Câmpul cu narcise - poezii de Issabela Cotelin by EdituraBiscara

Issabela Cotelin

CÂMPUL CU NARCISE poezii

Autoare: Issabela Cotelin Bucureşti: Editura Biscara, 2021 Format electronic – Flipbook [Prima variantă a cărții a fost publicată în format letric de Editura Betta în anul 2021, ca recompensă pentru Premiul Special „Clara Mărgineanu” obținut de autoare în cadrul ediției a IV-a a Concursului Național de Poezie „Radu Cârneci”]

ISBN 978-606-95253-0-2 Prezenta carte apare în format digital, cu difuzare prin www.editurabiscara.ro

2021

Grupajul câștigător al Premiului Special „Clara Mărgineanu”

Pe câmpul cu narcise Pe câmpul cu narcise Revin în vreme iar La vorbele nescrise Pe-al timpului tipar. Pe câmpul cu narcise Acasă-s din exil Aici vechile vise Au râset de copil. Pe câmpul cu narcise Când ochii îi închid Dorințe nedecise Un paradis deschid. Pe câmpul cu narcise Sub norii fără pată Iubirile prescrise Mai înfloresc o dată. Pe câmpul cu narcise Nu-i loc pentru durere Sunt verile promise Și-a dorului tăcere.

Șoapta copacilor Am trecut pe lângă copaci Și copacii au început să foșnească. M-am întors să-i ascult Ca-n amintiri de demult. Știți, Spunea un platan, Sunt aici de sute de ani, Neclintit, Spre mine E alta în timp doar cărarea. Plopul zâmbea: Ca mine de-nalt Nu-i nimeni să scuture zarea, Abia de-mi văd frunza Când cade-n asalt. Bradul, semeț, Verde mereu și isteț, Se lauda cu veșnicia: Numai vârful acelor mele Îmi poate da de gol copilăria! Salcia plângătoare Suspina în unda cea mare: Voi sunteți fericiți, Dar eu Legată sunt de apă, 5

Nu pot niciunde colinda, Însă-n oglinda ei Eu văd ce uneori Unii de alții, Înghesuiți, Voi nu puteți vedea! Iar iedera, în cor, De peste tot, cu mare-amor: Cine vă-mbracă, Cine vă apără, Cine cu voi se joacă De-a v-ați ascunselea...?

Portret de fetiță în luminiș La urechi agrișe, Plete-n vânt, hoinare, Suflet fără nișe, Cânți în gura mare. Cu rochiță lungă Prin ierburi înalte, Gândul să-ți ajungă Colo-n drum, departe. Pantofiorii roșii De crăiasă mică, Noii, mofturoșii, Râd la o urzică.

Roua învelește Piciorușe goale, Unde calci tu, crește Iarba pân-la poale. Cosița din flori Luce-n soare blândă, Cu străini fiori Ramuri stau la pândă. Joacă, fată dragă, Jocuri ce le știi, Până nu le neagă Jocuri mai târzii.

Tată, au tăiat... Tată, au tăiat salcâmul, Cel din margine de drum, Și-a trimis vorbă stăpânul Să muncim mai mult acum! Lasă, fiule, nu-i bai, O să mergem în pădure, Din pădure facem rai, N-au ei munte de secure. Tată, dar or să mai taie Tei și nuc, și râs și joc! Lasă-i să zacă-n noroaie, Ne-om întoarce cu noroc. 7

Blestem Du-mă iute, dor aprins, În păduri fără cuprins Să tot strig și să tot plâng Și de plânset să mă frâng Frânge-m-aș în brațe reci Bătătură de poteci Și în cioturi fără teci Să te-mpiedici tu când treci Prin pădurea fără vânt Fără ape, fără cânt Mută ca și noaptea grea Când mă jeluiam la stea Mut ca ea și frânt ca mine Să uiți ziua care vine Până-s iar izvoare pline Ape-n susur cristaline Crengi în soare pelerine Și eu iarăși lângă tine.

Pădurea O pădure de gânduri A crescut în singurătatea mea. Acesta e un stejar Înălțat acolo odată cu ea, Alături de el se scutură-n floare Un castan ruginit și încă milos 8

Cu umbra sa, Mai încolo, o trestie Pe valul vieții se leagănă lin, Mai departe, În larga zare, Se văd și păsările călătoare, Ursul cel negru hibernează senin Și puiul lui rătăcit În căușul timpului dă de mâncare, Din când în când Peste pădurea mea, Dinspre zenit, Mai trece un ultim cocor Cât o iubire de mare, Mai fâlfâie o pasăre de noapte în zbor, Planează țipătul de uliu al tinereții duse Stârnind în stele reci Lumini apuse. În rest e bine - liniște și pace Și vântul nefiresc în creangă tace

&***&

Alte poezii

Ultimul fulg Am tras ieri într-un fulg Cu o privire de gheață, Nu știam, când țurțurii curg, Ce-mi căuta-n viață. A râs stingher sub soare, S-a lovit în după-masa mirată De prietenii efemeri de ninsoare Și-a spus o ultimă dată: M-ai nimerit de prima oară, Deschide palma ta grăbită, Sunt apă, domnișoară, Acum fii fericită. (Din antologia Anotimpuri, editura Betta, 2020)

Ploi de aprilie Despre ploaia de aprilie nu spune nimeni nimic. Toți cântați ploile toamnei, Ploaia de noiembrie are imnul ei Monoton, De bonton, Ploile de septembrie-nchid, Ca o pelerină de vară pusă-n cuier, Un anotimp efemer Și nostalgiile vechilor începuturi Surâd iar timid. Ploile de august Sunt cele mai așteptate ploi din lume, Nimic nu-i la fel Cu gustul primului must, Ploile de iulie au sfântul lor și ele Când spală patimi în puhoaie, Pe ploile de iunie le-ngăduim Când le privim Sclipirea verii viitoare prin noroaie. Ploilor de iarnă le spunem ploi înghețate, Neapărat înghețate, Ca să ne-aducem aproape Nefirescul lor De firescul înghețatei de fructe 12

Din anotimpuri trecute. În martie plouă suav Prin ale sufletului nostru mansarde Moșmondind în lumini selenare Vise bastarde, Orice renaștere are plânsul său, În mai plouă romantic mereu, Din ploaia de mai Își face dragostea întruna scut... ... Dar cu ploile de aprilie ce-ați avut?

Nehotărâre Războiul meu e trist – E un război cu mine însămi, În care-nvinsă sau învingătoare Tot eu sunt. Respir În liniștea din țara nimănui, Privirea mea se zbate-n lacrimi Cătând spre-un front, Cătând spre celălalt – Atâția condamnați sub chip de argumente, Uitând de micul, bravul, biet soldat. Nici pace nu există, pacea-i timp Și în război și timpul este limitat, Ne-nvață doar istoriile lumii toate. Da, dar războiul meu e mult mai trist, E un război cu mine însămi Din care-nvinsă sau învingătoare Tot eu voi ieși. Din când în când Istoria mai tolerează Învinși râzând și-nvingători plângând.

Dă-mi mâna ta Dă-mi mâna ta Și lasă Tristețile care au fost, Le-adună sortimente pe sub masă, Nu vezi Că ceața-n zori e chiar frumoasă? Dă-mi mâna ta Și spune Tristeților încolonate-n lume Pe nume Și-ai să vezi Că zâmbetul nu-ți mai apune. Dă-mi mâna ta Și scrie Pe tot ce ai în jur, Pe-un vis, pe firul de nisip, pe vreo hârtie Că ești Din creștet până-n tălpi doar Poezie. Dă-mi mâna ta Și haide Pe țărmul unde Proza vieții nu ne știe.

Clovnul Tristețea lui, de dincolo de scenă, Când cade cortina peste spectacol Și pleacă cei ce-l clamau în arenă N-o poate ghici niciun oracol. Cum spune el adevărul în glumă, Noi râdem, nu credem o iotă, Ne-ascunde-n baloane de spumă, El însuși se-ascunde-n mascotă. Cum face el tumbe în greul abis Cu formă ilară de cerc viciat, Ne minte frumos că cercul e vis În luminile rampei când e desenat. Se strâmbă, strigă, cântă, mimează, Pe fiece sârmă se-nvârte ca uns, În pași de vals cu leii dansează, Dar gândul lui e tot nepătruns. În cabină, când reflectoare se sting Și costumu-i pe scaun zace-aranjat, Farduri în falduri curg, se preling În luciul oglinzii, de ceața ochilor mat.

Poeții Sălbatici sunt mereu Poeții, Fug după umbrele din ei, Cu propriile gânduri, bieții Stau la taclale ca-ntre zei. Bătrâni sunt mulți Poeți, În calendarul cel nescris, De viață umblă pururi beți, Palpând poeme-n Paradis. Își caută-n fărâme-ntregul Și-n toate câte nu mai sunt, Când adevărul simplu, blegul, La pas se plimbă pe Pământ. Doar ei, Poeții, veșnic au În Univers cu totul alte legi, În al lor con de patimi stau Ca mantia pe umerii de regi. Frumoși sunt toți Poeții lumii Când duc agale visuri grele Sau râd la stele ca nebunii Și povestesc ce scrie-n ele.

Autoportret Cu primăvara în lume născând, Floare firavă sub gheață mijind, Cu vara în veșnicie crezând, Pân-am văzut veșnicii toropind, Cu toamna prin patimi plouând, Din noroi spre liman tot tânjind, Cu iarna în nămeți tot căzând, Până albul de suflet să-i prind, Atâtea toamne cu veri astupând Și primăveri peste ierni peticind, Cu versul pe versuri călcând, Cu doruri pe dor scrijelind, Cu toate prin toate trecând, Am locuit și eu pe pământ. (Din antologia Anotimpuri, editura Betta, 2020)

Cuvintele din noi Cuvintele din noi Ies numai când se face seară Și din împrejurimi Se-adună ploi. În rest, rămân de veghe, Străjeri ai amăgirilor terestre, În marea, așteptata veste C-ar fi din nou senin afară. Ne mint, se mint, Mă mint, te mint, mințim Într-un vârtej ce-l denumim Conclavic și apoteotic viață. Cuvintele din noi Sunt dinții soarelui întinși pe ață.

Omul în gri Un om în gri trecea pe stradă, Cu pas mecanic, gesturi de paradă, Nu el, ci trupul lui le mai făcea. Era un om, era în gri, tăcea. Un om în gri stătea pe malul mării, Sfinx de nisip în cadrul înserării, Nici depărtarea nu îl mai chema. Era un om, era în gri, tăcea. Un om în gri ar fi murit oricând Fără păreri de rău, fără un gând, Dar el dădea din umeri și trăia. Era un om, era în gri, tăcea. (Din antologia Toamna metaforelor, ASPRA, 2020)

Dansatoarea din port Frumoasa dansatoare cântă La cabaretul dinspre port Și marinarii bat din palme Trezindu-și sentimentul mort. Aruncă bani și caută uitare Și trupuri calde de femeie vor, Sunt beți și palizi marinarii, Ei n-au trecut și viitor. Ea, dansatoarea, le e visul Ce-n larg le ține tot avântul Celor ce-n drum spre paradis În ape nu-și sapă mormântul. Și peste ani o altă dansatoare, Alți marinari bolnavi și tineri, Aceeași mare, alte noi vapoare, Aceeași zi de luni, apoi de vineri.

Spectatorului Despre poeți, numai de bine, E loc în versul lor înjunghiat De susur de izvoare cristaline Când infinitul apei e secat. De pictorii orbiți de năzuințe Ce pun pe pânza sufletului lor Și heruvimi și patimi și căințe, Vorbiți frumos, șoptind ușor. Celor ce sunete culeg Unindu-le-n acordul cel divin, Din corul vorbelor întreg Voi să-ngânați refren senin. Și dansatorului dați-i obolul Să își desăvârșească pirueta Și să își ducă pe picioare rolul Ce i-l propune arta, desueta. Actorului ce-n fiecare zi Își pune netihnit inima-n cui Între a fi-n decor sau a nu fi, Aplauze să-i dați la timpul lui. Artiștii taine făuresc anume Și dacă Dumnezeu cu zor Îi ia din când în când din lume, Greșit-au doar cu prea mult dor. 22

Priviți-i cât mai sunt în viață, Iubiți-i cât sunt pe pământ, Căci veșnicia nu îi mai răsfață Decât c-un crud și sec mormânt.

(Din Albumul Poeziei, vol. 1, Agora Artelor, 2020)

De-un timp Mă uit cum ziua cu lâncezeală trece, Cum își întinde ea minutele pe clipe Și în oglinda ce ieri părea prea rece Întrezăresc de-un timp idei în pripe. Când număr pașii din odaie, De-un timp nu îmi mai ies la fel, Speranțe și-amintiri sunt claie Peste grămada luciului din el. Îmi chem poveștile de seară, Ileana se cunună cu Piratul Chior, De-un timp nu le mai știu pe dinafară Și Făt Frumos apare-ntr-un picior. Întind idei ca guma mestecată, Nu mai revin la locul lor de-un timp, Privesc cu grijă musca speriată Să nu se-așeze pe-al ideii nimb. Ceasul n-a râs nicicând de mine Mai abitir ca de un timp încoace Și își flexează limbile haine, Se-nvârte, râde, nu-mi dă pace.

Nici ziua săptămânii n-o mai știu, Ca în vacanțele copilăriei, Atunci n-aveam habar să scriu Acum sunt victima hârtiei. De-un timp, adorm în fiecare seară Cu-același gând sporadic amorțit Că mă trezesc, e cald, e soare-afară Și toate sunt la locul lor în vechiul mit.

Drumul Mergeam pe-un drum de țară, Era târziu și era vară, Treceau căruțe-n sus și-n jos, Era aproape de frumos. Când a trecut pe lângă mine Un vis în praf scris cu aldine M-am bucurat, țin minte bine. Dar se părea că ochii mei mă mint, Ce semăna a vis era un labirint Ca-n spaima-n care-aluneci în neștire Pe ale pânzei de păianjen fire Fragil, cu găuri mici de plasă Prin care adevărul să nu iasă. Am tresărit atunci din carnea toată, Am mai deschis o dată ochii roată Și am văzut că drumul e-o minciună, De parcă visul ar fi vrut să-mi spună: Eu îți știu dorul ce înseamnă, Plăcută, caldă și târzie doamnă, Afară însă-i doar noroi. Și toamnă. (Apărută în Agora Artelor nr. 3/2020)

Coronițe Mi-aș putea face o coroniță Din oamenii care mă iubesc Și alta Din oamenii care mă urăsc Și le-aș purta alternativ Pe-al fiecărei zile Încă necompus portativ. Căci până la urmă Sunt regina tuturor, Iar oamenii care mă urăsc Au și ei drepturi, Cred că mă iubesc și ei în felul lor, Căci altfel Nu s-ar agăța cu ura lor de mine Ca de un pai salvator, Au o rațiune inatacabilă, Au logica lor impecabilă, Scot la vedere Conversația cea mai amabilă Și ades strălucesc Precum metalicul inel Din râtul unui animal domestic Sub o rază rătăcită de soare Căzând pe el nefiresc. Oamenii care mă iubesc Sunt mai puțini, mai firavi, 27

Mai naivi, În genere nu vorbesc Și pășesc pe suflet ușor, Cu grijă, Nu dor, Pe urmele pașilor lor Când calc la rândul meu parcă zbor. Iar seara, Când rampa zilei își stinge lumina, Păcatul tace și dispare vina, Lumina lor o candelă aprinde Și ura rădăcină iar nu prinde. (Apărută în antologia Toamna metaforelor, ASPRA, 2020)

Luminile orașului Luminile orașului seara Scot la iveală patimi În gestul trecătorului grăbit. Îi văd în ei Pe soțul ce-a uitat să cumpere o floare, Copilul ce și-a scris în grabă tema, Bărbatul ce poftește nedorit, Iar cea ce trece-acum E o femeie-nșelătoare. Văd pe boemul din tricou vărgat, Pe prețioșii gulerelor apretate, Pe cei muncind acerb Pentru imaginea-n societate Și-n zare, sub un felinar, Tot bând și ocărând, Un grup cu legile certat. Un toculeț îmi zgârie auzul, O-înjurătură îmi chircește mersul, Plânset de plod în brațe neluat, Bătrânul ce-a greșit tramvaiul, O mâță-n cușcă miorlăie pe blat, Mă-mpiedic de o bancă lângă care Un cățeluș covrig făcut visează Și alți doi tineri se sărută. O pasăre de noapte-și drege versul 29

Și înspre ziua care vine Pe calea lui albă și mută, Merge-nainte Universul. (Apărută în antologia Toamna metaforelor, ASPRA, 2020)

Ziua în care nu am existat virtual Îmi amintesc perfect Ziua din care nu am nicio amintire Era o dimineață În care m-am trezit și am zâmbit soarelui Cafeaua S-a adunat de bună voie în inimioare bej Băute pe-ndelete Drumul era fericit Să nu-și mai scuture frunzele a poză Pașii mei se mirau Că nu mai spuneau nimănui unde sunt Și mâinile-mi mângâiau copilărește Gardurile vii Printre care mă ascundeam de amintirile Aranjate cu etichete cuminți În locul virtual Unde se nășteau cele mai mari iluzii Am vorbit mai târziu Cu norii Unei ploi foarte trecătoare Cu cioara care-mi furase o nucă Și credea că vreau să i-o iau înapoi Ba chiar și cu un gândăcel Pe care-l prinsese toamna în viață Și de care peste un an nu va mai ști nimeni Pentru că nu i-am făcut poză Iar spre sfârșitul zilei 31

Din care nu am nicio amintire Îmi amintesc Că mi-am spus Că vreau Cât mai multe zile în care să exist doar real.

Dimineață obișnuită Mă trezesc și îmi spun Că-i doar o altă zi fără tine Nimeni nu zice nimic Pentru că nu mă aude nimeni La început le număram Dar e mai bine Să nu le mai țin socoteala Nu e ca atunci Când număr oile Și ajung să știu Cum îl cheamă pe cioban Pe berbecul din frunte Pe cei câțiva miei Care s-au mai născut de ieri până azi Dacă a mai fugit vreo oaie Dac-a vândut A cumpărat Sau a murit alta Și numele celor câțiva câini mari Ce le păzesc cuminți de-atâta timp.

Dans de octombrie Stele în dans nebunatic s-au prins Și se făcea c-am atins Cerul cu soare și lună promis Valsând în abis De undeva din vata de nori Dirijai melodia celestă-n culori Desenai pe tavanul pământului meu Râs de zeiță Aripi de zeu Cu a eternității peniță Trasai curcubeu Pe podeaua divină Urme de pași Pași de lumină Să las și să lași Și eu strângeam într-un vers Să-ți dau un întreg univers. Dar m-am trezit și afară Lumina zilei cea amară Și-a raiului întrezărit în șoapte E-un dans buimac de frunze moarte.

Altă zi în care nu am existat virtual Ziua în care nu am existat A fost ziua în care Nu aveam nicio notificare Incredibil Mi-am zis Din trei sute și ceva de oameni Să nu se gândească unul la mine sub soare Deși afară ploua Și semne ploaia nu dădea De plecare Ce fac oamenii aceia Oare Dar nici aceasta nu e întrebare Erau ocupați fiecare Cu ei înșiși Cu iubirea de sine cea mare Numai eu uitasem Se pare Să actualizez schimbul de păreri Susțineri și diverse aprecieri Nu puteam În mod cert Să exist ca atare Nu știu de ce mă miram De ziua aceea în care Nu aveam nicio notificare.

Sfânta naivitate De jur împrejur m-am împrăștiat Și într-un foarte târziu În mijlocul celei mai mari Mulțimi de oameni Singurătatea am aflat. Am vrut la loc să mă adun Și atunci oamenii Mi-au luat microfonul din mână Pentru că nu mai aveam ce să le spun Și tot ei pe mine s-au supărat. Cum e mai bine, Oameni buni, În cele din urmă i-am întrebat Dar oamenii se plictisiseră de mine Și spre altcineva Care deja de jur împrejur În aceeași sfântă naivitate se-mprăștia Cu microfonul s-au îndreptat.

Noiembrie Azi Da, chiar azi, O zi oarecare Dintr-un calendar oarecare Pentru că noi, oamenii, Nu avem toți aceleași calendare Nici măcar aceleași ore La unii sunt stele Când la mine e soare Nici aceleași lucruri nu avem El are multe, multe fulare Eu am sandale cu toc, fără toc Ea n-are deloc Sau are prea multă onoare Iar ei – Loc peste loc de parcare Eu merg la plimbare Tu muncești până cazi din picioare Iar alții n-au de mâncare Unul se naște Și altul dispare Azi Prin urmare În colțul meu de lume Cerându-și parcă verilor iertare Că plou-atâta nepăsare Noiembrie cântă din nou... ... Ce melodie oare? 37

Cafea la ibric În era nesfârșitelor cafele În atâtea culori, nuanțe, modele Amestecuri Ce leagă Vis după vis Ca într-un lanț cu zaua întreagă Aparate ce fac într-o clipă Licoarea de zei momentani Ai vieții Ce-o ducem în pripă În era aceasta, Ziceam, Într-o zi lumina din casă s-a stins Aparatele-amuțiseră toate Am privit uimită pe geam Cu gând speriat Și mâna spre vechiul ibric am întins Parcă Nu mai știam Să pun Ce și cum Atât de năucă eram Apoi am băut-o molcom Cu ploaia măruntă de-afară Ca pașii de dans înfundați În covorul din vechiul salon Venise noiembrie iară Și ceașca din mână 38

Mișcându-se lin Într-un ritm aproape uitat Aproape străin În zațul rămas mi-a desenat O inimă dintr-o trecută vară.

Avertisment Închide ușa dinspre mare, Mă trage un curent nebun. Mă amețește, mă îmbată, Face din viețile prezente Pulbere și scrum. Închide ușa dinspre mare, Iubirile n-au timp, N-au spațiu, N-au nimic, Au doar trecut, Închide ușa bine, Am fost răcită Dar mi-a mai trecut un pic. Închide ușa dinspre mare Și pune lanțul, trage siguranța Și leagă-mă cu sfori de patul tău Să nu dispar Când va veni din nou vacanța...

Pauza de lucru Stau, copiez, traduc, transcriu și, printre rândurile ordonate, pe foaia albă strict încolonate, îmi fuge mintea în pustiu. Se-așază litere în scop cuminte de a transmite informații, dar prin curente, epoci, nații, mă văd în pauza dintre cuvinte. Copilă între două interjecții, trecând grăbit la diatezele active, pronume personale și-alte vocative, carte deschisă la prea multe lecții. Metaforă mi-a fost iubirea, din epitete i-am creat un scut, dar paradigma cu anacolut a vieții n-a rimat cu fericirea. Mi-am declinat erorile pe drum, mi-am ars mirarea-n conjugări, hiperbole mi-au fost atâtea scări al căror număr azi e scrum. Cu dicționare pentru dialect, textul de bază să îl adaptez, am înțeles, fără să mai visez, că am ajuns la timpul imperfect. 41

Voi fi-n curând categorie nouă, persoana a treia singulară, perfect compusă și imaginară, firavă amintire-n voi, când plouă... … Dar să mă-ntorc la lucrul greu, mi-am dat țigara pe o poezie în pauza de un minut pe o hârtie și-o veșnicie-n gândul meu.

Caii mei verzi Caii mei de pe pereți S-au plictisit să pască vise verzi. Ar vrea să-i duc într-un hambar Să roadă, Cu dinții lor necăutați de dar, Niște pereți de lemn măcar. Mă cert cu ei, rânjesc la mine, Sunt mulți, abia îi țin în frâu, Decât așa desfrâu Mai bine-i urc la margine de gând Și le dau liber Rând, pe rând, pe rând. Și îi socot, Cu visurile lor, cu tot, Cocori în zbor.

Radiografia unui sfârșit Și iată chipul unui alt sfârșit, Ca ziua-n care se întâmplă. Nimic în juru-mi neobișnuit, Pisica mi se mângâie la fel de tâmplă. Un soare care iese lent și mare, Aceleași frunze în castanul ruginit, Un gând căzut din mers pe o cărare, Un guguștiuc pe blocul răsărit Din parcul unde ieri stăteam senin Pe lemnul băncii devenită mit În timp ce restul lumii e tot plin De glasul vrăbiuțelor din nou trezit. Și înțeleg plat și subit Că guguștiucii vor cânta la fel Ca-n parcul vechi și îndrăgit Și de pe blocul nou, tembel.

Truc Am descoperit un mic truc Să păcălesc această vară. Mă trezesc în zorii reci, Întotdeauna reci, Când soarele abia răsare Și când e-ntotdeauna frig afară Și-mi beau cafeaua Zgribulind prin curte sumară. Adun la frig cât pentru Tot gândul lin cu care Clădesc această faptă neprotocolară. Apoi, în timpul zilei, Până-n seară, Îmi port prin ore Părul strâns frumos Și oasele atâtor veri avute Cu ale lor canicule trecute Până răcoarea nopții Iar le înfioară. Și tot așa și mi-e bine Cu iluzia anotimpului ales doar de mine.

Puncte de vedere Cuvintele pe care nu le-aș fi spus Și cu cele pe care nu am mai apucat Să le spun Fac un zero barat. Faptele-n plus făcute la dus Și cu faptele rămase pe drum Sau în gând sau nicicum Dau că n-am existat. Asta uneori, Din unele unghiuri obtuze Sau din vârfuri de buze Prin definiții confuze. Dar din cele pentru care contez Sunt aici și creez. Ca în vechile spuse latine – Verba volant, scripta manent Sau povestea cu furci caudine.

Ziua în care am crescut Ziua în care am crescut Nu a durut. A fost o zi obișnuită În care m-am trezit dimineață Și, Cu ochii jumătate închiși de somn, Jumătate deschiși de viață, Fără să mai ofer Nimănui Un zâmbet de copil drept mită, A trebuit Să-mi pun eu însămi apa la-ncălzit. Privind pieziș ibricul cel inert, Am înțeles cumva grăbită Că el, Oricât i-aș cere de cursiv, Nu pune singur de-o cafea. Și-apoi, sorbind din noul rai, Cel al cafelei matinale, Am observat pasiv Că nu duc lipsa Aromelor străvechi de ceai.

Ceasul Îmi plimb arătătorul Pe săgeata ce arată ora Și ademenitorul Spațiu dintre cifre Devine an sau zi sau veac. Îmi schimb destinul după plac, Mă plimb prin epoci, În viitorul încă nevisat Și în trecutul ce-aproape l-am uitat, Trec prin prezent ca gândul Și-mi aleg ce-mi vine Bine Și cu acest bagaj Valid și minimal Profilul singură mi-l fac. Și știu și pontul. E un temei banal: Ca toate să îmi fie-așa cum vreau, Îi arunc la gunoi bateria, Încremenind acel parșiv tic-tac.

Poveste de zi Fixez un punct pe perete, atât îl privesc că-ncepe să crească și-n cele din urmă se face poveste cu o mie de pete. Mă uit și mă uit, nu mă las și simt, în cadrul luptei concrete, c-o să iasă afară din casă, în copaci, în ploi, în planete. Mă supăr și plec după el, prin timp și prin spații incerte. Răzbat înapoi cu zborul meu întortocheat, cu plumb pe aripi, cu pene date la amanetat, planez uneori mai tranșant cu zbor de erete...

Răzbat. Și-l văd. Brusc, nemișcat, infernal, punctul meu de pe perete primordial. Îl privesc, ne privim pe-ndelete și-apoi, strângând din buze și privindu-l ilar, îl șterg c-un burete imaginar.

Cerc vicios Când am să mor, rămâne-n urmă iarba. Pe iarbă, luna îi va cununa pe-ndrăgostiți. Deasupra lor tot vor roi țânțarii, bând sânge cald din trupuri calde de îndrăgostiți.

Eliptică Peste ziua de azi Cade o ploaie fără obraz. Peste ziua de ieri Era numai soare cu veri. Peste ziua de mâine Circul e gol, fără pâine. Peste toate zilele mele – Perdele albe și grele.

Decor Rod un creion de zor, Peste-un minut va fi iar seară, Mi-e frig și-aș vrea să mor. E totuși primăvară, Cu-același vechi decor Nefavorabil pentru zbor. (apărută în antologia Anotimpuri, editura Betta, 2020)

Mersul trenurilor Călătorim prin viață – rute concrete, în trenuri separate, la clase separate, doar controlorul ce mai dă un sens comun cu gestul lui de țăcănit bilete. Din timp în timp – același interval, n-am fost atentă dacă soarta are anume vreun orar – ne-oprim la vreun macaz. Și unul dintre noi trece din nou în grabă, c-un șuier liniștea din jur spărgând, alți călători mereu, alt anotimp crengi de copaci în zbor plecând, iar celălalt, pe loc, stă clipe cât un secol așteptând. Un gest cu mâna-n treacăt și, pe fundal, apoi 54

același Șef de Gară bifând neobosit plecări, sosiri, întârzieri, vreun vis, un dor, un gând, un mit.

Camera de gardă Sunt uneori o rană deschisă bătută de vânturi, scăldată de ploi, pansată de nori. Viața, profesor intensiv, taie-n carne vie cu bisturiu tocit, fără anestezie, în mine, pacienta momentană cu simptom concesiv de la terapie. Apoi îmi dă o rețetă – pilule, licori, sentimente – mult prea concretă. Aș fi dorit un istoric decent al vârstelor avute până în prezent și-un diagnostic mai exact pentru fiecare gând, faptă și act. 56

Dar medicul de gardă mi-a spus explicit că pentru asta mai am de trăit.

La masa vieții Chiar așa, Cine ești tu, Străinule din fața mea Cu care beau acum Cincizeci de mililitri De cafea? C-am împărțit cândva O dimineață, Un parfum, Un gând, poate un drum, Vreun meci, vreun zbor, O bancă-n parc, O înghețată, Un apus de soare, Poate o viață, Vine o zi, Un punct anume dintr-o zi, Un ceas, o clipă, un crâmpei, Când toate astea-s scrum Și nu mai au Nici pentru dialoguri despre vreme Un temei. Rămân Doar lucruri și doar locuri Să vorbească despre noi. 58

Și chelnerul mirat Că nici n-a observat Când am plecat.

Nota de plată Servim de toate, Pe rând sau dintr-o dată, Bune și rele, Lumini și umbre, Alb-negru sau color, Supe și ciocolată, Și carieră, și amor Jucăm pe-o carte, Trișăm meschin Sau punem cărțile pe față, Vindem și cumpărăm orice, Piese de schimb sau idealuri, Ținem sau nu vreun cont Și uneori ne vindem și pe noi Fără vreo greață. Palate sau colibe dărâmăm Sau ridicăm, Și din nisip, și din beton Și de-obicei uităm C-avem atât, o viață. Și că, Pion sau rege, Tură sau nebun, Pe munte 60

Sau în adâncul mării, Pe orice drum, Oriunde-am fi, Oricine-am fi, Pe tavă de argint Sau una prea uzată, Într-o singură zi Și doar o dată Ni se aduce și Nota de plată.

Partida de cărți Pari mulțumit, ai o pereche, viața trage niște cărți și le amestecă din nou pe toate cu nonșalanță veche. Încerci apoi cu un careu de ași muncit din greu, ea-ți trece fluturând sub nas o quintă de culoare abil jucată-n pași. Mai joci o mână – full de zece, notele din școli – zâmbești subtil, ea-ți-scoate din neant trei popi Și simți fiorul rece. Înjuri, refaci, quintă roială din prima împărțeală, al tău e universul, ghicești al fericirii cor, până auzi că-i pas, ea stă o tură – grevă generală. 62

Și, la sfârșit, pachetul gol, bani nici măcar pentru decor și viața țopăind într-un picior: eh, da, iar am jucat la cacealma...!

Urme de pași pe zăpadă Urme de pași pe zăpadă, Pașii tăi lângă pașii mei, Atât de aproape încât Parcă-s urmele pașilor unor zei. Urme de pași pe zăpadă Și mâine va trebui să trecem iară Pentru ca urmele pașilor noștri Să nu cumva să dispară. (din antologia Anotimpuri, editura Betta, 2020)

Prețul unei poezii Prețul unei poezii Numai tu, Poete,-l știi, Tu chemi soarele la danț Când în buzunar n-ai sfanț, Doar în inimă ai foc Ce-ar muta munții din loc, Fracul tău de mucava E-o boemă pijama, În bodega nopții reci Scrii acum, citești în veci Și lași luna neplătită Ca pe-o fată părăsită.

Spuneai Spuneai ca stelele vorbesc, Că-i veșnic visul lor ceresc, Dar azi, de-atâta depărtare, Văd numai stele căzătoare. Spuneai că viața susură senin Spre mare din izvorul cristalin, Dar azi, mustind tăcut în soare, Văd doar o baltă stătătoare. Spuneai că cercul e rotund, Că-n raze aripi se ascund, Dar azi, de calcul deformat, E-un biet și trist oval pătrat. Spuneai că ploaie și că vânt Nu ne-or atinge pe pământ, Dar astăzi învârtesc amar Furtuni rămase-ntr-un pahar. Spuneai că n-o să-mi fie dor, Că lângă mine fi-vei până mor, Dar azi nici dorul nu-l mai știu, Nici n-am murit, trăiesc pustiu. Spuneai că drumul duce drept La inima din al tău piept, Dar azi, la curbe, imprudent, Iubirea-i doar un accident.

Muzei mele Ți-am pus iubiri pe tavă, Ți-am dat a sufletului lavă, Până la starea cea mai gravă Te-am navigat ca pe o navă. Ți-am cumulat patimi de ieri, Îți strâng de astăzi noi dureri, Ți-aduc cotidian, de-mi ceri, Îți pun în cont ascunse vreri. Depun și agonie și extaz În mersu-ți parcă fără haz Și tu... în ciudă parcă, în necaz, Mi-arunci o lacrimă pe-obraz: Ia-ți plata, du-te și mai scrie La poala-mi de vestală o ritmie!

V-ați ascunselea Ne jucam De-a v-ați ascunselea Prin timp. O viață mă iubești tu, O viață – eu, Fals contratimp. Tu Te ascunzi în tăceri Pentru că știi să le mânui Spre ziua de ieri, Eu Mă ascund în cuvinte, Pentru că știu să mă fac Că merg înainte. Când e gata un joc Și ne găsim, Ne oprim câte o moarte Și ne odihnim. În viața asta Număr eu anul Și te las pe tine Să dai cu banul. Cum trece, nu mă-ntreba, Deși a trecut o parte din ea. 68

Silogisme Asta ești, asta ai fost, N-ai fi fost făcut cu rost Dacă-n lume n-ai cânta Când lumina se-nsera Pe planeta cu pistoale De la creștet până-n poale Poale de vecină grasă Care crește iarba-n casă Casă care prinde rod De se face iarăși nod Și din nod se face om Om ce s-a suit în pom Pom cu creștetul în nori Ce se duc în de cu zori Zori ce iar apasă viața Și apare coasa creața Taie-n iarba cea din casă Pusă de vecina grasă Ce te-a legănat pe poale Pe planeta cu pistoale Când lumina se-nsera De-ai rămas mereu cânta...

Sunt o rană deschisă Sunt o rană deschisă În care degete-ați învârtit, Pe rând sau grămadă, Goi sau murdari De-a voastră durere nomadă. Unii ați tot răsucit, Ceas sau tornadă, Alții doar ați mirosit Sângele în val șiroind Până când s-a făcut Apă de ploaie mustind În balta din fața Castelelor de nisip Construite din greu Cu măștile tip Și-acum comentați Că nu mai aveți Aer curat Sub niciun chip.

Azi Azi Mi-am pus ultima iluzie în cui Și m-am întors La viața mea obișnuită, Gândindu-mă-ntre timp Cum ar putea fi ea sărbătorită.

De toamnă N-a mai plouat Demult Pe-aici prin suflet pe la mine S-au adunat Sub pulbere și scrum De drum nemaibătut Imagini Vorbe Amintiri cu tine. Le-am scuturat Le-am așezat din nou În rafturi noi fără ecou Am vrut Să-nchid la camera de oaspeți ușa Dar cheia mi s-a rupt în mâna Pe care nu mai încăpea mănușa Și m-a durut. Afară plouă repetat Plouă acum întruna N-au unde să se ducă Iar inima nu mi se mai usucă.

Tablouri cu soldați Mă uit la pozele din cărțile de istorie Cu războaiele vechi Cu oameni mânați către lupte Pagini încărcate de glorie Și nu, nu înțeleg, Văd șirul acela de oameni Pictat și el de vreun pictor celebru Și mă întreb Dacă Fiecare om din șirul expus Avea o casă, o soră, un frate, O mamă, iubită, copil Soarta cuiva pe umeri de dus De ce le-au lăsat Și La lupta cu alții La fel ca și ei Au plecat? Cum poate fi o mândrie Pe altul ca tine când l-ai îngenunchiat? Cel care Pe câmpul de bătălie i-a adunat Nu avea nimic de purtat Pe umeri, în spate, În piept, Acolo unde inima bate...?

Cartea vieții Pe prima pagină Erau floricelele de pe câmpii Pe care le adunam Cu alți copii, Schițate grăbit și color, În vagi linii firave, De un artist amator. Parcă am dat pagina Prea repede, Prea ușor. Cealaltă pagină Era alcătuită din mai multe alineate: În primul, Cuminți cărămizi într-un zid. După care, În următorul paragraf, Se sfărâmau toate Într-un fluid roșu curgând Din crăpăturile corpului meu într-un vid, Germinând. În al treilea, Vidul se făcea un palat de piatră Unde, Deși mă credeam ancorată, A venit apa și l-a luat. 74

Am dat încet pagina Era mai liniște aici, Doar gândurile se auzeau Izbind de colțurile întâmplărilor Până când în urmă lăsau Nisip fin, granulat, Cu niscaiva clepsidre De numărat. Mai am de întors La umbra visului bătrân O foaie curată Cât o teamă De ultima zi, Cu răspunsul din ea La întrebarea Pe care-o pusesem cândva.

Când Când viața te lovește, Te duce unde nu gândești Dă-ți voie-ntâi să urli Până să-ncepi să reclădești. Primește răul ca pe-un dat Și nu-l băga de tot în seamă, Să nu ajungi fără să vrei La rău cu rău să îi dai vamă. Nu te gândi că n-ai să scapi Din cercul fără de ieșire, Când crezi că nu mai ai nimic Ai în adâncul tău a legii fire. Păstrează-n toate dor de pur Și ține-n piept o inimă curată Chiar dacă-n mână ții acum Doar învelișul de la ciocolată. Căci undeva în larga lume E și bomboana-ntreagă Cu crema-i dulce ca o miere Ce gustul tihnei îl dezleagă. Se mai întâmplă să greșești Să arzi în flăcări pân-la scrum, Dar totu-i bine-n orice rău Cât sufli-n jar după alt drum. 76

Retorică Când aripile plâng și dor, Atârnă greu de-atât amar Și vreme nu e pentru zbor, Ce faci, copilule Icar? Ce pot să fac, m-adun Din ape argintii de mare Și-n alte galaxii, nebun, Îmi caut iarăși un alt soare.

Estetica urâtului Nu mai am timp Să mai port atâția oameni Unii nu mă mai încap Altora li s-a descusut tivul Sau le atârnă un nasture Alții mi-au rămas scurți La mâini La picioare La suflet Sau prea lungi Prea groși la Pungă Material Sau obraz La ziua de azi Și toți cred Că estetica urâtului Acoperă inestetica vieții. Mai bine umblu goală Ca adevărul din poveste Că tot nu știu Înainte cât mai este.

Voiam... Voiam să nu mai plec de acolo Din tine Găsisem În sfârșit Un loc potrivit Era atât de cald și de bine Dar timpul în loc pentru mine Nu s-a oprit. Sfios S-a dus mai departe Și blând Ca un mag M-a certat Să nu mai trag De mâinile clipelor De pașii orelor grele De trupul ateu Încorsetat în inele Pentru că El nu e al meu.

Meridian Timpul tău e cu câteva ore în urmă Față de al meu Ce-o să faci tu orele astea Ca să ajungi În timpul unde sunt eu Erau ore în care Puteam trăi Face un copil Doi Veni, pleca, sta, căuta Muri Învia Cânta sau țipa Dar nimic din toate acestea Nu se va întâmpla Pentru că vei fi mereu Cu câteva ore în urma mea.

Departe Când pierzi pe cineva Poți să te gândești și așa Că e în altă țară Departe La capătul lumii Unde îi e, cu siguranță, bine Dar nu are nicio rețea Prin care Să îți mai povestească Despre ce-a făcut azi Ce a visat peste noapte Pentru mâine ce-ar vrea E acum într-o țară străină De mintea ta Dar rămâne mereu În sufletul tău.

Lasă-mi deschisă... Lasă-mi deschisă Te rog Ușa spre-un vis Trebuie să-ți fi rămas Măcar unul Aș trece Să mai șterg puțin praful Să scutur covorul Pledul să-ntind pe canapea Să las pe pervaz Un pahar cu apă curată S-aprind și lumina puțin Cu o mică stea Să-mi curgă dorul lin pe obraz Să mai așez Sentimente mutate de timp Pe măsuța în colț scorojită Aș mai da cu puțin lac Și-aș mai bea puțină cafea Aș păși atât de ușor Încât Promit Când te vei trezi Vei uita.

Ora despărțirii La ora despărțirii noastre Nu bate vânt, nici ceas nu bate Pământul nu e rupt în jumătate, Pe cer nu-s mai puține astre. În ora simplei despărțiri, Încremenită parcă pe cadran, Revăd ca-ntr-un imens ecran Imagini noi din vechile-amăgiri. Se derulează lent, înțepenite, Pe banda veche și uzată A filmului ce ieri a fost odată Și azi ca niciodată-i pe sfârșite. Tăcută, nu mai ticăie secunda Se-ndoaie greu de praful adunat Pe poza c-o femeie și-un bărbat La ora despărțirii, muribunda.

La pas Pe cai, Îmi spuse iubitul, Dar calul lui mergea la galop Și calul meu știa doar la pas. El avea pinteni Și șa incrustată Iar eu am rămas În pădurea adâncă Fără ochi Cătând în zare miop Și fără glas Strigând după el să m-aștepte. Nu-i nimic, A zis pădurarul Privind cursa De pe verzile lui trepte Lasă-l La lizieră Se va opri singur Și speriat De cât fără tine-a umblat.

Scrisoare către Noe Nu trage barca iarăși, Noe, Nu mai veni cu ea spre mal, Pe-acest potop, de bună voie, Aleg să îl petrec sub val. O să lipsesc vreo câteva Creații, Nu-mi mai tăia cordonul din buric, Să mai cunosc iar epoci, nații În care alții sfarmă ce ridic. Vâslește-ți liniștit și drept Barca spre ceruri mai senine, Spre un neant mai înțelept Cu loc pentru frumos și bine. Și lasă-mă acolo, te implor, E totul mai ușor în neființă, De-umane patimi nu mi-e dor, Ci doar de pace și credință.

Am crezut Am crezut în om Până la ultima picătură Și până și pe acel strop L-am luat Și l-am diluat Cu iubire Cu speranță Și fără ură Dar omul S-a evaporat.

Cu Îngerul la cafea Beam cu Îngerul cafeaua mea de dimineață și Îngerul m-a sfătuit: nu mai trage atâta de timp, fugi repede, du-te, iubirea în viața asta învață! Dar, Îngere, în lung și-n lat cât am putut eu de frumos i-am explicat mări și oceane, câmpii și dealuri, munți, pământul tot am colindat, iubirea cea iubită n-am aflat, dureri găsit-am, chiar cu carul, la orice colț de gând și întâmplare, iar fericire cu paharul – o picătură pentru fiecare, cum vine asta, e bine, Îngere, drept e, zi tu, oare? Și Îngerul îmi zise, amestecând lent în cafea de parcă aranja cuvinte cuminți într-un pașnic eseu: În drumurile tale, fată dragă, 87

cu tine până astăzi n-am fost eu, nu-n pași mă cată, călătoare, doar ochii minții îndrăznește să închizi sub raza blândă de la soare.

Istoria sentimentelor Nu știu cum se face Dar timpul tău Nu cade niciodată drept pe al meu. Tu vii, eu plec, Ești om, eu vreau eroi, Ușa o-nchid, să te petrec, Tu dai să intri înapoi. Eu strig, tu vrei tăcere, Sub lună caut al tău soare, A ta lumină mi-e durere, Naști vis care la mine moare. Eu râd, tu plângi, Vorbești cu mine și eu tac, Apoi râzi tu de mine Și vine vremea mea să zac. Și tot așa mai departe Nu știu dacă e în vreo carte Istoria asta a sentimentelor Dar parc-ar fi mai aparte Să ne ia Cineva de mână Și să ne țină timpii pe loc Până am fi față în față Fără alt echivoc.

Îți mai păstrez... Îți mai păstrez scrisorile și-acum, Hârtii uzate în cutia-ngălbenită, Pe care nu le-am recitit nicicum, Uimită și firavă, inima-mi evită. Acolo-n rânduri e rămasă viața Ce-a stat în vremuri netrăită, Cuvintele îmi fug prin ceața Dintr-o retină azi îmbătrânită. Ai părul alb și tu, întrezăresc, Vei fi păstrat răspunsurile mele, Îți duci pe umeri traiul tău lumesc, Cu zile poate bune, poate grele. Sau poate pur și simplu m-ai uitat, Și eu uitasem, dacă n-ar fi fost Scrisorile să îți găsesc sub pat, Și-n ele, fantomatic, fostul rost.

Nostalgie Mai știi azi visul În care lumea stăpâneam Furai din Carul Mare stele Și-n grabă leagăn îmi făceai Frunzele moarte înviau Sub apăsarea pașilor timizi În roi de fluturi Ieșind din scoică de omizi Până la lună ajungeau Sorbeau flămânde sorii de pe cer Pe toboganul Căii Laptelui Apoi Alunecau Înspre adâncul mării cea mai mare Ce-n bănci de școli cuminți o învățam De-acolo iarăși se-adunau Și-n serile uitate În care ne juram Naivi Iubire o eternitate Ne înveleau. Era de-ajuns să-nchidem ochii Visul aievea devenea. Azi tu și eu Suntem Cu-aceiași ochi deschiși prea larg acum 91

Altcineva Iar mâine Poate Două noi stele vor clipi îndepărtate Pe cerul nopților la fel de-nmiresmate Alți doi copii cum am fost noi La fel ca noi le-or număra Până vor fi și ei Pe rând și fiecare Altă stea. (din Agora Artelor nr. 4/2021)

Confuzii Există undeva, în spațiul înalt al științei, un punct unde geometria se confundă cu poezia. Există-n linia orizontului, undeva, un punct în care cerul și pământul se confundă. Există undeva, în adâncul ideii de profunzime, un punct în care muntele și marea se confundă. Există undeva, în cursul existenței, un punct în care om și fiară se confundă. Și, totuși, niciodată un copil nu va spune că o problemă de geometrie sună ca o poezie. Niciodată nu vom spune 93

că cerul și pământul sunt un tot, ba, dimpotrivă, vedem ades în lucruri o distanță ca de la cer la pământ. Niciodată n-o să spunem că marea e înaltă, că muntele-i adânc. Niciodată n-o să recunoaștem că suntem uneori și fiare, chiar dacă diferența e amăgirea noastră cea mare.

Nepotrivire de caracter Da, știu, Tu nu vrei poezie Când seara frânt acasă vii Și după ce mănânci, te speli, Bei un pahar, Prin casă cauți o hârtie Să scrii și tu. Despre buget, balanță, cheltuieli Active, Atâta-mi pare de ilar În timp ce versurile mele plâng Naive Pe-aceeași masă de pe care strâng Cina cea fără taină. În patul conjugal Ne dezbrăcăm tăcuți de haină, Tu un ziar citești, Eu un poem, Îți faci cornet din el, Eu, plictisită, muza-mi chem Și mai apune-o zi Banal. (din Agora Artelor nr. 4/2021)

Eu și îngerul meu Eu și îngerul meu avem o relație mai ciudată De obicei ne înțelegem bine Bem cafeaua împreună Merge cuminte cu mine la cumpărături Când mă odihnesc pe o bancă Stă de șase, să nu plouă Se uită peste umărul celor care îmi dau note Oprește mașinile când trec strada Își face, în general, treaba impecabil Dar uneori zice că vrea și el arbitrul lui liber de înger Și mă lasă singură pe Pământ.

Oameni În miezul tuturor pe care le trăim În goana vieții cea de zi cu zi, În toiul lui eu am în locul lui a fi, Doar oameni mai uităm să fim. Când troc sunt bani și nu mâncare, Când cel de lângă curtea îți râvnește, Când se tot laudă cum dăruiește, Să mai fii om devine lucru mare. Când glasul nu se mai adună-n cânt Și când apărătorul devine criminal, Când fals și rău sunt trai banal, Să mai fii om e-aproape lucru sfânt. Uităm în orice faptă și cu fiece cuvânt, Când măturăm cu stele-n loc să le visam Și când mințim pământul ce-l călcăm, Că într-o zi vom fi din nou pământ.

Concesii

Ce-i lumea-n fapt, ce-i omul, O sumă de concesii, toate Strânse-n dosare de monomul Numit oficial societate. Copacul nu face concesii Pădurii, când se înverzește Frunza din pom n-are depresii Când cade sau îngălbenește. Floarea de câmp ce se desface În primăvară cu temei Luminii o concesie nu face Ci doar urmează legea ei. Când viscolul îngheaț-afară Orice suflare care crește Și-o pregătește pentru vară, Pământul doar se odihnește. Când vara arde-n cerc solar Un spațiu dat și un anume timp, Nu e un compromis polar, Ci doar firescul unui anotimp. Un râu va curge lin la vale, Doar omul va urca cât poate 98

Croindu-și drum unde nu-i cale Pentru această-mpietate. O mare-n locul ei va sta Cuminte, între țărm și zare, Cât omul țărmul nu-i va eroda Creându-și falsa relaxare. Noi pacea nu o vom cunoaște Cât timp ne credem împărații A tot ce fără noi se naște Dar ne trimitem în țărână frații. Iubirea nu se numără cu șfanțul Cât cel de lângă noi ni-i sclav Și cel ce-i strânge bine lanțul Se crede bun stăpân și brav. Cât zeilor ne prosternăm De ca și cum durere-ar cere Pentru ce-n patimi adunăm, Tot ce trăim e o părere. Ce-i lumea-n fapt, ce-i omul, Poate-s concesia lui Dumnezeu Dintr-un pariu străvechi cu pomul Cunoașterii de bine și de rău. (din antologia Toamna metaforelor, APSRA, 2020)

Începuse să ningă Începuse să ningă Și fiecare fulg cădea pe un sentiment. Unul pe mirarea zilei de azi, Doi, trei pe câteva frici rătăcite, Ici, colo picura pe iubiri Cu picături mici și smerite. Niște fulgi, în cădere, Se topeau de mânie În cercuri întâi mai subțiri, Iar cerul din care cădeau A creat la repezeală nămeții. Tristețile s-au prins într-o horă, Speranța s-a făcut țurțure, Încrederea a fost răscolită de viforul Venit din toate părțile Și au înghețat și pereții Înspre lăsarea albă a serii. Până la sfârșitul zilei în care începuse să ningă Se făcuse un strat dens și întins Peste toate hărțile, Sub care sentimentele adormiseră iar În așteptarea verdelui primăverii Cu al ei sentiment mereu necuprins. 100

Lecție Poate-i e frig la iarnă mării, Am vrut s-o-mbrac într-o rochiță Cu mii imagini și-amintiri cusută În urma acului - zbor de fetiță. I-am tot croit-o pe măsură, Tăiam și potriveam cu foc, Tot măsuram întruna patimi Ce-au fost sau nu vor avea loc. La tiv am vrut să țes dantelă Din vagi iluzii viitoare, Cordon la mijloc din scoici sparte A zis că ea nu vrea strâmtoare. Vreo doi, trei albatroși pe piept, La gât un colier din pescăruși, Jupă din valuri ce se sparg Precum cocorii mei, din suflet duși. Din mult nisip să-i pun sclipici Am încercat într-un final Și marea m-a certat, nu-ți face Nisipul sau sclipiciul - ideal. Măcar cercei din pietricele Ce îmi scrâșnesc ușor sub pași, Din stele am destui, răspunse marea, 101

Și pentru zile mari - din lună, uriași! Dar lasă-mă să-ți dăruiesc ceva! Stropindu-mă, nimic n-a vrut: Mai bine cântă, scrie despre mine, Decât să îmi oferi ce n-am cerut...

102

De la capăt Din când în când O iau de la capăt Nu știu dacă vă aduceți aminte De mașina veche de scris Cu carul ei zgomotos – Așa se numea – Terminam un rând Și Dintr-o mică manetă Carul se ducea la capătul rândului următor. Apoi au apărut mașinile electrice Scriam mai repede Maneta s-a transformat în buton Doar zgomotul era același. Apoi au apărut calculatoarele tăcute Azi aproape că nu mai știu Când se termină rândul Am scris de câteva ori în neștire Și Totuși Dacă sunt atentă Încă mai pot s-o iau de la capăt.

103

Rea De ce m-am făcut rea? M-am făcut rea pentru că Atunci când eram bună Trăgeau de mine Să fiu și mai bună Ca să ajung Cea mai bună versiune a mea Și versiunea aceasta se tot întindea Ca elasticul praștiei Mult Și mai mult Și mai mult Până când piatra nu a mai rezistat Și a zburat Cu putere în primul copac De unde Drept în inimă mi-a ricoșat. Acum sunt rea Și mi-e bine Pentru că nu mai vrea nimeni Să fiu Cea mai rea versiune a mea.

104

Interior Azi vreau Te rog O cafea Cu praf din pene de îngeri Scorțișoară Pe spuma-i ușoară Nectar în postură de zahăr Dacă mai e prin cămară. Cu lapte Fără lapte Întrebi printre șoapte Somnoroasă închid Pleoapa Greu mă decid Când afară încă e noapte. Dar dacă ziua-mi confiscă Inalienabilul drept La glazură și frișcă Și doar eu aștept Cafeaua perfectă. Afară-i ca ieri Deschid un ziar virtual Și-n toată gama-i de-afecte De la sublim la banal La știri moartea e tot mai erectă. 105

Tratat asupra poeziei Astfel se naște poezia, Dintr-un neant vecin cu nebunia. De unde vine, unde stă și va pleca, Ce alt neant rămâne-n urma sa? Cuvinte se încheagă s-o creeze, Formând din veac vechi metereze, Ritmuri divine sau diforme, Puține rime versului conforme. Din timp în timp, câte-o reformă, Un nou curent, o nouă formă. Și, totuși, orice poezie-n parte Dă viață și din viață face moarte. E poezia un palpabil zbor, Amurg și răsărit, ocean, izvor. E dorul gândului de-a exprima ideea, Mister la fel de aprig ca femeia.

106

Gramatică intimă Eram un mic pronume personal Cu multe adjective primprejur Râdeam nominativ, divin și pur Mă tot jucam cu verbe amical. Gemeam acut de greul genitiv Și, prin conjuncții disjunctive, Un maraton de stări infinitive Se defineau numai la tranzitiv. Când vocativele s-au înmulțit Cuvântul mi s-a strâns în interjecții, Câmpul semantic născocea noi lecții Ducându-mă spre marele imperativ. În goana sfântă a acelui timp Mă conjugam la diateza reflexivă, Inertă azi în varianta ei pasivă, În prezumtivul ultimului anotimp. Prezentul unde locuiam ca subiect E azi un trist interminabil imperfect.

107

Consultație Pentru Ina Domnule doctor, Să mă iertați că am venit neprogramat, Am o alergie la viață, De la un timp, Care m-a secat. Mă mănâncă spiritul Și mi-au ieșit niște asperități pe cuvinte În ultimul anotimp. M-am uns cu un unguent de seninătate, Abia l-am mai găsit Pe sub o mână Dar efectul lui a fost momentan Și s-a și dus într-o săptămână. Am încercat și câteva pastile Recomandate De câțiva vraci mai notorii Erau ieftine și necondiționate Dar mi-au produs doar niște stări iluzorii. Am băut și-un sirop natural, Infuzie de citate versate Bune, se zice, la toate, Ce mi-au produs, Catastrofal, Reci fiori de singurătate. M-au sfătuit să dizolv în neant amăgiri Trecute și viitoare, Dar, doctore, 108

Cu cât dizolvam mai atent, Cu atât efectul advers Se răspândea în mine Sub forma unei acute dureri, Nouă și netrecătoare. Tot cu rețetă am aplicat Și pansamentul iubirii de sine, De semeni, de ceruri, de bine Și-am ieșit și din acest tratament Mai grav decât am intrat, Iar dintr-un extract din muguri de dor Cât pe ce prea devreme să mor. ... N-ai și tu, doctore, domnule, vreun vaccin Pentru al vieții pelin…?

109

Am fost în iad Am fost în iad de numărate ori Și-am ars pe rugul neputinței de-a mai zări lumină În flăcări oarbe trupul Mi se topea încet spre-adâncul fără de culori Ale păcatului de-a nu avea vreo vină. Iar sufletul mi se uscase-n creangă Trosnind la fiecare pală Și purpurie aura-i zăcea Când zgomot de copite scheuna În geamăt imposibil de talangă. Și spiritul mocnea în jar nestins În care răscoleau cu bâte toți nebunii Să îl ucidă-n noaptea-n care-n horă s-au încins Să-nvie din întunecimi de minți toți căpcăunii Și chiuiau să stingă și lumina lunii. Prea multe suferințe Stăteau la rând Încolonate La margine de hău și de tiranică singurătate Și-nvinse toate De mult prea multe necredințe.

110

Străinul Aseară La masa mea Venise un străin mirat De tot ce-n preajma lui vedea. Pot să m-așez – Timid, a întrebat. Ia loc, Noroc, Să-ți fie ca în prima zi Când lumea-aceasta ai aflat, Ce vânt te-aduce pe la mine, Ce pași de neumblat Te-au dus spre-aceste vorbe line, Pe unde pân-acum ascuns ai stat, Cauți ceva, Te-ai rătăcit, Te-ai îmbătat, Drumul spre casă ai uitat? Nimic din toate nu-i neapărat, Eram în trecere pe-aici Și-am vrut să văd Ce patimi te apasă Și de care frici Încă nu vrei să te dezici, În care gropi cu lei vrei să mai pici. 111

Vedeam uimită cât de tacticos Toate ideile le-a ros Până la os, Cum mânuia paharul de frumos Grija cu care orice fapt făcea Și orice gând își expunea. Străinule, nu ești din lumea mea. Lumea, ce crezi că-i lumea, spune, Un vis când ești, Alt vis când nu mai ești, E focul ce va pâlpâi într-un tăciune Când focul cel din tine Îl va aprinde, ca-n povești, Dar nu-s povești, E-adevărat, Povești le spun cei care nu au încercat, Ce-i lumea, E scosul din pământ cărbune Cu care pe un zid tot scrii și scrii Și zidul nu se termină-ntre vii. S-a ridicat într-un târziu Și a zburat Spre nesfârșita din privire zare A căutărilor trecute Cu rost sau fără rost A celor viitoare Și dus apoi a fost 112

Sub stele mute și blajine. Cu pana albă Lăsată între mine și cina terminată Am iscălit mâncarea Și băutura consumată. (Platforma culturală Timpul Bruxelles)

113

Inimă albastră De inimă albastră Cântă uneori oamenii lumii. Ciudat, mi-am zis, Cum o culoare atât de clară Duce așa greutate În spate Mută și-amară. Când aveam vârsta visului mult prea fragil Era culoarea cerului de vară Și-a valurilor mării fermecate Și mi-am amintit Cum infinitul lor tot Tiptil S-a ascuns în adâncul Unor alți ochi de copil În care Neștiind să înot Aproape m-am înecat. Atunci mi s-a relevat De ce penelul, coarda, pana măiastră Cântă întruna de inim-albastră. Purtăm în noi câte un val Dintr-o poveste uitată Ce n-a mai ajuns la vreun mal Vreodată. 114

Nocturnă Sunt obosită Ascult cum suflă vântu-n copaci Luna cum trece ca-ntr-o altă poveste În care totul a fost Și-nainte nimic nu mai este Și tu iarăși taci. Sunt obosită O văd cum luminează himeric Peste cărarea presărată cu maci Pași rătăciți i-au călcat cadaveric Și tu iarăși taci. Sunt obosită Și vântul și luna și florile toate Ar vrea să ne fie tălmaci Al clipelor timp se răsfiră în noapte Spre ale zorilor șoapte Și tu încă taci.

115

Într-o zi Într-o zi Am să plec și eu dintre voi. Vă rog de pe acum Nu scormoniți atunci prin mine După ale voastre nevoi. Nu căutați sensul ascuns Al cuvintelor mele Ce vi se vor părea brusc Altfel și grele. Nu priviți cu lupa fotografii În care par În noua lumină Că mă uit prea departe Spre viața de după moarte. Nu îmi atingeți lucrurile Spunând tuturor Că-mi păstrează fiorul poetic. Nu-mi vindeți obiectele pământești La licitații Nu mă lăudați Nu mă criticați Nu vreau tardive ovații 116

Nici nimbul ascetic. Nu. Dacă nu m-ați iubit cât eram Lăsați-mă să plec Cu atât cât aveam.

&***&

117

Notă biobliografică Issabela Cotelin este născută pe 27 aprilie 1968, în Galați, absolventă a Colegiului Național Iulia Hașdeu și a Facultății de Limbi și Literaturi Străine Universitatea București. A debutat publicistic cu versuri în revista Restituiri nr. 16 din decembrie 2017, după care i-au apărut poezii și proză scurtă în antologiile Anotimpuri, Pandemi(c)a (Betta, 2020), Albumul poeziei (Agora artelor, volumul 1, 2020), Antologie de... pandemie (Amanda Edit, 2020), Nuanțe de piper și ciocolată (Siono literar, 2020), Toamna metaforelor (ASPRA, 2020), Vis cu Nichita (vol. XIII, Rocart, 2020), Primăvara se numără prozele (Inspirescu, 2021), Antologia prieteniei și altele. A mai publicat texte în revistele Astralis, Contraste Culturale, Convorbiri literar-artistice, Agora Artelor, Arena Literară, Boema, platforma culturală Timpul Bruxelles. A debutat editorial cu volumul Macii sunt întotdeauna roșii, roman (File de lumină, 2020), publicând apoi volumul Ehmeya, roman (Astralis, 2021). A participat la Concursuri și festivaluri de cultură, obținând mai multe diplome și premii: diplome de merit la concursurile naționale de poezie Radu Cârneci, 2020, și de proză Nicolae Velea, 2020; mențiune la concursul de proză scurtă Simfoniile verii, Agora artelor, 2020; premiul I la concursul de proză scurtă Simfoniile toamnei (revista Agora artelor, 2020); premiul I la concursul „Elogiul 118

iubirii”, ediția a treia, secțiunea proză scurtă, 2021; premiul Vincet Amor Patriae la Gala Poeziei ȘAPTE INIMI ROMÂNIA.

***

119

Extrase critice Petre RĂU: ... Issabela Cotelin scrie la fel de bine și poezie și proză. O poezie sensibilă, cumpătată, poate prea pesimistă, dar de bun gust. O proză cu fraza bine articulată, sinceră și convingătoare... Marina COSTA: După jurnalul adolescentin intitulat Macii sunt întotdeauna roșii (Editura File de Lumină, București 2020), un bildungsroman, Ehmeya (Editura Astralis, București 2021) și versuri și proză, publicate în reviste și antologii literare, Issabela Cotelin ne oferă un prim buchet primăvăratic de versuri, intitulate, expresiv, Câmpul cu narcise. Acesta cuprinde și poeziile laureate ale premiului special „Clara Mărgineanu”, obținut la ediția a IV-a/2021 a Concursului Național de Poezie „Radu Cârneci”, organizat de revista „Arena literară” în colaborare cu Asociația Difuzorilor și Editorilor-Patronat al Cărții (ADE-PC). Poeziile, cu rimă clasică sau albă, sunt de o sensibilitate lirică deosebită, transformându-se într-o exteriorizare concretă a sondării sinelui. Ritmurile sunt când clasice, când neregulate, trezind și subliniind idei, iar metaforele, comparațiile și alte figuri de stil se înșiră ca perlele, dând versurilor o melodie unică și sensuri adânci. Temele principale sunt: natura, sentimentele umane, exacerbate uneori până la a deveni războaie ale sufletului, cuvintele și slujitorii lor, poeții și scriitorii, diverse 120

personaje ale vieții cotidiene, pe care le studiază, dacă li sau încrucișat destinele pentru o clipă: „Mi-aș putea face o coroniță/ Din oamenii care mă iubesc/ Și alta/ Din oamenii care mă urăsc/ Și le-aș purta alternativ/ Pe-al fiecărei zile/ Încă necompus portativ.” Până și clasicii „cai verzi pe pereți,” precum și aspectele tehnologiei moderne, strecurată în viața noastră de zi cu zi, își găsesc exprimare lirică, încărcată de referințe culturale subtile, oferindu-i amprenta sa personală - de exemplu, în „Ziua în care nu am existat virtual”. Se remarcă, însă, în mod special tablourile cinematografice ale naturii, în periplul anotimpurilor, așa cum este perceput de sufletul uman, în diferitele sale etape de evoluție spirituală, tot ceea ce-l înconjoară: „Pe câmpul cu narcise/ Acasă-s din exil/ Aici vechile vise/ Au râset de copil”. Natura este descrisă cu comparații și metafore măiestrit alese, vocabularul de fiecare zi împletindu-se cu bogăția lexicală a limbii române în noi imagini lirice, date de asocierea figurilor de stil. Versurile Issabelei Cotelin rezonează cu multe dintre sufletele însetate de poezie. Vi le recomand cu căldură! Octav LICA: Poezia Issabelei Cotelin deschide ferestre spre sufletul cititorului, o incursiune în minte și inimă care, altfel, ar rămâne închise în ignoranța acelor locuri întunecate ale unei existențe serbede. Volumul de față, „Câmpul cu narcise”, este o oază de sensibilitate, în care semnificația cuvintelor rămâne în sfera imaginației și a magiei. Este o transcendență a 121

realității în ideal, o evadare din lumea materială spre umanismul sufletelor însetate de iubire, sub toate formele sale, o metamorfozare a gândurilor omenești, transpuse pe hârtie ca niște note pe portativ, rima și ritmul ținând de puterea de seducție a muzicalității lor, de aici rezultând exercițiul stilistic al autoarei. În poezia „Ceasul”, găsim o teorie originală a scurgerii timpului, ca o definire a propriei existențe, situată între granițele aspre ale orelor: Îmi schimb destinul după plac,/Mă plimb prin epoci/În viitorul încă nevisat/Și în trecutul ce aproape l-am uitat. Existența, în viziunea autoarei este delimitată de timp și spațiu. Călătorim prin viață rute concrete/În trenuri separate, spune poeta, redefinind viața ca pe o călătorie cu trenul, în care trecem, unul pe lângă altul, dar, deși ruta nu este aceeași, destinația ne găsește, implacabil, în același loc: Un gest cu mâna-n treacăt/ Și pe fundal, apoi/Același Șef de Gară/Bifând neobosit. Poezia „Câmpul Cu Narcise”, care, de altfel, definește titlul volumului, este reveria unor sentimente reînviate de magia primăverii; cu toate acestea, dorul rămâne în așteptare spre o împlinire viitoare, conservată de un suflet iubitor. Închei aici, felicitând-o pe autoare și urându-i succes mai departe în desăvârșirea drumului pe care a purces! Lilioara MACOVEI: Poezia Issabelei Cotelin este un testament, o moștenire, o avere, o dăruire, un cântec, o tânguire. Nu trebuie să-ți alegi ore pentru a citi poezia ei, 122

în orice moment te prinde, te adună sau te risipește în ea, te îndeamnă sau te oprește din alergătură, îți șoptește, te trezește. Neliniștea jocului îți dă lecția realității, pacea meditației îți pune întrebări și funcție de gradul de conștiinciozitate, te resetezi sau rămâi între patru pereți. Când cuvintele se adună într-o armonie indestructibilă și întregul creat este poezia, atunci acesta rămâne în vreme și, oricât de lungă sau scurtă îi este existența, creatorul lui este cu el, exact ca aici: Să uiți ziua care vine/Până-s iar izvoare pline/Ape-n susur cristaline/Crengi în soare pelerine/Și eu iarăși lângă tine. Poeziile autoarei au înțelepciunea de a încânta inima cititorului, au capacitatea de a transfera energiile binefăcătoare către exterior fără a goli interiorul, deci „dăruiește și vei fi bogat” este pe deplin justificat: Pe câmpul cu narcise/Revin în vreme iar/La vorbele nescrise/Pe-al timpului tipar. Ce poate fi mai frumos decât să citești o poezie care vine spre tine, pe care o simți ca pe un prieten? „Poezia - trandafirul ce crește în potir de aur, sufletul frumos...” Este cea mai frumoasă definiție dată de Eminescu și eu cred că așa a crescut poezia Issabelei Cotelin. Sensibilitatea unui mânuitor de condei este evidentă în creația lui și autoarea o expune în multe poezii simple, dar alerte. Poezia cu viață dezvelește sufletul creatorului ei și, prin lecturarea poeziilor acestui volum, descoperim sensibilitate și putere, armonie, muzicalitate, visare, beatitudine și atașament: Am fost în iad de numărate ori/Și-am ars pe rugul neputinței de-a mai zări lumină/În 123

flăcări oarbe trupul/Mi se topea încet spre-adâncul fără de culori/Ale păcatului de-a nu avea vreo vină. În jurul versurilor ei, versuri cu transfer de energii, se pot aduna cei cu ,,atingere” de scris apăsat. Oricine poate să scrie, dar nu oricine impresionează, înduioșează, transmite, prinde, acaparează, simte, este.

124

SUMAR Grupajul câștigător al Premiului Special „Clara Mărgineanu Pe câmpul cu narcise /p.4 Șoapta copacilor /p.5 Portret de fetiță în luminiș /p.6 Tată, au tăiat... /p.7 Blestem /p.8 Pădurea /p.8 Alte poezii Ultimul fulg /p.11 Ploi de aprilie /p.12 Nehotărâre /p.14 Dă-mi mâna ta /p.15 Clovnul /p.16 Poeții//p.17 Autoportret /p.18 Cuvintele din noi /p.19 Omul în gri /p.20 Dansatoarea din port /p.21 Spectatorului /p.22 De-un timp /p.24 Drumul /p.26 Coronițe /p.27 125

Luminile orașului /p.29 Ziua în care nu am existat virtual /p.31 Dimineață obișnuită /p.33 Dans de octombrie /p.34 Altă zi în care nu am existat virtual /p.35 Sfânta naivitate /p.36 Noiembrie /p.37 Cafea la ibric /p.38 Avertisment /p.40 Pauza de lucru /p.41 Caii mei verzi /p.43 Radiografia unui sfârșit /p.44 Truc /p.45 Puncte de vedere /p.46 Ziua în care am crescut /p.47 Ceasul /p.48 Poveste de zi /p.49 Cerc vicios /p.51 Eliptică /p.52 Decor /p.53 Mersul trenurilor /p.54 Camera de gardă /p.56 La masa vieții /p.58 Nota de plată /p.60 Partida de cărți /p.62 Urme de pași pe zăpadă /p.64 Prețul unei poezii /p.65 Spuneai /p.66 Muzei mele /p.67 V-ați ascunselea /p.68 126

Silogisme /p.69 Sunt o rană deschisă /p.70 Azi /p.71 De toamnă /p.72 Tablouri cu soldați /p.73 Cartea vieții /p.74 Când /p. 76 Retorică /p.77 Estetica urâtului /p.78 Voiam... /p.79 Meridian /p.80 Departe /p.81 Lasă-mi deschisă... /p.82 Ora despărțirii /p.83 La pas /p.84 Scrisoare către Noe /p.85 Am crezut /p.86 Cu Îngerul la cafea /p.87 Istoria sentimentelor /p.89 Îți mai păstrez... /p.90 Nostalgie /p.91 Confuzii /p.93 Nepotrivire de caracter /p.95 Eu și îngerul meu /p.96 Oameni /p.97 Concesii /p.98 Începuse să ningă /p.100 Lecție /p.101 De la capăt /p.103 Rea /p.104 127

Interior /p.105 Tratat asupra poeziei /p.106 Gramatică intimă /p.107 Consultație /p. 108 Am fost în iad /p.110 Străinul /p.111 Inimă albastră /p.114 Nocturnă /p.115 Într-o zi /p.116 Notă biobiblografică /p.118 Extrase critice /p.120

128

EDITURA BISCARA 2021

ISBN 978-606-95253-0-2

www.editurabiscara.ro

129