Maria-Ana Tupan - Eseuri Contemporane

|ESEURI CONTEMPORANE

1

Maria-Ana Tupan|

Maria-Ana Tupan

ESEURI CONTEMPORANE Autoare: Maria-Ana Tupan Bucureşti: Editura Biscara, 2020 Format electronic – Flipbook

978-606-95074-9-0 Prezenta carte apare în format digital, cu difuzare prin www.editurabiscara.ro

2020

2

www.editurabiscara.ro

|ESEURI CONTEMPORANE

CUPRINS Nota editorului/4 Radiografiile unei civilizaţii/8 SOS literatura română în şcoală! Moştenitorii memoriei/13 Actualitatea meritocrației/17 Umbra lui Eminescu la Botoşani/22 Elitele între narcisism şi implicare/27 Dintre sute de catarge…/33 Maiorescu şi reforma/39 Critica literară, între teorie şi sociologie/44 Cicero şi noi/49 Geometrii ale imaginarului/54 Studii culturale: faţa şi reversal/60 În jurul fantasticului/65 My Son… Sinocika…/71 The European Journal: revizuiri iluministe/77 El Desdichado/83 Românii fără cultură?/89 Noi şi Europa/94 SCURTĂ NOTĂ BIO-BIBLIOGRAFICĂ/99

3

Maria-Ana Tupan|

Nota editorului Profesor universitar, critic și istoiric literar, autoare a peste cincisprezece cărți publicate în România și în străinătate, Maria-Ana Tupan s-a impus atenției publice și prin rubrica intitulată “Contexte” a revistei Contemporanul. Ideea europeană, la care scrie din anul 2008.

Mărturisesc interesul personal care a condus la descoperirea acestor eseuri și anume pentru cel apărut sub titlul Radiografiile unei civilizații, dedicat unui volum al distinsului critic, Gelu Negrea, publicat de editura noastră. Am constatat cu această ocazie că eseurile semnate de Maria-Ana Tupan vădeau aceeași preocupare pentru “nemulțumirile civilizației” contemporane ce fac obiectul criticii sociale a unuia din cei mai cunsocuți exegeți ai lui Caragiale.

I-am adresat, așadar, doamnei Maria-Ana Tupan invitația de a publica la Editura Biscara o selecție din articolele apărute în Revista Contemporanul. Veţi găsi, așadar. în Biblioteca Virtuală a editurii noastre, colecţia de Eseuri contemporane, în care Maria-Ana Tupan contextualizează opere literare, conferințe pe teme literare sau personalități din domeniu prin raportare la problemele existențiale la care literatura încearcă să afle răspuns. Veți afla în acest Flipbook meditații pline de anxietate pe alocuri asupra unor indubitabile semne de decadență sau sărăcire spirituală, de relaxare a fibrei intelectuale a vieții noastre culturale.

Autoarea încearcă să ajungă la resorturile primare ale manifestărilor deviante, așa cum sugerează și fractalul Newton ales personal pentru a ilustra coperta: există cauze-rădăcină ale tuturor manifestărilor complexe ce se impun percepției noastre în prezent.

Care e contextual actual? Statisticile arată că România este prima în Europa în privinţa ritmului de creştere economică şi ultima sub raportul unor parametri culturali. Cultura nu se rezumă însă la un număr de activităţi acoperite de Ministerul de resort, ci se traduce în gradul de civilizaţie care înglobează artele, politica, justiţia, educaţia etc., afirmă autoarea într-o concluzie rece [Umbra lui Eminescu la Botoşani].

Unele întrebări ar trebui să sperie, prin gravitatea lor: Mă întreb, aşadar, unde este moştenirea noastră? S-a golit ea de valoare? Au devenit între timp ignoranţa şi dezinteresul faţă de istorie semne distinctive de prestigiu? Poate un popor să se menţină în istorie fără opere personalizate de cultură? [SOS literatura română în școală! Moştenitorii memoriei].

Autoarea e uimită de marea discrepanţa între discursul patriotic despree cultură în țările civilizate (Când se vorbeşte de cultură, limbajul 4

|ESEURI CONTEMPORANE

ţărilor civilizate nu e doar reverenţios, ci mitologizant: „a salvgarda intangibila moştenire culturală”, „a asigura respectul pentru această moştenire”…) și un demers românesc de înnoire artificială în abordarea literaturii, componentă vie a culturii, care duce, dacă ar fi să examinăm doar practica manualelor alternative din școală, la ocultarea operelor canonice în favoarea unei maculaturi diletante și încărcată de clișee.

Mimetisme de suprafață impun liceenilor memorarea mecanică a unor terminologii aiuritoare, cum spune autorarea, care nu fac decât să ducă la distrugerea capacității de reală apreciere a unei opere de valoare: Noi, românii, avem un canon literar asemeni celorlalte naţiuni ale Europei, reprezentând, cum zice eseistul Matthew Arnold, ceea ce a fost gândit şi spus mai bine vreodată, inspirând tinerilor dorinţa de creaţie la standard înalt, idealul perfecţiunii sau al unei vieţi exemplare. Caracterizată în general printr-un discurs ponderat, bine cântărit pshihopedagogic, cu note calde de smerenie, educată în arta polemicii echilibrat-constructive, autoarea atinge uneori acute ale apologiei (apărării) canonului românesc credibil și consensual: Noi, dezmoşteniţii, aşteptăm totuşi ordinul de restituire.

Argumentele desemnării culturii ca spațiu al constituirii identitare a unui popor sunt validate de istorie: Este adevărat că, aparent, rolul omului de cultură este creaţia ordinii de artefacte, de valori reificate în tratate ştiinţifice, opere artistice şi de civilizaţie. Când s-⁠a pus problema recunoaşterii Unirii Principatelor, occidentalii au considerat că merită să aibă autonomie statală un teritoriu unde apărea Convorbiri literare.

E.B. Mawr îi prezenta pe românii din noul regat europenilor din Vest prin… basmele lor, menţionând că românii au şi nişte poeţi foarte talentaţi. „Cine sunteţi?” pare să echivaleze cu „Ce scrieţi? Cu toate acestea, am văzut cum pot fi aruncate în „restul de tăcere” al istoriei, în afara circuitului viu al culturii, chiar şi capodopere. Călăuzele sunt creatori de cultură, dar şi locuitori ai cetăţii-⁠stat…

Dar dacă societatea românească este una de tip postfigurativ (trăind cu fața spre un imobil trecut), [...] să fie adevărat ceea ce spunea Constantin Rădulescu Motru, că românii nu au suflet instituţional? – se întreabă autoarea mai departe în articolul Maiorescu şi reforma) – ceea ce ar duce la degradarea amprentei genetice a românului, i-ar diminua până la dispariție capacitatea de asimilare și interpretare a informațiilor, transformându-l în pură masă amorfă, de manevră: Opinia personală, impresia de moment, recursul comod la clişee au înlocuit de mult exerciţiul minţii, al observaţiei critice, al evaluării sau argumentării care au caracterizat trecerea de la Evul Mediu dogmatic la modernitate.

5

Maria-Ana Tupan|

Ne întoarcem în timp?! Voit ori nu?! Eliminarea esenței umanului și regresia sunt un scenariu al filmelor de groază materializate în prezentul nostru. Când am aterizat noi în această lume de orori?... Unde au învăţat asasinii să „prelucreze” trupul unui om viu, acea minune gânditoare şi simţitoare, ca pe o cutie de conserve? Nu că nu aş avea raspuns, dar între cel care simulează, aruncând pe ecrane filme de groază sau scena repetată la infinit a devorărilor din junglă, şi cel care practică asasinatul mi se pare că nu există o deosebire esenţială în planul conştiinţei. Dacă mai are vreo relevanţă acest nobil cuvânt într-⁠o lume robotizată şi vulgară… În societăţile moderne de sclavi, în care corporaţiile internaţionale transcend drepturile individului, golind de sens conceptul de democraţie. Sau în care politicienii filosofi care au gândit constituţia ca declaraţie universală a drepturilor omului au lăsat locul unora ale căror convorbiri telefonice nu pot fi reproduse…[My Son… Sinocika…] Și din nou, grija pentru generația tânăra răzbate în cuvântul autoarei: Sună paradoxal, dar tinerii sunt în mai mare măsura supuşi riscului dezumanizării, deoarece nu au termen de comparaţie.

Imposibilitatea raportării la canoane, din lipsa cunoașterii, abrutizarea… iată pericole care demotivează visceral și inconștient tânăra generație, reducându-o la tăcere. Când am auzit însă pe şefa cercetării din instituţie că nu găseşte absolvenţi de masterate şi şcoli doctorale în filologie interesaţi de alcătuirea unui volum colectiv, am avut un sentiment asemănător celui provocat de ştirea că un grup de balene s-⁠a sinucis, eşuând deliberat pe plajă. Eşecul umanitar e însă şi mai înspăimântător, chiar şi decât refuzul norei bătrânului savant din filmul lui Bergman, Fragii sălbatici, de a avea copii, deoarece tinerii intelectuali renunţă astfel să perpetueze viaţa poporului lor în istorie. [Românii fara cultură?] Începutul sfârșitului datează din perioada posttbelică, dar fenomenul a fost anticipat de minți vizionare precum a lui Eminescu: Fie că e vorba de poemul Împărat şi proletar, cel mai explicit politic, fie de un articol de ziar, Eminescu a văzut în răsturnarea elitelor de către masele ignorante un pericol pentru cultura unei ţări, ceea ce, în România, s-⁠a şi adeverit. [Eminescu la Botoşani] Să nu fie soluţie ?! Scepticismul autoarei nu merge atât de departe.

Un prim pas: trebuie să învățăm din trecut, căci îl retrăim la nivel de clișeu.

Criza profundă în care au intrat mai ales cultura şi învăţământul României în anii 2004-⁠2012 ne-⁠a amintit, într-⁠adevăr, de anii postbelici, când victimizarea elitelor de către declasaţi sociali era sindromul inconfundabil al unei societăţi conduse de brute analfabete…[Elitele între narcisism şi implicare] Important e însă să învețe cei aflați la pupitrul 6

|ESEURI CONTEMPORANE

de comandă al proceselor sociale :De educaţia elitelor politice care „controlează global” şi de dispoziţia lor de socializare cu autenticele elite ale spriritului depinde în mare măsură şansa umanităţii noastre goetheene de a primi la cumpăna dintre viaţă şi moarte „mai multă lumină”. [The European Journal : revizuiri iluministe]. Și autoarea, și domnul Gelu Negrea (a cărui publicistică, așa cum apare în Radiografiile unei civilizații … pe lângă farmecul lecturii, are darul de a redefini corect noţiuni de mult uitate şi de a servi drept ghid revenirii pe făgaşul normal a unei societăţi care încă nu ştie la ce servesc libertatea sau democraţia) fac parte dintr-o elită implicată în interogații progresiviste ce privesc destinul național, pe care se cuvine să o recunoaștem și susținem.

Mă tem că Eseurile contemporane nu vor schimba lumea azi! Dar poate vor aprinde în mintea afină scânteia adevăratei revoluții de mâine!

Altfel, poimâine va fi poate prea târziu…Prea târziu fie și pentru a ne recunoaște ereziile, luându-le drept credința cea adevărată, cum avertizează Nichita Stănescu, citat într-unul din eseuri: „Ai grijă, luptătorule, nu-⁠ţi pierde/ ochiul,/ pentru că vor aduce şi-⁠ţi vor aşeza/ în orbită un zeu/ şi el va sta acolo, împietrit, iar noi/ ne vom mişca sufletele slăvindu-⁠l…/ Şi chiar şi tu îţi vei urni sufletul/ slăvindu-⁠l ca pe străini”.

Sara Mina

7

Maria-Ana Tupan|

Radiografiile unei civilizaţii

Cine răsfoieşte paginile ziarelor interbelice e uimit de actualitatea maladiilor sociale, dintre care unele fac obiectul atacului pamfletar al câte unui editorialist, ca şi de revelaţia existenţei unor constante ale caracterului naţional, pe care aveam tendinţa să le atribuim efectului distorsionant al succesivelor dictaturi ale secolului trecut, culminând cu cea proletară. În paginile ziarului Universul din 1936, de exemplu, ziua de naştere a directorului, Stelian Popescu, devine prilejul manifestării unui cult al personalităţii, cele două pagini de mesaje din toată ţară rivalizând cu adeziunile silite ale Epocii de Aur. Dacă s-ar înlocui „adresantul” cu Nicolae Ceauşescu, suntem convinşi că nimeni nu şi-ar da seama.

Familiare ar fi şi comentariile lui Mircea Eliade privitoare la seninătatea clasei politice când venea vorba de perioada de sfârşit a războiului, amestecul toxic de compromisuri, corupţie, trădare din care se născuse şi împotriva căruia nimeni nu îndreptase vreodată săgeţile spiritului critic, cu atât mai puţin o instrumentare a unui caz în justiţie.

Trase la indigou sunt mai ales constatările pline de amărăciune ale lui Eliade într-un articol despre Haig Acterian, că nimeni nu pare să aibă nevoie în România de puţinii profesionişti cu studii tehnice, principii morale şi entuzismul de a crea ceva de valoare: „Este inutil să munceşti, este inutil să crezi în ceva, este inutil orice entuziasm, orice sacrificiu – dacă faptele tale nu implică şi puţin lichelism […] Poţi fi oricât de destoinic şi oricât de muncitor, porţile Universităţii nu-ţi vor fi deschise dacă nu te obişnuieşti să porţi geanta maestrului, să-l linguşeşti, să faci pe agentul de informaţie şi 8

|ESEURI CONTEMPORANE

de cancanuri faţă de el […] Ştiţi, în cultura românească nu se poate face nimic dacă «nu eşti omul» cuiva, de obicei un mare personaj politic: «Omul lui M», «omul lui W», «omul lui F» etc.”.

Haig Acterian şi Dan Botta, cărora societatea nu le găsea vreun rost, s-au regăsit după război în personalităţi cu energii suficiente pentru carieră independentă, dar care nu au fost valorificate şi în cadru academic unde le era locul: Lucian Blaga, Adrian Marino, Gheorghe Grigurcu, Cezar Baltag…

Absolvent a trei facultăţi - filologie, ziaristică şi teatru -, Gelu Negrea s-a remarcat, primind şi prestigioase premii, mai ales prin exegezele operei lui Caragiale. Stilul său iconic, de imitare a obiectului de studiu, împrumută din retorica maestrului disimularea, ironia, brusca schimbare de registru, de la preţios la clişeu şi lejeritate colocvială. În publicistică, acest stil maschează un admirabil exerciţiu de filosofie a instituţiilor – politică, juridică, şcoală, religie – a cărei concluzie este existenţa unei grave crize a civilizaţiei româneşti în perioada postdecembristă. Adunate într-un volum care a apărut la începutul acestui an la Editura Biscara, cu titlul Ronduri de zi. Însemnări, articolele lui Gelu Negrea deplâng incultura instituţională care împrumută întregii societăţi un aer spectral, o existenţă aproximativă şubrezită de lipsa de întemeiere în nomos: „De aproape un sfert de veac trăim în Ţara Ca Şi Când: Ca şi când pe aceste meleaguri s-ar fi întâmplat o revoluţie sau ceva asemănător; […] Ca şi când am fi membri cu drepturi depline ai Uniunii Europene şi ai NATO; Ca şi cum pluripartitismul ar fi adus pe eşichierul politic autohton câteva formaţiuni politice veritabile, preocupate cât de cât măcar de ceea ce se cheamă interes naţional, iar nu câteva găşti de afacerişti veroşi, puşi pe pricopseală, lipsiţi de cel mai elementar bun simţ civic…” Gelu Negrea compară actuala clasă politică, preocupată de maşini, lux şi vacanţe, cu cei care, înainte de ultimul război, aveau ca ideal cultura, 9

Maria-Ana Tupan|

intrând în istorie prin uriaşe donaţii de cărţi bibliotecilor locale, cum a fost cazul mehedinţenilor Ioan G. Bibicescu şi Teodor Costescu. În prezent, nu numai că nu mai face nimeni donaţii, dar a fost furat mobilierul de patrimoniu…

Se recurge cu efect la antiteză şi în tabloul apocaliptic schiţat în cazul presei: „De douăzeci şi ceva de ani, jurnalismul din România se degradează progresiv şi iremediabil, iar în televiziune acest lucru este mai evident decât oriunde. Nu mai dispunem de profesionişti media capabili să transmită onest o informaţie oricât de banală, să articuleze un comentariu prob, aplicat, la obiect, să formuleze o apreciere corectă asupra unui fenomen, să relateze expresiv un fapt, o întâmplare ori să deseneze convingător geometria unei situaţii. Avem, în schimb, din belşug pamfletari, analişti, procurori cu microfoane care vânează pretutindeni infractori şi infracţiuni, care trăiesc doar în regim de excepţionalitate artizanală, de – scuzaţi barbarismul! – incendiaritate retorică…” În acest context, Gelu Negrea reînnoadă o tradiţie de care se leagă numele lui Coposu, Eliade sau Batzaria, a depăşirii interesului pentru faptul divers şi a speculaţiei în jurul culturii disciplinare care s-ar cuveni să însoţească practicile instituţionale. Faptul divers devine astfel simptom al disfuncţionalităţii sistemelor sociale. Ce semnificaţie are codificarea calomniei şi insultei „scoase de sub incidenţa legii penale pe vremea ministeriatului la Justiţie al Monicăi Macovei” şi care, în legislaţia statelor civilizate, corespund la trei infracţiuni distincte, dacă nu respectarea „dreptului la demnitate şi dreptului la imagine al oricărui om, fie el persoană publică sau privată”? Perceptul iluministului Voltaire – mai bine să scape un vinovat decât să fie condamnat un inocent –, este inversat: „Intrat cu capul înainte sub zodia poliţienească a infernalei sintagme «suspiciune rezonabilă» (?!?), frumosul imperativ de odinioară a fost răsturnat cu capul în jos precum dialectica lui Hegel, ajungând să sune, în zilele noastre libere 10

|ESEURI CONTEMPORANE

(cât mai sunt aşa!) în următorul chip: „Mai bine să fie pedepsiţi o mie de nevinovaţi decât să rămână nepedepsit un singur vinovat!”.

Spre deosebire de predecesorii interbelici, însă, Gelu Negrea onorează spiritul ludic al timpului exersând inspirate pasaje de discurs indirect liber: „[Codul penal] lansat pe piaţa ideilor în delir de Traian Băsescu: în 2014, justiţia trebuie să câştige bătălia cu politicul. Păi, s-o câştige – chiar la scor de forfait dacă se poate – fiindcă nimeni altcineva decât politicienii i-au pus în mâini cucoanei legate la ochi toate armele necesare, plus muniţia cuvenită pentru a face cam tot ce vor muşchii săi prin ţara lui foaie verde. Iar după ce va mătura pe jos (poate cumva şi pe sus…) cu politicul, justiţia va putea trece la nivelul următor – next level, ca să mă exprim pe înţelesul tuturor: substituirea politicului, pur şi simplu, conform legii învingătorului care ia totul”.

Amatorismul generalizat nu produce doar o fotografie mişcată cu substituiri de funcţii de la o putere a statului la alta, ci cariere şi vieţi distruse. Este menţionat cazul unei învăţătoare concediată sub presiunea presei care face justiţie la ore de maximă audienţă: „Presarii români – analfabeţi şi gălăgioşi, având de răzbunat, aprige frustrări vizavi de dascălii care le chinuiseră adolescenţa cu pretenţia absurdă ca la finele liceului seral să ştie la perfecţie tabla înmulţirii – fac front comun, exercită zilnic presiuni mediatice infernale, intimidează factori de decizie slabi de înger şi, în final, lupta lor este încununată de succes: învăţătoarea este concediată înainte ca organele în drept să-i dovedească vreo culpă”. În această societate în care „s-au dus naibii civilitatea, umorul, politeţea, propensiunea spre argument”, fiind înlocuite de „agresivitate, sarcasm, spiritul gregar”, Gelu Negrea se întreabă, oare, pentru cine bat clopotele? – o întrebare care, mai înainte de a fi titlul unei cărţi de Hemingway, a fost titlul unei predici a poetului baroc John Donne. Slujind idealului de 11

Maria-Ana Tupan|

comuniune a tuturor credincioşilor catolici, iscusitul argument concettist sfârşeşte cam în felul acesta: când auzi bătând clopotele, nu te întreba cine a murit; ele bat pentru tine, deoarece şi cei vii mor odată cu pierderea unui confrate.

Această benefică empatie între conaţionali pare să fi dispărut.

Isteria, agresivitatea ajunse stări naţionale, explicate de Andrei Cornea, citat de Gelu Negrea, ca determinate de sentimentul de eşec ce hrăneşte invidia şi resentimentul, sunt, fără îndoială, semne de primitivism pe care înclinăm să-l atribuim mai curând inculturii. E suficient să mă gândesc la chipul inexpresiv al unei adolescente întrebate ce părere are despre lecturile recomandate de şcoală. Oh, a exclamat ea, sunt foarte plicticoase, pentru că sunt vechi. Adevărat grăieşte, canoanele sunt în general vechi, vechi este şi Shakespeare, care se apucă să-l mai şi citeze în Hamlet pe Socrate, iar acesta îl citează pe Homer apropo de chestia aceea cu privitul înainte şi-napoi, care ar fi omul înzestrat cu memorie şi previziune… Destinul unui popor, scrie Gelu Negrea, nu este determinat de trecut (ce mai prezent ne-ar fi transmis odată cu genele interbelicii…), ci de viitor – de proiectele pe care îşi propune un popor să le realizeze. Publicistica lui Gelu Negrea, pe lângă farmecul lecturii, are darul de a redefini corect noţiuni de mult uitate şi de a servi drept ghid revenirii pe făgaşul normal a unei societăţi care încă nu ştie la ce servesc libertatea sau democraţia.

12

|ESEURI CONTEMPORANE

SOS literatura română în şcoală!

Moştenitorii memoriei

Nu scriu aceste rânduri pentru că am admirat strălucitul exerciţiu de retorică al lui Antoniu din Iulius Cezar de Shakespeare (III/2), ci pentru că am citit că ne-au lăsat nouă o moştenire Văcăreştii, că a vrut Cantemir să avem şi noi „flori neveştejite”, că ne-a lăsat Arghezi un nume adunat pe-o carte… Mă întreb, aşadar, unde este moştenirea noastră? S-a golit ea de valoare? Au devenit între timp ignoranţa şi dezinteresul faţă de istorie semne distinctive de prestigiu?

Poate un popor să se menţină în istorie fără opere personalizate de cultură? Invitând străinii să ne citească pe Twitter şi pe Facebook?

Dacă privim, cum ne-a sfătuit Eminescu, la case mai mari, vedem că acolo cultura nu a devenit Cenuşăreasa roboticii sociale. Canonul literaturii engleze este la locul lui, nu numai în învăţământul din Anglia, dar şi în cel din Australia, India sau în cursul meu încărcat, nu ştiu de cine, în Scribd.com. În Australia, s-a format un comitet la nivel naţional, care a discutat „modelul de conceptualizare a literaturii engleze şi de predare în şcoli ca parte a identităţii naţionale şi culturale, a construcţiei de forme specifice de identitate, valori şi forme de subiectivitate”.

Când se vorbeşte de cultură, limbajul ţărilor civilizate nu e doar reverenţios, ci mitologizant: „a salvgarda intangibila moştenire culturală”, „a asigura respectul pentru această moştenire” (UNESCO 2003), „încurajarea instituţiilor naţionale să adopte coduri şi principii etice care să asigure o atitudine respectuoasă faţă de tradiţia culturală şi folclorul naţional” (Institutul Smithsonian, 1999), faţă de „expresii ale spiritualităţii poporului şi ale ordinii de valori care dau sens 13

Maria-Ana Tupan|

vieţii” (New Mexico), „păstrarea intangibilei moşteniri culturale” (Universitatea din Illinois 20017). Românilor le-a alcătuit G. Călinescu un canon, dar a fost dat afară din universitate se pare mai înainte să impună ideea necesităţii acestei îndeletniciri.

Ce oferă manualele noastre de limba (rareori şi literatură) română? Cam ceea ce îi sperie pe universitarii de la Adelaide: fragmentare şi mediocritate. Nici măcar coperta nu are de-a face cu intangibilul. De pe o copertă, ne surâde o adolescentă cu doi trandafiri la băscuţă – un boboc de fată, nu altceva – dar de ce rămâne în sarcina bancnotelor să popularizeze figuri din istoria culturii? Conţinutul debutează eclatant cu… Maxim Gorki. Un alt manual alcătuieşte o listă de texte care cuprinde: Lacul de Eminescu, Izvorul nopţii de Blaga (probabil, deoarece e textul unui şlagăr), şi Emoţie de toamnă de Nichita Stănescu, Planeta celor doi sori de Horia Aramă, Popa Tanda de Slavici, Baltagul, O scrisoare pierdută şi Mioriţa. Abandonând pretenţia de a avea un tablou inteligibil în locul unuia galimatias, să vedem ce oferă totuşi un asemenea „manual comunicaţional”. Elevilor li se cere să explice de ce o carte de telefon este un text nonliterar, utilitar?

Există un amestec de noţiuni din pragmatica actelor de vorbire şi din teoria genurilor în condiţiile în care expunerea la texte a elevilor e minimală (să deosebească, de exemplu, poezia de romanul ştiinţifico-fantastic, poliţist, ghid turistic şi reţetă de bucătărie), ceea ce îi va face să înveţe pe dinafară definiţii abstracte, în absenţa dimensiunii intuitive/ ilustrative care e încă necesară la nivel de gimnaziu pentru înţelegere, iar la nivel de liceu sau facultate pentru exersarea argumentării.

Oferta mai include terminologii aiuritoare (epitetul verbului sau al substantivului… efectul epitetului asupra termenului determinat… Opera lirică se defineşte prin aceea că vocea pădurii, umanizată prin personificare, devine un personaj al operei.)

14

|ESEURI CONTEMPORANE

Prin înlocuirea canonului cu „situaţia de comunicare” ca obiect al manualului, se formează aptitudini necesare pentru a răspunde la cerinţe de genul: „Arătaţi cel puţin cinci informaţii pe care le puteţi obţine consultând Mersul trenurilor”. Care este înţelesul cu care neologismul relaţie este folosit într-un Mers al trenurilor?”

Se prea poate ca aceste tipuri de activităţi să le fi fost inspirate autorilor de manualele de testare a cunoştinţelor de engleză ale Consiliului britanic, dar acestea nu se adresează unora care vin în Anglia să predea canonul literar sau al altei arte, ci unora care vopsesc utilaje, repară case sau fabrică pâine mai lovind uneori un terorist cu o navetă în cap. Citirea şi înţelegerea informaţiei dintr-un text sunt, aşadar, exerciţii pentru aceştia din urmă. Noi, românii, avem un canon literar asemeni celorlalte naţiuni ale Europei, reprezentând, cum zice eseistul Matthew Arnold, ceea ce a fost gândit şi spus mai bine vreodată, inspirând tinerilor dorinţa de creaţie la standard înalt, idealul perfecţiunii sau al unei vieţi exemplare. Prin analiza unei capodopere de stil se dezvoltă capacitatea de apreciere, nu prin înşiruirea seacă a unor principii din analiză a discursului (să fie relevant, să nu genereze tensiune etc.) sau prin apel la resursele proprii ale învăţăceilor puşi să facă portretul unei coţofene sau al unui patruped nu tocmai distinct în fotografie. Înţelegem dorinţa de înnoire, cum ar fi predarea literaturii române şi universale în acelaşi manual, pentru a se vedea că nici o cultură nu evoluează în izolare de celelalte, sau prin metoda interdisciplinară, pentru a se vedea contextul cultural holist din care se naşte o literatură, dar nu şi raţiunea celor care înlocuiesc Luceafărul eminescian cu mandatul poştal.

Fără îndoială, amatorismul trădat de împrumuturi aleatorii, eterogene sau incorect asimilate din jargonul lingvistic şi naratologic (care îi duc cu aproape o sută de ani în urmă) nu poate fi eradicat decât prin educaţie adecvată, cerinţele impuse în ultimul timp, de exemplu, ca doctoranzii să 15

Maria-Ana Tupan|

publice în reviste internaţionale şi să meargă la conferinţe fiind chiar soluţia problemei, cu condiţia ca isteria politică să nu schimbe în continuare miniştrii învăţământului din cinci în cinci luni, astfel încât să nu aibă timp nici să se gândească un proiect, dar să-l mai şi pună în aplicare.

Mai există soluţia individuală, despre care am auzit că se practică la un liceu bucureştean, unde profesoara predă după cursul universitar audiat în facultate. Am trăit această experienţă, era momentul unui dezgheţ politic, când nu se tipăriseră încă manuale noi, iar profesoara ne preda după cursul lui Ciopraga. De ce să se recurgă însă la soluţii gen 451º Fahrenheit în condiţii de libertate şi normalitate?

Noi, dezmoşteniţii, aşteptăm totuşi ordinul de restituire.

16

|ESEURI CONTEMPORANE

Actualitatea meritocrației

Zentrale „Figuren“ als Leitpersonen (figuri centrale ca lideri instituţionali) reprezentau în Germania secolului al XIX-⁠lea un ideal de prim rang în programul meliorist al reformatorilor, după cum susţine Prof. Dr. Joachim Funke de la Universitatea din Heidelberg. Începând din 1880 şi până spre mijlocul secolului trecut, s-⁠a urmărit crearea unor comunităţi ştiinţifice afiliate prin program de cercetare, întruniri, conferinţe şi publicaţii, dominate de personalităţi-⁠creatori de şcoală („Schulenbildung“). Spre deosebire de simple coterii, boeme, cluburi sau chiar asociaţii profesionale, aceste şcoli au impus concepte, teorii, legându-⁠şi numele de capitole ale istoriei ideilor: Wilhelm Wundt şi psihologia fiziologică, Max Wertheimer, Wolfgang Köhler şi Gestaltpsychologie, Kurt Lewin şi teoria câmpului social etc.

Departe de a fi o ţară „second hand”, unde a adus-⁠o, poate, chiar „prostia arogantă“ deplânsă la unii politicieni snobi de academicianul Nicolae Breban în textul ce prefaţează volumul Identitatea românească în preajma Centenarului Marii Uniri (1918-⁠2018) – Editura Contemporanul, 2017 –, România se descoperă istoricului care îi cercetează trecutul în context internaţional a fi fost sensibilă la influenţe emanate de la cel mai înalt nivel al cunoaşterii timpului, rezonând pe aceleaşi frecvenţe şi manifestându-⁠se creator. Ce altceva a fost Societatea Junimea, dacă nu o versiune românească a acestui proiect de întemeiere a vieţii ştiinţifice instituţionalizate, a unor şcoli de gândire menite să răspundă provocărilor unui timp căruia nu le mai putea face faţă gânditorul izolat? Geniul lui Nicolae Iorga a creat o operă uriaşă, dar a servit şi drept catalizator al energiilor unor grupuri angajate în ceea ce germanii au numit Kulturbewegung, avându-⁠i pe Bismark şi pe 17

Maria-Ana Tupan|

Wilhelm Wundt drept spirite tutelare, cu ecou şi în Franţa (Huysmans fiind exemplul cel mai edificator). În Corespondenta N. Iorga, vol. 34, f’. 6, pot fi citite, din păcate, doar în manuscris, scrisori adresate istoricului referitoare la o moţiune privind cultivarea limbii române în care şi-⁠au exprimat adeziunea corpul didactic din diverse oraşe.

Profesorii de la Liceul Carol I Craiova, de exemplu, scriau pe 16 martie 1906: „Idealul creşterii limbii române a fost făurit de boierii români… care au creat măreaţa noastră literatură veche.

La începutul secolului trecut… idealul era acelaşi pentru toate clasele. […] De aceea, noi, profesorii, salutăm cu iubire tinerimea care se încălzeşte de idea reîntregirii sufletului românesc – idee care trebuie să ajungă la izbândă desăvârşită”.

Macedoneanul N. Batzaria (care va veni în România cu sprijinul lui Iorga) scrie câteva zile mai târziu: „Nu e român care să nu vă admire… pentru eroismul din alte timpuri cu care aţi luat apărarea frumoasei limbi româneşti”. Un cărturar devenise obiectul unui cult care servea idealului reîntregirii: „Aici, în Macedonia, cu toată ingratitudinea vremurilor şi cu toată lipsa unei vieţi culturale, numele şi faptele mai presus de orice laudă ale marelui român Iorga sunt la ordinea zilei”.

Iorga şi Batzaria, cei doi mari patrioţi, au căzut victime fanatismului iraţionalist al politicii mijlocului de veac, de extremă dreaptă, ca şi de extremă stângă. În perioada de după râzboi, au fost victimizaţi până şi făuritorii Unirii, şi o mare parte din elitele care puteau duce mai departe o civilizaţie ajunsă, după cum scrie Bogdan C. Simionescu, în două decenii, dintr-⁠o ţară eminamente agrară într-⁠una situată pe locul şapte în Europa. A fost atunci poporul român stăpân al destinului său? Dacă ar fi fost, ar fi uitat de propriul martiraj, tipărind în străinătate cărţi în care e demonizat, scrise de demnitari şi finanţate din bugetul de stat? Ar fi cerut retragerea Premiului Goncourt pentru romanul Dumnezeu s-⁠a născut în exil de Vintilă Horia, pe care Werner Heisenberg l-⁠a calificat 18

|ESEURI CONTEMPORANE

drept capodoperă? Ar fi făcut românii acelaşi lucru cu nominalizaţi Nobel, precum Lucian Blaga şi Marin Sorescu?

Ar împinge în faţă contingente de mediocrităţi pentru a oculta valorile autentice de natură, cum susţine italienistul Geo Vasile, să ne câştige un real prestigiu internaţional? Şi-⁠ar denigra cariatidele propriei culturi? Ar menţine în afara accesului opere de valoare, care e asigurat în epoca noastră de prezenţa în Internet, lăsând editurii unei universităţi new⁠yorkeze, de exemplu, sarcina de a digitaliza teza de doctorat a lui Maiorescu, publicată în Germania, care, la noi, aproape că nu e cunoscută? Şi cum să fie cunsocută, dacă în şcoală se predau la orele de literatură texte preluate din media sau non⁠literare? Cum remarcă Nicolae Breban şi Octavian Hoandră, accentul exclusiv pe comunicare sărăceşte gândirea şi anulează expresivitatea.

Câtă recunoştinţă merită atunci existenţa miraculoasă a cel puţin unei comunităţi ştiinţifice în jurul căreia gravitează toata lucrarea renaşterii naţionale! Editat de Aura Christi, volumul dedicat Marii Uniri pare o ilustrare a conceptului lui Iorga de istorie totală sau de ceea ce numim azi filosofie a civilizaţiei/ instituţiilor. Se înşală cei care cred că este un volum de eseuri politice. În realitate, seamănă cu monografia dedicată de un colectiv condus de Mircea Braga Societăţii Junimea. Există aici mărturisiri de crez politic sau de program de cercetare ale unor membri marcanţi ai Academiei, interviuri cu ei sau stenograme de la şedinţele Clubului Academiei, unde se dezbate starea naţiunii, eseuri filosofice, cu alte cuvinte, o racordare la viaţa înaltului for al unor minţi strălucite care se dovedesc şi dispuse să descindă în viaţa socială şi să servească drept Leitpersonen, ghizi virgilieni prin labirintul actualei crize culturale către posibile soluţii salvatoare. Evocările unor momente cruciale în care instituţia şi-⁠a dovedit loialitatea şi rolul salvator se îmbină cu sugestii de proiecte şi soluţii.

19

Maria-Ana Tupan|

Sunt toţi cărturarii astfel de figuri cărora naţiunile le datorează originea şi finalizarea proiectelor lor de civilizaţie?

Este adevărat că, aparent, rolul omului de cultură este creaţia ordinii de artefacte, de valori reificate în tratate ştiinţifice, opere artistice şi de civilizaţie. Când s-⁠a pus problema recunoaşterii Unirii Principatelor, occidentalii au considerat că merită să aibă autonomie statală un teritoriu unde apărea Convorbiri literare. E.B. Mawr îi prezenta pe românii din noul regat europenilor din Vest prin… basmele lor, menţionând că românii au şi nişte poeţi foarte talentaţi. „Cine sunteţi?” pare să echivaleze cu „Ce scrieţi? Cu toate acestea, am văzut cum pot fi aruncate în „restul de tăcere” al istoriei, în afara circuitului viu al culturii, chiar şi capodopere. Călăuzele sunt creatori de cultură, dar şi locuitori ai cetăţii-⁠stat (polis, după modelul grec, amintit de Nicolae Breban în acelaşi eseu). Un interviu cu totul insolit publică Elena Solunca avându-⁠l ca invitat pe academicianul Bogdan C. Simionescu. Întrebările se referă la şcoala polimerilor întemeiată de intervievat împreună cu tatăl său, Cristofor I. Simionescu, dar şi la criza valorilor în România, lipsa de etică a companiilor producătoare de medicamente, sau la rolul intelectualului şi al presei: „Cred cu tărie în rolul intelectualului autentic de a educa, îndruma şi de a-⁠şi asuma menirea de a se adresa naţiunii, de a „da tonul”, de a reacţiona public atunci când este necesar. Resemnarea nu prezintă niciodată o soluţie”.

Acest model al confruntării, a fost, după Horia Vicenţiu Pătraşcu, substituit în România de alternativa fugii (exilul) şi a refugiului (retragerea stoică din viaţa socială în intimitatea unei vieţi interioare, spirituale). Vitregia contextului istoriei, la intersecţia conflictelor de interese ale unor mari puteri, este invocat ca explicaţie, dacă nu şi ca justificare, la care putem adăuga teoria lui Gramsci despre societăţile totalitariste ale estului, care, spre deosebire de democraţiile occidentale, nu lasă loc opoziţiei sau exerciţiului critic de natură să corecteze 20

|ESEURI CONTEMPORANE

deviaţiile sociale. Volumul include Apelul academicienilor români din 6 februarie 2017, precum şi alte manifestări publice prin care s-⁠a atras atenţia asupra erorilor din diverse domenii ale vieţii economice, culturale, educaţionale, politice, ca şi asupra deprofesionalizării şi confuziei valorilor generată de politizarea excesivă a subsistemelor statului. Ele sunt semne ale instaurării în România a unei democraţii care îngăduie, după aproape un secol, manifestarea gândirii libere şi a discursului critic, vindecător.

Lectura volumului corectează unele reprezentări stereotipe despre un pretins naţionalism îngust pe care l-⁠ar fi manifestat cel mai înalt for academic. Alexandru Zub relevă existenţa, la români, a unei conştiinţe naţionale culturale ce a precedat, din vremea lui Kogălniceanu, conceptele la modă de popor ca o comunitate imaginară. Tocmai faptul că au trăit despărţiţi timp de secole a făcut ca românii să nu se axeze pe ideea de stat ca unitate politică sau administrativ-⁠teritorială, ci pe factori culturali care construiesc autentica identitate. Este interesant cum ideea de patrie inspiră mişcătoare pagini sau consecvente şi curajoase acţiuni de apărare a valorilor româneşti tocmai unor români aflaţi aici în exil din alte comunităţi de limbă română, de altă etnie sau de etnie mixtă, patria devenind o uriaşă metaforă a esenţei condiţiei umane.

Aducerea împreună a românilor în 1918 a fost o epifanie a modului uman de a fi în lume care, pentru Aura Christi, este un fel de fereastră între un afară care ne apare ca propria lume şi un înăuntru care este perceput ca fiind înrudit de cei din afară: „Patria mea ?/ O fereastră simplă şi gravă,/ deschisă mereu înspre mine, aşteptând/ să mă ofer aerului ce-⁠mi recunoaşte/ irisul, mâna, ezitarea şi gândul…”. A fi împreună este comuniune în ordinea logosului, înseamnă a împărtăşi destinul de creator al divinităţii: „Patria mea va fi fost cândva un vers al tău, al meu,/ citit înainte de culcare de Dumnezeu”.

21

Maria-Ana Tupan|

Umbra lui Eminescu la Botoşani

„Paysage moralisé” e un poem al anglo-americanului W.H. Auden, construit pe antiteza dintre un peisaj natural colorat de un imaginar eroic şi mitic şi peisajul citadin, al oraşelor „învăţate“, dar decăzute, divizate şi nefericite. Acest contrast mi-⁠a fost reactivat în memorie la mijloc de ianuarie, când se serba cândva ziua naşterii poetului naţional. Ea a fost înlocuită între timp de „ziua culturii naţionale”, când pot fi celebrate stelele baletului, Titanic vals, icoanele pe sticlă sau orice altceva. Ca să fim drepţi, s-⁠a bucurat şi marele poet de aducere aminte, eu având acces doar la un aberant interviu radiodifuzat şi un reportaj de la Festivalul Naţional de Poezie şi Proză „Mihai Eminescu“, destinat adulţilor. O voce graseiată şi plină de importanţă se pronunţa în eter asurpa inoportunităţii lui Eminescu „acum când suntem în Uniunea Europeană“, în vreme ce ultima descoperire a Festivalului de la Botoşani a recitat o „poezie”, în care România era obiectul unor invective porno (deşi, cum mi-⁠a scris un scriitor prieten, e interzisă prin Constituţie defăimarea ţării).

De ce ar fi incompatibil Eminescu cu Europa?

Presupun că reţinerile priveau corectitudinea politică.

Eminescu a fost însă în această privinţă un Matthew Arnold al României, adept al criticismului kantian, adică al spiritului critic cu desăvârşire autonom şi, prin urmare, nesubordonat intereselor pragmatice şi de grup. Fie că e vorba de poemul Împărat şi proletar, cel mai explicit politic, fie de un articol de ziar, Eminescu a văzut în răsturnarea elitelor de către masele ignorante un pericol pentru cultura unei ţări, ceea ce, în România, s-⁠a şi adeverit. Fără mânie faţă de proletarul înverşunat şi îndemnând la vandalism, poetul vede în injustiţiile istoriei o iraţionalitate ce ţine de încremenirea 22

|ESEURI CONTEMPORANE

anonimei magme de materie şi energie în realităţi incontrolabile, precum inegalitatea socială. Nici o utopie nu s-⁠a adeverit încă pentru a contrazice pesimismul lui Schopenhauer în privinţa voinţei oarbe a universului. Şi, tot ca la Schopenhauer, Eminescu află consolare în sfera ideilor, culturii, în artefactul inteligibil care condamnă istoria demonică (Cezarul detronat de revoluţii se recunoaşte în Regele Lear). Oare ce este contrar Europei la autorul Caietelor – 20 000 de pagini de marginalii la istoria ideilor, un monument fără pereche în cultura Europei, cum spune filosoful Noica? Sau la autorul celei de a doua traduceri europene din Kant, după cea franceză? Sigur că Eminescu aparţine unei textualităţi urzite ideatic de Kant, Schopenhauer, cosmogonia vedică, Rudolf Clausius, sau eseiştii victoriei, ceea ce ridică opera lui la valoarea exponenţială a canonului european al epocii sale, dar poporul care şterge etapele parcurse rămâne mereu în paleolitic. Istoria unui popor este scrisă, iar scriitura este istorică, nu doar formal, ci şi sub regim epistemologic.

Al doilea peisaj, în fericit contrast cu primul, este alb, nămeţit, unind în puritatea luminii-sinteză apa şi pământul Botoşanilor, parcă în aşteptarea unei noi geneze. O siluetă contrastantă în costumaţia elegantă, în tonuri întunecate, înaintează pe marginea lacului, ţinând în mână o carte. Şi Eminescu se naşte încă o dată într-⁠o limbă românească fără cusur, deşi e rostită „de o străină gură“. Excelenţa Sa, Paul Brummell, ambasadorul Marii Britanii, spune povestea poeziei Lacul, despre care crede că a fost inspirată de acel peisaj, apoi o citeşte cu un soi de religiozitate. Nimeni nu vorbeşte atât de bine o limbă străină fără studii formale. Probabil, domnul ambasador a învăţat limba română şi l-⁠a citit pe Eminescu departe de România, apoi a descins, precum un personaj al lui Henry James din romanul Ambasadorii, în peisajul real cunoscut mai întâi prin intermediul unui artefact. O fantasmă

23

Maria-Ana Tupan|

devenise realitate, iar peregrinul ne împărtăşea şi nouă ceva din magia momentului. Mulţumim, Excelenţă!

Oare este posibil, m-⁠am gândit, ca după ani de ingerinţe în politica ţării-⁠gazdă, de aranjamente pur negustoreşti pentru companiile ţărilor de origine, de întrerupere a contactelor cu intelectualitatea, cum a fost desfiinţarea Bibliotecii Americane, căreia îi datorez contactul cu studiile literare occcidentale din vremea dictaturii, diplomaţii străini să revină la eleganţa care a caracterizat începuturile diplomaţiei? Atunci când diplomaţii erau subiectul unui poem de John Donne, sau al unui tablou de Holbein, când fiul lui Dimitrie Cantemir, numit ambasador al Rusiei la Londra, prezenta, tot ca scrisoare de acreditare, Istoria Imperiului Otoman scrisă de tatăl său pentru a fi tradusă? În mod paradoxal, urmărind poate o politică de seducţie, relaţiile cu ambasadele au fost mai politicoase în vremea Cortinei de Fier. Încă am mai primit o bursă Fulbright în 1993, când ataşat cultural era distinsul Dr Asquino, filolog, care a organizat conferinţe împreună cu angliştii de la Universitatea Bucureşti pe tema relaţiilor culturale româno-americane.

Statisticile arată că România este prima în Europa în privinţa ritmului de creştere economică şi ultima sub raportul unor parametri culturali. Cultura nu se rezumă însă la un număr de activităţi acoperite de Ministerul de resort, ci se traduce în gradul de civilizaţie care înglobează artele, politica, justiţia, educaţia etc. Am citit în Istoria Lui Marian Popa câteva citate din articole ale lui Corneliu Coposu, iar analiza unor fenomene ale tranziţiei la comunism îl situează pe acesta la nivelul unui expert sociolog contemporan. Lupta politică se reduce acum adesea la gesturi minimaliste şi corporative de genul: defilări cu pancarde, aprinderea lanternei telefonului, îmbrăcăminte în anumite culori, cabale cu „lupi” şi „albine”.

Evaluarea în învăţământul superior se face statistic şi pe principiul „dacă l-⁠a publicat X, este bun”. Românii par să nu 24

|ESEURI CONTEMPORANE

mai dispună de comisii de evaluare a unor lucrări cu creierele proprii. Opinia personală, impresia de moment, recursul comod la clişee au înlocuit de mult exerciţiul minţii, al observaţiei critice, al evaluării sau argumentării care au caracterizat trecerea de la Evul Mediu dogmatic la modernitate. Acest spirit s-⁠a manifestat prin intermediul unei noi specii literare, eseul, care a fost obiectul de studiu al unui proiect desfăşurat în perioada 2012-⁠2017 la Universitatea din Salzburg, incluzând conferinţe şi un volum colectiv intitulat The Essay: Forms and Transformations, editat de Dorothea Flothow, Markus Oppolzer şi Sabine Coelsch-Foisner şi publicat în toamna anului trecut de Universitätsverlag Winter din Heidelberg. În prefaţa la volum, directoarea proiectului, prof. dr. habil. Sabine Coelsch-⁠Foisner, asociază apariţia eseului cu un alt tip de discurs: studiul de caz din medicină.

Eseul este, aşadar, o interogare a cauzelor unui fenomen, o observaţie şi un raţionament inductiv, o interpretare a simptomatologiei sau o speculaţie asupra evoluţiilor viitoare sau remediilor. Eseiştii, fie din categoria celor care transpun în spaţiul public o problematică personalizată, gen Montaigne, fie de la şcoala aforistic-⁠speculativă a lui Francis Bacon, au construit mintea modernă: obişnuită se să îndoiască, să înfrunte dogmatismul şi autoritarismul, să observe critic, să proiecteze, însoţind cu exerciţiul gândirii fiecare acţiune, condiţionând fiecare act de discurs de înţelegere şi cunoaştere. Eseul ar fi realizat, aşadar, încă din Renaştere, un soi de interdisciplinaritate, o trăsătură de unire între ştiinţă şi umanităţi prin exerciţiul cognitiv. El a apărut nu doar ca o formă literară de sinteză, ci şi ca un gen epistemic. Cumva prin analogie cu sonetul, unde forma petrarchistă simbolizează prin octet/sestet pământul şi cerul, muritorii şi divinul, în vreme ce forma elizabethană sfârşeşte cu un cuplet epigramatic, eseul lui Bacon s-⁠a revendicat tradiţiei înţelepciunii, alegându-⁠şi ca model fabula filosofică a antichităţii. După cum demonstrează 25

Maria-Ana Tupan|

autorii, o echipă internaţională aducând laolaltă universitari din Austria, Marea Britanie, Cehia, Finlanda, Franţa, Germania, Ungaria, India, Lituania, România, Slovacia, Turcia şi Statale Unite, eseul se deschide deopotrivă lumii şi textualităţii, este modul nostru de a lua în stăpânire condiţiile existenţei noastre prin discurs şi de a le modifica în acelaşi mod. El este, aşadar, un exerciţiu de cunoaştere şi putere. Aşa cum, sub aspect formal, eseul a împrumutat din diverse genuri (proză non⁠ficţională, scrisori, naraţiune, fabulă, jurnal…) şi în privinţa conţinutului el a acoperit în istoria sa de secole întreaga problematică socio-⁠umană, de la conflicte sociale, despotism şi democraţie, la etică, emanciparea femeii, probleme ce ţin de ecologie, criza religioasă sau de valori, cultura înaltă sau de masă etc. Alianţa originară cu ştiinţa i-⁠a impus însă anumite standarde: cultura enciclopedică a eseistului, capacitatea lui de argumentare logică, forţă de persuasiune, ştiinţă retorică, intuiţia sau interpretarea inteligentă a contexutlui socio-istoric. În aceaşi timp, înflorirea eseului a fost simptomul unei societăţi libere şi democratice, în care discusul monologic, autoritarist, a fost înlocuit cu pluralismul opiniilor şi exerciţiul critic, raţionalist (Rima Bertaðavièiûtë oferă exemplul Lituaniei, unde câştigarea libertăţii s-⁠a reflectat şi în explozia scrierilor eseistice menite să redefinească identitatea naţională).

Cândva John Kennedy s-⁠a plâns că există prea multe lucruri secrete în America. În momentul de faţă, noi credem că există prea multe bloguri, şi nu ne referim aici numai la websites, ci la reducţia oricărei probleme la simpla afirmare sau negare, la minimum-⁠ul impresiei personale exprimate uneori printr-⁠un gest inarticulat verbal. Credem că dacă, în loc de simple afirmaţii sau opinii, autorii de bloguri s-⁠ar apuca să găsească motive pentru felul cum gândesc şi să speculeze asupra raţionalităţii sau utilităţii lui, mulţi şi-⁠ar schimba opinia cu totul…

26

|ESEURI CONTEMPORANE

Elitele între narcisism şi implicare

Scriu despre volumul Elitele şi conştiinţa naţională de Mircea Platon, generos distribuit ca supliment al penultimului număr din 2017 al revistei Contemporanul, cu sentimentul derridean al suplimentării unui gest deja săvârşit în deplinătatea semnificaţiei sale, căci comentariul cel mai adecvat sunt aceste versuri ale lui Nichita Stănescu: „Ai grijă, luptătorule, nu-⁠ţi pierde/ ochiul,/ pentru că vor aduce şi-⁠ţi vor aşeza/ în orbită un zeu/ şi el va sta acolo, împietrit, iar noi/ ne vom mişca sufletele slăvindu-⁠l…/ Şi chiar şi tu îţi vei urni sufletul/ slăvindu-⁠l ca pe străini”. Publicarea unei cărţi despre pericolul alienării de propriul destin al unui popor în condiţiile triumfului globalizării politice reprezintă una din cele mai inspirate iniţiative ale editorilor celei mai vechi şi prestigioase publicaţii de dezbatere ideologică privind edificarea României moderne.

Deşi componenta documentară a tratării nu este de neglijat, deceniile de studiu distorsionat al istoriei prilejuindu⁠ne momente de revelaţie aproape cu fiecare apariţie postdecembristă de istoriografie onestă, cartea impresionează mai ales ca exerciţiu de fenomenologie a conştiiinţei naţionale a românilor reificată în praxis-⁠ul istoric al elitelor şi prin expresivitatea care caracterizează mai nou scriitura istoricilor, asimilată narativităţii literare. Inspiraţi tropi cognitivi prelungesc analiza evenimentelor în metadiscursul implicit al câte unui tablou moralizat, precum această figură a peşterii platonice locuite de români manipulaţi cu prea multă uşurinţă de maeştri ai diversiunilor transfrontaliere: „Personaj minor în sine, dar de proporţii gigantice proiectat pe pereţii cavernei bucureştene, dna Nuland a invitat la întâlnirea cu societatea civilă doar patru oengeuri […].”

27

Maria-Ana Tupan|

Alegându-⁠şi elitele ca unghi de fugă al unei abordări diacronice a bunei guvernări, Mircea Platon realizează implicit o istorie a ideilor care au modelat România modernă. Doctor în istorie al Universităţii din Columbus, Ohio, autorul posedă atât o cultură disciplinară care îi îngăduie să se simtă în largul său pe tărâmul filosofiei instituţiilor, cât şi o agendă inspirată de pragmatismul american local, adică o situare pe poziţia interesului naţional. Provenind din diverse domenii disciplinare, elitele de care se ocupă autorul sunt evaluate din punctul de vedere al contribuţiei la progresul României şi al păstrării sau afirmării propriei identităţi în relaţiile internaţionale. Iată de ce nu îşi fixează punctul de pornire, nici în Dobrogea primei jumătăţi a mileniului întâi, când, de aici, au plecat la Roma erudiţii Aethicus Histricus, Ioan Cassian şi Dionisie Exiguul, nici în barocul copleşitoarei personalităţi a lui Dimitrie Cantemir, apropriat lui Leibnitz, nici la revista programatic orientată către Europa a lui Constantin Rădulescu-⁠Motru, discipolul lui Wilhelm Wundt, filosoful român fiind ţinta celui mai metodic şi nimicitor pamflet pe care l-⁠am citit în ultima vreme ce nu duce lipsă de imolări mediatice. Punctul de pornire este secolul al nouăsprezecelea, dominat de filosofia romantică asupra istoriei, care accentua importanţa evoluţiei organice a unui popor, cu păstrarea tradiţiilor şi modernizarea lor treptată. Deşi persiflează definiţia identităţii ca un „construct cultural”, laolaltă cu întregul jargon al epocii teoriei elaborate de ultima generaţie occidentală, naţionalismul avut în vedere de autor se deosebeşte de cel promovat, de exemplu, de gruparea de la Universul din deceniul al patrulea al secolului trecut, care dorea să-⁠i vadă pe etnicii români avansând în poziţii sociale importante în noul stat întregit. Mircea Platon nu defineşte identitatea pe temei etnic, străinii împământeniţi, slujind cu devotament România, precum Mihalic de Hodocin, fiind priviţi cu mai multă bunăvoinţă decât intelectualii snobi, cosmopoliţi, superficiali, care imită slugarnic modele culturale 28

|ESEURI CONTEMPORANE

din centrele de putere ale timpului dispreţuindu-⁠şi conaţionalii.

Nici conceptul de „elită socială” nu este unul conservator, autorul apreciind caracterul deschis al societăţii româneşti care acceptă promovarea elementelor talentate din clasele de jos sau care, în secolul al nouăsprezecelea, a acordat femeilor şansa unei cariere publice. Spaţiul privilegiat acordat Junimii este de înţeles, Maiorescu însuşi oferind exemplul consonanţei teoriei şi exemplului personal prin transpunerea ideilor sale de emancipare a femeii din Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (1861) în viaţa propriei familii – comparabil în această privinţă cu britanicul J.S. Mill. Ideile surorii sale, Emilia Humpel, reproduse de Mircea Platon, sunt un ecou al argumentului lui Maiorescu din teza de doctorat.

Dacă, în Istoria civilizaţiei române moderne, Eugen Lovinescu distinge între istorii evolutive (evoluţie organică, în Occident) şi istorii revoluţionare (popoare mai mici care au nevoie să ardă etape pentru a se sincroniza cu cele avansate), invocând cazul Japoniei pentru a-⁠şi susţine opţiunea pentru occidentalizare alături de Rădulescu-Motru şi contra naţionaliştilor sămănătorişti, Mircea Platon se solidarizează cu aceştia din urmă într-⁠un demers original care îşi extrage concluziile din propriile cercetări ale documentelor de civilizaţie românească în toate componentele – economie, administraţie, educaţie, drept, politici publice, incluzând reprezentarea la târguri şi expoziţii internaţionale – cu scopul dezactivării clişeelor şi teoriilor preexistente. Cei care nu au avut niciodată curiozitatea de a citi corespondenţa lui Iorga, de exemplu, care nu a fost un istoric de cabinet, ci un cetăţean intens racordat la viaţa socială, vor lua poate comentariile autorului privitoare la solidaritatea claselor sociale în construcţia identităţii naţionale prin cultivarea limbii drept jargon patriotard. În realitate, răspunsul entuziast al corpului didactic din liceele României în scrisori adresate lui Iorga cu un scris caligrafic pe care îl confundăm cu regularitatea 29

Maria-Ana Tupan|

literelor de tipar relevă conştiinţa dascălilor despre originea boierească a preţuirii şi cizelării limbii, la care au aderat însă toate clasele sociale, unii corespondenţi semnalând şi indiferenţa faţă de acest crez a generaţiilor mai noi, cosmopolite. Concepţia despre elite este evident inspirată de funcţionalismul începutului de secol douăzeci, Durkheim şi Gusti fiind adesea invocaţi. Convins de relevanţa socială a actelor individuale, a conştiinţei apartenenţei la un grup social, Mircea Platon optează, aşadar, pentru identitatea participativă în defavoarea autonomiei individualiste a membrilor societăţii.

Pentru acelaşi motiv, se lasă purtat de nostalgii paseiste spre societatea organic interrelaţionată a breslelor României premoderne în defavoarea logicii impersonale şi atomiste a civilizaţiei globalizate a mall-⁠urilor, a politicilor impuse din afară de anonime ong-⁠uri finanţate de interese străine popoarelor, de spectacolul dezolant al alienării unor societăţi în care instituţiile democratic alese sunt atacate în caz de necooperare cu hegemonul suprastatal, iar „spaţiul public e patrulat de roboscopi ideologici însărcinaţi să tragă în tot ce mişcă în contrasens”. Rămân pentru istorie reconstituirea minuţioasă, cu date precise, a falsificării unor alegeri prezidenţiale, a rezultatelor unui referendum naţional, a ocultării rezultatelor unui recensământ, a parodiei „consultării“ unor demnitari străini cu ong-⁠uri (CRPE, IPP, EFOR, Freedom House Romania) finanţate de propriile state. Este imaginea unui popor căruia îi este furată istoria.

Martori ai acestor devieri politice, înţelegem revolta autorului, dar sunt cauzele răului străine de noi? Autorul se plânge că monumental ridicat în America în memoria crimelor comunismului seamănă cu statuia Libertăţii, fiind mai degrabă un simbol al superiorităţii liberalismului şi democraţiei americane. Unde este însă monumentul victimelor comunismului din capitala României? Timorate de un regim totalitar, de ce să ne mirăm că elitele politice rămân aservite 30

|ESEURI CONTEMPORANE

hegemonului, oricare va fi fiind acesta? De ce nu există un capitol dedicat tragediei elitelor româneşti din anii postbelici, enormei risipe de inteligenţă şi creativitate datorate exterminării, eliminării din viaţa socială prin întemniţare, marginalizare, politici de personal?

Criza profundă în care au intrat mai ales cultura şi învăţământul României în anii 2004-⁠2012 ne-⁠a amintit, într-⁠adevăr, de anii postbelici, când victimizarea elitelor de către declasaţi sociali era sindromul inconfundabil al unei societăţi conduse de brute analfabete. Procesul de internaţionalizare a educaţiei e însă o promisiune reală de creştere a standardelor, iar cultura a fost dintotdeauna un fenomen transfrontalier, cu schimbătoare centre de influenţă şi înfloritoare societăţi care le-⁠au emulat. Valorile culturii aparţin unei ordini universale, iar identitatea nu este dată de succesul economico-financiar. Relaţia dintre elitele culturii şi reţeaua de putere au fost rareori amicale, ele funcţinând după logici diferite. Citim mai nou că expresionismul abstract şi mişcarea Beat din America postbelică au fost finanţate, fără ştirea lor – deoarece, „fiind o colecţie de leninişti, troţchişti“ şi anarhişti, nu ar fi acceptat – de către CIA care voia să demonstreze pro-comuniştilor diferenţa dintre libertatea de expresie din America şi reducţionismul hilar al artei socialiste din Uniunea Sovietică. Cu alte cuvinte, erau disidenţi cu voie de la poliţie, cum se spunea în România ceauşistă, şi chiar serveau scopuri opuse agendei lor conştiente.

Studiul elitelor din punctul de vedere al orientării şi eficienţei lor sociale este, fără îndoială, util. Într-⁠o conferinţă la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, ţinută la puţin timp după căderea Cortinei de Fier, Virgil Nemoianu afirma că politizarea studiilor literare a fost necesară menţinerii lor în programa universităţilor americane. Societatea dorea să ştie care e eficienţa lor asupra progresului comunităţii? Acest pragmatism social este poate efectul studiilor doctorale ale 31

Maria-Ana Tupan|

autorului în America. Ar fi însă greşit să confundăm politicienii şi strategiile lor interesate cu elitele culturale şi academice occidentale care au oferit o patrie spirituală celor aflaţi, cum spune Aura Christi, „acasă – în exil”, confruntaţi cu politica anti-⁠intelectuală, anti-⁠elitistă a totalitarismului comunist şi a urmelor ei în posttotalitarism. De altfel, citând critici occidentali ai consumerismului şi liberalismului care reduc totul la ban, Mircea Platon însuşi indică implicit o soluţie a afilierii la comunitatea internaţională a elitelor intelectuale, în condiţiile în care nici organicismul, nici funcţionalismul nu pot reînvia din trecutul ireversibil.

32

|ESEURI CONTEMPORANE

Dintre sute de catarge…

„…O istorie parodică a literaturii române.” Cuvintele îmi cad în auz dintr-⁠un microfon asediat de o mulţime de alte dispozitive de potenţare a sunetului şi reducţie a comunicaţiei eficiente, în vreme ce caut febril din ochi standul editurii unde urmează să asist la o prezentare de carte: Editura Ideea Europeană. Nu am timp să aflu nici numele autorului şi nici al criticului care îl apără la modul „şi de ce nu ar fi cineva liber să scrie o astfel de istorie?” Sigur că genurile evoluează, dar pentru o răsucire de o sută optzeci de grade, prin care canonul unei literaturi deviază în derizoriu, adică parodos în loc de odos, chiar e nevoie de un avocat capabil să câştige cauze disperate. Nu e timp de reflecţii, îmi spun, mă pregătesc să cer voie unor persoane care staţionau în mijlocul trecerii, dar… pasajul era chiar locul lansării. Eliberaţi de constrângeri şi formalism, organizatorii Târgului de Carte Gaudeamus 2017 au combinat cărturăria cu gastronomia, cârnaţii maramureşeni cu mămăliguţă, Spring Time-⁠ul bucătăriei asiatice şi îngheţata tailandeză cu iaurt (citez reclama de la radio, eu nu am avut curajul să mă aşez la coadă). Oare cartea ce se lansa acum şi al cărei destin merită să ajungă în istoria literaturii române cu ce s-⁠o fi „servind”?… Deşi sună aproape blasfemitor, întrebarea este cheia receptării unei cărţi, închişi cum suntem fiecare în cercul nostru hermeneutic, deşi nu lipsiţi de semne diriguitoare în cartea-⁠obiect. Uneori, ele ne par însă greu de dispus într-⁠un desen coerent, inteligibil. Contrariat de prezenţa a două texte fundamental diferite în orizontul de aşteptare al cititorului cărţii de poezie a Aurei Christi, Geniul inimii, lansată sâmbătă, 25 noiembrie 2017, la Târg, un critic, altminteri admirativ, se întreabă, pe coperta patru, ce pot avea în comun Scripturile şi Nietzsche, părând să uite că poate cel mai răscolitor catharsis 33

Maria-Ana Tupan|

din literatura lumii are loc în inima lui Alioşa Karamazov după iniţierea în pătrunzătorul, dar satanicul mesaj al Oaspetelui de Taină… Soarta labilă a cărţilor nu se referă la valoarea lor intrinsecă, închisă în universul virtual al literelor, asemeni unei partituri muzicale, ci la şansele lor de a mişca minţi şi afecte.

Dintre miile de cărţi ale târgului, câte se vor adresa viitorului?

Uneori, scrierile sunt descoperite abia în postumitatea artistului. Acesta este cazul corespondenţei lui Constantin Brâncuşi cu Marcel Duchamp, celebrul dadaist, despre care autoarea antologiei publicată la Editions Dilecta (Paris, 2017), Doina Lemny, spune că a descoperit-⁠o în Biblioteca Kandinsky de la Centrul Pompidou şi în atelierul sculptorului. În Prefaţa la preţiosul volum, autoarea menţionează faptul că ambii corespondenţi au fost foarte discreţi în privinţa relaţiei lor, ceea ce nu se poate spune despre relaţia lui Brâncuşi cu Ezra Pound şi alţi reprezentanţi celebri ai celeilalte feţe a modernismului, cel îndeobşte astfel botezat pentru a fi deosebit de avangardele cu ale căror programe şi manifeste nu avea nimic în comun.

Convinşi, ca şi T.S. Eliot, că mintea Europei e mai mare decât a oricărui autor individual, moderniştii grupului londonez apelau la erudiţia publicului şi la capacitatea lui de a înţelege limbaje şi codificări sofisticate. Nu simplitatea comportamentului unui artist de sorginte plebeie, cum îl prezenta Duchamp publicului american, trebuie să fi văzut ei la Brâncuşi, ci o inteligenţă ieşită din comun şi o estetică tot atât de dificilă precum a lor. Brâncuşi a fost solicitat să creeze decorurile pentru teatrul simbolic, de inspiraţie japoneză, al lui Yeats, care, în scrierea sa autobiografică, A Vision, vorbeşte despre formele pure şi semnificaţiile cosmologice ale ovoidelor lui Brâncuşi, în vreme ce Ezra Pound admiră formele libere de gravitaţie ale lui Brâncuşi, sieşi suficiente, precum formele geometriei analitice. Înrudirea lui Ion Barbu cu Brâncuşi peste graniţa dintre limbaje artistice ne confirmă

34

|ESEURI CONTEMPORANE

teoriile despre coerenţa epistemologică – şi, în consecinţă, stilistică – a unei epoci.

Vizitând Galeriile de Artă din Washington în 1995, am văzut centrul secţiunii dedicate modernismului ocupat de sculpturile lui Brancusi şi picturile lui Picasso. Drumul către inima Americii culturale i-⁠a fost deschis lui Brâncuşi de Duchamp, după cum reiese din corespondenţa celor doi.

Lansat în Franţa în primul val al artei contemporane prin includerea câtorva lucrări în programul Salonului Independenţilor din 1912, Brâncuşi a trezit şi interesul avangardiştilor, printre care Duchamp, Fernand Léger, Henri Pierre Roché sau Picabia. Lui Duchamp i s-⁠au datorat primele participări la expoziţii colective în America, primele expoziţii personale, cataloage, ecouri în presă, achiziţii. Spre deosebire de limbajul relaţiilor cu moderniştii, a cărui elevată culme a fost atinsă de poemul Pasărea de aur dedicată de poeta imagistă Mina Loy Măiastrei lui Brâncuşi, mesajele lui Brâncuşi către Duchamp se reduc, de obicei, la instrucţiuni cu privire la transportul, dispunerea sau vânzarea operelor sale, în vreme ce scrisorile lui Duchamp menţionează cu precizie şi concis detaliile care sunt, de obicei, stabilite între un impresar şi clientul său artist. Aflăm de aici cu precizie soarta fiecărei lucrări, prima expunere sau primul proprietar. Două elemente atrag atenţia ca fiind tradiţional asociate grupurilor de avangardă. Unul dintre ele este chiar spiritul de grup, conştiinţa supremă a afilierii la un tip de caracter, mod de viaţă, crez, cel mai important fiind spontaneitatea gândirii şi manifestării, în absenţa autorităţilor sau balastului tradiţiei.

Devenită trăsătură comună, această independenţă îşi pierde sensul, un aspect de care se pare că au fost ei înşişi conştienţi, căci solidaritatea ia forma pierderii identităţii individuale, membrii grupului adresându-⁠se unul altuia cu apelativul „Maurice”. Duchamp i se adresează, aşadar, lui Brâncuşi, cu

35

Maria-Ana Tupan|

„Cher Maurice”, care nu acceptă jocul însă, semnând, sec, Brâncuşi, iar, uneori, în perioada de glorie, chiar, simplu, B. În interviul acordat periodicului New Art, din 1933, Duchamp îl descrie pe Brâncuşi ca pe un sihastru care îşi petrece tot timpul în atelier, aceasta fiind unica sa lume.

Dimpotrivă, Duchamp, ca toţi avangardiştii amorezaţi de civilizaţia modernă şi de evenimentele mondene, îi scrie lui Brâncuşi din cele mai diferite locuri, trăind din plin senzaţionalismul jocului de ruletă în Monaco, plăcerile vieţii la Budapesta, vinul burgund, soarele mediteranian, ca şi ceaţa londoneză. Se bucură de invitaţii din partea unor cluburi afluente, solicită uneori împrumuturi, achiziţionează cu jumătate din preţul oferit de primul colecţionar la moartea acestuia operele lui Brâncuşi cu scopul declarat de a menţine lucrările laolaltă, dar vinde din tablouri oricând are nevoie de bani. Intuieşte fără greş valoarea unei expoziţii sau colecţii, este printre primii care îşi oferă operele instituţiei ce va deveni celebrul Muzeu Guggenheim din New York, al cărui criteriu iniţial de selecţie era arta non-reprezentativă. Prezenţa publică e mai puţin prilej de afirmare a unor principii estetice, cât de reclamă, din care cauză, probabil, are mai mult success în America tot mai consumistă şi mediatică. De exemplu, interviul acordat revistei New Art se intitulează „Marcel Duchamp revenit în America, acordă un interviu”, cu subtitlul „Celebrul artist francez, care l-⁠a adus pe Brancusi la Galeria Brummer, face câteva remarci inteligente cu privire la artă”.

Dacă moderniştii îşi urmează afinităţile elective, avangardiştii fac clasamente; o expoziţie se intitulează „De la Brâncusi la Duchamp“. Duchamp stăpâneşte la perfecţie limbajul formal al unei corespondenţe, face risipă de amabilităţi, complimente, nu uită să vorbească despre vreme, lansează invitaţii – un adevărat geniu al socializării, asediind un taciturn urs carpatin, sau, de fapt, un om anihilat cu totul de artistul obsedat de creaţie ca unică preocupare. La prima expoziţie americană, Brâncuşi 36

|ESEURI CONTEMPORANE

mărturiseşte: „Acestea sunt lucrările mele, nu sunt multe, deoarece drumul meu a fost greu, singur şi anevoios”. Îl vedem, aşadar, pe artistul român la o răscruce a artei moderne, întorcând o faţetă afină fiecărui curent, dar insuficient explicat de poetica unuia singur, aşa cum spunem despre Duchamp, un avangardist Dadaist. Opera sa are noutatea cu efect de surpriză totală a avangardei, dar, după cum dovedesc desenele şi o ştiinţă davinciană a relaţiilor geometrice; nu e străină de apelul subconştientului colectiv, jungian, prin înrudirea cu schematismul simbolic al artei negre, dar emană şi o sugestivitate a sofisticatei tradiţii esoterice, mitopoetice a Europei, prin care i-⁠a cucerit pe imagişti. În fine, prin descentrarea obiectului estetic şi structuri modulare, anunţă, cum îl prezintă un catalog de la Tate Gallery, estetica postmodernă.

Apariţiile publice şocante ale lui Duchamp, cum a fost nuditatea unui Adam modern, descins din Cranach, sau celebrul exponat intitulat „Fântână”, nu i-⁠ar fi asigurat probabil mai mult decât un loc la galeria avangardistă, dacă el nu ar fi acroşat şi coduri mai complexe ale modernismului, cum a fost estetica autonomiei estetice susţinută de împrumuturi din arta asiatică sau vehicularea unor ideologeme la modă cum era polarizarea pe genuri a structurilor psihice – intelectualismul masculin şi instinctualitatea feminină. Celebra lucrare pe sticlă, Mireasa dezbrăcată de celibatarii ei, îşi însuşeşte estetica asiatică (pe care în interviul din New Art i-⁠o atribuie lui Brâncuşi) mai precis, pictura caligrafică, fragmentarismul ca în tradiţia ukiyo-⁠e, sau tendinţa tributară filosofiei budiste, Zen, a spiritualizării. Dualitatea vegetalului şi cosmicului menţinută în tensiune de Jakuchu Ito în Luna şi eflorescenţa de prun (1800) operează similar în lucrarea lui Duchamp, cu simboluri ale unei civilizaţii sufocante (însemne, uniforme, creaţie tehnologică) ale celibatarilor şi dimensiunea ascensională a eternului feminin.

37

Maria-Ana Tupan|

În 1955-⁠1956, Muzeul Guggenheim organizează o expoziţie Brâncuşi care este ulterior găzduită de Muzeul din Philadelphia. Organizatorul, James J. Sweeney, îl contactează direct pe Brâncuşi, Duchamp nemaifiind solicitat, deşi îşi oferise insistent serviciile. Ca şi cum contractul conspirativ al celor doi s-⁠ar fi încheiat, ultimul mesaj al lui Duchamp, un fragment de telegramă de după 1956, poate chiar din anul dispariţiei lui Brâncuşi, 1957, abandonează jocul, măştile, personajele redobândindu-⁠şi identitatea empirică: Cher Brancusi, attends mois – Marcel.

38

|ESEURI CONTEMPORANE

Maiorescu şi reforma

Asocierile frecvente dintre caracterul poporului german cu ordinea şi disciplina sunt poate motivul inconştient pentru care, în loc de „interzis”, îmi vine în gând verboten, în vreme ce citesc, în limba engleză, interdicţiile legate de reproducerea sau citarea unui text microfilmat de Universitatea Columbia în anul 1991: reproducerile sunt permise doar cu acordul Bibliotecii Universităţii (avertisment scris cu acelaşi corp de literă ca şi titlul lucrării), care îşi rezervă dreptul de a refuza o cerere de copiere, un drept susţinut cu un citat din legislaţia drepturilor de autor din Statele Unite, reprodus in extenso.

Textul straşnic protejat de intruşi face parte dintr-⁠o serie intitulată „Proiectul conservării Bazelor Civilizaţiei Occidentale“, finanţat de Bugetul Naţional pentru Umanităţi.

Este Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form, publicat de T. L. Maiorescu în 1861 la Berlin.

Pornită în căutarea lui Titu Maiorescu sub impulsul unei invitaţii la un colocviu de critică având acest fericit, ales subiect, am dat peste gestul recuperator al unei mari universităţi străine, în locul uneia româneşti, într-⁠un moment în care demnitari occidentali au extins ritmul încadrării ţărilor din Est în Uniunea Europeană de la două la cinci viteze şi la o vreme pe care suntem îndreptăţiţi să o considerăm de criză.

Să fie adevărat ceea ce spunea Constantin Rădulescu Motru, că românii nu au suflet instituţional? Pentru cei care nu cunosc lucrurile din interior, contează doar spectacolul vieţii publice, care pare adesea să fie acela oferit de un stat premodern. De dinainte de sufragiul universal, dacă votul unei minorităţi de români este declarat mai îndreptăţit decât al majorităţii. De dinainte de epoca partidelor, dacă se aşteaptă ca deciziile privind guvernarea să „curgă din pixul” celor care au 39

Maria-Ana Tupan|

pierdut alegerile. De dinainte de sistemul electoral, dacă miniştrii partidului care a pierdut alegerile continuă să emită Hotărâri de Guvern, în loc să se limiteze la gestionarea treburilor curente. Fără ierarhie a curţilor de justiţie, dacă unele inferioare investighează cauze declarate legale de Curtea Constituţională. Un stat în care legea este ceva de decor. Deşi până şi pentru omul simplu, unde e lege nu-⁠i tocmeală, se găsesc argumente pentru eludarea ei. Legea Funeriu, altminteri arătând superb în vitrină, întrucât revenea la standarde internaţionale, nu a fost aplicată de respectivul ministru un an de zile cât a mai rămas în funcţie. De fapt, nu a fost aplicată decât de ministrul Pricopie, care a readus în CNATDCU personalităţi de talia academicianului Eugen Simion.

Oare de câte ori se documentează legiuitorii asupra stărilor de lucruri din marile centre de cultură înainte de a înainta proiecte în Parlament? Un parlamentar a cerut eliminarea orelor de religie din programă, pentru a nu aduce în şcoli „mizeria din religie”. Cunoaştem modelul omului politic care călătoreşte în locuri exotice, uneori pe banii unor binevoitori, unde se bucură de companii vesele, jacuzzi şi alte elemente de confort. Dar dacă le-⁠ar da prin minte să viziteze un muzeu, ce ar înţelege fără să fi citit Biblia, acel Mare Cod al civilizaţii euro-⁠atlantice, cum i-⁠a spus Northrop Frye? Sau dacă ar merge la teatru, sau dacă ar citi o carte? Războaiele religioase au făcut în mare parte istoria, iar conflictele religioase tulbură, din păcate, în cel mai înalt grad pacea noastră de toate zilele. A face deosebire între practicile devoţionale şi religie ca parte a istoriei – popoarelor sau culturii – este, într-⁠adevăr, o chestiune adesea dezbătută şi în ţările occidentale, fără ca acestea să fi eliminat religia din şcoli sau universităţi.

Ce putem spune despre prăbuşirea învăţământului superior, de care se plânge toată lumea fără să întreprindă nimic eficient? Sigur că gradul de inteligenţă al unui popor nu 40

|ESEURI CONTEMPORANE

este dat de producţia de rapiţă la hectar, ci de poziţia universităţilor în topul internaţional. Faptul că România se situează la 700+, iar Ungaria, de trei ori mai mică decât România, între primele 300 este de natură să ne alarmeze.

Ce putem spune despre criza gravă de identitate pe care o poate provoca eliminarea operelor canonice din programa şcolară? Nu se ştie, printre autorii de manuale, definiţia unei colectivităţi umane, care este aceea a unui grup afiliat la anumite valori, naraţiuni culturale, tipare de comportament inspirate de ele?

Observăm cum universitarii americani se simt parte a unei comunităţi de dincolo de graniţe, cultura occidentală, care nu e o abstracţiune, ci o sumă de cărţi, de tablouri, partiruri…

Viitorii potenţiali lideri politici primesc la Universitatea Johns Hopkins o cultură umanistă (artă, istorie), deoarece cultura şi istoria conţin modele de simulare ale existenţei umane, individuale şi sociale, din care se poate învăţa. Să lipsească viitoarelor generaţii acei catalizatori ai sensibilităţii şi sentimentului de apartenenţă comună care sunt sclipiri de gând şi cuvânt: „căci vis al morţii eterne e viaţa lumii-⁠ntregi… citeşte-⁠mi ceva de la poluri/ şi ningă zăpada ne-⁠ngroape… niciodată toamna nu fu mai frumoasă/ sufletului nostru bucuros de moarte … foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare…”

Titu Maiorescu este, într-⁠adevăr, un reper de recuperat.

Licenţiat şi doctor al unor mari universităţi occidentale, angajat al Academiei Tereziene din Viena, nu s-⁠a considerat îndreptăţit să reformeze Institutul Vasilian din Iaşi, la cererea Ministrului Odobescu, după propriile concepţii, ci s-⁠a stabilit la Berlin pentru a se documenta din practicile unor instituţii de succes.

Felul în care, în România, oricine se simte îndreptăţit să se pronunţe asupra oricărei probleme seamănă mult cu Moromete făcând politică pe marginea şanţului. Egoismul (citeşte egocentrismul) este dezavuat de Maiorescu în lucrarea amintită (o făcuse şi Kant în Antropologie) ca un element ce ne ţine 41

Maria-Ana Tupan|

pironiţi la pământ. O va spune mai târziu şi Niklas Luhmann: societăţile primitive se caracterizează prin atomism, individualism, în vreme ce cele evoluate devin conştiente de existenţa unor tipare culturale împărtăşite în comun. Cu cât eşti mai străin de relaţionări cu întregul unei culturi sau civilizaţii, cu atât eşti mai nefilosofic, spune Maiorescu.

Un admirabil exemplu intutiv este adus de Maiorescu în sprijinul pledoariei sale pentru spiritul tolerant, deschis relaţionărilor în câmpul de forţe al unui timp istoric (care este „sufletul lumilor”): dacă, în alcătuirea unui buchet de flori, acestea sunt preponderent roşii şi albastre şi doar una este galbenă, precis o vom lăsa deoparte, întrucât distonează cu restul, ceea ce contrazice spiritului nostru de armonie şi înţelegere a întregului. Situarea în esenţa lucrurilor este, ca şi la Matthew Arnold, opusul opţiunilor conjuncturale, politice, iar filosofia ca ştiinţă a relaţionărilor presupune acea atitudine etică fundamentală care este conştiinţa existenţei celorlalţi şi sentimentul de responsabilitate faţă de ei.

Debutul cărţii este o apologie: cere să nu fie aprioric respins în ţara filosofilor, întrucât nu a realizat mai întâi ceva notabil în ţara de unde vine. Ideea câştigării unui drept la opinie contrastează puternic cu nonşalanţa unor contemporani în a se pronunţa în orice cauză. În acelaşi timp, contrar spiritului aventurier şi în maniera celor care descind dintr-⁠o tradiţie familială sau naţională, Maiorescu e convins de faptul că statutul nostru individual, în relaţiile cu alte comunităţi, este determinat de prestigiul ţării de provenienţă în concertul lor.

Maiorescu se racordează la regimul de cunoaştere al vremii, care privilegia locul psihologiei între ştiinţe, îl vedem practicând, ca şi Herbart, calculul matematic al asocierii reprezentărilor în minte, dar şi dezvoltând modelul, anticipând teorii ulterioare ale raţionamentului prin imagini (Alfred Binet) sau ale regimului metaforei şi metonimiei (Jakobson, Stephen Spender). Filosoful ideal este, pentru el, cel care reuşeşte să 42

|ESEURI CONTEMPORANE

medieze între cunoaşterea teoretică şi cerinţele practice ale societăţiii, el însuşi devenind o strălucită ipostaziere. Crizei metafizice a timpului, îi propunea ca soluţie educaţia, iar, în acest scop, emanciparea intelectuală a femeii, căreia îi atribuia rolul goethean de salvatoare prin educarea timpurie a copiilor.

Formarea tinerilor este, scrie el, dependentă de învăţare aprofundată, singura de natură să inspire cultul valorilor autentice. Cum, odată cu emanciparea, femeilor le-⁠au revenit cariere publice, educaţia rămâne în seama instituţiiilor de învăţământ, tentate să se concentreze pe hrana biologică mai curând decât mentală. Într-⁠un foarte interesant interviu, scriitoarea rusă Ludmila Uliţkaia se referea la un fenomen, altminteri universal, care este imaturitatea generaţiilor tinere, lipsa sentimentului de responsabilitate faţă de familie, ţară, valori. Nu putem să nu deplângem prăbuşirea ştachetei la nivel de viaţă de club, mall, modă. Accentul mai nou pus de Minister pe olimpiade este încurajator.

Maiorescu vedea în membrii tagmei sale, redefiniţi de el ca filosofi ai culturii, forţele reformatoare capabile să învigoreze comunităţile precum briza mărilor cutreierate de talazuri. Readucerea cazului Maiorescu în dezbatere publică poate să însemne bobul fertil din care să se nască multă roadă.

43

Maria-Ana Tupan|

Critica literară, între teorie şi sociologie

În celebrul său răspuns la întrebarea lansată în dezbatere publică în 1784, „Ce este iluminismul?”, Immanuel Kant îl asimilează spiritului critic: capacitatea de a-⁠ţi folosi propria judecată, independent de opiniile altora. Contrazice cumva acest spirit guvernarea teoriei, sau, mai bine zis, a teoriilor critice canonizate de mai bine de o jumătate de secol prin grila cărora sunt citite operele literare? Am spune că nu.

Spre deosebire de poetica normativă clasică şi neoclasică, teoriile nu sunt scop în sine, ci mijloace de a citi literatura din perspective noi, de a da acestei lecturi, menită, nu doar să descrie, ci să explice un text, un caracter metodic şi consensual în cadrul unei comunităţi academice care întrebuinţează o terminologie şi un câmp de referinţă comune. Momentul schimbării a fost semnalat de Martin Heidgger în „Die Zeit der Weltbild” („Epoca reprezentării”), un eseu publicat în 1938.

Contaminat de tonul fatidic al lui Nietzsche, care decretase diverse morţi, anunţă şi Heidgger moartea cărturarului de tip enciclopedic, înzestrat cu o bibliotecă, şi substituirea lui de către cercetătorul care este angajat într-⁠un proiect, împărtăşit cu restul comunităţii academice, dezbătut la congrese, scris cel mai adesea la comanda unei edituri care are un plan tematic dictat de subiectele de interes ale momentului. Noţiuni de genul gust literar, valoare artistică sau efect estetic ţin, aşadar, de secolul al XVIII-⁠lea. Le găsim însă din belşug în volumul Actele colocviilor de critică ale Filialei Bucreşti, coordonat de Radu Voinescu (Editura MLR, 2016), caracterizat printr-⁠o eterogenitate ce contrastează puternic cu unitatea tematică, metodologică şi terminologică a volumelor de comunicări la conferinţe, fie ele naţionale sau internaţionale. Deşi epatând el însuşi prin mulţimea referinţelor docte, Gheorghe Grigurcu îşi 44

|ESEURI CONTEMPORANE

manifesta totuşi într-⁠un comentariu dezaprobarea faţă de acest „clasicism corupt” al postmodernităţii. În spiritul lui Kant, prin analogie cu situaţia funcţionarului public, ar trebui să ne supunem normelor şi convenţiilor de discurs ale momentului, ceea ce nu înseamnă renunţarea la examinarea lor critică în vederea unor schimbări, care pot fi adoptate doar în momentul în care se bucură de consens. Astfel se explică atât existenţa unei ordini de discurs a timpului, cât şi schimbarea ei.

Importanţa organizării acestor colocvii şi a publicării unui volum colectiv nu poate fi îndeajuns apreciată. Pe de o parte, munca istoricului literar interesat de fenomenologia receptării în al doilea deceniu al secolului este mult uşurată, pe de alta, criticii actuali îşi pot face o idee despre propria identitate în interiorul breslei, pot să-⁠şi apropie punctele de vedere, ajungându-⁠se în timp la configurarea unei şcoli naţionale de hermeneutică.

Paradoxală ni se pare coexistenţa libertăţii metodologice aproape totale cu exerciţiul de putere. Tema primului colocviu, recenzia sau cronica literară, angajează, nu dezbateri generice, ci consideraţii despre critica „de întâmpinare” şi „de direcţie”, prin care se înţeleg evaluări şi verdicte, stabilirea de ierarhii, de genul, „primii zece poeţi contemporani”, care, culmea, nu sunt aceiaşi în toate revistele.

Chestiuni de interrelaţionări sociale, de statut autoritar şi de ierarhii într-⁠o vreme când acestea sunt total dezavuate. Se discută cazurile unor critici care s-⁠au folosit de celebritatea literară pentru a-⁠şi asigura posturi bine plătite, ca suport de avansare socială. Acest model, specific României, pare să fi fost inspirat de modelul hegemonic al politicii totalitariste, având în vârful ierarhiei cuplul prezidenţial: „Sunt critici ferm convinţi că oficiul lor le asigură un fel de putere simbolică asupra scriitorilor. Că aceştia depind de cronicile lor, pentru a exista în literatură sau a avansa în ierarhiile culturale.” (Daniel Cristea-⁠Enache). Autoritatea se măsoară şi în capacitatea de a 45

Maria-Ana Tupan|

lansa câte un concept original, gen fracturism, neoexpresionism, neomodernism, transmodernism… Alte struţo-⁠cămile se nasc din combinarea teoriei contextuale cu autonomismul formaliştilor, printr-⁠o suprapunere de stări contrarii realizate alternativ: „Cronica este rezistentă prin înşurubarea decisivă în contextul socio-⁠cultural în care a fost scrisă, iar apoi, prin relevanţa ei critică, necontextuală şi verificabilă în orice context”. Oare scriem în acelaşi fel de două ori despre o carte pentru a justifica un asemenea universalim critic?

La polul opus, Cornel Ungureanu scrie un eseu despre estetica receptării care nu poate fi decât a unui timp (anii ’50), a unui loc (în provincie, în Banat) şi a unei problematici specifice acestui cronotop (personalităţi, polemici). În aceeaşi secţiune, Radu Voinescu, practicant dezinvolt al interdisciplinarităţii, include un doct comentariu despre motivele care determină această viziune istoristă. Ele ţin de regimul de cunoaştere care guvernează practicile semnificante.

Chiar şi în cazul aceleiaşi discipline, demonstrează criticul („Cum citeşte un critic?”), se produc metamorfoze stilistice justificate de mutaţiii disciplinare. Alegerea sa este justificată, psihologia fiind la science maitresse a secolului trecut şi a începutului noului mileniu. Evoluţia psihologiei de la Gestaltism la hermeneutică, de aici la modele cognitive şi, în final, contextul epistemologic al nonlinearităţii, fractalului, imposibilitatea de a detecta figurile (Gestalt) sau structurile (patterns) pe care se bizuie cognitivismul, pot fi corelate cu strategii şi structuri narative succesive: literatura psihologică, metaliteratura, rescrierile ca variaţiuni ale unor structuri de discurs, literatura postumanismului, a haosului şi indeterminării („viscerală”, se spune undeva). Dacă în interiorul unei singure discipline se petrec modificări de paradigmă atât de spectaculoase, cu atât mai mult ne aşteptăm ca apelul la alte discipline – sociologie, ştiinţă, filosofie – să 46

|ESEURI CONTEMPORANE

influenţeze grila de lectură şi, ca în experimentul cuantic, rezultatele interpretării.

Tipologiile propuse de majoritatea referenţilor nu sunt însă de natură epistemologică, ci biologică. Scriitorii sunt împărţiţi în şaizecişti, optzecişti, etc., principiului generaţional asociindu-⁠se şi unul valoric. Sună aiuritor, de exemplu, următorul pasaj din comunicarea lui Paul Cernat: „Mai departe, era în firea lucrurilor ca, în anii ’80, noua generaţie de scriitori să delegitimeze prin tehnici ale deriziunii, prin cultivarea contingenţei, ironiei şi a relativismului generalizat, optimismul auroral şaizecist, denunţat, pe drept sau pe nedrept, ca formă de legitimare a Puterii ceauşiste, atât pe latura internaţionalistă a umanismului simtomatic, cât şi pe aceea a neo-⁠naţionalismului mitologizant şi folclorizant”. („Revizionisme vechi şii noi”). Ce este „folclorizant”: tropii textuali din Cartea de la Metopolis, cu Dicomesia la scara unu pe unu a paginii tipărite, epura unui spaţiu ignorant în materie de valori, ce este optimist, hohotul de râs pe care îl bănuieşti în spatele lui Constantin I, geniul incult care reinventează logaritmii, grotescul grobian al unei societăţi care eliminase elitele, valorile, din romanele lui Nicolae Breban, experimentele narative sincrone cu cele din proza internaţională din romanele lui D.R. Popescu, umanitatea gregară a societăţii totalitariste din romanele lui realist-⁠magice, poezia ludică a lui Sorescu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag?

Acest narcisism este deosebit de păgubos, deoarece văduveşte literatura română de un profil prestigios în concertul literaturilor lumii. Romanele publicate în perioada postdecembristă sunt ca piesele recuperate ale unui domino ce conţine în avanpremieră speculaţiii asupra trecerii de la statul-⁠naţiune la comunitatea imaginară, transfrontalieră (Rusoaica), tehnici realist-magice (Biserica neagră), subversiunea şi deconstrucţia structurilor hegemonice (Dumnezeu s-⁠a născut în exil). Practicile promoţionale de 47

Maria-Ana Tupan|

gaşcă lasă în umbră opere literare deschise unor teme noi şi de prim plan în literatura contemporană (ontologia comunicaţională şi postumanismul la Alexandru Ecovoiu, criza identitară a subiectului diasporic la Aura Christi, probabilismul şi multiplicitatea traiectoriilor epice la D.R. Popescu, Horia Bădescu, Gabriel Chifu), proza speculativă (Florin Manolescu, Nichita Danilov, Octavian Soviany), suprapunerea realist-fantastic (D.R. Popescu, Petru Cimpoeşu).

Publicul este produsul educaţiei, fără îndoială, dar nu putem fi de acord cu Adrian G. Romilă că manualele şcolare nu trebuie să includă capodopere, ci literatură accesibilă, care să exerseze sensibilitatea şi simţul moral al copiilor. Ne putem gândi la o lecţie intuitivă de ingratitudine mai persuasivă decât Regele Lear? De recunoaştere (anagnorisis), târzie şi inutilă, a unui întreg comportament eronat, văduvit de criteriu etic, ca în Moara cu noroc? Despre conflictul tragic dintre imaginaţie şi simţul realităţii ca în Don Quijote?

Interesantă discuţia lui Lucian Chişu în jurul criticii tinere, care nu mai are nevoie să aştepte, precum cărturarul de altă dată, acumularea de lecturi. Motivul e simplu: am urmărit, prin şederea mea în Biblioteca americană şi britanică, felul în care s-⁠au limpezit şi s-⁠au standardizat metodele critice prin care tânărul e abilitat acum să abordeze textul literar ca un profesionist încă din perioada doctoratului. Felul cum le aplică materialului empiric, textelor propriu-⁠zise, dau măsura inteligenţei şi talentului lor.

Colocviile Secţiei de ciritcă a USR apar ca un spaţiu democratic al exprimării libere, necenzurate. Dezacordul nostru cu unele puncte de vedere nu înseamnă nicidecum invalidarea principiului etic suprem definit de Emmanuel Levinas ca respectul pentru alte opinii, acceptarea dialogului, recunoaşterea figurii ireductibile a Celuilalt.

48

|ESEURI CONTEMPORANE

Cicero şi noi

Relevanţa lui Cicero pentru noi e susţinută de Vincenzo Merolle, profesor la Universitatea „La Sapienza” din Roma, Facultatea de Ştiinţe Politice, şi editor al eruditei reviste The European Journal, în cinci limbi de circulaţie. Modul discursiv se potriveşte marelui orator: cartea, intitulată Mommsen and Cicero (Mommsen şi Cicero, Logos Verlag, Berlin, 2015) fiind o refutatio a portretului negativ alcătuit cu belşug de pagini de către cunoscutul istoric german în Istoria romană. Apărarea la modul polemic, în care s-⁠a manifestat geniul lui Cicero, e resimţită ca având un mai mare impact decât elogiul declarativ.

Merolle scrie ca un filosof politic născut tot în Arpino, în umbra marelui înaintaş, îndatorat prin aceasta de destin să-⁠l apere de defăimători. Înverşunarea sa se revarsă şi asupra altor detractori, precum Wilhelm Drumann şi Georg Barthold Niebuhr, precursorii lui Theodor Mommsen în trista operă de „character assassination” (distrugerea sistematică a imaginii unei persoane). Pasiunea pe care o pune Merolle în apărarea lui Cicero e parte din farmecul cărţii, dar inculparea întregii receptări germane, presupus favorabile ideii de Kaiser şi oligarhie prusacă ni se pare o exagerare. Nu avem de ce să interpretăm omiterea lui Theodor Mommsen din comentariile actuale drept simptom al unei conştiinţe vinovate. Mai curând am spune că, în stil tipic german, un politolog obiectiv şi detaşat precum Karl-⁠Heinz Mulag (Phänomene des politischen Menschen im 17. Jahrhundert, Hamburg 1973) aşează un genunchi la pământ, în vreme ce, pe celălalt, schiţează un tablou de invariante de natură să sistematizeze chiar şi cel mai încâlcit fenomen. Relaţia dintre putere şi valoare implică, de exemplu, concepţia antică despre întemeierea în etică (Tucidide), virtute (Platon şi Cicero), spre deosebire de epoca 49

Maria-Ana Tupan|

modernă a instalării raţionalităţii instrumentale (Morus: puterea trebuie să fie pragmatică, dar cu reguli de joc, în vreme ce Machivelli reduce finalitatea exerciţiului puterii la utilitate) etc.

Studiul operei lui Cicero, ca şi acoperirea operelor exegetice care i-⁠au fost dedicate fac din acest volum un model de erudiţie şi un reper imposibil de ignorat în viitor. Cea mai importantă calitate ni se pare însă repoziţionarea lui Cicero în istoria ideilor şi exploatarea potenţialului actual al ciceronianismului (asistăm la „renaşterea sa”) de a servi filosofiei istoriei şi politicii.

Urmând sugestii ale ucrainianului de origine poloneză, Tadeusz Zielinski, Merolle restabileşte întâietatea lui Cicero în genealogia deismului şi a modelului cosmogonic newtonian în De natura deorum şi De divinatione.

Ca apărător al idealului republican şi al guvernării consensuale în momentul prăbuşirii Republicii Romane, Cicero a fost reconfirmat în opţiunea sa politică de alte două catastrofe, cum le vede Merolle, care au dat înapoi mersul civilizaţiei: învingerea girondinilor în Franţa şi a lui Kerensky în Rusia. Dacă cel dintâi eveniment a păcătuit prin instaurarea arbitrariului puterii unui tiran, ultimele două au confirmat teama lui Cicero de tirania majorităţii, mai ales a vulgului.

Doar egalitatea în faţa legii e justificată, nu şi impunerea principiului egalităţiii în organizarea socială, deoarece oamenii nu sunt egali. A onora în mod egal pe cei mai de sus şi pe cei mai de jos este cât se poate de inechitabil, considera el.

Merolle nu vede vreo virtute nici în alternanţa la putere, nici în impunerea majorităţii, ci în modelul consensual ciceronian care înseamnă participarea la decizii a tuturor straturilor şi claselor sociale – ceea ce numim azi „democraţie participativă”. Între arbitrariul unui singur conducător şi nesăbuinţa gloatei, Cicero dorea să se interpună aristocraţii caracterizaţi prin moderaţie.

Acest rol de mediator, după dispariţia vechiului regim, a 50

|ESEURI CONTEMPORANE

revenit elitelor profesionale. Romanticul englez T.S. Coleridge îi spune alianţei clerului şi intelectualităţii, „clerisy”. Antonio Gramsci – iată o continuitate peninsulară exemplară – conferea acest rol societăţii civile. De aici tragedia eşecului acestei clase pentru întreaga societate: La trahison des clercs (Julien Benda); Trădarea criticii (Nicolae Breban). Sunt consultaţi public intelectualii în elaborarea, măcar a legilor care privesc cultura?

Vincenzo Merolle e o autoritate în domeniu, dar pentru această carte a consultat istorici de la vrei treisprezece universităţi din toată lumea „pentru a fi ferit de superficialităţi şi erori”.

Modele de politicieni unanim recunoscuţi sunt intelectuali care vin în numele păcii şi moderaţiei, precun Mahatma Gandhi sau Nelson Mandella. Preşedintele Obama, un alt făcător de pace, are nu doar sprijinul democraţilor, ci şi pe cel al universitarilor americani. Sunt unii intelectuali sinceri, cum ar spune Barak Obama, sau doar oportunişti? Să credem că domnul Bogdan Rareş, realizatorul unei recente emisiuni la Realitatea TV, chiar nu a călcat în vreo bibliotecă românească, pentru a constata că Mircea Eliade nu a fost „interzis de la război încoace”, ci publicat şi în vremea lui Ceauşescu (Istoria religiilor a avut un succes fulminant), şi după Revoluţie, fiind şi bibliografie oficială a Ministerului, chiar şi pentru concursul de titularizare pentru învăţători? Nu ne imaginăm că a ajuns la facultate fără cele patru clase primare. E sincer domnul Alexandru Cioroianu, când, cu apetitul senzaţionalului, îl acuză pe George Enescu de colaboraţionism? Probabil că Enescu a fost tot atât de comunist cât a fost Eugen Ionescu fascist, trimis, după mărturisirea fiicei sale la o emisiune a Eugeniei Vodă, ca ambasador pe lângă guvernul de la Vichy, pentru a fi salvat. Ei trebuie incriminaţi sau regimul totalitarist care cere creatorului de valori să aleagă între înregimentare şi viaţă? Sunt sinceri cei care pun semnul egalităţii între politică de dreapta şi mişcarea legionară, care s-⁠a făcut vinovată de crime: Iorga, un prim ministru, vânătoare de oameni, care e şi 51

Maria-Ana Tupan|

mai degradantă decât vânătoarea de animale din paleolitic. În Turnul care se înclină, Virginia Woolf, care scrisese contra mediocrităţii intelectuale, recunoaşte că nu puteai să trăieşti sub spectrul totalitarismului fascist ca tânăr sensibil şi inteligent fără să fii de stânga. Unde trăiau românii? În imediata vecinătate a ceea ce Henry Kissinger numeşte „războiul lui Stalin cu poporul rus”. Înainte fusese nu mai puţin „blândul” Lenin, care, după Merolle, printre mulţi alţii, a confiscat, la capătul călătoriei într-⁠un tren sigilat, revoluţia lui Kerenski. Părinţii sau bunicii sau străbunicii noştri cunoşteau evenimentele din Rusia din documentarele cinematografice. Erau scene de groază, cu oameni ascultând încordaţi zgomotului unei binecunoscute maşini şi respirând uşuraţi, dacă nu oprea. Cu copii puşi să se roage lui Dumnezeu pentru hrană şi lăsaţi să rabde, dar primind coşuri cu mâncare imediat ce se rugau lui Stalin…

Oare ce opţiune se cuvenea să aibă atunci un „tânăr sensibil şi inteligent”? Elogiul bolşevismului?… Cel mai mult ne intrigă însă chiar ceea ce am numi misterul legionar. De ce, dacă slujesc valorile naţionale, nu se îndreaptă aceştia spre romanticii paşoptişti, naţionaliştii antidinastici din preajma Primului Război Mondial, Goga, sau chiar Iorga, descoperitorul mormântului lui Constantin Brâncoveanu şi elogiatorul geniului lui Eminescu, mai curând decât spre cei care l-⁠au torturat pe acesta, smulgându-⁠i firele din barbă? Ca să nu mai spunem că, într-⁠o comunicare prezentată pe 9 decembrie 2008 la Arhivele Statului din Bucureşti, pe tema Mişcarea legionară şi relaţiile romano-⁠germane, 1941-⁠1945, Ottmar Traşcă, cercetător la Institutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca, a inclus proiecţii de documente ale refugierii capilor mişcării în Bavaria, ceea ce sună mai curând a mercenariat al unei ideologii străine care şi-⁠a adunat piesele la sfârşitul jocului decât a naţionalism. Dacă legionarismul e folosit ca plapumă extra-extensibilă pentru a acoperi cele două 52

|ESEURI CONTEMPORANE

milioane de români întemniţaţi şi în cea mai mare parte omorâţi, pe cei care au luptat pe frontul de est, pe deportaţii în Bărăgan sau pe cei cu vieţi distruse pentru că nu au avut inspiraţia să se nască în alte familii, aşa cum a făcut Nikolski (citez: Au fost legionari”) atunci înţelegem utilitatea agitării temei. Honesta utilitas, nu e util decât ceea ce este onest, spune Cicero. Vincenzo Merolle crede că stoicul antic ne poate ajuta să ne înţelegem istoria. E onest să dai de exemplu instituţia doctoratului din vremea lui Ceauşescu, aşa cum a făcut un academician matematician de curând, deoarece a dat doar 2000 de doctori, iar acum sunt 20.000? Dar cei două mii şi-⁠au luat doctoratul în condiţiile eliminării concurenţei în proporţie de peste 80%. În anul când am depus dosarul respins de „tovarăşul Cenuşă de la Muncipiu” (de fapt, Cabinetul 2), au fost respinse 500 de dosare din 600. Poate căderea liberă a universităţilor din ultimul deceniu (de pe locul 500, pe 700 şi, acum, pe 1000) are aici o explicaţie. Doctoratul e o formă de învăţare continuă, nu ar trebui să fie privit ca privilegiul celor puţini şi nici să sufere de „taxă pe cunoaştere”. “Cât adevăr suportă un spirit?” unul din citatele din Nietzsche drag prozatorului Nicolae Breban, e o întrebare incomodă în zilele noastre.

53

Maria-Ana Tupan|

Geometrii ale imaginarului A fost, fără îndoială, fără îndoială, o altă Spanie în comparaţie cu faţă cunoscută în 2007, deşi scopul vizitei a fost tot participarea la o conferinţă. O informaţie venită din partea ghidei unui grup de turişti cu destinaţia Avilla-⁠Segovia, căruia m-⁠am alăturat după conferinţă, m-⁠a făcut să meditez la relaţiile dintre putere şi mediul academic. Autocarul trecea pe lângă Palatul Moncloa, ansamblul arhitectonic din care face parte fiind deopotrivă sediul Preşedintelui guvernului şi al Universităţii Complutense. Mai devreme, văzusem la Universitatea San Pablo, prima dintre cele şase universităţi catolice „clasate înaintea universităţii de stat, Complutense”, cum ni se spune, portretul fostului rege, Juan Carlos. Se poate ghici, din organizarea spaţiului, influenţa doctrinară, a remarcat Mitchell Peters (Universitatea Europea, Madrid), unul dintre participanţi.

Conferinţa anterioară fusese organizată de o societate de universitari (ISTW), grupaţi în jurul lui Eland Books, un editor independent, aparţinând la ceea ce Habermas a numit „sfera discursului public”, care a oferit, începând cu secolul luminilor, alternativa unui spaţiu liber de expresie celui instituţionalizat de L’Ancien Régime. ISTW (Societatea Internaţională a Literaturii de Călătorie) are deschidere către ţările separate cândva de Cortina de Fier, o percepţie a literaturii sensibilă la contexte istorice şi ideologice, un ethos democratic, fiind un reper al „corectitudinii politice”.

Common Grounds, organizatorul prezentei conferinţe, cu sediul tot în America (Universitatea Michigan), este o expresie a establishmentului academic, asociat Programului Naţional pentru modele în educaţie prin seria „The Learner”, sub auspiciile căreia s-⁠a desfăşurat conferinţa dedicată 54

|ESEURI CONTEMPORANE

metodelor inovative şi viitorului ştiinţelor umaniste. Din Comitetul Director al societăţii, fac parte universitari de prestigiu, provenind, cu puţine excepţii, din America, Anglia şi Spania. Programul descurajează „tradiţionalele modele sumative” de transmitere a cunoştinţelor în favoarea modelării învăţării pe mecanismele de funcţionare a creierului, înlocuind memoria umanităţii cu conţinuturi care verifică sau dezvoltă capacitatea elevului/ studentului de rezolvare secvenţială a unor activităţi. Lecţia ajunge să semene cu un program de calculator, paradoxul fiind acela că omul, care a inventat creierul cibernetic, îl are acum de model. Orientarea e în esenţă futuristă, urmărindu-⁠se motivarea unor subiecţi umani în vederea reformării societăţii pe un anume făgaş.

Dacă pot generaliza pe baza experienţei la un singur campus, acela al Politehnicii, Universitatea San Pablo e în acord cu atmosfera Madridului din centrul istoric: elegant, sobru, străin de excesele şi vulgarităţile consumerismului.

Geometria austeră coexistă cu un lux simbolizând preţuirea pentru valorile cunoaşterii, pe care va fi simţit-⁠o până şi Principele Machiavelli, care, ieşind din politică, îmbrăca toga pentru a intra în bibliotecă. Nu se poate ca, văzând amfiteatrul uriaş de la parter, cu fotolii îmbrăcate în pluş purpuriu şi fireturi aurii, dar şi cu dispozitive IT de ultimă oră, să nu te întrebi, murind de invidie, oare cum o fi să predai într-⁠un asemenea amfiteatru?

Dispunerea în sălile de curs şi seminarii e într-⁠adevăr una care indică prezenţa autorităţii, cu discipolii aşezaţi în şiruri de bănci în faţa catedrei, dar tot restul spaţiului pare închinat unei autorităţi mai presus de un anume individ, tutorele supunându-⁠se el însuşi unui set de valori. Marginile aleilor sunt cultivate doar cu două specii de flori, albastrul levănţicii şi roşul leandrului amintind de culoarea liturigică a Fecioarei şi de sângele Mântuitorului. Chiar şi meniul cantinei se rezumă la preparate necondimentate, simple, care nu 55

Maria-Ana Tupan|

stârnesc apetitul, ci doar înlătură senzaţia de foame, îngăduind spiritului să se dedice unor chemări mai presus de poftele joase. Nu am putut să nu mă gândesc la compatrioţii care transformă până şi mesele funerare în festinuri…

Atunci am vizitat Toledo, unde până şi buticurile pentru turişti îşi expun obiectele într-⁠un democratic menu al celor trei culturi: hispanică, arabă, ebraică. Avilla şi Segovia, vizitate acum, sunt faţa imperială, de la Apeductul roman bimilenar – care „ar mai putea funcţiona şi acum”, insistă ghida – la însemnele comuniunii dintre tron, biserică şi cunoaştere ce i-⁠a asigurat triumful: în zidul protector al Avillei, unul dintre turnuri e catedrala; Alcazarul Segoviei priveghează asupra uneia din mănăstirile întemeiate de Sfânta Tereza de Avilla, iar în interior, simţi prezenţa spectrală a Reginei Isabella, patroana lui Columb, şi a regelui Filip al II-⁠lea, patronul alchimiştilor de care se leagă începuturile chimiei moderne. În România, politicul nu a inspirat dezgust, nici lui Maiorescu, nici lui Enescu, nici diplomatului Blaga. Aura de anxietate de care e înconjurată noţiunea acum e produsul epocii de după război, când elitele au fost date pe mâinile instituţiilor represive şi ale unor analfabeţi criminali de către guvernanţi nu cu mult mai educaţi. Deşi orientată diferit, afilierea politică sugerată de spaţiile madrilene mi s-⁠a părut o alegere liberă şi o opţiune ce nu se opune cu brutalitate altor grupuri de interese, ci doar apără valorile pe căi diferite şi mutual tolerante.

Rezumând acum în puţine cuvinte, am pledat în comunicarea mea pentru teorie contra activismului pragmatic, pur procedural, văzând în interdisciplinaritate, atât calea regală către creativitate – ceea ce s-⁠a afirmat cu energie de mai toţi participanţii –, cât şi posibilitatea de a reconstitui istoria ideilor şi de a reconecta fiecare generaţie la memoria umanităţii. Ştiinţa educaţiei a ajuns într-⁠un moment când se reconsideră 56

|ESEURI CONTEMPORANE

totul, începând cu întrebarea lansată de organizatori: „Ce se înţelege prin învăţare?”. Oare ce fel de societate vei construi, mă întreb, dacă alegi omul fizio-⁠biologioc (psihologia cognitivă studiind modul de funcţionare a creierului) contra omului istoric? Programul unui calculator se bazează pe stricte înlănţuiri logice, formale. Adversar al teoriei, Valentine Cunningham reproşează adepţilor „celui mai mare imperialist cultural”, Teoria cu majusculă, incoerenţa logică de a combina perspectiva ideologică şi implicarea în realitate cu formalismul pur sau tehnologiile limbajului. Fizica cuantică, a particulelor care îşi inversează cu mare uşurinţă spinul sau se manifestă în stări contrare, a localizărilor subatomice ce schimbă stările socotite cândva stabile ale lumii clasice a invalidat însă logica identităţii, interdisciplinaritatea fiind efectul trecerii la logicile post-⁠formale, polivalente. La originile schimbării s-⁠a aflat şi poetul-matematician Ion Barbu, adept al Programului de la Erlangen, al şcolii italiene de geometrie proiectivă, care a premers „arhitecturilor” matematice ale algebrei geometrice de astăzi. Interdisciplinaritatea care nu e salată interdisicplinară, ci se bizuie pe o viziune holistă, îşi propune să identifice invariantele epistemologice (structuri de informaţie) ale unei ordini culturale transdisciplinare. Cum scrie Jean Dieudonnee în „Arhitectura matematicii” (1950): existenţa unor probleme similare, a unor unelte conceptuale şi metode comune în domenii aparent foarte diferite. Geometria proiectivă hiperspaţială a transformărilor biraţionale concepută de Corrado Segre, Luigi Cremona ş.a. a reprezentat apariţia unui nou domeniu disicplinar care transforma rezultate algebrice în limbaj geometric. Nu există linii şi spaţii paralele în geometria proiectivă, acestea fiind articulate în modele cu dimensiuni superioare, de n-⁠ dimensiuni, în conformitate cu hărţi restrictive, în funcţie de postulate, axiome, parametri expliciţi ce asigură existenţa unor isomorfisme între elementele setului deschis ale unui spaţiu topologic.

57

Maria-Ana Tupan|

Matematicianul Ion Barbu vedea în Programul de la Erlangen o schimbare comparabilă cu revoluţia coperniciană.

Domeniile disciplinare deveneau module (seturi de invariante) studiate sub aspectul isomorfismului. În Joc secund, Ion Barbu realizează spaţii duale prin permutări de subspaţii care inversează includerea. O relaţie axiomatică (afirmată ca definitorie) se stabileşte între natură şi „grupurile apei”, realitatea tridimensională fiind recuperată ca proiecţie a bidimensionalei imagini acvatice.

Heptagonul care încheie ciclul „Isarlâk” suprapune geometria topologică a figurii cu şapte unghiuri şi limbajul (cuvântul El Gahel, cu şapte litere) având în comun propietatea că sunt semne. Aceste semne – unghiuri şi litere – sunt „dispuse ciclic”, figura fiind un spaţiu topologic ce rămâne neschimbat când e supus deformărilor. Putem citi literele (ELGAHELELGAHELELGAHEL…) sau înainta de-⁠a lungul liniilor la infinit. Pentagonul e produs prin operaţiuni aditive şi multiplicative, de la punct ajungându-⁠se la suprafaţă şi, de aici, după cum ar indica o simulare la computer, la hiperspaţiul torusului.

Poetul se proiectează pe sine în spaţiul creat prin isomorfism cu Isarlâkul istoric, din a cărui perspectivă el e un profan, El Gahel. Refuzând levantinismul libidinal, se defineşte pe sine, privindu-⁠se din oglinda Isarlâcului textual, la modul negativ, ca alteritate. Ion Barbu e un exemplu al modului cum o idee poate fi exprimată în discursuri total diferite sau „tradusă” dintr-⁠unul în altul pe baza unor isomorfisme.

La vremea lor, matematicienii geometriei proiective erau priviţi cu condescendenţă, căci la ce serveşte speculaţia care nu are nicio posibilitate de aplicaţie practică? În vremea noastră, când imprimantele în 3-⁠dimensiuni au devenit realitate, nimeni nu-⁠şi aminteşte de originile proiecţiilor geometrice în spaţii cu dimensiuni superioare. Scrierile 58

|ESEURI CONTEMPORANE

matematice ale lui Ion Barbu nu sunt digitalizate, deşi poate că adolescenţii matematicieni şi fizicieni care sunt primii în Europa ar putea fi motivaţi (nu accent, ci obsesie a Conferinţei „The Learner”, Madrid 2015) să rămână în România pentru a reface şcoala Ţiţeica-⁠Barbilian.

Proiectat pe fondul unuia dintre grandioasele bijuterii arhitectonice din Gran Via, în Plaza de Espana, grupul statuar alcătuit din Cervantes şi odraslele imaginaţiei sale – Don Quijote cu iubita şi servitorul – este loc de pelerinaj. Tradiţia literară nu pare deloc aici conţinutul defunct al dezavuatelor „expoziţii rezumative pe domenii disciplinare”. E o prezenţă vie, care magnetizează (iar magnetismul înseamnă viaţă) turişti de toate culorile, biologice şi vestimentare, care au aceeaşi înţelegere a operei lui Coullaut-⁠Valera, tatăl şi fiul, deşi vin de pe toate continentele. Urcă treptele, se târăsc pe sub asinul lui Sancho, deoarece marginea subţire şi înaltă a piedestalului ar cere îndemânare de gimnastă, şi ies victorioşi, pozând cu braţul pe urechea sau pe frâul acestuia pentru aparatele celor rămaşi „la sol”. Cu Rocinante nu se pozează nimeni, deoarece gâtul încordat de efort supracabalin al gloabei iese în afara postamentului. De fapt, cele trei erori sunt… patru. Figura feminină apare în două ipostaze, ca pentru a ne atrage atenţia că numai prin proiecţia imaginară a artiştilor şi savanţilor ajunge realitatea târgoveţei Aldonza Lorenzo să fie dublată de aceea a Dulcineei del Toboso.

59

Maria-Ana Tupan|

Studii culturale: faţa şi reversul

Vocea distinsului universitar de la celălalt terminal al telefonului mobil sună cu o desăvârşită naturaleţe şi fără accentul ardelenesc pe care îl detectez numaidecât în convorbirile din ultima vreme. „Vorbitorul mi-⁠a cerut să-⁠i spun fără înconjur, dacă, după opinia mea, postmodernismul este inconturnabil”. Parcă acesta a fost cuvântul de natură să pună în dificultate o valahă turcită, neobişnuită cu rafinamentele latiniste ale Şcolii Ardelene. „I-⁠am răspuns, continuă Profesorul, că, dacă există cuvântul inconturnabil, atunci cu siguranţă există şi cuvântul postmodernist”.

Adevărul este că postmodernismul provoacă nelinişti şi în alte cercuri scriitoriceşti din România, în afară de sibieni.

Nu, după cum ştia şi un spirit ancorat în sedimente culturale mai vechi decât latinitatea, cum a fost Lucian Blaga, fenomenele culturale nu sunt „conturnabile”, putrefactele altor vremi nu se reciclează, eterna întoarcere e doar un mit. Dacă faza culturală pe care o numim „postmodernism” şi-⁠a epuizat toate resursele şi poate fi clasată e însă o altă problemă.

Două apariţii relativ recente, semnate de comparatistele Monica Spiridon şi Florica Bodiştean, tratează ceea ce este inclus sub umbrela postmodernismului inclusiv de către teoreticienii care îl despart complet de post-⁠structuralism, chiar dacă nu putem gândi cultura populară şi studiile culturale, căci despre ele e vorba, în afara cotiturii semiotice din anii ’50 şi ’60.

Atitudinea critică pe care o adoptă Monica Spiridon se simte din titlul în engleză – Popular Culture. Modele, repere şi practici contemporane (Scrisul Românesc, 2013) – care indică distanţare de fenomen, deoarece, altminteri, geografia conceptului nu lasă afară literatura română. Stilul alert, 60

|ESEURI CONTEMPORANE

expresiv, dovedind un intelect activ şi flexibil, care poartă amprenta distinsei comparatiste, dobândeşte în acest eseu monografic inflexiuni ironice mult mai accentuate, comentariul dovedind uneori o plăcere caragialescă în a sesiza vulnerabilităţi ce fac obiectul unei şarje satirice sau chiar al unor pagini de pamflet. Derizoriul civilizaţiei, resimţit de o elită foarte restrânsă, dar hiper-profesionalizată după deceniile de explozie a teoriei, a molipsit şi sfera creaţiei, cultura reducându-⁠se la „arta de consum [care] nu are durată, ci doar o existenţă ciclică, de tip metabolic, care se desfăşoară între fabrică şi lada de gunoi. […]

Ca să luăm câteva exemple, o carte pe care o bagi în buzunar, o citeşti în metrou sau în bucătărie şi până când o termeni se face ferfeniţă, după care o arunci (în uitare sau în recipientul cu resturi menajere – e totuna); muzica de divertisment, înregistrată şi ascultată din raţiuni conjuncturale, de care te debarasezi jenat când a ieşit din vogă; suvenirurile din ipsos, din carton vopsit, sau din tinichea strălucitoare, adunate din voiajuri mai mult sau mai puţin culturale – de tipul Turul Romei în cinci zile sau O vacanţă de vis pe malurile Senei şi mai nou Turul Codului lui Da Vinci sau Turul Lord of the Rings – coparticipă la ritmurile cazaniere, împreună cu obiectele de uz domestic.” În comparaţie cu elegantul secol iluminist, pestriţa societate victoriană extinsă din cartierele metropolelor în suburbiile insalubre recent populate de masele de ţărani dislocate de Revoluţia Industrială îi inspira elitistului filosof Thomas Carlyle metafora epistemologică a hainelor care definea o epocă a suprafeţelor, lipsită de substanţă. Monica Spiridon metonimizează metafora lui Carlyle reducând noţiunea la „furnitură culturală”, un cuvânt ce nu mai e poate familiar într-⁠o vreme când au dispărut croitorii…

Este amintită genealogia celor două genuri, ficţional şi metaliterar, originea fiind identificată în Şcoala de critică 61

Maria-Ana Tupan|

socială de la Frankfurt, a lui Theodor Adorno, care a început prin a încerca să conştientizeze în rândul publicului politicile manipulative ale puterii, devenite tot mai autarhice şi periculoase în Germania anilor ’30, şi care au sfârşit contemplând efectul unui regim depersonalizant şi uniformizant în arta fără însuşiri (Kunst ohne Eigenschaften) produsă în serie la Hollywood sau în alte paradisuri artificiale şi artificioase ale Americii interbelice. Comediile pentru subdezvoltaţi mintali erau servite ca antidot contra temerilor generate de criza financiară şi politică.

Forma canonică a genului e identificată în rândul criticilor adunaţi de Richard Hoggart şi, ulterior, de Stuart Hall la Centrul pentru Studii Culturale de la Birmingham, expediaţi cu eticheta de „postmarxişti” şi recunoscuţi doar pentru „contribuţia majoră” a înlocuirii termenului „de masă” cu acela de „popor”… Efectul retoric este cel scontat, dar lumea universitară occidentală, cel puţin din propria experienţă, nu coboară la nivelul atins în fostele state socialiste printr-⁠o politică de personal întoarsă pe dos. E drept că CCCS a ieşit de sub mantaua Noii Stângi, dar mentorul mărturisit de Hoggart este John Ruskin, iniţiatorul curentului estetist din Anglia Victoriană, care s-⁠a opus „efectelor uniformizante ale subculturii şi divertismentului ieftin” de care atât el cât şi actualii apărători ai proletariatului încearcă să-⁠l ferească.

Studiul contextualizant, holistic, al ordinii culturale reclamă, în realitate, multiple şi variate lecturi.

Scenele satirice din spaţiul cibernetic, electronic, mediatic sau politic sunt admirabil schiţate, ele ilustrând totodată acuitatea observaţiei şi proprietatea teoriei lui Baudrillard despre hiperrealitate: cauzalitatea reciprocă dintre o realitate devenită simulacru şi un simulacru petrecut în timp real. Construcţia mediatică a republicanei Sarah Palin e de natură să arunce lumină asupra rolului determinant al imaginilor în impunerea unei vedete, de orice fel.

62

|ESEURI CONTEMPORANE

Dimpotrivă, Florica Bodiştean adoptă metoda culturalistă în studiul Eroica şi erotica. Eseu despre imaginile feminităţii în eposul eroic (Pro Universitaria, 2013) cu întregul instrumentar metodologic al unei teorii critice pe care Monica Spiridon a numit-⁠o, în altă carte, Interpretarea fără frontiere (Editura Echinox, 1998). Studiul reprezentării femeii în epsoul eroic de la Homer la literatura de război a primei conflagraţii mondiale nu urmăreşte o cât mai mare acoperire empirică, ci schiţarea unei tipologii şi elaborarea unei naraţiuni explicative.

Figura feminină este încadrată într-⁠un model ai cărui parametri includ rolul social, profilul moral, evaluarea simbolică într-⁠o societate de tip patriarhal sau evoluată, constrângerile genului literar asupra construcţiei ca personaj etc. Este o abordare analitică, exploatând universul de semne în toate implicaţiile sale, uimind prin detalii, dar nu este o abordare rece, ci mai curând o pătrundere empatetică în lumea textului care devine foarte vie, angajându-⁠ne emoţional ca şi cum ar fi reală – amintindu-⁠ne prin această manieră de regretatul Nicolae Balotă.

Ceea ce frapează în lectura acestei cărţi pe fondul binecunoscutelor emisiuni radio şi de televiziune sau articole inflamate ale unei vieţi publice obsedate de politică şi isterizate pe acelaşi subiect este discursul deosebit de politicos, de reţinut în exprimarea discretă a dezaprobării, dar entuziastă a admiraţiei stârnite de personajele feminine care sunt, pe rând, laşa Elena, îndatoritoarea Andromaca, nobila Creusa capabilă de sacrificiu în numele unor valori mai presus de individ, „amazoana civică” din fruntea unui popor (Didona), pasionata şi paradoxala Isolda, trufaşa Rowena, generoasa şi modesta Rebeca… Anatomia figurii feminine se despleteşte în albia cuprinzătoare a progresului civilizaţiei şi a teoriei ideilor.

Discursul Floricăi Bodiştean aminteşte de farmecul conversaţiei de altă dată la vreun taifas boieresc sau al stilului epistolar elevat. Ambele cărţi sunt libere de jargonul şi locurile 63

Maria-Ana Tupan|

comune ale studiilor literare postbelice. Dacă Monica Spiridon impresionează prin focurile de artificii ale imaginilor surpinzătoare, deşi foarte expresive şi adecvate, Florica Bodiştean se remarcă prin construcţia impecabilă a unor fraze complexe sintactic, dar foarte bine conduse: „Dar vinul aducător de fericire, nefericire şi moarte are şi el un antidot, şi acesta este indiferenţa simbolizată de câinele Petit-⁠Crū, un element deloc de neglijat din scenariu. E un câine fermecat, dar al unei zâne, pe care Tristan îl dobândeşte oarecum prin forţă de la ducele Gilain din Ţara Galilor, ca răsplată pentru că l-⁠a scăpat de asuprirea uriaşului Urgan cel Păros, şi i-⁠l trimite Isoldei. Câinele acesta, prin clopoţelul atârnat la gât, are, ca şi flloarea de lotus din Odiseea, puterea de a lecui tristeţea şi de a aduce uitarea oricărei dureri. Isolda îi descoperă secretul şi, pentru că nu i se pare drept ca ea să uite, iar Tristan, neuitând, să sufere, aruncă clopoţelul în mare.”

Test de erudiţie şi de capacitate în a stabili conexiuni, studiul teoretic sau comparat lasă, ca în cazul celor două autoare, să transpară toate componentele unei personalităţi umane, dincolo de exerciţiul profesionist, strict disciplinar.

64

|ESEURI CONTEMPORANE

În jurul fantasticului

Dificultatea de a defini fantasticul e doar parţial motivată de criza conceptului de materie la începutul secolului trecut şi de plonjonul sub nivelul observaţiei directe a fenomenelor odată cu emergenţa Noii Fizici. Calculul probabilelor colapsări ale stărilor interferente ale unui sistem încă mai poate atribui un rol deterministic funcţiei de undă, iar modelul ierarhic mijlocit de logica modală încă mai poate identifica un centru al existenţei obiective şi independente, în funcţie de care pot fi despărţite apele între lumi posibile şi imposibile.

Altfel stau lucrurile când sunt privite prin rame ale perpetuei emergenţe, incertitudinii, logicii polivalente. În cel mai înalt grad edificatoare ni se pare însă a fi comparaţia dintre pozitivismul comtian, care a fost sursa epistemologică a realismului în artă, şi pozitivismul propus de Karl Popper în secolul poeticilor anti-⁠iluministe sau anti-⁠raţionalist scientiste.

Diacronia triadică a lui Comte dă câştig de cauză omului de ştiinţă în raport cu teologul şi metafizicianul. Fapte şi iar fapte, cum predică un utilitarist dogmatic într-⁠un roman de Dickens, observate, comparate şi generalizate. Decoruri balzaciene, mai încărcate de obiecte decât arca lui Noe, caractere şi scene tolstoiene…

Pozitivismul lui Popper acoperă şi el o tipologie triadică: lumea fizică, obiectul legitim al studiului comtian, cea subiectivă, pusă de predecesor între paranteze, şi cea de a treia, a minţii obiectivate în obiecte culturale, având existenţă independentă de subiect, dar orgine în acesta: „Ceea ce e conţinut într-⁠o carte, depozitat într-⁠o bibliotecă sau predat într-⁠o universitate” (Cunoaşterea obiectivă).

65

Maria-Ana Tupan|

Naraţiunile postmoderne, metaficţionale şi autoreflexive, au în mod caracteristic ca temă ceea ce a mai fost gândit, scris, reprezentat. Sunt cel mai adesea rescrieri, intertexte, hipertexte (texte în relaţie cu alte texte, din afara esteticului). Cu alte cuvinte, exerciţii de fenomenologie, nu a lumii sau a subiectivităţii, ci ale culturii date umanităţii în comun. Păcătuiesc ele prin evazionism? Mai este credibilă raportatea la o terra firma a unei realităţi unice, obiective, preexistente codificării? Se întâmplă să-⁠mi pun această întrebare la comemorarea/aniversarea unui sfert de veac de la Revoluţie/ Lovitură de stat… Cei mai mulţi i-⁠am fost contemporani ca persoane mature şi având încă memoria intactă. Nu ar trebui să avem reprezentări atât de radical diferite. Nu e realitatea istorică una singură? Se pare că Popper are dreptate şi că e mai curând un palimpsest de conflictuale versiuni narative.

Mi-⁠amintesc de tăcerea consternată ce s-⁠a aşternut după dărâmarea unei biserici din vecinătate, dar cineva povesteşte despre icoanele prezente în fiecare cameră din Primăverii şi despre serbările de Paşte şi de Crăciun de acolo. Mai dărâma Dictatorul o „monastire” în oraş, mai trăgea o închinăciune la întoarcerea acasă… Mi-⁠amintesc de feţele îndârjite şi schimonosite de ură ale soldaţilor care i-⁠au executat, dar cineva „mărturiseşte” că doar el a tras, din care cauză asupra lui s-⁠a abătut urgia, începând cu părăsirea lui de către soţie şi dezavuarea sa mai severă decât a bătrânului marinar care a ucis albatrosul. Nu a fost un pluton de execuţie, ci un triptic biblic, el între doi soldaţi, ale căror puşti s-⁠au dovedit inocente de fumul cartuşului… Invers faţă de Noul Testament, el a fost Cain între doi inocenţi… Din ultima transmisiune, la un post de televiziune, a scenei decretării legii marţiale, în locul lui Gogu Rădulescu era un personaj necunoscut, probabil generat de computer. Din următoarea, va lipsi, poate, chiar Ceauşescu… Care realitate?!….

66

|ESEURI CONTEMPORANE

Modul de tratare a fantasticului în volumul de studii intitulat Transitions and Dissolving Boundaries in the Fantastic (Tranziţii şi graniţe evanescente în literatura fantastică), editat de conducătoarele unui program de cercetare la Universitatea din Zürich (Lit Verlag, 2014) – Christine Lötscher, Petra Schrackmann, Ingrid Tomkowiak şi Aleta-⁠Amirée von Holzen – pare la prima vedere paradoxal, deoarece aproape toţi autorii sunt interesaţi, nu de tipologia lumilor narative sau de teorii şi clasificări generice, ci de relevanţa operelor comentate în context social-⁠istoric.

Nu ruptura dintre universul fictiv şi logica realului/ probabilului/ posibilului este punctul focal al analizei, ci, dimpotrivă, punţile care pot transforma pe cel dintâi în model de simulare pentru al doilea termen al ecuaţiei, ca şi cum din partea acestui gen de obiecte estetice am aştepta recuperarea simţului pierdut al realităţii peste care s-⁠au aşternut alienantele surogate ale civilizaţiei noastre saturate de semne.

Sara Taglialagamba descoperă la originea desenelor reprezentând animale fabuloase ale lui Da Vinci o realitate psihologică şi un scop imediat, pragmatic: combinaţiile de trăsături din fabulosul animalier erau menite să genereze spaimă, copilul construind astfel un scut pentru a-⁠şi speria tatăl şi prietenii de joacă în Roma anului 1513…

Minwen Huang emancipează noţiunea de globalizare devenită clişeu într-⁠o jungiană descoperire a unui imaginar comun, nu ca subconştient abisal, ci ca ordine de artefacte cu funcţii simbolice similare. În hiperrealitatea postmodernă, acuzată de fragmentarism şi spirit comercial, seria manga Fullmetal Alchemist a lui Hiromu Arakawa (2001-⁠2010) reprezintă o versiune a tradiţiei Homunculus din alchimia occidentală, având aceeaşi finalitate de resurecţie spirituală prin stimularea imaginaţiei publicului.

O perspectivă psihanalitică asupra monstruozităţii din proza lui H.P. Lovecraft sugerează existenţa unor temeri 67

Maria-Ana Tupan|

xenofobe cu privire la alterarea civilizaţiilor albe în contact cu populaţiile de culoare colonizate (Alesya Raskuratova).

Filmele de groază ale lui David Cronenberg îi prilejuiesc lui Daniel Illger un rechizitoriu al potenţialului de deconectare a spectatorului de la sistemul de norme etice care fac posibil modul de existenţă civilizat în contrast cu violenţa amorală a junglei, un efect similar având substituirea eroilor exemplari din tradiţia epică prin anti-⁠eroi mai mult sau mai puţin demonici în serialul britanic de televiziune difuzat între 2009-⁠2013, Misfits (Zbanghii), după cum demonstrează Dana Frei şi Lars Schmeink.

Dieter Petzold şi Sarah Herbe transferă conceptul de graniţă deschisă ca element definitoriu al intrigii fantastice în domeniul teoriei genurilor, insistând asupra importanţei contextului teoretic în analiza oricărui obiect estetic, ce nu poate fi interpretat decât prin prizma curentului, mişcării, şcolii al căror program estetic l-⁠au constituit. Hibridizarea generică este trăsătura definitorie a operei fantastice în lumea noastră intens metamorfică. Volumul impresionează nu numai prin surprinzătoarea „priză la realitate” a studiilor unui gen renumit pentru evazionism dar şi prin cultura esoterică a autorilor într-⁠o perioadă de diminuare a prestigiului erudiţiei. Subminarea ei vine uneori de unde te aştepţi mai puţin, ca, de exemplu, din asocierea forţată dintre fascism şi cultură esoterică în cartea lui Mark Sedwick, Against the Modern World: Traditionalism and the Secret Intellectual History of the Twentieth Century (Oxford: Oxford University Press, 2004). Fascizarea României în anii ’30 e ilustrată, potrivit autorului, de Vasile Lovinescu şi Mircea Eliade, tributari lui Guénon şi Evola.

Prin „tradiţionalism” nu se înţeleg, aşadar, poporanismul sau sămănătorismul, cum am fi crezut noi, ci ceea ce implică T.S. Eliot, nemenţionat însă, prin acest cuvânt în eseul „Tradiţie şi talent individual”: tezaurul mitopoetic al umanităţii, recuperat ca remediu într-⁠un secol de secetă 68

|ESEURI CONTEMPORANE

spirituală. Într-⁠o recenzie din Journal of World History l, Volume 17, Number 2, June 2006, Colin Beech găseşte cartea „dezamăgitoare”. Sedwick ignoră contextul aproape consensual al discuţiei despre decăderea Occidentului (Brooks, Adams, Spengler, Toynbee), ca şi istoria modernismului estetic. De ce să fi fost Eliot, apărătorul imaginarului occidental, mai fascist decât Marinetti care îndemna la demolarea academiilor, muzeelor şi bibliotecilor? Thomas Mann găzea demonic dodecafonismul, nu neoclasicismul muzical. Într-⁠o conferinţă despre alt incriminat, Thomas Merton, un pelerin catolic în Asia, ţinută la Universitatea din Madrid (2007), Sonia Petisco îl prezenta ca pe un apostol al unificării spirituale eurasice, în contrast cu tradiţia europocentristă exclusivistă şi critică pe criterii rasiale.

Fascismul nu lipseşte din scrierile moderniştilor acuzaţi de evazionism cripitic, dacă ne gândim la planurile de eugenie care lovesc în victimele războiului sau în persecuţia unor personaje pentru origine germană sau pentru origine ebraică în romane de Woolf şi Joyce. Politicul e aici la el acasă, şi nu în extrapolări paranoice precum acelea ale poliţiei din Călătoriile lui Gulliver, unde suspecţii sunt acuzaţi că folosesc cuvântul „oală de noapte” cu sens de „cabinet guvermamental”… Dacă Vasile Lovinescu s-⁠a dovedit fascist pentru că a scris despre Sfântul Graal, iar Sadoveanu despre creanga de aur, Ţara pustie, epicul lumii moderne, le combină…

Capitol strălucit al literaturii române, literatura fantastică face obiectul unui proiect de cercetare al Universităţii Babes-⁠Bolyai, coordonat de profesorii Ştefan Borbėly şi Corin Braga, ale cărui publicaţii (Caietele Echinox şi volume individuale), beneficind de aria de circulaţie a limbilor franceză şi engleză, sunt de natură să risipească anxietăţi stârnite de extrapolări ideologizant-⁠politizante.

Nimic nu e mai potrivit iarna decât o poveste cu spriduşi, spune Shakespeare, drept care am ales şi noi subiectul 69

Maria-Ana Tupan|

pentru numerele „de peste an” (decembrie-⁠ianuarie) ale revistei. Să ne bucurăm, aşadar, de un început de an cu scriitorii români în istoria intelectuală a Europei.

70

|ESEURI CONTEMPORANE

My Son… Sinocika…

Cât de diferite sunt aceste femei, în ciuda tragediei lor comune! Mama din America, redusă la o voce în eter, are un timbru metalic, inexpresiv, cerând, în finalul scrisorii către fiu, mila răpitorilor care-⁠l ameninţă cu decapitarea. Am sentimentul că foloseşte un cod, proferând printre rânduri o surdă ameninţare. În ciuda efortului de a nu irita duşmanul, nu s-⁠a putut elibera de sentimentul apartenenţei la o mare putere care cere ce i se cuvine. Mama din Ukraina e o femeie simplă, cu un trup masiv, ce te face să te gândeşti la gospodinele care au încetat să se mai preocupe de înfăţişare. Mânuieşte un dispozitiv luat parcă dintr-⁠un muzeu al istoriei tehnicii ce se dovedeşte a fi un telefon. Pare să fi făcut un apel fără speranţă de răspuns, dar deodată tresare, reînvie, întrebând cu glas sugrumat: „Fiul?… fiule!…”

Când am aterizat noi în această lume de orori?

Americani şi britanici, „agenţi umanitari”, decapitaţi.

Ucrainieni, inclusiv femei, torturaţi, aruncaţi în gropi comune… Unde au învăţat asasinii să „prelucreze” trupul unui om viu, acea minune gânditoare şi simţitoare, ca pe o cutie de conserve? Nu că nu aş avea raspuns, dar între cel care simulează, aruncând pe ecrane filme de groază sau scena repetată la infinit a devorărilor din junglă, şi cel care practică asasinatul mi se pare că nu există o deosebire esenţială în planul conştiinţei. Dacă mai are vreo relevanţă acest nobil cuvânt într-⁠o lume robotizată şi vulgară… În societăţile moderne de sclavi, în care corporaţiile internaţionale transcend drepturile individului, golind de sens conceptul de democraţie.

Sau în care politicienii filosofi care au gândit constituţia ca declaraţie universală a drepturilor omului au lăsat locul unora ale căror convorbiri telefonice nu pot fi reproduse… S-⁠a văzut 71

Maria-Ana Tupan|

în prăbuşirea Cortinei de Fier sau în crearea Europei unite împlinirea profeţiilor lui Paracelsus, instaurarea păcii universale, al cărei tratat nu mai conţine, cum spune Kant, germenii viitoarei declaraţii de război…

Sună paradoxal, dar tinerii sunt în mai mare măsura supuşi riscului dezumanizării, deoarece nu au termen de comparaţie. Ar putea trage concluzia, pe care o citesc în Arts and Terror, o istorie a reprezentării temei în artele plastice (Editor: Vladimir L. Marchenkov, CSP), că fenomenul este endemic naturii umane. Cei care au sentimentul că au „căzut” în realitatea prezentă dintr-⁠un Eden în care au deschis ochii conştiinţei ştiu însă că perioadele de pace şi de demonie alternează. Edenul a avut o istorie foarte scurtă în Romania, a debutat în 1963 şi şi-⁠a închis porţile în urma noastră, a celor alungaţi în infernul totalitarismului reinstaurat în 1971. În primăvara pogorâtă peste Europa de mişcarea pentru drepturile omului de la Helsinki, s-⁠au publicat cărţi care au schimbat moduri de gândire, s-⁠au afirmat regizori care au adus marele public în sălile filmelor de artă, iar standardele vieţii intelectuale au urcat până la instaurarea unei adevărate „terori a teoriei”. La noi, ieşiţi din închisori, supravieţuitorii – mari figuri ale culturii interbelice – reveneau în universităţi, la Academie. Profesorul Andrei Marga rememora la o recentă lansare contribuţia comunităţii universitare la recuperarea instituţională a lui D.D. Roşca. În acei ani, românii au simţit cum inima comunităţii reîncepe să bată… Intensitatea vieţii spirituale era aceea care dădea şi măsura sănătăţii trupului social.

Disperarea mamelor e poate cel mai grăitor simptom al unui curs patologic, contra naturii, al ultimelor evenimente.

Mai sunt şi unghiuri de fugă spre ordinea raţionalităţii?

Desigur. Sunt dispozitive militare trimise, nu pentru război, ci pentru a combate virusul Ebola. Sunt încercări de a înţelege mai curând decât de a anihila adversarul de moment. Cărţile 72

|ESEURI CONTEMPORANE

despre imaginaţia politică, sau despre convingerile şi codurile secrete ale rebelilor afgani, apărute de curând la Editura Cambridge Scholars Publishing, confirmă reputaţia de „popor cu principii” (Kant) a britanicilor, care nu au redus nici pe supuşii Coroanei din colonii la statutul de simple instrumente ale propriei bunăstări. Etnologul sau educatorul au însoţit guvernatorul. India Survey, departamentul de studii ale mentalităţilor şi tradiţiilor locale din epoca victoriană, reuşea să înfiripe relaţii din care se năştea Kim, eroul lui Kipling, venindu-⁠i britanicului în întâmpinare „din iubire”, nu din supunere. Efortul de a-⁠l înţelege pe Celălalt, vizibil astăzi în publicarea de către aceeaşi editură a unor volume precum Secret Languages of Afghanistan and Their Speakers (Jadwiga Pstrusińska), The Boundaries of Afghans’ Political Imagination .The Normative-⁠Axiological Aspects of Afghan Tradition (Jolanta Sierakowska-⁠Dyndo), toleranţa faţă de opinii contrare, propusă ca program de guvernare, au avut o sursă naţională în iluminiştii scoţieni, dar trădau şi influenţa lui Feuerbach şi a unei întregi şcoli a liberalismului şi umanismului ştiinţific. Chiar şi mai departe în timp există semnele unei constituţii morale, primare sau dobândite (de la Cicero), de exemplu, refuzul Angliei Reformei de a traduce Principele lui Machiavelli, în vreme ce publica manuale ale bunei şi onestei guvernări. Chiar şi Policraticus, tratatul medieval care recomanda regilor ştiinţa de carte alături de arta militară, s-⁠a numărat printre primele încercări ale epocii postclasice de a raţionaliza puterea şi de a o întemeia în filosofie şi etică după modelul lui Platon. Poate nu întâmplător a fost Alexandru cel Mare, elevul lui Aristotel, întemeietor al unui imperiu, dintre învinşii căruia şi-⁠a ales soţia, şi ale cărui scrieri le voia adunate laolaltă în desăvârşita democraţie a unei mari biblioteci. „Filosofia este indispensabila reuşitei efortului uman de cunoaştere, de raţionalizare şi de trăire cu sens a lumii”, afirmă 73

Maria-Ana Tupan|

Andrei Marga, în prefaţa la cea de a treia ediţie, revizuită şi adăugită, a Introducerii în filosofia contemporană (Editura Compania, 2014). Formaţia, ca student, în perioada dezgheţului ideologic şi a acalmiei politico-⁠militare a anilor ’60 se poate să fi fost aceea care a determinat şi opţiunile sale disciplinare sau afinităţile elective. Apropierea de J. Habermas, filosoful libertăţii de conştiinţă devenită posibilă în sfera discursului public iluminist, independenţa de centrele de putere, s-⁠a dovedit fertilă. Cursurile şi publicaţiile sale au fost deschizătoare de drum în domenii care însemnau şi sincronizarea cu mişcarea de idei pe plan internaţional: deconstrucţia metafizicii şi logocentrismului, triumful raţionalităţii comunicaţionale, a pragmatismului american, trecerea la epoca post-⁠seculară, în care, nu numai că se reia dialogul filosofiei cu teologia, dar fizicienii înşişi vorbesc de un univers etic, a cărui teleologie antropoteistică se explică prin aceea că tot ceea ce e bun se şi realizează efectiv. O întâlnire de gradul trei îi aduce în acelaşi laborator al gândirii speculative pe un redutabil pragmatist şi pe Ratzinger…

Conştiinţa istoricităţii regimurilor de cunoaştere situează această sinteză teoretică în câmpul liniilor de intensitate ale discursului disciplinar din prezenta fază culturală. Aşa se explică poate de ce seamănă atât de mult o privire de ansamblu asupra şcolilor de filosofie contemporană, cum este aceea oferită de masivul tom reeditat de Andrei Marga, cu o antologie similară de eseuri asupra teoriilor critice şi paradigmelor epistemologice care guvernează critica literară de la începutul noului secol, editată de Julian Wolfreys (Edinburgh, 2002). Atât autorul care şi-⁠a asumat de unul singur uriaşul efort, cât şi autorii capitolelor din antologia Wolfreys, se concentrează asupra paradigmelor epistemologice (Marga: „exponenţi prototipici”, Wolfreys: „focare epistemologice”), multe fiind comune: haos şi indeterminare în universul cuantic, construcţia subiectului, sociologizarea conceptului de 74

|ESEURI CONTEMPORANE

identitate, realism sau convenţionalism etic etc. Prin „perioada contemporană”, Andrei Marga înţelege atât extensia temporală (secolul al nouăsprezecelea), cât şi modul de articulare teoretic-⁠discursiv prin care, cum spune John Jervis, au fost deconstruite metanaraţiunile raţionalismului scientist al iluminismului (Transgressing the Modern: Explorations in the Western Experience of Otherness, Blackwell, 1999) sau arogantul totalitarism hegelian. În locul unei lucrări de tip enciclopedic, Andrei Marga alege o forma flexibilă, în care obiectul focalizării analitic-⁠estimative îl constituie, fie filiaţia (filiaţii, convorbirea cu tradiţia), fie noutatea (noua justificare, noua înţelegere, schimbări). Este, aşadar, o istorie a mişcării de idei, a spiritului timpului care încă mai respiră prin noi. Este un spirit conştient de sine, ceea ce explică armonizarea vocilor în partituri unificate epistemologic. Aşezaţi alături, observăm sincronizarea perfectă (1837) a lui Bernard Bolzano şi William Whewell şi omogenizarea conceptuală (Bolzano: „corelaţia adevărurilor obiective”, Whewell: „consilienţa”, convergenţa tuturor disciplinelor), devenite posibile într-⁠un forum cultural mai curând decât într-⁠un Babel politic sau târg global, consumerist. Este un spirit care se simte nefericit atât timp cât este înstrăinat în teleologii străine de propriile dorinţe şi voinţa, dar împăcat atunci când se poate autodetermina şi automodela, existenţialismului acordându-⁠i-⁠se locul privilegiat pe care şi l-⁠a câştigat din chiar momentul în care Kierkegaard deschidea o fereastră individului închis în determinismul socio-⁠biologic al rasei sau societăţii de pozitivismul lui Conte.

Este, în fine, un spirit devenit tot mai preocupat de universul eticii, de motivele, consecinţele şi raţionalitatea actelor intenţionale. Ataşat mai ales semioticii vieţii colective (Charles Sanders Peirce, care se bucura de cel mai extins comentariu, stă într-⁠adevăr la originea filosofiei contemporane ca semiotica generalizată sau a esteticii semiotice a întregii perioade postbelice) şi eticismului, Andrei Marga se doreşte un filosof 75

Maria-Ana Tupan|

al cetăţii. Într-⁠o perioadă de restructurare a disciplinei, sau, mai curând, a disciplinelor care tind către ea (filosofia limbajului, filosofia ştiinţei, filosofie politică…), filosofia poate oferi infinit mai mult decât consolarea lui Boethius în închisoarea barbarului Theodoric. Ea poate sluji drept superioară întemeiere vieţii publice a unui popor pe care Rădulescu-⁠Motru îl credea lipsit de suflet instituţional, dar care este astăzi parte a unei Europe reunite.

76

|ESEURI CONTEMPORANE

The European Journal: revizuiri iluministe

Am ştiut că fusese ultimul meu curs în Pitar Moş în momentul în care, coborând la catedră, l-⁠am văzut aşezat de cealaltă parte a mesei, învârtind nişte hârtii. Nu se schimbase aproape deloc din ziua în care, din fotoliul biroului Decanului, de la celălalt capăt al culoarului, mă avertizase să nu protestez a doua zi, când urma să aibă loc repartiţia studenţilor, şi când altcineva – fiica şefei de cadre din Ministerul Învăţământului – avea să fie oprită la o catedră. Cum tatăl meu era preot, deşi intrasem prima la facultate şi absolvisem ca şefă de promoţie cu zece, nu puteam urma o carieră universitară. Pe acea colegă am reîntâlnit-⁠o două decenii mai târziu, la Biblioteca Britanică, unde îşi aduna materiale pentru doctorat… Numele meu fusese deja inclus în Dicţionarul Scriitorilor Români (Zaciu, Papahagi, Sasu). Am revenit după Revoluţie, am ajuns încă o dată în vârf în domeniul studiilor şi teoriei literare, dacă asta înseamnă să publici la edituri, inclusiv străine, de carte academică, dar se vede că Universitatea Bucureşti nu-⁠mi poartă noroc. D.C. a revenit cu duhul acelei lumi pe dos pentru a scrie istoria anilor de după Revoluţie, în care a fost ţinut departe, o istorie care va pretinde cititorului multe „local knowledge” (loco Scala-⁠Patria), dacă acesta va dori să ştie despre cine se face vorbire.

Se poate totuşi să nu mai fie vorba de nenoroc, ci de ceva mai adânc şi mai general, sugerat de opţiunea conducerii Universităţii pentru foşti pucişti care au epurat generaţia lui G. Călinescu. De la ei trebuie să-⁠şi fi însuşit obiceiul de a-⁠l da afară pe cel mai bun. Diferenţa este că atunci se ştia că e vorba de ostracizări politice, în vreme ce acum o intelectualitate deprofesionalizată chiar nu mai e capabilă de evaluări corecte.

77

Maria-Ana Tupan|

De exemplu, acest site al „trustului” observatorcultural.ro /Conexiuni - Apostrof - Dilema-veche - Ex-⁠Ponto, care îmi reproşează în limbaj de Stâna de Vale (poate fi şi de Deal): „Numele vine, fireşte, de la rizom, noţiune metaforizată de către Deleuze şi Guattari pentru o nouă polaritate între reprezentările cu valoare cognitivă ale Vestului şi non-⁠Vestului. Nu altcineva decât soţia scriitorului – am numit-⁠o pe Ana Maria Tupan – notează în Discursul postmodern că celui dintâi‚ i-⁠ar fi caracteristică imaginea arborelui […]. Estului i-⁠ar fi caracteristice reţeaua, vegetaţia rizomatică, proliferând arborescent”. Bravo! Iată o mostră de gândire atât de „rizomatică”, încât i se pierd iţele. Nu ştim de unde până unde rizomul deleuzian are legătură cu reprezentări geo-⁠culturale, dar cum reuşeste oare Ana-⁠Maria Tupan să opună arborele (care caracterizează de fapt gândirea modernă, nu vestică, în Mille plateaux a lui Deleuze-⁠Guattari) unei vegetaţii „proliferind arborescent”?

Cu această ocazie am constatat că literaţi reputaţi nu au auzit de dihotomia Orient labirintic/ Occident geometrizat, despre care eu citisem din studenţie în The Stubborn Structure a lui Frye, un antropolog al anilor ’50-⁠’60, cu mult înainte de a o reîntâlni în Mille Plateaux de Deleuze şi Guattari.

Preopinenţii nu au citit din acest clasic al postmodernităţii nici măcar Introducerea (aprox. p. 19: „modelul rhizomatic oriental” versus „arborele occidental”, genealogic şi ierarhic).

Este remarcabilă fidelitatea revenirii românilor în punctul de origine, de care uneori nici măcar nu se depărtează, precum consătenii mei care pleacă să culeagă ghebe după ploaie conform tipicului din Paleolitic. În romanele lui Thomas Hardy, această structură circulară, această revenire a protagoniştilor la scena primară a naraţiunii e un simptom al incapacităţii de redresare morală. Energia necesară pentru a porni iar şi iar de la zero într-⁠o societate brutală e însă mai curând un test de valoare. Să pornesc din nou la drum… De 78

|ESEURI CONTEMPORANE

unde? Poate din acest entresol al vorbirilor europene, deasupra subsolului în care agenţi obscuri cotrobăie după mizerii de împroşcat academicienii şi sperând să nu mă acopere larma festinului semidoct de la etajul menţinut de diverse grupări de putere „în activitate”… Într-⁠un entresol de la Versaille au început în secolul al optsprezecelea revizuirile radicale pe care le asociem criticismului iluminist. Alejo Carpentier vede în arhitectura acestui palat şi a Escorialului emblema Vechiului Regim, hegemonic, autarhic al Europei feudale. Mezaninul, aşadar, e o metaforă potrivită pentru rolul jucat de filosofii iluminişti, acela de mediatori între protipendadă şi comunarzi în perioada anterioară Revoluţiei, conform unei lecturi revizioniste publicate de F.L. van Holtoon în The European Journal XV, nr. 1/Iunie 2014 (Director: Vincenzo Merolle): The Networking of the Enlightenment. Acest prototip al Internetului avea atunci ca suport corespondenţa, abundenţa de scrisori adresate de philosophes mai-⁠marilor vremii, dar care acroşau un circuit ce includea cluburi, saloane, cafenele, locuri de socializare, unde se discuta despre religie, justiţie, umanitate. Prin adresanţii miilor de scrisori ale sale, Voltaire reprezenta „un oponent formidabil”.

Un alt campion al culturii epistolare, Melchior Grimm, venit în Parisul mijlocului de secol de la Universitatea din Regensburg, a notat şi transmis informaţii despre evenimentele şi efervescenţa ideilor din capitala iluminismului curţilor princiare din Germania şi Suedia, arhiducelui Toscaniei şi Împărătesei Ecaterina a Rusiei. Am adăuga în acelaşi context corespondenţa lui Leibniz cu Clarke, subvenţionată şi intermediată de Caroline, Prinţesă de Wales, a cărei educaţie ştiinţifică îi îngăduia acesteia să intre în controverse cu Clarke.

Acest schimb epistolar, având ca subiect o controversă între Leibniz şi Newton, a intrat în istorie.

79

Maria-Ana Tupan|

Principii nu vedeau nimic subversiv la adresa statutului lor, scrie autorul eseului. Mai primejdios era însuşi entuziasmul lor pentru această gândire nouă, căci dovedea faptul că abandonaseră vechile dogme ale statului şi bisericii, chiar dacă le susţineau public în continuare. În saloanele prezidate în general de amfitrioane, precum Mme Geoffrin, Mme Necker, Mme Guérin, Marquise du Deffand, Ducesa de Luxembourg, dar şi de naturalistul ateist Holbach sau de celebrul economist Quesnay, lua naştere un nou regim de cunoaştere beneficiind de democraţia participativă, deopotrivă a nobililor şi simplilor cetăţeni, care se îngrijeau să ocolească un singur subiect pentru a menţine atmosfera amiabilă: politica. Momentul politizării, legat, desigur, de izbucnirea Revoluţiei, a însemnat sfârşitul saloanelor.

Medalioane inserate în paginile revistei pun în lumină ideile principale din acest ultim număr al unei reviste dedicate celor specializaţi în studii europene. În spiritul tolerant al saloanelor, semnatarii lansează invitaţii la meditaţie asupra concepţiilor despre iluminism resimţite ca fiind învechite. Nu ar trebui revizuit oare însuşi numele dat unui secol care, mai ales în jurul Revoluţiei Franceze, a acumulat mult întuneric, la adăpostul căruia au avut loc masacre, epurări, exilări? A reprezentat deismul un progres faţă de obscurantismul medieval, sau o ameninţare, concretizată în satanicele forţe politice ateiste de mai târziu şi în sărăcirea psihicului uman, după cum observa de atunci Jacobi, de componenta senzorial-⁠afectivă prin reducţie la o raţionalitate abstractă, îngheţată?

Omul redus la raţiune e… animal, conchide Gulliver în Ţara Cailor Albi.

Iluminismul a fost, într-⁠adevăr, urmat de „sălbăticia Revoluţiei Franceze, iar, un secol mai târziu, de autodistrugerea Europei istorice în cel mai sângeros război din istoria omenirii” (Desmond Fennell). Cu toate acestea, secolul al optsprezecelea a fost martorul naşterii tuturor instituţiilor 80

|ESEURI CONTEMPORANE

societăţii civile, ale instalării regimului constituţional şi ale emergenţei spaţiului libertăţii noastre comune: sfera discursului public. Ce a făcut posibil acest miracol? Poate tocmai această conlucrare între puterea politică şi apolitica elită intelectuală. Plecând de la zero în lupta contra absolutismului puterii feudale şi descurajat, poate, de ineficienţa încercării lui Erasmus de a-⁠l „umaniza” pe Filip cel Frumos, Éttiene de la Boétie scria aceste rânduri, neîntrecute în teribilismul lor de lamentaţia unui Cioran ajuns în secolul blestemat „pe culmile disperării”: „Doctorii au, fără îndoială, dreptate, atunci când ne avertizează să nu atingem rănile incurabile; iar eu presupun că mă hazardez predicând unui popor care şi-⁠a pierdut orice urmă de sensibilitate şi care nu mai e conştient de infirmitatea sa, suferind pur şi simplu de o boală mortală. Să încercăm, de aceea, să pricepem în mod logic, dacă putem, cum se întâmplă că obstinata dorinţă de supunere a devenit atât de adânc înrădăcinată, încât dragostea de libertate să nu mai pară naturală”.

Prin comparaţie, succesul filosofilor iluminşti, răsfăţaţi în saloanele nobiliare şi burgheze, pare acum dependent în bună măsură de educaţia amfitrionilor până la punctul în care, deşi simţeau poate că acele libertăţi nu le priau, nici saloane plicticoase în lipsa oamenilor de spirit nu le mai doreau. Criza de valori a lumii contemporane, despre care am urmărit o emisiune a Vaticanului anul trecut la Roma, e poate şi un efect al intruziunii banditismului în politica la vârf a unor state din inima civilizaţiei. „Trebuie să aspirăm la o situaţie controlată global, dacă e ca omenirea să supravieţuiască” insistă F.L. van Holthoon. Dacă e să supravieţuiască şi cum au cunoscut-⁠o filosofii, eliminarea armelor nu e suficientă. Într-⁠un remake al Planetei maimuţelor, protagoniştii nu mai ajung în final în faţa Statuii Libertăţii, acel dar al Franţei luminilor pentru coloniile recent eliberate ale Ameriicii, ci sub asediul unor poliţişti supradotaţi tehnologic, care, în loc să protejeze, atacă oamenii.

81

Maria-Ana Tupan|

Sigur că nu ideile filosofilor, inclusiv cele care au călăuzit Revoluţia din Paris, au generat statele poliţieneşti totalitariste ale ultimului secol, ci coruperea lor. De educaţia elitelor politice care „controlează global” şi de dispoziţia lor de socializare cu autenticele elite ale spriritului depinde în mare măsură şansa umanităţii noastre goetheene de a primi la cumpăna dintre viaţă şi moarte „mai multă lumină”.

82

|ESEURI CONTEMPORANE

El Desdichado

Prima persoană căreia îi dau bunavestire că un maestru al literelor române a fost absolvit în justiţie de o infamă acuzaţie mă priveşte condescendent, comentând sec: „Voi, ăştia cu pixurile… ”. E licenţiat, titular până nu de mult al unei catedre la Politehnică, şi totuşi nu are încredere în forţa cuvântului tipărit. Mă întreb dacă l-⁠aş fi impresionat mai mult spunându-⁠i, presupunând că aş fi ştiut, cine a făcut parte din completul de judecată…

Logica guvernării pe bază de principii sau în funcţie de persoane nu depinde, probabil, doar de cercul restrâns al puterii, ci de setul de valori al întregii societăţi. Ce conferă cuiva prestigiu la români? Conform unei voci autorizate a sociologiei noastre contemporane, cercetătoarea Laureana Urse, „criteriile economice de diferenţiere [a claselor sociale] sunt veniturile, proprietatea şi averea (acumulările)”. (Clase sociale şi stiluri de viaţă în Romania) Aşa ştiam şi noi, din păcate. În Anglia, structura de clasă acreditată prin educaţie instituţionalizată, adică prin manuale universitare (John Oakland, British Civilization), are drept principal crieriu gradul de calificare şi performanţa profesională, coborând, pe şase nivele, de la doctori în ştiinţe şi magistraţi la muncitori necalificaţi. Inteligenţa creatoare se bucură de un prestigiu superior simplului profesionist, cel care exercită o meserie pentru a-⁠şi câştiga existenţa. Dacă nu am întreprins vreo anchetă printre cetăţenii de rând din Regatul Unit, cel puţin discursul public şi instituţional îl vedem marcat de deferenţă faţă de intelectual, revendicată la apogeul iluminismului de Immanuel Kant. Acesta „îndrăznea” nu numai să ştie („sapere aude”), ci să impună puterii respect pentru pascaliana „trestie gânditoare”: „Îţi plătesc taxele, lasă-⁠mă să gândesc liber!”. De 83

Maria-Ana Tupan|

altfel, cum citim într-⁠unul din eseurile dedicate iluminismului din ultimul număr al revistei European Journal (editată de Dr. Vincenzo Merolle), în Parisul secolului al XVIII-⁠lea, o persoană care ştia doar să citească, nu şi să scrie, era considerată „semianalfabetă”. Cu toate acestea, literatura iluministă nu s-⁠a născut dintr-⁠o poetică a gratuităţii esteticului – ei, „cei cu tocurile şi cerneala” – ci din efortul şi izbânda de a democratiza Europa. Alianţele politico-⁠militare din secolul trecut, cel mai sângeros din istoria omenirii, cum remarcă editorul, invitând la meditaţie asupra avatarilor feţei întunecate a iluminismului, începând cu ororile Revoluţiei Franceze, au lăsat în urmă abatoare autorizate, uneori deliberat, alteori ca „efecte secundare”. Dacă deviza Noii Europe este „Seid umarmt, Millionen”, ea trebuie să devină, ca şi editorul acestei reviste, o Societate pentru Unitatea Culturală a Europei. Un spaţiu etic şi spiritual. „Dezmoştenit” de putere în societăţi mai puţin favorabile minţii critice şi independente, scriitorul român a avut şansa opţiunii pentru un destin exemplar. Societatea comunistă în variantă dictatorială, în care un spirit voltairean (ne referim la ciomăgirea filosofului de brutele angajate de un aristocrat ofensat, care urmărea cu mult curaj scena din trăsură) avea toate şansele să suporte o gamă generoasă de victimizări, de la tratament obraznic la anihilare, a fost reprezentată în regimul metaforic al subumanităţii: groapă, comunitate turbată canino-⁠umană, Cuţarida, vânturare de Grobei, adunătură de păsări împăiate sau de simulacre de gips. Mai îndepărtaţi de violenţa stalinistă şi proletcultistă, şaptezeciştii îşi permiteau deja spaţii estetic-⁠simbolice, în care politicul era distanţat prin parabolă, dar vizat: Mezareea, Vladia, Umbria… Ciudată a fost subita şi totala depolitizare a prozei tocmai în anii optzeci, adică în faza finală şi isterică a ceauşismului, cu iconoclastia scenelor stradale ale demolărilor de biserici şi alte preţioase monumente ale memoriei culturale. Cel care străbate infernul 84

|ESEURI CONTEMPORANE

unor asemenea dezmoşteniri mai poate fi învingător doar dacă, asemeni dezmoştenitului lui Nerval, trece printr-⁠o a doua moarte, simbolică, traversând în sens invers, în spaţiul orfic al artei.

Venind de dincolo, poetul ni se înfăţişează ca un trup alcătuit doar din cuvinte. „Nu-⁠l cunosc personal pe autorul volumului de faţă” sună începutul postfeţei semnate de criticul Ştefan Borbély, care apreciază totuşi „privilegiul” de a schiţa un portret exclusiv interior, „pe baza poeziilor”, spre deosebire de exerciţiile exegetice anterioare, când „eul fizic interferează abuziv cu cel poetic, şi nu de puţine ori chiar ajunge să-⁠l ecraneze sau să-⁠l înlocuiască”. Poetul în cauză, cu nume de prinţ, Ionuţ Caragea, ne invită, aşadar, în cerul secund al poeziei sale din volumul bilingv Cer fără scări. Ciel sans escalier (Editura eLiteratura, 2014), care se adaugă unui număr mare de precedente, precum şi unui roman ştiinţifico-⁠fantastic de succes, publicat sub pseudonim: Snowdon King – Uezen şi alte povestiri. Elementele inedite nu se rezumă la condiţia de „frumoasa fără trup” a poeziei sale, firească la un autor „născut de Google”, după cum însuşi declară. Criticul remarcă şi o neobişnuită atitudine la acest tânăr autor lansat nu de foarte mult timp pe pământ românesc din Canada: el s-⁠ar exprima „semeţ”, chiar sfidător, declarând, de pe un „piedestal de cuvinte” că nu are „nevoie de ceilalţi” şi alte asemenea profesiuni de credinţă kantiană (Kant: „A fi iluminat/ iluminist înseamnă a te sprijini doar pe propria judecată”). Când nu scrii în lumea lui Kant, ci într-⁠una „betonată de cuminţenie”, e firesc să-⁠ţi atragi observaţii (admirative!) de genul: „De la avangardiştii impenitenţi sau de la Geo Dumitrescu (Libertatea de a trage cu puşca) n-⁠am mai citit asemenea provocări, care pot stârni exasperare într-⁠o cultură betonată de cuminţenie.”

Cu fină intuiţie, Ştefan Borbély descoperă şi temeiul unei asemenea poetici frondiste, care rezidă în ieşirea din imperiul religiosului, al supuşeniei, şi intrarea în epoca numită de 85

Maria-Ana Tupan|

Eminescu, traducătorul lui Kant, a „criticismului”.

Transcendenţa acestui cer nu este imperiul unei divinităţi anume (Nerval rosteşte pe strune atât suspinele Maicii, cât şi strigătele Zânei păgâne), ci natura noetică a proiecţiilor subiectului transcendental: „E o altă percepţie a transcendenţei, aici, mai apropiată de artă, de capacitatea omului de a crea valori superioare, decât de umilinţă sau de rugăciune.”

Arta poetică ce deschide volumul proclamă tocmai această condiţie a morţii simbolice prin care poetul ne dă posibilitatea să reînviem cu el într-⁠o formă de existenţă plenară, deoarece e inteligibilă: „iar foaia de hârtie/ este cimitirul alb/ în care îmi îngrop deseori/ amintirile/ este atâta poezie în jurul meu/ încât pixul se împotriveşte să scrie/ trebuie să moară ceva în mine/ trebuie să pierd ceva la care/ am ţinut foarte mult/ voi ucide întreaga lume/ dintr-⁠un singur gând/ îmi va curge o singură lacrimă/ este atâta moarte în jurul meu/ şi atât de multă viaţă/ în această poezie!”.

La ce foloseşte pixul care se împotriveşte primei naturi a lumii în care ne ducem existenţa istorică? Dacă sociologii ne spun că procesul de individuaţiune nu mai e ceea ce era la Hegel, ci o formă de inserţiune a eului nostru în tot felul de reţele deterministe din exterior, scrisul e evaziunea eului estetic din imperiul lor: poetul se autocreează aşa cum doreşte el să apară semenilor şi să rămână pentru posteritate. Condiţia de „cyber-⁠poet” e şi mai nesigură decât într-⁠un lagăr: „şi dacă pică serverul mai sunt poet?/ şi dacă pică brusc internetul în toată lumea/ cine va mai auzi de mine?”. Nu numai scriitorul, pe care nu-⁠l mai recuperăm din manuscrisul B varianta C, cu toată istoria şi travaliul uman al scrierii unei cărţi, ci toţi cei care trăim în epoca computerelor cunoaştem panica de a constata că site-⁠urile despre noi apar şi dispar zilnic… cu miile. Spaţiul virtual oferă însă imensa şansă a transformării monologului adresat necunoscutului de către autor într-⁠o comunitate de lectură, deoarece cititorul virtual poate el însuşi 86

|ESEURI CONTEMPORANE

posta comentarii, dialoga, nu doar cu autorul, ci şi cu alţi cititori. Iată că ordinea cosmopolitană visată de Kant a fost realizată, chiar dacă, paradoxal, în formă virtuală. În colimatorul cinematografiei violenţei ca scop în sine, produsă parcă de sadici şi oligofreni, poetul strigă conştiinţei anesteziate: „trăim la distanţă, ne iubim la distanţă/ şi când ne apropiem uităm cine suntem/ m-⁠am născut pe Google pe înţelesul tuturor / aveţi la îndemână un sentiment accesibil/ nu-⁠i daţi cu piciorul, nu vă faceţi că plouă/ ochii mei sunt albaştri şi se-⁠nchid/ din senin”. Natura e anomică, totul se întâmplă „din senin”, dar destinul omului este de fiinţă cu sens.

Poetul prezentului nu doreşte să delecteze vreo domniţă leneşă, ci să-⁠şi atragă cititorii la această existenţă obiectivată în autocreaţie printr-⁠un limbaj care, ca şi la Urmuz sau Marin Sorescu, sparge clişeul comunicării pentru a evada în joc al combinaţiilor ingenioase: „nu aştepta cuvinte care să-⁠ţi aline suferinţa/ şi să te poarte pe valuri/ nu aştepta atingerea mea drept/ mântuire/ târâie-⁠ţi paşii pe dealul Golgotei/ de bună voie şi nesilit de nimeni”.

Dacă Lucian Blaga distingea rolul pur ornamental al tropismelor de cel revelator (metafore cognitive), Ionuţ Caragea pare interesat de un heideggerian act poetic al devenirii întru fiinţa mai profundă, inteligibilă. Ordinea naturii e, ca şi în celebrul expriment cu picătura de cerneală al lui David Bohm, ordinea extrinsecă, o realizare aleatorie a unui model informaţional (ordine intrinsecă). Deşi revelaţia modelului implicat al unei realităţi în spaţiul liric e poate o sugestie a educaţiei de fizician electronist, imaginile sunt împrumutate din inventarul mito-⁠poetic al unei minţi cultivate estetic. Nu în universul empiric vom descoperi adevărurile salvatoare ale omenirii, ci în interiorul propriei noastre umanităţi definite prin rostire profetică: „m-⁠am întâlnit cu adevărul/ după ce l-⁠am alergat ca Ahab prin oceanele lumii/ m-⁠am întâlnit şi-⁠am vrut să-⁠i înfig harponul adânc în 87

Maria-Ana Tupan|

inimă// adevărul mă privea cu ochi blajini/ înghiţind tone de adevăruri minuscule/ un adevăr care se hrănea pe sine cu adevăruri/ lăsate de izbelişte/ un adevăr care devenise un monstru// nu era mai bine să fiu un Iona în pântecul adevărului/ trăind în adevăr, murind în adevăr?”. În ciuda figuraţiei biblice, prelucrate şi de Melville, rostirea profetică are în poezia lui Ionuţ Caragea un sens semiotic. Poezia îndeplineşte o dublă funcţie: eliberându-⁠ne de „hic et nunc”, ea îngăduie, pe de o parte, recuperarea şi „salvarea” (în limbajul computerelor) trecutului, iar, pe de alta, crearea unei matrice de posibile realizări viitoare prin lecturile diverşilor cititori: „La o atingere de cuvinte se află iubita/ O furi trecutului şi o întemniţezi /Într-⁠o carte în care fiecare pagină/ Reprezintă o viaţă viitoare”. Recontextualizând cu spirit jucăuş şi inventiv formule de limbaj asociate unor situaţii tipice, poetul ne aminteşte adesea de Marin Sorescu, neabandonând nici poza iniţiatului orfic sau tentaţia rostirii aforistice: „poezia e o trecere de pietoni/ între viaţă şi moarte”.

88

|ESEURI CONTEMPORANE

Românii fără cultură?

Auzisem eu însămi o studentă refuzând şansa de a scrie pentru o publicaţie literară, unde puteam să-⁠i asigur spaţiu în acel moment. La ce bun? De ce să scrii? Era una dintre cele mai talentate studente pe care le avusesem vreodată, cu „simţul limbii”, cum se spune; se mişca lejer printre concepte, detecta, ca pe nişte metale preţioase, sensurile mai puţin evidente ale unor texte dificile şi scria elegant, cu o amprentă personală, atât în engleză, cât şi în română. Când am auzit însă pe şefa cercetării din instituţie că nu găseşte absolvenţi de masterate şi şcoli doctorale în filologie interesaţi de alcătuirea unui volum colectiv, am avut un sentiment asemănător celui provocat de ştirea că un grup de balene s-⁠a sinucis, eşuând deliberat pe plajă. Eşecul umanitar e însă şi mai înspăimântător, chiar şi decât refuzul norei bătrânului savant din filmul lui Bergman, Fragii sălbatici, de a avea copii, deoarece tinerii intelectuali renunţă astfel să perpetueze viaţa poporului lor în istorie.

Mi-⁠am început cariera la o revistă, şi-⁠mi amintesc ce însemna, pentru generaţia mea, să accezi la sfera discursului public. Un coleg a luat cu el acasă şi „forma de calandru” (o etapă a laboriosului proces de tipărire de dinainte de Revoluţie) a primului său articol. Eu nu am dormit în noaptea care a precedat apariţia revistei în care mi se promisese debutul. Este sigur că, de-⁠ar fi să aleg între cărţile pe care le-⁠am publicat şi năucitorul pot al ultimei trageri de la loteria londoneză, aş alege fără nicio ezitare forma personalizată, „salvată” în memoria culturală a rasei, ce supravieţuieşte trupului biologic.

Dar, vai, cum s-⁠a mai degradat trupul uman în noua vârstă inspirat numită de cineva „a barbariei”! Elitele sunt în mai mare măsură expuse, brutalitatea tratamentului fiind doar în grad, nu în esenţă, diferită de bestialitatea cu care sunt ucişi 89

Maria-Ana Tupan|

câinii vagabonzi de echipe de hingheri ultrautilaţi, în plină stradă, cu o cruzime nenecesară, dar gustând lugubrele urlete ale animalelor. Un popor educat de Ţepeş să nu protesteze la ospeţele însoţite de spectacolul tragerii în ţeapă, dacă nu voiau să împărtăşească soarta victimelor, nu protestează nici acum.

Radioul a devenit cronică penitenciară. Nu se ţine cont că medicii, altminteri oameni generoşi şi culţi, sunt pregătiţi pentru spectacolul morţii, sau că magistraţii, altminteri oameni eleganţi, sunt familiarizaţi cu scenariul „arest-sinucidere-atac-cerebral-moarte-⁠spital”. Cei care şi-⁠au petrecut viaţa în biblioteci şi la masa de scris înţeleg însă mai greu de ce nu mai este Radioul public o instituţie exclusiv culturală (căreia nu-⁠i sunt străine, altminteri, nici filosofia politică, nici ancheta sociologică).

Cel mai rău este atunci când trupul ajunge, cum scrie un rafinat prozator baroc englez, „în clipa supremei noastre umilinţe”, când nu te mai poţi apăra de injurii sau de tratamentul rezervat „coletelor”. Ce trebuie să fi simţit familia poetului Cezar Ivănescu, al cărui trup neînsufleţit, primit poate în ceruri, dar nu şi de oficialii Uniunii Scriitorilor, a fost „rambursat” pe tren către Iaşul ultimei ostracizări?

Boala nu e un risc mai mic. Un trup, fie el şi de academician, dacă nu e la un moment dat pe scaun, ci internat într-⁠o clinică, are toate şansele să-⁠şi găsească, la întoarcere, lucruşoarele de la birou în stradă.

Nici trupul de universitar nu se simte mai bine. Cum cărţile au fost eliminate din ecuaţie, nu funcţionează sistemul marilor universităţi străine, unde profesorii cu carieră recunoscută nu sunt smulşi din proiecte de cercetare pentru a fi făcuţi pachet de Serviciul Personal în vederea pensionării.

Spune altceva Legea Învăţământului? Şi ce, nu mai sunt şi alte legi? Sau Coranul? Sau chestia aceea nouă cu „aşa vor muşchii mei?”

90

|ESEURI CONTEMPORANE

Nu e o exagerare. Jargonul violenţei a contaminat cercuri inimaginabile pentru o societate civilizată: presa, tinerii licenţiaţi, politicienii. *

Vocile Nopţii Întorcând spatele editurilor şi revistelor, absolvenţii desfăşoară pe site-⁠uri de socializare fresce ale anilor de studenţie cu „coşmarul depresiilor, gândurilor sinucigaşe şi al profesorilor rataţi”. Felul în care iau apărarea unor profesori e uneori mai grav decât o injurie indirectă, dat fiind limbajul de declasaţi: „Bruno, du-⁠te femeie şi bag-⁠o pe aia cu actu’ sexual de plăcere. Nu mai face confuzii imbecile între subiectul de aici […] şi subiectul facultăţii […] (la care nu inteleg de ce naiba nu ai renunţat din primul an dacă nu ţi-⁠a plăcut). Mai cădeţi dreacu’”.

Nici studenţii de la informatică nu sunt mai îngăduitori: „Peste ceea ce se predă în universităţile române, totuşi, nu se poate construi nimic. Lipseşte complet spiritul practic în ideea că spiritul academic e nepractic prin excelenţă (lucru repetat ad infinitum de către profesorii mei). Lipseşte şi capacitatea de a avansa din punct de vedere teoretic: cum poţi construi într-⁠o mlaştină unde fundaţia e atât de fluidă şi neclară?”.

Grav e atunci când obiecţiile curg într-⁠o engleză impecabilă, legitimând exerciţiul critic: „The book contains long paragraphs, often spanning more than half a page. If you’re not used to reading English from back when ‘useful’ was spelled with a double ‘l’, your reading gets difficult, it slows down. Involuntarily, you can find yourself pausing a bit at the quotes as your mind is trying to signal that there’s something different in the text now than there was a second ago.”

Ca pentru a coborî şi mai mult intelectualitatea în derizoriu, atacul mediatic priveşte exclusiv numele sonore, 91

Maria-Ana Tupan|

ceea ce pare o trăsătură latină, dacă mă gândesc la aforismul lui Julio Iglesias: „Oamenii trag ţintindu-⁠ţi viaţa, dacă zbori mai sus”. Mi-⁠amintesc de dialogul unor slujbaşi de la Poştă auzit întâmplător: „Ce ai, mă, cu ea?” Cel astfel interpelat s-⁠a poticnit mental, privirea i-⁠a hălăduit undeva la orizont, iar răspunsul a venit moale şi târziu: „N-⁠am nimic, dar…”.

Probabil la fel s-⁠ar poticni condeierii întrebaţi, dacă ei chiar cred cu toată seriozitatea că literatura română trăieşte prin Luminiţa Marcu, Dorin Tudoran sau Emil Hurezeanu mai curând decât prin D.R. Popescu, Breban sau Buzura…

Ca dovadă a patimilor aprinse stârnite de elite, deşi Legea Învăţământului este lungă, un singur articol din cuprinsul ei, cel care priveşte vârsta de pensionare, a antrenat în ultimele luni toate instituţiile statului: Ministerul Învăţământului, Sindicatele, Avocatul Poporului, Senatul, Camera Deputaţilor şi din nou Guvernul… Poziţiile oficiale au cerut adoptarea modelului occidental, dacă tot are prioritate legislaţia Uniunii Europene. Între un Ordin de Ministru şi comisiile din minister sau catedre, între o şedinţă a parlamentului şi declaraţiile purtătorilor de cuvânt, între comunicatul din presă şi site-⁠urile piratereşti se interpun însă în continuare grupări „para-⁠instituţionale”, încât construcţia învăţământului seamănă din ce în ce mai mult cu faţadă reformatoare a veşnicei contrarevoluţii: Ai mister Hyde, ai dottor Jekyll/ I costruttori di questi orrori.

I costruttori di questi orrori.

Cum a început sfârşitul? Expuşi, prin Internet şi bursă, universităţii de tip occidental, aceşti studenţi au aflat, după cum am constatat, două lucruri perfect adevărate: că studiile literare sau filosofia au devenit ştiinţe cu axiome, concepte şi protocoale, altfel spus, discipline teoretizate, în care nu mai are loc legitim „mlaştina fluidă şi neclară” a umanioarelor speculative de altă dată. În al doilea rând, cunoaşterea, cum spune filosoful Francis Bacon, nu poate fi sterilă. Cultura 92

|ESEURI CONTEMPORANE

universitară e „practică”, nu pentru că produce automobile sau alte bunuri, ci prin ordinea culturală pe care o generează. „Factorul de impact”, prezenţa unui autor în conştiinţa publică, nu doar a angajatorului sau a iconoclastului mediatic, setat pe denigrare, este criteriul civilizaţiei exigente.

Anomalia acordării celor mai înalte demnităţi unor persoane care nu au nici măcar un site pe Google, în afara celor postate de propria instituţie, a survenit în urma abandonării, în 2005, a criteriilor internaţionale în favoarea unui „sistem explicit, cuprinzător şi unitar la nivel naţional pentru asigurarea calităţii educaţiei” (citat dintr-⁠un document oficial). Refuzând să răspundă pentru previzibila criză a învaţamântului universitar, acad. Eugen Simion şi echipa au părăsit Ministerul Educaţiei. Pentru anglistică (literatură), fiind domeniul pe care îl cunosc, s-⁠a prezentat domnul Mircea Mihăieş. Cum WebMii abundă, în cazul domniei sale, în „news” (ştiri) despre disputele politice în care e prins, iar, în cazul altora, în „books” (cărţi), cred că medalia oficială oferită de curând i s-⁠ar fi cuvenit cu prisosinţă. Dinspre partea profesională, însă, nu ştiu cum mai putem vorbi astăzi de studii literare în afara contextelor internaţionale şi a filtrelor teoretice ale comunităţii academice, cel puţin în cazul celor care decid asupra ei; or, entropia educaţională la care a contribuit domnul Mihăieş a atins cota la care nu mai există schimb între generaţii. Cum se plângea domnul Mircea Diaconu, inteligenţa şi creativitatea au fost marginalizate, discreditate, într-⁠atât încât oamenii presupuşi de carte nu mai ştiu la ce folosesc acestea…

Ocazional, rătăcit şi singular cititor, cu umilinţă îţi spun „Mea culpa!”. Dacă m-⁠am limitat, de această dată, la context, nu e pentru că nu am găsit, timp de o lună, o „floare neveştejindă” în câmpul literelor române pentru comentariu.

Am vrut doar să le ocrotesc pe toate de „noapte şi frig”.

93

Maria-Ana Tupan|

Noi şi Europa

Cuvântul „revizionism” încă trezeşte în România angoase, chiar mai mult decât în vremea lui Caragiale, dar, din fericire, mai puţin decât în anii ’50, când o interpretare politică greşită putea fi fatală. Înlocuirea viziunii monoculare cu multi-⁠perspectivismul a marcat însă intrarea în modernitate, nu numai în artă, cu legile perspectivei, dar şi în astronomie, prin coordonatele polare, sau în politică, prin relativismul raţiunii instrumentale. Să îndrăzneşti să ştii, să descoperi adevărul după întunecatele decenii de demonie politică e un act de curaj, dar şi unica şansă de a parveni la adevăr şi justiţie. În ape tulburi, se pot impune falsul şi impostura, cum ar fi ţintuirea la stâlpul infamiei, de către foştii persecutori, a fostelor victime – torturate, urmărite tot restul vieţii, interzise în spaţiul public, cunoscute atunci ca dizidenţi. Pentru a distinge însă între un denunţ soldat cu moarte şi o declaraţie impusă de un regim totalitar, care pretindea cetăţeanului, precum biserica Evului Mediu, să i se mărturisească în tot ceea ce făcea sau gândea, e nevoie de un filosof precum Michel Foucault. Pentru a sesiza barbaria din practicile de „igienizare socială”, de genul sterilizare şi deportare, e nevoie de o scriitoare precum Virginia Woolf. Să-⁠l aperi pe funcţionarul Peter Pett, un fel de Acarul Păun, învinuit de dezastrul flotei engleze din anul 1667, atribuind răspunderea guvernului, e nevoie de un mare poet angajat politic în Războiul Civil, precum Andrew Marvell.

Filosofia critică, creaţie a Şcolii de la Frankfurt, al cărei scop este să conştientizeze o societate de felul în care e manipulată de putere, dobândeşte în paginile publicistice ale marilor noştri scriitori contemporani care au cunoscut dictatura – Nicolae Breban, D.R. Popescu, Augustin Buzura – accente virulente, pamfletare. Abordate de autori din tânăra generaţie, precum 94

|ESEURI CONTEMPORANE

politologul Viorella Manolache, temele criticii sociale sunt tratate cu detaşare, impresia de obiectivitate venind şi din schimbarea frecventă a punctului de vedere, cu multe trimiteri bibliografice, într-⁠un fel de exercţiu husserlian al variaţiei fenomenologice. Emoţionalitatea omului revoltat, prins în magma viului, a lăsat loc spiritului analitic, curiozităţii omului de ştiinţă şi arheologului neimplicat al cunoaşterii. De sub avalanşa de contexte discursive răzbat însă faţete noi, cel puţin pentru publicul larg, de natură să revizuiască istoria recentă a României şi a angrenajului de idei şi politici internaţionale din care a făcut parte.

Titlurile cărţilor publicate de Viorella Manolache într-⁠un răstimp scurt, de un deceniu, sunt definitorii pentru modernitatea viziunii unei minţi mobile şi erudite care se mişcă lejer, cu maxim de informaţie şi minim de text într-⁠o vastă arie interdisciplinară. Obiectul de studiu e plasat într-⁠un câmp de energii socio-⁠politice şi perceput în devenire. Ar putea spune, precum Montaigne: „eu descriu trecerea”: Cecitatea politică între sindrom ereditar şi faza lungă a maşinismului, Elita politică românească: între deconstrucţia comunismului şi reconstrucţia democraţiei, Elite în marş, Centru şi margine la Marea Mediterană. Filosofie Politică şi Realitate Internaţională… Ne-⁠au reţinut în mod deosebit atenţia două dintre ele: Dinamica modelului european asupra localismului creator în epoca „modernismului ofensiv” (prima jumătate a secolului XX) (Editura Techno, Sibiu 2011) şi cea mai recentă, Repere teoretice în biopolitică (Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2013).

Opoziţia „model european”/ „localism creator” anticipează şi rezumă argumentaţia primului volum: prima jumătate a secolului trecut a fost scena confruntării dintre tradiţionalişti şi europenişti, ambele tabere acceptând statutul marginal al României în concertul european şi diferind doar în proiecte. Cei dintâi se temeau de sentimentul de alienare pe 95

Maria-Ana Tupan|

care l-⁠ar fi putut produce vidarea de conţinut a ordinii culturale tradiţionale, în vreme ce avocaţii modernizării prin emulaţie îşi însuşeau, fie principiul Legii imitaţiei teoretizat de Gabriel de Tarde (Lovinescu), fie modelul social modern, paneuropean, pe care Rădulescu-⁠Motru şi-⁠l însuşise, probabil, de la profesorul său, Wilhelm Wundt, susţinător al lui Bismark. O a treia cale pare să fi fost intuită de Al. Dima, care propusese „localismul creator” ca pe o formă de „resurecţie a secundarului”, aflată în relaţie integratoare, nu antagonistă faţă de centru. Marginalitatea e „revendicată ideologic ca outsider tipologic ce supravieţuieşte historiei, fagocitând-⁠o” (56). „Ideea europeană”, titlul dat revistei sale de direcţie, era pentru Constantin Rădulescu-⁠Motru modul de articulare a culturii ca formă emergentă a unei ordini la care contribuiau toate popoarele de pe continent. Dezamăgit că românilor le lipsea „sufletul instituţional”, el încerca să le insufle sentimentul de identitate pe care fiecare naţie ţi-⁠l construieşte prin ordinea artefactelor (forma supremă de reificare a psihologiei colective în Etica lui Wundt), care este, de fiecare dată, locală, fără implicaţii valorice. Trebuie spus că modelul european era repus în discuţie la sfârşitul secolului al XIX-⁠lea, odată cu schimbarea hegemoniei: independenţa faţă de turci şi alianţa cu o dinastie germană. Dimitrie Cantemir fusese el însuşi model, atât pentru estul, cât şi pentru vestul Europei, iar personalităţi precum Eminescu, Iorga, Blaga, Brâncuşi sau Eliade nu încap în niciun „localism”, fie el şi creator. Vidul cultural al epocii post-⁠renascentiste a fost, fără îndoială, consecinţa regimului politic, care nu a afectat opulenţa unor familii, dar a blocat generarea de forme personalizate ale spiritualităţii. Dacă e să adoptăm moda franceză a reprezentării spiritului naţional printr-⁠un chip feminin emblematic, potrivită pentru această perioadă ni se pare faţa cu trăsături impecabile dar complet inexpresive, ca şi privirea ochilor perfect rotunzi aţintiţi asupra pictorului dintr-⁠un tablou al perioadei 96

|ESEURI CONTEMPORANE

Biedermeier organizată de curând de Muzeul de Artă. În contrast cu deşertul de gânduri pe care-⁠l bănuieşti dincolo de căutătura placidă, mulţumită de sine, luxul şi ornamentaţia rochiei par o lecţie despre zădărnicie. Extrem de interesant ni se pare însă capitolul despre relaţiile dintre grupul Lovinescu şi Ramiro-⁠Ortiz, al căror fruct a fost o societate de studii italiene şi o revistă, Roma, despre care eruditul italian a declarat că a reuşit, în câţiva an, să formeze un public „mai pretenţios şi mai luminat”. Era Italia cu adevărat spaţiul unui „curent secundar de sincronizare”? Poate că nu, dacă ne gândim că, în vreme ce Marinetti arunca peste bord într-⁠un Paris considerat Centru cu majusculă operele literare şi muzeale ale ţării sale, Ezra Pound îi descoperea pe Sextus Propertius şi pe poeţii italieni timpurii, molipsindu-⁠l şi pe prietenul său, T.S. Eliot. Istoria literaturii i-⁠a luat cu sine în viitor pe aceştia din urmă.

Revendicând termenul de „bioputere”, un concept central în filosofia lui Foucault, discursului sociologic din România interbelică, Viorella Manolache reface, în acelaşi timp, istoricul acestui subiect până în antichitate, probând deopotrivă erudiţie şi capacitatea de a construi un nou câmp disciplinar la intersecţia filosofiei, biologiei, sociologiei, dreptului şi politologiei. De pe această poziţie privilegiată, respinge reducţia discursurilor instituţionalizate la simple texte şi retorică, aşa cum fac deconstrucţionişti de genul lui Hayden White, insistând asupra efectului lor de realitate, de generare, nu doar de atitudini, ci de practici sociale. Conceptul de medicină socială elaborat de eugeniştii ardeleni care au editat Buletinul Eugenic şi Biopolitic al anilor treizeci era un reflex târziu al ideilor lui Galton şi al şcolilor de eugenie din toate ţările europene, ca şi de peste Ocean. Sub forma ingineriei omului nou din Rusia bolşevică, imitată mai târziu în exprimentul Piteşti, practicile de modelare a psihicului uman prin intermediul violenţei asupra trupului erau incriminate de Orwell în coşmarescul univers al romanului său, O mie nouă 97

Maria-Ana Tupan|

sute optzeci şi patru, dovedind capacitatea scriitorului de a vedea mai departe decât omul politic. Cartea Viorellei Manolache dă de gândit, în această privinţă. Când spunem Europa, ne gândim la muzica lui Beethoven, la filosofia lui Rousseau, la tratatele despre guvernare ale lui Hobbes sau Locke. Dar toţi aceştia au apărat drepturile individului contra leviathanului puterii. Beethoven a retras dedicaţia unui revoluţionar devenit oligarh, Rousseau, Hobbes şi Locke au insistat asupra naturii contractuale, nu naturale, dintre omul liber în starea naturii şi cetăţeanul supus legii, pentru a-⁠l apăra de abuzurile ei. Cultura, corect definită de autoare ca o chestiune de coduri şi moduri de reprezentare, nu poate fi locală, iar conceptul actual de literatură universală chiar este aceea de literaturi în concert, hrănindu-⁠se reciproc, ca lumina din lumină. Salman Rushdie, de exemplu, e convins de importanţa efectului revitalizant al literaturilor fostelor colonii asupra celor din metropole, invocând realismul magic.

Ordinea politică rămâne, prin contrast, un domeniu vulnerabil la „voinţa de putere” a unora, care impun forme instiuţionale neconstituite organic. Este citat Adrian T. Sârbu care vede în campanii de aliniere la modele străine o „voinţă de putere în ipostaza sa nevrotică şi adesea isterică” de „violentare grăbită, impacientă, convulsivă a fondului”. Se observă că, prin contrast cu evazionismul moderniştilor occidentali, elitele româneşti, inclusiv literaţi, au fost implicate în politică din vremea Convorbirilor literare până în pragul ultimului război. Într-⁠o societate care nu s-⁠a întemeiat pe convenţii ale drepturilor omului – Ceauşescu le-⁠a semnat dar nu le-⁠a respectat – şi nici pe o constituţie precum aceea concepută de Jefferson, implicarea scriitorului în politică pentru a asigura imperativul lui Beethoven – „Îmbrăţişaţi-⁠vă, milioane!” – ni se pare încă imperios necesară.

98

|ESEURI CONTEMPORANE

SCURTĂ NOTĂ BIO-BIBLIOGRAFICĂ Maria-Ana Tupan s-a născut pe data de 19 aprilie 1949 în comuna Sărulești, județul Buzău. Între 1967-1972, urmează cursurile Facultății de limbi germanice (secția engleză-germană) a Universității din București, absolvită ca șefă de promoție cu Diplomă de Merit. În 1972, după absolvirea facultății începe să lucreze, prin repartiție guvernamentală, în cadrul redacției revistei „Cărți românești”, o revistă de reclamă a cărții românești pentru străinătate, publicată în patru limbi de circulație de către Centrala Editorială. Publică studii, eseuri, cronici literare, recenzii și traduceri în România literară, Steaua, Convorbiri literare, Vatra, Luceafărul, Viața Românească, Astra, ș.a. În 1980 debutează editorial cu o antologia Proză fantastică americană la Editura Albatros. Urmează alte traduceri din literatura americană, însoțite de studii introductive și aparat critic, fiind aleasă ca membră a Uniunii Scriitorilor în 1986. În toamna anului 1989 publică volumul intitulat „Scenarii și limbaje poetice”, care inaugurează seria studiilor comparatiste și de analiză a discursului apărute după 1990. În 1990 este angajată publicist comentator în redacția revistei „Viața Românească”. Este admisă la doctorat, la specialitatea „literatură engleză renascentistă”, cu media 10. Susține examenele, la care obține aceeași notă. În urma decesului conducătorului de doctorat, Prof. Dr. Leon Levițchi, solicită continuarea programului doctoral sub îndrumarea Directorului Institutului de Studii Sud-Este Europene al Academiei, cercetător principal Dr. Alexandru Duțu, specialist în perioada renascentistă și shakespearolog. Titlul de doctor în filologie este conferit în 1992 (6 noiembrie), diploma fiind eliberată în mai 1993. În referatul său asupra disertației, Prof. Dr. Dan Grigorescu remarcă faptul că doctoranda oferea interpretări originale ale operei shakespeariene chiar și după patru secole de exegeză. În 1991 ocupă, prin concurs, un post de asistent universitar la Catedra de Engleză a Facultății de limbi străine a Universității din București. Promovează succesiv până la gradul de profesor (2002). În 1993 obține o bursă Fulbright, petrecând perioada decembrie 1994 – mai 1995 ca profesor și cercetător la Penn State University.

Participă cu comunicări la conferințele organizate în campus precum și la 99

Maria-Ana Tupan|

New York, la Centrul Cultural de pe lângă Consulatul General al României. În 1996 i se decernează Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traduceri și literatură universală.

Primește premiul revistei „Convorbiri literare” pentru anglistică în anul jubiliar Eminescu (2000) și premiul revistei „Viața Românească” pentru critică literară cu ocazia centenarului (2006).

Participă cu referate și comunicări la reuniuni științifice internaționale (Atena – 2004, Manchester și Madrid – 2007, Dresda – 2008).

Participă între 2006 și 2007 la un grant C.N.C.S.I.S. (Director de proiect: Monica Chesnoiu), intitulat „Shakespeare in the Romanian Cultural Memory: a Model of European Cultural Integration”, publicând studii în cele două volume apărute în 2006 (Shakespeare in Nineteenth-Century Romania) și 2007 (Shakespeare in Romania. 1900-1950) la Editura Humanitas: “Shakespeare and the Revolution” și, respectiv, “Shakespeare: the Modernist Hypotext”.

Contribuții la proiecte de cercetare desfășurate la Universitățile Salzburg și Zürich sunt publicate în volume:“Postmodernist Energetics: Peter Ackroyd's Museum Space” (The Museal Turn. Edited by Sabine Coelsch-Foisner. Winter Verlag. Heidelberg University Press, 2012) și ”The Zone: Ontological or Epistemological Operator?” (Eds. Christine Lötscher, Petra Schrackmann, Ingrid Tomkowiak, Aleta-Amirée von Holzen, Transitions and Dissolving Boundaries in the Fantastic. Reihe: Fantastikforschung / Research in the Fantastic. Berlin-Munster-WienZurich-London: LIT Verlag, 2014), “Early Essays: the Harmonics of the Discourse of Authority” in The Essays: Forms and Transformations. Ed. Dorothea Flothow , Markus Oppolzer , Sabine Coelsch-Foisner.

Heidelberg: Universitatsverlag Winter, 2017. A editat, împreună cu cercetători de la Centrul Speculum, Alba Iulia, numărul ”Desire and Deceit.

India in the Europeans’ Gaze” al revistei The Rupkatha Journal on Interdisciplinary Studies in Humanities. Volume VII, Number 2, August 2015.

Editează numărul tematic "Revising Modernism" al revistei Spring Magazine on English Literature, Volume III, Number 1, 2017. Eseuri interdisciplinare în reviste internaționale ("Man-Clone Proxemics: Changing Perspectives from Mary Shelley (Frankenstein) to Kate Wilhelm (Where Late the Sweet Birds Sang") [9] Între 2007 și 2008 este cooptată în asociații profesionale internaționale: ISTW (International Societry for Travel Writing), participând, în 2007, la conferința organizată la Universitatea Complutense din Madrid: INTERNATIONAL CONFERENCE ON TRAVEL LITERATURE: „On the Trail”. Sept.

100

|ESEURI CONTEMPORANE

19 – 21, 2007 și The Charles Brockden Brown Society, Universitatea din Florida, participând cu comunicare la conferința „Empire, Revolution, and New Identities: Geoculture and Geopolitics in Brown and his Contemporaries” Universitatea Tehnică din Dresda, 7-9 octombrie 2008. În 2009 este cooptată în EFACIS și participă cu o comunicare la Conferința „Ireland In/And Europe: Cross-Currents and Exchanges, The Seventh Conference of EFACIS”, University of Vienna, Austria, 3-6.09.2009. În 2010 publică un capitol intitulat „Malcolm Bradbury: The Quest of the Perilous East”, în Katherine Starck (ed.), „When the World Turned Upside Down”, Cambridge University Press (Seria “Cambridge Scholars Publishing” În 2011 devine membră a Asociației pentru studierea fantasticului (Gesellschaft fur Fantastikforschung, o prestigioasă organizație academică, Universitatea Hmburg, Germania). A fost invitată la mai multe emisiuni de radio și televiziune. A publicat zeci de articole în numeroase reviste, a fost titular al unor rubrici (la „Viața Românească” și „Contemporanul”).

Participă cu referate și comunicări la reuniuni științifice internaționale (Atena – 2004, Manchester și Madrid – 2007, Dresda – 2008, Graz – 2011, Salzburg – 2012, Roma – 2013, Kὅln – 2013, Madrid – 2015, Prato și Roma – 2016, Salzburg și Viena 2017).

Afilieri : • Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Secția de Critică și Istorie Literară.

• Membră a societăților științifice internaționale: "Gesellschaft fur Fantastikforschung", EFACIS. Publicații : • Scenarii și limbaje poetice (Bucharest: Minerva, 1989) • Marin Sorescu si deconstructivismul (Craiova: "Scrisul românesc", 1995) • A Survey Course in English Literature București: Editura Universității din București, 1997[4] • Scriitori români in paradigme universale (București: Editura Fundației Culturale Române, 1998) • A Discourse Analyst's Charles Dickens, (București: Editura Semne '94, 1999) • Discursul modernist (București: Editura Cartea Românească, 2000) • Discursul postmodern (București: Editura Cartea Românească, 2002) • Sensul sincronismului (București: Editura Cartea Românească, 2004) • British Literature. An Overview (București: Editura Universității din București, 2005) 101

Maria-Ana Tupan|

• • • • • • • • • • • • • • • • • •

102

The New Literary History (București: Editura Universității din București, 2006) Romanian-English Conversation Guide-Book, Meteora Press, 2001 English-Romanian Conversation Guide-Book (including a concise Romanian-English contrastive grammar), Meteor Press, 2007 Genre and Postmodernism (Bucuresti: Editura Universitatii din Bucuresti, 2008) Modernismul si psihologia. Încercare de epistemologie literara.

Modernism and Psychology. An Inquiry into the Epistemology of Literary Modernism (Bucuresti: Editura Academiei Române, 2009) Literary Discourses of the New Physics. With an Introduction by Marin Cilea (Bucuresti: Editura Universitatii din București, 2010) Teoria si practica literaturii la inceput de mileniu. (Bucuresti: Editura Contemporanul, 2011) Relativism/ Relativity: An Interdisciplinary Perspective on a Modern Concept (Cambridge Scholars Publishing, 2013) Realismul magic. Încercare genealogică. București (Editura Academiei, 2013) The Kantian Legacy. Essays in Epistemology and Aesthetics.

Cambridge Scholars Publishing, 2016[1] The Key to Change. Interdisciplinary Essays in Cultural History, Lambert Academic Publishing (2017) Cezar Baltag, O sută și una de poezii (antologie, prefață și repere critice), Editura Academiei (2018) Studii, eseuri și cronici în periodice literare din România și din străinătate ; Traduceri în volum din literatura americană.

Premii: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traduceri și literatură universală.

(1996) Premiul revistei "Convorbiri literare" pentru anglistică în anul jubiliar Eminescu. (2000) Premiul revistei "Viața Românească" pentru critică literară cu ocazia centenarului revistei. (2006) Premiul național pentru excelență în teorie, istorie și critică literară acordat de revista "Contemporanul". (2019)

|ESEURI CONTEMPORANE

EDITURA BISCARA 2020

ISBN 978-606-95074-9-0

www.editurabiscara.ro e-mail:office@editurabiscara.ro

103