COSTEL STANCU - OCHIUL DIN PALMĂ by EdituraBiscara

Costel Stancu

OCHIUL DIN PALMĂ ANTOLOGIE 1995-2015

Autor: Costel Stancu Bucureşti: Editura Biscara, 2020 Format electronic – pdf [prima variantă a cărții a fost publicată în format tipărit de Editura Mirador în anul 2017] ISBN 978-606-95074-3-8 Prezenta carte apare în format digital, cu difuzare Flipbook prin www.editurabiscara.ro

2020 www.editurabiscara.ro

Cuprins

SCURTĂ NOTĂ BIBOBIBLIOGRAFICĂ

COSTEL STANCU Născut la 02.05.1970, Vînju-Mare, judeţul Mehedinţi. Locuieşte în Reşiţa, judeţul Caraş-Severin. Membru al Cenaclului Literar Semenicul din Reşiţa. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara. A publicat volumele de poezie: - Terapia căderii în gol, Editura Hestia, Timişoara, 1995. - Dominic sau despre imitaţia umbrei, Editura Hestia, Timişoara, 1995. - Măştile solitudinii, Editura Marineasa, Timişoara, 1997. - Golurile din pîine, Editura Marineasa, Timişoara, 1998. - Fluturele cu o singură aripă, Editura Timpul, Reşiţa, 2000. - Arta imaginaţiei, antologie, Editura Vinea, Bucureşti, 2001. - Cîntarul de apă, Editura Marineasa, Timişoara, 2002. - Vînătoarea promisă, Editura Marineasa, Timişoara, 2003. - Ieşirea din peşteră, Editura Marineasa, Timişoara, 2005. - Înghiţitorul de creioane, Editura Tim, Reşiţa, 2009. - Evoluţi@ umană, epigrame, Editura Tim, Reşiţa, 2009. - Risipitorul de hîrtie, Editura Tim, Reşiţa, 2015.

Apariţii în volume colective : - Oraşul cu poeţi, Editura Timpul, Reşiţa, 1994. - Casa faunului, Editura Hestia, Timişoara, 1995. - Antologie tabăra Oraviţa, Editura Mirador, Arad, 2004. - Drumul către Piatra Scrisă, Editura Marineasa, Timişoara, 2006. - Iz novije rumunske poezije, Editura FondEuropa, Novi Sad, 2009. - Cînd pleca odată, la război, un om...(antologie de epigrame), Editura Măiastra, Tg. Jiu, 2010. - Antologia de catrene şi epigrame editată de site-ul agonia.ro, Editura Edo, Bucureşti, 2009. - 20 rEvoluţie, Editura Brumar, Timişoara, 2010. - Bijuterii din Piaţa Abundenţei, Editura Brumar, Timişoara, 2011. - Mai am un singur doors, Editura Bluementhal, Bucureşti, 2011. - Oraşul cu poeţi 2, Editura Tim, Reşiţa, 2011. - Antologia Convorbiri literare, Iaşi, 2011. - Poeţi din Banat, editura Brumar, Timişoara, 2011. - “20+1”, antologie, editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011.

TERAPIA CĂDERII ÎN GOL (Editura HESTIA, Timişoara, 1995)

*** costel stancu intră liniştit în oraş convins că omul e ceva mai mult decît o găselniţă a lui dumnezeu ar dori să uite tot însă memoria lui seamănă cu o groapă ce se adînceşte pe măsură ce vrei să ieşi din ea şi astfel nu poate fi fericit degeaba îl iubiţi îl urîţi voi o sută de femei alungate cu pietre zadarnic căutaţi la picioarele sale iertarea el trece mai departe găsind în dreptul fotografului acelaşi ins fără o faţă anume (îşi va aminti tîrziu mişcările lui prevestitoare de rău) el se deosebeşte de ceilalţi tocmai fiindcă nu-i poate imita ştie că nu există sfîrşit şi trebuie mimat unul trebuie găsit un joc dacă joc poate fi acesta unde moartea e trişorul pe care îl prinzi dar de fiecare dată el îţi arată mîinile goale.

*** rămîi aici să-ţi legene vîntul clopotnița inimii cine eşti tu? o linie împrejurul căreia se înfăşoară din ce în ce mai strîns păianjenul cărnii? ce altceva poţi face decît să urmăreşti neputincios cu degetul traiectoria celui ce se aruncă din turn? o contemplaţie unică dureroasă surdă ai putea să muţi pasărea în locul grinzii atunci totul ţi-ar părea că pluteşte în aer ei da omul rămîne animalul cu cea mai bună părere despre sine însuşi îţi spui şi rîzi priveşti pe fereastră o formă nesigură pe plajă un nud de nisip orbitor o femeie ce se dezbracă şi toţi îi laudă desenul de pe spate se apropie de tine vă priviţi o blîndă disperare apasă e-atîta linişte parcă faţa lunii ar fi fost scăldată în şapte ape deodată tu taci ea tace un foc de sînge şi trestii începe-n apus şi dintr-odată sunteţi faţă în faţă între voi masa o linie trasă cu var atent să nu vă atingă trupurile femeia speră în ochiul ce pîndeşte-n tufiş tu în graba sîngelui de a se face metal ce-i fericirea dacă nu întîlnirea sinelui cu un greier?

*** între cruce şi cel ce o poartă nu mai e loc pentru altceva ce să aleg cînd luna şi soarele se nasc una din alta ca apoi să se caute? poate dorinţa ta de a trece neobservat prin lume cu părul frînt peste măslinul care ne va prăda mîinile dimineaţa e-atîta linişte că fiinţa tresare amintindu-şi de nefiinţă doar eu plîng peste crucea desfăcută în iarbă şi nu-mi amintesc nici cuie nici mîini te-am aşteptat pînă cînd timpul şi-a devenit sieşi inegalabil pe urmă luminile s-au făcut umbre întinzîndu-se pe fereastră o jale mare a cuprins clopotele îngropate sub casă fără să ştie ochiul e hrana păsării faţa vîrtej în care pana a stat nemişcată o clipă dacă vine ploaia şi spală drumul golgotei mă ierţi?

*** o mînă se apropie de tine pe nesimţite şi tresari tu ai iubit lucrurile palpabile altele te-ar fi speriat acum ce fericire să arunci un pumn de cuie între umerii crucii şi totul să-ţi pară schimbat cînd eu plîng tu plîngi el plînge ce motivaţie mai are victoria? şi împotriva cui cîntă greierii? uneori îţi aminteşti eroarea - şarpele casei viclenia celui ce ştie că se va naşte rege apoi vine noaptea şi luna se tulbură ca vinul îndoit cu apă un vis cu fluturi aşezaţi pe rîu sau o vrajă neînţeleasă a minţii e totul şi iarăşi degetele alcătuiesc o formă ciudată un gol perceptibil deasupra ta într-o sublimă disperare ochii păsării simulează înecul

*** aşa cum stau mîna mea nu ridică obiectele ci le năruie un joc princiar cu moartea frica eului conştient de sine o simt resemnarea de a trăi legat de umbră ca un sclav de durerea lumii ce trist cînd descoperi că tocmai omul îşi lipseşte sieşi pentru a fi desăvîrşit o nemişcare ciudată s-a liniştit marea parcă deasupra ei s-ar pieptăna o femeie sîngele şi un ochi de peşte în crucea vîntului atît îmi mai amintesc

*** să fie poezia o defulare a spiritului înaintea morţii? scriu o pasăre doarme pe grindă îi simt umbra grea pe faţă ce nevoie are ea de visele mele? sînt singur chiar înainte de a mă naşte am văzut o cîrtiţă fugind dintre foile albe memoria celui care pleacă uitînd să închidă fereastra dinspre rîu rîsul în oglindă umila terapie ce-mi mai rămîne cînd tu mă părăseşti ca pe un sînge străin dintre toate pedepsele am ales să te uit ceva modern şi fără vărsare de sînge caut şi plîng ca un rege umilit după o aspră victorie în cîmpul de mure

*** cît de nebun trebuie să fii să îţi aştepţi moartea şi cît de fericit să o primeşti avînd în faţă hîrtia albă plaja pe care lunecă oasele lungi ale femeilor cineva şopteşte întruna a fi a fi a fi a fi a fi a fi a fi asemenea unor baloane de săpun tu degeaba încerci să–l convingi că în spatele crucii se ţine un bal că vine sfîrşitul şi nimeni nu îşi descoperă faţa se face linişte deschizi fereastra - o gură de aer în vidul acesta ca un copil rătăcit într-o gară arunci cîţiva bănuţi în căruciorul paraliticului el e împins din spate însă tot speră că va cuceri odată lumea cu propriile-i mîini şi o va strînge la piept priveşti peste ape o pereche de cîini înghesuie luna te sperii închizi fereastra doamne cît de nebun trebuie să fii…

*** construieşti un castel din hîrtie apoi îi dai foc singur eşti un mic dumnezeu ruşinat de creaţia sa fericit pierzi măsura timpului respiri tot mai rar a doua zi găseşti un iepure alb în locul mulţimii îndoliate tu nu eşti vinovat tu nu ţii oglinzi în casă tu te iubeşti pe ascuns apoi umbli hipnotizat cu mîinile înainte soarele e împins într-o parte în trei zile cerul e vindecat aşa cum treci pe străzi aplecat în faţă ca un lăutar peste vioara lui obosit ireal pare totul în imaginaţia ta monstrul e ucis a nu ştiu cîta oară de copilul cu o nuia în mînă absurd strigi spaima te trage afară din somn haosul poate fi pur şi simplu o convenţie oarecare o încăpere cu toate uşile şi ferestrele deschise în care nu intră nimeni pînă la sfîrşit

*** stau singur într-o încăpere uşile rînjesc siguranţele fumegă îmi îngrop mîinile şi tot eu sînt acela ce le caută înnebunit şi vă acuză de ce daţi numele meu lucrurilor poemelor care nu-mi seamănă? trupul - o avalanşă de carne şi oase mi se prăbuşeşte la picioare e linişte pe clanţa uşii găsesc monedele urmelor tale reci privesc pe fereastră tu te apropii liniştită şi atunci în mine creşte nădejdea cît un cap de berbec după care alerg de la un capăt la altul al fiinţei fără să îl prind stăm faţă în faţă între noi aerul se lichefiază începem un joc: tu pui o mînă peste cealaltă şi astfel crucea mi-o aşezi pe ochi eu te învinui te alung

*** cu sfială alungi focul dintre palmele femeii venite lîngă tine să te vegheze ori să te ucidă cum poţi ştii? mişcările ei nu prevestesc nimic lupta s-a sfîrşit învingătorii adună măştile şi le ard - se spune că ele au fost create anume pentru a-i linişti pe cei vinovaţi e noapte visezi să treci o apă cu somnul algelor pe ochi începi să dansezi disperat ca şi cînd ai vrea să atragi obiectele înlăuntrul tău iar ele nu s-ar supune pe grindă bufniţa… a orbit aşteptîndu-te… îţi aminteşti tu ai venit mi-ai lipit un bănuţ rece pe frunte plata pentru a fi iertat are gustul sîngelui mi-ai spus eu am plîns pe cearceaful alb furnicile se roteau a spaimă am vrut să fug se mai văd şi acum umerii ieşiţi din fotografie

*** îţi imaginezi uitarea coborînd într-o groapă cu maci intri în cameră obosit şi neutru faţa ta are miros de lumînări arse nu te mai interesează nimic nici măcar indiferenţa cu care urmele tale de altădată se răcesc pe ziduri printre icoane o stranie împotrivire: jos sub fereastră fiul durerii e plătit cu arginţi - o să vină bijutierul cu mîinile lui false şi va lua înapoi totul încerc eu să te neliniştesc tu aştepţi - într-o magnifică nepăsare calciul lunii se topeşte sub ape o profeţie în urma căreia plîngi scrisul poate începe chiar în colţul acestei pagini îţi şoptesc eu cu sfială priveşti în zare pasărea a înghiţit plumbul şi zborul ei atîrnă greu peste case ca ugerul vacii atinge pămîntul o amintire magia visul amar al copilului nenăscut pe care îl aşteaptă o scrisoare pe prag tîrziu adormi înnodînd în colţul cearceafului voluptatea femeii o lebădă în mijlocul patului şi uscăciunea pe căni pe zaruri pe mîini frica de a nu fi prins încercînd să te supui acestora totul nesigur doar timpul trece lăsînd o zgîrietură fină pe lac.

***

s-a aprins focul tu ştiai că mîinile noastre se vor întîlni deasupra lui într-o închinare? în curtea veche cineva răscumpără cu aur o cină săracă timpul trece atît de rar că simt cum creşte iarba şi îmi acoperă vederea aud o cheie răsucindu-se în vîrtejul uşii o orchestră în casa pustie sau vîntul ce mişcă perdelele lăsînd să se vadă oasele lungi ale ceasului încrucişate-n perete? e ora cînd o mie de înţelepţi gîndesc la ciobul smintit al lunii cînd gol pe gol se înghit şi rămîne piatră deasupra tuturor acest păianjen ochind şi lovind cu uimitoare precizie ţeasta părul meu linie mută şi oarbă bîjbîie în căutarea celuilalt văzut de aici focul seamănă a om cu capul tăiat ce încearcă să se ridice la cer umbra fiului e dusă pe ape şi totul îmi pare o ciudată trecere-n somn fără cruce fără mîini fără domn

*** te naşti ca şi cînd ai face o rugăciune cu mîinile goale mese şi scaune îţi calcă pe suflet începi să imiţi umbra să încerci sîngele cu degetul găseşti o cruce fără cap în mijlocul încăperii bărbatul acesta cu braţele întinse aşteptînd lumina să se întoarcă în ea însăși părul femeii la picioarele tale proteza miros de plumb topit sub piele aerul rece găurindu-ţi burta tîrziu un nod de întuneric se pune în gîtlejul lămpii te desprinzi de propria-ţi umbră cum crucea de iisus şi cade între început şi sfîrşit altă naştere

*** îţi aranjezi tacticos hainele lîngă pat în stînga o lumînare fumul ei se tîrăşte pe podea ca o dansatoare împuşcată -n picior oare ai putea fi fericit te întrebi şi te întinzi alături corpul gol al femeii la fel de absurd la fel de vinovat e frumoasă îţi spui şi rîzi şi rîzi ea se apropie sunteţi singuri pe cearceaful alb şi curat ca un cimitir totul îţi pare ciudat ceva ce nu-i al ochiului vă apropie vă îndepărtează parcă ai fi o uşă smulsă din ţîţîni şi aruncată în spaţiu fără legi fără dorinţe şi tu care nici nu-ţi închipuiai că vei sfîrşi săptămîna atît de fericit atît de fericit atît de fe cineva bate la fereastră.

*** mai ţii minte cum ne iubeam pe rîul cu focuri joase? ieşise luna mîinile noastre se odihneau undeva între cer şi pămînt erai tristă şi răsuflarea ta îngreuna barca pluteam între cele două maluri doamne ce frumos era părul tău tîrîndu-se pe fundul apei ca o ancoră îl muşcau peştii şi rămîneau încremeniţi!

*** să fie viaţa şirul de păsări pe care îl uiţi? chemarea lor tristă spre nicăieri? vine noaptea şi te găseşte înspăimîntat fără a înţelege umilinţa cărnii păşeşti pe plaja subţire în fiecare urmă a ta se îngroapă o floare - iertarea îţi spui şi continui să crezi că vei trece neobservat visezi fuga eului printr-un cîmp de scaieţi încăpăţînarea de a fi tu însuţi priveşti împrejur o sută de melci pe braţul femeii adormite în ploaie care dintre ei îi va fi podoabă? (tandreţea cu care îi va îndepărta pe ceilalţi o va face şi mai frumoasă) gîndeşti tu şi ascunzi taina în părul ei magnific înălţat ca un rug unde să-ţi arzi mîinile şi să rîzi fericit apoi să pleci mai departe convins că pînă la urmă tot vei descoperi magia naşterii şi a morţii oarba încredere e linişte aştepţi cu neputinţa orbului de a-şi plînge înfăţişarea

*** intră lupul tiptil în oraş o sută de bărbaţi aprind focul apoi îşi fac cruce - ajută-ne doamne! - vestea s-a întins de la unul la altul a trecut cîtva timp nimeni nu l-a mai văzut dar toți aud urlete o femeie povesteşte întruna că a văzut cerul la asfinţit semănînd cu o gură de lup vînătă pe dinăuntru doamne urît mai e trebuie împuşcat trebuie prins şi împuşcat au zis unii şi au plecat să îl caute cu puşti încărcate securi s-au întors seara goi şi tăcuţi au închis uşile aşteptînd tîrziu un urlet a spart ferestrele au alergat toţi şi l-au găsit lungit pe pămînt lîngă el urechea nopţii încă mai sîngera atunci o sută de bărbaţi s-au repezit să stingă focul femeile plîngeau doamne ce nebunie să urăşti atîta un biet lup venit în oraş să moară

DOMINIC SAU DESPRE IMITAลขIA UMBREI (Editura HESTIA, Timiล oara, 1995)

*** aştept ignorînd tot ce ar putea să mă cuprindă cît o să mai aibă nevoie poemul de falsa mea umilinţă? privesc cerul crucea e forma perfectă a raţiunii ei nu i se poate lua nici adăuga nimic respir lent pîndesc moartea ireproşabilă o închipuire ia locul altei închipuiri se mută pasărea de pe o mînă pe cealaltă la urma urmei poezia e ca şi cum aş cuceri o cetate şi tot eu aş fi acela care ar părăsi-o primul s-a mişcat ceva în oglindă cui să-i imput teama de a nu fi singur? scriu caut zadarnic un reper în albul hîrtiei

*** degeaba încerci să fugi de emoţie precis ţi-ai pierde cămaşa pe cîmp e alb de cruci parcă a nins dar nimeni nu mai ştie cînd cu flori în mîini alergi prin tot oraşul ochii mici fosforescenţi ai cîinilor se deschid în urma ta s-au adunat mulţi lîngă zid taraful hîrîie ca un plămîn bolnav natură moartă şi totuşi fericită această întoarcere a ta în locul unde nu poţi trăi decît dînd vina pe dumnezeu pentru tine imaginaţia e peretele pe care desenezi întruna şi formele trec una într-alta pînă dispar pui un lemn pe foc şi aştepţi firişoare de vînt unghii mari dezbracă pielea şarpelui în aşternut se face frig tîrziu vine ea şi plîngeţi amîndoi peste vioara spartă a nunţii

*** e doar o senzaţie ciudată parcă mi-aş fi făcut o zgîrietură cu unghia pe creier o metafizică a uitării ar spune filozoful dominic mă zbat ca un microb sinucigaş în paharul cu apă tu te apropii femeie – superbă confuzie între a fi şi a nu fi în preajma ta creierul meu devine un muşuroi părăsit viaţă sau moarte? de cîte ori voi mai plăti preţul îndoielii?

*** dimineaţa cu obişnuita-i hipnoză adorm tu îmi arunci pietricele în ureche să mă trezeşti ne vopsim feţele într-o nouă culoare ne iubim ca şi cînd am fi alţii peste gard copilul dominic strigă vecinilor - ei nu fac dragoste ei aranjează discret interiorul unui ou! draga mea jos pe covor o lumină dezgheaţă creierul cîinelui o desfătare bolnavă în suflet în apa care îmi leagănă ochii şi-i ameţeşte pînă tîrziu cînd mari corăbii vor aţipi în exil cu un magnet copilul mişcă păsările pe cer şi plînge de se întîmplă să-i mai cadă vreuna în rîu

*** acestei eprubete îi spun “mamă”, îi plîng la piept mă tîrăşte după ea în grabă lovesc cu creştetul păpuşa spînzurată deasupra uşii are chipul tău are chipul tău! strigă cineva în zadar umblu pe străzi unde manechinele au trecut dincolo de vitrină mă prind mă îmbracă în hainele lor apoi rîd arătîndu-mă cu degetul privesc umbra manechinului seamănă leit cu a mea pun cîte un bănuţ în palma fiecăruia şi fug totul pare normal ochitorii exersează pe aceeaşi inşi spălăciţi cu cartoane legate de gît mai tîrziu cumpăr flori fiindcă (ştiu!) din mama nu va rămîne decît un os atîrnat undeva în afara lumii eu voi veni zilnic şi îl voi clătina apoi întorcîndu-mă acasă am să lovesc cu creştetul păpuşa spînzurată deasupra uşii are chipul tău are chipul tău! o să strige cineva în zadar.

*** eu am pictat găoacea cerului cu păsări de pradă va veni un tîlhar şi se va aşeza în mijlocul crucii pe care o fac cuiele păstrează urma durerii sau a dezmăţului? nimeni nu ştie zarul cu feţe nevăzute e rostogolit pe masa regelui pînă îl înnebuneşte falsa profeţie momeala torţele împing lumina spre fundul încăperii unde aştept cel ce te iubeşte o să te vîndă cîndva spui tu alerg şi înapoia mea încremeneşte mişcarea urma piciorului gol sub vîrtejul de frunze scriu: părul femeii iarbă uscată uitarea o limită pur întîmplătoare a fiinţei ce vei împărţi doamne celor ce îţi cer să li te arăţi ?

*** cu o ultimă sforţare împing viaţa şi moartea înapoi în pîntec întind mîinile ele se fac găuri negre în cer disperat trag aer în piept şi pieptul meu nu e altceva decît un sac găurit unde se zbate petecul inimii această nouă înfăţişare cine mi-o arată cine mi-o ascunde atît de repede încît nu o pot lua tu te apropii înapoia ta cerul e un lighean răsturnat peste păsări

*** în timp ce scrii poemul ai un sentiment ciudat parcă cineva ţi-ar fotografia mîinile un surghiun al minţii ce abia a început să distingă formele golul imperfect împărţit şi dintr-odată se face linişte marea poartă cu durere în ea copilul mort al pămîntului vine femeia cu un cîntar pe creştet îţi cere să o dezlegi de uitare felul ei unic de a evita necunoaşterea te incită cine eşti tu şi ce leagă scrisul de lucruri? cu frică priveşti spre locul de unde ies formele mişcîndu-se neclar ca nişte pete de grăsime pe lentilă apoi fugi… e prea mult pentru cel ce a văzut pînă acum doar fariseii plimbînd umbra norului pe palme inscripţia laconică: înainte de a fi pasăre, oul a fost perfect aştepţi cu îngăduinţă gîndeşti scrisul pe propriile-ţi mîini întregul dezbinat de furnici totuşi undeva departe omul devine raţional: în mintea lui punctul a înghiţit carnea.

*** e noapte trimite un copil să-ţi aducă luna şi el se va bucura mă îndeamnă dominic cu sfială eu privesc masa întinsă între martorii muţi ai spiritului yin şi yang o balanţă îmi substituie umerii privesc spre cer cu frică parcă acolo s-ar roti continuu un trapezist o iluzie e totul o mişcare subtilă în favoarea memoriei aştept triste degetele mele în neputinţa lor de a se ascunde unele de altele sînt singur şi îmi constrîng creierul să accepte asta un spaţiu obtuz pînza albă pe care trec din cînd în cînd cu chibritul aprins în mînă şi nu mă mai recunosc

*** …şi visul de n-ar fi o profanare umilă a realităţii totul nemişcat doar tu gîndeşti cu frică la forma schimbătoare a oului grea despărţirea de lucrurile oarbe un ritual al pocăinţei şi tu eşti sînge tu eşti îndoială tu eşti nimic pierderea fiinţei într-o altă materie dureroasă strînsă haotic în jurul buricului o încordare divină între coarnele melcului în afara acestui poem e doar umilinţa trupului şi nebunia - o încăpere în care intri şi cineva te prinde brusc de mîini te duce în faţa oglinzii nu judeca lucrurile după ceea ce nu pot face ele sînt oarbe aşteaptă să le supui e frig lacrimile lasă urme prelungi de ceară cumpăna fîntînii dezgroapă luna din ape va veni dumnezeu şi va cere şapte zile pentru desfacerea lumii spui tu doar credinţa poate ţine oameni şi măşti laolaltă spun eu cuvîntul are în el înţelepciunea greşelii

*** e linişte ca pe lună lîngă tine femeia amîndoi scoateţi imagini din golul paharului urechea la care îi şopteşti creşte creşte se face aşa de largă că intri în ea şi te rătăceşti ce nefiresc te simţi acolo îţi pipăi faţa încerci să o desenezi niciodată ceva care să-ţi semene strigi te trezeşti dintr-odată străin scrii trece timpul umbra ta fuge înainte şi înapoi ca acul unui cîntar contempli haosul aştepţi o profeţie a păsării fără oase dintr-odată ferestrele măresc realitatea o apropie de înţelesul copilului care pune pe apă scrisori

*** stau şi privesc în gol soarele nu are greutate altfel ar fi căzut demult tu îmi aşezi frumos o linie peste gît - e nevoie şi de călăi cu simţ estetic!

tîrziu în locul acelor pe ceas găsesc picioare de pasăre prefă-te fă jucăria să rîdă îmi strigi eu sunt convins că moartea e exerciţiul zilnic al înţelepţilor

*** în spatele fiecărui obiect ar putea fi o ieşire necăutată dar esenţială gîndeşti tu speriat că în locul de unde ai muşcat au crescut brusc nişte dinţi o durere lascivă divinul şi ipocrizia - furnicile îngrozite sub lupă dormi cu capul pe o pernă în care ţi-ai pus toate organele pînă dimineaţa tot scoţi din ea cîte o părticică mereu alta decît cea care îţi trebuie să începi construcţia pînă la urmă vine pasărea se aşază peste propriu-i ochi îl cloceşte cu un exagerat simţ al maternităţii orice va ieşi de acolo o să zboare spui tu sătul de logica imediată mica ta nebunie e să arunci cu creionul în zid zgomotul acela te intrigă ai vrea să fugi dintr-odată te afli în spatele fiecărui obiect - jucăria cu o mie de feţe identice care vai nu poate dansa!

*** găsesc o cruce în ovalul fără ieşire al mîinii simt mişcîndu-mi-se osul un fel de a fi al liniei împrejur pasărea vede întunericul şi se teme de el a fost adus un manechin în locul celui ce trebuia să moară (cînd moare manechinul cade vreo stea?) umblu pe străzi tîrăsc după mine taraful ca pe un bandaj desfăcut hainele au început să îmi semene cu nişte hărţi pe care desenez odiseele cărnii ale singurătăţii uneori mă gîndesc la moarte: ea îmi pare un spectacol la sfîrşitul căruia îmi ard masca şi continui să joc ascuns în fumul ei

*** există întotdeauna un întreg mai mare pe care îl părăseşti şi cauţi alinare stingher ca vinul în casele vechi capul cocoşului ieşind de sub zid încă un triumf al durerii pe care nu o înţelegi dar o laşi să te mistuie glasul acela şoptind moale: nu-ţi fie teamă, te vor păzi cîinii apelor în mijlocul încăperii păianjenul şi roza ce nu o poţi ascunde vederii sale lumînarea abia strînge în jurul ei cîteva făpturi speriate adormi lîngă tine bărbatul aproape ţeapăn căci sîngele lui a rămas în cămaşa furată e seară în aer pluteşte neliniştea lucrurilor fără început copilul cu faţa arsă de fosforul lunii îşi cere iertare de la un iluzoriu zeu al căinţei tîrziu te întorci o tristeţe amară apasă locul oameni şi animale fug spre ieşire cînd toate-s otrăvite şi rele cum să nu-l ierţi pe cel ce-ţi bea vinul ori îţi iubeşte femeia?

*** moartea un dans cerebral un greier în osuarul liniştit al memoriei presimt ne-sfîr-şi-rea acest ochi mărindu-se pe măsură ce mă îndepărtez de el mă simt o piatră legată de gîtul foetusului şi tot mai lung e timpul măsurat în sens invers curgerii sale îţi aminteşti cum cele două feţe ale măştii una celeilalte au încercat să te vîndă? (întreabă dominic fericit că s-a arătat luna)

arta? o floare în fereastra sinucigaşului

*** la început eşti plăcut surprins de gratuitatea oului naşterea din naştere gîndeşti fericit cu o totală indiferenţă cei făcuţi îi vor înghiţi pe cei născuţi o logică bolnavă a echilibrului un har pervers de a crea mereu în favoarea celui puternic dar ce poţi face tu cel aflat în dizgraţie? zadarnic urli zadarnic puii vii ai clemenţei sînt hrăniţi cu lapte dulce de capră vine o vreme cînd totul devine de neînţeles cînd nimeni îl ucide pe nimeni şi dimineaţa găseşti o baltă de sînge în faţa ferestrei - învingătorul crede orice căci de atîta bucurie ochii lui nu văd nimic

*** pe caldarîm o căţea gîfîie născînd ziua şi noaptea deodată n-a mai căzut zburătoarea ochită pe cerul gării picătura de sînge din vîrful acului rîsul prostesc în sala de arme nu moare nimeni lupii s-au scămoşat în vitrine eu bine ascuns îndărătul mîinii aproape copiindu-i mişcarea pe lucruri chiar acum profetul vorbeşte mulţimii şi din gură îi cad coji de ouă un tren trece repede repede ca o furnicătură pe şira spinării apoi vii tu şi spui trebuie ferită luna de colţul mesei trebuie ferită!

MĂŞTILE SOLITUDINII (Editura MARINEASA, Timişoara, 1997)

*** se mişcă pe uşă punctul mare şi alb de var ce pierzi cînd te naşti? poate ultimul vis de nenăscut căruia îi sare muzica din urechi o scară coboară din cer între treptele ei se deschid ferestre prin toate deodată scoţi capul şi strigi: libertatea e o ureche smulsă celuilalt! eşti singur şi speriat sufletul tău se maimuţăreşte la geam (aplauze) şi se aud cum plescăie pe apă picioarele de lebădă ale morţii. atît.

*** ne iubim pînă ni se desfac buricele tineri şi nedespărţiţi de timp sîntem liberi să ne alegem organele limba mea pe limba ta desenează cercuri şi ele se ridică la cer unul la altul visăm păsări străine îşi caută laptele pe rîu în jos se face seară apa urcă pe ţărm să doarmă doar noi ne putem închipui perfecta alcătuire a haosului lumea creată cu foarfeca de un copil mofturos întregul din care fugim spre a-i desăvîrşi înţelegerea cînd ne iubim e altcumva organele plutesc între noi fără să se atingă ori se înghit reciproc totul e normal pînă cînd catargul iese prin pînza ecranului şi lumea fuge înnebunită

*** tăcerea aşezase între noi un pahar gol văzusem din toate cîte ceva dar nu era deajuns atunci am adăugat cuvintelor goliciunea ai plîns femeie şi te-a auzit luna - urechea cu care asculţi cum bate inima pămîntului noaptea mi-ai spus nu-ţi fie teamă tot ce e al tău se va întoarce cîndva apa nu păstrează pentru sine imaginea ţi-o dă înapoi înzecită priveam amîndoi un perete alb ne înfometam imaginaţia ne căutam printre cuvinte îţi aminteşti fugea noaptea cu degetul tăiat ne picurau stropi în gură - e dulce întunericul ai spus tu din cer cădeau alte imagini peste goliciunea noastră în spatele lunii deodată sufletele ni s-au ridicat deasupra celor o mie de lucruri

*** după ce termini poemul îl citeşti păpuşii tale întinsă pe spate ea ridică frumos un picior şi ţi-l dă să îl săruţi mintea ta închipuie o vitrină în care dansezi pînă dimineaţa un ritual o magie sau arta de a gîndi împotriva uzanţelor? eşti bun eşti rău de cum intri în casă obiectele se retrag într-un colţ li se usucă limbile de frică mai tîrziu poezia ta stîrneşte furnicile şi le face să umble nebune prin colţul de pîine a fugit copilul acela ce te pîndea cu evlavie şi pe geamul de care stătuse lipit odinioară a rămas desenată în abur o inimă într-un tîrziu vine femeia îşi înmoaie degetul în paharul cu apă şi pleacă nici foşnet de rochie nici parfum doar imaginea ei ieşind din spaţiu pe o fereastră imaginară e liniştită apa ca un somn cu faţa spre răsărit scrii şi visezi visezi şi scrii ce altceva mai neîndurător poţi face? e noapte cocoşul calcă pe şipcile gardului cu graţia unui orator beat o indiferenţă nobilă în ochii tăi tîrziu cînd termini poemul şi toţi caută înnebuniţi creionul cu care l-ai scris

*** înţelegi tu deznădejdea celui ce se are doar pe sine? - o mînă cu un singur deget încercînd să apuce sfera zadarnic vii femeie cu coapsa ca o vioară pe care cînt cu părul meu despletit eu nu te mai pot iubi deschide fereastra trebuie să fie cineva şi pe celălalt mal altfel cine ar mişca lumea cînd dorm?

*** aşa cum stai aplecat peste pod proprii-ți ochi te pîndesc lacomi din apă ca pe o pradă abandonată cîndva în tinereţe mici bule de aer se ridică la suprafaţă - apa vorbeşte cu morţii o auzi pescarule? lîngă tine femeia înlăuntrul ei copilul vostru bate cu picioarele în tobă şi îl strigă pe dumnezeu aştepţi să se nască hrăneşti peştii e luni ochiul din cer priveşte complice la ochiul de sub pămînt

***

te voi iubi te voi iubi te voi iubi atîta timp cît pasărea va aţîţa cu aripa ei albă focul înăuntru şi înafară împrăştiind duh tu eşti visul ce fură puţin cîte puţin din realitate o luptă la sfîrşitul căreia aştept ca din gura şarpelui să iasă victorioasă o broască cine se îndoieşte de tine? cine îţi împinge pînă sub bărbie zarea? te voi iubi te voi iubi te voi iubi pînă cînd numele tău se va întoarce în cer pe o cale numai de el ştiută va fi pretutindeni ca literele unei scrisori netrimise cine să te învinuie? cine să-ţi ceară să minţi cînd rugîndu-te îl auzi pe cel ce se roagă sub tine în pămînt?

*** iată-te astăzi mai singur decît ’’Tatăl Nostru’’ în mintea copilului adus la oraş într-o căruţă împreună cu pepenii pentru tine timpul e bun doar la învechit vinuri eşti tînăr şi neutru asemenea cîrtiţei ce nu ştie nimic despre felul de a fi al pămîntului cu sine însuşi intrarea ta n-a fost vestită de clopote n-a venit nimeni să îţi pipăie faţa şi să plece fericit te miri: în ultima fotografie eşti întotdeauna frumos îmbrăcat deşi nu aştepţi pe nimeni

*** după mulţi ani te opreşti în faţa autoportretului bănuind că din spatele lui te privesc ochii altcuiva ah teama de a te abandona pur şi simplu necunoscutului după ce toată viaţa te-ai străduit să rămîi fidel imaginii din oglindă (e falsă e falsă dragul meu privitor) autoportretele nu îmbătrînesc niciodată doar lăcrimează uneori cînd uităm să le strecurăm cîte o monedă de aur între dinţi în rest: orele trec – morţi exacte şi norocoase ne amintim de noi abia seara adunaţi să păzim duhul zilei ce-a fost

*** răstorni cana și în locul zarurilor golul din ea cade peste tine te striveşte (acest final intrigă chibiţii) treci podul apele cresc ceva straniu ca şi cum dinţii ar pluti nefolositori undeva în afara muşcăturii intri brusc pendulul te loveşte în cap e ora cînd oameni şi animale se iubesc în dezordine pe pat o femeie – în haos desfăşori spirala ei otrăvită apasă pe degete fiecare lucru atins parcă ar vrea să-şi ia înapoi sufletul tu aştepţi într-un colţ iertarea

*** după ce ard frunzele cine-şi mai aminteşte de mine? mă vor ocoli toţi ca pe un loc blestemat unde morţii sunt îngropaţi cu un deget afară să sprijine luna. tu mă întrebi ceva da dragul meu prieten şi poezia a făcut victime fără durere cum aş putea înţelege îndoiala de sine a minţii o neputinţă ciudată gîndesc: ‚‚el a trăit o sută de ani şi hîrtia a rămas tot albă, oare să fi fost chiar atît de liniştit?’’. eu scriu părul femeii sparge fereastra aştept o viaţă nu se întîmplă nimic după ce ard frunzele cine-şi va mai aduce aminte de mine? tresare fiinţa o forţă o smulge şi o aruncă dincolo de linia trasă cu degetul pe nisip pe zid fotografia mişcării focul rece perfect o agonie blîndă poezia.

*** te joci pui un fir de păr în plic şi îl trimiţi morţii nu te grăbeşti nu aştepţi răspuns moartea e singura amintire de familie ce nu poate fi înstrăinată îţi spun tu rîzi dansezi plîngi şi iar rîzi dansezi plîngi cercul plimbat în jurul bisericii - prima ta rugăciune e atîta linişte că auzim cum se subţiază sunetul între noi de ce îmi arăţi mie ceea ce sinelui tău îi ascunzi? prin goliciunea ta se vede ca printr-o firidă ce e dincolo? o naştere sau un sacrilegiu de hîrtii albe? încă nu știi hai joacă-te hai joacă-te jocul tău a uimit o cascadă nu te opri i-ai înnebunit pe toţi ai dereglat busolele ţi-e frică ştiu dar joacă-te joacă-te joacă-te jocul tău face să se repete soarele după lună cuvîntul după cuvînt un fel de a te apropia de tine însuţi prin toate deodată de a sta ascuns mai în adînc decît cele nevăzute la sfîrşitul jocului cînd tu, copil, te vei trezi întrebînd: tată, ce foc uriaş a stins, cu apa ei, marea?

*** te-ai dus… de pe mal copilul suflă deznădăjduit spre corăbii o singură dată te-ai răsucit cu tot cu valul ce-ţi apăsa pe timpan acum eşti mai grea decît mi s-a părut luna trecînd pe deasupra apei e pîclă de pereţi se agaţă paznicii nopţii otrăviţi cu ierburi este sfîrşitul oare? sau doar se arată la geam un os desprins din icoană? timpul trece copilul se miră că totu-n ochiul lui stă mic şi răsturnat o îngrămădire de spaţii şi semne ciudate cînd să înţeleagă cînd să se bucure dacă ai plecat? pe apa liniştită se vede doar un sfîrc împingînd în sus lenjeria uşoară a nopţii

*** s-a spart ugerul nopţii în gura mea întunericul e subţiat pînă la platitudine greu cîntă cocoşii – pietre peste casă îmi aud paşii lîngă cîntarul cerului încet încet am ajuns la capăt un animal se întoarce în desenul din peşteră după ce a fost hăituit îndelung

***

a trecut timpul, au trecut turmele ca un vînător de recompense, vîntul le-a adus înapoi urmele. sînt peste tot pe unde nu te aştepţi. ai auzit, moartea-i un joc pentru cei înţelepţi? cum să te-ascunzi, cum să nu-ţi pese, cînd toate cele vii sunt de cele moarte alese? şi trimise aici să sporească misterul. ţi-e teamă că prea tîrziu pămîntul de sub picioarele tale va întîlni cerul. s-or recunoaşte oare, vor fi ca la-nceput, cînd din acelaşi semn s-au desfăcut? şi au pornit să îşi caute fiecare un rost: cele ce sunt pe urma celor ce-au fost. ca două animale hrănite de acelaşi stăpîn, viaţa şi moartea împreună rămîn. chiar dacă timpul simte o plăcere ciudată de-a nu mai fi - un an ce are doar o singură zi. şi aceea prea scurtă pentru cîte sunt de trăit. tu eşti orbul ce nimereşte în mare şi dintr-odată e fericit.

*** ţi s-a deschis ochiul, Doamne, ce să-i arăt cînd toate se duc din mine pe o apă? pene de gîscă în noapte – sufletele oamenilor, înşirate pe o aţă la gîtul tău. o linişte de-nceput. timpul înlemneşte ca o orchestră atentă la mîinile celui ce se îneacă, doar eu aud în vis clipocitul apei peste icoana la care mă rog. soarele iese din mare, cercul se închide - şarpe ce muşcă, pe furiş, din propria-i coadă tu nu te arăţi, dar întorcînd pietrele de pe faţa ascunsă a fiecăreia îmi vorbeşte un înger. noi doi pe cer dintr-o dată imenşi - om şi sfînt alergînd unul înspre celălalt închizîndu-ne perfect ca subsuoara celui coborît de pe cruce.

*** iată Creaţia. omul se pleacă în faţa ei, smerit, o cheamă. ea îi este, deopotrivă, tată şi mamă. un cer fără mijloc e. şi fără vedere. un gol în care cîntă pasărea cu durere. decît înăluntru-i cuvîntul îşi caută rost. toate cele ce sînt vor mai fi, au mai fost. nimic nu e nou, fraza e veche, ca un greier pe care îl auzi de mii de ani în ureche. iată Creaţia. omul se pleacă în faţa ei smerit. o cheamă. în sine nu mai e singur, mereu pentru celălalt îi e teamă. creşte imens omul fărîmă din fărîmă. ca un pod pe care treci apa deşi înaintea ta îl vezi cum se dărîmă. numele lui e ca un cîntec întins de îngeri pe-o vioară. un drum la capătul căruia orbul vede întîia oară. dintr-odată pe fiecare lucru ascuns apasă lumina, un foc cu chip omenesc luminează grădina. iată Creaţia. omul se teme, îşi mişcă înlăuntrul său sprînceana el – cît o unghie de mic – simte cum creşte, uriaşă, taina. pluteşte o formă schimbătoare pe ape, naştere grea, fără lege, (o simţi aproape de tine, dar nu o poţi înţelege). iată Creaţia, omul îi ascultă cuvîntul se face linişte, la celălalt capăt al nopţii soarele atinge pămîntul. e prima zi, omul se teme. în mintea lui pentru aceasta e încă devreme. se miră, suflă în flacără, flacăra creşte. arcul ei de lumină acoperă cerul. sufletul lumii sporeşte. 59

***

sînt trist. luna sună a gol, mintea mea a dat încă o dată morţii ocol. acum abia de văd sub piatră răsăritul, sufletul aleargă întruna negăsindu-şi în mine sfîrşitul. zadarnic îl rog să rămînă, sufletul meu va mai sta o clipă aici apoi va coborî în fîntînă. prin ea va trece-n altă lume ce nu-i materie, nici vid – un vis pe care apele îl deschid. urlă un cîine, trezeşte morţii şi viii deodată, privirile lor unesc această lume cu cealaltă. fără cuvinte e totul, plin de mister: un greier cîntă apropiind pămîntul de cer.

***

ce vrei să ştii? mereu travestit pe dinăuntru parcă de tine însuţi ai vrea să ascunzi ceva un clovn cu lacrima sclipindu-i sub piele, ca o bijuterie, eşti. puţin nebun, umbli pe străzi reconstruind în minte scheletul unei păsări uriaşe care a căzut în mare şi s-a făcut peşte arcul ceasului se întinde spre răsărit o mînă de copil îţi iese prin buric apucă jucăria şi îi rupe capul fără a înţelege cui foloseşte această mică tortură dar cine să te creadă cine să îţi simtă deznădejdea? ai iubit ai uitat acum doar tristeţea ca o muzică stranie se aude în urma ta nebunul aleargă pe plajă trage după el burduful unui acordeon - înainte şi înapoi îţi vezi viaţa.

***

tăcerea ta a încremenit o balanţă păsările nu s-au mai o vreme, femeie, se văd suflete rătăcite – timpul îşi pierde însuşirile, la celălalt capăt dimineaţa e o oglindă pe spatele celui ce pleacă păşesc cu grijă spre moarte parcă pe mine însumi m-aş simţi sub picior tot mai sus tot mai sus pînă ajung să îmi fiu măr pe creştet şi propriul arcaş. îţi aminteşti cît te-am iubit? s-a făcut lemn uscat plînsul meu de bărbat singur te va trezi îţi va sparge ferestrele înainte de cîntători cînd iuda îşi numără arginţii din coada păunului.

*** Nu eşti acasă şi îţi sărut uşa ca pe o icoană din care tu lipseşti sînt tot mai rare clipele cînd te văd peste privirea mea a început să crească transparenţa unei pleoape exişti mereu în afară ca şi cum aş bea exteriorul unui ou strig ca nebunul sînt tot mai rare clipele cînd te văd se face că stăm pe malul unei bălţi cu picioarele-n apă, vin peşti mici şi adorm cu degetele noastre în gură - pînă mîine va curge lapte, spui, eu tac visul e întrerupt de o legătură de chei dar nu eşti tu nu eşti tu nu eşti tu cu o cruce legată în urma lor ară pămîntul două păsări de noapte şi luna scapă pe furiş cîte o lacrimă în fiecare crăpătură mă atinge dimineaţa şi fuge sînt tot mai rare clipele cînd te văd îţi simt mirosul în palmă cu gheara cocoşului ce a cîntat a treia oară îţi scriu, iubita mea de departe, nu te bucura, nu fi tristă, moartea-i o trecere din singurătatea de aici într-o şi mai mare singurătate.

*** tu şi pasărea nu v-aţi văzut niciodată totuşi ceva din ea recunosc în felul tău de a mă părăsi după ce speli cămaşa şi îţi rămîne şira spinării mele între degete, ce să faci tu cu acest colier de oase? pune-l la gît sau fă-l să nu mai fie dacă poţi risipeşte-mă hai risipeşte-mă femeie cum arunci sare în ochii privighetorii ce cîntă sub pălărie, năucă, fără hotar, din altă lume. eu rămîn aici leg o aţă de dintele celui din oglindă şi e cît pe ce să fiu tras înăuntru iubito, tu şi pasărea nu v-aţi atins niciodată totuşi eu mă trezesc dimineaţa cu urme de gheare pe piept – o scriere nesfîrşită a visului ori neputinţa de a-mi păzi trupul cînd dorm?

***

ce frumoasă eşti aşa cu părul tău negru şi primejdios ca un cartier de ţigani păşeşti pe vîrfuri în urma ta vine şarpele hipnotizat de mirosul laptelui din lună ce nebună eşti - într-o zi nebunia ta a colorat o fereastră – prea aproape de piele bate ora primejdiei cînd ne privim ceva sare dintr-un ochi în altul pe furiş se schimbă suflete între lumi eşti fericită cine te ajută să trăieşti cu această iluzie ca un lanţ pe glezna păpuşii? un demon pe care nu ştii cu ce să-l hrăneşti începe să muşte din tine la început cu milă apoi din obişnuinţă te va termina te va termina strig din cer iese o balanţă cu gîtul rupt se mişcă un deget în spatele crucii arătîndu-mi-te. ce eşti tu? o linie trecînd dincolo de ea însăşi? rîs umilitor într-un castel de nisip? toate acestea şi totuşi de nenumit ca spaţiul dintre pămînt şi tălpile spînzuratului. ce frumoasă eşti. în faţa ta eu, privitorul, mă simt un semn obscen pe nisipul plajei.

*** dansezi jumătate în lumină jumătate în întuneric doar din cînd în cînd te roteşti să ţi se vadă celălalt braţ de care ai agăţat un cîntar pe cîntar o pasăre şi în ghearele ei un bănuţ de aur care nu cade niciodată. nici nu ştii că ne vom atinge că la sfîrşitul dansului vei avea altă înfăţişare, necunoscută mie în timp ce te priveşti în oglindă cu acea cochetărie ieftină de dinaintea morţii pasărea se întinde şi îţi apucă în cioc imaginea, o trage după ea pînă în locul unde mari spaţii se deschid lăsînd să se vadă crucea - tîrziu fiecare se întoarce la sine însuşi cîntînd.

***

sînt aici – un dansator pe gheaţa subţire dintre realitate şi vis făcînd cercuri. privesc uimit tot mai multe sînt măştile solitudinii, pe care să o pun acum cînd dorinţa de pe urmă a oricărei femei este să fie alungată cu pietre din oraş? sînt aici - o aşteptare neutră între a fi şi a nu fi uneori mi-e frică, simt moartea în locul păpuşilor. cine îmi fură hainele, cine-mi arată un cer de pene deasupra unui cer de păsări goale ca o rupere a fiinţei de neant?

***

îmi face semne privesc într-acolo şi plînge aplecată peste mine crucea ca o femeie cu părul tăiat găsesc nişte resturi pe masă. daţi-mi partea ce mi se cuvine din berbecul fript aştept. se face seară feştila lunii e stinsă dintr-o suflare tîrziu se apropie iubita - o cunosc după pieptenul înfipt în întuneric. vorbim despre dragoste

***

mor pipăindu-mi conturul interiorul mă respinge cum aruncă marea pe ţărm înecaţii desenînd în palma fiecăruia ochi nas gură mor în afara ta moarte în timp ce înlăuntrul tău mă nasc şi nu mi-e uşor să înţeleg graba aceasta!

*** femeie minune ioană pe rug îngheţat mă rog la tine te privesc seara din haine iese întotdeauna un trup vinovat că a minţit că a făcut dragoste. cine eşti tu? un christ cu mîinile la ochi o energie nedescoperită încă? uneori am sentimentul că nici nu exişti eşti doar o imagine tristă între palmele mele mă joc cu tine te aşez mereu în alt loc dispari iar eu te caut înnebunit toată noaptea un greier îşi cîntă durerea pînă se face alb dimineaţa te regăsesc pe malul apei plîngînd cu părul răsucit după cap ca o virgulă priveşti cerul: sufletul lucrurilor mari se cuibăreşte în sufletul lucrurilor mici hai să ne închipuim că lumea e mică, atît de mică încît o putem ascunde în ureche auzi? – un ţipăt de om e în ceas.

*** văd ceea ce nu există ci doar înlăuntrul meu se sprijină pe un mal de nisip mișcător nimic nu e adevărat - profeţii îşi tot schimbă între ei pălăriile

GOLURILE DIN PÎINE (Editura MARINEASA, Timişoara, 1998)

***

o pasăre traversează rîul înainte şi înapoi duce veşti între lumi imaginează-ţi zborul ei refăcut din cioburi colorate şi întreg cerul îţi va părea un vitraliu ale cărui culori nu se ating niciodată o să fiu blind cu tine, moarte, ca un copil ce se joacă de-a baba-oarba printre paharele de cristal. Ce fericit e cel ce nu se are pe sine, ci doar o muzică ascunsă-n ureche!

*** eu nu sînt, tu nu eştigîndul acesta ne face să existăm. un ritual al propriei sale absenţe e omul! Un nebun aruncă var peste văduvele oraşului, fie noapte ori zi, arde hîrtia somnului, apa trage după sine uscatul. Se roteşte corabia ca scrisul meu despre tine. Pe ararat am fost împreună, mai ştii? Trec orele prea repede ca să le pot însemna pe spatele tău; picioarele lor rămîn în abis. Niciodată, pînă acum, n-am putut scrie în vis. Ne naştem goi şi cuminţi, se răreşte nisipul vederii, se topeşte oglinda de zahăr ascunsă în gură cîndva o să te dezamăgesc întorcînd punctul pe partea cealaltă, vei vedea că eu nu sunt, tu nu eşti. doar închipuirea ne face să fim. Cuţite înfipte în apă.

*** îţi pui inima în praştie şi tragi cu ea peste rîu. te nimereşti pe tine, cel de dincolo, în piept - o rază de soare trezeşte mijlocul pietrei şi el migrează în altă lume viaţa de aici e doar coaja vieţii de dincolo, îţi spun. tu taci. Cuvintele tale se tem de propriul lor conţinut cum toboşarul de liniştea dinlăuntrul tobei sale.

***

Ploaia ţi-a umplut golul buricului. Dansezi întruna dar nici un strop nu se varsă, vin păsări să bea apa în care te pieptănai înainte de a te naşte. Deodată simt o poftă infidelă de a muri. Tu știi cît de adîncă se face mîna ta atingîndu-mă? Mi-e teamă parcă aş sări pe o fereastră deschisă în pămînt – fără margini, amintind de ochii tăi deasupra cărora ploile au împrăştiat o fanfară. Dansezi dansezi dansezi. Eu încă mai aştept să-ţi pierzi sandalele şi să uiţi totul. Femeie, eşti atît de misterioasă că o mie de înţelepţi caută ceea ce tu nu ai ascuns niciodată!

***

Dimineaţa găsim urme de dinţi în măr - oricare dintre noi ar putea fi vinovatul pîndindu-ne reciproc nici nu vedem cum şarpele se strecoară în lacăt şi ne încuie pe dinafară. Mărul se rostogoleşte împrejurul nostru şi ţipă îşi vrea înapoi muşcătura. Ce să-i adăugăm, Doamne, cînd noi înşine nu suntem întregi, ci doar părţi ale poftei tale de a avea pe cine pedepsi? Ceea ce odată ni se arăta acum trebuie căutat şi ne e frică strigătul nostru e atît de slab că abia îţi atinge genunchii, dar ştim că-l auzi ştim că-l auzi, de aceea ne închinăm în fiecare a şaptea zi odihnei tale.

*** un păianjen îţi ţese coapsa în vis ce gînd ascunzi de mi se face sete la miezul nopţii mama strigă la mine să nu beau apa morţii mireasma ta îşi începe dansul barbar pe mese auzi? în ceas se desface perechea tic-tac tic-tac tic-tac timpul se opreşte rămîne mereu ceva neînţeles: şapte zile şi doar şase feţe ale zarului.

*** Cele mai frumoase lucruri le văd cînd îmi acopăr ochii, nu mă întreba nimic, nu te aştepta la prea multe, sînt neputincios ca un paznic la carele cu sare cînd plouă. somnul de zi apasă pe somnul de noapte întreg spaţiul trece prin urechile acului pînă devine linie eu caut continuu cu degetele în ochi scene din viaţa mea sunt desenate pe ciocul păsării ce mă însoţeşte parcă sînt în altă lume pe cer umbra creşte atît de mare încît omul e doar un accesoriu al ei cu degetele pe ochi mă ascund de mine însumi ziua bate tam-tam-ul în burta noului născut sau poate e noapte iar eu îmi frec greierii de buze ca pe nişte muzicuţe şi cînt şi cînt fug zaruri pe sub pămînt cineva strigă: - adună-ţi jucăriile şi vino să mori nu îl ascult ei da trei zile am vînat cu tata animale amnezice am întins capcane florilor carnivore apoi am venit acasă de cum ne-a văzut mama a întors mărul din fereastră cu partea nemuşcată înspre Dumnezeu acum mă mir - cuvîntul e un circusant pe limbă piatra mă priveşte cu ochi de eunuc o suflare caldă împrăştie stolul de vrăbii dimineaţa ori seara cînd cu mîinile pe ochi mă întreb: cărui sfîrşit m-ai promis, Doamne?

*** Prin faţa ferestrelor larg deschise trece groparul satului. Îşi simte sufletul împăcat: nici azi n-a îngropat pe nimeni mai adînc decît s-ar fi îngropat pe sine însuşi. Nu foloseşte unelte, într-o mută sfinţenie sapă gropile cu mîna. Crede că metalul s-ar îndîrji prea mult împotriva celui de sub pămînt şi asta l-ar supăra pe Dumnezeu. Unii vor să-l alunge, pentru ei tot mai puţine sunt golurile din pîinea cinei. Dar în cer nu sunt găuri? Îi pedepseşte cineva pe cei ce le-au făcut? Degeaba l-au ameninţat cu moartea. Ochii morţii sunt pentru el două cireşe care-l urmăresc speriate din frunziş nădăjduind că vor scăpa neculese.

*** poetul avea prostul obicei de a roade capătul creionului cu care scria aşa azi, aşa mîine au hotărît să-l dezveţe i-au pus la capătul creionului bustul regelui făcut din ceară - nu va mai avea curajul să-l roadă, au crezut ei dar s-au înşelat a urmat bustul bufonului al reginei, al prinţului moştenitor în zadar. toate au avut aceeaşi soartă. - puneţi-i la capătul creionului propriul său bust din ceară, a fost de părere nebunul împărăţiei a doua zi minune: creionul era întreg.

*** Te dezbrăcam cu mişcări încete O noapte şi o zi ţi-am vegheat trupul gol, ţi-am înfipt o floare în muşuroiul buricului. Ne mîntuia durerea, tu aveai un anume fel de a rămîne întreagă. Era devreme. Îngerul plecase, dar palmele lui tot mai ocroteau flacăra dintre noi. Îţi aminteşti? Ne întîlneam pe furiş sub o frunză din care picura mir. Stăteam faţă în faţă, fiecare îşi lipise pe frunte o oglindă: vedeam chipuri avute cu mult înainte de a ne naşte. Tăceam în afara timpului, punctul clipea ca un ochi orb, îl puteam aşeza oriunde. Era linişte parcă toate cuvintele ar fi fost spuse deodată.

*** Uneori pielea visului devine prea strîmtă. Dincolo de ea eşti tu, cu bucăţi din tine momeşti realitatea să se îndepărteze. Eşti singur – singurătatea nu-ţi mai ajunge. Cuvîntul împrospătează hîrtia, florile tale nu fac rău nimănui, realitatea se umflă pînă plesneşte, insuficientă sieşi ca o pălărie cu iepuri, ca un gol căruia îi cresc pene. În tine se văd începutul şi sfîrşitul. Ei da, cînd mori o iei de la capăt, eşti îngropat cu oglinda în mînă să vezi cît eşti de singur.

*** În grădină e un cuib părăsit unde îşi duce şarpele iubita pe furiş. Sîntem copii, pîndim zile întregi din tufişuri, prea miraţi să înţelegem ceva - un înger ne şterge din minte propoziţia dezmăţului Tu încă nu simţi plăcerea ce ţi-o dă un strop de apă picurîndu-ţi, la nesfîrşit, pe creştet. Eu abia deosebesc jocul de haos. Privim într-acolo cu pofta cu care animalul miroase piatra şi aceasta îi dă de gîndit. Tu calci pe o creangă uscată, mă sperii. Dacă a auzit şarpele şi-o să fugă, martorii cărei fericiri mai sîntem noi? Trece copilăria, aflu că tu şi şarpele erați complici. Doamne, cîtă ipocrizie! - uneori răzbunarea are gust de apă stătută, îţi spun. Tu plîngi, femeie. Şarpele e mort, în cuib ciripesc puii unei păsări străine nouă.

*** eu pe un mal, tu pe celălalt - jucăm zaruri pe rîul întins între noi norocul e luat de valuri şi dus la vale unde ne aşteaptă aceeaşi deşertăciune fuge timpul, se limpezesc feţele zarului orice realitate ascunde un vis aşa cum ai avea întotdeauna, cusut pe gulerul cămăşii, gramul de şoricioaică.

*** Ţi-am scris dar în drum spre tine porumbeii mei au fost momiţi cu grăunţe de aur şi prinşi, cu penele lor au fost scrise alte scrisori şi trimise nicăieri. Nu plînge. Scrisorile neprimite sunt curate ca palmele copilului, în ele poţi citi fără să te înşeli. Nimic nu e nou, doar amintirea ta mişcă, din cînd în cînd, valurile unei mări îngheţate. Toate sunt la locul lor aşteptînd să se nască. Eu găsesc pe prag dimineaţa ochii nopţii şi mă întreb: ce a luat cu ea atît de preţios noaptea de a trebuit să îşi lase în schimb ochii?

*** În fiecare dimineaţă îmi scriu testamentul cu degetul pe un geam aburit - ce îţi las e nefiresc de egal cu ce îţi iau plec în altă lume călare pe un cal potcovit cu felii de măr încet-încet să nu mă auzi sărutul meu de despărţire îţi lasă pe frunte o urmă de potcoavă privesc uimit fuga ta dintre lucrurile oarbe cînd bufonul a aţipit iar regele încă mai crede în deşertăciune eu chiar pot plictisi o piatră sunt viu ori mort? cine înlesneşte confuzia? Ai grijă, floarea peste care plîngi acum va creşte de două ori mai înaltă, va atinge pragul de sus şi îl va sfinţi, îmi spui. eu tac. Tăcerea mea pare a nimănui.

*** scriu scriu scriu golul creşte în urma mea se îngreunează tot mai mult ca bila ocnaşului pe măsură ce trece timpul văd altă lume a fi liber înseamnă a-ţi imagina o fereastră exact în locul unde ceilalţi au bătut deja cuiul spînzurătorii.

*** Dumnezeul meu Dumnezeul meu pentru ce m-ai pedepsit să duc pe umeri la nesfîrşit o cruce cu vîrf de creion?

*** văd sîngele tău căţărîndu-se într-un pom şi îi strig să coboare - el îmi aruncă o cireaşă amară. scriu Dumnezeu mişcă indigoul de sub cuvînt

*** sînt al vieţii şi al morţii deopotrivă ce-mi ia una, cealaltă îmi adaugă de ce mă recunosc, Doamne, mereu în cioburile oglinzii, dar niciodată în oglinda întreagă?

***

hai la marginea oraşului să înălţăm zmeul fără sfoară, doar cu ochii să îl plimbăm pe cer apoi cînd se va face noapte şi nu-l mai vedem el să rămînă deasupra noastră - stea ocrotitoare de ce te miri? realitatea e mereu alta cum tu eşti ceea ce rămîne după ce te-ai suprapus perfect peste propria-ţi imagine din oglindă.

*** Scrii. Între manuscrise îşi face loc o mare moartă, o apă fără degete încercînd să atingă uscatul, un organ izolat de celelalte organe, existent doar în memorie, o amintire a fostei tale alcătuiri. Steaua ce urmează vîrful catargului îţi ia cu ea viaţa. Cîtă tristeţe în scrisul tău! Un punct ispăşeşte pedeapsa pietrei. O repetare veşnică a aceleiaşi greşeli e omul. În vreme ce braţele crucii arată mereu aceleaşi ore. Eşti fericit. Fericirea ta seamănă cu paroxismul fluturilor cînd se aprinde o lampă, cu saltul iezilor peste groapa comună a timpului. Scrii. Scrisul tău se risipeşte fără să-l poţi opri.

*** Dorm sub un măr. Tu îl scuturi tocmai cînd visez că peste mine cad mere. Nu mă trezesc – e prima oră a dimineţii cînd fiece cuvînt ia forma lucrului pe care îl numeşte. Va fi o zi blîndă ca răsuflarea boului lîngă un fir de păpădie. Împrejurul meu obiectele sunt în aşa fel aşezate parcă Dumnezeu ar fi alcătuit cu ele o propoziţie. De unul singur, joc zaruri, cîştig mereu căci feţele zarului nu ştiu unele de celelalte. Le arunc pe pîntecul unei femei el vibrează ca şi cum l-aş săruta, gata să pleznească. Joc pînă tîrziu apoi zarurile sar în cer, merele se prind înapoi de crengi, eu însumi sînt ecoul unui cuvînt nerostit.

*** Cuvintele fac gaură-n cer şi te scapă. Bat clopotele – astăzi duci la groapă un mort cu cireşe la urechi, mîine îl vei învia cu un strop de apă. Te joci. Ce-i viaţa? Ce-i moartea? Jumătăţi ale aceleiaşi perechi pe care nu pot s-o încapă. Te regăseşti: ai chip, ai nume şi tot mai clar vezi vîntul de aici cum mişcă morile de pe cealaltă lume. E soare-n chihlimbarul ce mi-l arăţi acum ca şi în alte dăţi te pierzi în balta cu ochi verzi. Eşti tu ori altul? Aceasta-i întrebarea, altele nu-s. Împăratul desenează o cruce din lemn pe spatele fiecărui supus. Pentru el răzbunarea e singurul elixir, acolo unde sîngele atinge apa creşte un trandafir. Roşu. Ca vinul curs la agapă, cînd cuvintele fac gaură-n cer şi te scapă.

*** De ce-mi dai, Doamne, atîtea cînd eu nimic nu-ţi cer? Şi-s peste glasu-ţi sfânt o umbră, o otravă. Îmi pare gol chiar cerul unde te ascunzi - un uriaş ovar de evă stearpă. Îmi amintesc o zi în care am aşteptat zadarnic din gura şarpelui să curgă lapte şi alta-n care te-am vîndut meşteşugit pe un sărut şi am primit în schimb treizeci de şoapte, ce-mi sună-n cap de atunci fără încetare. Acesta-i preţul dulce-al învoielii ce am făcut-o fără să gîndesc, fără să ştiu că taina-ţi nu se pierde căci e cu mult peste ce-i pămîntesc? Abia acum văd limpede că nu-i hotar care să îţi oprească pasul, deşi te simt în fiecare clipă timpul tău nu e măsurat cu ceasul, cu minutul ori secunda. Eşti ca suflarea ce n-o pot vedea dar peste tot îi simt, ocrotitoare, unda. Şi-n blînda-mi ignoranţă, eu mă ridic şi strig: de ce-mi dai, Doamne, atîtea cînd eu nu-ţi cer nimic?

*** Trec anii. Realitatea se usucă în mine ca strugurii iarna. Strig în vis – mă muşcă un peşte. Cine sînt? Şi ce pot adăuga eu morţii? O tăcere lungă cît un joc cu cărţile albe; nu ştiu ce dau, ce primesc. Sînt mai singur decît sînt! Degeaba mint că nu am plîns, se văd lacrimi pe tălpi. Vine o vreme cînd a fi şi a nu fi sînt cele două jumătăţi ale mărului furînd una din alta spre a rămîne mereu egale. Spune-mi tu hai spune-mi în cuvînt cine tace şi cine vorbeşte? Stăm faţă în faţă – între noi zboară păsări albe. Doar tu le zăreşti, eu sunt orb.

*** Fugi fugi fugi numai astfel te vei apropia de tine însuţi cum piatra de mîna ce o aruncă. Nu ştii încotro te îndrepţi, toate stau nemişcate, doar aerul ţi se zbate în gît ca un peşte dornic să iasă şi să înghită corabia. Tu eşti deasupra tuturor visînd cu capul pe braţele unei femei din altă lume. Nu te opri nu te opri nu te opri nu privi înapoi fiecare stă ascuns în propriu-i vîrtej gata să-şi muşte călcîiul şi să se trezească, deodată cînţi de emoţie se umezeşte limba statuilor, se agaţă de tine imagini necunoscute aşteptînd să le scufunzi. În lucruri găseşti aceeaşi disperare a formei, aceeaşi încetineală a morţii – tobele bătute sub apă de unul singur, pînă la absenţă. Vezi spaţiul şi timpul alergîndu-se pe sub pămînt. Fugi fugi fugi doar astfel te vei desprinde de propria-ţi coajă, vei fi nepreţuit ca moneda din aur ascunsă la subsuoara crucii de unul dintre tîlhari.

*** Ce mai pot face eu cînd frînghia s-a strîns pînă şi pe gîtul iluziei? Zadarnic mă caut ca şi cum sub punct nu l-aş regăsi pe „i”, ci altceva, străin propriului său acoperiş. Rege disperat căruia nu i se potriveşte coroana lui „a fi” - păşesc în altă lume, acolo păsările sunt atît de înalte încît nu au nevoie de zbor. De unde vin? Cu uitarea nu poţi cumpăra un răspuns, cuvintele au propriile lor legi nescrise, doar Dumnezeu ştie să le dezlege la ceas de taină cînd icoanele plîng – ochii mei ochii mei se topesc sub întîia zăpadă. Din alt timp sînt pedepsit fiindcă am auzit cum cădea o piatră cu mult înainte de a mă naşte. La răscruce de drumuri, cel ce vine pe cel ce pleacă nu îl mai recunoaşte.

*** Beau paharul pînă la fund. Voi îmi spuneţi că a fost tot timpul gol, conţinutul lui exista în mine precum lumina în cel ce nu o vede. Dintr-odată răsăritul îşi pierde cadenţa, devine imprevizibil ca un copil în magazinul cu porţelanuri. Unde şi cînd să îl aştept? Voi nu spuneţi nimic, doar inimile vi se fac tot mai mari asemenea pietrelor scoase din apă de căutătorul de aur. E linişte, încă îmi amintesc clipa cînd m-a prins de mîini Dumnezeu, m-a privit în ochi şi a tăcut. Uneori tăcerea e o podoabă pe care nu o poartă nimeni.

100

*** Să nu-ţi pierzi bucuria, mi-a spus. Bucuria de a decoji un măr, seara, după ce toţi ai casei au adormit. Să mîngîi fiecare spirală pînă simţi cum bate în ea inima unui om, dragostea lui întreagă ca luna de primăvară. Apoi, dacă vei mai avea timp, să te gîndeşti şi la mine. Să rîzi, mi-a spus. Să rîzi chiar dacă în locul aurei vei fi silit să porţi un cerc de jongler, să te arăţi fericit de parcă nimic altceva nu ţi s-ar potrivi mai bine, vei vedea cum în cercul acela clipeşte un ochi de lumină. Şi dacă mai ai timp, gîndeşte-te şi la mine. Fii bun, mi-a spus. Fii bun, oricine te-ar lovi cu piatra ori cuvîntul – rana ta să fie adăpost pentru îngeri dar şi pentru muştele rătăcite. Nu-ţi fie teamă de moarte. Aşteapt-o. Şi de va rămîne timp, să te gîndeşti şi la mine.

101

FLUTURELE CU O SINGURĂ ARIPĂ (Editura TIMPUL, Reşiţa, 2000)

102

*** eşti stolul de păsări ce se sprijină pe un picior nevăzut în locul crucii îţi pun la cap o moară de vînt să auzi cum se macină în ea glasurile îngerilor sufletul meu îţi dă tîrcoale ca lupii focului de hîrtie flămîndă e noaptea - în gura ei am găsit inima uscată a lunii ce-i viaţa? ce-i moartea? căderi repetate în golul din tine însuţi în timp ce sufletul ţi-l adaugi preaplinului din afară.

103

*** de azi vei cîntări doar partea nevăzută acel clipocit pe care îl auzi după ce apele au secat totul va fi fără margini o peşteră locuită de strigătul tău de azi vei atinge lucrurile ce nu pot fi atinse ca într-un joc te roteşti, te roteşti pămîntul îţi preia mişcarea şi o scoate în afara timpului tu unde eşti? aici sau dincolo? pe a cui spirală, invizibilă, luneci în vis? oare răspunsul, ca un sîmbure, nu e tocmai în întrebare cuprins?

104

*** să vină încet, să se strecoare în sufletul meu neauzită de nimeni, ca o melodie sub capacul ceasului de buzunar, spuneam şi fericit am deschis fereastra. Nicăieri atîta linişte. O linişte de teatru antic în ruine, o linişte pe care pînă şi tăcerea peştilor ar fi tulburat-o. Era vis ori realitate? Nu ştiam. Mă simţeam doar nefiresc de uşor, golul din mine echilibra o balanţă în cer. Abia atunci am devenit întreg: deasupra mea zbura un stol de păsări şi numai una dădea din aripi pentru toate.

105

*** Unde eşti tu cel ce nu eşti şi ce poţi adăuga destrămării mele? de ce tot întorci clepsidra n-ai văzut că e goală? arunc o piatră în cer – de acolo cad firimituri de pîine semn că nu m-ai uitat clipa e nesigură ca zborul învăţat în captivitate sînt pedepsit să scriu cu care cuvînt îmi vei dezlega mîinile, Doamne?

106

*** Ce fericire să nu ştii în al cărui călcîi se ascunde golul în a cui gură preaplinul ce fericire de cel ce simte gustul pietrei care l-a lovit şi mai ales cîtă linişte cînd se aruncă zarurile ele se rostogolesc…se rostogolesc… ca rîsul bufonului printre paharele goale.

107

***

de ce m-am născut, Doamne, desperecheat? simt şi acum pe piele răsuflarea celuilalt, mai fină decît mătasea. Un fluture cu o singură aripă încercînd să ajungă de unde a plecat e sufletul lui. Doamne, de ce ai îngăduit asta? dacă iuda te-ar fi vîndut doar pe cincisprezece arginţi iar cu restul ţi-ar fi răscumpărat învierea, n-ar fi fost suferinţa ta dulce ca mierea? nu s-ar fi auzit cuvîntul tău în zadar din înalt? Fă-mă, Doamne, să înţeleg: dacă sînt unul singur, de ce mă pedepseşti şi pentru greşelile celuilalt?

108

*** eu nu sînt eu ci un lung şir de vieţi pierdute - aud cum se destramă nimicul undeva între vis şi realitate sînt un măr părăsit de vierme ocolit de săgeată aşezat mereu pe capul celui ce pierde cine sînt? timpul trece degeaba ca o femeie cu care nu ai copii deodată vii tu – se opreşte pe muchie zarul cîştigător te simt, Doamne, parcă aş cînta pe corzile unei viori din cer mă apropii de tine. Copil. Mirat că lumea încape în cercul pe care îl rostogolesc fericit

109

*** stau pe marginea ferestrei ca un sinucigaş nehotărît mulţimea care mă priveşte de jos s-a transformat într-o uriaşă oglindă dacă m-aş arunca aş fărîmiţa-o şi fiecare înger s-ar întoarce la Dumnezeu trist cu imaginea mea în palmă

110

*** e duminică torn apă în palma cerşetorului orb el o duce la gură şi o sărută ca pe legătura de chei de la comoara numai de el ştiută

111

*** 1. e dimineaţă scriu ca şi cum aş înălţa un zmeu de piatră.

2. scriu fără să tulbur albul hîrtiei - paşi de dans pe o apă curgătoare sînt cuvintele viaţa şi moartea se luptă în zadar ca un berbec cu propria-i imagine din oglindă.

3. calea e dinainte desenată pe talpa celui ce pleacă sînt ecoul propriei mele tăceri într-o vale necunoscută un condamnat la moarte care se teme mai mult de inocenţa călăului său decît de tăişul securii.

4. Doamne, sînt înlăuntrul meu şi nu mă pot atinge cum limba nu loveşte marginile clopotului decît după ce sunetul lui s-a făcut pe deplin înţeles.

112

5. cuvîntul Lui a dezlegat nodul apelor roagă-te ! credinţa e uiumul pe care Dumnezeu îl ia celor care macină la moara din cer.

113

***

doi copii se întîlnesc, întîmplător, pe plajă schimbă între ei luna şi soarele fără a le fi avut vreodată tu îi chemi scuturînd în locul clopoţelului un strugure alb e întîia dimineaţă a lumii.

114

*** dansai. Cercelul din ureche ţi se făcuse vîrtej şi măsura orele în ambele sensuri cu aceeaşi inexactitate - timpul naşterii putea fi, la fel de uşor, timpul morţii dansai pe tăcute într-un clopot cu marginile de plută dansul tău nu semăna cu nimic, el preceda mişcarea o rotire de limbi de ceas invizibile o sferă cu mîinile şi picioarele crescute în interior erai. În vreme ce eu strigam să se facă lumină o şopîrlă uriaşă îşi lepădase coada în cer. Tu dansai, dansai. Vis ori deşertăciune e dansul celui ce nu atinge pămîntul?

115

CÎNTARUL DE APĂ (Editura MARINEASA, Timişoara, 2002)

116

Vreau să m-apropii azi de tine, Doamne, fără ca-n fariseu să mă prefac – asemeni păsărilor ciuguli-voi grîul numai din palma-ntinsă de sărac. Tu judecă-mă aspru, iar de-s bun tălpile să-ţi sărut, aruncă-mi scara, pentru ce am greşit fă-mă să plîng cum viţele de vie primăvara.

117

Mă rog. Aştept. Aştept şi iar mă rog, străină minţii mele e clipa desfătării. Cum peştele bucăţi din mal nu rupe să le arunce, jos, pe fundul mării aşa nici eu n-am îndoieli acum că la sfîrşit, cînd regăsi-ne-vom, voi fi copil visînd să dau de-a dura cercuri prin trunchiul unui pom. Dar drumul către tine e, Doamne, o frînghie cu noduri multe. Fă-mă să-nţeleg: de ce cu cît m-apropii de-al ei capăt, cu-atît mai anevoie le dezleg?

118

Stau pe o margine, gata să cad de n-aş simţi, în nări, a ta suflare. Ce sînt eu, omul, dacă nu cuvîntul rostit de alt cuvînt, cu mult mai mare? Mă scrie-o mînă pe nisip, cealaltă vine în urmă-i, repede mă şterge. În judecata-ţi, Doamne, e prea mult puţinul care vreau a-l înţelege. Şi doar îndepărtîndu-mă de gîndul de a te pipăi pot să m-apropii, precum un măr florile timpurii, peste vederea ta să-mi scutur ochii.

119

Unde e susul? Josul unde este? Dezleagă-mi, Doamne, tu, acest mister. Iar, dacă poţi, spune-mi cum de azi-noapte caii-au pierdut potcoavele în cer? Am obosit, ce-i drept, păzindu-i şi n-aş fi vrut s-adorm, însă nimic nu-i mai odihnitor decît să simţi cum trece axa lumii prin buric. Urc şi cobor întruna pînă cînd cel ce-a plecat e-acelaşi cu întorsul. Şi ca o spiţă-n roata fără margini nu ştiu unde e susul, unde-i josul.

120

Cinez nimicul ca pe un berbec pe care altădată-l călăream. Poate-s nebun, dar ochi de fiară, prin întuneric, mă pîndesc la geam. În aşternuturi proaspete de piatră, adorm apoi visînd întruna că sîngele femeii, noaptea, se întîlneşte pe furiş cu luna. Îşi varsă-n mine lapţii îndoiala, şi-s singur, fără glas şi trecător, cum trecătoare-i apa peste pietre şi firul ierbii prin picior. Atunci tresar, gîndesc şi caut comori în focul ce s-a stins - pescar al sinelui e omul, nemulţumit mereu de ce a prins.

121

Am obosit, dar semnul tot aştept. Sînt pregătit a-l recunoaşte? Căci simte, oare, mielul, gustul morţii în frăgezimea ierbii ce o paşte? Ori pasărea vînată sus, în umbra-i de pe pămînt ştie că-şi duce zborul? Cîntar de apă, Doamne, dă-mi acum cu el să caut, însetat, izvorul. Să sorb pe brînci rîvnita-nghiţitură, cînd mă vor ispiti iar fariseii, credinţa tu-nmulţeşte-mi-o cum vinul băut la nuntă-n Caana Galileii.

122

Stă inima în mine ca zarul, mut, în iarbă şi nici nu ştiu de-s mort ori de trăiesc, “a fi sau a nu fi” – e întrebarea din care tocmai eu lipsesc. Căci împăcat cu toate-aş vrea să mor pentru a pune capăt căutării, uitînd că moartea nu e un răspuns, ci adîncirea-n sine-a întrebării.

123

Fac cruce pîinii, ea se rupe în patru părţi, deloc egale, căci fiecăruia altcumva i-a fost dat să guste clipa răstignirii tale. Cei ce cu fapta ori cu gîndul, cuiul în palmă ţi l-am răsucit, pietre de moară sîntem, azi, în apa pe care tu, Hristoase, ai păşit. Şi-nţelegînd, prin vina ce ne-apasă, că nu-i decît o cale: a luminii, vedem cum firului de grîu îi creşte-o cruce-n locul rădăcinii.

124

Culcuş îţi fac în mine ca lămpii în firidă, clipa se alungeşte-ntr-atîta că mi-e greu să o cuprind şi demn, nici pe departe, de a-ţi lega sandaua nu sînt eu. Tu îţi întinzi piciorul, mă aplec să desluşesc în ape-al urmei rit. Pentru-a închide cercul le ajung cele ce vin pe cele ce-au pierit. Şi se dilată timpul ca sabia în teacă, prin frunte-mi trece-un corn de inorog. Ca un pescar ce şi-a pierdut norocul ajung pe malul mării şi mă rog.

125

10.

Din tine pleacă oile răzleţe şi tot în tine, Doamne, se adună cum apele s-au despărţit în două spre a rămîne, veşnic, împreună. Cîntarul tău egal împarte totul - unii cu faima, alţii cu durerea căci nu e nod să se dezlege singur şi nici stupar să risipească mierea. Eu, încă rob al simţurilor crude, te rog, cu harul tău de necuprins, alungă-mi, Doamne Sfinte, îndoiala de ceea ce nu poate fi atins.

126

11.

Lovind mulţimea cum o vîslă apa cuvîntul tău - cumva-n afara lui – încă-l aud. Şi-n veci n-o să se-nchege un strop de sînge-n vîrful cuiului ce te-a ţinut pe loc, între tîlhari, de la trei ceasuri pînă seara cînd sufletul, ieşind din trup, s-a dus la întîlnirea aripii cu gheara să le oprească pentru totdeauna din lupta lor de-a stăpîni pustiul. Ce altceva-n afara mîntuirii pot împărţi, acum, mortul şi viul?

127

12.

Mă ispiteşte-un ceas cu oase moi să-ncurc timpul ce-i scurs cu cel ce vine, oricît încerc mînia să-mi înmoi pe gură-mi iese şarpele: “Străine! “, îţi strigă el în locul meu, hainul, nemaiputînd pedeapsa să-şi îndure. Eu scriu. Deodată golul şi preaplinul unul din celălalt încep să fure. Mă ţine-n viaţă scrisul cum focul lumînarea, deşi-i topeşte-ntruna trupul crud. Fă, Doamne, grea să-mi pară desfătarea cînd paşii tăi în mine nu-i aud.

128

13.

Domnul aşază totul pe-un cîntar căruia tu măsura nu i-o ştii, de-aceea pedepseşte cînd tu ierţi şi iartă tot ce tu ai pedepsi. Nu ai greşit, însă păcatul îl porţi de şapte ori pe-atît cît de nevinovat te simţi la răsucirea mărului în gît. De-o coborî mînia lui asupră-ţi nu te feri – e de prisos, căci de la naştere tu porţi, copile, giulgiul lui Hristos.

129

14.

Scutur întruna cireşul dintre ramuri cad eu: copil ce fură cireşe sub ochii lui Dumnezeu. Mă recunosc. Fără ceas măsor timpul întîia oară, urc şi cobor – salt de greier pe o uriaşă vioară. Pofta de a fi se adună în sîmburi mari, sub pămînt. Copil, mă ascund în cireş ca litera în cuvînt.

130

15.

Stăm faţă-n faţă, între noi un cuib cu copac cu tot se roteşte. Puii din el ne ciugulesc marginile, fiecare, în sine, descreşte. Şi cade pradă propriului său ochi, prea lacom să mai fie săturat. Mărul din rai rămîne gol chiar dacă numai în gînd l-am scuturat. Şi-n veci lipiţi de poartă aştepta-vom - zălog păcatelor demult făcute ca două lacăte visînd nostalgic la răsucirea cheilor pierdute.

131

16.

Să ispăşim păcatul vechi, ispita, trează rămîi, femeie, lîngă mine şi toată noaptea ne rugăm ca două grăunţe-n guşa păsării divine. Ca două pietre reci pe fundul mării, încremeniţi vom sta în adorare pînă cînd muşcătura întregi-va mărul iar şarpelui i-or creşte iar picioare.

132

17.

Întotdeauna mi-a fost teamă, Doamne, că îmi ascunzi ceva, şi-mi vine să alerg sub păsări ca să le prind în braţe de-or cădea Trimite astăzi Duhul să-mi ajute a înţelege că din tine sînt, cum, spre-a o mîntui, mîna-i întinde partea din cer, părţii de sub pămînt.

133

18.

Ca prin vis s-aude tropot, har marie măgdălină, rece-i dunga de la clopot, neatinsă de lumină. Vin călări pe înserate, har marie măgdălină, celui împăcat cu toate calea vieţii să-i aţină. El le-arată-n ceruri Steaua, har marie măgdălină, caii îşi înghit zăbaua şi întîi i se închină. Apoi călăreţii lor, har marie măgdălină, de pe şei, lin, se cobor şi-ngenunche în ţărînă. Iar în loc să îl omoare, har marie măgdălină, îi aruncă la picioare aur, tămîie şi smirnă. Dimineaţa-i fără tropot, har marie măgdălină, cîntă dunga de la clopot şi se umple de lumină.

134

19.

Îşi cheamă rana cuiul înapoi s-o întregească iar. Marota minciunii ridicată e la cer, o cruce urcă singură golgota. El nu se-arată ochiului, ci minţii ce cu lumină vrea să se-mpresoare. La fiecare poticnire-a lui începe-un prunc să umble în picioare. Că cina de pe urmă-i e priveghiul, el a ştiut neîndoielnic, dară, de-ar fi fugit de moarte rămîneam cu toţii-n întunericul de-afară. Şi ce-a luat cu sine-n ceruri fiul celui ce e în toate, nu se vede? - păcatul vechi, al cărui înţeles în rotunjimea mărului se pierde.

135

20.

Mor. Tu mă speli cu pămînt, se mişcă imaginare lumi în cuvînt. Mîinile celui trimis să mă salveze îmi par uneori prea aproape, viaţa mi se risipeşte, în cercuri, pe ape. Ating în joacă marea – ca gongul pielea-i sună, vom trece-n altă lume împreună. Firimiturile reîntregi-vor pîinea pe masa celui lacom, vreodată? Încremenite-s toate, doar distanţa dintre moarte şi înţelesul ei e schimbată din clipă-n clipă. Doamne, nu mai înţeleg: cît din sine însuşi poate pierde omul pentru a rămîne întreg?

136

21.

Zboară cocoşul, rece-i faţa monedei pe care a fost încrustat, oare îmi voi regăsi sufletul după al treilea cîntat? Frică mi-e, Doamne, mă lepăd de tine în viaţa aceasta. Voi simţi, după, moarte, cum îi picură creasta? Sînge de pasăre mută o să găsesc în cuvînt, mi se sparge cocoşul în palmă parcă ar fi de pămînt. Îi adun ţărîna şi suflu în ea, pe loc, s-o înviu, în alt cocoş s-o prefac pînă nu-i prea tîrziu.

137

22.

în grădina Ghetsimani unde plînge Domnul şi fără de tihnă-şi dorm ucenicii somnul, înger sfînt trimite Tatăl fiului său semn - la vederea-i înfloresc mugurii pe lemn eu sub poala-i mă strecor ca să pot vedea de se îndoieşte Domnul de puterea sa. El mă vede şi mă mustră să îmi dau silinţa spre a nu-mi lăsa ispitei de-a ştii totul, fiinţa. Căci cu cît ştiu mai puţine despre el, Alesul, cu atît se-arată-n fapta-i, mai clar, înţelesul.

138

23.

Îţi ciugulesc din palmă cuiele ca puii abia ieşiţi de sub găoace iar şarpele, scîrbit de-atîta lapte, să-şi muşte coada se întoarce. Lumina aşezată la fereastră o ocroteşte-un înger. Oare nu e prea timpuriu să văd ziua şi noaptea -mpărţind, în mare taină, o gutuie? Şi vrînd să te cunosc pe de-a întregul întreb, o, Doamne, cu sfială: locul în care am îngenunchiat va fi mijloc de cerc ori de spirală?

139

24.

Păsările dau din cioc în cioc lacrima ta pînă ajunge la mine. N-am ştiut că plîngi, că plînsul dezleagă morile şi ele cîntă pe corzile apei, cu degete lungi. De ce tot umblu să-l zăresc pe Tatăl care ţi-a dat puterile divine? Nu văd că deşi falnic mi te-arăţi tu însuţi stai îngenunchiat în tine?

140

25.

Stă pasărea în cuib, nici nu visează că oul, eu, demult, i l-am băut, pe-ascuns, dar nu din lăcomie ori fiindcă sete mi s-ar fi făcut, ci am crezut, zadarnic, că sămînţa-i sfinţită-n zbor de o voi înghiţi, la cer, în căutarea altei vieţi, să mă înalţ mult mai uşor mi-ar fi. Şi de atunci, în liniştea de moarte care în golul sinelui se lasă, nu ştiu ce-aud: un clopot sau un pui bătînd cu ciocu-n mine ca să iasă?

141

26.

Împarte vînătorul pasărea în două, de jos, cu ochii: jumătate lui, cealaltă jumătate el o lasă, spre-a fi reîntregită, cerului. În cer să laşi mereu atît cît iei - mai multe nu, nici mai puţine pe o balanţă cel ce moare, pe cel născut de mînă-l ţine.

142

27.

Te prind de mîini întîia oară, balanţa urcă sau coboară? Adaugă sau ia din noi, ne umple ori ne lasă goi? Tu ţi-ai închipuit vreodată cum e să pleci neîmpăcat din lume cînd, jos, sub cruce, eu, avarul, la sorţi voi trage însuşi Zarul cel cu mai mult de şase feţe? Şi-l voi sili, -n ascuns, să-nveţe să mi se-arate cum l-aştept: zălog cămăşii de pe piept.

143

28.

Aripă-n zbor şi fir cu plumb sînt eu, tunel între adînc şi Ararat, şa părăsind singură locul în care calul a îngenunchiat. Sub piatră mă ascund, apoi în cer. Mi-e-ngăduit ca astfel să mă joc? Tu nu-mi răspunzi, dar ochii tăi acum rostogolesc un cerc prin foc. Mă nasc şi rob şi împărat, o, Doamne, în mine-i sîmburele, dar şi glodul ca două maluri gemene pe care le leagă pasul tău, nu podul.

144

29.

El însuşi, fiul Domnului, păstor al turmei, mie – un biet miel, picioarele îmi spală să mă-nveţe cum altora şi eu să fac la fel. Nu doar mi-arată, ci cu mîna-i mă curăţă din tălpi pîn’ la genunchi, căci scris e: “piatra lepădată de zidari pusă va fi în capul unui unghi”.

145

30.

Arunc pămînt peste cel care scrie. Mi-e teamă, coboară din cer o frînghie. Pasărea al cărei cîntec acum îl ascult e urna cu cenuşă a păsării de demult. Pietre în apă, stele pe cer se mişcă după aceeaşi lege între adînc şi suprafaţă, nu mai pot înţelege. Şi, Doamne, înspre tine întind mîinile: păcatele s-au înmulţit mai repede ca pîinile.

146

31.

S-au coclit întîi metalele rare, a făcut floare vinul. Amară era mierea minciunii pe degete, şerpii şi-au vîndut veninul fără să pregete. Auziseră oamenii că o să intre răul în lume. Au sfinţit apa, aerul, cerul, pămîntul. Copiilor schimbaţi pe fereastră le-au dat alte nume, să poată trece urîtul. La marginea cîmpului au ieşit cu o cruce. Bărbaţii urmau preoţii în tăcere, femeile rămase acasă aprindeau lumînări la răscruce ca în noaptea de Înviere.

147

32.

Mîinile mele sînt vii, zadarnic le îngropaţi sub pămînt - soarele se rostogoleşte întruna ca oul de Paşti pe mormînt Duc pumnul cu zaruri la gură, le-nghit, pe ce faţă-or cădea? Mă ascund în clopotniţă, seara, cum vinul în cel ce îl bea.

148

33.

Rupeţi pîinea, rupeţi pîinea, mie nu mi-a fost să fiu împărţit în două, -n patru, înainte de-a fi viu. Cruce mie, cruce ţie, osîndiţi. Şi ce mister: trăsnetul loveşte piatra şi se-ntoarce iar în cer, pe-altă cale, pe-altă cale decît cea de el ştiută. Rupeţi pîinea, rupeţi pîinea să rămînă ne-ncepută.

149

VÎNĂTOAREA PROMISĂ (Editura MARINEASA, Timişoara, 2003)

150

*** Eşti atît de frumoasă încît fiinţei mele i se face urît de ea însăşi, pe cer, mereu alta. Sub luna, desăvîrşita, înalta. În liniştea de început a luminii, trăiesc - a cîta oară? - taina grădinii. Ca şarpele care-a muşcat din călcîi fără rost nu-mi mai găsesc, în pămînt, adăpost.

151

*** Mă nasc sau mor? Nu ştiu la care capăt al tunelului să mă caut. Umblu buimac - plînsul meu scutură cămăşile de pe sfinţi. E dimineaţă şi inima îmi tremură în piept - animal prea speriat să iasă din peşteră. Unde eşti, Doamne? Vino acum, chiar dacă ar fi să laşi necîntărită toată sarea pămîntului!

152

***

Sînt pedepsit să scriu. Cuvintele mele, complicate mecanisme ale răbdării, locuiesc într-un un ceas elveţian - sufletul e pasărea care zboară mereu din el, zboară şi se întoarce. Nu ştiu de unde, căci eu n-am părăsit niciodată golul timpului Cîştig sau pierd? La sfîrşitul luptei, mănuşa nu mai încape pe mîna celui care a aruncat-o.

153

***

îmi părăsesc trupul şi fug departe, în vîrtejuri înalte cu de la sine putere, sufletul omului ia naştere din nimic. mă regăsesc pe mine, celălalt, dincolo de orice formă concretă. - tainic şi deplin ca aburul ceaiului.

154

***

Mi-e dor de tine, îţi scriu numele. Te vei regăsi în albul hîrtiei, mai vulnerabilă decît în faţa oglinzii. Femeie, mi-e dor de tine. Cade o stea, se părăseşte o fîntînă. E prima şi ultima zi, omul trăieşte pentru a-şi desăvîrşi moartea.

155

***

e noapte. A răsărit o jumătate de lună, semn că viaţa şi moartea sînt, din nou, împreună. Aprinde lampa. Să văd cum fuge, sub pămînt, şarpele orb. Cum bărbatul şi femeia din aceeaşi apă se sorb unul pe altul. Eu ştiu că partea nevăzută a lunii luminează înaltul. Tresare fiinţa, oare-i de ajuns? În înţelesu-ţi, Doamne, iar se schimbă ce-i la vedere cu ce e ascuns.

156

*** Răstorn clepsidra să îmi liniştesc sufletul. Femeie, mirarea ta a oprit vîntul în sălcii! Acum, orice cuib, cît de mic, ia locul unei ore pierdute. Toate se schimbă, doar eu rămîn acelaşi fruct ce mi se usucă în palmă. Doamne, seminţele au fost stele pe cerul dintîi! Strig. Tu taci din priviri asemeni primilor oameni. Ne iubim ca şi cînd ne-am rătăci unul în înţelesul celuilalt.

157

***

Scriu ca şi cum aş respira sub apă. Cuvintele mele se agaţă de orice fir de nisip, de orice întîmplare ce ar putea să le fie conţinut. Mi-e dor de mine, celălalt, chiar dacă nu ne-am întîlnit. E linişte parcă s-ar suprapune perfect două stele care nu au fost niciodată perechi. Scriu. Pe dosul hîrtiei, celălalt îmi copiază mişcările, mi-o ia înainte.

158

***

Stele închipuite pe cer. Lumina lor are indiferenţa nobilă a băutorilor de absint, dimineaţa. Întuneric de cinema, de groapă fără mort, de timp trecut, pe furiş, în celălalt. Linişte, cuvîntul e în afara mea: eu nici nu ating mîna cu care scriu. O limbă loveşte exteriorul clopotului, voluptuos, se pierde bărbatul în femeie ca apa în pămînt după o secetă lungă.

159

***

Zburăm amîndoi în interiorul unei păsări ale cărei margini nu le vom atinge niciodată. Tu eşti partea nevăzută a naşterii mele, mai curată decît oglinda aşezată pe nările mortului. Dintr-odată, timpul în sine se întoarce - două aripi încremenite în dreptul aceleiaşi ore sunt ale ceasului ace. Vine o vreme cînd toate-s deşarte. Se aude doar cîntecul păsării. După moarte.

160

***

Scuturăm amîndoi pomul din mijlocul grădinii: în partea ta cad mere, într-a mea numai frunze. Sîntem singuri, pîndiţi de ochiul interior, îi simţim diferit dulcea complicitate. E linişte. Tu îmi întinzi un măr, eu presimt descolăcirea firului de apă sub pămînt. Muşc fructul - se fac două găuri în cer. Tragem împreună de funia unui clopot: deasupra ta se înalţă muzici, peste mine se prăbuşesc sunete goale. Dumnezeu strecoară o foaie de hîrtie sub întîiul cuvînt.

161

*** Întîia pasăre căreia eu i-am tăiat capul, demult, în copilărie, se zbate şi astăzi. Doamne, nu mai pot îndura! O picătură de sînge încremenită între cioc şi aripă e viaţa mea.

162

***

Cerul cu stelele şi omul cu inima-n piept departe...departe... moartea fuge înainte lepădîndu-şi nenumăratele-i cozi de şopîrlă. În singurătate, omul bate tobele, bate tobele, numai astfel le poate dovedi nevinovăţia. Apoi se ascunde - victorios în spatele unei batiste albe. Dintr-odată, întregul se rupe în două jumătăţi ce urmează mişcarea perfect descompusă a timpului. E noapte, e noapte. Omul adoarme cu ochii deschişi. Îi e teamă că de îi va închide or să dispară - pentru totdeauna stelele de pe cer, inima lui din piept.

163

***

Stau şi privesc în gol ca un ceasornicar bătrîn care ştie cum, însă nu înţelege de ce trece timpul - încet, încet vine dimineaţa, mai uşoară decît mîna lui, mai sigură decît moartea. Mi-e teamă, am fost născut să îmi fie teamă. Mă ascund mereu, hăituit de propria-mi imagine din oglindă - aceea pe care n-am recunoscut-o nicicînd ca fiind a mea. Ce dacă ne asemănăm? Oare pămîntul nu se oglindeşte în cer? focul în apă? golul în plin? Nu te poţi împotrivi morţii decît dăruindu-i-te, îmi spui. Eu tac. Privesc în gol pînă cînd acesta se umple cu lumina ochilor mei.

164

***

se prelungeşte şira spinării tale ca scara lui Iacov te leagă de cer pe mine de cuiul spînzurătorii iubito, moartea devine aproximativă ca un citat din memorie acele ceasului aleargă unul în sens invers celuilalt – motociclişti rivali pe zidul morţii.

165

*** Tai lemne şi le arunc la picioarele tale. Tu le duci la gură şi le săruţi, parcă în ele s-ar arăta, pentru o clipă, chipul Mîntuitorului. Aprinde focul, femeie, nu vezi că soarele e gol ca osul de pasăre? Tu taci, arunci scîntei cu ochii pe faţa nevăzută a apei zi noapte zi noapte zi noapte, mărgele albe şi negre înşirate pe o aţă nesfîrşită, o rupi o înnozi. Eu tai lemne şi le arunc la picioarele tale. Deasupra capului, o secure gata să cadă de m-aş opri.

166

*** amintiri. sunetul ploii pe lac ne vedem în oglinzi, niciodată faţă în faţă - direct nemilos animalic unul în mirosul celuilalt ne ascundem trece timpul, adunăm fotografii, măsurăm şi cîntărim totul, nimicul, înfigem aşchii sub unghiile arlechinului. altcineva plînge altcineva rîde altcineva visează mereu altcineva joacă în locul nostru scena absenţei noi aici, noi dincolo noi da, noi nu. aruncăm păsări de hîrtie în focul sacru iubim complicata chinezărie a vieţii, simplitatea morţii. vorbe... închişi în sicrie ca-n nişte păstăi pe un vrej uriaş sfidăm anotimpul culesului. nici sus, nici jos: două insule pe jumătate scufundate în ele însele - vieţile noastre.

167

***

Din cînd în cînd trebuie să strici ordinea - numai după ce ai uitat regulile, jocul poate continua. Departe desenele zodiilor se amestecă într-o logică neînţeleasă de om. Eşti tu cel ce poartă în el memoria lumii, hartă nedescifrată? Cel ce-şi potriveşte ceasul după un soare apus? Cel ce aşteaptă rotunjirea deplină a oului? Trebuie să strici mereu ordinea, să reconstruieşti perfecţiunea de la început a haosului. Doar astfel vei dezlega semnele, vei intra în armonia copacului universal.

168

***

O broască vie în gura şarpelui mort - dragostea mea. Momeşte-o tu să iasă dacă poţi, arunc-o înapoi în baltă şi vei vedea cum, de atîta fericire, ea îţi va scrie numele, cu valuri albe, pe întinderea apei. Femeie, întreaga noapte am căutat o literă în părul tău şi el mi s-a fărîmiţat între degete pămînt uscat. Acum e linişte. Aprindem focuri la miazăzi, jocul infidel al umbrelor te înspăimîntă. Vrei să te ascunzi. Nu-ţi fie teamă. Dumnezeu se va preface că uită în urma lui o fereastră deschisă.

169

*** între mine şi Dumnezeu albul primejdios al hîrtiei, martorul care a jurat strîmb gîndul morţii mai neliniştitor decît un pian transparent scriu ouăle se răcesc în păsări.

170

***

Atîrn de o creangă. Dacă mă iubeşti vei aştepta să cad fruct putred în albul rochiei tale de mireasă. Masa e întinsă. Lăutarii ciupesc, pe furiş, rămăşiţele unei viori. Cuţitul sclipeşte în mîna celuilalt. Mama îmi spală cămaşa de mire şi plînge. Nuntaşii se îmbată, se trezesc, se îmbată şi iar se trezesc. Pînă la urmă capătă rigiditatea pieselor de pe tabla de şah. O remiză înşelătoare cu mine însumi e moartea.

171

***

Eu sînt păpuşarul care îşi pierde brusc îndemînarea cînd e pus să joace spectacolul propriei sale vieţi. Nu ştiu nimic despre mine decît că pot face păpuşile să pară vii. Atît de vii încît, uneori, aud cum le bat inimile. Atunci, rămîn cu ele zile şi nopţi hipnotizat ca un sălbatic în magazinul de ceasuri. Stingeţi lumina, stingeţi lumina, plecaţi, nu mă întrebaţi nimic, vă rog. Cuvintele au pentru mine fragilitatea baloanelor de săpun. Sînt păpuşarul fără chip, nu mă căutaţi în culise. În loc de flori, trimiteţi-mi păpuşile cu care voi aţi uitat să vă jucaţi.

172

***

Sînt aici. Strîng în braţe - a cîta oară? carnea albă şi dulce a singurătăţii. Puţin nebun, puţin fericit, aştept să nu vii, femeie, amestec ciudat de iubire şi neputinţă. Cine mi-a pus pe masă o lumînare şi-n loc de flacără părul tău despletit în sus? Îţi aminteşti? Eram singuri, ochii tăi căutau înţeles în întunericul altei oglinzi. Am spart-o. Acum iei fiecare ciob în parte, te priveşti în el şi rîzi şi rîzi şi rîzi - rîsul te dă de gol precum ticăitul un ceas furat. Eu sînt aici. Zilele mele sclipesc în soare, scurt, ca ferestrele unui tren ce înconjoară, în mare viteză, pămîntul. Într-o zi am să mor. De durere, mama o să îşi uite numele de fată.

173

***

Doarme toboşarul. Te apleci şi atingi uşor, cu buzele, faţa tobei - ea tresare ca mărunţişul în palma cerşetorului Eu, cel din lăuntru, bat cu mîinile şi picioarele, scos din minţi de atîta linişte dar nu mă aude nimeni. Unde pleci? Rupe o creangă şi loveşte toba - hai, loveşte-o! Să se rătăcească sunetul în aer ca un cuţit.

174

***

Vine o mînă străină şi mă ia de aici. Odată cu mine soarele se face nevăzut, pe cer. Cine să-mi dezlege, Doamne, la ceasul facerii, chipul şi asemănarea celor ce pier? Se-nvîrte fusul mamei ca pămîntul de repede răsucind firul vieţii şi-al morţii - mpreună. Mi-e teamă, seacă apele, aud roata morii, peste timp, ca un clopot cum sună. Inima-mi bate la porţi fără lacăte, pe care le descuie, în dansul lui, numai vîntul. Doar cel ce aşază stele pe cer, simte deschizîndu-se înlăuntru-i Cuvîntul.

175

*** Să pierzi ceea ce nu a fost niciodată al tău, ca morile vîntul - deplina înţelegere a morţii. Sufletul pleacă şi nu se mai întoarce asemeni păsării căreia copiii i-au stricat cuibul într-un joc vinovat de propria-i puritate. Tu mori ca să înţelegi. Cum soarele răsare pentru a acoperi ochiul orb din spatele său. O amintire îţi pare viaţa, un vis trăit înainte de a-l visa, totuşi necunoscut. Cîtă armonie între aici şi dincolo! Ca între palmele lui Dumnezeu.

176

***

E dimineaţă, se mişcă soarele în fereastră şi gălbenuşul în ou. Cu propria-ţi piele îmbraci oglinda, femeie, urăsc falsa ta pudoare - e ca şi cum ziua şi-ar acoperi cu o frunză transparentă goliciunea. Taci. Tăcerea ta îmi umple oasele cu nisip, ori de cîte ori mă apropii să pipăi, pe furiş, marginea orizontului. E dimineaţă şi eu n-am să ştiu niciodată sfîrşitul visului. Suflu şi împrăştii coroana imaginară a unei păpădii. Sunt singur, te strig, tu îmi arăţi soarele degetul ţi se prelungeşte pînă îl atinge. Mi-e teamă, îmi găsesc liniile din palmă altcumva aşezate asemenea norilor pe un cer împietrit, îţi spun. Tu taci. E dimineaţă. Lumile se schimbă mai des decît se nasc.

177

***

Stau în mormînt ca floarea-n fereastră. Mi-e sete, urlu, mi-e sete! Găleţile ies din fîntînă goale dar fericite, căci tot mai aproape se aud luptele de berbeci ale norilor. - cei învinşi se vor preface în stropi de ploaie, îţi spun. Zilele mele sînt schimbătoare ca palmele unui cerşetor mincinos. Tîrziu vine femeia şi plînge, din ochii ei cad lacrimi, le înghit păsările şi nu mai pot zbura. Mă răsucesc în mine, pierd şirul vieţilor. Trăiesc şi mor cu uşurinţa cu care un copil îşi duce la gură piciorul.

178

***

O pasăre îţi face gaură în lobul urechii, alta îţi prinde cercelul - rîsul şi plînsul se amestecă în acelaşi cuvînt ca două otrăvuri care cu timpul îşi devin una celeilalte antidot. Unde să te ascunzi? Nu vezi că ochiul trece prin pleoapă şi se împarte în mii de ochi?

179

***

Ei taie capul soarelui şi îl aruncă într-o fîntînă. Eu îl scot şi îl pun înapoi. Primesc o sută de bice pedeapsă. Deodată, o sută de femei îşi dau jos cămăşile şi aşteaptă să fie biciuite în locul meu. Se face linişte. Rîul nu mai e acelaşi, acum are ceva din încordarea vînei de bou cu care sunt lovit. Bate vîntul. Copacii se clatină ca literele unei scrisori de graţiere.

180

***

Să nu te sperie moartea mea, plînsul să-ţi fie adînc şi liniştit ca apa fîntînilor, ca o dimineaţă căreia i-ai băut roua şi te-ai trezit. Doamne, am obosit să îmi tot repet greşala, să îmi tot uit numele. Vreau să fiu în a treia aripă a păsării. În ochiul din palmă.

181

***

Stă moartea în om ca o pasăre cu capul sub aripă, prefăcîndu-se adormită. Doamne, e împotriva firii mele să mor, să mă întorc în locul gol al mării de la început unde se mişcă nisipurile, încet şi înşelător, aidoma unor femei tinere noaptea. Mai lasă-mi, Doamne, clipa, nu mi-o lua. N-am ce îţi da în schimb. Eu sunt nimic. În afara mea e totul.

182

***

Aburi pe rîu, dimineaţa. Eu, hipnotizat, ascult o melodie mai veche decît gaura şarpelui. Poate nici nu trăiesc. Viaţa mea, asemeni şoimului de pe braţ, tot ciuguleşte din mine aşteptînd vînătoarea promisă. Cad pene colorate, corabia s-a scufundat în pămînt, i-a rămas afară doar vîrful catargului să atingă steaua - aici şi dincolo tu plîngi, eu adorm cu capul pe rădăcina uscată a unui vis. Mi-e teamă, Doamne, limpezeşte-mi ochiul. Fă-mă să înţeleg că lumea nu se va sfîrşi atîta timp cît din sînul Fecioarei picură lapte.

183

IEŞIREA DIN PEŞTERĂ (Editura MARINEASA, Timişoara, 2005)

184

*** O imagine proiectată la nesfîrşit pe pînza unui cinematograf care se scufundă e soarele unul din ochii lui Argus, un martor incomod, solitar. Zadarnic te ascunzi, vei fi găsit chiar şi în femeia stearpă, acolo unde nu s-ar fi gîndit nimeni să caute. Răsare soarele. Aduce fior în lume. Cineva îi taie rădăcinile şi el se ridică din mare, pluteşte pe cer - o vietate abia scăpată din ghearele unui prădător melancolic, omul.

185

***

Vin înspre tine, Doamne, cu speranţă asemeni săracului la moara din sat să-şi macine sufletul - bob uriaș de grîu. Nu mă respinge, chiar dacă, în loc de lacrimi, plîng cu pietre. Ce vină am eu că materia îşi strigă, pînă la descompunere, numele? Că stelele se sting încet-încet ca nişte femei părăsite? Hai, calcă-mă pe creştet, Doamne. Lin. Mi-e dor de mine, Celălalt. Şi-mi pare că îmi trăiesc viaţa pe măsură ce o uit.

186

*** Oricît voi scutura pomul din mijlocul grădinii tot va rămîne între crengile lui un cuib neştiut de nimeni taina din inima mea. Cum în fiecare casă părăsită susură un izvor păzit de îngeri. Altfel cine ar şterge, dimineaţa, cu aripile lor, fereastra, pînă se zăreşte lumea de dincolo? O să mă prefac mort, să simt înlăuntru-mi vieţile voastre. Ouă străine, de cuci.

187

***

Bate copilul cu degetul în pămînt şi cere un pahar cu apă. Îl bea pe nerăsuflate - ziua e în el, tremurătoare Se joacă, ceasul sună a plin. Timpul e un iepure pe care toţi se laudă că l-au prins.

188

***

Unul de coaja celuilalt ne lepădăm. Orbi, suflete. Ori de cîte ori înlăuntrul meu se prăbuşeşte un mal de nisip, în tine seacă o mare.

189

***

e dimineaţă şi carnea ta încă nu mi-a dezvăluit nici o taină, femeie - scăldătoare din care nu ies niciodată pe de-a-ntregul curat din ape se ridică o piatră şi se aşază în locul gol al stelei de pe cer cine să-ţi vadă ochii prea limpezi, cine să te înţeleagă? e linişte. Ca într-un tablou neterminat.

190

*** Te ascunzi în inimă, ca într-o peşteră, să mori. Dar nu mori şi atunci îţi desenezi pe pereţii ei moartea. Moartea ta - animal rănit care se luptă cu norii. Afară creşte soarele. E aproape întreg. Halucinant. Îi simţi strălucirea de metal indiferent. Trupul îţi e din ce în ce mai puţin – o pojghiţă de gheaţă sub care pîlpîie lumina plină de îndoială a sinelui. Spargi oglinda în cer. În spaţiul dintre zi şi noapte. Tresari, te miri că între început şi sfîrşit nu e timp deloc: cît ai clipi te naşti şi mori de cîteva ori fără să simţi altceva decît o durere uşoară, o tulburare a orei ca de mireasă tînără, dimineaţa. Se apropie de tine, aidoma unor apostoli, focul, apa, aerul, pămîntul – fiecare vorbeşte pe limba lui şi limbile lor se amestecă, formează o sferă colorată ce se rostogolește fără oprire. Urcă sîngele în inimă, vrea să ţîşnească afară. Cerul e viu şi adînc, gata să se deschidă.. Începi să înţelegi: Peştele îţi pregăteşte, pas cu pas, ieşirea din peşteră.

191

*** Se întoarce omul în sine şi nu se mai regăseşte, ca într-o galerie cu oglinzile sparte. Îşi pune repede o mască pentru ca apoi să deplîngă, în singurătate, smulgerea ei. O construcţie neterminată - omul. Cu pietre care tremură. Se mai văd şi acum schelele abandonate aşa cum le-a lăsat Ziditorul. Timpul trece. Cu ochi mari, de hoţ.

192

***

Viaţa mea e frumoasă ca o fereastră bătută în cuie de aur. Toţi se închină la crucea ei, pun flori. Nimeni nu încearcă să o deschidă. Doar un copil vine, pe furiş, dimineaţa, bate cu degetul lui mic şi fuge. - sînt eu, strig, sînt eu ! Încordare. Ce să îi dau adîncului cînd el îmi cere locul gol al stelei căzute? Ce, cînd eu însumi nu sînt decît un cuvînt ce ezită între multele-i înţelesuri?

193

***

Cît timp mai e? Ochi mari te privesc, rotunzi ca nimicul. Mîinile copilului frămîntă o pasăre de lut. Încă nu s-a hotărît cîte aripi să-i facă. O va pierde, ştie bine. Moartea apropie marginile de centru cum îşi adună o cloşcă, în jurul, ei puii…Copilul tremură. Vrea să ştie, să înţeleagă. Zadarnic îi spui că a descrie o pasăre e ca şi cum ai doborî-o cu piatra.

194

***

Ea mă iubeşte. Îşi mişcă ochii: unul în susul, celălalt în josul rîului. Ochii ei sînt doi pescari norocoşi cărora, de obicei, nu le scapă nimic. Însă acum prada se lasă aşteptată asemeni ploii într-o după-amiază tîrzie de vară. Valurile trec indiferente ca timpul dintre vii şi morţi. Ea mă iubeşte - de emoţie, un copac scoate din rădăcini vîntul! Mi-e teamă. Deasupra s-au adunat, ca nişte peţitori, norii...

195

*** Scriu. S-a terminat demult creionul. Mă folosesc de mîini, de picioare, de restul trupului pînă se tocesc şi acestea. Apoi, Celălalt îmi copiază bătăile inimii încet, tot mai încet. Cu timpul redevin forma abstractă de dinainte de a mă naşte. Cea cu nenumărate mîini şi picioare dar cu o singură, asurzitoare, bătaie de inimă.

196

*** Stă inima în om ca o cheie pierdută. Au renunţat să o mai caute. Au înlocuit broasca uşii, casa cu totul. Pînă şi petecul de cer de deasupra, unde răsărea, uneori, un astru misterios. Acum e linişte. O linişte rece ca interiorul unei măşti mortuare, de unde simţi că te pîndesc ochii vii, dispreţuitori, ai Celuilalt. Se mişcă, pe cer, un semn uriaş, bicefal.

197

***

De care parte a foii de hîrtie te afli cînd scrii de simţi apăsarea propriei tale mîini, cînd binecuvîntare, cînd blestem? Viaţa e schimbătoare. Nimeni nu poate fi închis în cămaşa unei stări perfecte. Peisajul se continuă în afara tabloului, muzica se aude încă mult timp după destrămarea orchestrei. Mîna ta iese din autoportret, apucă pensula şi face ultimele retuşuri.

198

*** Femeia care mă iubeşte desface noaptea, metru cu metru, dintr-un balot de pînză neagră. Măsoară, taie, împarte. Fiecăruia după inima sa. Mă cheamă pe nume şi plînge. Ea nu ştie că, în timp ce scriu, eu mă apropii şi mă îndepărtez, de nenumărate ori, de moarte. Ca valurile de mal.

199

***

Trăiesc în tine precum lumea în nălucirea ochiului de apă. O linişte diafană în spatele norului, luna şi soarele se întîlnesc, în mare taină, să-şi ascundă de noi divina împreunare. Ce-i dragostea? O rostogolire a sîngelui prin jgheaburile de aur ale fiinţei? O aşteptare cutremurată de gîndul că ne conţinem reciproc pînă la absenţă? Îţi scriu. De emoţie, prin foaia de hîrtie încep să înoate peştişori străvezii, în valuri inegale, desenate parcă de un orb. Deodată mă aflu într-un acvariu imens, unde toate vietăţile se mănîncă între ele asemeni literelor dintr-un alfabet de carne. Cine eşti tu? O stea speriată de propria-i strălucire ca de o boală? O întîmplare reconstituită din memorie de cel ce n-a trăit-o nicicînd? Nu ştiu. Iese soarele şi se varsă în mare, umple o fereastră, dezgheaţă un cerc. Sînt fericit. Cînd iubesc, puterea mea trece în Celălalt ca lumina în frunză.

200

***

Ţi-au desenat pe piept o ţintă şi acum se chinuie să nu o lovească e din ce în ce mai greu, aproape imposibil săgeata ca un cal cu călăreţul mort în şa ştie singură drumul.

201

ÎNGHIŢITORUL DE CREIOANE (Editura TIM, Reşiţa, 2009)

202

***

Scriu să eliberez pasărea dinlăuntru. Ea se opreşte pe o creangă şi cîntă. De viaţă, de moarte, de împăcare cu mine însumi, cu Dumnezeu. Cîntecul ei face mai uşoară piatra aruncată în celălalt. Ascultîndu-l, simt că nu sînt decît un pumn de icre peste care, în curînd, îşi va slobozi lapţii uitarea. Scriu, nimic nu mă poate opri. Degeaba îmi legaţi mîinile, picioarele, îmi presăraţi pămînt peste răni. Cînd scriu, devin hăitaşul fără noroc al sufletului meu ce se preschimbă mereu în alt animal fabulos.

203

***

Doamne, tot la tine ajung! Asemeni ocnaşului care a greşit drumul şi s-a întors, prin tunelul săpat cu unghiile, ani şi ani, în aceeaşi celulă. Fii bun cu mine, ocnaşul! Chiar dacă voi mai încerca, de nenumărate ori, să evadez.

204

***

Neaplaudat de nimeni, înghiţitorul de creioane îşi făcea numărul. Era tot mai trist, mai flămînd. Dar cine ar fi crezut asta? Rămăsese singur, cel din oglindă s-a sufocat demult, la o repetiţie. El continua să spere. I s-a propus, în schimbul a mulţi bani, să înghită şi altceva. A rîs, apoi a plîns: în arta sa nu face compromisuri! L-am vizitat cu cîteva zile înainte de a muri. Îşi ascuţea creioanele cu o delicateţe întîlnită numai la animale cînd îşi ling puii abia fătaţi. Ştiam că le iubea şi le ura în aceeaşi măsură. Mi-a mărturisit că într-o noapte s-a visat strîns de gît de acestea. Îi era teamă să le mai lase să umble libere prin casă, le închidea într-un dulap, scoţîndu-le de acolo numai cînd avea o reprezentaţie ori i se făcea dor să le mîngâie. Adică din ce în ce mai rar. Într-o zi or să se răzbune, mi-a spus împăcat. E dreptul lor să-şi caute alt înghiţitor, mai norocos, să le ducă prin lume, departe. Apoi a lăcrimat discret, ca lemnul pe care îl cioplise de atîtea ori.

205

*** Deschizi, ceremonios, uşa cuştii. În şiretenia ta, ai hrănit animalul dinăuntru pînă s-a făcut prea mare să mai poată ieşi. A trecut vremea cînd ridicai, fără teamă, din mijlocul leilor, mănuşa iubitei. Azi nu rişti nimic. Totuşi simţi moartea mai aproape decît atunci. Iluzia libertăţii îi dă fiarei o hipnotică putere asupra ta. Şi, iată-te, intrînd, de bunăvoie, în cuşcă!

206

***

Nu ştiu nimic despre mine. Dacă aş afla mi-ar fi mult mai greu. M-aş prăbuşi ca un turn plin cu vizitatori anonimi ce vor să-mi vadă viaţa, fără ca eu să mă pot împotrivi. Încerc să rămîn aşa, fericit în propria-mi necunoaştere. Dar, într-o zi, apari tu, femeie - momeală prinsă de însuşi Dumnezeu în cîrligul de aur al slăbiciunii mele. O vreme îţi dau ocol. Degeaba, căci sortit mi-e să muşc! Te apropii, deschizi ferestre şi uşi pe care le credeam, pentru totdeauna, bătute în cuie. Mă iubeşti? În limpezimea ochilor tăi joacă semnele morţii. Taci. Întinzi, prin toată curtea, cearceafuri albe şi plîngi. Plîngi ca după o nuntă unde ai fost, fără voia ta, mireasă.

207

***

Imaginează-ţi un prizonier care, în loc să sape nesfîrşite tuneluri, modelează din raţia-i zilnică de pîine cîte o pasăre şi o aruncă pe fereastra celulei, cu sentimentul deplin că, în orice clipă, o parte din el cutreieră nestingherită lumea. E nebun, strigi. Acele vietăţi vor fi doborîte, cîndva, în joaca lui cu praştia de un copil. Ai dreptate, însă prizonierul nu va afla niciodată aceste nefericite întîmplări. El va continua să facă alte şi alte păsări sperînd că una din ele se va întoarce - chiar dacă prea tîrziu cu o uriaşă cheie de aur în cioc.

208

*** Se băteau oameni şi păsări să împartă puţinul rămas după datul uiumului. Morăreasă tînără, moartea sta pe o piatră în mijlocul drumului. „N-ai să treci, striga, vreau tot să-mi rămîie! Steaua ce cade se agaţă de cea care suie”. Aveam pe atunci cai năzdrăvani ca norii de ploaie. Totuşi, sub cerul liber am înnoptat. Doamne, mi-eşti martor: cu sacii plini am venit, cu palmele goale-am plecat!

209

***

Sfielnic ceasul. Parc-al lui schelet cu sînge de fecioară a fost uns, mă pierd în mine precum roua în uscăciunea ierbii s-a ascuns. Piatră de moară, timpu-ncet mă roade, în măcinarea lui sunt doar un bob – uiumul dat păsărilor în ceruri, unde la împărat se-nchină rob. Inima-mi grea, vîrtej ascuns în carne, s-a risipit asemeni unui nor, ceasul a stat, în locul lui se-aude al sufletului ticăit uşor. Secunda morţii-i fără conţinut - şarpe stors aprig de venin – totuşi la ea ne repezim cu toţii ca băutorii la un vas cu vin.

210

*** Se-aşază robu-alături de stăpînă - ca pe-un inel de aur două chei. Pentru o clipă, lanţul lui atinge brăţara fină de pe glezna ei. Mînă în mână, ochi în ochi, îi pare că fac al lumii tainic înconjur. Şi, moale, în pământ, se scurge timpul prin trupurile lor fără contur. Dansează lin, gustă licoarea ce nefiresc i-a-mpreunat. În schimbul îndrăznelii, robul va fi, în zori, decapitat. Ce-i pasă, mîinele-i departe! Moartea? Mai mult o arătare. O insulă spre care tot vîsleşti, iar cînd ajungi aproape, ea dispare. E ora dansului, cîntaţi viori! Să se prefire viaţa-ntr-un suspin. Acum, pînă şi regele îl iartă pe cel ce i-a turnat otrava-n vin.

211

***

Trăiesc clipe lungi, neutre, aidoma îmbrăţişărilor unei femei de sticlă. Aplecată peste marginea lumii, îţi tai părul. Aud sîsîitul fiecărui fir, ieşirea lui din pămînt în chip de izvor fermecat, să bea călătorii şi să uite încotro au pornit. Mi-e teamă. Te învinui. Te alung. Din gînd. Din suflet. Din lucruri. Ştiu! În locul de unde ridic piatra să o arunc în obrazul celuilalt, rămîne o groapă care îmi va fi, în cele din urmă, mormînt.

212

***

De multă vreme duc în spate un mort pe care pămîntul nu vrea să îl primească. Încet-încet devin una cu el, nu-i mai simt povara. Parcă, la rîndu-mi, aş fi purtat pe umeri de altcineva. Şi tot aşa. Formăm împreună un şir de trepte spre nicăieri. Omul e jucăria preferată a morţii, îmi spui. Se răzbună pe ea ori de cîte ori pierde lupta cu îngerii. O îngroapă, o dezgroapă continuu, se teme de sufletul ei. Eu tac. Ascult. Întind moneda: cu o faţă plătesc trecerea, cu cealaltă drumul înapoi. Nu mi-e dat să am odihnă pînă cînd, la capătul scării, nu va clipi, îngăduitor, ochiul lui Dumnezeu.

213

***

S-a aruncat o pasăre pe geam. A căzut pană cu pană, rar. Am aşteptat-o, jos, cu palmele-ntinse, dar a fost în zadar. Mi s-a scurs trupul ei printre degete - fin ca nisipurile, sclipind ca amnarul De ce n-am prins-o, nu înţeleg, doar eu eram păsărarul. Să-mi cînte voiam, pregătisem grăunţe şi boabe de struguri cu sînge de taur. De unde să ştiu că dorinţa-mi era, pentru ea, colivie de aur? A lăsat în urma ei, la pervaz, o scrisoare tristă ca a oricărui sinucigaş: atîrnat într-o doară de colţul ferestrei, un cuib cu puii golaşi. De azi nu mai sînt păsărar! am urlat înlăuntru-mi ca în pustie. După ce mor, legănaţi-mi pe mîini un trup de pasăre. Liturghie.

214

***

Bărbatul şi femeia cern, pînă la transparenţă, nisip. O furnică mută dealul să poată răsări, întreg, soarele. Se trăieşte-n deşertăciune, nici să mori liniştit nu e chip; te pîndesc, de sub pietrele fierbinţi ale somnului, rozătoarele. Ca o sabie de sticlă pe creştet se frînge ora, acum. O mînă împarte viilor şi morţilor albe pîini de pămînt. Mă opresc, descumpănit, la mijloc de drum. Nu mai ştiu încotro s-o apuc şi nici dacă am fost cândva sau mai sînt.

215

***

La sfîrşitul jocului, rămîne întotdeauna o piesă în plus (ca un dinte de lapte în palma copilului!) Astfel, nu te poţi lăsa niciodată definitiv învins. Eşti silit să o iei mereu de la capăt, cum soarele răsare în fiecare dimineaţă, pentru a ascunde păcatele nopţii. E linişte. Doar moartea chibiţează pe margine, dornică să intre şi ea. O ignori. De cîte ori i-ai cedat locul, s-a dovedit un adversar previzibil. Transparent. Muţi haotic. Încalci regulile. Degeaba! Jocul continuă şi în afara ta, hrănindu-se din propria-i voluptate. Stai pe tuşă. Uitat. Pînă la sfârşit, cînd vei simţi în palmă piesa cu care trebuie, iar, să începi.

216

***

Stai în faţa oglinzii - în goliciunea ei, oglinda se închipuie perfectă, mimează preaplinul. Însă, niciodată, nu ar renunţa la visul de a fi spartă de o femeie sătulă de propria-i frumuseţe. Eşti nehotărâtă, schimbi mască după mască, le arzi pe rînd, convinsă că astfel te vei îndepărta de orice înfăţişare. Bat uşor la fereastră, îţi arăt cum cad stelele. Altădată veneai să le numărăm împreună. Nu-mi răspunzi. O mască îmi face complice cu ochiul. Nu înţeleg nimic. Aştept. Ce e iubirea dacă nu o apă liniştită pe luciul căreia poate sta nemişcată, la nesfîrşit, o frunză?

217

***

Înaintea fiecărui spectacol şarpele deschidea gura şi îşi elibera îmblînzitorul. I se supunea apoi întrutotul. Ştia că dacă reprezentaţia iese bine, după ultimele aplauze, acesta îl va lăsa, iarăşi, să îl înghită. Era o înţelegere veche între ei, nici unul nu o încălca. Aşa azi, aşa mâine. Într-o zi, îmblînzitorul a murit. Îndurerat, şarpele s-a făcut de piatră.

218

***

Moartea e în om ca muşcătura în mărul întreg, îţi spun. Tu taci. Timpul trece, E linişte. Aspră. Ţiuitoare. Nările ni se dilată, trăim încordaţi temnicieri ai propriei noastre absenţe, risipitori ai preaplinului. Uitaţi. Doar luna ne priveşte cu resemnarea unei femei sterpe. Să o pedepsim, să-i umplem burta cu pămînt! îmi strigi. Eu tac. Te-am iubit pînă la însingurarea de sine a lunii! Pînă am regăsit, înlăuntru-mi, moartea - urmă a pasului de şarpe.

219

***

După ce ne iubim, deschizi ferestrele să intre aerul proaspăt al deşertăciunii. Nu pot fugi. Urlu. Zgîrii pereţii pînă ajung la coastele altor bărbaţi. Ei mă imploră să îi salvez. Sînt neputincios ca o sperietoare în mijlocul grădinii incendiate. Tu rîzi, devi nemiloasă. Îmi spui că dragostea e mai încăpătoare decît memoria unui orb. De mîine, va trebui să mă mulţumesc cu puţinul scăpat dintre ghearele păsărilor. Fiece clipă trăită e un bănuţ de aur risipit de Dumnezeu pentru mine.

220

***

Joc ruleta rusească. De unul singur. Înving mereu. Sînt aplaudat. Prietenii rîd, chibiţează, fac pariuri. Foc după foc, îşi umplu ori golesc buzunarele. Sînt nevoit să joc pînă la capăt. Dacă mă opresc, pierd onoarea. Dacă nu, viaţa. Aşadar, foc! Prietenii exultă. Astă seară, unii se vor întoarce acasă bogaţi. Încă o dată!Încă o dată! (Moartea? E aici, ca întotdeauna. Îi simt asprimea prefăcută, de mamă ce nu vrea să-şi vadă copilul prea răsfăţat). Eu nu iau nimic. Joc din pură plăcere. La sfîrşit, voi fi atît de sărac încît nu-mi va mai rămîne decît să visez.

221

*** un pîlc de sălcii trece rîul, se aşază deasupra perechii de îndrăgostiţi cip-cirip sîntem alţii? tu taci. eu scriu pe nisipul unei frunze: femeia e singura clipă de răgaz a lui Dumnezeu. apa curge. dacă păsările nu s-ar fi oprit să se sărute în zbor, le-ar mai fi doborît, cu puşca lui, vînătorul?

222

***

Te duc la groapă îmbrăcată-n mireasă, pe un pat minuscul cu rotiţe de chihlimbar. Eu tac, tu îţi tîrîi prin ţărînă părul negru, lătrat de cîini - convoi mortuar. Se cîntă întruna, din orchestră ies aburi ca dintr-o cană cu ceai. Ne regăsim, copii, la fiecare răscruce, adunînd bănuţi pentru intrarea în rai. Drumul e lung, opririle dese. În creştetul boilor scapătă, încet-încet, sorii. E-atîta linişte că aud cum se macină între ele, pe cealaltă lume, pietrele morii.

223

*** Cu timpul, moartea devine ceva obişnuit. Un pahar cu vin roşu, băut la temperatura camerei, seara, cînd plînsul preface ochii femeii în heleştee cu peşti străvezii. Acoperişul de tablă lunecă de sub ghearele pisicii, în goana-i nesfîrşită după şoarecele asimetric al nimicului. Pasărea tocmită să aibă grijă de inima ta o ciuguleşte, puţin cîte puţin, şi o duce puilor ei care, la rîndul lor, vor fi aleşi să păzească alte inimi. Alteori, moartea trece neobservată. Ca ruperea unei crengi sub întîia ninsoare.

224

*** Mă nasc. Ţipătul meu sparge timpanele cerului. De mîine voi cere îndurare unui cer surd. Tăcere adîncă. Uneori cuvintele sînt mai nepotrivite decît o scrisoare parfumată ce-ţi vesteşte moartea cuiva apropiat. Întind mîinile. Tot ce ating se prăbuşeşte. Voi rîdeţi. Vă sperie, totuşi, lăcomia cu care încerc să iau în stăpînire nimicul acestei lumi, pofta cu care rup bucăţi din sînul de piatră al femeii şi le arunc pe fereastră. Îndepărtaţi păpuşile, mă voi juca singur! M-am plictisit să tot fiu spectator la clipa de nesiguranţă a echilibristului. Vreau să o simt eu însumi, acolo sus unde fiecare îşi retrăieşte viaţa altfel de cum a fost.

225

***

Desfaci scrisorile. Va fi război, îmi spui. Tac. Ud o floare, măcar ea să-şi amintească, fericită, clipa aceasta. Plîng. Ca în copilărie după plecarea circului. Scot toba cu romburi colorate, o bat înnebunit. Tu îţi acoperi urechile, te ascunzi. Ei da, la o reprezentaţie, de teamă, am văzut cum trapezistului îi cresc aripi. Toţi au rîs cînd le-am spus. Eu şi astăzi mai cred că imaginaţia mea l-a salvat. Acum, nerăbdător, pornesc la drum. „Lasă ceva din tine aici! ”, strigă şarpele casei. Îl ignor, n-am timp de nimicuri, plec în căutarea Marelui Circ. Zadarnic îmi întinzi pîinea şi vinul, femeie. Sînt departe, fericit că mă pot dărui morţii întreg.

226

*** Cînd scrii, treci din albul pietrificat al hîrtiei în fiinţa ei curgătoare. E ca şi cum ai părăsi această lume curat, aidoma unei păsări cu guşa goală. Cauţi Cuvîntul. Sferă ale cărei margini, deşi şterse, cuprind totul. Te transformi, pe nesimţite, într-un războinic resemnat care îşi frînge săgeţile de genunchi şi începe să rostogolească, spre cer, o firimitură de pîine. Îngerul căzut îşi înghite scara şi te îndeamnă să îl urmezi. Dar tu nu te încrezi decît în transparenţa nisipului din clepsidră, în înţelepciunea ochiului de a se lăsa înşelat. Te-ai săturat să trăieşti cu tine însuţi ca o fiară ce alăptează, pe furiş, puiul prăzii sale. Scrii şi te rogi. Pentru a te pune la încercare, Dumnezeu balansează podul dintre aici şi dincolo. Ce aproape e totul! Trebuie doar să păşeşti.

227

*** Nu-ţi fie teamă. Nicăieri n-ai să întâlneşti o aşa mare strădanie ca în grija călăului de a-ţi face moartea uşoară. Mîna mamei a răsturnat poate, din greşeală, leagănul, tata s-a mai întors şi gol de la vînătoare, dar el, călăul, îşi stăpîneşte cu desăvîrşire arta. Nu ratează niciodată. Dacă moarte nu e, nimic nu e, par a spune ochii săi ageri, ca ai căutătorilor în ceruri. Tu vei fi a o suta stea căzută. Va transforma ziua de azi într-o sărbătoare. Plata cuvenită o s-o împartă, la sfîrşit, milogilor – să fie de sufletul mortului. Vezi, atîta mărinimie nici regii nu au!

228

RISIPITORUL DE HÎRTIE (Editura Tim, Reşiţa, 2015)

229

***

Nu fi trist, copile! De fiecare dată cînd dobori, cu praştia, o pasăre, Dumnezeu îi prinde, între palme, sufletul, dăruindu-i-l alteia. Nu sînt pietre cîte păsări în cer; nici greşeli cîte poate El ierta!

230

*** Te vor căuta fără oprire. Au găsit ei apa în vin, perla în scoică; or să scormonească pretutindeni: în norii destrămaţi, în laptele nesupt, în caii de nisip alergaţi, prin lume, de vînt, pe faţa şi dosul oglinzii, pe talpă şi creştet, între literele numelui de botez. Nici aerul de sub aripile păsărilor nu o să scape necercetat. Oriunde eşti îţi vor auzi bătăile inimii. Căci tu eşti viu, ei sînt morţi şi au nevoie să se reîntregească din tine. Ca lupii din lună, ca iarba uscată din foc. Dar nu-ţi fie teamă, n-au să te găsească nicicînd! Ori de cîte ori vor fi aproape, Dumnezeu îţi va lua inima şi o va adăposti în pieptul său pînă trece primejdia.

231

***

O vînătoare la sfîrşitul căreia inelul de pe piciorul păsării străluceşte pe degetul meu. Firida unde Ana lui Manole naşte un copil cu aripi şi îl închină lui Dumnezeu. O întoarcere a privirii, ca a orbului, dinspre nimic înspre tot. Vîntul ce împrăştie, în lume, pentru luare aminte, sarea femeii lui Lot. Pasul pe sîrmă al echilibristului, cînd tobele - tam-tam - îi vestesc, maiestuoase, căderea. Un cuvînt pe nisipul mişcător al hîrtiei cum pe labele ursului mierea. Tăcerea strecurată în suflet, timpul inexact dintre stele. O apă curgînd peste piatra greu de înduplecat a inimii mele.

232

***

Îmi ridic, singur, cărămidă cu cărămidă, gol cu gol zidul la care voi fi pus şi împuşcat. Oamenii îşi dau coate neîncrezători. Nu va apuca să îl termine la timp, spun ei. Mă invidiază, e minunat să cazi doborît de gloanţe lîngă zidul construit cu propria-ţi trudă. Să mori avînd în buzunarul de la piept, în loc de trandafir, firul cu plumb. Înainte de primul pocnet al puştii, să vină un copil şi să-ţi încercuiască, în joacă, cu cretă albă, conturul inimii. Un singur lucru îţi cer, Doamne: fă-te că nu vezi cînd uit, în zid, o fereastră deschisă, prin care să pot privi aici cînd o să îmi fie dor. Apoi: ”Foooc!!!”

233

*** Ea poartă în loc de inimă un săculeţ din care curge nisip. Eu îl adun în pumni şi, fir cu fir, îl torn înapoi, să nu se piardă nimic. Scurt va fi ceasul desenat pe apă al vieţilor noastre! Ori, dimpotrivă, prea lung! Niciodată egal. Simt că, din clipă în clipă, aş putea obosi şi atunci totul o să se risipească, or să se repeadă ceilalţi cu palmele lor hulpave să ia totul. Ea poartă în locul inimii un săculeţ din care curge nisip. Eu i l-am găurit eu i l-am găurit, îmi vine să strig la orice adiere de vînt, la orice răsuflare. Mă tîrîi în urma ei, sfios ca raza de lună ce atinge cornul melcului şi se retrage grăbită în sine. Ea mă alungă, eu o urmez, aproape nevăzut. Am grijă ca săculeţul inimii ei să nu rămînă niciodată gol.

234

*** Cînd am văzut întîia ninsoare m-am speriat. O zi întreagă am plîns, credeam că s-au spart ţîţele pline cu lapte ale mamei! De atunci, cînd ninge, rămîn indiferent. Iernile îmi par pufoase şi inutile ca nişte mătuşi din provincie. Aş vrea, măcar o dată, să trăiesc şi eu fericirea orbului pe o pîrtie; slalomul său perfect, minuţios desenat asemenea caligramelor pe bobul de orez. Ori desprinderea patinatoarei, zborul ei total, în aplauzele publicului, peste pojghiţa mereu, mereu prea subţire. Cîtă voluptate a vieţii şi a morţii deopotrivă, în timp ce eu stau la fereastră şi privesc uimit cum un copil îşi face, din zăpadă, o luntre!

235

*** -cîntec de femeie-

Fereşte-te de dragostea mea, îţi spun. Alege, mai degrabă, războiul. Acolo poţi spera la mila învingătorului. Aici, la nimic. Priveşte: casele tale au ajuns cuiburi de şerpi fîntînile tale sunt gata să sece turmele tale pasc răzleţite albinele tale stau să roiască femeile tale au fugit în braţele altor bărbaţi copiii tăi se ucid între ei pentru întîietatea de a-ţi purta numele pînă şi sclavii tăi au ridicat capul din pămînt. Iar tu stai la picioarele mele, cînţi din lyră şi plîngi. - O să vină vremea cînd lămpile vor umbla înnebunite după fluturii de noapte ale căror aripi le-au ars cîndva, îmi spui. Eu rîd. Fereşte-te de dragostea mea, îţi spun. Alege, mai bine, războiul. Acolo poţi nădăjdui la o moarte eroică. Aici, nu. Uite: duşmanii sunt la porţi îţi vor arde casele se vor înfrupta din hambarele tale îţi vor tăvăli în picioare fagurii de miere îţi vor spurca fîntînile îţi vor înjunghia vitele îţi vor necinsti fetele îţi vor lua toţi sclavii. Ia-ţi arcul şi întîmpină-i, luptă-te, apără ce-i al tău! Eu nu îţi aparţin. Sînt mai mult a vîntului care vine şi pleacă decît a unui bărbat. Însă tu stai la picioarele mele, cînţi din lyră şi plîngi. - O să vină vremea cînd copacul va tînji după trăsnetul care l-a despicat în două, eliberîndu-i astfel, pentru totdeauna, sufletul, îmi spui. Eu rîd. Alege războiul, dragul meu. Acolo, între viaţă şi moarte, mai poţi găsi tihnă. În dragostea mea, nu!

236

*** A doua zi după moartea mea, soarele răsare în acelaşi loc. Femeile îşi alungă, pe ferestre, amanţii, biciuindu-şi apoi trupurile cu mănunchiuri de urzici, să le frăgezească pentru un nou păcat. Bărbaţii continuă războaiele începute cîndva ori pornesc altele, mai absurde. Cerşetorii ies, iarăşi, pe pod, lacomi precum apa ce-i oglindeşte. Păsările scurmă, în cer, după mărgeaua de sticlă limpede a dimineţii. Ziua trece repede. Conştientă de propria-i zădărnicie, nu-şi face cuib aici. Viaţa a rămas la fel. Oare, moartea mea nu a schimbat nimic? Nu văd, dintr-odată, orbii? Nu se aud cuvinte din gura mutului ? Nu s-au înfrăţit filozofii cu proştii? Sămînţa cu vidul? Şarpele cu călcîiul? Nu se opreşte, o clipă, timpul, să-şi contemple măreaţa-i trecere? Mai tîrziu, pe boltă, tremură aceeaşi lună cu sunetul ei de, singură, clapă albă în pianul întunecat al nopţii. Femeile îşi primesc înapoi, pe ferestre, amanţii. Bărbaţii beau pentru victorie sau înfrîngere. Cerşetorii adorm obosiţi. Păsările se închid sub găoace, aşteptînd să fie ouate. Totul, firesc. Îmi pare că nici n-am murit.

237

*** Gongul a sunat de trei ori, spectacolul poate începe. Aplaudăm. Regizorul aduce pe scenă oglinda, o îndreaptă cu faţa înspre noi, se înclină şi pleacă. Nici urmă de actori. Înlemnim. Ticăie un ceas nevăzut. Sufleurul se întoarce către sală, ne face semn că totul e pregătit. Îl privim uimiţi şi, cu toate că stăm ţepeni şi muţi, imaginile noastre din oglindă încep să se mişte, dîndu-ne de gol adevăratele intenţii. Iată: tînăra frumoasă din rîndul 3, îl aşteaptă, pe furiş, seara, în balcon, pe tînărul chipeş din rîndul 7. Familiile lor se urăsc de moarte, a curs mult sînge…. Domnul cu figură de drac din rîndul 2 mototoleşte o batistă cu gîndul de a o face pierdută în iatacul doamnei din rîndul 5. Şi intriga chiar va fi perfectă! Pajul de la balcon o iubeşte, în taină, pe regina din lojă, şi-ar da viaţa pentru o privire de-a ei. Et caetera… Cu timpul, oglinda se împarte în mii de părţi, Ne regăsim în ele cu toţii. Sufleurul e copleşit, iese din cuşcă şi dispare, la rîndu-i, într-o imagine. Eu unde sunt? mă întreb. Un figurant îmi duce, dintr-un act în altul, pe tavă, capul tăiat. Am murit în numele artei, ferice de mine! strig. Cîţiva spectatori mă ridiculizează din priviri. Mă strîmb la ei, scot un pantof şi îl arunc în oglindă. Zdrang! Cioburile se risipesc, scenele se amestecă. Fiecare se repede să-şi culeagă de jos bucăţica lui de viaţă închipuită, dar aceasta îi scapă printre degete. Final. Regizorul e fluierat. Plecăm acasă dezamăgiţi. În urma noastră ticăie un ceas nevăzut. Unica realitate a zilei.

238

*** o plajă dimineaţa fragmentarium de scoici un înotător cu cască roşiatică – soarele iese din mare alge somnambule pe obrazul vagabondului ce doarme păzit de un norişor alb ţipete scurte primii pescăruşi pictori orbi dar fericiţi desenează şterg desenează şi iar şterg imposibil de surprins dintr-o singură tuşe linia mişcătoare a orizontului e cînd aici cînd dincolo se plîng ei vor veni şi mîine bătrînul paznic de far surîde e obişnuit cu astfel de întîmplări ascultă vocile celor inecaţi peste noapte în depărtări culege sticle cu mesaje din veacul trecut are o colecţie impresionantă în podul cămăruţei cineva trage brusc de clopoţelul din mintea mea mă trezesc va fi o zi liniştită pentru vii şi morţi gîndesc sunt fericit eu încă mai cred că la început marea a fost o călimară cu cerneală doborîtă de pe colţul lunii de un copil neastîmpărat într-un tîrziu vine femeia o iubesc îi ridic un turn din perle ea se preface că nu aude şi trage scara cu tot cu peisajul acesta de a cărui margine rămîn agăţat.ancoră din hîrtie.

239

*** Aprind foc la vizuina inimii mele. O aştept cu puşca la ochi. Inima şovăie să mă înfrunte, caută alte ieşiri. Eu, înainte, i le-am astupat. Linişte de piatră, semn că ştim unul de celălalt. Inima mea e însfîrşit încolţită. Am hăituit-o îndelung, m-a tot amăgit: stătea în cătarea puştii, cuminte, cînd apăsam trăgaciul se făcea nevăzută. Acum nu mai are încotro, trebuie să mi se predea ori să lupte. Aştept. Se înnoptează, un nor îmi picură, în creştet, ţinîndu-mă treaz. Aud o bubuitură în cer: inima mea s-a hotărăt să mă înfrunte! Închid ochii şi trag. Glontele se rătăceşte în neliniştea firii. Am sînge pe piept sau visez? Cine a făcut acest tunel alb în noapte, pe unde sufletul îşi găseşte scăparea? Adînc de tăcere, nici un cuvînt nu mişcă frunzişul, focul îşi întinde oasele şi adoarme. Vreau să plec şi nu pot. În piept, o bătaie firavă, un schelălăit subţire: de azi încolo voi fi puiul neînţărcat al inimii mele!

240

*** Seara, după ce se aşază oftatul în piept şi ochii pisicilor se fac mari, începe să-mi fie dor de mine, Celălalt, ca de un străin asupra căruia – vai! – ori de cîte ori se apropie, asmut cîinii. Nu mai înţeleg nimic. Viaţa – o plimbare pe picioroange inegale? Nu, n-am înnebunit. Uneori, trăiesc în trecut, aidoma unui bătrîn lup de mare ce pluteşte, resemnat, pe amintirea, din ce în ce mai palpabilă, a fostei sale corăbii. Totul mă nelinişteşte. Doar moartea mi-e soră de lapte! Îi îmblînzim împreună furia. Apoi ne despărţim un timp, eu rămîn singur – o realitate strecurată, brutal, în apele visului. Se apropie dimineaţa, cîntecul zornăie în cocoşi. Mor. Mă regăsesc pe mine, Celălalt.

241

*** „Să nu ne temem! striga nebunul (înţeleptul?) oraşului. Ieşiţi din case! Nu lăsaţi sufletele să tremure în voi ca monedele false în cutia milei.” Bărbatul sta în mijlocul pieţei, semăna cu o imensă catapultă ce azvîrle firimituri de pîine în zidurile închisorii. „Deschideţi măcar ferestrele! Nu auziţi? În ou e ora de muzică. Urmează ora de zbor, ora de vînătoare a pisicilor!” Nici un răspuns. În tăcerea oamenilor se amesteca ştiutul cu neştiutul. Au hotărît să aştepte, să fie siguri de rotunjimea zilei. Tîrziu, a răsărit un soare amnezic. Lumea s-a repezit în piaţă. Hărmălaie, mirosuri, oratori… Nebunul (înţeleptul?) oraşului şi-a pus în buzunar, cu grijă, oul şi s-a făcut nevăzut. Venise ora de vînătoare a pisicilor…

242

*** Demult, credeam că stelele căzătoare sînt stropi de lapte picuraţi de pe boturile puilor de lup. Mi-ar fi fost teamă să-i întîlnesc, dar seara, în aşternuturi calde, mă jucam cu ei, în gînd, pînă adormeam, sperînd să-i regăsesc dimineaţa prinşi în capcanele moi ale visului. Am crescut, a venit vremea primei vînători. Tata m-a silit să imit urletul lupilor cum numai eu ştiam să o fac, să-i scot în bătaia puştii. Auuu! Auuu! am strigat. Noaptea s-a clătinat şi a curs peste margini. Mă rugam să nu cadă tocmai atunci vreo stea, să le dea de gol ascunzişul. Auuu! mi-a răspuns din depărtări un urlet ce semăna, dureros, cu glasul meu de copil.

243

*** Am găsit, printre straturi, cheile de la iatacul prinţesei. Cu ce am greşit, Doamne? Sînt un biet grădinar. Nu am cal, armură, coif, nu vin de departe. Lampa din fereastră nu mi-a făcut niciodată semn. A cui vină o plătesc? mă întreb şi descui uşa parcă aş împlini o poruncă. Păşesc peste prag, speriat că dincolo de el mă aşteaptă călăul cu o floare între dinţi. - Apropie-te, mă îndeamnă prinţesa, plictisită de mirosul cavalerilor prea stăruitori. Eşti pregătit să trăieşti?

244

*** Am dreptul de a nu scrie nimic! Tot ce scriu va fi folosit împotriva mea. Nu mă pot opri nu mă pot opri deşi ştiu că pînă la sfîrşit cuvintele nemulţumite că nu le-am găsit, pe deplin, înţelesul - se vor dovedi martori mincinoşi. Scriu fiindcă nu pot să mă mint! Aşadar, te voi minţi pe tine, cititorule, chiar dacă tu, la rîndu-ţi, doar o să te prefaci că mă crezi. Şi uite aşa, vom supravieţui amîndoi în cuvînt. Ca două animale de luptă care - în loc să se sfîşie - încep să valseze. Spre nemulţumirea publicului plătitor, însetat de sînge.

245

***

E linişte pe ţărm, privesc norii, sunt fericit Apoi vii tu, femeie. Mi-e teamă, nu mă pot împotrivi, ne iubim pînă ce nisipul ticăie în clepsidră Dumnezeu se joacă cu ancora inimii mele: o scufundă, o ridică, o scufundă, iar o ridică şi tot aşa pînă într-o zi cînd, sătul de atîta joacă, o va abandona pe fundul mării.

246

*** au venit străinii au răscolit satul ne-au strîns pe toţi la un loc unde sînt comorile voastre cele pe care se spune că joacă focuri au vrut să ştie aici! au răspuns bătrînii înţelepţi aşezîndu-şi mîinile pe piept străinii le-au scos inimile şi le-au azvîrlit la cîini aceştia au fugit cu ele le-au îngropat în loc ascuns mai marele haitei s-a întins peste mormînt şi acum după atîţia ani încă îl mai păzeşte unde sunt comorile voastre au răcnit iarăşi noii veniţi nimeni n-a răspuns nu s-a clintit nici o frunză prin întuneric îi înconjura ameninţătoare tăcerea noastră au legat la ochi toţi bărbaţii noi copiii credeam că o să joace baba-oarba dar n-a fost să fie aşa erau turbaţi călăii noştri cu fiecare cap tăiat simţeau cum se îndepărtează şi mai mult de răspuns a venit rîndul femeilor ce se rugau în genunchi cînd le-au atins din ţîţele lor a ţîşnit lapte amestecat cu sînge străinii au rămas descumpăniţi parcă fiecare şi-ar fi văzut propria mamă dinaintea ochilor ca prin minune au încălecat şi s-au dus în urma lor a cîntat puiul păsării fără glas nefericiţii străini poate mai caută şi acum!

247

*** Vine o vreme cînd fiecare îşi încuie, pe dinafară, mormîntul.

Înghite cheia şi pleacă în prima lui călătorie adevărată.

248

***

prizonieri pe o corabie în largul mării el cîntă la ghitară ea dansează mişcările ei ard ochii ca sarea mateloţii rîd aplaudă se închină la buricul femeii cum la Steaua Polară curge romul poate şi sîngele cui îi pasă se joacă barbut zarurile sar mai sus decît peştii marea îşi împinge ecoul înspre margini pînă şi cei pedepsiţi simt lanţurile uşoare se spun poveşti cu sirene corsari balene albe muzica roteşte cuţite în inimă sclipeşte dintele de aur al vicleniei se apropie dimineaţa pe neaşteptate dansatoarea se opreşte simte degetele ghitaristului reci pe şira spinării „la posturi! la posturi!” răcneşte căpitanul o notă falsă a schimbat direcţia vîntului.

249

*** curge vinul, punem viţelul cel gras la proţap. nimeni nu îşi mai toarnă cenuşă în cap. ne iubim fără noimă apocaliptic şi laş. soarele şi luna răsar împreună peste oraş. zadarnic cel plecat în ceruri vrea să-l ocrotească pe cel rămas. e ca şi cum în buzunarul surdului ar ticăi un ceas. timpul sieşi răbdarea nu-şi mai îndură. clipa plesneşte – inimă de cal alergat peste măsură. se rupe osia lumii. mîna se desprinde din cui. uneori, omul se naşte al tuturor şi moare al nimănui.

250

*** Stăm la masă cu creioane în mîini. Dumnezeu aşază între noi o foaie de hîrtie. Sîntem mai nedumeriţi decît după alungarea din Rai. Nu ştim dacă e dar ori pedeapsă. Albul e rece, neutru. Tu priveşti în el ca într-o oglindă, eu ca într-un mormînt. Aşteptăm. Încordarea creşte. Tu spargi oglinda, eu deschid mormîntul. Dumnezeu întoarce foaia de hîrtie pe cealaltă parte.

251

***

E dimineaţă. Mă ascund într-un pepene verde. Prevăzător, am rezemat o scară de cer. Adie vîntul, pisica îşi trăieşte a noua viaţă, clopotul trenului răsună pe viaduct. Un bărbat crapă lemne, altul ascultă muzică. Demult, ei au stors lapte din ţîţele de piatră ale lupoaicei. E dimineaţă. Mă ascund într-un pepene verde. El începe să crească. Devine uriaş. Da! Îmi va fi sicriu. Pe coaja lui, cu briceagul primit de la tata, în copilărie, numele îmi scriu.

252

*** Cînd ai plecat ai stricat cuibul rîndunicii, ai strivit şarpele casei, ai înţepenit roata fîntînii, ai atîrnat pisica de clopot de durere, mamei i s-a încurcat firul pe fus; de supărare, tatălui i s-a descărcat puşca înspre Dumnezeu. Acum te întorci - altul? să construieşti un cuib nou; să alăptezi puiul de şarpe, să dai cep fîntînii să pui clopoţei pisicii mama te iartă, dar ai să îmbătrîneşti curăţînd puşca de vînătoare a tatălui.

253

*** miezul verii un cîine aleargă după maşina cu gheaţă oamenii împing de la unul la altul aerul fierbinte al zilei - un mort străin pe care nu vrea să îl îngroape nimeni o capră linge oglinzile de sare un greier adoarme în cutia viorii şi îl visează pe mozart copil ce minune să dansezi în ploaie exclamă fosta balerină miroase a praf şi a sînge iar au scăpat taurii în oraş? ehei, primăvara o să vină atunci cînd din amestecul sufletului cu gîndul va înflori un cireş spune poetul lumea rîde cîinele a obosit alergînd după maşina cu gheaţă se apropie seara în curînd vom vedea urme de dinţi în moneda strălucitoare a lunii. aceeaşi zi mereu aceeaşi zi!

254

*** Joc şah împotriva mea, Celălalt. Pătratele albe sînt leagăne, pătratele negre, morminte. Piesele au îmbrăcat haine de gală, ceasul măsoară distanţe, nu timp. Uneori fac mutări pe care nici eu nu le înţeleg, însă nu mă pot împotrivi: mîna pare a fi mişcată de un păpuşar nevăzut. Celălalt îmi imită greşelile. Parcă joc şah în oglindă! Înnebunesc îmi vine să răstorn tabla. Pe margine, Dumnezeu se preface chibiţ. El ştie pînă şi ce gîndeşte regele atunci cînd regina se lasă prea uşor capturată. Partida continuă,continuă... Remiză! strigă cineva Fericiţi schimbăm între noi - a cîta oară?- coroanele. Jocul e luat de la capăt.

255

*** Mă ademeneşti în iatacul tău. Cînd intru, gaura cheii sîngerează ca o virgină. Stau nemişcat între pragul de sus şi pragul de jos cum într-o ghilotină. Să păşesc înlăuntru ori în afară, nu mai am, Doamnă, nici o putere. Tu mă prinzi de mîini, mă săruţi, viclean, şi nu ştiu: e sărutul morţii ori sărutul de graţiere?

256

***

Ce sînt eu pentru tine? Un don quijote ce caută zadarnic punctul de sprijin al vîntului, o beţie în magazinul de animale exotice, ciripitul şarpelui cu pene, scheunatul de căţea a nopţii pe care nu o ajută nimeni să nască puii zilei de mîine? laptele înăcrit în rai, mierea de pe tălpile îngerilor? Tot şi nimic, deopotrivă! Eşti tristă, ştiu. Rătăcesc prin lume, scriu poezii, cînt. Uneori ascund în mine perla altei femei.

257

*** Ce eşti tu pentru mine? Cuiul sărit din palmă, o maşinărie de scurtat infinitul, un exerciţiu de trăit în afara memoriei, diapazonul prin care ultima mea suflare se va preface în muzica îngerilor? Nimic din toate acestea? Mă aplec, în locul şarpelui, îţi sărut călcîiul. Luna e plină ochi, nisipurile ei freamătă, neliniştite, sub vise. Ne iubim izbindu-ne unul de celălalt ca valurile de stînci, lacrimile noastre sînt resturi de corăbii. Dar tu nu eşti cu gîndul aici, te ating şi tresari ca aerul din toarta unei ceşti la ora ceaiului.

258

*** Ce eşti tu? Un exponat atins, pe furiş, de vizitatori în muzeul deznădejdii de a fi? O colecţie de cioburi de cristal din paharele sparte la marile ospeţe ale nimicului? Fusul ce încă sfîrîie între degete deşi firul i s-a rupt demult? O pasăre speriată de furtună, ale cărei gheare au devenit rădăcinile copacului unde şi-a făcut cuib? Corabia din lemn trăznit? Umbra albă a omului negru? Altădată, ochii tăi erau o pereche de tauri scăpaţi, duminica, în oraş: nimic nu le sta în cale. Ca praful se împrăştiau zidurile. Unde e privirea ce desfereca uşile regelui, sufletul reginei, rîsul jalnic al bufonului? Unde e rostogolirea de apă aer foc şi pămînt, amestecate în cercul cu care te jucai deşi nimic din ce-i în lume, atunci, nu ştiai?

259

***

O rană mişcătoare, poetul. O închizi aici, se deschide dincolo. Degustător de apă vie, de apă moartă. Privirea lui este cînd transparentă, cînd mai opacă decît perdelele Vaticanului. Uneori indiferent, alteori sîngerează în fotografiile vechi. Tăcut sau, dimpotrivă, mai zgomotos decît copiii ce fugăresc pisica de coada căreia au legat, în joacă, un zmeu din tablă. Nu-l întrebaţi despre adevărul cuvintelor sale - infirmiere bătrîne cu braţe albe, străduindu-se zadarnic să-i aline durerea. El va muşca din urechea creionului. Îşi va striga pe nume îngerul.

260

*** Iubeşte-o. Nu vezi că eşti prea slab să o iei în robie? Că inima ta aleargă, pînă la sîngerare, un cal pe care mintea nu-l ştie? Iubeşte-o umil. Nu simţi? Cînd ea de mînă te ţine, pînă şi ultimul sclav e mai liber ca tine. Iubeşte-o. Să nu ajungă ochii ei semilune întunecate, sprîncenele acoperişuri luate de vînt. Literele - maluri surpate în albia unui cuvînt. Iubeşte-o să nu-i fie fereastra însingurată, oglinda să nu o mintă că e cea mai frumoasă. Iubeşte-o. Moartea-i aproape! Şi urme nu lasă.

261

*** Scriu pentru creionul meu, el, neştiutorul (?), mă crede un mic dumnezeu. Se mistuie, în cuvînt, fără vreo vină, în vreme ce eu mă pierd în măduva lui de lumină Îl ascut cu securea unui paşnic război din care, de multe ori, ieşim învinşi amîndoi. Cioplesc în carnea lui o luntre minusculă cît pentru furnici, sperînd că odată vom fugi, împreună, de-aici. Departe, peste apa din vis, unde toate cuvintele s-au scris. Nodul creionului l-a dezlegat cu sabia lui, Machidon. Cînd o să mor, să-mi aprindeţi, la cap, un vîrf de creion!

262

*** Copii, ne ascundeam în casa din copac. Mama se prefăcea că ne caută, întorcînd pămîntul pe toate feţele. Stam ascunşi, nici nu respiram, ca puii unui animal plecat la vînătoare în locuri îndepărtate. Abia seara coboram cu soarele roşu pe gură. Mama părea mai bucuroasă decît atunci cînd ne-a născut. Ani întregi jocul acesta ne-a ocrotit. Într-o zi, am descoperit şiretlicul mamei. Atunci s-a sfîrşit copilăria. Nu peste mult timp, ne-am mutat în oraş. Noii proprietari au tăiat copacul. Umbra lui a rămas în picioare. E şi acum acolo, legănîndu-se în bătaia vîntului.

263

*** Stau singur într-o cameră, ascult ticăitul ceasului. Ora e rotundă, nu pot ieşi din ea. Cine sînt? Privesc liniștit cum îi plouă pe oamenii din hîrtie. Ei sunt veseli, dansează, dansează. Unde e bine, dacă nu sub talpa lui Dumnezeu? Uşa scîrţie. Cine e dincolo? Intră un copil, îmi aduce jucăriile sale. „Joacă-te, mă îndeamnă, poate aşa îţi vei aminti cine eşti!”

264

*** Stau într-o cîrciumă şi beau cu ceasul din perete. El tic, eu tac. Cucul din ceas mă urmăreşte cu viclenia lui de abstinent. Se face noapte. Unde sunt lăutarii, i-am dat pe greieri? Timpul goneşte. Ca o herghelie pe care s-a aşezat musca. Prinde-l tu dacă poţi! Eu beau cu ceasul din perete. Cucul se preface indiferent. Pîndeşte clipa de graţie cînd o să iasă din ceas şi o să-mi strecoare, (a cîta oară?), în buzunar, oul său.

265

*** Intri în grădină, întinzi mîna după o poamă. Pe cer, stelele stau neatinse ca boabele în păstăi. Nu eşti tu culegătorul, îţi strigă paznicul, asmuţind asupră-ţi negri-i dulăi. Tu doar ai pus în pămînt, ai udat. Rodul e al celui ce va veni de departe, să-l fure. Tîrziu, cînd întunericul e un obraz de copil, mînjit, vara, cu mure. Pîndeşti străinul spre a-l întoarce din drum. Calul său să-şi piardă potcoavele-n altă parte. De ce doar prin grădina ta poate trece în goana-i, neîndurătoare, dinspre viaţă-nspre moarte? Uite-l, se-apropie, îl ai în cătare, un glonte i-ar face strădania de prisos. Dar, stai! Duşmanul tău nu poartă arme, e neînsoţit şi merge pe jos. Îl priveşti cu teamă, parcă ai fi vărsat sarea pe masă. Noul venit păşeşte, liniştit, în grădină. Paznicii îngenunchiază, dulăii încremenesc. Şi dintr-odată se face lumină!

266

*** o mi-e sufletul mai gol decît buzunarul unui rege nici să sufăr nu pot vino tu vino tu cu ochii tăi în care înoată peşti transparenţi şi trezeşte-mă urneşte odată bietele-mi simţuri adormite ca morile un rîu cu apa leneşă numai tu cea atît de firavă ca o notă muzicală în plin război ca un ou abia ieşit din tîrtiţa găinii numai tu mă poţi salva îţi dau tot ce îmi ceri: aur palate herghelii colierul de la gîtul rivalei un poet numai al tău să îţi cînte de trei ori pe zi frumuseţea călătorii pe lună cum nu au mai fost altele o fermecată oglindă însă te implor fă-mă să sufăr

267

*** Moartea e un cuc, mi-ai spus într-o zi. Nu-şi face cuib, nu-i poţi găsi puii, să le răsuceşti gîtul ori să-i arunci pisicii să îi înveţe să zboare. Am ridicat din umeri, am plecat la joacă. Pe atunci purtam praştie şi nu îmi era frică de nimic. Anii au trecut. Iată-mă acum tremurînd cu puşca la ochi în faţa acestui animal închipuit - viaţa De teamă, fug prin tufişuri. Cu-cu! Cu-cu! Cu-cu! se aude în urma mea aproape tot mai aproape.

268

*** Te caut printr-un oraş cu oameni necunoscuţi, străzi fără nume, tablouri în care semnăturile pictorilor înnebunesc de singurătate. Nu am hartă, nici busolă. Doar un orb. Îl urmez, nu-mi pasă în ce prăpastie mă duce (dacă sfîrşit nu e, nimic nu e!) El mă trece rîul un bou blînd pe spinarea căruia trăiesc multe păsăriAud timpul, firele de iarbă sunt minutare grăbite pe cadranul soarelui. La sfîrşit, orbul se reîntîlneşte cu alt orb. Eu cu Celălalt.

269

*** cînd eram copil credeam că fiecare pasăre are în buzunar un ou și îl va arunca înspre mine în schimbul pietrei cu care îi voi doborî cuibul o să strîng o grămadă de ouă gîndeam fericit se făcuse primăvară şi îmi închipuiam că şarpele e lanţul de la bicicleta cu care Dumnezeu se plimba nestingherit printre noi

270

*** Nu mi-e teamă de moarte. Cinez liniştit - a cîta oară?în bătaia puştii, cu ferestrele larg deschise. Din cînd în cînd, ridic paharul cu vin în cinstea nefericitului meu lunetist

271

*** orchestra face repetiţie în urechea tăiată a lui van gogh cît mai e pînă la marele concert? te întreb tu taci de emoţie păsările călătoare au hotărît să plece mai devreme să-şi clocească ouăle în zbor se vor întoarce se vor întoarce poate mint ochii tăi mă privesc umezi ca două orezării vecine despărţite de un pod de ceaţă trecut de îngerii ce şi-au pierdut aripile cînd ne iubim zidurile ierihonului se surpă la primul suspin îmi spui eu tac simt cum se întinde la nesfîrşit arcul de jucărie al inimii se va rupe se va rupe strig ziua îşi adună instrumentele se retrage cu degete obosite cît mai e pînă la marele concert? te întreb tăcem amîndoi piticul plînge cu lacrimi de uriaş o Doamne prea des ne vine rîndul să murim!

272

*** Răsare soarele. Inima mea e o sclavă căreia îi redau în fiecare dimineaţă libertatea, dar ea o refuză cu îndîrjire. Rămîi în piept inimă! Pe mine mie reîntregeşte-mă! E o dimineaţă însorită. Femeile îşi caută frumuseţea pierdută într-un ochi de fîntînă. Soarele nu mă recunoaşte. Oare nu eu am retezat, cu dinţii, vrejul încă verde al lunii şi am împins-o în mare? Aşa e viaţa, îmi spun. Descumpănită. Ca o mireasă furată şi dusă pe linia frontului - albul rochiei sale va fi semn de şi mai aprig război. Oraşul se dezmorţeşte. Răsare soarele, mi-e teamă. Departe, în grajduri de mărgean, bat din copite iepele sure ale norilor. Sînt singur. Fără tine, inima mea e un castel din nisip împietrit în al cărui turn sînt pus- ah! - pe vecie în lanţuri de iarbă. Dar despre asta se tace. Ei da, cel mai bine plătit e martorul mut. Răsare soarele un negustor viclean ce vinde coroane din aur fals regilor închipuiţi, clovnilor de o zi, poeţilor de o noapte. Răsare soarele. Galben. Dumnezeu se preschimbă în cerşetor.

273

*** Mă agăţ de tine, viaţă, ca întunericul de felinar. Ca iarba de botul mielului sacrificat, uneori, în zadar. Ca umbra de talpa celui ce-o calcă, rupîndu-i şira spinării. Ca mărul de creanga arsă de trăsnet ori naufragiatul de ceaţa mării. Mă agăţ de tine, viaţă, ca eşarfa de spiţele unei roţi, cu disperarea copilului prins la furat pepeni şi pus să-i mănînce, pînă dimineaţa, pe toţi. Cu inocenţa celui ce mă vinde pe sîmburi de nucă, nu bani. Mă agăţ de tine viaţă, încrezător ca timbrul lipit pe scrisoarea ce-a rătăcit prin lume o sută de ani. Iată, se apropie moartea cu pas de pisică, latent. Sufletul meu, în acvariul nopţii, e un biet peşte fosforescent. Mă agăţ de tine, pentru ultima oară, viaţă. Pisica vede peştele, se joacă, o vreme, cu el. Apoi îl înhaţă.

274

***

stai pe plaja unei insule necunoscute cu capul în poala femeii de nisip e noapte vîntul îşi arată gingiile vinete mîrîie gata să muşte focul arde alături trosneşte fantoma fostei corăbii a răsărit o lună nefiresc de albă amintindu-ţi de un strop de lapte pe sînul din zahăr ars al doicii tale ţigănci valurile duc şi aduc umbre îndepărtate cîntece de sirenă cine să-şi amintească de tine cine să te caute în ţara ta ai fost uitat frumoasa-ţi mireasă a fost dată duşmanului o furtună ar fi binevenită te-ar mai dezmorţi poate chiar ar aduce la ţărm resturile unui naufragiu pipe sticle cu rom journalul de bord al căpitanului un cufăr cu panglici multicolore ehei ce bal ai putea improviza aici nu n-ai înnebunit te joci doar cu ce găseşti în minte să nu adormi să se stingă focul unica speranţă şi dintr-odată o lumină părelnică la orizont arunci încrezător lemne în foc scînteile sar iezi sălbatici de pe o stîncă pe alta dar nimeni nu vede nimeni nu aude zadarnic strigi cuvintele se întorc şi te lovesc în piept moi bumeranguri din cîrpă.

275

*** Plouă întruna, mi-e milă de paparude. De singurătate, omul vorbeşte cu inima sa - pasăre al cărei cîntec se desăvîrşeşte pe măsură ce îi strici cuibul. Tu reciteşti – a cîta oară? – o scrisoare albă ce n-a apucat să fie mireasă. Eu stau la fereastră şi văd cum toamna îşi pierde minţile după o frunză uscată. Şi plouă. Şi nu se întîmplă nimic, parcă timpul ar fi măsurat cu un ceas aşteptător. În curînd ai să miroşi, legat la ochi, floarea amărăciunii, îmi spui. Eu tac. Deasupra noastră, un nor trist ca un copil fără bomboane.

276

*** (gară pentru unu)

te aştept femeie – noapte albă la capătul căreia voi afla numele singurătăţii - e frig în gară vagoanele au misterul cutiuţelor din carton frumos colorate dar goale ţi-am trimis sufletul meu păstrează-l neatins între florile de ceaţă ale uitării iubeşte-mă cum luminează un licurici o să mor în piept am o inimă de var nestins oamenii îmi par înalţi umbrele lor lovesc norii şi plouă vin veşti numai tu întîrzii batista colţul de rai nodul din gît emoţia de a nu te reîntîlni vino cîinele încă îşi aşteaptă stăpînul sub felinar fluierături speranţa mea trupul eviscerat al unei picături de apă gîndul la tine ferestruica prin care se strecoară iubita acarului tic-tac tic-tac miezul nopţii umed ca sîmburele de piersică scrîşnetul roţilor karenina invoc eleganţa sfîrşitului tresar un tren voci zadarnic miros parfumul altor femei tu nu cobori

277

*** ai pierdut şi ultima luptă caii tăi nu mai aleargă liberi pe cîmpuri sînt încălecaţi la turnirul învingătorilor din flamurile tale s-au făcut cîrpe cîinii-ţi de vînătoare se gudură pe lîngă călcîie străine cetăţile se clatină fără vînt cerul stă neclintit ca un ţest uriaş peste o pîine răscoaptă priveşte noii tăi stăpîni beau numai vinuri albe aduse din ţara lor dar nu se sfiesc să iubească femeile locului a venit vremea bastarzilor a uriaşilor cu cap de muscă a vitejilor din saloanele de dans a femeilor mai frumoase cînd înşală decît atunci cînd alăptează nimic nu mai e aşa cum a fost de ce învinsule vrei să înghiţi totul odată cu gura de aer de dinaintea morţii să iei cu tine întreaga lume şi să o pui la picioarele unui rege copil nerăbdător să se joace de-a războiul?

278

*** În fiecare dimineaţă ies din găoacea visului. Ea se închide în urma mea, să fie întreagă mîine cînd o voi sparge iar. Umblu prin oraş, mă opresc în pieţele publice, ţin discursuri împotriva tuturor, fie rege, fie bufon. O, Doamne, de ce cuvintele mele nu reuşesc să înmoaie cleiul din urechea mulţimii? Ar trebui să mi se taie limba, să fiu pus la zid, arătat cu degetul, plimbat în cuştile ruşinii, să-mi arunce fiecare în obraz cîte o bucată din inima lui de piatră ori de pîine. Nu se întîmplă nimic, nu se întîmplă nimic! Sînt lăsat să spun orice, nebăgat în seamă ca un lunetist care se uită în cruciş. La asfinţit, mă întorc, neîmplinit, în acelaşi vis. Mîine va fi la fel. Nu pot să mor ! Mama mi-a strecurat în buzunar un ceas care ticăie înapoi.

279

*** Trăiesc? Sau mi s-a făcut o înscenare a vieţii? Nu sînt decît un vîrtej de frunze într-o gară pustie? Un dans între şinele de cale ferată care se încurcă, pentru totdeauna, în mintea acarului? Undeva, în colţ, un copil aşteaptă, aşteaptă… El e singurul care mai are amintiri - ace înfipte cu voluptate în păpuşa de cîrpă a creierului. Trăiesc? Sufletul meu s-a stins sau încă pîlpîie în fereastră? Nu-mi răspunde nimeni. Copilul aşteaptă, aşteaptă… El poartă, la gît, cheiţa de aur a tainei. Cîntă: „Într-o dimineaţă aici va opri un tren plin cu jucării…” Nimeni nu se îndoieşte de asta.

280

REFERINȚE CRITICE Doar faptul că nu am avut cum să citesc absolut toate cărţile de debut în poezie apărute în 1995, mă împiedică să declar sus şi tare Terapia căderii în gol, (Editura Hestia, Timişoara), ca fiind cea mai reuşită ieşire la rampă a anului trecut. Afirm doar sus: Costel Stancu, autorul volumului, este unul dintre cei mai buni poeţi de care se bucură literatura română a acestui sfîrşit de secol. Sună hard, dar asta e….Seducător şi acaparant prin rafinamentul scriiturii şi prin imaginile/parabole care îi reuşesc fără nici un efort, Costel Stancu, la numai 25 de ani, este un talent uluitor. Robert Şerban, Orizont, nr. 1, 24 ianuarie 1996 De fapt, întreaga carte este o febrilă căutare de sine, atît în propria fiinţă cît şi în fiinţa iubită. Eşecul iubirii aproapelui, cum şi golul existenţial sunt de fapt motivele care îl conduc pe poet înspre căutarea Divinităţii ca posibilitate de echilibru şi împlinire a fiinţei. El spune: „ materia e rece, vîrtejul aduce aproape/ duhul sfînt – un cuib de pasăre rară călătorind peste ape”. Imaterialitatea Divinităţii nu îl mai sperie: „ nu te arăţi, dar întorcînd pietrele/ de pe faţa ascunsă a fiecăruia îmi vorbeşte un înger”. Fără a fi un poet mistic cu deschideri vizionare, fără o tensiune a devoţiunii, Costel Stancu îşi defineşte liric ipostaza actuală: ” noi doi pe cer, dintr-odată imenşi/ - om şi sfînt alergînd unul spre celălalt” Dominat de inteligenţă, cu un extrem de fin simţ al cuvîntului, cu un ton mai degrabă subtil decît declamativ, poetul reşiţean Costel Stancu se doreşte- şi este- un poet original: „ el se deosebeşte de ceilalţi tocmai fiindcă nu-i poate imita”. Ion Chichere, Poesis, nr. 100, 1998 Un poet care îşi controlează atent gesturile, punîndu-şi în scenă fragmentele de viaţă cu o ştiinţă şi o conştiinţă a textului bine asimilate este Costel Stancu, poet aflat la a patra carte, pare-mi-se, însă într-o ascensiune sigură, demnă de urmărit. Poetul reuşeşte să transmită o mulţime de stări, contrare uneori, în acelaşi text printr-o structurare fragmentară a poemului, care, ca şi viaţa, este incongruent dar memorabil… . Mai apropiat de moderni decît de postmoderni, dornic să spună şi nu cum să spună, Costel Stancu e un poet care trăieşte cu voluptate textul şi implicit viaţa. Cu o formulă lirică în construcţie în care îmbină colajul cu fragmente din realitate şi aluziile livreşti bine asimilate, Costel Stancu incită la lectură şi covinge. Adrian Alui Gheorghe, Convorbiri Literare, nr. 9 (45), septembrie 1999 Antenele sensibile ale acestei poezii prind, de fapt, veşti şi eufonii din eter. Transcendentul constituie o obsesie aproape permanentă a lui Costel Stancu. Vecinătatea primejdioasă a realităţii noastre cu un dincolo, care respiră tocmai prin inserţiile ei, provoacă la el un fel de „febră cerească”, dacă pot spune aşa: „ Un greier cîntă apropiind pămîntul de cer”. Autorul se numără printre tinerii noştri scriitori care confirmă poezia ca frontieră spirituală între aceste două lumi: le desparte/micşorează distanţa dintre ele? Îmbujorate, ruşinîndu-se parcă de cutezanţa lor, cuvintele poetului liric se izbesc de propria lor prezumţie de a sluji cu aceeaşi fidelitate realul şi imaginarul. Există oare o altă formulă a sentimentului sacru în poezie? Nu mă îndoiesc că da. În orice caz, aceasta pe care o practică tînărul Costel Stancu mi se pare memorabilă. Oriunde mi-aş opri privirea de cititor, criticul din mine simte nevoia să citeze copios, şi trebuie să fac un real efort ca să mă pot opri la un anumit text. Ştefan Augustin Doinaş, Cronica Română, 28 februarie 2000

281

Cred că reşiţeanul Costel Stancu face notă aparte în peisajul liric al generaţiei de care aparţine. Noul volum care reuneşte, după precizarea autorului, texte din perioada 1990 – 2000, constituie un argument în acest sens şi o primă încercare a sa de a-şi defini singularitatea. Cineva îl plasa în ceea ce numea aripa „romantică” a postmodernismului şi se pare că nu greşea, pentru că C. Stancu nu se lasă dus de val şi îşi construieşte cu grijă, şi exigenţă discursul în care tonalităţile grave formează structura esenţială a acestuia. Poetul îşi disecă obsesiile fără menajamente (şi fără a eşua în umor gratuit) şi aplică acelaşi procedeu şi realului. Prin acest volum, Arta imaginaţiei, apărut la Editura Vinea, unitar şi echilibrat, Costel Stancu convinge şi mai mult că numele său trebuie luat în calcul fără prejudecăţi atunci cînd vine vorba de evaluări critice şi de alcătuirea unor clasamente de promoţie. Ion Beldeanu, Bucovina Literară, nr. 6(136), iunie 2002 Arta imaginaţiei este nu numai creativitatea ludică a copilului cu toată mitologia şi angelismul aferent, ci şi interiorizarea unor lumi paralele în care poetul aspiră să se autocunoască prin autonaraţie şi culegere de mesaje apte să refacă circuitele comunicării. Costel Stancu improvizează, scrie şi rescrie ca şi cum ar respira, prozopoemele ieşirii din impas, din fundătura florilor singurătăţii, al căror enunţ îl denunţă energic în calitate de personaj al năzuitei tranzitivităţi: „ scriu nesăţios a crea = a distruge/în acest joc eu nu sunt decît un simplu personaj ce caută/o ieşire din sine prin chiar propria-i înţelegere”… Un perpetuummobile al imaginarului, în contra realului părăsit de Dumnezeu şi de îngerii copilăriei, invadat de eroare, gol şi spirala morţii, scrie Costel Stancu, chiar cu riscul vieţii, ca orice poet autentic pentru care instinctul de conservare este cea din urmă grijă. Geo Vasile, Contemporanul, nr. 28(597), 11 iulie 2002 Cert este că Stancu şi-a văzut de scris şi a publicat de atunci încoace încă şase-şapte cărţi de versuri, făcîndu-l pe exigentul Ştefan Aug. Doinaş să remarce că „ autorul se numără printre tinerii noştri scriitori care confirmă poezia ca frontieră spirituală între două lumi”. Într-adevăr, Costel Stancu este în tot ceea ce scrie şi publică poetul transcendenţei, refuzînd cu premeditare şi „sistemă”, împresurarea imanentului calp. Avînd una dintre cele mai vătuite şi pure voci din poezia românească, Costel Stancu nu intră, deocamdată, în graţiile criticii profesioniste de la noi, preocupată cum este să înregistreze zgomotul şi furia noilor serii poetice şi să omologheze scandalul generaţionist, normal pînă la un punct. Anonimizat de propriul său discurs, unul calm, dar nu mai puţin persuasiv, însă seducător tocmai prin gravitatea ce-l căptuşeşte, Costel Stancu a publicat încă o plachetă de versuri. Vînătoarea promisă este o suită de flash-uri adamice, iscate din motivul recurent al cuplului primordial aşezat în eternitate la umbra copacului universal. Nicolae Coande, Cuvântul Libertăţii, Craiova, 2004 Poezia lui Costel Stancu a impresionat şi a intrigat, în egală măsură, încă de la debutul autorului. În plin post-modernism, în toiul campaniei de aruncare peste bord a prozodiilor şi a regulilor „clasice”, Costel Stancu nu se sfia să se reîntoarcă la funcţia esenţială a poeziei – aceea de a exprima resorturile intime ale fiinţei.(…). Dacă ar fi să caracterizăm în puţine cuvinte acest tip („nou”?) de limbaj poetic, am putea spune că autorul, prea puţin preocupat de „moduri şi mode”, nu ezită să folosească (o parte din) arsenalului post modernismului poetic, (mai cu seamă în ceea ce priveşte tematica dar şi, pe ici, pe acolo, în lexic), fără însă să adere la „deconstrucţia” specifică.

282

În plus( şi, am spune, mai ales), Costel Stancu are substanţă. Departe de şicanările colegilor de generaţie, de hohotelile şi de batjocorelile încetăţenite, autorul abordează, cu o gravitate nefirească pentru generaţia din care face parte, lucruri esenţiale ale existenţei. Gheorghe Secheşan, Limbaje literare (Jurnalism cultural), Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2006 Starea în care scrie este una de durere intensă şi, fiindcă şi-a alungat frica de moarte, durerea lui sufletească este absconsă, gonind în plin absurd cu toate simptomele ei: „Durerea – rădăcină de nuc bătrân/ deasupra căreia norii se rup/ şi începe ploaia. Viaţa mea/ se apleacă la pământ/ – un fir de iarbă/ pe care s-a suit un gândac uriaş/ să vadă curcubeul/ mai aproape tot mai aproape.“ (Ploaia). Odată cu anularea fricii de moarte, şi-a distrus şi percepţia firească asupra realului şi de aceea i-a dispărut şi sentimentul vieţii: „Trăiesc clipe lungi, neutre,/ aidoma îmbrăţişărilor unei femei de sticlă/ a cărei transparenţă ascunde/ semnele morţii.“ (Greşeala) Costel Stancu crede în pedeapsa divină: „În locul de unde ridic piatra/ să o arunc în obrazul celuilalt, /rămâne o groapă care îmi va fi,/ în cele din urmă, mormânt.“ (Greşeala).(…) Ceea ce rămâne din Costel Stancu după asemenea stări nu-i de invidiat: un autoportret real şi un autoportret virtual, care se contrapun. Autoportretul real: „Am sângerat cât un apus întreg. Acum/ stau gol în mijlocul încăperii/ – o vază rară în care nimeni/ nu pune flori de teamă să nu-i/ scadă valoarea.“ (Renaşterea). Autoportretul virtual: „Aştept să se nască un copil/ şi să mă spargă, luându-mă la ţintă/ cum iei vrabia de pe gard. Atunci/ m-aş simţi iarăşi viu. Din fiecare ciob/ i-aş face câte un zmeu colorat,/ să aibă ce înălţa în cer.“ Renaşterea). Aurelian Titu Dumitrescu, Pentru Patrie, decembrie 2009. Poezia şi viaţa, dragostea şi moartea sunt un singur tot, iar textul le dezvăluie personalizat,prin şiruri de dublete care sunt totodată repere ale unei meditaţii filozofice, Cerul şi pămîntul, sus şi jos, aici şi dincolo, golul şi plinul sunt cîteva perechi de contrarii cărora li se caută un pod, un echilibru, o identificare în genul graficii lui Escher, unde păsările şi peştii trec dintr-un gen în altul. Prin aceste permanente dedublări, Costel Stancu înscrie o formulă şi un spaţiu privilegiat în poezia românească. Elementele citate dau la iveală cîteva obsesii, din ce în ce mai apăsate, de la o carte la alta, între care aceea a morţii ocupă prim-planul. Gheorghe Jurma, fragment din postfaţa cărţii Înghiţitorul de creioane, 2009. Cea mai recentă carte a lui Costel Stancu, Risipitorul de hîrtie, (2015), ea singură poate da seama de calitatea şi specificul poeziei lui. Volumul se deschide cu o Ars poetica ce privilegiază percepţia deja cunoscută asupra literaturii înseşi, cea cumva textualistă: poezia e un corp textual confruntat cu oglinda (pagina albă) sau cu, prin simetrie, mormîntul (gol, alb). Nu viaţa trăită a poetului e substanţa lirică, ci însuşi actul scrierii unui text: „Stăm la masă cu creieoane în mîini./ Dumnezeu aşază între noi o foaie/ de hîrtie. Sîntem mai nedumeriţi/ decît după alungarea din Rai./ Nu ştim dacă e dar ori pedeapsă./ Albul e rece, neutru. Tu priveşti în el/ ca într-o oglindă, eu ca într-un mormînt./ Aşteptăm. Încordarea creşte. Deodată,/ tu spargi oglinda, eu deschid mormîntul./ Dumnezeu întoarce foaia de hîrtie/ pe cealaltă parte.” (p. 6). Viaţa fiecăruia e, pe cale de consecinţă, un text („trăieşti ce ţi-e scris”, se şi spune) scris de însuşi Dumnezeu. „Cuvîntul” e o daltă în mîna Lui, iar viaţa poetului o piatră ce va fi dăltuită. Se înlătură din ea, prin actul creaţiei divine, ceea ce e inutil, iar ceea ce rămîne e... moartea: „Umblu prin lume. Năucit ca/ primul om cînd şi-a văzut umbra.// Unde să mă caut? Cuvîntul e/ unealta cu care Dumnezeu/ ciopleşte în mine să 283

înlăture/ partea necunoscută.// Ce îmi rămîne/ e moartea.// Moartea mea/ mai harnică/ decît un muşuroi de furnici!” (p. 9). Vasile Dan, Arca, nr. 7-8-9/2016 Vocaţia autoscopiei, retragerea în contururile conştiinţei e un topos dominant în poemele lui Costel Stancu, presimţirea destinului desenînd versuri cu arhitectură suplă, adevărate metafore ale evaziunii refuzate: „ mor pipăindu-mi conturul/ interiorul mă respinge/ cum aruncă marea pe ţărm înecaţii/ desenînd în palma fiecăruia/ ochi nas gură// mor în afara ta moarte/ în timp ce înlăuntrul tău mă nasc// şi nu mi-e uşor să înţeleg graba aceasta…” Luciditatea e sursa expresivităţii acestor versuri, alimentînd tensiunea ce revalorizează echilibrul dintre afectivitatea memoriei şi norma stringentă a referenţialităţii. Iulian Boldea, Vatra, nr. 3, 1998 Ajuns el însuşi un „reper al singurătăţii”, poetul reproduce în vis o realitate ascunsă, sugerînd perspectiva imposibilei reveniri: „ cel ce se visează pe sine/ nu se va trezi niciodată”. E un univers al amneziei („ ne amintim de noi abia seara/ adunaţi să păzim duhul zilei ce-a fost”), al ameninţării nebuniei iar poemul e un interval între două vise întrerupte. Percepută ca „ o trecere din singurătatea de aici/ într-o şi mai mare singurătate”, moartea e văzută ca un element al explorării existenţei şi limitelor. Perspectiva încremenirii ( „timpul nu poate fi măsurat”; „a încremenit mişcarea”), a trecerii pe celălalt tărîm devine o constantă a acestei metamorfoze în care de strecoară sugestive elemente de mit, simboluri ale orfismului (şarpele, luna, orbii). Gheorghe Mocuţa, Arca, 1998 Destinul omului religios în răzvrătire este obsesia cărţii Ieşirea din peşteră; gravitatea interogaţiei fiind, în fond, superioară prin sine, prin zona în care Stancu explorează, evitînd temele minore.(…). Explicitarea propriei scrieri, abordată variabil, cu o metaforă ce se naşte din mers, recompusă şi afluată în discursul crepuscular, de adio estompat în netimp, este leit-motivul acestei ieşiri din peşteră; de fapt revelaţia bolţii sublunare ca o peşteră mai mare pe care sclipesc stelele? (…). Astfel definită, prin invocaţie laică, („blîndeţe dar şi mînie”), arta poetică a lui Costel Stancu îşi arde o etapă ce prefigurează trecerea….Spre unde, este greu de prevăzut. Poemele de largă respiraţie, variaţiuni pe temă dată, (asumată), în mod paradoxal, conturează un fel de altar în care, la gura peşterii, poetul oficiază un ritual singuratic, dialogînd cu sinele. Eugen Evu, Reflex, nr. 7 – 12, 2005

284

EDITURA BISCARA 2020

ISBN 978-606-95074-3-8

www.editurabiscara.ro e-mail:office@editurabiscara.ro

285