Echinox 9-12/2010: Antologie de literatură română by Revista Echinox

Marius Conkan Alex Cosmescu Andrei Doboş Ana Dragu Gabriella Eftimie Mugur Grosu Letiţia Ilea Laurenţiu Ion Cristina Ispas Claudiu Komartin V. Leac Marin Mălaicu-Hondrari Laurenţiu Malomfălean Ştefan Manasia

Dmitri Miticov Vlad Moldovan Cosmina Moroşan O. Nimigean Hose Pablo John Florin Partene Robert Şerban Octavian Soviany Moni Stănilă Olga Ştefan Chris Tănăsescu Răzvan Ţupa Alexandru Vakulovski Mihail Vakulovski

Poezie, teatru şi proză de: Radu Vancu Miruna Vlada Maria Manolescu Diana Adamek T.O. Bobe Corin Braga Lavinia Branişte Ruxandra Cesereanu Ionuţ Chiva Dan Coman Dumitru Crudu Augustin Cupşa Caius Dobrescu M. Duţescu

HitGirl Dan Lungu Mihai Mateiu Horea Poenar Doina Ruşti Ovidiu P. Sachelarie Ana Maria Sandu Adi Schiop Dan Sociu Matei Vişniec

poezie Marius Conkan Alex Cosmescu Andrei Doboş Ana Dragu

4 5 6 7

Gabriella Eftimie Mugur Grosu Letiţia Ilea Laurenţiu Ion Cristina Ispas

8 9 10 11 12

Claudiu Komartin

V. Leac Marin Mălaicu-Hondrari Laurenţiu Malomfălean Ştefan Manasia Dmitri Miticov Vlad Moldovan Cosmina Moroşan O. Nimigean Hose Pablo John Florin Partene Robert Şerban Octavian Soviany Moni Stănilă

14 15 15 16 17 18 19 20 21 21 22 23 24

Olga Ştefan Chris Tănăsescu Răzvan Ţupa Alexandru Vakulovski Mihail Vakulovski

25 26 29 30 31

Radu Vancu Miruna Vlada

31 33

americropa / bourbon street (the knifffffe) / *** Pojghiţe lumină simplă / aprinde-ţi o ţigară / mână în mână. / pierzând cam mult din ce ar trebui găsit / game never over fantomatic neutrino / chemlab Viaţa mea (fragment) o altă după-amiază / linişte / peste vechile răni / acum se vede Viaţa de peste zi / Frica; e şi ea o apropiere / Primum mobile moartea în conversaţie / repliere / ezitam între dulapul de haine şi maşina de spălat Poem de dragoste / Încercăm să convingem nebunia / Vreau să te cred când spui / După vizita mamei / Zi şi noapte. O confesiune cine era de fapt Piele şi os. Camera 117. măcar o zi Antwerpen (fragmente) Obiectul / Avion / Ariciul / Frica mică Kelp / Timpuri moderne Fie cum e / reţin / hublou / şi greşeala / pe silent eu unul aş prefera ok Centenar / copilărie Faţă în faţă / Tata n-a fost eroul meu / O vedere de sus *** / *** / *** genealogie subiectivă I / genealogie subiectivă II / aşa cum iubeşti tu nu ştie nimeni să iubească OCHII (blackout / serbarea / 2001 / 1st date) Echinocţiul gheţarilor verzi corpuri român3şti - forme fixe libere Pijamalale / Vladimir Ilici în perioada chelirii / De la capăt la 38 de ani / aici n-ai fost numai tu / acasă / viaţa cîntă la orga morţii Iubitul tău mortul / Soare de noiembrie / Burtă de cal Povestea Bătrânilor-fără-moarte şi a Vieţii-fără-tinereţe (fragmente)

teatru Maria Manolescu

Cercetătorii japonezi

proză Diana Adamek T.O. Bobe Corin Braga Lavinia Branişte Ruxandra Cesereanu

38 41 45 46 49

Ionuţ Chiva Dan Coman Dumitru Crudu Augustin Cupşa Caius Dobrescu M. Duţescu HitGirl Dan Lungu Mihai Mateiu Horea Poenar Doina Ruşti Ovidiu P. Sachelarie Ana Maria Sandu Adi Schiop Dan Sociu Matei Vişniec

52 55 58 62 64 66 69 70 73 75 78 81 82 85 86 89

Desertul (fragment din Dulcea poveste a tristului elefant) Cea mai frumoasă femeie din lume (fragment) Behemoth, de la Soare-Răsare (fragment din Acedia – Jurnal de vise 2) Moartea Caracatiţei Paul Despre doi bătrânei îndrăgostiţi pe un vapor în derivă în vremea holerei (fragment din Romanul cărţilor arse) Dragostea m-a părăsit la 12 ani Studiu despre căsnicie V.P. Ce-o să se-ntâmple când mor (fragment) Minoic – Capitolul III (fragment de roman) Geamul închis, climatizarea pornită (fragment) despărţirea În iad toate becurile sunt arse (fragment de roman) Vînătorul Fragment de roman Amănunte pierdute Faust și farsa (fragment de roman) Rusoaica de la doi banane, coconuts, pasărea secretar Vineri seara Negustorul de începuturi de roman

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

ineţi în mână un număr întrucâtva neobişnuit al Echinoxului. E probabil numărul cu cele mai multe pagini din istoria revistei, şi conţine—în afara acestui scurt şi stingher editorial—doar literatură şi fotografie. E, am vrea să credem, singular printre revistele culturale nu doar prin această ultimă calitate, ci mai ales prin reuşita de a atrage în paginile unui singur număr atâţia scriitori remarcabili. Atunci când ne-a venit ideea unui număr de texte noi şi/sau inedite ale scriitorilor români de azi, nu cred că ne închipuiam cât de prompte (şi de multe) aveau să fie răspunsurile. Am alcătuit împreună în redacţie o listă de oameni pe care ni i-am fi dorit, spunându-ne că dacă ne răspundeau măcar jumătate, ne asiguram fără probleme conţinutul unui număr absolut onorabil. Spre uimirea şi bucuria noastră, ne-au răspuns aproape toţi. Puţini dintre ei ca să ne spună că nu aveau în momentul respectiv texte pregătite pentru publicare. Cei mai mulţi ca să ne trimită imediat poeme şi povestiri şi fragmente de roman, ba chiar şi o piesă de teatru. Echinoxul (inclusiv mamutul nostru de companie) e copleşit şi mândru de acest răspuns. De aceste mai vechi şi mai noi prietenii, care ne obligă să continuăm una dintre orientările pe care ni le-am propus de o vreme încoace, aceea de a „ţine aproape” de literatura zilelor noastre, atât în paginile revistei cât şi pe site. În acest sens, credem că prin numărul de faţă vă aducem cât de aproape se poate fără a fi într-o cameră cu scriitorul care scrie. Două cuvinte despre conceptul „antologiei” de faţă. Am pornit de la ideea unei colecţii de „new writing”, practicată de ani buni în spaţiul anglosaxon. Antologiile de acest fel aduc împreună autori consacraţi, şi tineri mai puţin cunoscuţi, chiar nedebutaţi în volum. E o formulă pe care v-o propunem şi noi. În primă fază, în acest număr special al Echinoxului, apoi, dacă va avea succes, sperăm şi într-un proiect editorial, antologia Echinox de „new writing”. O a doua etapă pe care vom încerca s-o realizăm într-un număr viitor, este aceea a unei colecţii similare de literatură maghiară, în original şi în traducere. Pe lângă multiplele combinaţii „de la ... la” cu numele autorilor din cuprins—un joc cu care amatorii de literatură se pot amuza îndelung şi divers (noi am făcut-o)—Echinoxul de faţă vă prilejuieşte şi întâlnirea cu două veritabile enigme literare: Ovidiu P. Sachelarie şi HitGirl. „Some say”, cum se spune la Top Gear… Se spune că primul s-a visat într-o noapte Apolodor din Damasc certat de împăratul Traian, şi s-a trezit dimineaţa pe barajul hidrocentralei de la Porţile de Fier. Se spune că cea de-a doua/cel de-al doilea (nu-i ştim sexul) a despicat într-o seară un bodyguard cu doar două vorbe foarte ascuţite. „All we know is…”. Tot ce ştim e că-i cheamă Ovidiu P. Sachelarie şi HitGirl. Lectură plăcută.

P oez i e

marius conkan americropa

bourbon street

unde e cel care-a gândit marginea trupului meu şi convenţia de a scrie în afara latrinei şi rigoarea de moarte pe care o măsor cu rigla şi frica de-a mă ascunde de toţi când toţi sunt pretutindeni ca nişte camere microscopice unde e sfântul cu sutană de muşama şi gât de curcan privind prin telescopul nopţii sângele păstrat în tuburi de oxigen unde sunt vizionarii supradozaţi cu benzedrină călătorind pe mississippi alături de târfe şi americani pompaţi la mcdonald’s unde sunt reeducaţii de la piteşti fără vreun natchez la îndemână ca să plutească prin colbul rafinăriilor până în inima americropei unde e rimbaud traficantul de arme ca să spulbere printr-un singur glonte liniştitele noastre nopţi de apolitici cu nevroze de euforici care practică vizionarismul lipsei de viziune unde e moloch al americropei cel chemat să sugrume sfinţi pe motociclete şi să coase în nupţiile lui kirke noi pălării pentru extazul lui pound unde sunt cacademicienii ca să proslăvească geniile patriei lipite cu aracet în condici monumentale unde-i cerneala fierbinte făgăduită de geodicţi când cei care scriu sunt aici doar nişte veioze fără lumină unde-i apocalipsul pogorât în dricuri ruginite şi unde sunt cei care-l prorocesc pe etichetele din supermarket când înainte de toate a fost moartea fără limbaj apoi moartea cu limbaj şi-apoi limbajul despre moarte unde sunt cei văduviţi de kain şi adormiţi cu piatra în mână la căpătâiul zeilor-măgari din pompeii schimonisindu-se pe străzile pavate cu penisuri unde sunt psihoticii americropei intoxicaţi cu lapte pudră şi puşi să pledeze pentru inaniţie şi libertatea spiritului unde e morga fricii din oase când despre frică nici măcar sfinţii nu pot mărturisi când despre frică nu mai poţi scrie decât în afara limbajului sânge uscat în cutii moartea lui nu vorbeşte l-am învelit în hârtie igienică şi l-am ascuns în garaj a venit iarna apoi dimineaţa şi seara moartea lui nu vorbeşte căci el tace pentru toţi unde sunt pieile tăbăcite prin moara de pâine din birkenau unde sunt arheologii căutând bulgări de tămâie la parousia gropilor comune unde sunt sfinţii lui ginsberg şi sfinţii americropei când markon este ceilalţi.

sunt geniul transpiraţiei şi al mărgelelor de pe bourbon street când umbra fiului sfânt coboară ca o umbră de pământ peste femeile cu şolduri de cofeină peste sângele vărsat într-o eprubetă cu absint sunt geniul sendvişurilor cu şuncă de curcan în dimineaţa când bourbon street era ultimul vin pe bourbon street când umbra fiului sfânt cădea peste lume ca o paraşută de cabaret şi paietele străluceau ca nişte lumânări de împărtăşanie pe bourbon street când dimineaţa era seară de carnaval şi ochii deşiraţi ai românilor se prelingeau ca nişte melci sub cascheta lui dave brinks pe bourbon street când bourbon street nu era new orleans ci doar o imitaţie ieftină a lui dyonisos trac pe bourbon street când umbra fiului sfânt cădea peste fermele de jazz ca un lanţ auriu peste plantaţiile cu negri pe bourbon street unde colapsul nevrozei s-a preschimbat în carpe diem pe bourbon street unde tot ce mişcă pulsează viril către moarte pe bourbon street unde kitschul e dumnezeu şi dumnezeu e kitsch pe bourbon street când umbra fiului sfânt coboară ca o umbră de apă peste scoicile bătrâne din mississippi pe bourbon street unde miroase a vomă trandafirie şi te loveşti de drogaţi ca de nişte ziduri de spital pe bourbon street când românia e doar o zonă haşurată pe hartă şi nimic nu se potriveşte fiindcă eşti paranoic şi frica e ereditară fiindcă nu eşti paranoic şi frica e ereditară pe bourbon street unde măştile voodoo plutesc lângă trotuare ca nişte cocote de lux pe bourbon street când vizionarismul e supefluu şi tot ce scrii poate fi cântat într-un local de jazz pe bourbon street când prapurii coboară parfumaţi cu ură şi spaimă pe bourbon street unde nu exişti decât prin respiraţie căci eşti duhovnicul lui dumnezeu şi respiri din umbra fiului sfânt.

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

Alex cosmescu (the knifffffe) ultima dată când am purtat cu mine un cuţit eram în clasa a opta cred mama găsise pe stradă nişte metanii din acelea care se fac în închisoare şi mi le-a dăruit cuţitul îl cumparasem când am fost în budapesta am intrat într-un magazin de arme am văzut un cuţit cu mânerul din metal tăişul neascuţit zimţi pe partea cealaltă am zis că tb să fie al meu când trebuia să mă urc în avion a sunat detectorul de metale tipul m-a întrebat dacă am ceva metal cu mine aveam monede în buzunarul în care aveam şi cuţitul am scos monedele tipul a dat din mână şi mi-a zis să trec repede mai departe când am ajuns acasă era vară peste câteva zile mi-am pus metaniile în buzunar cuţitul în geantă şi am ieşit aveam părul tuns f scurt şi blugii rupţi

am stat o vreme în parc am hrănit porumbeii dupa aia am intrat în biserica am îngenuncheat şi am citit o foaie lipită pe perete / despre cum tb să fie starea ta la spovedanie am stat un timp în genunchi şi am tăcut cu metaniile în mână tipa care vindea lumânări mi-a zâmbit pe drum înspre casă s-au apropiat de mine doi tipi ştiam că tb să fiu bun tb să fiu paşnic că dacă o să fiu aşa n-o să tb să mă bat cu ei erau m mari pe la vreo 19 ani ambii m-au întrebat dacă ascult rock ăsta era primul lucru pe care îl întrebau pe atunci când voiau să te bată am spus că ascult multe ‘ce ai în geantă?’ am deschis geanta era acolo o carte cuţitul şi metaniile mi-au zis că vor să se uite la ele unul a luat cuţitul celălalt metaniile s-au întors cu spatele la mine şi au pornit înspre parc

‘dă-mi metaniile’ ‘o să te lovesc cu ele peste faţă dacă nu pleci’ ‘dă-mi cuţitul’ îi spun celuilalt ‘o să te tai cu el pe obraz’

m-am aplecat deasupra lui avea o boală de piele o pată roşie mare lângă ureche şi una pe spate daca l-aş fi atins acolo ar fi sângerat

am respirat adânc şi m-am dus în scuarul de alături ei râdeau eu am stat liniştit aşezat pe scările teatrului până a venit noaptea

am închis ochii şi

***

a venit m aproape

tu ai toată liniştea de care am nevoie tu eşti toată liniştea de care am nevoie

nu ştiam ce să fac

liniştea care vine peste mine când mă rog şi mi se mişcă numai buzele e altfel liniştea care apare când îmi pun căştile în urechi şi ascult e altfel

l-am mângâiat pe cap apoi pe botic

mă temeam m-am ridicat am intrat în casă m-am spălat atent pe mâini m-am dat cu acid boric si m-am uitat toată ziua la palmele mele dacă nu apar pete roşii

felul în care mă mişc înainte de somn mirosurile care apar când deschid geamurile şi totul e aproape totul e un mesaj de la cineva sau când miaună un pisic afară ştiu că e acelaşi l-am văzut odată când mă întorceam acasă era lângă restaurantul din subsolul meu şi mieuna

P oez i e

andrei doboş

Pojghiţe x

Dacă ai vreun nuc bătrîn pe-aproape îţi intră veveriţe şi păsări în apartament. Se ştie, omul, luptă cu duşmanii. Păianjen pe oglinda din baie, şobolanul roade ţevile – dar nici şoricelul – vehicolul nostru nu-i scump la vedere. Plouă de nu se mai opreşte – luna luna iulie, luna septembrie, totuna. Există cîini şoricari, urs furnicar, însă pisica nu e şoricară. Pe stradă, un pocăit de 90 de ani ridică tonul. Puştii pe biciclete în delir, El nu ştie că ei sînt ochii Domnului.

El nici nu îndrăzneşte să se uite. Cum se întunecă mai devreme iar mama-i îndeasă derbedeului căciula pe cap. Între sprîncene un foc mocnit, un reflex întîrziat al muşchilor – şi poate de aici fetiţa apare şi întreabă cît e ceasul cu voce îngrijorată ca atunci cînd se scuză sau cînd se ascunde în faţa instanţelor. Ce ştiu eu – locul de joacă golit, el gîrbovit, între copaci cu spatele la soare.

Soare de podiş, frig şi chiciură. Termin plimbarea şi-n faţa cabanei un animal negru stă la scărmănat. Copilele încă ascultă muzică în pat. Soare de podiş, imensă lanternă prin curţi îngheţate

x Te aşteptăm să dezmorţeşti căţeii. Lătratul lor spart, cu bocancul în pojghiţă. x Bloc funinginit animale subterane noroaie în zăpadă lemne stivuite pentru foc în magazie – A spus o profesoară veţi vedea ce se va alege de ei; în 20 de ani de acum amintiţi-vă.

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

ana dragu lumină simplă

aprinde-ţi o ţigară

să nu se supere familia ta dar familia mea e mai bună familia mea e la fel de frumoasă ca şi familia popescu şi mai adevărată decât arta

îţi aminteşti muntele alb zăpada neatinsă ştergând marginea soarelui cărarea unde înainte de noi n-a fost cărare şi câinele negru fericit devenit al nostru

căci ochii mamei mele nu mă bagă în pământ pentru că ea nu mai poate de bine. atunci când eu jignesc birocraţia şi înjur sociocraţia cu gândul la tine mama mea spune: dormi acum până când inima ta nu învineţeşte totul în jur şi-i tremură fusta. să nu se supere familia ta când după o săptămână de dragoste tu minţi la raport iar eu le zâmbesc şi le cânt: despre uitare despre uitare da, mama voastră a uitat şi a plutit într-una ţinând în dreapta soarele în stânga luna dar ştiţi. voi ştiţi că nimeni nu-i frumos ca voi să nu se supere nimeni să nu se supere nimeni pentru că dragostea vine de unde vine şi-ajunge doar la unu sau la doi pe care nu-i mai poate deosebi. nimic din ce e făcut să reziste nu se poate prăbuşi se surpă doar structurile care conţin erori de proiectared iar dragostea mea e o cobră regală nemuritoare şi esenţială perfectă în forţa şi rezistenţa ei.

mâinile tale odihnindu-se încrucişate printre sârmele gardului prin lemnul crăpat cum îl strigam cuţu-cuţu îi scânteia botul de bucurie de-atâta zăpadă şi-apoi cum ajuns foarte aproape îl speriam împrăştiind zăpada cu bocancul lovind brusc aerul cum vocea mea îi dezgheţa privirea chemându-l iar aproape aproape să-mi atingă genunchii şi-atunci îl goneam brusc strigând cu sălbăticie aruncându-mi tot trupul înspre el „lasă-l, îl terorizezi! ai înnebunit? ce ai? în viaţa mea n-am văzut un câine mai speriat” acum întoarce-te şi uită-te la mine

mână în mână. viaţa ta face trei paşi în spate şi te priveşte cu răceală.

pierzând cam mult din ce ar trebui găsit aici se-întâmplă numai un perete pe el un păianjen se-ntoarce singur acasă cu nesfârşită tandreţe, îşi sfâşie pânza să ştii, există dragoste pe lume ascunsă într-o portocală şi eu nu o găsesc există ghemuită ca o maimuţă bătrână şi tristă în lingura din care a mâncat

game never over ce poţi să-i spui unui bărbat care a plecat când l-ai lovit cu pumnii să rămână şi nu s-a întors când ai strigat să se întoarcă: sunt cuminte, ştii dorm. mâine am să-mi spăl pentru prima oară părul am să reuşesc să mănânc. despărţirile îmi fac bine au efectul tratamentului cu electroşocuri

până aici am ajuns cu privirea de-aici obosim împreună. iarba e uscată şi moale pielea pe oase bocancii de fier indestructibili.

P oez i e

gabriella eftimie

fantomatic neutrino

chemlab după blood electric by Kenji Siratori

voiam să ştiu cum să supravieţuiesc în viaţa de noapte, orbecăind printre maşini, căutând reactoare, dar eram parcă într-un film, cum mi se părea de multe ori când mă rătăceam, o să vină maşina galbenă deghizată în taxi şi o să te ia, când mă speriam, ca travestitul care exulta în mijlocul mulţimii dezinteresate, planta de laborator transplantată în mediu natural oameni care se dereglează pe distanţe lungi, îşi pierd simţul de orientare când intervine semnalul care bruiază, plescăitul sau căscatul sonor de la cel care se ţine de aceeaşi bară, ca omul nebun din tren care bătea din picioare şi mormăia, pe care-l imaginam pupând fetiţele mici pe gură, sfidător, cu spuma la gură generatori de fobie şi neputinţă aş fi vrut să fiu ca întreprinderile bombardate, care îşi cheamă muncitorii la lucru după război ca o clădire filmată înainte de declanşarea imploziei în jurul meu aceiaşi oameni – filmul se derula în continuare până când cel de lângă mine a cedat brusc preiau răspund docil de câte ori se uită la mine dau pe dinafară răspund împăciuitor ca la un transplant

portul spre un univers mecanic corpul distorsionat încă din stadiul de embrion jocul a fost transplantat drogul în formă de embrion a fost transplantat maşina sufletului a fost ataşată la linia sinucigaşilor încă de atunci acesta e noul despre care n am ştiut niciodată că e aici canalele dna intenţia ucigaşă a maşinii linia sinucigaşilor cronici absorb şi inhalez ochii sticloşi alunecă pe obiecte mă încurc cu structuri recombinatorii elimin viaţa şi capul meu învelişul care stoca şi apăra înainte şi creierul continuă să cînte să erodeze corpul se goleşte compulsiv elimină viaţa dar nu nu fără fluide corporale îmi trebuie un fond gol, blank care să grăbească exterminarea să golească infobiţii care s-au blocat chiar deasupra glandei da aşa îmi place mie să pierd vremea o maşină generatoare, supraîncărcată, urlînd

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

mugur grosu viaţa mea (fragment) - revăzută şi adăugită -

… nu cumva cele mai banale secvenţe din viaţă sunt exact alea care implică eforturi excepţionale pentru ca toate găurile să se potrivească la fix? am depăşit 33 de ani, vârsta cri(s)tică n-am citit nici o carte de patapievici, ştiu, urât din partea mea, recunosc, dar, ca o grămadă de oameni din jur, ştiu şi eu titlul ăsta, toată lumea vorbeşte, eu n-am nici măcar timp să vorbesc cu mine de mine deşi ce efort s-a făcut până aici, ce efoooooort! mi-au dat şi-un nume să-l port de mic, să-l sucesc ca pe un bonsai, să taie suflarea de cum îl vezi în vitrină, uite-aici au dat-o-n bară ai mei, ce-o fi fost în mintea lor, zicea un prof de istorie (avea, deci, relaţii mai intime decât mine cu timpul) ce-o să faci tu la bătrâneţe cu numele tău, mugurel. aşa pesimişti să fi fost? s-or fi gândit că n-apuci şi tu senectutea? în plus, e penibil să scrii poezii când semnezi mugurel. aşa că iată-mă şi la chirurgie estetică: la debut mi-au pilit niţel nasul. dar de ce să mă plâng? mugur grosu are-o simetrie plăcută, discretă, sună aşa cum ar trebui să sune un brand, asta-i limpede. de două ori câte două silabe, patru găuri alăturate. murmuraţi şi voi: mu gur gro su. patru găuri un pic mai sus decât celelalte. cu puţină şansă s-ar fi putut întâlni. co ca co la. mu gur gro su elvis presley. mugur grosu. jimi hendrix. mugur grosu. marin mincu.mugur grosu. michael jackson. mugur grosu charlie chaplin. mugur grosu. mata hari. mugur grosu. marius ianuş. mugur grosu. sorin dinco. mugur grosu. mircea ţuglea. răzvan ţupa. cosmin perţa. mugur grosu. mugur grosu. mugur grosu viguros, dar aşa delicat! masculin, dar cu sentimentul la piept, încărcat, gata să tragă cu el în tot ce se-ntâmplă!

fireşte, tot greul se petrecuse deja cu mult înainte de naştere. dormeam în sângele bunicului meu şi el m-a purtat aşa prin ger, schije şi gloanţe prin cele mai aglomerate aorte ale istoriei: doar la Stalingrad au căzut peste două milioane. vreo 200.000 erau din părţile noastre, m-aş fi putut număra şi eu printre ei, nimeni n-ar fi ştiut, nimeni nu era sigur, nici măcar mâinile care goleau tabla de şah: jucătorul Paulus se trezi cu un tic incontrolabil al ochiului care apoi îi afectă partea stângă a feţei iar numitul Ciuikov se căptuşi cu-o eczemă teribilă aşa că fu nevoit să-şi petreacă restul războiului cu mâinile bandajate. de-acolo am prima mea amintire din moarte, primul semn că găurile se suprapun, uneori, peste găuri. oare la Stalingrad să fi fost? sau la Cotul Donului? nu-mi mai amintesc bine, dormeam în sângele lui. doar o aşteptare chinuitoare şi lungă de câteva sute de kilometri liniştea uscată şi grea înainte de moarte, toţi ştiau asta. şi-o aşteptau cu o floare în mâini. bunicul meu, însă, s-a culcat liniştit şi-a pus vestonul pe pământ, s-a întins şi-a căzut imediat într-un somn adânc: să mă trezeşti peste două ore, atât i-a spus ordonanţei, şi-a adormit. şi imediat avu un vis tare ciudat, visul acela care mă ţine încă în viaţă: veni cineva şi îi spuse: ioane, te vei trezi şi vei primi un ordin să înaintaţi. veţi coborî o vale şi-apoi veţi urca un deal şi-apoi veţi coborî iar şi când veţi urca, tu să nu mai mergi înainte, căci acolo-şi vor găsi toţi sfârşitul. imediat cum se trezi uită totul. veni şi ordinul, porni cu trupele înainte apoi coborî o vale, urcă un deal şi coborî iar. şi când urcă, deodată i se deschise în faţă tot visul. îşi aminti, cu lux de-amănunte, tot ce avea să se-ntâmple acolo. şi-aşa a fost. toţi ceilalţi, sute de mii de făpturi, au murit. ai lui nu. iar eu am dormit în sângele lui încă treizeci de ani. încă nu-mi amintesc ce-am visat. (va urma, va adăuga) Acest fragment face parte dintr-un text mai amplu, disponibil pe site-ul revistei: www.revistaechinox.ro

P oez i e

letiţia ilea o altă după-amiază în care ai aşteptat să se întâmple ceva o veste bună sau o ploaie cu soare ar fi fost de-ajuns să te smulgă dintre umbre ele au acum consistenţa zgurii aproape că simţi cum ţi se depun pe piele aici sunt cu toţii o clipă nu te-au părăsit mângâi fotografiile răsfoieşti cărţile ca pe nişte scrisori aruncate în mare în voia sorţii ai senzaţia că doar ţie ţi-a fost dat să le găseşti camera îşi pierde contururile încă mai aştepţi să se întâmple ceva e linişte zgura s-a aşezat temeinic nici măcar nu mai poţi să-ţi imaginezi un dialog un schimb de priviri o desprindere printre umbre seara coboară uşor ca şi cum ai pierde încă un prieten linişte de sfârşit de lume nici un semn de nicăieri nici o veste doar întrebările tale apăsând ca plumbul

nici un răspuns în camera asta s-au sfârşit toate drumurile s-au dat toate bătăliile piatră pe piatră n-a rămas ce să mai clădeşti acum când seara se lasă ca un păianjen uriaş când peste amintirea celor duşi se aşterne prima zăpadă doar oboseala ca o flamură peste câmpul de luptă dintre lucruri zâmbeşte ursitoarea cea rea inima e un spin cu ghimpii întorşi înăuntru peste vechile răni a apărut iarbă proaspătă destul ca să te hrăneşti în anotimpul ce tocmai a-nceput e bine cei morţi au plecat de tot nu te mai strigă pe la răspântii cei vii au plecat şi ei sau poate nu au ajuns nici un zvon nu mai răzbate până aici în seara de toamnă stai înfiptă între obiecte ca un semn de întrebare totul e nou şi imaculat ca într-o clinică de lux

geamătul se izbeşte de pereţi se întoarce se transformă în urlet tot tu eşti cu toate sentimentele tale fără destinatar acum se vede totul. de pe coama dealului nespus de clar. adevăruri de tinichea pentru care odinioară ţi-ai fi dat răsuflarea. mici trădări mereu iertate mereu deghizate în hohote. tovărăşii de-o zi ce aveau chipul prieteniei. ehei ce bine le vezi acum lucirile de licurici viaţa la fel de scurtă. aici pe coama dealului îţi dai seama că mai e timp. vântul îţi înfioară pielea ca pe o carte neîncepută. undeva un copil face primul pas.

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

laurenţiu ion Viaţa de peste zi Din liota de câini, doi pui se rostogolesc în pietrişul din curte. Sunt răcnete, noaptea, cînd sălbăticiunile din pădurea învecinată intră-n conflict. Căldura se dovedeşte eficientă şi e dorinţa lor de a-şi rezolva natural pornirile pe un mal clisos, sau după mica râvnă a oamenilor. Simt primejdia, să vorbim despre ea, despre mizeria opulentă prin care-mi plimb buricul degetului, în linişte, ca după o zi lungă. Prăbuşirea-n subsol, jungla din natură. Sub corpul rătăcit, o lume care zguduie sigur şi perfect. Paznicul stă de veghe de acum încolo. E întuneric, prin urmare e doar viaţa rămasă de peste zi, mişcarea de noapte în care amorţesc. S-a mai lansat o rachetă, pe cer, trei luminiţe clipesc concomitent cu circulaţia dintre noi. Să zicem că vorbesc despre o teamă, primejdia dintre degete, unde o insectă se zbate şi pişcă. Pun sare pe umflătură dar vorbesc de frică. Frica; e şi ea o apropiere În urma ploilor de două zile, e atac pe coaste. Dimineaţa în care animalele se întorc acasă, lucrările din înălţimi îşi aleg capătul de pământ pe care să se aşeze definitiv. Nu degeaba mă mişc în deranj, să nu tulbur migraţia, mai apoi să nu mă împotmolesc.

E viaţa răbdătoare de care pot să mă bucur, mica linişte din urechi în conformitate cu a celorlalţi şi confuzia ce piere odată cu lumina. Toate astea vor fi şi mâine aici, îmi vor scurta din drum sau mă vor opri; până când noaptea îşi va întrema puterile, tot n-o să-mi intru în drepturi.

Primum mobile

Dar mulţimea se agită şi doboară coşmelia, sub care rămân, cu teama şi respectul faţă de ordine.

Sarea zgrunţuroasă şi rece (dar tandră pentru limbă) e întinsă pe masă. La geam, muşcata e gata să pleznească, cu puţină răbdare, până ce frigul o să-i tulbure bulbul.

/ De unde vin, am o clipă de răgaz şi mă gândesc la copacii care s-au îngropat în pământ, aşa cum încerc să nu mă las după grija scelerată, să nu-mi revină gândul în toiul nopţii Pentru că o pasăre tot rătăceşte deasupra noastră şi se abate din direcţia ei spre înaltul cerului. Respiraţia foşneşte din piept ca din tâmplărie – Un cutremur local la nivelul meu. La amiază – rufele se zbat la geamuri, se încurcă, se dezmeticesc. Umblu dinspre Castanilor spre Brătianu să scap de nebunie şi să mă fac nevăzut. Asta nu înlocuieşte nimic, dar corpul pe care nu-l iau drept corp se îndepărtează şi mai mult de stradă, când maşinile trec în viteză. Nu e frică, e şi asta o apropiere. Şi e tot deranj Şi e tot migraţie Pe acoperiş, luna cotropeşte o baltă cu lumina ei pe care aş putea aţipi, în plină noapte Ca după distrugere.

Aud vrăbiile pe acoperiş, odată cu toba din pieptul meu, bătând ca dintr-un domeniu înăbuşit. Un corp care a renunţat la scheletul lui stă întins pe pat, alb şi rigid.

După nori, se zăreşte în treacăt mica furtună sau dezastrul local. Animaţia complice pare s-arate că de undeva din nord vine totul, când natura se întoarce sub mine şi mişcă pământul. La câţiva paşi, vântul pătrunde în cele câteva frunze de pe acoperiş, şi spulberă de aici, începe acest trailer agresiv, căruia îi dau viaţă. Pumnul strânge oricând e frig, oricând e teamă. O bănuială că stau într-o lumină animală care nu dă umbră şi corpul meu se învineţeşte. Greutatea mă îngroapă din ce în ce mai mult sub pătură. Într-o groapă peste care e aproape pace. O specie de nebunie s-aşază pieziş deasupra capului meu Ca un vânt ce-şi face veacul în jurul casei, dar şuieră-n minte.

P oez i e

cristina ispas moartea în conversaţie „Are there many little boys who think they are a/ Monster? But in my case I am right said Geryon to the/ Dog they were sitting on the bluffs The Dog regarded him/ Joyfully”

când dani îmi bate uşor în geam cu şapca neagră pe cap, daisy latră deja dincolo de poartă. strecor degetele prin grilaj, deşi sunt încărcată de bagaje. ar trebui să fie şi nero, rotind din coadă, undeva prin întuneric, dar nu-l văd.

— Anne Carson, The Autobiography of Red hainele mai întâi se răcesc apoi se încălzesc pe noi, cât ne strecurăm printr-un gang, apoi prin altul, la prima oră a dimineţii, pe străzile uşor înclinate.

într-o oră suntem dincolo, la ai mei. miky se aude lătrând dement în tubul holului încă de când suntem departe. urcăm grăbiţi scările.

tot drumul am senzaţia că octombrie încearcă să treacă pe lângă septembrie sau cam aşa ceva. din când în când, dani îmi spune să am grijă pe unde calc. în noapte, nu vorbim prea mult. din când în când, întinde mâna şi mă împinge mai aproape de zid şi atunci am senzaţia că trotuarul e dintr-o dată foarte înalt şi clădirile construite undeva în adânc. îmi aranjez mai bine hamul rucsacului, închid puţin ochii. când eram mică, cineva povestea că dacă ieşi noaptea afară din casă şi nu e nicio lumină aprinsă numai întunericul umed şi adânc şi stai aşa sau mergi prin întuneric mai mult de zece minute te transformi într-un câine sau un lup sau aşa ceva. la gară sprijinim bagajele de băncuţa de lemn şi aşteptăm. cât stăm nemişcaţi ni se face din nou frig. cumpărăm cafea fierbinte şi biscuiţi.

la corabia e mai frig. două zile tremur încontinuu.

cerul s-a mai deschis între timp. are acum aspectul unui gheţar, care încet încet luminează. repliere terenuri de fotbal scămoşate copii epuizaţi de joacă care se retrag spre casă pe platoul rece. la orizont copaci mici, de machetă. stau destul de comod pe bancheta din spate, cu capul pe o sacoşă cu haine. numai luminile de la case, când se lasă noaptea, îmi dau impresia că ies parcă prea mult în relief şi mă obosesc. multe maşini ne depăşesc fără zgomot, numai cu farurile.

noaptea târziu descoperim că avem pe laptop un singur film nevăzut: a serious man.

ezitam între dulapul de haine şi maşina de spălat doina zboară cu avionul la iubitul ei din cairo unde e foarte cald zboară apoi mai departe spre polonia cu un petic de cer la geam, cam de dimensiunea unui buzunar. ne sună dintr-un aeroport, unde s-a întâlnit cu multinaţionala ei. îmi imaginez cum grupul a plecat să devasteze suporturile cu pliante şi ziare să golească automatele cu sendvişuri şi cafea. noi suntem acasă. cu instrucţiunile întinse pe masă, ezităm între dulapul de haine şi maşina de spălat. după-amiază ieşim, cu fularele înfăşurate până la gene şi căciulile trase bine pe urechi. de la geamul maşinii oraşul pare rece şi misterios. autobuzele cu care ne întâlnim din când în când prin zăpada murdară la geamul cărora se văd înghesuiţi oameni în geci colorate par cele mai vesele întâmplări. când intrăm înapoi în casă, ne sună deja din polonia, unde e foarte frig. dar a ajuns ok, ne sună ea când se întoarce în ro. până la urmă hotărâm eu spăl faianţa în baie, iar dani montează un raft. seara încercăm cablul pe care l-am găsit prin casă când ne-am mutat şi semnalul intră într-adevăr, frumos, în televizor.

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

claudiu komartin Poem de dragoste Toate lucrurile care îmi fărâmiţează inima sunt pe această tavă toate lucrurile care îmi descheie sângele sunt pe această tavă statueta de lut, ghicitorile şi floareanecaţilor sunt pe această tavă Un om în putere împinge de pe un zid o seringă imensă Altul (un aristocrat) jumuleşte o pasăre Toate lucrurile care ne-au făcut să dârdâim în tăcere

cum duci un cal dărâmat de tristeţe seara către abator După vizita mamei Nu mai ştiu ce leagă omul de om. E ăsta încă un pretext ca să sufăr? Mi-e silă să mă gândesc la viitor, când sub cuvintele mele cineva pierde sânge. Nu e nimic nobil în asta, Sarah Kane. Cerul nu mai are nici o culoare. O secerătoare suferă lângă lujerii înfloriţi. Stau şi privesc lucrurile din jur micşorându-se în lumina infimă.

bucuria clinică a unui înger toxicoman

Chiar aici, un bărbat şi o femeie au urlat unul la altul o noapte întreagă. Atâta ură în ochii lor. Credeam că se vor ucide.

mâinile mele verzi, neîndemânatice

Nu e nimic logic în asta, doctore.

sunt pe această tavă

După vizita mamei, am căutat un colţ în care să plâng în tăcere şi mi-am spus că tot ce trăiesc e un vis urât şi că visul ăsta trebuie să se termine.

jucăriile exterminatoare

Alege Încercăm să convingem nebunia Creierul meu dă cu mine de toţi pereţii, creierul tău e un marţian rătăcit care caută în pilaf sensul vieţii. Tu, la o adică, ai putea veni mai aproape, te-ai putea muta cu mine aici, între ape. Arterele noastre vor depăşi repede tracul – curând, ne vom râcâi împreună disperarea cu şpaclul. Încercăm să convingem nebunia să respecte un ritm cunoscut. Într-o zi, lumea asta o să ne coasă gurile cu catgut. Vreau să te cred când spui că va veni cineva cu un zâmbet perfect şi cu gesturi definitive o insectă cu suflet de doică să mă ducă spre ziua de mâine

Nu îmi mai recunosc viaţa. Nu mă mai recunosc. Zi şi noapte. O confesiune “încearcă să îţi închipui cum e să umbli tot timpul zi şi noapte oriunde-ai ajunge cu o bucată de şrapnel viu în cap pe care nu-l poţi îndepărta nu-l poţi mişca nici un centimetru iar atunci când totuşi i se mai domoleşte puterea e aşa o senzaţie de eliberare că-mi vine să ţopăi sau să plâng în hohote dar nu mai ştiu dacă de tot răul şi urâtul ce par micşorate (dar se vor întoarce, mereu se întorc) sau de ceea ce mi se pare că a rămas din libertatea pe care mi-o pot lua faţă de creierul meu ce răcneşte la mine şi acolo

în filigran aceeaşi imagine aceeaşi dorinţă aceeaşi absenţă impecabilă iar atunci încerc să mă înconjor de lucruri care să mă apere m-aş agăţa de orice de o eşarfă, de o carte, de amintirea unei după-amieze petrecute pe rue des trois frères de o geacă de fâş în care m-am simţit protejat pentru o clipă doar că magia lor se risipeşte şi rămân iarăşi gol cu ticurile şi compulsiile pe care încerc să le controlez deşi nu mai văd nici un rost să o fac şi asta nu dispare cu toate pastilele sau alcoolul pentru că în mintea mea e ciobul ăla strălucitor bucata mea de diamant negru şi senzaţia de amputare care mă face să am capul greu, greu, ca al unui ghilotinat oricâte lucruri aş număra aş aranja aş extrage din locaşele lor de aer aş vrea să pot gândi ca un cinic dar când nu mai sunt coşmaruri înseamnă că m-am trezit şi când mă trezesc mă întreb dacă voi mai duce şi ziua asta până la capăt fără să înnebunesc şi cred că după ce o să dispar vor rămâne în lume vinovăţiile şi regretele, tremurul ăsta de care mâinile mele nu mai scapă ca nişte căţei închişi într-un sac şi aruncaţi într-un râu îngheţat dar acum măcar ştiu că nu am urât niciodată decât un singur om”

P oez i e

v. leac

cine era de fapt .stai să-ţi spun o poveste cu vampiri adevăraţi; nu din seriale, filme şi alte parodii de cărţi, furaţi: vampiri, vampiri. s-a întîmplat în acceleratu de Iaşi Timişoara. era trecut de 1, mergeam la Beclean la Festivalul Grătarelor cînd cineva deschide uşa şi-ntreabă: „rămîi sau ieşi?” pe atunci lucram la ziar. în prima fază am crezut că-i supracontrolul. rămîn, dar care-i problema? s-a întîmplat ceva? băi, îţi spun că arăta super bine, nu m-am mai gîndit că vocea ei era... cînd a aprins lumina, şi-am văzut cît de frumoasă e, am întrebat: eşti adevărată? „sigur că da, nu vrei să pui mîna?” aş fi vrut, dar n-am îndrăznit, nu mă aşteptam la aşa tupeu. „e liber, da?” tac, ce era să zic. se freacă intenţionat de piciorul meu şi se trînteşte nonşalant pe banchetă în faţa mea, îşi bagă ş-un deget în gură, aşa cum fac tipele de pe CD, şi-ncepe să facă îmmm să mă ia dracu dacă înţelegeam ceva, îmi sărise somnu, nene, înghiţeam ca nebun’n sec; poate visez, aşa ceva nu se poate să se-ntîmple în realitate, zic. „ba se poate”, zice bestiala. am făcut ochii mari, cred că mi s-a zburlit şi păru pe braţ. „nu te aşteptai, a!” am mai înghiţit o tură’n sec şi-am bîiguit ceva de genu - ce staţie a fost asta? şi pe urmă am înţepenit. „sînteţi curios sau ce vă fute grija? pîn’ la Beclean mai e hă hă cîteva ceasuri... dacă vrei ajungem imediat, vrei?” mă, era să fac pe mine; şi ca şi cum mi-ar fi citit memoria, zice: „a fost Cîmpia Turzii”, şi-n clipa următoare scoate o cutie de farduri, „văd că te bagi în seamă”, o deschide, se uită-n ochii mei, şi suflă din cutie în moaca mea un fel de praf verzui... o moleşală

mă cuprinse: percepeam perfect realitatea, dar neam, nu mă puteam mişca. şi tipa începe să rîdă într-un mod particular, cum n-am mai auzit pe nimeni... în orice caz nu era un rîs banal. mă ciupeşte de obraz, „mi-eşti simpatic, ştii? mă cheama Serelena, sînt din Mehedinţi, şi-mi place să călătoresc”, îmi ia mîna în mîinile ei, nici nu pot să-ţi spun ce am simţit, „la nebunie cu acceleratu ăsta, nu degeaba-i spune foamea. mie mi-e, ţie?” tocmai treceam prin-o haltă cînd i-am văzut la bec dantura lucind. asta e, gîndeam, s-a zis cu mine. stai, acum începe aventura: îi ieşea un tubuleţ, ca alea de perfuzii, de sub geaca de piele „vrei să guşti puţin d’aici?” puteam să fac ceva? şi-mi bagă tubuleţu-n gură, „ia de aici”, avea un gust ciudat de bragă parcă, în fine, n-are rost să insist că nu pot să-l descriu. „e bun, nu?” înghiţeam fără să vreau, pe bune, să fiu al naibii de nu. „ştii ce bei? normal că nu. e vampirpower, o combinaţe: sînge vampiresc cu celule stem, noul energizant! alţii-şi dau viaţa pentru el, nu-i aşa că-i amuzant?” poate pentru ea, simţeam că mi se-ntoarce stomacu pe dos, nu mai ştiam de mine, eram trecut pe halucinaţii cînd mi-a scos tubuleţu şi cu limba mi-a şters ultima picătură ce se prelingea pe barbă. şi pe urmă, aici mi se cam rupe filmu, parcă plutea prin compartiment pe deasupra mea, cînd şi-a rupt sutienu; nu mai vedeam nimic, atît am mai auzit: „sînt pe ciclu albastru, puişor”, şi-am simţit cum sărutul ei îmi acoperă juma de cap. cînd m-am trezit era ziuă, simţeam că sînt uşor, aproape diafan, cînd cineva se-apropie şi-mi cere un foc. eram în gara din Beclean.

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

Marin Mălaicu-Hondrari Piele şi os. Camera 117. Dormisem mult. Dormisem noapte de noapte şi după-amiază cu după-amiază şi în fiecare dimineaţă până târziu şi-aş mai fi dormit dacă uşile nu s-ar fi izbit de pereţi. Piele şi os au fost visurile noastre şi-am iubit o femeie numai piele şi os. „Javră, strigai javră. Ai preamărit fragmentul visul şi noaptea dar ai slujit la cel cu întregul lumina şi moartea”. Mai bine să-mi afund picioarele-ngheţate în papucii de pâslă să-mi port şalele reci prin părţile-nsorite ale casei. Dar la camera 117 covorul era ros şi nu de paşii ei. Vedeam câţiva copaci liniştiţi ca mâinile pe pieptul mortului şi o seamă de copilaşi îşi scufundau capul în iarba peluzei.

Şi ar fi putut fi o zi minunată dar la camera 117 cineva deşertase un sac în aer şi aerul s-a făcut numai piele şi os iar eu m-am învineţit ca un astmatic şi am ştiut că până aici mi-a fost şi-am strâns din dinţi până s-au luminat pereţii. „Aşa aşa. Dă-te în spectacol. Fă-ne de ruşine” Şi ce noapte minunată ar fi urmat dar la camera 117 lucrurile vociferau ca în pragul revoltei şi ar fi fost cu totul şi cu totul minunat mi-ai fi încălzit mâinile-ngheţate în buzunarele tale adânci şi ne-am fi dat cu presupusul şi cu braţele în lături am fi exclamat: câtă noimă câtă noimă! „Javră, strigai javră. Om de nimic. Du-te la iepuri. Acolo ţi-e locul. Du-te la nebuni”.

Şi m-am dus la camera 117 acolo pereţii erau numai piele şi os. Am trecut pe lângă un colţ plin de primejdii şi mi-am purtat oştile până sub chiuveta de fontă şi triumful m-a făcut să mă lungesc pe covorul ros. Dacă atunci, sau altă dată dar măcar o singură dată de-aş fi îndrăznit să-i spun: te iubesc. ţi-am scris o scrisoare de dragoste. te iubesc. ar mai fi şoptit ea „Dumnezeule! Vrei să mă omori cu zile?!” Era îngrozită. Şi-şi rotea privirea ca pe un lassou. Dar în jur nu era nimeni. Şi-atunci am hotărât să nu mă mai prefac să merg mai departe mai hohotind din piele mai şuierând din os.

laurenţiu malomfălean măcar o zi pentru mine o singură zi fără tine fără să mă gândesc la ce n-am făcut la ce nu voi face la ce-am fi făcut împreună cu frică şi graţie măcar o zi pentru ţipete fără capăt o zi pentru mi_ne cu minţile pline pe muchie de cuţit în palma ta moale

mobiliere din piele pe care nu le voi mângâia pahare şi buze din care nu voi sorbi ferestre de ne deschis oceane de ne de scris amintiri în care nu mai înot

cu toate astea sunt locuri în care nu voi ajunge ferestredenedeschis încăperi în care nu voi pătrunde şi trupuri închise cu dinţii

ai stat mereu între n o i ca un perete de sticlă mereu ai stat între noi privirea ta nu s-a lipit niciodată de mine privirile mele s-au smuls din pupilă smulse cu forţa de limpezimile

I feel so good I could eat myself am aşteptat o privire perfectă un duş cald să-mi deschidă toţi porii să mă inunde cu suflet

trupului tău ţi-au crescut rădăcini între pleoapele mele ca nişte fire de iarbă marină firele părului tău îmi înoată prin creier o simplă mişcare şi vei vedea cum îmi şterg lacrimile cu pumnii de parc-aş v r e a să-mi înfund mâinile-n ochiîn ab sen ţă ca o f â şi e d e ca r n e m e re u a i stat î n t r e noi î n t r e noi doi

P oez i e

ştefan manasia Antwerpen (fragmente) Ploaia a umplut acoperişele garajelor cu un singur nivel, pista cartului roşu cu roţile de jucărie şi prelata aşternută în grabă de flamanzi deprimaţi peste piscina din cauciuc, albastră. Leagăne de lemn, giruete, raţe sălbatice de bronz, plopi şi arţari, ultimii trandafiri, datura şi lavanda. Răpăie ploaia rîios în sticla mansardei prin care soare cu solzi îţi agită cordul placid ca atunci Rememorează: picioare de egretă înfipte-n cizmuliţe roz impermeabile; în spinare, deasupra pelerinei din celofan, ghiozdanul uriaş şi mutant e o glumă burgheză. Şi totuşi codiţele de-aur întunecat aleargă după bicicleta băiatului mai subţire decît lăcustele vîndute-n magazinele de suvenire. Sub ceaţa care-a uitat să coboare dispar pelerină, codiţe, bicicletă, psihanalist. Cum doarme cimpanzeul autist în „Le Jardin Zoologique” şi cum freamătă-ntreaga fire între firele gardurilor electrice: arhipelaguri şi mlaştini hi-fi grădinile viitorului supremaţia maşinilor metrosexuale bufniţa şi flamingii şi pinguinii tribali şi sirenele ambulanţelor ghidează bătrîni canceroşi spre azil şi euthanasie

Toţi au rîs şi încă mai rîd de Little Miss Sunshine de poşeta ei roz cu fermoar animist. Pentru ea farurile merţanului sînt pleoape pentru ea consoanele sînt end of the game. Cît de mîndră îşi poartă colanţii pe aleile cu setări de peisaje şi case: în cîteva locuiesc pedofili, cîteva-s abandonate de un Dumnezeu nepotrivit. Vezi flamingi lăsaţi de capul lor în smîrcuri obeze: aşa s-ar putea relua totul; rarisimi lemurieni bruni ca berea trapiştilor: replay pls, suckers! norii ca monoposturile de formula 1, albi, fără reclame, semn că marea i-aproape de tot, că geneza abulică, subtropicală e,-n clipele alea, iminentă. Închid ochii, laptopul, carneţelul: paleontologii-or să aibă material şi peste 4000 de primăveri. Nothing Really Ends (from No More Loud Music) tot mai derutat tot mai înspăimîntat tot mai furios şi neputincios do you still love me do you feel the same do I have a chance of doing that old dance pe urmă frumuseţea chipurilor înrămate-a stalactitelor de-o carnaţie nenaturală stepa acoperită de ghiocei tot mai lent (puţin) vascularizat tot mai dement şi mai inocent subacvatic suprauman

I was thrilled when I learned that John was doing a new album…Double Fantasy… I can remember running out to buy it as soon as it was released and I loved this song… and then only days after I bought it Lennon was dead. I had been a life long fan… I saw them in concert and John was always my favourite. Now I am a grandmother and it’s 30 years to the day after his death. I watched this video with tears streaming down my face. I still miss him. Nici NASA nu mai poate face nimic, Nebuno!

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

dmitri miticov Obiectul

Avion

De trei zile un obiect greu stă pe masa noastră din sufragerie. Lumina se mişcă prin casă, obiectul stă nemişcat.

În noaptea aia am stat toţi patru în dormitor – eu cu mama, soţia mea şi soră-mea fiecare cu cîte o mînă adînc îngropată-n pămînt. Oboseala ne umpluse ochii de scame şi fără să ne spunem ceva, ni se părea că uşa dormitorului se deschidea, se închidea, se deschidea şi noi loviţi neîncetat de lumina din hol,

De trei zile ne învîrtim în jurul lui cu ochii fierbinţi şi cînd ne lovim unii de alţii tresărim. De trei zile luminile în sufragerie sunt aprinse, uşile sunt deschise. Frigul ne face să tremurăm şi să ne simţim singuri. Frigul vine mai ales noaptea. În copilărie îmi încălzeam trupul de trupul lui, azi tata e un obiect greu pe masa din sufragerie de care nu te poţi apropia decît în linişte. Mai ales în pragul uşii de la bucătărie care dă în balcon mă aştept să apară. Să ne salutăm ca după un timp lung, să-i strîng mîna mare şi caldă plină de vene umflate cu unghii puţin îngălbenite de tutun. Mai ales de mersul lui greoi de urs bătrîn să mă lovesc cînd vin acasă. Oamenii vin şi plîng, plîng şi pleacă. Rămînem noi cei de-ai casei şi casa goală. Ies pe balcon. În blocul vecin o femeie atîrnă un covor pe balustrada balconului ei. Apa cu detergent picură peste grădina cu dalii roşii. Lumina bate în covor şi covorul pare că se mişcă. Mă uit la covor şi încep să îl uit pe tata cîte puţin.

pîlpîind în ritmul acesta ca nişte neoane stricate. Strecurîndu-ne sub pilotă. Cu palmele înţepenite pe glezne, îndoiţi. Urletul liftului de pe scară ne-a găsit cu ochii măriţi, stînd pe covor şi vorbind unii cu alţii prin semne. M-am ridicat, am deschis geamul şi m-am aruncat în noapte ca un avion de hîrtie micuţ, scăpat din mînă de un copil de la etajul trei, care coboară în cercuri. Ariciul În ultima dimineaţă, înainte de a duce mortul la groapă, i-am spus mamei că de trei zile un arici îmi creşte în inimă, se foieşte, se agită şi pufăie. Se răsuceşte şi creşte întruna. Mama s-a uitat la mine îngrijorată, gata să plîngă. Mi-a făcut jocul – a pipăit să se convingă, după ce-i spusesem că el porneşte singur şi se plimbă prin corp. Mama mi-a spus să stau liniştit, că nu e nimic, mi se pare. Dar eu l-am văzut în acea dimineaţă, mai limpede ca oricînd, cum se desface în iarbă. Cum fuge şi îşi înfige gheruţele ascuţite

Va împinge cu boticul umed, iar eu îi voi simţi aerul cald. Va scurma în ţărînă ca o cîrtiţă, unde rădăcinile şi bulbii împing în ţesuturi. Va găsi o ieşire şi, pînă să apuc să mă mişc, se va rostogoli pe covor. Nu e nimic, a zis mama, dar în nopţile următoare, cînd somnul lasă mîna moale pe marginea patului, am văzut ariciul trecînd printre noi, furişîndu-se prin deschizături. Şi eu urmărindu-l neîncetat prin casă, cu lanterna. Îndoit de mijloc, scotocind prin colţurile cele mai întunecate. Hotărît să-l omor. Frica mică Ai ochii deschişi înainte ca alarma telefonului să sune. Cînd ecranul se aprinde mai devreme de orice zgomot şi împinge pe tavan o lumină ştearsă şi umbrele nedefinite ale mobilei. Cînd frica mică se deplasează pe sub tricou ca un melc. Memoria reproduce sunetul care n-a pornit încă şi atunci mîna ta sare ca un arc foarte precis şi apasă butonul. Pe braţul tău se mişcă un bondar ameţit. Nici urmă de luciditate acum, cînd somnul e o pieliţă albă pe ochi, ca la puii morţi de găină. Urmăreşti bondarul şi nimeni să-ţi spună că nu-i decît umbra picăturii de apă de pe geam. Iei paharul de pe noptieră şi îl întorci cu gura în jos peste bondar. L-ai prins, e al tău. Îl urmăreşti mult timp cum se chinuie să iasă.

în pămînt. L-am văzut cum scutură trifoiul, ridicînd în aer picăturile de rouă care strălucesc, argintii, în lumină. Va ajunge la cultura de vinete şi cartofi, va căuta insecte şi viermişori, scuturîndu-şi capul.

P oez i e

vlad moldovan Kelp Luna care nu a făcut nimic pentru mine şi planta Kimi din care ies flori într-o oarecare dimineaţă când nici mahmur nici cu bucurii – ies flori şi se descurcă dincolo de ghiveci am spus că o să le ud dar tu ai vrut să le arunci în seara aia. Ce nebunie – în bucătărie o fi intrat o pasăre nu ştiu s-a zbătut dar era plin de pene apoi şi-a găsit o ieşire posibil că nimic. Nu lăsa - lamela nu se subţie filmele le uiţi cărţile nu contează. fotografii cu oameni care sar fuck tu accepţi aşa una după alta să îţi arăt cheile de la ap. apoi ţi le dau ia-o şi pe ultima – şi închide repede poate veni cineva şi cu ciocul să mă lovească în frunte. hârtie igienică – sugativă – ciocul dacă era murdar o să se infecteze. un bazin în living un luminiş de varec un lamantin doarme nu aude de afară dacă pisicile se fut sau doar plânge un copil. Timpuri moderne Pentru clubul în construcţie Şi al său Ampelaj Timpuri moderne care nu mă lăsaţi să evoluez ce aţi mai scrijelit pe băncuţă? Aţi pus o inimioară ceea ce e destul de greu cu un briceag pentru că se blochează la fiecare fibră din lemn şi fac zig-zag. Timpuri moderne aveţi milă şi nu mă lăsaţi fără

ţigări! În loc de buchete am ales parcela asta de buruieni nici soarele nu trece de ea – pentru voi timpuri pidosnice o selvă tomnatică deasupra unei uliţe unde m-aţi pus să aştept rata. Oh nu lăsaţi autobuzul să întârzie în colb! Pe mine mă găsiţi la ieşirea din cătun gugurind de plăcere în căldura Arizonei. Timpuri moderne eu nu lucrez nimic. la jurnal au spus reflux dar eu nu lucrez de luni – mă plimb printre dealuri şi mi se face rău. Gospodăriile nu mă impresionează, rondoul cu dalii de la primărie nu mă impresionează, fântânile în care ţin apă nu. Timpuri moderne – departe de drumul naţional tot mai puţini distribuitori grăbiţi când apare luna. Iepuri speriaţi pe câmpiile combinatului mormoloci din fosfor în bălţi păsări mânate de vânt. Timpuri moderne aşteptaţi să sar şanţul şi ce e dincolo de el al vostru să fie!

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

cosmina moroşan Fie cum e

hublou

aici sunt faptele oamenilor şi memoria cum altfel decât în duioşie

e mimoza încovoindu-se la muzică peştii ăia buluc în colţul acvariului când intri – o înţelegere neterminată uşurică deschide: un hublou spre mgm cartoons într-o saga şi restul în uitare / un fel de melodie cu care - tot din nou - ne obişnuim

un hăhăit înfundat umple tot holul un balonaş se scurge pe tapet nişte tipi se mişcă pe lângă o fată în entuziasm ca într-un film de weekend si gândurile răsucindu-se – cum mângâi obiecte în buzunar fie cum e reţin oamenii care stau împreună un timp creaturi komada în imnul domol printre clădirile grave încolonate un drum bifurcat în larg pacea la picioarele mele clopotele risipeau amalgamul în balconaşul deschis numai visare prin plasă - lumina venea de sus şi mă umilea

şi greşeala dintr-o străduţă tot mai des acum paşii ei nervoşi sau obosiţi cum se hlinzeşte încropeşte câte puţin ca o plantă de apartament aşteaptă trebuia să mai fiu cu cineva - gândul ăsta nu s-ar termina

un singur culoar de lumină dintr-o pivniţă întrezărind numai cerul spălăcit în clădiri bucuria / ceva-carenu-trişează pe silent cineva filmează corpul şi asta îl face mai moderat - o eoliană în răcoare - câinele poticnit după mormanul de fier o insectă zvârcolindu-se în baltă cum tresare şi-mi întinde din ce-a strâns în legătură în sârguinţă şi uitare / de la capăt mă pune pe silent mă îndreaptă un avion în direcţia calmă

ce pâlpâie în minte – atât înţelegere disciplină

(să îmi mai pun o dorinţă să inventez)

/ între plăci a crescut o ciupercă / e o crustă - buchetul ăsta de înfiorare şi oboseală

pe undeva trebuie că e un miracol, cum să reţin

o mână a fost luată de pe umăr n-am învăţat nicio regulă

P oez i e

o. nimigean

eu unul aş prefera există locuri greu de reprezentat peisajul se conturează după linii de forţă-asemănătoare curburilor unor magneţi foarte intenşi sau roteşte mase enorme ce amintesc de spirala galaxiei ursa mare ori sugerează linişti nelămurite precum tabloul nebuloasei andromeda despre un centru ar fi foarte greu de vorbit deşi-l presimt aproape ca pe-o ameninţare în pulsarii policromi ai acestui ursein misterios şi atît de viu vitalitatea însăşi curgînd prin nervuri intensificînd sinapsele colorînd hematiile înflorind irisurile curăţindu-le ridicîndu-le la o puritate nepămînteană şi totuşi plină de seva ascunsă, de esenţa altfel nondistilabilă a planetei cu ape cu plante cu gîze cu beghemoţi dacă-am ajuns vreodată acolo e iar greu de spus mai degrabă ele-au urcat în nopţile fără-adăpost şi în zilele-n care întins în patul cu-arcurile rupte încercam mai mult decît un exerciţiu de levitaţie sau cînd un geam imens ce părea transparent a căzut brusc în bucăţele mărunte lăsînd mai întîi să răzbată suflul de animal cu izuri de mosc apoi dezvăluind peisajul real cu totul altul citomorfii tremurătoare ca luminile unui oraş văzut de pe o-nălţime pîcle aburi luminiscenţe metalice

structuri de-o mare limpezime geometrică şi-aglomerări confuze sub pelicule umede gelatinoase apoi cîmpurile izbindu-mă ritmic cerc după cerc de jos pînă sus (ca-n highlander cînd nemuritorii mureau şi-nviau) deschizîndu-mi creştetul ca pe-o arteziană de unde propagîndu-mă tot mai departe-n abis cu o linişte ce nu prevesteşte decît voluptatea eterată-a extincţiei şi spaima ce te-mpietreşte şi poate totuşi lumina să fie limpede nu povestesc ce-am văzut încerc doar să convertesc în ceva mai pe-nţeles - cuvinte imagini - să transfer într-un limbaj cît-de-cît accesibil energiile contractate-ntr-un fel de „nodul lăuntric” – pun ghilimele ştiu că sună hilar dar n-are deloc importanţă dacă-ţi sună mai bine zi-i nexus zi-i cum doreşti zi-i the red thin line – deci se făcea o prezenţă simultană în hiperspaţiu adică o falsă prezenţă percepută stupid ca o luare în stăpînire şi dintr-o dată ca o durere atroce şi-adeveritoare pentru că totul se resorbise în mine şi cum se zice nu mai era loc de-ntors inima reprezentările şi moartea sexul senzaţiile măduva creierul ocrotit de oasele-i late îmi impuneau propria-mi prezenţă. aici. acum. acolo. mereu. una dintre tentaţii este să te retragi să uiţi să te iei cu jocurile uneori extrem de complicate-ale zilei sau chiar să te laşi depresiei şi nevrozei. o alta să te întorci. pînă la umă nu ştiu cine decide eu unul aş prefera să citesc să văd filme să călătoresc să joc ping-pong să dorm

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

hose pablo ok 1 ceru-i albastru / iarba e verde nu-i de mâncare / în geantă-i un măr

2 zile sunt negre / altele albe vomă prin colţuri / tristeţea-i aşa

turcia plânge / moldova plânge foarfeca taie / din unghia mea

cocoşul se-neacă / zorile put ţara-i un peşte / copt la grătar

mi-e bine acasă / e jeg dar ok compul se stinge / eu mai rămân

toţi vrem femei / eu vreu femeie unde-i salariu’ / patria-i sfântă

simt că mi-i foame / acasă e super plapuma-nţeapă / m-aş masturba

câinele latră / eu am doi ochi nu-i fericire / aş cam dormi

porumbeii sunt paşnici / şi europa prosperă măru-i în geantă / dar cam bâhlit

în colţuri doar vomă / pe străzi e urât ceainicul fierbe / sunt oligarh

nu-i de mâncare / în geantă-i un măr ceru-i albastru / iarba e verde

un soare doar este / şi unul sunt eu NATO mănâncă / guma din păr gardul e roşu / mingea e verde zile sunt multe / multe sunt negre

florin partene Centenar

copilărie

Înainte să termin ce spun eu termin ce spun sunt din pămînt puternic şi bun

de-odată ca o ureche de măgar în faţa mea copilăria unde s-o ascund pentru că insista

acum e vară şi mă face să aştept aer în piept nu e de mine stau şi stau în pat un ochi se uită în celălalt ochi în amîndoi azi noapte eu am uitat dar înainte de-a sta eu am stat între ce spun nu ştiu ce mă fac am adus zilnic lucrurile tale aproape mi-am înfăşurat fularul şi am lungit ziua

m-am întins pe burtă am închis pumnii am așteptat suficient nu m-a văzut nimeni m-am ridicat de-odată ca urechea pereche de măgar în faţa mea copilăria am trecut nasul îmi atingea zgomotul bărbii nu s-a clintit am privit peste umăr

P oez i e

robert şerban Faţă în faţă şi tu ai vrut să sari într-un marfar şi se fugi cu el până când liniile se-ntâlnesc într-un ghem din care bunica ta ar fi ştiut să facă nişte şosete straşnice şi tu ai vrut să mănânci din furate şi să bei de la alţii să te speli în ochii pământului întotdeauna orbi de câteva zile să-ţi sufleci pantalonii şi să alergi de pe un picior pe altul ca şi cum ai măsura lumea ai vrut toate astea cu disperare în faţa oglinzii mari de pe hol priveşte-te priveşte-te priveşte-te până când din oglindă va ieşi urlând o locomotivă şi o va face ţăndări Tata n-a fost eroul meu

O vedere de sus

tata n-a fost niciodată eroul meu am fost un fiu slab care s-a ascuns în covercile crescătorilor de lubeniţă aşteptând să vină hoţii şi să-i văd cum fură ca să ţin apoi secretul în mine până se coace

dacă urci un deal şi priveşti de-acolo lumea ţi se pare mai frumoasă şi mai bună totuşi simţi o poftă nestăvilită să arunci cu pietre

i-am admirat verigheta lată cât jumătate de inelar pantofii împletiţi făcuţi la comandă scrisul de caligraf şi bulele de aer în care mai tot timpul intrau cu uşurinţă cuvintele vezi-ţi domne de treabă lasă-mă-n pace dar n-a fost eroul meu chiar şi atunci când aruncam amândoi cu pietre în apă ale mele făceau mai multe valuri şi-ajungeau întotdeauna mai departe mult mai departe

te aşezi pe un bolovan care oricât ţi-ai dori e imposibil de clintit sub el se ascund câteva vietăţi lipicioase le tulburi chiar în timp ce-ţi cauţi liniştea dar ele te iartă casa nu ţi se vede e ascunsă de altele mai înalte mai solide pline de viaţă însă focul uitat aprins îţi face semne cu mâna printre acoperişuri iar tu-l recunoşti şi zâmbeşti puţin vezi nu eşti chiar aşa de singur cum ţi se pare

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

octavian soviany

*** Nu te-am cunoscut îndeajuns. Tu nici când eşti goală nu eşti absolut goală. Degeaba te miros ca un câine de vânătoare. Zadarnic te aştept la capătul unui tunel purpuriu unde se ciocnesc două trenuri. Între corpurile noastre se întinde mereu o peliculă foşnitoare de staniol. Ceva ca o capă romantică. O pelerină cu care ne vom sugruma într-o noapte unul pe celălalt, ca amanţii din mayerling. E tăcerea de după, când aşteptăm cu

tristeţe apa care nu va ţâşni niciodată. Si suntem tandri si blânzi unul cu celălalt.

prin care pluteau avioane mici de hârtie, roşii şi galbene.

***

Vine toamna pleacă vara comandante che guevara

Într-o altă viaţă dan sociu a fost fratele meu. Iată-l neras şi puţin ameţit, întinzându-ne o plăcintă cu varză. Întinzându-ne frica lui ca pe-un chibrit pe jumătate carbonizat. În seara aceea hotelul din botoşani semăna cu un spital de copii,

***

Numai scoici moarte pe plaja din vamă. Valuri ce îţi împroşcă în duşmănie picioarele. Astă-vară aici se dansa. Era lumină şi muzică, iar luna părea un cap mare de cal. Calul lui che galopând spre santiago de cuba sau santiago de chile.

— din volumul în lucru Aproape de Mayerling

P oez i e

moni stĂnilă genealogie subiectivă I

genealogie subiectivă II

în cimitirul în care ne odihneam după ce rătăcisem drumul spre zolt îl îngroapă acum pe tata mitru cu toţi cîinii care nu încetează să mîrîie

aici unde stau aşezată să palpez vîntul nordic florile se ascund în boboci iar chipul tatălui e o efigie bătută în carne

baloşeştiul îngropat în praf şi oameni morocănoşi care spun a murit ‘ţăranu’ a băut prea mult – era om rău / dar să nu spunem asta / nu se face

aici unde tu te ascunzi şi simţi cum îţi cresc caninii drumurile se afundă în lac - acolo duc toate drumurile păzite de oale în care fierb cocoşii

apoi preotul din tomeşti-sat care încearcă să spună cîteva cuvinte dar nu prea l-a cunoscut şi vorbeşte de înviere taică-meu serios – fără să înţeleagă nici acum de ce am făcut teologia

sapi o groapă în spatele casei eu mă furişez noaptea şi spun legănîndu-mi trupul în braţe tată cînd mă voi întoarce soarele va sta drept în mijlocul cerului

vin toţi înapoia lui tata mitru fără să se mai certe cu el animalele din curte simt mirosul nici un bou care să lovească din coarne ca acum 27 de ani iar el se culcă lîngă taica şi baloşeştiul rămîne casa goală în care tatăl meu a încercat să înţeleagă de ce se despart părinţii de ce tac-su nu-l poate suferi sunt trei luceferi îi spunea taica dar el continua să privească în praful în care dispărea fără să ştie că el a scăpat din grădina cu fraţi ascunşi lîngă părul bătrîn el a scăpat a cunoscut-o pe mama şi azi – cînd scoteau mortul din casă – m-a sunat la mulţi ani, zice, te sunăm mai pe seară

mă aplec şi ascult puişorii cum aleargă în pîntecul bombat al pisicii aici doar vîntul departe tata şi fetele lui alergînd prin ithaca familiei noastre cînd mă voi întoarce soarele va sta drept în mijlocul cerului aşa cum iubeşti tu nu ştie nimeni să iubească privirile tale coboară cristic peste pantofii celor din jur şi asta doar la tine am văzut mîinile ţi se aşează în poală uşor ca doi fluturi imenşi pregătiţi să moară cînd îţi răsfiri barba cu degetele mă aştept să crească încontinuu şi să te învăluie cum iubeşti tu nu ştie nimeni toate femeile goale în foldere ascunse îmi electrizează venele cum iubeşti tu cum eu îmi fac bagajele cum tu te gîndeşti la sinucidere

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

olga ştefan OCHII

blackout

2001

muşc din amintirea ta ca dintr-un măr crud. la câţiva metri de mine, darla îi face cu mâna trenului personal care, aproape gol, părăseşte gara. din mers, cineva o loveşte cu o sticlă de plastic. altcineva sparge geamul unui compartiment cu o piatră. spune: înăuntru erau 2 copii ciupiţi de vărsat şi amanta tatălui lor - acum oarbă. plânsul şi spaima şi placiditatea. vânătăi de dragoste lipicioase pe care le camuflezi cu bandaje din tifon. darla îşi netezeşte poalele înfoiate de vânt.

părul fetei care doarme lângă mine miroase a iod şi a bromură, pielea a camfor şi săpun chirurgical. aşa miros amintirile, aşa fotografiile rupte. pentru ea, tu eşti şoarecele de câmp din reveria unui copil chinuit de camere perfect ordonate prin care trece la nesfârşit, ronţăi albume de familie, ipostaze umilitoare, chipuri irecognoscibile, încerci pe rând ochii tuturor statuilor care locuiesc oraşe pustii şi încăperi părăsite în grabă.

singurătatea mea nouă are consistenţa gelatinoasă a corpului ei inocent. o invidiez pentru corpul ei inocent. mă simt ultimul bec filând pe holul unui hotel abandonat. urma fierului de călcat pe omoplatul drept e singurul meu final fericit. mi-ai spus să nu plâng. vlăguită, frenetică, trec pe lângă grupuri sanitare imunde şi mângâi sexele amputate ale efebilor din parcul central. darla ţine evidenţa tuturor statuilor libertăţii mele din sârmă ghimpată, înzestrate cu braţe şi picioare strâmbe. le umple orbitele cu ochii de sticlă ai unor veterani de război. trăieşte printre ele ca-ntr-o familie adoptivă. serbarea mama îi călcase rochia cu sfială. înţelegea acest efort, se temea şi plănuia răzbunări din nisip. puterea unei femei urâte stă în strădania de a-şi atârna furoul de lustră, de-a şi-l înnoda în jurul gâtului cu pricepere. dar rochia călcată, rezemată de speteaza scaunului, goliciunea din oglindă ca şoapta unui amant bâlbâit, să nu stai mult şi lăsaţi-o în pace, toate acele handicapuri minore din replicile unor manechine în serie erau argumente pentru ceva mai mult de-atât. argumente pentru îmbrăţişări îmbălsămătoare, pentru restaurări pripite.

somnul ăsta ţine de secole. 1st date am învăţat că sângele tău, pierdut şi recuperat după îndelungate şi dureroase transfuzii, e incompatibil cu al meu. iar ţipetele copiilor malformaţi pe care mi-i refuzi înlocuiesc, pentru o vreme, gemetele noastre înfundate. trecutul tău pare desprins dintr-o istorie de manual. al meu e o scrisoare de intenţie pătată cu sos de roşii. îţi aduc ochii unei statui din parcul de distracţii al oraşului pryapic. sunt o statuie din parcul de distracţii al oraşului pryapic. un copil fără buze îşi scrijeleşte numele pe soclul meu. în loc de îmbrăţişări, ridici în jurul meu schele.

P oez i e

chris tănăsescu Echinocţiul gheţarilor verzi Se zice că Eric cel Roşu i-a spus Ţara Verde s-atragă cât mai mulţi colonişti. „Se zice” adică-n Saga Vinland, înţepă vocalista. Chiar e ţara vinului, mă gândeam aproape beat la gândul. Vii de vis pe sub gheaţă. / Când coborâm din avion mi-zbeşte / Basho amintirea, deodată rece: / Iarnă, nimeni – prin lumea unei sin gure culori, un sunet – vântul. Inima, zice Tove, bucătăreasa, inima focii, mâncaţi-o crudă şi-o s-aveţi viaţă lungă. Gura-ngheţată se-umple cu sângele inimii de-animal ce-ţi încălzeşte sângele. Nimic nu moare-aici; e mâncat de viu de cei vii... O să prindem rădăcini, făcu Ralu, / văzând că vine înc-un rând de Greenland – / brown ale – dar Tom: Măcar de-atâta-i bună / încălzirea globală, se face bere cu apa / din calota de gheaţă, apă de-o sută optzeci / de mii de ani! Păi da, dar nu e cazu - a / cum s-o bem în tot atâţia. Nu / o bem din scurt: milenii într-o noapte... Şi totuşi cum să prinzi rădăcini în gheaţă, în gură sloi, jos la picioare sloi? Stăteam rezemaţi de bar ca nişte pini Rosenvinge, aduşi şi noi acum vreun secol din Europa şi înfipţi aici. Neruda: eu nu disting între buze şi rădăcini. Rudă – nerudă / sub stâncă, sub nea / în gaura udă / nu-i mort nimenea Pablo copil făcând voodoo în Chile / a ridicat sicriul cu cine, / cu tatăl lui din groapă – credea – / şi din cutie: apă, şi apă... Asta-ţi şopteam în ureche dar nu m-auzeai / în vacarmul care senteţea împrejur Margenţii zdrăngăneau în jurul nostru / ca un clopot de sticlă adus din Bucureşti. Afară – gheţari, vânt chinuit, inuit... / încet devenim de-un sânge – mestecând inima focii. Pianistul până la urmă ne-a luat la o masă zice, începe ca din rai, de sus, când cânţi o gamă, un gamut, invers, de la tonu-nalt, aşa te simţi mai liber tin; c-apoi... uite, deja e Ras mus Lyberth, poetul, se-aude de la bar... Cum zic, începe, de fapt, cam după ureche; / ai o fată şi-o pupi... după ureche, / şi-o mângâìe pe Tove-n treacăt, înclin nată să toarne-n pahare... Fata-i zâmbi, / însă în sensul, „eşti inofensiv”. Apoi / pe gură, da, acolo-i muzica pe care-o auziţi amândoi de-odată... / se naşte; ţi se ramifică-n creier; devii fată. Tu trebuia să compui partitura şi văd că-mi programezi pictura, na, că fac şi versuri, sâsâi Grigore, suflând spuma de pe buza berii... „un copac care-şi întinde

crengile-n creier...” şi ne făcu lent cu ochiul. Yggdrasil, poate, completă Ralu, / copacul mitic. Îhm, aşa se chema / şi trupa lui Liberth, zise Costin agale, / asta care se-aude-i Liberth band / sau chestii de-astea. Hai mai băgăm o focă... Copacul mitic cu un vultur în vârf, de la care / o veveriţă duce veşti dragonului / din rădăcini – funcţionează deci ca o sin apsă, islandă-ntre americi şi eu rope... nu-i mai asculta nimeni pe tom / şi Marina – nici de-am fi vrut nu-i auzeam / de propriul clefăit la inima crudă. Şi vulturul ăla are-un corb între ochi! / Păi asta-i Groenlanda-ntre danezi / şi inuiţi. Dar dacă are veşti, e ca şi corbul nostru corvinesc, / o clapă neagră de pian în vârful / gamei, sunând printre-alea albe circul lar. Parcă-ncepeam să ne simţim acasă. G.C. Waldrep: „(Dacă pic-un copac. Nici eu nu eram. Cum tu / nu erai. N-avea cine s-aducă vestea. / Iar gheaţa a ţinut încă o lună, / în acea vreme şi în acele locuri. / Şi n-a fost nimeni înghiţit de apă. / Şi da. Mă simţeam singur. Cu toţii-am adus mulţumiri.)” George Calvin, parc-aşa îţi zice, sună ce spui a super partitură de bas. Merge. Buuun. Pasul doi (preluă Grigore) – să coborâm pe crengi, pe gât, în pur... gatoriu... unde sunt culori păstoase; putrezind din alb, primăvara – cu-amurgu-ntr-o ceaşcă, să cântăresc în mână cevaĭ... magĭ ignar... şi se-ntinse a balet spre sânii lui Tove care păru să-i vinăn în... tâmp / inare, un timp, după care-l privi c-un aer / farsor; cu ochi-aburiţi Tom se-mpinse / în Ralu – noi, singuri, îl înjurarăm în gând. / Ochii văd, inima cere... şi-n cor: / Taqqat uummammut aqqutaannut takorluukkat apuuffiannut! Nici Tove n-a-nţeles ce-i aia. Aqqa / luk Lynge, un poet groenlandez. / Mai repetarăm o dată. Şi ce-nseamnă? / Venele inimii către turnul minţii... Venele inimii către turnul minţii, venele inimii... tot repetam în gând încercând să găsesc vreo idee de riff pentru asta, / dar Tom începu iar să se joace, încurcându-mă – venele venele vene de focă de foc / inimi de foc focă inimă de focăn / inima-n focă vie-n vin în vene / de Vitland sângeriu îngeriu / cenuşă de noapte albă mănuşă uşă / ce muşcă din cuşcă inimi în inimă... Hai, pasul 3, făcu Costin plictisit rulând în iPad playlistul trupei şi bucă tăria lui de efecte, apoi scăpând o mână pe genunchii Marinei – la care toţi masculii / au făcut ochii mari şi Tove se-ascunse iute / după bar – Da, pasul trei aşa ar veni, / şi m-am frecat cu mâna pe coapsă în sus, / pentru c-aşa se cheamă profetesa din edde –

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

völva, căci vulva indiscretă ţi-ara tă calea, ea-i vulcanul, craterul Ave rno, Narnia arhi-intrauterină, / rădăcina sub care se cască guri tot flămânde / de şerpi şi de oameni de timpuri din patria con ştientului, ca-n starea lumii, a lui Naum.

de pe Atla / mol, pot... mol, vino-n ger, vin vino ger... dur Prin huruit m-am prins că mă strigau / pe mine, printre altele – m-am dus; / într-adevăr spărseseră o copcă, nu / mi venea să cred. Noaptea de dedesubt / pulsa în valuri rare, dar izbite – / păreau că bat şi ele ritmul trupei. / Un mort frumos pluteşte congelat...

Când s-a izbit uşa-n perete / am zis că-i vântul nopţii, nu? / se auzea viscol de voci, / de fapt, şi hai să prindem aur ora – care-ncepe-n fur tuna mută geo-mag netică – se auzea / din urmă Baicu explicând / dar noi deja fugeam pe sticla / sclipind în irizaţii verzi / şi roşietice, din cer. / Băteam c-un fund de sticlă-n gheaţă – / unde mi-e inima, unde / Nu, hai să facem copcă aici, / de ce? Asta-i lumina bună / de pescuit de foci – sunt inimi care bat şi ele şi plutesc / pe dedesubt, prin sânge alb... E beat poetul ăsta rom, / tom, sau cum i-o zice, ’mi spun / da-ncep să-mi urlu şi eu un poem / trântindu-mă cu Kristján prin zăpadă, [Gerður Kristný:] / „Copca” – Zăpoare de gheaţă prin ochi / şi promoroacă-n inimă / mâinile-ţi sunt câini de sanie / sălbatici, deasupra noastr-o lună / stă cumpănită printre stele, / ţintă-nconjurată de găuri rămase de la săgeţile / de darts trase aiurea. Aiurea, / urla şi pictorul scobind / după razele verzi şi roşii în gheaţă, / apoi ridicând mâna sticloasă, / sunt raza, capul, prin copacul şi Tom: copac capacul dacul / din Dakia Dokia Dochia Dacia / no-i-ca Nokia, abia-mpiedicat / să nu-şi arunce hainele-n aer / de nevasta care-l şi filma / în timp ce el stâlcea Atla molul în islandeză veche / cică, iată, acum se strânge / a furtună în curând / va fi prăpăd – dacă visezi / un urs polar înseamnă vi / jelanie dinspre răsărit, Yggdrasil, Yggdrasil / arbor veşnic cabalin, călărit prin laţ afin / de-un zeu spânzurat – Odin

ca pe sub un poem de-al tău, îmi zise / încet poetul, şi-ntr-adevăr, cu gesturi / de şaman şi şarlatan pictorul făcea / s-apară-n aura copcii, ’n lumina aur / orei, ca-ntr-un horror, un chip mut... / Searată nu se-arată, veni gluma, / dar nu e Ion Miloş, care-i viu... / iar ăsta-i prins în lut, şi totuşi levi tează-n cerul apei... deci e Virgil / Bulat, Domnul să-l odihneascăn pace! Habar n-aveam eu de poeţii lor / români, scandic-români sau moldoveni... / mi-am amintit şi eu de unul, nu, / zic, e de fapt Sir William Topaz McGonagall, Knight of the White Elephant / of Burmah – şi balamucul se opri / o clipă. Feţe-ngheţate, buimace, cu ochi vizi.../ Reîncepu imediat, puţin / le păsa de ceea ce suna străin. / A scris despre munţii îngheţaţi, şi-acum, în moarte, / revine-aici, le spuneam fetelor, atente / din politeţe... „... poor creatures, very likely / find a watery grave!” – ba ne-aştepta / un alt mormânt, uscat, barul, şi Tove / cu punch-ul gata, proaspăt aburind. / Omul, jucându-l pe Macbeth n-a ac / ceptat, ziceam eu mai departe-ntr-una, / de-a naibii, să moară-n piesă, a improvizat

z-z-z-z-zeul...eul... eul / sunau prin viscol efectele ghitarei / trecute-n voce cu Helicon VoiceTone / Harmony-G... d-d-d-d d-din / O-din... a-din... aydın...vino-no... nov... / in, vino, vino-n ger, vin’

mai departe; au plecat apoi spectatorii pe rând, / unul după altul, dar el dă-i şi dă-i, dup-aia, o lună, un an, doi / din teatre-n stradă, ’n cărţi până-n cimi tirul săracilor unde l-au aruncat / la fine, ca la ţintă, ’n groapa comună. Asta-i o ghicitoare despre-o crimă, / dragă Gerður? făcu Grigore-agale, şi mândru că îi ştie numele... / Păi eşti suspectă: ce-ai făcut în seara de 2 septembrie spre 22 / martie? Ca eliot, m-am dus în sud. Iar voi? Am repetat toată noaptea – şi-astfel, zorii ne-au prins cu piese numai pentru iad.

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

răzvan ţupa corpuri român3şti forme fixe libere Fiecare loc seamănă cu tine / când te gândeşti brusc la mine De la început trecuse tot, dar ne place să retrăim chestii şi Toţi ne alintăm să fim noi surprinşii, de mici cei mai singuri dau ce pot Paşii unora se fac porumbei, ai altora vrăbii cu bani Sunt oameni cu paşi şobolani, ori cu şoricei demenţi ca şi ei Toate treptele duc abrupt, într-un loc diferit pentru oricare Spaţii speciale să te separe de toţi tine cum au erupt Peste tot pe stradă numai tu şi tu aici plin de siguranţa Faptului că poţi să atingi clanţa şi scapi întreg: „fără sau cu” Deserviciul secret Securism e exerciţiul simplu: Te vezi exemplu în poveşti umplute de volute şi glume veştede, spui de unde ai vrea tu să te pui: „Tace un pui”, eşti cel ce ieri uita: poemul e ea... tu, lady gestapo. Emoţie, în ce raporturi mai suntem Te întreb ca un om care se resimte Reţinem ceva sau băgăm catatere Cerem tot, aer şi soare şi tot trece Ce uşor apare-ntre noi e ceva ce Empatici cu... liniştea apăsat tăcem Serenă mai e doar o convenţie Care ţie sub pleoape îţi e ca ziua când zici „pa”, eşti tot ce vrei şi cazi Iar ce simţi azi e acelaşi ziar de doi ochi şi chiar un om care arde se prinde de... lume s-o îndese prACTic Când o să ştim o să murim de râs ca la un film pe care l-am văzut aseară a doua oară în acelaşi fel uimit din nou de cel pe care faţa ta pare să-l ceară din amintiri din toate acele feţe pe care le-ai bănuit de frumuseţe de ce să nu le laşi să-ţi apară ca şi cum ar fi prima oară... Când ne lămurim şi vorbim la fel lângă tour eiffel cuvinte răzleţe deschid pieţe de aer şi te înconjoară

La mormântul lui AP psihopoem cu clubişti comunişti nazi wannabe – varianta feminină – [exit] Aveam fiecare cutia lui şi eram siguri că am cunoscut cei mai buni informatori din toate timpurile. Am intrat în cluburi şi am văzut că nu erai acolo: başii băteau funebru, pe tavane spoturile se-necau în lumină, imaginile revoluţiilor vindeau noi şi noi sticle de bere Sunt doar variante ale noastre şi fiecare câte o cale Alături de celelalte dintre atâtea moduri în care doar tu Ai putea să fii acoperind treptat posibilităţile reale I Îi vezi peste tot te învaţă numai să uiţi interesaţi, deformaţi, dereglaţi doar amintiri ale tale toţi ai mei se îngrijeau să nu îmi lipsească nimic, mă înveleau şi mereu scoteam de la ei numerele câştigătoare la loto. ai mei erau vai de ei nu ştiau cum să îşi găsească o scuză pentru orice le trecea prin gură. ai mei erau cei despre care ai auzit, sunt sigur, dar nu îţi face probleme, erau oameni buni, şi cu eczeme. Sunt doar variante ale noastre şi fiecare câte o cale Alături de celelalte dintre atâtea moduri în care doar tu Ai putea să fii acoperind treptat posibilităţile reale II club după club încercam, pe rând, să fim comunişti, să fim nazişti, în poze cu mustăţi de Hitler, cu râs sănătos stalinist să ne… prefacem interesanţi, să… dăm directive. alţii ne voiam îngrozitori, maşini de tocat, iaurt expirat amestecat cu… gem şi doctrină, hit de vitrină Sunt doar variante ale noastre şi fiecare câte o cale Alături de celelalte dintre atâtea moduri în care doar tu Ai putea să fii acoperind treptat posibilităţile reale III să nu ne grăbim, în fiecare colţ e un presar asociat. ştirile lui fac înconjurul lumii. despre asta nici nu vrem să ştim nimic niciunul nu o să ne mire fie femele, fie bărbăţei care doar când se face seară speră chiar că se ridică şi zboară, îi doare şi iar redevin ele fiecare schimbând cu ceilalţi tot chipul, sexul şi pretextul şi degetele gata să salute să ceară o informaţie să ajute Sunt doar variante ale noastre şi fiecare câte o cale Alături de celelalte dintre atâtea moduri în care doar tu Ai putea să fii acoperind treptat posibilităţile reale

P oez i e [enter] Cele mai vii sunt amintirile din momentul de faţă, când toate par… legate cu aţă albă, să aibă loc să spui “pot să apăs şi să le vărs sau să port pantalonul întors” asta… ar fi tot. mai devreme, mai târziu associated press o sa moară în notele lui ca de fecioară orice am spune o să ne doară

[enter] Acum pauza publicitară: ne întoarcem acasă şi suntem doar… noi, şi ştim că tot ce ai tradus bine sunt doar gândurile tale complete: “şi tot ce e scris e doar despre mine, ca în vise: chiar şi ura şi tot din romane e cu mine, toată literatura şi jumătate din.. toate filmele de pe ecrane.”

alexandru vakulovski Pijamalale

Vladimir Ilici în perioada chelirii

De la capăt

Ale tale roşii Ale mele verzi Ca nişte drumuri Fără capăt dar Cu sfârşit

Am învăţat Să nu mai credem în nimic Niciodată

Drumul se întinde în faţă Ca o pagină Arsă de la un capăt

Craniile noastre sunt nişte tigăi În care fierbem apă Ca să le curăţăm

Sunt prins în ghetto şi pot doar să conduc Până la autobuz Apoi să mă plimb în cerc În oraşul meu Gândindu-mă la cuşca mea Şi la tine

Ne trăim viaţa În pijamale De puşcăriaşi Liniile lor nu se Întâlnesc niciodată Doar noi Din când în când Când le scoatem Ca şi cum am deschide Conservele de fericire Ca pe nişte conserve de ciuperci

Din când în când Urc într-un camion Ca Vladimir Ilici Îmi desfac mâinile spre cer Şi nu ştiu ce să zic Am învăţat să nu mai credem în nimic Niciodată Şi e păcat Păcat

Inima mi-e ruptă În somn respiraţia adoarme Câinii îmi smulg din plămâni Şi eu mă gândesc la salvarea lor Când de fapt totul e atât de simplu Undeva acolo s-au prăbuşit visele mele Undeva s-a rupt firul Tu te întorci undeva Unde eu nu am voie Şi singura reacţie pe care Pot să o am E să-mi fac obiceiul de a borî Când te conduc la autobuzul cu Drumul Ars de la un capăt

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

mihail vakulovski la 38 de ani – între oglinzile strîmbe din copilărie care-ţi deformează chipul după voia lor pe scările care de sus îţi arată doar platformele dintre ele şi par foarte puţine iar de jos se văd doar treptele şi par fără sfîrşit pînă la marea în care nu mai poţi intra dezbrăcat ci doar cu bilet într-o singură direcţie toate vapoarele îţi fac din ochi treci pe lîngă soţia marinarului care face cu mîna tremurîndă privind insistent spre linia orizontului despre care în copilărie credeai că e capătul lumii

acasă

aici n-ai fost numai tu

viaţa cîntă la orga morţii

înainte de debutul festivalului de film din Sighişoara ne plimbam prin cetatea medievală unde orişice magherniţă e monument istoric printre turnurile cu ceasuri sau fără biserici catedrale şi căsuţele verişoare cu cele de pe strada de aur din Praga care se termină-n fosta închisoare cu ingenioase instrumente de tortură „uite ce fain e aici” a zis iubita şi m-a tras de mînă-ntr-un gang pe perete scrie: „Aici Am Fost io” şi dedesubt: „MOARTEA” apoi am urcat pe scara de lemn pînă la biserica din deal „uite ce casă mişto” am zis io pe zidul dinaintea casei scrie: „loc de futut” un desen sugestiv şi-o săgeată spre veranda casei

cînd eram foarte tînăr jocul meu preferat era de-a viitorul îndepărtat mă jucam de-a vreau să fiu mare de-a şcoala de-a fiul am jucat toate sporturile şi am citit toate cărţile de la antici la Sorokin şi Palahniuk m-am jucat de-a literatura şi de-a tinereţea şi de-a moartea şi totul era plin de viaţă chiar dacă viaţa îmi sugera zi de zi că nu are viaţă şi moartea nu are moarte prin venele ei curge sîngele bunicii care în copilăria ei a fost salvată din trenul morţii doar din întîmplare iar în copilăria mea mă aştepta în pauza mare cu gogoşi şi-mi povestea cum atunci cînd voi fi student…

cu cîţiva ani în urmă la defunctul festival de poezie în acelaşi loc poetul cu burtă de prozator spunea că Sighişoara e oraşul cu cele mai multe femei pe cap de bărbat „aici mi-ar plăcea să trăiesc” zicea „să fie cît mai multe femei posibile pe capul meu” zicea iar peste cîteva săptămîni l-a futut moartea

fiecare revenire în casa copilăriei smulge din mine carne vie cu cleştele stomatologului care-i scotea bunicului dinţi sănătoşi golul săpat de tata nu poate fi umplut aşa cum frate-meu a acoperit cu pămînt golul căscat sub monumentul funerar iar mama e mai grijulie cu noi decît mama băiatului care fugea cu inima mamei sale în mîini şi cînd a scăpat-o pe jos inima a zis: copile, nu te-ai lovit? casa părintească — inima lui Danko în mîinile lui Sisif

apoi moartea nu i-a dat celuilalt bunic nici o şansă şi a chemat-o pe mama în casa ei părintească a bătut la uşa copilăriei a intrat şi a întrebat-o pe bătrîna care gemea în pat unde e mama sa „eu sînt, fata mea” a auzit mama apoi bunicu’ l-a trimis pe fiu-so după medicamente şi cînd s-a întors i-a cerut restul de care n-a mai avut însă nevoie niciodată apoi moartea a avut nevoie de neuitare şi de sînge puternic şi l-a luat pe tata din picioare exact în ziua în care insistase la telefon să venim eu şi cu frate-meu acasă cînd eram mai tînăr îmi ziceam că numai viitorul contează iar prezentul este cel mai important acum trăiesc doar în prezentul imediat acum viitorul cîntă la orga morţii şi-mi face din ochi doar datorită trecutului din care-mi trag seva aşa cum moartea se hrăneşte cu sufletele care transformă oamenii în scrum

P oez i e

radu vancu Iubitul tău mortul Ce-ţi spune unul din morţii tăi cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi, când te lasă inima să-l visezi: „Nu te speria, e teribil de simplu, tot ce ţi s-a spus în cei şapte ani de acasă e adevărat: oamenii există şi sunt buni. Sufletele există bine mersi, culcuşite în straturile cărnii ca recidivistele în paturi supraetajate, tandre şi caline homicide. Iar de răspuns ţi se va răspunde răspicat, exact când spui „înger îngerelul meu ce mi te-a dat” aerul se va crâmpoţi, smuls

clefăie sângele, hăpăie inima. Abia atunci, culcat pe spate, vezi panoramaţi pe cer, buluciţi ca porcii,

adrenalină în inimă. Fii deci viu, fii fericit de viaţa ta vie, oricât de ridicolă-i chestia asta.”

turme de îngerei cu boticurile roşii-roşii, numai incisivi, canini şi molari, râzând la tine. Cum ziceam, să nu te sperii: aşa începe

Aici te trezeşti cu obrajii arzând şi creierul aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte, fiert îndelung pentru o masă săracă.

răspunsul, şi toţi îl merităm. E teribil de simplu, îngerelul râzând de după slănini o să-ţi explice cu vremea totul”.

Burtă de cal

Soare de noiembrie

„Va veni o vreme când mă va înduioşa capriciul de a fi fost viu. Când mă va amuza naivitatea de a refuza sfoara de rafie

Ce-ţi spune unul din morţii tăi cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi, când te lasă inima să-l visezi:

de peste lucruri ca ambalajul lucios de pe un cadou demult promis, şi dinăuntrul aerului va sări,

„Dragule, în ziua aia când soarele de noiembrie era călduţ ca un cadavru proaspăt şi eu îţi muream în braţe

cu mişcări profesionale de stripperiţă ţâşnind din tort, îngerelul. Cât o să-l priveşti gură cască, se va duce

nu-mi închipuiam că aici, unde totu-i înfricoşător de bine, e un aer tare ca votca, îţi taie genunchii

hopa suuus, după care va coborî ca un deltaplanist spre tine. Atâta doar că mai mereu, ca din nebăgare de seamă,

şi-ţi râcâie stomacul, încât te aştept cu fiecare zi tot mai zdrenţuit, mai matolit, mai lihnit.

îngerelul aterizează într-o legiune de porci şi al naibii parc-ar fi de mercur, aşa intră şi se întinde prin corpurile porceşti.

Tu nu te grăbi, vezi-ţi de trăitul tău, eu o duc aici pe picioare până o să vii tu –

N-apuci să te minunezi mult, o mână nevăzută îţi arde golăneşte doi dupaci după ureche, te întinde pe spate, cu un scalpel nevăzut îţi deschide cuşca pieptului, duce apoi degetele nevăzute pline de sânge între buzele nevăzute pline de sânge şi şuieră cu schepsis de porcar. Iar porcii se apropie cumva tandru de tine, îşi aliniază râtul pe laturile trocuţei de coaste şi, fericiţi de lături proaspete,

ca ciorba acră după beţia dulce, ca iaurtul peste ficatul cu steatoză, ca glucoza în venele macerate. Chiar dacă aerul de aici mă face cirotic, nu te grăbi, de aici n-am unde să mai mor. Cred. Aşa că trăieşte-ţi fericirea, o să te mănânc din ochi când o să vii, n-o să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i drept, însă o să mă ţii, ca atunci, în braţe sub soarele călduţ de aici, şi poate că de data asta o să-mi revin, îmbrăţişarea ta de mort proaspăt o să-mi pătrundă ca o injecţie cu

Ce-i spui unuia din morţii tăi cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi, când te lasă inima să-l visezi:

pe care tu n-ai refuzat-o. Când voi înţelege că am trăit totul închis într-un cadavru. Ca o muscă de hoit intrând tot mai adânc într-o burtă de cal. Afundându-se voluptuos în intestinele cangrenate. Săpând metodic în carnea râncedă. Simţindu-şi ochii faţetaţi scăldaţi în lacrimi de o puritate toxică de fiecare dată când o larvă eclozează şi-ncepe să-şi croiască drum prin masa organică. Va veni moartea şi va avea ochii unei muşte – scăldaţi în lacrimi vor fi şi ochii mei, amintindu-şi nostalgici sfoara de rafie şi intestinele şi larva. Până şi aerul care-ţi ieşea din plămânii tabagici şi-ncercam să ţi-l suflu înapoi în piept mi-l voi aminti dulce. Şi voi plânge atunci încetişor, cum te aud pe tine plângând uneori noaptea târziu, când zumzetul încetează.” Iar mortul va surâde înlăcrimat, învelit în viziunea ta ca-ntr-o burtă de iapă.

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

miruna vlada Povestea Bătrânilor-fără-moarte şi a Vieţii-fără-tinereţe (fragmente) Motto: Cine n-are bătrâni, să şi-i aştepte! Bătrâna avea multe peruci, de toate culorile, dimensiunile şi formele. Le ţinea într-un dulap imens, cu o naftalină specială ce le conservase exact culoarea, forma şi mirosul din tinereţe. Sunt intacte. Acum, la fel ca atunci, îmi spunea, mângâindu-le. Când aducea albumul de fotografii, înşira mai întâi perucile pe canapea. Camera devenea neîncăpătoare, iar eu cu greu suportam mirosul înţepător de naftalină. De câteva ori chiar am leşinat din cauza mirosului. Ea mi-a arătat după aceea de sute şi sute de ori albumul de fotografii, pe motiv că îmi pierd des cunoştinţa şi nu sunt deloc atentă la ce îmi arată. Bătrâna îşi mângâia des perucile. Sunt ca nişte câini drăgălaşi, iubitele de ele. Fac tot ce le rogi, nu vezi cum ţi se gudură la picioare? Şi într-o bună zi, fără motiv, te sfâşie, îmi spunea zâmbind. Bătrânul nu se apropia niciodată de dulapul cu peruci. Spunea că pute ca un cadavru. Era foarte superstiţios, îşi făcea cruce de fiecare dată când trecea prin faţa lui. Zicea Şarpele e ca o perucă din asta. Nici nu-ţi dai seama când te-a înghiţit. * Tăcerea e un balot uriaş pe care trebuie să îl duc în spinare îmi spunea Bătrânul când ieşeam uneori în curte şi îl întrebam ce mai face. Hai, treci şi ajută-mă să îl duc. Eu mă fâstâceam, mi-era frică. Nici nu îşi mişca buzele când vorbea. Părea copleşit, stătea gârbovit. Nu ştiam cum să îl ajut. Simţeam doar că şi tăcerea lui mirosea tot a ţuică şi mir. Eu nu am umerii buni pentru aşa ceva, îi spuneam ca să scap. Atunci deschide măcar o fereastră Să fie naibii mai multă lumină! Să pot respira şi eu mai bine, Şi să pot duce greul ăsta în spinare, Că mi se înfundă plămânii de la atâta întuneric bâiguia el. Dar suntem în curte. Aici e lumină deja, aici nu sunt ferestre îi spuneam eu răspicat, ca unui copil naiv, şi îi arătam pomii fructiferi şi florile din jur. V-a luat Bătrâna minţile de tot, zău aşa. Vă tot pune să vă jucaţi cu perucile alea afurisite ale ei şi nici nu mai puteţi judeca limpede, îmi striga. Mă vedea dublu, era într-un fel protejat.

Doar lumina, oricât de dublă era, nu era nicicând îndeajuns. Bătrâna nu lasă pisicile să se urce pe canapea. Cum să stea animalele la nivelul oamenilor? îmi zice indignată. Le urăşte, vrea mereu să le facă de petrecanie, dar nu o lasă Bătrânul. Doar atunci când eu lipsesc pentru câteva zile de la ei Bătrâna lasă pisicile să stea tolănite în voie pe canapea. Le mângâie şi le arată albumele cu fotografii. Doar amindindu-ne putem fi împreună, îmi zice după aceea. Bătrânul ducea gunoiul o dată pe săptămână şi de fiecare dată dispărea câteva ore bune. Se întoarcea apoi istovit. Eu şi Bătrâna eram mereu îngrijorate: unde a fost, de ce a durat atât, ce s-a întâmplat. Am fost să duc gunoiul şi m-am asigurat că ajunge unde trebuie. M-am asigurat că nu se va mai întoarce, ne spunea el. Bătrâna îl ceartă de fiecare dată: Las’ că ştiu eu! Ia te uită, iar miroşi a ţuică. A gunoi şi a ţuică, netrebnicule! Bătrânul se apăra: Nerecunoscătoareo! Cum te-i mai uita tu toată ziua pe albumele astea nenorocite cu fotografii dacă eu nu aş merge atât de departe? Atunci ea lăsa capul în jos şi tăcea. El auzea brusc patru fete prea gălăgioase care tac. Bătrâna umblă uneori şi la cutia cu bijuterii. Spune Gata cu perucile. Hai să ne jucăm cu ceva adevărat! Înşirăm toate bijuteriile pe masă şi aducem oglinda. Bătrânul dispare atunci de acasă pentru câteva zile. Ei nu primesc pensie. Poştaşul le aduce numai plicuri goale şi multe timbre colorate, din tot felul de insule stranii. Îl găsesc uneori în casă şi îmi spune: Ce poate fi mai odihnitor decât să colecţionezi amintiri din locuri unde n-ai fost niciodată? Are o hartă mare şi ne arată la toţi trei, cu răbdare, unde se află exact insulele acelea pe glob. Poştaşul îi sărută mereu pe frunte şi ei sunt fericiţi. Eu le aduc mereu lapte şi ouă şi ei sunt fericiţi. După ce poştaşul pleacă, Bătrâna îmi spune: Ce nevoie să mai avem de moarte când vă avem pe voi doi?

P oez i e

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

Teatru

maria manolescu Cercetătorii japonezi - o scurtă piesă de teatru La bar. Andi, barman, foarte tânăr, răsfoieşte plictisit un ziar. Mircea, 30 şi, se aşază amărât pe un scaun de bar, în faţa lui. MIRCEA: O vodcă. Andi îi toarnă un pahar, cu ochii în ziar. Mircea îl dă peste cap. MIRCEA: Încă una. Andi îi pune sticla în faţă, fără să-şi ia ochii din ziar. MIRCEA: Încă una. Andi îi împinge sticla mai spre el, tot cu ochii în ziar. MIRCEA (exasperat): Nu mă-ntrebi? (nici o reacţie) Barmanii ştiu lucruri din astea. Ar trebui să mă-ntrebi „te-a lăsat, nu?” şi eu aş zice „de unde ştii?” şi tu ar trebui să zici „la câţi ca tine am văzut”... sau ceva de genul ăsta! Nu? Aşa fac toţi barmanii. Aşa e-n filme. M-auzi? Şi ar trebui să mă faci să mă simt mai bine. Boule. M-auzi? Dobitocule. M-auzi? Labagiule. România. Nici să suferi ca lumea. Ca la carte. Cu tot ritualul. Încă una. Andi îi mai pune în faţă o sticlă, deşi prima e aproape plină. Continuă să citească ziarul absorbit. MIRCEA: Să-mi dai să beau. Să zici c-o să treacă. Să-mi zici că ştii tu o fetiţă care o să mă facă să uit. (pauză) Ştii vreo fetiţă? (nici o reacţie) Să-mi zici că toate-s curve. (confidenţial) Zici că nu ştii nici o curvă? (nimic) Sau măcar în puii mei să mă-ntrebi de ce-a plecat. Sau dacă era bună. Nu era, bă. Era cu spume, dacă chiar vrei să ştii. O să zici că sunt tâmpit. O să zici că atunci ar trebui să mă bucur. Da mă obişnuisem cu ea. Ştii tu ce-i asta, să te obişnuieşti cu cineva? Andi întoarce pagina impasibil. MIRCEA: Îmi vorbea ore în şir. Şi n-auzeam nimic. Bla bla bla. Da era aşa... o chestie de obişnuinţă. Înţelegi? Andi ia o gură din vodca lui Mircea, fără să-şi ia ochii din ziar. MIRCEA: Şi sexul era ok. Ea zicea că e nefericită. Că pula mea... tandreţe. Comunicare. Vrea să comunice. Dar sexul era ok. Şi atunci nu pricep. Tu pricepi? Andi mai ia o gură din vodca lui Mircea. MIRCEA: Şi în afară de asta cu comunicarea, cu tandreţea, îţi zic, era super ok. N-aveam probleme financiare. Jobul mergea bine la amândoi. Totul în regulă. Mă gândeam chiar s-o cer de nevastă. Şi găsesc un bilet: „Am plecat în Japonia”. În Japonia, înţelegi? Unde dracu a cunoscut ea un japonez? Plus că ăştia au puţa mică. Şi ochii strâmbi. Şi sunt mici. Şi violenţi. Şi vorbesc japoneză. Şi ei nici nu-i place orezul. Şi mă obişnuisem cu ea.

Andi întoarce pagina. MIRCEA: Mă rog, treaba ei. Da mă obsedează treaba asta – m-a lăsat pentru un japonez cu puţa mică. M-a lovit treaba asta. Buf – fix în coaie. M-a terminat. Moralul la pământ. Adevărul e că nici nu mi se mai scoală. De două luni. (pauză) Zici că nu ştii vreo fetiţă? Pauză. MIRCEA: Aşa făcea şi ea. Tăcea. Uneori vorbea ore în şir. Tâmpenii. Şi dup-aia, când întreba omul ceva concret – linişte. De ce eşti nefericită, dragă? – linişte. Da nu vreau să insinuez că tu eşti nefericit. Era aşa... îmi tot aduc aminte şi io. Pauză. Beau amândoi. MIRCEA: Dacă mă gândesc bine eşti al dracu de bun psiholog. Adică nici nu tre să-mi spui nimic şi uite cum îmi dau drumu. Dacă te aveau ăia la inchiziţie – teroare. Sau în al doilea război. Hiroshima. Auzi, japonez! Îşi face ochii oblici cu mâna şi îşi bagă faţa între Andi şi ziarul lui. Nici o reacţie. MIRCEA: I-am zis – sexul e doar sex. Iubirea e altceva. I-am zis – e simplu. E o chestie de organism. De nevoi. Şi atunci nu înţeleg de ce nu mi se mai scoală acum. Bea. ANDI (fără să-şi ia ochii din ziar): Cercetătorii japonezi au descoperit... MIRCEA: Ai zis ceva?! ANDI: Cercetătorii japonezi... MIRCEA: JAPONEZI? ANDI: Au descoperit... au creat... MIRCEA: Nu mă interesează. ANDI: ...mai bine zis au obţinut... MIRCEA: Nu vreau viagra. Vreau să mi se scoale pur şi simplu. Ca pe vremuri. ANDI: ...broscuţe transparente. MIRCEA: Ce? ANDI: Cercetătorii japonezi au obţinut broscuţe transparente. MIRCEA: Broscuţe adică maşini? ANDI: Broscuţe adică broscuţe. MIRCEA: Transparente? ANDI: Transparente. MIRCEA: De unde ştii? ANDI: Am citit în ziar. MIRCEA: De unde ştii că e adevărat? ANDI: Are poză. Îi întinde ziarul. MIRCEA: Aha. Poate e trucată.

Echin ox ANDI: Poate. Andi îşi ia înapoi ziarul. Mircea bea. MIRCEA: De ce? ANDI: Pentru disecţii. Să nu mai facă disecţii. Le-au depigmentat pielea şi acum vezi tot înăutru. Fără disecţie. MIRCEA: Tâmpenii. Japonezi tâmpiţi. ANDI: Mie mi se pare erotic. MIRCEA: Vrei să spui că ţi se scoală de la broaşte? ANDI: Vreau să spun că mi se pare erotic să vezi înăutrul cuiva. MIRCEA: Într-o femeie? ANDI: Înăuntrul cuiva. MIRCEA: Şi maţele? ANDI: Totul. MIRCEA: E scârbos. ANDI: Poate. Andi îşi ia o apă şi bea cu poftă. Mircea se uită la el. ANDI: Ţi-ai imaginat şi tu, nu? MIRCEA: Broscuţe transparente? ANDI: Apa. Că vezi cum îmi curge apa pe gât. MIRCEA: Nu. De ce mi-aş imagina aşa ceva? ANDI: Pentru că e mişto. Andi bea din nou cu poftă. Mircea se uită la el. ANDI: Cum tremură pe dinăuntru. MIRCEA: Ce? ANDI: Totul. MIRCEA: Vorbeşti ca ea. De ce vorbeşti ca ea? ANDI: Cel mai mult aş vrea să văd plămânii. Îşi aprinde o ţigară şi trage. ANDI: Fumul alunecă şi îi mângâie pe dinăuntru ca vinul bun, suficient de dens, suficient de rece, într-un pahar aburit. Apropo, n-ar trebui să bei vodcă. MIRCEA ia un gât zdravăn de vodcă. ANDI: Sau stomacul. Să vezi când cineva are fluturi în stomac. Ca şi cum s-ar ridica bule mici de şampanie. Calde. Mov. Ca baloanele de săpun. Ca baloanele de spumă de căpşuni. MIRCEA: Era mai bine când tăceai. ANDI: Secreţiile. Să vezi toate organele alea mici şi moi şi calde cum secretă sucuri calde şi colorate şi dulci. MIRCEA: A, şi avea probleme cu bila. De-aia era cam isterică. I-am zis – eşti isterică – te fuţi – îţi trece. Ea nu, că vrea tandreţe. ANDI: Să vezi firicelele alea multe pulsând pe dinăutru. Şi muşchii roz care se încordează. Şi căldura. Căldura care emană ca o aură. Mi-o vezi? Poţi să-mi vezi aura? MIRCEA: Nu. Andi îşi apropie mâna de mâna lui. ANDI: Mi-o simţi? Poţi să-mi simţi aura? MIRCEA: Nu. ANDI: Dacă totul ar fi transparent, atunci aura s-ar vedea. Ca şi cum ar fi cel mai consistent lucru. Ca la broscuţele transparente.

9 – 1 2 / 2 0 1 0

Andi se urcă pe tejghea, cu burta în jos, şi începe să se mişte ca şi cum ar înota stilul broască. Numai că se mişcă foarte încet şi foarte senzual. MIRCEA: Ce naiba faci? ANDI: Încerc să-mi imaginez. Cum e să fii o broscuţă transparentă. MIRCEA: Eşti bolnav. ANDI: Da. Am o obsesie cu broscuţele. Prima dată când am simţit fluturi în stomac eram la şcoală, la o disecţie. Broscuţa dădea din picioare aşa. Dă din picioare. ANDI: Şi s-a răscucit scurt sub mâna mea. S-a întors. Se întoarce pe spate. ANDI: Şi era ca şi cum înota pe spate. Cu totul la vedere. Inimioara. Nu mai ştiu dacă chiar avea inimioară, dar era ceva care pulsa. Simţeam că pulsează ceva şi aş fi vrut să văd ce. Îmi aluneca pe sub mână şi a căzut sub bancă. Se lasă să cadă cu un bufnet, la picioarele scaunului lui Mircea. MIRCEA: Băi... eşti ok? Termină cu tâmpeniile. O să te dea afară. ANDI: Dar când a murit – după ce am disecat-o şi am văzut ce are înăuntru – după ce curiozitatea s-a potolit – mi s-a făcut greaţă. Ca o oboseală. MIRCEA: Ziceai că mai bine beau vin? ANDI: Şi de-aia – broscuţele transparente – e ca o disecţie care ţine la nesfârşit. Curiozitatea ţine la nesfârşit pentru că te interesează mişcarea organelor şi tremuratul lor şi felul în care vinul intră în sânge şi fumul în plămâni şi orice altceva ar intra... poţi să simţi şi să vezi în acelaşi timp şi vulnerabilitatea e înduioşătoare pentru că o vulnerabilitate fără consecinţe... adică e ca şi cum ai îngheţa intimitatea la nesfârşit... nu ştiu cum să-ţi explic. Bagămi un deget în gură. MIRCEA: Poftim? ANDI: Bagă-mi un deget în gură. MIRCEA: Eu... de ce? E... aşa ceva nu se... ANDI: Lasă. Nu pot să-ţi explic. Eu sunt mai mult... intuitiv. Se ridică şi se duce în spatele barului şi se aşază să citească din nou. Pauză lungă. Mircea bea. MIRCEA: Ok. Dacă nu poţi să-mi explici... aş putea să... aş putea să-ţi bag un deget în gură? ANDI: Nu. MIRCEA: Păi tu ai zis... ANDI: Transparenţa e... e suficient să te uiţi. Citeşte ziarul. MIRCEA: Şi cu nevastă-mea? Cu problema mea? Cu sculatul? ANDI: Ah, nu ştiu. La asta nu mă pricep. MIRCEA: Şi dacă... dacă m-aş duce acum să încerc să... să merg acum la budă şi să... adică cred că aş avea o şansă să... ai putea să... mă ajuţi să... ANDI (zâmbeşte): Sigur. Heblu.

Pro z ă

Diana Adamek Desertul

rincipesa Anna s-a trezit încă din zori, aşa cum a făcut pe vremuri Amanda, dar, după pregătirile şi dichiselile de dimineaţă, nu s-a aşezat ca ea într-un fotoliu, să aştepte. Ca viitoare regină a Spaniei, chiar dacă a patra în şirul soţiilor lui Filip, căci aşa a vrut Domnul, ca cele dinainte săşi urce sufletul la cer, Anna a înţeles prea bine că trebuie să-şi ascundă nerăbdarea şi să-şi treacă frisonul simţurilor împresurate ca de urzici fierbinţi asupra altor lucruri. Va aduce de aceea mai întâi, după obicei, un salut supus împăratului, va cere apoi o întâlnire ambasadorului Înălţimii sale în Spania, aflat pentru câteva zile cu o misiune la Viena, pentru a-i înmâna două scrisori, aşternute încă de ieri. Una e pentru regele Filip căruia trebuie să-i mulţumească pentru darul de nuntă promis, unul cu totul minunat şi nemaivăzut, un lac de cinci sute de picioare lungime şi optzeci lăţime, pe care vor putea pluti opt galeoane, şi care va fi construit chiar în oraş şi doar într-un an, până la data hotărâtă pentru ceremonie, 12 noiembrie 1570, de renumitul arhitect Giovanni Battista Antonelli, chemat anume cu această însărcinare la Madrid. Cealaltă misivă e pentru fratele ei, Rudolf, căruia vrea să-i mărturisească ceva, o taină a ei, pe care n-o mai poate ţine singură în suflet. Adam Dietrichstein, ambasadorul împăratului şi tutorele prinţului pe pământ spaniol, se închină, mulţumindu-i pentru onoarea de a fi el purtătorul mesajelor şi rugând-o să nu-şi facă griji, toate vor fi înmânate neatinse şi la timp. Mai sunt multe altele apoi de făcut: să viziteze grădina pe care tatăl ei a hotărât să o mărească şi s-o transforme, încredinţând-o

pentru asta priceperii botanistului Clusius, nu are îndoieli că toate vor fi pe măsura faimei acestui artist, dar vrea să vadă cu ochii ei cum vor fi rânduite straturile şi vor şerpui aleile, unde vor ţâşni fântânile, vor cădea cascadele şi se vor arcui podeţele. Un desen e tot ce pot să vă arăt acum, Alteţă, spune, după ce-şi aduce, cu o reverenţă, omagiul, botanistul. Nici nu mă aşteptam la altceva în acest anotimp, dar aş vrea să ştiu la ce te-ai gândit şi care sunt florile pe care le-ai ales. Şi, încă, aş dori să păstrezi păunii. Se vor plimba liberi, prinţesă, şi vor înmulţi cu penajul lor strălucirea acestei grădini în care vor fi de toate, de la zorele sălbatice la cactuşi, de la lalele şi trandafiri căţărători la glicine şi clematite, voi încerca să fac să se prindă şi azaleea şi câteva tufe de bouganvillea, vor fi apoi gladiole şi begonii, mimoza şi fuchsia, bujori şi cyclamen, crini albi, tigraţi şi roşii, după cum se va schimba căldura soarelui, cireşi pitici şi asparagus şi canna indica, şi ceea ce visez mai presus, între ele, dar pentru asta va fi nevoie de porunca împăratului şi de cineva care să străbată oceanul şi să o aducă tocmai de pe pământurile Noii Spanii, o floare rară, un arbust, poate un copac, eu încă n-am văzut, numai am auzit, pe care băştinaşii o numesc eloxochitl, iar noi am botezat-o, chiar înainte de a o atinge, magnolia. Am aflat că Franscisco Hernandez, medicul regal, a fost deja însărcinat cu asta, dar eu nu cred că am să le apuc pe toate pe care le înşiri, vara viitoare va fi scurtă pentru mine, mă aşteaptă un drum greu şi pentru totdeauna spre Spania. Ştiu, Alteţă, tocmai de aceea mă voi grăbi. Îţi mulţumesc pentru grijă, răspunde Anna, pregătindu-se să-şi ţintească adevărata în-

trebare, stă puţin doar în cumpănă, fiindcă nerăbdarea e mare, Spune-mi, până unde se va desfăşura noua grădină. Până dincolo de marginile acesteia vechi. Dar acolo (şi vocea ei se stinge înfrântă) se întinde un deşert cu dune de nisip. După atâtea temenele şi vorbe, botanistul amuţeşte, încremeneşte chiar, cu o mână ridicată în aer, apoi, după ce-şi recapătă suflul, o roagă pe Alteţa sa să nu-i ia în nume de rău îndoiala, fiindcă aşa ceva nu e cu putinţă în inima Vienei şi încă la graniţa grădinilor împăratului. Eu doar ţiam spus. Şi doresc să-ţi corectezi desenul şi să măreşti altfel această grădină, mută toate marginile pe care le vrei, afară de aceea despre care am vorbit. După murmurul dintâi, vocea viitoarei regine e acum clară, răspicată aproape, sigur o poruncă. Am înţeles, se închină botanistul, asta e însă numai o făgăduială, căci nimic nu-i e limpede, el a bătut în lung şi-n lat toată grădina, a măsurat-o şi a văzut unde se termină, iar acolo nu erau dune, ci numai iarbă arsă şi buruieni, şi apoi cum să existe un pustiu de nisip chiar lângă palat? Dar Anna şi-a strâns fustele, călcând cu grijă printre răsaduri, şi a plecat. Mai are multe de făcut astăzi, de primit o trupă de actori pe care ea i-a chemat pentru a sărbători mâine ziua lui Roro, şi vrea să ştie ce va înfăţişa scena. E povestea unui cavaler care se luptă cu mori de vânt, crezând că sunt uriaşi care îl atacă şi care crede că o cârciumă poate fi un castel, va fi un teatru cu păpuşi, îi explică actorul, Foarte potrivit cu ce se întâmplă şi pe aici, dar ce fel de păpuşi aveţi?, pe mână, sunt mănuşi?, O, nu, alea se numesc bibabo, noi mânuim marionete, pentru coastele deşirate ale cavalerului sunt

Echin ox singurele nimerite, Aş vrea şi o poveste dulce în toate astea, cere prinţesa, Dar chiar aşa va fi, Alteţă, o dragoste fără seamăn pentru o doamnă a nisipurilor fierbinţi, pe care o cheamă Dulcineea. Şi unde se petrec toate astea, luptele şi iubirea?, Se poate, preaînaltă prinţesă?, doar am aflat şi noi unde veţi stăpâni ca regină, în Spania, deci. Astea fiind lămurite, în parte, desigur, căci întotdeauna cad umbre peste lucruri şi gândurile rămân să-şi urmeze, printre căile precise, şi rătăcirile, principesa se poate întoarce la palat, unde trebuie să vină profesorul de limbă şi gramatică spaniolă, maestrul de dans şi apoi cel de geografie, istorie şi botanică. Dar asta e bine, gâlgâitul silabelor, mişcările graţioase şi numele străine de râuri şi dealuri, îi vor aşeza, poate, simţurile în făgaşul cuvenit unui ceas de amiază, deşi pielea ei fină e iarăşi prinsă într-o arsură şi oriunde s-ar duce poartă cu ea această plasă fierbinte care se tot întinde şi se lăţeşte, ca lacul promis de rege, ca grădina lui Clusius, pe care n-o va vedea. Ce am?, se repede principesa, spre ea de data aceasta şi cu furie. Doar nestăpânire încă, Alteţă, mai încolo vom vedea. După ce vor trece astea, şi paşii de dans şi declinările, timpii simpli şi cei compuşi, Anna îşi va schimba rochia pentru cina cu împăratul, dar nu-şi va pune juponul cu dantelă şi nici nu se va înveşmânta în mătase, iar gâtul ei va rămâne gol, fără podoabe. Cam simplu apari azi, draga mea, va remarca Maximilian al II-lea, în timp ce va tăia, cu cuţitul său de argint, din copanul de raţă, şi nici friptura asta nu e prea bine prăjită, s-a uscat înainte de a prinde arome, dar Anna răspunde, doar ca să-l apere pe bucătar, că ei îi place amestecul umpluturii de ciuperci cu pielea crocantă şi că, dacă lipsesc ceva, sunt doar stafidele. Crezi?, cedează Înălţimea sa, căci doar vocea fiicei sale favorite îi readuce ca întotdeauna buna dispoziţie şi echilibrul, micul puseu de furie a trecut. Nu va izbucni, deci, şi nu-l va alunga pe bucătar, care, e drept, tot privind pe geam după măsurătorile botanistului, a cam ars carnea, iar Anna, după ceea ce a zis, se străduieşte din greu, dar e silită, să înghită friptura. Nu prea mi-e foame în seara asta, se scuză ea, însă doar după ce împăratul a isprăvit de mâncat, aş dori mai curând să mă plimb, răcoarea serii acesteia îmi va face bine înaintea atâtor zile de soare dogoritor care mă vor aştepta în Spania, mi-a scris despre ele Rudolf. Prea bine, du-te în grădină, e cam haos acum, dar toate se vor rândui curând, sper să te bucuri de multe în vara asta, Binecuvântează-mă, tată, Să te călăuzească şi să te apere Domnul.

După retragerea împăratului, Anna mai întârzie câteva clipe, cere o carafă cu vin şi nu o cupă, ci două, să-i fie pregătite toate şi aduse în cameră. Şi mai vrea un opaiţ şi lumânări, iar camerista şi toţi ceilalţi servitori să se ducă degrabă la culcare. Paşii sunt fermi, fiindcă nimic nu le poate schimba hotărârea, la cumpăna nopţii va aştepta la capătul grădinii semnul pe care doar ei l-au văzut, lucirile galbene. Pot fi fiare acolo, nu te temi, prinţesă?, Ba da, răspunde cutremurată toată făptura ei, însă eu am am cerut asta şi voi merge până la capăt, chiar dacă de acolo pândesc pantere, tigri sau hiene. Ştie drumul, şi-l aminteşte prea bine, doar că acum n-o mai însoţeşte Rudolf şi va trebui să străbată singură toată grădina răvăşită de lucrările de extindere, dar n-a plouat de mult, pământul nu e umed şi paşii trec uşor, chiar dacă papucii de satin se afundă pe alocuri şi-şi pierd strălucirea. E încă lumină, Anna înaintează după cum o poartă simţurile care-i dezvelesc urmele, aici era pe vremuri o tufă de liliac, îşi aminteşte ea, iar dincoace o colivie în care dormeau, la ora de noapte pe care o traversau atunci, păunii. N-a mai rămas nimic din ele decât acest pământ negru şi uscat, pe care ea calcă cu pantofii uitaţi în picioare de la ora de dans, mâine va trebui să-i arunce, sunt deja prăfuiţi şi roşi de pietriş. Ar trebui să dea şi de scaieţii în care şi-a agăţat rochia de bal, însă şi ei au dispărut, locul s-a schimbat, e năpădit acum doar de buruieni şi iederă târâtoare şi împânzit de fire strălucitoare de păianjeni.. Oare mai există deşertul? Un frison de teamă şi îndoială o face să se oprească şi să privească în jur, s-a rătăcit?, Ba nu, iată copacul cu trunchiul răsucit, unde ea a încetinit şi atunci, fiindcă toate îi păreau mai mult neadevărate şi căuta un sprijin în formele dimprejur, Rudolf vroia însă să-i ispitească cu vin şi să-i ameţească şi mai mult, iar Roro rămânea mereu în urmă, Vrei să te ajut?, a întrebat ea şi i-a întins mâna, iar el a răspuns că-i va ajunge, şi nimic din ceea ce au spus şi au văzut în noaptea aceea n-a fost nălucire, ochii galbeni i-au pândit, nisipul i-a împresurat cu vânt şi furtună şi inima ei şi-a înteţit răsuflarea. Grăbeşte-te şi acum, Roro, şi vino la capătul grădinii, acolo se termină imperiile şi poruncile, afară de una, acolo se sfârşeşte, poate, pământul, acolo se destramă voinţa mea, spre locul acela mă îndrept şi eu, fără să şovăi, chiar dacă mi-e teamă, fiindcă asta e tot ce doresc. Anna mai face câţiva paşi, vorbind astfel cu sine, ca săşi astâmpere tremurul întregului corp, nu e obişnuit şi îngăduit ceea ce face, ştie asta, dar nimic n-o mai poate opri, nici ţipătul păsărilor de noapte, nici plasele lipicioase

9 – 1 2 / 2 0 1 0

de păianjeni care se întind de peste tot. Iar dacă îi va fi şi de altceva frică afară de inima sa, va vorbi cu voce tare. Roro!, strigă ea, ca să încerce efectul, dar clipa aceasta e deja o punte trecută pentru că, dinspre pământurile cu dune, se aude un răspuns, e scurt şi înăbuşit, limpede însă, Da. Sunt aici. Anna se opreşte năucită şi-şi duce mâna la gât (gestul e acelaşi ca altădată), ca şi când ar strânge-o gulerul ori un colier pe care ar vrea să îl desprindă cât mai e timp şi s-ar putea apăra, dar ea nu poartă în seara asta podoabe şi ceea ce i-a retezat mersul e chiar propria sa răsuflare trimisă din piept cu o năvală asupra căreia nu poate porunci. Îşi va reînnoda paşii abia peste câteva clipe şi va ajunge, aproape sfârşită, la locul pe care ea l-a ales pentru întâlnire, umerii i-au rămas drepţi, de regină, dar ochii ei fumurii s-au întunecat şi sunt acum doar ai unei fete care nu mai vrea să înfrunte nimic, nici noaptea, nici această prea puternică strălucire care îi curmă vederea şi îi încurcă luminile şi, cu ele, lumile, cele adevărate cu cele închipuite. E un băiat aproape necunoscut, cu un trup zvelt aşezat pe picioare scurte şi groase însă, cel care îi vine în întâmpinare şi îi opreşte prăbuşirea. Atât face, o sprijină doar, dar sub ajutorul cuvenit împotriva căderii mai există ceva în gestul lui, o mişcare reţinută, ca un apus, ca rotirea nesfârşită a unui soare negru. Principesa se îndreaptă şi se desprinde, însă nu deschide încă pleoapele, prelungind astfel atingerea, nu mult, doar cât îşi va recăpăta suflul şi puterea de a vorbi, apoi îl va privi. Da, chipul e acelaşi, năpădit de răni, riduri şi cruste, cu nasul umflat sub un ciorchine de negi, urât la vedere şi cu toate astea curat, ca şi când de sub pielea bolnavă ar izbucni o lumină şi ea ar şterge totul, afară de mareea albastră, senină, trimisă de ochii lui. Roro, spune ea, după care tace din nou, aşteptând un cuvânt adevărat dinspre el. Principesă!, răspunde el. Dunele stau nemişcate, noaptea a căzut dintr-o dată, e un arc încordat, întins peste nisip, peste tăcerea lor. Stau unul lângă altul, ea e mai înaltă decât el, are douăzeci şi unu de ani, el numai şaptesprezece, îi despart atâtea, regate şi focuri peste care nu pot călca, în care nu se pot pierde, dar sunt, totuşi, amândoi, în clipa aceasta, la marginea aceluiaşi pustiu. Am adus vin, spune într-un târziu Anna, şi mai am ceva pentru tine, nu e un dar, ci doar un lucru pe care trebuie să ţi-l înapoiez. Dar nu ştie ce să facă mai întâi, să destupe carafa, să desfacă din micuţa boccea cele două pahare sau să dezlege din învelitoarea de mătase ochiul ca de cristal al licornei de zahăr. Te-am văzut când l-ai luat, spune el, şi aş fi vrut atunci să te opresc s-o faci, fiindcă în

Pro z ă alcătuirea aceea pe care Rudolf a distrus-o, era ceva mai presus de voinţa mea, am trezit în ea puterea de care se temea unchiul meu, Féliz, Despre ce vorbeşti?, Despre o febră şi o lumină prea puternică. Ca cele care vin din deşertul pe care nimeni decât noi nu l-a văzut?, Ca ele.

ameţeală sunt şi cuvintele tale şi aceste hotare şi încă n-am băut vinul, răspunde Anna, căutând cupele, dar mâna ei nu spre pahare se îndreaptă, ci, din întâmplare, sau poate nu, din voinţa destinului sau hotărârea greşită a astrelor, spre cea a lui Roro, pe care, după o uşoară şovăială, adevărată sau prefăcută, asta va rămâne pentru totdeauna taina ei, o atinge. Degetele ei tremură, nu se retrag însă, poartă în ele o întrebare amplificată de frisonul întregului trup, iar mâna lui, cu piele aspră, dar caldă, înţelege şi îi răspunde cu aceeaşi tulburare. Nu se privesc, nu vorbesc, mângâierea e aproape o închipuire, atât e de uşoară, pare o şoaptă trimisă dintr-un alt timp şi dintr-un alt deşert, nu clădit din nisip, ci ţesut din ecouri. Lângă ei, desprins de toate, luceşte hipnotic ochiul licornei. Viu şi puternic, nerăbdător şi poruncitor, devorator şi ameninţător. E prea târziu însă să-l mai îngroape, puterile lui s-au trezit din nou, iar vântul a început să şuiere, stârnind răscoala prafurilor galbene şi, aţintite spre ei, fosforescenţe lacome trimise frenetic peste spinarea dunelor de nisip. Se întâmplă ceva, strigă Roro, strângând mîna prinţesei, dar nu întro mângîiere acum, ci într-un spasm uscat, repezindu-se apoi şi trăgând-o şi pe ea după el, la adăpostul unui tufiş. Pavăza de ierburi se ridică însă brusc în aer, cu tot cu rădăcini, lăsându-i descoperiţi sub ceea ce nu mai este de acum numai un vârtej de vânt, ci un hohot, o cutremurare a pământului. Şi toate se mişcă, împrejur şi sub ei, dunele se spulberă şi se refac în valuri crestate, ca o armată fantomatică spintecată în pântece şi retezată de capete, care înaintează cu urlet. Nu au unde să fugă, cutremurul din ei s-a transmis întregului pământ, nu mai există de acum hotar între deşert şi grădină, nisipurile trec peste ierburi şi le şterg, plantele zboară prin aer cu rădăcinile descoperite, frunzele şi acele şi spinii se amestecă deasupra ca nişte păsări înnebunite, şi totul vibrează, se zguduie şi cade, E un cutremur, Anna, strigă el, ca să se poată face auzit, şi, ţinând-o strâns de mână, o târăşte după el printre nisipurile dezlănţuite, orbiţi amândoi. Respiră!, îi cere el, ocrotindu-i faţa cu degetele răsfirate, dar ea nu răspunde şi nici nu-şi recapătă cadenţa, gâfâie sacadat, cu icnete, şi în ochii ei s-au aprins pieliţe de roşeaţă, te rog, iubito,

geme el, cu spaimă şi neputinţă, cu disperare şi ardoare, dar ea nu aude şi nu mai vede nimic, gata să se înăbuşe sub asaltul înteţit al vântului şi zbuciumul nisipurilor de sub picioare, totul alunecă, iar ei cad, ea mai întâi, apoi el, înfrânţi amândoi de o nouă zguduire a pământului, mai puternică decât toate, trupul lui o caută şi o apucă strâns, acoperind-o cu mâinile, cu pelerina, protejând-o cu răsuflarea lui. Izbucnirile solului sunt acum spasmodice, principesa geme şi închide ochii atunci când băiatul o împinge din nou de o parte, urmând-o printr-o rostogolire care face din trupurile lor unul singur, lângă ei s-a căscat brusc o falie, dar nisipurile învârtejite acoperă repede totul, nu însă şi strălucirea ochiului de cristal al licornei pe care îl înghite chiar atunci, în clipa aceea, pământul. La fel de neaşteptat precum a izbucnit

totul, se aşterne apoi tăcerea. Deşertul se zguduie sub o ultimă răscolire a adâncurilor, după care se întinde, dar în valurile sale de praf sunt acum de toate, frunze, pietre, rădăcini. Ce a fost asta?, Un cutremur, Alteţă, o mare tulburare. Băiatul o ajută să se ridice, după care se îndepărtează. Dar nu ca să caute un drum printre desişurile încâlcite, ci doar ca să dea glas, într-un hohot nestăpânit, primei dureri, săgetătoare şi vii, a trupului său. Nici grădina, nici pustiul, aşa cum au fost ele până acum, nu mai există. — Fragment din romanul Dulcea poveste a tristului elefant

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

t.o. bobe Cea mai frumoasă femeie din lume (fragment)

m ridicat privirea și am ştiut că îngheţul venea dinspre tălpile ei. Era acolo, în faţa mea, aşezată în prima bancă de pe rîndul din mijloc şi, chiar dacă eram sigur că n-o mai întîlnisem niciodată pînă atunci, chiar dacă nu-i vedeam chipul, ci doar ovalul părului negru lăsat peste umeri, am ştiut că e mai frumoasă decît orice altă femeie, că frumuseţea ei nu poate fi descrisă, reprodusă, reduplicată, nici prin cuvinte, nici prin culori şi nici prin oglinzi. Stătea în prima bancă şi nu îmi aminteam cînd intrase, nu auzisem uşa, nu îi strigase nimeni numărul locului, însă citea deja, cu umerii uşor aplecaţi şi cu picioarele ieşite din sandale, sprijinite în vîrfuri, pe mocheta mizeră. Era cea mai frumoasă femeie din lume şi părea dintotdeauna acolo. Tălpile ei sclipeau albe în lumina după-amiezei, în spaţiul sălii de lectură haşurat de umbre, de şoapte şi de nostalgii şi, privindu-le, am fost convins minute în şir că doar pentru ele se ridicase toată acea butaforie imensă, pentru ele fuseseră aranjate în felul acela, nu altfel, mesele, scaunele, biroul de lîngă uşă, pentru ele un arhitect proiectase cu mai bine de o sută de ani înainte palatul în care urmau să se odihnească odată, pentru ele oraşul fusese încrustat în scoarţa schimbătoare a timpului de generaţii de greci, de turci, de italieni, de armeni. Tălpile ei sclipeau albe şi, privindu-le, am fost convins că şi eu fac parte din decorul construit pentru ele anume, că pentru ele venisem acolo, pentru ele străbăteam zilnic intestinele peninsulei vechi, pentru ele trăisem tot ce trăisem pînă atunci, şi dimineţile cînd pe pieptul meu zăcea o mînă cu degete lungi şi noiţe lăcuite atent, şi începuturile de toamnă, cînd întîlneam în parcurile oraşelor căldura degajată de trupuri melancolice, zvelte, insinuată pe sub deux-pieces-uri gri, foşnitoare, şi serile de sfîrşit de februarie, cînd sînii iubitelor mele adormeau prea devreme, sub cearşafuri cu stele de mare, scoici şi peştişori movalii, am fost convins că pentru ele trăisem tot ce trăisem pînă atunci, şi înduioșare, şi frică, şi dezgust, și dispreț, şi dorinţă, că pentru ele ne născusem, şi eu, şi părinţii mei, şi părinţii părinţilor mei, că pentru ele existase dintotdeauna istorie, viaţă, şi viaţă de dinainte de viaţă, pentru ca ele să strălucească stins în lumina după-amiezei şi, în liniile lor, să pot citi destinul acelei femei. O vedeam, la cinci ani, într-o rochiţă albă şi largă, pînă aproape de glezne, o ve-

deam în salonul cu draperii grele al părinţilor ei, străduindu-se să se urce pe taburetul acoperit de mătase-nflorată din faţa pianului vechi, ridicînd stîngaci un genunchi, vedeam o englezoaică în vîrstă, intrînd împreună cu un domn a cărui redingotă verzuie avea mînecile roase la coate, o vedeam pe femeie repezindu-se şi ridicînd-o pe scaun, trăgîndu-i rochiţa sub pulpele mici – domnul înainta ezitant spre pian, salutînd, în vreme ce guvernanta se retrăgea într-un colţ, spre scaunul unde îşi lăsase lucrul de mînă – vedeam un deget al fetiţei pe clape, tremurînd și urmînd la distanţă de o secundă mîna bărbatului pe variaţiunile Chopsticks de Alexandr Borodin, îi vedeam cuta concentrării dintre sprîncene şi pantofiorii de atlaz auriu pendulînd ritmic în aer, simţeam împreună cu ea mirosul de tutun din hainele domnului care i se aplecase deasupra și îi şoptea notele cu voce răguşită şi gravă. O mai vedeam, în timpul unei Hanuka, lăsîndu-i în salon pe ceilalţi copii şi alergînd, alergînd pe scară în sus, către camera ei, pe treptele care păreau să nu se mai sfîrşească nicicînd, o vedeam apăsînd ivărul care îi ajungea la bărbie, intrînd sub pat şi scoţînd de acolo o casetă de cedru încrustat cu argint, deschizînd-o cu o cheiţă pe care o ţinea atîrnată la gît şi ducîndu-se în dreptul ferestrei, ca să citească, la lumina zăpezii şi a felinarelor răsucite, scrisorile de la prietena ei cea mai bună, de la prietena ei din cîrpe şi aţe, după care plînsese în Prater ore în şir, crezînd-o pierdută pe veci, pînă aflase de la un domn îmbrăcat în negru, rigid, că de atunci înainte ele două nu vor mai putea dormi împreună, nu vor mai putea nici să mănînce, nici să se joace, nici să cînte singure, ascunse sub masă, pentru că ea, prietena cea mai bună, plecase în lume, plecase definitiv. O vedeam în picioare, lîngă fereastră, citind a mia oară acele scrisori pe care domnul i le transmitea zilnic din partea prietenei sale din cîrpe, scrisori din Paris, din Milano, din Praga, din New York sau din Londra, scrisori în care îi povestea despre prinţii pe care i-a întîlnit, despre aventurile ei nemaivăzute, despre numele pe care mereu şi-l schimba, căutîndu-şi adevăratul ei nume, o vedeam la fereastră, citind acele scrisori la lumina zăpezii şi zîmbind acelui scris negru, mărunt. Apoi o vedeam cînd era mai mare cu numai trei ani într-un tricot strîns pe trup, într-o cameră mare şi goală împreună cu alte şase

fetiţe, flexîndu-şi încheieturile, arcuindu-se, ţopăind, îi vedeam părul negru, strîns întrun coc şi, sub el, gîtul lung și fragil, auzeam ritmurile unei pianine şi vocea aspră a unei femei comandînd aplomb, attitude, ouverte, plié, fondu şi pas de bourrée, vedeam buzele acelei fetiţe strîngîndu-se, îi simţeam durerea din tendoane şi picăturile de sudoare căzînd pe clavicula stîngă, auzeam ploaia de afară pe acoperişul de aramă coclită, pe toate acoperişurile din oraşul baroc, în timp ce ea executa la nesfîrşit, fără să se oprească o clipă, ore şi zile în şir, săptămîni, o perfectă fouetté en tournant. Îi priveam tălpile de la distanţă şi, în încreţiturile lor, în dantela adînciturilor fine care se continuau dintr-una în alta, în arabescul hărţii lor puteam să disting şinele unei linii ferate şi o locomotivă Baureihe 01 lăsînd în urmă o dîră de fum, risipit deasupra şirului de vagoane ale căror ferestre reflectau periferia Berlinului, vedeam un peron pe care se îmbulzeau bărbaţi în lodene vechi, cenuşii, femei cu geamantane de carton, întărite la colţuri, bătrîne cu nepoţii scîncind atîrnaţi de mîna lor dreaptă, vedeam o gară prin faţa căreia treceau un detaşament cu svastici pe braţ şi din care ieşea, pierdută, fetiţa aceea, acum o adolescentă deja, apoi o vedeam pierzîndu-se pe o stradă învăluită în ceaţă, încercînd să citească un bilet pe care-l scotea din buzunar la fiecare doi paşi – mai tîrziu intra pe o uşă deasupra căreia era scris Kreutzer Hotel şi se oprea în hol să vorbească în rusă cu portarul bătrîn, acoperit de fireturi. O vedeam, apoi, în penumbră, într-un club de noapte, îmbrăcată într-o rochie scurtă, din lamé, cu franjuri la poale, îi vedeam obrajii fardaţi de un invertit cu hainele strîmte, o vedeam aşteptînd lîngă un reflector, cu inima strînsă şi, pe urmă, intrînd în lumină şi, într-o cameră de hotel din Baden-Baden, într-o după-amiază, îi vedeam picioarele încolăcindu-se în jurul gîtului unui bărbat cu monoclul căzut, vedeam un ac înţepînd-o în fese şi vedeam chipul ei în close-up, devastat de orgasm, o vedeam plutind într-o apă-nghețată, alergînd goală printr-o pădure şi auzeam rumoarea spectatorilor excitaţi, şi ţăcănitul rotativelor care scuipau ziare cu titluri de scandal, şi plasticul peliculei trosnind, lins de un foc galben-verzui. Îi vedeam mîna înmănuşată în alb sprijinindu-se de braţul unui industriaş cu cincisprezece ani mai în vîrstă, îi vedeam buzele arse lipindu-se de

Pro z ă buza unei cupe de şampanie din 1882, printre ritmuri de charleston şi fum de havane, îi vedeam omoplaţii şi fiecare vertebră strălucind în rochia de sirenă mulată pe coapse şi decupată adînc, ascultam împreună cu ea detalii tehnice despre o armă proiectată de Reich în secret, pe care i le şoptea un inginer spilcuit, o vedeam pe urmă îndepărtîndu-se de ofiţerul care îi strecura în poşeta din solzi argintii un bileţel de amor, o vedeam singură, pierdută, frumoasă, în mijlocul salonului, înconjurată doar de bărbaţi, îi ascultam zîmbetul, tăcerea, tristeţea în vila aceea de lîngă Wansee sau, într-o după-amiază de primăvară, pe Kurfursterdamm sau, într-o noapte cînd, goală în întuneric, ghemuită la Schwartzenau, într-un fotoliu de pluş, plîngea, plîngea și, plină de cicatrici, plănuia o evadare căreia nimeni nu i-ar fi dat nici o şansă. Îi vedeam apoi deux-pieces-ul traversînd Bois de Boulogne, îi vedeam gleznele obosite străbătînd lent Montparnasse-ul, pe rue Mazarin, pe rue Dauphine, pe Quai des Grands-Augustins, îi vedeam degetele răsucind un colier de safire şi lăsîndu-l pe tejgheaua unui bijutier de pe ChampsÉlisées, o vedeam ieşind jignită şi mîndră pe uşa cu geam translucid a unui birou de la Pathé Cinema şi plimbîndu-se mai tîrziu pe rue Pradier, urmărită de un adolescent cu o trompetă sub braţ, o vedeam în cearşafuri învolburate împreună cu el, un sîn strivit de o mînă, încheietura unui genunchi deasupra unor fese-ncordate, lobul urechii muşcat de o gură flămîndă, o auzeam într-un gang şoptind răguşit „Adieu, Bison!” şi îi vedeam palma pe pieptul lui, refuzînd un ultim sărut, o vedeam alergînd prin faţa unui garaj de lîngă Piscine Molitor, unde, peste trei-patru ani, într-o sală de proiecţie improvizată de cîţiva prieteni, el avea să-i reîntîlnească pe un ecran murdar privirea în care moartea își lăsase deja o sclipire. O mai vedeam surprinsă de ploaie în St. James’s, lîngă Piccadily Circus, şi adăpostindu-se în lobby la 22 Jermyn St., o vedeam zgribulită, înfrigurată, într-un fotoliu de piele, acceptînd un brandy şi o ţigară din partea unui bărbat trecut de cincizeci de ani, o vedeam pe urmă în camera lui, lăsînd să îi cadă prosopul în care ieşise înfăşurată din baie și aplecîndu-se după un ziar vechi de trei luni, citind articolul în care bărbatul era acuzat că la o petrecere dată de el două dintre cele o sută douăzeci și șapte de fete au fost violate, îi auzeam scrîșnetul dinților, îi vedeam bărbia ridicîndu-se calm, în profil, o vedeam pe urmă în Mayfair, într-un restaurant de culoarea tutunului, ascultîndu-l şi semnînd pentru el un contract, acceptînd să

poarte de atunci un alt nume, să tacă şi să fie frumoasă tăcînd. Şi apoi o vedeam strecurîndu-se pe străduţe înguste, îmbarcîndu-se ultima la bordul unui pachebot şi ascunzîndu-se după umerii celor ce fluturau batiste spre ţărm, o vedeam în larg, în picioare, la prova, cu părul răsucit de rafale de vînt, îi auzeam zile în şir tocurile sunînd pe puntea de lemn, o vedeam seara, la cină, împreună cu o familie de lituanieni guralivi, prefăcîndu-se că mănîncă, pentru privirile băieţelului lor de trei ani, zîmbindu-i căpitanului care pleca spre timonă în fugă, o vedeam ţinîndu-se de pereţi pe un coridor clătinat de tangaj, intrînd în cabină şi scoţînd din valiză caseta de cedru cu scrisorile prietenei ei, o vedeam pe pat, întinsă cu faţa în sus şi cu ele strînse la piept, recitindu-le în memorie, cu ochii închişi, la lumina peştilor fosforescenţi ce zvîcneau de partea cealaltă a hubloului prins în buloane de fier, o vedeam iarăşi pe punte, aşteptînd răsăritul şi rejansa uscatului care să unească oceanul şi cerul, şi intersecţia unor noi dantele de linii ascunse în tălpile ei. Îi priveam tălpile pe care prin fereastra deschisă cădea o rază de soare răsfrîntă dintr-o altă fereastră, de peste drum, şi mi se părea că lumina izvorăşte din ele, că tălpile ei fac lumea vizibilă şi posibilă chiar, că îi dau carne din carnea lor lucitoare, că firele de praf învolburate de o pală de vînt în raza aceea sînt exuvii descuamate din epiderma lor încreţită, sînt scame ale unei materii din care se ţese întruna, la nesfîrşit, chiar atunci, şi lemnul băncilor, şi tabla ibricului de după perdeaua din spatele meu, şi cînepa grena a perdelei, şi hîrtia ziarului foşnit de bătrînul din dreapta, şi plasticul spiralei care strîngea foile caietului în care uitasem să scriu. Îi priveam tălpile, şi ele la rîndul lor mă priveau ca doi ochi orbi, monstruoşi, care dincolo de pieliţa întinsă pe ei îmi recompuneau imaginea din mii de fosfene, din sclipiri albastre, şi roşii, şi verzi ce alunecau prin cristalin pînă la pelicula unde, răsturnat într-un univers răsturnat, în culori de sens invers, îi priveam tălpile cu călcîiele sprijinite unul de altul, lipite, îi priveam tălpile ce păreau acum înotătoarea dorsală a unei specii necunoscute ori un fragment dintr-o orbitoare stea în cinci colţuri, i le priveam şi, în macrameul liniilor desenate pe ele, distingeam destinul acelei femei. O vedeam plimbîndu-se prin camere largi sau pe terase-nsorite, cu teancuri de coli albe în mînă şi şoptind pentru sine, repetînd, repetînd, o vedeam ocolind şine de traveling, cabluri şi mereu acelaşi scaun de pînză cu cadru de lemn, alături de care

zăcea abandonată o portavoce fără mîner, o vedeam nemişcată, cu privirea în gol, în vreme ce prin spatele ei maşiniştii cărau decoruri de carton, iar lîngă ea, ghemuită, o costumieră cu un capăt de aţă în gură îi prindea tivul fustei, o vedeam în Casbah, şi în Monterey, şi în Moscova, şi în Saigon, şi-n Tanger, o auzeam vorbind pidgin şi lăsîndu-se cucerită cu zdrăngănele, o vedeam îmbrăcată, mai mult goală, într-un costum desenat de Adrian, fabulos, o vedeam răzbunîndu-şi sora ucisă de Samson şi împărţind cu fiica ei acelaşi bărbat, o vedeam schimbînd nume şi femei în carnea cărora corpul ei intra în acelaşi contur, era Manon, şi Karen, şi Georgi, şi Vanessa, şi Lily, era femeia eternă la care visau în întuneric bărbaţii, era femeia al cărei chip şi-l doreau femeile şi îl cereau chirurgului plastician, o vedeam în reviste, sau pe afişe, sau la Grauman’s Chinese Theater, pe Hollywood Boulevard, era cea mai frumoasă femeie din lume, o vedeam strălucind rece şi singură, tristă, şi în schimbul strălucirii primind zeci şi sute de mii de dolari. Iar apoi o vedeam în pat, lîngă o veioză aprinsă, citind pînă noaptea tîrziu, aşteptîndu-l pe Gene, o vedeam în zori, desculţă, în cămaşă de noapte, strecurîndu-se în camera copiilor ei şi-ai lui John, aşezîndu-se pe covor lîngă o minge mare, gonflată, colorată în felii roşii şi verzi, o vedeam în Olvera Street Market, ferindu-se de privirea lui Ernest, fugind de el în zigzag, o vedeam plimbîndu-se la braţul lui W. Howard, printre clovni, contorsioniste, jongleri, pe promenada de la Venice Beach, ascultîndu-l vorbind despre sonde și, pe urmă, o vedeam sfîrtecînd șapca de baseball purtată de Lewis, vedeam ciocanul unui judecător punctînd un divorţ, şi pe urmă altul, şi altul, şi altul, îi vedeam mîna mîngîind în trecere muchia mesei, cînd se ducea spre fereastră şi rămînea în cadrul ei în picioare pînă către apus, o vedeam în baie, scufundată în spumă, cu vîrful piciorului stîng sprijinit de un robinet auriu, o vedeam pe treptele casei cu genunchii la gură, îmbrăţişîndu-i îmbrăcată într-un pulover larg, tricotat, o vedeam în rochie lungă, părăsind o recepţie cu un pahar de ouzo în mînă, ieşind pe terasă şi şoptindu-i lui Garbo „I want to be alone” răguşit, şi Garbo intra, lăsînd-o să privească un nor ce traversa o lună de staniol încreţit. Mîngîiam paginile cărții pe care o țineam deschisă în față, dar, în locul lor, degetele mele răsfoiau diminețile acelei femei și, citindu-i pe sărite povestea, o vedeam altădată goală, trecînd prin încăperi succesive luminate de halogenura de argint impregnată în epiderma ei translucidă, o vedeam

Echin ox așezîndu-se la o masă de lemn, cu părul încă ud, ciufulit, uitîndu-și cafeaua și deschizînd LA Times și citind despre HMS Courageous și despre HMS Royal Oak, îi vedeam nu doar trupul, aureolat de lumina filtrată gălbui prin perdele, ci, prin ochii săi verzi, descifram știri din război și liste de nume ai căror bărbați se scufundau lent, aproape imponderabil, doar spectre întunecate și fără chip, în oceanul înnegurat de plancton, îi vedeam nu doar trupul și nu doar ghemul de litere pe care-l deșirau ochii ei, eram privirea oarbă la lumea de-afară a femeii căreia ziarul îi mîngîia la răstimpuri areola sînului stîng, eram privirea holbată crud înăuntru, vedeam o torpilă izbind carena unui cuirasat aliat, vedeam explozia, fier, apă și foc înflorind lent, un trandafir într-un relanti de coșmar, în timp ce la mai puțin de o jumătate de milă U47 se îndepărta intangibil, purtînd între continente, ascuns în pîntecul lui, zîmbetul ofițerului care odată, pe vremuri îi strecurase un bilețel în poșetă. Îi vedeam apoi nu doar trupul, nu doar vîrful piciorului intrînd într-un ciorap de mătase, nu doar sînii pe care cădea un fald de satin, nu doar triunghiul pubian cașerat de dantele, vedeam lumina izvorîndu-i din pori, trecînd prin texturi diferite și schimbîndu-și culoarea – violet cînd trîntea ușa în urmă, amintindu-și mustața muscă pe pielea ei înroșită, fierbinte și cicatricele de pe nenumărații bărbați dintre picioarele ei, albastră cînd răsfoia revista Esquire pe bancheta din spate a Bentleyului său VandenPlas, cînd găsea acolo sub un articol numele unui vecin venit ca și ea, ca și prietena ei din cîrpe și ațe de peste mări și oceane și țări, cînd ruga șoferul să îi găsească adresa și cînd, neîndrăznind să dea ochii cu el, îi lăsa numărul pe parbrizul unui Ford Coupe vișiniu, tot albastră cînd telefonul suna întro după-amiază de vară și cînd ea răvășea apoi dressing-room-ul, portocalie cînd bărbatul acela o primea și îi vorbea despre Airplane Sonata și despre Sonata Sauvage și despre Death of Machines, portocalie și albă după cîteva săptămîni, cînd el îi prindea fața în palme, cînd îi săruta colțul gurii ușor, cînd îi mușca vîrful limbii, coborîndu-i pe umărul stîng breteaua cămășii de noapte, portocalie și alb-aurie cînd bărbatul adormea ținînd-o în brațe și ea nu îndrăznea să întindă mîna după port-țigaret. Vedeam lumina izvorîndu-i din pori și schimbînduși culoarea, așa cum în casa bărbatului sunetele își schimbau înălțimea, intensitatea, durata, recompunînd melodii înscrise în dreptunghiurile decupate din rola de hîrtie a pianinei din colț, vedeam lumina izvorîndu-i din pori – galbenă, cînd picioarele ei

acoperite doar de ciorapi și portjartier dansau pentru el, rotindu-se ore și zile în șir într-o nesfîrșită fouetté en tournant, portocalie cînd bărbatul se apropia ca să simtă pe față curenții de aer învolburați de părul ei cu sclipiri indigo, verde cînd împreună cu el, aplecați amîndoi deasupra unor foițe de calc pline de schițe și socoteli și desene, încerca să transforme în moarte muzica pianinei ale cărei clape se mișcau singure, trase în jos de forța unui mecanism nevăzut, apăsate de o fantomă răsucită în sine, cu optzeci și opt de chipuri, mereu schimbătoare, din nou violet cînd obosită, mirosind a cafea și migdale, rămînea cu privirea în gol, cînd în ochii ei răzbunarea avea sclipirea unei iubiri de oțel, cînd vedea o torpilă urmărind submarinul, spintecînd apele mai întunecată ca ele, ghidată de optzeci și opt de frecvențe de nedetectat, urmărind și izbind U47 în plin, pentru ca alt trandafir să-nflorească, alt urlet să fie sugrumat în adîncuri, altă moarte, fier, apă și foc, să se desfacă din pieptul ofițerului care pe vremuri îi strecurase un bilețel în poșetă. Mîngîiam paginile cărții pe care o țineam deschisă în față, îi priveam femeii tălpile acoperite de o infimă peliculă de bobițe ce sclipeau în soarele tumefiat spre apus, reflectat într-o fereastră de vizavi reflectată în alta, îi priveam tălpile, dar tălpile ei nu se mai lăsau descifrate, și doar în cristalograma sudorii, într-o infinitezimală perlă ce se prelingea în scobitura de sub călcîiul ei drept și aduna în ea altele, altele, formînd un minuscul ciorchine, o vedeam trecută de jumătatea vieții deja, alunecînd într-o limuzină pînă la ușa unui studio din deșert, intrînd în holul iluminat rece de neoane prelungi, întîmpinată de un albinos cu părul tapat și lentilele ochelarilor dilatate pe jumătate de față, o vedeam însoțindu-l pe culoare acrilice, verzi, portocalii, indigo ramificate la nesfîrșit în clădirea pustie, o vedeam înfășurîndu-și speriată un boa în jurul gîtului fragil, ezitant, intrînd într-o sală antifonată, cu șase rînduri de fotolii acoperite de vinilin vișiniu, unde o așteptau alți patru bărbați pufăind indiferent din havane, o vedeam așezîndu-se, așteptînd să scadă lumina pentru a-și privi, proiectat pe ecranul din față, într-o epură grotescă, destinul, îi vedeam, în întunericul sfîrtecat de raza în care se încolăceau rotocoale de fum, conturul cu gleznele încrucișate, cu șoldurile curbate sub deux-pièces-ul cambrat, cu talia puțin îngroșată, cu sînii ridicîndu-se imperceptibil la fiecare suflare, cu umerii drepți, îi vedeam conturul scufundat în bezna aceea și simultan, pe pătratul pînzei din față îi vedeam, odată cu ea, viața interpreta-

9 – 1 2 / 2 0 1 0

tă de un travestit cu machiaj abundent – îi vedeam celălalt trup, doar culori și lumină, doar culori și lumină coruptă, și caricatura luminii, o vedeam/ îl vedeam cu voaletă, trecînd printr-o sală de așteptare, o grande damme pe lîngă paciente ce-și așteptau rîndul, umil, intrînd apoi în cabinetul unui plastician cu chelie, întinzîndu-se pe mușamaua ce acoperea patul de lîngă cîntar, acoperindu-și privirea cu brațul, cerîndu-i să-l facă din nou fetița din Prater, să-și recapete gambele inocente, buricul calin, vedeam chirurgul apropiindu-se de el cu un bisturiu ascuțit, pregătindu-se să îi spintece pielea, împingînd cu piciorul sub pat un lighean pentru sînge în vreme ce deasupra lor dansau în curenții de aer bancnote de zece dolari, sute și mii de bancnote pe care mîna travestitului le scotea din poșetă aruncîndu-le-n jur, îl vedeam apoi cățărîndu-se pe o scară îngustă, agățîndu-se de treptele ei, de penisurile erecte al unui agent de presă, al unui actor, al unui regizor, al unui producător, al unui actor iarăși, însă cap de afiș, îl vedeam cățărîndu-se pînă ajungea pe o creastă de munte, iar acolo, gol/ goală, își întidea brațele-n cruce și picioarele într-un V răsturnat, pentru ca pielea să-i fie tatuată de prima rază de soare ce apărea la orizont de sub cerul roz-vînăt și verzui-violet, iar raza umplea tot ecranul, devenea un detaliu electric al firmei unei farmacii în care travestitul intra din ploaia unei seri de noiembrie, cu ochelari negri și gulerul trenciului acoperindu-i bărbia, cu o pălărie cu boruri lăsate, se plimba printre rafturi, însoțit de urmele umede ale pantofilor țăcănind pe podea, îl vedeam oprindu-se la fiecare doi pași, citind etichete și apoi așezînd pe tejghea o cutie alături de casă, în fața vînzătorului cu ochi mici și țăcălie de țap, îl vedeam cuprins de o spaimă schimonosită cînd la ieșire era întîmpinat de doi polițiști, îi vedeam unghiile ascuțite și roșii tremurînd cînd îi cereau să deschidă poșeta și găseau înăuntru un laxativ neplătit, îl vedeam plîngînd și înaintînd mai tîrziu într-un tribunal cu spectatori din carton, pentru a fi judecat/ judecată de John, de Gene, de W. Howard, de Lewis și Ernest îmbrăcați toți în robe și purtînd peruci cu părul buclat –, în întunericul sălii îi vedeam adevăratul contur împingînd genunchii albinosului cu părul tapat, o vedeam alergînd pe culoare verzi, portocalii, indigo, rătăcindu-se, căutînd o ieșire din cubul studioului de beton, vedeam limuzina îndepărtîndu-se în deșert și ducînd-o într-un loc în care să fie uitată, într-un azil neted, aseptic, unde să se încuie în camera ei, într-un cavou de gresie, aluminiu și melamină, unde pielea să îi devină gofrată, să se acopere de pete

Pro z ă treptat, unde neștiută de nimeni să scoată de sub pat seara o casetă de cedru încrustată cu argint înnegrit și să citească iar și iar scrisorile prietenei ei, să-i citească aventurile, și palmierii de sub fereastră să devină felinare de fier răsucit ce luminează troiene printre care trăsuri să străbată orașul din ce în ce mai rar și mai rar. O vedeam în azilul acela și vedeam ce ea n-avea să afle nicicînd, vedeam sala de proiecție din care fugise, pustie și luminată și plină de scrum, vedeam jumătăți de havane pe mocheta verzuie, un pahar gol pe brațul unui fotoliu murdar, o sticlă lîngă un perete cu urme de tocuri, și pe ecran vedeam rulînd în continuare, în buclă, filmul vieții ei, repetat, însă niciodată identic, niciodată la fel, vedeam mereu alte scene, în care travestitul căpăta lent mișcările ei, și brațele ei, și curbura spatelui, și genunchii, și gîtul, și linia nasului, și amintirile ei, în care travestitul, la a optzeci și opta rulare era chiar ea, în Stewart Park, întinsă în iarba înaltă, respirînd printr-o plasă de fluturi cu ochii închiși, povestindu-i bărbatului care, alături, stătea sprijinit într-un cot o dupăamiază din copilăria ei însorită, cînd englezoaica tușea la mansardă și cînd profesorul ei de pian îi atingea umărul cu dosul palmei mirosind a tutun, o mîngîia pînă la cot abia atingînd-o, în timp ce mîna cealaltă încerca să păstreze ritmul stîngaci al Bețigașelor ei, cînd apoi se lăsa pe covor, îi desfăcea cu dinții cataramele pantofiorilor mici de atlaz, îi cobora ușor ciorapii pe pulpe, îi așeza pe buze un deget timid și, ridicînduse, o lua în brațe, se așeza cu ea la pian, cu piciorușele ei roz legănîndu-se de o parte și alta a genunchilor lui, o vedeam povestindu-i despre țipătul mut și mirat de atunci, despre lacrimile ei căzute pe clapele pe care profesorul cînta mai departe variațiunile lui Alexandr Borodin, despre durere și rușine și umilință și milă, despre fruntea lăsată pe umărul lui, despre gustul sîngelui țîșnit din lobul urechii, o vedeam povestind, însă nu auzeam nici un sunet, îi descifram pe silabe povestea din înălțimea valurilor oscilante ale plasei de fluturi de deasupra buzelor ei, o vedeam povestindu-i bărbatului sprijinit într-un cot și știam că, în timp ce-o ascultă, el vede o altă plasă, alt baldachin acoperind un pătuț, încă și mai departe, încă și mai demult, și prin ea soarele așternînd umbre pe rîsul mamei lui, străjuit de stejari, iar după ce bărbatul acela adormea și visa o mașină ce străbătea continentul, oprind din loc în loc în moteluri obscure, o vedeam tresărind la foșnetul galben al unui arbust de forsithya, ridicîndu-se și zărind ascuns un tînăr fără chip, fără nume care ținea în palmă un

yo-yo strălucitor, un ghem dintr-un singur fir lung, înnodat în care culorile, sunetele, mirosurile parcului se reflectau însutit, priveam tălpile acelei femei și, în sala bibliotecii, în lumina răsfrîntă din două ferestre, într-una dintre miile de picături din broderia sudorii ei translucide, în filmul ce rula într-o sală ascunsă în cubul studioului de beton din deșert îi vedeam silueta răsfrîntă în acel yo-yo pe care tînărul îl arunca și-l prindea, îi vedeam în mers un genunchi pe care cădea cloche-ul fustei cînd îl urma spre camera lui, îi vedeam degetele sprijinite ușor de spătarul unui scaun, în fața unui birou plin de foițe de calc, o vedeam așezată pe marginea unui pat studențesc, cu genunchii lipiți și vîrfurile pantofilor albi convergente către un punct de fugă aflat pe podea—un ghemotoc de hîrtie căzut alături de coș—o vedeam ridicîndu-se și privind de aproape schițe de fuselaje prinse în piuneze alături de fotografiile ei pe pereți, vedeam palmele tînărului lipindu-i-se de umeri și o vedeam tresărind, întorcîndu-se și pășind apoi peste fusta adunată în jurul gleznelor ei, o vedeam mai tîrziu cu mîna în părul tînărului îngenuncheat, privind un Kilroy pe zidul din fața ferestrei, îi vedeam buzele recitînd acele scrisori de demult, îi vedeam buzele povestind pentru sine despre moartea pe care reușise în zadar s-o ascundă în cele optzeci și opt de frecvențe, în cele optzeci și opt de chipuri ale ei, mereu schimbătoare, îi vedeam buzele tremurînd la amintirea unui coșmar recurent în care, cu pulpe și gambe de nichel, cu șorț de subretă, cu pinioane la fiecare încheietură, dansa pe scena unui cabaret undeva în apropiere de bulevardul Clichy, îi vedeam un mușchi tresărind spasmodic sub pielea obrazului și dinții scrîșnind și, cînd tînărul se ridica, o vedeam respingîndu-l, adunîndu-și în grabă hainele, știind că vremea îmbrățișării fusese pentru totdeauna pierdută, o vedeam mai tîrziu trăgînd o valiză pe un peron aproape pustiu, o vedeam căzînd cu un bimotor în goluri de aer deasupra Atlanticului și ridicîndu-se iar, o vedeam fluturîndu-și mîna înmănușată în crem spre un șir de taxiuri, intrînd într-un apartament din Cartierul Latin, întorcîndu-se cu legătura de chei strînsă în pumn și întrebînd proprietăreasa dacă a auzit de un oarecare Bison, o vedeam apoi pe Pont au Change, pe rue des Lombardes, pe Pont Saint Michel căutîndu-l, oprindu-se pentru un croissant pe Boul Mich, o vedeam coborînd treptele către metrou, și acolo, undeva între Montparnasse-Bienvenue și Vaugirard, întîlnind reflectată în geam privirea altui bărbat, o vedeam coborînd și pierzîndu-l și, după cîteva zile, auzind o trompetă,

o vedeam grăbindu-se și sperînd și intrînd într-un gang, întîlnindu-l iar pe bărbatul înalt din metrou, o vedeam îndepărtîndu-se și simțind pașii lui alunecîndu-i pe urme, o vedeam lăsîndu-se prinsă de mînă și iubită în noaptea aceea într-o mansardă, în întuneric, printre pisici, o vedeam iarăși fugind și, într-o dimineață, sub stropii curcubeului arcuit, găsind în Place de la Concorde o umbrelă, o vedeam ridicînd-o și dînd iarăși ochii cu el, îi vedeam plimbîndu-se împreună în Tuilleries, unde cu una dintre spițele rupte ea, ghicind, desena pe pămînt harta întîlnirilor lor viitoare, o vedeam pe Pont des Arts, visînd la Ferdinandsbrücke, o vedeam traversînd ecranul din sala de proiecție a studioului din deșert și, în pînza lui, vedeam adîncit conturul unor palme căutînd din partea cealaltă, căutînd o ieșire.

Echin ox

corin braga Behemoth, de la Soare-Răsare Honura, 1961

m făcut o ultimă şedinţă cu Virginia, înainte de plecarea ei. Şi cum spaimele letale mi s-au mai liniştit, după ce în sfârşit am primit un diagnostic, am rugat-o să nu mai lucrăm pe temeri şi dureri personificate în animale. Condus de îndemnurile şi întrebările ei, am scos la lumină, pe seama unor asociaţii mai mult sau mai puţin spontane (chiar dacă figuraţia era împrumutată uneori din romanele mele, sau din jocurile electronice cu monştri, cum ar fi Disciples), următoarea călătorie: M-am imaginat pe o pajişte. Aducea oarecum pe cea pe care se plimbă Anir cu motanul fantasmatic, dar avea mai multă claritate. Virginia mi-a cerut să plec şi am traversat o pădure. Era marginea pădurii unde culesesem săptămâna trecută vreascuri, împreună cu Emilian şi Violina, pentru a prăji slănină la foc. Era aşezată pe o vâlcea, pe doi pereţi de râpă, fără ca prin tăietura dintre aceştia să curgă vreo apă. În pădure era destul de întuneric, aerul era cenuşiu, dar în vârfurile coroanelor cântau păsări, iar sus de tot sclipea luminişul razelor de soare trecând printre crengi. Pământul era acoperit de un strat de frunze şi materie organică moartă, sau în putrefacţie, totuşi nu mă scufundam greţos în blana putredă. Oricum, pădurea nu era ameninţătoare, nu mă pândeau animale, şi se sfârşea repede. Dincolo de pulpele celor două coline, după crestele împădurite, am ieşit pe un tăpşan de dealuri. Virginia mi-a cerut să mă îndrept spre o casă. La întretăierea a două coame de deal se afla o căsuţă albă, cu pereţi văruiţi şi cu acoperiş gros, din baloturi de trestie gri uscată. Era aşezată comod, aproape lăfăindu-se în tihnă, pe denivelarea colinelor, încât avea o formă asimetrică, mai înaltă în dreapta şi apropiindu-se de sol în stânga. Dar stătea, sigură de sine, stabilă, bine împlinită, dându-ţi un sentiment de calm şi fixitate. În ciuda formei inegale, oarecum moi, organice, nu era dărăpănată, iar pereţii erau curaţi şi îngrijiţi. Semăna cu o casă de basm, nu în sensul frumuseţii unui palat de feerie, ci al unei stranietăţi magice, nedefinibile, ce miră, atrage şi îndeamnă la prudenţă. Când am deschis uşa şi am intrat, am fost şocat să descopăr că pe dinăuntru arăta ca o sală de castel medieval sau de catedrală. Nu avea camere, bucătărie, etaje, totul era o imensă sală foarte înaltă, cu tavanul pierdut în lumina apoasă a vitraliilor. Nu existau mobile sau alte lucruri casnice, doar pereţii cenuşii şi sobri, urcând maiestuos în sus. La îndemnul Virginiei, am găsit o trapă spre subsol. Pe sub casacatedrală se întindea un culoar cu mai multe uşi. Am intrat succesiv pe fiecare din ele. Pe una scria ”Prieteni” şi, când am deschis-o, s-a pornit o rumoare ca şi cum înăuntru m-ar fi aşteptat mai mulţi prieteni şi cunoscuţi, cu lumina stinsă, pentru o petrecere surpriză, de ziua mea. Pe alta scris ”Duşmani”, dar era mai degrabă goală, sau în orice caz înăuntru era linişte. Pe cea pe care era scris ”Frică” nu am intrat, era închisă cu cheia, clanţa nu se deschidea. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat la uşa ”Durerilor” – oare nu o confund cu cea a duşmanilor? Când am deschis uşa ”Morţii”, chiar în prag stătea, ameninţătoare, urâtă, o umbră de sânge. Cumva ştiam că nu are de ce să-mi fie frică de ea, aşa că am trecut pur şi simplu prin desenul aerian al morţii. Dar încolo încăperea era întunecată, încât nu am văzut dacă se mai află cineva înăuntru şi nici nu am mers mai departe. Am străbătut din nou silueta de vânt sângeriu şi am ieşit

9 – 1 2 / 2 0 1 0

înapoi pe coridorul care se îngusta tot mai mult. Pe o ultimă uşă scria ”Naştere”. Nu îmi aduc aminte toate amănuntele, mi se amestecă în memorie. Cred că aici m-am apropiat de o fântână cu ghizduri rotunde de piatră. Când m-am uitat înăuntru am văzut că oglinda apei era înaltă, aproape de nivelul solului. Am sărit în ea, ca într-una din fântânile magice ale celţilor, prin care intri în tărâmul de dedesubt. Incinta acvatică era spaţioasă ca o cameră, luminată pe dinăuntru de un bec puternic. Virginia mi-a cerut să caut o ieşire, dar nu am dat decât de un tub îngust, în care abia am încăput. Am alunecat prin el şi am intrat într-o încăpere întunecată, mişcătoare, precum camerele mobile din Palatul minunilor de la Parcul de distracţii, cu pereţi moi, tapisaţi cu catifea şi burete negru. Cum nu ştiam pe unde să merg mai departe, Virginia mi-a sugerat să mă întorc şi să ies din fântână. Am apărut într-o cameră de spital, cu câţiva doctori agitaţi în jurul meu, având pe ochi oglinzi rotunde, luminoase, de laringolog. ”Unde sunt?” mi se pare că întrebam, ”Eşti aici!” răspundeau doctorii. Mama, care tocmai mă născuse, nu spunea nimic, se uita ciudat la mine, ca la o fiinţă de pe altă planetă. Aveam pe cap o căiţă de piele (era chiar perna ce se micşora încontinuu între degetele mele, fără să o pot prinde, din coşmarele de febră din copilărie) ce mă împiedica să respir. (Mi-am adus aminte de o bătaie de copii, în clasa a cincea, când un băiat dintr-a şasea, din echipa împotriva căreia jucasem un meci de fotbal, m-a prins sub el, acoperindu-mă cu pieptul, iar eu, brusc speriat de moarte, am început să strig ”Mă sufoc! Mă sufoc!”, făcându-l să se dea rapid jos de mine. Câţiva ani în şir, când ne întâlneam, mirat şi el de virulenţa spaimei mele de atunci, m-a tot maimuţărit strigându-mi ”Mă sufoc!”. Multă vreme am crezut că fusese o reacţie datorată crizelor mele de astm, dar acum pentru prima oară mă gândesc la cele şapte zile de sufocare, de când mama a căzut pe gheţuş şi a pierdut lichidul amniotic până când i-au provocat în sfârşit naşterea la spital, scoţându-mă, spune ea, vânăt, zbârcit şi tăcut.) Cel mai ciudat a fost faptul că, în timp ce mă zbăteam şi mă zvârcoleam din lipsă de aer, brusc am văzut lângă mine un demon gras imitându-mă. Avea înfăţişarea unui diavol din Disciples, cu cărnuri albăstrii-vinete, ca nişte colane mari şi elastice de cauciuc revărsându-i-se pe tot trupul. Stătea pe spate şi maimuţărea zbaterile mele, felul în care mă zvârcoleam într-o parte şi alta, încât, o clipă, recunoscându-mă, mi-a venit să râd de cât de caraghios mă oglindea. Am avut impresia că, deşi era răutăcios şi lua totul în derâdere, demonul nu îmi voia răul. După ce m-am detaşat de mine însumi şi am izbucnit în râs, el s-a apucat să-i batjocorească pe medici. Pe unul l-a scuipat cu o flegmă elastică şi verzuie, acoperindu-i ochiul rotund-luminos de oglindă de laringolog. ”Întreabă-l cum îl cheamă”, mi-a cerut Virginia. ”Behemoth”, a răspuns imediat diavolul gras şi vineţiu. ”De unde vii?” ”De la Soare-Răsare”, a continuat el. ”Spune-i să plece”, mi-a sugerat Virginia, iar eu l-am împins amuzat, dar ferm, făcându-i vânt din încăpere. ”Deocamdată te las”, a îngânat el (a adăugat ceva şi despre doctori, dar nu îmi amintesc ce anume), şi s-a dat dus în cele din urmă, nu înainte de a-l mai scuipa o dată pe medic. Virginia mi-a cerut să-mi scot în sfârşit de pe cap perna de carne ce mă sufoca şi să respir adânc, până mă simt bine şi dispare orice greutate de pe piept. Apoi am părăsit şi încăperea aceasta. La capătul coridorului se afla o ultimă uşiţă, o trecere îngustă, precum portiţa prin care intră Alisa după ce mănâncă prăjitura care micşorează. Prin uşiţa aceasta am ieşit în curtea din spatele caseipalat. La început nu am văzut nimic, orizontul fiind întunecat de o floră uriaşă, de junglă. Frunze gigantice, cărnoase, de varză mare cât casa, se ridicau ca nişte cortine în jurul meu. Un morcov ieşea

Pro z ă din pământ, cât mine de înalt, cărămiziu, cu ridurile circulare zbârcindu-i corpul rădăcinii. Foi de brusture ca nişte antene circulare late de un metru tapisau solul, precum văzusem într-o vară pe malul Someşului. Nici soare, nici lumină, nici praf, nici zgomote, nu traversau cortina aceasta vegetală luxuriantă, ca un paravan filtrant. Am trecut prin ea şi am ieşit în partea din spate a curţii. Întreg spaţiul avea forma unui pătrat, ocupat într-o jumătate, pe diagonală, de grădina tropicală. Triunghiul celeilalte jumătăţi era curtea din spate de la Alba-Iulia, amenajată pe suprafaţa unei foste case, încă în picioare în copilăria mea, mai târziu dărâmată. Nu rămăseseră din ea decât două ziduri, ce se întâlneau în unghi drept, delimitând mica grădină. Aici solul era sterp, abia dacă reuşeau să crească nişte vreji de roşii, căţăraţi chinuit pe nişte pari înfipţi în pământ. ”E ca un cimitir, dar fără morţi”, i-am explicat Virginiei. În colţul format de cei doi pereţi, însă, chiar în fundul curţii, focalizând lumina soarelui, mă puteam ghemui şi încălzi, ascuns de restul lumii de perdeaua de plante luxuriante. ”Ce scrie pe zid?” m-a întrebat Virginia, îndrumându-mă să mă uit la o cărămidă pe care era vopsit numele unui loc. ”Honura!” am citit eu. ”Şi ce an?”. ”1961” am răspuns imediat. ”Acum ieşi din curte, treci de perete”, m-a îndemnat Virginia. I-am explicat că zidurile sunt înalte, rămăseseră în picioare aşa cum erau după dărâmarea casei, dar că aş putea să trec prin ele ca şi cum ar fi fost incorporale. În faţa mea, Virginia mi-a indicat un munte, pe care mi-a cerut să-l urc. Am pornit să mă caţăr pe o stâncă semănând cu un uriaş neg de piatră pe burta muntelui. Deşi avea buze ascuţite şi falii longitudinale, aşa cum era aplecată pe o parte, deşi trebuia să depun efort ca să o urc, stânca nu îmi provoca totuşi teamă sau vertij. În sfârşit, am ajuns aproape de vârful muntelui, unde, mi-a spus Virginia, se află o casă. Eu am văzut un templu, precum castelul titanilor din Heroes, cu coloane înalte, urcând albăstrii spre cer, foarte dese, încât abia aveam loc să trec printre ele. În sala mare din interior am descoperit un atelier de pitici alchimici, dwarfi cu ochelari caraghioşi care meştereau obiecte casnice magice (butoiaşe aruncătoare de flăcări şi altele de felul acesta). M-am învârtit o vreme printre ei, apoi Virginia m-a îndrumat să merg spre izvorul magic din spatele casei (templului). Din izvor nu curgea şampanie, lapte, ci apă cristalină, proaspătă şi totuşi caldă, din care am luat cu un ciubăr şi am început să îmi torn pe mine, îmbăindu-mă în lichidul regenerator, până când m-am simţit bine, până m-am umplut de energie, stând acolo atât cât mi-am dorit, înainte de a ieşi treptat din şedinţă. Virginia nu a făcut prea multe interpretări, mi-a lăsat mie jucăria, dându-mi doar câteva chei: pajiştea şi pădurea sunt prezentul, felul în care trec acum prin viaţă; casa, pe dinafară, este felul în care mă văd ceilalţi (sau, mă rog, cred eu că mă văd ceilalţi), iar pe dinăuntru – felul în care mă văd eu pe mine; arhitectura ei interioară ar trebui să-mi reflecte organizarea sufletească, deloc funcţională spunea ea, fără bucătărie, camere etc. şi foarte ciudată, fiindcă, în loc să aibă etaje (eu, supraeu etc.), totul este unificat într-o sală de palat medieval; din subteran, cel mai mult a intrigat-o apariţia diavolului, care părea mai independent decât simpla personificare a unei părţi din mine; curtea din spate ar trebui să-mi reprezinte inconştientul, anormal împărţit între o junglă necontrolată şi un cimitir fără morţi, loc de refugiu; iar muntele de urcat este felul în care îmi văd viitorul, în final aşteptându-mă nu vreun prieten, sau cunoscut, sau Ruxandra, ci acei pitici bătrâni meşterind artefacte alchimice. — Fragment din Acedia – Jurnal de vise 2

Lavinia Branişte Moartea caracatiţei Paul

veam de tradus articolul ăsta, mă presa timpul, nu mă puteam decide între “costume de cowboy de Haloween pentru câini” şi “costume de cowboy pentru câini de Haloween”. La 1 aveam tren spre Arad, contractasem ceva conferinţă cu belgieni, era primul meu job de interpret şi-mi petrecusem ultimele două zile schimbând bluze şi fuste şi accesorii şi întrebându-mă care e limita inferioară a ţinutei business. Până la urmă l-am sunat pe şeful şi l-am întrebat smerită dacă e mall în Arad. S-a simţit ofensat. Era o conferinţă pe mediu, în tren am citit o carte despre francezii şi mediul, pentru francezi mediul e natura, dacă nu le dai variante în sondaje sunt dezorientaţi, mediul e ceva frumos şi seren, francezii sunt romantici, mi-am scos în caiet, pe coloane, diverse tipuri de camioane care colectează deşeuri. Îmi luasem cea mai mică valiză din set, era chiar mică, dar îngrozitor de grea, o umplusem cu dicţionare, ce ruşine, sper să nu se ofere şeful să mă ajute cu valiza şi să mă întrebe ca taximetristul, domnişoară, dar ce-aveţi înăuntru, un cadavru? Dicţionarele îmi creau un sentiment de siguranţă. În gară, l-am aşteptat să vină să mă ia, între timp un nene mai nepieptănat m-a rugat să-i păzesc şi lui sacoşa, desigur, credeam că se duce la pipi, şeful apăruse, era foarte agitat, de ce stăm?, păi i-am promis, nu pot să plec, şi el: ai înnebunit? tre’ să ne culcăm (era trecut de doişpe), mâine e zi plină. Nenea a apărut de după o uşă cu o bere în mână. Şeful mi-a luat valiza cu un deget şi mi-a aruncat-o în portbagaj, a luat nişte foi de pe scaunul din dreapta-faţă şi le-a aruncat pe bancheta din spate, mai erau şi nişte sticle la picioare, nu contează, a pornit smucit, ne-am aventurat în oraş, a început să-mi prezinte pe stânga şi pe dreapta diverse clădiri, înainte de primărie mi-a zis să-mi pun ochelarii de soare, e luminată agresiv, vaaai, ce simpatic e şeful, e prima dată când lucrăm împreună, am remarcat că n-are verighetă. După care a urmat un moment mort. — Ai auzit c-a murit caracatiţa Paul? — A, da? Trecuse pe roşu la mai multe semafoare, se băga pe contrasens, oraşul era pustiu, au schimbat ăştia recent, nu le ştiu pe toate. Uite, ăsta e liceul meu. M-am foit toată noaptea de pe o parte pe alta, patul avea cocoloaşe, frigiderul bâzâia, în capul meu levitau containere şi pubele, am visat c-am pierdut trenul, asta trebuia s-o visez c-o zi înainte, Hristoase Dumnezeule, meseria asta este într-adevăr stresantă. Oare cum vine în română pollueur-payeur? A doua zi dimineaţă mi-am cunoscut colegii de echipă, şeful ne-a pescuit de la hotel, ne-a oferit croasante dintr-o pungă imensă care semăna cu una de pempărşi, eu n-am luat, mâncasem un platou rece la hotel, plus că-mi era ruşine să mănânc dulciuri în public, aveam să-i mărturisesc lui mai târziu, când eram singuri în maşină, că vin după ani buni de diete care m-au terminat psihic, nu mai mănânc ciocolată decât încuiată în budă. N-a ştiut ce să zică. Am râs, ca să râdă şi el. — Sunt sigură că habar n-ai cine-i Paul. — Care Paul? — Caracatiţa oracol. Era cetăţean de onoare într-un orăşel din Spania. Sărmanul cefalopod… În prima zi mă menajase, i-am zis că e prima dată când fac asta, s-ar putea să-i şifonez imaginea, a rămas un pic încurcat, i-am zis

Echin ox mai departe că măcar sunt deşteaptă şi ştiu să mă scot, lol. Aveam să descopăr mai târziu că nici măcar. Deci m-a menajat, m-a ţinut rezervă, am stat mai mult pe lângă cabină şi am tremurat de emoţii de parcă aş fi fost înăuntru. Îi ascultam pe ei în cască, şeful tot spunea Nato în loc de Otan, accent pe o, convingător de franţuzesc, a-do-ra-bil, am rupt o foaie din carneţelul cu arc, am scos pixul, i-am lipit-o pe geamul cabinei drept în faţă: Otan! Mi-a făcut un thumbs up. În pauza de cafea am stat stingheră pe hol. Mi-am întors ecusonul cu numele spre interior, îmi băgasem şnurul tricolor pe sub gulerul cămăşii. O doamnă mai în vârstă s-a apropiat zâmbind de mine. — Aţi fost cumva la Nisa în vara asta? Tot ceva cu translaţie? — N-nu, în vara asta n-am fost în Franţa. Dar am fost cu alte ocazii, m-am grăbit sadaug. — Mda, poate vă confund. S-a uitat la mine din cap până în picioare şi după aia de la picioare la cap, aveam fustă vişinie şi sacou mov, i-am aruncat un zâmbet profesionist, ea mi-a urat succes, a făcut stânga împrejur şi s-a dus spre masa cu prăjiturele. După prânz au urmat nişte ateliere pe teme de discuţie diferite, eu am picat la unul despre o groapă ecologică din judeţul Constanţa, după model belgian, îi mai zice şi depozit conform, prietenii belgieni (căci aşa erau numiţi în discursurile pe care le primisem cu o seară înainte) veneau periodic pentru schimburi de experienţă, prieteni belgieni din nord şi sud deopotrivă, primarul din Pecica îşi amintise în prezentarea din deschiderea zilei cum au venit ei prima dată cu ajutoare pentru oamenii nevoiaşi, sătenii le-au oferit pită coaptă pe vatră, Dumnezeule, nu ştiam nici pită, nici coaptă, nici vatră, aş fi zis pâine tradiţională, modulaţie prin banalizare, bine că nu eram în cabină. Uite, asta e o meserie care îţi slăbeşte inima. Oare e de mine. Oare pot să-mi îndes în cap diverse dicţionare. Oare nu mai bine stau eu liniştită la şcoala 52, luni de la 10 la 14, marţi de la 11 la 15, miercuri de la 9 la 14, joi şi vineri să-mi revin şi sâmbătă dimineaţă pot să vorbesc din nou? Chiar dacă dracii urlă şi se bat cu salam şi după aia se toarnă unul pe altul c-au aruncat cu salam, măcar nu sunt ai mei şi nu răspund în faţa prietenilor belgieni dacă nu ştiu ce devine planul urbanistic zonal în franceză. Oare planul de organizare a solurilor? Chiar înainte să plec mă grăbeam spre un centru de copiere şi listare, pe Magheru în

faţă la Mec m-a oprit brutal un tânăr, am o propunere, dacă vreţi un ban în plus, agenţie de casting, şi au am început să râd, dar nu sunt… ştiţi… şi el: nu-mi trebuie neapărat persoane ăăă slabe, eu caut oameni naturali, ştiţi reclama la oul Kinder?, profesoara aţi fi putut fi dumneavoastră. Şi dacă vă apare poza acolo (m-a tras mai spre stradă, mi-a arătat pe o clădire p+6 un meş cu un cap care râdea de la o ureche la alta), primiţi instantaneu o sută de euro! Haideţi cu mine. M-a luat de braţ, m-a dus pe o străduţă, am intrat într-o clădire veche, am urcat la doi, înăuntru o armată de domnişoare aşteptau să-şi facă meseria. M-a luat în primire una, mi-a strâns mâna cu încredere, m-a aşezat pe un scaun în mijlocul camerei şi a început să-mi recite avantajele. Fata nu respira între fraze, mă privea drept în ochi, oare ar trebui s-o privesc şi eu tot în ochi, adică oare tot timpul, mă mai uitam şi-n poală, când a terminat, a zis: credeţi că v-ar interesa? — Da. — Înscrierea o să vă coste şase sute de mii. Drace. — Şi dacă n-am la mine şase sute de mii? — N-aveţi nici măcar un acont de trei sute? — Pot să mă mai gândesc? Mai ales că pentru fişă trebuia să mă cântărească şi să mă măsoare. La atelierul cu groapa, ne-am aşezat în cabine, eu într-una, colega de la neerlandeză în cealaltă, moderatorul a deschis sesiunea de discuţii, din neerlandeză în franceză treceam în relais prin română, ce căcănari les amis belges, să nu ştie ei franceză sau să nu-şi aducă ei oameni bilingvi de la mama lor, se bazează pe artificiile noastre, colega lăsa fraze neterminate, eram în urmă rău faţă de original. După vreo oră, într-un moment în care se schimbau vorbitorii, m-am dus în faţă, la microfon, şi am întrebat: — Doamnelor şi domnilor (în franceză, ah, ce frumos îmi ieşeau nazalele, eram uşor înfundată), există printre dumneavoastră persoane care au nevoie de traducere în limba franceză? Se uitau încurcaţi la mine, care erau români era clar că-s români, iar belgienii aveau toţi un ten aproape olandez, am mai întrebat o dată, deci nu, m-am întors în cabină, am închis microfonul şi când au reluat discuţiile, am început şi eu să zic în franceză, dar mai încet, doar aşa, pentru exerciţiu. Seara, la cina de la hotel, doamna în vârstă a venit cu un căţel mic şi alb, îmbrăcat în ceea ce s-ar putea numi o geacă de piele pentru câini, cu un număr mai mică decât i-ar fi trebuit lui. Toată lumea îl mângâia pe cap

9 – 1 2 / 2 0 1 0

sau se făcea că-l mângâie, fără să se aplece. Preşedintele Consiliului judeţean (Conseil départemental, suna chiar mai bine decât în original) a salutat-o pe doamnă, a pupat-o pe obraz şi a întrebat: — Şi dacă îi trebuie la şuşu, are liber la ţuţulică? Dumnezeule, bine că n-a zis-o la microfon. Tipul era dement. Şi-n discursurile de la prezidiu avea o sintaxă dementă. Doamna s-a aşezat la masă lângă mine, a legat căţelul de scaun, era plină pe burtă de păr alb de câine, presa de divulgare ştiinţifică tocmai vuia despre două fire de păr ale unui mamifer din Cretacic, fosilizate într-o piatră, probabil că fusese descoperirea vieţii cuiva. Ne umpluserăm amândouă farfuriile până la refuz. Nu îndrăznea niciuna să înceapă. — Credeţi că un animal are într-adevăr abilitatea de a face pronosticuri sportive? — Vă referiţi la Doris? — Cine e Doris? — Căţelul meu. Pronosticuri nu ştiu, dar sunt sigură că răspunde când vorbesc cu el. Şi ştie să meargă cu spatele. — Eu mă gândeam la Paul. — Cine e Paul? — Caracatiţa… Doamna a mestecat nişte cordon bleu, l-a scos din gură şi i l-a dat lui Doris. Şi-a luat paharul de vin şi a ciocnit în paharul meu de apă. — Ce trebuia să mă care şi pe mine, dragă? Cică să mă întreţin cu alte neveste. Şi mai târziu, într-un moment în care mă chinuiam să-mi bag în gură o frunză de salată ridicol de mare (în alte ţări aş fi putut să-l dau în judecată pe bucătar pentru aşa ceva): — Sunteţi căsătorită? După ce-am înghiţit salata i-am zis că nu. — E un domn. Serios, faţă de atâţia alţii pe care i-am cunoscut. Dar nu-i mai suport fizicul. Şi mirosul specific. Nu e botezat şi de-aia, eu am râs când mi-a zis bunica, dar e din ce în ce mai rău. Şeful se uita la mine peste două mese. Am butonat un text: te rog să vii să mă salvezi, s-a ridicat când mesajul era încă în aer (sau mă rog, în spaţiu sau pe unde trec ele, cine mai ştie câţi sateliţi graviteză între o masă şi alta), ca un magician a scos o foaie tipărită din mânecă şi mi-a întins-o sub nas: — Doamna Paşcalău, aş putea să v-o răpesc? În interes de serviciu… Tre să ne uităm pe asta pentru mâine. De pe terasă se vedea oraşul, primăria era şi-n seara asta sclipitoare. Mi-a citit bancuri din mobil, după aia m-a întrebat ce mai

Pro z ă e pe la şcoală. Încă nu reuşeam să-mi fac curaj să intru în cancelarie, îmi petreceam pauzele pe canapeua din holul de la intrarea profesorilor, cu diverse foi sau caiete sau cărţi. I-am povestit despre o fetiţă de la a 3-a C care stă tot timpul în picioare, îi spun să stea jos, o apăs pe umeri, se aşază şi după aia se ridică iar, mai stă şi-n prima bancă, nu ştiu ce să-i mai fac, i-am schimbat locul, am pus-o la colţ, e foarte important pentru mine ca această fetiţă să stea aşezată pe scaun şi nu să-mi stea mie în cap, el e râs şi a răspuns: da, mi-ai mai zis. — Ai citit “Doamna cu căţelul”? (el) — Nu, dar am văzut “The Reader”. (eu) S-a dus la bucătărie şi a cerut special pentru mine o caserolă cu prăjituri, sunt cele mai bune din Arad, zice, broscuţe cu piure de castane, m-a condus până în faţa uşii, eu am intrat, am încuiat şi m-am scurs pe uşă în jos, mâna dreaptă întinsă cu atenţie, să nu răstorn caserola. Oare a rămas şi el dincolo de uşă măcar un pic. Menajera îmi aruncase gunoiul, nu pusesem în coş decât un bon de casă şomoiogit şi pentru asta mi-a schimbat şi punga, îmi schimbase şi prosopul de la baie, de ce se spală prosoape dacă eşti curat pe mâini când te ştergi, de ce se infestează râurile cu fosfaţi, ţi-e şi silă să mai cureţi un peşte, găseşti numai prostii în burtă, mâncasem la cină un păstrăv gras, păstrăvul e un vânător, ar trebui să fie suplu, zici că l-au crescut în lighean, m-am dezbrăcat şi am făcut un lucru oribil, m-am mutilat emoţional cum n-o mai făcusem din anii de diete, m-am aşezat goală în faţa oglinzii şi am început să mănânc din prăjituri. Corpul ăsta ar trebui să fie mai prietenos cu mine. În pizda măsii, îmi datorează mai mult, la cât mă chinui să-l port după mine prin lume. Of, de ce nu sunt şi eu dintre ăia care slăbesc când sunt stresaţi? A doua zi am intrat împreună cu şeful în cabină, un coleg înalt de la neerlandeză tot intra şi ieşea de dincolo şi se dădea cu capul de sus mereu, cabinele erau tapetate cu cofraje de ouă (ou, enfin, presque…), prezenţa lui aproape de mine îmi dădea aşa un sentiment de siguranţă, limba franceză stătea încordată la linia de start, vorbitorii îşi pregăteau microfoanele şi căştile, i-am zis că am emoţii, spune-mi ceva în franceză şi el a zis let’s do this. Am început eu prima, doamna cu căţelul venise să-mi bată în geam, te pup, dragă, sau parcă aşa ceva am reuşit să-i citesc pe buze, moderatorul a prezentat programul dimineţii şi a dat cuvântul unei doamne din Basarabia, raionul nu ştiu care, Doamne ajută să nu vorbească rău. Limba română

era curată, dar o mitralia. La un moment dat a scos o bucată de lemn, a zis ce e şi n-am înţeles, nu vedeam până acolo din cabină, a zis de mai multe ori, am început să ne panicăm amândoi, era esenţial, era un obiect simbolic, marca o ruptură, a ridicat bucata de lemn în aer, a descris cu ea un unghi amplu, să vadă toată lumea, ar vrea să le-o ofere prietenilor belgieni, a zis ceva şi de Europa, şeful m-a apucat de braţ să mă liniştească şi atunci mi-am dat seama că pe bucata de lemn era prinsă o bucată de sârmă ghimpată, dintr-un gard desfiinţat, dintr-o barieră trecută, sârma ghimpată marca o victorie, cum dracu era sârmă ghimpată în franceză, semăna cu engleza, cum dracu era sârmă ghimpată în engleză, ce alte limbi mai ştiu, nu, celelalte nu sunt active, am scos ceva pe gură, mă înecam sub apă, îmi intrase apă în urechi, nu mai auzeam decât fluide care vuiesc în corp, îmi ţiuia capul, cred că-mi crescuse brusc tensiunea. Şi pentru ce? Mai târziu, la masă, tipii din echipa de neerlandeză îl felicitau pe colegul înalt c-a scos sârma ghimpată. Fusese aşa o victorie. Ce căcănari belgienii, să nu-şi aducă ei oamenii lor pentru retur. M-am simţit prost toată ziua. Am stat la masă şi n-am mâncat. Nu meritam să mănânc. Lumea începuse să se retragă, doamna cu căţelul a venit să-şi ia rămas-bun, pe mine m-a mângâiat pe cap, unii dintre delegaţi veneau să le mulţumească tipilor de la neerlandeză. Noi am rămas ultimii în restaurant, am schimbat cărţi de vizită şi am glumit că poate ne vedem pe la Bruxelles, mesele rămăseseră pustii şi pe ele doar aranjamentele florale impecabile, colega noastră Patricia s-a dus la şeful de sală şi l-a întrebat ale cui sunt florile. — Păi le-a plătit Consiliul, nu ştiu ale cui mai sunt acum. — Putem să le luăm noi? Tânărul a ridicat din umeri. — Cred că da. Patri ne-a făcut semn să înşfăcăm fiecare câte un aranjament, eu am zis că mă duc la cuşetă şi n-are rost, mi-a zis să iau pentru ea şi i-l dau jos, ne-am îngrămădit toţi în lift, vreo doi ţineau florile deasupra capului ca să încăpem, codiţele erau înfipte într-un burete mai dens plin probabil cu substanţă nutritivă, frunzele alungite erau îndoite într-o buclă şi prinse cu capse, de fapt era barbar, de fapt frumuseţea lor aseptică era sinistră, flori trecute prin bursa de la Alsmeer, congelate şi trimise cu avionul, flori pe care nu le puteam identifica şi care nu miroseau a nimic, genele parfumate din scăriţa răsucită fuseseră sacrificate de mult,

a thing of beauty is a joy forever pe dracu, de fapt eu eram tristă. Jos şi-au împărţit buchetele, Patri mi-a luat florile din mână şi mi-a mulţumit, se bucura că urma să meargă la o onomastică şi avea flori mişto de dus, fain, a zis şeful, oare mai rămâne vreunul să-i duc şi eu la soacră-mea.

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

Ruxandra Cesereanu Despre doi bătrânei îndrăgostiţi pe un vapor în derivă în vremea holerei

e să faci atunci când dragostea rămâne fără stăpân? Să îi găseşti alt stăpân. Inima are întotdeauna cămăruţe cât un hotel plin de târfe şi codoşi. Întrucât, dacă dragostea sufletească se petrece de la mijloc în sus, cea trupească se petrece, aşa cum şi trebuie, dintotdeauna, de la mijloc în jos. Când ne gândim la moarte, singurul lucru de care ne-ar putea părea rău e că ar fi posibil să nu murim din dragoste. Dar cum poţi să ştii dacă fericirea este dragoste sau nu? Nu poţi să ştii. Ce se ştie este doar că dragostea prea multă e la fel de rea ca şi lipsa ei. Ce ar mai fi de adăugat? Ah, da: dragostea era dragoste mai ales atunci când cei care se iubeau se apropiau de moarte.* Nando (de la Fernando) şi Fiona aveau în minte astfel de fraze cu volute şi meandre atunci când hotărâră să arboreze pe vaporul lor steagul galben al holerei, care să fluture pentru toată viaţa de acum încolo. În acest fel, nimeni nu i-ar mai fi oprit pe fluviu, nici în sus, nici în jos, iar plutirea lor ar fi durat până la moarte. Ajutaţi de complicitatea unui căpitan beţiv şi corupt, care se mulţumise cu o duzină de sticle de coniac franţuzesc şi cu un onorariu pentru un an bisect, Nando şi Fiona aflaţi, mai mult sau

mai puţin, între şaptezeci şi optzeci de ani, îşi ornară dormitorul de pe vapor cu zambile culese de pe banchizele vernil aflate-n calea fluviului Magdalena: acestea crescuseră în apă, mişcătoare şi zvelte ca nişte cobre. În felul lor bătrânicios, cei doi chiar intenţionau să croiască din nou paradisul tocmai întrucât între ei dragostea nu putea fi anesteziată, ci doar moartea. Nando era caligraf şi lucrase la poştă în sectorul celor care scriau epistole comandate şi plătite de dragoste. Fiona fusese o elegantă soţie casnică, întreţinută de soţul ei bancher, până când acesta murise şi îi lăsase o rentă de trăit prosper în casa ei de solitară. Întrucât Nando fusese toată viaţa lui un îndrăgostit respins de Fiona, el îndrăzni să o abordeze retrimiţându-i, doar după ce iubita sa rămase singură pe lume, toate scrisorile expediate în zadar în tinereţe. De data aceasta, epistolele romanţioase găsiră, însă, ascultătoarea şi cititoarea potrivită, întrucât Fiona, la peste şaptezeci de ani, nu mai era dulcea răsfăţată ori îngâmfata pretenţioasă de odinioară, ci ştia acum să preţuiască vorbele unui bărbat curtenitor în scris, pe care nu mai era nevoie să îl umilească şi nici să îl respingă. Dar nici Nando nu rămăsese acelaşi: adesea, în

* Citate preluate şi vag prelucrate din Dragostea în vremea holerei de Gabriel García Márquez.

Pro z ă epistolele sale de dragoste, scriindu-le fie pentru un bărbat, fie pentru o femeie, el ajunsese de fapt să corespondeze cu sine însuşi şi să îşi scrie sieşi de parcă i-ar fi răspuns tocmai Fiona în cazul în care l-ar fi iubit încă din tinereţe, ceea ce nu era deloc adevărat. Era un pariu fatal şi îmbibat de provocare al unui duelgiu cu vorbele, care avea credinţa că niciodată cuvintele nu sunt de prisos, fiindcă ele folosesc atât pentru viaţa de aici, cât şi pentru viaţa de dincolo. În felul său, Nando se antrenase pentru umplerea iubirii sale la bătrâneţe, chiar dacă nu ştiuse dacă aceasta va şi avea şanse să supravieţuiască şi, supravieţuind, să devină nemuritoare. Bărbaţii ştiu însă că atunci când o femeie te respinge există alte soluţii la îndemână: să te retragi din lume sau, şi mai potrivit, să preschimbi femeia respectivă într-o formă oarecare de literatură. Pentru femeile alungate ori refuzate lucrul acesta este mai puţin valabil, deşi femeile, asemeni bărbaţilor, sunt făcute şi ele din diamante şi zgură. Oricum, indiferent cine pe cine iubeşte, cel iubit devine o lume întreagă. Iar dacă lumea aceasta se cuvine vreodată îndepărtată ori chiar ucisă nu este nevoie de topoare şi securi, ajunge şi numai pana de scris. Esenţial este ca obiectul dragostei să nu se învechească ori mai degrabă să nu se autodistrugă, aşa cum se întâmplă în cazul celor care nu s-au găsit pe ei înşişi, neştiind cine sunt. Întrucât dragostea este adesea un complot, în care culisele şi focurile de artificii sunt egale în importanţă. La fel de egale sunt slăbiciunile iubirii, slăbănogelile ei, umilinţele, corvezile, genunchii răniţi, restricţiile şi ciuguliturile ei. Cine a cerşit dragoste, acela ştie că atunci nu mai există pudoare, întrucât cerşetorul de dragoste întotdeauna nădăjduieşte să obţină măcar milă şi îngăduinţă; absenţa iubirii poate fi păcălită mai ales cu cele două ingrediente pomenite. Destui spun că dragostea este o tumoră, dar acelaşi lucru se poate spune şi despre moarte, nebunie ori disperare. În dragoste, ca în orice război, există inamici care trebuie ucişi şi aliaţi care trebuie păstraţi, putându-se lupta atât cu arme de foc, cât şi cu arme albe. Dacă dragostea trebuie insultată ca să fie vie, atunci să fie insultată extrem ca să se poată trezi din letargie, agonie ori extincţie. Uneori, prietenia şi loialitatea pot înlocui dragostea pentru multă vreme, dacă nu cumva pentru totdeauna. Chiar dacă dorinţa în sensul de poftă supravieţuieşte undeva într-o nişă a pielii, ea poate fi alungată atunci când prietenia şi loialitatea îşi dovedesc adâncimea şi în acelaşi timp suprafaţa lor fără viciu. Uneori moartea cuiva sporeşte ori chiar dublează dragostea altcuiva. Aşa cum alteori dragostea cuiva împuţinează moartea altcuiva. O iubire nepotrivită poate fi jignitoare atunci când nu ai ce face cu ea. De-aceea se ştie că numai cuvintele pot fi nepotrivite fără să ucidă iubirea; iar dacă totuşi o ucid, este o crimă care se desfăşoară cu fast şi cu îngăduinţa sorţii. Cât despre extaz, acesta poate fi păcălit, întrucât adesea el este unul inventat. Să nu uităm, dragostea presupune uneori diferite forme de brutalitate. Fireşte, aici vorbim despre lucruri mai complicate decât reacţia epidermică, dar nici aceasta din urmă nu este de lepădat, întrucât nu trebuie văzută exclusiv ca o formă de tâlhărie. Aici vorbim de fapt despre dragoste ca legătură între femei şi bărbaţi deveniţi cu toţii stări sufleteşti. Cam aşa scria Nando în epistolele sale la senectute. Căpitanul beţiv şi corupt de pe vaporul Lumea Nouă se numea Diegaritano şi el fusese cel care pregătise dormitorul chinezesc, foişorul cu verandă ori salonul cu mobile de bambus pentru Nando şi Fiona. Când apele fluviului Magdalena erau tulburi şi morţii de holeră se zăreau plutind cu burţile în sus, Diegaritano îi invita pe cei doi bătrânei îndrăgostiţi în salonul de bambus. Nando şi Fiona erau atât de fericiţi încât nu se temeau să moară prea devreme, tocmai din pricină că, iubindu-se atât, iubeau şi moartea. Purtau în ei sărutul bătrâneţii, ştiind că nu vor alunga sărutul morţii tocmai fiindcă aceasta, moartea adică, era iubită. Şi ea chiar era. Dinţii lor nu se mai ciocneau ca

la tinereţe, dar buzele lor erau lipite perfect, schimbând între ele catifeaua unei atingeri pe care doar cei care se iubesc o pot simţi. Nu era un sărut plăpând, ci unul pietros, dar fără vreo grabă. Niciunul din ei nu se împotrivea acestui sărut crescut pe spinarea întregii lor vieţi, de aceea se jucară sărutându-se şi fugărindu-se leneş unul pe altul, cu buzele întredeschise ca într-un cuib îmbrăţişat din toate părţile. Nu era un sărut expert, nici unul sălbatic, ci un sărut îmbibat cu propria lor viaţă care începea altfel de acum înainte, ca şi cum până aici nu ar fi fost nicicum ori deloc. Nu erau rămăşiţele dragostei, ci chiar începuturile ei, fără nicio urmă de rană. Nici goană după plăcere nu era, ci atingere tihnită, pentru că ultima dragoste este la fel de plină şi fragedă ca şi cea dintâi dragoste. Gingăşia la bătrâneţe avea o strălucire dulce încă: era o vânătoare a unei atingeri intense şi umede la care participau amândoi, ca vânător şi vânat, rând pe rând. Ţesutul cicatrizat al dragostei se rupsese ca să iasă la suprafaţă chiar carnea umedă ca o gingie a dragostei. La urma urmei nu este iubirea tocmai sfidarea călăuzită a morţii fierbinţi? Ceea ce nu înseamnă că nu putem îmbrăca manechinul dragostei aşa cum dorim de fiecare dată, în funcţie de gust, epocă, modă. Pe malurile fluviului Magdalena, în zonele cele mai pline de vârtejuri, se zăreau jivinele junglei, fie făcându-şi siesta, fie hârjonindu-se între ele ori purtând bătălii pentru supremaţie. Se găseau acolo, într-o amestecătură stridentă şi sonoră, caimani lucioşi cu boturi pătrăţoase, maimuţe cu dosurile roşii ori portocalii de parcă ar fi fost opărite, iguane scorţoase cu limba încărcată, lamantini melancolici cu gene lungi, papagali cu cozi în formă de evantai şi mătură la un loc, fluturi graşi cât jumătate din capul unui om. Parcă ar fi, nu-i aşa, chiar grădina paradisului, observă căpitanul Diegaritano, iar dumneavoastră sunteţi noua Evă şi noul Adam, îi tachină el pe cei doi bătrânei îndrăgostiţi la o vârstă nepotrivită. Atunci nu mai trebuie decât să aflăm cine este Dumnezeu, îi răspunse Nando pregătit deja de oarecare vreme pentru această idee. De văzut cine va fi şarpele ivit din măr, adăugă Fiona cu gura zâmbitoare de femeie trecută, dar ştiutoare a multor ispite. Grădina paradisului nu este neapărat o abureală, reveni căpitanul Diegaritano la discursul său de chefliu binevoitor. Dacă oamenii nu ar fi uitat să se bucure de lucrurile simple şi dacă ar mai putea descoperi uimirea tuturor celor aflate la începutul lor, nimic nu s-ar pierde şi destul s-ar câştiga. S-ar pierde unde şi unde s-ar câştiga? îl chestionară îndrăgostiţii. Atât în cer, cât şi pe pământ, răspunse căpitanul petrecăreţ. Iată, holera deacum i-a ajutat pe unii să moară mai repede, iar pe alţii să iubească mai mult şi mai în taină. Unii plutesc pe fluviu ca nişte peşti necunoscuţi, iar alţii se iubesc pe potriva iubirii lor, drept care moartea îi iartă pentru destulă vreme. Ţin morţiş să vă spun acum, plutind noi pe fluviul Magdalena, fără să ştim dacă ne vom mai opri vreodată pentru vreun alt motiv decât pentru a ne aproviziona cu cărbune pentru vapor, că nu sunteţi cei dintâi şi nici singurii care aţi ales să plutiţi astfel, fără vreo oprire, poate până la moarte ori poate până altundeva. Înaintea domniilor voastre a mai fost cineva, rosti misterios căpitanul Diegaritano. Cine anume? îl chestionă curios Nando. Tocmai acest lucru vreau să vi-l spun, înclină din cap Diegaritano, în vreme ce Fiona începu să îşi răsucească ţigări, pregătindu-se să asculte ciudata veste. Mai întâi a fost un domn care probabil că depăşise o sută de ani şi care era mut, avea părul alb şi încâlcit până la şolduri şi nişte resturi de aripă deja mucegăită crescute din spinare. Fusese îmbarcat de locuitorii unui sat care voiseră să scape de el, nemaiştiind ce să facă în apropierea acestui individ care nu făcea minuni, deşi semăna cu un înger. Apoi era atât de bătrân încât nu mai vorbea, nu se spăla, nu se pieptăna, nu mai ştia cine este, nici dacă fusese trimis de cineva sau nu. Uitase de el şi fusese uitat de toată lumea, până când ajunsese în acel sat unde la început fusese

Echin ox confundat cu un om sălbatic, apoi cu un animal corcit c-un om. De mâncat mânca orice, dar i se aruncau mai ales coji de pâine. După ce locuitorii pricepură că făptura aceea putea fi chiar înger, aşteptară de la el minuni, dar cum acestea nu veniră de nicăieri şi nicicum, îl abandonară pe străin, îmbarcându-l pe acest vapor. Chiar pe vaporul Lumea Nouă? se miră Fiona. Da, chiar aici, unde a şi murit arătarea aceea, putrezind de bătrâneţe sau din altă pricină, aşa încât nu mi-a rămas altceva de făcut decât să îl arunc în fluviul Magdalena şi să îl las pe seama celor care ar fi avut dorinţa sau curajul să îl mănânce, dacă mai era ceva de mâncat din el. Sătenii mă plătiseră să îl ţin pe vapor pentru toată viaţa care îi mai rămăsese de trăit şi să nu îngădui nimănui să îl zărească. De zărit nu l-a zărit nimeni în afara mea, dar moartea l-a ajuns destul de repede totuşi, fiindcă îngerul acela mucegăit, dacă înger era, ajunsese la graniţa lui de unde nu se mai putea întoarce, nu mai putea fi ceea ce fusese, dar nici altceva. Dacă ar fi fost cu adevărat înger, îl întrerupse Nando, nu ar fi trebuit, oare, să se înalţe la cer în clipa morţii? Nici un înger pe jumătate putrezit nu se înalţă la cer, răspunse căpitanul Diegaritano. Dar dacă avea resturile acelea de aripă, chiar aşa murdare cum erau ele, nu se poate trage concluzia că era înger? interveni Fiona. Nu se poate trage, zise Diegaritano, fiindcă aripile de înger nu putrezesc şi nu miros a excremente. Acesta a fost primul călător pentru veşnicie de pe vaporul Lumea Nouă. Al doilea a fost un mort chipeş şi tânăr pe nume Esteban, care era agăţat de partea de jos a vaporului, deşi nu murise de holeră, ci se înecase. L-au recunoscut câţiva dintre marinari, întrucât i se dusese vestea că era arătos şi strălucitor, făcând femeile să înnebunească de poftă după el, chiar aşa mort cum era. Aşa încât bărbaţii sătui de mofturile şi oftaturile femeilor, l-au legat de partea de jos a vaporului meu şi m-au plătit să îl duc astfel ca pe un călător, doar că mereu scăldat în apele fluviului Magdalena, de parcă ar fi fost botezat pentru toţi locuitorii de prin aceste locuri. M-au plătit să îl duc astfel agăţat în josul vaporului o viaţă întreagă, fără să fie înmormântat în pământ. Aşa l-am şi dus cu mine şi cu Lumea Nouă, scufundat sub vapor, până când bucăţile sale de trup prea înmuiate s-au desprins singure şi au început să plutească spre nord şi spre sud. Şi aşa am scăpat de el, căci îl vedeam deja ca pe o piază rea, de parcă mi-ar fi făcut farmece şi mie, şi vaporului. Un înger foarte bătrân şi un înecat cu trup uriaş au fost, prin urmare, înaintaşii noştri pe vapor, spuse Fiona. Nu sunt singurii, mai este cineva, preciză căpitanul Diegaritano. Era o fată tânără silită de bunica ei să se culce pentru câţiva bănuţi cu o puzderie de bărbaţi, fiindcă în vremea copilăriei dăduse, spre nenorocul ei, foc casei. După ce fusese sluga bunicii ei vreme de cinci ani încheiaţi, culcându-se cu mai bine de zece mii de bărbaţi, ea fusese răpită de un bărbat care aducând-o pe vaporul meu mi-a plătit îndeajuns încât să o las să călătorească pentru toată viaţa, doar din dorinţa ca fata să nu mai fie târfă. N-a fost să se întâmple astfel, întrucât fata a dispărut într-o noapte, de parcă ar fi înghiţit-o fluviul. Cred că am mai auzit istoria acesta, zise Fiona: mi se pare că o chema Erendira, nu-i aşa? Într-adevăr, spuse dând din cap căpitanul Diegaritano. Cu toate acestea, Erendira a mai fost zărită pe uscat, după dispariţia ei de pe puntea Lumii Noi, făcând acelaşi lucru pe care îl făcuse şi înainte, adică vânzându-se pentru câţiva bănuţi. Se pare că îi intrase în sânge, deşi bunica ei lacomă murise. Aşa că lucrurile stau astfel: înaintea domniilor voastre s-au mai adăpostit pe acest vapor, chiar dacă nu de bună voie, ci aduşi de alţii, cele trei personaje despre care v-am vorbit pe scurt. În schimb, noi am venit cu de la sine putere şi, dacă este să murim, apoi nu va putea fi vorba decât despre o moarte frumoasă şi dorită, spuse Nando. Căpitanul petrecăreţ râse atoateştiutor: foarte rar cei care se iubesc se şi potrivesc, fiindcă de obicei unul stă întotdeauna în umbra celuilalt şi sapă un mormânt. Să ve-

9 – 1 2 / 2 0 1 0

dem dacă de data asta va fi altfel. Să vedem într-adevăr, glăsui Fiona amuzată, fiindcă nici ea, nici Nando nu se temeau de moarte. Iar de dragoste nu le era frică nici cât negru sub unghie şi nici nu le fusese vreodată, chiar dacă doar la bătrâneţe se găsiseră unul pe altul. Fluviul Magdalena era o perlă scăpătată care străbătea jungla scotocindu-i marginile şi amestecându-le pentru călătorii pe viaţă de pe vaporul Lumea Nouă. În fierbinţeala din jur, vegetaţia mocnea la cazan într-o efervescenţă care nu avea cum să sufere vreodată de banalitate. Umezeala şi răşinile hrăneau orice rest de viaţă, făcând-o pulsatilă, dar mai ales nesăţioasă. Privind mereu din foişorul cu verandă jungla năpustită, cei doi îndrăgostiţi renunţară în cele din urmă la haine, acoperindu-se doar cu nişte bucăţi de pânză fină din care erau făcute jupoanele lungi ale Fionei, acum tăiate cu foarfeci şi recombinate de mâinile tremurătoare ale lui Nando. Dacă ar fi fost după ei ar fi rămas goi de tot, dar căpitanul, oricât de deşucheat ar fi fost, îi preveni să nu provoace autorităţile fluviale care, din când în când, făceau totuşi controale de rutină asupra vaporului presupus a fi infestat de holeră. Steagul galben aproape ferfeniţit se cuvenea a fi revopsit din când în când şi el. Apoi, de la o vreme, Nando şi Fiona nu mai ştiură să vorbească omeneşte sau în vreun alt fel, ci se înţelegeau doar pe muţeşte, cu limbile amorţite şi clăbucite de bătrâneţea lor deplină. Căpitanul deprinse şi el această rostire amortizată, fiind convins că noua linişte depindea de grădina paradisului regăsită în forma ei de acum, datorată întretăierilor cărnoase ale fluviului Magdalena. Apoi bătrâneii refuzară să mai mănânce altceva decât fructe proaspete culese din junglă, misiune care îi reveni tot vajnicului căpitan Diegaritano. De băut nu mai poftiră să bea decât direct din maronia Magdalenă, fără ca acest lucru să le declanşeze dizenterie ori chiar holeră regală, deşi morţi umflaţi cu gâlme negre la subsuori şi la gât încă se mai agăţau de obloanele cele mai joase ale vaporului Lumea Nouă. Şi, după cum era de presupus, într-o bună zi în care îşi udase abundent gâtlejul cu coniac franţuzesc, căpitanul îi găsi pe cei doi îndrăgostiţi atât de bătrâni încât era o ruşine că mai putuseră să se iubească şi să se atingă, îi găsi, deci, morţi şi înţepeniţi pe şezlongurile lor din foişorul cu verandă, ba chiar uşor încolăciţi unul de altul. Aveau pielea smeadă de culoarea prunei de la soarele care îi atinsese atâta vreme în locurile ferite cu grijă odinioară sub fel de fel de straturi oficiale de haine. Dar dacă hainele se uzează, şi aşa este şi firesc să fie, dragostea seamănă mai puţin cu un ciorap rupt sau cu o cârpă. Dragostea e un spirt care dezinfectează oricând. Drept care singurul lucru pe care îl găsi de făcut Diegaritano a fost să îi lase pe cei doi îndrăgostiţi să plutească, deşi erau morţi, pe vaporul fără căpitan, în derivă, până când ambarcaţiunea avea să se înnămolească şi să se împotmolească de cioturile, buştenii şi algele cu rădăcini din junglă, iar acesta să le fie mormântul de taină. Într-adevăr, vaporul pluti cât pluti fără cârmă, apoi se încâlci în junglă şi se amestecă în ierburile apoase ale acesteia, până când deveni una cu ea. Lianele şi zambilele cotropiră foişorul cu verandă, apoi intrară cu limbile lor de şerpişori în dormitorul chinezesc, apoi se strecurară definitiv în salonul din bambus şi, în cele din urmă, năpădiră ambarcaţiunea ca pe un cocon ţesut cu intarsiuri de vegetaţie incontrolabilă. Iar, el, căpitanul Diegaritano, se adăposti într-o barcă de salvare, păstrată de multă vreme cu socoteală, cu care urma să ajungă la primul punct fluvial de control, adeverind că vaporul Lumea Nouă fusese mâncat cu totul de holeră şi nu mai putuse fi salvat. — Fragment din Romanul cărţilor arse

Pro z ă

Ionuţ Chiva Dragostea m-a părăsit la 12 ani — ...şi m-a luat una din clasă de la mine, zice Bebiţă, că hai că-ţi fac eu vrăjala. — Asta era mişto, de la tine din clasă? — Da, e drăguţă dar suntem prieteni doar. Au intrat toţi în casă de vreo oră, să zic. Stăm întinşi în iarbă pe teren, eu pe burtă şi Bebiţă cu capul pe minge, cu faţa spre blocuri. E întuneric, doar strada se vede, mai departe, luminată de la felinare, aici unde stăm noi e beznă. S-a făcut răcoare puţin şi din iarbă se aud greierii. Mă ciupeşte un ţînţar şi-mi dau cu palma pe pulpa goală. Mă întorc să mă uit la Bebiţă dar nu-l văd, îi văd doar picioarele lungi şi albe, pline de bube. — Şi unde stătea? — Păi nu ştii - că nu era aici la noi, era la taică-miu. — A. Bebiţă stă aici la bunici ca şi mine, doar că eu stau cît e vacanţă şi el aici locuieşte. — Şi a mers? — Stai să vezi. S-a dus asta la ea la uşă şi pe urmă a coborît doar Iulia. — Fata? — Da, şi a venit la mine...Eu stăteam pe bancă că aveau o bancă la scară şi a venit la mine şi m-a întrebat... — ...tu eşti fată sau băiat? — Dă-te-n pula mea, face şi-mi aruncă cu mingea-n cap. După care se duce după ea. Cînd se întoarce nu mai vrea să povestească. Am mai stat o vreme întinşi în iarbă, uitîndu-ne la blocurile mici, de patru etaje, negre cu luminile aprinse departe, ciupiţi de ţînţari, transpiraţi. După care din scară de la mine a ieşit un bărbat şi s-a oprit sub felinar să-şi aprindă o ţigară. Era în pantalonii de pijama şi-n maieu. Era bunică-miu, ieşise iar să mă caute şi să mă bage-n casă. I-am făcut semn lui Bebiţă să tacă şi ne-am lăsat capul jos. Am stat o vreme aşa, după care mi-am ridicat capul şi nu l-am mai văzut. — Nu mai e, am zis, şi ne-am ridicat să mergem în casă. Pe drum Bebiţă a început să bată mingea dar i-am făcut semn s-o ia în mînă. La marginea terenului am dat noroc şi ne-am despărţit pentru că el stătea în blocul de lîngă. M-am uitat de bunică-miu să văd dacă nu-i pe Castranova, după care am fugit repede în casă. Bunică-mea a început să ţipe de cînd am deschis uşa, nici măcar nu ştia dacă-s eu sau bunică-miu. Era Dallas la televizor. M-am dus să mă spăl, am mîncat şi m-am băgat în cameră. În seara aia de vară de acum mulţi ani n-am

avut chef să citesc nimic, mă ambalase discuţia cu Bebiţă, amintirile de fapt, pentru că ne rememoram prietenele pe care le avusesem pînă atunci. Ale mele erau din Crîngaşi, de unde stăteam cu părinţii, sau de la şcoală, din Ştefan cel Mare şi ale lui de la taică-su, din Timpuri Noi, unde se mai ducea din cînd în cînd. Nici una nu era de la noi, din Militari, de pe Apusului sau de undeva din Militari, aşa se întîmplaseră lucrurile. Dar, oricum, bine că erau foarte multe. Am stat aşa, treaz, cred că vreo două ore, două ore pline de jale, în care mi-am amintit de cîntece de-ale formaţiei Azur pe care le ascultau ai mei prin casă şi la restaurant, leam fredonat în gînd cuprins de o stare de rău, simţind că leşin, cu un gol în stomac şi pieptul umflat ca un burduf de o lingoare, o stare de jale şi nefericire cosmică, atavică, care mă topea cu totul. În vara aia le iubeam pe toate fetele de la bloc în afară de două surori care erau, totuşi, mult prea urîte. A doua zi m-am trezit puţin mai greu din vise ciudate, de dragoste. Am rămas puţin în pat m-am mai întins, m-am miorlăit. Am mîncat repede şi i-am zis la bunică-mea sămi dea tricoul alb (aveam o chestie cu alb în vara aia) şi blugii. — Doamne, că mă omoară, a început bunică-mea să urle privind înspre răsărit, cred, unde se întîlnea peretele cu tavanul şi pe urmă că ce blugi vreau pe căldura asta am înebunit şi să mai stau prin casă că nu-i nimeni afară, pînă la urmă mi-am luat tricou şi pantaloni scurţi. M-am oprit la oglindă să mă pieptăn şi mi-am lăsat părul pe frunte să văd cum îmi stă. — Ia uite-l, se tapează, se uita bunică-mea din sufragerie, sprijinită în T-ul de rufe. Mi s-a făcut ruşine. — Ia mai dă-te-n căcat de babetă proastă! i-am zis şi am fugit pe uşă. Nu era nimeni afară, într-adevăr, dar nici în casă nu mai puteam să stau aşa de chinuit. Am zis că să mă duc să strig la Bebiţă, dar am văzut-o pe bunică-mea în balcon că întinde rufe şi n-am mai strigat. Am ocolit blocul pe partea cealaltă şi am intrat în grădina mare din spate. Aşezate pe pămîntul umbrit, cu pete de soare, stăteau Cătălina şi Depeche. Erau îmbrăcate cu blugi. M-am băgat repede sub un balcon de la parter, al lui Cristofor. I-am luat espadrilele şi i leam aruncat la subsol prin gura de aerisire de lîngă mine, dă-l în pula mea de moş dement. După care am luat o pietricică şi i-am aruncat-o în cap lui Depeche. S-a uitat în sus dar nu s-a întors. Am mai aruncat una şi atunci s-a întors, m-a văzut şi am ieşit şi eu de sub balcon.

— Ce glume proaste, Ionuţ, mi-a zis şi s-a ridicat să vină să mă chinuie, dar atunci s-a întors şi Cătălina şi am văzut ce avea în mînă, jurnalul meu. Mi-am dat seama ce făceau şi, cuprins de furia lui Ahile, am ocolit-o scurt pe Depeche, m-am repezit la Cătălina şi i l-am smuls din mînă după care i-am dat cu el în cap. M-am dus la leagăne. Îi dădusem jurnalul cu trei zile în urmă, după ce rupsesem o pagină pe care desenasem mai demult doi oameni, un bărbat şi o femeie, care se fut. I-l dădusem pentru că pe 23 august 19.. scriam: ”În seara asta am jucat pătrăţica şi am cîştigat destul de mult. Mai tîrziu a ieşit şi Cătălina. Avea părul prins în coadă, îi stă foarte bine aşa. Cred că încep să mă îndrăgostesc.” Am stat un timp pe leagăn şi la un moment dat am văzut-o pe Depeche ieşind din grădină pe la ghena de gunoi şi îndreptîndu-se spre mine. Eram nervos. — Putem vorbi? m-a întrebat cînd a ajuns mai aproape. — Despre ce? — Despre tine şi Cătă. — Dă-o-n pula mea de curvă patentată, am zis şi sărind din leagăn am dat de nervi cu piciorul în bara de susţinere. Depeche a făcut doi paşi în spate, ducînduşi mîinile la piept. — Dar să ştii că nu făceam nimic rău, ne uitam şi noi... — Auzi, eu i l-am dat ei, nu ţie, da? — Şi ce-i aşa de rău în asta? — Auzi, vezi ăsta? şi i-am arătat caietul. Ştii ce fac cu el? Şi l-am aruncat să nu-l mai văd, departe, în grădină la doamna Vasilescu de pe Apele Vii, strada paralelă cu Castranova, mărginită de case cu grădini mari. — Nu trebuia să-l arunci, Ionuţ, mi-a zis Depeche şi s-a uitat în ochii mei. — Poate nu mă interesează! — Poate că nici pe noi nu ne interesează, mi-a mai aruncat peste umăr şi s-a dus. M-am dus şi eu să strig la Bebiţă, dar ieşea deja din scară bătînd mingea. — Salut, mi-a zis muşcînd dintr-o piersică şi lăsînd sucul să i se prelingă pînă pe tricoul murdar. — Salut. — Te-ai certat cu Depeche? — Nu. — Păi am văzut-o că pleca şi părea cam nervoasă că m-a înjurat. — Nu cu ea m-am certat, cu Cătălina. — De ce? — I-a arătat şi lui Depeche Jurnalul. — Ce curvă patentată! — Da, am zis, după care am dat tare-n min-

Echin ox gea pe care o ţinea sub talpă şi am început să fac curse nebune pe tot terenul, apoi m-am îndreptat cu ea spre poartă strigînd ”Ionuţ Chiva la balon, trece lejer de un adversar, ce sprint, doamnelor şi domnilor, ce detentă, iată-l atacat de doi dintre jucătorii echipei adverse, trece rapid printre ei...şuteaaazăă şi...baaaarrrăăăăă! E incredibil ce se întîmplă, doamnelor şi domnilor!” Ne-am aşezat la leagăne. Eram supărat încă. Pe stradă trecea Petronela, se ducea să ia sifoane. — Fluturaş, am strigat şi eu şi Bebiţă, fluturaş! — Ce pula mea vreţi? s-a întors spre noi, urîtă ca moartea. — Nu cu tine, molia dreacu! i-am strigat amîndoi şi s-a dus în treaba ei înjurîndu-ne. Pe rînd au ieşit şi Ciomag, Adi, Fraţii-Cărămidă şi Petrică. L-am băgat pe unul dintre fraţi în poartă şi am dat drumu la un La Mălai, eu cu Ciomag şi Bebiţă cu Petrică, pentru că eu eram mereu fair-play şi-mi alegeam omul slab, că-mi şi plăceau provocările. I-am zis la celălalt frate cînd a început să facă scandal să-şi caute om şi atunci facem echipe de trei şi joacă şi el. Pînă la urmă, cînd a văzut că începem, s-a oprit din plîns şi s-a dus încet, scărpinîndu-se în fund, săşi caute om. Mai tîrziu au ieşit şi Sferă, pardon, Flavi cu ăia mari şi am jucat fotbal, la care am cîştigat. Eu am jucat cu Bebiţă, Sfe..., Flavi, Ciomag, Iţă şi Bălălău, pardon, Alex. Fetele făceau ture de bloc, am tras tare, Petrică a respins in extremis şi mingea s-a dus de a lovit-o-n faţă pe Diana, care m-a înjurat de mamă. M-am dus la ea, i-am zis că Petrică a dat şi nu eu şi că dacă mă mai înjură îi fut una-n dinţi de nu se vede, după care i-am dat una după ceafă şi m-am întors pe teren. Diana era una din surorile alea două atît de urîte cît să nu-mi placă nici măcar mie în vara aia dementă. N-aveam somn la prînz. Am citit puţin, după care am ieşit pe balcon şi am văzut-o pe Depeche afară. M-am încălţat, bunicămea a început să ţipe şi să mă ameninţe că sună maică-mea să mă ia de pe capul ei, însă nu m-ai fi putut ţine în casă nici cu zece ca ea. Vroiam să-mi refac viaţa. Mi-am petrecut după-amiza cu Depeche, în fine, mi-am făcut glumele, m-a alergat, m-a chinuit, dar şi eu pe ea. La un moment dat a trecut unu de pe Uverturii şi a strigat că o spune lui Vlad, dar ce ne păsa nouă. În clipele acelea, să bem, domnilor, nu exista lume pentru noi doi. Peste o oră mă trezesc cu Vlad şi echipa lui din Uverturii. Depeche s-a repezit la Vlad, însă unul din puşti a tras-o la o parte şi Vlad

9 – 1 2 / 2 0 1 0

s-a apropiat de mine, care-l aşteptam în picioare. — Auzi, ştii că fata asta e prietena mea? m-a întrebat. — Da. Şi? — Păi şi ce făceaţi mai devreme? — Ce făceam? Se apropie şi mai mult, încep să mă dau mai în spate dar rămîn pe loc. Întoarce capul, trage o flegmă. — Te crezi cam şmecher tu, nu? — Nu neapărat. — Atunci ia-mi şi mie pula la mişto, şi se întoarce spre ai lui rîzînd. — Păi n-am zis că-s şmecher.

— Hai bă să mergem, le-a zis Vlad după ce a vorbit cu Depeche, dă-l în pula mea. Băi, Ionuţ, fii atent că acum ai scăpat că e Cristina aici, dar mîine venim şi ţi-o iei. — Da, bine, mîine, i-am zis şi m-am aşezat înapoi pe bordură. Aveam nişte bani, aşa că m-am dus să-mi iau două ţigări şi pe urmă am urcat pînă la Bebiţă. Era singur, m-a băgat în casă. Neam dus pe balcon să fumăm şi i-am zis cu Vlad. — Te bagi, dacă e? l-am întrebat. — Băi, normal, da să vorbim şi cu ăştia că poate-s prea mulţi. Mi-era clar că la o adică n-o să se bage, dar

Pentru moment am impresia că o să începem să discutăm despre cum funcţionează gluma asta, dar nu. Îmi pune o mînă pe faţă, însă pînă să apuce să mi-o împingă într-o parte îi dau peste ea. — Vrei s-o punem parte-n parte? sare la mine. — De aia i-ai adus pe ăştia? Depeche a scăpat şi-l trage într-o parte. Vorbesc ceva. Nu mi-era frică de Vlad dar eram convins c-o să sară toţi. Ăia de pe Uverturii nu erau ca noi, umblau murdari (la noi doar Bebiţă era mai căzătură aşa), fumau chiar şi ăia mici, îşi oxigenaseră toţi părul în faţă şi n-aveau onoare. Nu puteai să ai încredere în nici unul din zona aia. Rămăsesem cam stingher, însă unu din ei m-a întrebat dacă nu vreau cumva să cumpăr un acvariu. — E mare? l-am întrebat. În fine, a rămas să mai discutăm.

am zis să continuăm şarada asta. Mă simţeam foarte rău că n-am prieteni care se bagă, eram îngrijorat. Ciomag a zis că se bagă dar să se bage şi Bebiţă, Adi că depinde, Fraţii-Cărămidă că se bagă, Petrică că nu, pe Dacian nici n-avea sens să-l întrebăm. După-amiază am jucat Pătrăţica. Am făcut din priviri echipă cu Bebiţă şi am început să facem curăţenie. L-am scos întîi pe unul din fraţi, pe urmă pe Adi, pe urmă pe Amalia, în fine am rămas eu cu Bebiţă şi cu Ciomag. Servea Bebiţă. Mi-a venit perfect, am băgat vole pe dreapta, s-a dus fix în colţ, imparabilă. Ciomag s-a dus după minge şi nu ştia la cine să servească, era mîncat oricum. I-am făcut semn discret că la mine. Mi-a servit, Bebiţă aştepta o pasă lejeră cu latul ca să-l încarce şi el pe Ciomag, însă am făcut un stop fin chiar în căsuţa lui (cînd o să te înveţi Bebiţă? cînd o să înveţi? nu ştii că-s o

Pro z ă viperă?). A servit la Ciomag, Ciomag (care ştia ce-i mai bine pentru el) mi-a dat uşor cu latul şi am făcut acelaşi stop fatal. Două la Bebiţă. A servit la mine şi a venit în fugă spre tuşă, am dat la Ciomag şi Ciomag i-a băgat-o scurt în căsuţă, în spate. Trei şi out. În finală l-am învins scurt pe Ciomag. ”Campionule”, mi-a zis Amalia cînd am început al doilea joc şi eu am rîs. Seara am stat la scară la Adi, şi fetele şi băieţii. A venit şi Adina — ”Vidio”, care nu stătea în Bucureşti dar mai venea pe vacanţe la mătuşă-sa. Îmi plăcea şi de ea, normal, dar nu ştiam cum să fac: — Auzi, Meli, am întrebat-o pe Amalia a doua, care era mai mare, era la liceul de muzică, tu ai citit, ă...”Ion”? Mai tîrziu Amalia, cealaltă, cu Pătrăţica, m-a luat într-o parte şi mi-a zis cui îi place de mine de la bloc. Lui Cătălina, lui Depeche şi lui Diana. Dar nimic de ea, nimic de ea... Primii s-au cărat Adi şi Amalia. I-a fluierat tac-su pe amîndoi şi eu iar glume că îi cheamă ca pe căţei şi Adi mi-a strigat că nu se mai bagă la ştiu eu ce. Şi abia ce uitasem, m-am îngrijorat iar. S-au cărat rînd pe rînd, dispărînd în întuneric, albi ca nişte meduze în seara aia grea de vară. Rămăsesem eu, Meli şi Adina ”Vidio”. Meli s-a simţit şi s-a cărat şi ea, dar eu nu asta vroiam, nu mai rămăsesem niciodată singur seara cu o fată şi pe Vidio nici n-o prea ştiam, toate scenariile mele erotice erau că sunt cuplat cu cineva dar suntem împreună cu mai mulţi prieteni, cît mai mulţi, că suntem într-o tabără ceva, orice, cu foarte mulţi prieteni, nu singuri. Poate pentru că la ea în oraş se obişnuia, Adina era calmă. Mi-a povestit de la ea din oraş, eu mă uitam la felinar, la fluturii de noapte care se ardeau în el. Mama lui Dacian ieşi în curte şi vărsă un lighean. I-am zis ”bună-seara”, s-a uitat la noi şi a intrat înapoi în casă dînd din cap. Mai aveam ceva bani. Am întrebat-o dacă vine cu mine pînă la chioşc să-mi iau ţigări. Am mers pînă spre bulevard. Lumină multă, lumea era pe la terase, maşinile treceau rînduri-rînduri. Probabil că bunică-miu mă căuta deja. Mi-am luat două ţigări din banii pe care vroiam să-i ţin pentru a doua zi ca să am o ţigară în gură cînd vine echipa lui Vlad, după care am pornit înapoi spre casă încet, foarte încet. Am văzut că era puţin mai înaltă ca mine şi prin rochia subţire i se vedeau picioarele cînd treceam pe sub felinare. Ne-am aşezat iar la scară. Mi-era cam tîrşă dar mi-am aprins o ţigară şi am palmat-o. Am discutat o vreme şi pe urmă am zis să intrăm pe furiş la Petrică în curte. Am mers

pînă la colţ, ne-am uitat în curte — părea goală, am mai mers puţin pe Castranova, după care ne-am întors pe lîngă gard, aplecaţi de spate. Am băgat mîna printre zăbrelele de la poartă şi am tras uşor zăvorul. După aia am deschis poarta dintr-una ca să nu scîrţie şi am intrat înăuntru, urmat de Adina. Am mai mers puţin pînă sub vie, m-am întins după un ciorchine de struguri, l-am luat, i l-am dat şi mi-am luat şi eu unul. I-am făcut semn să nu mai rîdă şi ne-am întors încet la poartă. Deschid brusc să nu scîrţie şi-l văd pe bunică-miu, în pantaloni de pijama şi maieu, cu ţigara în mînă, trecînd pe Castranova prin dreptul porţii! A întors capul dar eu am închis repede poarta, cu zgomot. M-am întors spre Adina şi i-am făcut semn să tacă. M-o fi văzut? Din spatele casei se auzi o uşă. Shit! bunicul lui Petrică. Venea strigînd că cine-i acolo, am deschis repede poarta, l-am văzut cu coada ochiului pe bunică-miu, care se întorcea să vadă ce se-ntîmplă, am luat-o pe Adina de mînă, am ieşit pe poartă amîndoi ca un şarpe şi am fugit pe lîngă bloc. Ne-am ascuns în grădina din spatele blocului lui Bebiţă, unde stătea şi ea, dar la cealaltă scară. Am stat acolo rîzînd şi mîncînd strugurii care erau ca dracu, nici măcar acri nu erau. După care am ieşit încet. M-am uitat pe stradă şi nu l-am văzut pe bunică-miu. — La cît ieşi mîine? m-a întrebat cînd neam oprit sub felinar, în dreptul scării. — Pe la nouă-zece, cam aşa. A intrat în scară, a aprins lumina şi a început să urce. Atunci m-am repezit la uşa din dreapta de la parter, am apăsat pe sonerie, i-am strigat la Adina să fugă c-am sunat şi am fugit şi eu acasă. După ce m-am spălat, am mîncat şi m-am dus în cameră. La televizor era ”Maddie şi David”. M-am dus la geam, m-am aplecat pe jumătate peste pervaz şi mi-am aprins ţigara pe care o mai aveam. Cînd am ieşit a doua zi umblam ca pe ace. M-am uitat în sus pe Castranova, am văzut că nu-i nimeni şi am fugit repede la Bebiţă, dar bunică-sa mi-a zis că nu-i acasă. Am plecat, mi-am scos capul din scară să văd dacă au venit ăia şi m-am dus pînă pe teren. Erau Bebiţă, Ciomag şi, ciudat, Sf..., pardon, Flavi. Am dat noroc şi m-am întins pe iarbă lîngă ei. — Ce, Ionuţ, am auzit că ai probleme? m-a întrebat Flavi rîzînd. Îi spuseseră deci. — Păi cu ăia de pe Uverturii, cu unu, Vlad. — Ăla cu care umblă Cristina? — Îhî. — Şi de la ea v-aţi luat, nebunilor? rîdea să moară acolo. Hai, că e cam strîmbă dar pen-

tru vîrsta ta merge. — Ei, căcat, el cu gelozia că eu n-am nimic, nu de ea îmi place. — Te bagi, Sferă? îl întreabă Bebiţă şi Flavi îi dă una după ceafă. — Cum mă cheamă pe mine? — Flavius. — Aşa, că n-am făcut armata împreună. — Dar Flavi putem să-ţi zicem? m-am băgat. — Da. Mi-a zis că să nu-mi fie frică — că se bagă, dar numai dacă vede că sar ăia, dacă e doar eu cu Vlad ne lasă s-o punem parte-n parte. M-am lăsat la loc pe spate liniştit. O boare de vînt mi-a dat părul în ochi dar mi l-am dat într-o parte zîmbind ca în abur. De Vlad nu mi-era frică, nu mai aveam nici o grijă, nimic. Vlad n-a mai venit în ziua aia şi n-am mai avut probleme cu el decît peste vreo patru ani, cînd m-am dus beat cu Bebiţă noaptea în curtea şcolii, unde se combina el cu o fată cu care fusesem eu, deci invers, ha-ha. Bebiţă l-a luat la o vorbă şi eu pe fată că să ne împăcăm, însă ea n-a vrut şi n-a vrut... domnilor doctori, cred că trebuie să ne uităm mai atent la vara aia, să ne gîndim la partea în care se termină Militari şi Bucureştiul, pe străzile Apusului, Castranova, Apele Vii şi mai departe printre cîmpuri şi şcoli profesionale, la verile suburbiei, cu seri vinete, lungi, leşioase, să fim mai atenţi la maică-mea ascultînd bovarică formaţia Azur noaptea în grădini de vară cu fluturi sfîrîind în felinare, domnilor... la părul meu moale care îmi intra mereu în ochi şi eu îl aruncam într-o parte nervos ca un cal, Castranova pe care seara, în vara aia cînd aveam doişpe ani făceau ture toate fetele astea ca nişte capre urîţele şi îmbrăcate prost, fete de muncitori, schiţate în gri pe gri ca într-o gravură de fier pe sub teii de pe Castranova, printre case cu curţi mari şi căţei mari şi răi, domnilor doctori, cu respect, era un bărbat în pantaloni de pijama şi maieu fumînd noaptea sub un felinar pe Apusului, la serile de vară, lungi, leşioase, greţoase, cu cerul flamuri flamuri flamuri de roz cu bleu ca un voal peste curţile în care sfîrîie, arde, se aud voci, la greierii noaptea pe teren în iarbă criec criec criec, lîngă Apusului luminată în verde de felinare. Domnilor doctori, Vlad n-a mai venit, în ultimele zile, 10, 11, 12, 13, 14 septembrie ne înghesuiam toţi la scară şi stăteam pînă tot mai tîrziu, noaptea mai trecea cîte o maşină, ce să vă mai zic, să bem, pe teren mirosea iarba şi departe, pe Apusului, într-o lumină verde, fuma bunică-miu sub felinar în pantaloni de pijama şi maieu.

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

DAN COMAN Studiu despre căsnicie

eodora îşi luase pijamaua ei preferată, cea galbenă cumpărată acum câţiva ani de la Someşul, fusese cam scumpă dar materialul era într-adevăr foarte bun, părea şi acum nou nouţă, a făcut-o sul şi a îndesat-o în poşeta neagră (doamne, spuse maică-sa când a văzut-o cu ea, doar nu umbli prin oraş cu geamantanul ăsta?), a verificat dacă are telefonul, a mai deschis o dată uşa dormitorului, era în regulă, soţul ei dormea, maică-sa (venise pentru câteva zile la ei, numai bine) era în camera mică, se uita la televizor, să-mi dai un semn dacă e ceva, i-a zis, du-te liniştită, n-are ce să fie, pa, pa. De când se măritase nu prea mai ieşise la întâlniri de felul ăsta cu fetele, prietenele ei înca din facultate, acum căsătorite şi ele, lucrurile se schimbaseră destul de mult, ea îşi luase concediu doi ani după nuntă, maxim din cât puteai să-ţi iei deşi ştia că Magdalena

şi Cătălina au început să lucreze chiar după o săptămână, îşi găsiseră ceva bone, scumpe dar pricepute - ele nu concepeau să-şi stopeze aşa, dintr-odată, viaţa socială de până atunci. Nu le era uşor, dar câştigau mai bine mergând la serviciu - în plus, mai ieşeau în felul acesta din aceleaşi ritualuri zilnice, trezirea, fă mâncare, hrăneşte-l, schimbă-l, plimbă-l , distrează-l. Cătălina avusese ideea cu petrecerea de noapte, pe soţ l-am trimis câteva zile la mămica lui, râdea mereu la telefon, foarte activă Cătălina asta, şi foarte descurcăreaţă, dintre toate fetele pe care le sunase, doar Magdalena, Teodora şi Valerica fuseseră de acord, celelalte n-aveau cu cine să-şi lase bărbaţii sau se îndepărtaseră destul de mult de vechile obiceiuri, deveniseră mai casnice, îşi schimbaseră total modul de a trăi. Când a coborat din taxi, Teodora a zărito pe Valerica, încă nu sunase la interfon, hai

până la magazinul din colţ, să luăm măcar nişte pişcoturi şi ceva alune, Teodora şi-a luat şi un pachet de Kent slim, nu găsise decât mentolat, bun şi ăsta, doar aşa, de moft, oricum nu prea mai fumez, eu nu mai fumez deloc încă înainte de a mă mărita, zise Valerica, se îngrăşase destul de mult şi culoarea aia roşcată în păr nu-i venea deloc. Magdalena ajunsese deja, Cătălina făcuse ceaiuri, mirosea plăcut a lămîie, au stat toate aşa, în picioare, în bucătărie şi au povestit, era deja zece şi-un sfert când s-au mutat în sufragerie. Cătălina pusese perne de jur împrejurul măsuţei scunde de sticlă, aprinsese lumânări, era extrem de plăcut acolo, la ea, şi nu se mai văzusera de mult la o petrecere în pijamale, uneori se mai întâlneau în parc, când ieşeau la plimbare cu soţii lor, dar nu schimbau mai mult de câteva vorbe, întotdeauna cineva era mai grăbit, ocupat cu altceva - şi oricum, bărbaţii nu prea aveau

Pro z ă răbdare să asiste la poveştile lor. Se schimbaseră toate deodată, acolo, în camera mare, râdeau de se prăpădeau amintindu-şi cum, în vremea studenţiei, făceau asta ca să invoce spiritul viitorilor soţi, atunci se mânjeau cu ruj pe faţă, dansau în jurul lumânării făcând ca indienii, mereu avusese Cătălina idei dintr-astea trăsnite, sânii le tresăltau sub bluzele subţiri , făceau poante pe seama Valericăi, ea-şi adusese o camaşă de noapte înflorată, cu dantelă şi modele, părea o ţărăncuţă din Moldova aşa durdulie şi scundă, cu cămaşa aia transparentă pe ea, nu-şi dăduse jos nici chiloţii, uitase regula de bază a petrecerilor în pijamale, nimic altceva pe ele, nici sutien, nici maiou, nici tampoane, cine era pe roşu era obligat să stea deoparte, nu avea voie să participe la cheful lor. Cu cine l-ai lăsat? o întrebă Cătălina. E mama la noi, stă câteva zile, s-a potrivit de minune, altfel nu aveam cum să vin. Teodora îşi aprinsese o ţigară şi stătea în poziţia lotus pe pernă, deşi nu ştiu dacă o să se descurce, a mai zis, nu e obişnuită cu el. Ei, lasă că va face ea faţă, zâmbi Magdalena, ce-i aşa de greu, dacă se trezeşte îi dă nişte ceai, îl leagănă puţin şi gata. Nu ştiu zău, al meu se trezeşte şi de câte zece ori pe noapte, de cele mai multe ori trebuie sa-l iau în braţe ca să adoarmă la loc. Rău l-ai învăţat, Teodora, aşa ţi-e foarte greu. Uite, zise Magdalena , eu de când am bona asta nouă, nu mai am nici un fel de probleme, femeia asta l-a învăţat să-şi ţină singur ziarul, i-l dau şi el îl învârte şi-l răsfoieşte până adoarme la loc - deşi sunt puţine nopţi în care se trezeşte de mai mult de două ori, are somnul foarte liniştit. Ce norocoasă eşti, tu, zise Valerica, şi al meu, ca şi soţul Teodorei, se trezeşte toată noaptea şi urlă de scoală toţi vecinii, zici că-l bate cineva, aşa strigă. Şi l-am obişnuit şi cu bere, de câte ori se agită în patul lui ştiu că trebuie să-i dau sticluţa , nu bea decât doua-trei guri, dar e musai să i-o dau, altfel nu mai doarme până dimineaţa. Fetelor, vrea cineva vin? întrebă Cătălina. Am un vin excelent, l-a primit soţul meu cadou de la frate-său din Franţa, un Bordeaux roşu sec. Pune-mi mie o gură, zise Magdalena, nu mai mult de o gură, ma ameţesc repede de la vin. Şi vreau şi o ţigară de la tine, Teodora, la vin merge un tutun. Mersi, a, mentolate?, perfect! Cum e la şcoală la voi, Cătălina , întrebă Magdalena trăgând cu sete primul fum, n-aveţi probleme cu colectivele de elevi? La noi numărul a scăzut atât de mult încât de anul viitor cad cel puţin trei posturi de învăţătoare, îţi dai seama? Aşa e peste tot, răspunse Cătălina turnând vin în pahar, eu de aia m-am dus la şcoa-

lă şi am renunţat la concediu, n-am chef să rămân fără post. Nu rămâneai oricum fără serviciu, zise Teodora, când eşti în concediu de căsătorie n-au voie să te pună pe liber. Dacă dispare catedra ta, sunt obligaţi să-ţi găsească imediat ore altundeva, aşa e legea. Pune-mi totuşi şi mie nişte vin, Cătă, n-am mai băut de mult. Sună fixul, o auziră pe Cătălina râzând în hol, a adormit deja, zise întorcându-se, soacră-mea are mare grijă de el, cică a mâncat doua porţii de gris înainte de culcare, acasă nu vrea niciodată gris. Ce-ţi sunt şi bărbaţii ăştia, râse din nou, la mama acasă nu mai fac nazuri. Of, al meu mănâncă tare prost, zise Valerica, trebuie să-l fentez mereu ca să îmbuce câte ceva, îi pun mereu pe eurosport ca să-i distrag atenţia şi să-l fac să deschidă gura. Dar tu, fato, îi dai prea multă băutură, de aia nu mănâncă. Tot ţuică îi dai înainte de prânz? întrebă Magdalena stingându-şi ţigara. Da, ţuică de prune, a învăţat să o bea direct din cană, ma distrez foarte tare când îl vad cum cască gura şi încearcă să înghită, îi ţin căniţa şi el îşi tot loveşte dinţişorii de ea , parcă ar vrea s-o mestece, se mai îneacă uneori că nu ştie să se oprească, şi dă şi o grămadă de ţuică pe el. Nu-i bine, tu, păi cum să mănâce dacă bea atât? La al meu nu-i dau decât de două ori pe săptămână - şi numai vin alb, 60 ml, după micul dejun. În schimb bea cafea, îi place foarte mult să o bea cu lapte, să vezi cum nu mai are răbdare şi dă din mâini când mă vede că i-o prepar, râse Magdalena. Deşi nu-mi place că a început să fumeze şi când nu-s atentă se pune în patru labe şi merge aşa până la sertarul cu tutun şi-şi aprinde ţigara, i-am spus de atâtea ori să nu mai facă asta, odată m-am enervat atât de tare că i-am dat două peste fund, uitase chibritul aprins pe covor. Vai de mine, zise Valerica, trebuie să ai grijă, nu-i poţi lăsa pe bărbaţii ăştia să umble aşa cu chibriturile, pot să-ţi aprindă casa într-o zi. Ştiu, dragă, i-am explicat după aceea, acum îmi face semn când vrea să fumeze şi i-o aprind eu. Teodora amorţise stând aşa pe pernă, mă duc să mai fac un ceai, stai liniştită, Cătă, mă descurc. În bucătărie îşi verifică telefonul, nu sunase nimeni, asta însemna că maică-sa s-a descurcat până atunci. Puse ibricul pe aragaz, avea ceva emoţii, de ce să nu recunoască, nu-l mai lăsase niciodată până atunci singur de când se măritase cu el, soţul ei nu era obişnuit cu altcineva, ce să facă dacă e mereu singură şi nu are cu cine să-l lase? Maică-sa venea rar pe la ea, avea gospodărie mare, soacră-sa lucra de dimineaţa până seara iar în weekend-uri era mereu plecată la conferinţe, ce-i drept era un

medic foarte bun. Îşi mai aprinse o ţigară şi deschise fereastra, afară era un aer plăcut, nopţile de vară sunt într-adevăr minunate, de un an, de când s-a măritat, nu mai ieşise să se plimbe noaptea aşa cum făcea de fiecare dată pe vremuri. Le auzea pe fete râzând, în definitiv asta e viaţa, ce să-i faci, trebuie să te sacrifici, îşi spuse, aşa au făcut şi mamele lor la început ca să le poata avea pe ele. Puse şi lămâie şi turnă în fiecare bol ceai proaspăt şi aromat din fructe de pădure. Magdalena îşi făcuse codiţe şi povestea despre un nou magazin apărut în centru, au tot felul de lucruri, zicea, de la haine la creme de ras, sunt cam scumpe, ce-i drept, dar sunt de firmă, eu, zicea, i-am luat soţului meu un aparat gilette foarte mişto, electronic, aveam mare nevoie de el, îl bărbieresc în fiecare zi ca să nu transpire - şi tot la trei zile trebuie să-i rad şi părul de pe piept deşi nu-i prea place, cred că-l pişcă puţin, însă cu aparatul ăsta electronic e mai uşor, rade mult mai fin şi nici nu-l irită aşa tare. I-am luat şi nişte after shave cremă, tot de-acolo, ceva mentolat, îi hidratează foarte bine pielea şi-i desfundă şi nasul în acelaşi timp, cum stă atât de mult timp pe spate are mereu secreţii uscate în năsuc. Al meu, spuse Valerica, nici nu vrea să audă de bărbierit. Urlă numai când mă vede cu aparatul în mână, aşa că am renunţat, i-am lăsat barbă deşi mă zgârie tot timpul cu ea, nu vrea numai în braţe toată ziua bună ziua, de-l las o clipă jos plânge de ţi se rupe inima. Nu-i bine să-i laşi barbă, am citit asta nu mai ştiu unde, cică dacă au barbă, bărbaţii însuraţi nu se mai recunosc pe ei înşişi în oglindă şi asta le cauzeaza stress şi anxietate. O, să vezi, zise Cătălina, al meu cum se vede în oglindă cum începe sa dea din mâini şi din picioare - şi râde cu glas, uite, zise deschizând uşa dulapului, uite cum arată oglinda asta, numai urmele mâinilor lui. Stau şi câte o oră cu el aici, zise, îl ţin în braţe aşa, cu spatele la mine, şi el se distreaza copios. Păi da, ăsta-i semn bun, dacă se recunosc în oglindă înseamnă că au o dezvoltare psihică normală, comentă Teodora uitându-se la ceas. Ce-o fi făcând soră-mea, se întrebă Valerica uitându-se şi ea spre ceasul de perete, am lăsat-o singură cu amândoi. Bine, tu, dar ea are experienţă, e măritată de atâţia ani, de ce-ţi faci probleme? Păi îmi fac, cum să nu-mi fac, că ăştia doi când se întâlnesc fac prăpăd, se îmbată pulbere deşi soră-mea nu-l prea lasă pe bărbatu-său să bea, dar al meu urlă întruna, nu cred c-a avut ce face. Pe al ei l-a obişnuit să stea singur în fund, pe pat, dar pe al meu trebuie să-l ţină mereu în braţe, sper să-i fi dat doar bere, dacă îi dă ţuică noaptea i se face rău de la ea, a doua

Echin ox zi îl doare capul şi scânceşte neîncetat - şi mi s-a terminat şi aia de prună, nu mai am decât de măr. Nu ştiu, tu, al meu a început să umble în rotomobil şi-l las şi câte două ceasuri acolo, îi pun nişte cărţi mai subţiri ca să le poată mânui, s-a obişnuit cu ele, îi place să le răsfoiască şi eu îmi văd de treabă, fac mâncare, fac curăţenie, zise Magdalena, bona nu face nimic din toate astea deşi îi dau o grămada de bani. Dar în definitiv sunt mulţumită, ea l-a învăţat să umble în premergator. Şi al meu vrea numai în braţe, spuse Teodora, acolo îşi bea cafeaua, acolo fumează, cu o mână îl ţin pe el, cu cealaltă mestec în oală - şi e deja foarte greu, abia-l mai ţin. Şi nu stiu de ce, când îl schimb mereu îşi duce mîna la testicule, oare l-o fi durând ceva? Nu, soro, stai liniştită, râse Cătălina, aşa fac toţi bărbaţii, e un gest normal pentru ei. Eu una îl las să se atingă liniştit, am citit că nu e bine să-l opreşti să facă asta, îl poate traumatiza pe viitor. Chiar, voi ce le daţi pentru erecţie? Eu am tot folosit glicerina borică dar nu prea merge, are erecţii şi de câte patru ori pe zi. Încearcă mai degrabă să-l masezi , eu aşa fac, după câteva masaje dintr-astea nu mai are nici o problemă, zise Magdalena aprinzându-şi o altă ţigară. Of, asta chiar nu e indicat, zise Cătălina, dacă îi faci masaje trece rapid, e drept, dar erecţiile ulterioare vor fi mult mai violente şi mai lungi, nu-i deloc ok să faci asta, să ştii. Uite, eu pur şi simplu îl las aşa, nu-i dau nimic, dupa o vreme îi trece, la început a fost mai greu - ca scâncea şi se foia şi plângea ca un apucat, trebuie însă să fii puternică, să nu te laşi, dacă reuşeşti să te abţii să-i atingi le trece şi uită, e mult mai confortabil asa. Eu una i-am luat şi puţină urină şi i-am dus-o la control, acolo jos, chiar la parterul blocului, unde-i laboratorul ăla particular de analize. Aşa e cel mai sigur, medicul îşi dă o diagramă cu zilele de erecţie intensă şi poţi să te ghidezi mai bine în felul acesta. Al meu, zise Valerica, cum e aproape tot timpul beat, când mă vede vrea imediat sânul în gura, am rană deja la sfârc, ar sta aşa toată ziua cu el între gingii şi l-ar învîrti ca pe un biberon, dar nu mai pot, mă doare şi când iau o bluză pe mine. Dezvaţă-l, dragă, doar ştii, tot ce are un învăţ are şi un dezvăţ, zise Cătălina turnâdu-şi încă un pahar de vin. Vai, dac-aţi şti ce ruşine mi-e, mai ales când vin musafiri pe la noi, continuă Valerica. Stă ce stă liniştit apoi, dacă nu i-l dau, face pur şi simplu crize - şi mi-e ruşine de oaspeţi să-mi scot aşa, sânul de faţă cu ei şi bărbatu-meu urlă ca din gură de şarpe - şi uite că acum, din cauza asta, aproape nimeni nu mai vine pe la noi. Rău l-ai învăţat, ce să-ţi fac acum, zise iar Cătălina.

Oricum, nu e uşor cu ei. La început, chiar dupa nuntă, sunt mai liniştiţi, nu ştiu ei de capul lor, apoi, după ce încep să-şi revină, e teroare. Uneori îmi vine să mor de ciudă că m-am măritat, zise ea, deşi ştiam ce urmează. Lasă, lasă, măcar tu mergi la şcoală, te întorci doar după masa, dar eu, zise Teodora, închipuie-ţi, de dimineaţa până noaptea - şi noaptea trezindu-mă şi de câte zece ori, sunt pur şi simplu ruptă de oboseală. În plus, adoarme foarte greu, e mereu agitat şi trebuie să-l leagăn şi să-i cânt până se mai linişteşte - şi-mi rupe spatele, atât e de greu. În seara asta de-abia l-am culcat, a trebuit să-l ţin pe genunchi până s-a terminat meciul ăla din liga campionilor - şi chiar dacă echipa lui favorită a câştigat - tot nu se mai dădea culcat, plângea şi dădea din picioare că mai vrea, i-am cântat de cinci ori imnul Barcelonei până a adormit. Da, asta e întradevar o problemă, şi soţul meu mereu vrea seara la televizor, spuse Magdalena, degeaba îi explic că-l dor ochii, că nu e bine, de la 7, de când încep ştirile, nu mai pot face nimic, trebuie să stau cu el în faţa ecranului şi când bagă ăştia publicitate plânge mereu, degeaba mut pe alt canal, nu-i convine niciodata nimic. La două şi ceva a sunat telefonul Teodorei. Se hotărâseră să se uite la un film şi Cătălina alesese My Fair Lady, preferatul lor din studenţie, abia începuse când Teodora îl auzi sunând în bucătărie, fugi şi-şi scoase telefonul din geantă, of, e maică-mea, da, ce s-a întâmplat? Trebuie să plec, a zis, s-a trezit bărbatu-meu şi urlă întruna, maică-mea nu-l poate linişti nicicum. Îmi pare rău, zise Cătălina conducând-o la uşă, lasă că ne mai vedem noi, sigur că da, pa fetelor , pa-pa. Îl auzi încă de când intră în bloc, ţipa şi părea răguşit de la atîta plîns, Teodora urcă alergînd scările, maică-sa îl ţinea în braţe şi-l legăna, era roşie-roşie la faţă, probabil are tensiunea uriaşă acum, te sperii şi tu atât de rău pentru atâta lucru. Cum să nu mă sperii, de două ore face aşa întruna, n-am vrut să te sun însă n-am mai ştiut ce să fac cu el. Îşi lăsă poşeta pe hol, îşi dădu jos geaca şi îl luă în braţe. Gata, dragule, spuse, gata, sunt aici, am venit la tine, potoleşte-te acum. Soţul ei era transpirat şi avea ochii umflaţi de la atâta plâns, gata, gata, l-a dus în dormitor şi l-a schimbat, gata, gata, sunt aici. Avea o erecţie destul de mare, oh, de asta ai plâns atât, scumpule, zise ea dându-i un maiou nou şi o bluză mai subţire de pijama, gata acum, gata. Se întinse lângă el şi-i dădu cu pipeta trei picături de glicerină borică apoi începu să-i facă masaj. Aşa, dragule, linişteşte-te acum, linişteşte-te, o durea puţin mîna pentru că trebui să facă un masaj prelungit, aşa,

9 – 1 2 / 2 0 1 0

scumpule, gata, când soţul ei s-a liniştit şi a adormit s-a cuibărit la pieptul lui şi a închis şi ea ochii.

Pro z ă

dumitru crudu V. P.

îtă vreme mi-am trîntit pe mine o geacă purpurie şi mi-am burduşit geanta cu tot felul de rochii şi marafeturi de ale mele, nu mi-a aruncat nici o privire, cu toate că nu se putea să nu vadă că eram pe punctul de a o tăia din gară. Ca să accentueze şi mai mult că i se fîlfîie de ceea ce făceam, a trecut puşcat pe alături, învălătucit cu un ştergar cîrmîz, fără să-mi spună o laie, intrînd pieptiş în baie, a cărei uşă a lăsat-o dinadins deschisă, ca să aud şi eu că a dat drumul la duş şi ca să văd că s-a băgat sub şuvoiul gălăgios de apă. Eu stăteam pe marginea scaunului, stînd într-un peş, cu spatele la el şi pe înfundate îmi încheiam bareta pantofului stîng. Fără să oprească apa şi fără să-şi şteargă spuma care-i şiroia pe corp, a ieşit în cantul uşii, cu mîinile înfipte în şolduri, scrutîndu-mă scîrbit şi batjocoritor, dar tăcînd ca porcul în păpuşoi . După ce l-am privit scurt peste

umăr, am trîntit cu putere uşa în urma mea şi am ieşit iute în capul scărilor, fără să-mi iau rămas bun, ignorîndu-l cu desăvîrşire, de parcă nici nu ar fi fost la ora aceea acasă. Glisam pe scări, fără să pot să-mi scot din cap o melodie a Iuliei Saviceva pe care Dima o ascultase dimineaţa, cînd m-am ciocnit pe platforma de la etajul şapte cu Vladimir Vladimirovici care tocmai ieşea din lift. L-am salutat, dar acesta a făcut-o pe mortu în păpuşoi. Totuşi, înainte să închidă uşa, m-a privit peste umăr. M-a privit acru de parcă voia să sară cu gura la mine sau să-mi pună mîna în piept. Mă privea chiondorîş, cu o vrăjmăşie crescîndă, fiind gata să-mi ia gîtul. Pe la şase am dat peste Galina Ivanovna, o căzătură baloacheşă, care trecu pe lîngă mine ca o umbră. Un hîrşîit şovăitor de pantofi m-a făcut să-mi cucuvesc ochii. Pe podestul de la cinci trecea Valentina Pavlovna, o băbătîie înţepată,

cu pomeţii zbîrciţi, care înmărmuri în faţa apartamentului ei şi se puse pe suflat nasul şi pe porcăit: — Cazёl nescastnîi...i — Dobrîi deni, Valentina Pavlovna, am bîiguit eu, dar ea nici măcar nu-şi răsuci capul spre mine, cu toate că aş putea băga mîna în foc că mă văzuse. Pentru că ştiam cît de repede se face borş, am strigat din nou. — Dobrîi deni, Valentina Pavlovna! ii Dar hodoroaga tuşea de zor în timp ce răsucea cheia în lacătul maroniu, ţinînd-o una şi bună. — Cazёl nescastnîi... Ce mai încolo şi încoace, hoaşca mă ignora cu bună ştiinţă. Ei bine, în cazul ăsta, ducă-se învîrtindu-se mi-am zis în gînd şi am zbughit-o mai departe în jos pe trepte. În dreptul ghenei, ea şi-a răsucit gîtul butucănos şi stafidit şi m-a împuns cu nişte

Echin ox ochi mici şi sticloşi, fără să-mi spună, însă, nici o boabă, cu toate că de felul ei era cam limbută, şi de fiecare dată cînd dădea peste mine mă înşfăca de mînă şi mă invita insistent să le fac o vizită şi eu, deseori, o urmam şi ea mă servea cu o cafea turcească făcută la ibric, de altfel, foarte gustoasă, dar, în ultimele zile, ori de cîte ori m-a întîlnit, m-a tratat deopotrivă, cu indiferenţă şi ostilitate. La drept vorbind, nu-mi puteam explica de ce a schimbat foaia, şi de ce la bonjurul meu îmi răspunde, invariabil, cu o tăcere de gheaţă şi cu o covăseală nedisimulată, de parcă ar fi vrut să mă ia la palme sau să o ia ea singură la sănătoasă. O măsuram din cap pînă în picioare ca să înţeleg, de ce în pula mea mă priveşte cu ochii ăştia de piatră, încărcaţi de ură, cu toate că eu nu i-am făcut absolut nimic, dar, în cele din urmă, am renunţat şi mi-am văzut de obielele mele. Răcneam de mai bine de o oră în piaţa din faţa guvernului, cînd, deodată, m-a izbit că bătrîna aia fîşneaţă care stătea pitită după trunchiul gros şi mohorît al unui copac ce pavoaza aleea care se îndrepta oblu spre campanilă, nu era nu ştiu ce sisistă care ne trecea în păr la condică, ci era Valentina Pavlovna, care-şi plimba agale ochii pe chipurile celor care au ieşit în stradă. Am rămas pur şi simplu lată, pentru că încă o mai vedeam în faţa ochilor răsucindu-şi cheia în zar. Şi asta se întîmplase nu mai departe decît cu o oră în urmă. Acum, însă, stătea ciucită după un arbore scheletic, care ţîşnea nu departe de Arcul de Triumf, bleojdinduse la oamenii care au ieşit în stradă şi care unul ca unul răcneau că alegerile au fost fraudate. Îmbrăcată într-un palton smălţat şi purtînd pe cap o beretă decolorată, ea era cît colea, cu nişte căutături atît de băgăcioase, încît îmi lăsa impresia că ieşise la filat. Prea mare era, însă, deosebirea între vîrsta ei şi ceea ce făcea în acele clipe, cînd îşi rostogolea ochii de la stînga la dreapta pe feţele oamenilor care crîcneau în piaţă contra preşedintelui ţării de parcă ar fi vrut să-i scaneze. Sînt sigură că e trecută de şaptezeci de ani, de aceea, nu pot să cred că se afla în acele minute în misiune. Mai degrabă, mi se părea că avea boală pe cei care au ieşit în stradă. Scîndură şi brunetă, cu un cap turtit, ca un ou spart, tuşea spasmodic şi, una, două, îşi ambula ochii pe chipurile celor care protestau. Nu puteam să nu mă întreb din nou, ce dracu putea să piardă în piaţă băbătîia care mă măsura pe sub sprîncene şi pe care eu o lăsasem răcită bocnă şi cu clopotul pe cap în faţa uşii sale. Nu aş vrea să pun, nici una, nici alta, măgăreaţa pe Valentina Pavlovna, dar aşa se putea purta doar cineva care a ieşit la pîndit. Dar pe cine ar fi

putut ea să spioneze şi de ce? De aş merge pe mîna acestei versiuni, atunci pe oamenii din blocul nostru, fără doar şi poate, pentru a vedea cine sînt contra preşedintelui, pe care ea pur şi simplu îl adoră. Dacă-i aşa, atunci ea vrea să-i identifice pe cei care au ieşit în stradă pentru a-i băga, ulterior, sub covată sau pentru a le mai reteza din unghii. Îmi era, totuşi, peste mînă s-o bănuiesc pe Valentina Pavlovna de aşa ceva. Oricum, era prea bătrînă pentru asemenea însărcinare sau pentru atîta rîcă. Dar de ce atunci nu mă mai slăbeşte din ochi, şi strîmbă din nas cînd mă aude că răcnesc în mijlocul pologului de oameni, răguşită: ”un doi, un doi: comuniştii la gunoi...” şi alte lozinici de felul ăsta, dar nu numai că strîmbă din nas, dar şi se schimbă la faţă şi i se apleacă, întrucît ea este o admiratoare înfocată a partidului comuniştilor şi al preşedintelui ţării. Da, fireşte că ştiam că se născuse în Nijnii Novgorod şi toată viaţa ei a lucrat asistentă medicală în armata sovietică, drept pentru care primea două pensii, una din Moscova şi alta din Chişinău, şi, de aia, toată ziua stătea cu o bucă în cenuşă şi cu alta pe trandafiri şi trăncănea mai tot timpul despre cît de frumoase mai erau concediile la mare pe timpul lui Stalin şi Brejnev. Toate lucrurile astea le ştiam prea bine, cu toatea astea, nu-mi puteam explica decît pînă la un punct duşmănia ei. Dar, brusc, mi-am amintit cum, cu vreo două zile înainte de alegeri, s-a făcut foc şi pară cînd stăteam la lafuri în jurul unei căni de cafea, în bucătăria ei şi eu am avut nas să cîrtesc contra preşedintelui. Dintr-o dată, îi sărise bîzdîcul şi mi-a arătat uşa.

e parcă ar fi fost o securistă nărăvită, acum stătea cu ochii asupra mea, supraveghindu-mi orice gest pe care-l schiţam şi orice vorbă care-mi ieşea din gură. Nu, nu aveam cum s-o încurc cu altcineva, căci, o ştiu mult prea bine pe Valentina Pavlovna care este una dintre cele mai apropiate prietene a soacrei mele. Da, e adevărat că, în urmă cu vreo oră, îşi răsucea cheia în zar, vrînd să pătrundă în propriul ei apartament, creîndu-mi senzaţia că făcuse cuie şi răcise bocnă şi că abia aştepta să se bage în pat, dar la fel de adevărat e că acum o vedeam înaintea ochilor în piaţa din faţa guvernului. Pot să bag mîna sub ciocan că cea care nu mă scapă din ochi şi îşi suflă de zor nasul este, nici mai mult, dar nici mai puţin, decît vecina mea de bloc. Mi se părea că era foarte curioasă să audă ce strigam şi că era tare şucărită că o observasem. De aceea, am căutat să mă pierd în mulţime ca măgarul în ceaţă. Peste puţin, i-am pus perdeaua la ochi, dar

9 – 1 2 / 2 0 1 0

ea nu voia să se împace cu asta şi încerca cu disperare să mă dibuiască, aruncîndu-şi ochii în toate părţile. Cînd a văzut că nu mai putea să-mi dea de urmă, s-a pierdut şi ea cu firea. Se uita încurcată la marea de oameni care se bulucise în jurul Nataliei Morari care, în urmă cu vreo săptămînă nu putea să îngaime o vocabulă în română, iar acum îi îndemna pe oameni într-o română foarte mustoasă şi suculentă să ocupe televiziunea, se uita deci la Natalia Morar şi nu ştia ce să facă. Totuşi, nu îndrăznea să se apropie de duiumul agitat şi imprevizibil în care mă cufundasem. Stătea dincolo de fruntariile pieţei şi mă căuta cu ochii şi nu mă găsea şi mie uneori mi se părea că e Valentina Pavlovna, iar alteori că e o sisistă afurisită sau că e o ghiorlană de la care împrumutasem cîndva nişte mălai şi acum voia să mi-l ceară înapoi sau să-mi turtească fesul. Nu, fundul nu îmi ţîţîia, dar, totuşi, am început să-mi număr oile în inima mulţimii. Dar şi vaca aia stafidită, indiferent cine o fi fost, părea tot mai descumpănită şi mai debusolată pentru că nu mă putea depista şi pace. Apoi, fără multă vorbă, Valentina Pavlovna s-a făcut nevăzută. Nu credeam, însă, că putea pleca prea departe, ci, cel mult, într-un alt colţ al parcului. Dar în care oare? Priveam roată în jur, fără să-i pot da de urmă. Cu toate astea, nasul îmi spunea că e pe undeva prin apropiere. De aia, stăteam cu un picior în piaţă şi cu altul în parc, fiind gata, în orice clipă, s-o iau la sănătoasa, dacă ar fi răsărit fortuit în faţa mea. Poponeţ, am descoperit-o stînd tupilată după turnul clopotniţei de unde mă privea ţintă, încît mi-au îngheţat ficaţii în mine. Acum nişte ochelari fumuiţi îi tăinuiau ochii. Era stacojie la faţă, de parcă era gata să se arunce asupra mulţimii adunate în piaţă. Nici măcar nu încerca să-şi ascundă pîrpăra care o cuprinsese. Mă aşteptam ca, dintr-o clipă în alta, să se ia în piept cu oamenii care răcneau lozinci anticomuniste. Se vedea de la o poştă că o apucase pîrţagul şi că era gata să-i frece cuiva ridichea sub nas sau să-şi scoată cuţitul din teacă. Ea nu mă vedea şi eu o puteam urmări în voie. Şi am văzut că se uita scrîşnind din dinţi şi cu pumnii încleştaţi la oamenii strînşi ciopor în piaţa din faţa guvernului. Pesemne că ceea ce clamau oamenii strînşi pe bulevardul Ştefan cel Mare o punea pe foc. Ea nu numai că nu era de acord cu ce strigau aceştia, dar începu să tropăie de supărare, fiind gata să se arunce asupra oamenilor din faţa sa. Probabil că ceea ce o oprea ca să se pornească împotriva lumii care inun-

Pro z ă dase piaţa şi îl înnegrea pe preşedintele ei iubit, era vîrsta ei înaintată şi slăbiciunea sa. Altfel, dacă ar fi avut doar o ţîră de vigoare mai mult, că e tunsă, că e rasă, m-ar fi dibăcit în marea aia de oameni, apucîndu-mă în unghii. Cu toate astea, ea rămînea dîrză pe loc, deşi nu cred că nu era conştientă că îşi fura singură căciula, mai ales că suferise deja două infarcturi, primul cînd s-a destrămat Uniunea Sovietică şi al doilea cînd Iurie Roşca i-a scos pe oameni în stradă în 2001. Totuşi, rămînea pe loc şi eu mă întrebam oare ce puii mei o să facă mai departe Valentina Pavlovna. În mod normal, ar fi trebuit să-şi pună coada pe spinare şi s-o tulească acasă şi să nu-şi mai caute cu atîta insistenţă naşul. Sămi tăieţi nasul, dacă pricepeam ce dracului vrea baborniţa. Pînă la urmă, mi-am băgat limba în gură şi m-am dosit după spatele lat al unui bărbat tuns ridiche, plictisită să-i mai înfrunt privirile. Dar ea m-a dibăcit din nou cu ochii şi atunci eu mi-am amintit că am mai surprins-o de cîteva ori spionîndumă, în urmă cu vreo jumătate de an, atunci cînd mă alăturasem pichetărilor pe care le făceau fraţii Brega în faţa Ministerului de Interne sau pe scările smălţuite ale preşidenţiei. La fel ca şi atunci şi acum mă întrebam, da ce în pula mea vrea de la mine, că doar nu e soră mea sau taică-meu ca să-i dau socoteala unde mă duc şi ce fac. E doar o vecină de scară şi una dintre cele mai bune prietene ale soacrei mele, dar asta nu poate să-i dea dreptul să-mi ceară raportul. Dar privind-o mai atent mi-am spus că băbătîia aia care mă urmărea cu atîta scîrbă nu putea fi Valentina Pavlovna, căci prea într-o dungă mi se părea că este. Şi apoi, care om sănătos la cap s-ar trambala în oraş doar ca să-şi surprindă cu musca pe căciulă vecinii de bloc? Ar fi pur şi simplu absurd. Dar nu numai Valentina Pavlovna nu mă scăpa din ochi, ci şi o sfrijitură brunetă care, brusc, s-a năpustit spre mine, înmărmurind în faţa mea. Preţ de cîteva secunde, m-a privit fix, zgîriindu-mă cu ochii. Singura asemănare dintre ea şi Valentina Pavlovna era că amîndouă erau slăbănoage. În rest, numai deosebiri, inclusiv de vîrstă. Iar cea mai mare era aceea că Valentina Pavlovna, dacă aia o fi fost, într-adevăr, Valentina Pavlovna şi nu vreo nenorocită de securistă sau vreo suflă-n vînt, stătea în continuare pitită după un copac şi mă căuta zadarnic cu ochii, pe cînd scîndura asta tînără care îşi boise pe obraji tricolorul se afla în faţa mea şi se holba la mine. Probabil că mă confundase cu cineva, căci, nu după mult, mi-a întors spatele şi s-a apucat să învioreze laia moleşită din jurul meu, aţîţînd-o să meargă

spre preşedenţie. Cam undeva pe lîngă Patria m-am ciocnit în potopul de oameni cu pumnii ridicaţi deasupra capului de poliţistul care-l săltase acum vreo săptămînă pe Vova cînd acesta se făcuse clei. Nu ştia de unde să mă ia, dar cînd m-a recunoscut m-a privit pe sub sprîncene şi a tulit-o în duiumul de tineri, ca într-un roman de Stela Popa. Peste puţin, bătrîna aia care la fel de bine putea să fie Valentina Pavlovna, dar putea să fie şi oricine altcineva, şi-a împleticit fleoaşă picioarele spre Gemenii. Abia atunci mi-a revenit şi mie inima în piept şi am început din nou să strig mai cu foc: — Un-doi, un-doi Comuniştii la gunoi... Cît ai bate dintr-un picior, oamenii din jurul meu au prins să se rărească, bulucindu-se spre preşedenţie şi eu, inopinat, m-am trezit că sînt singură în faţa celor trei şiruri paralele de poliţişti care împrejmuiau ca un zid casa guvernului, cu căşti, ca de motociclişti, pe cap şi cu matrace de abanos în mîini. Din această cauză, a cam început să mă strîngă gulerul şi m-am alăturat în fugă unei puzderii de tineri tunşi brebenel care veneau dinspre strada Puşkin ţipînd că alegerile au fost fraudate. M-am amestecat cu droaia aia, sperînd că gaborii nu o să ne atace văzîndu-ne atît de mulţi. Haida-de! Ei aş! Şi, de ce, mă rog, ar trebui să ne atace? Îmi plimbam privirile pe feţele îndîrjite ale bărbaţilor din jurul meu care răcneau jos comuniştii şi mă întrebam oare cît timp să fi trecut de cînd am plecat de acasă: o oră, două sau trei? Nu-mi puteam da seama. Dintr-o dată, m-am gîndit, că, dacă întoarsă acasă o să mă întrebe dacă am fost sau nu în piaţă, îi voi zicea ba miaţă. Da de unde! Aşa îi voi zice sau nu-i voi da nici o explicaţie, mai ales că, de vreo cîteva zile, sîntem în cîră. Nici n-am reuşit să clipesc din gene, că Valentina Pavlovna veni făcută tîlv spre mine şi eu mi-am înghiţit limba, fără să mai strig pînă la capăt jos comuniştii şi, ca să nu mă fac de băcănie în faţa oamenilor din preajma mea, căci îmi imaginam ce ar fi putut să urmeze, am sărit la gîtul unui tip tuns perie care fîlfîia energic drapelul Uniunii Europene deasupra capului şi l-am înlănţuit cu mîinile, pînă cînd individul s-a morcovit la faţă. Dar Valentina Pavlovna trecu vîjîind pe lîngă mine, belindu-se la toţi oamenii din jurul meu, dar nu şi la mine. Atunci m-am desprins şi eu din braţele famelice ale necunoscutului care nu mai voia să mă lese să plec şi m-am topit în mulţime. Dar tipul se ţinea scai de mine, nevrînd să mă mai lase să-i scap din mîini. Un zîmbet galeş i se

plimba pe buze şi un foc nestăvilit îi creştea în priviri. M-a ajuns peste cîţiva paşi şi m-a lipit cu brutalitate de pieptul său, în timp ce o groază de oameni roiau pe lîngă noi. I-am simţit buzele lipicioase sugîndu-mi buzele mele. Mîna stîngă mi-o bruftuise pe fund, iar cu dreapta încerca să-mi mîngîie ţîţele întărite. Pentru că Valentina Pavlovna, probabil, era pe undeva prin apropiere, nu mă încumetam să ţip. Şi atunci l-am pocnit cu genunchiul în coaie şi am rupt-o din loc. Strînsura aia se agita în toate părţile, lovindu-se ca apa de maluri. Tălăzuia cînd spre clădirile parlamentului şi preşedenţiei, cînd spre casa guvernului şi eu ba o vedeam din nou pe Valentina Pavolvna, căutîndu-l te miri pe cine în oceanul de oameni, ba iar îmi dispărea din faţa ochilor, ca un naufragiat care e pe punctul de-a se scufunda. Pînă la urmă, am văzut-o iar, ţinîndul strîns de braţ pe un vîj pirpiriu pe care-l scotea în şuturi din mijlocul mulţimii care tălăzuia între clădirile guvernului şi ale preşidenţiei. Bătrînul încerca să i se împotrivească, dar Valentina Pavlovna îl luă cu resteul, îmbrîncindu-l spre fruntariile parcului unde un şir lung de femei vindeau flori şi chemă un taxiu. Şi pe cînd îl împingea în caroseria argintie, l-am recunoscut: era Anatol Vasilevici. Şi imediat am înţeles pe cine îl căutase în piaţă în acest răstimp Valentina Pavlovna cu lumînarea: pe soţul ei căruia îi puse unghia în gît şi îl bruftuia în maşina care se porni în jos, pe Bănulescu Bodoni. Şi în timp ce maşina vîjîia în trombă pe lîngă vînzătorii de flori, mi-am amintit cum am văzut-o, acum vreo jumătate de an în urmă, pe Valentina Pavlovna aruncînd cu ouă clocite în ferestrele redacţiei Timpul-ui şi acum vreo cîteva luni îngroşînd coloana lui Valerii Klimenko ce se răsfirase de-a lungul bulevardului Ştefan cel Mare, cu o pancardă roz-pompon deasupra capului în care scria că limba rusă ar trebui urgent să fie declarată limbă de stat în Republica Moldova şi ţipînd ca din gură de şarpe lozinci anti-NATO, pînă cînd Anatol Vasilievici care în tot intervalul ăla de timp o spiona pîndit după un copac nu s-a repezit la ea, băgînd-o cu forţa într-un taxiu asemănător acestuia. Numaidecît am plecat şi eu acasă şi pe cînd urcam scările i-am auzit argăsindu-se în propriul lor apartament. Ţipetele lor isterice se răspîndeau pe palier. Urlau atît de tare unul la altul, de parcă ar fi dat damblaua peste ei, încît, fără să vreau, m-am oprit. Ea le căuta tinerilor bube în cap, iar el le lua apărarea. Împotrivirea soţului ei a scos-o cu totul din papuci. Răgea la el ca şi cum Ana-

Echin ox tol Vasilievici ar fi fost omul din umbră care i-a stîrnit pe tineri să iasă în stradă. Dar nici el nu se lăsa mai prejos. Răcneau tot mai tare şi mai tare, trecînd, pe neprins de veste, de la tineri la ei înşişi. Îşi reproşau, cu nişte voci schimonosite, toate chestiile nasoale pe care le-au comis în această viaţă şi îşi scoteau, rînd pe rînd, toate scheletele de sub pat. Îşi căutau cu atîta înverşunare chichiţe şi momiţe şi îşi suflau cu atîta intoleranţă în lumînare, încît îmi era grijă că cearta lor nu se va termina cu bine. Cînd am auzit prima ceaşcă spărgîndu-se de perete, am apăsat butonul soneriei şi am luat-o la sănătoasa, în sus pe scări, sperînd că, pînă o să deschidă şi o să încerce să afle cine a sunat, o să uite că voiau să-şi stingă unul altuia becurile.

ar peste vreo cîteva ore i-am întîlnit în parc, unde ieşiseră să-şi plimbe papionul. Totuşi, la ora unsprezece şi zece minute seara? Oricum ar fi, se ţineau de mînă. Amîndoi cu părul viscolit, se plimbau senini şi îşi surîdeau fericiţi, deşi un pic gîjîiau. Pe cîine de funie îl ţinea Valentina Pavlovna. O priveam amuzată întrebîndu-mă da cum de oare s-au împăcat aşa de repede. Se plimbau îmbrăţişaţi şi nimic nu trăda cîra violentă pe care au avut-o nu de mult. Din cînd în cînd, Valentina Pavlovna se oprea ca să-i mîngîie lui Anatol Vasilievici părul coliliu şi ca să-l privească galeşă. După ce m-a văzut, parcă cineva ar fi călcat-o pe coadă. Nu numai că m-a fulgerat cu nişte ochi oţetiţi, dar, pac, a început să strige la Anatol Vasilievici, pe care, după ce m-am îndepărtat, Valentina Pavlovna îl apucă iar de mînă şi îl ţucui pe obraz. Şi aşa cum traversau îmbrăţişaţi parcul, chiar păreau întruchiparea unei perechi perfecte. Unde şi unde lăsau în urmă nişte băbuţe zaharisite care îşi împleticeau picioarele butucănoase cu droaia, gesticulînd aprins şi uitîndu-se roată în jur. Eram perplexată să descopăr că, deşi era întuneric beznă, parcul roia de lume, dar treaba asta nu-i tulbură pe Valentina Pavlovna şi pe Anatolii Vasilievici care îşi ambulau papionul prin parc. Instantaneu, mi s-au tăiat genunchii, cînd la intrarea în parc au frînat trei dube ale poliţiei din care au sărit o duzină de sti-

cleţi cu ceafa groasă. Acest lucru i-a făcut pe bătrîni să se risipească ca potîrnichile care şi încotro şi pe mine să-mi iau valea. Doar Valentina Pavlovna şi Anatolii Vasilievici au continuat să se plimbe liniştiţi mai departe, fîlfîindu-li-se că parcul se umplu de gabori. În faţa blocului nostru un copoi îşi rotea capul de la stînga la dreapta ca un girofar şi eu m-am dosit după un copac, cu gheaţa în spate. Tipul îşi plimba privirile peste ferestrele aprinse din blocul nostru, pîndind te miri ce cu înfrigurare. Nici vorbă să mă furişez iepureşte spre uşa blocului, fără ca acesta să mă ginească şi să pună laba pe mine. Stăteam tupilată după un copac, privindu-l cu răsuflarea tăiată şi dîrdîind din toate încheieturile. Nu aveam de ales decît să aştept să se care odată şi odată. Timpul trecea chinuitor de greu, dar într-un tîrziu, copoiul se năpusti spre prima scară. Am urcat în fugă scările, dar undeva pe la etajul opt o larmă de voci hîrşîite m-a făcut să înmărmuresc locului şi să mă lipesc cu spatele de peretele algid. La început, am crezut că iarăşi Vasea, poliţistul ăla gălăgios, s-a făcut tureatcă şi a încurcat casa scării şi pretinde, ca într-un film de Reazanov, că apartamentul nostru este al lui. Mi-am deschis urechile în patru şi am priceput că nu era Vasea, căci doar el nu putea face un asemenea tămbălău. Deci, erau mai mulţi. Mi-am ascuţit şi mai tare urechile în timp ce mă retrăgeam în umbra ghenei pentru a înţelege cine sînt cei care bat cu mîinile şi picioarele în uşa noastră. Doar după ce Dima a ieşit în prag, ascuns în aceeaşi pijama înflorată în care-l lăsasem atunci cînd am ieşit să mă vîntur prin parc, am înţeles că duiumul ăla de ciomăgaşi erau nişte poliţişti care veniseră după mine şi cum am priceput asta parcă aş fi căzut cu faţa în ţepii unui arici. Mă trecea cînd cu cald cînd cu rece, în timp ce mă întrebam da de unde oare au picat, căci atunci cînd am străbătut fluierînd bătătura pustie parcă nu era nici o dubă a poliţiei garată în faţa blocului nostru, căci, dacă aş fi zărit-o, nu aş mai fi intrat pentru nimic în lume în clădire şi m-aş fi pitit după vreun tufar, aşteptînd cu răsuflarea tăiată şi cu picioarele de vată, ca aceasta să se care. Stăteam cu urechile ţintă spre platforma de deasupra, unde unul din-

9 – 1 2 / 2 0 1 0

tre poliţişti îl întreba pe Dima dacă locuiesc şi eu în acelaşi apartament sau nu. — Net, takaia jenşina ne jivet vmeste sa mnoi. Vî şto-to pereputali. Ea daje ee ne znaiu.iii Culmea, poliţiştii l-au crezut, poate de aia că Dima le vorbea în rusă, şi au făcut picioare. Totuşi, eu nu m-am grăbit să-mi părăsesc ascunzătoarea decît după vreo jumătate de oră, speriată ca gaborii să nu se întoarcă cumva înapoi. Abia după ce în toată clădirea s-a înscăunat o linişte adîncă, m-am dezlipit tiptil de peretele friguros şi am alergat ca pe gheaţă şi într-un suflet spre apartamentul nostru. Am scos din poşetă cheia, dar pe nepusă masă mîinile au început să-mi tremure şi am scăpat-o pe podea dracu să ştie unde. Bîjbîiam înfrigurată în patru labe bonca-bonca, cînd uşa se bufni cu putere de perete şi o lumină şfichiuitoare mă plesni în ochi. În prag se ivi Dima, care mă scană subţire, învăluit într-o tăcere de gheaţă. — Salut, scumpete!, i-am strigat veselă, dar el nu-mi zise nici canci. M-am strecurat înăuntru, călcînd ca pe ace. Dima dădu drumul televizorului unde un reporter cu o voce bubuitoare anunţă că în oraş au început arestările. Apoi, nici una, nici două, Dima a stins lumina, cufundînd antreul în beznă şi lăsîndu-mă să mă dezbrac pe întuneric şi i-a băgat o sîrmă Valentinei Pavlovna. Notă: toate expresiile şi locuţiunile din acest text sînt preluate din dicţionarele limbii române.

i În limba rusă, „bou împuţit.” ii În limba rusă, „Bună ziua, Valentina Pavlovna.” iii În limba rusă, „Nu, femeia asta nu stă cu mine. Aţi încurcat ceva. Eu nici măcar n-o cunosc.”

Pro z ă

augustin cupşa Ce-o să se-ntâmple când mor (fragment) […] În prag, stătea Daria cu cele două cutii de bere care îi îngheţaseră în mâini, cu geanta dată pe spate, cu vestonul mototolit îndoit peste ea, descheiată la primul nasture de la cămaşa albastră dar mai ales cu o figură luminoasă. Bătrâna n-a recunoscut-o - avea iarăşi ochelarii de apropiere pe nas până nu i-a auzit vocea. — Bere cehească, i-a zis Daria veselă, convinsă că bătrâna nu vede pe cutie şi nici n-o să simtă diferenţa. S-au aşezat din nou în bucătărie, Daria pe acelaşi scaun şi bătrâna a umblat în bufetul suspendat cu geam mat să scoată de acolo două pahare. Prăjiturelele din bol scăzuseră la jumătate. — Să ştii că mi-ai făcut o mare bucurie. Cum ziceai că te cheamă? — Daria. — Daria – dalia tot timpul te confund cu nepoata mea, Ioana care venea astă iarnă să m-ajute la cumpărături dar văd că de ceva vreme n-a mai apărut şi nici n-a mai dat niciun semn de viaţă. Daria a umplut paharele, poate prea repede şi gulerul de spumă s-a revărsat peste marginea paharului pe faţa de muşama. A vrut să ia o cârpă de la chiuvetă şi să cureţe dar bătrâna i-a zis să nu se deranjeze şi a sorbit direct din pahar aplecându-se peste masă. — Noroc, i-a zis. — La mulţi ani, i-a zis Daria. Au ciocnit şi apoi berile au curs uşor, bătrâna a băut cot la cot cu ea. La un moment dat i-a fredonat o melodie pe care că o tot auzea într-o ureche, o orchestră, mai exact începutul concertului numărul 1 pentru pian şi orchestră al lui Ceaikovsky dar Daria nu l-a recunoscut. În schimb, i-a povestit despre Laurenţiu şi a plâns un pic. Nu i-a povestit exact cum şi-o trăgea el cu fosta lui nevastă dar bătrâna şi-a dat oricum seama că se purta ca un necioplit şi chiar aşa i-a spus. — Pe vremea mea, băieţii erau altfel, dacă vroiau să învite o fată în oraş, înainte îi duceau o floare, dacă erau mai sărăcuţi – o garoafă roşie dacă aveau ceva bănuţi – un trandafir, mă-înţelegi? Daria a scuturat din cap convinsă. Pe vremea aia ar fi trebuit să trăiască. — Pe când, ce-mi spui tu, e înfiorător. Iar tu eşti o fată minunată, eşti frumoasă, ai nişte papucei minunaţi şi gleznele, ce glezne, pe vremea mea băieţii s-ar fi sinucis pentru

o pereche de glezne ca ale tale. Băiatul acesta, cum îl cheamă dragă? — Laur. Laurenţiu—s-a corectat Daria. — Laurenţiu, ştie toate lucrurile acestea? Daria a ridicat din umeri. — Pentru că mă gândesc eu, ar fi bine să ştie şi mă gândesc să-i dau un telefon şi să-i spun. Daria a insistat să n-o facă dar bătrâna s-a ridicat de la masă şi s-a întors destul de repede cu telefonul pe fix pe care a încercat să îl aducă în bucătărie dar firul nu era suficient de lung, aşa că l-a potrivit pe marginea pantofarului împingând câteva lucruri. Vraful de hârtii s-a răsturnat pe jos şi Daria a sărit s-o ajute. — Vai, nu trebuia, în plus, am numărul lui pe mobil. Soarele coborâse în spatele blocurilor din faţă şi holul acum devenise şi mai întunecat. A strâns câteva foi şi le-a aşezat la loc dar bătrâna a oprit-o. — Lasă-le dragă, că sunt nişte fleacuri. Dă-mi telefonul. S-au aşezat pe taburetele lor din bucătărie şi după ce i-a căutat numărul în agendă, i-a arătat bătrânei cum să sune. I se părea aiurea dar într-un fel dorea s-o facă, dorea să-i mai spună şi altcineva că e un mare prost iar bătrâna asta era chiar simpatică, oricine dacă ar fi ascultat-o ar fi văzut că spune lucruri adevărate. Nu părea ramolită. Ar fi vrut chiar să se răstească la el şi să-i spună câteva de la obraz. Dar în acelaşi timp i se făcuse ruşine. — Alo, Laurenţiu? Daria şi-a îngropat faţa în palme. — Dragul meu, a auzit-o pe bătrână vorbind piţigăit în dreapta ei. Otilia Dumitraşcu la telefon, poate ai auzit de numele meu dar în tot cazul... Uite dragule, de ce te-am sunat... sunt aici cu o fată minunată, Daria o cunoşti şi vroiam să-ţi spun numai atât... nu, nu sunt mama ei, nu... ascultă numai puţin... dragule. Apoi vocea ei nu s-a mai auzit, Daria a aşteptat şi când şi-a ridicat privirea, bătrâna stătea cu telefonul în dreptul ochilor, foartea aproape de ea şi încerca să distingă ceva pe ecranul luminos. — Dragă, tehnologia asta, vreau să îţi spun că nu e bună de nimic. S-a întrerupt. Daria i-a luat telefonul din mână, s-a uitat la durata ultimului apel şi apoi a băgat telefonul în buzunar. — Da, probabil că se termină bateria.

— Dă-mi te rog numărul să îl sun de pe fix. Daria s-a ridicat în picioare şi a simţit o ameţeală care i s-a scurs din cap peste ochi. Contururile obiectelor se pierdeau în lumina gri – cărămizie. — Nu se mai poate. S-a închis. S-a dus la baie ţinându-se de perete şi călcând în picioare foile de pe jos. În sufragerie mobilele lipseau, mai puţin un fotoliu şi două scaune. Parchetul era acoperit cu ziare, peste tot zăceau, cutii de tablă, tuburi răsucite cu vopseau scursă afară ca nişte melci din cochiile lor, pânze sprijinite de pereţi şi în mijlocul camerei era instalat un şevalet înalt. Pe el trona o pânză mare pe jumătate pictată - o diagonală neclară depărţea partea colorată de cealaltă care rămăsese albă. În partea de jos, pe un fond negru nişte păpădii verzi cu coroane bogate, înconjurate de halouri palide îşi răsfirau în vântul închipuit puful vernil, decolorat care se pierdea în partea de deasupra. — Ce-o să se-ntâmple când mor. Daria s-a întors speriată. Bătrâna venise încet în spatele ei şi privea peste umăr dar probabil nu distingea mare lucru. Fata a privit-o nelămurită. — Aşa se numeşte. — E frumos. Când o să fie gata? — E gata i-a zis bătrâna. Daria şi-a ţuguiat buzele îndoită privind triunghiul din partea dreaptă sus complet alb. Apoi s-a dus la baie. Simţea că lumina galbenă a becului se învârte cu ea dar n-a vărsat. Din contră, o stare plăcută începuse s-o cuprindă. Când s-a întors în bucătărie,

Echin ox

bătrâna stătea pe scaun şi-şi aprinsese o ţigară din pachetul ei pe care o pufăia. — Hai să facem un joc. Amândouă s-au uitat la geanta care stătea lângă piciorul mesei. Dariei i s-a părut că nu o lăsase aşa şi capacul era uşor dat deoparte. S-a aşezat pe scaun. — E ziua mea, mă-nţelegi? Daria şi-a scuturat încet capul pe care şi-l sprijinea în mâna stângă. — Şi aş vrea să-mi faci un cadou. Vrei şi tu lucrul ăsta? Daria a dat iarăşi din cap. A întins mâna după bere şi-a scurs ultimele picături în pahar dar nu s-a mai obosit să-l ridice şi să le bea. — Haide să deschidem o scrisoare la întâmplare şi s-o citim. Nu e mare lucru, vrei? O scrisoare se poate pierde şi oricum va fi trimisă din nou. Oamenii nu-şi mai spun lucruri semnificative prin scrisori, mă-nţelegi? Tot ce e important, îşi trimit pe calculator. Daria a ridicat geanta pe genunchi şi a desfăcut-o. Un plic stătea deasupra celorlalte ca şi cum ar fi fost tras de acolo şi nu mai avusese loc să fie băgat înapoi. Recomandată pentru Silvia Cordea. — Asta i-a zis bătrâna şi s-a tras aproape de ea. — Nu, am zis că facem la întâmplare. — Păi e la întâmplare. — Plicul era mai sus. — Dar era printre celălalte. — Hai să-l luăm pe ăsta. Daria a extras alt plic şi s-a uitat la expeditor. Era din Statele Unite şi bătrâna n-a vrut. — Sigur e ceva important, oamenii nu

trimit pur şi simplu o scrisoare peste ocean. S-ar putea să fie bani şi atunci... Daria a fost de acord şi a pus plicul deoparte. A luat altul. Avea un timbru verde cu un palmier şi un avion care trecea pe deasupra lui. Era din Israel. — În Israel sunt români bătrâni care au plecat demult, ar putea fi o veste de moarte. — Nu e plăcut, a fost de-acord Daria. Au sortat şi-au refuzat mai multe plicuri din ţări străine, cu timbre exotice şi peisaje pe care niciuna nu le văzuse nici măcar la televizor. Panama. Africa de Sud. Argentina. Australia. — Hai să-l desfacem totuşi pe ăsta a zis bătrâna. Dariei i s-a părut suspectă toată situaţia dar în fond ajunsese să o deteste pe femeia aceea care sigur avusese parte de o partidă de sex fierbinte şi nu o zi împuţită de umblat pe străzi ca a ei. Şi care o sfidase şi nu-i răspunsese la uşă. O putea vedea cu ochii minţii cum stătea goală, pe cearceaful umed şi fuma, jucându-se indiferentă cu mâna prin firele de păr de pe pieptul bărbatului de lângă ea. — E din ţară i-a zis bătrâna. — Aşa e. — E de la un bărbat. — Ea se culcă cu altul, s-a trezit Daria spunând. — Şi eu cred asta i-a spus bătrâna conspirativ. Uneori îi aud prin perete cum gem. Daria i-a arătat plicul. — Poate bărbatul ăsta o iubeşte. — Poate e soţul ei i-a zis bătrâna. Hai să vedem. — Hai.

9 – 1 2 / 2 0 1 0

Daria a desfăcut capătul plicului cu o mişcare rapidă şi a scos de acolo o hârtie împăturită. A desfăcut-o şi a netezit-o. Scrisul însă nu se putea distinge, în bucătărie se făcuse beznă aproape complet. Daria s-a ridicat să aprindă lumina. — Nu merge, i-a zis dezamăgită bătrâna. A încercat întrerupătorul din hol apoi cel din sufragerie. — Nu merge niciunul dragă, doar nu pictez la bec. Daria a rămas descumpănită în hol. Prin fanta vizorului vedea un fir subţire de lumină. — Hai să ieşim pe coridor. Au deschis uşa încet şi-au ieşit pe scară. Un bec galben lumina jumătate de palier, cea dinspre apartamentul bătrânei. Uşa Silviei stătea ascunsă în întuneric. Daria s-a uitat vinovată într-acolo. Apoi bătrâna a venit cu hârtia întinsă în mâini aproape de balustradă şi s-a sprijinit de ea. Bărbatul se numea Petre Samoilă şi avea cel mai probabil o afacere cu produse apicole pentru înfrumuseţare şi îmbunătăţirea vieţii sexuale. Daria s-a apucat să citească produsele şi preţurile iar bătrâna o asculta uluită. Balsam din miere de tei pentru corp. Soluţie cu extract de polen pentru masaj. Propolis pentru nutriţia buzelor. Pe scară, două persoane urcau treptele şi pentru că nici ea nu era luminată, Daria n-a putut să vadă cine venea până când ei n-au ajuns pe etajul lor. Un bărbat şi o femeie care se ţineau de mână s-au oprit să gigiulească. Femeia, subţirică, uscată chiar, cu o rochie roşie de seară, decoltată s-a dus în dreptul uşii de vizavi şi-a băgat cheia în uşă. Bărbatul foarte înalt şi atletic le-a aruncat o privire indiferentă, de luare la cunoştiinţă despre două obiecte străine şi apoi s-a aplecat să-şi sărute iubita pe gât în timp ce ea descuia. Femeia s-a tras râzând şi apoi au chicotit amândoi. — Lăptişor de matcă pentru fermitatea feselor a citit Daria cu voce tare şi tărăgănat. Femeia a tresărit şi le-a aruncat peste umăr o privire ascuţită dar n-a zis nimic. Bărbatul s-a uitat întâi la ea, apoi la celălalte două femei de pe coridor, apoi iarăşi la iubita lui. Femeia l-a tras înăuntru şi a trântit uşa după ei. Probabil tocmai se întorseseră din oraş.

Pro z ă

CAIUS DOBRESCU minoic

shebango este un oraş american imaginar. Acolo aterizează Nicu, poet marginal şi redactor la o revistă dedicată animalelor de companie. Ar trebui să-l întîlnească acolo pe prietenul său Dinu, devenit custodele memoriei lui Tidid Diomed Caraiani, un guru academic de reputaţie internaţională, al cărui trecut românesc a devenit, după moartea sa, subiectul unor aprinse controverse. Numai că Dinu nu este de găsit nicăieri. Deşi îi expediază mesaje ciudate într-un alfabet “minoic” inventat de ei în studenţie. Bîjbîind printr-o Americă pe care cu greu o înţelege, Nicu se lasă prins într-o intrigă detectivistică ale cărei fire se ţes nu doar între pasiunile şi interesele Estului şi Vestului, ci şi între momente dintre cele mai violente şi confuze ale istoriei româneşti (fermentaţiile legionare, lagărele anilor ’50, semi-Dezgheţul şi cu-totul-Reîngheţul etc.). Surprizele se ţin lanţ, personale, naţionale sau globale…

CAPITOLUL III (Fragment) [...] În acel moment, Nicu realiză, cu un tremurat al şirei spinării pe care se grăbi să-l ia drept un fel de climax, aproape un orgasm al lucidităţii, că se pusese orbeşte într-o situaţie despre care nu ştia nimic, pe care nu o controla în nici un fel, de nici o culoare. Cum să se arunce aşa, cu capul, înainte, cum să sară pur şi simplu în gol, la chemarea unui prieten pe care nu-l mai văzuse de două decenii, al cărui chip, în amintirea lui, aproape că devenise o pată neclară? Iar acum, acest prieten fără chip îi cerea în continuare un devotament absolut, o supunere oarbă. Cum se putea achita de tot ce-i cerea el, fără să pună întrebări, fără să ceară explicaţii? În plus, era normal să-i pretinzi cuiva să-şi amintească pe dată, cît ai bate din palme, jocuri şi nebunii de-acum douăzeci de ani? Practic, dintr-o altă viaţă. De pe altă planetă. Documentele pe care le lăsase risipite pe parchetul lucind ca sticla al camerei lui ară-

tau că Dinu se exersase, în tot acest timp, în cele două forme de scriere. Dar el putea să facă asta liniştit, n-avea familie, copii. Şi, în plus, trăia într-o ţară liberă şi prosperă. Aflase despre plecarea atît de aventuroasă a lui Dinu, prin Istanbul, strecurat în cala unui vas, de la securistul care venise să-l caute şi să-i pună întrebări la şcoala lui de la Călăraşi. Evident că se speriase îngrozitor şi, de cum ajunsese acasă, pusese pe foc toate foile pe care le mai ţinea ca amintire a jocurilor lor din studenţie. Evident că încercase să-şi şteargă chiar şi din memorie faptul că, la un moment dat, ei doi inventaseră alfabete secrete. Mai ales în acea epocă, în care tocmai se declanşase campania naţională înregistrării şi supravegherii tuturor maşinilor de scris, o asemenea descoperire l-ar fi afundat cum nu se poate mai rău în rahat. Nici cu Foxi nu îndrăznise să vorbească despre asta. Da, chiar dacă acum, sub masă, unde se ferea de lanterna poliţiei, îi şoptea în microfon că si-gur îi spusese, că era im-

Echin ox po-si-bil să nu-i fi spus. Minţea. De fapt, nu îndrăznise să-i sufle o vorbă. Rememorarea acelei zile, cînd fusese căutat de Securitate, sări, deodată, în cu totul alt punct. La retrăirea spaimei că ar putea exista cineva care să fi ştiut de jocul lor. Oare, se gîndea disperat, Dinu nu le spusese chiar nimic prietenilor lui mari intelectuali de subterană? Acei asceţi misterioşi ai spiritului, totuşi surprinzător de pricepuţi la tocăniţe, musacale, degustări de brumărel, din cîte povestea însuşi Dinu despre orele lor clandestine de greacă clasică sau bizantină. Dacă, în vreun fel sau altul, cuvintele „cod secret” ajungeau la urechile securiştilor, în relaţie cu numele lui Dinu şi al prietenului său Nicu, era evident că... Amintirea, care-l orbea cu claritatea ei, a acelei spaime îndepărtate îi evocă deodată perplexitatea resimţită cu zece-douăsprezece ore mai devreme, cînd O’Hare i-o trîntise vrede-n faţă, de la bun început: „Înţeleg că vă veţi ocupa, împreună cu profesorul Dima, de o hermeneutics al retoric comunist... Mi-a explicat idee vostru că exista mesaj cifrat în discursurile ofichale... Mi-a spus cum a început interes la voi pentru mesajuri secret... de cînd eraţi students şi inventats... asta... codes and alphabets... E foarte original. Şi foarte, cum să spun?, funny. Tot Comisie s-a distrat kind ai auzit project...” Adică, rămase Nicu preplex, Dinu îi scria acum, din două-n două rînduri, că „e o chestiune de viaţă şi de moarte”, că e în joc viitorul umanităţii, că era nevoie de ascultare şi supunere absolute, că totul trebuia ţinut în cel mai mare secret, toate mesajele distruse, toate urmele contactelor lor îndepărtate, iar el, mai înainte, bătuse toba pe la toţi despre secretele lor. Ceva părea, aici, să nu funcţioneze. Sau poate – se gîndea, auzindu-i de la celălalt capăt al lumii pe Cipi şi Ducu cum intră hîrjonindu-se în bucătărie şi cum îşi trag, tîrşîindu-le, scaunele – sau poate că era un semn? Ce ştia, de fapt, O’Hare? În indicaţiile cifrate pe care le primise, directorul centrului era pomenit, dar la un mod neutru, din care nu puteai deduce dacă omul era sau nu implicat în jocul lui Dinu. „Dacă m-a lămurit? Nu m-a lămurit cu nimic. M-am dus bou şi-am venit vacă. M-am lăsat plăcălit. Zău. Ştii, are un ton al vocii foarte plăcut, foarte sigur pe el, şi formulează orice banalitate... să spunem: „Dămi, te rog, solniţa’’ sau ,,Scuză-mă o secundă, mă duc şi eu să mă piş”... cu un aer, aşa, de... cum să-i spun? De precizie ştiinţifică. Da’ de fapt, m-a lăsat în aer.” „Nu se poate! Ceva tot trebuie să-ţi fi spus. De exemplu, care-i situaţia cu bursa...” „Păi, cu asta a şi-nceput, de cum ne-am

aşezat confortabil la masă. Şi-a despăturit tacticos şervetu’, l-a scuturat pe la nasu’ meu, şi-a băgat pe urmă un colţ, uite-aşa, pe la guleru’ cămăşii, ca la bebeluşi, mă rog, aşa făceau toţi prin juru’ nostru, şi mi-a spus, într-o română limpede şi frumos curgătoare de-ţi dădeau lacrimile, că, domnule, dragă Nicky, toate bune şi frumoase, da’ povestea cu banii e-ncurcată rău.” „Cum adică? Ce să fie încurcat? N-ai primit invitaţia, semnată chiar de el? Nu spuneau acolo că-ţi pun la dispoziţie resursele Centrului, că poţi să beneficiezi de facilităţile de cazare ale universităţii, la preţuri preferenţiale... Ce să mai fie de discutat?” „Bravo, îmi place. Gîndeşti exact ca mine. Dacă tu ai fi fost în locu’ lu’ O’Hare, rezolvam imediat. Numai că de unde stă el lumea se vede altfel. Vezi tu, mi-a atras atenţia că nu întîmplător nu se specifică acolo nici o sumă şi că tocmai în acest punct ar mai fi erau de luat nişte decizii administrative...” „Bine, da’ nu puteau să le ia înainte să fi ajuns tu acolo?” „Ba puteau, da’ el susţine că dosaru’ meu e la Dinu, că Dinu ar fi trebuit să mai completeze nu ştiu ce în el, un fel de declaraţie de asumare a responsabilităţii. Spune că s-a interesat la secretariatu’ fundaţiei respective şi Dinu n-a dus încă actele acolo. Iar cu Dinu e o problemă. Mi-a comunicat, aparent calm, că amicul meu are prostul obicei să dispară uneori ca măgaru-n ceaţă. De un timp, iar nu ştie de unde să-l ia. S-a scăpat puţin şi mi-a spus pe un ton cam iritat că tocmai din acest motiv el trebuie să-l suplinească pe Dinu. Da’ să vezi cum a devenit chestiunea: chiar în timpu’ mesii au apărut informaţii suplimentare. Din plicu’ ăla cu numele lu’ O’Hare pe el, pe care l-am găsit în...” „Şi de ce trebuia să-ţi lase ţie plicu’? Nu putea să i-l dea direct? Nu putea să-i telefoneze?” „Mă rog... O’Hare a fost plecat. S-a-ntors, practic, ieri. Cînd l-a sunat nevastă-sa acasă, ca să-i spună că m-au prins gardienii bibliotecii, el tocmai venise de la aeroport. Zice c-a fost într-un turneu prin fosta Iugoslavie. Ştii cum se plimbă ăştia. Îi doare-n pix, măi, mamă. Azi aci, mîine-n Focşani.” „Ce gardieni te-au prins? Ai înnebunit? Nu mi-ai spus nimic de asta!” „Hei, în şoaptă. Nu striga aşa, că-mi spargi timpanu’. Cred că te-aud ăştia din stradă, dac-or mai fi pe-acolo. N-a fost nimic grav. O ne-nţelegere, o îţi spun eu cînd ajung acasă. Nu asta-i problema. Problema e: ce mă fac eu dacă O’Hare nu-mi rezolvă situaţia? Am încercat să zîmbesc, să mă fac că nu e nici o problemă, da-mi cam tremurau mîinile. Senviciu’ ăla pe care-ncercam să-l mănînc cu furculiţa şi cuţitu’ parcă-mi

9 – 1 2 / 2 0 1 0

tot sărea prin farfurie. Îmi rînjea, scotea la mine limba lui de prosciuto, fină şi afumată.” „Mîncai un senvici... cu furculiţa?” „Şi cu cuţitu’. Aşa se mănîncă în societatea post-industrială, habar n-ai tu. Au luptat şi-au progresat. Şi, în plus, mi-au pus şi nişte jumătăţi de boabe de strugure peste şunca aia. Îţi dai seama ce scîrbos? Mă rog, nu era rău la gust, da’ ideea însăşi, că mănînci un senvici cu struguri. E ceva bolnav. Ştii ce mă enerva cel mai tare? Că nu mai puteam să mă exprim. În prima jumătate de oră, în birou’ lui, a fost OK. Da’ pe urmă, cînd am ajuns la club, la Quadrangle ăla al lor... Auzi şi tu nume!... Cred că înseamnă „pătrat”... Mă rog, square e pătrat, ca în „capete pătrate”, da’ pînă la urmă şi quadrangle tot aia e... Bun, poate dreptunghi e mai corect. Da-ţi spuneam, cînd am ajuns acolo, după ce ne-am aşezat şi-a apărut, nu ştiu, chelneru’ ăla... Era drept ca bradu’, elegant, respectuos, cu un papion de catifea roşie, că dacă erai la noi ai fi jurat că l-a jumulit de pe banchetele CFR de la clasa-ntîi... Şi deodată parcă mi s-a legat limba. Zău. Nu-mi mai găseam cuvintele, vorbeam aşa, aiurea, scoteam un fel de bolboroseală, ininteligibilă chiar şi pentru mine...” „Tati dragă, nu te mai agita degeaba. Aşa e la toţi oamenii. Niciodată nu poţi să spui că ştii pur şi simplu o limbă. E o chestie de fluctuaţie a capacităţii de concentrare. S-a-ntîmplat ceva care să-ţi fi schimbat brusc starea?” „Eu ştiu? Poate cînd a apărut din senin gagica aia...” „Ce gagică?” „Una, Heidi. Ceva prietenă de-a lu’ ăsta... Colegă, mă rog.” „Mai eşti sub masă?” „N-ai auzit ce ţi-am zis?” „Şi ce face tipa asta?” „Ai să rîzi. E Caraiani Distinguished Professor. Pricepi? Asta o face mare sculă, presupun, la Centru’ ăsta de studii pravoslavnice, sau cum îi spune. Îi vine un fel de moştenitoare intelectuală Mult-Regretatului.” „Păi nu e Dinu? Nu e Dinu moştenitoru’ intelectual al lu’ Caraiani?” „Uite că nu e. Adică, nu ştiu ce să spun. Dinu are custodia camerei lui memoriale, de la biblioteca Bearenstein. Probabil Caraiani, ca omu’ gospodar, şi-o fi-mpărţit moştenirea. Ştii Sarea-n bucate. Oricum, îţi povesteam cum m-am blocat. Da, ai dreptate, nu era bietu’ chelner de vină, ci aia, pupăza din tei. O tîmpită. Nu, să nu-i iei apărarea, să nu-ncepi iar cu cine ştie ce aiureli feministe. Tu ştii, măi, mamă, ce agresiv-a fost? Pe cuvînt, mi-a făcut rău, mi-a stat mîncarea-n gît. Cred că-i sărită de pe şină. Bine de tot.” [...]

Pro z ă

M. Duţescu Geamul închis, climatizarea pornită (fragment)

ltimele zile din 2006, şi noi pe şantier la -10° C, discutând. Termoizolaţii la soclu, trotuare cu cordon de bitum sau fără, soluţii de închidere cu mastic elastic la rostul de tasare dinspre casa vecină (o chestie neoromânească renovată cam agresiv), dar iată că până la urmă, odată cu preţul ridicol de mic al tablei galvanizate, renunţăm la superdetalii şi închidem direct şorţuri de tablă, ca la coteţul de porci. „Lasă, boss, că o vopsim! O scoatem noi la culoare!” – „Marş, mă…” etc. După asta, am zis să coborâm un pic în subsol şi eu deja nu mai puteam, îngheţasem de tot. La adăpostul ALA tocmai montaseră uşi URF 45’ fără praguri, câţiva muncitori ascultau Kiss FM şi se coiau de colo colo, alţii luaseră o mare planşă cu detalii şi o întinseseră peste nişte cutii de gresie; mâncau parizer şi brânză pe

ea. Nervi, foame, oboseală şi frig. De-abia mă mai ţineam pe picioare. Nu-mi mai simţeam degetele în tenişi, mă durea capul şi mă gândeam că mi-ar plăcea totuşi să mă dau un pic în spectacol; să le fut un picior în cutiile alea de gresie, să-i pun să-mi trimită urgent prin curier agrementele tehnice de la uşile URF 45’ neapărat în copie color şi neapărat „conform cu originalul”, semnate şi ştampilate, apoi să-i ţin 10 minute în picioare şi le povestesc despre examenul meu de admitere din ’98 şi mai ales despre proba de matematică – dar nu, stai, zi-le şi despre proba de desen de 5 ore când te salvează apa cu lămâie din sticluţă şi pacheţelul cu şniţel – iar în tot timpul ăsta să le vorbesc numai cu „dumneavoastră”. Dar pe Alberto îl durea fix la anus; se pleoştise, sau efectiv nu-i mai păsa, că râdea isteric de vreo 5 mi-

nute; Leo trăgea de mine, „Hai să mergem, oricum vin ăia de la Pompieri să le facă recepţia şi or să şi-o ia ei atunci, dă-i în căcat, nu e treaba noastră.” În fine, am reuşit să mă calmez cât de cât, da, mai bine o lăsăm baltă şi să ne băgăm pula-n ea profesie, cum s-ar zice, aşa, elegant, dacă eu stau nopţi să predau desene la timp, iar ei mănâncă parizer pe ele. „Era cea mai mare, boss, încăpeam şi noi toţi... Ne dă şefu’ alta, când e. Le are pe toate de la matale, la xerox.” Ne-am hotărât să ne retragem undeva la căldură, să mâncăm o supă, o mâncare „de cantină”, ceva. Sau, după cum spunea mai demult un coleg, poate chiar să ne dedicăm iremediabil băuturii. Pe drum, Alberto începe să ne povestească cum unul dintre cei mai buni prieteni ai săi – il mio caro amico Rocco Siffredi, da,

Echin ox

chiar acel Rocco Siffredi, exact! – i-a făcut o fază unui taximetrist în Budapesta care-l ducea la un hotel sau filmare (nu mai reţin, dar pe vremea aceea Alberto avea agenţia foto-video în domeniu şi lucra frecvent cu Rocco). Gen, taximetristul îl recunoaşte şi, plin de entuziasm, începe să-l ia la întrebări: „E greu ce faci? Şi îţi place?” Prietenos, Rocco intră în vorbă şi, în timp ce-i povesteşte omului tot felul de picanterii, începe săşi facă o labă, lejer, pe bancheta din spate. Printre amănunte dintre cele mai tehnice – operatori, timpi de filmare, bugete – strecoară şi scuza, sau mai bine zis răspunsul la întrebare: „N-ai cum să te rupi complet, my frend... Ajungi să respiri în permanenţă atât de mult porno, că până şi o simplă discuţie pe tema asta te provoacă, şi uite, my frend! nu te mai poţi controla”, îi zice, cu o voce stinsă, aşezat cumva pe o parte cu spatele sprijinit de portieră şi ceafa de geam, în timp ce şi-o freacă de zor. Şoferul îl vede în oglindă şi înţepeneşte; Alberto râde, Leo râde şi el, eu nu am de ce să râd. Cred că încă mi-e frig şi parcă aş mânca o oală de 2 kg cu supă fierbinte, în care neapărat să văd morcovii tăiaţi sferturi, dar neapărat să nu fie moi. Să rămână aşa fragezi, dulcegi. Şi într-un final ajungem „la cantină”: Leo cere de burtă, Alberto minestrone, eu vreau de linte, dar e cu carne, şi carnea e carne moartă, din animal mort, şi n-am voie. „Azzurro, il pomeriggio troppo azzurro e lungo per me” valsează în boxe (chelnerii au schimbat imediat când ne-au auzit vorbind) şi simt că mi se ia de tot; calm, îmi dau seama că vreau să se termine odată gluma, să le dau ultima factură şi să ne pupăm de la revedere. Am primit o supă limpede de legume şi îmi place că se simte ţelina, sunt bucăţi mari lăsate exact cum vreau eu, al dente; crutoanele sunt călite şi stropite cu puţin ulei de măsline, sunt bune şi ele, îmi plac. În felul lui, şi Alberto îmi place; e unul dintre puţinii care pun o fărâmă de suflet, şi nu doar bani, în treaba asta. Dar sorry, din păcate el e genul one man show (remember: „nu se asociază cu nimeni, pentru că nu are încredere niciodată în nimeni”), aşa că anvergura unui asemenea business devine prea limitată: Florin, Gelu, Adiţă – echipa de elefanţi care în cel mai fericit caz mănâncă brânză cu ceapă pe desenele mele, atunci când nu se şterg cu ele în cur, la propriu – pe de o parte, şi Stefano, Leo, Claudio – echipa de futadori aterizaţi în Bucureşti via Timi-

şoara, cu unicul neuron setat mai degrabă pe targetul Pizda Rumena decât pe project development, pe de alta. Lume colorată, simpatică, dar basta! nu mai vreau minestrone, pizza şi striptease în weekend, gata, vreau bani. Bani, şi atât. De aceea, îndată ce am avut ocazia, am ales fără nici cea mai mică emoţie să trec definitiv din braţele bronzate şi întotdeauna epilate cu grijă ale lui Alberto, în braţele Hugo Boss ale domnului Radu Corneliu. Dintre toţi cei cu care am lucrat, de el îmi era oricum cel mai frică. Nu-l cunoşteam îndeajuns de bine şi încă nu-i puteam anticipa reacţiile. Trecuseră mai bine de doi ani de când ne ştiam propriu-zis, dar nenumăratele noastre meetinguri, reuniuni, brainstorminguri sau întâlniri casual – extrem de diferite una de alta, chiar dacă toate în jurul aceleiaşi probleme, that is, Uranus Residential Park – mă băgaseră şi mai tare în ceaţă: omul era când aşa, când aşa. Şi când nu era nici aşa, nici aşa, era cu totul altfel. Sau poate aşa îl văzusem eu, dat fiind faptul că strecurasem foarte greu întâlnirile cu el şi echipa Uranus, printre task-urile contradictorii de la proiectele lui Alberto. Prima oară când ne-am cunoscut, mi-a explicat în câteva cuvinte ce am de făcut şi mi-a trântit dosarul în braţe, după care m-a bătut cordial pe umăr zicând „Aştept un input creativ!” iar asta aveam să învăţ mai târziu că de fapt se traduce prin „Vreau ceva, orice, astfel încât să obţin profit maxim, cu minim de cheltuieli. Dar să nu se vadă ciobănia din spate, ci dimpotrivă, să pară o soluţie cât mai elegantă, cu ştaif. Şi vreau repede.” Mi-a zâmbit, apoi a continuat pe un ton mai puţin formal: „Mingea e în terenul dumneavoastră! Aş vrea să mai avem o întrevedere în fix două săptămâni şi am s-o rog chiar acum pe Ema să ne-o treacă în organizer, ca să avem sala de meeting doar pentru noi. Ştiţi bine cum e, apar întotdeauna surprize. La ce oră v-ar conveni?” însă, fără să apuc să-i răspund, a încheiat tot el, zâmbind din nou şi împingându-mă delicat, dar ferm, spre ieşire: „Deci e-mail, orice problemă, Ema Cc, feedback rapid, OK? Haideţi să comunicăm pe dinamic!” – şi când m-am trezit, eram deja afară, pe hol. Am mai rămas atunci o vreme în lift, până să mă hotărăsc să apăs pe Parter. „Haideţi să comunicăm pe dinamic!” – aha – şi mă uitam în oglindă, enervat că oglinda aia era de fapt un display întunecat pe care se schimbau reclame, nici nu puteai să te vezi

9 – 1 2 / 2 0 1 0

bine, şi cred că au trecut aşa nişte minute bune. Prinsesem un peşte gras şi exotic, eram emoţionat şi complet depăşit de ritmul pe care mi-l impunea omul ăsta încă de la prima întâlnire. Însă, dacă aş fi avut o minimă idee despre futaiurile ce aveau să urmeze, aş fi apreciat cum se cuvine normalitatea acestui prim contact. Avusesem demult ocazia să învăţ de la un tip mai în vârstă şi foarte, foarte bou, cum se stă capră. Adică refuzasem să învăţ, pentru că atunci când tipul acela s-a aşezat literalmente pe birou în acea superbă poziţie şi şi-a întins mâinile în faţă, cu un gest de resemnare totală, zicându-mi: „Uite-te bine, Tudore, bagă bine la cap şi lasă prostiile pe care vi le spun ăia în şcoală. Când o să lucrezi, aşa trebuie să stai uneori!” am întors capul întro parte, oripilat. Dacă n-aş fi fost atât de orgolios şi necopt, azi lucrurile poate că ar fi stat altfel. Firmele de dezvoltări imobiliare au apărut masiv în Bucureşti cam prin 2004 şi au dispărut la fel de repede, sau au fost transformate la loc în covrigării odată cu blocarea creditelor bancare, începând cu jumătatea anului 2008. Sau poate nu chiar în covrigării, ci un pic mai sus, în şaormerii, pentru că ăsta era nivelul celor care le administrau: pompieri pensionaţi, miliţieni, foşti securişti. Taximetrişti reprofilaţi. Developeri. E drept că mai existau unele companii de gen, extrem de puţine, care aveau în board-ul managerial unul sau maxim doi oameni care lucraseră chestii asemănătoare în trecut, în alte ţări, desigur, şi care aveau habar cât de cât cu ce se mănâncă treaba. Varianta ideală pentru finanţatorii acestor firme – bănci sau fonduri de investiţii – era ca acei oameni-cheie să fie totuşi români: cunoşteau cel mai bine contextul, erau full time involved şi ajunseseră în acea poziţie escaladând altele, deci erau realişti şi muncitori, acumulaseră probabil şi ceva bani, aveau aşadar prieteni cu poziţii similare, deci puteau face lobby şi trafic de influenţă unde e nevoie, când e nevoie. Un astfel de om e Radu Corneliu. În comunism, tatăl său lucrase pe export / import între RSR şi fosta RDG, aşa că bătrânul stătea mai mult prin Berlin. Rămas fără mamă de mic, băiatul a fost crescut de o bunică în cel mai pestriţ cartier al Bucureştiului, cartierul Ferentari, cunoscut astăzi îndeobşte ca Ferentexas; de fapt, un sat mai mare, cu toate avantajele şi dezavantajele acestuia, situat şi atunci ca şi acum tot pe locul întâi la ma-

Pro z ă nele, analfabetism, criminalitate şi tâlhării; mai puţin la trafic de droguri, pentru că sub comunism încă nu apăruseră. Acolo, tânărul Corneliu şi-a făcut prieteni buni pe care mai apoi „nu i-a uitat”; chiar dacă nu aveau multă carte, i-a angajat să lucreze pentru el, oferindu-le salarii, condiţii, figuri. Plecase din Ferentari în momentul când tatăl său a decis să-l ia cu el la Berlin, să facă liceul acolo. Doar că într-a 12-a s-a întors în ţară, sau probabil a venit decembrie ’89 şi lucrurile s-au schimbat radical. Imediat după, susţinut financiar de tatăl său, şi-a deschis un boutique (sau un mic striptease – nimeni nu poate şti cu exactitate) şi a mers aşa înainte, până în ziua când a devenit şoferul managerului celei mai importante firme de construcţii austriece, care tocmai îşi inaugurase o sucursală la Bucureşti. Se pare că nu a contat doar faptul că era tânăr, inteligent şi vorbea germana, ci şi aspectul său: înălţime potrivită, corp atletic, ochi albaştri. Şi, încă mai important: costum impecabil, uşor cambrat, pantofi negri, cămaşă albă sau bleu, cravată simplă, neapărat în culori reci, metalice. Descurcăreţ, sobru, agil, de încredere. De aceea, în scurt timp a devenit mâna dreaptă a lui Big Boss, iar peste numai 2 ani a fost recompensat de acesta tot cu un post de Big Boss: divizia de dezvoltări imobiliare a celebrei companii de construcţii, parteneră cu o bancă la fel de celebră, îşi deschidea birouri în Bucureşti. Aveau nevoie de cineva care să împingă lucrurile în bine. El, Radu Corneliu avea să împingă lucrurile în bine. Şi avea să conducă noua companie timp de 10 ani, aducându-i profituri substanţiale an de an. Numai că dintotdeauna a fost plătit cu un salariu fix, care a crescut în tot acest timp până a atins cca. 100 000 Euro / an – ceea ce, Doamne Dumnezeule, în contextul oportunităţilor care se prefigurau în lumina noului mileniu, era jignitor de puţin. Motiv pentru care le-a dat un pic cu „la revedere” austriecilor: şi-a deschis propria sa companie de dezvoltări imobiliare, depunându-şi demisia din funcţia de CEO a companiei pe care o crescuse din faşă şi pe care o împinsese, desigur, în bine. De asemenea, mai mult de jumătate din angajaţi l-au urmat în noul proiect. În paralel, s-a înscris la o celebră Facultate de Drept unde merg de obicei cocalarii, absolvind-o în timp record. Niciun Corneliu din Bucureşti sau de oriunde nu îşi face firmă cu tam tam şi 3 secretare, sediu de 5000 / lună la ultimul etaj într-un imobil B+ vizavi de stadionul Steaua (amănunt absolut esenţial, mai ales că biroul său era poziţionat de aşa natură încât avea cea mai bună vedere asupra tere-

nului), cu hobby room şi alte minuni, decât dacă are un mare plan. „Ce părere aveţi despre Bd. Tudor Vladimirescu?” m-a întrebat atunci, cu mai bine de un an în urmă, la prima noastră întâlnire. Acesta era marele plan: 400 apartamente, de construit în 3 faze, într-un loc incert şi fără un caracter urban palpabil. Deşi central, un loc mai degrabă controversat aflat la limita dintre zona de ţesut urban tradiţional a fostului cartier Uranus, şi Calea 13 Septembrie, cu ale sale Marriott, Sexy Club, Casa Poporului… Eclectism, curvăsăreală, prestanţă. Totul bot în bot cu – exact! – Ferentari, vechea dragoste. Un viitor cartier de lux, ale cărui prime crochiuri desenate de mine s-au nimerit să cadă cu tronc nu doar lui, ci şi găştii de peste el: Dave Morgan, Amir, Simon şi, bineînţeles, Motti Malach. Un concurs restrâns de soluţii, deadline ucigător, arhitecţi tineri. „Yes! It’s a very good start, Me High!” mi-a zis Motti în timpul videoconferinţei. Fiind iarnă (cu puţin înainte de accidentul din şantier şi de Ciao, a rivederci! pentru Alberto & Co.), se făcuse ora 5 după-amiază şi era deja întuneric. Stăteam în priză de la 9 dimineaţa, încercam să mă ţin tare, să mă concentrez la ce se discută; afară se futuse totul complet, iarăşi ningea, şi mă gândeam la lopata pe care o căram în portbagajul maşinii, la pungile de sare grunjoasă pe care le ţineam pe scaunele din spate, la repartitoarele mele de căldură – mă bucuram. Fusesem lăudat, vedeam cocoşereii sclipind de peste tot din planşele A0 întinse pe masă: din grupul electrogen îmi făceau cu ochiul hârtii de 500, din parcarea subterană, din penthouse-urile de la etajul retras. Soluţia pe care le-o propusesem funcţiona şi fusese acceptată. Venise în sfârşit vremea mea, copil lovit de timpuriu de necazuri, crescut aşa cum fusesem crescut, învăţând zile şi nopţi ca să fac o facultate grea, să fac ce-mi place şi, în acelaşi timp, să fac bani şi să scap. Da, mai rămânea doar o simplă chestiune de redactare şi un pic de timp, să aştept, şi avea să-mi fie bine; Ema intra şi ieşea din sală la fiecare 2 minute, Motti vorbea mult şi repede şi oricum nu se înţelegea bine din cauza conexiunii; cred că ne-a transmis la final că-i pare teribil de rău – el nu a putut fi alături de noi în Bucureşti, să studiem împreună masterplanul – l-a primit pe e-mail, dar nu e acelaşi lucru ca atunci când eşti în faţa planşelor, nu? – are însă un feeling bun, ştie că vom face o treabă pe cinste. Acum e plecat, da, da, are puţină treabă în Cipru. Iarna, în Cipru? Da. Un mic offshore, evident. M-a trezit dl. Corneliu: „Şefu’, azi toată ziua e vineri. Marţi avem Top Management

Meeting, mai sunt trei zile. Patru, cu ziua de azi: ai destul timp. Atenţie, vreau show! Sun-o urgent pe Ema, ca să-ţi transmită brief-ul, acum, chiar dacă n-o să ţinem cont de el. E important: vine Dave Morgan, adică Tatăl Nostru; tu încă nu l-ai cunoscut. Nici eu nu l-am văzut decât o singură dată, când ne-a semnat transferul de capital. O să aibă trei locotenenţi cu el, unul e pe financiar, unul pe legal şi altul pe tehnic; îl escortează peste tot. Pliz, mare şef, nu mă dezamăgi! Vreau să faci megashow, vreau pragmatism, şi nu numai – găseşti tu ceva, bagi neapărat şi pe concept; ai grijă, tipul e brici...!”

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

hitgirl despărţirea

lume a bărbaţilor. Vocile lor sonore, gesturile smucite. A venit ieri unul Vlăduţ, pe care-l ştiam de când era mic, cu o claie de păr blond şi obrajii mereu îmbujoraţi, de ruşine sau de excitaţie, probabil şi una şi alta. Acum e militar profesionist, în regimentul de gardă Mihai Viteazul. Când m-a îmbrăţişat m-a ridicat în aer, aruncămă-n cer, prinde-mă, aruncă-mă iar. “Şi, tensori?” l-am întrebat. În loc să se îmbujoreze mai tare, mi-a răspuns cu o glumă despre femei. Mi-a zis că-mi stă bine cu ochelari. M-a întebat dacă nu mi-e frig aşa. Au venit ceilalţi şi ne-am învălmăşit, cineva a deschis o şampanie, o proastă abia aterizată, venită cu Radu, se alinta că cine o ajută să tranşeze un ananas, ea nu ştie, nu poate. Au sărit câţiva voinici s-o salveze. Încă o şampanie a pocnit. Am primit toţi în pahare de plastic. Vlad a râgâit cutremurător. Proasta cu ananasul a izbucnit în râs. A venit unul cu o sticlă de Finlandia, mi-am pus şi eu peste şampanie. Deodată cineva mi-a acoperit lentilele şi mirosul de ananas m-a învăluit. Apoi palmele aromate răsucindu-mi faţa, aproape să-mi scrântească gâtul, şi vocea ei vioaie aburindu-mi ochelarii: “Ei, mă mai ţii minte?”. Da, dacă mă concentrez puţin îţi spun şi cum te cheamă. Diana. Şi cred că o ştiu din vară, de la Sulina, de la ziua lui Timaru. O ştiu chiar bine, e una dintre surorile Tinei şi nu e chiar aşa de proastă. Tina care e-nsărcinată într-a opta. Şi fiindcă suntem doar noi două, pierdute într-o adunătură de bărbaţi, Diana a simţit nevoia să vină lângă mine, să vorbim şi noi un pic ca fetele. Pe gazdă, mama lui George Jokerul, n-o mai punem la socoteală, pare bătrână şi bolnavă. O ascult cu atenţie pe Diana povestindu-mi aventura vieţii ei, şase săptămâni de voluntariat la Crucea Roşie, în Sudan. Şi luna viitoare pleacă-n Ruanda, până-n aprilie. Eram curioasă care sunt criteriile de selecţie a voluntarilor, cum ajungi să faci aşa ceva. Mi-a explicat. M-a ajutat să-mi aprind o ţigară, era curent, mi-a ţinut paravan cu palmele. Apoi m-a întrebat ceva de Japonia, dar n-am mai apucat să-i răspund fiindcă a strigat-o Radu. Şi am rămas singură. După ce mi-am terminat ţigara, am scos bricheta şi am dat foc la paharul de plastic pe care-l păstrasem ca scrumieră. Îl ţineam de buză şi flăcăruile picurau în zăpadă, până i-am dat drumul. M-am dus să-mi iau alt pahar. Am rămas amestecată printre ceilalţi. De ce să stau singură, ca o sălbatică?

A doua zi toţi erau mahmuri şi a trebuit să-l duc eu cu maşina la doctor pe unul, Alex, care-şi scrântise glezna. Nu eram deloc în cea mai bună dispoziţie, îl visasem pe Filip, veşnicul vis cu cearta. Rănitul meu nici nu mai ţinea minte cum se-ntâmplase, nici nu dăduse mare atenţie, iar acum se trezise cu piciorul umflat şi îl durea ca naiba, nu putea să-l pună-n pământ. Drumul era groaznic, peste noapte ninsese iarăşi, acum bătea vântul şi troienea. Eram pe-ntâi, imposibil să găsim pe cineva la dispensarul din sat. Până la oraş erau aproape douăzeci de kilometri, nici o bucurie să conduci prin nămeţi. Lamă sau plug nu vedeam trecând pe drum, nici nu cred că sunt de mare folos când viscoleşte. În vis mă certam cu Filip înainte de plecare, încercam să-i explic că e o prostie să plece, el lua totul în glumă, eu mă enervam peste orice limită, îmi venea să-i dau cu ceva în faţă, să-i sparg dinţii. De atâtea ori am visat visul ăsta, în diverse variante, parcă aş vrea să mă conving pe furiş că o discuţie de genul ăsta chiar a avut loc. De fapt n-a fost nici o discuţie. Am totul fixat în memorie. Suntem acasă la Tina, care a promis că-i face budinca de adio. Am rămas cu toţii la ea peste noapte, acum începe să se lumineze afară şi noi ne dezmeticim, unul câte unul. Doar Timaru doarme încă, în dormitorul Tinei. Noi suntem în sufragerie. Anaarhieeee! strigă Tina şi se aruncă peste noi, îmi înfige un cot în coaste că-mi vine s-o muşc de faţă. Descreierato! zice Filips, zâmbindu-i complice. Tembelo, oftează Jokerul cu vocea lui catifelată, coborânduse în patru labe ca să-şi culeagă de pe jos ochelarii. Profit de ocazie şi îl încalec: Diii! Căluţ! Căluţ – grăsuţ! Filips se îndreaptă ameninţător spre combină, pe faţa lui tronează acum un rânjet sinistru. Diavoliţo, oftează Jokerul, strângându-mi gleznele în mâinile lui moi ca nişte pernuţe. Brusc se face întuneric, un miros de bărbat mă învăluie: Filips, trecând pe lângă noi, şi-a dat jos tricoul cu un gest teatral, l-a lăsat să aterizeze pe capul meu. Reuşesc să-mi dezvelesc faţa, când deodată bumbacul se încordează – Tina, din spate, mi-l trage înapoi peste faţă, îmi zgârie nasul, trage de el ca disperata, mi-l petrece pe sub bărbie şi începe să zbiere Diii! Diiii! Nu văd nimic, mă ustură faţa, n-am nici o putere să ripostez. Diiiiii! Diii iapă schiloadă! Încerc să mă cabrez şi scot un nechezat sfâşietor, iese mai degrabă un mieunat oribil, dar funcţionează, Tina

se sperie şi scapă o clipă tricoul din mâini. De-ajuns cât să evadez şi să fac câţiva paşi de-a buşilea. Mă ciocnesc însă de Jokerul care e încă în patru labe, încercând să-şi potrivească ochelarii. Ne proptim cap în cap şi ne uităm prostiţi unul la altul. Răsuflarea lui caldă îmi învăluie obrajii, inspir cu lăcomie aroma intensă de vanilie. Ai mâncat din budincă, îi şoptesc privindu-mă în ochelarii lui mici şi rotunzi, e mai mult un şuierat ameninţător care-i picură spaimă-n timpane, ştie că dacă-i spun Tinei l-am nenorocit, acum e sclavul meu. Filips şi-a pus muzica, din aer sar scântei, silueta lui trece fulgerător pe lângă noi şi înapoi într-un zid şi dintr-un salt pe canapea, apoi alt salt în afara câmpului meu vizual, probabil ţintind-o pe Tina. Mi se pare că aud o sonerie de mobil, nu pot să-mi dau seama dacă face parte din muzică sau chiar sună ceva. Filips trece iarăşi pe lângă noi, de data asta încetişor, ţinându-se cu mâinile de pântece, lovit probabil de Tina. Se lasă pe vine, rezemat de perete, rămâne acolo cu mâinile încrucişate sub diafragmă într-o îmbrăţişare jalnică. Doar capul continuă să se mişte, un tremur rapid şi violent pe ritmul muzicii. Şi deodată – linişte. Îmi ţiuie urechile. Băi cretinilor, voi n-auziţi că sună? se răsteşte la noi Tina, cu degetele încă încleştate pe volumul combinei. Şi într-adevăr, sună, soneria răsună limpede, ca o pală de aer proaspăt. Jokerul se ridică din două mişcări fluide, o graţie mereu uimitoare pentru gabaritul lui. Îşi recuperează telefonul de pe policioara cu trandafirul japonez şi răspunde: Da. Da. Poftiţi, urcaţi. A sosit şofeorul, şopteşte confidenţial în urechea lui Filips. Abia acum observ că am încremenit cu toţii ca loviţi de o vrajă. Şofeorul e Radu. El trebuie să-l ducă pe Filip la aeroport. Mă uit la ceas, ar trebui să plece cam într-o oră. Deci a venit şi Radu, zice Tina cu blândeţe, dacă se trezeşte şi Timaru vă dau budincă.

Pro z ă

dan lungu În iad toate becurile sunt arse (fragment) — Io zic s-o tăiem în zona industrială, frăţioare, tre’ să fie tei gârlă acolo, a mai spus a doua zi. — N-ar fi mai mişto să lingem o bere înainte? îl întreb eu, trăgând cu ochiul la ceas. În zece secunde suntem serviţi, moşule. Bastârcă mă priveşte viclean, apoi trist. Dă din cap cu îndărătnicie că nu. — Şi mai culegem tei la pulivară... las că ştiu eu. Mă sparge bunică-mea! — Numai una, boierule! Arde instalaţia. — Nţ! Avea dreptate în felul lui – te aşezi la o bere sau la o cinzeacă şi, puii mei, nici nu bagi de seamă cum trece ziua, anul sau chiar viaţa, iar când dai să te ridici genunchii îs moi ca fularul, buzunarele-s bătute de alizeu, nici un sfanţ, de-un taxi jerpelit, nu face pui printre firele de tutun din trezoreria lui peşte. Nu că i-ar fi tremurat chiloţii de frica bunicii Ghiocela, nume fistichiu şi tandru, care parcă ascunde o poveste gheboasă de iubire, cu cuţite jucăuşe şi cai în spume, cu descântece cocârlibăcite în apă-nencepută sau lapte de iapă, dar o iubea pe ghiujul ăsta de babă, cum o alinta el golăneşte, în rarele momente când îşi descleşta fălcile să vorbească despre ea. Bunica Ghiocela îl crescuse, îi cântase şi îi scosese răceala din corp cu păhărele încălzite şi prişniţe cu muştar. Bea toată iarna ceai de tei cu rom, fuma Carpaţi fără filtru şi dădea într-o pereche soioasă de cărţi. Chiştoacele le strângea într-o cutie mare de tablă cu capac, în care cândva fusese cafea turcească, le păstra pentru vremuri naşpa, când banul se rostogoleşte spre cei mai norocoşi. La ananghie, răsucea tutunul puturos în foaie de ziar, stând cu picioarele strânse sub ea şi înjurând pe nimeni şi pe toată lumea. Pentru bunica Ghiocela, Bastârcă ar fi băgat mâna în gură de câine şi l-ar fi întors pe dos ca pe mănuşă. Aşa că ne-am cărat spre zona industrială, fripţi de-o sete de zile mari. Am umblat năuci vreun ceas, cu glanda tânjind după o moleculă de bere. Bastârcă era încruntat şi morocănos; un bursuc, nu altceva! Teii, înşiraţi de-a lungul drumului ca mărgelele pe aţă, miroseau meseriaş, mai mişto ca într-o frizerie. Numai că erau înalţi de-ţi cădea şapca când te uitai spre vârfuri, cu coroana bogată şi flori căcălău, dar fără pic de crengi pe poale. Ne holbam fluierând a pagubă, cine să se caţere pe ditai catargele!? Maşinile grele, hurducăind şi împroş-

când fum negru, stârneau valuri largi de praf, ce ne prindeau ca într-un năvod. Ne îndesau colb în nări şi în urechi, în ochi şi în gură, îl simţeam crănţănind între dinţi, părul se îmbăţoşase ca dat cu fixativ. — Băăă, doar n-am omorât-o pe mama... mi-e o sete de dau în primire... cârteam eu, în surdină, bolmojind cuvintele. Băteam şaua ca să priceapă iapa, cum se spune. Dar calul de Bastârcă, cu buzele clăpăuge şi cu ochii injectaţi, parcă nu auzise cuvântul „bere” în viaţa lui, nu ştia decât una şi bună: — Mă sparge bunică-mea! Mă face bucăţi! Ceea ce, presupun, nu era decât vrăjeală, chestii din mintea lui amorţită de mahmureală. Sau pur şi simplu o ambiţie de cacao, se găsise perseverenţa din el să facă figuri. Încercam să mi-o imaginez pe bunică-sa, probabil o aşchimodie uscată, o scrumbie afumată de-atâta tutun, făcându-l terci pe cogeamite animalul, spătos ca un bivol. Numi ieşea decât o scenă de desene animate. Apoi gagiul a făcut cel mai nebunesc gest din viaţa lui. Şi-acum, de-mi aduc aminte, rămân fără aer, mi se taie răsuflarea de uimire: ei bine, în puii mei, individul a cumpărat o sticlă de apă minerală. Exact, APĂ MINERALĂ. Am vrut să sun imediat la salvare, să vină tipii de la psihopupu, cu furci şi ciomege sau, pana mea, ce alte instrumente

medicale au ei în dotare, că lui Bastârcă al meu i se întunecise mintea, o luase pe mirişte, dacă mă uitam bine parcă avea şi niscai spume la gură, n-ar fi fost de mirare să sară la varicele oamenilor paşnici care construiau socialismul. Bani daţi de-a-mpulea. Aruncaţi pe fereastră! Mi-am dus arătătorul la tâmplă şi l-am răsucit de câteva ori, ca sămi exprim înalta consideraţie faţă de bambiluşca amicului, ai cărui neuroni, şi-aşa vai de curul lor, intraseră în grevă generală. — Să nu zică lumea,-n pula mea, că suntem nişte alcoolişti, a rânjit Bastârcă, apoi a chicotit, ca de-o glumă futerea lumii, şi mi-a întins sticla. Am luat două-trei guri şi m-am schimonosit de parcă pusesem limba pe căcat, am scuipat demonstrativ, afişând pe moacă tot sictirul de care eram capabil. M-am prins cu mâinile de burtă şi am început să urlu, că şi-aşa nu ne-auzea nici mama lui Ştefan cel Mare: — Săriţi, oameni buni, m-a otrăăăviiit! Criminalul! Strigam şi scuipam, scoteam limba deun cot, mă dădeam de ceasul morţii, făceam circul de pe lume. — Taci în pula mea, că dau o bere! făcu el o concesie. Am amuţit ca prin farmec. — Aşa mai vii de-acasă, meştere! am

Echin ox simţit imediat nevoia să comentez. — Da’ diseară, nu chiar acuma... — Săriţi, oameni buni! Mincinoosuuul! am început să ţip din nou, ca din gură de şarpe. De undeva din înalturi s-a stârnit un hohot de râs. Am ridicat amândoi capul, ca teleghidaţi. În frunzişul copacului de alături, răsărise figura unui băietan roşcovan, care se hlizea ca prostul, cu mâna la gură, parcă să nu i se vadă dinţii stricaţi. — Cum ai ajuns,-n pula mea, acolo? şi-a dat drumul Bastârcă invidiei şi curiozităţii. — Poftim? — Eşti surd? Cum te-ai cocoţat acolo? l-a întrebat din nou, cu vocea vibrând de iritare. — Cum mare atenţie... Şi roşcovanul a dat drumul unei noi cascade de râs, parcă împroşcând cu lături. — Aaaa, suntem şmecher... Ne-a fătat mama cu două perechi de biluţe. Mai vorbim noi, băieţaş! Simţeam că Bastârcă se ambalează şi numi mirosea a bine. Ştiam că poate să iasă nasol de tot. La urma urmei, noi voiam să aflăm cum luase vulpoiul altitudine, iar un conflict nu ne-ar fi servit la nimic. Aşa că m-am băgat: — Îţi place Metallica, aşa-i? — De unde ştii? a făcut roşcăţelul ochii cât mingile de ping-pong. — Mi-a şoptit o păsărică. — Hai, nu, pe bune! — Ai un tricou meseriaş..., i-am răspuns eu indirect. — Nu trebuia să-i spui, băi fraiere, a izbucnit Bastârcă. — Muie la fraieri, a mai zis roşcovanul şi s-a întors cu spatele. Adică pa, emisiunea s-a încheiat, mă-nţelegi. A apucat o floare de tei cu două degete, demonstrativ, şi a băgat-o într-o sacoşă mare de pânză, ce aducea mai degrabă a sac. Sacoşă de popă, cum zicea maică-mea. Bastârcă mi-a tras una meritată peste ceafă, iar eu deja mă ofticam că fusesem mare prost şi mă furnica gândul ascuns al răzbunării. — Băi sacâz, tu de unde ai învăţat să vorbeşti aşa de urât? l-a luat Bastârcă în balon. Nu ştiu dacă avea un plan anume sau numai voia să-l zădărască. — De la mă-ta, răspunde înţepat roşcatul. Am simţit că Bastârcă intră în fibrilaţie, iar mie nu mi-a venit a crede urechilor. Gagiul avea un tupeu vecin cu prostia. Trebuie să te ţină brandul când faci scheme de astea, nu te arunci aşa înainte, ca şchiopu-n cârje. Or roşcăţelul nostru, din câte îl cântăream

eu, încă avea caş la gură, nu se descâlcise de tot din fustele mamichii. Îi vorbea gura fără creier. În locul lui, la ce feţe aveam noi, aş fi ţinut ciocul sub aripă, chiar dacă mă aflam în vârful copacului. — Pulane, ai treizeci de secunde să-ţi pară rău, altfel ai halit balena, i-a spus ameninţător amigo, trăgând un scuipat lung, cu boltă, semn că-i jar de nervi. Unu, doi, trei... — Labă tristă! — Bastârcă. Încântat de cunoştinţă... Şapte, opt, nouă... — Eşti un rahat cu ochi, ţigane! — Te joci cu focul, maimuţă roşcată, am ţinut să-l avertizez. Mai bine ţi-ai ţine limba-n coteţ. — Doişpe, treişpe, paişpe... — Alupigus! M-a pufnit râsul: — În pisicii mei, asta-i fază de şcoală generală. — Douăzeci, douşunu, dooşdoi... Omuleţul nostru din copac s-a blocat o clipă, mi s-a părut că se înroşesşte şi a urcat o creangă mai sus. Apoi a comentat, ca pentru sine: — Nu ştiu de ce stau eu de vorbă cu toţi nespălaţii... — Dooşnouă... dooşnouă ş-un sfert... dooşnouă jumate.... dooşnouă treisferturi.... treizeci! Ai belit-o, fecior, te pupă mă-ta rece! — Eu nu vorbesc cu vagabonzii! Îmi mirosea a măcel, dar nu vedeam neam cum va pune Bastârcă mâna pe puţoi. Cred că nici el nu ştia prea bine, de aceea o şi lungise atâta cu numătătoarea. Când îi sărea aşchia, nu prea-i stătea în obicei să parlamenteze, lăsa ştanga să vorbească. Atâta apuca să spună: dacă îţi fut una, faci infarct. Şi zbang, torpila pleca iute, ca dopul de şampanie. După Văru’, el avea pumnul cel mai straşnic. Acum, deşi dădea ca vinun fiert, se mişca încetişor, căutând cu atenţie pe marginea şoselei pietre cât mai gheboase. Încercam să-i dau şi eu o mână de ajutor, dar nu prea aveam spor. Nu găseam decât niscai mărunţişuri, puiet, pietricele din balastul căzut din remorci, nimic mai de doamne-ajută, un şalău acolo. — Parcă au intrat în pământ, în pula mea, mormăia Buze Late, spumegând. Prost să fii, noroc să ai. Simţeam că roşcovanul trage din când în când cu coada ochiului, ceea ce mă scotea din sărite. Mi-l imaginam zâmbind pe sub mustaţă, în timp ce noi scormoneam prin iarbă, cu unghiile înnegrite. Şi unde mai pui că gândul la bere mi se învârtea în creier ca o muscă-n borcan. Ariciul îmi agoniza în stomac. Soarele căca numai foc. Începusem

9 – 1 2 / 2 0 1 0

să-l urăsc pe omul maimuţă, viteazul pulii, căruia, de n-ar fi fost căţărat în copac i-aş fi muşcat una în meclă, să patineze un kilometru pe muci. — Aţi pierdut ceva, băieţi? îl aud pe muie proastă făcând mişto, turnând gaz pe foc. — O aveam pe mă-ta verighetă-n pulă şiam scăpat-o pe-aci prin iarbă... Nu vii să ne ajuţi? rânjeşte Bastârcă, ţinându-se de şale şi scuipând cu boltă, măiastru. — Nu v-aţi găsit voi fraierul, ha, ha, ha! — Râzi, roşcatule, futu-te-n aripă... O mie de ani dacă stau aici, şi tot o furi! îi strigă amigo, aruncând un pumn de pietricele către el. Dacă ai sânge-n pompiţă, hai s-o dăm în parte. Unu la unu. — Eu nu vorbesc cu vagabonziii! — O să vorbeşti, scârnăvie. Ţi-o jură mandea! Îmi face semn să mă apropii de copac. Mă sprijin, iar el mi se caţără în spate. Mai încercasem figura asta şi nu ne ieşise, nu ştiu de ce insista. Poate doar să-l sperie pe mocofan. Chiar şi cu tălpile pe umerii mei, abia dacă trecea de jumătatea trunchiului. Nici un nod mai acătării, de care să te poţi prinde. — Vaaai, mă piş pe mine de frică, aud de sus, pe ton batjocoritor. Ha, ha, ha! Şi urmează imediat un fâşâit suspect, însoţit de stropi gălbui ţopăind prin frunziş, câţiva aterizând-mi pe braţe. Am sărit ca electrocutaţi. Ticălosul chiar îşi dăduse drumul deasupra capetelor noastre. Nu mai păţisem în viaţa mea aşa o ruşine, puţoiul ne făcea mucii hăţuri. — Băi oligofrenule, roagă-te la doamne-doamne să nu punem laba pe tine, că te desfiinţăm, am urlat, ca să-mi spăl ruşinea. — Oligofren e fiul lui mă-ta, ăla de-a făcut duş mai-nainte, ha, ha, ha! Bastârcă m-a făcut semn să tac, că n-are rost. Se procopsise cu o crestătură în palmă, sângera. — E nasol? l-am întrebat şoptit. — Nţ! Fierbea la foc mic de furie şi îşi lingea, le propriu, rana. Eu n-aveam astâmpăr, făceam bulbuci. — Ce-ar fi să ne dăm plecaţi şi-l aşteptăm pe bulangiu mai încolo? am propus eu, discret. — Nţ. Nu-i aşa capsoman... — Tre’ să plece acasă, nu? — Un topor ar fi bun acu’, a mustăcit amigo. Mi se părea o idee de căcat, dar n-am zis nimic. Nu mă vedeam deloc cioplind, ca năucul, la butoiul ăla de trunchi. Nu zic că naveam ceva muşchi pe noi, dar eu unul i-aş fi folosit în scopuri mai nobile. La ridicat

Pro z ă halbe de bere, de pildă. Ne-ar fi apucat Anul Nou până îl dădeam gata, pe bune. Asta dacă nu ne înhăţa vreun caraliu între timp. Deodată îl văd pe Bastârcă sărind ca o petardă şi alergând sprinten pe marginea şoselei. Pentru categoria „mahmuri”, presta al naibii de bine. Fluiera ciobăneşte, talent pe care nu i-l descoperisem până atunci, şi flutura din braţe ca înecatul. Mioara rătăcită nu era vreo gagică scăpată de la nudişti, ci o maşină de la uzina electrică, din aia cu braţ mobil, pentru reparaţii în reţea. Măgăoaia a oprit şi dădea cu spatele, scoţând colaci vârtoşi de fum. Bastârcă a săltat pe scara dinspre şofer şi-i povestea ceva, cel mai probabil îi dădea cu abureala. I-a întins gagiului nişte foşnitori şi l-a convins. N-a durat mult şi maşina s-a apropiat de copac, iar amigo era deja pe platforma din capătul braţului. Mi-a făcut semn să rămân jos şi m-am prins imediat de ce. Dacă roşcovanul voia s-o dea cotită, îl lua în primire mandea. Când maimuţel al nostru s-a chitit de mişcare, cred că îngheţase şi căcatul în el, căci a început să urle de parcă-l castra careva: — Nu, nenea, nuuuu! Vrea să mă batăăăă! Dar pe şofer îl durea în spate, că nici fundul nu-i departe. Sugea din ţigară şi îşi făcea liniştit manevrele pentru care luase bănuţul. — Nu, nenea, te rooog! Nuuuuu! Bastârcă a coborât ca un paşă pe creangă şi a şuierat scurt, semn că-i gata. Omul de la volan a dat din cap, şi-a strâns jucăria şi caramba. Am rămas între noi. Amigo şi-a aprins o ţigară, ca să savureze momentul, iar eu mi-am pregătit o bâtă potrivită de lungime, pentru orice eventualitate. Roşcăţelul, pălit de panică, se căţăra tot mai sus. — Ce aveţi cu mine, ce v-am făcut? Vocea îi tremura. — Voi aţi început primii. Eu nu ziceam nimic, deşi stăteam gata să plesnesc. Aşteptam să dea Bastârcă semnalul, dar el nu făcea decât să expire fumul cu zgomot, cum văzuse la şmecheri în filme. Momentul psihologic, în puii mei! Avea dreptate în tăcerea lui, căci maimuţel devenea tot mai agitat şi mai caraghios. Spectacolul laşităţii era cel mai bun preludiu al răzbunării. — Dacă mă lăsaţi să plec, vă spun cum am ajuns aici sus. Pufffffff! — Zău, nu glumesc! Pufffffff! — Vă dau toţi banii pe care-i am la mine... Pufffffff! — M-am julit din cauza voastră... Da, aici la picior.

Bastârcă a lăsat chiştocul să cadă şi a început să urce tacticos. Mirosea a măcel pe cinste, iar eu, din pricina frunzişului, nu vedeam tot filmul. — Ce aveţi cu mineee!? a prins a miorlăi motanul nostru, gâtuit de lacrimi. O să cad, să ştii... S-a auzit un zgomot sec, urmat de un icnet. Apoi văicăreală. — Auuu, aoleau... e sânge... Un cap în gură, mi-am zis. După sunet. — În pula mea, ăsta are batistă! nu s-a mai putut abţine Bastârcă. Auzi, Franzelă, ăsta are batistă, mi-a strigat amuzat. A urmat un pumn. — Aoleouuu, începu a se tângui ca o ţaţă, auuuu! Nu mai da, că doare. — În pula mea, de asta-ţi dau, ca să doară. — Bagă-i şi din partea mea una, amigo! — Da ţie ce ţi-am... Şi n-a apucat să termine, că, zbang, i-a înşurubat una de i-a confiscat claxonul. Apoi maimuţel a trecut din registrul articulat pe gemete şi plâns cu sughiţiri. Cumva mi s-a făcut milă. Apoi, când mi-am amintit cum ni s-a pişat în cap, mi s-a făcut ciudă pe mila mea. — Nu-ţi vărsa borşul, în pizda mă-tii, peste florile de tei, poate cineva are nevoie de-un ceai... Maimuţel a bâiguit ceva în chip de scuze, iar sacoşa, lovindu-se de crengi, a aterizat ciufulită şi cu urme de sînge. — Hai, în pula mea, fii bărbat, nu te mai smiorcăi. Ăsta n-a fost decât aperitivul. Eu ce mai caftesc? Nu i-am văzut privirea fătălăului, dar i-am auzit suspinul. Să te pufnească râsul, nu alta! — Hai, puţă bleagă, jos tricoul. Am un prieten care s-a îndrăgostit de el, nu-l fă saştepte. Frunzişul a început a foşni. — Cu atenţie, bă labă tristă, că-l umpli de muci şi nu iese la spălat. În scurt timp, m-am trezit cu tricoul la picioare. — Cum e, Franzelă, îţi vine? Nu-l mai îmbrac, ci doar mi-l pun în faţă, aşa, să văd ce şi cum. La mâneci era bun. — Dacă era un număr mai mare, era perfect, îi răspund eu. — Ai auzit, băi sacâz, data viitoare îl iei un număr mai mare. — .... — Ai auzit sau vorbesc singur? — .... — Zi „da”, în pizda mă-tii. — Da, a bălmăjit el, cu voce distrusă. — Aşa, puişor, îmi place când eşti de

acord cu mine... Să trecem mai departe...Ai auzit de filmul ăla, „Striptiz în copac”? Cred că nu...Nici eu, da noi acu jucăm în el... Hai, jos toate textilele! — Păi... Poc! — Până termin eu ţigara, da? — ... — Da? — Da... Maimuţel a înţeles repejor regula jocului şi o pereche de pantaloni de trening s-a oprit pe o cracă. Bastîrcă a coborât şi a împins-o cu vârful piciorul. Pantofii sport, n-au întârziat nici ei. Unul câte unul. Apoi şosetele. Nimeni nu spunea nimic, doar vântul întorcea frunzele pe dos. — În pula mea, pe ăştia ce nu-i dai jos, ţi-e ruşine să-ţi arăţi cucul? Omul nostru a început să dea din nou apă la şoareci, cu hohote. — Hai, că n-am să-mi fut vremea cu tine, şi-a ieşit Bastârcă din pepeni şi, hâârşşşti, i-a făcut chiloţii franjuri. Apoi a coborât, lăsându-l suspinând pe rămurică, ca pe-un păsăroi năpârlit. După ce a arestat lovelele din buzunare pantalonilor de trening, Bastârcă a strâns toate lucrurile grămăjoară la rădăcina copacului, minus tricoul şi sacoşa cu floare de tei. Apoi am pus puţă de la puţă şi le-am murat bine. Mirosea ca naiba, a urină de om mahmur. Ne-am cărat spre oraş, fără să ne uităm înapoi. După vreo douăzeci de metri, se aude din spate: — Mă pupaţi în cur, băi handicapaţilor! Maimuţel, al naibii, îşi recăpătase graiul. Am încremenit. Amigo m-a prins de umăr şi a cârâit: — Dă-l în pula mea, mai bine să radem o bere. Mi s-a părut o gândire corectă, aşa că ne-am târâit mai departe, ca şi cum n-am fi auzit nimic. Până la prima terasă, aveam de înghiţit ceva praf... Cum mergeam noi în dorul lelii, la un moment dat întreb: — Cum s-o fi urcat băşină răsuflată ăla în copac? — Pula mea! a răspuns standard Bastârcă, din chestia asta putând să înţelegi o mie de lucruri.

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

mihai mateiu Vînătorul „Totdeauna i-or plăcut culorile. Ore-n şir putea sta şi privi, numa’ uitînduse-n jur.”

riveşte mijindu-şi ochii paleta nesfîrşită de griuri: negre şi brune, de pămînt şi frunze uscate, verzi, violete şi gălbui, de scoarţă udă, albastre şi albicioase, de cer de toamnă tîrzie—ceaţa se-aşterne peste ele ca un filtru lăptos, topindu-le une-le-n altele. Pluteşte-n straturi fine deasupra noroiului şi-a frunzelor îmbibate, pe-alocuri se destramă şi-n golurile astea culorile sînt mai tari, contururile se decupează mai precis. O văioagă largă, cu cîteva luminişuri — într-o parte pămîntul urcă domol spre o culme care nu se zăreşte. Printre trunchiurile netede ale fagilor şi carpenilor se-amestecă cîte-un pîlc de stejari cu scoarţa de culoarea cărbunelui ud şi multe lăstărişuri de-arin şi alun. Stă în dosul unui copac doborît, de-a cărui rădăcină smulsă atîrnă încă bulgări de pămînt. Poartă haine groase, imprimate cu frunze şi crengi brun-cenuşii, ghete înalte şi o şapcă îmblănită cu urechi. De trunchiul copacului e sprijinită o armă de vînătoare, cu ţeava dublă îndreptată-n sus. Alături de ea atîrnă de un ciot o tolbă din piele neagră, din care ies capetele a vreo 20 de săgeţi lungi, cu pana albă şi nock-uri din plastic de un albastru intens. Are-n jur de 21 de ani, dar expresia liniştită a feţei îl face să pară mai matur. E mărunt, cu faţa osoasă, ochii de culoare închisă şi sprîncenele groase. S-a lăsat pe vine, sprijinindu-se cu spatele de trunchiul copacului. Pe genunchi ţine un arc lung, din lemn de culoare roşcată—degetele ambelor mîini mîngîie inconştient crosa acestuia, urmărindu-i liniile complicate. Un pocnet de creangă îl face să se ridice brusc. La vreo 25 de metri în stînga, un bărbat ieşit din spatele unui tufiş îi face un semn cu mîna—a călcat din greşeală pe o uscătură. Rămîne-n picioare, încercînd să şi le dezmorţească şi privind în toate părţile. Apoi, chiar în momentul în care vrea să se-aşeze din nou, aude ceva dinspre deal. Trage o săgeată din tolbă şi-o potriveşte în coarda arcului, apoi se uită după celălalt dar nu-l mai zăreşte. Ascultă atent—foşnetul se-aude din nou, mai puternic. Cîteva clipe încetează, apoi revine—porcul apare brusc din dreapta şi se-opreşte indecis exact în faţa lui, la nici 20 de metri. Întinde coarda într-o mişcare lungă, pînă cînd degetele ating pometul obrazului drept. Mîna cea-

laltă urmăreşte imperceptibil mişcarea animalului, care fornăie şi se-nvîrte pe loc —în clipa-n care-i oferă laterala săgeata ţîşneşte şuierînd şi se-nfige cu un sunet înfundat în spatele piciorului din faţă. Porcul scoate un ţipăt ascuţit şi-o ia la fugă, chiar spre el. A rămas cu arcul în mînă, privind —în secunda următoare, cînd îl aruncă şi-apucă puşca, se-aude o bubuitură şi mistreţul se prăbuşeşte la doar zece metri de el. Priveşten stînga, de unde-a venit împuşcătura, şi-l vede pe bărbatul care călcase mai devreme pe creangă ieşit din dosul tufelor, cu arma încă la ochi. Aşteaptă amîndoi cîteva secunde, dar porcul nu mai mişcă. Tînărul ajunge

primul lîngă el. — E mort, strigă după ce-l împunge cu ţeava armei. Glontele l-a nimerit probabil drept în inimă. S-a prăbuşit într-o rînă şi săgeata înfiptă în trunchiul lui stă drept în sus—a intrat adînc şi în jurul ei blana ţepoasă s-a umplut de sînge. În timp ce aşteaptă să ajungă şi bărbatul priveşte pana albă a săgeţii, albastrul neplauzibil din capătul ei, roşul aprins scurs peste cenuşiul blănii—e o armonie incredibilă a culorilor, pe care-o tulbură doar mirosul pătrunzător de moarte. Pe drumul desfundat de la liziera pădurii sînt oprite patru maşini mari de teren şi un

tractor cu remorcă—se aude dinspre ele agitaţia cîinilor. Alături, pe fîşia dintre drum şi pădure, sînt aliniaţi opt mistreţi mari, întinşi pe burtă. În jurul lor stau roată vînătorii, vreo 15 oameni. Sînt bine dispuşi—vorbesc tare, glumesc şi rîd, cîteva sticle de tărie circulă de la unul la altul. Puştile le atîrnă la umăr, unele învelite deja în huse verzi. Doar tînărul îşi ţine în mînă arcul, cu un fel de stinghereală. Alături e bărbatul care-mpuşcase mistreţul rănit de el—dacă-i priveşti atent îţi dai seama, după forma nasului şi-a buzelor, că sînt tată şi fiu. şezat pe scaunul din capul mesei, tatăl citeşte un ziar—îl ţine ridicat în faţa

ochilor cu ambele mîini, lăsîndu-l mai jos doar ca să dea pagina. E-o masă lungă, pentru 12 persoane. Capătul din faţa bărbatului e-acoperit de o faţă din pînză albă, pe care sînt aranjate tacîmuri pentru trei persoane, un coş cu pîine, o farfurie cu castraveţi muraţi tăiaţi rondele şi-o solniţă cu sare şi piper. În cealaltă parte a camerei uriaşe, dreptunghiulare, cufundat într-un fotoliu, fiul urmăreşte un documentar—sonorul televizorului e-aproape de minim, aşa că se-aude limpede sunetul focului care arde în soba de teracotă şi, din cînd în cînd, foşnetul foilor de ziar şi zgomotul vaselor din bucătărie. Un miros de friptură, care s-a

Pro z ă strecurat prin uşa deschisă a acesteia, umple întreaga încăpere. În clipa-n care mama intră şi aşează pe masă două farfurii aburinde, bărbatul îşi împătureşte ziarul şi-l lasă deoparte. — Pune şi tu pe ştiri şi haide la masă. Băiatul schimbă cîteva canale pînă să aleagă unul, apoi dă sonorul o idee mai tare şi vine să se-aşeze pe scaunul din dreapta tatălui. În farfuriile din faţa lor e friptură cu piure de cartofi, peste care bălteşte puţin ulei maroniu. Mama a adus între timp o sticlă de Havana Club cu ţuică şi-a turnat în trei păhărele mici, cu floricele pictate. Ciocnesc şi dau pe gît, femeia din mai multe înghiţituri—nici unul nu se strîmbă, băiatul ia doar o bucată de pîine. În timp ce reumple paharul bărbatului, femeia-l întreabă: — Îţi mai pun şi ţie? Clatină din cap. Mirosul cărnii fripte şi arsura ţuicii le-au făcut poftă, încep să mănînce. Tatăl şi fiul mai trag cu ochiul la ştiri, femeia priveşte doar în farfurie şi uneori, aproape pe furiş, la cei doi—e singura care şi-a făcut cruce înainte să ia prima îmbucătură. La un moment dat gîndul ei prinde glas: — Atîţia or fost la Ionaş! Or venit şi din Geaca şi din părţile alea, şi de la Cluj... atîtea flori şi coroane. Şi-aşa frumos o cîntat popa. — Las’ să cînte că altă treabă n-are!, îi răspunde bărbatul, privindu-şi serios fiul. — Nu mai vorbi aşa! Toată lumea-i mulţumită de popa ăsta—îi la locu’ lui, slujeşte bine, merge pe la bătrîni, nu ca ăl’ vechi. Ăla numa’ de-afaceri se ţinea, de-abia ajungea la biserică. — Stai să prindă şi-ăsta gust, nu-l mai vezi apoi. O fost şi Lelu? — Nu, că-l dor rău picioarele, mi-o zis Lena. M-or întrebat de tine, mai mulţi, leam zis că vînaţi. Oamenii vorbesc, să ştii. — Lasă să vorbească, de-aia mă doare capu’. Cînd pot vin, cînd nu nu—asta e. Vînătoarea-i stabilită din timp, nu pot face cum vreau eu. Băiatul mănîncă tăcut, fără să-i asculte, uitîndu-se mai mult la televizor. La un moment dat îşi scoate telefonul mobil pentru-a verifica ceva, apoi îl aşează pe masă. Părinţii nu-i vorbesc deloc în timpul mesei. Doar după ce-au terminat, cînd femeia duce farfuriile goale la bucătărie, taică-său îl întreabă: — Azi, te-ai speriat? — Nu..., nu mi-am dat seama... Mai mult m-am blocat. — Nu rămîi aşa, să vezi ce se-ntîmplă. Cu arcu’ nu-i sigur. Te uiţi cînd ai arma la ochi. Se întrerup cînd mama se-ntoarce şi aşează pe masă o farfurie cu cozonac şi plă-

cinte. — Luaţi, azi am ars cuptorul! Aduce şi o tavă de plastic pe care sînt trei pahare mari, o carafă cu apă şi una cu vin. Bărbatul mănîncă cu poftă o felie de plăcintă, apoi îşi toarnă un pahar de vin şi se mută pe un scaun din celălalt capăt al mesei, mai aproape de televizor. Băiatul rămîne la locul lui, scriind un sms. Cînd termină îşi pune apă şi bea, privind la televizor – taică-său a mutat pe un canal sportiv unde se dă rezumatul unui meci. Telefonul îi piuie scurt de două ori, anunţînd un mesaj. După ce-l citeşte se ridică de pe scaun. — Ieşi undeva? îl întreabă taică-său întorcîndu-şi scurt capul spre el. — Nu mai... Mă duc în cameră. Noapte bună! — Noapte bună! Maică-sa tocmai adună faţa de masă – înainte de-a ieşi din cameră, se-apropie de ea şi o sărută pe frunte.

eschide brusc ochii, cu un zvîcnet în inimă—i s-a părut c-aude un strigăt. Prin fereastră pătrunde-o lumină vagă, albăstrie, care-i scaldă faţa. Rămîne nemişcat, încordîndu-şi auzul—nu se-aude nimic, probabil a visat. Apoi, dintr-o dată, sugrumat, un strigăt de spaimă. E vocea maicăsii, n-are nici o îndoială—sare din pat cu inima bubuind şi o senzaţie oribilă în tot corpul. Ai lui nu se ceartă la miezul nopţii, nu i-a auzit niciodată strigînd unul la altul. Deschide uşa şi iese în holul mic din faţa camerei, apoi trece-n sufragerie—nu e chiar întuneric, aceeaşi lumină lăptoasă pătrunde prin cele două ferestre conturînd cu albastru formele negre-ale mesei şi scaunelor, colţul sobei, televizorul. Străbate camera spre uşa din partea opusă, care dă-n holul de la intrare—e-o uşă cu geam de sticlă mată, prin care se vede lumina aprinsă în partea cealaltă. În clipa-n care întinde mîna spre clanţă vede-o umbră care se mişcă dincolo şi-aude vocea lui taică-său. — N-avem mă bani. Tot ce-avem e în bancă, în casă n-avem. E-o voce răguşită, spartă, pe care-o recunoaşte cu greu. — Lasă-ne... —vocea maică-sii se stingentr-un hohot de plîns. — Dacă nu tace v-omor pe-amîndoi! Zi-i să tacă, dumnezeii mă-tii! Un val de panică îi taie genunchii, sufocîndu-l. Icneşte şi voma-i ajunge în gură. Se ţine de perete şi expiră prelung, fără nici un sunet. — Ia ce vrei... — Zi-i mă să tacă, dacă ţipă vă omor! Se-ntoarce ca-n vis, intră în bucătărie şi

ia de pe dulap bîta de baseball pe care-o vreme o purtase taică-său în maşină. Apoi sentoarce, simţindu-şi genunchii tremurînd la fiecare pas, şi pune mîna pe clanţă. — Intraţi în cameră! Vocea străină e răstită. În acelaşi timp umbra se mişcă, apropiindu-se brusc de geamul mat care-i desparte. Nu ezită nici o secundă—apucă bîta cu ambele mîini, ca pe-o suliţă, şi-o împinge cu putere prin sticlă. Geamul se prăbuşeşte în ţăndări, inundîndu-l de lumină, zgomotul cioburilor e-acoperit de un ţipăt isteric. Străinul s-a prăbuşit, lovit în tîmplă—a scăpat arma din mînă dar nu şi-a pierdut cunoştinţa, încearcă să se ridice. E un bărbat neras, cu fălci mari, solid. Trece prin cadrul uşii şi de data asta apucă bîta normal—scoate un sunet oribil cînd izbeşte capul omului, drept în creştet. Sîngele ţîşneşte şi bărbatul se prăbuşeşte rigid pe o parte, cu picioarele cuprinse de spasme. Îl loveşte din nou, apoi încă o dată, şi încă o dată, zdrobind craniul şi năclăind bîta de sînge, pînă cînd spasmele se opresc. Abia atunci se-ntoarce spre ai lui. Maică-sa e căzută-n genunchi pe pragul dormitorului şi hohoteşte acoperindu-şi gura cu palmele, taică-său s-a aplecat deasupra ei, cuprinzînd-o în braţe—nici unul nu pare să fie rănit. Îşi coboară privirea spre braţele care-i atîrnă pe lîngă corp şi dă drumul bîtei, care saltă pe gresie cu un sunet sec, stropind-o de sînge. Se-ntoarce, calcă peste picioarele bărbatului, deschide cu grijă cadrul uşii din care mai atîrnă încă nişte colţi de sticlă şi trece în sufragerie. Merge pînă la fotoliul de lîngă sobă, se-aşează în el şi priveşte nemişcat conturul albastru al televizorului de pe comodă—devine alb în clipa-n care se-aprinde becul de pe terasă.

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

horea poenar Fragment de roman

(..............) Colonele, o, de mi-ai îngădui puţină nebunie! Căci simt că între noi s-a întins în aceste zile şi săptămîni nu depărtarea, nu lungimea cruntă a distanţei şi a violenţei, nici culorile sumbre ale unei ierni din nou tomnatice, umede şi moarte, ci nebunia… s-a aşezat ca vremea atît de schimbată de pe urma unei furtuni sau, mai bine spus, a unei boli, a unei lepre care goleşte satele, înstrăinează oamenii şi aerul şi sapă peste tot, peste coline, peste cîmpuri şi sub umbra palidă a copacilor, gropi în care se aruncă trupurile descompuse, inumane, pe care nu le mai vrea acum nimeni… o apă murdară, colcăind de noroi şi de vietăţi groteşti năvălind în grădini, rece ca o piele de mort, ascuţită ca o muşcătură, lîncedă, lipicioasă… nu văd altfel nebunia, n-ar putea fi decît aşa, întind mîna şi încerc să mi-o desprind de pe degete, de pe piele, o apuc şi ca o substanţă unsuroasă se lungeşte elastic, mi se prinde de mîna cu care încerc să o iau şi mă umple şi mai mult, ar trebui poate să mă frec ca animalele de copaci doar că o văd şi acolo şi pe pămîntul dezgheţat unde noroiul răsuflă duhori de nesuportat, casele pe lîngă care trec, trenurile cu care am călătorit, înţesate sau goale sunt toate atinse, văd cum boala desprinde bucăţi din trupul lor şi atunci n-am ce să fac, o simt şi în mine, urlă ca un cîine chinuit sau ca o fiară obosită de prea multă hăituire şi glasul ei nu mai e funebru, nu mai sperie prin puterea sa, ci prin deznădejde, prin pierdere, prin puţinul rămas în care stă, rîncedă şi grea, durerea… glasul acesta îl pun acum în cuvinte, nebunia aceasta o las să cadă în scris, ating hîrtia umedă cu palma şi îi transmit fierbinţeala sîngelui, luînd în schimb din ea răsuflarea de mucegai care curînd o să o sfarme, mai devreme chiar decît poate creionul cu care scriu şi al cărui vîrf umed şi el îngroapă neregulat literele pe hîrtie, unele mai groase, altele subţiri, altele doar ghicite şi poate le vei ghici şi tu dacă vor ajunge la tine… îţi scriu pentru că stau la aceeaşi masă de unde altădată, după moartea tatălui, am simţit că trebuie să o fac şi acum, în casa goală, fără geamuri sau uşi, unde scrumul e ridicat în fiecare clipă de o pală de vînt, de un curent de gheaţă ce urlă şi el printre ziduri şi aduce

Pro z ă cu el mirosul greu al nebuniei care a intrat în lucruri, în gardul din curte, răsturnat, cu pilonii scoşi din pămînt, în fîntîna otrăvită a cărei găleată a ars şi ea şi stă la rîndul ei să se sfărîme dacă o voi atinge, în butoaiele goale pe care le-au scos din pivniţă şi le-au rostogolit prin curte, în urmele pe care sacii de grîu le-au lăsat în noroi cînd au fost încărcaţi în camioanele lor, în mirosul amar al focului copacilor din curtea vecină care încă ard… ştii, pe vremuri – oare cît de mult, oare cît de aproape? – toamna fugeam în pădure ca să miros, de acolo de unde îmi permitea tata, copacii care ardeau, în jurul cărora tăiaseră pădurea şi oamenii stăteau de veghe, sperînd că vîntul nu se va înteţi, iar eu mă bucuram încercînd să respir tot mai mult, îmi amintea de focul din sobă atunci cînd venea iarna, de dimineţile în care frigul trosnea în camera în care mă trezeam şi doar zgomotul focului era de-ajuns să mă încălzească, iar cînd la şcoală mi-au spus că hîrtia din caietele pe care scriam era făcută din copaci, am început imediat să o miros sub ochii miraţi ai învăţătoarei, să aflu mireasma trunchiurilor arzînd şi a frunzelor moarte, gustul plăcut al toamnei care intra în lucruri cu duioşenie, al pădurii care exploda în culori ruginii, al ierbii ce devenea roşie şi al amurgului pe care îl priveam seara de la fereastră şi care sîngera peste dealuri şi peste acoperişurile caselor… scrisul îmi vorbeşte şi acum la fel, nu face decît să caute în trupul hîrtiei trecutul ei, vremurile şi slăbiciunile ei, se străduieşte să le strecoare în ceea ce putem înţelege, în cuvintele pe care le-am învăţat acasă şi la şcoală pentru a ne fi parteneri singuratici şi ştii, colonele, tata înţelegea şi îmi aducea uneori, fără să ştiu, seara cînd adormisem, cîte-o crenguţă luată din focul pe care îl făcuse în curte ca să ardă frunzele măturate toată ziua şi o punea în caietele mele, o ascundea între pagini ca să o găsesc dimineaţa sau în vreuna din orele lungi de la şcoală, iar odată, în drum spre şcoală m-a prins ploaia, începută pe neaşteptate şi cu puterea unei ploi de vară rătăcită în noiembrie şi a trebuit să mă adăpostesc sub o streaşină, iar acolo, luîndu-mi caietul din geantă am găsit crenguţa şi în ziua aceea nu m-am mai dus la şcoală, am fugit după ploaie în pădure, am păşit prin noroi, bucuros, îmi părea limpede, îl simţeam cald, pămîntul era primitor, ţinea în el toate zilele din vară cînd mă întinsesem să-l ascult, să-i văd de aproape vietăţile mici, era acelaşi pămînt pe care am continuat să-l găsesc primitor pînă cînd l-am văzut aruncat peste mormîntul tatălui meu, răspîndit cu ură de lopeţile grele, noroi greu, stricat, îmbolnăvit de toate zilele acelea de

ploaie şi l-am văzut acum din nou peste groapa săpată în pripă a lui Iacob despre care am vrut în fapt să-ţi vorbesc în aceste rînduri şi uite cum nebunia m-a făcut să uit tot ce s-a întîmplat, cum a venit să se aşeze în scris cu imaginile ei care, da, poate că erau cîndva şi ale mele, dar acum, colonele, acum cum ar mai putea fi?… stau în casa părinţilor mei incendiată, deşi nu a ars în întregime, o ploaie a reuşit poate să potolească flăcările, în satul părăsit, devastat unde şi celelalte case au ars şi curţile şi copacii din apropiere, unde nu mai e nimeni – şi nu ştiu unde sunt, unde au fost duşi sau dacă printre ei mama mai trăieşte – nici măcar un cîine, o pasăre rătăcită, nici un semn, nici o viaţă şi ca atare am senzaţia că nici timp nu mai e, la ce bun, ce rost ar mai avea să curgă doar pentru sine, printre lucruri moarte sau doar pentru mine care nu ştiu ce am să fac, cît de slab sunt, cît de smintit, cît de inutil pînă şi pentru aceste cuvinte care n-au nevoie de mine ca să le scrie hîrtia, mucegaiul, mirosul casei, al trecutului ars şi nins peste ea… am ridicat de jos o bucată de oglindă şi m-am privit, sunt cîteva dîre de cenuşă care o străbat, parcă trei sau patru degete le-au tras cu neîndemînare căutînd să smulgă figura dinăuntru sau doar să se răzbune pe sine, să spargă sticla şi să o simtă intrînd în sînge, să împroaşte cu o culoare vie propriul ochi, sunt murdar ca toate lucrurile, pielea feţei mi-e neagră, ochii fierbinţi, demenţi, deschişi cu greutate sau cu regret… sunt ochii care l-au văzut ultima oară pe Iacob, îmi dau seama că nu i-am spălat niciodată de atunci, poate doar miam şters fruntea cu mîneca hainei de cîteva ori, era în vagonul de tren în care am urcat din nou după ce avioanele zburaseră mai departe, iar noi ne adăpostisem printre sălciile de lîngă rîu, încercînd să ajungem cît mai departe de podul pe care căutau să-l distrugă şi nu mi-am dat seama că nu era lîngă mine decît tîrziu, cînd îmi pierdusem ochelarii undeva la coborîrea din vagon şi preocupat să nu alunec am încercat să mă agăţ de el ca să nu cad în apă pentru că acolo cădeau acum bombele, iar lîngă mine erau doar străini speriaţi care fugeau… am încercat să mă întorc, dar m-au îmbrîncit, am strigat şi am lovit în jur, dar o izbitură puternică m-a trîntit departe la pămînt, o bombă lovise podul şi trenul, rămas pe şine, se prăbuşea, vagoanele trosneau cu un zgomot asurzitor pe care avioanele îl amplificau şi ţipetele din jur şi frica şi la pămînt, pe spate, priveam cu ochii mijiţi cerul peste care trecea fum şi umbre şi zgomotele le simţeam tot mai mult ca nişte bucăţi de nori care se încălecau deasupra mea, iar cînd s-a

sfîrşit totul, am închis ochii şi pleoapele erau grele, mă apăsau, ardeau şi am crezut că fusesem lovit şi aveam febră… colonele, mi-a trebuit mult pînă să înţeleg că erau lacrimi… erau mari, le simţeam presiunea sub pleoape, erau singurul lucru care nu era murdar, dar nu păreau ale mele, le simţeam străine, cui aparţineau, ce vroiau, refuzau să se topească, să se spargă, o clipă mi-a părut că ochelarii mi se spărseseră sub pleoape şi cioburi erau încă acolo şi mi-era teamă că dacă ridic pleoapele va ieşi sînge şi nu voi mai vedea niciodată nimic… dar am văzut, desigur… era în unul din vagoanele răsturnate în care am intrat în fugă pentru că alte trei vagoane ardeau, lîngă mine erau oameni şi unul dintre ei mi l-a arătat, era căzut pe spate şi credeam că se odihneşte, dar apoi ceea ce părea că e o dîră de umbră am văzut că era sînge care curgea de pe tîmpla lui, am întins mîinile, dar eram tras înapoi, cineva striga că vagonul va lua sau a luat foc şi mai bine să-i lăsăm înăuntru, am lovit iarăşi şi mi-au dat drumul, ba chiar cineva m-a ajutat să-l tragem afară… colonele, nu ştiu dacă vei citi vreodată aceste rînduri, nu ştiu unde eşti, dacă eşti viu, dar simt nevoia să cred că moartea nu a luat totul, că mama mea e doar undeva departe de sat şi o voi regăsi, căci mă tem să nu vă găsesc altfel, undeva aruncaţi sub pămînt, mă tem să nu fi rămas singur şi tot ceea ce văd să fie rod al smintelii mele, aş vrea doi sau trei martori în gura cărora să stea tot adevărul că în a mea nu-l mai simt, doar dacă gustul său nu seamănă cu praful, cu cenuşa, cu pămîntul pe care am început să-l respir, să-l înghit, pe care îl simt parte din mine, poate că aşa e normal să mori, îngurgitînd încetul cu încetul pămînt pînă cînd va fi tot atît de mult înăuntru pe cît e pe dinafară… pe Iacob l-am îngropat lîngă rîu, ceva mai departe de sălcii, alături de ceilalţi morţi, cîteva movile de noroi aruncate de lopeţi, zgomotul lor ritmic devenit singurul care se mai auzea în afară de curgerea apei şi ceva mai încolo de vagoanele care din cînd în cînd mai trosneau, în continuare căzute sau arzînd mocnit, în rest doar atît, mîinile bărbaţilor şi pămîntul, noroiul cernut, prelins sub un cer acoperit mai departe de fum şi de umbre şi de ploaia ce părea să vină de pretutindeni, gata să atace, să ne sfarme pînă la capăt în slăbiciune… căci nu mai era decît atît, doar slăbiciune, mirosul ei acru, umezeala ei rîncedă, capătul de lume şi de viaţă pe care îl aşeza în faţa ochilor… să vezi moartea, colonele, şi să nu te revolte, să nu mai pui nici o întrebare şi totuşi nici să accepţi, doar starea care mai rămîne, de sminteală, de slăbiciune, de arsură, simţeam că trebuie să mă

Echin ox întorc cu spatele de lîngă ceilalţi ce stăteau în preajma noroiului lăptos de pe mormînt şi să plec peste cîmp, cu rîul în spate, peste calea ferată şi vagoanele prăbuşite trosnind, lăudîndu-mi nebunia, înfăşurînd-o în căldura rămasă în oasele mele, fără ţipăt, doar cu icnetele unui bolnav grav întins între aşternuturi, simţindu-le tot mai mult apăsarea, atingerea pămîntului, întunericul umed din care curge noroiul şi se adună în fîşii pentru ultimul bandaj… o noapte şi o zi, atît a durat… nu, nu plecarea mea peste cîmp, n-am mai avut nici atîta putere, ci veghea noastră pe malul rîului unde nu ne mai rămăsese nimic, nici lacrimi, nici suflu, doar morţii de sub noroi şi trenul distrus pe care ploua neîntrerupt cu zgomotul greu al obiectelor care se destramă, sunetul de goliciune ce se aude, sau doar aşa crezi, peste munţi, peste viaţă, pînă în măruntaiele pămîntului şi ale trupurilor de sub el… o noapte şi apoi o zi în care o vreme am stat sub sălcii, dar apoi ploaia a pătruns şi prin ele, rece de parcă ar fi fost gheaţă, cu degetele presîndu-mi oasele şi strîngîndu-mi pielea, cîţiva au coborît sub ceea ce rămăsese din pod, furia ploii lovindu-i mai puternic decît teama de alte avioane sau de structura şubredă , dar eu am rămas, goală mintea şi privirea, am rămas aşezat fără să hotărăsc ceva sau să vreau ceva, aşteptînd să fiu şters şi ploaia să meargă pînă la capăt, să mă îngroape în noroiul slinos, în pămîntul ce părea viu, mişcîndu-şi balele, spuma veninoasă, nesătul şi crud, vorbindu-mi, urlînd şi aruncîndu-mi sub pleoape imaginea lui Iacob cel viu… nu mai ceream decît să ştiu că fusese întotdeauna mort şi că asta era firesc… să ştiu că tot restul fusese şi era o iluzie, un vis din moarte, o nălucire alungită ca un şarpe în pielea mea, bolborosind lumini şi verdeaţă… să ştiu că fusese mort în ziua cînd fugisem din unitate şi în clipa cînd team văzut ultima oară trecînd rîul spre sat… să ştiu că mintea obosită, sleită de aşteptare şi nesiguranţă l-a inventat ca să nu se scurgă timpul în van şi că imaginile pot doar atît, să dea timpului gustul fals al lucrurilor, doar atît, colonele, ceaţă lipită de obiecte, aşa cum zăpada le rotunjeşte îmblînzindu-le pentru ochi… căci mă tem acum de imagini, mai ales aici în casa părinţilor, în satul golit în care copacii ard fără să fie toamnă…. mintea mi-e plină de ele şi toate mint, trecutul le îmbie, le ispiteşte şi în întunericul lor, deşi îmi închid ochii, le văd frumuseţea şi nu pot fugi de ea, vocea ei tînguitoare îmi stă captiv în creier, se loveşte de pereţii capului şi ecoul ei creşte, frumuseţea bolnavă care se cerne peste lume şi peste lucruri şi peste morminte şi atunci iarăşi zic:

de mi-ai îngădui puţină nebunie, cuvintele s-o soarbă şi urechiule ciulite s-o prindă, să amestec imaginile şi feţele lui Iacob şi scrisul acesta dinspre mine spre tine cum aş schimba locul pietrelor aruncate peste mormînt, dacă aş mai avea curajul să mă întorc lîngă rîu, lîngă pod, lîngă sălcii şi totul să fie încă acolo şi nu în catacombele minţii mele, plăsmuit de cuvinte, nu-i aşa, cum ar fi dacă acest scris, acest text întins peste foile vechi ce au răzbit dincolo de foc, ar fi întrun fel singurul adevăr fără totuşi ca restul să fie fals, nici noaptea cu stele umede după ploaie în care am părăsit mormîntul lui Iacob şi ne-am despărţit, nici zilele fără număr în care am rătăcit fără sens şi fără foame, nici momentul în care am început să recunosc locurile, să le simt, deşi părăsite, vii, de parcă pînă atunci nu fusesem în această lume, ci în partea ei de întuneric deplin, am văzut pădurile goale şi crengile rupte de vînt purtate pînă peste cîmpurile nelucrate, unde bocancii plini de noroi miau reamintit dimineţile după furtună cînd tata intra pe ogor să verifice dacă recolta nu era distrusă şi se întorcea acasă cu cizmele de cauciuc negre de noroi pe care şi-l îndepărta la poartă cu lama briceagului şi atunci am ştiut că undeva se afla mama… colonele, memoria te face paradoxal să uiţi, doar aparent îţi redă trecutul… uiţi tot ceea ce e, moartea şi faţa lui Iacob, săptămînile de hăituire, înfrîngerea, gustul greu al pierzaniei şi ploaia unită tot mai mult cu pămîntul şi în locul lor vin imaginile acestea ale minciunii pe care pare că textul le cheamă şi acum, ca şi cum scrisul ar fi altceva mereu, fără legătură cu mine, cu legile sale proprii despărţit de sufletul meu şi de viaţa mea şi a ta, text fără adeverire, doar cu rîvnă şi singur ca o oră tîrzie de noapte, ca şi orele din unitate cînd Matei şi Pereteatcu rămîneau pînă spre dimineaţă lîngă flaconul cu vin, Matei cu durerea lui de cap fără milă, Pereteatcu cu aburul fără leac al deznădejdii, unde sunt ei acum? e mintea mea mai puternică atunci cînd îmi spune că Matei e mort de atîta vreme sau e scrisul acesta mai puternic minţindu-mă iarăşi, cu literele lui idioate, cu noroiul său pe care nu îl simţi, care nu te atinge pe piele şi totuşi e şi nu ai nici o lamă de briceag gata să îl cureţe?… colonele, nu scriu ca să nu ţip, pentru că iată ţip, pot să o fac, deşi nu îmi răspunde decît fiorul vîntului ce trece prin geamurile sparte, prin bîrnele de lemn pline de scrum şi nu scriu ca să nu fiu nebun, pentru că iată, sunt, îngăduiemi iarăşi, umbră sunt şi galbenă şi răspîndită peste toate ca o plagă, ca o ciumă, ca o mantie mucegăită ce ne acoperă şi ne ascunde în tăcere… bălţile stau pline cu

9 – 1 2 / 2 0 1 0

ochiurile lor plesnite înspre cer, aerul fără curăţenie stă gata să tuşească şi creionul care scrie trosneşte ca gheaţa sub picioare obosite, scrie că atunci cînd eram mic şi murea cineva tot satul îl conducea la groapă, pînă şi copiii şi bătrînii bolnavi sprijiniţi în cîrje ce păreau şi ele muribunde, şi miera frică, satul rămînea gol în urmă, toată lumea tăcea, cîinii alergau fără vlagă pe lîngă convoi neîndrăznind să latre… lîngă cimitir era o pereche de nuci uriaşi lîngă care mă opream şi toţi mă lăsau în pace ca şi cum şi eu aş fi murit, dar nimeni nu ştia, nu înţelesese, nu simţea dacă eram viu sau mort şi dacă nu însemna acelaşi lucru… eram doar eu şi nucii şi mirosul acru al palmelor cu degetele înnegrite ca după curăţatul nucilor verzi, fructele roase, gata să fie strivite, ele, doar ele, mă ajutau să înţeleg ce poate fi moartea, iar ei, nucii, doar ei au fost cei ce mi-au adus mîngîiere… Rămîi cu bine, colonele Ioan Medveşan (...........)

Pro z ă

doina ruşti Amănunte pierdute

Ospătăria Berbecu n anul 1843, târgul Bucureştiului era destul de curăţel, iar în ziua de mai, când începe această poveste, străzile străluceau ca după ploaie. Mai ales Pitar Moşu, la capătul dinspre Hereasca, unde s-a oprit Carl Meyer. Chiar pe colţ era ospătăria Berbecu, a cărei firmă, scrisă atât cu litere chirilice cât şi latine, ieşea dintre lăstarii de caprifoi. Pentru că se făcuse cald, cârciumarul scosese afară patru mese din lemn auriu, care păreau ascunse printre tufele de iasomie. Indiferent la mica grădină, Carl s-a oprit cu ochii pe casa de vizavi, o clădire albă, cu zidăria ca un ou vechi şi cu obloanele balcoanelor proaspăt vopsite. Şi abia după ce-a cuprins cu privirea acoperişurile din împrejurimi, a văzut-o şi pe Alba, care mesteca fără interes în tingirea cu dracoline. În mod evident se afla în aşteptare, căci din când în când îşi ridica ochii spre balcoanele de peste drum. Carl s-a aşezat la o masă, curios şi el de obloanele verzi, care începeau să se mişte. În dimineaţa însorită, casa asta i s-a înfipt drept

în creier, aşa că şi-a scos nottes-ul şi creionul. Un morman de coji galbene, tăiate tăiţei, lumina masa de lângă plită. Carl a schiţat la repezeală silueta zveltă, insistând să înnegrească părul, împletit în mai multe cozi mici, pliate de la creştet până la ceafă. Şi-n timp ce linguroiul se răsucea printre cojile de lămâie, iar un băietan îl întreba pe Carl ce pofteşte, pe balustrada micului balcon de peste drum s-au aşezat nişte braţele lenevoase. Însă! Acest amănunt nu apare în desenul lui Meyer. Pe fila cât palma au rămas doar casa cu balcoanele închise şi o fată care se chiorăşte spre ele. Nimic mai mult. Nici măcar florile de iasomie, pocnind în aerul de mai, nu apar în acest mic desen care-a trecut prin zeci de mâini, până când a ajuns la mine. Meyer n-a desenat braţele culcate pe balustradă. Nici momentul atât de important în care obloanele s-au deschis fără zgomot. În desenul lui nu se află nici cel mai vag indiciu al adevăratului eveniment, care a fost de fapt apariţia lui Mitiţă Obedenaru.

Obloanele verzi u o zi în urmă, obloanele casei albe nu erau decât nişte uşi cu zăbrele de lemn vechi. Numai mâinile neobosite ale lui Mitiţă, care acum leneveau pe balustrada balconului, făcuseră ca această casă oarecare să-şi schimbe faţa. Muncise o zi întreagă, dând la pensulă, sub ochii băieţilor de la Berbecu şi mai ales ai Albei, care acum mesteca alene în cratiţa cu dracoline. Privi printre stinghiile subţirele, spionând linguroiul şi trăgând în nări mirosul de caramel înecat în coji de lămâie, iar când în capătul străzii răsări un bărbat cu haină scurtă şi lavalieră pepită, ştiu imediat că era neamţ. Deschise cu prudenţă oblonul examinând încă o dată stratul uniform de vopsea. Nu se vedea nici urmă de pensulă. Apoi trase de sub teancul de caiete Vaillant-ul şi-l propti cu muchia în pervaz. Pentru că era prea gros, îl deschise la repezeală, pe la passer, apoi îl strecură sub giurgiuvea, ca s-o ţină deschisă. În curtea ospătăriei, Albiţa punea-n vasul arămiu încă un rând de lămâi, iar

Echin ox neamţul desena de zor, cu ochii pe obloane. O emoţie şerpoasă îi trecu prin aortă şi, privind sprâncenele încordate ale lui Carl Meyer, căpătă numaidecât convingerea că străinul desena balconul. Satisfăcut, Mitiţă îşi lăsă braţele peste balustradă şi scoase în sfârşit ciuful afară. Din strada Dionisie, peste acoperişul maroniu al Berbecului, se vedea o trăsurică lustruită, ca o hârtie de marţipan. Trăsura otrăvită itiţă Obedenaru ieşi pe uşa casei tocmai în momentul în care Berlicoco îşi înşfăca pachetul cu dracoline. Nimeni nu mânca de plăcere cojile de lămâie trase în zahăr, dar toţi le luau ca să-şi parfumeze gura. Peste tufele de iasomie se vedea pălăria lui Carl îndepărtându-se încet, spre Dionisie, iar Alba îi făcu semn unui băiat din ospătărie să treacă în locul ei, la tigaie. Pentru Mitiţă toate aceste întâmplări, văzute destul de bine, au rămas totuşi în umbră. Pentru el n-a existat decât trăsura care s-a oprit chiar în faţa ospătăriei, cu toate că în aceleaşi două minute s-au petrecut o sumă de alte fapte pe care se sprijină toată istoria lui. Când a ajuns în dreptul cuptorului, s-a deschis şi uşa trăsurii. Mai întâi a observat că era căptuşită cu un satin crem. Apoi a văzut-o şi pe Mary coborând şi un parfum de trandafiri, mai pătrunzător decât caramelul şi decât coaja de lămâie la un loc, s-a lăsat peste toată strada. Dar să nu vă gândiţi la aromele păstrate în mătăsuri vechi! În nările lui Mitiţă a ajuns un abur uşor de flori proaspete, un pic piperat şi atât de grăbit, că doar urmele lui au intrat cu adevărat în păienjenişul de filete şi capilare al rinencefalului. Mary, pe care o ştia din vedere, dar pe care n-o văzuse niciodată aşa de aproape, era cunoscută prin tot târgul ca Englezoaica, deşi nici măcar nu era englezoaică sută în sută, ci venită dintr-o insulă a Canalului Mânecii, unde se amestecă de multă vreme sângele fandosit al francezilor cu scorţoşenia scoţiană şi cu ceva încăpăţânare irlandeză. După ce a făcut doi paşi de la trăsurica lucioasă, s-a oprit şi-a aruncat spre Mitiţă o privire atât de scurtă, încât e posibil ca nici să nu-şi fi dat seama că s-a uitat spre el. Mai exact, din trăsura ca un sipet s-a rostogolit în stradă nu doar o femeie exotică, ci un val parfumat şi otrăvitor, care a făcut ca viaţa lui Mitiţă Obedenaru să se schimbe complet. Căci în lumina acelei zile de mai, Englezoaica s-a risipit peste grădina ospătăriei, a plutit printre tufele de iasomie şi-a urcat alene până la obloanele verzi, pe care Mitiţă le vopsise cu pasiune.

Mary Grant emeia aceasta, îmbrăcată cu o rochie alburie şi amplă, a păşit pe lespedea din faţa ospătăriei pentru că, încă de pe când ieşea din strada Dionisie, zărise tunica lui Berlicoco. Fireşte, pentru ea nu era Berlicoco, ci Costache Rosetti, un bărbat pe care îl întâlnise de câteva ori şi de care se simţea definitiv legată. De la fereastra cupeului, peste tufele de iasomie, îl văzuse scotocind cu o mână în cornetul cenuşiu, îi văzuse chiar manşeta roşie peste încheietura mâinii şi, luându-şi inima-n dinţi, oprise trăsura, sub pretextul că avea să-i transmită ceva. Ea păşea acum înfricoşată la gândul că toată lumea o să-şi dea seama de adevăratul ei scop, care era de fapt să se bage puţin în sufletul de nepătruns al acestui bărbat cu nume de trandafir. Prin urmare, Mary aruncă la repezeală o privire spre Mitiţă Obedenaru şi i se păru că toată grădina ospătăriei era plină de lume, că întreaga mahala ieşise în stradă, iar că de după ferestrele zăbrelite o privea o armată aflată în misiune. Apoi, o izbiră ochii înfipţi şi faţa preocupată a Albei, care venea aproape lipită de epoleţii lui Berlicoco. Şi în timp ce băiatul de la bucătărie pusese mâna pe linguroi, iar uniforma cu epoleţi aurii se apropia, secondată de faţa neguroasă a unei fete, Englezoaica lăsă o mână în caprifoiul de pe gărduleţ, unde se odihnea şi palma amorţită a lui Mitiţă. Abia atunci, sub impresia unei atingeri neprevăzute, îşi dădu seama de existenţa unui băiat roşu ca racul şi părându-i-se că el ar fi scos un „miss” şerpuitor, rosti şi ea, luată de val, „Mary Grant”, realizând în acelaşi moment tot penibilul întâmplării. Mitiţă, însă, nu se pierdu cu firea, ci făcu imediat un pas în faţă, nu doar spre mirarea lui, ci şi a celorlalţi, care nici nu se mai mişcară, aşteptând să se deruleze această clipă în care un băiat poleit cu o pală de foc, îşi spunea numele. Iar sunetele zbârnăitoare ajunseră în urechile lui Berlicoco, o loviră drept în inimă pe Alba şi trecură peste coroanele unui dud, până în strada Dionisie, în timpanul nepăsător al lui Carl Meyer, oprit să se răcorească la un jgheab.

Planuri aproape intelectuale lba îşi lăsase dracolinele în grija unui băiat de la bucătărie, poreclit Zambiloi, ca să alerge spre micul gard din faţa ospătăriei, pe unde Mitiţă trecea consecvent, dimineaţă de dimineaţă. Încă de ieri, după ce citise şi ultima filă din Pavel şi Virginia, îşi imaginase acest drum către gărduleţul înfofolit în caprifoi. Ştia că o s-o vadă imediat şi-o să stea înţepenit lângă poartă, iar de data aceasta era

9 – 1 2 / 2 0 1 0

hotărâtă să-i arate cea mai distinsă parte a sufletului ei. Prin urmare, voia să-i ceară un roman în franceză, ca să-şi dovedească educaţia şi preocupările aflate cu mult mai presus decât ingratele treburi pe care familia i le pusese în cârcă. Săptămâna trecută îl văzuse pe poştaşul de la austrieci aducându-i o carte şi nu se mişcase până când Mitiţă nu desfăcuse sacul poştal. Era un roman în două volume, expediat de Werdet et Spachmann. Pe copertă se vedea autorul şi un titlu uşor de ţinut minte—Le Père Goriot. Mitiţă, destul de amator să stea la palavre, îi povestea cam tot ce citise, iar în ultimii doi ani se transformase în principala ei sursă de cărţi. De la el luase Viaţa Contelui de Comianj, Fabulele lui Esop, Zadig, iar de Paşte, îmbrăcat cu redingotă, cum aveau numai băieţii de la „Sf. Sava”, îi adusese în dar dicţionarul lui Vaillant şi un teanc de reviste franţuzeşti. Acum însă, era vremea unei cotituri importante în relaţia lor, iar ea nu doar că şi-o imaginase toată săptămâna, dar îşi strecurase în buzunarul şorţului şi-un mic şip cu parfum. Două cuvinte despre inima lovită a Albei rin urmare, de cum îl văzu ieşit pe balconul cu obloane proaspăt vopsite, Alba se gândi cum să scape de tingirea sfârâitoare. În timp ce neamţul se-ndrepta alene spre strada Dionisie, iar Berlicoco scotocea din mers în cornetul cu lămâi confiate, îşi făcu într-adevăr apariţia multaşteptatul Mitiţă. Iar în următoarea secundă apăru şi trăsurica al cărei coş satinat nu prevestea nimic bun. Alba se băgă în epoleţii lui Berlicoco şi reuşi s-ajungă în poartă odată cu Mary. Iar în avalanşa de întâmplări petrecute, doar două îi rămaseră întipărite în minte. În primul rând îl văzu pe Mitiţă devenind roşu ca laleaua. Apoi, în mod catastrofic, sticla de parfum răsuflă pe neaşteptate, risipind nu doar în buzunarul ei, ci peste toată grădina, o mireasmă ca un suspin de mai. Dar aceste două evenimente nu mai însemnară mare lucru, în clipa în care, străina, în rochia ei ca o păpădie pe moarte, se răsuci spre Mitiţă, nu acelaşi Mitiţă care ţinea în casa lui albă un volum de Balzac, ci unul nou, fâstâcit şi sedus într-o clipă. În mica grădină din faţa ospătăriei Berbecu nu mai era decât silueta de fum a vrăjitoarei de Englezoaice. Şi-o invizibilă aţă trecu în viteză prin inima Albei, care până atunci bătuse netulburată, timp de 14 ani.

Pro z ă După neaşteptata întâlnire entru Mitiţă Obedenaru întâlnirea cu Mary Grant a fost de-a dreptul fatală. Dimineaţa de mai, mâna care îl atinsese absolut din greşeală şi parfumul venit din buzunarul Albiţei s-au fărâmiţat cu-o viteză, pe care chiar şi astăzi am putea-o considera nebunească. În amintirile lui, Englezoaica, a cărei faţă nici măcar n-o înregistrase ca lumea, era prima femeie care-l vrăjise. Mai precis, în acea zi de mai a anului 1843, Mitiţă Obedenaru luă cunoştinţă de forţa de netăgăduit a unei mâini care cade întâmplător peste carnea aflată într-o amarnică aşteptare. Pe scurt, în memoria lui nu exista nici Albiţa, care-i suflase cu năduf în ureche, şi nici măcar Berlicoco, a cărui uniformă albastră se evaporă în substanţa acelei zile de mai. Când în sfârşit trăsurica o luă din loc, Mitiţă îşi trecu două degete prin păr şi-şi aminti că trebuia să ajungă la şcoală. În urma lui, mica grădină se schimbase la faţă. Alba, spre care el nu aruncă nici măcar o privire, culese cu două degete dopul rostogolit în largul ei buzunar şi astupă sticla subţirică, în care nu mai era niciun strop de parfum. Chiar şi-aşa, însă, continuă să emane mirosul înfiorător, care ani şi ani i-a tot amintit de cea mai mare ratare. Zambiloi îi făcu semn să preia tingirea şi-o luă imediat la picior, prin fundul curţii, ocolind şandramaua pătrată în care era spălătorul. Pe când Mitiţă, încă fierbinte, se îndepărta plutitor, iar Alba mesteca fără viaţă în tingirea cu zahăr topit, lângă cişmeaua lui Nistor Medelniceru, chiar lângă jgheab, aştepta răbdător un carnet nou-nouţ. După ce-l răsfoi fără grabă, Zambiloi îşi dădu seama că doar o singură filă era folosită, cea pe care neamţul, de care-şi aduse aminte imediat, desenase casa Obedenaru şi pe Alba cu ochii ridicaţi spre balcoane. Şi, bucuros de descoperire, rupse la iuţeală pagina compromisă, şi ascunse micul caiet în dosul şorţului, întrun buzunar întărit pe margini cu moleschin. Cât despre desenul lui Meyer—se opri într-un cui, iar gaura pe care-o primi, chiar în mijloc, se mai vede şi astăzi, inclusiv un praf de rugină risipit de jur împrejur.

Cum s-a scurs ziua lui Mitiţă n ziua aceea urmau să facă o fotografie de grup, cu Pierson-ul pe care nimeni din clasa lor nu-l văzuse încă. De doi ani încoace profesorul Marin făcea câte un experiment cu absolvenţii de la clasele lui. Însă Mitiţă nu văzuse încă nicio fotografie, în afară de câteva dagherotipuri cu femei, lenevind pe cuverturi vărgate. Dacă în dimineaţa aceea stătuse pe capul bunică-sii ca să-i calce o anume legăturică de mătase,

pătruns de importanţa fotografiei, acum, în drumul spre „Sf. Sava”, toată agitaţia din urmă cu un ceas i se părea doar o amintire străveche. Mai mult: întâmplarea din poarta ospătăriei Berbecu începu să se umfle şi pe măsură ce-o rememora, descoperi cu durere nu doar că fusese penibil, ci că nu mai era nimic de făcut ca să şteargă din memoria Englezoaicei impresia proastă pe care i-o lăsase. Îşi amintea perfect cum se aruncase spre ea. Se vedea stând lângă gard, presându-i frunzişul cu podul palmei, şi apoi ţâşnind pur şi simplu şi prezentându-se ca şi cum ar fi fost prinţul moştenitor. Iar cea mai amară dintre toate era amintirea numelui său, răsunând peste grădina Berbecu, probabil ajungând până dincolo de cişmea, în timp ce Englezoaica îşi întorsese deja capul, într-un mod atât de indiferent şi sfâşietor. În amintirile lui Mitiţă, străina aceasta, care pentru o clipă fusese a lui, se aruncase, în rochia ei foşnitoare, direct spre broscoiul de Berlicoco, pe care îl cunoştea jumătate din Bucureşti ca cel mai infect tip posibil. Cum era Berlicoco de fapt itiţă îl văzuse nu de mult, cu lăutarii după el, care urlau din rărunchi şi recunoştea că nu putuse să rămână de piatră, pentru că nu era băiat din „Sf. Sava” care să nu fi ştiut pe de rost toate cele şapte strofe ale romanţei lui Berlicoco. El însuşi o lălăise vara trecută, închipuindu-se cu pletele fluturând, cu lavalieră bej, cu haină nemţească, ale cărei pulpane fluturau în mers, lăsând să se vadă lustrina, în timp ce din beregata ţiganului ieşea fantoma lui, de bărbat nepăsător la trădările acelei femei învăluite şi ea în ceaţa unei mult râvnite poveşti: „Tu-mi ziceai o dată cum că pân’ la moarte Dragostea ta toată mie-mi vei păstra; M-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate, Astfel merge lumea, nu e vina ta.” Dar aceasta fusese vara trecută. Acum nu se mai putea gândi la el ca la poetul care îi dăduse fiori, ci doar ca la un rival care îi suflase englezoaica.

Nemulţumirea lui Mitiţă a ajuns până la noi i tot gândindu-se, sprâncenele i se ridicară zburlite, iar buza de sus începu să-i atârne ca o creastă de cocoş bolnav, amănunte care mai pot fi văzute şi astăzi, în cea mai veche fotografie din arhivele Colegiului Naţional „Sf. Sava”. Mitiţă s-a aşezat în primul rând de şcolari, pe vine, ca un martir. Şi uitându-se de jos în sus, spre fotograf, aerul de suferind s-a accentuat şi mai mult. În plus, genele drepte şi lungi, ca nişte măturici infipte în pleoape îl făceau să pară pe punctul de-a izbucni în plâns.

Realitatea lui Berlicoco era alta ostache Rosetti traversă curtea spre odăile cele mai răcoroase, unde avea de gând să-şi petreacă toată după-amiaza. Prin dreptul nucului, a cărui coroană acoperea un sfert din faţada casei, grădinarul părea înlemnit cu-o hârtie în mână. Şi pentru că apariţia furişată a stăpânului său îl luă absolut prin surprindere, omul îi întinse pagina proaspăt ruptă dintr-un nevăzut caiet de notiţie, spunându-i mai mult ca să se laude: — Era aruncată la Fântâna Medelnicerului, de unde am scos trei-patru sacale de apă, fără niciun ajutor. Nu spun că Tudorache n-a mai ieşit la cişmea de-o lună de zile, dar nici eu nu sunt cumpărat din târg! Bineînţeles, ştia că stăpânul, pe care toată lumea îl poreclea Berlicoco, nu-l mai auzise de când pomenise de Tudorache, însă alte urechi de prin toate colţurile curţii meritau să audă, mai ales că unele nici nu ştiau că vorbeşte de unul singur. Costache Rosetti era deja instalat pe macatul cu ciucuri. Întâlnirea cu Mary, care pentru el era Granta, îl indispusese oarecum. În acea zi tocmai renunţase la slujbă, scârbit nu atât de misiunea lui de şef al poliţiei, cât de existenţa neînsemnată pe care începuse s-o ducă. Ar fi vrut să-şi ia cofeturile şi să se târască alene până acasă, fără opriri. Or, Granta, care în mod evident nu avea nicio treabă, îi stricase secreta plăcere a unei zile de criză. Restul, grădina cu iasomia înflorită, fata de la tingire sau micul uliţar care o-ntâmpinase pe Granta—nu erau decât umbre mărunte într-un decor ignorat. Şi totuşi mai era ceva. Din toată priveliştea îi rămăsese în minte un ogar alb şi subţirel care se strecura prin gaura unui gard. Pe fereastră se vedea nucul bătrân, iar la poartă doi servitori se foiau fără treabă. Încă ţinea între degete desenul pe care i-l întinsese grădinarul şi, aruncându-şi un ochi, recunoscu imediat cuptorul din grădina ospătăriei, plus balcoanele casei lui Lambru. Şi, pierdut în tristeţea lui fără nume, apucă un vârf de creion şi scrise în stânga, unde mica filă era complet albă, cu litere mărunţele dar ferme Ospătăria Berbecu. Iar după un timp, puţin mai jos adăugă şi Бербеку. Slova chirilică şi caligrafia de om adormit are şi astăzi ceva derutant, iar atunci, după doar cinci zile, însuşi Meyer, regăsindu-şi schiţa într-un castron de cristal, din holul familiei Rosetti, o bună jumătate de oră se îndoise de propria paternitate. Şi pentru că voia să nu mai existe nici o nelămurire, în sfârşit, îşi semnă micul desen, fără să îndrăznească să-l ceară gazdei sale, care de altfel, nici măcar nu observase interesul musafirului ei.

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

Ovidiu P. Sachelarie Faust și farsa (fragment de roman în lucru)

rivindu-şi unghiile în lumina vărgată ce intra în celulă ocolind gratiile geamului cel mic, Enache număra în gând pentru a treia oară vizitele de care avusese parte în ultimii 22 de ani, mai exact, vizitele pe care le acceptase. Ce-i drept, îi rămâneau două unghii de pomană şi spera ca, măcar de dragul plictiselii, să aibă parte de o faţă nouă cât de curând. Făcea calculele astea de obicei în postul Paştelui, atunci când cei de afară, care încă îi spuneau „Bestia din parc”, după numele fluturat de un jurnalist de tabloid a cărui rampă de lansare a fost cazul său, mediatizat îndelung, oamenii ăştia de afară se înmuiau puţin şi îi făceau câte o vizită scurtă, mai degrabă de frică, sperând că o să fie primiţi, gândindu-se că poate anul ăsta iese. Fusese mamă-sa de trei ori chiar la început, în primul an, înainte să crape de supărare, mai trecuse pragul închisorii şi popa din sat de două ori, tot insistând să-l spovedească, dar când a văzut că n-are cu cine, a dat-o moartă. Cele două femei pe care le lăsase cu ochii-n soare au trecut fiecare câte zece minute, să-l spurce. Nadia s-a şi întors după doi ani, să-i facă în ciudă că s-a căsătorit, urându-i putrezire plăcută. Fraţii nu l-au căutat, iar în rest a refuzat să vadă pe vreunul din şleahta de jurnalişti şi gură-cască. Mamă-sa a fost de trei sau de patru ori?… — Bă Bestie, dă-o-n boală, iar îţi numeri degetele?! Imediat începe tombola de Paşte. Mişcă-ţi curu’ că poate anu’ ăsta ai noroc, iei tombola şi îi faci arşice pe ăia de te-o băgat, mă. Şi dup-aia tot la noi vii, că vă ştiu io p-ăştia, nu vă place la căldură, hă hă hă. Aşa era cu gardienii, una caldă, una rece. Schimbul lui Geoale era boierie, schimbul lui Curcanu’ era jale. Pe Caralu nici nu-l ştia, prefera să doarmă. Şapte ani de belşug, şapte de secetă, şapte de somn. Adică trei rate de opt ore pe zi, după care ia-o de la capăt.

— N-auzi coaie, eşti copac? Am zis să vii la sală, că ‘rectoru face pă ăla bunu’ şi bagă tombola cu două zile mai repede. Anu’ ăsta ai mai multe şanse, sunteţi numa’ 300 şi ceva. Futu-vă-n cur de apucaţi, mai crăpaţi mă, futu-vă-n cur! Aşa-i plăcea lui Geoale să alinte, prin sodomie. Cel puţin metaforic, că de prestat pe bune rar se întâmpla, doar când era nevastă-sa gravidă şi n-avea bani de bordel. — „Dacăăăăăă piereeeee strajaaaa nostrăăă, a pieeriiiit şî ţara noostrăăăăă”. Hai Bestie, futu-te-n cur, hai la sala de mese, că azi simt că ai noroc. De nu dai tu o bere aci afară la colţ mâine, să-mi zâci cuţu! Aşa-i plăcea lui Geoale să cânte cântece de cătănie, învârtind bastonul dintr-un deget. Şi să alinte deţinuţii. Spunea că dacă le menţine moralul ridicat, scad actele de rebeliune. Aici avea dreptate, de obicei scandal era după-masa, pe schimbul lui Curcanu’. Enache ridică cu greu cele 112 kilograme pe care le purta dintr-un colț în altul şi îşi târşâi picioarele până la uşă, apoi pe holul scurt şi-ntunecat, apoi pe holul lat şi luminos, ignorând trilurile gardianului. Sala de mese era plină şi directorul Mazilu îşi dregea vocea la microfon în secunda în care ultimul sosit se sprijini de masa din spate. Mazilu începu cu tonul egal şi imperturbabil pe care îl avea de fiecare dată când se adresa unei mulţimi de deţinuţi. — Iată-ne iar adunaţi aici, în sfânta zi de marţi din Săptămâna Patimilor, pentru marea tombolă anuală. Să tot fie printre voi, dragi colegi, vreo cincizeci care anul trecut pe vremea asta nu eraţi aici. Nu trebuie să vă spun care-i treaba, că v-au spus-o băieţii. Am la doişpe un botez, aşa că n-o mai lungesc. În sacul ăsta este câte o copie după prima pagină a fiecărui dosar de deţinut. Bag mâna, care iese, iese cu totu’. Aşa-i plăcea lui Mazilu, să numească

deţinuţii “colegi” şi gardienii „băieţi”. Şi să glumească. Ştia de la Geoale că asta ajută la moral. — Hasta are, hasta n-are, care e câştigătoare, colegi? Hai liberare! şi băgă mâna în sac, învârtind plictisit. Pe zidul din spate al sălii, un păianjen încerca să escaladeze peretele grunjos, de-a lungul marginii uşii de metal. Era un păianjen mare, mai mare decât cei de prin celule ori din birouri. Când căzu din dreptul clanţei, jumătate de sală tresări şi întoarse capul. Enache aţipise cu capul pe masă. Vocea tunătoare a directorului îl trezi: — VICTOR PETRACHE! VICTOR PETRACHEEEE! Din colţul stânga-spate al sălii, un strigăt ascuţit de Rahan tabagic tăie sala în două: — Liberaaaaaare. Sunt LIBEEEEEEER! LIBEEER! — Felicitări, colega! i-o tăie Mazilu. Acu’ băieţii să te escorteze afară din hotel. Ştii regula. Cum câştigi, cum te cari afară. Acu’ vă las, că am treabă. Mazilu îşi făcu loc prin vuietul general şi ieşi în grabă. Geoale îl prinse pe câştigător de umăr şi porni şi el, în pas de defilare, spre ieşire, cu proaspătul civil de toartă. — Vezi, futu-te-n cur, că se poate!? Speranţă tre’ să ai, muică, speranţă. Nu ca leşinatu’ de Bestie. Credinţă vă trebuie, mama voastră! Ştii că tot câştigătorul bea o cinzeacă cu mine în Săptămâna Mare, Petrache?! Ne vedem afară în două ore, când termin. E o bodegă aci aproape. — Da se poate, şefu’, normal! gânguri aproape sufocat mătăhălosul. — Aşa, vezi că eşti gigea? Poartă-te bine, că în două luni parcă văd că tot aici te văd. Poartă-te bine, auzi? [...]

Pro z ă

Ana Maria Sandu Rusoaica de la doi

cum cîțiva ani, cînd m-am mutat în blocul cu patru etaje de lîngă Grădina Icoanei, vecinii mei au fost mai întîi niște fantome în spatele unor uși cu numere aurii și covorașe la intrare. Cel mai ciudat preș se afla la etajul doi. Am aflat în scurt timp că pînza colorată cu pătrățele, îi aparținea doamnei Duplenkova, care vorbea încă prost românește după o viață întreagă trăită în București. Mai știu despre ea că ura profund cele două pisici ale blocului și că era pictoriță amatoare. Am mai observat apoi și că născocea în fiecare zi metode elaborate de a-i ține departe de ușa ei pe Puck și pe Vizi: presăra detergent, umplea niște sticle de plastic cu tot felul de substanțe. Ne-am intersectat doar de vreo cîteva ori pe scară, așa că nu pot zice că ne-am cunoscut. Pînă într-o seară cînd lucrurile au luat-o razna și viața doamnei Duplenkova (de dincolo de lumea asta și de toate granițele geografice) ne-a intrat în casă. Ne strînseserăm cîțiva amici la un whisky, nimic organizat aș zice. Vară, cald, geamuri deschise. Și pentru că unul dintre prietenii prezenți la noi, locuia în aceeași clădire, discuția a ajuns pe nesimțite la ultimele știri: doamna Duplenkova nu mai ieșise din casă în ultimul timp și, după semnele pe care le depistase un vecin doctor de la etajul 1, părea atinsă de Alzeihmer. Asta însemna că devenise un pericol pentru mica noastră comu-

nitate. O femeie singură, fără discernămînt, poate să arunce un întreg bloc în aer, cît ai clipi. Domnul despre care vă spun că pusese diagnosticul redactase și o scrisoare în engleză pentru rudele ei din Rusia. Ne rugase pe noi să trimitem telegrama la Nijni Novgorod, unde locuia o soră de-a femeii și de unde aveam o adresă scrisă pe o felicitare, pe care o altă vecină o sustrăsese din casa bolnavei. Moscova ni se părea departe, Nijni Novgorod chiar la capătul pămîntului. Ne-am hăhăit mult și bine în seara aia, am vorbit de moartea femeii ca de ceva amuzant, ne-am imaginat un scenariu în care am fi decolat în aer cu tot cu apartament. A doua zi, toate lucrurile s-au întîmplat întocmai. Doamna Duplenkova n-a mai răspuns deloc la ușă, iar contorul de gaze se învîrtea. Vecina despre care vă mai spusesem că o mai vizita și mai avea grijă de ea, a chemat pompierii. Au spart ușa și au găsit-o pe bătrînă căzută lîngă pat. Murise de curînd. M-am simțit extrem de vinovată, parcă din cauza gurilor noastre spurcate și slobode se întîmplaseră toate. Într-un fel, noi o omorîsem pe biata femeie. Așa, cu zîmbetele pe buze și cu paharele pline de whisky cu multe cuburi de gheață. Am dat în cele din urmă de Mașa: avea acces la email și comunica în engleză destul de bine. Fusese nepoata preferată a doamnei Duplenkova și urma să vină de la Moscova să rezolve lucrurile legate de acest deces.

Dragă Serioja, Știu că lucrurile s-au întîmplat foarte repede și că n-am avut timp să vorbim pe îndelete. De fapt, nu aveam prea mult timp nici cînd lucram împreună la Moscova. Teau avansat? Ce se mai întîmplă pe la voi? Mai faci ore suplimentare sîmbăta și duminica? Știu că ai nevoie de bani și trebuie să te duci. Cînd lucram și eu acolo, mi-era imposibil să-mi dau seama în ce zi a săptămînii ne aflam. Ajungeam serile acasă, complet varză. Îmi mai amintesc doar momentul în care mă descălțam de pantofii mei cu tocuri înalte. Tot ce-mi doream era să aud niște sunete care să fie altceva decît sonerii de telefon. Mi-era indiferent dacă mă mai trezeam a doua zi și o luam de la capăt. Apăsam pe telecomanda de la combina muzicală și ronțăiam cîte ceva din pungile pe care le cumpăram în drum spre casă. Nu știam ce mănînc, nu mă interesa. Îmi plăcea să umblu desculță pe gresia din bucătărie și să simt cum picioarele mele umflate și obosite încep să-și revină. Știu că m-ai întrebat odată de ce nu-mi iau niște pantofi mai comozi și ți-am zis că e o chestie de obișnuiță și că, dacă aș purta ceva foarte jos, probabil m-aș împiedica și mi-aș sparge capul. Îmi vine să rîd, pentru că acum merg mult și mă încalț în niște adidași în care mă simt foarte bine. La început mi se întîmpla să mă visez destul de des în garsoniera mea din Mos-

Echin ox cova. Știi cît de mult m-am bucurat cînd am putut să mi-o cumpăr. Cînd am vîndut-o, chiar dacă au fost mulți bani, 160.000 de euro, n-am mai simțit mare lucru. Cîteodată, în puținele momente în care am timp și nu e un muncitor în casă care să spargă un perete, să pună faianță sau să instaleze centrala, mă gîndesc la tot ce mi s-a întîmplat ca la un film pe care l-am văzut demult și numi mai amintesc chiar toate detaliile. Fata aia pe care o știai bine și căreia îi spuneai că e prea sentimentală pentru lumea noastră începe să se vindece. Nu mai trebuie să-ți spun că atunci cînd sînt prinsă cu tot felul de treburi (administrative și nu numai) dau dovadă de multă eficiență și încerc să rezolv totul cît mai bine. Altfel nu-mi imaginez cum m-aș fi descurcat, pe cuvînt. Nu mi-a fost ușor, de fiecare dată cînd m-am întors la Moscova în anul ăsta (parcă de trei ori, ca să rezolv cu actele, cu casa), am așteptat un semn de la tine. Acum îți mulțumesc că nu mi-ai zis să rămîn, nici nu știi cît de mult m-ai ajutat. De cînd mă dădeam jos din avion începeam să mă întreb dacă e bine ce fac, dacă plecarea pe care mi-o pregăteam n-o să mă îndepărteze definitiv de Alexei. Nu mai știu cum arată, nu l-am mai văzut de aproape trei ani. Dacă aș putea măcar să vorbesc cu el la telefon, dar nici măcar asta nu e posibil. Serile mi se întîmplă la fel cum știi, toate luminile de pe străduța unde locuiesc acum (foarte în centru și lîngă două parcuri cochete) se sting brusc pentru cîteva secunde. Ochii mi se tulbură și, în felul ăsta, mă gîndesc că Alexei al meu știe că-i spun noapte bună. Bucureștiul e mai frumos decît mi-l imaginam atunci cînd Nina venea pe la noi și ne povestea tot felul de lucruri. Întîi am învățat drumurile pînă la magazinul din apropiere, după aia, ușor ușor, am început să mă mișc și să recunosc locuri pe unde mai trecusem și în alte zile. Mi-aduc aminte că prima dată cînd am venit am făcut multe poze, atunci nu mă gîndeam că o să ajung să locuiesc aici, am luat totul ca pe o vacanță prilejuită de moartea Ninei. Dacă te hotărăști să vii odată pe aici, sămi spui din timp ca să-ți facem chemare. În august m-am căsătorit. A fost la biserică, cu rochie de mireasă, verighetă, tot tacîmul. Acum mă cheamă Mașa Costantin, ce zici, cum îți pare? Pe soțul meu îl cheamă Florin și e un băiat drăguț și atent și ține foarte mult la mine. Dacă l-ai vedea cum se poartă cu mine, sigur ți-ar plăcea. De fapt mi-ai zice, cu siguranță, că e un copil și că mie mi-e dor de Alexei și de asta m-am măritat cu un tip mai mic decît mine. Nu de putere am eu nevoie, Serioja, ci de dragoste

și de trandețe, care să mă vindece de teama în care am trăit. Tu m-ai cunoscut după ce plecasem de la Vladimir. Atunci nu trăiam, încercam să scap, dădeam din mîini disperată și mi-era foarte frică de oameni. Poate nu se vedea, nici nu m-ai crezut cînd ți-am povestit prima dată prin ce-am trecut, pentru că încă mai reușeam să zîmbesc. Toate femeile din familia noastră (inclusiv Nina) avem aceeși formă a buzelor și același zîmbet. Pe mine mă ajută încă să-mi fac prieteni și să trec peste toate. În călătoria de nuntă am fost în Spania, în Ibiza. Poți să-ți imaginezi că oricît de mult aș sta la soare, pielea mea de sticlă (așa mi-ai zis tu o dată și uite c-am ținut minte!) rămîne la fel de albă? M-am dus vreo cîteva ședințe și la solar, dar mai mult decît să capete o ușoară nuanță rozalie n-am reușit. Nu rîde de mine, în primele zile cînd am venit la București toți se uitau la mine ca la o arătare blondă, numai bună de agățat. Mi se părea culmea răzbunării, pe tine am încercat să te conving atîta timp că n-o să ni se întîmple nimic rău dacă vom fi împreună și că Vladimir o să ne lase în pace pînă la urmă. Aici nimănui nu-i mai pasă de viața mea dinainte. De multe ori, nu-mi mai pasă nici mie. Pentru mulți dintre oamenii de aici, să-ți faci bagajele și să pleci într-o călătorie pare cel mai simplu lucru din lume. Pentru noi, care am trăit în Rusia o viață întreagă, nu e așa. Doar știi, singurele locuri pe unde am mai fost le-am văzut mai mult de pe geamul autocarului cu care am mers împreună alea 4 sau 5 zile în excursia organizată. Cînd am venit astă vară la București, Nina era moartă, casa ei sigilată, dar cu ajutorul unor vecini (la care am și stat atunci) am reușit să mă descurc. Nu cred că am apucat să-ți spun pînă acum prin ce nebunie am trecut, nici n-avea rost, n-ai fi putut să mă ajuți. Te sunam și asta mi-era destul. Îți auzeam glasul, asta era cel mai important pentru mine. Îmi ziceai că o să fie bine și ai avut dreptate. Întîi și-ntîi a trebuit să dovedesc că sînt rudă cu Nina ca să vină și să ia sigiliul de pe ușă. Am intrat într-o dimineață. Mirosul era insuportabil și mi-ar fi fost foarte frică să stau în încăperea aia singură. Nu mă-nțelege greșit, am iubit-o pe Nina foarte mult, dar moartea e ceva atît de mizerabil. Apoi a urmat recuperarea cadavrului. Niciodată nu ești pregătit pentru imaginea aia, oricîte filme ai fi văzut înainte. Un bărbat gras m-a dus într-o cameră cu multe frigidere. I-am zis numele Ninei, m-a privit atent, și a deschis ușa unuia dintre ele. Patru oameni stăteau stivuiți pe niște gră-

9 – 1 2 / 2 0 1 0

tare, înghețați bocnă și dezbrăcați. Nina era jos de tot, părea o păpușă mare și bătrînă și, cînd am văzut-o cum stătea acolo goală, cred că am leșinat. Nu știu dacă de frică sau de durere, habar n-am. Cîteva zile după aia totul în jurul meu plutea în formol: orașul, blocul, oamenii pe lîngă care treceam. Casa din micul Paris, unde o urmăream cu gîndul pe Nina mult timp după ce pleca de la noi, ce să-ți zic, arăta jalnic. Pata de pe covorul ros de timp n-o s-o uit toată viața. Era ultimul semn pe care Nina îl lăsase pe lumea asta. Au mai fost tablourile ei și hîrtiile. Caiete întregi pe care scrisese în rusește tot felul de rețete și își conspectase tehnici de pictat din manuale de artă. Am găsit și testamentul: garsoniera mi-o lăsase mie, alte bunuri nu avusese niciodată. Apoi, mai stînsese o grămadă de facturi de telefon, de gaze, nici n-ai idee cîte hîrtii inutile pot păstra bătrînii. Am stat o zi întreagă în camera ei și am cercetat fiecare însemnare. A vrut să fie incinerată și am încercat să-i îndeplinesc și acestă ultimă dorință, chiar dacă asta m-a făcut să mă cert cu o parte a familiei care o voia înmormîntată în Rusia. Știi că dacă vrei să transporți un mort dintr-o țară în alta ți se calculează valorea per kilogram, ca la orice colet? Ar fi costat o mică avere să o ducem s-o înmormîntăm la Nijni Novgorod. Imaginează-ți că toți pereții erau tapetați cu lucrările ei, pictase de-a lungul vieții multe flori, cîteva icoane și sculptase niște chipuri. Din păcate, n-o să pot păstra decît cîteva dintre ele. M-am tot întrebat dacă mătușa mea a fost fericită aici, la atîtea mii de km de Rusia? Cînd l-a cunoscut pe viitorul ei soț, n-avea mai mult de 20 de ani. El venise la studii, pe vremea cînd ea era studentă la medicină la Moscova. A divorțat după primii ani de căsătorie și de atunci a trăit singură într-un oraș îndepărtat, unde nici una dintre rudele noastre n-a ajuns niciodată. Acum cred că nici nu le-a chemat. Poate ți-am mai povestit, o lună pe an, femeia asta îmi acorda o atenție cu totul specială. M-a învățat să pictez, să cînt la pian și să vorbesc puțină franceză (stai liniștit, am uitat imediat!). Poate părea o prostie, dar cînd venea Nina cu multe cadouri, mă simțeam frumoasă și deșteaptă. Mă băgam în pat, dar nu puteam niciodată să adorm imediat. Mama și Nina rămîneau în bucătărie pînă noaptea tîrziu. Numai ele știu despre ce vorbeau atîta, dar sporovăiala lor se strecura ca un fir de căldură pînă la mine. Visam cu ochii deschiși că plec și mă plimb braț la braț cu Nina prin București, pe niște străzi frumoase, cu oameni eleganți, care nu trebuiau să se înfofolească ca să iasă din casă și nici să se baricadeze sub niște căciuli

Pro z ă țuguiate de blană. Locul în care locuia Nina mi-l imaginam mare și luminos și tablourile ei cu multe flori de cîmp, vaze cu maci sîngerii le aranjam în gînd unele lîngă altele. Garsoniera nu e deloc mare, cam jumate din cea pe care o știi de la Moscova. Încerc s-o fac cît mai frumoasă, dar e greu, sînt multe lucruri de schimbat, de modificat. Deocamdată e gata baia, în sfîrșit am un mic jacuzzi și faianță roșie, așa cum n-am reușit înainte. Soțul meu m-a ajutat și am învățat destul de bine românește (știi doar că am ureche muzicală). Îmi plăcea să-ți cînt, chiar dacă tu te intimidai foarte tare în serile alea și mie îmi venea să rîd cînd te vedeam că nu-ți mai ridicai privirea speriată de pe podea. Te iubeam așa de mult, Serioja! M-am gîndit într-o zi că tu și Florin semănați. Ți-am zis deja, toate s-au întîmplat foarte repede și pentru mine. În mai puțin de un an de cînd am ajuns în orașul ăsta străin sînt o femeie măritată care a început o viață nouă. Fac cumpărături la supermarket, vorbesc cu oameni, mă bucur pentru fiecare bucată de faianță nouă care apare în garsoniera Ninei. Nu rîde, sînt o rusoaică cu domiciliul stabil la București. O parte din cenușa Ninei am înmormîntat-o și o parte am aruncat-o în lacul Herăstrău. Mă duc din cînd în cînd cu cîte o lumînare și îi vorbesc Ninei despre viața mea de aici. Ultimele dăți i-am vorbit românește și cred că s-a amuzat foarte tare. S-ar putea ca asta să-și fi dorit, de fapt. De lucrurile ei vechi am scăpat pe rînd, nu-i ușor să le scoți afară și să te debarasezi de ele. Știu că sînt stricate și inutile dar, o dată cu patul, cu dulapul, am îndepărtat-o și pe Nina, am simțit asta. Încet, încet, i-am luat locul. Îmi doresc să am un pic mai mult noroc decît ea, să fi fost adevărat ce am simțit cînd, Florin, care mi-e soț acum, a trecut pe lîngă mine pe stradă și m-a întrebat dacă nu vreau să bem o cafea. Uneori, lucrurile pe care le credem foarte complicate se dovedesc extrem de simple. Totul e să le simți, să fii disponibil pentru ele. Să nu crezi că m-am măritat cu primul tip care m-a fluierat pe stradă, au fost mulți care m-au abordat. Nu e vorba despre asta. N-o să-ți spun nimic nou, poate îți mai amintești teoria mea despre dragoste: nu contează cum te întîlnești, cît de banal e totul, ci că simți că trebuie să mergi mai departe. De exemplu, eu n-am avut nici un motiv să mă duc la o cafea cu el. Am făcut-o și nu-mi pare rău, din contră. Primele luni pe care le-am stat aici au fost foarte grele, nu găseam nici un punct de sprijin, deschideam televizorul pentru

că voiam să prind cît mai repede limba, dar nu aveam nimic în comun cu lumea asta. Aveam o casă, dar nici o legătură adevărată cu viața de aici. Să nu crezi că nu m-am gîndit că o să repet destinul Ninei și că nu m-a apucat o frică nebună de singurătate. Mi-era foarte dor de mama, de fratele meu, de tine. N-am avut prea mult timp să mă gîndesc, am luat decizia să schimb lumile și să las viața mea complicată la Moscova. Aș fi putut să vînd garsoniera de aici și să continui să mă tem de Vladimir, să muncesc în fiecare zi, din ce în ce mai mult, cu gîndul că la un moment dat o să-l am pe Alexei cu mine. La ce bun? E atît de important să respiri, să te plimbi și să te uiți la oameni. Cerul are altă culoare decît la noi sau la Nijni Novgorod. Tot ce mi se întîmplă acum e foarte diferit de tot ce am trăit pînă la 29 de ani. Și ție nu trebuie să-ți mai spun, am trăit destul. Dragul meu Serioja, poate că te-ai gîndit că e o nebunie ca cineva să-și schimbe viața cu 180 de grade doar pentru că o mătușă moare și îi lasă o garsonieră într-un loc îndepărtat. Știu, cei mai mulți oameni n-ar face-o. Dar ai uitat că noi visam să plecăm într-o călătorie în jurul lumii? Nu cred că am fi putut, oricîte ore suplimentare am fi lucrat. Rusia a rămas cumva suspendată. O parte din mine e-acolo și rătăcește pe bulevarde reci, se uită la fiecare copil care trece pe stradă de mînă cu cineva, cu gîndul că ar putea fi Alexei al meu și n-o să mă vadă. N-o să mă recunoască. Pînă la urmă va trebui să mă împac și cu asta. Florin mă tot întreabă cum e la Moscova și îi spun că orașul ăla îmi seamănă. Încă nu sînt pregătită să mă întorc, încă mi-e teamă că, într-o zi, mă voi trezi cu Vladimir în fața ușii. Sper ca mama să vină la noi de sărbători. Bucureștiul ți-ar plăcea, pare mult mai mic decît Moscova și mai pestriț. Nu mai pot să-mi cumpăr haine de la magazinele Max Mara (sînt indecent de scumpe) sau de alte mari branduri, dar chiar nu-mi mai pasă. Mă gîndesc uneori că asta era singura bucurie care-mi rămăsese la Moscova. Mă simțeam vinovată de fiecare dată după ce te căram cu mine la cumpărături și te încăpățînai să duci tu toate plasele. Oricînd o să vrei să vii aici, să-mi scrii. Adresa mea de mail a rămas aceeași. Florin știe că îmi ești un prieten foarte bun. Vreau să cred că plecarea mea de la Moscova n-a schimbat asta. Te pup, A ta, Mașa

Ușa doamnei Duplenkova a fost înlocuită între timp. “Fam. Constantin” locuiește acum la etajul doi din blocul nostru, iar cei doi pisici își fac de multe ori somnul de dupăamiază pe preșul lor cel nou. Mica noastră comunitate cred că se simte mult mai bine acum, de cînd tînăra rusoaică de la doi a venit printre noi. Cu Mașa mă întîlnesc aproape zilnic pe scări sau în fața blocului. Într-una din zile m-a chemat să-mi arate ce a reușit să facă în vechea garsonieră. Vorbește impresionant de bine românește pentru cineva aflat de mai puțin de un an în București. Și-a păstrat zîmbetul ăla dezarmant și aerian. A zis că are ceva frumos pentru mine, a cotrobăit în geantă și mi-a dat niște mostre de parfum și de ruj și un catalog de produse Avon. Cel mai tare m-a impresionat scrisoarea ei, pe care am păstrat-o și o transcriu: Știu că ești ocupată și îți prețuiești timpul. Într-o lume modernă o femeie lucrează, are grijă de familie și copii, dar cine are grijă de look-ul tău? Cînd o femeie se simte apreciată și lucrurile merg mai bine! Și este un fapt dovedit medical că după 20 de ani o femeie trebuie să aibă grijă de pielea ei cu scrab, cu lotion, cu serum și cu crem. De ce avem grijă ca pantofii noștri să fie tot timpul curați și protejați dar de pielea noastră-nu? Sistemul Avon a fost conceput pentru Tine—adică, pentru o femeie modernă, mobilă, ocupată! Cînd mergi la magazin să cumperi cosmetice sau accesorii moderne, fii sigură că plătești și pentru electricitatea lor, sistemul lor de alarmă, chirie, salariile angajaților. Și nu poți fi sigură că produsul este modern, făcut cu tehnologie modernă și cu ingrediente superbe. Pot fi ghidul tău în lumea Avon. Și eu folosesc produsele Avon și pot garanta efectul și calitatea. Și prețurile sînt mult mai accesibile ca la magazin. Comanzi prin telefon și nu trebuie să plătești nici un avans. Aveți produsele în ziua următoare, eu fac livrarea. Mă sună sau vin, Din suflet, Mașa

Echin ox

adi schiop banane, coconuts, pasărea secretar

„A

sta e micuţa mea Toyota, e mai manevrabilă decât un Mercedes şi în plus mi se pare de căcat să etalezi că ai bani”. Conduce zmâcâit, ca miopii, cu obrazul aproape lipit de parbriz. „Am o viaţă atât de stresantă, mama îmi spune tot timpul s-o las mai moale, că o să mă îmbolnăvesc”. „Uneori mă simt atât de obosit, nu-mi doresc decât o căsuţă la ţară, în Coromandel Peninsula sau poate chiar în Tonga. Aş pescui toată ziua, aş mânca banane prăjite. Doar mama mă înţelege, ei îi spun tot. Singurul om care nu m-a dezamăgit niciodată. Mă sperie gândul că într-o zi ar putea să nu mai fie, o iubesc atât de mult.” Mi-o scoate din pantaloni şi începe să se joace cu ea. „Te iubesc atât de tare. Nu, nu e vorba de asta, puţin contează că ne ştim din noaptea asta, contează cum simt în inima mea, iar inima mea ştie mai bine decât mine.” „Ăsta e apartamentul meu de burlac, e cam dezordine aici. Poza de deasupra patului e cu nepoţica mea, o iubesc atât de tare, de ziua ei i-am cumpărat o păpuşă de ciocolată cât ea de mare. My mom spune să nu-i mai cumpăr atâtea dulciuri, dar e atât de adorabilă. E o dulceaţă de fată, învaţă la o şcoală catolică. Învaţă franceza şi pianul acolo, franceza e o limbă atât de nobilă. Je ne suis pas. Aş vrea să mă stabilesc în Europa, dar e prea frig şi mi-e teamă că n-aş rezista, suport cu greutate temperaturi sub 0 grade. Poate în Italia, dar italienii sunt nişte aroganţi şi detest aroganţa.” „O să trec pe la tine în seara asta”, îmi spune la telefon, „la mine nu se poate, fiindcă nepoţica mea stă la mine săptămâna asta. E aşa o fetiţă adorabilă. Acum ascult jazz, auzi? Miles Davis. Sunt nebun după jazz, dar ca să aud un jazz de calitate trebuie să merg la concerte în Australia şi e atât de obositor. Dar îmi place şi muzica simplă, mai ales băiatul ăsta, Eminem. Vorbeşte despre viaţa reală, gangsteri, droguri. Vreau să-ţi spun ceva, dar promite-mi să nu spui la nimeni, m-ar compromite, dacă ar afla ai mei. S-a întâmplat când eram tânăr, după ce le spusesem părinţilor că sunt gay şi ei nu au mai vrut să audă de mine. Am hotărât să plec în SUA, eram aşa de nebun pe atunci. Lucram ca ospătar într-un restaurant în New York şi unul din clienţi a început să-mi dea bacşisuri tot mai mari. Băiat negru, cu muşchi. Ne-am cuplat, eram foarte frumos pe atunci. Cheltuia nebuneşte cu mine, extrem de atent, întotdeauna venea cu flori. Ştia slăbiciunea mea pentru tran-

dafiri. Venea întotdeuna cu 23 de flori, fix câţi ani aveam. Apoi într-o zi am descoperit un pliculeţ cu un praf alb la el în noptieră. Una din cele mai triste zile din viaţa mea. I-am cerut să-mi mărturisească dacă se droghează şi atunci el mi-a spus că nu, dar că dacă o să aflu adevărul o să-l părăsesc. Era gangster, dacă poţi să-ţi închipui, aşa îşi făcea banii, din droguri… Promite-mi că nu spui la nimeni, ok? În State, am întâlnit oameni minunaţi, care m-au ajutat foarte mult. Îmi place să ajut lumea. Te iubesc, am putea lucra împreună, eu am grijă de unul din restaurantele mamei. Chiar dacă sunt gay, părinţii mă acceptă aşa cum sunt, de ai şti câtă încredere au în mine. Nu ames-tec niciodată sexul cu job-ul, la job sunt un altul, nu m-ai recunoaşte.” „Vrei să mergem în Voodoo? Ce e ăsta? Ah, da, clubul ăla de care-mi vorbeai. Nu-mi place rock-ul, e aşa o muzică agresivă şi gălăgioasă, dar respect gusturile tale. E un gen mai popular, prefer jazz-ul, dar îi respect pe cei care ascultă rock. Chiar dacă nimic nu se compară cu Ella sau Nat King Cole. Îmi place la nebunie arta, oh, mai ales ancient art. În camera mea din casa părinţilor am un tablou al unui vechi maestru italian… Cum îl cheamă? Nu ştiu, e un tip vechi, care a murit de mult. Tabloul a costat o gramadă de bani, l-am cumpărat de la o licitaţie. E cu nişte îngeraşi adorabili, mă relaxează atât de tare să-l privesc. Oh te iubesc atât de mult, dar tu ai zis că nu mă iubeşti, de fapt parcă ziceai că-ţi plac copiii, eşti atât de sincer, nu pot să te înţeleg, dar te respect, îmi plac atât de mult oamenii sinceri. Fostul meu prieten a fost un ticălos, m-a minţit de la început până la sfârşit, a profitat de mine şi de banii mei, am fost un an împreună şi pe urmă m-a părăsit, l-am iubit din toată inima mea dar el şi-a bătut joc de mine. Lua droguri, nenorocitul. Era un băiat simplu, l-am scos din mizerie, i-am arătat respect deşi era sărac. Te respect, mă respecţi, asta e filozofia mea. Părinţii mei m-au învăţat să respect pe toată lumea… Suntem 7 fraţi, my mom etc.” „Cine te-a căutat?”, mă întreabă NP, „Tonganezul?” „Da.” „Vreau şi eu să-l cunosc. Nu trece în seara asta pe aici?” „Ba da.” Spune-i să coboare din maşină.” ‘Şi, când pleci în Australia?’, întreabă NP. ‘Mâine. Mi-e groază, am o agendă extrem de incărcată, întâlniri de afaceri şi multe altele’, ‘Da? Cu cine?’ ‘Reprezentanţi de la nişte firme hoteliere din Hong-Kong, care vor să se extindă în Noua Zeelandă şi au nevoie

9 – 1 2 / 2 0 1 0

de cineva de încredere de aici, iar mama lucrează de mult cu asiaticii.’ Pe pat e un New Zealand Herald Tribune, ‘Adrian, tu ai subliniat job-urile astea?’, şi apoi spre NP, ‘vezi, nu vrea să mă lase să-i găsesc un job’. ‘Glumeşte’, remarcă sec NP. ‘Vă invit în oraş, azi e o zi specială, Tom Cruise a luat prânzul în unul din restaurantele mamei mele’ - ‘dar înainte să plecăm trebuie să merg la toaletă’. ‘E una la dreapta, după colţ’. ‘Omuleţul tău e un amărât, în ziar s-a uitat direct la pagina de job-uri. Nu aşa se poartă oamenii cu bani... Uită-te la el, ce timid şi speriat e’. ‘Are o minte de gâgâlice, mi-a făcut capul pătrat, e o enciclopedie de înţelepciune gay’. ‘E un amărât de insular care a venit în civilizaţie dintr-o ţară primitivă şi asta e tot ce a putut să înţeleagă… Crezi că poveştile tale cu deflaţionismul sunt mai grozave?’ ‘Nu tu stai cu el ca să auzi tot timpul faze de Elton John’. ‘Pun pariu că lucrează undeva într-un restaurant şi se mişcă în reluare şi de 5 ori până să facă un lucru şi şeful îl ţine din milă’. ‘Uită-te ce grijuliu conduce, nu trece de 40 la oră… maşinuţa asta e tot ce are, poate că stă ca şi noi într-un boarding house’ - ‘e aspiratorul lui de feţe, hai, recunoaşte că ţi-a luat faţa cu ea’. „Restaurantul ăsta e al mamei mele, dar să nu mai spuneţi la nimeni, e acţionar secret aici, puteţi comanda ce vreţi. Etc, etc… Tatăl meu are afaceri cu sateliţi în Tonga”. ‘Sateliţi?’, ‘Da, chestiile alea care se învârt în jurul Pământului, ies o grămadă de bani din ele’. „Auzi, sateliţi, asta de unde o mai fi scoso? E vreo telenovelă cu sateliţi?’. ‘O fi fan Discovery Science’. ‘Nu contează, mie tot mi-e simpatic omuleţul tău”. „E infantil şi nevrotic”. „A venit aici din Tonga şi s-a agăţat şi el de ce a putut, uită-te la poveştile lui, sunt scoase din telenovele” - ‘şi tu, marele intelectual, ai pus botul’. „E nevrotic, genul ăla enervant de tip umilit pe care se vede că e umilit şi comes back for more”. ‘Las-o mai moale, e la fel fricos ca tine’ - ‘se ascunde între minciuni fiindcă aşa se simte şi el om”. „Se ascunde între minciuni ca să-l fută şi pe el cineva, fiindcă e falit, pasiv şi gras”, „Are nevoie de minciuni, cât e cu tine el chiar e tipul ăla cu bani”. „Dar asta nu-l face mai deştept”. „E cumsecade şi chiar ţine la tine, te-ar purta uite aşa pe palme”. ‘Aşa-s pasivii la vârsta critică, fac dependenţă ca fetele bătrâne de oricine le iese în cale’. „Îţi plăcea de el cât avea bani şi-ţi turna pe gât telenovele’. ‘Nu vreau să mai aud de el’. „Atunci, spune-i să-ţi facă rost de un job, o să se sugă urgent din cadru”.

Pro z ă

dan sociu Vineri seara

-a rugat să iasă cu ea, să meargă împreună la un film sau să se plimbe şi vocea i-a îngheţat: — Nu pot în seara asta. — Mîine atunci? — Mîine ce e? Sîmbătă… Nu ştiu…ăăă... nu, mă duc la Rîmnic, e ziua soacră-mii. Dar ştii ce a spus doctoriţa, să ieşi, să faci cît mai multe lucruri singură, să nu zaci în pat şi să-ţi plîngi de milă. Încă se învîrtea în jurul ei, al nevesti-sii. N-o recunoştea, dar îi dădea tîrcoale. Spunea : îl ajut pe cumnată-miu să văruiască, îl duc pe socru-miu la analize. Obligaţii de familie, şi ce dacă au divorţat, avuseseră grijă de el atunci, cînd cu internarea lui, le era dator. Îi plăcea, erau familia lui, iar cu nevastă-sa încă era prieten, familia e familie, prietenii sunt prieteni. O cunoştea, totuşi, din liceu, nu rupi aşa ceva cu una cu două, nu dacă ai suflet. Era mîndru cu sufletul lui, unii bărbaţi se laudă că au o pulă mare, el se lăuda că are un suflet mare. Ce să fac, Irina, zi tu ce să fac. A căutat pe lista de messenger un prieten sau o prietenă. A plimbat cîteva minute cursorul de la unul la altul, fără să se poată hotărî. Era vineri seară şi cei mai mulţi dintre ei ieşeau în oraş - în cluburi, în baruri, la petreceri, acasă la unul sau altul. De o lună, fiecare seară avea un gol drept în mijloc, în

care trebuia să păşească. Toţi erau în centru, mişunau prin noroaiele de pe Lipscani. Afară plouă şi deschizi uşa barului, e cald, prietenii sunt la o masă, cu băuturile în faţă, te aşteaptă. În vară, o suna pe Magda încă de la gura metroului, o ruga să comande şi pentru ea. Ştii şi tu cum se mişcă băieţii ăia, o să mor de sete pînă vin ei. A oprit cursorul pe numele fiecăruia, cel puţin un minut de prieten, muşcîndu-şi buzele, nehotărîtă. Noroc că nu erau mulţi pe internet, nu la ora aia. Vineri seară - înnebunea dacă mai stătea în casă. De o lună, nu dormea mai mult de patru, cinci ore pe noapte – simţea pe fiecare oscior canapeaua veche, incomodă. Şi hăulitul cîinilor din spatele blocului - îi stîrnea orice mişcare, pisicile, maşinile, vîntul. Iar unele cucoane din cartier îi hrăneau şi-i bibileau. Descărcau pentru ei saci de mîncare din portbagaj, căcăţeii ăia uscaţi care miros oribil. În supermarket, ocolea tot timpul zona aia cu căcăţei, mai ales dimineaţa, pe mahmureală. Şi apoi alarmele maşinilor – cînd se pornea cîte una, un sfert de oră se jeluia maniacal, nemilos de repetitiv. Şi alarmele stîrneau cîinii, care se puneau iar pe urlat. Şi toate astea fuseseră dintotdeauna acolo, de ani de zile, în fiecare noapte, dar votca şi berea, combinaţia ei, le amortizaseră. Dormea prost şi cînd bea, adormea cu lumina aprinsă şi se

trezea năucă şi însetată, visa urît, îşi lovea degetele de la picioare de colţurile mobilelor cînd se ducea la baie, dar nu-i păsa, nu păreau să i se întîmple chiar ei. Un minut deci pentru fiecare prieten. Dar ce-ar fi putut să le spună, n-avea curaj să le spună nimic. Fără alcool, intra greu în vorbă cu oamenii, vorbea împiedicat. Descoperise asta acum, în ultima lună, uitase cît de timidă putea fi. La piaţă, stătea cu capul în jos, cu privirea pierdută printre legume şi mormăia, se răsteau la ea ţăranii, să vorbească mai tare, că nu se înţelege ce vrea. Şi mai erau ceilalţi, cunoştinţele, unii colegi, unii foşti prieteni, oameni pe care nu-i întîlnea în baruri, dar ăia nu-i plăceau. Ce viaţă e aia, fără băutură. Ce plictiseală de viaţă mai e şi aia. Şi Iulian, ipocrit: — Hai, că nu poate fi atît de greu. Atîţia oameni nu beau deloc sau beau doar din cînd în cînd. Stătea aplecată peste calculator, pe întuneric, cu o scrumieră plină în faţă şi o cană cu ceai, o pungă cu jeleuri - atît mîncase toată ziua. Pe fereastră se vedea cum se aprinde sau cum se stinge cîte o lumină la blocul din faţă. Purta un halat de baie ud, ieşise din cadă şi îl ţinea pe ea de două ore, uitase să se schimbe. Nu voia să se schimbe, îi era frică să facă altceva decît să stea la calculator. Nici nu mai avea voie de fapt să stea la calculator, nu mai mult de două, trei ore. Aşa i-a spus Mădălina, doctoriţa blondă, verişoara lui Iulian. Dar ce altceva să facă, n-avea răbdare să citească, la televizor îi era silă să se uite, să dea peste descreieraţii ăia care cîntă şi dansează şi ţipă cu entuziasm. Se forţase să intre în cadă, se forţase să iasă din cadă. I se păreau toate foarte complicate, fără sens. Se băgase în apă doar ca să simtă ceva fierbinte pe piele. Îşi vedea venele umflate pe dosul palmei, îşi vedea vînătăile de pe braţ, urmele celor zece zile cît au ţinuto în perfuzii. Să se mai dea şi cu balsam? Pentru ce? Cînd a ieşit, şi-a dat seama că se spălase foarte repede. Un minut sau două. Timpul era dubios, noul timp. Orele treceau greu, dar cînd se termina ziua, părea că nici n-a fost. Încerca să-şi amintească luna care trecuse şi tot ce putea spune era că ziua era lumină şi noaptea întuneric. Şi că alternau rapid, ca sub stroboscoape, în cluburi. Mădălina îi spusese că nu mai avea voie nici în cluburi, sub stroboscoape, lumina aia stri-

Echin ox dentă îi putea declanşa o altă criză. Nu că ar mai fi mers atît de des în ultimii ani. De pe la 25 încoace, încet, s-a retras în baruri mai liniştite, în care se putea vorbi. Ce pizda măsii o fi avut atîta de vorbit. Stătea aplecată peste calculator, cu telefonul în mînă, închis. Apăsase cu putere pe butonul roşu ca să-l închidă după discuţia cu Iulian. O mînca pielea, deşi tocmai se spălase. Îi închisese telefonul în nas, dar nu de nervi, ci de ruşine. Nu voia ca el să apuce să se răzgîndească, îi era frică de vocea lui rece. Îi era frică şi îi era ruşine că a îndrăznit să-i ceară ceva. Cum se zice: îmi vine să mor de ruşine. Îmi vine să intru în pămînt de ruşine, să se deschidă şi să mă înghită. Acum înţelegea de ce se zice aşa. Ar fi vrut să aibă un bunker cu provizii pentru ani de zile, să stea ascunsă acolo pînă o uită toţi. După ce îţi pierzi c o n t r o l u l s f i n c t e r i a n, înţelegi perfect expresii de-astea, care în mod normal îţi trec pe lîngă urechi. Asta, i-a spus doctoriţa, i s-a întîmplat - ca la un copil de un an, ca la un oligofren. Şi Iulian a găsit-o, apoi au văzut-o aşa paramedicii. Şi-a amintit cum îi zicea mamaia cînd era mică să aibă tot timpul chiloţeii curaţi, că nu se ştie cum ajunge la spital şi se face de rîs. Ce-ar fi zis mamaia acum? În curînd aflase probabil toată lumea – e p i l e p s i e a l c o o l i c ă. În viaţa ei n-auzise de aşa ceva, parcă nici nu-i venea să creadă. S-a trezit în pat, schimbată, spălată. Mare noroc, vorba vine, că a pocnit-o acasă la ea, luni dimineaţă, înainte să plece la muncă. Mare noroc că a mai lălăit-o la cafele înainte să iasă pe uşă. Mare noroc că a trecut Iulian să-şi ia hainele de iarnă, că altfel ar fi zăcut mult şi bine în mizeria ei. De prima trezire îşi amintea vag, îşi amintea că era speriată, că nu pricepea ce i se întîmplă. Cînd şi-a trecut mîna prin păr, a simţit ceva ca o zgîrietură dureroasă undeva pe ţeastă. Se pare că, în cădere, agăţase colţul chiuvetei. Iar acum, murea de ruşine. Îi era ruşine şi o mînca pielea, o mînca pielea şi îi era foame, dar nu putea să mănînce, nu mîncase mai nimic în ultima lună. Îi făcea poftă de băut, carnea, mai ales, sarea, condimentele. Numai legume fierte, salate şi jeleuri toată ziua, mîncare de copii. Aşa cum se şi simţise la Magda, săptămîna trecută, ca un copil la o adunare de adulţi. Suna dar nu răspundea. O mînca pielea şi aşteptarea i se părea înfiorătoare. Ca şi cum aştepta o pedeapsă. Cineva o s-o pedepsească rău, din clipă în clipă, o să înceapă pedeapsa. Deja începuse, dar parcă nu era destul. Închise, sună din nou. Ajungea greu la mobil, îl ţinea în hol, pe vechea măsuţă de

telefon. De ce crezi că se cheamă mobil, i-a spus ea de atîtea ori. N-a înţeles. De obicei zîmbea cînd îl aştepta să răspundă, acum i se părea sinistru, un moş sinistru, cu mintea stricată. O tulburau gîndurile astea. Înainte, chiar şi cînd era furioasă pe el, i se părea numai un pic ţăcănit, pitoresc. Tăticu’. — Aloo! Da, domnulie, cini-i? Aloo! Era ostil. Întotdeauna era ostil cînd răspundea la telefon. Avea vocea suspicioasă, deranjată. Deranjat din ce, că nu făcea decît să se uite la televizor şi să bea. — Ce faci, tăticu’? Tăticu’ - Iulian a rîs cînd a auzit-o prima dată, a făcut mişto de ea. Dar Iulian nu înţelegea, aşa vorbesc ei acolo, unii dintre ei, cel puţin. Iulian a auzit-o din greşeală. De obicei, se cam ferea cînd vorbea cu tăticu’. De Iulian, de colege, de prieteni, pentru că vorbea cu accent. Cum intra în contact cu un moldovean, cum îi apărea oleacă de accent, oleacă de tînguială. — Tu ieşti, măi, Irina? Nimeni altcineva nu-l suna, de ce dracu mai întreba. De ce întreba chiar de fiecare dată, de ce nu-i recunoştea vocea. Simţi nevoia să dea din picior. Aşa făcea cînd era nervoasă. Cînd lucrurile nu mergeau cum voia. Dar acum nici asta nu-i ieşea, ceva o bloca - muşchii încordaţi, frica de mişcare, o oboseală fără capăt. Nu-i vedea capătul nicăieri. Nu se mai vedea relaxată vreodată. Nu se mai vedea în vreun fel omenesc vreodată. Deschise un sertar al biroului. — Eu sînt, tăticu’, matale ce faci? Începu să scoată obiecte din sertar şi să le pună pe masă. O rolă de scotch, un calculator de buzunar, o cutiuţă de cremă demachiantă – nu putea să se concentreze numai pe convorbire, nu voia să-i umple tot capul vocea aia de bătrîn enervant. — Bini cî ai sunat, cî voiam sî-ţi zîc ceava. — Da di ci nu m-ai sunat tu atunci? N-o sunase pentru că nu ştia să sune. Nu voia să înveţe, zicea da, da, am înţeles, apăs aici şi acolo, dar nu înţelegea. Nu voia, era încăpăţînat. Telecomanda a înţeles-o imediat, dar învăţa numai ce voia el. Mulţi dintre părinţii colegelor ei deja ştiau să scrie mailuri, să vorbească pe skype, să descarce poze. El nu, nici telefonul nu-l buchisise, era încăpăţînat. — Voaiam sî-ţ zîc ceava. Da’ am uitat, da’ nu iera minciuni. Nu mai ştiu, îţi zîc cînd mi-amintesc. La tine cum îi, cald? La noi încă n-au dat căldurî, stau cu o vestuţî pi mini şî cămaşa di corp. Şî căciulî. — Cum, tăticu’, da’ ce, îs nebuni, în noiembri’? Primaru’ cela ci zîci? — Ei, parcă anul trecut nu iera la fiel? Nici apî caldî n-ajungi pînî la patru.

9 – 1 2 / 2 0 1 0

Prelungea vocalele: n-ajungiiii, pînîîîî. Fiecare silabă era o tînguială. Se plîngea ca o muiere. Şi ea îi ţinea isonul. În ultimii ani, accentul i se îngroşase, se ţărănise şi mai rău, tăticu’ se transforma în tataia de la Hlipiceni, deşi trecuseră mai mult de 40 de ani de cînd se mutase la oraş. — Auzi, tăticu’, dar de ce nu-ţi pui matali o centrală, că ţ-ar da una în rate, că eşti pensionar. A îndrăznit să-i vină cu un sfat. Mai bine îşi muşca limba. — Iaca di centralî am ieu bani acuma, că n-am altili, sî terminî şî anu’ ista şî nu i-am pus lu’ mă-ta grilaj la mormînt. Mai bine şi-ar fi muşcat-o - la el, toate erau reproşuri. Şi cum să-i reproşezi ceva, era prea sensibil – ai fi zis că nenorocirile de după Revoluţie, şomajul, schimbările sau vîrsta, poate văduvia îl sensibilizaseră, dar nu, dintotdeauna a fost aşa. Aşa şi-l amintea Irina dintotdeauna, de cînd era mică. Intra pe uşă seara, îl întreba mama dacă a luat pîine şi îl întreba cu blîndeţe, doar ca o întrebare. Sărea în sus ca fript - ci vrai sî spui, cî uit? Fără haz, fără nici un pic de haz, sărea ca fript şi urla, deschidea gura larg şi i se vedeau dinţii metalici. — Hai, tăticu’, că ţ-au rămas banii de pe grădinî, ia-ţi centralî din ei. Şi-ţi rămîn şi de grilaj. Şi-ţi rămîn să-ţi pui şi matale unul. Acum chiar că şi-o muşcă. De unde atîta răutate pe ea. De la el - cînd era ţîfnos, era şi ea ţîfnoasă. Avea putere asupra ei. Şi Iulian, dar mai puţin. Le ţinea piept atîtora, toţi ştiau cît de arţăgoasă poate fi, dar lor nu. Cînd se plîngea moşu, îi venea mila-n gît. Cînd i-a spus de frig, a luat-o cu tremurici. Parcă îl şi vedea - pe fotoliul ăla vechi, strîmb, decolorat, pătat, din setul de mobilă la modă în 1973. Care n-are moarte, cum zice el. Vedea pantalonii de treining, îi mirosea putoarea de la prostată, vesta de piele, vestă de bişniţar, din piaţă. Îl vedea cu fesul negru pe cap, slăbănog, cocoşat, bărbierit prost. Televizorul deschis pe OTV, cu sonorul la maxim, să nu-i scape nimic. — Tăticu, dă televizoru ceala mai încet, să ne-nţălegim. — Ei, ‘racălumi, acu nu mai poţ’ di televizoru mieu. O sticlă de votcă alături, de-aia ieftină, întărită de producători cu sodă caustică. I-o auzea în voce, ar fi putut aprecia şi cît băuse din sticlă pînă atunci. Vedea cojile de salam într-o farfurie ciobită, murăturile veştede, urmele galbene de la ouă pe bărbie, pereţii verzi, culoarea aia scîrboasă, apăsătoare. Vedea ornamentele de calcar înnegrite pe margini, uşile nevopsite de ani, gunoaie pe

Pro z ă podea, în bucătărie, podeaua rece, lipicioasă, ambalaje vechi peste tot. Ferestre jegoase şi în spatele lor, peretele celuilalt bloc. Întuneric chiar şi vara. Frig. Apă încălzită pe aragaz. Covoare prăfuite. I s-a părut că-i prima oară cînd le vede. Amănuntele, prăpăditele. Cînd a fost de Paşti acasă, i s-au părut fireşti, ca toate celelalte, ca viaţa. Ce se întîmpla, venea de undeva, aşa gîndea tăticu’, aşa gîndea şi ea. Cînd tăticu’ a vîndut casa lui tataia şi a pus banii la Caritas şi i-a pierdut pe toţi - aşa a fost să fie. Era vina lui că Stoica e un escroc? Cînd el nu lucra nicăieri şi mîncau mai mult cartofi - ce era să facă, a încercat. S-a dus la turci, cu mămica şi vecinul de la patru, a făcut şi ceva bani - şi i-a pus la Gelsor şi i-a pierdut. Şi iar mîncau cartofi, cartofi fierţi şi prăjiţi, la cuptor şi în tigaie, salată de cartofi cu ceapă şi cartofi piure. Şi mămica nu zicea nimic, tăcea, că ştia mai bine. Nici dacă a luat pîine nu puteai să-l întrebi - ci, vrai sî spui cî am uitat? Cînd a vîndut apartamentul, i s-a părut normal, că îi venise timpul. Nu datoriile la întreţinere erau cauza, nu era nici o cauză, aşa era viaţa făcută - din întîmplări. Care vin una după alta. Din afară. Nu le făcuseră ei, nici datoriile, nici nimic. — Parcî ai ci-i faci, Irinucî? Pensia îi micuţî şî-s atîtea daraveli di plătit. Bini cî tu eşti la salar. Sî ti ţii di serviciu, cî nu sî ştie ci mai vine pisti noi, cu criza aiasta şî ce-or mai scorni ca sî ni jupoai’. — Tăticu, ia mai bini zî-mi dacî ti mai vez’ cu finuţa. Mai treci pi la matali? — Ei...di la Sînta Mărie n-am mai văzuto. Pari-mi-să cî s-o dus în Elveţia, după măsa. Plecase deci şi Laura, vară-sa. Nu ştia ce-i venise să întrebe de ea. Nu mai vorbiseră de luni de zile. Dar i-ar fi plăcut să ştie că-i acolo, mai avea grijă de bătrîn. De asta, dar şi pentru liniştea ei. Laura îi era ca o soră, chit că nu vorbiseră de multă vreme, dar o liniştea să ştie că e acolo, acasă.

upă ce a închis telefonul, ar fi vrut să se întindă pe parchet, să se ghemuiască lîngă calorifer şi să bocească. N-o întrebase ce face, nu-l interesa. Nici ei nu-i păsase pînă acum, se obişnuise de mică. Venea la el şi-i arăta un desen sau un ierbar nou şi o privea ca pe geam. Ajunsese să se bucure că n-o mai întreabă, să se bucure că scapă de convorbire. Dar acum ar fi vrut să-i vorbească. Era cel mai apropiat om, aşa cum o fi fost, prietenii se evaporaseră, cei mai buni, din copilărie, rămăseseră în oraşul natal sau se pierduseră prin Europa. Era singură, cui altcuiva să i se plîngă de ceva atît de ruşinos. Iulian ştia, el o găsise, dar nu înţelegea

nimic. El era cu optimismul, cu zîmbetul încurajator, cu team buildingul. Îi vorbea ca la el la firmă. Parcă încerca să-i vîndă ceva: — Hai, că nu poate fi atît de greu. Atîţia oameni nu beau deloc sau beau doar din cînd în cînd. Poate era speriat şi el, poate îi era şi lui ruşine. Asta putea să înţeleagă, şi ei i-ar fi fost. Şi îi era. Descoperise, ca prin farmec, în ultima lună, deodată, cîte a făcut, în ce hal a ajuns. Ca într-o scenă dintr-un film de groază, pe care l-a văzut într-o noapte la televizor, pe la începutul anilor ‘90, cu o femeie care se trezeşte, vie, într-un sicriu şi are o brichetă la ea şi cînd o aprinde, descoperă deodată în unde e. Ar fi vrut să-l văd şi pe el trist, n-avea nevoie de optimismul lui, voia să dispere împreună cu ea, să se înfurie, să se ruşineze şi el. Că a băut cu ea, cot la cot. Nici nu s-au futut vreodată treji. De aia s-a şi mutat, că se încurajau prea mult la băut şi începuseră să dea chifle la job. Şi a lăsat-o cu toată chiria, pe care în curînd nici n-o să mai aibă cu ce s-o plătească. Unde să se angajeze, cine s-o mai angajeze. Nu mai avea voie să stea la calculator, nu mai mult de o oră, două, lumina ecranului îi putea declanşa altă criză. Ce dracu altceva să muncească. N-avea practic nici o meserie, încasatoare la Orange nu e o meserie, e un job pentru studenţi, nu pentru cineva de vîrsta ei. Cînd îi dădea lui tăticu sfaturi financiare, nu se gîndise la asta, dar nici nu voia să se gîndească, nu încă. Iar prietenii s-au cam dus, într-o clipă, ca atunci cînd mori. Şi-a făcut într-o seară curaj şi a trecut pe la Magda, la o săptămînă după externare, de ziua ei. Nu s-a gîndit mult înainte, de ce s-ar fi gîndit. La Magda se simţea bine. Erau în bucătărie, ca pe vremuri, Radu făcea poante, motanul lor castrat şi blînd se foia pe sub masă. O clipă, s-a încălzit. Totul părea la fel. Uitase. Şi ei uitaseră. Magda a deschis o cutie de Beck’s şi i-a întins-o. Fîss, poc şi atunci a înţeles că s-a terminat. I-o spusese şi domnişoara doctor: — Din păcate, nu e bine să vă vedeţi cu vechii prieteni, adică nu cu cei cu care obişnuiaţi să beţi. — Din păcate, alţii n-am. Magda ştia ce i se întîmplase, doar fusese s-o vadă la spital şi totuşi îi întinsese cutia de bere. Iar cînd a refuzat-o, Magda s-a zăpăcit un pic, pe urmă a zîmbit neîncrezătoare, ca de o farsă, apoi şi-a amintit, şi-a cerut scuze şi a îmbrăţişat-o. Dar nu putea să plîngă. Cu doar o lună în urmă, îi venea atît de uşor - îl suna noaptea pe Iulian şi-l bocea la telefon. Asculta muzică, îşi turna ceva de băut şi bocea. Era atît de bine, plînsul era ceva călduţ şi intim, ceva

care o lua în braţe. Dar acum simţea că nu mai are voie să se cocoloşească în nici un fel. Avea dreptate doctoriţa, să iasă, să nu-şi mai plîngă de milă. Gata, primise interdicţie, distracţia se terminase. Ştia că ar cam trebui să nu mai bea niciodată, să se lupte cu pofta, care, cînd o izbea, o năucea, ca valurile la mare, în zilele cu furtună. Şi, mai rău, odată cu pofta venea un fel de moleşeală vicleană, o dorinţă de a le da pe toate dracului. Şi gînduri, la fel de viclene - de ce să nu bei? Ai 35 şi n-ai copii, n-ai familie, n-ai o casă a ta şi nici nu se întrevăd vremuri mai bune. Se întoarse în baie să se machieze. În timp ce dădea cu batonul corector peste cearcăne, îşi aminti de o manageriţă de la McDonald’s care se răţoia la o angajată: — Aliza, cînd spun „aici, acum”, înseamnă aici şi acum. Aşa, îşi zise Irina, în timp ce-şi acoperea cu fond de ten reţeaua de vinişoare sparte de pe gît, trebuie să se poarte de acum încolo şi ea cu mintea ei slabă, ca manageriţa aia afurisită cu angajatele. Cînd a venit în Bucureşti la facultate, n-a trecut nici o săptămînă şi a şi văzut două vedete. Prima a fost actriţa aia bătrînă de pe eticheta de ulei Bunica, a văzut-o în metrou, strecurîndu-se suavă pe lîngă pereţii din pasajul Unirii, ferindu-se de puhoiul dezlănţuit de la ora 6, cînd ies toţi de la muncă. A doua a fost Nikita, cîntăreaţa hip-hop, scandalagioaica. A trecut pe lîngă ea în Cişmigiu, era cu băieţelul ei, care mergea la doi paşi mai în faţă, cocoşat, cu bărbia în piept. Maică-sa îi striga din spate: — ...şi în loc să-mi mulţumeşti că te-am scos din casă, mă fuţi la cap, căca-m-aş pă faţa ta dă maimuţă, uită-te la tine ce crăcănat eşti, parcă eşti o maimuţă futută în cur, mînca-mi-ai slobozu’... Aşa, îşi zise Irina, în timp ce-şi privea, amărîtă, faţa trasă, ochii înfundaţi în orbite, ar trebui să-şi vorbească de acum înainte, cum vorbea femeia aia cu puiul ei, dacă vrea s-o scoată la vreun capăt. Îşi îngădui un zîmbet încurajator – în oglindă i se arătă o strîmbătură chinuită a gurii. Făcu un pas în spate şi călcă pe covoraşul ud, cu girafe portocalii. Umezeala rece îi îmbibă ciorapii.

Echin ox

9 – 1 2 / 2 0 1 0

matei vişniec Negustorul de începuturi de roman

mul care îmi răsfoia hîrtiile de pe birou nu părea grăbit. Dar nici nuşi permisese să se instaleze pe scaunul meu din faţa biroului. Întreaga sa atitudine trăda un fel de condescendenţă. Nu-şi dăduse jos pardesiul deşi avea nasturii descheiaţi, iar în mîna stîngă ţinea o servietă destul de ponosită, de expert contabil. Prima mea reacţie fu aceea de a striga “ce faceţi aici?” dar chiar înainte de a fi capabil să deschid gura omul cu servietă de contabil îşi întoarse faţa spre mine şi îmi zîmbi cu o enormă expresie de înţelegere pe faţă. “Să fi fost un doctor de la urgenţe?”, m-am întrebat imediat, deşi, în timp ce creierul meu se lăsa traversat de această întrebare o alta se năştea cu violenţă: “dar în definitiv cine era acest om?”. — Cum aţi intrat aici? l-am întrebat pînă la urmă, întrebare legitimă pentru că eram

în apartamentul meu, în camera mea de lucru şi, în plus, la ora 6 şi 45 de minute dimineaţa. — Era deschis şi mi-am permis să intru, îmi spuse necunoscutul cu o voce limpede, uşor timbrată, una din acele voci pe care şi le adoptă prezentatorii de buletine meteorologice cînd anunţă vreme bună pentru sfîrşit de săptămînă. Spunîndu-mi “era deschis şi mi-am permis să intru” omul mă fixă îndelung cu privirile. Era evident că încerca să mă evalueze, să vadă dacă eram capabil să apreciez întreaga încărcătură metaforică a frazei sale. Da, viaţa mea era “deschisă” de o bună bucată de vreme, în sensul că nu-mi mai reuşea nimic. Toate certitudinile mele din tinereţe se evaporaseră, cu cît înaintam în vîrstă tot ce fusese convingere se transformase în îndoială şi devenisem atît de per-

fecţionist în ultimii ani încît nu mai reuşeam să duc la bun sfîrşit nici un roman, nici o nuvelă, nici o povestire, nimic. Eforturile de reflecţie care se derulau pe faţa mea îl făcură să zîmbească din nou pe omul cu servietă de expert contabil. — Să ştiţi că n-aş spune nu dacă mi-aţi oferi o cafea, continuă el cu aceeaşi voce capabilă să calmeze chiar şi un luptător de catch lansat cu furie asupra adversarului. În definitiv, mai adăugă el, trebuie să vă explic totul. Spunînd aceste cuvinte omul îşi deschise servieta de unde scoase o pungă cu doi croasanţi proaspeţi. Gestul său avu un efect hipnotic asupra mea: nu l-am mai întrebat nimic şi m-am dus să pregătesc două cafele. Le-am băut apoi ca doi oameni care se cunosc de multă vreme şi îşi permit deci, uneori, să nu-şi spună nimic timp de minu-

Pro z ă te în şir. Pînă la urmă însă tot el întrerupse tăcerea, după ce sorbi şi ultima picătură de cafea şi îşi culese de pe reverul pardesiului ultimile firimituri de croasant. — N-aş fi venit aici dacă nu aţi fi avut nevoie de noi, spuse omul încercînd în felul acesta să mă introducă într-un început de explicaţie. Agenţia noastră vă urmăreşte activitatea de multă vreme… Şi să ştiţi că v-am apreciat toate cele trei romane pe care le-aţi scris. Deci, pentru a rezuma, să ştiţi că nu ne-am fi permis să venim aici dacă nu l-am aştepta cu atîta nerăbdare, de mai bine de cinci ani, pe al patrulea… — Sunteţi editor? Sunteţi agent? am bîguit eu destul de umilit. Omul răsucise de fapt un fel de cuţit întro rană care se agrava de aproape cinci ani. Da, de aproape cinci ani nu-mi mai reuşea nimic. Editorul meu era exasperat, criticii începeau să se alarmeze, în lumea scriitoricească se şoptea despre mine fraze de genul “e terminat”, sau “impotenţa, impotenţa literară…”. — Aveţi nevoie de o primă frază puternică, iată de ce aveţi nevoie, mai spuse omul punîndu-mi o mînă protectoare pe umăr. După care continuă să-mi explice natura misiunii sale. Da, agenţia sa vindea începuturi de roman. Mai precis, vindea prime fraze, fraze de început, fraze esenţiale de început susceptibile să declanşeze energii creatoare. În definitiv, toate romanele se sprijină pe prima lor frază. Nimic mai subtil, în universul literaturii, decît prima frază a unui roman. Prima frază a unui roman este întotdeauna o formă de bing bang, este elementul declanşator al unei construcţii, este atomul care provoacă o combustie nucleară în lanţ… Omul îşi deschise din nou servieta de expert contabil şi scoase un dosar destul de gros şi uşor ponosit, în mod evident uzat de prea multă răsfoire. — Iată, îmi spuse, marile noastre reuşite de pînă acum… “Timp îndelungat, m-am culcat devreme.” Nimeni nu ştie că această frază cu care începe întreaga operă a lui Proust a fost de fapt oferită autorului de agenţia noastră aflată pe vreme aceea la începuturile ei. Sau: “Pe Joseph K. îl calomniase pesemne cineva, căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat.” Cine credeţi că i-a suflat această frază lui Kafka pentru a-şi începe Procesul? Sau, priviţi… “Astăzi a murit mama.” Vă spune ceva această frază? — Camus, Străinul. — Bravo. Este una dintre cele mai simple şi mai dense fraze de început de roman. O frază care a emoţionat o lume întreagă,

generaţii întregi de tineri. La prima vedere oricine o poate scrie, şi totuşi, şi totuşi, noi suntem cei care am conceput-o şi i-am vîndut-o lui Camus… Afară începu să se lumineze de ziuă. Sub efectul cafelei creierul meu ieşea treptat din letargie, dar nu îndrăzneam să-l întrerup pe vizitatorul meu. De altfel, acesta mă obligă să rămîn aşezat în fotoliu şi acum se rotea perorînd în jurul meu şi în jurul biroului meu plin de foi dactilografiate, de ziare, de cărţi şi de diverse note disparate. Din cînd în cînd îmi punea din nou mîna pe umăr, dorind parcă să mă apese şi mai mult în fotoliu, ca să nu-l întrerup sau ca să nu dispar. — Prima frază a unui roman trebuie să aibe multe, multe calităţi. Şi mai ales să nu fie ţipătoare, să nu fie stridentă, să nu pară căutată. Există o ştiinţă a alegerii, a construirii acestei prime fraze. Prima frază este o invitaţie la călătorie, o uşă care se întredeschide, uneori cu un firesc absolut. V-aţi gîndit vreodată la infinita subtilitate a acestei fraze scurte cu care începe Moby Dick de Melville: “Numele meu este Ismail.”…? Secretul marilor fraze de început este şi faptul că ele rămîn unice. După ce Melville îşi deschide capodopera sa cu acest tip de frază ea devine brusc clasică, o frază de muzeu, o exponată irepetabilă… Omul cu servietă de expert contabil începu să dea semne de excitare, era limpede că frazele evocate îi trezeau unele amintiri de familie şi un fel de mîndrie. — Agenţia noastră este una strict familială, îmi mai explică el. Eu, personal, dacă îmi permiteţi să vă dau aceste detalii, sunt a şasea generaţie de negustor de începuturi de roman. După cum vedeţi, rîse el, noi am început tîrziu. Sigur, ne-ar fi plăcut să vindem o frază de genul “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul.”… Dar n-a fost să fie. În schimb, în schimb… cine credeţi că i-a găsit lui Ralph Ellison acest uluitor început de roman “Sunt un om invizibil.”...? Nu îndrăzneam să-l întrerup pe omul care dăduse buzna în apartamentul meu, deşi aş fi vrut să o fac şi să-i spun: gata, maţi convins, oricum nici nu era necesar să depuneţi atîtea eforturi pentru a mă convinge. De cinci ani de zile mă chinuiesc să găsesc o frază capabilă să mă relanseze, să mă facă să renasc, să mă plaseze pe o orbită. Sunt gata să plătesc oricît pentru o frază de genul “L-am cunoscut pe Dean aproape imediat după ce m-am separat de soţia mea.” şi să pot scrie un roman precum Pe drum de Jack Kerouac. Da, domnule, aş fi vrut să-i spun omului din faţa mea, sunt gata să-mi vînd şi sufletul pentru o frază de început cu adevărat grandioasă, cu adevărat

misterioasă, pentru una din acele fraze care conţine în ea un întreg roman, care apoi îţi scrie ea însăşi romanul prin propria energie înmagazinată în ea. — Da, da, urlă aproape omul cu servietă de expert contabil, există asemenea fraze, există fraze care nasc apoi un roman întreg. Aşa cum fiinţa umană este conţinută într-o celulă, iar restul este creştere, aşa sunt conţinute şi romanele în unele prime fraze. — Preţul, spuneţi-mi vă rog preţul, am urlat la rîndul meu. Cît mă costă, ce trebuie să vă cedez în schimb? Cum trebuie să plătesc, în ce trebuie să plătesc? Sunt gata să plătesc imediat dacă este cazul… Nerăbdarea mea şi tonul meu enervat îl făcură brusc pe omul cu pardesiu şi cu servietă să bată în retragere. Ceva îi reteză entuziasmul iniţial şi chiar şi vocea sa deveni mai puţin plăcută. — Veţi plăti mai tîrziu, spuse el şi dispăru brusc pe uşă. L-am aşteptat apoi ani întregi pe negustorul de prime fraze, dar nu m-a mai vizitat niciodată. În fiecare dimineaţă însă pregătesc, la ora 6 şi 45 de minute, două cafele. Le beau pe rînd şi apoi scriu, scriu la romanul meu interminabil care se va numi Veţi plăti mai tîrziu. Sunt ultimile cuvinte pe care mi le-a spus, înainte de a dispărea definitiv din univers, negustorul de începuturi de roman. Imposibil să nu fi avut, aceste cuvinte, un sens profund.

echinox 9–12/2010 Gheorghe Achim, Georg Aescht, Radu Afrim, Sabina Andron, Asztalos Ildikó, Eugen Axinte, Izabella Badiu, Mircea Baciu, Orlando Balaş, Silvia Balea, Balló Áron, Balogh András, Cornel Ban, Alexander Baumgarten, Ioana Baciu, Nicolae Băciuţ, Eugen Băican, Mihai Bărbulescu, Beke Mihály András, Nicoleta Bechiş, Mircea Bentea, Mircea Berceanu, Mariana Bojan, Boér Géza, Iulian Boldea, Ştefan Borbély, Andaluna Borcilă, Cosmin Borza, Ioana Bot, Corin Braga, François Bréda, Bretter Zoltán, Helmut Britz, Ion Bucşa, Ion Buduca, Carmen Bujdei, Radu Câmpeanu, Sanda Cârstina, Adriana Cean, Ioan Cercel, Ruxandra Cesereanu, Dumitru Chioaru, Alexandru Cistelecan, Ioana Cistelecan, Aurel Codoban, Marius Conkan, Mircea Constantin, Sanda Cordoş, Octavian Cosman, Alexandra Costandache, Florin Creangă, Casandra Cristea, Ion Cristofor, Ion Cristoiu, Csoma Eniko, Dan Damaschin, Ştefan Damian, I. Maxim Danciu, Ştefan Dărăbuş, Valentin Derevlean, Radu Diaconescu, Nicolae Diaconu, Victor Dietrich, Roxana Din, Andrei Doboş, Gabriel Dombri, Ilinca Domşa, Mihai Dragolea, Melania Duma, Egyed Péter, Cristina Felea, Raluca Filip, Dinu Flămând, Pop Flore, Dayana Frăţilă, Daniela Fulga, Maria Elena Ganciu, Ovidiu Ghitta, Mircea Ghiţulescu, Vasile Gogea, Alex Goldiş, Andrei Goţia, Adrian Grănescu, Ioan Groşan, Gaál György, Anca Haţiegan, Constantin Hârlav, Brigitt Hellmann, Heltai Péter, Ioan Hirghiduş, Puiu Hiticaş, Hodor Adél, Anton Horvath, Horváth István, Emil Hurezeanu, Laura Husti, Letiţia Ilea, Vincenţiu Iluţiu, Anda Ionas, Al. Th. Ionescu, Marius Iosif, Tudor Iosifaru, Józsa T.István, Ruxandra Ivăncescu, Kereskényi Sándor, Keszthelyi András, Berndt Kolf, Komáromi Béla, Kovács István, Éva László-Herbert, Marius Lazăr, Virgil Leon, Marius Lobonţiu, Lorincz Csaba, Magyari Tivadar, Liviu Maliţa, Laurenţiu Malomfălean, Ştefan Manasia, Călin Manilici, Ion Marcos, Andrei Marga, Gabriel Marian, Ştefan Melancu, Virgil Mihaiu, Anca Mihalache, Ciprian Mihali, Ioan Milea, Cristina Miloş, Dan Mincan, Silvia Mitricioaei, Ion Mircea, Ovidiu Mircean, Sorin Mitu, Ioan Moldovan, Florin Morar, Robert Moscaliuc, Peter Motzan, Cristina Müller, Marianna Müller, Carmen Muntean, Ion Mureşan, Ovidiu Mureşan, Viorel Mureşan, Vasile Muscă, Mircea Muthu, Valentin Naumescu, Gabriel Nasui, Mihail Neamţu, Daniel Necsa, Néda Zoltán, Carmen Negulei, Alin Nemecz, Németi Rudolf, Anca Noje, Letiţia Olaru, Nicolae Oprea, Váradi Nagy Pál, Aurel Pantea, Adrian Papahagi, Marian Papahagi, Laura Pavel, Ovidiu Pecican, Ion Pecie, Gheroghe Perian, Cosmin Perţa, Lucian Perţa, Mircea Petean, Călin Petrar, Marta Petreu, Gabriel Petric, Al. Pintescu, Petru Poantă, Horea Poenar, Virgil Podoabă, Horea Poenar, Antonela Pogăceanu, Augustin Pop, Cristina Pop, Ion Pop, Ion Aurel Pop, Ioan Pop-Curşeu, Ştefana Pop-Curşeu, Adrian Popescu, Ioan Peianov-Radin, Olimpia Radu, Ilie Radu-Nandra, Dan Raţiu, Iuliu Raţiu, Constantin M. Răduleţ, Nora Rebreanu Sava, Vlad Roman, Rostás Zoltán, Marcel Constantin Runcanu, Tiberiu Rus, Sántha Attila, Vasile Sav, Nicoleta Sălcudeanu, Constantin Săplăcan, Cristina Sărăcuţ, Klaus Schneider, Maria Schullerus, Anton Seitz, Felicia Sicoe, Roxana Sicoe, Andrei Simuţ, Ioan Simuţ, Adrian Sârbu, Arthur Sofalvi Larion, Octavian Soviany, Werner Söllner, Adriana Stan, Adrian Suciu, Daniel Suciu, László Szabolcs, Szocs Géza, Szölösi Ingeborg, Dan Şăulean, Aurel Şorobetea, Radu Toderici, Traian Ştef, Lucian Ştefănescu, Cristina Tataru, Thamó Csaba, Ştefania Timofte, Liliana Truţa, Adrian Tudurachi, George Târa, Radu G. Teposu, Aura Ţeudan, Mircea Ţicudean, Ungváry-Zrinyi Imre, Ion Urcan, Eugen Uricaru, Luminiţa Urs, Carmen Varfalvi-Berinde, Ion Vartic, Paul Vasilescu, Cornel Vîlcu, Diana Veza, Alexandru Vlad, Marius Voinea, Andrei Zanca, Liviu Zăpîrţan, Laura Zăvăleanu.

DIRECTOR Rareş Moldovan Redactor-şef Bogdan Odăgescu Redactor-şef adjunct Diana Mărculescu Secretar general de redacţie Lavinia Rogojină Redactori Ancuţa Bodnărescu, Mirela Dimitriu, Oana Furdea, Mircea Laslo, Cosmina Moroşan, Iulia Rădac, Olga Ştefan Redactorii paginilor maghiare Deák Zsuzsanna, Gondos Mária Magdolna, Kulcsár Árpád, Máthé Miklós Mónika, Serestély Zalán, Visky Zsolt Colaboratori Alexandra Găujan, Dan Vamanu Consilieri Balázs Imre József, Gabriel Marian, Horea Poenar, Vlad Roman, László Szabolcs, Cornel Vîlcu Ilustraţia numărului Roxana Pop Design şi tehnoredactare Dan Burzo ADRESA Facultatea de Litere, str. Horea, nr. 31, 400202, Cluj-Napoca TIPARUL Tipografia GEDO, Cluj-Napoca ISSN 1018-0478 www.revistaechinox.ro www.facebook.com/echinox echinox@gmail.com

Apare cu sprijinul Consiliului Local Cluj-Napoca