Angela Dina-Moțățăianu - CASA MORȚILOR by EdituraBiscara

CASA MORลขILOR

Angela Dina-Moţăţăianu

Angela Dina-Moțățăianu

Casa morţilor prozã scurtã

Autoare: Angela Dina-Moƫăƫăianu Bucureşti: Editura Biscara, 2020 Format electronic - pdf [prima variantă a cărții a fost publicată în format tipărit de Editura RAFET în anul 2020] ISBN 978-606-94900-9-9

2020 2

www.editurabiscara.ro

CASA MORŢILOR

CUPRINS

Străina

Daos-cel-alb

Viaţa ca o frunză

De strajă ţarinei

Caloianu’

La Târgşor

Într-o primăvara timpurie

Pagul

Odiseu

Vâlva lacului

Mitocul Rușului

Şarpele casei

Gânsache

Călătoria

Visul

Casa morţilor

Scurtă notă biobibliografică

Angela Dina-Moţăţăianu

* Fiu de om, tu ţine minte: fiara să nu te-nspăimânte, că te va purta prin fire lin, spre plai de nemurire!

CASA MORŢILOR

Străina Născută fără vrere de-o tânără, venetică de sat şi-ademenită în dragoste mincinoasă prin locurile astea, Mica se înălţase la viaţă din milostenia şi părerile de rău ale unei femei cocoşate, Lia, care nu odrăslise, îngrijind-o ca pe copilul său... Nici nu-mplinise şaisprezece ani când începuse să lae morţii. Învăţase rostul ăsta de la cocoşată. Când aceasta îmbătrânise şi truda-i devenise canon, o lăsase pe fată în slujbă... În timp, lumea îi uitase numele, dăruit de Lia. Acum, rar de-o mai striga cineva Mica, toţi zicându-i Străina, cum şi era, de fapt, după loc. Fata se arăta îngăduită pentru spălatul morţilor după credinţa locului, căci era robace şi tare de încredere... Făcea lucrul iute şi cu pricepere. Și se mulţumea cu ceea ce primea, tăcută grozav de ziceai că luase muţenia de la cei duşi, nevrând să-i supere... În scurtă vreme, osteneala asta îi aduse o cât de cât agoniseală, de putu să-şi înalţe în coasta dealului, spre munte, o gospodărioară c-un căsoi din două odăiţe, una pentru sine, alta pentu scalda pieriţilor… * Anii s-au scurs… Străina muncea şi cam avea trebuinţă de ajutor în ale treburilor. Întâmplarea făcu s-adune de pe drumuri pe-un copilaş al nimănui. Îl văzuse mai mereu pe la-ngropăciuni, trenţăros la hăinuţe, dar nu slinos, așezat aparte, în coada mulţimii, parcă, parcă jinduind la un pumn de colivă, de-ar fi ajuns şi pentru el.

Angela Dina-Moţăţăianu

Când primea, zicea bogdaproste şi se strecura departe printre morminte, mâncând bob cu bob din coliva, fără să irosească vreo firimitură. Nimeni şi nici ea nu-l văzuseră cerşind. Colinda prin sat c-o jordea în mână, pesemne ca să se apere de câinii arţăgoşi. Dar niciodată jigăniile satului nu se dăduseră la dânsul. Unele babe povesteau duminica la taină că l-ar fi auzit mormăind câte ceva când i se-arăta vreun dulău mai hapsân şi, pe dată, colţosul învârtea din coadă, ca şi când l-ar fi înţeles, eliberând locul și ducându-se în drumul său. Băieţaşul se oprea doar pe unde era zor de muncă... la vreun cosit, să rânduiască locul, la vreun udat de grădini, la cine ştie ce mai găsea.... Necazul era că nu-l năimea nimeni la trudă plătită, fiind năpârstoc şi bănuit neputincios, deşi când lucra, nu părea. Mica îl văzuse, auzise şi poveştile despre prunc... şi tare-i plăcuse. În prima zi în care dădu nas în nas cu fecioraşul, îi zise verde-n faţă că-l ia ca să fie-al ei, copil de suflet şi să-i zică Lazăr. Vorbele femeii au plăcut tare înfiatului... N-a strigat, nu s-a tăvălit prin ţărână de mulţumire! Și nici n-a plâns, nu! Doar ochii i s-au luminat de-o strălucire nemaivăzută de Străină, care-i mulţumi Domnului de-aşa câştig la suflet. Din ziua hotărârii fură nedespărţiţi. Lui Lazăr îi pria pe lângă Mica, mai ales, că-şi închipuia că în ea aflase pe neştiuta mumă, al cărei chip bălan, îmbucurat de ochi lucii, albaştri îl visase a fi aidoma cu al Străinei. * Preajma miroasea a reavăn. Soarele se iţise devreme, chemând firea la urcuş, la joacă. Făurar, Mărţişor şi Prier, cei trei iezi cucuieţi, botezaţi de Lazăr aşa, o porniseră năvală înaintea cioporului. 6

CASA MORŢILOR

Flămânziţi, şi iezii, şi oiţele păreau căpiaţi în acea dimineaţă. Pesemne Făurar şi frăţânii lui să fi ciupit cu boticurile din frunze de colţul-babei, de săltau aşa jucăuşi, gândea copilul, neuitând nici chemarea nesaţului animăluţelor, domolit cu te-miri-ce în ajun, nişte fânişor subţirel şi scorojit de prin şopru. Lazăr, deşi băietan săltat dintre cei mici, căci pusese în acea primăvară al zecelea toporaş în cununa vieţii, nu le dădea de cap. Nici Aki, vajnicul dulău al Micăi, nu era ascultat! De mirare! Cât despre mioare, n-avea Lazăr ce s-adauge! Prostuţe şi temătoare de fel, imitau curajul celor trei ţăpşori, deveniţi căpetenii în urcuşul dealului cu sărăţele şi peste care ţopăiau vrednici, nepăsători în faţa undelor sălcii. Ca niciodată, avură sub tălpi cărăruile bolovănoase puţină vreme până la Piatra ’Naltă. În sfârşit ajunşi, tăpşanul înverzit le făcu bucuros chemare la covorul de iarbă ce-şi arătase de curând colţul. Aki le struni pe mieluţe, îndemnându-le să ronţăie din frăgezimea la-ndemână. Chiar şi iezii dădură să se amestece printre ele, rupând cu sârg din firele grase. Dar nu-i ţinu mult! Se-ndepărtară de restul tovarăşilor, ba mai mult, Prier ajunse pe vârful steiului. Piatra fiind golaşă, iedul nu află căutata iarbă şi începu a plânge. Aki încercă să-l ajungă, dar abruptul căii îi stăvili înaintarea. Mare necaz, mare necaz! parcă spuneau lătrăturile sale înciudate pe nătângul căţărător. Atunci, pe negândite, Lazăr vru să-şi scoată din impas ţăpşorul. Cu pricepere se aburcă din piatră-n piatră ajungându-l. Prier, deloc temător şi naiv ca orice caprină, se crezu provocat la joacă. Sări cu picioarele dinainte înspre umerii băietanului, care nu mai putu să se ţină drept şi... amândoi se 7

Angela Dina-Moţăţăianu

rostogoliră din colţ în colţ până-n tăpşan, unde oiţele înţepeniseră la auzul zgomotului făcut de ei în cădere. Iedul n-avu nimic. Se ridică minţind din picioarele din spate, dar îşi reveni curând. Lazăr, însă, căzuse rău, coastele îi străpunseseră pieptul. Sângele curgea şuvoi agonisind adevărată baltă purpurie în jurul său. Îşi pierduse cunoştinţa. Şi, deşi Aki lătra încurajator, copilul rămase la pământ abia suflând… * Când soarele dădea să apună, în faţa ogrăzii lui Lazăr tocmai ajunsese cioporul oiţelor. Dintr-o săritură, câinele împinsese poarta şi ele, îndrumate, se îndreptară spre adăpătoarea de lângă fântână. Mica trebăluia prin bătătură, când băgă de seamă lipsa lui Lazăr! O săgetă prin piept văzându-l şi pe Aki, deznădăjduit, făcând drum dus şi întors către portiţă, lătrând cu foc, parcă îndemnând-o să plece după nevenit. Pe loc dumirită, femeia o luă la fugă urmând cărarea către Piatra ’Naltă, locul cel mai bun de păşunat în primăvară. * Începuse ultima noapte de veghe, pod spre Ziua de Florii. Pe masă, în tinda casei era culcat Lazăr. Patru lumânări albe aţinteau din colţuri preajma celui dus. La capul său, Mica îi ocrotea nemişcarea printre lacrimi şi rugăciuni bolborosite abia, după ce rostuise cele trebuitoare priveghiului. Scăldat în lapte dulce şi primenit, Lazăr îşi începuse somnul cel fără de întoarcere. Deasupra butului porţii se mişca în adierea înserării năframa neagră a doliului. De pe drumul potopit de smoala nopţii, un călător ostenit bătu la poartă rugându-se de-o gură de apă. 8

CASA MORŢILOR

Înalt, cu plete aurii şi linse atingându-i umerii, părea un lujer de crin în straiul strălucitor de alb. Privirile ochilor azurii aruncau raze mângâietoare, iluminând locul ca-n plină zi. Parcă o mantie împletită din împăcare şi blândeţe îi învăluia trupul, făcând să vibreze locul într-un fel nelumesc. Bău din cana primită de la Mica, mulţumi, dând să plece. Dar, văzându-l pe cel culcat, se opri. Fără să ceară lămuriri, o privi lung pe Mica. Aceasta, ca vrăjită, se supuse gândului nerostit de străin şi duse trupul fără viaţă sub nucul dinspre colţul casei aflat fără frunze, încă nemângâiat de semnele primăverii, încăpăţânat să rămână sfarogit, cum intrase în toamnă şi se lăsase troienit apoi de iarnă. Tot fără glas, călătorul o îndemnă apoi să se întoarcă la rânduirea celor trebuincioase pentru biserică. Străina se depărtă împovărată de suferinţă şi continuă pregătirile, dând cale lacrimilor în râuri, râuri... Scotea în răstimpuri of-uri ce păreau smulse din carnea ei... Şi, după fiecare desprindere, buluc de lacrimi îi tulburau vederile... Umbre de-ale copilului îi jucau pe dinainte, ba cu râsul pe chip, ba încruntat cumva de îngrijorare că ceva, ceva nu izbândea. Unele năluci închipuiau un şir întreg de Lazări, fie gonind la deal cu oiţele, fie frământându-se în nebunia jocului cu caprele... Şi tot aşa... Cum trebăluia, i se părea că un licăr de nădejde tot îi da ocol. Se minuna, căci nu pricepea de unde să-i vină... Rostui ce rostui şi, după o vreme, când zorii îşi făceau loc printre uluci, plină de o dureroasă nerăbdare, dădu fuga afară, înspre nuc. Uluiala o amuţi! Ochii ieşiţi din orbite iscodeau după Lazăr, după străin… Dar, degeaba! Nici urmă de ei! Se-nfioră însă de ce văzu! 9

Angela Dina-Moţăţăianu

În jurul nucului se-ntindea covor de ghiocei, toporaşi, brânduşe, spânzi, podbali, tămâioare, piciorul-cocoşului, năsturaşi, iar el, bătrânul nuc, era… bogat înfrunzit. Ba, mai mult, apăruseră şi copăcei feluriţi, care dădeau înconjur gospodăriei, rostuind aşa o perdea de crâng, mărginit înspre sat c-o mulţime de nuci, zid fermecat, de netrecut stavilă cu ochiul şi, mai ales, cu piciorul... între casa Micăi şi ceilalţi, muritorii de rând... Printre bănuţii verzi ai nucului apăru cântând un mierloi, picurându-i parcă în auz: Sunt Lazăr! M-am întors! Sunt aici... După câteva strigări, mai dădu roată de trei ori deasupra ogrăzii, după care zbură pe umărul Micăi, culcuşindu-se lângă obrazul ei. * Din ziua aceea, femeia n-a mai dat ochi cu sătenii. Şi nici ei n-au mai avut ştiinţă de ea. Casa morţilor, cum spuneau ei sălaşului, dispăruse ca prin farmec. Şi nici nu ştia nimeni de minunea întâmplată! Iar de faptul că Mica n-avea să mai spele morţi, că i se rânduise altă menire de-acum, nici atât! Din clipa întoarcerii lui Lazăr era sortită să ogoiască sufletele rătăciţilor din toate timpurile, întrupaţilor vremelnic în alte vietăţi, până li se va fi hotărât pentru totdeauna pornirea spre lumina cea lină...

CASA MORŢILOR

Daos-cel-alb În zori, îşi curăţise ochii şi gura cu zăpadă. Descotorosit de întinare, smerit îngenunchease pentru Salutul Soarelui. Războinicul îi mulţumise idolului său. Doar mai trăia, nu?! Scăpase din negura ce-nghiţise cetatea Comidavei. Implorase apoi de la zeu putere s-alunge himerele năprasnei trăite. Ceruse chezăşie pentru fapta de mâine, hotărâre s-o ducă la capăt. Fulgurul de-o clipită ivit îl încredinţase de răgazul şi iluminarea ce-i vor fi date. Vânjosul pileat apucase către soare-apune, călătorind ferit prin codri, luând pieptiş munţii, în coasta drumului care lega trecătoare de altă trecătoare, spre cetatea cea mare. Grăbea să dea ştire alor săi de ameninţarea ce-i păştea. Ca un şarpe veninos zvonul adeverit i se vârâse în piept, muşcându-i din suflet fără-ncetare. Aşa născuse gândul. De-asta ar fi vrut să fie iertat de Zamolxe pentru fuga nelegiuită din faţa morţii. Era încredinţat că, aflând din vreme, dacii nu-i vor lăsa pe romani să capete deplina izbândă. Trebuia să vestească mişcarea legiunii duse în inima ţinutului de însuşi Traian prin pasul de la Comidava. Aşa s-ar fi stăvilit unirea acesteia cu trupele venite dinspre podul lui Apollodor... Şi dacul Daos înfruntă vremea, nepăsător de ultimele răscoliri ale iernii. Purta pe cap însemnul războinicilor, căciula cu vârful îndoit în faţă. Pe sub cojocul din blană de oaie, ducea cu sine semnele proaspetei lupte. Armura nu-i păstrase neatinsă tunica de postav călduros. Cămaşa din tort alb cu mâneci lungi era împodobită c-o rană sângerie, pereche brâului roşu de lână, cam destrămat la capete. 11

Angela Dina-Moţăţăianu

De tăişul viforniţei îl ocroteau şi cioarecii din pănură. Pielea în strat gros a încălţărilor îi păzea tălpile de colţurile pietrelor şi de cărările înlemnite de gerul încă stăpân la trecerea spre primăvară. Aproape uitase de rana din piept, chiar de-i înflorise pe strai şi se lărgea zi de zi. De-o simţea înjunghiindu-l, n-o băga în seamă! Nu! Mai de grabă vedea în ea năduful sufletului ros ce căta să iasă din trup, azvârlind în afară pârjolul sângeriu. Urcând sau coborând înzăpezitele povârnişuri, îşi trecea din când în când palma peste faţă, scuturând chiciură de pe streaşina stufoaselor sprâncene ori de pe barbă. Uneori cotrobăia parcă în jur, aruncând priviri agere. Tânjea, poate, după vreun tovarăş, fiinţă căreia să-i vorbească de-ngrijorarea sa?! Nu, căci îi pria singurătatea... Se gândea cum s-atingă Sarmizegetusa în timpul socotit pe lespezile şi stâlpii calendarului solar sacru, dus cu sine de ochii minţii. Grija-i era să nu treacă mai mult de numărătoarea degetelor a şase mâini până s-ajungă să dea vestea! Alteori se mustra în cuget: cum să se vadă singur?! Nu-şi avea sica? Şi nu se slujea de suliţă ca de-o cârjă când se simţea încolţit de dureri, de oboseala drumului?! Falxul şi-l prăpădise pe meterezele Comidavei, frânt în două, înfipt prea adânc în pieptul unui nevolnic roman, apărat de scut gros... Tot mai des gându-i revenea la soarta Comidavei. Nu putea înţelege nici acum, în urmă, cum zidurile din steiuri uriaşe, lemn şi pământ, ridicate-n sălaş de vulturi, căzuseră pradă romanilor... Drept e că numărul atacatorilor fusese mai mare, iar apa... ei, bine, apa li se sfârşise curând, aducând slăbiciune alor săi. Atunci începuse urgia. Focul cuprinsese tot, sfârşind vieţile dacilor, pierzând laolaltă tarabostes şi comati, bărbaţi, femei, copii... Stăvilise cu greu pornirea propriului braţ care-ar fi vrut să zdrobească până la ultima suflare piepturi şi capete duşmane. 12

CASA MORŢILOR

Cu voinţa ruptă, Daos apucase printr-un loc de trecere boltit, dibuit ca prin farmec sub stânci, la-mbucătura cu zidul de nord al cetăţii, ce-l scoase pe-o latură departe de ochiul blestemaţilor. Plânsese mult... Şi pornise la drum, lăsând în cenuşa din urmă şi parte din fiinţa lui. Călătoria… neporuncită, ci aleasă, o hotărâse chiar el! Ştia aceste locuri împădurite, le mai străbătuse şi-n altă vreme… Îl mânase vara trecută Decebal cu veşti la Comidava. Numai c-atunci venise călare, iar sufletul îi era uşor, nu-mpovărat de pierderea de azi şi nici asmuţit la oftat de-aşa rană… Silinţa drumului îi dădea semne. Îl încolţea. Junghiuri mărunte şi ascuţite ţeseau chinuitor veşmânt corpului. Nu l-ar fi ferit de ele nici platoşă, nici scut! Doar voinţa! Atât! Se-mbărbăta spunându-şi că-nţepăturile scad mult din frigul sfârşitului de iarnă. Aşa făcea punţi între zile şi nopţi, între credinţă şi deznădejde, între virtutea războinicului şi slăbiciuni pân-acum ne-ncercate… Deşi vieţuitoarele mici forfoteau la semnele primăverii, vâna rar. Mânca din ce în ce mai rar… Vipia setei şi-o stâmpăra cu ultima zăpadă, topită în căuşul mâinii. Asta nu-i pria… Tot mai anevoie se-abătea după vreun susur cristalin, biruitor al gheţii subţiate… Şi făcea asta când se simţea împuţinat. Lăutul cu apă de izvor îl trezea. Şi parcă îi şi spăla obrazul de ruşinea silitei furişări, a neputinţei căreia nu voia să-i cadă zălog. De la un timp, zilele întâi socotite acum se simţeau întreit prelungite… Şi capătul drumului, tot mai departe… Hotărât, n-avea destulă vreme! Uita de hrană, uita de somn. Mintea-l îmboldea poruncitor: degrabă! degrabă! Măcar c-un pas de-ar fi fost înaintea celor ce voiau Sarmizegetusa… 13

Angela Dina-Moţăţăianu

Într-o geană neclară de zi, omul hărţuit de zbucium şi de rană îşi pierdu pentru scurtă vreme gândul… pământul de sub picioare îi dădu rotocol… o volbură îl purtă, sărmană scamă, în sus şi-n jos, aruncându-l pe zăpada înmuiată… Trezire sperioasă… Dintre crenguţele unei tufe încărcate de ace picurânde, îl uimi o părere, o pereche de ochi. Galbenul din ei sfredelea cenuşiul zilei. Clipi Daos repetat. Nu! Nu-s năluciri! O fiară. Îşi aruncară suliţe unul în vederea celuilalt. Înfruntarea fu scurtă. Un lup negru! îşi întări. Şi animalul zvelt făcu grabnic salt în lături. Din blana unui picior trimitea prin sângerie pată semn… Apoi dispăru. Se pierdu întortocheat printre copacii albii. Între nelămuririle slăbiciunii mai cernu amintiri ale unor trecute vânători... şi blănuri de lupi prefăcute-n pavăză-mpotriva iernii... Eheee! Trezit de-a-binelea, dacul se-ntrebă de ce fiara nu-şi arătase colţii, aşa cum s-ar fi cuvenit? De ce-l privise muteşte? Dar el, Daos, de ce n-o alungase ori nu se ridicase asupră-i? În ziua aceea, îngreunat de suferinţă şi de-o nouă grijă - lupul, mai străbătu o bucată din pădurea ce arăta supunere primăverii. Când înserarea da să se înstăpânească, hotărî popas. Aprinse foc... Vâlvătăile nu ţinură departe tovarăşul nepoftit. I se păru o vedenie uriaşă, neagră. Se apropiase fără nici o păsare. Apoi se culcase pe-o parte. Îşi lingea temeinic perii, nişte ghimpi vişinii îngroşaţi, parcă s-ar fi nutrit cu propriul sânge. Pe neaşteptate se ridicase şi azvârlise spre înălţimi un urlet. Răspunsul întors dezvălui haita aflată departe încă… Într-un târziu pierise în desiş, lăsând noapte între ei doi.

CASA MORŢILOR

Dimineaţa sosi cu aceeaşi umbră, la fel de ameninţătoare ca cea a romanilor, despre care nu ştia cât de aproape de el sunt… O lupoaică, nu lup, cum cântărise dintâi. În răstimpuri o vedea cu coada ochiului cum îi da roată, nehotărându-se dacă să stea în spate ori s-apuce-nainte. I se părea că-l îndeamnă să iuţească pasul. Dar cum? se întreba Daos. Rana simţită ca o crestătură largă, încă nesleită, îl ardea, istovindu-l. Cojocul îl asuprea. Îl aruncă. Pârjol avea dinspre sufletul pătimit de gândul nereuşitei. Fierbinte îi părea şi tovărăşia sălbăticiunii, dar n-avea tihnă să cântărească de trebuia ori nu s-o-nfrunte... Mai trecu o zi. Lupoaica se apropia tot mai mult. Picăturile de apă scuturate din tufişuri o împovărau cu o strălucire argintată, înnobilându-i silueta, făcând-o mai puţin fioroasă. Rana ei de la picior era aproape vindecată. Mersul, sigur. Parcă-i strâmta poteca lui Daos prin salturile-i încrucişate. Din când în când, făcea câte un popas aşteptându-l. Îi simţea oare slăbiciunea? Gândul de început îi părea acum o nălucă. Şi totuşi trebuia s-ajungă, să dea veste că romanii sunt pe cale să le stingă seminţia! Îngropase teama de colţii fiarei care-i părea mai mult stihia duşmanilor, decât o ucigaşă în aşteptarea momentului prielnic. Înaintarea-i poticnită era semn că-l copleşiseră doar suferinţa şi greul drumului... Veni şi ziua din urmă. Când fu pe de-a-ntregul toropit de focul neputerii, cătă culcuş. Găsi prielnic adăpost într-o scorbură lărgită de vremi. Adevărat jilţ, îşi zise. Să văd şi fiara, şi zările, de pot… Răgazul fu primit şi de lupoaică. O văzu ca prin ceaţă cum se-apropiase târâş, la nici doi paşi. În aşteptare îl ţintuia cu galbenul privirilor sale. Dar nu primejdie îi licărea-n luminile neclintite. Îşi adunase toată fiinţa ei sălbatică în ochi, parcă prelungindu-i lui Daos puterile... 15

Angela Dina-Moţăţăianu

Şi-n timp ce strângea din dinţi să nu scape ultima suflare, cineva prinse a-i îndruga războinicului o mangâiere… O frântură de bocet se-nstrună pe-un glas de vânt slab, pornit din senin: Fiu de om, tu ţine minte/ fiara să nu te-nspăimânte,/ că te va purta prin fire/ lin, spre plai de nemurire! Îşi dădu sufletul străduindu-se, cum învăţase din străbuni, să-ntâmpine moartea râzând. Hohotele se-mplântară săgeţi în noua primăvară... Lupoaica îşi încreţi şi ea botul negru, se ridică încetunel, atinse ca-ntr-o rugăciune mai întâi mâna lui Daos, încremenită pe sica, apoi, clămpănind colţii albi, îi linse îndelung faţa. Sfârşind un ritual din alte lumi, dădu spre tării glas descătuşării firii prin cazna urletului său prelung… * Vreme îndelungată, o lupoaică de tăciune alergă spre apus, umăr la umăr c-un lup de nea. Sufletele celor pieriţi la Sarmizegetusa aveau de-acum în Daos-cel-alb o călăuză spre lumea de dincolo...

CASA MORŢILOR

Viaţa ca o frunză O bungineală cotropise tăriile de cu seară... Timp prielnic pentru hoţi şi mârşavi, pentru fapte ascunse. Nu pusese geană pe geană, îngrijat să nu piardă zorii. Mâine ar fi fost potrivit să se ducă! Se-mplineau nouă zile de când acela nu mai adăsta pe-aci. Şi-ar face gustul el, Marcu, să-i mai arunce ceva, şi vorbe, şi ocări... la groapă! Somn?! Fusese pe sponci, dar tot fusese ceva, dacă visase! Se făcea că intrase în cimitir temător ca un prunc. Pâş-pâş îi scârţâise pe sub tălpi piatra-nierbată. Zorile străpunseseră negreala cerului, lăsând lumina sfielnică, însă destulă pentru ce-avea să facă. De la deal, dinspre dumbravă, i se-nfigea în obraji un vânticel, bun să gonească negura, dar, parcă mustrător pentru el... Chiar i se părea că nişte palme umede şi reci îl pocneau ca într-o bătaie de tobă. Se opintea să-nainteze, iar drumul până la loc i se părea că se lungeşte cu fiecare pas făcut. Împovărat de vânt, ajunsese tocmai când lumina îi arăta în clar mormântul, ca o carte deschisă... stâlpul străjuind o adâncitură hidoasă şi neagră ca smoala... Se chiombise jur împrejur… nimic! Îşi frecase nebuneşte ochii, trăgându-le şi-o înjurătură, ca prea-s leneşi şi nu-i mai slujesc... Pe neaşteptate, simţise două braţe puternice izbindu-l în spate şi-o zguduială ca de cutremur îl aruncase în temeteul căscat... Iar în urma lui răsunau nişte gâfâieli râşnite: mori-mori, mori-mori sau mor-mor, mor-mor, nu ţinea bine minte, că se trezise…

Angela Dina-Moţăţăianu

* Îl învenina juruinţa făcută lui Silvan, când acesta-l prinsese întâi la fapte. Pădurarul îl văzuse cu chita de bani de la oamenii nemţălăului ce cărăbăneau buşteni hoţeşte din coasta lor de deal. Întrebat, Marcu îl minţise că erau bani împrumutaţi veneticilor, luaţi acum cu dobândă, iar zâmbetul amar al celuilalt îi îngheţase şi lui în urechi goliciunea vorbelor. Silvan pricepuse că Marcu era coada de topor, dar n-avea dovezi…Tăcerea lui era promisiunea că le va găsi. De-atunci, Marcu îi purta sâmbetele pădurarului... * După-amiaza întreagă o petrecuse la bufetul din Răscruci, deşi ar fi zăcut printr-un şanţ, fiindcă-şi simţea zdrobite de băutură, de amărăciune şi trupul, şi capul. Se-ntorsese acasă cu mult înainte de lăsatul întunericului, cât mai era lume-n bătături. Se temuse că iar nebuna de nevastă-sa o să-l ia drept hoţ şi-o să-l altoiască. Aşa o păţise rândul trecut, când o făcuse lată! Zăcuse zile-ntregi să-şi lecuiască şalele cotonogite... Colac peste pupăză, a mică-l speriase încă de la poartă cu poezia învăţată la grădiniţă: La mijloc de codru des/ Toate păsările ies/ Din huceag de aluniș,/ La voiosul luminiș,/ Luminiș de lângă baltă,/ Care-n trestia înaltă/ Legănându-se din unde,/ În adâncu-i se pătrunde/ Și de lună și de soare,/ Și de păsări călătoare,/ Și de lună și de stele,/ Și de zbor de rândunele/ Și de chipul ... Îl apucară spaimele toate. Pe clipă, i se perindară iute, iute frânturi din întâmplările zilei aproape încheiate… Şi ce semănau cu vorbele murmurate de fetiţă?! Cărarea, hotar dintre aleşteu şi dumbrăvioara, unde-l ademenise pe Silvan, c-are să-i arate nişte aluni dărâmaţi nu ştia de cine... văzuţi când trecuse pe-acolo, tăind-o spre casă dinspre Întorsură... Nemulţumirea pădurarului... Spaima 18

CASA MORŢILOR

păsărilor presimţind răul... Cârâitul cobitor al unor bufniţe... Atacul... Omul târât pe iarba încăpăţânată în răspăr... Leşul azvârlit în apa groasă de lintiţă... Și gâlgâitul de sfârşit al scufundării... Să nu fi fost încă mort?! tresărise Marcu la urmă. Scuipase peste apă, aruncându-şi toată scârba, toată sila pentru cel învăţat minte. La urmă râsese drăceşte, adică ce-ar fi mai fi ţinut minte mortu’? Dăduse drumul în iaz şi cuţitului, nu înainte să sfârtece cu el cotoiul casei. Bătrânul mârtan se ţinuse şi-atunci după dânsul... Apucase de coadă leşul blănos încruşind pe de-a rândul tot luminişul, amestecând sângele celor doi trădaţi... Amintindu-şi faptele, un zvâcnet dinspre păcătoasa de inimă îi sfredeli corpul, coborând către vintre într-un rotocol iute şi dureros, care iscă nevoia să debordeze tot... tot de la ce supsese din ţâţa mă-sii până la poşirca sorbită mai devreme cu slugile nemţălăului… Se trase în spatele şoprului şi vărsă tot din el. Băltoaca întinsă dinainte avea broboneli din mâncarea înghiţită şi nemistuită. Putoarea ridicată îi stârni alt val de borâtură mai ceva ca ăl dintâi... Doar că acum azvârlise o zeamă verde, sălcie la gust, care-l făcu să-şi piardă minţile de scârbă, de rău şi să cadă, coşcogea găliganul, peste mizeria ce ieşise dintr-însul. -Ooomule, măi ooomule! răsună vocea Saftei lui bârcâind prin casă, pe la cele acareturi după el. Glasul muierii îi bubui creierii... stomacul se frământa grozav... icni de câteva ori, dar nimic! N-avea ce să mai arunce afară! -Pe unde ăi fi îmbeznat, mă?! Ia, ia vino! mai apucă să zbiere ca o zăltată.

Angela Dina-Moţăţăianu

L-au găsit pe Silvan! Se legăna prin trestii, burduşit de apă, sărmanul şi c-o gaură de cuţit cât nuca în spinare... Când l-au întors, ţintea cu negrul ochilor cerul... Şi până să-şi dreagă el faţa de scârbele azvârlite pe gură, femeia rotunji veştile: Cine să-i fi vrut răul, fiindcă toţi ştim ce om era bietul... Că şi glumeam uneori cu el când îl vedeam trecând, Măi, măi, ce mai pădurar! Şi harnic, şi frumos! Şi numele, pe potrivă, bre?! El se oprea niţel, aşa din cuviinţă, întorcându-mi glumeţ vorba: De, dac-aşa vrură ursitoarele, Dadă?! Pormă, zâmbea larg, dar sfiit, îşi sălta pălăria verde plecându-şi niţel fruntea şi-şi vedea calea, iar pana de păun lucea mai abitir... Şi-odată se porni Safta să-l plângă, de-l apucară pe Marcu pandaliile şi-i arse femeii un dos de labă peste faţa scofâlcită, de-i luă maul şi cazu lată-n ţărână. Când văzu că mişcă, o mai împunse cu cizma în coaste, plată că-l deplânge-n faţa lui pe dus... La urmă, ieşi pe poartă s-afle şi el ce şi cum. După ce omu-său dispăru în josul uliţei, Safta se săltă-n picioare, îşi scutură poalele de praf şi-şi făcu puţin curaj... pentr-un răzbun asupra bărbatului: -Dar, ian ascultă la mine! Pe unde-o fi pisoiul nost’? Că n-a venit pe-acasă de-azi dimineaţa, săracul! L-am strigat şi el, nimic! Unde-o fi, că acum, ca şi tine, e rablă bătrână, nu mai poate ademeni mâţele?! Că, şi ele nu-s femei?! Trag la tinereţe, nu crezi?! * La Troiţă, în şoseaua mare, găsi buluc de bărbaţi, şi tineri, şi bătrâni, unii ştiind câte ceva despre Silvan şi dorind adăugiri, alţii, nimic şi adăpându-se cu cele cunoscute de firoscoşi. 20

CASA MORŢILOR

Când toţi strânşii fură lămuriţi, începură să caute dezlegare pentru ce nu se ştia. Că ce-o fi? Că de ce-a păţit-o aşa din greu omul? Că doar de laudă i se spunea şi-n faţă, şi-n spate?! Iar ca pădurar, îi mersese vestea cât era de potrivit... că unii-l porecliseră Păunaşul Codrilor, Voinicul voinicilor, aşa păzitor al copacilor, mai va! Se făcuseră bisericuţe şi mai combăteau despre rostul din urmă al pădurilor în ţară... despre legi vechi şi altele ce s-ar cere, mai cu seamă, păstrarea pădurilor... fie date îndărăt stăpânitorilor de drept, fie rămase în averea ţării... -Să nu se chitească pe lemn cu securea nima până nu se ştie ce şi cum... se băgă un bătrân. -Adicătelea, să se gândească tăietorul la viaţa copacului, de-i sfârşit de ani şi găunos... explică unul mai tânăr şi cam peltic, de-i făcu pe unii să zâmbească la împleticirea limbii lui. -Drept zici, că şi-n Cartea Sfântă, pădurea e casa omului, îl înconjoară la trai, îl apără la nevoie, strecură dascălul de la biserica din sat. -Păi, cum de nu?! înaintă unul mai scuturat la-nfăţisare, poate şi mai şcolit. Pădurea e plămânul Pământului! Aşa să ştiţi! -Da! Da! Codru-i frate cu românul! punctă un fost învăţător, prezent mereu în adunările bărbaţilor. -Sau ţi-e ca şi-un copil?! sări Marcu arţăgos, fălos că e tată... Că de-atâta dor de codru, Silvan nici nu s-a-nsurat, să lase pe cineva în urmă când s-a duce! continuă mai uşurel. Vorbele astea părură cam nu ştiu cum unuia, necunoscut localnicilor, dar aciuat grupului... Omul se dădu deoparte să zgârie ceva pe-o hârţoagă, după care, intră în vorbă: -Şi-atunci, nu-i drept s-aperi pădurea şi de prostia unora, şi de lăcomia străinilor?! 21

Angela Dina-Moţăţăianu

Ce, pe la Dumneavoastră, n-au dat vreunii cu nasul, cu drujba?! Pe-aci n-or fi neica nimeni să mijloceasa nelegiuiri?! Că, pentru ochiul dracului, omul nimicnic îşi vinde mamă şi tată, darămite acolo, nişte buşteni?! Ceilalţi tăcură întrebându-se din ochi, dând din umeri. Apoi, unul mai prostălău sparse liniştea aruncând alte veşti rele: cică, din ziua în care-l îngropaseră pe Silvan, un urs coborâse din creastă spre locul lor, făcând mare prăpăd printre vitele celor cu case mărginaşe… * În ultimele nouă zile, Marcu se temuse şi de umbra lui, sperând ca nimeni şi nimic să nu-i scoată în lumină fapta. Şi mai nădăjduia ceva! Să-i acopere mormântul lui Silvan de scuipaţi, da! Chiar aşa! Păi, ce?! vorbea cu sine. N-a meritat pedeapsa?! Nu mi-a încurcat mie ploile de-atâtea ori?! Cât bănet ar fi putut fi-n buzunarul meu şi s-a dus pe Apa Sâmbetei?! Că bine i-am copt-o! Taman intrase-n cimitir şi se-ndrepta spre locul de odihn-al dusului. Cunoştea calea, doar îl cărase pe umeri alături de alţi cinci apropiaţi şi stătuse neclintit până-l sloboziseră în preadegraba văgăună, de-a stânga bisericii... Aşa-l considerase obştea pe Silvan. Şi preotul îl socotise, de-l îngropaseră la loc de cinste?! Călca hotărât şi ţanţoş pe cărarea pietruită, ca şi când ar fi gândit o faptă înţeleaptă. Se mira singur de unde-i vine sporul! Păi, din obida faţă de mortul ăla, neostoită nici după atâtea zile, îşi dădu răspunsul sigur de sine. Trase cu ochiul încolo şi-ncoace, dar nu simţi mişcare. Numai lumânările aprinse la căpătâie de morminte sfârâiau în urechile sale. O apucă înspre... 22

CASA MORŢILOR

Dar, ce văzu fu întocmai ca-n visul de dimineaţă! Groapa, răscolită, două grămezi de pământ, nisip şi pietriş... Doar o clipeală de pleoapă aruncă în adânc şi, din spatele stâlpului, năvăli peste sine cu labe-ngherănate o namilă de urs... Îl jdreli pe de-a rândul mormăind cum făcuse şi-n vis! Doar că acum, răsunară în clar numai: mori-mori! mori-mori! Recunoscând ameninţarea visată, Marcu dădu liber unui zâmbet printre şiroaiele de sânge ce-i curgeau pe chip şi se lăsă în voia unei îmbrăţişări... Apucă să-şi audă oasele pocnind... şi o leşuială, şi-o scârbă îi veniră în gură, că ce-i viaţa, mai avu vreme să prind-a gândi, s-o iei ori s-o pierzi ca pe-o frunză?! Căzut în groapă cu faţa în jos, risipi fără glas înjurăturile şi-şi dădu sufletul muşcând lacom din pământ, râcâind cu degetele a scăpare...

Angela Dina-Moţăţăianu

De strajă ţarinei Mitu se sculase dis-de-dimineaţă. Musai era să se facă lumină când ar fi fost taman la marginea lanului, s-apuce paiul încă moale de răceala nopţii şi de roua dimineţii. Era vremea secerei şi el îndemna, că cine ştie cât avea să-i mai păsuiască vremea a bună?! Nici nu lua seama la femeia ce tot trebăluia pe lângă lada carului... secerile... săcăteul cu de-ale gurii... Şi cum să vadă nimicurile, când pe el îl munceau gândurile. Uite, alde Bogatu’ nu-l mai slăbea de-o lună! Îl încolţise de tot. Şi cu hotarul, şi cu vorba. Nu se ştie cum îi păcălise pe megieşi, dar le luase pământul şi, gata! Aproape pe nimic! Mai rămăseseră locul său şi sfoara de pământ a lu’ cumătru-său, laolaltă nici două pogoane... despărţite prin hatul îngust de averea hapsânului. Atât! El, sărac, cumătru’, sărac... doi nevolnici în coasta lu’ Bogatu’. Ăsta înghiţise tot, înghiţi-l-ar necazurile! Şi-ar mai fi vrut şi locurile lor, de, să-şi netezească întregul... Pentru seceriş, cică, tocmise pe un nemţălău dinspre Turnu-Măgurele cu secerătoarea mecanică: secerat, legat, nimica toată! Dar hainului îi stăteau ca ghimpii cele două fâşii neluate cu japca şi, unde mai pui, chiar în mijlocul stăpânirii sale! Cum făcuse de apucase pământul ălorlalţi acum, în prag de seceriş, cu toată roada pe el?! Cum se lăsaseră bieţii oameni amăgiţi?! Dar nu, pe el nu putea să-l înduplece... bucata asta o avea de la moşu’său, a udat-o năduşeala bunicilor şi-a 24

CASA MORŢILOR

părinţilor, precum şi-a lui... Ea e semnul netrecerii în uitare a neamului lor de plugari! Asta măcina el pe drumul spre arie, scrâşnind în măsele a îndârjire, a nevoinţă... Când soarele se arătă, lăudat de mii de păsări, tăiase de multă vreme un rând bun. Secera şi se gândea cu mulţumire către Cer pentru grâul de anul ăsta, înalt în pai şi mlădiu ca trestia, greu în spic precum vrabia! Fusese o toamnă taman bună de semănat, cu ploi leneşe, picurate, cât să încolţească bobul şi cu vânticele blânde zbicind pământul înaintea altei ploi... Iarna venise cu plapumă de nea la timp, chiar înainte de gerul ăl mare. Ca niciodată, parcă! Iar în primăvară, soarele măsurat se înfrăţise cu ploile, ridicând verdele grâului vânjos, crescându-l repejor ca peria de ţesală, împuternicit să facă din floare spic bogat... Şi omul mângâie cu privirea greutatea spicelor. Pe măsură ce înainta cu secera, îl învăluia un miros de pâine proaspătă, tocmai scoasă din cuptor. Îşi zâmbi în sine şi se certă puţin că visează, mai întâi secerişul... mai era mult până să-şi afunde mâinile în grămada de boabe aurii... şi mai mult până să frământe nevastă-sa aluatul din pulberea dalbă... Se ridică a odihnă întâi, ştergându-şi năduşeala frunţii cu dosul mâinii, cătând cu privirea spre capătul ogorului, acolo unde străjuia ca potera un salcâm tinerel, ivit de vreo doi-trei ani. La început era o biată joardă la care omul privise încântat cum se lupta să supravieţuiască în câmpul deschis, hotar trimis de Dumnezeu între pogonul cumătrului şi al său... Nevastă-sa îl sfătuise să-l taie, dar el nu şi nu! Căpătase un prieten şi un paznic, era însemnul ariei sale. Copacul îşi dăruia coroana ca bun adăpost păsăretului mărunt. Era umbrar pentru odihna omului la ceas de prânz, cât 25

Angela Dina-Moţăţăianu

să îmbuce încetinel mămăliga rece, brânza şi ceapa aduse în săcăteu. Nu uita niciodată să pună la rădăcina copăcelului apa rămasă în ulcior. Ar fi putut jura că, de fiecare dată, prietenul său foşnea din frunze a mulţumire... Lăsase merindea aninată de-o creangă, la umbră, să-l aştepte până ce soarele îi va veni drept la inimă, iar ulciorul, la rădăcină, să fie rece. Timpul trecea, spicele cădeau, îl încingea o plăcută oboseală, împletită cu căldura ce creştea pe măsură ce soarele urca pe cer. La o vreme, un ropot ca de sfârşit de lume îi tulbură urechile. Se ridică anevoie, îşi puse mâna streaşină la ochi, înghiţindu-şi greu suflarea. La capătul ariei, al lui Bogatu’ şi încă vreo patru-cinci gealaţi îşi frământau caii pe hotarul lui. -Ce faci, mă, Mitule? ţipă gros vânătorul de pământ. Şi, neaşteptând răspuns, îi strigă răguşit: -Ai grijă de ieşi din arie până la apus! Cumătru-tău mi-a vândut sfoara lui şi, vezi, tu, poteca trece acu’ pe pământul meu... trebuie să dai vamă ca să mergi spre casă... unde mai pui că trebuie să-ţi scoţi şi snopii de pe arie. Atunci să te văd... Ştii bine că ar fi o scăpare, vinde-mi pământul tău, cu holdă cu tot, aşa amărâtă cum e, închid ochii, ştii că sunt de omenie... Hai, că trebuie să-mi întregesc eu bucata, mâine-poimâine vine maşina nemţălăului şi e musai să am lărgime... Ce-ai să faci cu o arie la care n-o să ai cum să ajungi?! Fii de-nţeles cum au fost toţi megieşii şi să rămânem prieteni! Mitu, drept acum din spinare, nu făcu decât să-şi dea pălăria pe ceafă şi să-şi şteargă sudoarea de pe frunte. Apoi mestecă un răspuns nerostit şi scuipă scurt spre alde Bogatu’, întorcându-i spatele şi apucându-se din nou de lucru. 26

CASA MORŢILOR

Ăluia îi fu de ajuns gestul omului ca să ia foc. Începu să zvârle amarnic cu sudalme. Gealaţii îi ţineau isonul în nechezatul cailor zmuciţi în turbare... O luară din loc apoi, tot în vuiet şi colb, lăsând în urmă-le zvoana ameninţării... Să pleci până la apus! Veni şi vremea prânzului. Omul era negru la faţă şi-n suflet. Mâncă. Mulţumi Domnului. Udă copăcelul, părându-i-se că aude bombăneala femeii sale, îşi plimbă privirea peste grâul ce rămăsese de secerat, de parcă ar fi vrut să-l zugrăvească în minte, nu alta. Apoi, cu un oftat din rărunchi, se apucă iar de muncă. Spicele cădeau grele, amestecate cu picăturile de sudoare. Timpul se scursese pe nesimţite... Copacul începu să se încarce cu povara veselă a păsăretului, căutător de lăcaş pentru noapte, iar aerul se făcu mai tăricel. Soarele căzu lin la apus, lăsând în urmă o seară albă, cu steluţe abia pâlpâinde. Tocmai ce se socotea cât ar mai fi de aşteptat până la sosirea nevestei pentru căratul snopilor cu trudă legaţi peste zi... când, ce să vezi?! În ţipăt sfâşiat de păsări, o pălălaie se aprinsese în capătul lotului. I se opri inima şi un junghi îl curbă de şale! Copăcelul lui era în flăcări! Iar în preajmă îi bănui pe ciomăgarii de la prânz. Alergă înnebunit spre prietenul său, dar era prea târziu. Ca din pământ, răsăriseră o mulţime de oameni cu torţe şi furci. În fruntea lor îşi juca alde Bogatu’ calul în spume. Parcă era un vis rău... nu-i mai recunoştea pe megieşi, ba, uite, printre ei chiar şi cumătru-său... Îi vedea pe toţi în înserare cu bărbi ţepoase şi ochi însângeraţi... Dar ce făceau aici, de ce-i înconjuraseră locul?! Şi de ce-l împungeau în vedere cu torţele şi cu furcile?! Omul alerga pe marginea ariei, hăituit precum un animal sălbatic. Abia îşi trăgea suflarea, iar mintea sta să-i pleznească odată cu inima. Chinuit, prinse răguşeala spurcată: 27

Angela Dina-Moţăţăianu

-Ce ţi-am zis eu, sărăntocule, la prânzul ăl mic?! Nu ţi-am spus să te grijeşti de plecare grabnică?! Nu te-am sfătuit eu cu domolul să nu te mai dai ţeapăn şi să batem palma cinstit, negustoreşte?! Ce, credeai că mă ţii tu pe mine în loc?! Uite, până şi neamurile tale s-au dat de partea mea! Şi osteneala nu le e în zadar, îi cinstesc pe toţi la crâşmă până la sfârşitul secerişului... se lăudă alde Bogatu’. Oamenii, pesemne aghezmuiţi bine, începură să urle ca la comandă şi să-şi agite mai abitir torţele şi furcile. -Hai să vedem ce-ai să faci, cum ai să scapi, că, dacă încerci să te apropii de hotarul meu care te-nconjoară, după cum bine ţi-am zis, oamenii ăştia îţi vor da foc aşa cum ţi-au pârjolit stârpitura de copac! zbieră înrăit al lui Bogatu’. După truda alergăturii dintr-o parte într-alta a ariei, omul căzuse grămadă în mijloc, lângă snopii ce-şi aşteptau plecarea spre casă. Genunchii nu-l mai ajutau, iar sângele îi zvâcnea cumplit în tâmple, trimiţându-i săgeţi dureroase în ochi. Îşi pierduse pălăria şi-acum se ţinea de gât cu amândouă mâinile, parcă luptând să nu-l sufoce tirania duşmanului apărat de torţe şi furci. Vârtejul din capul lui nu-i lăsă decât o singură întrebare vie: ce-avuseseră cu copăcelul?! Nici o clipă nu-l tulburase neliniştea plecării spre casă, înfruntarea hoardei dezlănţuite... nu, pe el îl măcina soarta copăcelului! Când îşi mai potoli suflarea, ridică ochii să cântărească dacă arsese de tot ori... Copăcelul, sufletul lui, prietenul lui de pe arie... şi lacrimi grele îi cădeau, ţinându-l toropit în genunchi... Al lui Bogatu’ împărţi ordine gealaţilor cum că nimeni nu urma să plece în noaptea aia acasă, ci aveau să stea de veghe, să nu scape sărăntocul de pe arie. Să fie lăsat numai dacă se juruia de faţă cu toată lumea că a doua zi urma să 28

CASA MORŢILOR

semneze hârtia prin care îşi dădea lotul. Dacă nu, să fie împuns şi ars... ori ţinut zălog în mijlocul ariei! Pe măsură ce noaptea se aşeza liniştită peste împietrirea omului şi peste nebunia urmăritorilor, ruga surdă a nefericitului ajunse acolo sus, unde toate sunt cu dreptate cântărite... Zorii luminară un tablou ca de pe altă lume: aria omului împrejmuită de ţăranii încă toropiţi de băutură, somn rău şi acreală, snopii părăsiţi în mijloc, copăcelul pârlit şi Mitu... nicăieri! Când unul dintre hăitaşi dădu glas speriat că şi-au pierdut prada, zbură dinspre grâne spre înaltul cerului un şoim strălucitor. Sau, cel puţin, aşa li se păru sătenilor înspăimântaţi de pedeapsa ce urma să-i aştepte de la alde Bogatu’ pentru că nu-şi făcuseră slujba dinainte plătită... Nevasta omului îl aşteptă mult timp până să pună straie cernite... Alde Bogatu’ îşi rumegă supărarea zile bune, frământând hârtia pe care trebuia să o semneze la vânzare Mitu. Dar şi cu actele ar fi rezolvat-o, nevasta lui Mitu putea fi dovedită, până la urmă... Mai rău era că nu putea să intre pe arie. În ciotul ars al copăcelului îşi făcuse sălaş un şoim ciudat. Cum se apropia vreun om de glie, şoimul se înălţa pe dată şi se lăsa glonţ spre ochii ăluia. N-avea teamă de om, nu se speria de bulgări de pământ ori de ţipete... Nici de puşcă nu-i era frică, ba, mai mult, când încercau să ochească pasărea, ea le pierea din cătare... apoi revenea din înaltul cerului, căzând ca o năpastă spre creştetul atacatorului... Nu se mai ştie dacă alde Bogatu’ a făcut actele cu femeia lui Mitu... Şi nici despre Mitu nu se mai spun poveşti. Doar ciotul copăcelului rabdă în continuare, vară ori iarnă, în zori şi-n apus, în locul păsăretului mărunt, un şoim, străjer al ţarinei necălcate, de-atunci, de picior de om... 29

Angela Dina-Moţăţăianu

Caloianu’ În anul ăla veniseră în cătun întorşii. Aşa le zisese într-o doară nea’ Rândunel Ciuvică, felcerul din Palilula, măritat după Aurina lui Pricopseală, acia-n Covei. Tare-i plăcuse satul ăsta din câmpia Desnățuiului, la doi paşi de Dunăre, drum fără pulbere, de unde putea, doar înălţat pe vârfurile încălţărilor, să-şi ostoiască dorul de Balcanii dinspre care se trăgeau neamurile sale ca şi ale multora de-aici. Se bucura să urmărească şerpuirea de lighioană a râuleţului Balasan. Firava curgătoare forma o groază de meandre, nişte cotituri îmbălate vara de ape şi zvântate sub bătaia vânturilor. Pricepuse , privindu-le şi auzind că localnicii le spun coveie, că dumnealor năşiseră satul Covei. Şi, la fel îi mergea la suflet Pădurea Coveiului, printre sălciile căreia se preumbla cătând ierburi lecuitoare, atât de nădejde întru sănătatea celor mai bătrâni, temători şi neîncrezători în feluriţi nasturi oferiţi de Rândunel când se-aflau betegi. Luase adeseori seama că acest codruţ înţepenise în rădăcinile gherănoase ale copacilor săi tot brâul ondulat al dunelor orânduite în timp în miază-noaptea satului din alburiul nisip zburător, stăvilit în vremi vechi de mintea pricepuţilor coveieni care-au înfipt în el puietul de răchite. Dar cel mai tare felcerul îndrăgea Coveiul fiindcă aci o cunoscuse pe Aurina, chiar în ziua în care Primarul îl asigurase că dispensarul va fi al său. Şi, de câte ori trecea pe sub perdeaua de răchite, Rândunel se-nduioșa, încât îşi simţea inima o basma îmbibată în dor... 30

CASA MORŢILOR

* Primul sosit fusese fratele cel mare al Aurinei. Plecase de mult din sat. În fapt, Miroslav, cum îşi zicea el acum, nu Mirel, ca-n certificatul de naştere, făcut pierdut, fugise peste Dunăre de ani buni. Acum, o rosătură de dor, cum zicea, îi prilejuise revenirea la matcă, să-i vadă pe-ai săi... Cu acesta Ciuvică a ieşit într-un amurg pe la răchiţi. Făcuseră un dus-întors în crepuscul de seară, să-i ostoiască de gânduri şi griji. -Auzi, nenicule?! îl scoase din tăcere pe sanitar mai tânărul său cumnat. -Ce s-aud?! îi răspunse întrebatul. Doar oţârâșică de ciripeală prin ramuri, în răstimpuri săgetată de umbletul vântului la început de primăvară... Apoi tăcu, zâmbind a râde, că Miroslav se-arăta meşter în ascultarea frunzelor lunguieţe şi înguste ale sălciilor, doar erau de-ale sale! -Da, da! Dar pe lângă acestea, un zvon mă asmute… Ţi-aminteşti? zise oprindu-se lângă o sălcioară zveltă, deja înfrunzită şi-mpodobită cu mâţişori. Să ne-aşezăm şi ţi-oi încredinţa taina! Ăsteia îi zice, în timp ce mângâia între palme un lăstar, de când lumea salcia pisicii. Şi să vezi potriveală! Eram copii câteşitrei. Ariton, eu şi năpârstoaca de Aurina. Daţi zbengului şi înfericiţi nevoie mare, mai-mai să nu-l zărim pe taica pe umere c-un săcăteu furişându-se prin spatele ogrăzii şi-apucând încoace iute, iute. Eu, ca cel mai mare, n-am de lucru şi mă iau după el. Ăi mici, pâş-pâş, după mine. Când să-l ajung, mă taie la inimă o spaimă! Săcăteul mişcotea, de parc-ar fi fost viu. Mă-mpieptez şi-l apuc de cot ca pe un criminal, cerându-i socoteală: 31

Angela Dina-Moţăţăianu

-Da’ matale alt lucru n-ai de făcut, doar eşti cruce de voinic?! Iei sama mâţelor din curte?! Ba le mai şi scurtezi numărul?! N-apucase tătica să-mi răspundă, că soru-mea se şi pune pe-o chirăială şi-un bocet pe din două cu frate-meu ălălalt. -Azvârl mâţii în Balasan... să-i ducă pe-aci la vale... abia-i fătă Vărgata... n-au făcut ochi! Şi la urmă, ce-ţi pasă? Eu hrănesc gurile din ograda mea, limpezi lucrurile, dar cu alt glas, mai molcuţ, cumva... Nu de mine, ci de a mică îi păsa... Sărmănica n-avea altă bucurie mai mare decât pisicile, iubindu-le şi dându-le jumate din bucătura ei de azimă. Şi Miroslav se opri oftând adânc, pesemne întristat de amintire. -Când să-i arunce, deodată se-auziră nişte miorlăituri fioroase, iar Vărgata se-agăţă de iţarii taicăi, zgrepţănând la picior ca la pom, când îşi curăţa ghearele... El, încrâncenat, saltă puii şi-n forţă, dă să le facă de petrecanie… Dar, minune! Ca de neunde, o suflare de vânt tăie planul, căci încurcă între ele ramurile unduioase făcând aşa, pe loc o sădilă verde şi prietenoasă, în care se prinseră mâţocii adevărat coş fumuriu şi mieunător! -Ei, ei! Ce zdrahon de om şi ce simţiri copilăreşti ai şi-acum?! vorbi Rândunel, în sinea lui. Cât era el de sanitar, se bucură grozav de necazul socrului, mort înainte s-o ia de soaţă pe Aurina. Dar fata?! Fata ce-a făcut? îi pretinse cumnatul adăugiri. -Sărea în sus de bucurie, ce mai?! i se răspunse. Şi, din acea zi, nu l-a mai chemat taică niciodată... Multă vreme de-atunci, am crezut că necazul Vărgatei i-a dat răchitei obiceiul... cu mâţişorii… 32

CASA MORŢILOR

Când termină, se ridicară şi-o apucară spre casă, mai înmuiaţi decât în alte zile, de se miră şi biata Aurina ce le veniseră... În ceea ce-l privea pe Ciuvică, avea şi el o poveste trăită tot la răchite... una de dragoste arzătoare cu Aurina, dar pe care nu i-o putea împărtăşi cumnatului, căci prea era nepreţuită iar, de-ar fi aflat-o şi altul, şi-ar fi pierdut din farmecul ei nestemat... ar fi rămas ciobită... Se-nchise în sine, sperând ca să istorisească Aurina, când o fi de rând la povestit, întâmplatele de la sălcii... Să zică anume cum, în ajunul anului în care aveau să-şi unească ei doi soroacele şi noroacele, venise pe-noptate acasă doar c-o cizmă-n piciorul stâng, iar cu dreptul, desculţă. Luată la refec de alde mumă-sa, o dase pe jelanie... Fusese dăruită şi c-un lat de palmă, după ce zisese în clar c-aruncase cu cizma înspre o sălcie, să se lămurească ezact când o să-i pună ursitul cununiile, că doar era majoră, nu?! A doua zi, iertată fiind, le spusese alor săi că nimerise o dată din cele nouă încercări şi că era peste poate să n-apară ursitul... * Cum ziceam, sanitarului îi plăcea la Covei din cale-afară. Nu-şi vărsa laptele-n păsat despre asta, dar oamenii de-acia vedeau şi-i răspundeau pentru aşa simţire şi pentru nădejdea în munca lui. Nu primea nimic de la ei, că era în solda Primăriei, după cum se mărturisea, dar nu zicea nu când vreo daică îi aducea ierburi de leac precum şi povestea, încredinţarea la ce-ar fi bune... În unele zile, când nima nu avea de mărturisit vreo suferinţă, Rândunel îşi lua zborul din ambulatoriu şi, de se-ntâmpla vreme bună, colinda prin Covei, pe unde îl mâna gândul şi plăcerea. 33

Angela Dina-Moţăţăianu

Lăsa la dispensar de vatră, cum se zice, pe Tata Pătruţă, un moşneguţ uitat de timp, dar în puteri şi tare de nădejde, care stătea pe treptele clădirii duhănind. La nevoie, găsea bătrânul vreun emisar ca să-l aducă îndărăt pe Ciuvică. Era în Joia Mare. Lumea postise, nu dădea semne de boală, se pregătea pentru Denie. Ce-i venise în gând lui Ciuvică?! Să se ducă pe la mormintele socrilor, să le curăţe de buruian, ca să fie primenite în ceasurile nopţii de Înviere. În marginea satului, spre stânga, fiind cimitirul, o apucă zorit în sus, prefirând cu ochii gospodăriile delenilor, cumva mai rostuite decât cele din jos, ale vălenilor. Intră la biserică, se închină, puse lumânări. Încărcat de smerenie, se-ndreptă spre mormintele socrilor. Dar, minune, erau grijite şi-mpodobite cu zambile albe. -Te miri, Nea’ Ciuvică şi te-ntrebi cine-a rostuit gropniţele aşa?! întrebă o fetişcană. -Păi, cum dar?! slobozi el răspunsul a mirare folosit între coveieni. -Află că, de la-nceputul Deniilor, vine acia de cu seara un om, un vlăjgan în straie hărtănite de muntean... Braţul stâng îl ţine sub cămeşă, aninat de gât. Zice că-i mort, cum dus e şi el... Aşa zice! Şi, ce e de speriat, e-o arătare bicisnică de dihor, zvârlug, dar credincios namilei, că-i doarme pe după gât, de zici că-i guler de cocoană avută... Sanitarul rămase uimit de poveste. Tăcu gândind în sine că fătuca are chef de vorbă şi de-asta isnoveşte minciunele. Săltă şapca a salut, o luă din loc, îndreptându-se către drum, furat şi acum de mirarea că-n Covei, pietrele din capul mormintelor erau colţuroase - ale bărbaţilor şi rotunjite - ale muierilor. Oare de ce?! Şi asta îl întărâtă s-afle într-o zi.

CASA MORŢILOR

Urcă mai sus pe cărare ajungând la cimitirul ăl vechi. Mormintele abia de se mai zăreau, acoperite de pământul înzorzonat cu buruieni şi vlăstari. În schimb, străvechea biserică-bordei era încă ţeapănă sub movila de pământ îngroşată de pomet crescut, lăsând să-i bănuieşti încăperile din vechime: gârliciul, naosul și altarul. Ajuns aci, înţelese că bărbatul, pomenit de fetică, exista. Acuşica dormita lângă biserică. Faţa-i era năpădită de-o barbă-nfoiată, iar de sub clop i se răspândea anapoda o clădărie de păr castaniu şi-ncurcat. Era culcat pe dreapta, iar mâneca stângă era goală. La pieptu-i lătăreţ stătea cuibărit un dihor... Ciuvică rămăsese încremenit. Ca sanitar, gândea că omul e vreun pribeag! Şi, venetic de loc, poate, nu-ndrăznise a cere adăpost în sat. Cu siguranţă, era şi lefter... În ziua ceea-nsorită, văzduhul strălucea de senin. Ciripăiala păsăretului minuna firea, îndemnând la hodina trupului şi a sufletului. Ciuvică se trase lângă un copăcel vrednic în frunză şi-n floare şi sta cu gândul gol, când auzi: -Trăiţi, Domn’ Sanitar! Nu te ştiu, dar te recunoscui după roşeala crucii de pe mâneca sumanului dumitale! Greşesc?! -Defel, omule! M-ai dibuit! lărgi Rândunel răspunsul şi-n vorbă, şi-n zâmbetul întins pe toată faţa. Tăcură un timp amândoi, de parcă s-ar fi temut să nu fărâme prietenoasa legătură deschisă-ntre dânşii. Dar era de prânzul ăl mare şi, cum îl îndemna chemarea de român, Ciuvică-l îmbie pe străin să-l omenească la el acasă cu ceva de-le gurii. -N-ai sorbi acuşica oţâră ciorbiţă de ştevie înăcrită cu zamă de varză, alături de-un colcovan de mămăligă aburindă, cu miros de mai vino şi gust de mai adă?! îi aruncă nada veneticului. 35

Angela Dina-Moţăţăianu

-Cum de nu?! fu răspunsul unei guri umplute de apa unei pofteli străvezii... Săltat în capul oaselor şi-nghiţind în sec, ardică dihorelul ce-şi găsise iute, iute locul de guler ştiut, învăţat, gata s-o ia din loc. Îl port cu mine după o-ntâmplare grea din care m-a scos, şopti puţintel uşurat privind ba la Ciuvică, ba la micuţul blănos plumburiu... Răspund la pofteală doar de-l rabzi şi pe dânsul. Nu face rău, ziulica somnoreşte să poată afla la noapte vreun chiţcan de mâncare... Aşa îi e felul! * Poposiră acasă. Aurina le-ntinse masa a-naltă, că de, avea oaspeţi... Băgă de seamă la tovarăşul popositului, dar, femeie judecată, n-aduse vorba, gândind c-aşa socotise omu-său că-i potrivit. Animăluţul coborâse alunecând uşurel la picioarele străinului şi se-ncolăcise a zăcare, fornăind tare ca un moşneag. Rândunel aduse de la beci un clondir de rachiu. Băură fiecare bărbat câte un ţoi. Se năpustiră asupra ciorbii ca hămesiţii, îngrămădind între lingurile sorbite gogoloaie de mămăligă ceva răcorită în podul palmei, taman bună de aruncat în gură. Femeia lua seama la privirile furişe ale bărbatului străin şi un fior îi trecu prin inimă până ajunse cu mintea să recunoască în el pe frate-său Ariton. Atunci, dădu drumul unui ţipăt de om junghiat şi se prăvăli mai, mai să nimere pe vatra plină cu jărăgai... Când îşi veni în fire, îngenunche alături de om, luându-l de umeri şi iscodindu-l a ceartă: -Bine, Aritoane, bine! Te luaşi după neica, fugişi, dar nu-l ajunsăşi?! Te pierduşi, rătăcitule... Uitaşi de casa mumei, 36

CASA MORŢILOR

de mine, de tot?! se jelea femeia sfâşiind inima bărbatului său, dar, mai ales a venitului... Un amurg şi o noapte stătură la taină ei trei şi Miroslav întors de la Băileşti cu daruri de Păştiţe pentru ai casei. Aflară cum Ariton, mijlociul, ajunsese în creierul munţilor Parâng şi cum deprinsese meseria de oier, dar şi de păţania din care nu scăpase taman pe taman, ci tare beteag... * -Trăiam, oprit din fuga înspre libertate, sub munte, în Băiţa, un loc prelins pe malurile Galbenului ţâşnit din munte, izvorât din piatră aurie, pierzând în şerpuirea-i culoarea, păstrată doară de nume. Satul cu gospodării tocmite cobora de sub munte şi se-ntindea lătăreţ pe ale două laturi ale râuleţului, până unde ăsta-şi dăruia Olteţului apele. Pripăşit pe lângă un baci, i-am fost de ajutor şi ucenic în meserie... Când vlaga i-a slăbit uncheşului, mi-a dăruit încrederea să duc eu pe mai departe grija stânii. Lucrul mi-l făceam neostoit, mereu cu gândul să nu prăpădesc oiţele, ci să le sporesc numărul, spre câştigul stăpânilor, dar şi-al nostru. Oierul m-a învăţat cum să iau seama la fur sau lupi, să ştiu purta şi bâta, dar şi puşca. N-am scurtat de viaţă pe nimeni, nici om, nici dihanie, doar i-am băgat în boale, mai zise Ariton. Şi asta plăcea tuturor. Ai satului mă omeneau în vorbe zise-n faţă ori şoptite-n spate, recunoscători că le-apăr avutul, că le-nlesnesc o urdă, un caş, o brânză de mâncare şi lâna de ţesut ori undrelit la haine. Şi, mai mult, deprinsesem a cânta din fluier hore şi doine cu care-mi ostoiam aleanul de casă... dar mă şi bucurăm de recunoaştere la sărbători... Toate, bune până-n anul ce-a trecut, când Draga, fata cârciumarului, frumoasă, n-am ce zice, a dispărut din sat. 37

Angela Dina-Moţăţăianu

Asmuţiseră lumea, tată, mamă şi fraţi numai asupra unuia singur! Da, pe mine aruncaseră vina, că mi-a căzut cu drag, că i-am cerut să plece-n munte cu mine, ba chiar la Dunăre, de unde mă trăgeam! Nu era de glumă! Eu astea le-am aflat în urmă, după fuga ei! Fiind venetic de loc, mă bănuiau viclean şi-ascuns de când cu basna Dragăi şi cu fapta ei... În a treia joi după Înviere, anul se-mplinește acuşica, îi vine starostelui grija că pământul crapă cerând apă, că porumbiştile din josul satului înălbesc de-atâta dogoreală şi că se cere neapărat s-apară Caloianu’. Prin satele de la poalele Păpuşii, românii îs legaţi straşnic de credinţe străvechi. Merg la biserică, cinstind Casa Domnului şi sărbătorile creştineşti, dar n-au dat drumul nici legilor păgâne, îşi duse mai departe Ariton istoria. Pe Draga dispărută, prigonită de hăituiala mea, o doreau răzbunată! Aşa că mă trezii săltat pe sus, silit să fiu eu Caloianu’... mânjit cu tină înmuiată, împodobit cu flori şi îngropat în lege, doar c-o trestie grosuţă vârâtă în gură, să-mi trag prin ea răsuflarea... la marginea ogoarelor avute în stăpânire de cârciumar. Nu pot uita ce chinuri am îndurat atunci! Dar ăl mai mare-a fost să zac aproape o noapte sub pământul rece, defel uscat cum vorba se dusese... Şi-n timp ce mă vârau în groapă, în picioare, ei mă boceau, râzând şi mâncând pomana pentru mine pregătită, vrând să vină dimineaţa ca să m-arunce în Gălbenel... Alături avea să se ţină horă şi să se cânte Iene, Iene, Caloiene,/ ia cerului torţile/ şi deschide porţile/ şi porneşte ploile,/ să crească fâneţele,/ să răsară grânele,/ fie multe pitele... Sufletul mi-era greu şi pentru că, înainte să mă vâre-n pământ, îmi smulseseră dihorul de la gât şi-l aruncaseră ca 38

CASA MORŢILOR

pe-o cârpă într-un stufăriş. Zgomotul îmi frânsese inima, eram sigur că bietul animăluţ îşi pierduse suflarea acolo, tras în vreo ţepuşă ori zdrobit de vreun bolovan colţuros. Apoi mi se-ntunecase mintea. Greutatea pământului m-apăsa din toate părţile, strivindu-mi pieptul, suflarea… Un leşin greu îmi cuprinsese fiinţa. Dar, ca să vezi minune… Nici că-nnoptase bine că Musteţea, da, dihorul, prietenul meu, m-a dibuit şi-a săpat cu râvnă un cap de galerie. Până spre zori îmi liberase mai întâi creştetul, faţa, apoi mâna stângă, acum beteagă… Restul îl lucrasem eu, cu greutate. Cei ce-mi vruseseră răul zăceau pe la casele lor în aburii beţiei, neştiutori că animăluţul făptuise slobozenia cerută de bietu-mi trup pus în pământ la zăcare. Amiaza ne-a prins pe mine şi pe dihor, depărtişor de Băiţa, prin pâlcurile de fagi de la poalele Păpuşii. Ce n-oi putea uita e ploaia stârnită din senin, după ce ieşisem din groapă. Perdeaua rece şi deasă coborâse umplând fiecare adâncitură a pământului. Zâmbisem strâmb spre Musteţea cu gândul că iată, fusesem totuşi un Caloian bun, rupsesem până la urmă zăgazurile Cerului! De-atunci, însă, atins de aripa morţii, nu m-am înzdrăvenit. Iaca, mâna stângă mi-e beteagă şi molima se-ntinde, nu vedeţi voi, dar eu simt… M-au vrut pierit... Blestemul ălora e pe cale să se-mplinească… Aurina îl mângâia cu ochi lăcrimoşi. Ridicându-se pentru oarece, îl atinse uşurel în treacăt, aşa, ca îmbărbătare că, odată întors la vatră, se va scutura de tot răul. -Dar păgâneşti obiceiuri mai cunoscuşi, cumnate! se-nduioşă Rândunel de-aşa păţanie. 39

Angela Dina-Moţăţăianu

Ariton dădu aprobator din cap, după care îl apucă un căscat prelungit. Urmară, pe rând, Aurina şi Miroslav, ca în cele din urmă să-şi troznească fălcile însuşi Rândunel. Începură să râdă printre căscături, încredinţaţi că veghea se dăduse bătută şi că uncheşul Ene îi chema la el... * Aşezată în crivat, Aurina se-ntâlnise cu somnul de cum aşezase capul pe căpătâi. Ciuvică, însă, nu puse geană pe geană toată noaptea cu gândul spre starea cumnatului... Ca sanitar, încerca să-nţeleagă de ce l-apucase căscatul pe bărbat?! De plictiseală?! Să fi avut o fierbinţeală din pricina istorisirii?! Poate şi nu prea?! Şi nu conteni până nu scărmănă-n amintirile sale de felcer... Îi trecu pe dinaintea ochilor cum o apucase meteahna căscatului pe-o femeie după ce o rudă pizmaşă tocmise martori mincinoşi, apucându-i pământul agonisit. Chemat degrabă de neamurile sale, înţelesese că de la supărare, inima o luase razna. Doar îi numărase bătăile şi se-ngrozise. Până s-o mâne la doctor, la Băileşti, îi dăduse drumul la sânge, iar femeia îşi revenise, bătăile inimii fiind ca lumea. După câtva timp, se pomenise la dispensar cu omul ei, dându-i vestea că doctorul îl asigurase că sanitarul îi salvase muierea... Ciuvică sări ca ars din aşternut, vrând să-l ajute şi pe cumnatu-său cu... numai că acesta dispăruse din odaie... Plecase iar în noapte, purtându-şi durerea cu sine, nevrând, pesemne, să-i îngreuneze pe-ai săi cu grijitul... * Trecuse Înălţarea, şi-n a patra joi după, le venise veste despre Ariton. Se-ntorsese la munte. Mai vieţuise câtva la Băiţa, privegheat de bătrânul oier şi femeia lui, scria moşneagul în 40

CASA MORŢILOR

scrisoarea însemnată cu creion chimic muiat în scuipat şi pătată de lacrimile căzute pe ea. Alde Ciuvică aflaseră c-Ariton chinuise tare... Pe zi ce trecea se tot plânsese că nu-şi mai simte ailaltă mână, apoi, picioarele... urmări sigure ale îngropăciunii suferite... Apoi, cu minţile rătăcite, repeta întruna că-i mort de tot şi pace! Nu cunoştea pe nimeni din jur, doar pe Musteţea, nedezlipit, săracul, de stăpân. Mai zicea în scrisoare că-ntr-o zi nu mai fuseseră de găsit în colibă. Pesemne, Ariton şi dihorul îşi luaseră calea încotro, nu se aflase, încă. Bătrânul aştepta ceva ştiri... dar inima nu-i dădea ghes să creadă că plecaţii s-ar mai fi aflat printre ăi vii...

Angela Dina-Moţăţăianu

La Târgşor -Vezi mata, oamenii cred în El netăgăduit! rosti Geană. -Păi, cum altfel, dacă i-au rostuit în a treia zi de la născare ale trei Ursitoare aşa drum Măreţului?! L-au împodobit cu Gândirea, Dreptatea şi Credinţa! Şi I-au dăruit Înveşnicirea! hotărî Tit Iconarul. -Asta e sigur, se vede, se-aude, se ştie, nu?! stărui flăcăiandrul c-un glas tremurat de simţire. -Soarta L-a uns vrednic slujitor al neamului! Mereu spre folosul alor săi! Mai încape vorbă?! fu încredinţat curiosul. Aşa curg vorbele şi tare, şi mai şoptite printre oameni despre Ţepeş, dar numai printre încrezătorii în dreptate şi cinste... Şi, cum şi-n pădure te-mpiedici de uscături, şi-n lume, câţi nu-s muşcaţi de nevrednicia unor potrivnici alunecoşi, slabi şi la minte, şi la simţ? mai adăugi Iconaru cu adâncă părere de rău. -Da, da! oftă şi Geană. * Tot aşa voroveau între dânşii Tit Iconarul şi ucenicul său, trudind la-mpodobirea paraclisului de lângă sfânta Mănăstire Turnu din Târgşor. Râvna celor doi tare îi mersese la inima lui Vodă, care trecuse anume să vadă cum e lucrul celor doi. Plecase mulţumit de ce văzuse şi-i era dragă făcuta lor. Nici nu-L purtase calul departe, că se iscase ca din senin mare zvon pe uliţele pân-atunci tihnite. Fusese aflat c-un furtişag un copil nelegiuit! Sosise degrabă Starostele Dreptaciu însoţit de călărime să deznece piaţa de privitori şi să-l pună la pedeapsă pe făptaş. 42

CASA MORŢILOR

-Măi să fie, ăsta nu-i mezinul Oarcă? Frate-său nu s-a aburcat mai an în ţeapă?! se-ntrebă unul pesemne ştiutor. -Așa să fie, dacă zici matale! sări un gureş gata de istorii. -El! Chiar el! s-alătură şi moşul care priveghea preajma Fântânii Cetăţii, dând cu târnul şi adunând ce nu se cădea să-ncurce paşii. Cunoştea câte alea din locul ăsta, cuvântul său fiind nedezmințit. -Zăăău?! rosti un glas cam îndoit. Era unul, copil fraged al nimănui, mereu prin târg, gata cu-ntoarsa vorbei auzite, vrând să se pună de-a curmezişul, s-aşeze el nod în papură -Ălora care nu ştiţi, se opinti din voce bătrânul privind la gloata martorilor adunaţi, vă spun eu tărăşenia cu fratele mare. Şi-ncepu istorisirea în cuvinte scurte, cum un venetic de loc, neguţător de fel, îşi lăsase pe-o uliţă a târgului droaşca, pesemne încredinţat că n-o va fura vreunul, că doar sub stăpânirea Dreptului Vodă se-aflau cei de-aci. Ba, mai mult, nu-şi luase cu dânsul nici cufărelul cu ceva lucruri de preţ ce-avea de purtat la Ţara Ungurească, de unde şi era, după cum s-a luat de ştire la urmă... Totul l-a stârnit pe Oarcă! -Ei?! Ei?! se miră necredincios ţâncul, ieşind mai în faţa bătrânului şi trăgându-şi mucii de plod, cutremurat de hotărârea nebunească a hoţului. Dar cum s-a-ncumetat? Nu ştia legea lui Vodă?! mai zise holbând larg ochii şi scărpinându-se prepuielnic pe sub căciulă... -Cum de nu?! Doar se trăgea d-ici, de dincolo de Crâng, spuse în clar povestitorul. Da’ să vedeţi! Între lucruşoare, drumeţul avea dosită şi-o punguţă cu 160 de ducaţi de aur! 43

Angela Dina-Moţăţăianu

Neaşteptatul adaus la paguba săvârşită le scoasese multora fie fluierături, fie alte zvâcuri ale mirării de-aşa fapt aflat: -Pfiu, pfiu...Ţţţţ! Ţţţţ! -Când să plece, mai lămuri bătrânelul, neguţătorul înţelege raptul şi... fuga! cu jelania la ocrotitorul Târgşorului. Ăsta nici n-apucase bine înştiinţarea fărădelegii, când vocea lui Vodă răsună limpede: Să se înfăţişeze deîndată dinaintea noastră făptaşul! Şi dacă nu o face, toţi cei adunaţi, toţi ca unu, vor pătimi în câte-o ţeapă! Bag seama, Măria-Sa încă nu pornise către Căşile ăle Mari! -Şi?! S-a dezvăluit nevrednicul?! se auzi o voce din mulţime. -Păi, cum altfel?! Veni spăimântat, dar veni, se dădu pe mâna oamenilor legii, fârşindu-se după tipicul cu ţăpuşa, dezlegă bătrânul nedumerirea. -Şi negustorul dusu-s-a în drumul săăău! miorlăi, făcând pe deşteptul ţâncul de mai adinenea. -Nţ! N-ai să vezi! lămuri socoata grijitorul Fântânii. Nu! Vodă îl cercetă şi pe ’mnealui, strecurând în punguţa cu ducaţi unul în plus, după care i-o întinse cu porunca de a-şi număra avutul său recăpătat. Omul aşa făcu, dar, găsind ducatul pus de Vodă, i-l dădu, mulţumind pentru judecata primită şi abia atunci plecă în calea sa, scăpat de mânia lui Ţepes de-ar fi râvnit la banul nemuncit. -Va să zică, se mai află şi oameni cinstiţi?! se-ntrebă iar năpârstocul şi, ridicând glasul strigă un Trăiască! de vui târgul, nu alta.

CASA MORŢILOR

Când sfârşise povestea, locul răsună de vorbărie, întrecându-se unii pe alţii-n păreri de bine despre dreapta judecată-mplinită. * În învălmăşeala din târg, mezinul Oarcă, neînvăţat la muncă, ci la zăcere, poftise ceva de-ale gurii să şterpelească. Cum trăsese cu ochiul către un colcovan de fagure aflat pe tablaua unui stupar, se dăduse aproape, îl mirosise şi, când precupeţul fusese-n vorbă c-un muşteriu, jap! fagurele şi p-aci ţi-e drumul! Nenorocul îi ocroti, se vede, şezutul de osânda cu ţeapa, că nici nu-ntinsese pasul de patru-cinci ori, şi scăpase bucăţica jinduită. Hoţomanul nu se oprise, făcând mulţimea să bănuiască împlinirea scârbavnicului rapt. Când Starostele înţelese că nimeni nu fusese păgubit, după ce-l prinseră, porunci să-l ţină în viaţă pe nesocotit, dându-l în primire bătrânului îngrijitor al Fântânii. Dar ia-l de unde nu-i?! Secătura se prelinsese pe lângă bătrânel şi, dându-se însetat, apucase zmeieşte cupa de pe ghizdul fântânii cu gând s-o salte, ştiind, ca toată românimea locului, că-i din cleştar împodobit cu-mbrăcătură de nestemate înşirate-n zeci de firişoare de aur... Cine trecea putea să-şi stâmpere setea, după care tot omul o şi punea la loc... Ce nu băgase de seamă hoţomanul era că mânerul întruchipa un guşter din smaralde cu botul culcat pe latura cănii... Când se făcu a bea, gândul său de-a fura cupa îl trezi pe guşterul-paznic din amorţeala nepăsării de pân-atunci şi-l fulgură de două ori cu limbuţa-i otrăvită, amorţind furul pe veci... Se adunară zutină de oameni la astfel de-ntâmplare! 45

Angela Dina-Moţăţăianu

Toţi se cruciră de puterile cănii, chiar şi dintre ăia care sorbiseră la nevoie apa din ea, însă, fiind lipsiţi de gânduri lacome, nu păţiseră nimicuţa, pe când bietul Oancă mezinul chinuise amar până să-şi dea obştescul sfârşit... Ce mai era de zis?!

CASA MORŢILOR

Într-o primăvară timpurie Muma Domnica odrăslise mulţi copii, dar n-avusese parte de ei... Îi secera de mici oftica. Omu-său, Bădel, se mai scăpa la câte un pahar cu oamenii din sat, zicând că lucrul său se duce pe-ngropaciuni şi parastase. Făcea vorbire de asta doar între străini, că prea îi era milă de femeie ca să-i zică aşa ceva în faţă... Doar vedea ce muiere harnică şi cu voinţa era! Nu şi-o amintea nicicând odihnindu-se ori zăcând... Şi când năştea, lepăda pruncul în mâinile moaşei şi deîndată se ridica, se spăla, îşi strângea mijlocul frânt de slab cu beteliile şi ieşea la treburi, încredinţată că de astă dată Dumnezeu îi va înzili copilul, s-aibă şi ei o nădejde la casă... Tot lucrul muierii era cu spor şi-n ogradă, cu de toate, cu păsări, cu vacă... Şi nici de la câmp nu se da în lături, că ara ca un bărbat, apăsând pe cormane, cât era de subţire şi mărunţică... Nici iarna nu se delăsa de la obiceiul muncii, căci era dibace tare la ţesut pânza, de-o chemau la ele muierile nepricepute să le ţeasă vălătuci. E drept, lua bani, dar, se scurgeau pe-ăle pomeniri pentru copilaşii ei, niciunul netrăind să se ridice şi el copăcel. Nici omul ei nu era mai prejos. Se trezea Bădel cu noaptea-n cap. Îşi uda faţa cu apă, îşi făcea trei cruci să-i fie Domnul de pază şi se-mbezna în cămăruţa de lângă poartă, la cizmăria lui. Înălţase acolo atelierul ca oamenii din sat să nu se mai teamă de molima stăpână în casa lui şi să-i tragă inima să treacă pragul prăvălioarei sale fără temere.

Angela Dina-Moţăţăianu

Şi nu se plângea că n-ar fi căutat. Era meşter la orice. Repara orice fel de încălţări, de ziceai că-s noi când le-napoia stăpânului. Croia şi cosea papuci, din postav şi tălpuiţi cu cauciuc, că de când apăruseră pe marginea drumului roţi hârbuite de tot felul, se-nvârtea de material... N-ar fi dormit nici noaptea, aşa-i era drag să lucreze. Nu sta nici el din lucru decât duminica şi-n zilele de priveghi şi înhumare a copilaşului dus... Unii, mai veninoşi din fire, chiar îi forfecau pe la spate pe cei doi, că prea sunt lacomi la câştig, că n-au saţ, că una, că alta... Nimeni dintre clevetitori nu-nţelegea râvna lor! Pe de-o parte, grija banului cheltuit pe atâtea pomeni... că nu ceruseră nimăruia vreun sfanţ de cheltuit pentru cei şase copii răposaţi... Pe de altă parte, silindu-se la muncă, uitau durerea din suflete... * Anii au trecut ca unul, toţi... Într-o primăvară timpurie, Bădel îşi dădu obştescul sfârşit. Slăbise mult în vremea din urmă. Se adusese de şale de parcă era o cobiliţă de la atâta lucru. Tușea rău de tot şi-nţelesese că tot de oftică se va duce. Ca şi copilaşii, sărmăneii... Şi bolnav se pitea în atelier. Îi era greu, dar tare-şi dorea să sfârşească şi ultimile învoieli pentru care primise arvună. Dacă-l întreba careva de ce nu zace în linişte, râdea uşurel răspunzând că aşa îi e învăţul. Şi-apoi cum s-o lase pe Domnica lui cu obrazul bătut de muşterii?! Într-o joi, când Domnica se duse cu strigarea la masă, găsi uşa trasă la coşmelie şi pe Florel, mâţocul pripăşit nu de 48

CASA MORŢILOR

mult la ei, zgrepţănând straşnic în pragul intrării şi mieunând a cobe... Când crăpă uşa, Bădel al său, înlemnit de ceva ceasuri la măsuţa de lucru, murise cu acul înfipt într-un târlic strâns zdravăn în mâna stângă... Luă seama la întâmplare cu asprimea-i din ultima vreme, nelăsându-se pierdută de durere până să-l aşeze pe Bădel în coasta dealului alături de mormintele copilaşilor. Îşi cinsti omul cu bogăţie de colivă şi de-ale gurii, de mâncară oamenii la pomană şi luară şi-acasă... Ea se-nvârtea de colo-colo printre ajutoare, urmărită îndeaproape de Florel, care-i atingea când şi când ciorapii, tremurându-şi codiţa-i lungă. Era mârtănelul ăla frumos foc! Parcă stătuse Dumnezeu numai de straiul său! Blăniţa albă era cârpită de mulţime de petice în culorile pisiceşti: negru, gălbiu, cenuşiu, castaniu... Iar glăsciorul era plăcut şi cântat de-ţi mângâia urechea, nu alta! Domnica nu-l striga pe nume faţă cu martori... temându-se de vorba lumii. Ce-ar fi zis răii să ştie că pisicul îi era drag şi-i dăduse numele ultimului copil, botezat Florea?! Când se termină pomana lui Bădel, oamenii uitând că fuseseră mulţumiţi de bucatele mâncate şi de rachiul ce le-ncălzise trupurile, plecară bălmăjind una şi alta, că de ce-a cheltuit atâta Domnica sau c-a uitat c-o să se ducă şi ea... şi-atunci din ce să-i facă pomenire cine i-o face?! Şi tot aşa... * La o săptămână de la moartea lui Bădel, timpul se înzdrăvenise din umezeli şi nori, soarele făcea vesel cu ochiul dacă aveai vreme să-l caţi... Domnica venise de la cimitir unde-i aprinsese lumina alui său şi băieţilor. Florel, scai după ea, de-a mirarea pentru cine le lua seama! 49

Angela Dina-Moţăţăianu

Şi cum drumul spre casă trecea pe lângă o cărămidărie, Domnica şi pisoiul o luară pe-acolo. Chiar în dreptul unei stive se-alergau câţiva năroji de puradei. Motănelul prinse pofta învârtelii vesele şi se luă şi el la zbeng. Femeia îl privea cu drag cum intrase în jocul copiilor şi era mai, mai să nu vadă cum un rând se mişcă şi cărămizile o iau în jos, gata să-i strivească pe Florel şi pe năzdrăvani. Din doi paşi i-ajunse împrăştiindu-i cu strigăte ascuţite, dar piciorul de bucăţi se deşiră peste capul ei, culcând-o la pământ... Zarva auzită de lucrători îi aduse pe aceştia şi aflară tărăşenia de la mai marele cetei. În vreme ce săreau muşcând la poveste, ăl mai pici văzu cum Florel se-apropiase de Domnica, îi linsese rana de la tâmplă îndelung şi-i sorbise fumul răsuflării când aceasta-şi dăduse obştescul sfârşit...

CASA MORŢILOR

Pagul Tibor-bácsi creştea în Ţara Oltului herghelii de cai. Din tată-n fiu, caii de-aci se răspândiseră în multe locuri din ţinuturile românilor, dar şi-afară. Veneau la el geambaşi vestiţi, flămânzi s-apuce bidivii, fie jinduiţi de cine ştie ce boier, fie de călăraşii corpurilor de oaste... Tocmai aci, la Tibor-bácsi o iapă tânără, corbie născuse, întâia oară, un mânzoc. Naşterea nu durase ca la altele. Din pântece sărise spre lumină un biet năpârstoc de cal care se sumeţise repede, repede în patru beţigaşe de picioare prea sigure, ca să poată fi adevărat! Nimeni dintre oamenii hergheliei, nici mai bătrâni, nici mai cruzi nu ştiuseră şi nu văzuseră asemenea minune! Mânzul, precum cel din basme, creştea pe zi ce trecea, năucindu-şi îngrijitorii. Sălta semeţ pe lângă mamă-sa, n-avea păs de om, iar fornăitul său vrednic îi zbuciuma pe ceilalţi căluţi. Ce mai?! Era un lucru nou în herghelia lui Tibor! Dar ceva necaz tot aveau cu mânzul... Născut negriu ca tăciunele şi cam blănos, de la săptămână la o alta, pierdea bucată cu bucată părul închis, din locurile părăsite răsărind pete albe precum spuma laptelui abia muls! Nu trecuse nici jumate anul, când se pomeniră c-un căluţ de toată frumuseţea, numai că bălţat ca o pacoste. Şi nu doar corpul era cum era, ci şi coama, şi coada! Dese, nevoie mare, bogate, totuşi comorile căluţului, aşa împestriţate, îi intristatau pe crescătorii de aici, toţi gândind că nimeni nu-l va lua în seama spre vânzare, darămite de prăsilă. Soarta Bălţatului - cum îi ziceau, pe jumătate în râs, pe jumate în plâns - luă o întorsătură prielnică. Încăpu în mâinile mezinei lui Tibor, Timeia, o fetişcană cam de cincisprezece ani, învăţată la cai, alergând fără şa, făcând fel de fel de încercări de-a-i stăpâni, ducându-i 51

Angela Dina-Moţăţăianu

prieteneşte spre căpăstru, primit cu încredere de animalul învăţat. Timeia se-ndreptase într-o zi spre Bălţat, îl încălecase supunându-l pe loc. Toţi se minunaseră de-aşa învingere a mânzului sfidător cu ceilalţi cai şi cu omul. Fata îl preţuia, chiar de nu era frumos cum ar fi vrut, pentru felul în care străbătea rapid paşii deprinderilor, pentru supuşenia la glasul şi mirosul ei, pentru tot ce-nsemna el. Îl încăleca şi se înstrăinau de păşunile hergheliei, tropotind dealurile, uneori rămânând pe unde îi prindea înserarea. Toţi se arătau bănuitori către Tibor-bácsi, că adică unde se mai pomenise aşa faptă, cal şi copilă s-aibă îngăduită atâta libertate?! Dar omul îi lăsa slobozi la gând şi vorbă, având încredere în Timeia şi-n priceperea ei la cai. Timpul trecea, fata şi mânzul creşteau. Cei doi erau mereu nedespărţiţi. Uimeau cu trecerile vijelioase prin sat ori prin preajma herheliei. Se vorbea că fata lui Tibor ar fi o amazoancă get-beget care-i trimitea calului poruncile fără nici o rostire, iar acesta le urma cu-nţeleaptă şi aproape omenească sfinţenie. * În acea zi, se zvonise printre oamenii lui Tibor că vin pe la ei, tocmai dinspre Lipova, călăraşi de-ai lui Vodă Mihai s-apuce nişte cai vrednici pentru calea cea lungă a pribegiei Domnului. La sosirea oamenilor lui Mihai, Tibor înfăţişă toţi bidivii arătoşi, învăţaţi la căpăstru şi ham, unul mai grozav decât altul. Lucrul cel mai de mirare fu că stăpânul hergheliei respinse orice încercare de tocmeală privind preţuirea cailor. 52

CASA MORŢILOR

O ţinea una şi bună c-aşa cinsteşte el pe bravul Mihai în pregătirea campaniei ce-avea ţel găsirea unui sprijin de la Viena pentru recucerirea teritoriilor, pentru reîntronarea lui ca domn al tuturor. După multă vorbărie, caii fură luaţi şi oștenii plecară. Tibor-bácsi, voios nevoie mare că făcuse după gândul şi pofta sa, dăruindu-şi cei mai buni armăsari lui Mihai, dădu cep unei butii cu vin de-şi cinsti ortacii, coapseră nişte berbecuţi şi sfătuiră despre încercările lui Vodă. Când se-nnoptase de-a binelea, un copilaş de rând la grajduri îi vesti despre lipsa Bălţatului. Tare se temea pruncuţul să nu se fi pierdut căluţul fetei. Ar fi dat fuga după dispărut, dacă stăpânul ar fi dorit asta. Tibor iar tăcu. Ştia că Bălţatul era pe mâini bune, că-l încălecase în taină Timeia, care ştia drumurile mai scurte şi mai ferite, ca oamenii domneşti s-ajungă degrabă în locul grosului armatei. * Zile, săptămâni, luni trecute şi nici o vorbă dinspre copilă. Despre bunul şi viteazul Domn, veştile fuseseră mai harnice, dar supărătoare grozav. Trădarea acelora de la care Mihai aşteptase un sprijin ce nu venise, adusese pieirea nedreaptă a vajnicului român, bărbat în puterea cuvântului. Şi Tibor, şi familia, şi slujbaşii erau amărâţi, întunecaţi de întârzierea copilei şi de rosturile frânte ale lui Mihai. Trăiau şi roboteau scăpând of-uri precum nişte jeluitoare la mort. Degeaba Tibor se prefăcea încrezător şi-i certa ori le spunea glume ca să-i schimbe, că dânşii tot pe-a lor o ţineau! Unii chiar vorbeau de-o presimţire ce le cutreiera minţile şi sufletele, dar nu rosteau nimic, darămite numele fecioarei stăpânului, Doamne, fereşte! 53

Angela Dina-Moţăţăianu

Canonul ăsta se sfârşi într-o zi, când, în faţa oamenilor aflaţi la prânzul cel mare, bucurându-se de masa întinsă pentru toţi, îşi făcu apariţia, cine credeţi?! Bălţatul! Avea în şa trupul însângerat al fetei lui Tibor c-o suliţă înfiptă adânc în grumaz, pesemne că murise după ce încălecase mânzul şi rămăsese cu mâinile încleştate pe sub gâtul calului! Mânzul era înălbit acum colilie, doar perii din coamă și coadă păstraseră pe alocuri negru de doliu, parcă. De-ar fi avut glas de om, le-ar fi dezvăluit cât de vitează fusese copila, cum îl urmase în drumurile sale pe Mihai, alăturându-se oştenilor săi. Timeia împărtăşise aceeaşi soartă cu mulţi oameni de credinţă de-ai lui Mihai... şi cu Vodă însuşi... Calul îngenunchease preţ de clipe ca să-i fie văzută draga povară, apoi se ridicase şi-o pornise în lume ca nebun, cu trupul fetei încleştat în ultima îmbrăţişare a gâtului…

CASA MORŢILOR

Odiseu Un tun bubuise la doi paşi, răvăşind preajma. Auzindu-l, se-ncordase ca un arc. Apoi, îngenunchease cu durere în trup şi în suflet… Era singur... răzleţit de toţi ai lui... Înecat în smoala dimineţii, soldatul, în sfârşit, pricepe ce-i întinderea negrie, înglodurată, împunsă de stâlpii fortificaţiilor năruite în smintit amestec de trupuri, unele, spăimoase din cale-afară, sfârtecate ori strivite, altele, încă tresărind încetunel spre drumul izbăvitor al morţii... Suite de rafale le potolesc canonul... Aaaa! Mi-s căprarul Odiseu! se dezmeticeşte anevoie... Dă să se ridice, dar, săgetat cumplit în pulpa stângă, se lasă păgubaş... Căzut lângă Odessa... Am fost porniţi să punem stavilă ofensivei roşii... hrănite cu amăgirea c-ar fi putut străpunge frontul una, două?! Trei luni ne-am perpelit în faptă, să-mpingem frontul hăăăt, departe de Odessa. Şi, iată, o făcurăm! Din coasta dreaptă, crângul văduvit pe jumătate de frunza galbenă îl mâhneşte peste poate... E gol ca şi sufletul său?! Cu faţa podidită de lacrimi, prelinse grăbit pe gât, înspre tunică, dă să ia încă o dată seama în jur, săltat aşa-n coate... Strădania-i e peste poate, căci detunătura, prinsă adineauri în timpane, îi slăbeşte limpedele minţii învăluindu-i ţeasta într-o legătură cârpoasă de nerăzbit cu ochii... Izbit în urechi, îl doare s-asculte numai râuri de piatră pornite-n zguduiri nestăvilite... Tulburat de ce simte, se crede-n poivele copilăriei, în care Sfarmă-Piatră domolea urcuşul mărunţind stâncile munţilor ca să treacă viteazul pornit după Cosânzeana furată de zmeu. 55

Angela Dina-Moţăţăianu

Scurta zăbavă în poveste îi mântuie nebunia din creier, aducându-i în minte şi suflet răbdare… întorcându-l către sine. Şi-nvăluit aşa-n coconul de surzenie, aleanul de ai săi îl înmoaie: Cât de departe sunt de dânşii?! Am luat vieţi, ca s-o apăr pe-a lor?! Şi pe-a mea?! Ce-o fi gândit alde taica să-mi zică Odiseu?! Ce ursitoare haină să-mi tragă scrisa vieţii pe-aici, pe la Odessa? O ploicică de gheaţă se naşte-n picuri laţi şi albii. Porneşte lapoviţa. Prin ea trec fără păsare mereu tancurile ruseşti pornite din miază-noaptea oraşului să şteargă locul de românii căzuţi în vremea din urmă... Îi pare c-ar fi singur viu... Şi maşinăriile pentru asta nu-l iartă... Se-nfig prin aerul îngheţat să netezească pământul cu el. Nu-şi pierde capul! Se zviduie deplin! E-n stare-acum s-audă şi mişcoteala viermelui în măr... şi chiar să zărească furnica cărând firimitura, dacă n-ar fi toamnă târzie... Se târăşte grăbit mai spre frunzarul crângului, nădăjduind să-şi afle scăpare din faţa namilelor zorite, pornite la ţintit... Închipuie o gropişte din baionetă şi lopata mică din dotare, nu pentru somnul veşnic, nu, doar de salvare! Îşi trage peste capu-i descoperit un braţ de crengi aspre... Şi, când e gata aşezat la fereală, i se năzare-n drumeagul din faţă un ghem umblător. E o topcă ţepoasă?! Frământă frunzişul sclipind sub stropii căzuţi, iuţindu-se, dăruindu-se, parcă, şenilelor zornăitoare ce bat încoace! Un biet arici grăbit, ieşit de la iernat, voit sau de cine ştie ce silit?! Odiseu, lăsând la o parte grija de sine, făcând un salt, ia între palme mogâldeaţa surie şi se azvârle-n ascunziş. Ostaşul ia seama zâmbind la urmele acelor, nesimţind nici o durere... Inima-i loveşte-n pereche cu cea a micuţei jigănii născând căldură... putere... 56

CASA MORŢILOR

Uită de tot... de război, de tancuri, de nevoinţe! Odiseu eliberează prinsul, încântat de rostul mingiucii pornite spre loc potrivit de dormit dar, grijulie, care-i mângâiase parcă podurile palmelor cu ţepii, deveniţi peri pufoşi, alinători, mulţumind astfel pentru scăpare... Arătarea măruntă îi vindecase tot răul din el, mânându-l iar către poveste... Şi câte nu aflase-n sat despre arici?! O dată, c-ar fi sfetnicul Domnului, ajutând Creatorului în urzirea lumii, unind firele din două gheme, albul zilei şi negrul nopţii. Apoi, că vizuina subpământeană şi obiceiul de a se ghemui ar dovedi că-i plin de taine... Cunoscuse vorba despre puii aricioaicei încuiaţi într-o pivniţă închisă cu sumedenie de lăcate! Şi despre chinurile acesteia în căutarea Ierbii Fiarelor, în râvna de-a desface încuietorile şi de a-şi elibera pruncuţii! Şi de credinţa, de-aici începută, că doar mama-aricioaică poate afla buruiana fermecată, în urmă, atât de căutată de lotri! Amintirea asta îl înfioră, trimiţându-l peste depărtări şi vreme la mamă-sa, la cazna îndurată de-aceasta de când Odiseu al ei e în război... la zăbava veştilor dinspre fiu... Dar gândurile îi sunt curmate pe clipă! De neunde, un glonţ rătăcit... scăpat din cruda rafală de mitraliere îl atinge taman în pieptul pârjolit mai devreme de dorul de mamă... Ochii săltaţi înspre cer... şiroi de lacrimi fierbinţi peste faţa-năsprită, nerasă... un zvâcnet din trupul ţintit... Şi, gata!

Angela Dina-Moţăţăianu

Vâlva lacului Doamne, Doamne?! se văicăreşte-ncetinel copila. Dinainte de-a începe Cuptor, cerul ne arde făcând jărăgai din pământ şi om?! Nici nor, nici picură de ploaie de atâta vreme?! mai susură fata luând seama spre apă... Şi, pe aşa timp secetos, apa iazului s-a împuţinat, oftă a părere de rău… Pesemne de-asta Vâlva s-a tupilat în adâncuri, gonită de vipie, mai zise, de astă dată clipind repejor a şiretlic pătruns... Tare mi-e s-o văd! Cu ce glas să cheme strigătele de la miezul nopţii, cerşind jertfă de om?! Parc-o şi aud: Ceasul a sosit, / Omul n-a venit? Eu şi dac-o aud, n-are ce-mi face! Doar mi-s fată, nu?! mormăie întrebător Sofica. Îi face trebuinţă numa un dănac fălos de frumos, dar şi încrezător în laude, pe care să-l cărăbănească în adânc către palatul ei de cleştar şi cu el să facă din zile clipe... Aşa-şi trecu ziulica fetişoara visând la basmul iazului, dinspre care-i venea răcoreală înmuind friptoarea din jur. De-asta nici nu simţise că se lăsase repezit asfinţitul. Jarul zilei parcă sfârşea în lustrul apei. Sofica stătea pe mal atingând alene unda cu tălpile, împărţind între degete, a joacă, un fir de lucernă pe care-l găsise rătăcit pe aproape. Apoi, cum foamea-i cam da târcoale, mintea-i zbură la o saramură de crăpcean ori măcar o ciorbiţă înăcrită cu zeamă de tărâţe… Şi se pomeni că râsu-i umple gura, de se-aude până departe… De la un timp, se pusese o tăcere şi-n preajmă, şi-n ea. Simţi aşa că tânjeşte, a ce, nici ea nu ştia... Şi-un şir de nedumeriri căşunară pe capul său... 58

CASA MORŢILOR

Adică, ce grabă o mânase către apă? Ce curaj o-mpinsese acolo?! Uitase cât se temea de ea?! Şi-şi cânta gândurile, nu de frică, nu, nu, ci de urât, îşi zicea, că tare nu-i plăcea singurătatea... Ca s-alunge răcoreala ce se ridica dinspre apă, începu să-şi frece palmele până simţi că-i ard... iar, în clipă, s-azvârli în coate cătându-şi oglindirea în apă... Se tot târî uşurel pân-ajunse cu nasul deasupra scliprilor iazului de unde i se păru ori chiar se tot iţea un bot mărişor de crăpcean chemând-o să se joace cumva de-a v-aţi ascunselea?! Sofica râse înfericită de găselniţa solzosului şi-ntinse amândouă palmele către acesta! În amurgul tăcut abia de se-auzi alunecarea scurtă şi repezită a trupului copilei în apă... * Se-ntâmpla deseori ca, de când islazul înverzea şi până-l cuprindea rugina toamnei, să intre în grădini, să scoată din aleşteu ceva garniţi de apă, să mângâie cu răcoarea lor răsadurile, straturile de verdeţuri ori legume trebuitoare casei. În zi de Cuptor, la ceasul apusului zorit, grădina e ca şi părăsită, îşi spune David. Ăle trei drumeaguri ce te-aduc dinspre sat, mărginite de tufe şi copaci îi apar ca iznoviri ale minţii şi ochilor... asemenea unor trupuri prin care se vede, pierite din coaja în care s-au născut. Încăpăţânat, încearcă să le umple cu feţe şi haine, să le boteze ori chiar să le creadă ştiute din sat. Şi, cu toate că ştie că-ncercarea sa e departe de-a se-mplini, poate încă e în vise, n-ar vrea să se lase bătut... Doar de asta-l cheamă, după naş, David?! Să afle, să poată, să-nvingă!. Zâmbeşte ruşinat, parcă, de-aşa sminteli! Dar îi plac! Îşi întoarce privirile asupra iazului. 59

Angela Dina-Moţăţăianu

Numai el a rămas pe islaz, nesperiat de vipie, neflămând... Ia seama, încredinţat că toţi au fugit de Cuptor, de pârjol, goniţi de Vâlva gârlei, în stare la vreme ca şi asta la gânduri nebune, chipurile, îngrijată să scape natul de secetă! Şi, de-odată ceva i se-arată! Să fie bănuita păzitoare frumoasă cu plete lungi, verzi-albăstrii, înfuriată de nefăcutele săvârşite de cei trecuţi azi pe aci, de zarva nebună a copiilor dornici de scaldă?! David surâde, surâde... mirat de prostia o clipă gândită. Nu-i Vâlva! O! Chiar nu! Apoi, umbra de-adineauri dinainte-i reapare. E însăşi Sofica, fata vădanei din Bălţi, găsită mai alaltăieri pe iaz dimineaţa, luând seama la Tăriile Cereşti cu ochii săi verzi, larg deschişi, mirată de ce i se-ntâmplase... strângând la piept o mreană dolofană, înţepenită şi ea în holbarea din urmă... Ea, sigur, nu voise să moară! Frumoasă, cuminte, nejucată la horă privea nedumerită la pedeapsă primită. De ce duhul ei să bântuie negăsind împlinirea? * Păreri de rău aspre se-nşiră ca mărgelele în mintea lui David! Umbra mirată a fetei dispare! Pesemne, murind, se gândise curioasă ce o-mpinsese în ape?! Cine s-o pedepsească?! Şi de ce? Murise uimită... se simţise speriată neînţelegând scurtu-i rost pe lume? Poate nici la spovedanie nu-ndrăznise a recunoaşte asta vreodată?! Ce minte ştiuse de vreun freamăt de-al ei, vrând s-o mântuiască de chin?! Şi, tot prepunând aşa, David simte că-l îmbracă mâhnirea. La fel ca şi-n dimineaţa în care o găsise pe fată… Îl săgetase nedumerirea şi-atunci. A fost doar întâmplare?! Să fi căzut voit? Ori Vâlva gârlei s-o fi ademenit către undă?! 60

CASA MORŢILOR

Intrând în islazuri, zărise vreo două păsări dând roată deasupra iazului. Apropiindu-se îi pătrunsese prin ochi spaima întâmplării. Azvârlise merindea cât colo. Păstrase doar ulcioraşul, ca şi când ar mai fi fost ceva trebuinţă de... apă... Ca fulgerul ajunsese lângă iaz. Îşi lepădase şepcălia şi galenţii, făcuse un pas înapoi, luându-şi avânt şi se aruncase în apa rece, sperând să fie caldă fata... O ajunsese, dar... Zadarnică-ncercare făcuse vrând s-o ridice, s-o tragă din apă... Chiar o apucase de-o mână întărită şi rece ca sloiul, când, trasă într-un vârtej fierbinte şi gros, îi fusese smulsă, înghiţită de hăuri...

Angela Dina-Moţăţăianu

Mitocul Ruşului Ca şi numele satului, şi oamenii din Polvraga au fost şi poate mai sunt de toată pomina! Nu ştiu multe acum de soarta locului, plecat fiind, dus de mult de prin alte coclauri şi împiedecat de sarcinile meseriei deprinse la călătorii, dar ceva, ceva tot am aflat... Vorbele dintr-unul în altul mi-au ajuns mai mereu la urechi, îmbucurând sufletul dezrădăcinatului din mine. Aşezată într-o fâsnă, Polvraga stă rezemată cu partea înaltă de Padeş, iar cu a joasă, de cheile îngustuţe aici ale Olteţului. Taman pe coastele muntelui sunt înfipte în tăpşan, ici, colo aşezările de peste vară ale oierilor din partea locului. Într-una dintre acestea s-a născut izvorul unei minuni întâmplate. De ce?! Fiindcă la stâna lui Onel Epure argăţea de-o vreme unul, Alistar, venit cu măgarul său de peste munte şi aciuat acia. Om muncitor, tăcut, bun la toate, ducea tot greul stânii, deşi nu mai era holtei... Anii treceau şi oile din grija lui Epure se-nmulţeau, roada oieritului crescând de stârnea şi mirarea, şi ciuda ălorlalţi baci. Toate bune, până într-o toamnă când, la vremea coborârii turmei la zăcare în Polvraga, pieri robacele Ruşu, măgarul lui Alistar. Din acea clipită, omul nu mai fu el. Bezmetecea şi nu mai era cu gândul decât cum să-şi afle pe Ruşu. Până la urmă, ceru răsplata pentru truda de peste an şi, nepăsător la ruga şi ploconeala ciobanului, o şi luă la picior spre munte urmând calea pe care, c-o vreme-n urmă, se lăsase încoace, la vale cu asinul său de intrase în slujbă la baci. 62

CASA MORŢILOR

La mulţi ani de la întâmplare, revenit eu la vatra bătrânilor mei, aflasem de Mitocul Ruşului, ivit în miază-noaptea satului de baştină. M-am lămurit eu însumi de unde-i venea lăcaşului numele, că adică într-o vreme, un asin bolnav, scăpat din ţarcul oilor se-afundase în adâncul pădurii şi fusese găsit de stăpânul său îngenuncheat dinaintea unui trunchi gros de stejar, dinspre care străluceau în bezna nopţii trei luminiţe ca nişte steluţe. Când şi-a simţit stăpânul, măgarul a gemut încetinel, apoi s-a înălţat pe picioare strigând din toţi rărunchii săi, de parcă-şi găsise izbăvire de greul suferinţelor îndurate până atunci... Cum luminiţele se vedeau şi ziua, mintea lui Alistar, căci el era stăpânul, s-a deschis, pricepând că locu-i sfânt şi l-a sortit spre-nchinăciune trecătorilor rătăciţi, aflaţi în durere şi disperare... A săpat locul în jurul stejarului şi-a ridicat sălaşul ca mulţumire către Bunul Ocrotitor. Când clădăria fusese gata, scoarţa copacului crăpând a scos la iveală o icoană a Maicii Domnului în foiţă aurită... Măgarul Ruşu îi auzise chemarea! Cu trecerea timpului, locul şi-a găsit numele: Mitocul Ruşului! * Petruţa să fi avut atunci vreo cinci-şase ani. Ca toţi copiii apăruţi în vremea războiului, se găsea una, două, dinaintea unei încercări… Odată o apuca fierbinţeala, i se pârleau buzele de dădea sângele, iar ochii-i plângeau şiroaie, fără bătaie ori mustrări… O vlăguială o-mbrăţişa speriind-o c-un frig, de parcă venise gerul lui Marcoci. La semnele astea, tuşa Lica, sora lui tăticu-său, se-mposoca şi dându-i roată cercetătoare, de-odată striga 63

Angela Dina-Moţăţăianu

jelania Petruţo, Petruţo, iar o căpătaşi pe-a ieftină şi bănoasă, vai, vai, vai?! Atunci, ca mai vârstnică, deci grozav de ştiutoare, scotea din dulăpiorul odăii mari, de la icoană, un şip de frunte, udând cu ţuica din el cămăşuţa în care o schimba pe copilă, după care o-ncotoşmăna într-un suman din tinereţea lui frate-său şi-o îmbrobodea c-un testemel de lâniţă, trimiţând-o în crivat, sfârşind hotărâtă de reuşită: Aşa, aşa, să iasă răul din tine! După ce-o învelea c-un macat gros, gros, cobora în beci de lua dintr-o damigenuţă cu frunte, câtă apă tămăduitoare de prună prăpădise pe fată, reaşezând sticluţa pe raftul dulăpiorului. Abia după asta, făcea trei cruci largi, îi zâmbea şi, întinzându-şi dreapta, cerea drăgăstos: Leac şi tuşii colac! Când îmbobocea suferinţa în copilă, mămica-sa murea şi învia întruna. Obrajii ca nişte bujori se făceau pământii, verdele ochilor se-nnegrea, iar vederile apucau năravul izvoarelor primăvara, dând la vale şiroaie de lacrimi. Nu striga, nu se vaieta ca tuşa, nu! Ea, în răstimpuri, doar slobozea câte un oftat, stând la vatră să facă vreo fiertură de ierburi de leac. Când buruienile-şi părăseau aromele în ulceaua de pământ acoperită c-un ştergar anume ţesut şi alb ca zada, precum şi-nchinat la biserică, turna zeama într-o strachină nou-nouţă, pitrocind-o într-alta, la fel, până se răcorea şi, cu glas pierit o ruga pe fetiţă, din ochi mai mult, s-o dea pe gât de zviduială. Fata e născută în Berbec! E şi de rău, e şi de bine, mârâia întruna tuşa priveghind ca jandarmul din spatele mamei la fetiţă.

CASA MORŢILOR

Printre altele, femeia desluşea că vremea primăvăratică a naşterii Petruţei s-a dovedit potrivnică unui născut şeptelici, făcând o slăbănoagă din ea... Dar zicea şi laude! Că biata nu se lasă, se-ndârjeşte în faţa bolii ca un berbecel căruia-i dau corniţele şi se grăbeşte să-mpungă ce-are înainte. Cam aşa se petrecuseră toate primăverile sale de până atunci... Dar, în anul ăla, vindecarea nu venea şi pace! Se perindaseră prin ograda lor duium de lecari vestiţi dimprejurul satului. La urmă, într-o dimineaţă, poposise la casa ei şi schimnicul de la Mitocul Ruşului, aflat în miezul pădurii ce se pornea din coasta Polvragăi. Se coborâse la vale după făină şi grâu arvunite la morar. Acolo auzise de suferinţa copilei, că vorbea lumea de necazul Petruţei şi trecuse a da o mână de ajutor... Întâi fusese o şuşoteală cu mămica şi tuşa. Se făcea vorbire de-o legătură de pus pe cap, ceva ca un turban turcesc umplut cu şterc de cal şi gaz de lampă. După o zi şi-o noapte, unsoarea uscată fiind, zicea omul, să i se spele creştetul cu lapte de iapă nefătată, îndoit cu apă şi fără leşie, cum se mai spălau oamenii la ţară. Iar în a treia zi, călare pe măgarul pustnicului, avea să se prezinte în locul unde se schimnicea omul. * Cum vă zic surorilor, începuse călugărul, îmi fac mari nădejdi de lecuire a copilei voastre, după ce se va-nfăţişa la schit... Până să treacă timpul, tuşa aşternuse pe-o măsuţă din bătătură o ciorbă de ştevie, mămăligă şi-un colcovan de urdă să-i treacă lihneala fratelui. Când venise cu trocuţa de rachiu, omul se scuturase, încruntându-se către sine şi adăugând că pentru el băutura 65

Angela Dina-Moţăţăianu

înseamnă apa de izvor şi picăturile din sângele Domnului luate la împărtăşanii... Dinainte cu merindea, se-apucă de povestit de ce se numea mitocul aşa. Vorbele rostite de bărbat, ajungeau şi în odăiţa Petruţei, având uşa deschisă să-i treacă de mirosul greu ce-i năpădise capul. Când începuse istoria, o moleşeală atotliniştitoare şi-o căldură o răpiseră suferinţei şi n-apucase afla ce şi cum... Petruţa îşi aflase atunci vindecarea la schit, cum îi sortise Alistar. Venise pe picioare de-acolo, plângând fericită când intrase în sat şi-i văzuse pe toţi minunaţi de schimbarea sa. * Peste puţină vreme, oamenilor din Polvraga le-ajunse la urechi o nenorocire întâmplată la Mitocul Ruşului. Schimnicul, salvatorul Petruţei, împreună cu măgarul său fuseseră trecuţi prin cuţitele unor hoţi ce-ajunseseră acolo... După închinare, furii primiseră miluire cu azimă şi apă de izvor, dar nu le-ajunsese atât! Ceruseră mai mult, în lăcomia lor, poftind la picul de vin liturgic dintr-un butoiaş... În furia minţilor ameţite de tăria băuturii, împrăştiaseră uleiul pentru candelă, aflat într-o boaşcă, apoi, călcaseră în picioare tot ce fusese drept, căznindu-se a smulge din trupul stejarului sfânta icoana ce nu se lăsase dusă. Îndârjiţi de neputere, tăbărâseră pe pustnic tăvălindu-l prin preajma mitocului ca răzbun... Şi-n vreme ce-l schingiuiau pe Alistar, Ruşu zbiera din toate puterile, încât semnele sale ajunseseră până la stâna cea mai apropiată... Când oamenii, ce-auziseră ţipetele măgarului urcaseră, cei doi erau deja căzuţi, iar icoana îşi pâlpâia sporit luminiţele... 66

CASA MORŢILOR

Şarpele casei În Duminica Floriilor, Muica Lina venea încet-încet de la slujbă, ducând în batistă un pumn de anafură, să ia pe nemâncate câte-o firimitură toată săptămâna... Dădu să treacă şoseaua, că stătea pe-o ulicioară ce se deschidea din dreptul bisericii, când un ciopor de băietani se năpustiră asupra milogului satului, aruncând în el cu te-miri-ce şi grozăvindu-se de-aşa ispravă prin ţopăieli, ţipete şi râsete. Omul, nevoit de adunătura de zmei, scăpă târând cu greu piciorul beteag şi lăsând o dâră şerpuită în urmă. Îşi află salvarea în Lina, care-l ogoi în ograda ei săracă, omenindu-l cu o strachină de lapte şi-un colţ de turtoi. Milogul sorbi cu plăcere printre plescăituri picul de lapte, pitind, însă, boţul uscat şi galben la sânu-i trenţăros. La căderea serii, Muica Lina îl îndemnă la adăpost în grajdul dărăpănat unde-şi găsea fereală şi capra-i roşie, singura avere... Din ziua aceea, omul şi-a hotărât loc de pază la poarta bătrânei. Acolo sta de dinaintea răsăritului şi până se întuneca, plimbându-şi ochii ciudat de galbeni în lungul şi-n latul uliţei, nefăcând nimic, doar sâsâind uşurel vaietul suferinţei sale alinate de Muica Lina. Timpul trece după tipicul satului. Vara aproape s-a dus… Muica se grijeşte de capră şi de milog. Oftează întruna. Nici nopţile nu se ostoieşte. Ziua merge prin curte. Mai rupe vreun braţ de buruieni. Mai suduie căpriţa năroadă săltată pe prispă la flori. N-are stare. Nici să înghită lapte nu-i vine… Turtoi încropeşte tot la două zile. Îl coace sub ţestul încins cu crengi aduse de milog... Şi orice-ar face, îşi bombăne nevoinţa. Cu ce să plătească ’aracan de ea dările?! 67

Angela Dina-Moţăţăianu

Mai an, o ajutase Părintele. Nu mai putea nădăjdui la mila bisericii şi-acum! Da’ de unde creiţari?! Milogul aude bolboroseala maicii azi, o aude mâine. Nu dă semn că pricepe oftaturile femeii. El îşi primeşte tainul, soarbe încetinel din dulceaţa laptelui, necruţând nici o picătură, iar cu boţul de mălai fuge încurcat, îndemnând către uşa grajdului. Muica Lina îl vede. Nu-i zice ni’ca, lăsându-l în treaba lui. Iar când dau faţă-n faţă, o ţintuieşte cu ochii straniu de galbeni. Parc-ar vrea să-i spună oarece. Şi într-o dimineaţă, când biata curăţa grajdul, năvăli şi el fâşâind şi dând ocol unei lădiţe în care femeia punea la fereală mălaiul. Capacul şi preajma cutiei aveau urme de mămăligă uscată. Arătarea sâsâi ca de obicei, legănându-şi corpul subţiratic până femeia prinse de veste. Apoi se strecură în curte şerpuind, piciorul beteag însemnând c-o urmă unduitoare poteca. Mirată de bâţâiturile milogului, priveşte către ladă, atingând-o uşurel cu vârful piciorului, îngrijorată de cum să-ntindă cât mai mult din puţinul mălai. Spre uimirea bătrânei, lada nu răsună a gol! Nu! Lina se-aplecă vioaie, uitând de orice durere a şirei, trase în sus de capac şi… Ce văzu nu i se păru tomite adevărat. Îşi scuipă în sân, îşi făcu larg trei cruci, aşezându-se pierită pe pragul grajdului. Gânduri şiruri îi zumzăiau prin urechile bătrâne, iar în lumina ochilor se perinda strălucind galbenul vistieriei aflate. I se păru că e pe altă lume… Doar în poveştile bătrânilor de cândva se iveau aşa, din senin, comori, de scăpau de foame şi sărăcie vreun om şi sufletele aflate în grijă. Dar la ea, cum?! Şi tot întrebându-se şi încercând răspunsuri după mintea ei de femeie, băgă de seamă că milogul pierise din 68

CASA MORŢILOR

poartă. Dar nu-şi făcu griji. S-o fi dus pe linie să-şi dezmorţească ăle picioare, gândi ea. Din pragul grajdului se ridică abia când se întunecase. Pesemne aţipise ostenită de munca spăimoasă a minţii. Îl căută pe cerşetor, îl strigă să vină la strachina de lapte, dar… el nu se arătă. Noaptea dormi fără vise, sătulă de cele trăite peste zi. Deşi dăruită cu soare de Domnul, ziua următoare începu rău pentru Lina. Aciuitul de milog parcă intrase-n pământ. Nu ştia pe unde rătăcea, iar căpriţa scăpase dincolo de gărduţul ce apăra legumele de oare, dând gata straturile de varză abia învelită, spre toată obida bătrânei. Şi-n vreme ce-şi ştergea lacrimile c-un colţ de basma, prinde curaj, trece drumul şi se prelinge încetunel în curtea bisericii… I se spovedeşte preotului care n-o crede, bănuind c-ar avea năluciri… povăţuind-o la rugăciune şi mătănii. Nici Părintele, nici Lina nu simţiră că vorbele şoptite sunt prinse de dascălul Marcu, om hulpav de băutură şi de câte alea. Singurele virtuţi avute - hărnicia şi vocea - îl salvaseră în slujba de paracliser. Păşind uşor în latura femeii, o ademeneşte la mărturisiri, făgăduindu-i viclean sprijinul. În fapt, toca în minte zavistie pentru ploconul căzut pe capul proastei bătrâne. Zălogită în necazul că nu găsise crezare la preot, se îndreptă spre casă târându-şi neputincioasă picioarele. Din spate, era urmată îndeaproape de Marcu, hotărât să facă ce-o face, doar să pună mâna pe… N-apucă să-şi ducă otrăvita închipuire la capăt, că se-mpiedică de scârbavnicul milog, care i se-mpleticise voit printre paşii de fur. Scăpat din poticneală c-un brânci şi-o sudalmă aruncate sărmanului - nebănuit potrivnic - Marcu fu din trei paşi lângă Lina. 69

Angela Dina-Moţăţăianu

Copleşită de stăruinţa urmăritorului, năucită chiar, îi îngădui curiosului să-şi mântuie vrerea. Descoperind bănetul, din care, mai-nainte fură din ochi, ţârcovnicul dădu s-apuce în pumn cât mai mult, dar scăpă tot, retrăgându-şi cu iuţeală braţul muşcat sălbatic de milogul ce apăra avutul Linei şi-al său. Temerara încercare a sărmanului este ne-nţeleasă de femeia buimăcită. Şi-n timp ce-l izbeşte c-o boată în moalele capului, Lina simte răceala de gheaţă din picăturile de sânge sărite pe mâini dinspre săracul stârcit de-acum în picioare de Marcu. Milogul apucă de se târî din locul de iad, în vreme ce dinspre lădiţă se-nălţau limbi şerpeşti de foc, devenind, într-o clipă, ucigătoare limbi de balaur… Dascălul pieri şi el mânat de groaza trăită, iar Muica Lina, nesimţind ameninţarea pârjolului, sta pironită în mijlocul grajdului. Desprins cu iuţeală din şirul de oameni veniţi cu apă în cante s-oprească prăpădul, Culiţă, feciorul lui Vlaicu, scăpă bătrâna de grinda în flăcări, gata să-i cadă în creştet... Ca la capăt de lume, tăcerea şi bezna covârşiră locul, ştergând părerea că ceva s-ar fi întâmplat pe-aci… * A doua zi, ieşind în bătătură, bătrâna zăreşte ceata de băietani, ce-şi aveau vad de zarvă la răscruce de drumuri, ţipând şi bătându-se între ei, care să dea mai întâi cu piciorul într-o piele... de şarpe.

CASA MORŢILOR

Gânsache E în viaţa mea de când mă ştiu! S-a ivit dintr-un ou aflat într-un cuibar părăsit de la marginea lăstărişului de dincolo de Olteţ, printre prunii noştri din bărc... Tătuţa-l aflase domn între altele trei mai mici. Şi, cum în crivatul de la bucătărie îşi clocea ouăle o găină bătrână, căzută cloţă în târziul verii, îl adusese de-l tupilase sub ocrotirea ei pufoasă, că prea era mare şi frumos... Nu ştiuse nimeni de asta. Ai casei aflaseră doar când puii, spărgând coaja, apăruseră gălbiori, piuind uşurel din ciocurile mici, subţiratice... Doar unul, da, da, unul se-arătase pui de gâscă! Deosebit de umed, cu puful negriu şi ciocul întunecat, sta lătăreţ cu pieptul sprijinit de aşternutul încărcat de coji, arătând privitorului o pereche de labe nefiresc de mari pentru puţinele clipe de viaţă trăite… Se râsese de asta, făcându-se toţi că nu le-ar pasa... dar, în fapt, tot cu ochii după dânsul erau... Mai tolomac în mişcări la început, rămas mereu coada familiei, era grozav de atent la chemările cloţei, înfruptându-se lăcomos din păsatul înmuiat spre care mama îi chema. Toate bune, până când ajungea la străchioara cu apă! Îi păsuia pe fraţii-pui să ciugulească stropii trebuitori până când nu mai rabda! Atunci începea un piuit groscior pe care-l repeta întâi blânduţ, apoi, mai strigat, ca un dă-te la o parte! şi-şi stâmpăra setea, după care-şi strecura în scalda vasului căpşoru-i urâţel, dornic, parcă, să fie gigea şi împenat mai degrabă. Sătul de apă şi cu guşulina plină, dată într-o parte, s-ar fi odihnit îndelung, de n-ar fi auzit chemarea mamă-sii, la care se dovedea primul dintre ai săi… 71

Angela Dina-Moţăţăianu

Născut după mine cu câteva toamne, mi-o luase înainte grozav, îmi aruncau glumă ai casei, încredinţaţi că m-ar ambiţiona la mâncare şi lapte mai ceva, măcar la fel de vrednic precum se-arăta el! Pe de altă parte, puiul de gâscă se credea şi el nenea şi mă lua în primire de cum apăream în ogradă, alergând către mine din orice colţ ar fi fost, ca să-mi cuprindă cu izbitura pieptuţului şi aripioarelor fluierul câte unui picior, sâsâind a mare tovărăşie, dar de la mare la bicisnic, îmi părea mie... De mă lăsam pe ciuci, se cuibărea între genunchii mei, ciugulindu-mi obrajii cu drag şi alint. Din vreme în vreme, mai ciupea şi din câte un bumb de la cămaşă… Mi-amintesc cu drag de Gânsache! Aşa-l botezasem într-o doară, când jucam pietriceaua c-un copil din vecini şi el, intrat în joc, încerca să-mi strângă bobiţele de piatră de pe palmă. Îl alungasem în glumă, dându-i numele, înciudat că mă făcuse pierzător. Altă dată, eram ceva mai mare, frate-meu Gânsache se prezentase falnic în penajul său alb, înălţând pe gâtul subţiratic şi frumos un cap împodobit de ciocul portocaliu şi perechea de ochi ca peruzeaua, mişcând pe lăboanţele potrivite-n culoare cu ciocul un corp zvelt, dar puternic, oferindu-se alergător voluntar în jocul Ţară, ţară, vrem ostaşi, în fapt, întrecându-mă în... vitejie! * Într-o iarnă, bolnav rău fiind eu, m-au dus părinţii la oraş. Un consult, o spitalizare s-au întins o vreme... Gândul către Gânsache îmi ţinuse tovărăşie în lupta cu boala, îmi fusese mare sprijin în vindecare. Când veneau pe la spital ai mei, primeam veşti de-acasă despre Buna, despre Bunul, despre rosturile toate, dar cele despre gânsac erau mai aşteptate, frigeau! 72

CASA MORŢILOR

Auzind-o pe mama cum mă caută pasărea mea, nu credeam şi pace! De când plecasem de-acasă, după grăunţe şi apă, prima grijă era să susure chemarea la scara casei. Aştepta îndelung acolo şi nu pleca decât alungat. Nu se depărta, nu! De fiecare dată când auzea scârţâitul porţii, alerga înaripat gâgâind a căutare. Şi să-l fi ferit Dumnezeu pe cel intrat în ogradă să nu fie de-al casei, că vedea el atac, de se dădea înapoi punând poarta drept apărătoare de nădejde între dânsul şi pasăre, să potolească ieşirea ca de câine al lui Gânsache. * Ai mei creşteau doar găini. Nici curci, nici bibilici, precum alţi vecini! Şi, mai ales, nu vedea nimeni pe bătătura noastră raţe ori gâşte. Nu ştiam să cer socoteala mămuţei, dar o auzeam uneori zicând vreunui curios, că păsările de baltă nu-i plac, fac mult zgomot şi lasă urme mai greţoase decât găinuşele... Ş-apoi, ouăle de pasăre sunt ăle mai uşoare la mâncat! adăuga ea firoscoasă. Îi dau prinţului nostru, de când cu boala, doar de astea... Într-o zi, ieşind în capul scărilor, nu-l mai zări pe Gânsache! Un fior mă străpunse şi-n cap, şi-n piept… Scoborâi treptele ajungând pe clipă în mijlocul curţii, unde înţepenii strigându-l. Nu mă-ncălţasem şi iarba deasă, rece şi-ncă udă bine, mă mângâia... Roua nu se dusese, căci soarele abia prindea puteri... Stam şi mă socoteam pe unde umblă năucul?! În alte dimineţi, înainte să m-arăt şi, fiind alungat de la intrarea casei, aici, în miezul ogrăzii îşi ostoia supărarea rupând şi-n plac, dar şi bosumflat din iarba grasă. Dar acum?! -Nu-i acasă, nu! mă bagă în seamă Buna c-o lămurire. E plecat! Are de treabă! Îl duse mămuţă-ta di la deal, că Firuţa 73

Angela Dina-Moţăţăianu

rămase fără gânsac... îl calcară unii cu şareta, taman acum când strânge ouă de gâscă... Şi, fără sămânţă, n-are spor la gâşte, că-i musai să le prăsească... O las pe Buna să-şi termine vorba, dar nu o mai aud. Nu! Nu vreau! Pe mine de ce nu m-a întrebat nimerica?! bolmojesc în sine grăbindu-mă în casă nu ştiu de ce. Dar ajuns, ştiu! Mă-mbrac şi mă furişez printre grădini, sar pârleazul de la alde Flori şi, ţup! în curtea păsărilor Firuţei. Femeia despărţise pe din două curtea, ea crescând şi raţe, şi gâşte care cereau apă întruna într-o piuă de piatră şi-ngrăşau pământul cu urma... Când căscai ochii bine, nu-mi veni a crede, nu alta! Gânsache al meu era în coasta unui cârd lătăreţ de gâşte, odihnindu-se la doi paşi de piuă. Întâi, vrusei să m-arăt supărat şi să-l înfrunt, să văd ce face, dar mă răzgândii când intră în curte Firuţa c-un braţ de iarbă pentru porci. În drum spre adăpostul godacilor, aruncă şi-un smocuşor pentru gâşte. Ce văzui, mă cutremură, dar mă şi-nduioşă. Gânsache se repezise a cerceta oferta, sâsâind chemător către prietenele care, încredinţate că era de bine, se săltaseră în goană, îmbiate de glasul ocrotitorului lor. Atunci îmi veni mintea la cap, hotărât să-l iert pe Gânsache, pe Firuţa şi pe mama, că de, bietul intrase în pâinea de... tată şi să-l aştept să se-ntoarcă, dacă aşa îi va fi vrerea mămuţei. * De Sfânta Mărie Mică, tocmai ne întorseserăm de la biserică eu, Buna şi mămuţa. Dimineaţa fusese însorită, potrivită cu lumina şi bucuria sărbătorii. Îndemnaserăm, nu glumă, către casă, eu de înflămânzit, dragele mele de... grijile amiezii. 74

CASA MORŢILOR

Buna tot privea tăriile, încă limpezi şi prorocea ploaie mare, mare. Arătându-mă uimit de nepotriveala dintre prevestire şi ceea ce vedeam eu, copil fiind, bătrânica mă lămurise în clar: O zic oasele mele! Fără povară, fără nimic în spate, mă doboară jungiul, n-ar mai fi el, de scârbavnic! Abia după ce-i luai seama cu coada ochiului, ca să nu-mi zică Toma-Necredinciosul, băgai de seamă că Buna se micise cumva, aducându-se de umere şi rărea pasul neajutorată, mutând săcăteul cu prescura şi lumânărele de la biserică dintr-o mână în alta. Cum până acasă mai aveam cale destulă, rupsei dintr-un gărduţ viu o joardă, potrivită să se sprijine-n ea. Buna o primi cu drag hăhăind a râs, după care m-ameninţă cu ea, înştiinţându-mă că unealta îi va folosi să ne măsoare ăle spinări mie şi lui... Gânsache. Zisa Bunei readuse vorbăreala între noi, ajungând pe nesimţite acasă. Acolo, toate bune şi mai bune, mai ales pentru mine, căci Gânsache-mi alergase cu bineţea înainte, înfericindu-mă nespus! * Nici nu se-aşezaseră la culcare după ce mâncaseră, că prevestirea bunicii se şi împlini. O ploaie grăbită ca de vară se năpusti asupra satului, acoperindu-l într-o glugă neguroasă din care năvăleau stropi groşi, grozav de puternici de-ai fi zis c-aveau poftă să-ngăurească toată preajma. Suflarea ogrăzii, ca şi oamenii, se puseseră la folositor adăpost. De la fereastra odăii, băiatul vedea crengile părului de vară umilindu-se a iertare, aplecate mult, mult către pământ. Însăşi iarba grasă din mijlocul curţii se-nclina vâjâită dintr-o parte în alta... 75

Angela Dina-Moţăţăianu

O stivă de scânduri tăiate de curând şi alipită de zidul hambarului se răsfirase ca o mână cu degete groase sub năvala de neoprit a ploii turbate. Şi-n toată ameţeala ce-nspăimânta privirea, lui Gânsache temerarul îi căşunase a smulge, taman atunci, un smoc înrădăcinat de iarbă din miezul ogrăzii. Era ud, cum nu văzuse copilul vreodată o pasăre, ciocul şi labele ardeau cu roşeata lor privirea... Nu mai răbdă şi ieşi desculţ prin potopul de-afară să-i curme îndrăzneala prietenului aripat! Nu se ştie câţi pași alergă şi-l prinse! Se lăsă moleşit de udeală în braţele băiatului, abia sâsâind spre urechea lui... Şi, taman când să zică gata! fură plesniţi de-o pleaşcă de lemn şi de tablă... care-i alipi unul de altul și de pământ... lăsându-i uniţi într-un tremur de gheaţă, apoi fără suflare... Făcându-i-se milă pentru uzii de ei, hambarul îşi trimisese acoperișul scrâşnind să-i învelească, încredinţat de fapta-i bună!

CASA MORŢILOR

Călătoria Mergea... Mergea... De când? Timpul se prelingea pe lângă el, nesocotindu-şi măsura. La început numărase apusurile. Apoi, adunase răsărit după răsărit. Dimineţile fiind mai reci, iar el, odihnit, îi pria socotitul. Până la urmă totul alunecă în nebăgare de seamă, înecat în cenuşiul nesănătos din preajmă... Oricum, retina-i slăbită percuta arareori un soare alb-argintiu, uşor de asemuit cu luna... Nici urechile nu-l mai slujeau ca odinioară. Chiar de se voiau avide capcane, de sonuri vestitoare, îi ofereau din afară, în răstimpuri, doar câte un glas de pasăre aproape şters într-un ecou prelung de moarte... În schimb, lăuntrul îi era bombardat intempestiv cu bubuieli de tambur la paradă, îndurerându-i grozav inima... În faţă-i bănuia orizontul, o biată fantă slab luminată ce se-ngusta supărător privirii, constrânsă de colinele nisipii care şerpuiau monoton de-o parte şi de-alta. Iar când soarele o lua razna suliţând pământ şi om, ei bine, calea îi părea ameninţată dinspre amândouă laturile de nişte sălbăticiuni uriaşe, defel prielnice, alunecând odată cu el înspre un neunde, către un ceva de neatins... * Avea în minte marota: s-ajungă la poalele muntelui aceluia! O repeta întruna, când încetunel ca pe-o insinuare, când părelnic neutru, când puternic, adevărat îndemn al strădaniei sale. În răstimpuri dădea s-apuce pe alt drumeag, spre dreapta ori spre stânga, dar colinele îi rămâneau tot în coaste, prevăzătoare. 77

Angela Dina-Moţăţăianu

Când se-ntâmpla ca deznădejdea să-l încolţească rânjindu-i aprigă, îşi zicea că, de fapt, el trăieşte aceeaşi zi la nesfârşit! Şi-atunci se dezbăra de aşa părere azvârlindu-şi ochii încolo şi-ncoace, descoperind te-miri-ce, fie vreo piatră curios erodată, fie vreo crevasă, fie urma unui ciot de mult despărţit de trunchi, ceva acolo... Şi era destul ca senzaţia de moment nou pe firul timpului să reapară, chiar de preajma tolera aceeaşi notă covârşitoare a repetabilului. Adulmeca... privea... şi se dumirea că e tot mai aproape de ţintă, în ciuda senzaţiei aceleia stranii a nemişcării date de ternul peisaj. Pentru că dorea să fie încredinţat de adevăr, verifica: deschidea rucsacul trenţuit, răscolea printre preţioasele nimicuri purtate cu el în acest drum, găbjind acel ceva căutat. Îl apuca în palmă cu înfiorare, străpungându-l cu o căutătură lacomă, nădăjduind confirmarea în... ce?! În comoara sa, unică minune a lumii pentru el! Drept era, în juru-i nu mai rămăsese ceva cu care s-o poată asemui... Şi cu sufletul plin de căldură, cu mintea încărcată de lămuritoarele semne, privind-o, ştia că se află mai aproape, tot mai aproape de capătul călătoriei... * Pe măsură ce vremea trecea, îşi simţea trupul mai împuţinat, tânguitor de neputincios, nimicnic, ar fi zis, copleşit de prisosul gândurilor şi de efort. Şi cap, şi trunchi se plecau tot mai mult spre ţărână, încovoiate de greul drumului. Avusese ceva noroc îndelungă vreme, mărşăluind în cadenţa unui râuşor, un biet firicel încăpăţânat să-i fie ajutor şi tovarăş. Dar, într-o amiază, acela îl surprinse urmând alt drum, matcă nevolnică ce se retrăgea spre dreapta, îndepărtându-se de el şi ţinta lui... De hrănit, se hrănea cu dor, se tămăduia cu dor, găsea sprijin în Pronie, nu-i trebuia nimic altceva! Totuşi, înainte să-şi ude buzele cu picuri de apă, sfredelea scoarţa pârjolită, 78

CASA MORŢILOR

găsind rădăcini de mestect. Alteori, slăbit, se mulţumea cu ceva mărăcini uscaţi şi înnegriţi de cenuşa picată dinspre tării când şi când... Mai demult, când vlaga nu-l abandonase, exersa imbolduri ancestrale de vânător... Ultima oară, îşi amintea, lehămetit, deja cu braţe slabe şi vedere istovită, depăşise imposibilul. Ochise o pasăre sleită de puteri ca şi el, căzută pe-o parte, cu ciocul întredeschis după aer şi apă. O prinsese şi-i răsucise cu iuţeală gâtul, azvârlindu-i capul rupt. Şi-astâmpărase cumplita sete cu picurii sângerii, iar cu trupşorul despuiat de pene şi pârlit la un foc firav îşi stăvilise grozava hămesire. Nu gustul pielii aţoase şi al oaselor fragile, ci doar actul în sine al hrănirii îi adăugise ceva putere şi câteva clipe în plus timpului său, nepreţuitului său timp închinat ajungerii într-acolo... Rostuind într-o batistă ferfeniţită rămăşiţele festinului ce-şi oferise, cum sta îngenuncheat, îşi săltase vinovata privire spre tării, cerşind pentru sufletul înaripatei loc în Eden... Ridicat, îşi reluase drumul, cătând izbăvire şi pentru sete. Atunci zărise nu departe conturul unui cactus-butoi, verde-albăstrui, năltuţ cât un pitic, înhăimurat cu o pelerină de spini curbaţi. Şi, fără veste, o undă veselă îi netezise matern fruntea dârată de îngrijorări, dându-i mare imbold la mers. Găsise Fântâna-deşertului! Când fusese lângă ea, crestase cu vârful cuţitului cât borta cuibului de piţigoi din învelişul cerat, sorbind cu nesaţ din răcoritoarea sevă, simţindu-se alinat, puternic, gata de drum. Drept e, nădăjduia şi-n ploile răcoroase... Nădăjduia... Ce dor i se făcuse după căderile astea de apă! Îi plăcuse mereu să-şi strecoare privirea prin sita mişcătoarelor picături, 79

Angela Dina-Moţăţăianu

să ţintească aşa frumosul clar al firii şi-apoi aşternerea minunilor curcubeului! * Gândurile astea îl readuseră, s-ar putea zice, către momentul zilei pe care o trăia. Venise amurgul înmuindu-i pe nesimţite voinţa de la ceas diurn. Resimţea acum răceala întunericului ce se repezea peste el, peste tot, inundând locul în smoală grea, înţepenind firea... Ca orice drumeţ având drept adăpost doar bolta, se lăsă încet jos, închipuind pat de tihnit popas din uscatul pământ pe care se întinsese, fericit de căpătâiul încropit din piatra aşternută cu pânza rucsacului. Îşi înfăşurase grijuliu gâtul cu vechiul şal decolorat de lână, cândva roşie... Ţinându-şi strâns comoara între mâinile rămase împreunate după rugăciune, trimise către cer priviri din ce în ce mai înceţoşate, adormind într-un sfârşit, mângâiat de căldura ce venea dinspre crăpăturile pământului-pat. Ăsta era un adevărat ritual de renaştere pentru a doua zi. Da! Căci dorea ca primele pâlpâiri ale zorilor să lumineze imaginea a ceea ce-l mai ţinea, cu încăpăţânare, în viaţă… Trezit la noul azi, minunea ocrotită peste noapte în căuşurile palmelor le strecura sufletului şi trupului vigoarea pentru a se ridica şi a porni cu nădejde mai departe. * Ziua nu se deosebea cu nimic de cele de până atunci. Începu marşăluitul, îndemnând cu acelaşi spor de până ieri. Din depărtări se iţiră nişte ruine. Da, se profilau rămăşiţele unui picior de pod pătând neregulat perspectiva. Prin cine ştie ce ironie a sorţii, rămăseseră spânzurate de stâlpul de susţinere aflat în prelungirea piciorului prăbuşit chiar o pereche de hobane… 80

CASA MORŢILOR

Îşi imagina că, dacă ar fi bătut vântul, cablurile metalice ar fi cântat hârşâit precum un râs de hienă flămândă... Zori pasul pradă curiozităţii. O nelinişte insidioasă îi pătrunse toată fiinţa. Era surprins, căci se ştia obişnuit cu singurătatea. Aproape o savura, dacă s-ar fi putut spune aşa ceva, îi simţea gustul coclit, binecunoscut… Dar muntele de moloz, altoit cu ceva fier, parcă îi ştirbea solitudinea care-i devenise element de siguranţă. Noul, schimbarea puteau fi primejdioase, nu?! Şi pentru prima dată după multă vreme se apostrofă cu voce tare: Periculos?! Mai periculos decât moartea asta care mă-nconjoară din toate părţile?! Simţi impulsul. Avea să ignore semnalele subconştientului şi merse mecanic mai departe. Se apropie suficient cât să atingă umbra pietrelor năruite. Toată fiinţa lui explodă alertată, înainte ca un gând concret să-i fi anunţat pericolul. Apucă doar să înghită o gură de aer, că şi simţi lovitura! Fusese atacat! Două arătări, două umbre de oameni, firave, ogârjite ca şi el, cu trupurile adăpostite în trenţe fluturânde, îl încolţiseră din flancuri şi, contând pe neprevăzut, îl doborâseră la pământ cărându-i picioare în coaste şi-n pântece. Cu slabe puteri încercă o apărare. Şi-acoperi instinctiv capul cu braţele, îşi îndoi trunchiul, sperând că-şi poate păzi plexul şi ficatul. Nevrednicii atacatori diminuaseră furia, obosiţi. Încredinţat că efectul izbiturilor era cel scontat, unul dintre vagabonzi, dibuindu-i rucsacul căzut, se şi retrăsese căutând cu înverşunare în el. Celălalt însă, mecanism stricat, continua să-l menţină la pământ articulându-i din când în când câte un picior, cu faţa întoarsă spre lucrul avid al primului, fără să observe că drumeţul asaltat capitulase. 81

Angela Dina-Moţăţăianu

Da! Aşa era! Corpul i se moleşise sub iminenţa deznodământului. Realizase că n-avea şanse de-a se împotrivi! Trimise către ochi bruma de putere. Deschişi, aceştia sorbiră cu lăcomie filmul distrugerii rucsacului, în care atacatorii nu găsiseră nimic mulţumitor, cu excepţia resturilor de carne, a cuţitului şi a termosului. Zăceau pe jos Biblia, bricheta consumată, carcasa unui ceas, lanterna veche fără bec, şalul din lâna cândva roşie... Aruncată cu furie, ultima căzuse la pământ... comoara lui… oglinda! Se spărsese cu un zgomot sec, pentru că picase pe un bolovan mare, aflat la o lungime de braţ de el. I se păru curios că minunea care-l ţinuse până atunci în viaţă se frânsese în trei bucăţi aproape egale. Întinse mâna spre cea mai apropiată şi o ascunse în pumn chiar în clipa în care simţi cum lama cuţitului său, ajuns la unul dintre cei doi atacatori, îi străpunsese adânc spatele. Şi-atunci se întâmplă… Cocoţat sus pe boltă, soarele deveni dintr-o dată, după atâta amar de vreme, portocaliu ca metalul fluid, straniu de strălucitor pe un petec de senin. Reflectându-se orbitor în cele două bucăţi de oglindă rămase, proiectă raze ucigaşe în privirile atacatorilor. Surprinşi de săgeţile ce le nimeriseră căutătura, pedepsiţii păşiră îndărăt urlându-şi grozava durere, pentru ca, mai apoi, să dea bir cu fugiţii, cu vederea împuţinată, împleticindu-se... Înghiţind cu greu aer, el îşi desfăcu palma - sângerie corolă - văzând în ciobul salvat imaginea ce-l călăuzise, doar că acum era apropiată, clară ! La doi paşi, la poalele unui munte, o căsuţă albă ocrotită de brazi falnici îşi deschisese uşa primitoare… şi două chipuri brăzdate de timp şi aşteptare, acum fericite - mama şi tata - îl îndemnau prin zâmbete, perechi ale unor gesturi largi, să intre. 82

CASA MORŢILOR

De undeva din spatele lor, ţâşnise într-o explozie de lătrături chiar Câine, bătrânul său ciobănesc... Pătruns de clipă, simţi cum durerea din spate i se topeşte. Culcat pe iarba verde, parfumată din faţa casei, primi pe obraz limba aspră şi dezmierdătoare a prietenului patruped şi, sub privirile părinţilor, ultima scânteie fulgurată de ochi pieri absorbită de neant, petrecută de urletul prelung al câinelui...

Angela Dina-Moţăţăianu

Visul Dandulea ori Beldie îi ziceau în sat mezinului Calomfireştilor; Dandulea, că era un fel de păcălici, un pamblicar între mari şi mici; Beldie, că era slab ca o jordea, înşirat din călcâie până-n scăfârlie, că-i privea de sus pe toţi de-o vârstă cu el şi nu numai! Ager, cu îndemn la vorbă, părea de mic un mare mincinos şi totuşi... Băsnea frumos de credea şi el! mai zicea câte unul zavistios. Chemat pe unde se nimereau mulţi, avea mare trecere pentru darul său, aşa că, cine-l vedea şi-l asculta nu-l uita şi-i ducea istorisirile din gură-n gură pe toate coclaurile, acestea devenind cu vremea întâmplări ale trecutului. Purta cu sine în buzunăraşul pieptarului o tutelcă. Cu ea vrăjea urechile înainte să scornească ceva. Era de-a minunea! Cânta din ea şi uneori, când povestea. Grozav de mândru de şuieriţă, îşi împărtăşea starea cu ea, când molcom, când trist, după cum îi poruncea inima... * Eram la o clacă. Depănuşam la porumb. Lume, de tot felul, unii mai tineri, alţii mai copţi, când Dandulea sparse zumzetul cu vocea-i cântată. Acum n-avea zâmbetu-i ştiut pe faţă. Era posomorât şi pământiu. Se vedea limpede că purta în scăfârlie oarece apăsare… Şi-l durea şi sufletul cumva?! Ori numai… Tot aşa mă frământam, că de, la noi, la ţară, e ca un făcut! De vreunul e mai altfel decât ăilalţi, e umărit ca de poteră, să-i fie descoperit şmerchezul. Odată găsit, e purtată aflarea pe şoptite şi, când buba e coaptă la om, se găseşte unul mai firoscos, de pune degetul pe rană ori îşi dă cu părerea şi strigă să se afle-n târg! 84

CASA MORŢILOR

-Uite, chiar eu, Dandulea, am a vă spune una rea, de-o să vă plângă ochii fără voie. S-a întâmplat colo, peste deal, unei femei din Bălteni, Miluţa lui Schileru, începu băiatul. După bărbat se trăgea din neamul lui Dincă Schileru, ţăranul liberal, parlamentar cândva... Aici, ne uimi chiar, amestecând între zise şi-un crâmpei de cântec auzit de la bunu-său ridicând în slăvi ceva bărbaţi adevăraţi ai Gorjului: Foaie verde, foi de boj/ Cine-a fost o dată-n Gorj/ A fost Tudor şi Magheru/ Şi neica Dincă Schileru! Într-o zi, s-a băjenit! N-a oprit-o nimicuţa de la pornirea ei... Nici credinţa n-a vindecat-o, nu i-a salvat sufletul şi mintea, neîntorcând-o dinspre cazna pribegiei iară către viaţă... Ce vreţi, a fost bătută de soartă, n-a găsit zviduire şi s-a pierdut... -Dar ce-i luase minţile? întrebă în dorul lelii un glas. -Şi de ce-şi părăsise vatra? vrură nerăbdătorii lămuriri, amănunte. -Vinovăţia! Se simţea vi-no-va-tă! Vinovatăăă! Înţelegeţi?! ne-o reteză Beldie. -De la ce-i venea?! se băgă alt zorit să afle ce şi cum?! -Avusese un copil... I se trăsese moartea dintr-o împunsătură... Şi nu-mplinise nici paisprezece ani... Bietul, la cules de mere, picase dintr-un pom... Şi, nenorocul său, lângă tulpină era o furcă aruncată... Ei, bine, a picat pe spate taman în dinţii ei! N-a murit atunci! A mai trăit! Luni de zile a suferit, zvârcolindu-se ca de focurile Gheenei, năclăit în sudori şi jelindu-se... -Dar la spital...? De ce nu l-au dus la spital?! dădui să-ntreb. -A fost! L-au operat, da’ nu ştiu ce-au greşit doctorii că... îşi împuţină suflul Dandulea. 85

Angela Dina-Moţăţăianu

S-a canonit păcătosul ce s-a canonit, timp în care o ruga cu cerul şi pământul pe mamă-sa ca să-l ajute să moară, să-i facă felul, nu alta! Azi, aşa, mâine, aşa, femeia îşi risipea şi puterea, şi credinţa în Domnul…văzând, auzind canonul copilului. Într-o zi, nemaiputând, s-a repezit la o doftoroaie, vestită peste toate satele din Gorj şi dându-i nişte icuşari smulşi din salba de nuntă, tăinuiţi, că-ntr-o vreme n-aveai voie s-ai aur nedeclarat, numai şi numai să-i lecuiască pruncul. -Ei şi? m-arătai nerăbdător. -Plătită bine, Talpa Iadului a pus în mâna femeii un praf într-o batistă şi o cinzeacă c-o zeamă, zicându-i să le-amestece, iar băiatul să le-nghită dimineaţa pe inima goală. I-a mai spus c-o să doarmă mult... dar să-l învoiască la somn, că de trezit, se va trezi singur, singurel... -Şi când s-a-mplinit menirea?! întrebai făcându-mă naiv. Înţelesesem, de fapt, cu durere că lecuitoarea îl otrăvise... că vrusese, că nu vrusese, nu se ştie! Dar făptuise lecuirea cu mâna mamă-sii! -Trei zile au aşteptat femeia, omu-său, tot satul... Dinspre copil nu se-auzea nimic! Nici o mişcare... Mama, presimţind izbăvirea fiului de dureri, a pătruns în odaia zăcării şi l-a găsit frumos şi lungit cât crivatul, cu mâinile încrucişate a rugăciune peste piept şi ochii larg deschişi spre-nainte, de parc-ar fi luat seama la un drum îndelung aşteptat! Din clipa ceea un fior a cutremurat-o zgâlţâind-o ca un trăznet... Întâi, a răgit ca o fiară înjunghiată, apoi a tăcut... rămânând cu buzele strâns lipite... Cât a durat priveghiul n-a scos o şoaptă, n-a plâns. Sta împietrită lângă tron şi-i ştergea c-o basma ceva din colţurile gurii, ceva doar de dânsa zărit ori bănuit. 86

CASA MORŢILOR

La fel, nici la biserică n-a scos grai... Doar îi legăna capul aşa cum mamele-şi mai leagănă pruncii ca să-i liniştească şi să-i bage la somn. Când i-au slobozit copilul în groapă, Miluţa a mai răcnit o dată, a zvârlit un bulgăre de tină peste copârşeu, luând-o apoi, la goană urlând ca-njunghiată: Eu l-am ucis! Eu! Eu! Şi-a ţinut-o tot aşa, depărtându-se de casă, de-ai săi, de sat… Oamenii au rămas împietriţi pe loc de atâta jale, nevenindu-le a-şi crede urechilor… Când s-au dezmeticit, mai găseşte-o, dac-ai mai putea?! Se risipise în zarea drumului ca un gând trecător… Sfârşind povestea, Dandulea oftă adânc. Chipu-i rămăsese tot pământiu, de parcă suferinţa povestită îl îngreuna, de nu mai putea să-şi întindă pielea de pe frunte, ochii-i cătând hăt, departe, iscoditori, doar, doar o vor dibui pe Miluţa! * Către seară, aşteptam să se-ntoarcă Marcica de la păscut. Auzisem viţelul mugind, semn a foame şi a bucurie c-are să-şi stâmpere foamea. Deschisesem pe jumate poarta să nu iasă Grivu în uliţă, s-apuce în colţi vreun picior de trecător, când l-am zărit pe Dandulea. Venea de la vale târându-şi încălţările prin praful uliţei. Când mă zării, îmi zâmbi bucuros, dădu bineţe şi mi se-aşeză aproape c-o uitătură cam vicleană, zicându-mi: -Știi, ălorlalţi nu le-am povestit ezact, ezact… N-am vrut să le-ncurc de tot gândurile… Dar eu am avut un vis… Mi se arăta cum femeia ceea, Miluţa, alergase zi şi noapte fără păs către crângul de sub deal, pe unde ştia ’mneaei c-ar ezista un căsoi unde se-adăpostesc în taină sufletele păcătoase ori strivite. Acolo ar fi vrut s-ajungă, dac-ar fi putut... 87

Angela Dina-Moţăţăianu

După dânsa, apucase calea și-un ied. Era de-al casei… Leşiuită la inimă de nemâncare, apucase Miluţa în goana sa câteva ciuperci ivite-n cărare şi le-ndesase-n gură, înghiţindu-le pe nemestecatelea de foame ce-i era. Dar, cum le pusese-n gură, o cocleală îi făcu semn că le greşise, că nu erau din cele bune... Simţind amăreală şi uscăciune, cătase un ochi de apă, ceva. Ca de neunde, i se arătase un izvoraş! Şi, unde mai pui, înaintea ei zorea şi ţăpşorul său, pesemne, tot însetat. El ajunse întâiul. Când să bea şi dânsa, iedul behăise neaşteptat, înfiorând-o, aşa că, fugara n-apucă să se răcorească bine şi o luă din loc. Tropoteli mărunţele îi ţineau umbra. Copitosul era pe urmele sale… Nu mai ştiu urmarea... mi se părea că femeia şi iedul erau totuna… Oricum, visul mi s-a tulburat şi m-am întors la cele lumeşti… Eu, uitând cu totul de rostul meu pe uliţă, rămăsei zgâit ca prostu-n drum, minunat de ce-auzisem de la Dandulea… -Așa-i, aşa-i! De-a mirarea, nu?! simţi omul moleşeala mea. Acuşica, nu-ţi vine să te-ntrebi şi matale ca mine, oare-or fi ajuns?! După asta, Dandulea plecă în calea sa, zicându-i din şuierică o doină de dor şi jale ca la noi, la olteni, iară mie-mi susurau încetinel în urechi ale cui vorbe, ştiam şi nu ştiam: Frunză verde mărăcine,/ nimic nu s-a prins de mine!/ De când furca m-a lovit,/ Minţile mi-am rătăcit./ De când junghiuri m-au cuprins/ sufletul mi s-a aprins!/ Dar noroc cu maica mea,/ mi-a găsit ea liniştea/ şi mi-a-ntins un pat curat/ în loc verde lângă sat/ S-aud cucul cum îi zice/ Sufletului când se duce… 88

CASA MORŢILOR

Casa morţilor Se pare că femeia îndemnase zi şi noapte fără popas, către urmele satului de sub deal, unde ştia din bătrâni că s-ar afla o casă în care se curăţă sufletele păcătoase. Acolo ţintea s-ajungă... În fuga-i nebună, Miluţa nu era singură... Îi luase urma şi Trifu, ţăpșorul băiatului, stârnit de alergatul stăpânii. Mersese-n urma ei de la biserică până la cimitir. Acolo, speriat de mulţime, se trăsese într-un lăstăriş, pe unde-şi găsise de lucru şi ronţăise la frunze… Copilul îi zisese Trifu deoarece, mereu jucăuş, era întruchiparea veseliei, ca şi Moş Trifu, cunoscut dintr-o poveste de demult. Era acela un bătrân sărman care nu lua seama la sărăcie, la neajunsurile vieţii, fiind mereu voios, că-i molipsea şi pe cei din jur, de ajunsese vestit peste multe sate... Şi alegerea numelui se vădise atât de nimerită! Ultimele săptămâni de viaţă ale băiatului îi fuseseră luminate de zbengul ieduţului, care-l făcea să mai dea la spate durerile şi să râdă de câte nefăcute era în stare prietenul său năstruşnic, mereu pus pe şotii, gata mereu să-i dea chef de viaţă lui, atât de bolnav şi tânjitor. Pornită de multişor din locurile sale, slăbise în vârtute de la nemâncare şi sete, abia mai văzând cu ochii. Şi-n sărăcia drumului, fript de căldură, Miluţei îi făcură cu ochiul de pe scoarţa unui copac nişte pălăriuţe albii. Îngenunche lângă trunchiul împodobit cu ciupercile berbecului, mărişoare şi cu miezul cărnos, de i se umplu gura de poftă. Hămesită, apucă cu ghearele mâinilor darurile copacului şi-ncepu a le îndesa în gură, moflăindu-le lăcomos, apoi, înghiţindu-le. 89

Angela Dina-Moţăţăianu

Chiar de cunoştea ciuperca, nu luase în seamă că, îmbătrânită, nu mai e prielnică omului... Şi ciupercile berbecului o pedepsiră! Astfel, abia mistuite, un gust sălciu îi arse cerul gurii, după care limba i se uscă grozav, scorojindu-se ca de friptoare. Primul gând îi dădu ghes către apă! Astfel, cătase vreo baltă ceva... De negăsit pe aşa dogoare şi, unde mai pui, şi aproape de miezul zilei?! Înaintă apoi printre copacii din desiş, cu speranţa descoperirii vreunui lipan grijuliu care să nu-şi fi pierdut toată apa din roua căzută... Şi, chiar zvântat, tot i-ar fi fost de bine... L-ar fi ronţăit cu rădăcini, cu tot, ca să-şi aline gâtlejul umflat şi dureros! Dar, ţi-ai găsit?! Nici lipan, nici ochi de apă, nimic! Mai dădu roată cu privirea locului şi, culmea culmilor, zări cum, dintr-o moviliţă bolovănoasă, un firicel de apă cam vlăguit, picura lenevior pe-o piatră albă, lătăreaţă, aducând, în timp, a piuă! Se-nvârtoșă ambiţioasă, dând să se repeadă la băut! Dar, iar pricină de amânare, că ţăpșorul ei gălbiu i-o luase înainte. Îşi ogoise îndelung nesaţul, dându-se cu greu deoparte. Venindu-i rândul, Miluţa îşi răcori mâinile, faţa şi gâtul, sorbi câteva picăturele de zviduială şi, când să bea şi dânsa după pofta inimii, lighioana behăise neaşteptat, înfiorând-o parcă de ceva neînţeles... Aşa se-ntâmplă că fugara n-apucă să se răcorească bine şi o luă din loc. Mergând, timpanele-i zvâcneau ca bătute şi femeia nu înţelegea ce să fie?! Abia într-un târziu pricepu c-aude tropotul mărunţel al copitosului Trifu care-i ţinea urma. Îl căpătase deplin tovarăş de drum. Se opri să-l certe, că nu-i treaba ei să-i poarte de grijă! 90

CASA MORŢILOR

Da’ ce să vezi, arătarea pufni tăricel de tot, ca şi când întărea hotărârea ce luase: el avea să ia seama la soarta ei de-acum! * A lui Schileru, răvăşită de ameţeala otrăvii, se-mpleticea prin lăstărişul ce îi încâlcea cărările şi, ţinându-se după ţăpșorul, acum deschizător de drum, după voia lui, ajunse lâng-o livadă cu nuci, crescuţi acolo pare-se din timpuri străvechi. Cât să-şi tragă sufletul, luă seama la trunchiurile înalte şi de necuprins în braţe de om, îşi încarcă nările de amăreala trimisă de frunze în tot locul, oftând a bănuială că pân-aici îi fusese drumul... Semnul înţeles o slăbi pentru câteva clipe, încât i se tăiară parcă picioarele... Căzu şi se ridică, târându-se pe coate şi genunchi, într-o caznă cumplită, preţ de ceva timp... Iar, când fu încredinţată că i-a sosit ăl din urmă ceas, îşi mai săltă privirea către cer... dar coborând-o, se ivi dinainte-i Casa morţilor! * Bunul Dumnezeu e Maaare! Şi m-a îndrumat! Şi-n vreme ce şoptea mulţumirile, descoperi că-n latura sa, ţăpșorul sta molcom cu boticu-nainte adăstând a ceva. Se săltă în picioare. Cu chin, cu vai, îşi frecă obrajii înflăcăraţi de oboseală şi otrava înghiţită, doar, doar să se încredinţeze c-a izbândit. Şi pricepu că nu se-nșeală doar atunci când băgă de seamă că o femeie tânără, mărunţică îi căta cu bunătate şi zâmbet privirea. Îşi dădură bineţe ca şi când se ştiau de când lumea. Primitoare, stăpâna locului o-ngădui în ogradă, deschizându-i larg porţile, de-ar fi pătruns şi-un alai prin ele. Se vârî ţanţoş pe lângă ea şi Trifu, luând seama încolo şi-ncoace, de parcă şi el tot asta căutase. 91

Angela Dina-Moţăţăianu

Odată pus piciorul pe tăpşanul curţii, Miluţa se-arătă sfielnică, văzând ce frumuseţe ascund nucii livezii! Rânduri de flori din toate vremile anului foșneau cu sonuri plăcute urechii la fiecare adiere, îndemnând-o să amiroasă pe săturate aerul dinspre dânsele... Făcu încolo şi-ncoace câţiva paşi cercetători, descoperind pe rând ca printr-un ochean fermecat, tot felul de necuvântătoare, care mai de care mai arătoase şi mai uimitoare... Şi să nu zici cum spune în Cartea Sfântă ca pădurea e casa omului şi-a tuturor vieţuitoarelor?! se întrebă Miluţa când şoapte de bocet îi atinseră auzul, iar un glas de vânt slab pornit din senin, o lămuri: Fiu de om, tu ţine minte/ fiara să nu te-nspăimânte,/ că te va purta prin fire/ lin, spre plai de nemurire! Rămasă uluită, pe loc, fu descurcată de vederea unui lup fălos, albiu ca neaua, nepăsător la nedumeririle ei, privind aiurea... nici gând să bage-n seamă prieteşugul unui dulău ciobănesc dându-i târcoale lui în chemări de joc, dar nici unui măgar cenuşiu de mai departe, care-şi trecea timpul rumegând cu capu-n jos spăşit, a temere şi iertăciune. Acesta din urmă avea în frunte o cruce din peri albicioşi, vestitoare a unei sorţi anume de care, parcă, ştia prea bine... O cam bântuia gândul c-animăletul ar fi fost descărcat din lada cu lighioane din poveste, că prea se-arăta aidoma! Şi iar se minuna... Tot nu-i venea să creadă că mai e în viaţă... şi că nu visează... Fu smulsă din încurcătură când auzi fâlfâitul aripilor unor păsări! Un şoim negriu şi-un mierloi îşi încrucişaseră zborul de câteva ori parcă tot în petrecere nepăsătoare la griji şi năpaste...

CASA MORŢILOR

Şoimul se scoborâse apoi pe-un ciot înalt de arin, mierloiul, pitulat printre crengile unui nuc, îşi cânta chemările, stăpân pe singurătatea dorinţelor sale. Doamne, dar ce să fie cu foiala asta?! S-or fi deşertat dinspre vreo arcă izbăvitoare?! Şi, când să-şi zică Da! ori Ba! îi străluci în razele încă puternice ale amurgului sosit fără veste haina argintoasă a unui şarpe, ce-şi încolăcise corpul subţiratic pe-un pietroi măricel şi, pesemne, încins de la zăpușeala de peste zi. Capul şi-l avea uşor aplecat către stânga, de unde o pereche de ochi lucitori îi răspundeau grijulii dintr-o mingiucă acoperită pe jumate de ace... Încrâncenat grozav de prietenia dintre şarpe şi-arici, un guşter de smarald nu se mai vru drept toarta unui pahar de pe ghizdul fântânii, cum păruse până atunci... Sări sprinten, aşezându-se între arici şi şarpe, după care înlemni într-o pândă poftitoare la un roi de gaze orânduite spre zorita aşezare. Măi, măi, ca-n poveşti, nu alta! strigă acum tărişor Miluţa, care, întorcând capul, descoperi la poala unui nuc umbros un cal pag, mândru făcut, dar cu darurile - coama şi coada - împestriţate alb cu negru... Acesta fornăia a supărare din când în când, vrând parcă să-ndepărteze vreo pacoste... care se vădi a fi însuşi ţăpşorul ei, Trifu, ce-şi lua de departe avânt oprindu-se şi împungând cu fruntea-i mică botul chemător şi umed al uriaşului prieten care-l păsuia de la-nălţimea sa... De la deal de fântână descoperi, tot din locul unde se-oprise, vreo trei scobituri în pământ cu gurile rotunjite, făcute oblu înspre marginea mai îndepărtată a ogrăzii. Tresări, când, dintr-una se iţi un cap cercetător de dihor cafeniu şi cu mustăţile îngreunate cu fire de pământ... Căta pare-se, cu biluţele ochilor în jur, curios nevoie mare... 93

Angela Dina-Moţăţăianu

Mai depărtişor de fântână se-nfăţișa lătăreaţă o piuă umplută ochi de apă. Din ea tocmai păşea pe nişte labe morcovii un gâscan frumos şi dalb cu gând s-ajungă pe ţolul gros de iarbă încă însorit la ceasul acela. Avea penele aripilor ude şi ciufulite, de semănau a talmă de popă papistaş... N-avu vreme nici să clipească, fiindcă îi fu dat să vadă ceva şi mai de neînchipuit! Lângă un hârdău măricel sta rezemat un ditamai ursul jucându-se de-a pescuitul. Bârcâia, mai bine zis, în vas cu labele-i îngherănate, prinzând şi scăpând întruna o mreană dodoloaţă şi bengoasă, ce nu contenea să se cufunde cu repeziciune şi-nălţări de stropi în hârjoana de-a pitulușul! Îi mai bucurară ochii preţ de-o clipă săriturile încurcate în picioarele gazdei ale unui mâţ cu blăniţa numai petice colorate… * Vlăguită de osteneală şi covârşită de vedeniile de-aici, Miluţa se clătină şi căzu în genunchi. Mica se repezi şi-o ridică, apucând-o cu blândeţe de umeri şi-ndemnând-o să stea pe-o buturugă... O aşteptă răbdătoare să-şi vină-n fire... Şi, când văzu cum femeia o priveşte nerăbdătoare, încercă s-o dumirească despre rosturile gospodăriei sale. -Aba, surată, pesemne că prin mare necaz ai trecut de-ai apucat încoace, străbătând atâta cale?! Miluţa deodată împuternicită, se săltă-n picioare şi-i dădu lămurire : -Nu pot spune în clar unde şi cum de-am auzit de-un loc unde sălăşluiesc în aşteptare sufletele unor năpăstuiţi ca mine, care nu se pot alina! Poate-am visat ori vreun duh ocrotitor mi-a suflat lângă ureche?! Chiar nu-mi pot da seama! Dar, pare-se că... -O, o, fii liniştită! Chiar ai nimerit unde ţi-a poruncit credinţa! 94

CASA MORŢILOR

Înspre aci au îndemnat oameni din orice timp, cei mereu neştiuţi, neplânşi... toţi plecaţii prea devreme, răpuşi înainte de a-şi împlini rostul ori ca şi tine, nemaiputându-şi duce zilele printre ai lor din pricina poverii unui necaz... Unii adastă din vremuri vechi, alţii trec repede mai departe, spre cealaltă viaţă. -Atunci, fii blagoslovită de mă primeşti la tine până la marea iertare, se repezi Miluţa să mulţumească. -Vei fi bine alături de sosiţii dinaintea ta. Îs trecuţi toţi în corp de necuvântătoare şi muncesc să-şi uite durerea, pregătindu-se pentru lumina de dincolo. -Aşa?! se lămuri a lui Schileru... De-asta, duiumul de animălet de-aci?! -Dar, fiindc-au chipurile şi glasurile străine, nu-i nima dintre oameni care să le priceapă cum îşi istorisesc unii altora vieţile... ori cum le vor trăite în prelungire...! Doar eu am snagă să le ascult poveştile, căci am fost blestemată sau dăruită cu asta! Nu mai ştiu nici eu! se mărturisi Mica. Şi încă o taină! Pădurea-i ascunsă ochilor de muritori. Ei nu văd aşezământul... -Pesemne, de-asta n-am zărit picior de om venind... se mai dumiri încă Miluţa. Doar iedul ăsta s-a luat după mine şi m-a-nsoţit, urmând amândoi îndemnul că vom dibui adăpostul... Acum, chiar mă întreb cum vietatea asta mică a ţinut greul drumului atâta vreme?! -Nimic mai uşor de priceput, îi spuse Mica, atingându-i braţul. El îţi va purta sufletu-ţi nemângâiat după ce te vei săvârşi... Câteva clipite Miluţa îşi trecu privirile de la Mica la Trifu şi de la ied la femeia din faţa sa. Dar, deodată secerată de junghiurile otrăvii preumblate prin trup, alunecă uşor pe aşternutul gras de iarbă... 95

Angela Dina-Moţăţăianu

Ca prin vis o dâră de abur ieşit din gura sa fu prinsă de ţăpşor, care zvâcni iar a joacă înspre calul pag. * Întâmplată trecerea Miluţei, Mica se-aşează pe-un ciot scund de copac, îşi împreunează mâinile pe genunchi a răgaz meritat şi priveşte cerul. Are chipul fără vârstă şi zâmbetul senin ca Îngerul Domnului. În toată preajma e-o tihnă adâncă... culorile se-mpletesc armonios în apusul de soare... Sonurile pădurii bucură firea, peste care domneşte înţelegerea c-aici timpul e încremenit... că viaţa şi moartea n-au înţeles... că sufletele dinspre mâine întâlnesc pe cele de ieri într-o împletire ce doar Bunul Părinte o va dezlega la sfârşitul lumii...

CASA MORŢILOR

SCURTÃ NOTÃ BIOBIBLIOGRAFICÃ Angela Dina – Moţăţăianu Profesor de limba şi literatura română-gradul I Volume publicate şi alte apariţii: *2007-2010: apariţii periodice în cadrul Revistei „Dor de dor”; *decembrie 2010, la Editura ZIP din Bucureşti, volumul de poezii „Căutări”; *decembrie 2010, la Editura ZIP din Bucureşti, volumul de proză scurtă fantastică „Însemnările unui alter-ego”; *aprilie 2012, la Editura AFIR din Bucureşti, romanul „Legătura de chei”; *decembrie 2012, la Editura AFIR din Bucureşti, romanul „Acasă”; *aprilie 2013, la Editura AFIR din Bucureşti, volumul de poezii „Memorie verde”; *august 2013, la Editua AFIR din Bucureşti, volumul de poezii „Vis despre dimineţi liniştite”; *aprilie 2014, la Editua AFIR din Bucureşti, romanul „Puncte de inflexiune”; *aprilie 2015, la Editua AFIR din Bucureşti, romanul „Pensiunea”; *aprilie 2016, la Editura BETTA din Bucureşti, volumul de schiţe şi povestiri fantastice „Dragonul Albastru”; *noiembrie 2016, la Editura BETTA din Bucureşti, nuvela fantastică „Ceainăria de la miezul nopţii”; *mai 2017, la Editura BETTA din Bucureşti, nuvela fantastică „Seneca”; martie 2020, o nouă apariţie la Editura BISCARA din Bucureşti; *noiembrie 2017, la Editura BETTA din Bucureşti, volumul de povestiri fantastice „Cum am retezat stupul”; *noiembrie 2018, la Editura BETTA din Bucureşti, volumul de povestiri „Muma”; *februarie 2019, la Editura BETTA din Bucureşti, volumul de povestiri „Daţi-o-ncolo!”, publicat la Editura BETTA din Bucureşti ca premiu pentru locul III obţinut în 2018 la Concursul „Nicolae Velea”; *mai 2019, la Editura BETTA din Bucureşti, nuvela fantastică „Amnesya”; *noiembrie 2019, la Editura BISCARA din Bucureşti, cartea de proză flash fiction „Povestiri atomice”; *martie 2020, la Editura BISCARA din Bucureşti, volumul de proză fantastică „Timpul pisicii”; *începând cu iulie 2014, apariţii în revistele PORTAL-MĂIASTRA, NOUL LITERATOR, ARENA LITERARĂ, ARTE, LITEROMANIA, MEMORIA SLOVELOR, FEREASTRA... Blogul literar al Angelei Dina - Moţăţăianu: http://angeladina.wordpress.com 97

Angela Dina-Moţăţăianu

Premii: *decembrie 2013, schiţa „Şoimul” obţine locul III la Concursul de proză scurtă „PEREGRINĂRI” organizat la Dublin - ediţia a III-a; *decembrie 2014, povestirea „Scorbură” obţine locul III la Concursul de proză scurtă „PEREGRINĂRI” organizat la Dublin - ediţia a V-a; *ianuarie 2015, povestirea „Îngrijitoarea” obţine locul II la Concursul de proză scurtă „Premiile ARS POETICA 2014” - ediţia I; *iulie 2015, povestirea „Dezlegarea” obţine locul III la Concursul de proză scurtă „Prin colbul vremii” – ediţia a II-a; *iulie 2015, romanele „Puncte de inflexiune” şi „Pensiunea” primesc locul I la Concursul de Creaţie Literară organizat de UNIFERO; *august 2015, povestirea „Lingura, cana şi săcăteul” primeşte premiul II la Concursul de proză scurtă „Memoria slovelor”- ediţia I; *octombrie 2015, povestirile „Nădejdea lui Năpastă” şi „Ce să fi fost?!” primesc premiul II la Festivalul Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia” ediţia a IX-a; *februarie 2016, povestirea „Cai albi” obţine premiul II la Concursul „Alb Hoinar” ediţia a II-a; *mai 2016, povestirea „Visul fetei lui Batukhan” obţine locul I la Concursul „Rădăcini” - ediţia a III-a; *ianuarie 2018, volumul de povestiri fantastice „Cum am retezat stupul” obţine premiul Festivalului Național de Literatură „Eminescu la Oravița” - Ediția XXX; *noiembrie 2018, proza „Mamaricu” obţine locul III la Concursul Național de Proză Scurtă „Nicolae Velea”, cu tema „MAREA UNIRE”; *decembrie 2019, proza „Ovidenie” obţine Premiul II la Concursul Național de Creație „Traian Dorz”; *iunie 2020, Premiul special al Bibliotecii Judeţene „Lucian Blaga” Alba – la a IX-a Ediţie a Festivalului Internaţional de Literatură Umoristică „ALB-UMOR”; *iunie 2020, Premiul „Fănuş Neagu” la Festivalul Internaţional de Creaţie Literară „Titel Constantinescu” - Ediţia a XIII-a, pentru volumul de proză scurtă CASA MORŢILOR.

CASA MORลขILOR

EDITURA BISCARA 2020 ISBN 978-606-94900-9-9