Turnul în care mă ascund când plouă by Ovidiu Cornilă

Turnul corectat_edited.indd 1

Ovidiu Constantin Cornilă Turnul în care mă ascund când plouă

29/10/2015 16:54:34

Turnul corectat_edited.indd 2

Redactor

Ana-Maria Cornilă Coperta Agustín Marin Sánchez Machetare & design

Cornel Drinovan

29/10/2015 16:54:34

Turnul corectat_edited.indd 3

Turnul în care mă ascund când plouă

Ovidiu Constantin CORNILĂ

cu o prefaţă de Paul Eugen Banciu şi o postfaţă de Cornel Drinovan

Editura Ardealul Târgu Mureş, 2015

29/10/2015 16:54:34

Turnul corectat_edited.indd 4

Motto: Să vezi Lumea în grăuntele minuscul de nisip Şi-întregul Paradis locuind o floare, Strânge-n palma mâinii Infinitul fără chip Şi Eternitatea în ora trecătoare. Auguries of innocence – William Blake

29/10/2015 16:54:34

Cuvânt înainte

lice din romanul Alice în țara minunilor al lui Lewis Carroll este doar unul dintre motivele pentru care am așezat pe hârtie, cu umilință, dar și cu multă dorință aceste rânduri. Nu am pus un punct final, nici nu am dat de știre vreun început, pur și simplu am plonjat într-un tărâm cu câmpii albastre, cu ceruri verzi, cu flori care vorbesc, cu terase labirintice, simple și albe, cu clădiri vechi în care doamne închipuite valsează melodii de secol XX timpuriu… Alice a ajuns aici în trecerea ei prin lume și nu s-a putut opri dintr-un nu știu ce, moft, teamă, indiferență, propunere cu ea și nu cu mine. Nu s-a oprit… În schimb, a văzut multe, a așteptat și mai multe, însă mai mereu a rămas cu visul, cu minunea lumii pe care și-a dorit-o împlinită. A văzut și a ascultat oameni de sticlă, cu mâini reci, cu priviri fixe… orașe bântuite de ploi grele și de întrebări repetate la nesfârșit… refugii false, iar și iar desenate cu mintea unui

Turnul corectat_edited.indd 5

29/10/2015 16:54:34

Cuvânt înainte

sentiment de EA, o căutare continuă peste tot: pe vapor, pe țărm, în vârf de munte, într-un bar, la un patinoar, într-un parc, pe un pod… De unde și până unde tot acest delir? Uneori, Alice e autoare, iar eu, cel ce scrie, păpușa ei. Alteori e tocmai invers. E ca un joc natural nepropus. Împreună observăm, provocăm, alteori suntem sătui de aberant, cu toate că niciodată nu renunțăm, nici la drum, nici la scop. E neapărată nevoie să circulăm, să fim parte din mecanica lumii. Am nevoie de un aliat în căutarea nu mai puțin improbabilă sau mai deosebită decât a ta, cititorule! Există o vreme a așteptării, așa cum există un timp al împlinirii. Distanța dintre cele două nu e Alice, sunt eu, autorul. Doar că nu am răbdare să merg singur. Nu vreau să suport ignoranța, prostia, lașitatea, răul gratuit și compromisul fals. Vreau să le împart. Așa, Alice mă mai acoperă uneori fără să se supere. Ea e singura care nu mi-a spus niciodată NU, care nu m-a dezamăgit și nu mi-a reproșat vreodată implicarea în această poveste atemporală a omului. Pur și simplu, a existat. Cine știe? Poate că eu, în locul ei, aș fi procedat la fel. Cu siguranță, unde, de ce și cum sunt acum, voi fi mereu recunoscător. Măcar atât. Așa că, din când în când, îi ascult Pălărierul

Turnul corectat_edited.indd 6

29/10/2015 16:54:34

Turnul în care mă ascund când plouă

și Iepurele de Martie plimbându-și grăbiți umbrele printre idei răvășite, speranțe lungi, ceva pasional, adamic, nespus, negândit, nevăzut… Cerând cu șoaptele vântului vorbele plecate din el demult, pe vremea când șoapta și cuvântul erau unul și același lucru. Un fior, unul, unicul, cel mai adânc dintre toate, un sentiment, lumina, visul, dreptul de a ști că ești, bucuria de a trăi, nu numai de a spera că o faci. L-am căutat. El e Shangri-La-ul meu personal, mereu real, încercat și azi, și ieri, și mâine şi multe alte ieri-uri de după poimâine. Muzica, melodia fiecăruia, sensul spre ceva, în ceva, de cineva. Acea muzică a lui Nichita – un răspuns căruia nu i s-a pus nici o întrebare. În rest, pură întâmplare. A mea ca și a ta, a lui ca a ei… Fără vreun motiv anume…

Turnul corectat_edited.indd 7

Ovidiu Constantin CORNILĂ

29/10/2015 16:54:34

Prefaţă

artea poetului Ovidiu Constantin Cornilă se situează – dincolo de promisiunile făcute de autor în „Cuvântul înainte”, unde o invocă spiritual şi pe Alice din Ţara Minunilor (poate doar la modul ironic) – la limita eseului cu poezia şi proza scurtă; este, în adevăr, o călătorie a autorului spre sine, alături de o himerică prezenţă feminină, altminteri nelipsită sufletului oricărui creator. Poate chiar dublura feminităţii spiritului artistului (Flaubert), căci, mai pregnantă ca în orice altă meserie – (desicreaţia de orice fel: în muzică, artă plastică, literatură, teatru, dans, chiar, să zicem, cinematografie, nu este o meserie, ci un har, sau mai degrabă o damnare a unei sensibilităţi aparte) – şi redescoperirea imediatului cotidian, ori reveriile în faţa naturii care ne acceptă aşa cum ne-a creat şi am ajuns să fim, revelaţii de o puritate şi o limpezime atât de străine de spiritul gregar al lumii de azi, sau poate dintotdeauna... Scurtele eseuri (le voi numi totuşi astfel) sunt trăsături acuarelice ale unor peisaje din imediata

Turnul corectat_edited.indd 8

29/10/2015 16:54:34

Turnul în care mă ascund când plouă

apropiere (vizualul ocupând un loc important în texte), încercări de incursiune în viziuni, în poveste, cu oraşe, case, oameni, aeroporturi..., în poezie, mai cu seamă când chiar autorul recunoaşte la începutul unuia dintre eseuri („Răsuflarea ei este vânt”): „Poezia este singura nelinişte care aş vrea să nu mă părăsească niciodată. Este singurul mod prin care îmi pot privi eul direct în ochi, fără oglinzi sau umbre. Poezia este aer, pentru că prin ea îmi pot respira în voie porii a tot ce sunt...” Elementul prozaic vine din folosirea cotidianului ca imagine, din numele dat eternului dublu feminin, care-l însoțește în acest excurs asupra lumii, deasupra sau prin interiorul ei. Meditaţiile asupra vieţii şi lumii în care trăieşte şi faţă de care se simte străin, izolat, dar nu ostil, ci mai degrabă uimit de prolixitatea ei, confirmă profunzimi poetice mai mult decât sentinţe ultimative filosofice, ori proze cu accidente, morţi sau divorţuri... Ovidiu Constantin Cornilă priveşte lumea cu candoarea unui copil părăsit la marginea unei lumi pe care o descoperă, o percepe, dar nu o acceptă dintr-un refuz natural de autoapărare a purităţii, luându-şi ca partener sufletul pereche al femeii, al uneia când reale, când ideale, dar nu de tabloid, al acelei femei ce rezonează în acelaşi spaţiu eterat ce se află între notele tuturor marilor compozitori din perioada barocă şi de după, cum şi între literele poemelor tuturor geniilor poetice ale lumii dintotdeauna, a acuarelelor sau picturilor impresioniştilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Turnul corectat_edited.indd 9

29/10/2015 16:54:34

Prefaţă

Citind, recitind textele, tablourile, poeziile, compoziţiile muzicale ale eseurilor lui Ovidiu Constantin Cornilă m-am întors la mai vechiul sentiment ce l-am avut şi despre care am scris de nenumărate ori, anume că arta... sau ceea cel puţin ce credem noi că se numeşte artă cu toate domeniile ei s-a încheiat odată cu sfârşitul secolului aceluia, iar tot ce i-a urmat n-a fost decât o reificare a etericului sentiment, iar lumea, ca în celebrul film „Timpuri noi” al lui Chaplin, a devenit un fel de maşinărie, un malaxor în care însăşi existenţa de 70 de ani biblici daţi de regele David în Psalmi vieţii unui om devine o efemeridă, o impresie, foarte apropiată de virtualitatea care ne-a invadat existenţa. Cred că prin aceste eseuri autorul se va hotărî dacă-şi va continua reveriile solitudinilor sale pe calea versului, ori va trece la la fel de anevoioasa şi la fel de păguboasa pentru lumea indiferentă şi pragmatică de azi, a prozei, a poveştii cu eroi vii, aşa cum transpar în câteva dintre aceste eseuri. Personal cred în arta lui, în sensibilitatea aparte şi acuitatea percepţiei lumii, a oamenilor, a naturii şi îi doresc mult succes, chiar dacă va trebui să-şi deschidă amplitudinea aripilor între Iad şi Rai.

Turnul corectat_edited.indd 10

Paul Eugen Banciu, Scriitor

29/10/2015 16:54:34

Turnul corectat_edited.indd 11

Turnul în care mă ascund când plouă

29/10/2015 16:54:34

Ce fel de consolare este „a visa”?

rmez un drum pe care îl cunosc foarte bine; îl parcurg în fiecare zi… mi se pare familiar și totuși, atât de străin. Sunt călătorul unui deșert cu sare în loc de nisip, unul care nu a învățat încă să meargă și pe care, atunci când o face, pașii săi îl poartă prin lume, aiurea, asemeni unei ploi enervante de aprilie… Merg orbește și-mi spun povestea. Povestea făcută din cuvinte nu contează. Cuvintele sunt niște înșiruiri de litere, mai mari sau mai mici, de diferite forme şi mărimi. Ele ar trebui să exprime stări, sentimente, intenții, măcar intenții. Însă nu o mai fac. Se trăiește din mesaje, din priviri, din mustrări și din reproșuri… Nesiguranța e muza comunului, a miracolului de azi care se numește Mâine. Poveștile de acum, povestea ta e ca un spot publicitar: e considerat interesant fără ca măcar să fie văzut și, în același timp, bine păstrat într-un sertar dintr-un birou vechi, la capătul vreunei străzi neînsemnate… Pentru orice

Turnul corectat_edited.indd 12

29/10/2015 16:54:34

Turnul în care mă ascund când plouă

eventualitate… Oamenii nu mai obișnuiesc să înțeleagă ce trăiesc; ei au descoperit un soi de a se trăi până la consumarea totală. Nu mai este loc de mers la pas de plimbare: totul se face în viteză, încordat și prost. S-au luat caii de la trăsură și s-au pus la bicicletă… Ce cândva erau îmbrățișări, acum sunt încăierări sau simple atingeri, cuvintele adevărate de ieri au devenit minciunile frumoase de azi, iar noi, din artiști am devenit clovni… Jucători de ping-pong sufletesc, indiferenți cu toți ceilalți și cu ei înșiși. Nu se mai știe secretul unui surâs, iar dacă din întâmplare acesta se face prezent, mai timid, secretul se păstrează sub cheie… și poate că se lasă moștenire copiilor. Lume, lume, o lume nebună, un circ uriaș, o firmă cu angajați reali și dependenți de lupte inexistente, neimportante și imorale… Aici supraviețuirea e noua religie, iubirea, un moft, speranța, o întâlnire cu tine însuți… Iar visul, visul nu e decât un film personal de scurtmetraj… un acel ceva care aduce libertate, înțeles, adevăr; și, dacă nu e visat pe aceeași undă cu tocănița asta de sentimente cotidiene, ar putea fi cadoul pe care fiecare îl așteaptă, mai mult sau mai puțin, toată viața. El nu trebuie decât creat, adus pe lume cu zâmbetul pe buze, sincer și intim, la soare sau la umbră, în orice ungher din orice inimă… A visa înseamnă a trăi, a simți. Înseamnă a

Turnul corectat_edited.indd 13

29/10/2015 16:54:34

Ce fel de consolare este „a visa”?

înțelege de ce toamna plânge cu frunze, de ce zăpada e albă și dragostea, un miracol.

Turnul corectat_edited.indd 14

29/10/2015 16:54:34

O viață nelocuită

neori, actorii intră pe scenă fără ei. Oamenii rămân pe undeva, ascunși, în timp ce personajele, cele care de fapt interesează, încep să își joace rolul. Știu bine, poate din proprie experiență, că piesa lor trebuie să fie la fel de bună ca în seara precedentă, că bucuria lor depinde de frică, în forma ei cea mai pură… Că nu este loc de erori, tocmai de aceea cei mai buni ajung la final. Mereu. Rolul e scurt, destul de scurt pentru seara asta de noiembrie ploioasă și rece. Însă timpul se dilată, fuge ca o nălucă, temătoare și ea printre cortinele roșii, mari și grele. Intră în urechile spectatorilor, în ochii lor mari de dorința de a vedea ce nu se poate auzi… Nimeni nu înțelegea că piesa aceea din seara aceea era un pretext de a evada din fața propriei imaginații pentru a ajunge undeva, departe de noi și de ei, de mine și de tine, unde cuvântul absent e mereu gazdă… Călătoria nu a durat mult. Într-un ceas

Turnul corectat_edited.indd 15

29/10/2015 16:54:35

O viaţă nelocuită

compus doar din minute, singura grijă a spectatorului era să privească imperiile cuvintelor care-i îmbrățișau simțurile așteptării ca niște blesteme cu miros de trandafir. Etern de frumos… Incredibil de real. O seară în care gândul că exiști era doar o iluzie, un frumos fără nume, o chemare mută. Apoi totul se sfârși… În sală rămase doar izul acela de lume absorbită în neant și de actorii gladiatori. Arta avea un miros de departe pe care nu puteam să nu-l iau cu mine. L-am strecurat într-un buzunar al degetelor, ca să-l pot rescrie mereu în aer când îmi va fi dor. Poate că voi lua cu mine și câteva din picăturile ploii de afară, ca să-mi țină loc de cerneală sau de lacrimi. M-am ascuns în umbra pașilor și am început să merg spre nicăieri. Picăturile mă urmăreau cu milioanele lor de lumi de început și îmi bombardau timpanele cu armate de gloanțe minuscule. Eram singurul martor al aceluiași spectacol intim și enigmatic. Aveam cu mine o umbrelă și câteva gânduri. Nici nu era nevoie de mai mult. În minte îmi ardea încă glasul amintirii unei scene căreia mereu i-am fost actor… Unde și când, doar ploaia știa.

Turnul corectat_edited.indd 16

29/10/2015 16:54:35

Antarctica umană

ulțimea forfotea în jurul lui cu o dinamică aproape enervantă. Patinoarul era plin până la refuz, iar prezența lui acolo îl făcea și mai des. Oamenii patinau în jurul lui cu acea frenezie personală și instinctivă, doritoare de plăcere. Încerca să se învârtă invers, să oprească ceasul acela uman care îi asedia creierii ca pufăitul unei locomotive de epocă. În aer plutea o atmosferă destinsă, toți râdeau și părea că le e bine. Însă el vedea că gurile lor erau mai degrabă strâmbe de rânjete decât de surâsuri. Orgolii, răzbunări, iluzia ascunderii și pierderi de euri, priviri goale… Toate se asortau cu scrâșnitul patinelor de gheață, cu gheața însăși… Erau toți atât de goi… Hainele nu puteau decât să îmbrace corpuri goale... Pentru fețe nu existau haine, nici măcar nu aveau nevoie… Ele aveau o goliciune pe care nici o haină nu o putea acoperi… Siluetele lor oarbe dansau nebunesc valsul falsei mirări de sine, al chemării de ceva și al

Turnul corectat_edited.indd 17

29/10/2015 16:54:35

Antarctica umană

pierderii de tot. El nu înțelegea de ce era atunci, acolo, singur, cu acele ceasuri prelingându-se asemenea ceasurilor din picturile lui Dali. Timpul se desfăcea, se rupea în bucăți de viață și moarte vândute într-un talcioc pe doi bani… Doar pentru a fi trăite… Cu un gest minuscul, el încerca să ia de mână, să „cheme” cinci degete în ale lui, degetele unui copil. Le apucă, le strânse și le simți reci, parcă de mort. Era senzația unui ghețar dus cu forța în Sahara. Era un pariu pierdut înainte de a fi pus, o lege contra nimic. Simțea înghețul, fiorul rece al indiferenței, acest cancer al sufletului. Masca și veninul, partea ascunsă a lunii. Virusul care contagiază sigur și încet, călăul conștiinței și asasinul speranței. Lumea din jurul lui, lumea așa cum o știa el avea fața albă, dinții albi, gândul alb… un deșert alb în care nu exista altceva decât frig… Frigul pe care el îl urâse mereu și de care nu putea scăpa… Aproape învins, ieși din patinoar. Strada era cenușie, iar sentimentul acela de gol îl urmărea și acolo. Ar fi vrut sa râdă, să șoptească tumbe de bucurie, de fericire, să celebreze că nu era singur… Siluetele care treceau ca niște stafii pe lângă el nu aveau timp și nici măcar nu existau în lumea lui. Ele mergeau grăbit, gândeau repede și își mestecau planurile cu pofta unui sărac doritor de a fi bogat… Mergeau și își închipuiau

Turnul corectat_edited.indd 18

29/10/2015 16:54:35

Turnul în care mă ascund când plouă

jumătăți de minute, jumătățile de oameni cu care aveau să se întâlnească. În curând… El știa că seara aceea nu era decât o verigă din ce se numește zi, lună, an, viață. Știa că va continua să cerșească câteva grame de atenție, de vis și privire negustorilor de sentimente, cei ce nu-și închipuiau ce vând, dar știau cât costă… Lumina începu să scadă. Noaptea venea din nou ca o plapumă a uitării de tot și de toate. Lumina din el trebuia să se stingă și ea. Doar într-un ungher mai îndepărtat și oarecum ascuns, o cameră secretă, doar acolo mai ardea într-o lampă veche și prăfuită lumina lui. Viața însăși. Avea să o păstreze mereu așa; era o hotărâre a celei mai adânci ființe din ființa lui… Era premiul căutat de mulți, însă doar de el găsit. Secretul acela care ar fi putut să topească toată gheața din univers. Să facă nefericiții să plângă de fericire. Să dispară edenul dureros de prezent din lacrima primului cuvânt și să îl facă amintire… În lumea lui nu mai voia să pună cătușe cuvântului dor… Visa doar la singura poveste spusă în mii de săruturi, în cel dintâi și ultim moment…

Turnul corectat_edited.indd 19

29/10/2015 16:54:35

Unde ești și de ce sunt…

șteptarea, aceeași așteptare apăsătoare care îl măcinase ca o întrebare neterminată, continua să îl ţină pe loc. Drogul visului în care El încă mai credea era atât de puternic încât numai privind la simplul gând că ea exista îi dădea fiori și speranțe… Un copac nevăzut crescu în interior, iar o senzație de infinită nerăbdare îl mușcă asemenea unei vulpi turbate: pe neașteptate și cu sete… Cuvinte ciudate începură să îi pătrundă ca niște șerpi reci în sânge: și dacă nu era pentru el? Și dacă era un vis, un simplu sentiment crezut timp, fericire, viață? Cu o mișcare nesigură, aproape automată, deschise ușa casei în care se blocase mult timp și porni cu pași aplecați spre Marea Lume. Voia să se îmbete de oameni, de zâmbetele lor, de siluetele lor grăbite… Totul era plin de déjàvu-uri: aleea, parcul, mașina, privirea, nisipul, dorul, clipa și visul… Toate acestea intrau în el ca o masă luată la botul calului, la o cârciu-

Turnul corectat_edited.indd 20

29/10/2015 16:54:35

Turnul în care mă ascund când plouă

mă ieftină, într-o răscruce de drumuri… Gândurile îl înstrăinau cumva, nu erau ele și totuși îl trăiau… Pereții inimii îi sângerau cascade de amintiri. De ce dor amintirile? Acolo, în El, se desfășura un carnagiu, un Stalingrad personal… Lumea în care își găsise refugiul era contrariul lui. Liniștea pe care o dorise fusese și ea victima obligată să fie doar o idee, un mister departe de tot… Cineva îi spusese cândva că lucrurile nu par a fi ceea ce sunt, că adevărul e o minciună spusă pe jumătate. Dar simpla bănuială că nu era așa, că trebuia să existe simțire, îi dădea un curaj aproape nebănuit. Mereu i-l dăduse… El nu era un laș, nici un actor. Nu obișnuia să folosească dragostea ca pe o piesă și viața ca pe o banală scenă. Totul poate fi atât de frumos, de simplu… Dragostea e ca o Arcă a lui Noe creată pentru noi toți. E un tren lung si încăpător, fără uși, fără pereți, cu încăperi mari, bucătării, săli de presă și de așteptare. Așteptarea ei… Toți au loc în ea, până și excepțiile din noi. Nu avem nevoie de refugii personale, de anotimpuri singure. Ce sens are vântul dacă nu mă îmbrățișezi? Undeva, la o margine de ochi, se naște o lacrimă de diamant… Poate fi adevărat. Și viu… Pașii îl plimbă încă pe potecile apusului. Lumina pictează pe fețe de oameni, arbori și clădiri tonurile împăcate ale unei zile pe termi-

Turnul corectat_edited.indd 21

29/10/2015 16:54:35

Unde eşti şi de ce sunt...

nate… Câte întrebări s-au pus în acea zi, câte minuni s-au dorit și câte s-au întâmplat? Câte de ce-uri fără răspuns au rămas în aer ca niște păsări fără casă? Acolo, în marea aceea nevăzută rătăcea și de ce-ul lui personal… Își căuta răspunsul, jumătatea, destinul. Întrebarea căreia îi dorea răspunsul era un alt El, puțin mai liber și-având același gând. Un mister șoptit de vânt și chemat de cer, o iluzie a propriei ființe… El știa că Ea exista, dar nu o putea găsi… Mereu rătăcind, în zborul lui prin lume, o vedea aproape peste tot, chiar și în locuri pe care nici nu și le închipuia… Iar Ea, parfumul lui preferat, motivul lui de a trăi umplea noi și mereu alte universuri cu tot ce se putea simți, cu tot ce se dorea dori… Ea, vis. El, om…

Turnul corectat_edited.indd 22

29/10/2015 16:54:35

Nevăzut

u văd de ce să nu mă uit, să mă sting în amintirea a ceea ce am fost odată… O altă dimensiune, o altă frunză bătută de aceeași toamnă în fiecare an din viața mea. M-am resorbit într-o căsuță de carton cu ferestre desenate în creion banal, am încercat să acopăr soarele cu un deget. Am căutat să mă uit, dar să mă uit era atât de ușor, la fel ca și atunci când ignoram că mă născusem… Un du-te-vino de începuturi, de plecări și un sfârșit tremurător de regăsire. În palma minții mele s-au spus minciuni din care au băut însetate corpuri străine de adevăr, nopți în care simple clipoceli de apă îmi spuneau gânduri, euri în oglinzi inverse… Am cunoscut copii fascinați de palate mari, de visurile lor. De visurile mele… Câteodată pline de povești cu zâne și balauri înspăimântători, alteori visuri cu povești reale, cu plimbări pe lângă cămăruțe încuiate de mâini nevăzute și-ascunzând mistere vii… Și-atunci când

Turnul corectat_edited.indd 23

29/10/2015 16:54:35

Nevăzut

treci pe lângă ele simți că te strânge ceva în tine, mult, nostalgic, copleșitor… Am căutat coaja de nucă din care să-mi fac corabie și să plec departe de casele plictisite ale ochilor și de pașii fricoși ai fiecărui om în glasul lui, de iubirile false… Aș vrea să-mi înțeleg crisalida din care-am ieșit în lume o pasăre care scria versuri cu aripile, o mică parte de destin ce-mi curge de multe ori pe obraji, în jos… „Cere-mi ce vrei, numai nu mă lăsa cu mine”, îmi tot veneau în minte cuvintele ca niște ciocane înroșite… Remușcări de mii de priviri adormite în brațele apusului meu timid… Gândurile, fiarele minții, irumpeau în fiecare celulă, în fiecare mililitru de sânge ca niște lei flămânzi. Propriul meu timp nu mai avea valoare. Eram transportat și aruncat prin toate ca o minge de tenis între doi jucători profesioniști: metodic, precis, egal… Un spectacol sublim, marea mea finală fără final… Lumina văzută cu urechile și muzica ascultată cu privirea… Unde eram și încotro mă îndreptam? Exista ceva să-mi fi putut amâna plecarea? Ar avea vreun sens acum să cred că spirala aceasta neînțeleasă pe care o numim sentiment și care ar fi adoptată de clovni să fie trăită într-o sală de cinema sau în vreun bar? Ai putea crede că oamenii care-ți zâmbesc te-ar uita cel mai frumos atunci când tu le-ai aminti că ai fost cel care le-a desenat cel dintâi surâsul?

Turnul corectat_edited.indd 24

29/10/2015 16:54:35

Turnul în care mă ascund când plouă

Nu știu și nici nu vreau să știu. Credeam că vorbesc doar cu mine, însă, fără să vreau, te-am luat și pe tine în drumul meu. Nu cred că o să te mint, nu pot și nu înțeleg de ce… Eu sunt ceea ce simți numai atunci când vrei. Nu poți să mă vezi, doar să mă asculți. Sunt fiorul din parc, întrebarea din mintea unui copil, șoapta și culoarea bobului de nisip, călătorul fără timp, EU. M-am născut să mă caut și caut să mă nasc din nou. Un alt nebun pe aceeași tablă de șah… Nu am nici început și nici sfârșit nu voi avea. Iar dacă plec, o fac pentru că nu știu încă de ce sunt aici. Lăsat fără înțeles, o cheie ce nu poate deschide nici o ușă, o întrebare fără nici un răspuns… Lumea va rămâne în urmă cu zgomotul ei ocupat, cu fornăiala plină și crispată în a prinde din urmă ziua de mâine. Cea dintâi noapte de dragoste și ultima noapte de război. Plânsetul hohotit al trenurilor leneșe de dimineață, al gândurilor leneșe ale oamenilor leneși, al cerului leneș și finit… Cântecul trist uitat undeva, într-un colț de gură, spus monosilabic… Ploaia dansează în mine dansul desculț pe plajă… Acolo voi pleca cu hainele într-o mână și cu inima în cealaltă însoțit de umbra ce nu m-a părăsit NICIODATĂ. Voi merge, voi pluti ca într-un vis. Iar când, după mult, mult timp mă voi fi regăsit, voi ști că am fost poet, nebun și-ndrăgostit…

Turnul corectat_edited.indd 25

29/10/2015 16:54:35

Noapte și zi

așii îl purtau în aceeași direcție cunoscută lui de ceva timp… Într-o penumbră discretă de seară de mai, luminile restaurantelor de pe malul râului cădeau elegant pe apa lui liniștită, copiind realitatea într-un tablou miraculos. O lume creată cu susul în jos, un fals artistic perfect… El se opri din mers și se așeză la o masă. Ceru două pahare: unul pentru el și altul pentru ea; spera ca ea să vină, așa că politețea îi cerea să fie prima damă… Seara era atât de calmă, încât nu ar fi vrut să se schimbe nimic. Câțiva nori răzleți începură să populeze timid cerul și să îl coloreze de un roșu impecabil și îmbietor cu penelul mereu maestru al apusului. Clipele de așteptare se transformau încet în minute, ore, ere… El îi simțea prezența, o vedea venind, plutind în loc de a păși și ajungând în dreptul lui. O scenă repetată frenetic, asemenea unei licitații în care totul este de vânzare: obiec-

Turnul corectat_edited.indd 26

29/10/2015 16:54:35

Turnul în care mă ascund când plouă

te, oameni, suflete și chiar și dragostea… Totul contra cost. O secvență de film proiectată invers, apoi normal, de mii de ori, în mii de minți. O formulă complicată a destinului căreia nici Einstein nu i-ar găsi ecuația potrivită… Deodată, privirea începu să-l înșele. Era poate din cauza serii care începea să se facă simțită din ce în ce mai mult… Se uita insistent la gangul de unde Ea obișnuia să vină, de fiecare dată în ultimele luni. Povestea lui era una relativ simplă: nu știa ce era amorul înainte de a o cunoaște. Nu avea idee de lumea aceea mirifică, de speranța aceea numită așteptare, de fericirea regăsirii, de tot acel foc doritor și dorit să ardă… Apăruse de nicăieri și adusese cu ea constelații de gânduri și dorințe, de vise, dar și de multe, multe așteptări… Era plăcut să mediteze la toate acele intervale de paradis în care ea îl adusese. Ce plăcut să închidă ochii și să îi simtă mersul unduit, parfumul venirii venind spre el, îmbrățișându-l, alintându-l… Vise transformate în dorințe și așteptând împlinirea… Primele picături îi căzură pe față, pe mâini. Ploaia era acolo. Așa hotărî ziua aceea să se sfârșească. În curând, rafale nervoase de apă alungară lumea de pe străzi… Numai el rămase acolo neclintit pentru ea. Așteptarea lui nu știa să se teamă de nimic atunci când știa pentru ce o făcea. Cele două pahare de pe masă se umplură

Turnul corectat_edited.indd 27

29/10/2015 16:54:35

Noapte şi zi

aproape instantaneu cu băutura aceea tristă, cu lacrimile cerului… Acum știa că nu va veni, o așteptase mereu, dar ca în seara aceea ea nu mai venise niciodată. Tot ceea ce îl stârnise să miște, să se nască, tot ce îl învățase cu multă răbdare să dorească, să cheme și să accepte chemarea fusese acum spălat de ploaie… Incredibilul era și el acolo și se întâmpla ca într-o poveste începută de la final… „Un om fericit e acela care are pauze lungi între momentele nefericite ale existenței sale”, gândi. În el furtuni de de ce-uri stârniră uragane, iar uraganele provocară adevărate epopei, apogee, miliarde de ploi. Se simțea agățat de o existență absurdă. Își dorea să trăiască aprins, unic, neiertător… Să se simtă viu… Acum doar imita un mercenar sătul de tot și de toate, de care viața însăși spânzura ca o boală efemeră… Două direcții opuse și o singură dorință… Într-un târziu, obosit de atâtea gânduri, dar și mai mult de dorul acela chinuitor și atât de sec, se ridică de la masă. Plăti neconsumația și spuse un „la revedere” aproape șoptit. Ploaia se oprise, dar în seara aceea fusese răspunsul pe care el nu îl dorea… Acum, pașii nu mai știau pe unde și de ce îl poartă. Erau ca un mecanism saturat, un angrenaj îmbătrânit de aceeași stradă, de același orășel, de același mereu același… Ar fi vrut să învețe să nu mai aștepte, să nu mai spere, dar asta însemna să-și nege propria existență. Oare exista? Nu știa încă răspunsul și nu știa dacă să-l ceară

Turnul corectat_edited.indd 28

29/10/2015 16:54:35

Turnul în care mă ascund când plouă

cuiva, să-l intuiască sau să-l ignore… Nu mai știa nimic. Nu-i mai rămânea decât mersul spre nicăieri și gândul la acea seară de neuitat… Ultima din acea noapte și prima din următoarea zi…

Turnul corectat_edited.indd 29

29/10/2015 16:54:35

Veșnicia unui moment

pectaculosul anotimp care rătăcește, rând pe rând în lumea largă milioane de zâmbete asemenea unor păsări cu zbor unic se numește TU. Tu răsari apusuri si răsărituri, apoi dispari dintr-odată, le visezi și te lași visată, adormi în brațe de vânt și te trezești în mine în fiecare dimineață… Am încercat mult timp să îți definesc ochii, urmele picioarelor tale pe spatele meu, nesfârșitul din tine, dar știi, acum am uitat să numesc tot ce mi-ai dat… Pur și simplu, matematica aceea banală cu și pentru toți nu mi-a fost de ajuns ca să calculez „nu știu-ul” acesta misterios… Aveam nevoie de noi și alte formule să te cuprind în cuvinte noi, în spații și sentimente mereu reciproce… Însă am să las cuvintele aici. Cu silabele lor singure, cu mersul lor spre dreapta. Ele nu îmi mai sunt de folos, nici de ajuns… Ca un strigăt în spațiu, ca un corp neînvelit pe un pat rece, ziua mea a apus… Doar dorința de a te revedea,

Turnul corectat_edited.indd 30

29/10/2015 16:54:35

Turnul în care mă ascund când plouă

doar dorul unei îmbrățișări perfecte mă cheamă să te recaut, să te rechem, să te revisez, să te mii de „re-uri”… Unde să mă mai ascund de propriul eu, de tine însăți? Ce universuri aș mai putea colinda să te pot uita, când, de fapt, în rătăcirea mea doar pe tine te caut? Încerc să evadez din această închisoare a edenului uitat căutându-mă ca într-un final măsluit la zaruri, te întâlnesc să mă umpli cu minunea visului tău, cu însuși dorul tău de-a fi… Încerc să mă mint, să mă ascund după arborele vieții, nu doar după obsesia lui… Arborele acela menit a face fructe umplute cu tine, ingredientul perfect… Lumina pătrunde din nou după o noapte furtunoasă, pe unde poate și ea, asemenea ție, de data asta, hotărât, da… și intens și fenomenal ca în fiecare zi, ca în fiecare secundă a vieții mele rupte din tine… Norii își mișcă trupurile neverosimile pe boltă ca niște haite de șacali nerăbdători de sânge proaspăt… De după o colină, un soare plictisit de atâtea ieșiri pe neașteptate își suie cu greu discul orbitor de parcă l-ar fi urcat sisific pe un munte fără sfârșit, de parcă nu ar fi fost așa de multe miliarde de ani, de când ai început și TU… E ziua de azi ziua ta și-a fost și ieri și va mai fi multe zile de mâine, clipa în care te-ai născut în mine: brațele tale de sărut, șoapta sirenă, fier-

Turnul corectat_edited.indd 31

29/10/2015 16:54:35

Veşnicia unui moment

bintele tău, numai al tău… Mi-ai dat tu, cea de ieri ultimul testament, altă viață asemenea altei vieți cu fiecare milimetru numai de tine… din drumul tău prin pașii mei… Pajiștea mea verde, casa mea dacă, fiorul meu ascuns, șoptit, gângurit, zâmbit, strigat, recitat, îmbătrânit, infinit… Nu mi-ai spus niciodată adevărul, ci doar mi l-ai desenat cu buzele, cu acordul maestru al unui pian, mi l-ai ascuns după o floare și mi l-ai sărutat cu surâsul fiecărei priviri… Ți-ai asmuțit lupii iubirii tale originare contra mieilor albi ai inimii mele… Tu-regină a neliniștilor, a dorinței feroce, a mirării de a căuta încă, dimineața propriilor epoci solare. Pasiunea ca fruct la propriu și la figurat, pasiunea ca dar de dor și visat, pasiunea de atingere, de așteptare, de ani întregi compuși doar din primăveri, pasiunea de a nu uita că sunt, că am fost și că voi fi cel ce mereu, mereu se va hrăni cu carnea ființei tale, cu tine și cu locul unde, pentru prima și ultima DIVINĂ oară ne-am atins veșniciile, într-o secundă – TU ŞI EU…

Turnul corectat_edited.indd 32

29/10/2015 16:54:35

Trăim murind sau murim trăind?

nainte de a-și hotărî plecarea, își spuse în gând: „Fă-ți din lume casă”… Și așa făcu. Lăsă în urmă tot ce el era, toate visele, visurile, coșmarurile și pe el însuși. Unde urma să ajungă se cerea un alt el, cu alte visuri, vise, un duplicat minuțios al aceleiași existențe… Drumul lui ducea spre o altă trecere, spre alte lumi îmbietoare și senine la suprafață, dar la fel de meschine și bătrâne ca și cea din care venise. El își aduse în valiză doar speranța și bucuria de a oferi: trăiri mai mici sau mai mari, mai intense sau foarte intense, surâsuri și ploi calde de vară… și altele. Nu cunoscu minciuna în logica ei complicată, nici adevărul ca ultimă dorință. Nu știa să refuze când i se spunea „bună” cu o simplă privire, nici să se răzbune pe ceilalți când nu avea o zi tocmai potrivită… Așa se transforma în propriul lui motiv de a-și putea alunga eurile singure, spațiile goale ale vreunui interior cunoscut, neliniștea și apă-

Turnul corectat_edited.indd 33

29/10/2015 16:54:35

Trăim murind sau murim trăind?

sarea ei… Cândva, mâna rece a indiferenței i se încleșta și lui în creier ca o furie oarbă a singurătății neînțelese încă, și îi răpise mulți, mulți ani din puținii pe care îi avea de trăit. Știa, cunoștea oamenii ca pe niște ființe misterioase, înarmate extrem de eficace cu mașinăria aceea capabilă să producă zâmbete la comandă, îmbrățișări scârbite și replici de sticlă… Invenții narcisiste, reacții anti-sentiment, ziduri absurde scurgându-se pe lângă ele ca un fluviu al nimicului… Ca un rău la doză… De ce vă ascundeți? De ce sunteți muți atunci când priviți? De ce sunteți orbi când vorbiți? De ce ați îmbrăcat inima în piatră și cuvintele în săgeți? De ce schimbați visele în obsesii și privirea în venin? De ce vă aruncați mereu adevărul la coșul de gunoi? De ce? De ce? Întrebări fără număr și fără răspuns începură să-i atace mintea ca o armată de termite provocate… Nu avea scăpare, nici putere să o caute… Vechile coșmaruri i se nășteau iar în minte, îi răpeau copiii încă mici ai simțirii și îi aruncau în lanțuri fără lacăte, lungi, negre, reci… Asemenea unor soma, corpuri golite de suflet, ființe pe jumătate, marionete de mâna a doua… Lumea asta plină de premii Nobel, de caiputere, de multe cuvinte, de bani și evoluție… Spre ce? De unde și până când? Cum și pentru cine? Unde privești, oriunde în jurul tău poți vedea fructe fără semințe, case populate și totuși

Turnul corectat_edited.indd 34

29/10/2015 16:54:35

Turnul în care mă ascund când plouă

goale, atingeri nepăsătoare, mână în mână, stilul formal. Oameni fără umbre, îngropați de vii într-o realitate descompusă, în viața asta nenorocită, obligată parcă a fi trăită… labirinturi în care celui căruia ajunge la capăt i se dă premiu o farfurie de emoție – puţină, slabă, efemeră… Miraculosul, senzaționalul, dragostea nu sunt altceva decât iluzii tabu, imaginate la vreun cinema cu un pop-corn și o cola sau citite de un sărac cu duhul pe-o canapea plictisită de duminică… Lumea asta e de fapt ceea ce își dorea cel mai mult – ROBOTUL PERFECT… Numai că nu o știa încă… De astfel de lume fugise cândva, însă ea îl urmărise, îl pândise și îl prinsese în pânza ei macabră și tristă. Uneori, de multe ori se simțea mai singur cu ea decât cu el însuși… Și totuși, în cutia lui pandorică, speranța avea aripile puțin mai lungi… o versiune a unui înger îmbunătățit. Muncise mult pentru asta… Pentru el, a spera, a iubi, a visa erau bibliile preferate. Timpul și amorul erau totuna, ambele îl trăiau, ambele îi lăsau ceva, aproape mereu. Timpul era spațiul, iar dragostea, acțiunea, scena, rațiunea de a fi. În sala aceea unde totul începuse – nu știa când, doar ce – nu era nevoie de aplauze, de ridicări în picioare. Acolo doar se privea cu ochii închiși, se zbura deasupra oricărui zbor în fiecare primă și ultimă suflare… El era lumea lui. O descoperise de curând. Ca o carte cu mii de pagini albe care își așteptau

Turnul corectat_edited.indd 35

29/10/2015 16:54:35

Trăim murind sau murim trăind?

sângele propriului destin, lumea lui începu să se scrie singură. Cu răbdare și pasiune. Cu dor şi așteptare. Cu fiecare zi a fiecărei clipe umblate de El…

Turnul corectat_edited.indd 36

29/10/2015 16:54:35

Ringul

ine va câștiga? Închiși de ei înșiși într-o cușcă de numai câțiva metri pătrați, cei doi încep lupta. La numai câteva secunde de zgomotul surd al gongului, luptătorii încep… O bătălie a privirilor penetrante, iscoadele minții trimise la vânătoare ilegală, sfredelul irișilor înroșiți de concentrare decupând ca o roată zimțată contururi umane… Ce secret ascunde celălalt? Cum se apără? Când va ataca? Ce fel de box practică? Are mănuși sau fete morgana? Cum va eschiva? Bune întrebări, imposibile răspunsuri… Cartea din care a învățat regulile acum nu mai este valabilă. Antrenorul care l-a făcut să transpire nu e acum lângă el. Nimic nu are sens când în fața lui e el însuși. Un meci la scenă deschisă în lumea irealului, un spectacol pe cât de intim, pe atât de feroce… El cu el, dansul cu tine însuți împrejurul propriei axe, împotriva propriei conștiințe.

Turnul corectat_edited.indd 37

29/10/2015 16:54:35

Ringul

Începe să miroasă a carne. Fiecare lovitură e din ce în ce mai apăsată, toate dor în el: trecutul, orele, minutele. Pumnii închiși și dinții strânși de furie încep acea avalanșă a nervilor, uraganul loviturilor peste tot… „Acum e momentul să-ți concediezi toate sentimentele… Nu te mai gândi la nimic și luptă! Lovește și nu primi! Eliberează-te și fugi departe, ia-ți avânt și sari, atacă, urmărește! Doboară și calcă în picioare tot ce vezi în calea ta! Toți fac așa. Toți se antrenează pentru asta. Nu te uita în urmă. Fă-o! Poți!” Cuvintele i se întipăresc adânc în ființă ca urmele de sânge proaspăt pe zăpada albă, imaculată. Pete roșiatice încep să o contureze încet și sigur… Așa se termină prima rundă… Resemnat, el se întoarse în colțul său pentru a-și clăti privirea cu apă. Nu era acolo ca să bea. Și chiar dacă ar fi făcut-o, i-ar fi fost și mai sete… Nu exista apa care să-i potolească setea… Apoi, pe neașteptate, se trezi singur. Adversarul lui dispăruse undeva. Îl simțea aproape, la fel de „machiat” de urmele de pumni încasați în plin. Ar fi vrut să-i spună să se oprească aici, dar acum era târziu. Doar unul avea permisiunea să iasă din ring viu… Însă, cu toate astea, nu era nici o grabă. Acolo, în ring, timpul nu conta. Erau doar doi boxeri care în loc să bucure audiența cu icnete de durere, începură să se ascundă, să-și caute alte roluri, alte altceva-uri. Căutări și apăsări înde-

Turnul corectat_edited.indd 38

29/10/2015 16:54:35

Turnul în care mă ascund când plouă

lungate, mușcături din plin, urlete de „nu mai pot”, fuga spre ceva. Era timpul să nu mai facă pe plac altora, era timpul să evadeze. Undeva, departe de lume, de toți, de ei… O casă a ne-pustiului, un teatru grecesc, poate. Unul gol, unde numai ecoul poate aplauda… Fuga… ce frumos sună! Ce patetic se simte și cu ce bucurie se dorește! O insulă unde din unul să poată fi doi. Un mulțumesc la plural… O lagună albastră personală. O altă viață împăcată, începutul visat și trăit…Totul înconjurat de ocean, de vacanța de vară implorată să nu se mai termine. Supraviețuirea ideală. Doar cei doi… fără lupte, fără remușcări, fără voia și nevoia de a întreba dacă e bine ce faci, fără reguli și spectatori, fără gânduri… „Hai să facem din noi ringul total”, își spuseră unul altuia. „Locul unde se poate spera, dansa, visa… Nu e nevoie de nici un meci acolo… Locul unde ai vrea să găsești cuvintele potrivite, dar să nu poți și să nu îți pară rău că nu le-ai găsit… Locul unde se plimbă pe ploaie, se visează ziua și se împlinește noaptea. Unde dansul vântului își dansează tangoul numai cu tine… Unde orice poveste e adevărată. Și reală. Pentru totdeauna…

Turnul corectat_edited.indd 39

29/10/2015 16:54:35

Creatorii de sentimente

Plictisit și fără idei, el stă la masa de scris. În față nu are decât un stilou și un caiet. Așteaptă să-l viziteze muza și să-i mai ofere un capitol interesant, o porție de viață pe care să le servească fierbinți… Toată lumea poate fi scrib, însă pentru el lumea nu era nici nordul, nici estul… Știa asta. Așa că își lăsă ușor capul pe masă peste foile încă albe și începu să viseze cu ochii întredeschiși, ațintiți adânc la ultimele sulițe de lumină pe care le arunca cu zgârcenie apusul… Într-un târziu, adormi… Păru cufundat într-un somn profund, dar nu era somn, ci mai degrabă o mlaștină unde se cufunda din ce în ce mai mult cu picioarele, apoi cu corpul, cu gâtul, cu ochii, până nu mai simți nimic. Era ca un sentiment simțit înainte de a fi creat, exact ca și atunci când pleci fără să spui la revedere. Un minifilm auto-compus, o

Turnul corectat_edited.indd 40

29/10/2015 16:54:35

Turnul în care mă ascund când plouă

regizare unică, cea din urmă. El se afla acolo, dinaintea unei secvențe, dar nu era a lui, nici cu el. Și, în fond, de ce trebuia să fie? Nu o simțea și nu se resimțea. Mai degrabă era spectatorul de lux ascuns în spatele oglinzii venețiene, fără a fi văzut, dar tot văzător. Pus acolo de ceva sau de cineva, nu mai conta asta… Apoi, ca la un semnal nevăzut, filmul începu. În fața lui începură să se plimbe, rând pe rând, corpuri goale, invitații serii. Creatori cu tocuri și fără, femei în costume de porțelan și bărbați în fuste mărșăluiau dement, împleticindu-se pe scenă, fără direcție și scop, încercând parcă să învețe primii pași… Spectatorii din sală aplaudau, râdeau, îi aruncau cu flori. De ce, nici ei nu erau siguri. Doar știau că trebuiau să arunce cu ceva în cineva. Aruncările erau furioase, parcă răzbunătoare, parcă în mâini erau pietre în loc de flori. Gesturile lor urlau spre propriile umbre, dansând dansul acela pierdut al inconștientului… Cei câțiva zeci de metri de scenă penetrau sala chiar pe mijloc, ca un ac ruginit într-o carte bolnavă și veche – carnea lor. Ei înșiși erau actorii lor dubli, formele rânjetelor lor. Grămezi de trupuri adunate din belșug ca să celebreze o sărbătoare a nebunilor fără hotare… Totul atât de lamentabil, atât de imposibil numai de imaginat… Era ca și cum o ceață de maimuțe ar fi ieșit brusc dintr-o pădure, ar fi intrat în primul bar întâlnit în cale și ar fi cerut un gin tonic…

Turnul corectat_edited.indd 41

29/10/2015 16:54:35

Creatorii de sentimente

Apoteotic, fatal, total… Incredibil și totuși real. Saltimbanci ieftini cu aceleași roluri la același circ, inventatori insensibili la surâsuri, sirene mute, multe, moarte, pe plaje părăsite, păsări cu blană și copii cu barbă. Toți simțind o nesimțire nervoasă și grăbită. Nu era timp de adevărul unei atingeri, de fiorul unui prim sărut, de o eră de minute spuse întrunul singur… Toate acestea făceau acum parte dintr-o limbă moartă, o latină a sentimentelor aruncate în temnițele uitării și scoase la sărbători de vreun nostalgic amărât. Puțin, temător, în secret și pe ploaie…. La o vreme, el se plictisi. Cunoștea bine spectacolul acela meschin. Era de prisos oglinda care îl „proteja” de naturalul real atât de inutil și sec. Grotescul durase prea mult. Normal, tot ce e prost durează… Se ridică de pe scaun și ieși din sală. Cămăruța aceea secretă a lojei lui private nu jucase nici un rol. Nici măcar ea… Afară se întunecase. Se simțea obosit și-avea un gust amar. Nu știa precis unde. Bău pe nerăsuflate un pahar cu apă și se așeză la masă. Cu o mișcare stângace, luă stiloul în mână și începu să scrie. Cuvinte albastre se înșiruiau pe caiet ca merele aruncate într-un coș. O intenție aparent normală și nesemnificativă. Ele nu aveau nici esență și nici înțeles. Ar fi vrut să continue, dar mâna i se opri ea singură. Creierul degetelor îi spuse ferm: „stop”! Își simți corpul rece, măturat și bătut parcă de mii

Turnul corectat_edited.indd 42

29/10/2015 16:54:35

Turnul în care mă ascund când plouă

de timpuri trecut… Inima tăcea și ea. Și curgea ceva cald din ea. Rana aceea veche i se deschise iarăși. Ce mult se poate părăsi un vis! Ce puțin se poate visa o zi! Ce muză falsă, viața! În întunericul nedefinit și nepăsător, privirea lui căută resemnată primele raze de soare. O culoare, începutul unui anotimp.. Ca o ironie nevinovată, ceva râse în mister… Lumina pătrunse…

Turnul corectat_edited.indd 43

29/10/2015 16:54:35

Unde mai încap poeții?

m aterizat în secolul XXI plini de tehnică, mai complicați, mai bine informați, însă mai săraci în vorbe, vise și poate mai puţin maturi. S-au creat lucruri care acum câțiva ani buni nu erau posibil de realizat, cu siguranță. Și, ca o compensație a naturii sau a destinului, suntem mult mai puțin spirituali, deschiși, optimiști și fericiți. Ne trăiesc gadgeturile modernismului forțat… depindem de ele ca de o viață de schimb, dusă departe de cea adevărată. Acum, neștiutorii de altădată se numesc analfabeți digitali, cuvinte ce sună ori dau bine până la refuz… Lumea virtuală ne-a deschis alte orizonturi, mai mult sau mai puțin utile sau interesante, dar a închis fereastra multor răsărituri și apusuri formidabile, irepetabile, nemuritoare. Ne-a transformat peste noapte în ființe mai îndemânoase, mai creative, poate nu și mai inteligente. Ne-a măcinat prieteniile și le-a făcut pulbere de atomi în multe, multe zări. Totul e on-line:

Turnul corectat_edited.indd 44

29/10/2015 16:54:35

Turnul în care mă ascund când plouă

întâlniri, dragoste, muncă, timp liber, orice. Poți vinde și cumpăra ce dorești, oriunde și oricând. Se așteaptă mai intens un mesaj decât o privire, un zâmbet… Realul deja nu mai contează. Suntem asemenea unor sticle goale într-o ladă. Stăm la un loc, dar mereu va exista acel spațiu de separare. Suntem umpluți și băuți, apoi sparți doar pentru distracție. Avem o infinitate de culori, care mai de care mai atrăgătoare. Cu toate astea, efectul e același: terminăm prin a fi reci, casanți, finiți și transparenți. Nu mai există regrete, iar dacă da, atunci ele vor apărea tot on-line… Nu mai vorbim în enunțuri coerente, ci intr-o limbă creată din simboluri ciudate, prescurtări de cuvinte, onomatopee ce-ar face să râdă cu lacrimi până și un cimitir… O lume care dintotdeauna s-a visat trăind, însă nu a apucat niciodată să-și vadă visul viu… Ideile îi durară numai câteva minute, cât timp închiriase o barcă de la un cunoscut. Era ceva trecător, numai câteva zile. Nu dorea altceva decât să fie singur: el, barca și marea… Deodată, toată vorbăria aceea mentală îi stârni o întrebare curioasă: „Care ar fi cele trei lucruri pe care le-ar lua cu el dacă ar fi să plece departe, să stea mult timp izolat undeva?” Răspunsul întârzia să vină, parcă o făcea înadins, când, întrun final, un zâmbet se înfiripă pe colțul buzelor, iar ochii îi străluciră câteva momente… O carte, cu siguranță o carte, cu de toate în ea. Atât? Mintea nu reușea să-i mai găsească alte opțiuni

Turnul corectat_edited.indd 45

29/10/2015 16:54:35

Unde mai încap poeţii?

certe pentru cele două dorințe rămase nealese. Și-așa începu un dialog cu el însuși: o femeie? Nu știu. Întreabă-l pe Dumnezeu. Un briceag, o cutie de chibrituri? Poate că nu. Pe astea le poți găsi oriunde, dar de ce să te încarci degeaba când le poți avea în carte. Nu cântăresc nimic și le poți folosi mereu. Poate că așa e… Ce spui de un metru de curaj sau de câțiva litri de speranță? Nu știu încă. Mai lasă-mi TIMP să mă gândesc. Timpul: ce cuvânt infinit, scăpat din mâini și mereu prins din urmă. Timpul cu mine, cu tine, cu tot ce mișcă, se aude și se vede… din tot, de peste tot și pentru toți. Niciodată de ajuns când îl cauți și fără sfârșit când nu-i al tău. Timpul cerșit, pierdut, sperat și disperat… Conversația se mai prelungi câteva secunde, după care se pierdu undeva, prin apropiere, în aerul rece și plăcut al frumoasei seri de primăvară timpurie. Fugi, se ascunse în vreo nălucă sau în vreun albatros singuratic… Cuvintele nu-și au rostul uneori, medita el scurt, temător parcă a nu începe alt dialog. Așa că lăsă marea să-i vorbească… Nori deși și pufoși, parcă de caramel, pluteau în șir indian pe cer. Valurile se loveau ușor de barcă, unduind-o misterios cu formele lor perfecte. O ceață rară se așeză pe întinsul apei, ascunzând în vapori alburii ultimele minute de viață din acea zi ale soarelui. Cu pauze rare, liniștea crea versuri spuse doar o singură dată… Totul părea desprins dintr-un tărâm neima-

Turnul corectat_edited.indd 46

29/10/2015 16:54:35

Turnul în care mă ascund când plouă

ginat în cuvinte, un loc unde totul începu ca să fie, nu să se sfârșească…Și-acolo, cu el, se iviră, din neant, călare pe o cometă, celelalte două dorințe. Una era plecarea, iar cealaltă, amintirea ei…

Turnul corectat_edited.indd 47

29/10/2015 16:54:35

Terasa

u lumea gândurilor mereu după el, Ahl își pregăti o cafea la foc mic în același ibric alb cu buline maro păstrat cu sfințenie de pe vremea când era copil. Începuse o nouă zi. O sâmbătă dimineață primăvăratică, destul de rece. Un soare minuscul, cât o bilă de ping-pong, ieșea din tenebrele pământului asemenea unui secret luminos… După el valuri de lavă solară veneau ca o invazie de tonuri cromatice. Îi era încă somn. Toată noaptea Ahl încercă să urmărească finala campionatului mondial de snooker de la Sheffield. Fără rezultat, însă. Oboseala de peste săptămână îi mângâie pleoapele cu mâna ei plumbuită și caldă până când nu mai opuse nici o rezistență. Acum îi părea rău. Urmărise tot turneul, iar acum, la capăt, când totul putea fi atât de palpitant... Agățat încă de părerea de rău ca un scai de un pulover de lână, își luă cafeaua și merse pe terasă să o savureze încet. Nu voia altceva decât

Turnul corectat_edited.indd 48

29/10/2015 16:54:35

Turnul în care mă ascund când plouă

să-și limpezească mintea de avalanșa obosită a gândurilor care, de multe ori, nu îl lăsau nici să respire. Gândurile de tot, de prea mult, îl urmăreau cu dinții curbi ieșiți din tecile lor lucioase și dințate. Într-un târziu și după o luptă încordată cu propria-i minte, Ahl reuși să înțeleagă ce îl înconjura. Era ca și cum se trezise dintr-un somn mult mai adânc și greoi decât cel de peste noapte. Cafeaua din cană i se răcise. În schimb, razele soarelui își descălțau limbile pe stradă, peste clădire, în terasă și prin el. Le simți căldura și se așeză pe taburetul pe care de obicei își punea pantofii lustruiți… O moleșeală harnică începu a-i anestezia oasele, unul câte unul, apoi îi intră în simțuri… La numai câteva minute, adormi din nou. O perdea de fum alb se învălui pe neașteptate în jurul lui. Pliurile ei îi cuprinseră umerii ca o manta nevăzută. Începu să se înalțe, să plutească prin aer, prin el însuși. Închise ochii și îi deschise. Acum era o ghiulea pe țeava de gheață a unui tunel îndreptat cu gura în sus. Ahl avea senzația unei picături căzând în sus. Odată cu celelalte milioane de picături care plouau cerul. De acolo, de sus, lumea apărea minusculă, abia i se vedeau picioarele cu degetele răsfirate în nămolul norilor de pe pământ. Cine ar fi crezut asta? Și cine ar fi povestit-o? Lumea asta ticsită de povești era ea însăși una, Șeherezada celor o mie de nopți… Mai mari sau mai mici, adevărate și mincinoase,

Turnul corectat_edited.indd 49

29/10/2015 16:54:35

Terasa

calde și reci, antonime cât încap… Cu un gest de copil mofturos, Ahl își întoarse privirea… călătoria lui nu se putea termina aici, abia începuse. Iar el, în calitate de pasager de lux, încă mai avea de văzut multe… De simțit nu, pentru că era cușca propriului vis. Prizonierul propriului timp. Curios, altcineva îl visa și îl trăia. Se simțea un animal rănit de urmele aripilor sale pe nisipul deșertului său. Undeva, la numai câteva mile în față, o oază cât un sătuc de munte i se înclina ochilor neîncrezători… Numai Fata Morgana putea să-i șoptească pe ascuns adevărul. Cine juca rolul oazei, de fapt? Și iarăși aceleași gânduri obraznice îl prinseră în plasa lor invizibilă. Gânduri stăpâne și gânduri sclave, legate cu lanțuri grele, ca niștemingi de fier. Ahl atârna de ele ca o jumătate de amintire într-un cârlig al zilei de azi. De fier și el. Asemenea unui cui bătut în carnea tălpilor, cuvinte săgeți începură a i se înfige în mintea semitrează. În sfârșit, filmul acesta bizar luă sfârșit. Manta de fum alb îl aduse înapoi pe terasa din care îl luase puțin mai devreme, îl așeză liniștit pe taburet și se furișă înapoi, cale întoarsă de unde veni. De nicăieri… Corpul își așeză forma în ființă, iar Ahl deveni din nou ceea ce fusese: străinul cu care trăia de multă vreme. Spațiul acela închiriat la marginea unui univers banal îl făcea sigur că de acolo visase și dorise să evadeze.

Turnul corectat_edited.indd 50

29/10/2015 16:54:35

Turnul în care mă ascund când plouă

Leneș și cochet, Ahl deschise ochii. Călătoria nu însemna nimic pentru el. Fusese doar o plimbare cu umbra din el. Voia să vadă cum e să fii de două ori singur. Nu reuși. Îl însoțiră mai tot timpul manta aceea, picăturile, cârligul și oaza… Afară se încinse de-a binelea. Terasa era inundată de primăvară. La fel și strada. Până și taburetul părea mai alb… Apoi, privirea îi căzu pe cana de cafea. Sângele ei negru și rotund zăcea intact. Ca o statuie necioplită. Ca o primăvară îndepărtată…

Turnul corectat_edited.indd 51

29/10/2015 16:54:35

Podul

upă-amiaza plăcută își așeza moleșeala peste pământul cald și împăcat. Primăvara capricioasă se lăsă parcă înșelată de minutele ei de liniște… El ieși din casă să facă o plimbare pe pod. Îi plăceau podurile. Îl relaxau și îl inspirau. Ca să ajungă acolo, trebuia să meargă vreo câțiva kilometri buni cu bicicleta. Apoi urma să o lase la marginea șoselei și să o ia la pas vreun sfert de oră până la pod. Un desiș de scai și spini îi făceau viața imposibilă. Pe aici era singura posibilitate. Merita efortul; știa că niciodată nu se întorsese gol de acolo. Ca să treacă timpul mai repede, își puse iPod-ul cu muzică clasică – Chopin și Nocturnele sale, Offenbach, Simfonia 40 a lui Mozart, Rachmaninov… Primele acorduri începură liniștite, mai calme parcă decât mersul care începea să se accelereze asemenea unui foc stârnit de vânt… Nerăbdarea îl scotea din sărite. Nu suporta așteptarea. Nu fusese vreodată un om cu acest dar, și nici nu-și

Turnul corectat_edited.indd 52

29/10/2015 16:54:35

Turnul în care mă ascund când plouă

propusese să fie… Dar acum era diferit… Îl dureau picioarele de pasul fugit, de inima alergând și pulsând nebunește în gât. În sfârșit, se întrezăreau picioarele colosului, parte din betoanele acelea murdare de trecerea timpului… Nu mai era mult. Câteva sute de metri care nu mai luau sfârșit. De ce se grăbea? Nu avea motiv… acum era liber de tot. Nu trebuia să galopeze ca un cal de curse. Era absurd… Ceva însă îl împingea și nu îi dădea „pace”. Ce cuvânt banal în aparență și totuși cât de străin de el… Un antonim al întregii vieți. Și poate o carte deschisă după început și închisă înainte de final… O felie de neașteptat pe pâinea lungă a zilelor de așteptare… Câțiva metri, câțiva pași zburați… și iată podul. Individul morocănos de vreun kilometru lungime, cu picioarele suspendându-l în aer ca un șarpe temător de apă rece. Pustiu și nemișcat, ca o salvare în așteptarea bolnavului… Nici un trecător, nici un suflet viu să-i meargă șoseaua. Sau măcar o bucată din ea. Oamenii dispăruseră pe la ale lor. Cu ale lor și despre ei… Copacii nu se mișcau nici ei. Stăteau înfipți ca niște țepe la marginea drumului până în pod. El îi privea ca pe niște creaturi crucificate… Unde le erau frunzele? Și sângele? Și verdele? Singura care părea mai dinamică, chiar dacă se mișca de o sută de ori mai încet era mingea încă incandescentă a Soarelui… Și înainta atât de încet…

Turnul corectat_edited.indd 53

29/10/2015 16:54:35

Podul

Ce enervant și ridicol! La miliarde de ani lumină, o stea se mișca… Mai făcu câțiva pași… În loc să se sprijine pe balustrada scobită pe alocuri de vreun îndrăgostit cu „Suzana, te iubesc”, el se hotărî să se cațere sus, chiar pe unul din stâlpii de susținere. Era destul de mare distanța din vârf și până unde se afla el... Și dacă mai socotești și căderea până la apă… În câteva minute reuși să atingă punctul cel mai înalt. Priveliștea se arăta incredibilă. Se bucura să fie numai el acolo, regele singurătății nemișcate și plictisitoare… Măcar atât… De câte ori visase la asta? Și acum, când, în sfârșit, totul îi aparținea, ceva se ascunse și îi ascunse lumea de propria-i ființă… Nu era nici pe departe ce visase, dar… Curentul apei și briza apusului îi răcori obrajii și îi uscă ochii… Câțiva nori singuratici își făcură apariția ca niște tobe de trubaduri… Lipseau bețele și brațele să le bată. Dar el le simți bubuiturile până în adâncul creierului ca niște ropote ritmate și înspăimântătoare, asemenea celor dinaintea unei execuții… Privi în jos… hăul îi rânjea amețitor… Copacii se zăreau minusculi de unde se afla acum. Și păreau mai degrabă niște soldați cu sulițele ridicate spre el… Locul acela se micșoră din ce în ce. Nu știa cum, dar se simțea prizonier. Al cui și de ce? Nu era nimeni acolo să îl pună în lanțuri… Dacă ar fi fost pasăre, ar fi întins ari-

Turnul corectat_edited.indd 54

29/10/2015 16:54:35

Turnul în care mă ascund când plouă

pile să scape… Acasă, pe terasa dinspre grădină, un câine pe nume Doru se juca prin iarba umedă. Stăpânul ar fi trebuit să apară deja. Lui Doru îi era foame, însă cheful de joacă era mai atractiv… Singurii săi prieteni – o mătură și niște papuci vechi de casă – se lăsau târâiți și purtați de ici-colo… Și mai erau și niște cutii de carton pe care tot el le mușcase pe la colțuri, dar care zăceau deformate sub prispă. Cu câteva săptămâni în urmă, stăpâna lui folosise câteva să le încarce de lucruri, ca apoi să le arunce în grabă într-o camionetă hârbuită… Apoi, se urcă în ea și nu se mai întoarse. Numai o dâră de fum negru mai rămase după ea… Într-un târziu, o pasăre trecu grăbită pe deasupra lui Doru. Și în urma ei lăsă un țipăt prelung și ascuțit. Câinele îi răspunse cu un urlet scâncit… Apoi se făcu liniște.

Turnul corectat_edited.indd 55

29/10/2015 16:54:36

Cabana din aeroport

ultă gălăgie. Multă lume. Aeroportul geme. Oră de vârf. Sâmbătă seara. Ea stătea pe o banchetă din plastic albastru, cu mânere oțelite. De jur-împrejur valuri intermitente de căldură scăldau cu undele lor invizibile spațiile imense din sălile aeroportului. Se învârteau și dădeau târcoale oamenilor, asemenea unor stafii furioase. O nebunie ordonată și simplu de controlat. Aparent simplu. Era o transpirație machiată în aer, un amestec fatal de firme franțuzești, englezești, italiene, până și arabe. Un du-te-vino care o amețea. Refuza să mai urmărească orice mișcare sau orice încercare de a o face. Închise ochii și începu să numere în neștire. Apoi își fixă un punct în minte, o imagine de care să se agațe: un peisaj de pe malul unui lac, o cabană, ceva static, intuitiv… Câteva secunde, respirația i se opri. Acum se afla departe de viermuiala aceea ingrată de interese, fuste scurte, costume asortate cu adidași, lanțuri de aur, bagaje, multe bagaje, zbierete,

Turnul corectat_edited.indd 56

29/10/2015 16:54:36

Turnul în care mă ascund când plouă

îndemnuri, sughițuri, plânsete de copii, plescăituri, mirosuri de mâncare… Aerul ei se numea amintire și era mai intens ca o iarnă venită pe neașteptate. Mai erau vreo două ore până să îi vină și ei rândul. Ce salvare minunată, visul: necesar și impus, găsit și îmbrățișat. Ce te face să visezi cu ochii deschiși? Destule. Dar dacă îi închizi, câștigi o lume în plus. Un sentiment de liniște, departele adus aproape… Simți chemarea aceea adâncă, care aproape că o copleși: se afla față în față cu ea, cea de acum ceva mai bine de un an. O prietenă o invitase să petreacă un sfârșit de săptămână pe marginea unui lac de munte, într-o rezervație naturală. O feerie de nedescris. Amica nu a mai ajuns în final, prinsă fiind în niște urgenţe de ultim moment. Însă ea nu refuzase ocazia. La urma urmei, putea fi o aventură cu ea însăși, poate pentru totdeauna… Parcă fusese ieri. Într-o după-amiază mohorâtă, pașii drumului ei se opriră în fața unei cabane micuțe și cochete. Urma să fie a ei pentru câteva săptămâni… Nu era cine știe ce, însă se putea trăi decent. Proaspăt. Temporar. În fața ei, la cincizeci de metri, un lac de munte își întindea neclintit oglinda misterioasă. La margine, aproape de niște boschete roșiatice, la fel de nemișcate, stăteau o barcă şi un ponton. Liniștea aburilor de pe lac pe înserat spunea multe povești. Îi era dor să-i fie dor. De ceva.

Turnul corectat_edited.indd 57

29/10/2015 16:54:36

Cabana din aeroport

Nici ea nu înțelegea bine de ce. Întrebări retorice cu răspunsuri în alb. Asemenea unui cec oferit unui savant cu idei geniale. Spune suma și apoi semnează. E al tău… Câteva zile plouă îndesat. Aproape fără rost. Timp de scris și de privit filmul limbilor de foc din șemineu, trosniturile mângâietoare ale lemnelor din el. Ploaia aceea, chiar dacă nu deasă, umilea. Te cuprindea în nenumăratele ei brațe lichide și te înăbușea. O strângere la piept nedorită… De ce? Scufundată în fotoliul cu picioare de sanie, juca parcă poker cu liniștea de afară. Fiecare carte putea fi câștigătoare și continuarea celeilalte, formând astfel cubul perfecțiunii. Dominoul de care nu îți va părea rău niciodată, până la căderea ultimei piese. Bucăți de ceas, de minutare și orare pluteau încet în timpul ei, ca niște bușteni duși la vale pe un râu de șes. Ce aștepta? Unde își ascunsese umbra glasului? Câți ani avea săptămâna aceasta? Cât cântărea invizibilul? Ce vis de copil e dorința? Câteva rânduri de cerneală neagră îi alunecară din pana cu care obișnuia să scrie. Cuvinte de smoală desenau partea superioară a paginii ca niște fluturi lunatici… Ciudat. Simțea munți de fraze acoperind oceanul acela alb din fața ei, însă degeaba. Literele se ștergeau la contactul cu hârtia imaculată. Prindeau aripi ca un soi de frunze și apoi zburau unele într-altele, se con-

Turnul corectat_edited.indd 58

29/10/2015 16:54:36

Turnul în care mă ascund când plouă

topeau și dispăreau în cele din urmă. Ce să facă? Să viseze? Dacă visa avioane, aeroporturi cu blocuri de oameni populându-i violent corpul? Virusurile universului acesta finit, clienți de bar non-stop, fețe strivite de priviri grele, umeri apăsați de fețe strivite, corpuri târându-se sub genunchi îngenunchiați? Să fugă? Daa! Era soluția. Și adevărul. Cea mai sănătoasă lașitate inventată vreodată. Mai bine continua să mimeze necuvinte, să ceară cu degetele, să ridice pumnii… Să vrea! Seara veni pe furiș, aproape neinvitată la festinul privat al oceanelor ei de zbateri. Ploaia se opri, dar în aer plutea grea umezeala ei, ca o mantă largă de prinț. Ca finalul unei comete… Cerul ar fi vrut să spună că era încă senin, dar lumina cenușie a zilei dispăru… Lampa din casă gâdila cu flacăra ei minusculă întunericul, provocându-i parcă negrul. Acolo, în încăperea aceea micuță, cineva trăia. Și visa. Cu ochii deschiși în vis și închiși pe banca albastră… Unde era mai cald? Ființa ei întreagă se smulse brusc din cabană. „Pasagerii zborului 238 cu direcția München sunt așteptați la poarta B. Ultimul aviz!”, se auzi o voce grăbită. Era zborul ei. Trebuia să plece. Încă nu era târziu… Își așeză cu grijă părul. Spatele îi amorțise de atâta stat. Scoase rujul, îl trecu rapid peste buza superioară, apoi îl întinse și pe cealaltă. La

Turnul corectat_edited.indd 59

29/10/2015 16:54:36

Cabana din aeroport

urmă se parfumă. Mai privi o dată în oglindă. Emoția zborului îi trecu ca un fior prin stomac. Ura avioanele. Într-un colț de undeva, la marginea unui ponton din lemn, o barcă plutea pe apa calmă. La numai câțiva metri, o căsuță adăpostea chipul unei femei lângă un foc pe stinse. Umbrele sângerii ale jarului îi jucau pe față ca un basm nespus în cuvinte. Iar ea îl asculta și îl scria pe de rost asemenea unei îmbrățișări visate mereu…

Turnul corectat_edited.indd 60

29/10/2015 16:54:36

Dați-mi voie să sper

e poate fi mai ispititor decât o pauză din imensitatea realului? Să stai în locul preferat cu tine însuți și să te reculegi… Un interval al solitudinii silabisite în timpi intimi, o insulă a așteptării tale… Nera termină săptămâna sâmbătă. Așa era munca ei. Dar asta nu prezenta nici o importanță. Își plănuise în detaliu fiecare oră, așa că nu era o problemă. Ieri fusese vineri, 8 martie. Nu primi nici un telefon, doar câteva mesaje răzlețe și formale. De ceva vreme, se obișnuise cu ideea. Știa că mulți dintre prieteni erau pentru interese, iar dragostea, pentru a trece noaptea fără cearșafuri reci… Se obișnuise doar cu ideea. Zidul pentru a ajunge la oameni era înalt, avea în vârf sticlă mărunțită și sârmă ghimpată. Și era rece. Foarte rece. Un zid înalt și rece… 14:30. Nera își scoase cheile casei din buzunar, le adânci nerăbdătoare în yală și intră. În sfârșit. Toate se aflau la locul lor. Totul. Nici o mișcare. Imposibil să se fi schimbat ceva. Nici

Turnul corectat_edited.indd 61

29/10/2015 16:54:36

Daţi-mi voie să sper

măcar hoții nu erau interesați de ceva aparte… Ce bine ar fi fost să fi intrat cineva în casă și să fi atins câteva lucruri, lucrurile ei… Un moment de liniște se instală în încăperile acelea goale de viață. Însă acum, odată cu primii pași pe care Nera îi făcu, parcă ceva se schimbă. Prima ființă a cărei îndrăzneală de a tulbura neatinsul, neclintitul, legea lui unu era chiar stăpâna, sufletul plecat departe și reîntors. Chiar așa, de 9 ore… Legea contrazicerii matematicii: unu și cu unu fac tot unu. Posibil în teorie, incredibil în realitate. Simbolism absurd. Casa și fata sunt două idei diferite. Două jumătăți diferite… Nera se obișnuise. De câțiva ani buni locuia singură. Ca profesionist, demonstra în multe ocazii că era un 10. Poate și mai mult. Ca om: un simplu om. Cu dorințe, mofturi, gânduri, vise și visuri, rătăciri și amintiri mai vechi decât își putea aminti. O femeie frumoasă de două ori, ziua şi noaptea. La ceva nu era bună. Nera nu știa să se ascundă, să construiască ziduri. Mereu fusese sinceră și spontană. Deschisă și abilă cu ceilalți. Dar nu știa să fabrice ziduri. O corigentă în materie. Ce păcat… Cărămizi se găseau pe toate drumurile. Și mortar. Priviri suspicioase o urmăreau la birou, pe stradă, în lift. Se îmbrăca bine, se comporta pe măsură. De ce toți o urmăreau? Voiau oare să îi transmită ceva? Sau să-i spună ceva? Unde era rațiunea și care era scopul? De ce începutul

Turnul corectat_edited.indd 62

29/10/2015 16:54:36

Turnul în care mă ascund când plouă

se sfârșea mereu atât de repede? De ce când se plimba vedea întruna oameni fără ochi? Își aduse aminte. O sâmbătă târzie de aprilie. Lună capricioasă și rece, apoi călduță; nehotărâtă în creația ei… Nera aruncă bucăți de pâine rațelor de pe lacul din parc. În fața ei, pe o bancă, stătea o pereche. Își vorbeau încet, parcă ascunzând orice silabă, orice sunet în spatele unui secret bine păstrat. Își vorbeau, dar nu se priveau. El îi șopti câteva vorbe în timp ce butona grăbit un telefon. Ea îi răspunse aproape rugător, însă el negă mecanic din cap. Hotărât. Pe urmă, se ridică cu un gest leneș, își arcui spatele, căscă și, fără a mai privi în urmă, plecă. Ca și cum ar fi fost singur tot timpul acela. Atât de absent, încât aproape că uită să își ia și umbra cu el… Rămasă singură, ea plecă ochii. Genunchii lor erau obosiți de cât se rugaseră. Fără glas, începură să strălucească… Nera înțelese… Nu era greu. Un nou zid se ridică, în timp ce altul dispăru… Cum se putea trăi așa? Cine inventase aceste cărămizi nenorocite, aceste bucăți de moarte minusculă? Ce destin și în ce viață s-ar putea înțelege că, de fapt, oamenii ar trebui să spună „DA” fiecărei zile de azi, lor înșiși? Nera avusese și ea câteva relații. Nimic serios. Un mecanic, un arhitect, un barman și un vânzător orb din naștere. Anul trecut, la o trecere de pietoni, o mașină a salvării trecu peste el… Nera termină de bucățit pâinea. Se ridică și

Turnul corectat_edited.indd 63

29/10/2015 16:54:36

Daţi-mi voie să sper

porni spre casă. Afară se înseră de-a binelea. Aleile parcului erau neumblate. Flori subțiri și parfumate formau un covoraș parcă de zăpadă peste tot. Lumea nu prea mai obișnuia să se plimbe. Alte ocupații au luat locul pașilor pe alei… Cu siguranță… Schiță un surâs pe o margine de ochi. Poate nu era singura care credea asta. Povești despre timp și amor i se amestecau în minte ca un ropot de iunie. Câte dintre ele fuseseră inventate? Câte, adevărate? Ajunse, în sfârșit, acasă. Nera mirosea a flori de primăvară. A vânt și a cuvinte sincere nerostite încă. O baie caldă, o cină și câteva pagini din Hemingway aveau să îi fie prietene până a doua zi… Și totuși, lipsea ceva… A doua zi, duminică. Afară, un soare orbitor. Ziua ei liberă. Mult timp, 24 de ore. 24 înmulțit cu 60, apoi cu încă 60. Multe secunde de ea, aceeași ea și una singură. Biblioteca din casă o mai alinta din când în când, la fel și discurile de vinilin pe care le moștenise de la o mătușă. Singurii ei prieteni care nu o înșelaseră niciodată. Ce nume frumos: pri-e-ten. Oare cum ar trebui să-l pronunțe ca să-i răspundă înapoi? Măcar o dată… Cu cât gândea mai mult, cu atât știa mai puține. Cu cât simțea mai mult, cu atât era mai singură… Ce fleac, viața asta! Să o iubești cu puterea ultimei clipe și să o trăiești ca un cerșetor, mereu așteptând ceva…

Turnul corectat_edited.indd 64

29/10/2015 16:54:36

Ultimul cuvânt

imineața începu cu un soare roșu și chel, asemenea unui bețiv stângaci. Aerul răcoros de mai învălui împrejurimile în ceața lui densă. 1984, anul cărții lui George Orwell. 10 dimineața. Tatăl și fiul joacă fotbal într-un părculeț din apropierea casei unde locuiesc. Ziua perfectă. Acasă, mama pregătește tortul, dă telefoanele de confirmare invitaților. Pregătește cadourile. Mulți ani au trecut de atunci. Își amintea fiecare moment, ca și cum timpul acela trecut s-ar fi mutat la distanţă de numai câteva secunde de el. Era ca o poezie învățată pe de rost, o aluzie personală a priceperii de a fi. Motivul visului fiecărui muritor… În camera cu un dulap, o canapea, câteva scaune și o fereastră mică dând spre un culoar închis, el își începu odiseea amintirii. Ce altceva mai nobil putea să-i populeze simțurile? Povestea lui se născu într-o primăvară și continuă încă. Viața era cartea lui secretă, iar secretul lui

Turnul corectat_edited.indd 65

29/10/2015 16:54:36

Ultimul cuvânt

era el. O carte și un om… Ziua se scurse pe nesimțite. Seara și apoi vecina ei, noaptea, bătură gongul de ora 12… Ora magică. Casă plină, lume goală. Toți dorm. Se urmează cursul logic al existenței. El se îmbrăcă și ieși pe furiș din casă. Nu voia să tulbure somnul nimănui. Își luă caietul și stiloul și ieși. Știa o bancă mai lăturalnică într-un parc la numai câteva mii de kilometri de micuțul parc unde obișnuia să joace fotbal… La numai câteva zeci de ani de el. Ajunse. Nu era nimeni prin preajmă. Banca, la locul ei, înconjurată de câteva sticle goale de bere. Probabil câțiva tineri răzleți. Păsări de noapte. Ca el… Se așeză, luă caietul pe brațe și începu să scrie. Fraze scurte ca niște puști cu țevile retezate mânjeau liniile ordonate și verticale ale fiecărei pagini. O înșiruire de silabe, litere de toate mărimile, cuvinte scrise invers ieșeau ca apa dintr-un baraj spart. Scria cu o înverșunare obsesivă. Fraze la kilogram. Ce ciudat! Se opri, închise caietul, pe urmă ochii. Trebuia să și poată. Nu era de ajuns să vrea. Vocea care odată îi susura povești în cuvinte nu îi suna cunoscut… Era mai degrabă o mârâială agonică de câine în ultimele clipe. Sau o pală de vânt enervant care tulbura liniștea a doi jucători de șah în aer liber... Deodată, un fior nebănuit îl ținti rece, asemenea unui circar expert cu cuțitele sale. Uitase

Turnul corectat_edited.indd 66

29/10/2015 16:54:36

Turnul în care mă ascund când plouă

să mai spere, să mai creadă că ființa aceea moale, cu aripi ca de fluture, putea inspira, măcar în gând, dacă nu și în cuvânt. Învățase să se ascundă atât de bine, încât, de multe ori, nici el nu putea să se regăsească. Ziduri impenetrabile de cauciuc masiv, uși de silicon cu mânere din ață de papiotă… Ferestre sudate ca hublouri uriașe de submarine minuscule, cu sticla groasă, cu textura antiglonț, eclipse cu piramide pătrate… Toate bine puse la punct, neclintite în veșniciile lor. Imposibil și improbabil că cineva ar fi capabil să pătrundă gândul unui gând… Și după el, altul, și tot așa. Ceva sec și minuscul îl resimțea pe nemestecate. Avea senzația că era prizonierul unui montagne russe în viteză maximă. De neoprit, de nedescris. Și, în loc să fie amețit de cercurile nebunești în care se afla purtat, el visa. Sau așa credea. Visul lui mic, cât un vârf de ac, îi înțepa creierul și ochii, fuga de el însuși… De ce oare? Nisipurile timpului își aveau rădăcinile inspirației într-un orășel îndepărtat, cu soare și cu patru anotimpuri, acum departe… Un firicel de căldură i se prelinse încet… Acum își aminti. Acolo învățase întâia oară prima dragoste, acolo cunoscuse primele cărți, pianul și parcul. Cum este să speri cântecul unei amintiri, să o regizezi în tine ca pe o piesă unică care, de fapt, ești chiar tu? Acolo, pe scenă, ar fi putut rosti câteva verbe, fie ele și inventate. Trebuia să spere, să poată. Și

Turnul corectat_edited.indd 67

29/10/2015 16:54:36

Ultimul cuvânt

să vorbească, nu cu ceilalți, ci cu el însuși… Mai presus de orice dorință banală, mai aproape de orice adevăr… Un „nu știu” cronic îi zâmbi ca un ferăstrău tocit… Ce de întrebări mărăcinoase și răspunsuri scaieți… Era inutil… Cu un gest greoi, redeschise caietul și aruncă o privire unde începuse să scrie mai devreme. Literele continuau să aibă curbura unui desen de copil. Unele păreau mai degrabă un autoportret disimulat în creion, conceput în grabă și cu mâna stângă. Din profil, semăna cu falsa broască țestoasă din Alice în țara minunilor. Bizar, nebunesc, interminabil. Rămase cu ochii prinși în caiet ca în plasa unui păianjen invizibil. Privirea i se zbătea ca o muscă intuind prezența aceluia care urma să o consume pe viu… Câteva ore bune… Apoi, o căldură plăcută îi gâdilă urechile, coborî pe spate în jos, ajunse la genunchi… se prelinse asemenea unui borcan de miere de albine vărsat intenționat pe un corp gol. Era ceasul deșteptător al primelor raze de soare. Se făcu dimineață. Altă dimineață. Nu-și mai aminti cum, când și de ce se afla acolo. Parcă trecuseră ani de așteptare. A ceva ce se încăpățâna să vină, să se arate. Amorțise de-a binelea. După câteva secunde, cineva îl atinse pe picior. Un băiețel de vreo câțiva ani, firav și înăltuț. Nu știa de unde apăruse și ce voia. Și totuși, îi rezulta familiar. Parcă era el cu vreo 30 de ani

Turnul corectat_edited.indd 68

29/10/2015 16:54:36

Turnul în care mă ascund când plouă

în urmă. Băiatul avea o minge în mâini. Parcul, unde obișnuia să petreacă ore frumoase cu tatăl lui, era și el același. Nu putea fi adevărat. O mână mică îi cuprinse două degete ale mâinii și amândoi porniră ușor… Același părculeț. Aceeași zi. O primăvară frumoasă de mai, 1984. Aerul mirosea a flori de măr și a frezii. Ridică brațele și capul în sus. Închise ochii și inspiră adânc, până când își simți plămânii arzând. Caietul se strecură dintre mâini și căzu pe ciment. Din el ieși o foaie pe care zăcea un desen ciudat, o stafie neterminată. Apoi, o adiere răzleață o împinse într-un ochi de apă de la marginea unui trotuar. Desenul începu să dispară, șters parcă de o mână nevăzută. Dâre albăstrii se strânseră în cercuri până când se dizolvară cu totul. Acolo erau gândurile lui cu ziduri de oraș-cetate… Acum căzură în bucăți mari, în avalanșe cu ecouri îndepărtate, difuze, mute. Duminică dimineața. Luna mai. O zi superbă. Era ziua lui…

Turnul corectat_edited.indd 69

29/10/2015 16:54:36

Imaginează-ți

upa navei era liniștită în orele serii. Pasagerii se aflau mai toți înăuntru. Aerul călduț și briza plăcută îi scotea, rând pe rând, din cabinele lor pe puntea superioară. Unii ieșeau din sala de cinema, rupți de realitate, iar alții, de pe la cazinou și de la bar. Aburii alcoolului îi plictisiseră. Banii și jetoanele de joc nu mai prezentau interes, nici pentru pierzători, nici pentru cei care câștigau. De fapt, de ce se aflau acolo? Plătiseră să li se facă multe voi… Ce bine e să trăiești cu ideea asta, să-ți imaginezi doar pentru câteva zile – cât dură călătoria – că te incită, că poți avea propriul echipaj, că ți se tentează poftele cu împlinirea lor… Acum era timpul să ia o gură de aer. Să ia o pauză, pentru ca în scurtă vreme fiecare să se întoarcă pe unde putea. Cu forțe noi, să cheltuiască, să aștepte, să bea, să vizioneze… El îi privea cum ieșeau din burta vaporului ca un roi ordonat de furnici: domni cu costume elegante ținând la braț dame la modă, tineri

Turnul corectat_edited.indd 70

29/10/2015 16:54:36

Turnul în care mă ascund când plouă

zgomotoși – atracția tuturor; o pereche de bătrâni ieșeau și ei încet, fără a atrage atenția. Din când în când se dădeau la o parte, lăsând graba tinereții să o ia înaintea vârstei lor. O vâltoare grăbită, dinamica nebuniei unui grup mărunt. Din depărtare, părea mai degrabă o mare de oameni pe un ocean liniștit… Ce lume! Se gândea el. Apoi își întoarse privirea spre spumele albe ivite de sub elicele navei. Mai aproape, dâre învolburate, parcă o apă clocotindă; mai departe, fierberea aceea luă forma unei dâre groase și lungi, ca semnătura unui uriaș… Atât de lungi, că se pierdeau privirii lui… Desene ciudate, fețe zâmbitoare care apoi se transformau în arbori de câmp, din aceia singuratici, sub care, din când în când, își trăgea sufletul un călător rătăcit… Păsări cu aripi de plastilină albă, poteci line de pădure, ceruri albe… Le privi pe toate câteva secunde – era ca un film vechi al incredibilului… Totul se schimbă atât de brusc… Poate că un zeu nevăzut crea asta. Marea – autorul, apa – poezia ei… Un șuierat lung anunță cina. Lui nu îi era foame. Ar fi rămas acolo mai mult. Ziua era însă darnică cu lumina și căldura ei. Cortina apusului începea să se arate în movuri roșiatice clare… Ea era responsabila închiderii spectacolului lumesc de vreo câteva milioane de ani… Unde mai putea încăpea atâta frumusețe? Se simțea copleșit. Nu era tipul de show la care să

Turnul corectat_edited.indd 71

29/10/2015 16:54:36

Imaginează-ţi

aplauzi, ci să strigi în tine cât poți, cu glasuri de Neanderthal, surâsuri primitive, cu carnea minții palpitând de mirare și de dor, de plânset sincer. Poate că alții, mult înainte de noi, au făcut-o, și așa s-au născut mările și spumele acelea albe din orice coadă de vapor. Zborul umed al păsărilor desenate, umbrele pescărușilor tânguinduse mereu… O simfonie a perfecțiunii. Un dar al miracolului. O secundă de infinit… Lumea începea să se întoarcă pe la ale ei. Fețe schimonosite, fețe lungi, fețe de oameni de plastilină albă apăreau, una câte una, și dispăreau, ca la un semn. Fețe goale, sărace, sculptate, fețe bolnave, pustii și indiferente… Oameni îmbrăcați și goi. Mumii perpetuate jalnic de legende furate, inocențe împrumutate. Asiguratori de perpetuare. Săracă și săraci… Oameni gri, ca niște stânci în acest peisaj crepuscular ideal… Clapele unui pian mort, surd, absurd. Lumini de seară îi lingeau lasciv pe cei aflați în bătaia lor. Proiectoare aprinse pentru cei ce își trăiau nebunia asta interminabilă, dar și pentru doritorii de intimitate, de ei înșiși. Cu toții aveau să ajungă a doua zi în port. Călătoria se termina, ca tot ce începe, de altfel. Pentru fiecare avea să însemne ceva: sfârșit, început, nimic. Și să rămână undeva, cumva sau ceva: rătăciți și exploratori, cerșetori și cântăreți, constructori și demolatori. Sensibili și indiferenți. Morți și vii. O lume în multe culori, cu mii și mii de destine cerute, sperate, create, discrete, născute, ase-

Turnul corectat_edited.indd 72

29/10/2015 16:54:36

Turnul în care mă ascund când plouă

menea unui mers aiurea pe jos, prin deșerturi de nisip și de gheață, prin ape, prin citadele, prin timp… O lume fără sfârșit. El privi iarăși în urma navei. Marea îi copia toate gândurile și acum le desena. Cu spume albe, iar acum dârele lor se pierdeau aproape de el, pentru ca apoi să fie înghițite de întuneric. Ele mergeau nu se știe unde, pe un drum ocolit sau drept, nedescoperit sau neștiut. El avea să îl caute, pentru că îl atrăgea povestea asta. Dorea să știe, să cunoască atelierul artistului nearătat... Rămase așa, pe gânduri, cu privirea goală fixată pe un punct îndepărtat, ascuns cine știe unde… Cărți cu pagini deschise îi zburau prin față, oameni dragi lui, personaje din istorie, din timp. O melodie cunoscută pe dinafară îi dilată auzul: șoapte spuse pe jumătate, flori albe de mister... Poate că mai existau „netemători și creatori de vise”. Poate că le era și lor frică să cânte, să viseze, să împartă… Fiori de neliniște îi străbătură corpul ca un fulger al clipei lui „da”. Ar fi fost minunat să nu mai fie orb, și-ar fi dorit nespus să creadă că miracolele s-ar găsi acolo unde se știe că nu ar putea exista. Să creadă că liniștea nu e niciodată tăcută și singură. Să nu vorbească, să nu înțeleagă din cuvinte, ci din glasurile lor. Să vorbească apei și să facă oameni de spumă din ea. Să explice culoarea verde și gustul unui măr. Să

Turnul corectat_edited.indd 73

29/10/2015 16:54:36

Imaginează-ţi

nu mai fie semafoare, garduri, ziduri, linii drepte și dreptunghiuri. Să îngroape într-un dicționar al necuvintelor cuvântul „nu”. Și să facă din el o ploaie caldă de iunie, primul cuvânt al unui copil, primul sărut al primei iubiri, prima stea admirată în prima noapte a unui adolescent visător. Călătorul primei și ultimei vieți – viața ta…

Turnul corectat_edited.indd 74

29/10/2015 16:54:36

Gânduri de sus…

e jur împrejurul lui o mulțime albă de nori umplea infinitatea albastră a cerului. Unii dintre ei, pufoși la vedere, dar reci la simpla atingere, își apropiau siluetele de picioarele lui. Acolo, pe scaunul acela din lemn masiv, acolo, în vârful celui mai înalt munte de pe pământ, o pedeapsă a firii îl țintuise în înaltul acela luminos, măreț, dar foarte singur… Lumea nu se zărea de unde era el, nici mările, nici pământul. Nu cu ochiul liber. Trecuse mult timp de când nu le mai văzuse. Unicul mod de a le evita era să nu și le imagineze. Poate că ele se schimbaseră, poate că nu. Așteaptă, așteaptă, așteaptă… Secunde și minute, ore și zile ca niște zerouri magnetice îl mințeau asiduu cu trăirea lor lichidă. Un soi de foaie de voie scrisă unui călău imaginar de către atotputernicul destin ca rugăminte pentru găsirea celei mai crunte osânde gândite vreodată: să aștepți fără așteptare, să visezi fără visare, să speri fără a ști de ce și pentru cine.

Turnul corectat_edited.indd 75

29/10/2015 16:54:36

Gânduri de sus

„Infinitul e o mică parte din tine”, cugetă, „iar timpul, închisoarea în care te afli acum”. Cei câțiva metri pătrați și un scaun îi întăreau cuvintele acelea care îi veneau și reveneau în minte ca un ecou fără sfârșit. Numai imaginându-se, cu ochii închiși, că era singur, îl cuprinse frica de cât de mic și de lipsit de importanță poți fi atunci când te gândești la un fir de nisip. Fără grabă, se ridică greoi de pe scaun și se apropie de marginea hăului. Privi în jos, privi în sus pentru a nu se știe a câta oară. Dar nu zări nimic. Doar abis, gol fără limite, cădere liberă… Acolo sus, el trăia ca un pustnic perfect. Singura hrană îi era religia personală și bătăile propriei inimi. A gândi și a încerca să simtă tot ce se putea simți. Tot ce era material aici nu avea nici o valoare. Îndeplinea o funcție ciudată: cea de paznic cu un tip de cheie ce putea deschide orice ușă, dar nu pentru el. La fel ca și cum ai fi un miliardar excentric, pe o stație abandonată de pe planeta Marte… Nimic și nimeni nu puteau explica de ce alesese tocmai un vârf de munte. Acel Olimp al solitudinii ideale, foame și sete – nu ca dorință a împlinirii, ci ca adevăr al absurdului… A se hrăni însemna a păși în lumi imaginare, iar a visa însemna a le construi. Mergea mii de kilometri zilnic, vedea nenumărate locuri, le îmbrăca cu zgârie-nori, cu reclame, cu străzi ample și cu mașini luxoase, dar niciodată cu oa-

Turnul corectat_edited.indd 76

29/10/2015 16:54:36

Turnul în care mă ascund când plouă

meni… Orașe ce apăreau din senin, pe dreapta și pe stânga, oriunde și oricât. Parcuri cu bănci și pajiști lungi își întindeau corpurile pe lângă ele, asemenea unor câini credincioși pe lângă stăpânii lor… Un joc al irealului în timpul prezent. Cine a spus că există doar lumea în care trăim? Câte lumi și universuri se inventează în fiecare zi de toți acei ce vor mai mult? Să viseze, să ceară și să aștepte… Vârful lui de munte era unul dintre aceste „să”-uri. Cel mai înalt, dar și cel mai orb. Mai bine să mori încercând să evadezi decât să trăiești o viață întreagă părându-ți rău că nu ai făcut-o. Să pieri sfâșiat în bucăți de o armată de canibali decât să ți se servească fals și lașitate, urât și ironie, indiferență, grosolănie și brut. Sus, aerul deveni rarefiat, aproape nimeni nu urca, din când în când ningea cu fulgi mari ca niște inimi. Cuvinte și gânduri se îmbrăcau unele pe altele, apăreau de peste tot, precum chinezii, fără filtre. Fără caiete, ochelari, scaune sau mese. Rupte de realitate, niște păreri de rău bântuiau acel talcioc existențial în căutarea unui ceva de găsit sau de căutat. Totul sau nimic se putea găsi pretutindeni fără limite, scrupule sau temeri. La liber. Alice masculinizat într-o țară a lui, într-o prăvălie a minunilor… Călătoria lui începuse pe vremuri, departe în timp, odată cu călătoria pe care o începuse. Cândva…

Turnul corectat_edited.indd 77

29/10/2015 16:54:36

Gânduri de sus

Ochii i se îmbătau în fiecare dimineață de un sânge nespus în cuvinte. Trezit de gongul luminos al soarelui, el își începu ziua cu un „bună” rostit ca o șoaptă învățată cu multă răbdare, pe furiș, timid, asemenea unui copil. Când se plictisea de răsărit, chema apusul, preferatul lui. Agățat în treacăt de haina lui largă, putea călători fără vreo obligație peste tot, să vadă orice fără a fi văzut, să spună fără a i se spune… Noaptea era însă atât de lungă… Doar o liniște singură și calmă, parcă adusă de o ploaie nevăzută, miraculoasă, din alte lumi. Picăturile, pe cât de imaginare, pe atât de vii, se topeau înainte de a cădea, umplând cu formele lor chipuri săpate în piatra timpului. Multe mii de ani, ele plouaseră în imensități și în apropieri mereu noi, mereu calde. Câteva i se așezară pe față, pe păr, pe mâini, ca niște mângâieri necerute…. Păreau mai degrabă izvoare subțiri de gheață, cristal pur, dar care, în loc să fie reci, ardeau. Lacrimi de timp pe față de om… Un du-te-vino de nevăzut și neașteptat, trăit de două ori: o dată de el și a doua oară de lumea lui… Izvoarele se uniră, făcură un râușor, apoi găsiră un loc unde se adunară toate, așa, ca un iezer. Un leagăn al vieții care, asemenea legendei, păstra cutia Pandorei într-un lac făcut din lacrimile zeilor. Speranța, cea dinăuntrul ei, cea numai a lui sau a celei care nu-și putea minți destinul, oricât de mult ar fi încercat. În drumul de întoarcere spre scaunul lui din

Turnul corectat_edited.indd 78

29/10/2015 16:54:36

Turnul în care mă ascund când plouă

lemn, el își aminti că, înainte de a spera, trebuia să știe pentru cine sau pentru ce. O ipoteză oarecum dificil de înțeles. Un nou răsărit era aproape de a-și arunca corpul gol în piscina vastă de ozon virgin. O zi încărcată îl aștepta ca pe un profet. Avea de traversat munți, poate mai înalți ca ai lui, avea de așteptat câteva dorințe și de dorit câteva așteptări. Timpul nu se dovedea a fi prea generos cu el… Acolo unde se afla, soarele trăia puțin, ziua dura abia un minut. Iar el era o biată amintire a unui cântec ascultat demult într-un ungher de sentiment…

Turnul corectat_edited.indd 79

29/10/2015 16:54:36

Vis de ploaie

espre adevăr s-au scris multe, dar puține s-au adeverit. Dura lex, sed lex. Poate că din cauza asta fiecare regulă are o explicație. O cere natura umană, moartă după privilegii gratuite, scuze insipide în cazul acesta… La fel se întâmplă și cu ceea ce faci când aștepți să ți se împlinească măcar un minut din larga ta reverie, de dorință, ideal sau ce-o mai fi… Uneori, și asta ca o ironie, nici măcar o secundă nu e ceea ce crezi sau vrei, ci mai degrabă un revers al unei medalii dăruite altruist de soartă și de care nu bănuiești că poate avea două fețe. Ca mai totul pe lumea asta. Uneori ai crede că inclusiv visele, visurile. Cele pe care le visezi sau pe care le dorești împlinite… Afară mirosea a ploaie. Se simțea adânc. Nu trebuia decât să adulmeci aerul. Un vânt călduț șuiera îndoit câteva ramuri înalte de arbori. Pe bulevard nu era nimeni, doar el. Ieșise câteva minute să respire… Seara plăcută de sfârșit de aprilie răpise lumea pe la grătare, prin stațiuni

Turnul corectat_edited.indd 80

29/10/2015 16:54:36

Turnul în care mă ascund când plouă

sau cine mai știe pe unde și de ce. Tipul acela de singurătate care-l devorase mult timp era ca o intimitate dezirabilă pentru unul ca el. De ce nu? Strada principală urca undeva în pantă asemenea unui râu gri, cu pârâiașe minuscule ieșindu-i din corp, pe stânga și pe dreapta, cât vedeai cu ochii… Gri și ele. Începu să plouă. Vântul se înteți, iar picăturile păreau mai degrabă aruncate peste față ca un bici de mătase lichidă. Mirosea a asfalt încins. În curând ploaia îl udă până la piele. Nepăsător și cu pașii calmi, în acele momente îi veniră în minte filmele alea de prin anii ‘70, cu perechi de îndrăgostiți ce făceau plimbări interminabile prin parcuri sau pe bulevarde pline de viață sănătoasă, onestă… Îi amintea și de Frank Sinatra, cu Singing in the rain… Amintiri frumoase, palpitându-i în minte ca o nevroză nostalgică… Se mutase de curând în capitală. Nu cunoștea prea multă lume. Ceva de trecut timpul, pe la serviciu, nimic serios… Nu căuta și nici nu voia să fie căutat. Nu se mințea și nu avea nevoie să fie mințit. Toți aveau viețile lor închise în cutii de carton, sigilate ermetic, pentru ca nimeni și nimic să nu poată privi înăuntru. Cu toate astea, el nu ceru favoruri, nu își creă obligații. Nu avea de ce. Era doar unul mai mult la număr. Acum și mereu. Doar atât. O știa și se conformase. Uneori, simțea că un simplu „bună ziua” spus diferit sau o simplă și banală mișcare a umeri-

Turnul corectat_edited.indd 81

29/10/2015 16:54:36

Vis de ploaie

lor, a gurii, a degetelor sau a ochilor ar fi fost în stare să fi făcut diferența… Își închipuia ce era de fapt o îmbrățișare sau cine sau ce o inventase, cum ar arăta un om cu două inimi, una în alta. Perechea autosuficientă a simțului… Perechea lui… Perechea lui putea fi chiar acum o eschimosă, o chinezoaică sau o tipă înaltă și blondă tocmai din Pretoria. Cine știe? Mâna a ceea ce suntem sortiți e câteodată atât de complicată, încât nu merită să încerci, măcar să îți intuiești căutarea, să îți prevezi găsirea… Se gândi la altceva. Ce-ar fi să deseneze pe o coală de hârtie imaginară o schiță, un portret, ceva care să pară EA… Nu aveai cum să înțelegi ce ar fi ieșit din asta, însă merita încercarea. La urma urmei, a rămâne pasiv nu era resemnare, acceptare voită a ceea ce ți se dăduse, pe când… Pe când el se afla abia la început. Lumile lui îi strigau prin toate celulele: „Lasă-mă să încerc!” Nu mai încăpea îndoială. Singurătatea nu îl putea inspira în nici un fel posibil, imaginabil, de a ajunge să îți dorești, măcar o dată în viață, ceva pentru tine, doar pentru tine… Nu era important cine, ce, unde, ci când. Timpul acela ce plecase în vacanță și el mârâia ca un aligator încolțit atunci când i se cerea să se supună, iar strada pe care se plimba prin ploaie părea și ea amărâtă și gârbovită de atâtea milioane de pași grei, mici, săltăreți, nehotărâți ai fiecărei zile… Cum poți dori ceva dacă nu știi când? Mai bine să îți legi visul cu șireturile

Turnul corectat_edited.indd 82

29/10/2015 16:54:36

Turnul în care mă ascund când plouă

clipelor omului din tine. Numărătoarea inversă care motivează fiecare ființă vie, instinctual sau afectiv, de a ajunge la un capăt, la o împlinire. Unde s-ar putea trăi ca să se poată spera, crede, simți, ajunge, iubi, înțelege, oferi, zâmbi, șopti, mirosi, asculta, păși? În tine sau în altcineva? Cu ochii în gol, parcă ațintiți într-o transă imaginară, El desena… Contururile ei începură să prindă formă. Încet, încet, o umbră asemănătoare cu a lui se desprinse din ploaie și porni după el. Afară nu era timp de umbră, însă zări ceva nedefinit alăturându-i-se în dreapta. O fată rece, de ploaie, îi apăru ca o hologramă a picăturilor de sfârșit de aprilie. Nu avea nume, nici corp, însă îi zâmbea. Părul transparent îi cădea pe spate, lins și strălucitor. Pe fața ovală i se arcuiau niște sprâncene și niște ochi de sâmbătă seara, primăvara. O gură plină îi ascundea un surâs clar, natural, decis. Ce păcat că era numai ploaia! Făptura aceea mirifică mai mult plutea decât mergea. I se păru că îl cheamă pe nume, o stafie a unei umbre, a unei ploi, a unei luni târzii de aprilie… Cuvinte neînțelese lui, probabil într-o limbă neinventată se ascultau clipocind peste tot ca o rugăciune a iubirii atât de îndepărtate și atât de idee… Fata aceea misterioasă îl chema spre ceva. Ea era ora târzie de seară. Ea era singura ființă vie în acel mortuar imens de ciment dimpre-

Turnul corectat_edited.indd 83

29/10/2015 16:54:36

Vis de ploaie

jurul lui. O urmă… Cu pașii lui călcând pașii ei, o cale-potecă i se deschise înainte, pe strada udă, gri și lată… Poate că acum credea în ceva, simțea pe cineva… Pași milimetrici de început se transformară în salturi mari ca ale unei pantere lacome de libertate… Pași inventați până la imposibilitatea de a păși, de a sălta… Plutea prin aer, iar picăturile nu îl mai atingeau, nu îi mai biciuiau fața, ci îl mângâiau, pe rând, cu mii și mii de mâini nevăzute de mii și mii de fete ale ploii, acolo, pe o stradă pustie, în luna lui aprilie…

Turnul corectat_edited.indd 84

29/10/2015 16:54:36

Răsuflarea lui este vânt

morul este singura neliniște care aș vrea să nu mă părăsească niciodată. Este singurul mod prin care îmi pot privi eul direct în ochi, fără oglinzi sau umbre. Amorul este aer, pentru că prin el îmi pot respira în voie porii a tot ce sunt. Este trăirea aceea singulară de aprilie capricios, rece și suferind a moft, mai promițător, septembrie nostalgic și decembrie de pereche. De mii de ori am încercat să o înțeleg, dar ea nu are înțeles, ci doar simț. O poți intui uneori și tu, sub forma ei de zână mereu tânără, plimbându-și copacii prin parcuri, leoaică tânără, miracol de fire, dorința de lângă lac, ploaie în lacustre, ou pe banchiză sau inel de logodnă… Amorul merge prin timp, ere și locuri la care nici nu te gândești, face cele mai ciudate popasuri din lume pentru ca, la un final anume ales de el, să se oprească definitiv în te miri cine sau ce. E ca un soi de eros al destinului, care în joaca lui de-a fi îi săgetează iremediabil și pentru totdeauna pe cei care îl vor iubi, la rândul lor,

Turnul corectat_edited.indd 85

29/10/2015 16:54:36

Răsuflarea lui este vânt

fără oprire. Amorul nu este doar rostire, el este privire, răsărit, zbor, miracol, val, șoaptă, vânt, pas, inimă desenată pe nisip, sărut, îmbrățișare, chemare, amintire, muzică, atingere, fereastră, floare, dor, naștere și multe alte ceva-uri care așteaptă să fie inventate. Amorul îi însoțește pe cei singuri, dându-le speranță, dar și certitudinea că numai el poate fi perechea pe viață. Cu el, călătorii nopților fără somn vor putea să se bucure nu numai de incredibilele lumi care se ascund acolo, sus, printre stele, ci și să le reinventeze, să le cunoască, să facă parte din ele. Amorul este sensul, unul ideal, care nu are timp trecut și nici viitor… e sentimentul fără de care, dacă ajungi să îl cunoști, nu mai poți trăi niciodată. Este lumea culorilor fără nume, a gândurilor fără stăpân și a propriului vis care, din vreme în vreme, se oprește și te privește, așa, ca pe un trecător oarecare.

Turnul corectat_edited.indd 86

29/10/2015 16:54:36

Plaja așteptării

isipul se desprindea în fire subțiri în urma lui. Fiecare pas pe care îl făcea se umplea de spume din valurile lente, leneșe. Ieșise la o plimbare pe plajă. Nu avea nume, așa cum nu avea nici plaja, nici marea. Ziua era pe sfârșite, ca un salt pe nevăzute, pe nesimțite. Raze îndrăznețe și penetrante de lumină umedă îi înfășurau corpul cu o formă de tablou creionat cu migală, acolo, pe scena aceea singură. Un contur tăiat din kilometrii de mare se târâia asemenea unei năluci ambulante, rătăcitoare de niciunde și încotro. Un om invizibil de crepuscul împăcat călca cărarea minții cu tălpile, acum micimi de granit, înmiit și înmulțit cu mii și mii de ani de umblete singur, de când se știa timpul… Avea câteva zile ale lui. Poate că nu libere, nici așteptate sau așteptări. Un doliu intim de despărțirea pentru care cuvintele nu mai însemnau nimic. Iubise cândva o fată. O mai iubea încă… Nu se puteau închide ochii de a

Turnul corectat_edited.indd 87

29/10/2015 16:54:36

Plaja aşteptării

simți. Nu se putea ignora verbul „a înțelege”. Ce nu gândește mintea simte inima… O tot așteptase… mult… Plaja aceea parcă nu se mai termina. O altă zare, o altă direcție de a merge, de a aștepta, de a-și ascunde mișcarea spre înainte, cu privirea înapoi… Spartul valurilor se auzea prin mers, surd, repetitiv, insistent. Bătaia ceasului cu ticăit de început, la fel ca de sfârșit. Pasul mării pe pământul acela primitor, amantul perfect de când primele păsări își începuseră primele zboruri. O pereche de pantaloni de pânză albă, o cămașă de in cu mânecă scurtă, cu picioarelegoale, el își rătăcea umbra de ici-colo, pierdut. Un prinț al unei frumoase închisori dintr-un tărâm ascuns al minții. O păpușă mânată doar de propria voce prin nisipul umed de-o grămadă de fericiri urmate și pierdute… Fiecare are calea lui, tu continuă să mergi, își auzea conștiința chelălăindu-i lasciv și laș în auz. De ce trebuie să mergi? De ce trebuie să existe memorie și amintire și simțire? Nu e îndeajuns că ne sunt copia de încă și pentru și de ce? Unde este buretele cu care să șterg gândul, în forma lui de unul singur? Plictisit, așteptând, dorind, amintind, visând? Multă aglomerație, peste tot, împrejur, lumi invizibile de vise își nășteau somnul hidos în carnea inimii lui... Tâmplele zvâcneau a răcnet tăcut, prins cu tentacule gigantice de liniștea pe care o căuta… Cuvintele se arcuiau în întrebări

Turnul corectat_edited.indd 88

29/10/2015 16:54:36

Turnul în care mă ascund când plouă

ca săgeți nenimerite de ținta lor și reîntoarse brutal la stăpânul care le aruncase. Spre cer, cu atâta dor, de atâtea ori. Le înmuiase cu zeamă călduță de speranță și le scrijelise o rugă în lemn… Dorințe și mofturi, și chipuri, și sunete, ca un testament de om viu ivit din moarte și iar din viață, înzecit, însutit, înmiit… O carte deschisă de toți, însă neînțeleasă de nimeni. O limbă frumoasă la auz, dar mută la vorbit… Inertă, scundă, aruncată… După apus vine noaptea, apoi dimineața, miezul zilei, însoțitori ai excursiei cu un singur bilet, dus… Cine s-ar putea întoarce de departe? Eu, tu, care nu exiști? Spune încet, pe litere, în semne nevorbite, cât de lung este drumul meu? Nici un răspuns… doar fâșâitul nisipului sub tălpi… doar soarele, cu ochiul lui de ciclop care-și fierbea lăsarea într-un adânc scufund… Liniște, liniște, ca și cum prezența lui ar fi fost una singură… deși era așa. Valuri calde, calme, îi mângâiau picioarele ca un alint, ca o iertare. La atingerea cu țărmul, văicăreli de vreme veche își aduceau, rând pe rând, culorile firii pe limba întinsă a pământului mereu însetat de ceva… Țipetele pescărușilor rupeau din când în când încordarea spectacolului și o segmentau în satin de aripi bătând aerul de căutare. Miracolul care îți spune că extraordinarul e viu nu vine niciodată când îl cauți, ci se întâmplă atunci când el alege. Care nu e pentru toți, ci pentru cei ce cred

Turnul corectat_edited.indd 89

29/10/2015 16:54:36

Plaja aşteptării

în el. Ce frumos e să zbori!!! Dans nupțial scris în vers de mișcare… Drumul i se întindea înainte, o linie imaginară a lui a fi. Un alt fel de destin, o pistă lungă parcă așteptând zborul celui care o pășea. Un inevitabil în viață, un vis pierdut, o masă de lucru, un el și o ea, toate, sub o geană, a unui ochi, dintr-un gând, pentru cineva… Calea sa, aceea ce i se dăduse și pe care nu o putea alege, îl pășea, îl trăia dintr-o altă lume diferită de cea mereu dorită și cu care nu se putea obișnui. Încă. Avea să spere, să-și imagineze, să inventeze la nesfârșit. Avea să aștepte răspuns și întrebare, ieri și azi, pământ și apă, minune și comun, noapte și zi… Într-o abandonare a unei mișcări războinice, străină. Pe o plajă goală, într-un sfârșit gol de zi, un călător neînsoțit…

Turnul corectat_edited.indd 90

29/10/2015 16:54:36

Adâncul din fiecare

u știu din ce motiv, dar atunci când crezi că viața îți surâde, e doar o iluzie. Trebuie să te aștepți că la orice colț pe unde mergi e cineva sau ceva care nu știe decât să râdă … De fapt, e începutul unui ciclu și sfârșitul altuia. Nimic nu durează etern, se spune. Prostii! Nimic frumos nu durează mult, aș îndrăzni să traduc. Restul este speranța sau credința în a fi bine, în a rezolva sau în a face acel lucru sau acea acțiune să se întoarcă. Un motto oarecum opțional, aleatoriu, dacă vrei să ignori adevărul sau să-i spui ghinion. Existența e un front nesfârșit pe care soldații – oameni – se bat ca orbii pentru o bucată de pâine sau de mândrie în plus. Pumnii s-au transformat în bâte, bâtele, în săbii, săbiile, în puști, și puștile, în cuvinte. Plebea, carnea de tun, e cea care mereu a dat și va da farmec șahului: pionul se sacrifică în favoarea regelui care scuipă lejer ordinele de pe un cal în spatele unei coline – azi, fotoliu comod în vreun

Turnul corectat_edited.indd 91

29/10/2015 16:54:36

Adâncul din fiecare

edificiu luxos. Puține s-au schimbat, dar foamea a rămas aceeași. Pânda și răul gratuit nu vor pieri niciodată din mintea unui om atâta timp cât ele vor continua să existe în vocabularul său. Cuvântul și glonțul, odată eliberate, nu vor mai putea reveni de unde au plecat cu atâta ură. Puțin probabil. Infinit de imposibil… Soldatul de azi e înarmat până în dinți cu invective, informalisme tâmpe și ușor de reținut, dar cu efect devastator în a răni. El este agresiv și vigilent. Se vrea a fi așa. E nevoie de dinamism, evenimente, audiență… Soldat e și el. Cu experiență în ale luptei, cu arme sofisticate, însă niciodată folosite. Locuia undeva, în afara orașului. Vacarmul zilnic al milioanelor de suflete din el îl obosea, îl stresa. Oamenii nu îi mai spuneau de mult ceva în care sau cu care să se înțeleagă. Orice umbră de lângă ei, umbra lor, se evaporase… poate cu ei… Nu mai rămăseseră decât corpuri vii, mișcătoare, făcătoare de zgârie-nori, de scuturi anti-rachetă sau de venin sintetic… Minuni ilare, mofturi ratate. Mimetismul unei civilizații care inventase lucruri ce nu trebuiau inventate. Casa lui se afla aproape de râu. Lângă râu, un delușor chel, doar cu câțiva copaci, îi ascundea în fiecare dimineață, preț de vreo două ore, răsăritul… Asemenea unei replici târzii, colina aceea era singura înălțime naturală din împrejurimi. În

Turnul corectat_edited.indd 92

29/10/2015 16:54:36

Turnul în care mă ascund când plouă

rest, totul plan. Râul, ființele, edificiile… Chiar și așa, ridicătura de pământ îi găzduia pașii spre vârf în fiecare seară, acolo, cu multă răbdare. Urcă fără grabă pe singura cărăruie existentă, după care se așeză sus, lângă vârf, la câțiva metri de niște boschete parcă aruncate în peisaj… Și ce dacă! Din acel punct, lui îi plăcea să privească cerul în gol, să-și arunce privirea în neunde și pretutindeni. Fără vreun motiv sau intenție, fără ce și cum, când și cât. Asta îl făcea să se simtă liber pentru câteva momente, să nu simtă altceva decât spațiul alungit, curb, eter pur. E ca și cum uneori ai vrea să zaci cu ochii deschiși, să mori de viața ta mereu în viteza a șasea, să stai, să nu ceri, să nu vrei, să nu încerci, să fii lăsat în pace… Să și să și alte multe să-uri… Să te transformi într-o statuie perfect cioplită de Dumnezeu cândva, cu mii de ere în urmă, dintr-un bloc de carne brută. Un sfinx inert cu privirea fixă, întrebătoare, mereu fixă, mereu întrebătoare… Cine e privit știe de ce, ce e întrebat, își știe motivul. Nu este nevoie de cuvinte, nu. Nici de gesturi. Mișcarea nu a fost niciodată o formă de a întreba, ci o împotrivire necontrolată, un spasm al materiei și nu al ființei. O barcă fără apă… Apoi, cu gândul obosit de atâta privit în gol, el își mută cuvintele mute în templul ființei singure. Acolo le lăsă să își urle durerea de de ceuri, de pumni ridicați, de buze mușcate, de ochi

Turnul corectat_edited.indd 93

29/10/2015 16:54:36

Adâncul din fiecare

umflați de atâtea mări trecute prin ei… Glasuri șoptite ca niște copaci tăiați pe jumătate, aproape surde, șoapte gândite și rostite de copaci pe jumătate înfrunziți. De tot, de nicăieri, de el și de durerea lui. În ce apă ar putea să-și înece focul? În ce zi și-ar putea lumina noaptea? În ce mână ar putea chema și cu un deget? De unde? Spune! Spuneți! Ajutați, cei ce știți și puteți vorbi! Rostiți-vă verbul „a simți” în cuvinte neascunse, hotărâte, acum, astăzi… Furtuni de furii și de întrebări, de rugi și de mirări își gemeau avalanșele sfidătoare în el… Pe urmă, ca de obicei, cu privirea aplecată, cu corpul gârbovit, el își coborî lent pașii spre jos, spre aceeași cărare de mereu… Ziua era pe terminate; ziua aceea lungă cât o viață de om avea poate să fie amintită într-un mâine scurt cât o secundă… Noapte bună!

Turnul corectat_edited.indd 94

29/10/2015 16:54:36

Numai un pas

uzica suna discret. O formație de jazz veche. Într-un colț retras de cartier mărginaș. Zi ploioasă de toamnă. Oră târzie… El stătea la o masă lângă o scenă micuță, improvizată pentru cântăreți și cântărețe în singurătate. Speranță de audiență maximă… Băutura din paharul de pe masă era roșie ca lumina difuză dimprejur. O bucată de hârtie și un telefon zăceau față în față, parcă într-o gardă invizibilă… Noaptea era tânără… Jazzul părea să curgă printre mese însoțit de un aer mistic, parfumat, de tutun vechi de cea mai bună calitate. Soliștii aveau ochii închiși. Poate visau că trăiesc în timp ce își executau automat mâinile, picioarele, buzele, capetele, muzica… Liniștea lor îi dădu liniște și lui. Luă hârtia în mână, o mototoli și o îndesă într-un buzunar al hainei… Telefonul rămase pe masă singur, fără urechi și ochi, fără grimase, gesturi

Turnul corectat_edited.indd 95

29/10/2015 16:54:36

Numai un pas

și rugăminți… O clipă păru mut, apoi… Apoi sună… Întâi hotărât, pe urmă din ce în ce mai lent, speriat parcă de o amenințare nevăzută… Nu avea loc de zgomot în locul acela unde era numai muzică… Nu putea exista nimeni altcineva decât… Nu era chemare vie să fi înviat voci și vise și mereu aceleași gânduri. Despre… Unde… Pentru ce… Pe scena goală dansau din când în când umbrele răzlețe ale formației celor câțiva muzicieni. Seara se afla în așteptarea a ceva ce nu venea… Într-un târziu, el își scoase o țigară, și-o aprinse cu un gest nepăsător și expiră rotocoalele primului fum pe tavanul galben închis. În curând, o perdea deasă de fum îl învălui ca o mantie în formele ei iluzorii. Mreje ascunse îl trăgeau de mâini și îi mângâiau pleoapele deja grele… Atunci apăru ea… Din spatele unei uși, făcu câțiva pași spre bar. Comandă ceva și se așeză la o masă în fața lui, cu spatele spre muzică, cu fața spre el. Aproape dansând, își așeză cu grijă haina pe scaun, apoi luă loc. Deși îi separau câțiva metri, ei nu se întâlneau cu nimic. Două lumi atât de aproape… Clapele pianului mângâiau semi-liniștea din local pe tonuri joase, curioase, anestezice. Nici o privire nu se întâlnea, nici o secundă de inocență măcar. Vreo două săptămâni trecuseră cu același scenariu alb-negru. Unul, marea, celălalt, statu-

Turnul corectat_edited.indd 96

29/10/2015 16:54:36

Turnul în care mă ascund când plouă

ile de pe insula Paștelui. Priviri în gol, departe, fără nici un motiv, fără vreo intenție. De ce? Ea scoase din buzunar o agendă micuță și un telefon… Le așeză ordonat lângă pahar și le măsură lung pe amândouă cu privirea, parcă atunci le văzuse pentru prima oară. O mirare sinceră… La cealaltă masă, el repetă gestul ei aproape mecanic. Aceeași hârtie, același scris. Același telefon. Patru mâini, douăzeci de degete mângâind o biată bucată de hârtie. Cu un singur gând… În depărtări sinonime, mintea lor zbură ca un sprint spre o țintă așteptată mult prea mult. Prin pânze de păianjen trecu, pe străzi lăturalnice, închise și mirosind a mâncare ieftină, a aer condiționat, a asfalt încins… Pe urmă se opri câteva clipe în marea de apartamente, de parcuri și de cinema-uri, de case izolate în Marea Citadelă… În oameni împreună, împietriți și pulsând a viață, în degetele lor, copia fidelă a minții, sărind de ici-colo ca niște iepuri norocoși într-un strat de morcovi… Oameni cu oameni, oameni fără ei, cu o parte și cu nimeni. Alături, de peste tot, oameni ținându-se de mâini, cu pumnii strânși, îndesați unii în alții. Un nod gordian pe care nici o sabie de pe lumea asta nu putea să îl taie… Oameni de trupuri lipite în unu, pe bănci, în gând, pe pământ, peste tot… Cum și de unde nu pot fi întrebări care să

Turnul corectat_edited.indd 97

29/10/2015 16:54:37

Numai un pas

explice acest labirint al visului de doi, în ei doi, acolo, în barul acela cu jazz, cu scaune și mese singure, cu o orchestră absentă și cu o scenă, mereu în așteptare de cineva. Cum și de ce nuși putea nici unul dintre ei, el și ea, să apese câteva cifre amărâte pe acel telefon de-a dreptul insignifiant… El știa de ea, și ea, de el. Se evitau reciproc în timp ce se doreau necuvântat. Cărțile vieților lor se aflau față în față, două cărți în una și totuși citite de doi, separate în două, aruncate la numai câțiva metri una de cealaltă… De-ar fi curajul ploaie, să-l poți atinge, de-ar fi privirea soare, să te răsară oricând… De-ar fi timpul o piatră, să nu mai curgă, să nu respire, să nu trăiască… Noaptea era spre dimineață. Bătălia se încheiase iarăși la egalitate. Niciunul nu învinsese, niciunul nu pierduse. Mai trecu o zi. Mâine e alta. Același bar, aceeași masă. Aceeași ne-minune de-ntâmplare, pe sub geană, mirare a unui magic surâs de prima oară…

Turnul corectat_edited.indd 98

29/10/2015 16:54:37

Și sfârșitul e un început

e vă voi spune nu s-a întâmplat pe stradă, în aer sau în somn. Nu a decurs ca o poveste pe care o ascultai cu acea încordare curioasă, mic fiind, în brațele bunicii. Nu a căzut ca zăpada, lin, aproape dansat și nici nu a udat până la piele, ca ploaia de iunie, iute și furioasă. Totul a început în mintea lui. Cu mulți ani în urmă, o lume își zidea temelia. Vorbele și copiii lor, șoaptele au anunțat un răsărit de alt soare, mai strălucitor, fără sfârșit și cu un singur început. Asemenea unei vrăji din timpurile lui Excalibur, un fior de neexplicat se băgă și el în seamă în sala așteptării gândurilor. Toate, ale lui. Nu era de recunoscut niciunde, nicicând, nicicum. Un fior-aripă, fiorul-privire, înfiorat de misterul propriului corp înfierat de culoarea roșie, inima lui, EL. El de pe atâtea scene, unde jucase roluri cu clipe, pentru toți și de tot, a jucat, a mințit, a iubit și-apoi, apoi a plecat… De asta, nu numai mintea însemna că există,

Turnul corectat_edited.indd 99

29/10/2015 16:54:37

Şi sfârșitul e un început

ci și că inima simte. Ce simplu ar fi fost să fie numai așa! Dar visul? Visul lui uitat în plasa de rafie în care avea pâinea și laptele în diminețile alea reci de primăvara lui a șaptea. Ceva-ul cu gust de turtă dulce, a nuci de sfârșit de august, a alviță de iarmaroc și a cireșe de mai… Gustându-le în parte, se trezea în locurile din care veneau. Atât de adâncă aroma asta a lui A FOST, încât dorul se transforma în doruri, în mulți ani și în multe vieți întregi de labirint infantil, atractiv, fantastic, plin de… Imagini cu castele, faraoni, lupte interstelare, mână în mână cu umbra a ceea ce urma să se întâmple… Într-o clipire de ochi, în pașii abia atingând pământul celui mai frumos dintre valsuri… Dama de la etajul 3, cea care picta în fiecare dimineață atunci când el trecea pe acolo, nocturna în E minor a lui Chopin. Și în dreapta pânzei mereu strecura câte un trandafir. Îl simțea și acum, pe buze, în mult de univers copleșitor, asemenea unui radio de epocă. La capătul anilor i se adunaseră toate acestea. Toate acestea din care se compunea el, un puzzle de secvențe venite din trecut, din viitor. Toate îi aparțineau de când timpul își bătuse primele secunde, de când marea își adusese la țărm primul val, de când prima pasăre își bătuse aripile a prim zbor, de când întâia privire se întâlnise cu a lui. Demult, acord vechi de cânt cosmic… Invenție sau miracol? Alegere sau destin?

Turnul corectat_edited.indd 100

100

29/10/2015 16:54:37

Turnul în care mă ascund când plouă

Într-un ungher al simțirii, vitralii albastre de școală îndepărtată își cerneau lumina zgârcit, dar nostalgic, răvășitor unele în altele. Nu numai că mirosea a amintire, însă era ceva acolo, ceva dinapoi, mult înainte. Priveliște a lan de grâu așteptând foșnitor, foșnind, privire spre sus, îmbătândă a cer, a dor, a vrea… Strigăt de strămoș în ea, atât de mult își chema diminețile. Atât de tare cerea… Pe urmă, iarna mirosind a fum, a primăvară de ghiocei, a verde crud, a toamnă, a școală, mai târziu a pereche; și vara, vară a libertate, a pozne făcute cu duiumul și acceptate onorabil de unii… Măi, să fie, o lume întreagă… Unde încăpeau atâtea în ea? Unde erau actorii filmului său imaginar? Unde au fugit acele nimfe și de ce au fugit tocmai de el? Pentru care motiv nu putea să se dezbrace de haina asta grea a timpului plin cu existențe netrăite și mereu repetate? Unde se ascundea pianul cu eterna sa melodie de divin șerpuit, pe care el o compusese din frunze, din NU VREAU SĂ FIU SINGUR, din EA, ea visată și dorită până când înseși visele, acum minți de granit, se transformaseră în câmpii verzi cu nisip fin pe alocuri, în lacrimă mută, clară și mare cât o mare… Rezistă, rezistă, rezistă! Cuvinte ca trăsnete izbeau din toate cele patru dimensiuni creierii plictisiți de același repertoriu – rutină. Cuvinte ne ale lui, cuvinte al căror sens îi era străin. Li-

Turnul corectat_edited.indd 101

101

29/10/2015 16:54:37

Şi sfârșitul e un început

tere din același alfabet comun, desuet, uitat. Sunete care recompuneau tăcerea în corpul lor gol, de nirvană, din „eu” îmbăiat în sosul lui A FI, în răsărituri și seri miracol, în praguri necălcate de uși atât de larg deschise... Cuvinte ce își pregăteau MAREA CĂLĂTORIE fără vacanțe, fără a dori, anotimpuri ale oricărui verb care iubește, tresare, speră, cheamă, simte, cântă, visează, venerează, trăiește… Acolo și într-acolo, cu totul spera el să ajungă. Avea să își ia pașii în bagaj, ființa cu întreaga populație de parcuri, sentimente din camera zâmbetului. Nu avea nimic cumpărat, nimic împrumutat. Doar pe el, acea replică îmbătrânită a Geei, pământul magic al primului început. Ce curios, un simplu călător cu un tren întreg de valize invizibile compuse din imagini, sunete, cuvinte, izuri, primăveri, simțiri multe, nespuse de mână, de hârtie, ci de privirea născută a îmbrățișare… Drumul era al lui, la fel ca și călătoria. Viitorul se deschidea în fața celor ce nu își mai aminteau trecutul, în timp ce prezentul copia doar surâsul lui A TRĂI… A face este provocarea fiecărei zile, spuse pragmaticul. A simți, a vieții întregi, completă poetul…

Turnul corectat_edited.indd 102

102

29/10/2015 16:54:37

O lume de dincolo de noi

anul de flori se întindea cât vedeai cu ochii. Larg, întins, calm. Parcă un gând pe care vrei să-l spui, dar nu poți, îl gândești, îl întorci pe toate părțile, îl joci până la măiestrie, însă nu… nu poate prinde viață material. Rămâne acolo, în fântâna cu apă clară, nevăzută, scânteia de eternitate, darul… Ce spui, suflete, e doar traducerea limbii sentimentelor în limba cuvintelor? Cuvântul… Cuvântul, cel ce creează societăți, cel ce exprimă sau încearcă. Unii îl aruncă așa, vrere de bine, însă el iese din gură tăios, șuierător, negândit, palmă… Alții tânjesc după el o viață întreagă și încă una după, numai pentru a-l putea găsi potrivit, copt. Numai o secundă, să prindă timpul din urmă și să îi lege în părul alb litere. El va ști ce să facă cu ele… Ce paradox! Să ai gură și să nu se înțeleagă nimic, să nu se întâmple nimic. Vorba, vorbele ies afară cu nemiluita, grămezi de instinct, jumătăți de înțeles. Asemenea unei

Turnul corectat_edited.indd 103

103

29/10/2015 16:54:37

O lume de dincolo de noi

ploi acide, arzătoare, devoratoare de orice… Se privesc adeseori, statui, și ele spun mai multe prin nemișcarea lor artistă decât mecanismele astea create de Dumnezeu pe vremea lui Avraam, cu mult în urmă. Ceea ce se numește perpetuum mobile, însă finit, laș, iubitor de rău gratuit, instinctual, defect. Unele, așa-numite excepții, probabil pentru a scuza rasa întreagă. Poate că e așa… Adevărul e bănuit, nu știut. La fel ca iubirea, la fel ca și cuvintele. Se mișcă brațe, corpuri, minți, se numără zile, se scurge timpul, mor celulele, se schimbă înfățișări pentru totdeauna. Întins pe spate, cu privirea înfiptă perpendicular în albastru, El își amintea fiecare pas pe care îl făcuse când era copil, orice amintire vie, mai trăindă ca oricând. Parfumul lanului îl învăluia marțial, sute de arome se încercau unele pe altele, diverse, multă diversitate și intensitate. Florile îi vorbeau pe rând, unele, mai aprins, ca în muzica lui Boccherini, altele, calm, asemenea concertului 17 pentru pian al lui Mozart. Clasic, parfum, cuvânt. Zeci de mii de buze șoptitoare de cuvinte necuvântate. De frumos nu numai al unui singur simț, ci al tuturor. Zeul invizibil al creației atât de mult căutate, civilizația supremă ascunsă în fiecare din noi și aruncată la groapa de gunoi a trecutului fără a-i vedea orașele, miracolele, oamenii… Acel ceva care nu te lasă să dormi la 6:30 dimineața, care îți recompune toate piesele din care ești conceput, care îți

Turnul corectat_edited.indd 104

104

29/10/2015 16:54:37

Turnul în care mă ascund când plouă

adună de peste tot cântecele de eu rupt în toate părțile, în toate viețile. Acel ceva, doamna mea, draga doamnă muză, răpitoare și alintată până la refuz… Cea vorbitoare atunci când doar ea dorește. Nu în cuvinte și nici în umbra lor, gândurile, ci în ierni, în oceane, în șoapte de vânt… în ce obișnuiesc să fiu atunci când merg pe stradă, strivit și împachetat de cartea lui A FI, absorbit de ora 12 sau de 9, de dunga pantalonului sau de ironia celor din jur… Câte doruri pierdute! Câte cuvinte asasinate! Într-un târziu, el se ridică. Pe jos, flori strivite, aplecate, victime încă surâzând aveau formă de om acolo, în mijlocul nicăieriului. Un mormânt pe pământ, deschis numai lui, un pat al nemuririi, o casă a libertății. Un poet imaginar, cu versuri în arome și poezii dedicate doar lui… Privi pe tot întinsul câmpului. Nimic altceva decât flori. Roșii, albe, mov. Copleșitor de multe. Milioane de momente vii care te făceau să strigi cât poți: SUNT VIU! SUNT AICI! Șoapte, alinturi, chemări în ochi, fără a vorbi, fără a gândi măcar un sunet, așa cum fiecare din acele minunate ființe o făcea. Liniște, liniște de bătaie de aripă, liniște de dorință, de pasiune, de admirație, liniște cu și despre oameni atunci când zâmbesc, de de ce-uri, provocatoare, liniștea stării de acceptare. Făcu primii pași de plecare. Ideal ar fi fost să nu fi atins pământul. Să nu aplece florile. Fantastic ar fi fost să nu fie fizic, să nu cântărească

Turnul corectat_edited.indd 105

105

29/10/2015 16:54:37

O lume de dincolo de noi

nici măcar un gram. Să fie numai suflu, atingere, mângâiere. Zbor purtat pe aripile vântului. Umblet nemers și totuși omniprezent. Dar nu, nu, acestea erau doar vise fabricate în nopți fără stele. Realul în care se afla avea picioare, cântărea și rupea prin el și prin gravitație ce ne-a împiedicat întotdeauna să fim asemenea păsărilor… O dâră a morții se întindea în urma lui, o cărare a direcției spre ceva mișca din trupurile florilor… Un șarpe își strecura umbra veninoasă crescând din ce în ce mai mult, fără oprire, hotărât. Linia se extindea și prindea formă de limită, de hotar între două lumi: cea pe care o lăsa și cea în care urma să intre. Un desen pentru a cărui schițare nu era nevoie de mâini, ci de picioare. Un Tonitza gigant, artistul crud al omului, din fiecare eră a lui Cronos. Cineva stătea într-un colț și râdea în barbă de spectacolul acesta hain. Creator și creație… cuvinte inventate. Loja lui e atât de ascunsă încât nici nu-și dă seama că există. Un soi de rebus fără soluție reinventat, o insulă în mijlocul oceanului. Cui îi pasă de ea? Vorbe vin, vorbe pleacă de peste tot și nicăieri. Le caut, le cauți, le caută. Oamenii, tu, el și florile unui câmp dintr-un anotimp fără vârstă…

Turnul corectat_edited.indd 106

106

29/10/2015 16:54:37

O simplă zi

essun Dorma obișnuia să cânte pletoric Pavarotti. Desigur, artistic vorbind. Cu mulți ani înainte, Pucchini o făcea compunând stări. De nesomn, de nenumărate nopți fără lună, nopți așteptânde… Eu, cel ce nu doarme, sunt aici, pe o hârtie albă. Dar sunt și pe stradă, pe orice drum și în orice corp. Singur, doar cu mine, singurătate încarnată în privire, în limbă, în picioare, în creier și în ne-inimă. În fiecare zi îmbrac o haină diferită, ca fiecare dintre voi, drumeți de vieți ocupate, sterile, încovoiate, învinse. Demult, pe când anii nu cântăreau, o siluetă a uitării își plimba umbra subțire pe alei, pe străzi lungi de oraș, mai lungi decât însăși ființa din care veneau. Secundele erau tinere, zilele ploioase mai mereu aveau soare, iar surâsurile se transformau în dimineți. Iarba mirosea a verde crud, a pură emoție de toamnă, clădirile se înălțau parcă mai puțin violente și în geamurile lor galbene soarele înserării compunea câte un vers pentru

Turnul corectat_edited.indd 107

107

29/10/2015 16:54:37

O simplă zi

fiecare… Ce aproape și cât de departe! Ce atunci și cât de acum! Ce acum… Vârste și lupte predate de alții cu temele făcute la intrarea în școală, cu alți întotdeauna curioși gură-cască. Cui îi trebuie povești, vieți chinuite, înșirate pe o bancă lăturalnică? Da, am înțeles. Ca să vezi! E bine să nu faci asta! Ce păcat! Ce păcat de cuvinte! Cât de bine le gândim! Vulpile minții, înșelătoriile din spatele ochilor și din tot sufletul! Simfonia lui A TRĂI. Destinul care scrie cu oameni pe timp, cuvinte neîncepute și neterminate, iluzii și așteptări care dor de fiecare dată ca o operație făcută pe viu… Haine îmbrăcate pe dos, și nu știu de ce, jurăminte cântate într-un altar dintr-o biserică închipuită, pe fundul unui ocean, un cor al neliniștilor anonime, însă arhicunoscute, oameni dragi care au inspirat și care continuă să o facă, chiar dacă numai de acolo, de sus… Eternul tânăr dăruindu-și inocent ani din viața netrăită încă pentru o simplă îmbrățișare, pentru o atingere, prin păr, pe față, cu mâini desenând mâini reale. O, cerșetorule! A fi-ul tău nu inspiră pe nimeni. Nimeni și nimic nu îl pot înțelege, nu îl cred. Lumea pe care tu o visezi e produsul unei ecuații niciodată aplicabile, niciodată valide. O teoremă a greșelii cu tot cu reciprocă, o frază în care verbul e abandonat în închisori întunecate, permanente… Ce rost are cântecul privirii tale, mereu spe-

Turnul corectat_edited.indd 108

108

29/10/2015 16:54:37

Turnul în care mă ascund când plouă

rând a primăvară, a întâmplări cu orice fel de început, dar totdeauna cu final dorit… Și întâmplat, trăit, dar nu de tine… Dor, dori, doare… Ecouri kilometrice de albastru în sus, în jos, la stânga, la dreapta, pretutindeni, evadări din miliardele de celule singure, despărțite în atomi de cuțite tăioase, de vorbe cuțite, îngenuncheate, prizoniere. De ceva vreme, vorbele silabelor încetaseră să-și mai cânte micile miracole. Acum, un singur cuvânt le spune pe toate obsesiv, consecutiv, secvențial. Nu! Nu! Nu! Furie, neînțelegere, dor, dorință, așteptare, dezamăgire. Toate la puterea unu și unu la puterea… toate! Un sentiment asemenea unui parazit uriaș, cu multe ventuze, cu multe brațe și cu alte multe ventuze la rândul lor, cu multe stomacuri-depozite pândindu-te lacom, lasciv, neiertător. Păsări de pradă uneori din specia oamenilor, alteori nu știu din ce sau cine… Ispita, prăjitura sorții pe tava existenței fiecăruia. O grămadă putredă de cutii pandorice pe dinăuntru goale, împuțite, trădătoare… Pline cu intenții mincinoase, sadice, sarcastice, acide, iluzorii, grotești. Intenții care urmau să se numească, promițător, speranțe… Cel ce crede că trăiește doar visând că o face se înșeală amarnic. Nu e de ajuns. A-ți imagina înseamnă a încerca. Dar a încerca să evadezi. A fugi fără oprire cu picioare de campion mondial la suta de metri liber. Înseamnă a fi convins că

Turnul corectat_edited.indd 109

109

29/10/2015 16:54:37

O simplă zi

poți să iubești fără a primi ceva în schimb. E ca și cum ai interpreta Macbeth în fața unui zid imens, opac și gros. La început e doar nepăsare, dar mai apoi, pe nesimțite, te preschimbi în nepăsare și, puțin câte puțin, ajungi să vorbești cu cuvinte nerostite, neauzite… Să taci și să pricepi liniștea dinaintea ta. Liniștea aceea înaltă, rece și senilă. Apoi, să te contopești cu ea. Pe vecie… Iar în clipa în care, în sfârșit, cineva se oferă voluntar să te ajute, e deja prea târziu. Atunci când tu ți-ai dorit nu a existat nimeni să te audă cum strigi cu pumnii ridicați în sus, cu sufletul coborât în cele mai temute tenebre. Ironic, nu? La ce bun colacul de salvare aruncat după? La ce bun atâtea gânduri-furtuni, atâta a dori, atâtea vise-povești? La ce bun atâtea vieți începute și sfârșite, așteptând doar o singură clipă? O singură chemare? Doar una…

Turnul corectat_edited.indd 110

110

29/10/2015 16:54:37

Clar de lună

oaptea își scânteia poleiala magică pe imensitatea lacului din fața lui. Cu bărbia sprijinită în pumni, el își derula filmul secvențelor plăcute, trecute, amintiri care îl linișteau și îi dădeau încredere în minutele și orele ce aveau să vină. Lumi selenare jucau forme înmiite pe întinsul apei, cu gura închisă, o pledoarie a imaginii pure. Singurul sunet admis în acea simfonie a naturii era doar susurul vântului alint, o specie pe cale de dispariție, o muză a nopții doar pentru creaturile ei singure. Minuscule, melancolice… Nici o urmă de nor pe cer. Calm general, relaxare. Cum să nu dormi, omule obișnuit? Cum să nu stai treaz, călătorule? Acum e atunci și când e aici. Imposibil a nega, incredibil a nu crede că nu e așa… Scaunul din lemn masiv stătea postat la numai câțiva metri în fața casei oarecare de niciunde și de peste tot. Ca un avanpost al singurului din seara aceea, ca o înșiruire de spectatori

Turnul corectat_edited.indd 111

111

29/10/2015 16:54:37

Clar de lună

tăcuți, aflați în cadrul unui film fără actori, fără scenariu. Casa, scaunul, lacul. Și totuși, incomplet. Mereu i-a lipsit ceva. Mereu va lipsi poate ceva din această teoremă a tu-ului ideal. Unicul, acel ceva, om, loc, amintire, poveste. Dorule, tu poți să-mi spui? Întreba el, fără a aștepta vreun răspuns… În noaptea luminoasă și calmă nu existau răspunsuri așteptate, doar primite. Răspunsul lui nu venise încă, nu se ivise nici din lumea lunii pe apă, nici din apele călduțe ale lunii… Nici măcar de pe iarba verde dimprejur… Un „poate”, gândit ca miracol, dar întâmplat ca adverb. O ceață invizibilă sau, mai bine, o plasă întinsă de un pescar de deltă, cu ochiuri mici, asemenea unei limbi compacte prin care nu se trece. Pe aici nu se trece!!! Și nici măcar nu încerca să o facă. Nu înțelegea adâncul frământării din care mereu se nășteau timpuri trecute chinuitor de amintitoare, unele netrăite, însă simțite, cu tot și din tot ce se putea simți… Altele, fapte, momente vii de o viață. Iar altele și altele, doruri de dureri de a fi doruri din nou. Un spin înfipt mult prea profund în trupul lui de Ulise, al eternului umblet. Un cântec înfierat în note de do și si obsesive, părți contrarii întotdeauna atrăgându-se, chiar dacă nimic, nimic, nicicând nu le-a putut uni vreodată… Câte scări ar trebui să urci ca să cobori doar memorându-le? Câți ani i-ar trebui vieții însăși să nu se știe când și cum ar zbura din el cu clipe, cu ore, cu zile și cu totul? Din eul

Turnul corectat_edited.indd 112

112

29/10/2015 16:54:37

Turnul în care mă ascund când plouă

fiecăruia dintre voi, o persoană omniprezentă, deosebită doar de aproape… Acolo, noaptea, lacul își spunea povestea cu guri umede, clipocitoare, cu valuri mângâietoare de nisipuri îmbibate în materie, în a exista… Acolo, ce a fost și ce continua încă să fie, tăinuia apăsarea lui ACUM. De ce trecutul e același tiran care promite prezenturi și viitoruri fără de care nu ar putea trăi? Suveranul care, sub chip de rege despot, se proclamă în fiecare moment, la fiecare acum, atunci, a fost odată, cândva. Sunt aici și scriu, se gândește el mirat. Cu toate acestea, un singur cuvânt poate începe în trecut, cu fiecare literă lăsată pe foaie, e scris acum și continuat într-un timp viitor… Și, cu cât scrie mai mult, el știe că va avea mai mult trecut, un prezent inconștient și un viitor așteptat a fi consumat rapid. Când se va termina totul, totul va fi trecut. Ori va fi fost… Un fior de gheață îi coborî ușor, pe spate, în jos. Îi părăsi corpul și se instală pe urmă în scaun. O domnie a gheții singulare împietrea două creaturi nedespărțite: călărețul și calul. Călători dintotdeauna pe umerii norilor, de la nord la sud, ei doi prin vânt, ploaie, soare, lună și iarăși nori, până la capăt, cu pofta demonică de a sorbi până la ultima picătură cupa lui A TRĂI… O reverie a domniei sale, timpul, care obișnuiește să măsoare victimele doar prin a respira, prin produsul numit LOTUS, care, odată gustat, nu te mai lasă să pleci, să cauți. Când

Turnul corectat_edited.indd 113

113

29/10/2015 16:54:37

Clar de lună

veți ajunge acolo, Ulise vă va spune el însuși… A vrea să trăiești nu e un păcat, e o patimă, un capriciu al eternității, un hohot sumbru de zeu la adresa celor ce sunt trăiți… Noaptea nu se termină încă. O mai însoțesc câteva ore răzlețe. Între timp, lumile selenare turuie la povești cu nemiluita. Apa lacului continuă și ea să vorbească. Vântul adie nevăzut prieteni de-o viață. Un cer negru, dar negru de tot, cu zeci de mii de ochi mici stă deasupra, atârnat parcă… În el, multe romane nescrise își clatină agale părul despletit, într-un umblet nemers, neatins, încă nescris. Iar el, ridicat acum de pe scaun, pleacă spre lac cu pași mărunți, știutori de ceva, zâmbind a drum cunoscut. În el își încheie complice vocea primul timp al ultimului soare care a existat vreodată în inima lui… Clar de lună…

Turnul corectat_edited.indd 114

114

29/10/2015 16:54:37

Cartea lumii unui moment

Din văi largi de priviri, neîmbătrânite, dar nici tinere, șopotesc lanțuri nelegate de picuri limpezi – clipe ale ploii. Ies de pretutindeni, dintr-un loc de unde nimeni nu se așteaptă, însă toți îl știu. O frază, o incertitudine a luminii neaprinse în drumul dintre pat și paharul cu apă de pe noptieră. Griul așteptării, a fi-ul morților, zâmbetul sumbru al Nordului. De ceul de după umbra ta, cel ce visează răscruci de drumuri, râuri curgând înspre amonte. Tu, cel ce clănțăni din dinți a pagubă, nu a frig, nici a frică. Tu, risipa lui ieri și foamea lui mâine. Judecătorul judecat de propria pace pe care nu a căutat-o niciodată. Tu, omule! Smerit, îngust puțin! Ai cucerit lumi fără zări, ai construit și ai descoperit, ai bătut atâta cale prin tine să afli cine ești. Cine ești tu, omule? Câinii din curtea ta îți ling mâinile și te numesc stăpân pentru că le dai de mâncare, iar atunci când te întorci cu spatele ei cască a pagubă, a plictis. Tu o știi deja, dar te prefaci că nu

Turnul corectat_edited.indd 115

115

29/10/2015 16:54:37

Cartea lumii unui moment

e așa… Te ascunzi în cușca unde te-ai aruncat de tânăr. În bucăți de carne și de hârtie, în timpi unde numai tu ai trăit, cu neputința gândului lângă tine, într-o tăcere care mereu te asurzea… Te asemănai atât de mult cu o javră de leu fără coamă, fără cap și coadă, scris pe nemestecate, regurgitat apoi într-o gimnastică mentală bolnavă. Tu, interpretul celorlalți, niciodată al tău, înger, demon și purgatoriu în personala ta săracă treime. Lumi abandonate, lumi prăfuite de vise expirate; le-ai chemat cu numele tău și ele ți-au răspuns pe tine, însuți, tu. Ai căutat liniște, dar ai stârnit război tot căutând-o, ai vrut să îți ceri iertare, dar din gură ieșeau ca un torent de ploaie de vară primele blesteme. Ai vrut să pleci, dar cu fiecare plecare îți aruncai peste umăr mii de întoarceri… Jumătate, ale tale; cealaltă jumătate, a ceea ce… numai pentru ce ai trăit: ea – casa, ea – calea, ea – visarea, ea – ea… Povestea ultimelor două cuvinte: ce ți-ai dorit tu, cât de mult și oare în a câta viață? În al câtelea vis? În a câta așteptare? Din văi largi de priviri neîmbătrânite, dar nici tinere, șopotesc lanțuri nelegate de dor… A ceea ce nu vei înțelege și nu vei crede că va fi al tău, că vei fi al… Știu. Eu știu cât ai dorit. Și cum ai dorit. Și de ce ai dorit. Și când, și unde ai dorit. Însă nuștiu pe cine. Nimeni nu a trăit în visul tău, nimeni nu s-a apropiat de el. În el, sau în afara lui,

Turnul corectat_edited.indd 116

116

29/10/2015 16:54:37

Turnul în care mă ascund când plouă

la porțile sărutului, la masa tăcerii, sub coloana infinitului. Nimeni nu a avut o dată curajul să te întrebe ce faci, așa cum ai fi vrut tu. Să fi încercat măcar. Câteva minute în câteva cuvinte. Sunete, vocale, simple deschideri de gură. Un gest schițat, apropiat cumva, ceva. Totul, atât de departe, imaginează-ți, la numai câțiva centimetri care păreau ani-lumină. Curios, cu cât te apropiai mai mult, cu atât te făceai mai mică. Ce-ul sau ceva-ul acesta al tău fără nume, fără corp, cinema-ul perpetuu din fiecare, însă niciodată real. Să fi fost doar câteva momente mângâiere, cu palma mâinii tale, sărut cu buzele gândului, cuvânt de vânt, de soare, de însuți tu… Ți-a explicat vreodată cineva de ce trăiește lumea? Care e țara lui a iubi? Unde ai putea să vorbești fără a fi auzit? Cine ești? Orașul tău e valea plângerii, trăiești în bălți sărate, bei cafele al căror zaț a fost uzat până la albire. Citești numai cărți scrise cu stânga și îți place să joci șah doar cu pionii. Verbul tău preferat e A UITA. Ai învățat să dormi cu ochii deschiși, să stai zi și noapte la pândă. Pentru tine nu plouă, chiar dacă ninge, nu e vineri chiar dacă e luni, tu nu știi să spui mulțumesc doar cu surâsul. Pielea ta e plastic dur, corpul tău, un soldat de plumb, iar inima ta, biserică goală. Îți scrii în fiecare zi numele pe nisipul timpului cu pașii tăi grei și rari. Muzica ta e umbletul cheii rotite în ușă, scoase și aruncate în foc sau pe geam. Ai zăcut și nu vrei să uiți că exiști doar când, fără să

Turnul corectat_edited.indd 117

117

29/10/2015 16:54:37

Cartea lumii unui moment

vrei, fugi cu privirea prin oglinzi sparte… Locul tău nu e aici! Pleacă din noi, din tine și din mine! Nu o să te pot uita o vreme, dar e mai bine așa. Nu e nevoie să știi că viața a trecut pe lângă mine cu inelul tânăr și copil al unei zile întregi, cu părul tău ascuns prin colțuri de mâini mângâindu-l. Mi-ai locuit ființa multe primăveri, ani și speranțe. M-am imaginat prizonier, dar numai tu m-ai eliberat. Mi-ai dat litere în dar, iar eu, cuvinte, ție… Ai venit, ai văzut, ai învins! Pe curând, mereule!!!

Turnul corectat_edited.indd 118

118

29/10/2015 16:54:37

Turnul în care mă ascund când plouă

arți. Iulie. Vară. Căldură enervantă. Mi se lipesc hainele pe mine și mă simt incomod. Zi proastă. Mă gândesc. Sunt o rotiță din acest angrenaj uman meschin care-și învârte corpul super-mecanizat și hidos cu un dinamism terifiant. Nu suport să mă gândesc prea mult la asta. De fapt, deloc. Încerc să trec cu vederea nesimțirea asta dură din aproape fiecare ins de lângă mine. Toți au treabă și interese. Îi las aici, acum și definitiv. Turnul în care mă ascund numai atunci când plouă intră în scenă. Nu e mai înalt de 1,90, are 90 și ceva de kilograme și e făcut din cărămidă arsă. Eu, chiriașul propriei vieți, îl vizitez atunci când toarnă cu găleata. Închid ochii, îmi caut cheia fără de care nu aș putea deschide ușa principală. Orbecăiesc puțin, dar într-un final o găsesc. Intru. Acolo, în el, nu miroase a mucegai sau a vechi, nu sunt bucătării sau băi, numai un living mobilat destul de șters, dar confortabil. Pe o masă, undeva, într-un colț, am găsit niște hărți

Turnul corectat_edited.indd 119

119

29/10/2015 16:54:37

Turnul în care mă ascund când plouă

cu multe artere și vene, care mai mari, care mai mici, desenate toate pe o inimă de carton... Pare o hartă. Curios!!! Înăuntru nu sunt ferestre. Însă în mansardă, sus, am descoperit cu ceva timp în urmă un ghiveci mare în care e plantat un prun. Acum el e destul de înalt, are frunze verzi, însă numai pe jumătate. Cealaltă jumătate e uscată, stearpă. Mă uit mai atent și, deși nu e cazul, mă pufnește râsul. Copacul pare o frizură modernă, de aceea pe care o poartă cu mândrie punkiștii cu creste violete și roz, rași pe margine. Imediat fac legătura cu pasarelele de modă de prin lumea asta mare. Nu e mare diferența. Îmi vine să plâng de silă… Rădăcini nu am văzut. Poate că nu are sau poate că prunul a fost pus acolo de decor sau de impresie... Când eram pe punctul să plec, amuzat fiind de aspectul acela poznaș, ceva mi-a atras atenția. O gaură ca o scorbură chiar în locul unde încep ramurile. Chiar în inimă… Un ochi ca de păun privea țintă dinăuntru. Copacul spion, îmi sună în minte deodată. Și încep să zâmbesc iarăși. Azi e ziua lucrurilor trăsnite. A păcălelilor ieftine și a ce-urilor din de ce. Unde sunt toți? Dau să mă întorc. Pe trepte găsesc altă cheie. Poate că e de la ieșire… Dar cum afară plouă mocănește, nu prea am chef să ies. În living, într-un colț, văd niște lemne. În dreapta lor stă, mut, un șemineu vechi, din cărămidă arsă și el.

Turnul corectat_edited.indd 120

120

29/10/2015 16:54:37

Turnul în care mă ascund când plouă

Iau la întâmplare câteva scurtături, le pun la un loc și le aprind. Limbile timide ale focului încep să le lingă ușor, ca o mângâiere înșelătoare. Îmi iau un scaun, ignor ploaia de afară și încep să privesc la foc. Se face din ce în ce mai îndrăzneț. Pur tupeu natural! Cum să-l oprești și de ce? Pur instinct uman. Fals, de data asta. Foc iau lemnele, nu tu, omule! Stau așa, cu privirea absentă, ațintită pe imaginea care mi-a rămas impregnată pe retină, cu acele culori portocalii roșiatice. Timpul trece, așa, dezordonat, absent și el… Parcă pe lângă mine. Îi este lene să mă îndese în sacul lui fără fund… Și-atunci, mă-ntreb: exist și cuget? Sunt viu? Unde m-am început și când m-am consumat? Asta-i culmea. Nu am voce să răspund, nici gând să cred. O umbră de speranță îmi trecu fulgerător prin minte, doar-doar voi reuși să înțeleg… El, timpul, m-a uitat. Chiar acolo, în fața lui, respirându-i în față, el nu mă vede. Nu mă simte că palpez, că privesc, că îl privesc… Apoi mă gândesc iarăși: voi încerca cheia, afară nu mai plouă. E vreme bună. Trebuie să ies. Vremea mea aici s-a încheiat. Nu mai am ce face. S-a terminat. Gata! Așa că iau cheia, o introduc în gaura ușii, da… Nu intră. E țeapănă. Mai încerc. Nici acum. Pare că nu e de acolo. Pe unde am intrat? Nu îmi aduc aminte… Poate că am stat mereu acolo și nu am văzut, nu am înțeles unde sunt… Nu știu. Vreau doar să ies, dar nu

Turnul corectat_edited.indd 121

121

29/10/2015 16:54:37

Turnul în care mă ascund când plouă

pot. Mă mai zbat așa, cu încercări nereușite de evadare preț de vreo câteva ceasuri. Degeaba. Mă uit în șemineu. Focul e aproape pe stinse. Dau să urc în mansardă. Nu mai sunt trepte. Și nici urmă de copac. Nu e nimic și nimeni altceva decât livingul somnoros, aproape gol de lumină. E, de altfel, singurul lucru în care mă aflu. Mă așez liniștit și resemnat pe canapea. Am înțeles, trebuie să stau aici. Aș încerca să număr secundele, să treacă cumva timpul. Și ele au dispărut. Nu știu să număr. Nici minute, ore, zile, nimic. Timpul a plecat de acolo și m-a lăsat singur. Aș fi vrut măcar să mă despart de el, să-i spun la revedere. Nu pot, nu am cum. În liniștea de mormânt, îmi ascult propriile bătăi ale inimii. Așa îmi țin de urât. Ferestrele s-au închis și ele ca pleoapele unor ochi morți. Nu mai văd nimic. Doar ascult. Acum e întuneric, e prea plină liniștea și miroase a fum. Jarul s-a stins aproape de tot. Aș vrea să pot vorbi. Măcar să mă aud. Nu pot. Gura mi s-a lipit de palme, de nări, de urechi. Ușor, mă transform într-o minge umană… Numele meu a fost cândva așteptare. Dintr-un strop de privire. Dintr-un ungher de gest. Acela de-a fi…

Turnul corectat_edited.indd 122

122

29/10/2015 16:54:37

Fereastra de la capătul lumii

m plecat înapoi. Deseori o făceam. Acum, însă, e definitiv. Când eram puști, priveam soarele printr-un ciob de sticlă arsă, spartă. Ochiul îngălbenit de amintire veche, puțin cam ștearsă, ce-i drept, însă adâncă, neschimbată. Stoluri întregi de visuri, de gânduri, de speranțe și bucurii, mici părticele de viață s-au adunat acolo. Plec să le regăsesc, să mă umplu de ele și de izurile lor vechi, parcă a cărți cu pagini maronii, singurele martore ale timpului meu. Neuitat, obosit, resemnat. Iau o haină pe mine, în grabă, și ies. Casa mea: parcul, oamenii care mi-au fost dragi, jumătăți de nori, un vârf de munte cu un scaun în care obișnuiam să mă așez când singurătatea mă mușca până la sânge, teatrul cu păpușile lui, patinoarul, poezia, vaporul, ceasul, barul cu femeia pe care am așteptat-o multe veșnicii și care până la urmă nu a mai apărut, marea cu valul ei, mansarda și cafeaua – toate le las la locul lor. Ele

Turnul corectat_edited.indd 123

123

29/10/2015 16:54:37

Fereastra de la capătul lumii

îi aparțin lui aici, unde eu nu mai sunt… Apăsat și puțin cam nervos, îmi încalec gândul, cel mai rapid mijloc de transport, și plec. Ce lungă distanță! Ce scurt timp! Îmi imaginez lumea ca pe o clădire mare, o cupolă adăpostind freamăt și acțiune, regrete și compromis, miliarde de voci laolaltă, glasuri calde, vântul uman pe străzi pustii, cețoase, ascunse. La capătul ei, o fereastră imensă, ca un ochi imens, îi definește liniștea. Lumea cu un singur ochi, ochiul care nu doarme niciodată. De partea cealaltă, negrul imens o încolțește și o păzește inert, în gardă, silențios. Dincolo nu e scăpare, nu e viață. E nimic, gol, vid, pustiu… Nu știam cum arată, cum se simte, nu îl cunoșteam. Nici măcar nu am putut să-mi închipui. La fereastră, cu fața lipită de geamul gros, impenetrabil, răsuflarea mea își desena aburii încet, răsfirat, a mirare. Ochiul îmi privea prin alt ochi ce nu merita nici măcar uimire, definiție sau un simplu cuvânt. Eram curios unde se termină ceva și începe altceva… Căutam un loc unde să îmi pot țipa șoaptele, să-mi ascund urletele lor dese de liniște. Rătăceam păduri de gânduri, mări de plecări și regăsiri, bucăți de așteptare, timpuri viitor fără cap, dar mereu cu coadă, lacrimi topite de ploi de vară, drumuri spre niciunde, toate ducând la tine, muză, vis, taină. Nu că aș fi vrut să pășesc ceva ce mereu mi-a rezistat, m-a ignorat și s-a

Turnul corectat_edited.indd 124

124

29/10/2015 16:54:37

Turnul în care mă ascund când plouă

pierdut, ci doar încercam să înțeleg cuvintele cu ochii și nu cu interiorul, încercam să despart în alb și negru culoarea roșie. Totul începea atât de începător, dar se termina cu calea cea mai neutră și mai absurdă pe care nu am vrut-o și pe care am urât-o toată viața... De ce o pasăre își oprește zborul? De ce chinuie dorul? De ce sunt vorbele mai multe decât liniștea? De ce verbul „a iubi” are doar patru litere? De ce teama de a nu pierde se adeverește mereu? De ce pot uita ziua de azi, însă parfumul lui ieri nu? Câte de ce-uri mă vor mai roade până la următorul? Întrebări fără răspunsuri, PARTEA LUI A NU FI PENTRU CĂ NU ȘTIU SAU VĂD, DAR NU ÎNȚELEG. În timp ce îmi mestec ideile, simt cum ceva mă privește de dincolo. De după ochiul de sticlă gigant, un fior de spaimă își reazemă corpul rece pe tâmpla mea fierbinte. E gândul nimicului care iese doar noaptea, ca ielele. Acum înțeleg de ce oamenii se ascund de el. Stă dincolo de geam, cu fruntea lipită, făcând exact ce fac și eu: scoate aburi și privește fix. Pentru câteva momente m-am visat mort, împrăștiat peste tot, prin cele patru dimensiuni, fără mine, aruncat asemeni unor particule de antimaterie, de sateliți gravitând în jurul întunericului. Acolo nu e teamă, nu e furie, nu e început. Totul curge, se varsă, cade într-un infinit rotocol spre nimic… Încep să dau înapoi. Nu vreau să dispar așa.

Turnul corectat_edited.indd 125

125

29/10/2015 16:54:37

Fereastra de la capătul lumii

Îmi trag eul de coadă în ultima clipă și-l arunc ca pe o cârpă sleită într-un protocol imaginar. Nu mișcă, nu schițează nici un gest. E inert, are o grimasă lașă și plânge a oboseală plictisită. Pierdută… Am ajuns aici căutând un înțeles și plec fără el. Aici, lucrurile se confundă cu noaptea, deși afară e zi, aici locul pe care l-am umblat e iluzie animalică, vis strâmb, o biată părere de rău, aici sunt eu – zecimala din cel mai absurd calcul, foc de iarbă udă în zori, El imitat… Mă întorc. Am hotărât să mă întorc. Și să mă ascund. Așa spun mereu. Pentru totdeauna. Mă întorc în turn. Nu am cheie. Poate că voi intra pe nesimțite, pe nevăzute. Cu mine nu o să iau decât ceva din tot ce am sperat, o să iau o mică parte din tine, acolo unde fericirea e o lumânare pe stinse, o casă goală, o lume din care am venit prea târziu pentru a o mai putea înțelege… Urc ceruri albite de zări, Caut adânc de roșu în mări; Chem timpul în van; știu, m-a mințit, Căci el, timpul, n-are sfârșit…

Turnul corectat_edited.indd 126

126

29/10/2015 16:54:37

Turnul în care mă ascund când plouă

Postfaţă Intimitatea durerii După debutul literar cu volumul de poezie Silabe de secunde Ovidiu Constantin Cornilă ne surprinde plăcut cu aceste proze poetice adunate în acestă carte Turnul în care mă ascund când plouă. Aparent aceste treizeci de texte se citesc uşor privind şi la dimensiunile cărţii, însă cel care porneşte cu acest gând îşi va da seama că nu a intrat în universul creaţiei, nu a reuşit să înţeleagă lumea în care se mişcă autorul. Mai exact ar trebui spus că se mişcă între lumea reală care nu îi mai place, o lume robotică, virtuală, în care „Totul e on-line: întâlniri, dragoste, muncă, timp liber, orice. Poți vinde și cumpăra ce dorești, oriunde și oricând. Se așteaptă mai intens un mesaj decât o privire, un zâmbet… Realul deja nu mai contează”, o lume în care nu mai încap poeţii, şi o lume pe care şi-o construieşte singur folosindu-se de elemente ale realităţii imediate. Această lume este căutare, aşteptare, speranţă, dezamăgiri, suferinţă. Cele două personaje ale cărţii, Ea-vis, El-om, se caută, se găsesc şi se pierd într-un joc al bucuriei, al iluziilor şi al disperării. Ieşit din turnul lui în căutarea eternului feminin, „omul” aleargă spre un „vis” pe care atunci când i se pare că îl are în

Turnul corectat_edited.indd 127

127 2

29/10/2015 16:54:37

Intimitatea durerii

palma sufletului îl vede pierzându-se în depărtare. Aceasta îl duce pe tărâmul neîncrederii, al îndoielii, făcându-l să se întrebe dacă nu este mai bine să se întorcă în turnul său, acolo unde se ascunde atunci când plouă. Nu este vorba de ploaie, ca element al naturii, de care se teme, fiindcă de multe ori se mişcă cu stropii reci pe faţă, ci ploaia din sufletul său care îl inundă atunci când îi mai mult soare, atunci când speranţa este cea mai mare, atunci când „vis-ul” i se pare cel mai aproape. Pierdut între o lume care nu-i place şi o lume pe care o visează, ca un jucător de şah îşi mişcă întrebările încercând să câştige atunci când totul i se pare totul pierdut şi pierzând când este atât de aproape de regină. Următoarea mişcare din jocul vieţii o vom afla, poate, în următoarea carte a acestui autor atât de singular. Scrisă cu fraze scurte ca nişte lovituri de ciocan, îmbrăcate, ce-i drept, în formule poetice de o rară frumuseţe, aceste proze poetice nu pot ascunde, oricât ar vrea, zbuciumul interior al scriitorului. Prin Turnul în care mă ascund când plouă, scriitorul Ovidiu Constantin Cornilă îşi face un loc sigur în literaratura română, urmând să urce pe muntele creaţie îmbrăcat cum se cuvine, nu în costum şi cravată. De va fi astfel vom mai auzi cu siguranţă de acest scriitor în care eu am toată încrederea. Cornel Drinovan

Turnul corectat_edited.indd 128

128

29/10/2015 16:54:37

Turnul în care mă ascund când plouă

Cuprins

Cuvânt înainte................................................ 5 Prefaţă.............................................................8 Ce fel de consolare este „a visa”.................... 12 O viață nelocuită........................................... 15 Antarctica umană.......................................... 17 Unde ești și de ce sunt….............................. 20 Nevăzut........................................................ 23 Noapte și zi.................................................. 26 Veșnicia unui moment.................................. 30 Trăim murind sau murim trăind?.................. 33 Ringul........................................................... 37 Creatorii de sentimente.................................40 Unde mai încap poeții?................................. 44 Terasa............................................................48 Podul............................................................ 52 Cabana din aeroport..................................... 56 Dați-mi voie să sper...................................... 61 Ultimul cuvânt.............................................. 65 Imaginează-ți ............................................... 70 Gânduri de sus….......................................... 75 Vis de ploaie................................................. 80

Turnul corectat_edited.indd 129

129

29/10/2015 16:54:37

Cuprins

Răsuflarea lui este vânt.................................. 85 Plaja așteptării.............................................. 87 Adâncul din fiecare....................................... 91 Numai un pas............................................... 95 Și sfârșitul e un început................................. 99 O lume de dincolo de noi............................103 O simplă zi..................................................107 Clar de lună................................................ 111 Cartea lumii unui moment..........................115 Turnul în care mă ascund când plouă.......... 119 Fereastra de la capătul lumii........................ 123 Postfaţă....................................................... 127

Turnul corectat_edited.indd 130

130

29/10/2015 16:54:37

Prozele poetice de mai jos au fost citite la Radio Tentación din Madrid, în anul 2015, la rubrica „Poesis”, susţinută de către autorul cărţii în emisiunea „Orizonturi româneşti”.

Turnul corectat_edited.indd 131

Antarctica umană Nevăzut Podul Cabana din aeroport Dați-mi voie să sper Ultimul cuvânt Gânduri de sus… Vis de ploaie Plaja așteptării Numai un pas Și sfârșitul e un început O lume de dincolo de noi O simplă zi Clar de lună Turnul în care mă ascund când plouă

131

29/10/2015 16:54:37

Turnul corectat_edited.indd 132

29/10/2015 16:54:37