ÎN UMBRA TIMPULUI - Colecție de proză scurtă

ÎN UMBRA TIMPULUI

1

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă de texte participante la POLARISCulegere – Ediţia I , 2021

Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I, 2021 organizat de Editura Biscara

ÎN UMBRA TIMPULUI Bucureşti: Editura Biscara, 2021 Format electronic - Flipbook Realizator : Sara Mina - Editor ISBN 978-606-95253-4-0 Prezenta carte apare în format digital, cu difuzare gratuită prin www.editurabiscara.ro

2

2021

ÎN UMBRA TIMPULUI

CUPRINS

Argumente Când vrei să dai timpul înapoi, dar nu poți Copilărie în umbra timpului Clanţa Secera lunii Azilul Pătura verde cu maci Dicolo de viață Biata Jeni Sărbătorile de altă dată Small Fry

4 5 12 21 31 37 44 49 54 63 68

3

Argumente…

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

Timpul s-a scurs repede, stârnind ori nu, cu umbra lui, neliniște participanților la prima ediție a concursului POLARIS. Juriul, abandonând sporadic plăcuta povară a rutinei contactului cu valori ale înaltei culturi deja eternizate, și-a dus la capăt misiunea de a se-ntâlni și cu semne ale contemporaneității fruste. Rămân îndatorată pentru efort!

Reacțiile criticilor invitați să aprecieze textele înscrise în concurs au fost felurite, contradictorii pe alocuri, chiar subiective în ochii multora…

Nu s-a acordat Premiul I, prozele cu primele două medii în ordine descrescătoare ocupând locurile II și III. În postura de editor și organizator, am evaluat drept câștig al acestei prime ediții faptul că numeroși participanți și-au dezvăluit lucrările unor ochi impersonali!

Așadar, indiferent de valoarea artistică a rezultatelor, mai putem spera în puterea de regenerare a creativității la nivel individual și colectiv...

Le mulțumesc tuturor celor care s-au prezentat la concurs!

Adepta ideii că literatura trebuie să aibă o dublă valoare, estetică și morală, Editura Biscara a cules dintre toate prozele jurizate pe cele care se apropie de aceste canoane și le-a unit într-un mic volum colectiv. În acest demers am urmărit diversitatea abordării temei exprimate prin motto-ul ,,În umbra timpului”, precum și ideile cele mai îndrăznețe…

Nu abundă în selecția de proze cele cu amintiri monologate. Am dezavuat complet orice tentativă gravă de naturalism indecent ori promiscuu! N-am promovat nici texte bogate în informații ori cu idei aparte, dar cu stil documentaristic ori eseistic. Am amendat erori gramaticale impardonabile, de tipul virgulei așezate sistematic între subiect și predicat. Și astfel, a rezultat o mini-colecție cu zece proze.

Argumentele alegerii le veți regăsi în debutul fiecăreia dintre ele.

Mulțumindu-le autorilor, vă invit să citiți, să reflectați asupra mesajelor, asupra construcțiilor epice…

Fiți martorii nașterii unei cărți!

4

Sara Mina – editor

ÎN UMBRA TIMPULUI

Premiul al II-lea a fost acordat unei proze cu o idee interesantă, plasată într-un context din proximitate…

Citind, capeți speranța că și banale fapte, la îndemâna oricui, pot ascunde un miez incitant. Contează cât de pregătit ești să receptezi mesajele și să reconfigurezi valoarea lor…

S.M.

* Când vrei să dai timpul înapoi, dar nu poți Nu au ei nici o vină. Nu m-a obligat cu nimic. Am făcut toate astea din inerție. Am făcut o nuntă, am făcut un copil. Din inerție. Tot ce sper e să nu mă îmbolnăvesc din cauza regretelor.

M-am obișnuit cu secretul meu la fel de mult cum m-am obișnuit cu ideea că mama nu m-a vrut. Cu ideea că, pe jumătate, nu am fost un copil dorit. Tata m-a vrut. Mama nu. Într-un fel, ar trebui să o admir cu atât mai mult cu cât, deși nu și-a dorit să mă aibă, nu a lăsat să se vadă.

Când eram mică mă durea enorm. Mă durea inima când prindeam firul gândurilor ei, în cele mai multe dintre cazuri, negre. Nu o dată mi-a venit să plâng, în timp ce bătăile inimii mi se accelerau, simțindu-mă vinovată că exist, că m-am născut, că tot ce însemnam pentru mama era o piedică în calea fericirii ei. Era secretul meu.

5

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

Și al ei. Știam amândouă, dar nu puteam face nimic.

Dacă aș fi avut curajul să le spun, să pun piciorul în prag, să aleg! Era corpul meu, viața mea, eu trebuia să fiu cea care are ultimul cuvânt!

Copilul meu s-a născut pentru că nu am vorbit, pentru că am ales să nu le stric bucuria celorlalți, pentru că îmi era rușine să le spun că nu îl vreau.

Dacă aș putea să dau timpul înapoi... Eram prea tânără să pot vorbi. Dacă toate lucrurile alea mi s-ar fi întâmplat acum, totul ar fi stat diferit.

De fiecare dată după ce îi prindeam gândurile, mă ascundeam, încercam să fug. Dacă se întâmpla să fiu la masă în bucătărie în timp ce mama făcea mâncare sau să fim toți trei în cameră la televizor, alegeam să mă îndepărtez de gândurile ei plecând în camera mea sau cerând să mă ducă tata în parc. Nu puteam mereu să cer asta, șuvoiul gândurilor mamei era prea dens, ar fi însemnat să mă mut în parc. Așa că alegeam să mă retrag în solitudine, să stau mai mult singură.

Cel mai insuportabil era când tata se juca cu mine și făceam păcatul să ne distrăm în prezența mamei. Atunci demonii i se declanșau cel mai tare, atunci gândea cele mai grele cuvinte.

Mi se duce viața lângă ei. Viața mea nu trebuia să arate așa, nu asta aș fi ales, nu asta am ales! Asta s-a întâmplat, dar nu am ales-o. Nu ăsta este locul meu fericit, nu un plod care să-mi sugă energia și un soț îndrăgostit de fetița lui și care a uitat să mai fie soț. Știam că așa o să se întâmple, 6

ÎN UMBRA TIMPULUI

știam. Sunt atât de plictisitori și par atât de tălâmbi în bucuria lor. De-aș putea să plec pur și simplu... Să mă duc în lume, să văd lumea, să fiu liberă, să nu îmi mai ghidez alegerile numai în funcție de faptul că suntem trei, în funcție de faptul că Alessia nu mănâncă picant, în funcție de faptul că ne trebuie spațiu de joacă pentru copii, în funcție de x, în funcție de y.

Mama avea douăzeci și cinci de ani când m-am născut eu. A stat cu mine acasă un an, după care s-a întors la muncă. Se ocupa cu designul grafic. Din când în când mai veneau bunicii să stea cu mine. Niciunul dintre bunicii mei nu erau în același oraș, dar, când puteau, veneau la noi în oraș și stăteau, ori câte un weekend, ori câte o săptămână dacă își luau liber. Veneau mai ales bunicile, pe bunici îi vedeam când mă duceau părinții în locurile lor de baștină. Erau din același oraș. Nu pot să spun că îmi iubeam bunicii în mod deosebit. Îmi erau mai degrabă indiferenți, nu îmi displăceau. Numai că eram distantă și cu ei așa cum devenisem cu oricine am mai întâlnit după ce am mai crescut. Nu e ca și când îi toleram și atât. Nu mi se părea o perspectivă prea tristă să mă lase la bunici dacă tata murea și ea voia să plece în lume.

Cu el în viață nu pot să fac niciun pas. Ar fi imposibil să îi părăsesc așa, pur și simplu. Nu am niciun motiv, deci nu pot să o fac. Marius trebuie să moară. Dacă ar muri ar fi totul atât de ușor!

Pur și simplu aș lăsa-o pe Alessia la bunici. Ei o 7

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

iubesc, ar avea grijă de ea, sunt încă tineri, în putere. Nu o las singură pe lume, nu o duc la orfelinat, are cui rămâne. Dar Marius nu ar permite. El nu știe nimic, el n-ar înțelege. De ce să plec? Ce să-i spun? Să-i spun după șase ani că, gata, eu nu vreau să am un copil, eu nu îl vreau de soț? Așa, din senin?

Dacă la început toate gândurile mamei mă înfricoșau, deveneau pentru mine un generic al terorii, după ce m-am... obișnuit, mi-am dat seama că erau precum vorbele în vânt, doar că erau gânduri. Gânduri în vânt.

Când eram mică, eram doar speriată de acele gânduri, mă așteptam dintr-un moment în altul să se întâmple ceva, să se schimbe ceva. Mă așteptam ori să plece și să ne lase – așa cum arătau cele mai pline de patos fantezii ale ei, ori să îi spună lui tata tot. Mi-o imaginam începând să vorbească dintr-o dată și să spună ce avea pe suflet. Tot ce știam că gândea, tot ce își imagina zi de zi de nici nu știu cât de multe ori pe zi. Dar după ce a mai trecut timpul, când am mai crescut, mi-am dat seama că nu făcea nici un rău. Mi-am dat seama că nu va face nimic, că nu va spune nimic. Mi-am dat seama că numai faptul că una făcea, deși alta gândea, o făcea să fie o mamă bună. Mi-am dat seama că, în mod normal, nu trebuia să îi cunosc secretul. Și că dacă într-adevăr nu i l-aș fi cunoscut, copilăria mea ar fi fost, poate, una fericită.

8

ÎN UMBRA TIMPULUI

Când am intrat în clasa întâi, am răsuflat, pe de o parte, ușurată. Cel puțin nu mai eram cu mama atât de mult. Era mult mai ușor să trăiesc înconjurată de gândurile unor copii care mă consideră o ciudată, decât de gândurile care îl ucideau pe tata sau care mă reduceau la neant odată cu șansa de a putea derula timpul înapoi.

Evitarea gândurilor copiilor era o sarcină ușoară pentru mine. Nu mă afectau atât de mult. Nu era nimic mai rău decât mama. În orele de școală mă simțeam ca în vacanță, în timp ce acasă mă simțeam condamnată la nefericire. Plăteam pentru nefericirea mamei mele. Eram vinovată pentru lipsa fericirii ei.

Ce mă îngrijorează cel mai tare este că devine din ce în ce mai greu să suport. Pe zi ce trece, cu an ce trece, regret din ce în ce mai mult. În ce m-am băgat? Pe Marius nu îl uram atât la început. Până să rămân gravidă eram chiar îndrăgostită de el. Dar naivitatea lui stupidă, iubirea lui pentru cămin, pentru familie, mă fac să vomit. El nu este omul pe care îl voiam lângă mine.

Cămin, familie! Vomit! Alessia a fost o greșeală, iar el a acceptat-o cu un zâmbet tălâmb și grețos.

Vestea acestei greșeli pe el l-a umplut de bucurie și de mândrie. A fost atât de egoist încât nici nu s-a sinchisit să mă întrebe ce vreau eu. A fost atât de egoist încât pur și simplu și-a sunat părinții și gata. Aia a fost. Atunci s-a dus în jos viața mea. Cât de proastă puteam să fiu acum numai câțiva ani?

9

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

Cât de greu era să spun că nu vreau copilul? Cât de simplu ar fi fost, cât de ușor... De ce n-am făcut-o?

-Mami, tu mă iubeși?

-Da mami, cum să nu te iubesc?

-Și pe tati îl iubești?

-Și pe el.

-Cum aș putea să te fac fericită?

-În niciun fel, Alessia, nu trebuie să faci nimic, sunt deja fericită pentru că te am. Of, fetiță, fetiță, nu ai tu nicio vină de fapt pentru nefericirea mea. Ce-ți tot năzar întrebările astea?

Nu voiam să forțez nota, dar nici mama nu lăsa garda jos. Se prefăcea perfect, zâmbetul ei când îmi spunea că o fac fericită pentru că mă are era fără cusur. Știa atât de bine ce are de făcut și de spus. Iar eu îmi doream atât de mult să fi existat totuși ceva, orice, care ar fi putut să o facă pe mama să fie fericită. Altceva în afară de moartea tatălui meu și abandonarea mea la bunici. Ceva normal, ceva ce puteam să fac pentru a fi o familie normală.

Dar eram o familie normală, eram. Oricine ne-ar fi văzut ar fi spus că eram. Ne-ar fi invidiat.

-De ce-i fetița așa supărățică?

Musafirii se uitau zâmbind fals și așteptând răspunsul meu care întârzia să apară, pentru că nu știam să le spun că sunt supărată pentru că pot citi gândurile mamei.

-Nu e, nu are niciun motiv să fie. Nu-i așa, Alessia? Mă întreba mama zâmbind, radiind, ținându-mă pe mine de mânuță și pe tata de braț.

10

ÎN UMBRA TIMPULUI

-Așa-i, nu sunt tristă, așa este figura mea.

Iar hohotele de râs ce urmau replicii mele destindeau atmosfera, iar motivele nefericirii mele și ale mamei mele se dizolvau între gândurile invitaților și urările false de la mulți ani și tot ce îți dorești.

Emilia Toma, București

11

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

Premiul al III-lea a fost acordat unui text speculativ, o incitantă și lirică poveste suprarealistă, ce relevă mai curând un autor-poet, decât un prozator!

Regăsiți o amplă structură nostalgic-metaforică închinată mitului ,,vârstei de aur”, recompus la nivel individual…

S.M.

* Copilărie în umbra timpului Au dărâmat un zid şi m-au găsit pe mine în el, au secat un ocean şi m-au găsit pe mine pe fundul lui.

Trăiam de prea mult timp într-un univers al lucrurilor, în care ele decideau. Apoi, într-o oarecare zi, m-am trezit brusc, înspăimântat, printre chipuri şi închipuri, într-una dintre mansardele care pluteau în aer.

Toţi uitaseră de mine deşi strigam după ei să mă recunoască. Semănam cu un animal necunoscut. Tot părul îmi căzuse, instantaneu. În ultimele zile, deja nu mai rezistam. Eram prea înghesuit, limitat, sufocat de propriul eu. Când s-au împlinit şapte luni nu am mai suportat.

M-am agitat ca niciodată până am alunecat, iar la capătul drumului m-am lovit de o lumină puternică, ţipătoare. Nu am strigat, ci am zâmbit, apoi am râs zgomotos, în hohote. Ei încă se mai forţau să mă tragă din mine.

12

ÎN UMBRA TIMPULUI

Simţeam că sunt privit aşa că stăteam în pielea mea ca într-o ramă. Vocea mi-a spus: -Eşti pregătit să vezi lumea aşa cum e ea cu adevărat?

-Desigur! O lume perfectă ar fi plictisitoare!

Mă speriasem să-mi aud propria voce.

Atunci am văzut pentru prima oară şi am rămas cu ochii blocaţi un timp în poziţia deschis.

Părinţii mei muriseră într-un accident, înainte să mă nasc. Am fost singurul supravieţuitor, un embrion insuficient dezvoltat, aşa că am fost crescut de roboţi şi de aparate, într-un incubator.

Practic, am devenit conştient abia pe la trei ani. Şi nici acum nu cred că m-am născut într-un spital, ţin minte doar că am spart coaja oului în braţele bunicului meu.

Mă născusem într-un oraş destul de mare, Biscaranopolis.

Pentru mine, acesta era la început unul foarte mic, mai întâi cât camera mea, apoi cât curtea, abia în final cât strada şi împrejurimile casei. Cu cât creşteam cu atât se amplifica şi dorinţa de a-i extinde graniţele. Mă născusem într-o lume de uriaşi care treptat se micşorau până la dimensiunea mea. Chipul îmi era încă nefinisat, necioplit. Trupul meu rămăsese mult timp de copil nenăscut, dependent total de mama-maşină. Mă învârteam în jurul meu, eram un mecanism stricat, dezorientat, neprogramat 13

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

încă. Am supravieţuit doar legănat pe picioare, unele de plastic metalizat.

Până pe la cinci ani m-am jucat cu avioanele pe cer, le duceam cu mâna până pluteau singure. Zburam şi eu cu ele şi priveam lumea de sus.

Auzeam voci în interiorul meu, dar mi-era teamă să le rostesc pentru că s-ar fi înălţat şi ar fi plutit deasupra mea.

Cred că de mic eram foarte fioros pentru că mă ţineau închis într-un leagăn cu gratii foarte înalte. Mă jucam cu păpuşi care nu aveau feţe şi cu maşini fără roţi.

Târziu, voi privi în zări, căutându-mă.

Unii spuneau că m-am născut de cealaltă parte a zidului, de aceea nu semănam cu ei.

Aşa am ales să nu fiu ceea ce voi fi. Îmi plăcea să rătăcesc singur pe câmpuri, să miros iarba şi apoi să o mănânc. Dormeam într-un pat de paie şi noaptea visam că îngrijesc legume. În faţa mea începea încetineala verde a pădurilor. Liniştea lustruia aerul şi tot cerul strălucea.

Bunica mă trimitea deseori să-i aduc apă bunicului la câmp, iar acolo întâlneam lanuri întregi de femei şi bărbaţi care foşneau în bătaia vântului, care se coceau la soare.

Ei socializau la fântânile de la intersecţii.

Apa făcea să circule cel mai bine bârfele. Apa bună la gust şi răcoroasă dezgheţa gurile. Când 14

ÎN UMBRA TIMPULUI

adormea apa, eu făceam urări sălciilor, iar zilele începeau să scadă. Duminica puneam capcane pentru vară, să o pot reţine cât vreau eu.

La un moment dat, am poftit la merele din livada bunicului, aşa că m-am întins după ele şi atunci am început să cresc precum creştea copacul. Picioarele mi se lungeau, mâinile şi ele. În curând ajunsesem cel mai înalt locuitor al Biscaranopolisului. În lumina puternică a soarelui, frunzele şi florile mărului mi se desenau pe piele şi mi se încrustau în oase.

Bunicul mi-a spus: -Ăsta e un măr plantat în ziua când s-a născut tatăl tău necunoscut. Fructele lui sunt un fel de fraţi cu tine.

Mă temeam să mă apropii de pădure. Dacă mă vedeau copacii, deveneau monştri imenşi şi începeau să se mişte zgomotos, să fluture din braţe, să se aplece ameninţător către mine sau chiar să facă paşi urmărindu-mă, suflând toate frunzele moarte către mine. Recunoşteam în somn fâşâitul frunzelor care se agitau în acei pomi uriaşi. Însă în fiecare dimineaţă era un concert de păsărele la fereastra mea. Toţi copacii vorbeau cu mine în acelaşi timp.

Frunzele uriaşilor din grădină erau căzute toate şi acum erau înlocuite de mii de păsări mici.

Când mă trezeam, pândeam să văd momentul când cădeau şi acestea, doar că ele "cădeau" în sus. Când se lăsa noaptea, Biscaranopolisul devenea oraşul câinilor, care se eliberau şi 15

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

rătăceau pe străzile pe care le cucereau, uniţi cu întunericul. Eu îi vedeam şi auzeam cum râdeau până dimineaţă.

-Cum stă soarele sus pe cer şi nu cade? îl întrebam în fiecare seară pe bunicul, care mă lăsa să mă ghemuiesc în braţele lui până mă confundam cu el, până mă scufundam în apele somnului. Într-o zi bunicul a dispărut. L-am văzut cum a ieşit ca un fum pe horn şi de atunci ferestrele casei nu se mai încuiau cum trebuie.

La început uram literele.

Eram forţat să citesc în fiecare seară dintr-o carte neagră şi foarte groasă, plină de poveşti înspăimântătoare, sângeroase. Când mă toropea oboseala, bunica mă lua în braţe să mă ducă la casa îndepărtată, cea rece şi întunecată. În timp ce mergeam teleghidaţi spre ea, oamenii ne dădeau bineţe şi ne făceau urări sincere, dar după ce treceam de ei, se transformau în găini, capre, câini sau oi. Acolo ne aşteptau, în tablouri foarte mici, toate rudele noastre care nu ne mai vizitaseră de mult, iar în curte copii, mulţi pe care nu îi mai văzusem niciodată, care fumau pe ascuns şi loveau zgomotos o mică minge nevinovată.

Turlele roşii şi strâmbe se aplecau ameninţătoare asupra noastră, aşa că în mintea mea fugeam mereu de acolo să mă ascund în fotografii.

16

ÎN UMBRA TIMPULUI

Înainte de a intra, am trecut de mai multe ori prin faţa porţilor atât de înalte că nu se terminau decât undeva în cer. Ezitam să păşesc dincolo.

Uşa clădirii era mică, astfel încât bunica era silită să facă o mică plecăciune pentru a intra.

Pereţii erau atât de groşi încât dacă treceai de ei făceai pasul de la zi la noapte, de la viaţă la neant. Când mă gândeam la ea, îi spuneam Casa Nopţii.

Podeaua era tot un fel de perete rece şi colorat kitschos, iar tavanul plângea întruna şi nimeni nu-l auzea. În timp ce avansam spre mijlocul clădirii, statuile lipite pe pereţi se deslipeau şi făceau diverse semne caraghioase către mine. Împreună cu toţi copiii eram azvârlit în casa întunecată şi rece şi obligat să mă strecor printre picioarele scurte şi groase ale meselor. Înăuntru, oamenii se ghemuiau în poziţie de prunc şi se legau unii de alţii cu o panglică invizibilă. Nu vorbeau, dar ochii li se topeau cu o flacără gălbuie. Legaţi de acea panglică au format la final o coloană trasă de o forţă nevăzută spre o cameră unde au dispărut toţi. De acolo au ieşit bărbaţi negri, cu feţe de ceară, în rochii lungi, lăsând o dâră de fum în urma lor. Am ţipat şi am fugit afară unde mă aştepta bunica care strălucea la umbra castanilor bătrâni.

Când am ieşit, toţi oamenii stăteau în copaci. În mână aveam o bucată de pâine care 17

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

până acasă s-a făcut tot mai mare, tot mai grea.

Când treceam pe sub umbra unui copac, mi se schimba culoarea pielii, ba era roşie, ba albastră sau verde. Copiii văruiau acum casele, aşa că tot drumul mirosea a alb, iar dintre crăpăturile zidurilor creşteau copaci purpurii. Clădirile erau atât de apropiate că păreau a se ţine una pe alta în braţe. Până am ajuns noi acasă, s-a terminat toată lumina.

Făceam baie într-un vapor de lemn şi mă săpuneam cu bucăţile de soare care cădeau prin crăpăturile gratiilor de brad ale gardului. Mă puneau apoi pe un pat de ierburi. Ştiau că o să adorm instantaneu, anesteziat. Eu, însă, doar mă prefăceam. Abia aşteptam să-i păcălesc ca să mă strecor în camera fără ferestre şi să citesc din cărţile uscate, atârnate acolo pe frânghie. Aveam de o vreme o singură nouă manie, cititul. Citeam orice, revistele uscate găsite în pod, ziarele în care împătureau mâncarea cu care mergeau la lucrul câmpului sau lista de eroi de pe mausoleul ultimelor războaie. Aşa treceam dintr-un univers paralel în altul, aflam că există multe alte lumi decât cea cunoscută. Podul casei era universul lucrurilor care deveniseră inutile, al jucăriilor stricate şi al obiectelor fără sens. Acum eram un copil căruia îi străluceau ochii mai tare decât soarele. Mă transformam în ce citeam.

De fapt nu citeam cărţile. Eu vorbeam cu ele. Erau fiinţe vii, aveau voce, sentimente. Mă născusem cunoscând deja limba cărţilor.

18

ÎN UMBRA TIMPULUI

Într-o zi a trecut pe stradă un ţigan cioplitor care plimba o mulţime de morişti de lemn. S-a oprit şi la noi la poartă şi mi-a dat şi mie una. Aşa am putut să zbor cu ea o vară întreagă. Şi la poartă a bătut şi un copil care ducea soarele în braţe. Am plecat cu el să-mi arate de unde vine apa, ceea ce femeile cu găleţi pline nu voiseră să-mi spună niciodată.

Mă simţeam nevoit să pun un nume obiectelor, nume de oameni, aşa cum alţi copii numeau jucăriile. Când eram mic visam să fiu uriaş. Sau măcar vrăjitor.

De atunci aveam o putere fantastică. Era suficient să scriu ceva şi acel lucru se înfăptuia.

Toate mi se împlineau când plecam în cursele mele lungi cu căluţul de lemn.

Dar eu aveam o memorie atât de scurtă încât uitam ce mi se petrecea chiar înainte de-a avea loc.

Nimeni nu-mi vorbea, doar cărţile îmi spuneau câte ceva.

Aşa am descoperit acele poveşti care erau mai adevărate decât realitatea.

Din cărţi deprinsesem abilitatea de-a merge pe ziduri, de aceea femeile şi bărbaţii se uitau la mine ca la un ciudat. În ziua în care nu mai vedeam altceva decât ochii negri, pătrunzători, ai fetiţei care venise prima oară la noi în clasă, am înţeles că ceva se schimbase definitiv cu mine.

19

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

Lumina ei nu părea să se sfârşească nicăieri. În loc de inimă, în piept mi se zbătea o flacără.

Simţeam că şi universul meu se dilată.

Fără să ştiu, copilăria mea se termina şi acum mă grăbeam, alergam, către o ţintă necunoscută, către un timp al umbrelor.

Ionuț Calotă, București

20

ÎN UMBRA TIMPULUI

Avertisment: text potrivit doritorilor de umor fin, aplicat pe suprafețe fără asperități, drept strat de protecție împotriva banalului ce corodează orice suflet altfel construit! Autorul naște întrebarea: cu trecerea timpului, rămânem personajele principale ale propriilor noastre vieți ori ajungem doar simpli figuranți?!

S.M.

* Clanţa Mateescu Doru se trezi perfect odihnit.

Asta nu-l miră câtuşi de puţin, mai trecuse prin aşa ceva cu puţin timp în urmă. Mirarea dură puţin. Pe urmă îşi făcu loc îndoiala: oare era un semn că se trezise perfect odihnit? Şi dacă da ce fel de semn? Bun sau rău? Ce putea prevesti? Ce încerca destinul să-i spună? Îşi aranjă patul cu mişcări meticuloase, deschise geamul ca să iasă microbii (deşi la frumoasa lui vârstă de optzeci şi cinci de primăveri un microb în plus sau în minus nu mai însemna mare lucru), se îmbrăcă, pe urmă porni să privească în gol pe fereastră minute bune. „Curăţenia înseamnă sănătate” devenise de la o vreme (din totdeauna?) sloganul soţiei nepotului său. Care slogan reuşea să aducă numai necazuri proaspeţilor însurăţei; erau, din punct de vedere fizic, sănătoşi tun ambii dar psihic – altă mâncare de peşte. Doamna devenise o maniacă a ştergerii 21

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

prafului şi a spălatului pe jos cu produse de calitate, domnul nu prea-şi bătea capul cu asta, în schimb fugea de dimineaţă până seara prins fiind până peste cap cu firma aia a lui. La început alergase ca să facă bani, acum alerga pentru a avea cât mai mulţi. „Copii inconştienţi!”, gândi trist Doru ieşind din cameră şi îndreptându-se spre toaletă. De fapt, e impropriu spus: „se îndreptă”; nu făcu decât doi paşi şi intră în toaletă căci camera lui se afla în imediata apropiere a acesteia. „Îşi irosesc cei mai frumoşi ani din viaţă alergând cu disperare după iluzii. Or să ajungă la pensie fără să-şi dea seama de ce-au trăit. N-or să ştie să zică decât vai, cum a trecut timpul şi... of, iarăşi sunt răutăcios cu cei apropiaţi.”

Cînd ieşi din toaletă dădu nas în nas cu nepotu-su. Îmbrăcat la patru ace, gata de drum.

Un miros fin dar în acelaşi timp ferm, îi gâdilă nările. Doru nu se putu abţine să nu suspine după tinereţea-i trecută. Uneori băiatul ăsta îi semăna aşa de mult deşi prin meseria sa se găsea la polul opus; uite-l acuma: până şi-n felul în care-şi privea nevasta îi amintea de el când era tânăr: ,,ură amestecată cu dorinţă animalică, instinctul superiorităţii masculine în faţa femeii, dragoste fără drăgălăşenii... mda, cam aşa ceva.”

-Ce faci, bubi, te-ai trezit?

Alintul nepotului îl încântă căci îl făcu să se simtă copil. Sau îi gâdilă, în adâncuri, sentimentul copilăriei.

22

ÎN UMBRA TIMPULUI

-De, mă, Tudore, mă mai trezesc şi eu, he-he, glumi Doru cu lacrimi în gât. Ce să fac altceva? Dacă nu mă mai trezesc ar însemna un stres în plus pentru voi. Cel puţin pentru o vreme dar tot stres se cheamă. Aşa, încerc să amân cât pot de mult stresul ăsta. Şi cât o vrea Dumnezeu că dac-ar fi după mine...

Nepotul nu-l mai asculta încă de când „bubi” deschisese gura. Îşi căuta ceva: cheile, telefonul, agenda, ceva important oricum. Se uita, ce-i drept, cu atenţie protocolară la bunică-su dar privirea lui trecea prin acesta.

Mult mai politicoasă, nevastă-sa – Dana Iuliana, apărută în cadrul uşii într-o pijama albă cu floricele albastre – îl întâmpină surâzătoare: -Ce bine arătaţi, domnu’ Damian. Cine nu v-ar cunoaşte v-ar da cu cel puţin douăj de ani mai puţin. Într-o zi, o să vă rog să-mi spuneţi şi mie secretul tinereţii dumneavoastră veşnice.

Doru dădu să spună ceva legat de cochetăriile cu aromă de gafă ale Danei dar simţi că trebuie să se oprească. Prinsese din zbor privirea nepotului – adresată atât lui cât şi Iulianei – şi simţise că trebuie să se oprească. Şi să imortalizeze clipa. Privirea aceea spunea atât de multe încât Doru avu impresia că se află în lumea personajelor sale. Ceea ce, în esenţă, îl întristă peste măsură, căci n-ar fi vrut să vadă asta tocmai la cineva din neamul lui. La alţii da, dar nu la ai lui. Şi mai ales, la cei la care ţinea. În fine... Tot în esenţă (cealaltă parte a esenţei) 23

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

privirea nepotului îl bucură căci, iată, să mai zică Neacşu de la scara 3 că Viaţa nu-i desprinsă din Literatură. Şi invers, de ce nu? Iată, aşadar, dovada: Tudor Mateescu, şef firmă de construcţii şi amenajări interioare avea în ochi exact sclipirea aceea specifică omului absent din propria-i viaţă, omul trăit de viaţă, omul din care visează să se inspire orice scriitor cu pretenţii.

Literatura n-a murit, Neacşule dragă... ah, de-abia aşteaptă să i-o zică... incredibil cum se tot încăpăţîna flăcăul ăsta sexagenar în prostiile lui... de înţeles, pe de altă parte, ţinînd cont de amanta aia a lui, având juma’ din vârsta tânărului pensionar, mare crai la viaţa lui de ex-funcţionar guvernamental... Literatura trăieşte în persoana cui te aştepţi mai puţin... aşa că, domnu’ Neacşu, n-ai decât să-ţi iei toate computerele şi să te speli pe cap cu ele. Şi, ca să nu piardă ocazia, Doru dădu fuga înapoi la el în cameră, îşi luă aparatul foto (îl avea la îndemână, pe birou, că, na, nu poţi şti niciodată ce instantanee îţi oferă viaţa) şi reveni cât putu el de repede. Uf, cum îi mai bătea inima... altul în locul lui ar fi făcut deja două infarcturi... noroc cu bunică-su’ din partea tatălui, neam de dac, combatant în Primul Război Mondial, dăduse tifosul exantematic peste el, zăcuse peste un maldăr de nu-ş’ ce vreo două săptămâni, toată lumea-l crezuse mort, se pregătiseră să-l arunce la groapa comună şi atunci el deschisese ochii şi-i întrebase calm că de ce se grăbeau aşa să-i facă 24

ÎN UMBRA TIMPULUI

felul, mai avea de trăit, tocmai ce-i spusese lui Maica Domnului chestia asta şi cu cele sfinte nu te joci, bre. Doru reveni şi... aşteptă.

Adică fu pus în starea de aşteptare, aşteptare indusă... ...ce amintire pierdută în golurile golului din marele gol care „memorie” se cheamă... despre asta nu scrisese niciodată nimic. Ia uite cum îi tremură aparatul foto între degete. Tudor se tot învârte încoace şi-ncolo trăgând cu furie dintr-o ţigară lungă cu nume scurt... Fumul... hmmm... mirosul lui plutind alambicat... culoarea de un albăstriu metalizat...

Când de-abia mă învăţasem să trag din ţigară mă apuca, după vreo patru-cinci fumuri, o ameţeală teribilă. Era, desigur, ceva plăcut. De abia acum, credeam eu naiv, îi înţelegeam pe drogaţi – probabil că simţeau şi ei o plăcere asemănătoare. O ameţeală cu atât mai dependentă cu cât simţeai că pluteşti undeva-cândva, deasupra unor ape primordiale. În acelaşi timp însă plăcerea asta a mea era contracarată, la scurt timp, de un glas al trupului ce încerca să-mi tragă un semnal de alarmă asupra falsităţii acestei plăceri. Nu era ceva natural. O ştiam, de altfel, destul de bine, de la nişte faimoase lecţii de Dirigenţie, unde ni se prezentaseră nişte filmuleţe cu efectele nocive ale fumatului şi unde toţi golanii clasei nu mai puseseră gura pe tutun fix două pauze. Ce mai, lumea fusese atât de marcată că pe unii, fumători 25

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

începători ca să zic aşa, îi podidise plânsul. Sub impresia de moment, una din tocilarele clasei ceruse voie să meargă să dea un telefon ca să-şi anunţe tatăl să renunţe la fumat. Pe urmă, desigur, cu timpul, organismul mi s-a adaptat şi-am început să fumez ca turcul. M-am oprit într-o bună zi când, mai mult din amuzament decât din vocea conştiinţei, la o ţigară şi una mică (bere plus tărie) am încercat să socotesc cam cât fumasem până atunci. Calculele se dovediră inutile: de la trei cartuşe în sus minim... deci dacă un cartuş are zece pachete: 21x10=210...

210x3=... peste 600 de ţigări... hai cam peste 1000, că-i cifră rotundă. Mult, puţin? Cam mult dacă ţinem cont că o ţigară (fumată!) scurtează viaţa cu şapte minute.

La care amicul Lucian hăhăi spart: - Cum ar fi ca, în loc de cărţi în bibliotecă, să ţii cartuşe de ţigări? Consumate! Şi să ai aşa, vreo patruzeci de ani, să tuşeşti de să-ţi iasă ochii din cap, să nu mai poţi fără ţigară da’-n bibliotecă să-ţi zacă toate cartuşele fumate până atunci.

N-am putut să nu-i dau dreptate amicului. În inconştienţa lui ignorantă, Lucică avu dreptate. În final am avut un fel de intuiţie sinonimă: exact aşa stau lucrurile şi în cazul operei unui scriitor: să te trezeşti pe la optzeci de ani admirându-ţi opera, aşezată elegant în biblioteca făcută la comandă. Ce satisfacţie ai avea în afară de faptul că toate acele hârtii vor fi 26

ÎN UMBRA TIMPULUI

fost scrise de tine? Că de luat cu tine Dincolo, nici vorbă.

Mâna continua să-i tremure pe aparatul foto.

Amintirea se evaporase dar efectele ei de abia de acum încolo aveau să se facă simţite. Ceea ce, într-un fel, era bine: fenomenul îl va ţine ocupat o vreme, alde Neacşu („tata Playboy”, cum i se mai zicea) şi Durbică instalatoru’- polonez (cu inflexiuni occidentale) şi nea Cîrstilă administratorul o să-l cheme la garaj şi dă-i cu discuţiile gen „poiana lui Iocan” până să-ţi vină să-ţi bagi degetele în ochi de plăcerea argumentului. Dar, din nefericire, nu era numai asta şi Doru o ştia prea bine. Oare ce-i revelase cu adevărat momentul acesta dospit în negreala minţii? Şi oare de ce se temea atât de mult să dea piept cu ea, cu revelaţia? Asta să fi oare semnificaţia faptului că se trezise – pentru a treia oară în mai puţin de o lună – perfect odihnit?

Calmul dinaintea furtunii?

- Mâncaţi ceva, domnu’ Doru? îl întrebă de la ani lumină depărtare Dana Iuliana. Avem şunculiţă, omletă, salată de roşii cu ceapă şi musli cu iaurt. Asta ştiu că vă place, n-aveţi de ce să mă refuzaţi. A, şi un ceai... fructe de pădure.

Mateescu se văzu pus într-una din acele ipostaze pe care le dispreţuia cu drag: zâmbetul de complezenţă. Auzi la ea: iaurt şi apoi ceai. Te strici instantaneu la stomac. Ceva din fătuca asta neruşinat de inconştient de sexy îi amintea de 27

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

defuncta sa consoartă: amabilitate de şantier combinată cu politeţe de tranşee şi sexualitatea unei croitorese aflate la menopauză.

Dintr-odată, când totul părea că avea să urmeze traseul leneş al unei alte zile banale, totul luă o turnură total neaşteptată: Tudor îşi sărută grăbit nevasta pe obraz (de ce aveau amândoi aerul că se treziseră certaţi iar acuma abia-abia se ţineau să nu izbucnească, din jenă pentru el, pentru „ăl bătrîn”?), Dana Iuliana îi răspunse cu aceiaşi monedă şi apoi... poc. Clanţa făcu, în mâna lui Tudor, o întoarcere de 180 de grade... se auziră nişte înjurături cumplite, se zbuciumă uşa, se trase cu sete un picior acesteia, Iuliana se agită şi ea, Tudor îi aruncă nişte priviri criminale, de fapt Tudor aruncă priviri criminale tuturor... apoi pas; linişte absolută. Doru privi la nepotul său cum îşi aruncă furibund sacoul, îşi suflecă mânecile, scoate cămaşa din pantaloni, schimbă pantalonii cu unii scurţi şi bolboroseşte nu-ş’ ce despre „eventul” cutare iremediabil compromis din cauza unei proaste.

-Cum ieşim din casă? întrebă Mateescu pe un ton atât de slab că nu-l auzi nimeni.

Din contră: Iuliana îl invită să stea la masă.

Tudor se apucă de frecat interfonul dar soluţiile picară una după alta cu graţia unor cărţi de joc compunând un castel sofisticat: nea Petrică de la parter nu răspundea (probabil din pricina alcoolului), prietenul Albert de la ultima scară era la muncă (tura de dimineaţă) iar tanti 28

ÎN UMBRA TIMPULUI

Floriana de la patru plecase să dea de mâncare unei rude paralitice. Ieşitul pe fereastră (soluţie radicalist-senzaţională) eşuă la fel de subit precum luase naştere din pricina pericolelor iminente ce pândeau la tot pasul: copertina şubredă, cireşul din curtea vecinului de la parter putred, vecinul însuşi (de la parter) putred şi cu capsa pusă pe oricine şi la orice oră şi din orice, cum naiba să deschizi uşa pe dinafară femeia lu’ Dumnezeu dacă nu poţi pe dinăuntru, ce-s io, Terminatoru’, trag un şut şi asta se deschise ca peştera lu’ Ali-Baba, tu nu gândeşti ce spui?

Mateescu se pomeni înaintea uşii aşteptând să se întâmple ceva, orice (o minune dacă s-ar fi putut) dar nu se întâmplă nimic.

Iuliana se apucase să converseze pe mobil (chestii importante?), Tudor îşi halea din picioare, în bucătărie, micul dejun. Al lui şi acuma trecuse şi la musliile bunicului. Mânca fără să-şi dea seama, evident concentrat la găsirea unei soluţii salvatoare. Şi atunci îl lovi. Îl lovi în timp ce Doru ridica niscaiva rugi fierbinţi către divinitate deşi nu reuşea cu niciun chip să înţeleagă de ce ar face ceva Dumnezeu (tocmai El?) ceva în această privinţă – în ce măsură depindea deblocarea uşii de mântuirea sufletelor lor? Fu un deja-vu scurt şi cuprinzător: acest moment Mateescu Doru (de fapt Damian, Doru ăsta era doar un pseudonim ales din nişte motive rămase astăzi pierdute în negura vremii) îl visase cândva. Când? Greu de 29

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

spus. Dar, da, ce acuitate a detaliilor... ah, ca două matriţe ce se suprapun perfect: premoniţia de atunci şi clipa de acum. Şi, mda, aşa e, ar fi trebuit s-o prevadă, nu avea să mai prindă onomastica. Aşa se şi terminase visul acela: cu înmormântarea lui.

Măcar un lucru era clar: clanţa avea să fie reparată.

Mihu Iancu, Brăila

30

ÎN UMBRA TIMPULUI

Iese la iveală din această proză o mini-frescă a unei lumi românești care apune, din păcate, ireversibil…

Lăsați-vă conduși de un clasic fir epic armonios, ce-așterne în final o tăcere cu vibrații demiurgice.

Pregătiți-vă pentru relevarea credinței strămoșești în eternitatea aflată în mișcare…

S.M.

* Secera lunii Din geana dimineţii, pe bătătura Zădărenilor, o viermuială veselă îţi aminteşte, dac-ăi fi uitat, că azi ăi tineri îşi botează copilul.

E primul! Şi, unde mai pui, şi băiat, fală de seamă pentru neam, să-i ducă mai departe sămânţa!

Casa, ograda şi acareturile strălucesc în bucuria şi curăţenia duminicii ăsteia! În curtea din faţă, bine-njghebate, mesele din blăni de brad geluite împrăştie mirozna răşinii pe sub ştergarele-zăpadă brăzdând lungul tăbliilor.

Pe laturi, aşteaptă aşezarea oaspeţilor din Băila şi de unde-or mai fi, bănci lungi, aşternute cu macate învârstate.

Porţi larg deschise cheamă la ospăţ privitorul, căci sunt şi ele gătite cu creangă de brad şi ferigă din munte.

31

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

Curtea din spate găzduieşte forfota socăciţelor, înfoiate şi din strai, dar, mai ales, din pricepere şi drag.

Pe cap au velitoare albe, cum se cere la cratiţă şi-s îmbrăcate în cămăşi tot ca spuma laptelui, răsfirate la gât şi cu mânecile suflecate, cusute cu flori în arnici, acoperite-n foi de catrinţe cu alesătura neagră şi roşie, strânse tare din betelii.

Unele rostuiesc ciorba de pasăre, altele priveghează fierberea-nceată a sarmalelor la focuri ce se frământă sub pirostriile grele.

Din cuptorul ăl mare şi vrednic slujitor a trei rânduri de neam, fug înspre zări arome de nucă şi frunză de alămâie, cu dărnicie răspândite de cozonacii adăpostiţi la copt.

Mai acana de clădăria coacerii, pe-o masă lunguţă, în tăvi lucitoare de-aramă, se odihnesc găini obosite de-atâta frecat cu grăsime şi cimbru înainte de marea-nfruntare cu arşiţa vetrei încinse. Sunt privegheate de-o vrednică fetişcană, care alungă viespi pofticioase c-o legătură de foi rupte din părul bătrân, stâlpul grădinii… * Casa, înecată în lumina sărbătorii, îl ocroteşte pe Taica Mare Pătruță, îngăduindu-l cu drag pe treapta de jos a scării.

E de mult moşul... Nu mai ţine socoata anilor... Doarme o ţâră... şi-i la veghe mereu, darămite azi, când fecioraşul mărunt va să intre cu nume creştin printre neamuri!

32

ÎN UMBRA TIMPULUI

Sub clopul-nălbit de purtare, colilia părului, potrivit și-acum ciobăneşte din tăişul custurii, împlinește împreună cu belşugul mustăţilor un chip ca din poveste. În strai alb de iţan, c-un sumănel lăsat pe umeri, purtând în picioare cipici de postav, Pătruță stă rezemat în ciumagul său, cu gândul tot la botezul pruncului nou. Îşi ţugoaie întruna buzele, dând semn din cap a nemulţumire...

Ce nume-ar fi şi-acelea?! Felix... Raul?! Doar mintea le cheamă... că limba s-ar frânge în rostirea lor... cât să vrea a le zice! De unde-or fi apărut?! Şi să le poarte strănepotul?! Grea povară!

Asta-i, în scurt, scânteia ce-i umblă necurmat prin devlă uncheşului. * De intri în sfântul aşezământ, n-ai să afli mulți martori străini la botez.

Neamul Zădărenilor e numeros şi se bâlguie cam tot l-aşa sărbătoare. Aşteaptă cuminţi ca micuţul cel proaspăt să se bucure de tainele vechi: Botezul, Mirungerea şi Sfânta Împărtăşanie.

Ochii lor se lasă hulpavi asupra preotului nou, abia sosit. Li se pare tânăr şi cam ticăit… E din josul Băilei.

Părintele, cu mânecile sumese, întinde braţele s-apuce copilul. Botează prima dată după hirotonisire în lăcaşul din satul natal. Clipa îl 33

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

sperie tare... E ca o mărturisire îndoită ce-ar face acuşica.

Tulburat de-aşa gând, se-nfioară taman când să-l dea cristelniţei pe cel mic!

O negreală îl orbeşte pe clipă... mintea-i descreşte... nişte plumb îi coboară în braţele care poartă-ndelung trupşorul prin aer... nu nimeră scăldătoarea, dar, şi când o face, îl scufundă îndelung în apă de trei ori, ca de zece… Și-apoi încremenește, fără de cuvânt!

Copilul încă nenumit nu mai dă glas!

Trupşorul, din roşu de plâns, pare că se-nnegreşte… N-aruncă nici un zvâcnet! E ţeapăn!

Năşicul, bărbat cât un munte, e dat la o parte de baba Măria, zorită să-ntoarcă la viaţă plodul. Îl smulge din brațele părintelui devenit stană, îi freacă pieptuţul, coperindu-l apoi cu baticu-i de cârpă-ncălzită în suflare prelungă.

Mirenii, înlemniţi de-aşa întâmplare, n-apucă să facă nici cruci şi, adunaţi în cerc, ocrotesc prin zid de trupuri aerul din preajma necăjitului prunc… * În zumzet de gâze lăcomoase, în sfârâit de vase încinse şi sub mângâierea sfântului Soare, ograda nu pare îngrijată de nimic. Bucătăriţele sunt zorite, dar tare vesele!

Timpul curge-nţelept… până-ntr-o clipită, când liniştea-i spartă!

34

ÎN UMBRA TIMPULUI

O haită de câini dă năvală în curtea din spate, râvnind la aburul cărnii gătite! Le-aduce aminte de vremea în care, la oraş, fiecare gusta așa bucate. Azvârliţi de stăpâni la margini de drum, pe coclauri, speriaţi, înrăiţi, colindă acum prin sate hămesiţi, atacând pe oricine... Şi-s de neprins! În zorul spre carne, nu bagă de seamă nici chirăielile femeilor, nici lucrurile zvârlite asupră-le, să-i oprească!

Porniţi ca tătarii cândva, fac prăpăd din mâncare. Le sfârâie blana pârlită de foc… Ridică în aer scheunat de durere… Fierturile le ard aprig gâtlejul... Nici că le pasă! Cu greu se-arată aproape sătui… Târziu, dau semn că-s gata să plece, supuşi urletului care îi cheamă dinspre unul mai demn de-ascultat.

Bătrânul Pătruță e răscolit de uluirea trăită. Ochii minţii i-arată că lătrătorii au în frunte o... Da! E chiar ea, Alba, lupoaica!

Moşul se freacă-n obraji crezând că visează! Cum să fie căţeaua?! E doar o nălucă, îşi spune cu glas.

Pe dată, se vede fecior la stâna dinspre Păpușa, înfruntând cu zăvodu-i credincios raptul făcut de-o temută lupoaică în strunga de oi. În lupta-ncleștată cu fiara, scăpase de botu-i hămesit mieii cruzi, plătind pentru asta c-o rană la umărul drept, asemuită de cine-o văzuse ori auzise de ea, cu secera alb-argintie a lunii.

35

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

Reîntors din visare mai tânăr, se crede în stare să-nfrângă iar umbra lupoaicei! Se ridică pe dată-n picioare, punându-se în calea ei cu braţele răşchirate-n părţi...

Dar, n-are izbândă! Pătruță se vede acum astrucat la pământ, călcat şi smucit de gheare, pierzându-și suflarea…

Jigăniile se-nșiră spre porţi în goană şi-o apucă pe uliţă-n sus, spre pădure! * În razele trimise de Sfântul prin geamurile gălbii ale bisericii și dogorât de friptoarea celor din jur, micuțul e pe deplin întors la viață!

Uitat de ceilalți pân-acum, părintele își saltă privirea spre cupola negrie sprijinită pe stâlpii de piatră veche ai naosului.

O umbră subțire ca un fum de lumânare îi tremură-n ochi și-n gând, semn de suflet chemat de Tatăl Ceresc… Felix?! Raul?! Vorbele străine aruncate de nași la începutul slujbei dispar, sorbite de nemișcarea Sfinților.

Se-apropie și rupe cercul rudelor, gândind să sfârșească slujba. În timp ce unge cu Sfântul Mir trupșorul fremătând, vede numai el cum răsare o lună-n seceră micuță pe umărul drept, firav al copilului. Și-n scâncetul pruncului, încercatul preot dă glas puternic, vestind hotărât numele ce-avea să poarte nou-creștinatul de acum: Pătruță…

Angela Dina-Moțățăianu, București 36

ÎN UMBRA TIMPULUI

Citind această proză, reconștientizăm cât de ușor forme cu fond, cărora soarta nu le-a fost prielnică, pot cădea pradă repudierii celor obtuzi și non-empatici.

Din miezul ei irumpe, poate, chiar o parabolă pentru lumea literară de azi, în care valori certe sunt pe nedrept colbuite și contorsionate de timp, pe când creatorii de iluzii fac din nepricepuți statui de mucava, facil cumpărate cu bani calpi!

S.M.

* Azilul I.Părul lung acoperă crima Noaptea, azilul de la marginea orașului C. își face de cap.

Aproape toate paturile încep să meargă pe cele patru picioare, se plimbă de la unul la altul, se leagănă, își cântă încet, asta dacă nu sunt furioase, iar când se înfurie, paturile freacă cimentul, scrâșnesc înfundat, scapără de parcă-ar avea copite, ba se și clatină... și se clatină, și se clatină, până ce buf! cade omul din ele ca un sac de cartofi.

Paturile au tăblii metalice și apărătoare pe laterale, însă, indiferent cu ce sunt dotate, când se lasă întunericul, se întâmplă o vrăjitorie, ceva straniu și de neexplicat, paturile devin o herghelie sălbatică, în căutare de pășuni grase.

37

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

Sau așa pare în fiecare dimineață, când bătrânii sunt plini de vânătăi, care pe la ochi, care pe la mâini sau pe la coaste, care cu cucuie în cap, semănând cu niște cornițe de iezi.

Fața suptă, pungile de sub ochi, mâinile tremurânde și traversate de firișoare vineții, starea de somnolență arată că noaptea bătrânilor a fost una vampirică, aducătoare de moarte; cu toate acestea, nimeni nu ia măsuri cu paturile, singurii vinovați sunt considerați neputincioșii de sub pături.

Dimineața, bătrânii sunt legați peste mijloc cu cearșafurile, li se pun pastile de calmare în ceai și tot lor li se împuținează rația de carne la juma de copan, întrucât e nevoie de măsuri stricte și de o dietă corespunzătoare pentru a tăia din energia nocturnă a vârstnicilor.

Femeile sunt tunse. Ca să se-nvețe minte.

Tudorei, de exemplu, astăzi i s-a tăiat părul.

Când a văzut că infirmiera vine cu foarfeca, întâi s-a rugat să n-o cebăluiască, adică să stea ea fără conci la spate? Să nu mai pună jurăbițăle de cârpe în cozile împletite? Și cum își mai leagă batista la ceafă? Aud?... Asta nu se poate!

Ba să vezi ce se poate, i-a răspuns ursuză Aneta, fata care a venit la salonul cu paralizați, de pe secție, că nu era personal, din cauza concediilor de vară.

38

ÎN UMBRA TIMPULUI

Contraatacul fiind demarat, Tudora a trecut la amenințări directe: Dare-ar domnu s-ajungi ca mine! Și să te tundă și pe tine, să te lase cheală, cheală, cum era unu la noi, roșcodan și plin de ruici, a lu Rusu, așa îi ziceau. Să te faci ca a lu Rusu. În timp ce obrazul este brăzdat de lacrimi subțirele, părul lung și alb cade șuviță după șuviță, iar foarfeca mărșăluiește când pe la ceafă, unde coama pare mai deasă și firul mai unsuros, ca un seu de oaie, seu ai în cap, ce-ți trebuie păr ? când pe la tâmple, unde părul s-a cărărit de tot.

Infirmiera se arcuiește să prindă tot puful lipit de scăfârlie, foarfeca răspunde cranț, cranț, pe jos se înmulțesc grămăjoarele de lațe alb-argintii.

Lațele acoperă cimentul și... crima, pentru că, de la noapte, patul Teodorei va fi mort...

Pentru că, de la noapte, nici Teodora nu va mai fi, doar umbra ei... stafia bântuind prin amintirea asistentei urmărite de blestem și hohotul foarfecii prin alte grânare de păr alb.

II. Nea Voinea Nea Voinea, locatarul de la camera 3, prima pe dreapta când intri-n azil, are o istorie personală, l-a adus aici Securitatea, a vrut să scape de el, că le zicea de la obraz, asta spune constant unui auditoriu imaginar.

39

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

Ba a pus și foc la Combinat. Cum să nu pună, dacă maistrul, un om cu care împărțise o pâine 30 de ani, i-a spus să-și găsească de lucru, că fabrica intră în faliment, o vor da la fier vechi...

Care va să zică asta voiau ei, fier vechi, lui nea Voinea i s-a făcut un vârtej în cap, așa, brusc, de parcă s-ar fi lovit în ceafă ori i-ar fi picat ceva fierbinte în creștet, îi ardea scăfârlia, se umfla, ca un dovleac caraghios în care cineva a pitit un felinar... Se mankurtiza, lăsând doar o tigvă limpede, asemenea unui ghețuș în timpul iernii; pe ghețușul din creștetul său făcea tumbe un titirez și-i turtea creierul. Într-o răbufnire de voință ad-hoc, nea Voinea a dat cu arătătorul de capul brichetei, flăcăruia a aprins mai întâi niște deșeuri, pe urmă melasa, sticlele de plastic, apoi depozitul cu materia primă, hala cea mare, zidurile combinatului, iarba din curte, casele din jur.

A durat trei zile lupta pompierilor cu pălălaiele înalte, ca niște coame de balaur și scuipături negre de funingine.

Pe nea Voinea l-au dus la nebuni și de-acolo, după câteva electroșocuri și niște Xanax, l-au internat la azil.

S-a temut familia să mai rămână cu el sub același acoperiș, că începuse să cânte: fiare vechi, cumpărăm fiareeee, fiare vechi cumpărăăăăm, fiare, sticle și borcane cumpărăăăăm...

Dar chiar și aici nea Voinea nu uită cine i-a desfigurat pe el și pe fabrica lui: Securitatea.

40

ÎN UMBRA TIMPULUI

Și tot Securitatea îl și înfometează, că uite cum îi atârnă pieile, spune, trăgându-se de carnea flască de pe antebraț, uite cum a ajuns, păi când a venit aici era plin de putere, pielea era moale și trandafirie, ca o catifea din aia chinezească, lucea la soare, mai ales după ce se spăla cu clăbuci de săpun Vis. Ar vrea să trimită o plângere sus, adică mai sus de Secu, o plângere la Președinte să-i bage la beci pe vinovați, iar pe el să-l ducă acasă.

Are deja reclamația în buzunar, o bucată dintr-un șervețel mototolit.

III. Un milion de copii ani.

Ea este Ana. Tânără, undeva la 20-25 de

A fost adusă la azil pentru că nu o ajută picioarele. Nici mintea.

O nebună ori un nebun, după cum spune, i-a tăiat picioarele cu lama sau cu briciul, nu știe precis. Poate chiar cu toporul. Cert este că are niște adâncituri în tălpi, spre călcâie, platfus la ambele picioare, care sunt răsucite de la genunchi în jos, de parcă cineva a vrut să-i testeze elasticitatea și a uitat să aducă picioarele la loc.

Ana spune că are familie, are un milion de copii acasă.

-Cine are grijă de copiii tăi? o întreabă Coca, infirmiera pe parter.

41

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

-Mama mea, cine să aibă grijă.

-Și cum ai reușit să faci un milion de copii?

Cu câți bărbați te-ai culcat și câte nașteri ai avut? întreabă Coca mai departe, cu o voce moale, lipsită însă de prea mult interes. Că o femeie normală nu poate face atâția copii.

-N-ai înțeles nimic, eu am un milion de copii, dar pe copiii mei i-au născut alte femei, care au zis că lor nu le trebuie și mi i-au adus mie, ca să-i fac ai mei.

-Și i-ai făcut pe toți, la grămadă? Eu aș fi ales, că slavă Domnului, aveam de unde, îi luam pe cei frumoși sau pe cei care stăteau cuminți, ori pe cei cu părul creț... tu cum de i-ai luat pe toți?

-I-am luat pe toți că uite de ce: unii se îmbolnăvesc și se mai întâmplă să și moară, alți copii plâng toată ziua după mamele lor adevărate și nu vor să se joace cu mine, degeaba le aduc jucării, mingi, păpuși dintr-alea cu părul roșu, degeaba, degeaba, o țin una și bună, că să vină mamele, păi de un să le mai găsești pe alea adevărate? Că cine știe pe unde se plimbă ele.

Am copii care fug de-acasă pe străzi, cică nu trăiesc bine la noi și fug să cerșească pentru niște șefi de-acolo, unii de le zice boși, au străzile lor, au scările bisericilor numărate, au și tramvaiele lor, nu se bagă unul peste altul că iese nasol. Copiii vin înapoi bătuți, murdari, nemâncați, mi-e milă de ei și-i primesc, ce să fac. Îi spăl, le dau să mănânce, le dau și pastile, dacă 42

ÎN UMBRA TIMPULUI

tușesc, dar crezi că le trece? Nu le trece, iar fug, iar primesc bătaie, iar vin înapoi și tot așa...

Am un milion de copii, să știi și tu!

-Ai pe dreacu, își pierde brusc interesul și răbdarea Coca, asistenta, nu te uiți la tine ce schimonosită ești?

Păi ce copii să ai tu? Te-ar iubi pe tine vreun copil? Ai ști tu să crești măcar unu?

-Da, cum să nu.

-Șuiooo, auzi, cică are un milion de copii, Doamne, de ce nu sunt și eu într-un loc de muncă unde pacienții să nu fie duși cu pluta ?! își plânge de milă Coca, în timp ce închide ușa după ea să nu mai audă ce îndrugă Ana. Dar Ana nu mai spune nimic, începe să se legene repede, apoi mai lent, tot mai lent, până se umple camera de un tors subțirel, ca de pisică, semn că Ana este deja adormită, visând, poate, anii când era studentă la Conservator și la audițiile ei venea toată lumea bună a facultății.

Gela Enea, Craiova

43

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

Am fost plăcut impresionată de stitlul alert, proaspăt și de construcția prozei, care duce cu gândul la geneza freudiană a tabloului lui Dalli, “Vis cauzat de zborul unei albine în jurul unei rodii”. Subconștientul măsoară timpul altfel și frământă în cel mai incitant mod viața și simbolurile sale, invitându-te să reflectezi asupra graniței deloc imuabile între real și fantastic.

S.M.

* Pătura verde cu maci Mă aflu într-o gară necunoscută. Nu știu cum am ajuns aici. Este noapte, sunt îmbrăcată subțire și bate un vânt rece. Trebuie să mă grăbesc, să ajung acasă, singurul loc pe care-l cunosc cu precizie. Strada Visului, nr. 313, bloc 2, scara 2, etaj 2. Apartamentul nu are număr, dar îl știu după poziționare. Lângă lift. Ridic privirea spre cer. Este negru, nu albastru închis, ci negru opac, impenetrabil. Niciodată nu am văzut un cer atât de negru. Peronul este luminat de un bec mat, de 20 de wați, cred. Nu știu dacă există becuri de 20 de wați, dar dacă există, cam așa ar trebui să arate. Să-ți dea senzația aceea de durere surdă în ochi, când lumina îți strivește pleoapele.

Mă mișc spre sala de așteptare. Și acolo este întuneric sumbru. Pe banchete, câteva persoane dorm întoarse pe o parte, cu bagaje la cap. Nu deslușesc dacă sunt bărbați sau femei, percep 44

ÎN UMBRA TIMPULUI

doar câteva movile diforme ce se ondulează ușor în ritmul respirației.

Când ies din gară, simt primii stropi de ploaie. La început sunt călduți, apoi se răcesc treptat, după ce cotesc pe prima stradă la dreapta. Intuitiv simt că aceasta este direcția spre casă. Las drumul să mă conducă, o iau când la stânga, când la dreapta, dusă de instinct ca un animal ce s-a rătăcit. Îmi este din ce în ce mai rece la picioare. Le privesc, sunt desculță. Nu știu când am pierdut încălțămintea. Nu știu nici măcar dacă am avut ceva în picioare mai devreme. Grăbesc pașii, calc pe trotuarul umed, sar peste băltoace. Pe lângă mine trec umbre negre, indistincte, indivizi pe care o treabă nelămurită și urgentă i-a scos din casă. Mă împiedic de o bordură, mascată de rigola plină de apă murdară. Unghia de la degetul mare zvâcnește de durere, lacrimi țâșnesc instantaneu din ochii obosiți. Mă opresc, înjur o persoană nevăzută și reiau drumul șchiopătând ușor. Nu știu nici acum unde sunt, dar simt că voi ajunge acasă. Trebuie să ajung. În cel mult o oră, voi fi acasă în patul meu. Îmi voi face un duș cald cu esență de lavandă și mă voi înveli cu pătura verde cu maci a bunicii...

A trebuit să aștept să moară ca să o pot lua. Mi-am dorit-o de când eram copil și dormeam rar în dormitorul cel bun, în casa vagon de la țară. De obicei, de ziua mea mi se îngăduia să dorm acolo și să mă învelesc cu pătura aceea 45

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

minunată, pe care am țesut atâtea povești. Când n-oi mai fi eu, puteți face ce vrea cu lucrurile mele, până atunci nu... ! În prima noapte după ce am îngropat-o, am adormit plângând, învelită în pătura verde cu maci mari, roșii ca sângele. Când eram copil, uneori îmi doream să moară mai repede, să pot avea pătura și lanțul de aur cu cruce. Lanțul l-am rupt demult și am pierdut cruciulița. Nu, nu vreau să mă gândesc la asta acum!

Ajung pe o stradă mare, bine luminată de lampadare elegante. Pe trotuare trec indivizi cu mers lejer, iar pe șosea alunecă rapid câte o mașină la intervale aproape regulate. Îmi duc mâna la piept să-mi aranjez haina, căci îmi simt pielea udă și rece. Pielea mâinii mele alunecă pe o altă porțiune întinsă de piele, nestingherită de niciun veșmânt. Cu teamă, cobor mâna dreaptă spre talie și îngheț. Acolo, nicio barieră.

Privesc îngrozită în jos și constat că sunt GOALĂ-GOLUȚĂ. Nu am nici măcar un chilot sau o învelitoare în dreptul șoldurilor. Dar cum e posibil? Îmi duc mâna la frunte și dau de o pălărie. Nu știam că am o pălărie pe cap, deși ar fi trebuit să-mi dau seama, din moment ce nu-mi simțeam creștetul ud niciun pic. Îmi scot pălăria cu gândul s-o folosesc pe post de paravan de decență, deși nu sunt decisă dacă s-o pun în față sau în spate. E o pălărie mare, de culoare închisă, cu boruri ondulate și fund rotund. Genul pe care-l detest, dar singurul care se potrivește cu fața 46

ÎN UMBRA TIMPULUI

mea lată și rotundă ca o lună plină. Am citit undeva că persoanele cu o față ca a mea ar suferi de tiroidă. Nu-mi aduc aminte unde și nici nu e momentul acum să-mi scotocesc memoria. Mă decid s-o pun în față jos, când îmi amintesc de bancul cu cei trei preoți care s-au trezit brusc fără haine, într-o duminică toridă, după ce s-au dus împreună la scăldat într-un loc mai izolat.

Bancul spune că la întoarcere s-au întîlnit pe drum cu un grup de fetișcane, care ieșiseră la plimbare. Doi dintre ei, mai tineri, și-au dus mâinile jos, ca să-și acopere „rușinea”, dar al treilea, mai în vârstă, și-a dus mâinile la față, acoperindu-și chipul. După ce au lăsat în urmă fetele, care au chicotit și făcut glume deocheate trecând pe lângă ei, cei doi preoți tineri l-au întrebat pe cel mai în vârstă de ce nu și-a ascuns și el podoabele, ca să nu fie luat în derâdere de fătuci. La care el a răspuns: „Nu știu cum e în cazul vostru, dar pe mine fetele mă recunosc după chip.”

Zâmbind la amintirea poantei dau să-mi acopăr și eu fața, dar din grabă și din stângăcie pălăria îmi zboară dintre degete și iată-mă goală complet, pe o stradă din ce în ce mai luminată, din ce în ce mai aglomerată. Mă aplec, îmi duc mâinile la față și încerc să mă fofilez neobservată, ca o pisică alungată, printre picioarele trecătorilor care se multiplică, sunt din ce în ce mai dese, până ce formează un zid de membre întunecate și țepene, printre care îmi 47

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

este imposibil să mă strecor. Mă prăbușesc la pământ, trotuarul se încălzește, devine îngrozitor de fierbinte, miroase a bitum și a smoală încinsă, deși adineaori ploua și era vânt. Scâncesc cuvinte patetice, cerșesc milă, nu am nicio vină, cineva mi-a furat hainele pe drum, nu vreau decât să ajung acasă, promit să nu mai fac, să nu mai ies, să nu mai deranjez pe nimeni vreodată... voi sta în casă, voi închide ușile, ferestrele, o să pun și obloane, nimeni n-o să mă mai vadă niciodată, nici soarele...

De undeva, din stânga mea, o sirenă începe să sune amenințător, sigur e poliția, a venit să mă aresteze, pentru ținută indecentă, pentru tulburarea liniștii publice. Mă ridic și încep să urlu ca o fiară rănită, hăituită că sunt nevinovată, n-am făcut nimic rău, nu am atacat pe nimeni, să mă lase în pace, să mă...

-Trezește-te odată, ce naiba ai visat de țipi în halul ăsta?!

Tresar, deschid ochii și mă scutur de somn ca de o reptilă veninoasă. Angoasat, ilegitimul mă privește cu un vag aer de superioritate și compătimire, ridicat în cot pe perna vecină.

Instinctiv, îmi strecor mâna pe sub pătura verde cu maci care s-a răsucit pe mine ca o clătită pe umplutură. Sub pătură sunt complet goală.

Ella Poenaru, București

48

ÎN UMBRA TIMPULUI

Urmăriți în această proză deschiderea autorului către experiențele extrasenzoriale. Omul evoluează ca receptor al mesajelor transmise prin orice fel de căi de comunicare. Cartea, apropiatul mijloc letric și energia risipită de bănuiți predecesori în spațiul în care ne regăsim, la momente de timp diferite – iată repere care pot să motiveze împlinirea noastră spirituală în timp!

S.M.

* Dincolo de viață Deasupra mea, păianjenii țes vise, prinzându-mă iremediabil în plasa lor. E noapte. Știu doar privind la cifrele roșii ale ceasului digital, ce mă fixează ca ochii unui animal nocturn. Draperiile sunt trase tot timpul. Mă protejează și mă izolează în același timp de lumea de dincolo.

Bănuiesc că sunt un fel de Gulliver al casei, ce bântuie neostenit prin cotloanele ei, alături de celelalte ființe ce o locuiesc.

Trupul îl simt slăbit, ca un soldat care e pe cale să își încheie misiunea. Ce ciudat, suntem două ființe simbiotice care locuiesc concomitent în acest plan al timpului și al spațiului.

Gândul prinde formă și străbate spațiul camerei, apoi al casei, urcând spre înalt, unde se întâlnește cu alte gânduri, în lumea de deasupra lumii.

49

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

Se spune că un singur lucru e mai rapid decât lumina. Și acela e întunericul, care e peste tot. E deja acolo, înainte de a deveni mesaj. Oare gândurile au fost acolo de la început?

Mă chinuie o durere de cap îngrozitoare. E un punct în ceafă ce îmi amintește că sunt viu.

De o vreme, zgomotele casei nu mă mai înspăimântă. Becul ce se aprinde fără să fi apăsat întrerupătorul a devenit banal. Privesc la focul ce ia forme ciudate. Culorile lui dansează. Mă aud strigat pe nume. E noapte. E noapte, prietene spirit, nu știi? Dorm. Nu vezi că dorm? Nu e frumos, să știi.

Am avut o zi grea... Știu că aici a fost casa ta, dar nu sunt vinovat eu că ai plecat. Sau ai murit. Știu că ai murit. Pentru că altfel nu te-aș simți. Dorm! Azi dorm, auzi? Te-am simțit ca o boare deasupra mea. Ești o ea sau un el? Cred că ți-e dor. Știu.

Am grijă de acest loc de când am venit.

Continui munca ta, să știi.

Uneori visez că zbor. Dau din brațe ca și cum aș înota. Braț după braț, ca la piscină. Alteori cad în canale fără de capac. Și fără de fund. Mă simt ca o minge de ping-pong pe o masă de joc controlată de Energia Supremă. Și de ajutoarele sale...

Stăpânii tăi știu ce faci aici, Jos? Sau ești vreun rebel, izgonit dintre ai lui?

Ah, simt cum mă descompun în atomi, în protoni și electroni. În bosoni și neutrino, 50

ÎN UMBRA TIMPULUI

spune-le cum vrei. Dispar într-un roi de stele.

Apoi mă recompun. Durerea a reapărut. Aprind lumina. Știu că nu îți place Lumina. Nu te pot învinovăți. Întunericul și lumina nu sunt compatibile.

Aprind și televizorul. Muzica clasică se revarsă în camera neagră de obicei, dar care acum e învăluită în lumină. Cearșaful este ud, la fel ca pijamaua. Uneori visez cu ochii deschiși. Părul îmi crește ușor, ușor, apoi tot mai rapid, până se transformă în șerpi uriași. Ce caută să muște. Stai departe de mine! Nu vreau să-ți fac rău.

Ai nevoie de mine. Sunt singura ta legătură cu lumea reală. Doar aici ai putere. Și doar eu te înțeleg. Dar tu? Spune-mi, cum cum e Dincolo? Taci? De ce taci?

Uneori simt că nu mai pot. Doar pisica pare să mă înțeleagă. Se cuibărește pe pieptul meu. Și simte. Știe unde mă doare.

Brrrr... mi-e frig. Aprind focul, dar nu-i simt căldura. Oare viața se scurge din mine? Îmi amorțesc mâinile și picioarele. Ochii îmi lăcrimează fără motiv. Mă uit afară. Mașinile trec grăbite, iar oamenii... oamenii sunt conduși de o mână invizibilă, de gândurile lor. Dar timpul lor este limitat. Ca și al meu, ca și al tău. Știm când ne naștem, dar nu știm când plecăm. Tot ce putem face e să ne pregătim. Amat victoria curam. Încerc să citesc. Știi, așa am devenit mai puternic. Cei din vechime ne-au transmis ceea ce 51

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

știau. Azi nu pot. Pur și simplu nu înțeleg ceea ce citesc. Privirea îmi e tulbure. Cel ce mă privește din oglindă pare obosit. Cearcănele de sub ochi și barba nerasă de o săptămână asta spun.

Ce ciudat, cu cât corpul decade, cu atât mai mult creștem în spirit... Știi, e ca o balanță veșnic în echilibru. Cândva, corpul meu funcționa optim. Picioarele mă duceau în locuri pe care le vedeam în vis. În vis și în forme pe cer.

Voi credeți în semne? De multe ori am avut premoniții. Poate că am pășit în viitor pentru o clipă. Sunt locuri unde spiritul și materia se despart. Crezi că eu sunt doar materie? Chiar asta crezi, prietene? Uneori cred că ești mai mult decât un spirit. Dar poate mă înșel.

Mă plimb prin casa goală. Pereții se sprijină pe mine. Nu mai pot sta în pat. Camera se învârte odată cu patul. Trebuie să urc. Trebuie să urc! E un fel de revoltă. Pământul mă cheamă spre el. Dar eu mă opun.

Auzi? N-ai ce face, trebuie să mă asculți.

Chiar dacă nu-ți place.

Ai mei sunt toți dincolo. Doar tu mi-ai mai rămas. Pe mânerele ferestrelor atârnă vestigii din vremuri de mult apuse. Medaliile pe care le faci să se miște. Cântecul lor spune povestea mea.

Una dintre ele, probabil.

Am obosit. Am ajuns la etaj. Gâfâi. Deschid fereastra. Vântul înghețat al iernii mă izbește în față. Deschid gura. Energia lui mă pătrunde.

52

ÎN UMBRA TIMPULUI

Păsări de noapte zboară haotic. Orașul e în ruină.

Fantome ale trecutului latră în fața caselor obosite. Doar câteva luminițe pâlpâie în depărtare.

Acolo mai este viață, încă. Lumina este Viață!

Cristian Mladin, Arad

53

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

Un text cu o țesătură dominată de amănunte din viața palpitândă a nenumăraților perfect anonimi, ce-și trăiesc propriile drame într-un social sordid și ale căror dezlegări de soartă le poate vedea numai un ochi atotcuprinzător, care trece dincolo de timp, imparțial și rece…

S.M.

* Biata Jeni -Doamna Eugenia e-acasă?

Soneria porții metalice își fredona melodia în aerul verii incipiente și băiatul, venit în vacanță, se duse să deschidă vocii care striga din stradă. Era tanti Maria, una dintre vecinele care treceau din când pe la bunică-sa, singură și medic pensionar acum, pentru un sfat și o cafea bună, aromată cu impresii despre viață.

-Ce-ai crescut, nepoate, se miră femeia în vârstă, intrând și îndreptându-se agale direct spre casă, te las cu moșu’ meu în curte, am o vorbă d-aia de-ale noastre cu doamna.

Moșul, bucuros și de vizită, și că e lăsat în pace, își așeză oasele bătrâne pe-o bancă din curte, îmbrăcată cu blăniță pufoasă și copilul sări lângă el imediat.

-Ce poveste-mi mai zici azi, tataie?

54

ÎN UMBRA TIMPULUI

-Uite, a casei ăsteia, că ești mare-acu’ și nu ți-a zis-o nime’. Da’ te avertizez, băiete, nu știu cât adevăr e-n ea. Și glasul lui molcom derulă, neutru, cu inflexiuni de neputință a determinării temporale și a implicării actuale, o istorie nescrisă nicăieri și posibil deformată de timp. * Boris era un zdrahon de om de când se știa, cu o privire cruntă și cu păr cărunt, nu se știa de ce, vârsta lui fiziologică bătând abia spre treizeci, cel mult treizeci și cinci de ani.

E drept că fusese și copil pe vremuri. O dovediseră niște poze îngălbenite și pătate - câteva cadre cu un copilaș angelic într-o grădină suavă - din care, la o privire mai lungă decât timpul politicos de răsfoit un album, parcă ieșeau zumzet de albine și ciripit de păsărele. Undeva, în colțul uneia dintre ele, se zărea și un ungher de casă bine ridicată, dar amintirile lui Boris erau ori reprimate, ori inexistente, pentru că la scurt timp pozele și tot ce ar fi putut pomeni de trecut dispăruseră ca evaporate. Când și de ce se rupsese filmul alb-negru nu s-a putut afla.

Lucrase ceva ani pe la unul, pe la altul, pe unde nimerise, munci de jos, apoi, iarăși nu se știe foarte exact cum, reușise să se aciueze în casa cu etaj în care stătea acum. La etaj stătea el, cu nevastă-sa, și la parter și în beciul lărgit își făcuse o spălătorie de mașini, cu vulcanizare.

Avea vad și-i mergea bine, așa că-și adunase trei 55

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

oameni conștiincioși în jur, toți foști colegi fără mult căpătâi, de pe unde semnase condici până atunci. Vulcanizarea o deschiseseră împreună, dar Boris se cam autointitulase, grație staturii, glasului baritonal și faptului că ideea fusese a lui, șeful tuturor.

Pe Jeni, consoarta cu care locuia la etaj, o cunoscuse femeie de serviciu la ultima firmă unde fusese angajat, unde Boris făcea pe șoferul, deși era angajat ca recepționer.

Jeni n-avea nici ea pe nimeni pe lume.

Fusese cândva fată mândră și cu ambiții în sat la ea, departe și îndrăznise chiar să creadă că ar putea fi doctoriță într-o zi. Și, de unde avea în ograda ei natală un trai bun, cât să-și permită vise precum cel cu medicina, deodată veni răul cel mare, călcând impasibil pe orice prezent și viitor în fașă.

Taică-său le părăsi peste noapte, pe maică-sa, pe ea și pe surioara ei. La scurt timp, auzi că acesta n-ar mai fi pe lume, nu se știa prea bine ce pățise, umbla vorba de o răfuială mai veche, dusă până la capăt. Maică-sa, rămânând fără niciunele, găsi de socoteală, la scurt timp, să plece și ea de bunăvoie din viață, după ce încercase de vreo două ori, cu ghinion repetat, să și-o refacă. Trezite singure în curtea cândva mare și îngrijită, cele două surori își bociră soarta cât se cuvenea, apoi soră-sa, deși mult mai mică, se mărită cu primul care-o ceru, punând rapid de-o familie proprie. Rămasă singură, înglodată în 56

ÎN UMBRA TIMPULUI

datorii și cu amintiri prea dureroase de dus în cârcă, ba, se mai spunea cu jumătate de gură prin satul de baștină, și cu un prunc din flori lăsat de izbeliște, Jeni se hotărî, la șaptesprezece ani, să plece în lume.

-Biata Jeni, au spus atunci, pentru prima oară, toți din jurul ei, la unison.

Prin urmare, lăsând baltă școală, vise, casă și țară, cărând după ea doar apelativul ce i se lipise scai, plecă și munci pe brânci, pe unde apuca, pentru cele zilnice.

La ultima firmă la care nimerise era, comparativ cu altele, un oarecare rai terestru.

Era un fel de institut, cu oameni cu carte, care umblau numai cu hârtii, iar cu ea, spre deosebire de alte locuri sau alți oameni, se purtau frumos.

N-o înghesuiau pe nicăieri, n-o țineau din zori până în noapte, ba chiar avea timp de ea, să mai citească în pauze dintr-o cărticică, singura pe care și-o luase de-acasă. În plus, avea și acoperișul ei de data asta - o rulotă amplasată lângă o poartă veche. Fusese a paznicului dinainte și, văzând-o de treabă, îi dăduseră voie să stea acolo noaptea. Numai că într-o zi, cum observase ea deja că nu ține o veșnicie niciun bine, institutul acela s-a desființat. Într-o zi vorba vine, căci practic apăruseră niște legi noi peste noapte, care impuneau desființarea firmei respective, în locul ei venind o alta, cu oameni și logistică cu tot, unde ea, biata Jeni, nu-și mai avea rost. Era din nou pe drumuri.

57

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

În zilele evacuării, zile în care încă se mai strângeau lucruri și se făcea ordine pentru nou-veniți, Boris, pe care îl știa din vedere și cu care făcuse vreo trei drumuri cu mașina după aprovizionare, o ceru neașteptat de nevastă, în felul lui: -Femeie, hai să ne unim. Eu îți dau acte și casă și masă, tu mă ții curat, îmi faci copii și dăm bine la lume.

Biata Jeni acceptă, fără multă deliberare, propunerea lui Boris ca pe o altă slujbă la care era nevoită să meargă. Iar bărbată-său se descurcă relativ repede. De unde închiriase inițial șandramaua cu banii celor trei amici momentani, Pavel, Gigel și Mihai, ajunse s-o cumpere curând și să pună bazele vulcanizării respective. Le dădu amicilor sumele puse în joc, să n-aibă pretenții, și, în consecință, începu să se poarte cu ei ca un șef de drept.

Biata Jeni continua să facă pe femeie de serviciu după toți și, după o perioadă, începu s-o ducă și mai rău, deoarece, prin căile misterioase ale Celui de Sus, așa cum se justifica ea mereu când era trasă la răspundere, nu rămânea grea, să-i facă lui Boris pruncii visați. Drept urmare, Boris se supără tare și, văzând că nu-i chip, luă măsuri specifice, începând cu o palmă, două, pe care le asocia, ca să aibă punct de pornire solid, cu vodcă și cu bere ieftine.

Timpul curgea în continuare constant, mocnind parcă. Într-una dintre acele zile 58

ÎN UMBRA TIMPULUI

oarecare, Mihai ajunse primul în zori la spălătorie și, dând să caute la subsol niște unelte pentru o mașină pe butuci, dădu peste uriașul Boris căzut lat pe jos și fără suflare, cam neobișnuit colorat la față. Speriat, căută telefonul și sună la salvare, după care, venind și ceilalți și adunându-se și niscaiva clienți la ușă, începu o vânzoleală mare – ambulanță, medici legiști, poliție, lumea din zonă în jur. Întrebări peste întrebări și firave nelămuriri.

Cei trei se răspândiră ca potârnichile, ia-i de unde nu-s, fiindcă numai bruma de salariu căpătată și ciubucurile îi ținuseră la vulcanizarea lui Boris. S-a descoperit că nici acte n-aveau, să-i apuce oamenii îndreptățiți de undeva. Ba chiar dispăruseră așa de repede toți, că lăsară dileme în urmă: nu care cumva...? Pentru că orice își putea lumea imagina, numai să ai gânduri bune despre Boris – nu. Poate-i făcuse careva de petrecanie, șușoteau, nici tare, să nu fie ei răspândaci de zvonuri, nici prea încet, ca și cum n-ar fi posibil.

-Poate Pavel, ăla micu’, da-i sărac cu duhul și prea pirpiriu, să se pună cu...

-Ba mai degrabă Gigel, mai degrabă el să se dea la patron, deși n-aș zice...

Gigel, contrar numelui, era aproape cât Boris de mare, numai că nu tot atât de lat, și avea nume ca tot omul, Gheorghe. Însă, fiindcă era așa de duios până și cu muștele care se-nvârteau în jurul meselor improvizate de prânz pe bancul de 59

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

lucru, colegii îl diminutivaseră, iar lumea care venea la atelier îl prefera, amestecul ciudat de înălțime cu blândețe dându-le încredere apriorică în treabă bine făcută. Într-o singură împrejurare se enerva Gigel, aceea în care se ivea nedreptatea personală. Și Boris, slavă Domnului, mereu urla la el că nu și-a terminat partea, că-i încet din fire, că altele. Atunci Gigel se-nroșea de furie interioară momentană, dar n-ar fi ridicat mâna sau altceva, nu-i văzuse nimeni încă un gest concret de mânie. Acum, însă, nemaifiind prin preajmă, puteau divaga: -Nu se știe niciodată... omu’ ține-n el, da’ și când izbucnește...

Așa ajunse Gigel, în lipsă, țap ispășitor favorit al înțelepciunii populare, însă poliția n-avu mare interes să răscolească tainele unui loc în care nu mai era nimeni să ceară sau să dea socoteală.

De Mihai se îngrijorau cel mai puțin că ar fi fost în stare de crimă, era foarte politicos din fire, atât de politicos încât îl porecliseră „filfizonul”. Dar nu asta le amorțea oamenilor bănuielile, ci faptul că hrănea toți câinii din jur și mângâia pe creștet pisicile care-i ațineau calea și-i îngăduiau gestul.

-Nu-i om rău Mișu, n-are cum, la om rău nu trag animalele.

-Și-o fi luat zilele, aruncă în vânt o bătrânică de pe margine, în lipsă de altceva, țară de baștină n-avea, moștenitori - ioc...

60

ÎN UMBRA TIMPULUI

-Fugi d-aci, săriră mai mulți, n-avea Boris încurcături sentimentale d-astea.

-Dumnezeu să-l ierte, mormăi o altă bătrână la un moment dat și valul de păreri luă apoi cursul condoleanțelor.

Dumnezeu să-l ierte, au bâiguit concluziv la unison vecinii când veni vremea plecării definitive, după priveghiul pe care îl înfăptuiseră conform datinii în vigoare. Erau încă vag mirați de stingerea prematură a vecinului zdrahon.

Deodată careva și-a adus aminte: -Da’ biata Jeni? Pe unde-o fi? Că ea le făcea mereu pe toate. Unde-i biata Jeni? Că parcă n-am văzut-o de când...

-Nici eu... Și telefonul fără fir se puse în funcțiune iar, deși mai fragil și cu bătaie mai scurtă, pentru că toată lumea o compătimea din principiu. Biata Jeni, însă, dispărută, se pare, din dimineața morții lui Boris, nu numai că nu trebălui la pomană și nu veni la înmormântare, dar nu mai fu văzută prin cartier și niciun cunoscut nu mai auzi de ea nimic.

S-a mai auzit doar că, la destui ani distanță cât să estompeze bizara dramă locală, a apărut din neant un străin, de peste mări și țări, să evacueze ce rămăsese prin casa cu pricina și să o remodeleze din rădăcini. Și, cică, într-o crăpătură de dușumea de sub unicul pat al celor două încăperi de la etaj, s-ar fi găsit un teanc împăturit de rețete de farmacie mai ieșite din comun, o 61

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

seringă și o cărțulie de Medicina pe înțelesul tuturor – lucruri care, nefiind de folos nimănui, fură aruncate cu indiferență la gunoi. * -Săru’mâna, doamna Eugenia, să vă dea Dumnezeu sănătate, ce ne făceam dacă nu erați aici, cu noi. Hai, moșule, la treaba noastră! ieși bătrâna înviorată din primitoarea casă.

-Să fim sănătoși, Marie, cu toții! Condu-i tu, Sașa, pân-la poartă, zise și bunica, privind cu dragoste din prag spre nepot și mutându-și apoi privirea obosită spre niște nori reumatici, adunați într-un colț de cer.

Issabela Cotelin, București

62

ÎN UMBRA TIMPULUI

Iată o porție de amintiri din alte timpuri, cu miros de pâine caldă scoasă din cuptor, care să tempereze mișcările browniene din spațiul strâmt impus de prezentul pseudo-continuu în care trăim!

S.M.

* Sărbătorile de altădată Privirea lacomă mi se deschise turcheză, cuprinzând întreaga odaie. ’Colo, lângă sobă, e căpisteria plină de maia dulce care zace pe un scăunel, așteptând să-i crească burdihanul, ca un pântece de femeie gata să nască.

Focul dârdâie într-o pălălaie arămie, iar în jar, mai la gura sobei, stau la copt niște ciocălăi gălbejiți, uitați în spuză.

Afară, ninge cătrănit, cu ceață înghețată și fulgi zăluzi, răsturnați dintr-o vârtelniță nevăzută.

Ninsoarea se alimănise azi-noapte și turna încet, ca o colastră, pe la ferești. Curgea și pe răsurarul din curte, într-o gârlă tălâmbă.

Apoi, am zărit războiul întins brambura.

Se auzea vătala trosnind ca un buhai răgușit, iar Buna ședea primenită și țesea macatul în vergele, vopsit din ierburi jilave. Purta pieptarul pe spate, peste cămașa cu floricele și cânta încetinel Psalmii de la biserică.

63

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

După ceva vreme, a pus pe masă o pânză de marchizet, a luat în brațe coca voinică, a așezat-o palangă și a frământat-o ca pe o pomosteală sacră. Cu pistolnicul a încrustat semnul sfânt al crucii, a pus-o în tava năclăită cu seu și a băgat-o în sobă. Colacii sfârâiau rumeni.

După ce s-au copt, a pus niște pirostrii și a așezat câțiva ciortani prinși de Bunul, ieri dimineață, când gârla încă era vie.

-Te-ai trezit, bia? Du-te și ia oala aia cu apă de pe corlată și te primenește! Apoi, vino să mâncăm, că Bunul e la rălițat și mai zăbovește!

-Mi-ai făcut traista, Buno?

-Ți-am făcut și traista. Diseară, poți să te duci la colindețe!

-Sărut-mâna, Buno! * Mere, nuci, colaci, cute de zahăr, turte răsăreau din traistă. O traistă doldora de atâtea bunătăți și de cântec!

Mama le așeză pe masă, iar ochii lacomi ai copilului se repeziră hulpavi, dar era prea obosit să le mai numere și să guste din fiecare. Obrajii îi ard în văpăi de mere, iar somnul îl cuprinde binișor. Își culcă trupul fraged și ostenit pe salteaua de paie și începu degrabă să viseze, dând din piciorușele degerate. Îl purtaseră alături de crila de copii, pe drum, pe la fiecare casă. Mergea la colindat cu ăia mici, de seama lui.

Cântau ascuțit, ca niște cocoșei pitici, uitând din 64

ÎN UMBRA TIMPULUI

când în când vorbele. Îi dădeau înainte, de nici nu băgai de seamă!

Babele îi scuipau de deochi, că se făcuseră toitănaci.

-Tu, al cui ești, mă?

-Al lu’ Țâru.

-Iete ce mare te-ai facut! Ptiu, să nu te deochi!

Moșul îi dădu un bănuț.

-Na! Să-ți iei bomboane! Na și ție, mă, ăsta micu’! Ăla micu întinse mâna, luă bănuțul și îl băgă iute în sân. Ochii i se făcuseră de mărgele.

Când ieșeau din curte, câinii se repezeau la ei, în lanț, lătrându-i dușmănos că le tulburaseră somnul.

Nu le era frică! Luaseră cu ei niște joarde și îi mai întărâtau a joacă.

Apoi plecau pe la altă casă, târșâindu-și galoșii înnămoliți. Când ajungeau în dreptul unui felinar, băgau nasul în traistă să vadă ce bunătăți le pusese acolo baba Floarea și ochii le înfloreau de bucurie. Era ba un măr pădureț, ori o turtă sleită.

Pe drum, se mai îmboldeau și chicoteau, ba de una, ba de alta, apoi, înghețați tun, plecau pe la casele lor, promițând că și la anu’ vor merge împreună la Moș Ajun! „Și la anu’ mai venim,/ Sănătoși să vă găsim!”

65

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

* Eh, de unde să-l cunoaștem noi pe Moș Crăciun?

Eram niște omuleți cu ochi curați de vioare spălate în zăpadă, care credeau că Moș Crăciun era... Popa Nicu Sfircă de la Calomfirești, Dumnezeu să-l ție de-a dreapta Lui! Trecea ades’ pe strada noastră și avea aura lui Moș Crăciun. Da! Doar noi, copiii, o puteam vedea!

Era înalt și frumos, ca un Dumnezeu! Și barba era a lui Dumnezeu! Avea o voce gravă, dar dulce, ca un clopot care vestește de nuntă!

Răsuna biserica a sărbătoare când cânta Popa Sfircă, iar sfinții toți prindeau suflu!

Lăsam joaca, îi săream înainte și îi ziceam, în cor: -Sărut-mâna, părinte! Și o sărutam, pe rând, ca pe o pâine caldă și bună, abia scoasă din cuptor!

Ne privea cu toată căldura și duioșia unui tată și ne cuprindea pe toți în brațele-i vânjoase.

Vedeam cum ochii săi se luminau ca un cer!

-Să trăiți, tată!

Moș Crăciun al nostru mirosea a busuioc și mir, a liniște și bunătate! Ne întreba dacă am fost cuminți, iar noi răspundeam repede: -Daaaaa! unii mai tare, alții mai încet.

Atunci, scotea din buzunare biscuiți, ori colaci și ne dădea fiecăruia.

66

ÎN UMBRA TIMPULUI

De Crăciun, mama și tata ne adunau în seara de Ajun, lângă brad și ne spuneau că darurile ni le lăsase Moș Crăciun, fugind pe horn, fără să-l văzut nimeni. Însă, ei nu știau că noi îl întâlneam pe Moș Crăciun în fiecare zi! Într-o zi, nu l-am mai întâlnit...

Se rătăcise, poate, prin gândurile noastre...

Caliopi-Alina Dinu, Alexandria

67

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

O structură epică purtătoare a îndemnului de a nu lăsa timpul să ne ucidă motricitatea minții și simțurilor! Nici un impuls evolutiv, oglindit în conștient sau subconștient, nu este nesemnificativ…

O singură slăbiciune are textul prezentat la un concurs de proză scrisă în limba română: titlul! Am făcut abstracție de acest fapt, precum și de existența unui volum apărut la Editura Humanitas, ce are strecurate aceleași iluzorii cuvinte pe copertă...

S.M.

* Small fry S-a ajuns și Oblețeanu ăsta, nu mai știe să salute, cârcotesc vecinele când pe lângă ele trece cu viteză o mogâldeață pământie. Pe domnul Oblețeanu îl cunosc de mulți ani, să tot fie zece de când s-a mutat în chirie la etajul trei, dar nimeni nu știe mai multe despre el. Împodobit cu o mină veșnic ocupată, îmbrăcat indiferent de anotimp în același surtuc cafeniu și cu aceeași bască de administrator pe cap, domnul Oblețeanu își face loc zilnic pe scară aproape fugind, în timp ce bâiguie două vorbe la care nu așteaptă răspuns.

Ce om ocupat și punctual, ar zice unii. Iese pe ușă la aceeași oră, se întoarce la aceeași oră, viața lui e o continuă rutină de când s-a mutat și nu pare a lua alt curs curând. Dar cine e Oblețeanu de fapt?

Vârstă nu are, căci nu-i tânăr, dar nici bătrân.

68

ÎN UMBRA TIMPULUI

Straiele îl îmbătrânesc, dar ar putea fi tare prezentabil cu puțină grijă. Nu pare el bogat, dar nici a muri de foame, și hainele îi sunt mereu curate. Familie oare are? N-au văzut vecinii pe nimeni intrând în bloc în ultimii mulți ani și nici pe el nu l-au văzut la brațul cuiva pe stradă. O enigmă plictisitoare, având în vedere caracterul repetitiv al domnului Oblețeanu, care a încetat de mult să se mai ostenească cu politețurile. La început, participa la ședințele de asociație, saluta vecinii, planta flori în grădiniță, tot spunea că își face balconul. Dar ce s-a ales de toate astea, nimeni nu știe. Iar lumea-i ocupată și uită, așa că Oblețeanu a rămas doar chiriașul ciudat de la trei, care nu știe să salute. Și astfel, dincolo de ușa mai devreme închisă, Oblețeanu și-a cultivat singurătatea tot mai mult, printre cărți citite și tot felul de planuri de viitor. Frecându-și tâmplele seară de seară, Oblețeanu scrie și iar scrie tot felul de materiale, ca și cum viața lui ar depinde de asta. Ca un om ocupat.

Ziua lui e simplă, o petrece angajat paznic la un magazin de mobilă, unde i se apreciază cel mai tare caracterul mohorât și tăcut, căci nimeni n-a rezistat unui om care-i tace în față. Nu ia el cine știe ce salariu, dar îi e de ajuns. Se întoarce după-amiază acasă odihnit și-și poate începe activitatea care-l solicită mai mult. În garsoniera de o cameră, decorată modest, învechit, dar curată, Oblețeanu scrie articole de ziar pe diferite teme și ar putea spune că e chiar priceput în asta.

69

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

Ar fi un om realizat dacă în problema asta nu s-ar strecura un aspect bănuitor. Căci viteza lui Oblețeanu din această dimineață nu se datorează vreunei întârzieri la serviciu, ci unei întâlniri cu caracter extrem de important. Sub un nume academic, articolul de astăzi este semnat la sfârșit cu numele de N. Simion și trebuie predat la ora zece. Așa că, părăsindu-și garsoniera haotic, Oblețeanu pătrunde cu viteză în jungla murmurătoare a scării de bloc și comite păcatul suprem omițând să bâiguie suma de vorbe către prădătoarele care pândesc de după uși. Și poate și-ar face griji, dar grijile lui sunt mai importante și întâlnirea cu soarele arzător de iunie îi provoacă disonfort, iar disconfortul îi e accentuat de grabă. Lui Oblețeanu nu-i place să se grăbească, de aceea știe că va ajunge cu un sfert de oră mai devreme, dar e mai bine să mărească pasul, în caz de ceva. Și acest în caz de ceva îi caracterizează întregul caracter adesea inutil precaut. Căci din precauție, Oblețeanu ezită să facă atât de multe, atât de des. La serviciu, leafa-i mică și șeful îl ceartă din nimicuri, dar când se gândește la o slujbă nouă, parcă se strânge ceva în rutina lui și ezită să deschidă un ziar și să caute. Nici garsoniera nu-i mare lucru, pentru că vara e cald și iarna frig, mobila-i veche și chiria mare, dar în altă parte unde să mergi? Și oricum, leafa-i mică, abia de se ajunge cu ea. I-ar fi plăcut lui o nevastă, dar ce nevastă stă cu el când are leafa așa mică? Știe el că într-o zi va da lovitura și 70

ÎN UMBRA TIMPULUI

are planuri mari pe listă, dar întrebarea nu e când, ci oare. Traversând bulevardul aglomerat și animat de lumina puternică, Oblețeanu evită să privească în jur, pentru că are deseori tendința să se compare, iar atunci când se compară, parcă începe să se supere pe el și asta-i provoacă accese necontrolate de nesăbuință. Își cumpără cămăși noi, probează ochelarii de soare. Capătă personalitate, iar asta-l extenuează.

Ajuns la o terasă din piața cea mare a orașului, Oblețeanu caută cu privirea și găsește repede un domn primenit, cu mustață îngrijită și păr dat peste cap. A ajuns și el devreme, ca un domn însă. Cu basca dată jos, lui Oblețeanu i se ridică brusc cinci ani din vârstă și parcă ar avea potențial, doar că gesturile trădează nesiguranță, iar nesiguranța în fața atitudinii celuilalt îl coboară mult pe treptele progresului personal. În fața lui stă chiar N. Simion, redactor la ziar, cunoscut bine în tagma sa și cu o reputație desăvârșită. Cu mișcări agile și sigure, Simion răsfoiește foile întinse umil de Oblețeanu și dă satisfăcut din cap. Nu e nevoie de o lectură amănunțită ca să-și dea seama că e lucru de calitate. Doar nu e prima dată când lucrează cu Oblețeanu și până la urmă, pe spatele celui din urmă s-a făcut el așa recunoscut. Și totuși, privind creatura gârbovită din fața lui, nu poate să nu se întrebe. Cine e de fapt Oblețeanu ăsta? Îl vede de ani buni în același loc, dar a rămas la fel, zici că a stat timpul în loc pentru el. Așa că, după ce 71

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

comandă două cafele pentru amândoi, Simion decide să cedeze curiozității jurnalistice pentru prima oară și-l întreabă pe Oblețeanu.

-Măi Oblețeanu, dar tu de ce nu scrii articolele astea pentru tine? Întrebarea îl ia prin surprindere pe Oblețeanu, care pare că nu s-a gândit niciodată la asta. Și chiar așa, de ce nu scrie articolele pentru el? Viața lui ar fi altfel dacă ar depune efortul ăsta nu pentru mărunțiș, ci pentru viitorul lui, pentru persoana lui. Ce-l ține în loc de nu încearcă nimic? Comoditatea să fie? Alte planuri? Poate că sunt alte planuri, da, iar el surâde timid în timp ce lasă tremurat ceașca pe farfurioară și dă fals relaxat din mâini.

-Păi nu, că eu nu vreau să ajung redactor la ziar. Le scriu așa, că am timp liber și mă mișc repede. Dar eu am alte planuri.

-Care-s alea? îl înțeapă Simion încă nesatisfăcut de răspuns. Că te tot văd de atâta vreme și nu faci altceva, parcă. Nici surtucul nu l-ai schimbat, uite numai. Și parcă-ți place așa, să lucrezi cu mărunțiș. Deci, care-s planurile alea despre care vorbești?

Ei, domnule Oblețeanu? Vizibil încurcat, nu știe de unde să se apuce să povestească.

Planurile lui au rămas cam la fel ca acum zece ani, când s-a mutat în garsonieră. Planuri simple. Mult condițional acolo, cum ar fi frumos dacă și i-ar plăcea să, dar dincolo de toate...

-Păi, aș vrea să plec.

72

ÎN UMBRA TIMPULUI

-Și te-ai hotărât unde să te duci? insistă Simion vizibil intrigat de perspectiva vagă a interlocutorului care nu pare a fi în apele sale în fața interogatoriului curent. Și chiar așa, nici nu mai știe Oblețeanu de când n-a mai vorbit cu cineva despre ce își dorește să facă. Știe că ar vrea să plece, și plecând, știe că va fi împins astfel să înceapă noi lucruri, doar că nu știe cum, doar că nu știe când. Așa că, ce vrea și Simion de fapt să știe? I-a venit să facă pe detectivul fix acum...

-Nu m-am hotărât, începe Oblețeanu ușor iritat, ca o pană. Ideea e că trebuie să plec și să fac ceva nou, doar că nu știu când și nici unde. Eh, rămâne să mă hotărăsc, dar asta e altă problemă.

-Așa o fi, nu zic nu, doar că mi se pare că dacă te-aș fi întrebat același lucru acum cinci ani, tot asta mi-ai fi zis, îl apostrofează amuzat Simion, care deja e distrat de inutilitatea conversației. Ești genul ăla de om care zice multe și nu face nimic, măi Oblețeanu. Știi cum ești? Te agăți de planul mare ca să nu te împiedici de planuri mai mici. Uită-te și tu la tine, zici că ai cuie în talpă. Ori oare ai impresia că stă timpul în loc pentru tine, te-oi pomeni. Ți-e teamă cumva?

Teamă? Teamă de ce, de necunoscut, de eșec? Dar teama asta e pretutindeni, în fiecare lucru făcut zi de zi, indiferent de caracterul lui repetitiv. Oricând poți fi lovit de imprevizibil, iar Oblețeanu știe asta, nu se ascunde din astfel de motive. Și totuși, poate că se teme de ceva, se gândește el acum. Poate că se teme de sine, poate 73

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

că îi e rușine de tot ce ar fi putut face și nu a făcut, dar cum să îi spună asta lui Simion, care își ia imaginea altuia în scris și culege laurii ca pe mere furate? Cum să spui altuia că ești cel mai mare dușman al tău și că doar prin rutina zilnică te ții sub control? Cum, cum oare... Oblețeanu arborează un zâmbet vag, dar care nu e al lui, căci el e departe cu gândul.

-Nu cred că e cazul să intrăm în polemici inutile, domnule Simion, îi spune Oblețeanu telegrafic, ca un om prins pe fugă. Să nu uităm că am destul de lucru.

Surprins, Simion zâmbește scurt, parcă știindu-le pe toate, luând un rol de oglindă moralizatoare a celuilalt. Pentru că nu e prima dată când întreabă asemenea lucruri și nici prima dată când Oblețeanu trece aproape mort prin conversație.

-Știi ce ești tu de fapt, Oblețene? Ești un om mic. Trăiești ca un om mic, respiri ca un om mic, gândești ca un om mic. În fața planurilor ăstora mari, rămâi mic și din frustrare, uite că încerci să îi faci și pe alții. Și ridicându-se, își reia postura impunătoare și respectabilă de redactor faimos. Ia te uită, zice, s-a făcut târziu de acum.

Ne vedem săptămâna viitoare tot aici. Hai, să ai o zi frumoasă!

Ce-ar trebui să facă acum Oblețeanu? Să îi trântească în cap cafeaua neatinsă și să-și recupereze sinele cu tot triumful cuvenit? Să își vadă de treaba lui Simion, nu-i în măsură să 74

ÎN UMBRA TIMPULUI

judece aspirațiile altuiva când își clădește prezentul pe minciuni! Și să mă mai lași în pace cu interogatoriul ăsta, pentru că nu sunt obligat să vorbesc nimănui despre viitorul meu! i-ar mai putea spune. Doar că Oblețeanu e docil în fața universului, așa că pune basca pe cap și dă să deschidă gura să salute, doar că nu mai are pe cine. E o altă zi ca toate celelalte. În drum spre casă însă, Oblețeanu se gândește la cum ar putea fi lucrurile dacă s-ar accepta. Pentru că nu se iubește deloc, și a evitat să-i mărturisească lui Simion că stă în loc pur și simplu pentru a se pedepsi. Știe că se pedepsește, o face atât de voit și cu atâta migală, încât a devenit capodopera vieții sale. Și îl doare, cum îl dor și picioarele de la atâta mers pe jos, însă nu se dă bătut. E înverșunat, e hotărât să se pedepsească din umbră, prin timp, prin delăsare. Și doar pentru că nu e așa cum ar vrea, fără să vrea măcar să facă un pas într-acolo. Un cerc vicios, o repetiție sumbră a unui om care practic a murit, dar împrumută aerul unei noi zile hrănindu-se cu speranțele cuiva care a plecat de ceva vreme din el. Nu e teamă, e doar maltratare.

Maltratarea sinelui, Simion. Tu te hrănești ca o gâscă grasă cu lauri, cu prezentul imediat, însă pe omul pustiu din fața ta nu îl încântă asta. El are definiția lui de Nirvana, dar până la Nirvana, știe că trebuie să treacă prin Infern. O să vină și vremea lui, dar când, cine mai știe?! Zile la fel, gânduri la fel, din când în când o speranță anume, 75

Culegere de texte participante la Concursul de proză scurtă POLARIS – Ediţia I , 2021

o bucurie care vine și pleacă. Și când deschide ușa garsonierei de la etajul trei, Oblețeanu, vine cu aerul de afară al omului care parcă ar vrea să se ridice și mâine din pat. Doar că a devenit ceva robotic. Iar speranța e de acum și ea o rutină ticăind prin timp, degeaba.

Maria Andreea Crintea, Constanța

76

ÎN UMBRA TIMPULUI

EDITURA BISCARA 2021

ISBN 978-606-95253-4-0

www.editurabiscara.ro 77