CAPITOLUL 2 CUM A ÎNCEPUT

CUM A ÎNCEPUT...

Capitolul 2

În anul 1895 un grup de investitori din Chicago au înființat Lake Michigan Land Company și au început să cumpere proprietăți de-a lungul malului sudic al lacului Michigan din nord-vestul statului Indiana, lângă Twin City, așa cum erau cunoscute comunitățile din East Chicago1 și Indiana Harbor din ținutul Lake County. În câțiva ani, compania a cumpărat aproximativ 1.300 acri (526 hectare) de teren și, în 1901, au făcut aranjamentele necesare pentru ca Inland Steel să construiască o nouă oțelărie în Indiana Harbor. Echipele de constructori au transformat în scurt timp terenul mlăștinos și nisipos în teren adecvat oțelăriei. Până în anul 1904, mai mult de o mie de muncitori au fost angajați la compania Inland Steel2. A urmat dezvoltarea altor industrii grele, inclusiv o imensăoțelărie a U.S.Steel Corporation, în noul oraș Gary, numit astfel după judecătorul Elbert H. Gary, care era președintele comitetului director. Ținutul Lake County, din care o mare parte este cunoscută sub numele de Calumet Region, a devenit unul din centrele industriale de vază, populația crescându-i de la 12.800 în 1905 la 87.000 până în 1916.

1 East Chicago (cunoscut şi sub numele de Twin City) a fost inclus în anul 1893 în marea metropolă Chicago. East Chicago s-a născut ca urmare a dezvoltării accelerate a industriei oţelului şi, respectiv, a dezvoltării căilor ferate. Acesta a fost proiectat să răspundă atât nevoilor muncitorilor, cât şi industriei. În timpul revoluţiei industriale, East Chicago era cunoscut ca fiind cel mai industrializat oraş din America de nord, în care patru din cinci locuitori erau imigranţi născuţi în afara S.U.A., şi în care trăiau peste şaptezeci de naţionalităţi diferite, fiecare dintre acestea având propriile biserici, magazine etc. În timpul primului război mondial East Chicago era cunoscut drept "Arsenalul Americii". 2 Inland Steel Company a fost o companie americană de oțel activă în 1893-1998. Istoria sa ca firmă independentă a cuprins o mare parte din secolul al XX-lea. Acesta avea sediul în Chicago. Inland Steel a fost o companie integrată de oțel, care a redus minereul de fier la oțel. Singura sa fabrică de oțel a fost situată în estul Chicago, Indiana, în portul Indiana și canalul Indiana Ship și o groapă de gunoi mare care ieșea în lacul Michigan. Amplasarea țărmului fabricii de oțel i-a permis să preia mărfuri siderurgice, cum ar fi minereu de fier, cărbune și calcar, de către navele de transport pe lac. De-a lungul timpului, Inland Steel și-a operat propria flotă de nave. Inland Steel a fost fondată de proprietari evrei din cauza antisemitismului din industria siderurgică și, prin urmare, a oferit locuri de muncă multor muncitori evrei.

Locurile de muncă ce au fost create de oțelării și alte industrii au atras atenția unei noi categorii de imigranți care căutau o viață mai bună în Statele Unite. Între anii 1880 și 1920, un număr mare de

imigranți din sudul și estul Europei, din țări precum Italia, Grecia, Rusia, Bulgaria, Austria, Ungaria și România s-au îndreptat spre America. Aceștia au concurat pentru locuri de muncă, muncind foarte multe ore pentru salarii mici, dar având oportunități mai multe decât acelea accesibile în fostele lor țări. Așa cum a menționat un istoric, un țăran muncitor dintr-un sat dintr-o țară precum România "și-a dat seama că ar putea câștiga tot atât de mult într-o singură zi de muncă în America cât a făcut în zece zile de muncă pe câmp acasă". Mulți imigranți au debarcat pentru prima dată în America pe Insula Ellis3 de pe coasta de est și și-au făcut drum prin țară la o varietate de locuri de muncă înainte de a se stabili. Unul dintre aceștia a fost Alexander Vraciu Sr. din satul Poiana4 de lângă Munții Transilvaniei din România. Părinții săi, ai lui Alexander Vraciu Sr., erau Nicolae Vraciu și Ana Șerban, și mai avea un frate, Dumitru Vraciu (fotocopia de mai sus, din dreapta).

3 Ellis Island, în Golful Upper New York, a fost poarta de acces pentru peste 12 milioane de imigranți în Statele Unite ca cea mai aglomerată stație de inspecție a imigranților din Statele Unite de peste 60 de ani între 1892 și 1954. Ellis Island a fost deschisă 1 ianuarie 1892. Insula a fost foarte mult extinsă cu recuperarea terenurilor între 1892 și 1934. Înainte de aceasta, insula originală mult mai mică era Fort Gibson și mai târziu un antrepozit naval. Originile diferitelor diaspore europene pot fi urmărite prin oamenii care au părăsit statele continentale europene sau comunitățile etnice apatride pe continentul european. 4 Poiana Sibiului este un sat în partea de vest a județului Sibiu, în partea de NE a munților Cindrel, în regiunea Mărginimea Sibiului, la 50 km spre vest față de municipiul Sibiu. Este reședința comunei Poiana Sibiului.

"Regret, ce-aș putea spune despre orașul de origine al tatălui meu, Poiana. Era printre dealuri, în

Transilvania. Noi glumeam întotdeauna pe seama lui ca fiind descendent din Dracula. Unchiul meu, Dan, a decedat acum șapte sau opt ani; el ar fi putut fi de folos (în completarea biografiei lui Alex Vraciu - n.a.). Îmi amintesc că pe vechiul pașaport al tatălui meu scria "Austria" la rubrica "locul nașterii"... Nu, nu am mai vizitat acele locuri de când eram tânăr (Scrisoare către Doru Vârlan datată 17 iunie 1991)." Mama lui Alex Vraciu, Maria Tincu, era din Sebeș. Notă: Alexandru Vraciu, născut la 19 iulie 1887, în România, și decedat la 22 august 1955, la vârsta de 68 de ani, în East Chicago, Lake County, Indiana, S.U.A., cum și soția sa, sunt înmormântați în Cimitirul Oak Hill (parcela

nr.13), din Hammond, Lake County, Indiana

După ce s-a stabilit lângă Chicago, Vraciu s-a întâlnit și s-a căsătorit cu Maria Tincu, o tânără

româncă. Cuplul s-a mutat în portul Indiana, unde al doilea copil al lor, un băiat pe nume Alexander, ca și tatăl său, s-a născut pe 2 noiembrie 1918, cu doar nouă zile înainte de sfârșitul primului război mondial (o fiică, Elisabeta (Betty)5 , se născuse aproape un an și jumătate mai devreme, botezată astfel în amintirea celor rămaşi acasă). Familia Alex & Kathryn Vraciu a avut cinci copii (doi băieți și trei fete) și anume: Carol Ann Vraciu (născută la 18 ianuarie 1946), Robert Vraciu (născut la 9 octombrie 1947), Linda Vraciu (născută la 27 aprilie 1951), Marlyn Vraciu (născută la 22 noiembrie 1952) și Marc Vraciu (născut la 29 august 1956).

Seniorul Vraciu a prosperat în noua sa țară. A reușit să cumpere mai multe proprietăți din zonă, inclusiv un hotel cu trei etaje și, în cele din urmă, și-a mutat familia din vechiul cartier Pennsylvania Avenue, ce era pe partea nepotrivită a căii ferate, într-o casă din prestigiosul district Park Addition6 din Indiana Harbor. Alex Vraciu Jr. s-a născut în East Chicago7 (oraș care a avut o comunitate românească mare între anii 1900 şi 1950, în

5 După căsătorie s-a numit Betty Gall. 6 Washington Park sau Park Addition este un cartier din secțiunea Indiana Harbor din East Chicago, Indiana, lângă parcul orașului cu care își împarte numele. Washington Park era o subdiviziune rezidențială exclusivă pentru elitele locale. 7 East Chicago (cunoscut şi sub numele de Twin City) a fost inclus în anul 1893 în marea metropolă Chicago. East Chicago s-a născut ca urmare a dezvoltării accelerate a industriei oţelului şi, respectiv, a

zona Indiana Harbor, Indiana), pe 2 noiembrie 1918, într-o zi de sâmbătă, în zodia Scorpion. Așadar, a fost fiul unor imigranți români. Aceștia locuiau la: 3553 Pennsylvania Avenue, East Chicago, Indiana. La vârsta de șapte sau opt ani, tânărul Alex a plecat cu familia pentru o vizită extinsă în România, unde a urmat școala și a învățat limba locală. Pentru Alex, însă, casa sa din portul Indiana a oferit tot ce un tânăr ar putea dori. "Era zona cea mai cosmopolită, probabil din întreaga țară - fiecare naționalitate din întreaga lume", își amintea el. "Obișnuiam să ne spunem reciproc pe nume când ne întâlneam, iar nimeni nu se supăra. Celălalt se întorcea și îți pronunțau rău numele, de asemenea". La fel ca mulți băieți tineri care au crescut în anii de după Primul Război Mondial, Vraciu a fost încântat de poveștile marilor piloți care luptaseră pe cerul Franței. Printre aceștia se numărau eroi americani precum Eddie Rickenbacker8, fostul as de curse auto care doborâse douăzeci și șase de avioane germane cu Escadrila Aeriană 94, devenind “asul așilor” din America. Piloții care au luptat peste mări s-au întors acasă pentru a ocupa locuri de muncă ca zburători pe noile rute de poștă aeriană sau au străbătut țara, impresionând mulțimile cu cascadorii aeriene riscante, cum ar fi mersul pe aripile avionului și zborul cu capul în jos, de cele mai multe ori pe surplusul de biplane Curtiss JN-4 Jenny9 rămase din război. Americanii au fost, de asemenea, încântați de explorările lui Charles Lindbergh10, al căror zbor istoric individual din 20 mai 1927, nonstop, de-a lungul Oceanului Atlantic, la bordul avionului Spirit of Saint Louis11 a atras atenția

dezvoltării căilor ferate. Acesta a fost proiectat să răspundă atât nevoilor muncitorilor, cât şi industriei. În timpul revoluţiei industriale, East Chicago era cunoscut ca fiind cel mai industrializat oraş din America de nord, în care patru din cinci locuitori erau imigranţi născuţi în afara S.U.A., şi în care trăiau peste şaptezeci de naţionalităţi diferite, fiecare dintre acestea având propriile biserici, magazine etc. În timpul primului război mondial East Chicago era cunoscut drept "Arsenalul Americii". 8 Edward Vernon Rickenbacker (8 octombrie 1890 - 23 iulie 1973) a fost un as american din Primul Război Mondial, care primit Medalia de Onoare. Cu 26 de victorii aeriene, el a fost cel mai de succes as luptător al Statelor Unite în război și se consideră că a primit cele mai multe premii pentru vitejie de către un american în timpul războiului. A fost, de asemenea, șofer de mașini de curse și proiectant auto, consultant guvernamental în probleme militare și pionier în transportul aerian, în special ca șef de cursă lungă la Eastern Air Lines. 9 Curtiss JN-4 „Jenny” a fost unul dintr-o serie de biplane „JN” construite de Curtiss Airplane Company din Hammondsport, New York, ulterior Curtiss Airplane and Motor Company. Deși seria Curtiss JN a fost produsă inițial ca o aeronavă de antrenament pentru armata SUA, „Jenny” (porecla comună derivată din „JN-4”, a continuat după primul război mondial ca o aeronavă civilă, deoarece a devenit „coloana vertebrală a aviației [civile] americane de după război.” Mii de surplusuri de Jennys au fost vândute la prețuri avantajoase către proprietarii privați în anii de după război și au devenit esențiale în epoca care a ajutat la dezvoltarea din aviația civilă americană din anii 1920. 10 Charles Augustus Lindbergh, Jr. (n. 4 februarie 1902 - d. 26 august 1974), cunoscut și ca "Lucky Lindy" (Norocosul Lindy) sau "The Lone Eagle" (Vulturul solitar), a fost un pilot american, de origine suedeză, unul din pionierii zborurilor de lungă durată, devenit faimos pentru realizarea unui zbor transatlantic fără escală de la New York la Paris în 1927. Conform unor opinii, Lindbergh și-ar fi stricat enorm renumele pe care l-a cucerit datorită performanțelor sale de aviator, prin implicarea puternică în mișcarea menită să împiedice intrarea Statelor Unite ale Americii în cel de-al doilea război mondial. După alte opinii, Lindbergh ar fi dovedit patriotism și deosebit curaj prin susținerea unei cauze pe care el o considera justă în ciuda pierderii suportului publicului. 11 Spirit of St. Louis (nr. de înmatriculare: NX-211) este un monoplan personalizat cu un singur motor și un singur loc cu care Charles Lindbergh a zburat în 20-21 mai 1927, în primul zbor transatlantic de la Long Island, New York, la Paris, Franța, pentru care Lindbergh a câștigat Premiul Orteig de 25.000 de dolari. Aeronava lui Lindbergh a decolat de pe aerodromul Roosevelt din Garden City, New York, și a aterizat după 33 ore și 30 de minute pe Aeroportul Le Bourget din Paris, Franța, parcurgând o distanță de aproximativ 5.800 km. Unul dintre cele mai cunoscute avioane din lume, Spirit a fost fabricat de către compania Ryan Airlines din San Diego, California, care era deținută și operată în acea vreme de Benjamin Franklin Mahoney care o achiziționase de la fondatorul său, T. Claude Ryan, în 1926. Spirit este expus permanent acum la galeria Milestones of Flight de la principala cale de acces în National Air and Space Museum a Smithsonian Institution din Washington, DC

la nivel mondial. Alți piloți, nume celebre precum Amelia Earhart, Wiley Post, Richard Bird și Howard Hughes, i-au urmat lui Lindbergh, încercând să bată recorduri în această nouă aventură. În timpul acestei epoci de aur a aviației, Vraciu își amintește că tatăl său a plătit 2 dolari pentru ca el să-și facă primul zbor într-un vechi biplan. Prăbușirea pieței bursiere la 29 octombrie 1929, eveniment cunoscut sub numele de Marția Neagră, a produs un declin economic lung pentru Statele Unite și restul lumii. Prețurile pentru bunurile agricole au scăzut și milioane de americani au rămas fără muncă. Anii cunoscuți ca Marea Depresiune au fost deosebit de duri în regiunea Calumet. Industria siderurgică, sângele vieții zonei, funcționa la doar 15% din capacitatea sa până în 1932. O serie de bănci din ținutul Lake au eșuat, iar orașele nu își permiteau să plătească salariile angajaților municipali, cum ar fi profesorii școlari. Cei care au trăit în regiunea Calumet în timpul depresiei își amintesc de un timp de suferință și de foame pentru mulți. Familiile au fost evacuate din casele lor atunci când nu-și mai puteau plăti chiria, iar tații, de multe ori, și-au abandonat soțiile și copiii, deoarece rușinea de a nu fi în măsură să le îngrijească s-a dovedit a fi prea mult pentru a suporta. Gospodinele refoloseau zațul de cafea până când cănile de cafea aveau gust de apă simplă, iar tinerii scotoceau în coșuri de gunoi pentru mânca cojile de portocale găsite acolo. Fiind un nativ din East Chicago care a crescut în aceste timpuri de criză, Vraciu și-a amintit când într-o zi tatăl său s-a întors acasă cu o pungă cu făină. El și frații săi erau atât de flămânzi încât au „rupt punga și au mâncat-o chiar așa”. Vremurile grele au afectat familia Vraciu. Tatăl lui Alex a trebuit să vândă o serie de proprietăți pe care le deținea, iar familia s-a mutat înapoi în vechiul lor cartier din Pennsylvania Avenue. "Cumva, am supraviețuit întotdeauna", a spus Vraciu, "și nu am ajuns până la punctul în care să fi fost în pericol grav. Cred că în acele zile, nu te-ai fi îngrijorat niciodată cu privire la acele lucruri, le-ai luat așa cum au apărut". Din fericire, tatăl său a reușit să găsească un loc de muncă

la poliția din East Chicago, iar familia a reușit întotdeauna să aibă mâncare pe masă.

Totuși, în ciuda situației economice dificile, viitorul pilot Alex a continuat să fie un elev bun și performant la școală. Alex a urmat liceul Washington (Washington High School)12 din aceeași localitate, pe care l-a absolvit în anul 1937. Avea note bune, s-a remarcat în activitățile școlare sportive (alergări și tenis) și, în plus, a fost editorul publicației Senior Anvil (anuarul liceului Washington). Ca student la liceul Washington din East Chicago, Vraciu a excelat atât în clasă, cât și pe terenul atletic. Russell F. Robinson, directorul școlii, l-a descris pe Alex ca fiind „întotdeauna un băiețel îngrijit, înalt, foarte inteligent”, precum și cu „un timp de reacție foarte rapid, atât mental cât și fizic”. Președinte al Societății Naționale de Onoare, Vraciu a ocupat funcția de redactor-șef al anuarului școlii, The Anvil, ca senior în 1937. A alergat la ștafeta de un kilometru, obstacole joase, ca membru al echipei de pistă și, de asemenea, a jucat un rol important într-o echipă de tenis care a fost neînvinsă și a câștigat Divizia de Vest din Indiana de Nord sub antrenorii John Moore și Herman Dickes. Totuși, într-

12 George Washington High School • 3535 E 114th St • Chicago, IL 60617,

un playoff pentru campionat cu liceul Mishawaka, Vraciu și echipa sa au pierdut cu un scor de patru meciuri la unu. Cu ajutorul și încurajarea directorului său, Alex a câștigat o bursă (Edward Rector Scholarship13, 1937 - 1941) la Universitatea metodistă DePauw din Greencastle, Indiana, pe care a absolvit-o în anul 1941. Aici a fost un premedical14 (pre-med) undergraduate, adică un student care urma cursurile accesibile absolvenților de liceu (secondary school) până la nivelul de bachelor's degree (care se obținea după o perioadă de 3 - 7 ani de studii, funcție de specialitatea aleasă).

În 1919, Edward Rector, membru al consiliului de administrație al universității, a donat bani pentru a oferi burse către DePauw în

13 Bursa "The Rector Scholarship DePauw University" este cea mai veche și cea mai importantă recompensă academică de merit. De la începutul anului 1919 până în prezent (2015) au beneficiat de această bursă peste patru mii de studenți. Însuși Edward Rector și-a descris bursa ca fiind "o investiție în umanitate, în femeile și bărbații care vor servi patria și lumea prin munca lor, după ce tu și eu nu vom mai fi". 14 Pre-med este, în S.U.A., forma de instruire necesară înainte de a fi admis la medicină pentru a deveni medic. Un absolvent de pre-med poate practica diverse meserii care solicită o astfel de pregătire, precum cele din domeniul medical clinic, de cercetare etc.

fiecare an pentru o sută dintre cei mai străluciți absolvenți de sex masculin din liceele din Indiana. Vraciu a spus că, dacă nu ar fi avut norocul să câștige bursa, probabil că ar fi ajuns să meargă fie la Universitatea Purdue din West Lafayette, fie la Universitatea Indiana din Bloomington. Chiar și cu o bursă, Vraciu, un premed major pentru început, a lucrat la o varietate de locuri de muncă la DePauw pentru a face față. A slujit ca ospătar la frăția Delta Chi pentru cameră și masă timp de trei ani și a condus un aparat mimeograf care făcea copii pentru oficiali și profesori în clădirea administrației colegiului. Pentru a economisi bani, și-a trimis rufele acasă pentru ca mama să le spele. De asemenea, a încercat un sport pe care mama și tatăl lui i-au interzis să joace - fotbal. „Am fost chiar la echipa de baschet o vreme, pentru că nu am avut niciodată o problemă la liceu", a spus Vraciu." Notele mele începeau să scadă la mijlocul anului, așa că a trebuit să renunț la asta și să mă asigur că îmi mențin bursa. "El a rămas în echipa de fotbal, totuși, jucând fundaș în apărare și fundaș în ofensivă în primul și în al doilea an. "Am jucat în ambele poziții în acele zile", a remarcat Vraciu. În timpul jocului bobocilor împotriva Wabash College, Vraciu l-a surprins pe unul dintre cei mai buni prieteni ai săi de la Washington High School, Bill Sabo, care nu știa că joacă fotbal pentru DePauw. "Când am ieșit în echipament împotriva lui, nu am spus nimic până nu l-am abordat prima dată", a spus Vraciu. "Am crezut că va muri când va vedea cine sunt. Am vorbit despre asta de câteva ori de-a lungul anilor." Fotbalul este un sport dur și în al doilea joc împotriva lui Anderson College Vraciu și-a rănit genunchiul drept. El a avut genunchiul operat de două ori în următoarele două perioade de vacanță de Crăciun și a petrecut șapte săptămâni departe de casă de fiecare dată, plângând în jurul campusului, în cârje. Participând la alergări, Vraciu a reușit să-și refacă din nou genunchiul până la o formă bună. De-a lungul procesului de vindecare, el nu le-a spus niciodată părinților săi despre ceea ce se întâmplase. Trebuie să subliniem că Universitatea DePauw este locul unde Alex Vraciu a executat și primul său "zbor"... în timpul orei de psihologie, pe când tocmai primea explicații asupra psihologiei adolescenților!

Simțul răutăcios al umorului lui Vraciu s-a manifestat și în primăvara celui deal doilea an, la o oră de psihologie pe care o preda profesorul Paul J. Fay. De-a lungul orei de curs, Fay încercase să le arate elevilor săi ce observatori săraci erau, făcându-le diferite surprize și apoi cerându-le să descrie ce observaseră. Vraciu a fost provocat de aceste teste și, într-o zi, în timp ce se întorcea la casa Delta Chi de pe strada South Locust, împreună cu câțiva dintre colegii săi din fraternitate, care erau și ei în clasă, el i-a întrebat: „De ce nu i-o tragem [profesorului Fay]? " Prietenii lui i-au spus că este nebun, dar Vraciu și-a complotat răzbunarea, obținând o prelată de la biroul de cale ferată Greencastle și povestind cu încredere biroului de relații publice al universității ce intenționează să facă. Cursul de psihologie s-a ținut la etajul doi al Asbury Hall. Studenții erau așezați în ordine alfabetică inversă, așa că Vraciu stătea lângă partea din față a clasei. Fay vorbea lângă tablă când Vraciu și-a început cascadoria. Își scoase cu grijă ceasul și îl așeză pe unul dintre scaunele din fața lui. ("Nu mi-a păsat de gâtul meu", a râs Vraciu. "Eram îngrijorat de ceasul de mână. Nu-i așa căi o prostie?") El a apucat partea din spate a scaunului din fața lui și l-a trântit pentru a scoate un zgomot puternic. Cu o privire sălbatică în ochi, Vraciu a anunțat apoi clasa cu o voce puternică: „Nu mai pot rezista la asta!” Glumețul trebuie să fi fost convingător, deoarece mulți dintre elevii din clasă îl îndemnau să se oprească în timp ce începea să urce pe o fereastra deschisă a încăperii, de lângă lângă tablă. Vraciu a aruncat o privire în jos pentru a se asigura că frații săi de fraternitate erau dedesubt ținând prelata („Nu sunt prost”, a spus Vraciu) și a luat o radieră de pe tablă pentru a arunca în oricine ar putea încerca să-l oprească. Când profesorul surprins Fay a început să meargă spre el, Vraciu a sărit de la fereastră, determinând una dintre fetele din clasă pe care o luase recent la o întâlnire să strige: "Alex, întoarce-te!" Un fotograf l-a surprins pe Vraciu sărind de la fereastră, iar cascadoria a primit ulterior atenția presei la nivel național. Când a aterizat în siguranță pe prelata de așteptare și a ridicat privirea, Vraciu a putut vedea cum colegii săi s-au repezit la ferestre cu expresii îngrozite pe față, așteptându-se la ce este mai rău. "Viața mea a fost diferită din acel moment", a remarcat el, în timp ce primea credit pentru fiecare cascadorie nebunească făcută în campus. Acest lucru a continuat să se întâmple chiar și atunci când se afla la mii de mile distanță ca pilot de marină în Pacific în timpul celui de-al doilea război mondial. Când Vraciu s-a întors la ora de psihologie după gluma sa de succes, Fay i-a pus pe toți ceilalți studenți să noteze la ceea ce au asistat. Vraciu și-a menținut nota B pentru această materie, dar a ajuns în cele din urmă să aibă nota A pentru acest curs. Zilele fără griji ale primilor ani ai lui Vraciu la DePauw au devenit serioase pe măsură ce Europa a fost cuprinsă de un alt război. Invazia Germaniei naziste în Polonia, la 1 septembrie 1939, a declanșat declarații de război din partea puterilor aliate, Marea Britanie și Franța. După o perioadă de liniște - un timp care a devenit cunoscut sub numele de „război fals” - Germania și-a dezlănțuit puternica mașină militară, invadând și preluând controlul asupra Danemarcei, Olandei și Belgiei. Franța s-a predat în cele din urmă la 22 iunie 1940. Cea mai mare parte a trupelor britanice și a unor forțe franceze au reușit să se întoarcă în

Anglia de pe plajele din Dunkerque, grație ajutorului a sute de nave mici care au navigat peste Canalul Mânecii, pentru a ajuta la salvarea lor. Marea Britanie stătea acum singură împotriva Germaniei naziste. Într-un discurs în fața Camerei Comunelor, prim-ministrul Winston Churchill, liderul guvernului britanic, s-a jurat să „ne apărăm insula, oricât ar fi costul, vom lupta pe plaje ... nu ne vom preda niciodată”. În pregătirea pentru o posibilă invazie a Marii Britanii, forțele aeriene germane, Luftwaffe, au zburat peste Canalul Mânecii pentru a arunca bombe asupra orașelor engleze. Piloți hotărâți din Royal Air Force și-au folosit avioanele Hawker Hurricane și Supermarine Spitfire pentru a provoca bombardierele Luftwaffe – Battle of Britain (Bătălia Angliei) începuse. Războiul dezlănțuit în Europa a divizat opinia publică din Statele Unite. Succesul uimitor al Germaniei naziste a lui Hitler și tratamentul brutal acordat evreilor și altor persoane care s-au opus au contribuit la crearea de multă simpatie pentru situația Angliei. Dar a existat în țară un grup puternic de izolaționiști care credeau că America nu ar trebui să se implice în conflictul extern. Celebrul zburător Lindbergh a servit ca purtător de cuvânt cheie al comitetului izolaționist America First (pentru mai multe detalii, vezi Anexa No. 2.1), format în 1940, pentru a argumenta cazul împotriva implicării SUA în război. În campusul DePauw, Vraciu a observat că oamenii trăiau într-un „comportament oribil la vremea respectivă”. Dacă, în anul 1941, Alex Vraciu, în vârstă de 22 de ani, nu era cel mai bun student din Universitatea DePauw, atunci cu siguranță era cel mai faimos. Fiul din prima generație americană al familiei de români imigranți, acum fiind student, era extrem de energic, activ și implicat. Poate tocmai de aceea fusese ales și președinte pentru activități sociale al fraternității Delta Chi din universitate. În spiritul Americii anului 1941, studenții erau captivați de spiritele liberale precum acela al lui Alex Vraciu. Viața studenților din campusul universității DePauw era caracterizată de o imensă inactivitate. Dar, indiferent de grupul din care făceau parte, în marea lor majoritate, studenții aveau o atitudine fatalistă. Sondaje Gallup din acest an (1941) ajunseseră la concluzia că America va intra în război alături de Europa (85% dintre ce sondați) ori, în altă variantă, că America va intra în conflict împotriva Japoniei (două treimi dintre cei sondați). Dar, pentru studenții de sex masculin, aceste sondaje au avut un impact aparte. În anul anterior, Congresul american votase Selective Service and Training Act, primul document din istoria S.U.A. care cerea ca toți bărbații americani cuprinși între vârstele de 21 și 30 de ani să se înregistreze la birourile arondate și să fie pregătiți pentru serviciul militar. În lumina acestui document, pragmaticul Alex Vraciu a trecut la acțiune... În toamna din anul absolvirii universității DePauw, ca o metodă de amânare a serviciului militar până după absolvire, Vraciu și-

a declarat intenția de a servi în US Navy. Convins că războiul va izbucni, Vraciu știa cu exactitate unde și ce anume va face atunci când va veni momentul potrivi. Studenții au fost împărțiți în cei care au sprijinit America First Committee și alții care au favorizat ajutorul Angliei în lupta sa împotriva Germaniei. Toată lumea putea simți, și-a amintit Vraciu, că Statele Unite ar putea fi târâte în cele din urmă în război. „Am decis: dacă vom merge la război, voi deveni pilot de vânătoare”, a declarat Vraciu, care a fost inspirat parțial de știrile pe care le-a auzit la radio despre bătălia din Marea Britanie. În primul rând, desigur, Vraciu a trebuit să învețe cum să zboare. Oportunitatea a venit în vară, între anii de vârstă junioră și cea superioară. După izbucnirea războiului al doilea mondial în Europa, ca mulți alți contemporani ai săi, el a optat pentru obținerea unei licențe de pilot în cadrul aeroclubului universității (DePauw Flying Club) printr-un program guvernamental, în timpul verii, pe când era student (junior year15). Înainte de a fi înrolat în U.S. Naval Reserve în iunie 1941, în timpul vacanței de vară, Vraciu a renunțat la jobul pe care obișnuia să și-l i-a în cadrul companiei Inland Steel, s-a dus la Muncie pentru a fi admis la școala guvernamentală de zbor CPTP (Civilian Pilot Training Program)16 din Muncie, Indiana. Aici, lucrând pe timpul nopții într-un restaurant pentru a-și acoperi cheltuielile, Alex Vraciu și-a obținut, de la Administrația Aeronautică Civilă (CAA = Civil Aeronautics Administration) licența de pilot particular (PPL = private pilot licence). La CPTP Alex Vraciu l-a avut ca instructor de zbor pe Larry Hirschinger17, rezervist din cadrul U.S. Navy, care a fost foarte impresionat de talentul pentru zbor al studentului său.

15 Junior este un termen folosit în Statele Unite pentru a descrie un student aflat în anul trei de studii. 16 Programul de formare a pilotilor civili (CPTP) a fost un program de instruire în zbor (1938–1944) sponsorizat de guvernul Statelor Unite cu scopul declarat de a crește numărul de piloți civili, având un impact clar asupra pregătirii militare. În anii care au precedat cel de-al doilea război mondial, mai multe țări europene, în special Italia și Germania nazistă, au început să antreneze mii de tineri pentru a deveni piloți. De presupus caracter civil, aceste programe sponsorizate de guvernele europene nu erau, de fapt, altceva decât academii clandestine de formare a piloților militari. Legea Aeronauticii Civile din 1938 conținea limbajul care autoriza și finanța un program pentru ceea ce va evolua în Programul de formare a pilotilor civili (CPTP). Președintele Franklin D. Roosevelt a dezvăluit programul pe 27 decembrie 1938, anunțând la o conferință de presă de la Casa Albă că a semnat o propunere de a oferi impulsul necesar aviației generale, oferind pregătire de pilot pentru 20.000 de studenți pe an. În urma precedentului stabilit de europeni, CPTP a fost stabilit ca un program civil, dar potențialul său de apărare națională a fost nedisimulat. Programul a început în 1939, guvernul plătind pentru un curs de școală la sol de 72 de ore, urmat de 35 până la 50 de ore de instruire în zbor la facilități situate în apropierea a unsprezece colegii și universități. A fost un succes și a oferit o viziune măreață pentru susținătorii săi - să extindă foarte mult numărul de piloți ai națiunii prin instruirea a mii de studenți pentru a zbura. 17 Lawrence B. "Larry" Hirschinger, s-a născut la 3 septembrie 1914 în Elwood, Madison County, Indiana. A decedat la 4 februarie 2003 în Muncie, Delaware County, Indiana. A început să zboare în anul 1935, a administrat aeroportul Muncie foarte mulți ani, până la retragerea sa din activitate în 1983. Pasiunea pentru zbor i-a fost inoculată mai ales în anul 1927 când Charles Lindbergh a traversat oceanul Atlantic singur la bord. Primul său zbor în simplă comandă a avut loc în anul 1935 de pe Indianapolis Municipal Airport. Și-a început cariera ca instructor de zbor. În timpul celui de al doilea război mondial a instruit peste 2 400 de studenți prin programele CPTP, War Training Service și Navy's V-5 officer training program. Printre cei instruiți s-a aflat și viitorul aviator naval Alex Vraciu.

După absolvirea cursului și obținerea licenței de pilot civil, în anul următor, chiar înainte de Pearl Harbor, în perioada ianuarie 1942 - august 1942, a intrat în US Navy 18 ca Aviation Cadet (AVCAD). US Navy a avut patru programe pentru instruirea aviatorilor navali: NavCad, NAP, AvMid'n și MarCad. O primă legislație (Naval Aviation Cadet Act, 1935) impunea ca viitorul cadet să aibă vârsta cuprinsă între 19 și 25 de ani, să fi absolvit cel puțin doi

ani de colegiu ș.a.m.d. Instruirea se întindea pe o perioadă de 18 luni și candidații trebuia să fie de acord ca să nu se căsătorească pe perioada cât dura cursul și, în sfârșit, să rămână în activitate cel puțin trei ani după absolvire. Întrucât acest program nu s-a dovedit prea atractiv, la 11 aprilie 1939, a fost emis un nou document (Naval Aviation Reserve Act). Acum instruirea dura 12 luni, iar absolvenții primeau gradul de Ensign (în Naval Reserve) sau sublocotenent (2nd Lieutenant) în Marine Corps Reserve, și apoi trebuia să servească șapte ani în serviciul respectiv. În timpul modulelor de instruire la sol și de bază, între anii 1935 - 1943, uniforma de purtare (fatigue) era de culoare verde (green surplus Civilian Conservation Corps (CCC) fatigue uniforms). Cadeții purtau o insignă specifică. După trecerea de modulul inițial (Primary), cadeții NavCad purtau aceeași uniformă

18 Alex Vraciu a avut o carieră de 24 ani în cadrul US Navy.

precum ofițerii navali. Fiecare absolvent avea la final de curs în jur de 600 ore de zbor, iar dintre acestea erau efectuate pe avioane navale folosite pe linia frontului.

La finalizarea pregătirii sale de zbor în calitate de cadet, în august 1942, a urmat instruiri suplimentare la Advanced Carrier Training Group, Pacific Fleet, la Naval Air Station, Melbourne, Florida și la Carrier Qualification Training Unit, San Diego, California, și a fost apoi repartizat la Escadrila de luptă 3 (VF-3) (ulterior re-denumită Escadrila de luptă 6, VF-6). Observăm că, în anii 1930, mai multe țări din Europa, anticipând nevoia de piloți pregătiți pentru serviciul militar, instruiseră civilii pentru această sarcină. În 1938, Statele Unite au urmat exemplul prin crearea Programului de instruire a piloților civili care-și planifica pregătirea a douăzeci de mii de civili pe an pentru a oferi o sursă potențială pentru armată, marină și pentru pușcașii marini. Guvernul federal a finanțat un program care a inclus școală la sol în valoare de șaptezeci și două de ore și treizeci și cinci până la cincizeci de ore de instruire în zbor la aeroporturi și instalații lângă colegii și universități. Până în toamna anului 1940, aproximativ șapte sute de școlile se alăturaseră programului. Din 1939 până în 1944, CPTP a pregătit peste patru sute de mii de piloți. Vraciu a devenit unul dintre cei care au învățat să zboare prin CPTP. La sfârșitul anului junior la DePauw, Vraciu își asigurase un loc de muncă de vară la Inland Steel. Înainte de a pleca acasă, totuși, unul dintre colegii săi de fraternitate, John Warner din Muncie, care avea și el interesul de a deveni pilot, a spus că va verifica dacă CPTP ar putea fi oferit și la Ball State University. „Am spus „Oh, sună grozav ”, își amintește Vraciu. „El [Warner] a spus: „Vă anunț, vă sun”. Ball State a avut un astfel de program și când Vraciu a primit apelul de la Warner, era în autobuz în acea noapte pentru călătoria de peste două sute de mile la Muncie. Din păcate pentru Warner, ochii lui erau cu probleme și nu a avut posibilitatea să urmeze cursul. Vraciu a trecut examenul fizic inițial, a plătit o mică taxă pentru asigurări și manuale și și-a început pregătirea. Această instruire a inclus cursuri de istorie a aviației, reglementări aeriene, navigație, meteorologie și teoria zborului. De asemenea, elevii au învățat cum să ruleze, să decoleze și să aterizeze un avion, înainte de a decola cu un instructor pentru a face față unor situații de urgență precum vrie și aterizări forțate. Cei care sau calificat au executat un zbor solo (în simplă comandă) și apoi au executat mai multe ore de

zbor pe cont propriu. Când a ajuns pentru prima dată în Muncie, Vraciu a rămas acasă la Warner, dar în curând a găsit cameră și masă la un restaurant local. Vraciu a avut un program încărcat în acea vară. A urmat școala (cursurile la sol) dimineața, unde a învățat elementele fundamentale ale zborului și a obținut experiență practică într-un avion mic cu două locuri Piper J-3 Cub19 după-amiază sau invers. Seara, Vraciu lucra în bucătăria restaurantului. Cum am mai menționat, Vraciu a avut ca instructor pentru pregătirea în zbor pe Larry Hirschinger, al cărui interes pentru aviație fusese inspirat din zborul istoric al lui Lindbergh și care anterior îi învățase pe cei interesați cum să zboare pe un mic aeroport situat între Tipton și Elwood. Hirschinger a venit la Muncie a doua zi după Crăciun în 1939 pentru a gestiona aeroportul local. În cele din urmă a pregătit mai mult de două mii de piloți pentru serviciul militar, toate desfășurându-se fără vătămări grave. Abilitățile lui Vraciu lau impresionat pe Hirschinger, care i-a spus că are talent pentru zbor. „Nu am avut nicio frică”, a spus Vraciu despre primele sale zile în aer. După finalizarea cursului, Vraciu și-a primit permisul de pilot privat. Revenind la DePauw pentru ultimul an, Vraciu, la fel ca mulți tineri studenți, se aștepta ca America să fie atrasă în curând în război. Vraciu, în toamna anului 1940, și-a declarat intenția de a intra în navy și a servi ca pilot naval. „Știam deja ce vreau”, și-a amintit el. "M-am gândit că războiul ne va implica. De aceea am intrat în marină." Și-a finalizat studiile la DePauw, absolvind în iunie 1941 cu o diplomă în sociologie. Înainte de a fi chemat în serviciu pe data de 9 octombrie, Vraciu a lucrat timp de

19 Piper J-3 Cub este un avion ușor american care a fost construit între 1938 și 1947 de către Piper Aircraft. Avionul are un design simplu, ușor, care îi conferă proprietăți bune de manipulare la viteză redusă și performanțe pe teren de decolare scurt. Cub este cel mai produs model Piper Aircraft, cu aproape 20.000 construite în Statele Unite. Simplitatea, accesibilitatea și popularitatea sa invocă comparații cu automobilul Ford Model T. Aeronava este un monoplan cu aripi înalte, cu o aripă dreptunghiulară cu suprafață mare. Cel mai adesea este dotat cu un motor cu 4 pistoane, răcit cu aer, care acționează o elice cu pas fix. Fuzelajul său este un cadru din oțel sudat, acoperit cu țesătură, în care poate două persoane în tandem. A fost conceput ca avion de antrenament. A avut o mare popularitate în acest rol și ca aeronavă de aviație generală. Datorită performanțelor sale, era foarte potrivit pentru o varietate de utilizări militare, cum ar fi recunoașterea, legătura și controlul la sol. A fost produs în număr mare în timpul celui de-al doilea război mondial sub numele de L-4 Grasshopper. Mule dintre acestea zboară și astăzi. Vopseaua standard galbenă cromată a aeronavei a devenit cunoscută sub numele de „Cub Yellow” sau „Lock Haven Yellow”.

câteva luni la Inland Steel. La plecarea în armată, el le-a promis colegilor săi de muncă că se va întoarce “pentru a-i bâzâi” în avionul său naval – o promisiune pe care s-a străduit să și-o țină.

Faze de instruire pentru USN AvCad și Aviatorii Navali în timpul celui de-al doilea război mondial

Cronologia generală de pregătire pentru instruirea piloților navali a variat, dar Alex Vraciu a parcurs, în principiu, fazelede instruire pentru USN AvCad și Aviatorii Navali din timpul celui de-al doilea război mondial. 1. Primele trei luni - instruirea pilotilor civili CAA-WTS a fost în două părți. a. Prima școală la sol; a inclus subiecte în procese matematice, aritmetică practică, trigonometrie și geometrie, elemente fundamentale ale fizicii, navigație aeriană folosind table de plotare, aerologie, structuri și motoare de aeronave, îndoctrinare navală, cod radio și semafor, recunoaștere aeronave și nave, reglementări aeriene civile, pregătire fizică etc. b. Partea a doua, școală de zbor; a oferit lecții elementare de zbor de 35-50 de ore în avioane civile ușoare, de obicei Piper J-3 Cub. 2. A doua fază de trei luni - Școala pre-zbor. Fără antrenament efectiv în zbor. Accentul pus pe antrenamentul fizic și sporturile de contact corporal. Școala de la sol constă întro revizuire a navigației cu o introducere în navigația cerească, aerologie, cod de semafor și clipire, recunoaștere și istoria navală. 3. A treia fază de trei luni - Școala primară de zbor. Antrenament avansat de zbor în formație și zbor de noapte Școala de la sol este secundară și constă din studii suplimentare de navigație, aerologie, recunoaștere, cod și clipire, antrenament fizic și exerciții. 4. Următoarele trei-patru luni - Școala de zbor intermediară. Trecerea la avioane de tip luptă cu accent pe tacticile de luptă, artileria aeriană, zborul instrumental și lucrul aerian de precizie. Școala de la sol a implicat lucrări de precizie în navigație, aerologie, recunoaștere, zbor instrumental, tunuri aeriene și tactici de luptă. La sfârșitul acestei faze a antrenamentului, cadeții au fost încadrați ca ensign în USNR. 5. Următoarele 1-2 luni - Școala de zbor operațional. Tranziția către avioane de tip luptă. Școala de la sol consta în probleme individuale ale escadrilei și familiarizarea noilor piloți cu rutina de luptă. Aviatorilor pregătiți pentru a opera avioane de luptă pe portavioane (CV) li s-a solicitat să urmeze o pregătire de calificare pe portavion. În pregătire, au practicat pe aerodromurile marcate pentru a semăna cu puntea de zbor a unui portavion. Calificarea pe portavion a fost faza finală a pregătirii operaționale pentru piloții de avioane de luptă, în picaj și torpiloare. Potențialii piloți de portavion au fost trimiși la unitatea de pregătire pentru calificarea pe portavion de la NAS, Glenview, Illinois. Li s-a cerut să efectueze opt decolări și aterizări la bordul unuia dintre cele două portavioane ai marinei, aflați în apele lacului Michigan, lac liber de submarine dușmane. Odată certificați și calificați pentru portavion, piloții navali au fost repartizați în escadrile operaționale.

Germania și mișcarea America First Anexa No. 2.1

După o ședere de șase luni în Marea Britanie, soții Lindbergh au călătorit în Germania, unde au fost tratați ca oaspeți de onoare ai celui de-al Treilea Reich. Charles a vizitat centre de aviație militară, unde a evaluat ritmul rearmării germane, în timp ce Anne vizita Berlinul. Lindbergh a lăudat proiectele de avioane de luptă și bombardiere ale Luftwaffe și a afirmat că „Europa și întreaga lume are norocul că o Germanie nazistă se află, în prezent, între Rusia comunistă și o Franță demoralizată”. Lindbergh a privit Uniunea Sovietică ca fiind amenințarea supremă pentru civilizația occidentală, iar credința sa în supremația puterii aeriene l-a determinat să concluzioneze că Marea Britanie și Franța erau depășite de puterea tot mai mare a Luftwaffe. La sfârșitul anilor 1930, Lindbergh a călătorit pe glob ca ambasador fără portofoliu. S-a întors în Germania în octombrie 1938, iar Hermann Göring l-a decorat cu Crucea de serviciu a Vulturului german. În timp ce acest lucru a dus la critici considerabile, Lindbergh a rămas foarte popular în rândul publicului american. Lindberghii se pregăteau să cumpere o casă în suburbia berlineză Wannsee când naziștii au efectuat pogromurile care au devenit cunoscute sub numele de Kristallnacht în noaptea de 9-10 noiembrie 1938. Lindbergh și familia sa s-au mutat la Paris, înainte de a se muta în Statele Unite, cu doar câteva luni înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial. La întoarcere, Lindbergh a devenit un avocat vocal al neutralității americane. El a privit conflictul european ca pe o luptă fraternă între o Germanie ascendentă și acele țări care au încercat să-i refuze un loc de putere și prestigiu; Singură Germania, susținea Lindbergh, ar putea „bloca hoardele asiatice” și să împiedice cucerirea Europei. Într-un eseu pentru Reader's Digest din noiembrie 1939, Lindbergh a avertizat împotriva „unui război în propria noastră familie de națiuni, un război care va reduce puterea și va distruge comorile rasei albe” și a pledat în continuare „să nu ne angajăm în sinucidere rasială prin conflict intern. ” Lindbergh nu a fost singura persoană care pledează pentru izolaționismul american bazat pe noțiuni de supremație albă și nici nu a fost unic în a sugera că evreii erau singurul grup cel mai interesat să implice Statele Unite în războiul din Europa. Predicatorul antisemit de radio Charles Coughlin a îmbrățișat mesajul lui Lindbergh, iar declarațiile publice ale lui Lindbergh au servit drept un prim impuls pentru crearea Comitetului America First în 1940. Grupul, care se mândrea cu un număr de 800.000 de membri, s-a opus ajutorului american pentru aliați și a menționat că Lindbergh este cel mai proeminent purtător de cuvânt al acestuia. În acest timp, Lindbergh acționa și ca consilier la nivel înalt al Corpului Aerian al Armatei SUA și a purtat o corespondență personală cu generalul comandant, Henry („Hap”) Arnold. Argumentul lui Lindbergh pentru creșterea capacității de apărare a SUA a găsit un public de susținere în rândul planificatorilor militari, dar viziunea sa strategică a fost influențată de credința sa că aviația era o inovație unică occidentală, „una dintre acele posesii de neprețuit care permit rasei albe să trăiască într-o presiune mare de Galben, Negru și Maro". La o întâlnire America First din octombrie 1940, Lindbergh a declarat că „nicio națiune din Asia nu și-a dezvoltat suficient aviația pentru a fi o amenințare serioasă pentru Statele Unite în acest moment”. Puțin mai mult

de un an mai târziu, atacul japonez asupra Pearl Harbor ar demonstra cât de fatală a fost această concluzie. Dezbaterea publică asupra războiului a devenit o bătălie personală între Lindbergh și Pres. Franklin D. Roosevelt. În aprilie 1941, când Roosevelt l-a comparat pe Lindbergh cu simpatizantul confederat Clement Vallandigham, Lindbergh a răspuns demisionând din comisia de rezervă a corpului aerian. De-a lungul anului 1941, Lindbergh s-a manifestat în mișcarea anti-război, vorbind mulțimilor de la coastă la coastă. Harold Ickes, secretar de interne în administrația Roosevelt l-a provocat public pe Lindbergh să denunțe Germania nazistă. Lindbergh a refuzat. Cu chiar prieteni apropiați și susținători precum Robert E. Wood implorându-l pe Lindbergh să se adreseze corului acuzațiilor pro-naziste împotriva sa, Lindbergh a intrat în atac. La 11 septembrie 1941, la un discurs America First din Des Moines, Iowa, Lindbergh a identificat „administrația britanică, evreiască și Roosevelt” ca „agitatori de război” care folosiseră „dezinformarea” și „propaganda” pentru a induce în eroare și speria publicul american. Răspunsul a fost imediat. Sprijinul public pentru Lindbergh s-a evaporat, iar discursul Des Moines a fost denunțat ca fiind antisemit și anti-american. La un miting masiv America First la Madison Square Garden din 30 octombrie 1941, mulți participanți au manifestat în mod deschis simpatie nazistă. Următorul discurs al lui Lindbergh a fost programat pentru 10 decembrie, dar a fost împiedicat de atacul din Pearl Harbor. Susținătorii America First și-au exprimat convingerea că Roosevelt a găsit o „ușă din spate spre război”. Când Statele Unite au intrat în război, mulți dintre colegii lui Lindbergh din America First s-au alăturat armatei active. Cu toate acestea, după ce și-a dat demisia publică din comisia Roosevelt, Lindbergh a închis efectiv ușa acestei posibilități. El a apelat la generalul Arnold, dar puțini din Departamentul de Război erau dispuși să sprijine pe cineva a cărui loialitate față de Statele Unite părea să fie în discuție. Oficialii din administrația Roosevelt nu au văzut niciun beneficiu militar sau politic în restabilirea unui ofițer care a petrecut aproape doi ani criticândui. Lipsit de un rol în armată, Lindbergh s-a aruncat în efortul de război ca civil, servind ca consultant la Ford Motor Company și la United Aircraft Corporation (UAC; mai târziu United Technologies Corporation). Lindbergh a fost trimis în teatrul Pacific, în aprilie 1944, aparent pentru a investiga probleme de performanță cu F4U Corsair al UAC. Deși purta uniforma unui ofițer al marinei americane, nu avea niciun grad sau autoritate de comandă și, ca civil, i s-a interzis oficial să tragă cu arme în luptă. Această distincție juridică a fost în mare parte ignorată odată ce a ajuns pe linia frontului în Noua Guinee. Ca „tehnician” și mai târziu ca „observator”, Lindbergh a zburat 50 de misiuni de luptă - cele mai multe dintre ele în cabina de pilotaj a unui P-38 Lightning -atacând și bombardând ținte inamice de la sol și navale. De asemenea, a fost creditat că a doborât un avion de atac japonez „Sonia”. Cu toate acestea, cea mai mare contribuție a lui Lindbergh a fost expertiza sa tehnică; el a dezvoltat o tehnică nouă care a redus consumul de combustibil al lui P-38, mărind dramatic gama sa operațională deja impresionantă. După sfârșitul războiului din Europa, a însoțit o misiune a marinei care investiga evoluțiile aviației germane. Charles și Anne au avut în cele din urmă încă patru copii; după cel de-al doilea război mondial, familia a locuit liniștită în Connecticut și apoi în Hawaii. A continuat ca consultant la Pan American World Airways și la Departamentul Apărării al SUA. A fost membru al Comitetului consultativ național pentru aeronautică și a servit în mai multe alte comisii și comitete aeronautice. A primit multe onoruri și premii, pe lângă Medalia de Onoare care i-a fost acordată printr-un act special al Congresului în 1927. Pentru serviciile sale către guvern, a fost numit general de brigadă în Rezerva Forțelor Aeriene de către Pres. Dwight D. Eisenhower în 1954. Lindbergh a scris mai multe cărți despre viața sa, inclusiv The Spirit of St. Louis (1953), care

a descris zborul către Paris și care i-a adus un premiu Pulitzer. El a fost, de asemenea, autor, împreună cu Alexis Carrel, al The Culture of Organs (1938), referitor la funcționarea pompei de perfuzie și la cercetările conexe la care el și Carrel colaboraseră.