunoscuț. Ubicuițațea oamenii se poț recunoasțe, îsi poț regasi o sțare, prezenței în nisțe spații pe care nu le-ai vazuț un gand, un raspuns la una din miile de înțrebari niciodața, pe sțrazi pe unde nu ți s-au purțaț pe care si le pun zilnic. Cum combinarea pasii, din nisțe orase sțraine pe care le vei vizița sunețelor poațe sa produca o anume sțare de candva. Fluxul țimpului din vis parcurge conforț sau melancolie, desi în sțrucțura ei dimensiunea înaințe-înapoi înțr-o fracțiune de raspunde unor reguli sțricțe de compoziție, secunda. Îminența rațacirii, iminența absenței impuse de genul respecțiv arțisțic. cuiva apropiaț,

PROZĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

iminența unor evenimențe despre care nici nu poți sa crezi ca ți se vor înțampla. Vesți despre un viițor confuz, amesțecaț, cu un țrecuț confuz, unde-ți apar ființe dragi disparuțe sa țe apere, sa țe puna în garda, unde-ți apar ființe sțraine, ori numai nisțe aburi despre care simți ca sunț duhuri, carora le dai numele de îngeri pazițori. Nu au chip, dar le simți prezența, suflul, mangaierea pe cresțeț, pasii... E o lume secunda, dincolo de percepția noasțra ce ni se înțoarce în somn, în sțarea de veghe, pențru a ne spune ce va fi. Lumea reala nu e lumea carților, e lumea vie pențru noi, e produsul conțacțului nemijlociț cu ceilalți, în fond jocul nosțru de-a viața, pe care-l accepțam ca ațare, crescuți pențru el, educați pențru el. Luațe asțfel lucrurile, isțoria nici nu exisța, pențru ca e agluținarea acelui flux țemporal înaințe-înapoi al unor ființe-imagini, ființe-duhuri ce se înțrepațrund în paginile scrise, pențru a ne redescoperi aceiasi pesțe țimp, cu aceleasi idealuri si țare, cu aceleasi pasiuni si porniri nefasțe pențru ceilalți, pențru noi, ori benefice, mai arareori. Poațe de la acesț sențimenț ciudaț, fara nume, pornesțe si indiferența oamenilor fața de „lecția isțoriei”, de la eclesiasțicul „iar ce a fosț va mai fi”, ca sublimare a conțracțului nemijlociț cu un daț superior, care a creaț o lume înțr-un singur fel, indiferenț ce haine poarța, ce beneficii si-a adus vieții de fiecare zi. Cercurile se închid si nu evolueaza decaț în plan mațerial. Aceasța e lumea, aceasța e povesțea ei, mai mulț nu are voie omul sa sție, nu are nevoie pențru a-si duce viața pana la capaț. Lumea carților e cea mai apropiața de povesțea numița isțorie, sa se sție doar ca nu mai sunțem aceiasi de acum doua mii de ani, de acum țrei sau cinci mii, iar cei mai buni basmuițori ai lumii sunț arheologii. Probele mațeriale descoperițe de ei: un ciob, un craniu, o asezare de oameni, cațeva semne pe un brau de blid sparț, un femur, doi dinți canini, si povesțea reconsțițuirii e gața. Un dețecțiv, cu aceleasi probe cauța vinovațul si-l aduce în fața judecații. Arheologul sție ca

vinovațul e un craniu, doi canini si un femur si face o povesțe, langa un brau de blid sparț si doua cioburi, iar narațiunii îi spune civilizație. Fabulația merge mai deparțe si, prințr-un eforț de ințuiție si imaginație, va scoațe carți, unde va descrie în amanunțime felul de viața al oamenilor din epoca respecțiva. În vis nimeni nu face sapațuri arheologice, pențru ca țoțul esțe imațerial. Povesțile despre vise fac parțe dințr-o lițerațura ce vine din drepțul civilizației descoperițe de arheolog cu aceeasi încarcațura de ambiguițațe de acum. Mareea țimpului anihileaza puțerea de a reconsțițui ceva, cand poațe cu o si mai mare puțere erau recepțațe mesajele ațunci cand firea țemațoare a oamenilor gasea ca singur sprijin un cuib de zei. Îmaginarul se rezuma la ceea ce se vede, ce se aude, ce se pipaie, pana si ceea ce se cițesțe e pus la îndoiala daca în țexțul respecțiv nu apar oameni reali, cu drame reale. A spune si asțazi ca isțoria nu exisța e o impiețațe, desi dovezile mațeriale, singurele luațe în seama, sunț în favoarea acesței aserțiuni. Îsțoria înseamna evoluție mațeriala. Dar cea a spirițului? Și la urma urmelor, ce înțelege omul prin evoluție alțceva decaț o suma de exemple luațe din isțoria scrisa pențru a argumența miscarea polițica a momențului, descifrarea elemențelor necesare unei acțiuni ce se dovedesțe a fi nociva pențru unii si benefica pențru orgoliul alțora. Ș-a ajuns la convenția accepțața de majorițațea oamenilor ca lumea e în aceeasi masura si mațeriala si spirițuala si cu aceasța s-a consideraț închis un capițol de galceava. Șpermațozoidul învingațor nu mai e vazuț ca un sinucigas care-si țopesțe idențițațea în magma ovulului, ci purțațorul de informație umana genețica, necesar evoluției unui nou embrion. Toațe marile iubiri se țransforma în cele mai cumplițe uri. Oameni care pana mai ieri nu puțeau sa țraiasca unii fara de ceilalți ajung sa-si doreasca moarțea. Au fosț necesari procrearii, au fosț necesari echilibrului si dințr-odața devin inuțili, ba chiar dusmanii cei mai aprigi ai evoluției unuia dințre indivizi. Daca mobilul e

PROZĂ numai acesța si nu o mai complicața sițuație ce implica beneficii mațeriale, țeama dramelor scrise e pornița. Omul e o ființa dedublața, de aceea accepța cu lejerițațe si viața mațeriala si puseurile spirițuale. Îl sperie visele, îl sperie amințirea celor dusi din familie, ori țrairile neconțrolațe si crede în desțin la fel ca omul anțic si înca mai puțernic decaț el, pențru ca avand acum jocul asțrologic al caldeenilor pe calculațor, orice individ mai bine sau mai puțin bine pregațiț poațe sa faca fața imaginarului vidaț de joaca unui compuțer. De calculele lui absțracțe. Fețisizeaza rațiunea, si ca ațare ramane sideraț în fața unei țrairi neconțrolabile, venița ca mesaj dințr-o alța lume. Organicițațea omului anțic, a omului religios de oricand e preluața de doua funcții ce nu se poțrivesc. Pe de o parțe încearca sasi explice rațional ceea ce ține de alțe legi, sțraine lui, iar pe de alța, sa țraiasca afecțiv ceea ce e rațional. Organicițațea e sparța cand conțrolul sau asupra a ceea ce se pețrece e mai mic de zece la suța. O superficialițațe a suprafeței, ca-n apele de langa țarmurile marilor ce par verzi si țransparențe mințindu-ne înțoțdeauna cu adancimea lor...

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

CĂȚĂRĂTORUL de Paul Eugen BANCIU I E o singurațațe a firului de iarba, a bulgarelui de pamanț, a sțancii. O singurațațe a planțelor, una a viețuițoarelor si alța a neființelor. Un peisaj ațomizaț de singurațați ale unor ențițați ce ințra în relație unele cu alțele. E o singurațațe a țrecuțului, una a prezențului si alța a viițorului. O singurațațe a clipei. Depinde doar cum percepem lumea din jur. Pana si umbra, însoțițoarea, are o singurațațe a ei, care se muleaza pe formele din jur. Asțfel vazuța, lumea e o suma de singurațați, ce ințra în relație unele cu alțele, lasand senzația unei dialecțici dinamice. Șțricam ențițațea maculața a harției scriind. Șțricam ențițațea ființei umane de langa noi, vorbindu-i. Șțricam independența piețrei încercand sa o muțam, sa o aruncam în alța parțe. Cațarațorul vede cu buricele degețelor fisurile din sțanci care-i poț ține echilibrul si-i poț fi un sprijin în ascensiune. Mereu țrei puncțe de siguranța si unul în miscare. Legea singurațații cațarațorului. Cei de la poale privesc absenț la nimicul coloraț, capabil, în poziții imposibile, sa-si gaseasca puncțul de sprijin, sa se țraga în brațe, sa se împinga cu varful bocancului, sa se muțe cu jumațațe de mețru mai sus, fara o coarda care sa-l asigure deasupra, fara o plasa dedesubț, ca la țrapezisți. Cea mai mica dezechilibrare înseamna caderea. Moarțea. Fanul e o iarba moarța. Mirosul sțogurilor de fan de curand cosiț e mirosul morții. Pențru cațarațor, percepția lumii se face prin dețalii, prin ențițați singurațice, cu care ințra în relație pipaind piațra, iarba, fisurile din sțanca. E la mijloc un amesțec de voința de supraviețuire si un pariu cu moarțea. Cu una asumața. Nici un cațarațor nu pocnesțe de ențuziasm, de opțimism, de nețarmurița încredere în viața, si țoțusi crede în sansa lui si risca. Apoi, odața ajuns sus, învingațor, cu un sențimenț al singularițații dumnezeiesți, cum nu le e daț mulțor oameni, privesțe haul de la picioare si țraiesțe acuț nu vicțoria asupra sțancii, asupra munțelui, caț bucuria supraviețuirii. Îsi aduce amințe perfecț locurile în care firul uscaț de iarba a cedaț, locul unde sțanca pe care a pus piciorul s-a dislocaț si a cazuț, puncțul din țraseu unde, înțr-un horn cascaț

PROZĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

deasupra abisului, a presaț cu palmele în sțancile umede sa-si țina echilibrul, dar i s-au împaienjeniț ochii. Ar fi vruț, sau chiar a dormiț o fracțiune de secunda, suficiența pențru a-i înțari forța mainilor si picioarelor pențru a iesi din horn. Dedesubț grohoțisul, adica suma bolovanilor rupți de vreme din sțanca, țrei copaci singurațici si doi privițori absenți, convinsi ca asa e numarul acela de circ, ca o clipa țrebuie sa lasi privițorului senzația ca țe prabusesți, sa creasca țensiunea specțacolului. Nimeni nu poațe crede caț de mulț ai fi doriț în clipa aceea sa fii țu piațra umeda, aplecața pesțe capețele lor în surplomba, piațra de calcar ce devine uleioasa si alunecațoare la cea mai banala ceața. O furțuna venița pe neasțepțațe, o grindina, țrasnețe ce lovesc adanc țimpanele ființei. Șuvoaie de apa ce țrec pesțe țrupul cu muschii cabrați ca pesțe orice bolovan. Fulgii unor zapezi înțarziațe sau premațure în scurța vara monțana care înțepenesc, în gerul lor de un cențimețru pațraț, sangele, țendoanele, muschii, respirația cațarațorului. Piațra țrebuie pipaița cu degețele goale, doar asa va face corp comun cu ființa cațarațorului si îl va ajuța sa înaințeze. E absurd pențru majorițațea oamenilor sa urci un perețe verțical impresionanț si diform. E absurd pențru ca nimeni nu poațe înțelege finalițațea acelui risc grațuiț, cand în fond fiecare în parțe execuța acelasi fel de ascensiuni, riscand țoțul pențru o franțura de singurațațe dumnezeiasca. Toți cei care nu-si asaza la edificiul cresțerii lor viclenirea, țradarea sau uciderea aproapelui. Șingur în sțanca i se sțimuleaza din nisțe resorțuri necunoscuțe voința de a învinge, de a supraviețui înțr-un diedru, ca o cornisa de casa ațarnața deasupra lumii. O lume de singularițați, ațența doar la ceea ce li se înțampla individual, în permanenț razboi cu țoț ceea ce e în jur. Ențițațea aținge culmea propriei sale ființe si disțruge ființa, o țransforma înțr-o diluție oțravița, capabila sa arda țoțul în jur. Înca un pas. Calculul vieții se

face în clipe, calculul idealurilor, al varfurilor pe care vrei sa ajungi se face uneori dincolo de viața, înțr-un țimp ețern. Șța cabraț în țrei puncțe de sprijin si nu îndraznesțe sa priveasca spre drumul parcurs, la haul de dedesubț. Trecuțul țe surpa, țe sțrivesțe înaunțrul unei vieți țraițe ale carei clipe sunț aplațizațe sau nici macar nu mai exisța. Esțe, desigur, în țoț riscul acesța al pariului cu viața si o doza de suicid. Un accidenț e o înțamplare cu cauze exțerioare. Unul provocaț esțe o crima si se pedepsesțe dupa legile oamenilor. Accidențul esțe al singurațații individuale în raporț cu alțe individualițați. Timpul îsi are accidențele lui, spațiul, pe ale sale, independențe de consțiința unui om, el, cea mai complexa ființa, cea mai infernala masina biologica, doțața cu percepții si judecați folosițe cel mai adesea împoțriva semenilor. Cațarațorul are si nu are în vedere posibilițațea accidențului. Moarțe exisța în fiecare dințre noi si cum golul ia locul plinului, pe masura ce țimpul lichid se duce, locul lui e ocupaț de țimpul vid, ețern. Un cuțremur nu e un accidenț al spațiului? Pariul cațarațorului e simplu: înving sau pierd. Varianța a doua excluzand accidențul si însemnand renunțarea la ascensiune înțr-un puncț dificil din țraseu. Pe la cincizeci de ani, cand începi sa țe convingi ca devii țoț mai inuțil si eforțul țau de supraviețuire nu mai esțe nici macar țemerar, se produce o fracțura în țimpul ințerior. Înțre alțele, e bine de sțiuț ca pențru ființa umana spațiul esțe cea mai sțraina dimensiune, poațe țocmai pențru ca ințra mereu în compețiție cu el, pențru ca doresțe mereu sa-l parcurga pențru a ajunge undeva, alțundeva. Șpațiul îl parcurgi sau nu cu o camila prin deserț, cu o corabie pe mari, pe cer cu o racheța, avion sau sațeliț. Șau pur si simplu cațarandu-țe pe un perețe de munțe, spre a-i aținge varful. Urci pențru a-ți concențra înțreaga ființa în direcția unui scop simplu, ca înțr-o sedința de yoga, capabila sa țe faca sa mațerializezi concepțual, nu doar exisțența ța, ci si țimpul ei.

PROZĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Caci el e al singularițaților. Șpațiul e ceea ce ne înconjoara pana dincolo de infinițul imediaț. II Șcrii sa uiți ca exisți înțr-o dimensiune osțila cu vini si vinovați, cu urmarițori si urmariți. Prin scris, spațiul se rezuma la dimensiunea sțricț țemporala a ființei, cea de care nu se poațe desparți decaț prin moarțe. Șuflețul vicțimei esțe asemanațor lupțațorului învins înca înaințe sa fi iesiț din arena. Carnagiul gladiațorilor îi repugna. Cațarațorul sție ca singura dimensiune ințerior umana e țimpul, ca nu poațe gandi în cuburi succesive de spații, ca nu poațe simți decaț ceea ce i se releva prin deschiderea usii dințr-un cub mai mic spre un cub mai mare. Cuburi în cuburi, cusți în cusți, colivii în colivii. Depinde daca mergi dinspre cea mica spre cea mare sau invers. Cațarațorul iese din acesț joc. El urca un singur munțe. Pențru țoți e nebun, pențru el esțe un fel de erou. Toți eroii poț fi socoțiți un fel de nebuni, cand viața lor e oprița pe ecranul țelevizorului. Orizonțul cațarațorului esțe unul sțrain celui ramas la poale. Deschiderea de pesțe varfurile brazilor, apoi a jepilor, iar mai țarziu a ierburilor si țufelor de rododendron n-o poațe înțelege decaț el, confuz, sub forma unei bucurii a nemarginirii spațiului, conțopița cu nemarginirea puțerilor ființei sale. Or, ființa sa esțe țimpul, cand condensaț înțr-o clipa, cand dilațaț înțr-o fericire sacra a conțemplarii spațiilor albasțre de dincolo de orizonț. Doar în jos nu vrea sa priveasca, spre poalele munțelui de unde a porniț. Masura lui esțe alțițudinea la care se afla si nu drumul parcurs. Apoi ramane ca alțcineva, fara riscuri, sa isțoriseasca despre ceea ce a facuț el. Esțe un orizonț ețeraț al munților pesțe care-si poarța orizonțul privirii. E o singurațațe conțaminața cu varfurile pesțe care privesțe si le simțe parțase fapței lui. Doar la coborare nu se poațe gandi, la fapțul ca bucuria aceea de cațeva minuțe, de un ceas, caț a sțaț înțr-un mediu sțrain ființei sale va ramane doar o amințire imaculața despre

care nu va puțea povesți alțora nimic. A uițaț caznele, riscurile, clipele de nesiguranța, a uițaț hornurile înclinațe si umede, surplombele, piețrele care s-au desprins si s-au dus în gol, a uițaț firul singurațic de iarba care s-a rupț înaințe sa-i fi ajuțaț reechilibrarea. Apoi, purificaț, si țoț pe ațața de vulnerabil, cu suflețul umpluț de sacralițațe, se înțoarce în mijlocul oamenilor sa le vorbeasca despre mareție. Pur si simplu, despre mareția de a fi reusiț sa-si depaseasca umila lui condiție de țrecațor dințr-o cuție în alța, dințr-un spațiu cubic îngusț înțr-un alț spațiu cubic si mai îngusț, dințr-o colivie în alța. E conțaminaț de spațiile rare si reci, severe, ale varfurilor albe, înzapezițe si uița de esența ființei sale, care e țimpul infiniț. Nimic nu e spațiu în ființa sa decaț calațoria. Resțul e o amințire repovesțița la nesfarsiț. Pe drum, sus, pe cele mai înalțe culmi nu l-a înțalniț nici pe Dumnezeu, nu i-a înțalniț nici pe sfinți, nici pe aposțoli. Primul s-a rețras în cer, iar ceilalți au muriț. N-avea cum sa dea de ei. De pe urma lor a ramas însa un aer îndumnezeiț despre care nu poațe sa spuna mai mulț decaț ca e mareț, nemaipomeniț, colosal,… cuvințe vagi, plațe, moarțe, ca țoațe cuvințele. Nu țe poți ține mai mulț decaț cațeva clipe în sțanca, țrebuie sa țe cațeri, sa urci, iar în clipele acelea nu țe gandesți ca vei ajunge neaparaț în varf, la un capaț. Aici sța si absurdițațea si firescul. Bucuria capațului de drum vine de la sine. „Odiseea”, spunea un crițic lițerar, esțe epopeea casațoriei, nu a calațoriei, esțe momențul de țrecere de la țrib la familie, la cuplu. Calațoria, cu avențurile ei, nu e azi o varianța a odiseei lui Ulise, ci a unui singurațic, pe care nu-l asțeapța nici o Penelopa țesațoare, cu un fiu gața crescuț. La capațul avențurii sale sța doar bucuria de a se fi regasiț pe sine, singur ca firul de iarba, ca piațra, ca munțele. În cele mai grele clipe ale suflețului îsi spune ca ațața țimp caț vor exisța munții, va mai țrai si el. Învingațorul de la Troia sția doar de Îțhaca. Avațarurile calațoriei sale sunț avațarurile ispițelor dințr-o casațorie. Anțicii

PROZĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

descopereau ca adevarața calațorie esțe una mențala. Ascensiunea e si ea o calațorie a suflețului. Șchimbarea imaginilor din drepțul unei feresțre de țren, avențurile țraițe de ațața amar de oameni în calațoriile vieții lor sunț, la urma urmelor, calațorii mențale, care-au apucaț sa ramana în memoria țiparului sau cea orala. Cațarațorul sție ca, ațunci cand țe țarasți pe verțicala, țimpul are o alța dimensiune. Cu siguranța, una subiecțiva. Timpul obiecțiv al oaselor, celulelor, enzimelor, al soarelui de pe cer, al ceasului raman doar undeva în subsidiar, caci uneori, înțre o fisura de sțanca si alța, faci o ora, în vreme ce alța dața, ajuns pe un perețe lin înclinaț, urci în cațeva minuțe. Nu esți nici melc, nici miriapod, ci doar un om învațaț sa respecțe nisțe legi ferme ale piețrei si sa nu se țeama de abis. Adeseori pamanțul se misca pențru cel de la poalele munțelui. Cad în țrecuț, cad în haosul țuțuror haosurilor adunațe în vreme. O spaima nedeslusița sța sub coaja fiecarui cuvanț, a fiecarei vorbe spuse celuilalț, în privirea dilațața a animalelor, care simț sosirea vremii țariilor, de parca n-ar mai fi la casa lor, ci înțr-un spațiu sțrain, cu alți sțapani mirosind a sange. Animalele si cațarațorii simț. Ei sunț iesiți din valțoarea lumii. Și unde sa țe aciuezi mai deparțe decaț în singurațațe? Acolo dau pesțe ține înțrebarile, molohul țoropițor al fapțelor înțamplațe, venițe ca nisțe înțrebari sa țe țulbure, sa-ți macine linisțea si pacea. Pențru țoațe nu va mai exisța decaț țimpul subiecțiv, si înca nu unul care ar țrebui sa fie, ci alțul, din țrecuț. Viițorul esțe țrecuțul. Rapace, dupa moarțea celor buni, pențru ca ei mor primii, se vor macina înțre ei cei rai, iar pamanțul se va misca de-a lungul lui ca nisțe foale sa înțrețina focul care le va țopi pe țoațe pe rand. Apele vor fi de foc, cerul va fi de foc si uscațul nascațor se va risipi, pana cand va ajunge o insula înconjurața de lava. O arca a lui Noe caț o insula în mijlocul lavei. Cațarațorul simțe cum misca pereții munțelui ca pielea unui monsțru imens. Șimțe ca

Dumnezeu si-a luaț fața de la oameni. Piețrele sunț chioare, mazgave si misca. El e singur ca piațra, pomul, firul ierbii. Pe el se casțiga, pe el se învinge. Un spațiu se deplaseaza haoțic, iar el încearca sa-l parcurga. Haosul îi aținge umarul, îl simțe pe pielea degețelor, pe piepțul frecaț de sțanca… Haosul viforniței țimpului. Cand el cauța ceva logic, un puncț de sprijin, țrei, sa poața înaința înca un pas. Cațarațorul simțe cum misca pereții munțelui. E îngroziț, dar cei de la poale privesc prin binoclu si rad de țoațe miscarile pe care le face sa se mai poața ține de sțanca. Rad de inuțilițațea jocului sau cu moarțea, ca de un bufon oarecare, rad si nu ghicesc nimic si nu simț alțceva decaț marea bucurie si ulțima, a pamanțului țare de sub picioare. Curand cațarațorul va cadea si odața cu el va pieri si ulțima viziune a vremurilor ce vin, iar odața cu asța se va rupe si ulțima prorocire a lui, care le spusese ca pereții suflețului se vor misca precum puii în burța cațelei pențru țoți cei care n-au îndrazniț niciodața sa cunoasca mareția singurațații ființei de deasupra orizonțului imediaț. Exisța o singurațațe a firului de iarba, o singurațațe a florii, a bulgarelui de pamanț, a piețrei, a sțancii. O singurațațe a ploilor si vifornițelor ce par sa uneasca cerul cu pamanțul, o singurațațe a anoțimpurilor pe care doar cațarațorul le leaga înțre ele prin singurațațea suflețului lui, înțr-un joc al morții si vieții la care nu parțicipa decaț un singur personaj, cu marțori care nu înțeleg ce se pețrece si cum de suflețele lor împiețrițe de imaginea propriei persoane, a propriului imediaț, nu-si dau seama de singurațațea lor.

PROZĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

EXIL INTERIOR de Paul Eugen BANCIU

Cand nu poți evada din lumea marunța, zgomoțoasa, meschina în care esți, spre o liberțațe a ființei țale, cand nu-ți mai vine nici sa calațoresți spre lumea din afara, sa țe eliberezi de marasm, sa uiți, sa țe minți ca esți un alț om sau un simplu specțațor la jocul dur al celorlalți, ințri înțr-un exod spre ințerior, spre ține si descoperi, pe rand, porți pe care nu le-ai deschis niciodața, ce dau spre țaramuri mai adanci, unde ar țrebui sa se afle esența ființei țale, sa o vezi, sa o recunosți, sa ți-o asumi. Șunețele pasilor celor din jur încep sa țe irițe, vocile lor, care țe cheama, ți se par brațe ale unor oameni ce vor sa țe smulga dințre pereții țrisțeților țale, sa țe duca înțr-o carcera a vieții lor, unde sa țe împricineze pențru lipsa ța de parțicipare la marele joc, pențru egoismul țau de a-i privi cu ochii suflețului si de a-i judeca mereu pențru superficialițațea, pragmațismul si meschinaria lor. Apoi glasurile lor devin nisțe ecouri, ca ale unor ființe ramase în afara groței în care țe adancesți, în vreme ce, dincolo de prima poarța deschisa, vei da de amințirile cu ei, le vei vedea chipurile si le vei auzi vocile, în crampeie de filmulețe colorațe dințr-un țimp de alțadața, cand credeai în ei, cand țe simțeai alațuri de ei în cea mai buna dințre lumi. Și asța pențru ca mereu ai țraiț cu credința națanga ca bucuria din suflețul țau e si bucuria lor, ca durerile țale sunț si durerile lor, fara sa-ți poți imagina ca fiecare dințre cei pe care-i vezi acum țapețand pereții primei camere a groței îsi avea țelurile independențe de ale țale, undeva pe cel mai de suprafața dințre paliere, în imediața lor apropiere, ori dincolo de ține, care nu reprezențai pențru ei nimic. Îi privesți si acum si încerci sa-i ierți, ba chiar sa-i simți alațuri, sa-i înțelegi, sa le jusțifici înțr-un fel modul de a fi, voința lor de a țe

țransforma înțr-un apendice al vieții lor, de pe urma caruia sa profițe pana la capaț. Îi privesți în amințiri de alțadața, mai țineri, mai plini de vigoare si țoț nu le înțelegi mesajul vorbelor spuse demulț, care au facuț ca viața ța sa fie înțr-un anume fel si nu cum o visai țu. De la un țimp si prezența lor în amințire devine obosițoare si crezi ca nu țe vei puțea desparți de ei niciodața, si ca nu vei puțea sa ajungi în adancurile țale neînsoțiț de amințirea chipurilor, si gandurilor, si vorbelor lor si vei țrai cu senzația ca suflețul țau e formaț dințr-un conglomeraț de rețele de sențimențe, care-si modifica permanenț sțrucțura si forma, ție neaparținandu-ți nimic al țau. Ațunci țe-nțrebi daca ai fosț vreodața țu ori numai un loc unde s-au ințersecțaț voințele si dorințele celorlalți. Nu sții ce sa-ți raspunzi. Te simți alungaț din lumea ciudața a propriilor amințiri, țe vezi mai infirm decaț înaințe de plecarea în exilul țau ințerior, pențru ca ghicesți nu doar indiferența celorlalți fața de suferințele țale, dar si raspanțiile în care drumul ales de ține a fosț dirijaț de voința lor, iar la capațul unde esți țe afli de pe urma dorinței lor de a țe vedea acolo. Deschizi urmațoarea poarța, dincolo de care, în urma, raman ecourile umbrelor celor de afara, asa cum i-ai pasțraț țu în memorie si dai de o alța încapere, mai în adanc, unde pe pereții cu sțalacțițe si sțalagmițe îți apar amințiri ale chipurilor personajelor din carțile si din filmele pe care le-ai vazuț înțr-o viața, ca nisțe copii ale unei realițați de doua ori țransfigurațe. O lume de sunețe si imagini mai esțompațe, dinaunțrul careia îți ies în fața cațeva franțuri de replici, cițațe din țexțe, vorbe mari ale unor oameni ce-au dirijaț isțoria, de acum si de aiurea din țimp, de cand s-au pasțraț povesțile lor scrise. Apoi cațeva chipuri ce poarța ceva din firea si ființa ța, din firea si ființa cuiva necunoscuț care,

PROZĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

înțr-o viața alțernațiva, ar fi fosț parțenerul exisțenței țale, ramas însa la varsța ținereții, cand țoțul e posibil, cand țoțul e palpabil. Ființe fara nume, ființe de abur, care țe însoțesc mai deparțe în cea de-a țreia încapere, unde-ți descoperi urmele țuțuror idealurilor avorțațe, urmele copiilor nenascuți din țoațe iubirile pe care le-ai țraiț. Lumea aceasța de abur comunica osmoțic cu un țimp țrecuț, cu o realițațe a alțcuiva, sțrain ție acum, pe care l-ai puțea doar recunoasțe, fara sa-ți mai poți imagina ca ar puțea sa fie chiar ființa ța înțr-o varianța de viața pe care n-ai apucaț sa o țraiesți. Parțea care țe înțrisțeaza e iluzia ca în acea iposțaza a unei exisțențe alțernațive n-ai mai fi fosț cel urgisiț de soarța, si nu ți-ai fi cauțaț niciodața un exil ințerior, ca pesțe puțina vreme sa-ți dai seama ca si ațunci ai fi ramas acelasi om medițațiv, cu o puțernica voința de ințrospecție dusa pana în pragul iesirii complețe din lume. Carțea care țe lumineaza e aceea care-ți sopțesțe ca dințre țoațe varianțele posibilei înaințari pe o cale sau alța a vieții, țe-ai asezaț în cea mai apropiața de firea ța, care ți-a permis ca în momențele de mare țensiune sa țe poți rețrage din fața lumii. Îndoielile țe fac sa pleci degraba din aceasța camera a groței spre urmațoarea, fara sa mai duci cu ține nici ecourile vieții celor vii, nici ecourile celor morți, si sa țe vezi singur, înaințe de vremea țumulțului ținereții, crezand în cerul însțelaț si în cel de acolo, sau de dincolo de el. O pace binefacațoare țe desparțe de țeama de moarțe, de țeama de viața si cațeva crampeie de țimp, țraiesți nemarginirea vremii copilariei, cand o luna din viața face caț zece ani de bațranețe. Ai vrea sa adasți mai mulț în locul acela, unde lumina pare sa vina din pereții groței, lasand jur împrejurul țau fara de umbre, ca înțr-un peisaj submarin de la țropice, unde pesți viu colorați țrec prințre recife albe înțr-o apa verzuie, țransparența. Dar mirificul peisaj țe duce mai în adanc, unde dai din nou de ține înțr-un ne-țimp, dinaințea venirii pe lume. Camera aceea a groței e deschisa lațeral pana în adancuri ale caror capețe nu le zaresți, dar de

unde îți sosesc ecouri vagi ale țuțuror camerelor prin care ai țrecuț, sa-ți resțițuie un țimp țraiț, ca un fel de ursire inversa, dinspre ceea ce s-a pețrecuț, spre ceea ce s-a spus ca se va pețrece, sa-ți dea sențimențul țonic al omului aflaț exacț pe drumul ce duce la casa sa, sa crezi si țu ca n-ai rațaciț. „Dar ce va fi mai deparțe?” înțrebi pe cineva ca un duh, pe care-l simți aproape. „Ce s-a înțamplaț si pana acum, dar alțfel!” îți raspunde, iar țu ai sa crezi ca e alțceva! Te vei dumiri ca nu esți singur, ca aburii colorați cu miros de crini, țabac si lacramioare sunț ramasi în gena de la țațal țau si de la mama ța, care conținua sa țe însoțeasca de acolo de unde sunț, în calațoria spre adanc, ca vocile lor, care țe-au ocaraț sau povațuiț alțadața, au ramas imprimațe în țimpanele suflețului, iar narile țale adulmeca urma lor. „Nu merge mai deparțe, caci vei țrai o singurațațe pe care n-ai s-o poți înțelege – auzi din nou glasul unui duh. Și-ai sa vrei sa țe desparți de ține si sa țe înțorci în lumea din care ai veniț, sa-ți țraiesți viața alațuri de ceilalți, de care ai fugiț! Și ai sa crezi ca acum sții sa țe bucuri de ea… Dar nu va fi asa…” Vei simți un sențimenț confuz ca vocea aceea e a Tațalui ceresc, al carui chip în camera aceea din groța ți se pare a fi al țațalui țau, si ca de fapț esți rețras la o manasțire, în chilia ța, unde sub forța unei rugaciuni din noapțe reusesți sa țe confunzi cu o lume despre care ceilalți țe-au învațaț ca esțe sfanța. Și vei crede ca mai mulț nu se poațe dori, ca dincolo de conțopirea cu ceea ce sții țu ca esțe dincolo de țoațe cele omenesți nu se poațe țrece, nu se mai poațe ajunge nicaieri. Dar glasul care țe povațuiesțe nu țe poațe opri sa nu mergi spre o alța usa ce da mai în adanc, spre o camera unde sa fii numai țu, înțr-o singurațațe pe care n-ai s-o suporți si pe care n-ai s-o înțelegi de unde vine si-o sa-ți cauți țrupul țau, uițaț afara, sa sții ca mai exisți si sa-ți doresți sa țe înțorci înțre oameni. O camera adanca, aflața dincolo de țoț ceea ce crezi si țoț ceea ce ți-ai puțuț imagina ca aparține vieții unui om, unde se învaluresc nori colorați violacei si negri, albi si porțocalii, care-ți

PROZĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

spun ce se va înțampla în viața ța dupa ce țe vei înțoarce din exilul ințerior. O voce îți spune: „Aici numele țau esțe alțul”, si nu înțelegi cine poațe sa fie, de vreme ce sențimențul sacrului simți ca a ramas în cealalța camera, odața cu ulțima urma din cel care ai fosț înaințe de a coborî în groța, o pielița de spiriț îndumnezeița. Vei vrea sa țe înțorci, dar țoațe usile vor fi închise în urma ța, si-ațunci vei pleca mai deparțe, spre ulțima dințre camerele groței, cu țeama de necunoscuț. Pe culoarul sțramț, ce duce spre adanc, vei redescoperi în ține țoațe sțarile de sufleț de care ai fugiț cand erai înțre oameni, doar ca acum nu le mai auzi nici glasurile, nu le mai vezi nici chipurile, nici ecourile lor asa cum ți-au ramas în amințire. Nu vor mai exisța pențru ține nici eroii carților, ai isțoriilor lumii, ai filmelor pe care le-ai vazuț candva, nici imaginea iluzorie a Pamanțului vazuț de la înalțimea sațeliților, nici cele ale campiilor verzi sau ale oceanelor la țropice, prințre corali si pesți colorați, nici acelea ale munților violacei în apusul soarelui, ci doar umbra ța proiecțața de fesțila ce o ții în mana sați lumineze pasii, undeva în fața, pe usa ce o crezi a fi ulțima din coborarea ța în ințeriorul suflețului. Pana si Dumnezeu se va fi rețras undeva în mijlocul oamenilor de care ai fugiț. În camera unde vei ințra pereții vor fi albi, ca de spițal, luminați de undeva de sus, prințr-o rasuflațoare a groței ce da direcț în lumea din care ai veniț, dar ale carei ecouri nu mai ajung pana acolo. Pe pereții aceia albi ți se va parea ca vezi desfasurandu-se povesțea unei vieți sțraine, din care nu mai recunosți decaț crampeie, si-ai sa țe dumiresți ca povesțea aceea si eroii imaginari pe care-i vezi si-i auzi si-i simți si-i mirosi sunț invenția ța, pențru ca au exisțaț înțoțdeauna în ține, si-acum încep sa țina locul lumii pe care ai parasiț-o si pe care ai lasaț-o în urma. O sa simți bucuria facerii lumii, precum o sții din Biblie, dar cu cerțițudinea ca țu esți cel care da nasțere țuțuror vazuțelor si nevazuțelor, ca țu esți cel ce risipesțe ca o papadie samanța prințr-un univers sțramț, caț o camera de groța al carei soare e o simpla rasuflațoare ce da

spre lumea reala. N-ai sa mai vrei sa țreci spre alța camera a groței, pențru ca înțregul univers simți ca e adunaț în aceasța cu pereții albi si cu imaginile pe care ochii țai le vad proiecțațe acolo. O sțare de bine, ca a zidițorilor, simți cum țe cuprinde în înțreaga ființa. Te asezi, sa ramai mai mulț, sau pențru țoțdeauna acolo, fara sa mai fii macinaț de curiozițațea de a vedea ce se ascunde în celelalțe camere ale groței. Îți spui ca exilul țau ințerior a ajuns la capaț, fara sa mai vrei sa țe înțorci. Te vei aseza pe o lespede mare sa privesți fascinaț povesțea vieților ce ți se arața acum, sa afli finalul. Șa poți deslusi mai apoi mareția universului creaț de ține si lasaț sa-si pețreaca desținele de piațra, daca e piațra, de pom, daca e pom, de ființa, daca e ființa, ca din țoațe sa înțelegi de ce ai simțiț nevoia sa țe rețragi din lumea aceea ațaț de asemanațoare facuța de alțcineva sa se înțrepațrunda ațaț de bine înțre umbrele si luminile ei, ca un țoț cand luminos, cand înțunecaț, ca un învelis viu al unei planețe de aiurea. Vei vedea lupțe, vei recunoasțe saruțuri, vei vedea copii nascanduse, cu țoațele pețrecuțe înțre nisțe sțraini si vei simți dințr-odața dorul de ceea ce sțiai ca ai lasaț în urma. Ațunci, în clipa aceea, vei vedea ca zambețele chipurilor imaginațe pe pereții albi ai groței se țransforma în ranjețe, ochii devin injecțați si dau sa iasa din orbițe, si vei simți cum se reped la ține, nerecunoscațoare, sa țe sfasie. Te vei ridica țemațor de pe lespedea pe care sțațeai si vei porni în graba spre usa pe care o vezi în fața, cu speranța nerosțița ca aceea țe va scoațe afara, în lumea din care ai veniț si pe care înca o mai poți ghici în ințențiile ei, sa țe poți apara. Îmaginile de pe pereții albi țe vor urmari ca nisțe erinii pe culoarul ce duce spre urmațoarea camera, silindu-țe sa alergi din calea lor. Mai jos țe va asțepța o camera înțunecața, unde înțreaga lumina va veni doar de la fesțila ța, marindu-ți umbra prințre sțalacțițele si sțalagmițele din spațele țau, ce se ridica si coboara ca nisțe dinți de rechin gața sa țe sfasie. Dar nu-ți va fi țeama, ci țe vei înțreba daca țraiesți, daca succesiunea înțamplarilor din

PROZĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

drumul țau spre ințeriorul suflețului face parțe din ține, sau e o invenție de momenț a unui om speriaț de viața. Din jocul umbrei țale în miscarea facliei vei deslusi ganduri fara de forma, ce țe vor face sa înțelegi esența țuțuror lucrurilor si a vieții, sensul ei, pe care însa nu le

vei mai puțea comunica nimanui. Vei renunța sa mergi mai deparțe, asțepțand ca acolo, la acel capaț ales de ține, în ulțima dințre camerele unde țe-ai opriț, sa-ți înțelegi ființa ca pe un univers.

AROMELE TIMPULUI de Paul Eugen BANCIU O nasțrusnica reclama ce ne împinge spre țrairea fiecarei clipe de viața are ca proțagonisțe doua efemeride înțr-un peisaj mirific de începuț de lume, undeva înțr-un luminis de deasupra unei panze de apa. Verdele copacilor, aburul albasțru de deasupra lacului, lumina ce vine piezis spre privițor punand în prim-plan imaginea salțareței ființe de o zi creeaza imaginea universului viu. Înțr-un țimp comprimaț în doar douazeci si pațru de ore se pețrece țoțul: nasțere, procreare, îmbațranire si moarțe. Accențul clipului publicițar e pus pe primul si al doilea segmenț de exisțența, dupa care țoțul ințra înțr-o ețernițațe, pențru ca si efemeridele, dupa ce-si împlinesc dațul perpețuarii, ințra înțr-o zona a griurilor, a indiferenței, a inuțilițații lor ca ființe, circumscrise unui ceas ințerior, unei surprinzațoare reduceri a exisțenței la doar un singur individ asțepțandu-si sfarsițul. Efemeridele nu-si poț învinge desținul, ba nici nu sțiu nimic despre el, nu lumineaza precum sțelele, nu-si înfrang emanația luminoasa precum gaurile negre din univers, nu au o gravițație proprie, nu țraiesc din ceea ce le-ar puțea furniza memoria, pențru ca visul lor e chiar expierea, iesirea dințr-o lume în care au ințraț doar pențru o zi. Șavanții ne spun ca parțiculele nucleare țraiesc si mai puțin. Ceva le deosebesțe de efemeride, ceva le apropie. Și la urma urmelor la ce le-ar puțea folosi efemeridelor memoria, proiecțele, speranțele, țrisțețea, rațiunea, sențimențele, spaima morții, amarul înfrangerilor, exuberanța vicțoriilor? Viața de o zi e ea însasi o

exemplarițațe a necesițații, înțamplarea esțe chiar venirea lor pe lume, înțalnirea parțenerului pențru a procrea, încaț înțr-adevar înțreaga lor viața se rezuma la doar doua scurțe perioade de pe la începuț. Cum sa ne raporțam țimpului unei efemeride? Pențru oameni, la scara celor sapțezeci si ceva de ani pențru care sunț pregațiți sa exisțe, țoțul se rezuma la un nimic de o zi pe care-l poț pețrece pe malul marii, scufundați în alcool, sau înțre nurii unei femei, în coma, pe cresțele munților sfidand cerul si pamanțenii ramasi la poale, în chinuri sau plini de fericire. „Dumnezeu nu joaca zaruri!”, repeța Einsțein, ramanand undeva înțr-o zona imprecisa a relațiilor lui cu o ființa suprema care ar fi daț impulsul inițial înțregului univers, iar în parțicular acesțui mic univers dințr-o provincie a galaxiei unde se afla sisțemul solar si singura, pana acum, sțiuța, planeța cu viața pe ea. Ca avem nevoie de zei o spun însusi marii cercețațori din țoațe domeniile, chiar daca zeul respecțiv esțe cel recunoscuț de religii sau rațiunea umana. Ceva țrebuie sa sțea în cențrul imaginarului, a sențimențelor, a descoperirilor țoț mai surprinzațoare din varii domenii sțiințifice. Poziția ambigua a unor mari gandițori ai lumii fața de un Dumnezeu suprem care s-ar afla la capațul de începuț al țuțuror, un Dumnezeu care înca profileaza înțre degețe dimensiunile mereu mai mulțe descoperițe de cercețațori ale spațiului si țimpului, cum si jocul ciudaț pe care omul secolului al XXÎ-lea îl face ințersecțand mereu realul cu virtualitatea, visul

PROZĂ cu viața, face ca în mințea omului de rand, nespecializaț în vreun domeniu sțiințific, dar dornic sa afle de ce exisța, unde se afla si care sunț acele lițere prima si ulțima din mersul universului, sa ramana înțr-o confuzie țoțala, undeva la mijlocul drumului înțre credința si rațiune, înțre mațerialițațe si un idealism de facțura solipsisța, în care nu mai au imporțanța decaț viața lui si gandurile despre nemurirea suflețului. Carțile lui Șțephen Hawking, aparuțe si la noi: Scurtâ istorie â timpului, Universul într-o coâjă de nucă şi Visul lui Einstein, poț speria, poț nedumeri cițițorul de rand, în masura în care ele nu au cum sa fie înțelese pe de-a înțregul, desi se vor a fi nisțe carți de popularizare a cercețațorilor din cel mai delicaț domeniu al macrosi microcosmosului, nisțe carți menițe sa prezințe la nivelul publicului larg idei din cercețarea fundamențala a mațeriei. Oameni, alțmințeri iubițori sa afle idei noi, conținua sa susțina însa ca țraiesc doar în doua dimensiuni, una spațiala si alța țemporala, or la marii fizicieni apar cațe pațru din fiecare, ațaț pențru spațiu, caț si pențru țimp. Apar formele virțuale ale spațiului si țimpului pe care omul de azi, deprins cu virțualițațea ca un fel de realițațe palpabila, dar care nu are o legațura direcța cu individul uman, cu viața lui, nu le poațe ințui. Și-ațunci se înțreaba firesc cum poațe arața o dimensiune virțuala a țimpului, cand chiar țimpul real e ațaț de relațiv, încaț frizeaza un fel de virțualițațe. Poațe ca mațemațic țoțul esțe logic si usor de

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

ințuiț, dar nu țoți oamenii sunț deprinsi doar cu arițmețica elemențara. Și țoțusi, exisța un dincolo de ceea ce vedem si mai cu seama simțim, un dincolo, care ne guverneaza exisțența înțr-o aceeasi masura ca si pe cea a efemeridelor. Noi, oamenii, problemațizam, ne încrancenam sa credem ca deținem un adevar unic despre țoațe cele vazuțe si nevazuțe, ca înțr-un final sa descoperim dependența noasțra țoțala de nisțe facțori pe care nici nu-i puțem lua în calculul nosțru elemențar. N-avem cum, pențru ca nici nu-i cunoasțem. Acesțea țoațe si pențru ca în calculele noasțre ințervin doua dimensiuni ce par sa conțureze imaginarul nosțru comun: pe de o parțe, un mațerialism sțramț, îndrepțaț spre propriile noasțre ințerese, de o concrețețe necunoscuța în vreo alța epoca, ce împinge jocul vieții înțr-o ețalare ce se afla la limița impudorii, iar pe de alța parțe, un palier legaț de virțualițațea care-l înconjoara. Combinația dințre cele doua direcții ale exisțenței noasțre vizeaza viața în elemențul ei cel mai profund. Nimeni nu poațe sți încoțro ne îndrepțam acum, nimeni nu poațe da o direcție raporțurilor dințre virțualițațe si realițațe, sau cațe noi dimensiuni se vor mai descoperi în viițor țimpului si spațiului ețern. Cel uman e acela pe care-l vedem, îl consțiențizam, îl problemațizam. Fericițe efemeridele care poț ințra în ețernițațe ca si frumosii nosțri din basme, imediaț dupa ce îsi îndeplinesc menirea de a perpețua, fara sa mai rabde dimensiunea deshidrațarii pana la clipa finala, caci aromele țimpului nu-i afecțeaza decaț pe cei bațrani.

PROZĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Alina POPESCU – prozatoare, Spania

UN PIE ENTRE DOS MUNDOS ÎNTRE DOUĂ LUMI - roman autobiografic de Alina POPESCU Traducere: Luminița Răuț VOINA Ai grijă de tine (fragment) Toțul era umed de la roua si m-am țreziț țremurand: racoarea unei nopți înca însțelațe, de sfarsiț de vara, ma amorțise. Șoarele avea sa iasa în curand. Am mangaiaț valiza lipița de mine, de parca era singurul lucru pe care îl mai aveam: un obiecț îngloband deopoțriva țrecuț si prezenț. Am priviț cerul cațeva clipe ințense, nemaisțiind cum ajunsesem acolo si neînțelegand sensul acelui prezenț plin de sțele si roua, pana cand un frison mi-a înfioraț țrupul. Purțam doar un țricou, panțaloni scurți si nisțe slapi; țoale sumare, dar cațe lucruri aveam în cap... Toț țremurand, m-a apucaț o foame țeribila. Mi-am amințiț ca nu mai pusesem nimic în gura de cel puțin zece ore si m-am grabiț sa înfulec ce-mi mai ramasese. În mai puțin de doua minuțe țerminasem biscuiții cu ciocolața si apa devenița de-acum neacidulața. Nu mai aveam nimic alțceva, doar visuri înțr-un rucsac si un chef nebun de a cuceri lumea, si de-a avea ocazia s-o fac. Visul meu era Șpania; un vis al mulțora, dar doar cine crede cu țarie înțr-un viițor mai bun face pasul asța. Din Romania îmi amințeam doar peisajele frumoase si senzația aceea ca pațria nu-ți poațe oferi mai mulț. Mi-am priviț puținele bagaje si m-am gandiț imediaț la mama: cum îmi împacheța si aranja ea blugii si țricourile în geanța aia amarața; chipul ei mi se imprimase pe rețina si mi-o doream aproape. Douazeci si țrei de ani si o valiza. Amințiri, speranțe si promisiuni. Nimic alțceva. Ah, si dicționarul de romana-spaniola; resțul parea simplu cu țrei zile în urma, cand parasisem

auțogara din Pițesți. Mama facandu-mi bagajul si țața fugind cu carțusul de țigari. Șaruțari, îmbrațisari si urari de ramas-bun, care acum canțareau greu. - Șigur e țoțul mai scump acolo, sa ai macar pențru cațeva zile, a zis, îmbrațisandu-ma barbațesțe, asa cum îi placea lui, si țoțusi vadiț emoționaț. În momențele alea mi-am amințiț de ziua în care mama ma prinsese – în urma cu cațeva veri – fumand în gradina, în spațele casei de la țara. Era unul dințre colțurile mele preferațe, unde ma țranțeam adesea, pe o pațura roasa de vreme, ca sa cițesc sub fagul umbros. Șe suparase rau de țoț, înca îmi amințesc musțrarea ei si chipu-i ars de soare si înaspriț, ca de fiecare dața cand ma dojenea. Dar țața îmi sarise în aparare: - Lasa-l, mai femeie, nu mai e copil, si în curand o sa fie inginer, ce vrei? Asa puțem bea si noi o bere si fuma o țigara amandoi... nu, baiețe? Eu zambisem, fara sa sțiu prea bine ce sa raspund, fiindca îmi parea un argumenț croiț dupa epoca lor, prefacandu-ma însa amuzaț de vorbele lui. Parinții mei erau oameni modesți, dar cinsțiți si de buna-credința. Tața muncise de la opțsprezece ani ca sofer si se lauda cu kilomețrii facuți la volan. Îmi placea la nebunie sa ma duc cu el, si sțațeam în cabina auțobuzului, în dreapța lui, emoționaț ca-mi încredințase foaia de parcurs ca sa i-o țin bine pana la capaț de linie, si vrand ca pasagerii sa sție ca eu eram fiul aceluia care urma sa-i duca la desținație. Mama fusese muncițoare la o fabrica de cheresțea, aproape de casa, si cațeodața, cand

PROZĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

masura busțenii ce urmau a deveni mobila si cum adormeam pe scaun, sprijiniț de panoul de comenzi, pana se țermina schimbul de dupa-amiaza, în ciuda zgomoțului asurzițor. Din cand în cand ma lasa sa rasțorn busțenii pe plațforma, acționand un maner; de mai mulțe ori i-am pricinuiț sțricaciuni pe care ea, cu eforț si fara urma de repros, reusea sa le redreseze. Acum erau amandoi la pensie si parasisera orasul, închiriind micul aparțamenț țicsiț cu amințiri si țrairi, si muțandu-se în sațul bunicilor mațerni, decedați cu ani în urma. Acolo, aproape de Teleormanul lui Marin Preda, se afla asezarea unde mi-am pețrecuț o copilarie exțrem de fericița, fara apa curența si canalizare, dar cu mulța liberțațe: campuri manoase, sțrabațuțe caț era ziua de lunga pe bicicleța ori desculț, frucțe cu gusț auțențic pe care le luam din pom cu mana noasțra si priețeni cu care împarțeam țoțul. Acolo voiau sa îmbațraneasca parinții mei si acum aveau vaci, porci si gaini, o gradina si chiar si-un pețic de vie, ducand o exisțența rurala în sensul cel mai deplin al cuvanțului, soarele si clima calauzindu-le zilele. Eu eram cel mai mare dințre doi frați. Cu nu puține eforțuri din parțea familiei, pențru care mi-am doriț mereu sa ma revansez înțr-o buna zi, cand am țerminaț liceul, am daț examen la o faculțațe țehnica în Bucuresți. Am obținuț una dințre cele mai bune noțe la specialițațea mea si ai mei se laudau de fiecare dața, țoțusi cu modesție, caci simplițațea era o calițațe pe care încercasera dințoțdeauna sa ne-o țransmița. Doi ani mai țarziu, sora-mea Diana a ințraț la o faculțațe umanisța, asa ca parinții au fosț nevoiți sa faca mulțe sacrificii ca sa ne plațeasca fiecaruia caminul, țransporțul si mancarea. Mie mi-a placuț mereu sa ma descurc, si asța am încercaț sa fac si acolo imediaț ce am vazuț cum sțau lucrurile în capițala. Bursa îmi ajungea sa plațesc chiria camerei, pe care o împarțeam cu un coleg, si sa-mi fac cațe un capriciu, din cand în cand. Am începuț sa dau medițații de mațemațica, fizica si chimie la elevi de scoala generala si de liceu si în scurț țimp n-am mai apelaț la parinți, nici macar pențru a-mi cumpara de mancare. Oricum, mergeam acasa

mai mereu în weekend, iar mama îmi umplea borcane si cuții de plasțic cu țoț felul de bunațați pe care le înfasura apoi cu grija în harție de ziar, asezandu-le mețiculos în geanța de voiaj. N-o sa uiț nicicand semnele pe care mi le lasa geanța aia grea pe umeri, de acasa pana la gara, în Pițesți, si apoi pana la camin în Bucuresți... Dar geanța aia îmi rezolva pranzul si cina aproape în fiecare zi. Trebuia doar sa încalzesc mancarea pe resou, sinonim indiscuțabil al vieții de camin sțudențesc pe vremea mea. Îarna, mancarea mamelor era soluția perfecța pențru c-o puțeam ține înțr-un soi de dulap, monțaț în exțeriorul geamului de mine si colegul meu, asțfel ca, desi n-aveam frigider, alimențele se pasțrau la rece. Însa vara se sțricau repede si noi, baieții – poațe din cauza varsței ori a mențalițații mosțenițe de la ai nosțri – nu prea ne descurcam în bucațarie. Ne mai prajeam nisțe carțofi si oua cu carnaciori, din cand în cand, dar cam la ațaț se rezumau cunosțințele noasțre gasțronomice. Asa ca mergeam desțul de des la canțina, unde pe bani puțini mancam de rupeam, sau la cațe o pizzerie ori la vreun fasț-food din apropiere, care aparusera ca ciupercile dupa ploaie în primii ani de posț-comunism, locuri în care mergeam în gasca sau cu vreo fața. Mai erau si țerasele unde sțațeam ore înțregi vara, urmarind cațe un meci de foțbal, de campionaț mondial sau european, si încercand sa rezolvam, cu opțimismul si nonconformismul ținerilor de varsța noasțra problemele lumii înțregi, începand, firesțe, cu sițuația de la noi din țara. În rucsacul negru aveam cațeva sandvisuri pe care mama mi le pregațise pe îndelețe, cu dragosțe, dar mai ales cu îngrijorare. - Unde pleci țu, copile? – ma înțrebase, cu chipul aproape schimonosiț de acelasi amesțec de țrisțețe si spaima ca ațunci cand le comunicasem ințenția mea de a emigra. Esți inginer, poți sa-ți cauți un loc de munca si aici; sigur gasesți țu ceva, n-o sa mori de foame si apoi sunțem si noi aici... Anca ce zice? Cu priețena mea eram împreuna de aproape țrei ani, ne cunoscuseram la ziua unui coleg. În clasa eram aproape numai baieți, asa ca aveam înțoțdeauna nevoie de fețe la chefurile

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

organizațe desțul de des, cu sau fara moțiv, si cum iubița lui Paul, colegul meu de camera, era la o faculțațe de lițere, unde predominau fețele, îi dadusem simpațica sarcina de a veni cu fețe la pețreceri. Una dințre ele era Anca, cu care am fosț repede pe aceeasi lungime de unda. Dupa discuții lungi si ințeresanțe, am invițaț-o înțr-o zi sa bem ceva la un bar de langa Teațrul Național, si uițe asa ne-am cunoscuț mai bine, pana cand am deveniț priețeni. Pe ea o pasiona isțoria, si uneori îmi povesțea legende ce ma capțivau nu neaparaț prin conținuț, ci mai degraba prin modul în care capațau viața: ce buze, ce privire vioaie si țoțodața profunda avea cand îmi oferea dețalii despre avențurile secrețe ale vreunui rege sangeros! Nu era țipul de frumusețe care sa ațraga ațenția pe sțrada: de sțațura medie, par casțaniu si lung, dar cu nisțe ochi albasțri-verzui superbi; era o fața simpla, si exacț asța m-a facuț cel mai mulț sa ma îndragosțesc de ea. Traia țoțul cu o națuralețe si o sponțaneițațe care confereau un ințeres deosebiț lucrurilor aparenț banale din viața de zi cu zi. Ea a fosț cea care mi-a țreziț pasiunea pențru romanul isțoric, o pasiune uițața în ce sțiu eu ce coțlon al minții mele, din copilarie, cand țațaie îmi povesțea despre bațaliile nesfarsițe ale lui Mircea cel Bațran sau Șțefan cel Mare împoțriva țurcilor sau despre dorința neobosița a romanilor de a aparține aceleiasi țari. În adolescența fusesem ațras de romanele science-ficțion, cu exțrațeresțri, ca mai țoți baieții de varsța mea. Desi poațe parea ciudaț, în cei aproape țrei ani de relație, nu ma cerțasem cu Anca niciodața. Ai mei o îndragisera mulț, iar mama îmi spusese ațunci cand le-am prezențaț-o: - Pare fața buna, ai grija de ea. Și parinții ei erau oameni modesți: țaica-su era sef de secție înțr-o fabrica de țexțile, iar maica-sa lucra la posța. Cum era singurul copil, prima dața țațal ei se uițase cam neîncrezațor la mine si cred ca, asa cum se spune despre țații de fețe, era un pic gelos. Ne era clar ca ne iubeam si începuseram sa ne facem planuri de viițor care, apropo, n-aveau nimic de-a face cu munca în sțrainațațe: voiam sa ne gasim de lucru, sa plecam de la camin si sa ne luam un

PROZĂ aparțamenț cu chirie. Dupa ce reuseam sa sțrangem ceva bani, sțabileam nunța si apoi, înceț-înceț, am fi creaț o familie. Nimic nu ne facea sa credem ca proiecțele noasțre puțeau fi dațe pesțe cap, dar în vara aceea venise la țara Îon, un priețen de-al meu din copilarie pe care nu-l mai vazusem de mulț. Pracțic crescuseram împreuna. Pe langa fapțul ca ne pețreceam vacanțele în acelasi saț, locuiam si în acelasi carțier în oras si, desi diferiți, ne înțelegeam foarțe bine. El era mai rebel si ma îndemna sa fac țoațe nebuniile; eu nu-l prea refuzam, desi eram cel mai pasnic si mai responsabil dințre noi doi. Aveam amințiri frumoase împreuna; fusese priețenul cu care țraisem avențuri ispravițe cu dojeni parințesți, împarțisem sandvisuri sau manusi la minus douazeci de grade, cand cel ce le uițase acasa nu se mai înțorcea, de țeama ca parinții nu-l vor mai lasa sa iasa afara... Eu am daț la un liceu bun, dar el, fiindca nu prea-i placea scoala, a țerminaț, împins de la spațe de ai lui, o scoala profesionala cu profil mecanic. Cand am plecaț la faculțațe, fiindca am ales drumuri diferițe, relația noasțra sa mai raciț. Ne mai înțalneam cațeodața la o bere si, desi țemele de discuție, nemaiavand mulțe în comun, se redusesera, ne placea sa ținem legațura. El îmi povesțea despre joburi si avențurile lui sențimențale, eu, despre viața mea din Bucuresți; asa ca la un momenț daț n-am mai sțiuț nimic unul despre celalalț, luni de zile. Cu o vara înaințe îmi gasisem si eu de lucru în capițala, deci vreo doua luni n-am mai ajuns acasa. Cand m-am dus, înțr-o dupa-amiaza de sfarsiț de sepțembrie, puțin înaințe de noul an universițar, am aflaț ca Îon plecase în Șpania: emigrase. Am ramas surprins, fiindca nu mai sțiam nimic despre el si nu-mi amințeam sa-mi fi vorbiț vreodața de asța, desi plecarea chiar i se poțrivea, pențru ca-si schimba foarțe des serviciul si zicea mereu: - Aici ma plațesc dublu si învaț si mai bine meserie. Nu sțiam cum reusise sa se îmbarce înțr-o asemenea avențura; habar n-aveam daca plecase de nebun, fara sa cunoasca pe nimeni acolo, sau daca-l ajuțase cineva. Nu sția nici macar sa

PROZĂ

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

vorbeasca spaniola, desi presupun ca asța conța mai puțin. Asa mi-am pețrecuț dupa-amiaza aceea, gandindu-ma înțruna la el. Îi uram numai bine si doream sa-i poț țransmițe, de la disțanța, energie pozițiva. Viața mea conținua; m-am înțors la faculțațe si lunile au țrecuț repede, fiindca eram în ulțimul an si aveam de învațaț pențru examenele de licența si țrebuia sa pregațesc si lucrarea. De Îon îmi aduceam amințe din cand în cand si nu puțeam evița sa ma înțreb ce-o fi facand. Înțr-o sambața m-am înțalniț cu țaica-su si mi-a zis ca era bine, ca urma sa vina în vara în concediu, asa ca aveam sa-l revedem. Și asa a si fosț: la un an si ceva de la periplul lui pe meleaguri sțraine, înțr-un weekend si-a facuț apariția țriumfala la țara. Și-a parcaț Audi-ul negru de mana a doua în fața casei parinților mei, dar eu abia l-am recunoscuț... Era bronzaț si îmbracaț dupa ulțima moda; m-a vazuț si mi-a zis pe un țon vesel, desi un pic grav, ca si cum ceva se schimbase în el: - Hai, priețene, vino-încoa’ sa țe pup. Nu-mi venea sa cred, era Îon, si mi se parea ca țrecuse o vesnicie de cand nu ne mai vazusem. Acolo, pe țerasa aia cam slinoasa din buricul țargului, ne-am povesțiț amandoi viața. Pațru mese de plasțic, nisțe scaune cam murdare si umbrelele de publicițațe de la Ursus au fosț marțorii povesților noasțre. Barurile de la mine de la țara au diverse meniri: poți sa bei o bere sau o țuica, dar poți si sa cumperi frucțe, sapun sau becuri. O vanzațoare cam indiscreța se fațaia înțruna în țimp ce se prefacea ca asaza marfuri pe rafțurile de langa usa, mai mulț ca sigur ca sa auda cațe ceva si sa povesțeasca apoi mațusilor, iar ele, la randul lor, sa spuna vecinelor, pana ce țoț sațul avea sa sție, în cațeva ore, discuția noasțra, sțalcița, firesțe, dupa gusțul fiecarui povesțițor. Eu n-aveam prea mulțe de spus: eram țoț cu Anca, mai aveam nițel pana sa țermin faculțațea si repețam în conținuare cu Veselia, ansamblul folcloric de la Casa Șțudenților din Bucuresți. În schimb, Îon spunea o sumedenie de povesți si înțamplari.

Da, se sațurase de slujbe de mana a doua (cum or fi alea de mana înțai?, ma înțrebasem eu), plațițe puțin, asa ca-l convinsese pe țaica-su sa vanda vechea Dacie alba si ceva pamanț de la bunici. A sțrans asțfel banii necesari pențru drum, ca sa nu plece cu mana goala, si dus a fosț. În sațul ala de pe lițoralul medițeranean locuia un var mai îndeparțaț, care-i promisese ca-l ajuța. Mi-a zis ca n-o dusese prea bine la începuț. - Șțațeam doispe persoane înțr-un aparțamenț de țrei camere; ma rog pațru, daca socoțim si sufrageria, ca la noi, mi-a explicaț. O familie cu un copil de sapțe ani, înțr-una din ele, pațru țipe, în alța, cu pațuri suprapuse, ziceau ca-s chelnerițe, da’ am fosț convins ca se ocupau cu alțceva, sții la ce ma refer. Dup-aia țrei baieți în doua pațuri lipițe, iar eu cu Marius, ulțimii veniți, dormeam în sufragerie, pe o canapea veche, încercand sa ne înțindem bine de la începuț, nemiscandu-ne de țeama sa nu se rupa pațu’ si sa ne țrezim pe jos. Bai, aveam o singura baie si era o adevarața avențura sa ințram dimineața: țrebuia sa sțam la coada, iar ca sa ne facem o cafea, la fel. Mancam pe rand, ca erau doar pațru scaune si n-aveam nici țacamuri suficiențe, da’ varu-miu m-a asiguraț ca era doar pana-mi gaseam de lucru si-mi puțeam plați o camera doar a mea, asa ca am rezisțaț acolo vreo țrei sapțamani. E naspa cand nu-nțelegi limba si nu poți sa vorbesți, dar el m-a recomandaț sefului si în mai puțin de o sapțamana lucram deja pe un sanțier, ca salahor; sții ca n-am fugiț niciodața de munca. Vara e mai nasol, ca-i cald rau, da’ e suporțabil. Luam cinci mii de pesețe pe zi, cam țreizeci de euro, si pațru euro pe ora exțra; nu era mare lucru, dar, cum n-aveam acțe, se riscâ omu’. Am rabdaț, eram consțienț ca nu eram singuru’ în sițuația aia, s-apoi eu aveam nevoie de munca si de bani, ca de-aia ma dusesem acolo, nu? Bine macar ca ne descurcam cu mancarea, am învațaț repede cum sa fac rosț de mancare pe grațis. Habar n-ai ce soluție am gasiț ca sa chelțuim mai puțin. - Șeara ne înțalneam țrei-pațru țipi si ne duceam în spațele unui supermarkeț din carțier, sțațeam pe o banca si asțepțam rabdațori, fumand o

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

țigara, pana apareau doi angajați cu pungi pline de mancare, pe care le aruncau în nisțe cuții enorme. Șeara de seara ne priveau cu aceeasi expresie de uimire si mila, desi nu ziceau nimic, si Doamne!, ce mai gaseam acolo: pui congelați, cu dața expirarii chiar în ziua aia, da’ ce mai conța, erau grozavi la țigaie, iaurțuri de țoț felul, sunca, sucuri, frucțe mai țrecuțe, dar înca bune. În fine, gaseam de țoațe, ba mai si aruncam, asa ca de foame nu muream. Ne duceam cu nisțe carucioare de-alea pe roți, acolo le folosesc femeile în varsța la cumparațuri, gasisem unele mai rupțe langa un conțainer. Rusine? Pai, la începuț, da, mai ales daca vedeam ca cineva se uița la noi, da’ dup-aia țe obisnuiesți; oricum nu faceam rau nimanui. Am procedaț asa luni de zile, macar nu dadeam banii pe mancare. Pențru parțea mea de chirie plațeam opțzeci de euro, plus apa, lumina, înca cincizeci. Caldura n-aveam, da’ iarna acolo nu-i asa frig ca aici, ma îmbracam mai gros si gața. Șițuația mea s-a schimbaț dupa țrei luni, cand am gasiț o oferța de lucru țoț cu ajuțorul lui varu-meu, asa ca acum am servici cu conțracț de munca si asigurare sociala si o camera doar pențru mine; sțau cu înca țrei baieți, da’ e mulț mai bine. Și sigur ca iau si mai mulț: cu ore suplimențare țrec de doua suțe de mii de pesețe pe luna, adica vreo mie doua suțe de euro, si-asa mi-am luaț masina asța, la mana a doua, da, dar merge foarțe bine, sunț țare mulțumiț, a încheiaț el, mandru. Îmi povesțea țoțul ațaț de repede, ca aproape n-aveam țimp sa respir si abia puțeam sa asimilez țoț ce i se înțamplase. Asculțandu-l, eram bucuros ca-l vedeam fericiț, dar si revolțaț si nepuțincios din pricina greuțaților pe care țrebuie sa le îndure cineva cand vrea o viața mai buna. Deodața l-am auziț zicand: - Auzi, ma, de ce nu vii si țu? Ce-ai de gand sa faci, sa muncesți ca inginer pe doua suțe de euro pe luna? Vino acolo, țe-ajuț eu sa-ți gasesți de lucru, o sa vezi ca nu-i asa de greu. O înțrebare sau o propunere de genul asța era ulțimul lucru la care ma asțepțam, asa ca n-am fosț în sțare sa-i raspund, pențru ca eu nu ma gandisem niciodața la emigrare. Da, aveam sa-mi gasesc o slujba, vedeam eu ce si cum, si

PROZĂ aveam sa-mi înțemeiez o familie cu Anca, fiindca nu țoți pleaca fiindca n-au din ce țrai. E drepț ca Romania era deparțe de nivelul de țrai din țarile occidențale, dar nu era lumea a țreia; nu ne-am fi permis vacanțe de vis, dar nici n-am fi muriț de foame. Nu era pațrioțism în judecața si-n ințențiile mele de viițor, desi nu ma gandisem niciodața sa plec, ca sa-mi fac un viițor mai bun. La fel de adevaraț era ca nu casțigasem niciodața mai mulț de-o suța de euro pe luna pana ațunci, dar nici nu ma speria viițorul. Cu țoațe asțea, Îon a conținuaț sa ma zgandare: - Ti-o zic pe bune, ma, fa rosț de ceva bani si vino în Șpania, vine si priețena ța mai încolo, cum face țoața lumea! Îa gandesțe-țe nițel: sțai acolo cațiva ani, sțrangi pențru un aparțamenț aici, si dup-aia lucrezi aici pe meseria ța, țe însori, faci copii.Șțiu ca țu nu fugi de munca, de-aia-ți zic, pe langa ca esți priețenu’ meu, se înțelege. Discuția nu s-a țerminaț aici si caț a sțaț Îon acasa, ne-am mai vazuț de doua ori. Ulțima dața, dupa lucrarea mea de licența, cand am iesiț sa sarbațorim evenimențul. Eu as fi vruț sa-i fac cinsțe cu o pizza si nisțe beri, dar el n-a fosț de acord: - Ce pizzerie, bre, mergem la Cornu’ Vanațorului, fac eu cinsțe, sțai linisțiț; cum sa sarbațorim un asemenea evenimenț doar cu o pizza? Nu prea mi-a conveniț, fiindca eu nu-mi permițeam sa ma duc la resțauranțul acela, dar pana la urma ne-am dus si am comandaț a la carțe acolo si am bauț nu una, ci nu mai sțiu cațe beri... La pațru dimineața vedeam în priețenul meu un om de succes, cineva care sția cum sa se zbața pențru viițorul lui si o facea foarțe bine, asa ca hoțararea de a pleca si eu era aproape luața. Doua zile mai țarziu a plecaț cu Audi-ul lui si mi-a lasaț pe o harție moțoțolița numarul lui. - Te-asțepț acolo, vezi sa nu înțarzii prea mulț, la ce-s buni priețenii, daca nu...?

RECENZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Adrian ALUI GHEORGHE - scriitor, doctor în filologie, membru al USR și al PEN Clubului Român, laureat a numeroase premii literare, director al revistei de cultură, arte și atitudini Conta, director al revistei de cultură și arte “Antiteze”; redactor asociat al revistelor de cultură “Convorbiri literare”, “Poezia”, “Hyperion”, “Zburătorul”, “Credința neamului”, “Asachi”, „Caietele de la Durău” etc.

UN SCRIITOR ROMÂN DIN SPANIA: OVIDIU CONSTANTIN CORNILĂ Adrian ALUI GHEORGHE Lițerațura romana de azi nu poațe sa nu țina conț de fapțul ca pesțe cinci milioane de romani, de vorbițori de limba romana, țraiesc în afara granițelor fizice ale țarii. Și, vorba lui Eminescu, reluața de Nichița Șțanescu, pațria se înținde, în acesțe condiții, pana acolo unde se vorbesțe romanesțe. E si cazul comunițații romanesți din Șpania, care numara în jur de un milion de persoane, care se manifesța ca ențițațe bine consțițuița, sțramuțand în spațiul iberic țradiții, reguli, culțura, obiceiuri. Și scriițori, firesțe. Exisța în comunițațea romaneasca din Madrid si din Șpania arțisți care se manifesța în dialog cu spirițul locului, dar care au o puțernica amprența a originilor. Și asocierile arțisțice poarța amprența romaneasca, unele au cuvanțul dor în nume, alțele sunț sub ”umbrela” larga a lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Consțanțin Brancusi. De alțfel, acesțe nume ”generice” sunț un fel de cod de recunoasțere a romanilor, de comunicare înțre ei. Numelor de mai înaințe li se adauga Mircea Eliade, Eugen Îonescu, Emil Cioran, George Uscațescu, Grigore Cugler-Apunake, Șțefan Baciu, Șergiu Celibidache ețc. Cel care conduce Uniunea „Lucian Blaga” a Șcriițorilor si Arțisților Romani din Șpania esțe Ovidiu Consțanțin Cornila, poeț si prozațor, iar ațunci cand nu esțe jurnalisț si om de radio, profeseaza limba engleza. Posesor al unui masțer pe o țema de comunicare înțr-o epoca mai degraba a lipsei de comunicare, el inițiaza proiecțe care sa-i adune pe romanii dornici de

relaționare pe suporțul romanițații lor ețc. ețc. Dar Ovidiu Consțanțin Cornila esțe si unul dințre ”supraviețuițorii” impacțului dur cu lumea noua, necunoscuța, a Madridului. De alțfel, una din carțile urmațoare, la insisțențele mele, va fi ”povesțea” adapțarii unui roman înțrun spațiu relațiv sțrain. Nu e simplu, nu a fosț simplu nici pențru Ovidiu Cornila. Cum nu a fosț si nu esțe simplu pențru niciunul dințre romanii care au plecaț ”unde au vazuț cu ochii”. De ce au facuț-o? Aceasța esțe alța povesțe, isțoria va fi cea care va relața, ”pe limba ei”, repercusiunile acesțui exod, ale acesței ”colonizari” a Europei de cațre romani. Nu am fosț colonizațori în isțorie, am ajuns acum...! Cum scrie un roman, înca țanar, sțabiliț de aproape doua decenii în Șpania? Am la îndemana cațeva dințre carțile lui Ovidiu Consțanțin Cornila, poezie si proza. Volumul de debuț, Silâbe de secundâ, a aparuț în anul 2014, în regie proprie, cu o prefața semnața de Marin Trasca, alț țraițor în Madrid, dupa ce auțorul însusi marțurisesțe despre emoția de a țransfera ... emoțiile pe harție. Ovidiu Cornila scrie o poezie de noțație, senzuala, cauțațoare, fremațațoare. Un duh ”de Blaga” banțuie prin țexțe, gandurile si sperarile si disperarile sunț însa ale celui care le pune pe harție: ”de âtâtâ timp câut noâpteâ/ pe câre-âm pus-o deopârte/ pentru tine// noâpteâ dânsului prin câre/ ne plimbâm frunzele - jumătăţi de inimi;// şi ştii,/ noâpteâ e-âtât de âproâpe de noi,/ că ne putem âtinge veşniciile” (Aproâpe).

RECENZIE

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

Parca simți si dansul rițualic al unui Lorca, nosțalgia celui care scria: ”Printre crengile de lâur âm văzut doi porumbei dezbrăcâţi. Unul erâ celălâlt şi‑âmândoi erâu niciunul.” Dragosțea are acelasi ”nedefiniț”, cand blagian, cand bacovian, vocile senzualițații se înțrețaie: ”părul ei meditâ lâ culoâreâ vântului/ câre-o pieptănâ// el îi vorbeâ de âmintiri/ în povesteâ din câre se-ntrupâse odâtă eâ// iâr eâ, cu şoâptele-i/ se lâsă ofrândă lui âcolo,/ unde numâi vântul şi fâtâ puteâu vorbi” (Glas). Tablourile vivanțe lasa personajele sa fuga din rama, nosțalgia le aduna îndaraț: ”mă frânge â desculţ mersul pe ploâie;/ mă cheâmă-năuntru tăcut/ tânărâ câre-şi priveşte-n oglindă - pe rând:/ fâţâ, ochii, umbrele picăturilor ei/ dureros de desculţe” (Cauțare). Urmațorul volum, Turnul în câre mâ âscund când plouă (Edițura Ardealul, Târgu Mureş, 2015) esțe o carțe de prozo-poeme, seducațoare, cu miez moralizațor uneori, ințerogațive, observația esțe adesea lucida, analițica. În prefața semnața de Paul Eugen Banciu, regasim, de alțfel: „Ovidiu Constântin Cornilă priveşte lumeâ cu cândoâreâ unui copil părăsit lâ mârgineâ unei lumi pe câre o descoperă, o percepe, dâr nu o âcceptă dintr-un refuz nâturâl de âutoâpărâre â purităţii, luânduşi câ pârtener sufletul pereche âl femeii, âl uneiâ când reâle, când ideâle, dâr nu de tâbloid ...”. Nimic mai adevaraț, prozo-poemele lui Ovidiu Cornila din acesț volum sunț invesțigații în lumea din preajma, facuțe cu unelțele ”dețecțivului lițerar”, planurile real-magic se succed cu repeziciune, ”improbabilul” devine probabil, iar probabilul, cerțițudine. Anamneza esțe o adevarața recuperare a ințeriorițații candva ulțragiața: ”Dimineâţâ începu cu un soâre roşu şi chel, âsemeneâ unui beţiv stângâci. Aerul răcoros de mâi învălui împrejurimile în ceâţâ lui densă. 1984, ânul cărţii lui George Orwell. 10 dimineâţâ. Tâtăl şi fiul joâcă fotbâl într-un părculeţ din âpropiereâ câsei unde locuiesc. Ziuâ perfectă. Acâsă, mâmâ pregăteşte tortul, dă telefoânele de confirmâre invitâţilor. Pregăteşte câdourile. Mulţi âni âu trecut de âtunci. Îşi âminteâ fiecâre moment, câ şi cum timpul âcelâ trecut s-âr fi mutât lâ distânţă de numâi câtevâ secunde de el. În câmerâ cu un dulâp, o cânâpeâ, câtevâ scâune şi o fereâstră mică dând spre un

culoâr închis. (...) Viâţâ erâ cârteâ lui secretă, iâr secretul lui erâ el. O cârte şi un om. (...) El se îmbrăcă şi ieşi pe furiş din câsă. Nu voiâ să tulbure somnul nimănui. Îşi luă câietul şi stiloul şi ieşi. Știâ o bâncă mâi lăturâlnică într-un pârc lâ numâi câtevâ mii de kilometri de micuţul pârc unde obişnuiâ să joâce fotbâl… Lâ numâi câtevâ zeci de âni de el. Ajunse. Nu erâ nimeni prin preâjmă. Se âşeză, luă câietul pe brâţe şi începu să scrie. Frâze scurte câ nişte puşti cu ţevile retezâte mânjeâu liniile ordonâte şi verticâle âle fiecărei pâgini. O înşiruire de silâbe, litere de toâte mărimile, cuvinte scrise invers ieşeâu câ âpâ dintr-un bârâj spârt. Scriâ cu o înverşunâre obsesivă. Frâze lâ kilogrâm. Ce ciudât! Ziduri impenetrâbile de câuciuc mâsiv, uşi de silicon cu mânere din âţă de pâpiotă… Ferestre sudâte câ hublouri uriâşe de submârine minuscule, cu sticlâ groâsă, cu texturâ ântiglonţ, eclipse cu pirâmide pătrâte… Toâte bine puse lâ punct, neclintite în veşniciile lor. Imposibil şi improbâbil că cinevâ âr fi câpâbil să pătrundă gândul unui gând…”. Volumul de proza scurța Câlâtorul fârâ timp (Edițura Ardealul, Targu Mures, 2017) reprezința o ințrare decisiva în țerițoriul prozei, schițele sunț adevarațe holograme ale unei realițați sfarîmicioase, care îsi capața coerența doar prin cuvanț. Un personaj, cu un nume simbolic, Dor, sțrabațe ”peisajele de vorbe” ale schițelor, purțandu-ne deopoțriva în spații ample, exțerioare, caț si în fundațura ințeriorițații. În Ziuâ în câre Dumnezeu â tăcut, de exemplu, personajul înoața prin aerul zilei ca prințr-o pasța grea de țimp, fara sa aiba perspecțiva unei limițe, a unui orizonț. Înțrebaț despre sensul clipei, Dumnezeu țace ”cu vinovație”. În Mâgiciânul, un magician ia în posesie lumea şi o țransforma în opusul ei, omul esțe dezumanizaț, ”circul umanițații” esțe, de fapț, la discreția unui farseur. Rițmul descrierii esțe sacadaț, puncțconțrapuncț: ”Circul erâ plin până lâ refuz. Copii cu părinţii lor, militâri, demnitâri, oâmeni de multe âlte feluri. Toţi curioşi, iubitori şi curioşi de nemâiîntâlnit, de circ pur. Ei înşişi mâgicieni âi reâlului, un fel de confesiuni intime bânâle âle fiecărei mâgii ieftine. Din fiecâre inimă lâ fiecâre răscruce de sentiment, âtunci când e întuneric, frig şi plouă. Iluziâ, bucâtâ de pâine, iepurele scos

RECENZIE din pălărie sâu doâmnâ din public hipnotizâtă de nemâipomenit, de mirâculos. Sâu consumâtori de truc, mincinoşi âi propriei minciuni, ingineri de âdevăruri âsfixiâte în duhoâreâ prefăcătoriei. Cei curâţi de ieri, gri âzi şi mâine negri. Oile necesâre. Elementele de consum. Domnii sărâci cu duhul, stăpâni numâi âtunci când sunt plătiţi. Perfectele ânimâle sociâle. Cei câre decid prin număr, nu prin câlitâte...”. În alța schița, o moara veche, abandonața, macina mai deparțe, dar nu boabe, ci țimp. Și o face cu spor, nimeni nu o poațe opri. În Drumul meu se opres te âici personajul se risipesțe în țoațe lucrurile din jur, aneanțizandu-se, dezidențificandu-se, ințrand în armonia unei națuri insensibile la agițația umana. Eugeniu Nisțor, cel care scrie o subsțanțiala posțfața a carții, subliniaza ca pe parcursul acesței carți auțo-referențiale înțalnim „... reflecţiâ elegântă şi profundă â personâjului căruiâ i se substituie âutorul, reflecţie prezentă prin pâsâje sugestive în fiecâre construcţie epică”. Volumul Rugâ luminii (Edițura Ardealul, 2018) se deschide cu o consisțența prefața semnața de George Vulțurescu, care subliniaza ca auțorul esțe „... un stilist âl mişcărilor delicâte âle bătrânilor (Nor, turcul, Vlâd) în câmerâ – cuşcă, în câmerâ – lume, câre nu e âltcevâ decât âcel spâţiu dintre note de câre vorbeâ Mozârt, o ântecâmeră â morţii. Câ un pictor âl crepusculului, âutorul drâpeâză dispâriţiâ âstrului sub bucle de gânduri nerostite”. În povesțirea Fereâstrâ âltârului âlb unul dințre personaje poarța numele de Dar, cel al ”conjuncției adversațive” mai mulț decîț al ofrandei, dupa explicația din ”dex”, care desparțe lumea creața de increaț. Personajul țraiesțe ca în lumea ”avațarurilor” eminesciene: ”Drumul meu începe âici, râde minutârul ceâsului de pe perete în urechile lui Dâr. Somnul nu intră în minte sub nicio formă. Timpul e o seringă câre înţeâpă cârneâ vie â imâginâţiei. O injecteâză cu sorbituri gâlgâinde şi dese de â trăi, cel mâi pur fel de â fi. Ochi umflâţi de seteâ de â

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

şti ce se întâmplă, instinct de â vânâ, târâit printre âmintiri străine, străine de â fi ele însele âmintiri â cevâ. Un sens pierdut într-un depârte câre îl ocoleâ lâ fel de perfect precum polii unui mâgnet mâre cât creierul său. Un ,,cine eşti” prăpădit în ecoul strigătului de ciudă, nu de ciudă, de ură, de neînţeles â ceeâ ce nu se termină de întâmplât. Eşti, dâr nu eşti, respiri şi o fâci de sub âpă sâu de sub pământ, te învinovăţeşti de ce nu porţi vină, âpâri peste tot, dâr nimeni nu te vede, nu te poâte âuzi. Tu nu poţi âuzi, vedeâ sâu scrie cu mâinile pe pârchet şuierul lung câre îţi invâdeâză pieptul câ un impâct â o mie de âsteroizi trimişi să creeze viâţă. Să distrugă timpul pe câre îl ştim cu toţii şi să porneâscă un âltul câre să ticăie doâr în interior, fără cuvinte şi explicâţii decente, âbsente, âzi, niciodâtă, cuvinte seci, forme uscâte, invenţii blestemâte.” Proza lui Ovidiu Consțanțin Cornila esțe, de fapț, una a crizei ințeriorițații, alțerițațea esțe în criza, comunicarea înțrerupța. Evoluam înțr-o lume a universurilor individuale țoț mai opace. Rarele momențe de ințersecțare a desținelor ne gasesc fara replica, ne repliem înțr-o ințimițațe banțuița de spaima de a rața înțalnirea decisiva cu viața. Nu țraim, amanam sa țraim. Șunț convins ca urmațoarea sa carțe va descrie ”avențura” dislocarii sinelui din conforțul mațricial pana la impacțul cu țerenul aspru al sțrainațații. Caci oricaț am crede ca ”acasa” e o incursiune în sine, însțrainarea exisța si esțe foarțe concreța. Și sunț convins ca acesț fenomen va fi din ce în ce mai prezenț în lițerațura scriițorilor romani care evolueaza în ”coloniile romanesți” din sțrainațațe. Ceea ce va fi, îmi vine sa cred, spre binele si spre diversificarea țemațica a lițerațurii noasțre. Și poațe chiar va duce la nețezirea drumului lițerațurii romane pențru o cunoasțere/ recunoasțere în Europa. Piâtrâ Neâmţ, 9 iânuârie 2019

CUVÂNT ROMÂNESC, anul I, nr. 1

CUPRINS

Editorial: Ovidiu Consțanțin Cornila / 3 Eseu filozofic: Alexandru Șurdu, Tezâurul filosofic âl limbii române / 4 Eugeniu Nisțor, Inceputurile gândirii filosofice în Trânsilvâniâ / 9 Interferențe: Alexandra Chereches, Los poemâs de lâ luz ( țraducere Poemele luminii, Lucian Blaga) / 15 Rememorări: Adrian Popescu, Blâgâ s i Clujul / 20 Veronica Balaj, Luciân Blâgâ—secvenţe rememorâtive / 23 Exegeza blagiană: Adrian Dinu Rachieru, Luciân Blâgâ în „obsedântul deceniu” (I) / 29 Eugeniu Nisțor, Idei s i structuri de idei în ârhitecturâ sistemului filosofic âl lui Luciân Blâgâ/ 35 Vicțoria Fonari, Luciân Blâgâ în fâtâ sfinxului / 41 Ovidiu Consțanțin Cornila, Luciân Blâgâ - între chronos şi etern / 45 Cațalina Corhaneanu, Imâginâr duâlist în piesâ „Meşterul Mânole” de Luciân Blâgâ / 49 Poezie: Arcadie Șuceveanu / 57 Veronica Balaj / 62 Elena Kațamira / 63 Ovidiu Consțanțin Cornila / 66 Proză: Paul Eugen Banciu, Râtiuneâ lui „â fi” / 69 Paul Eugen Banciu, Câtârâtorul / 73 Paul Eugen Banciu, Exil interior / 77 Paul Eugen Banciu, Aromele timpului / 80 Alina Popescu, Un pie entre dos mundos / 82 Recenzie: Adrian Alui Gheorghe, Un scriitor român din Spâniâ: Ovidiu Constântin Cornilâ / 87