Ladislau Daradici - Întâlnire cu cei care am fost by EdituraBiscara

|Întâlnire cu cei care am fost

Ladislau Daradici|

Ladislau Daradici

Întâlnire cu cei care am fost Proză fantastică Ediția a II-a

Bucureşti: Editura Biscara, 2021 Format electronic - Flipbook Prima ediţie, în format letric, a apărut în anul 2000 la Editura Omnibook ISBN 978-606-95107-9-7 Prezenta carte apare în format digital, cu difuzare gratuită prin www.editurabiscara.ro

2021 2

www.editurabiscara.ro

|Întâlnire cu cei care am fost

CUPRINS

Precizări ale autorului Orbul Recviem pentru un arbore Puştiul lui Simon Arta fugii Cele cincisprezece trepte Luna unei nopţi din luna mai Podul Întâlnire cu cei care am fost Timpuri verbale Somnul şi nesomnul Iarna mântuirii noastre Porţi şi oraşe Munţii, acest rai al singurătăţii Ospiciul Despre autor

4 7 12 18 27 35 39 57 62 75 84 94 112 115 125 148

Ladislau Daradici|

Precizări ale autorului Am scris aceste povestiri imediat după 1989. Împlinisem treizeci de ani pe-atunci... Le trimiteam la concursuri, le publicam în reviste, almanahuri şi a fost perioada în care scrisul reprezenta, încă, o provocare pentru mine. Şi o neasemuită bucurie, desigur... Înainte de 1990, din varii motive, nu publicasem. În 2000, am selectat optsprezece lucrări, trimiţându-le lui Horia Nicola Ursu, la Satu-Mare: aşa a văzut lumina tiparului Întâlnire cu cei care am fost (după titlul uneia dintre povestiri). A fost debutul meu editorial, datorat lui Horia, la ambiţioasa editură Omnibook. În 1992, povestirea Luna unei nopţi din luna mai obţinuse premiul I la Concursul naţional de proză „Liviu Rebreanu” de la Aiud, publicată parţial în Aiudul literar, apoi într-un volum colectiv despre care am aflat de la Ioan Hădărig abia în 2012, deci exact după douăzeci de ani. A mai apărut în almanahul Anticipaţia, în 2000, graţie lui Mihai Dan Pavelescu. Arta fugii a apărut în Jurnalul SF, în 1995, editat cu iscusinţă de fraţii Adrian şi Ionuţ Bănuţă, ca şi Cele cincisprezece trepte, povestire prezentă apoi în Astra şi Provincia corvina (a regretatului Eugen Evu). Puştiul lui Simon a fost publicată în ArtPanorama, condusă de Silviu Dan Boerescu, iar povestirea Munţii, acest rai al singurătăţii (intitulat inițial Şobolanul), în revista Millenium a aceluiaşi Horia Nicola Ursu (ulterior, a mai apărut şi în Semne). Orbul 4

|Întâlnire cu cei care am fost

(poate cea mai mediatizată lucrare) a apărut mai întâi, alături de Timpuri verbale (ambele publicate şi în Dialog), tot în Anticipaţia. Timpuri verbale a fost nominalizată, în 1996, pentru Premiile Sigma. Ulterior, a mai fost prezentă în alte patru-cinci periodice, aceasta fiind poate și explicaţia faptului că am fost inclus în Dicţionarul SF al Editurii Nemira, în pofida faptului că nu m-am considerat sefist veritabil niciodată. În 2000, când a apărut volumul, am avut surpriza ca în numărul din septembrie al revistei Playboy, la pagina 14, să se vorbească despre Întâlnire cu cei care am fost într-o notă intitulată Întâlnire cu Loţi, semnată de Jean-Lorin Sterian (păstrez în bibliotecă numărul revistei, cumpărat de soţia şi de fiica mea). Cam în aceeaşi perioadă, referindu-se la prozele mele, Voicu Bugariu m-a numit într-o cronică „un poet al morţii și al visului mortuar”; a fost un răstimp cu multe premii, povestirile mele fiind promovate de neobositul Dan Popescu de la Piatra Neamț, de admirabilul şi talentatul Michael Hăulică, toţi aceşti oameni gândind, vorbind şi scriind despre prozele mele (deşi faţă de nonconformismul și postmodernismul lor eu veneam parcă dintr-un veac trecut) cu o neasemuită bunăvoinţă (chiar dacă ar scrie cartea de telefoane, nota Michael Hăulică într-un articol, tot l-ai citi cu bucurie). Ideea e că mi-am putut scrie povestirile, incluse apoi în primele volume, pentru că am fost promovat de oameni care în acel moment nu mă întâlniseră niciodată. Paradoxal, ei mă credeau sârb (după nume), eu fiind ceangău maghiar (bunicii mei s-au născut în Bucovina) şi predând (ca o ironie a sorţii, căci până la zece ani n-am știut o boabă românește) gramatica şi literatura română (am făcut acest lucru cu dăruire timp de peste patru decenii). Şi încă două informaţii: în 1995, Ospiciul a primit premiul Quo Vadis, la Craiova, iar peste un an, nuvelei Iarna mântuirii noastre (titlul iniţial fiind 5

Ladislau Daradici|

Ultimul aurolac) i s-a decernat la Piatra Neamţ Premiul Sigma pentru povestire. Am păstrat pentru această ediţie paisprezece din cele optsprezece proze din volum, păstrându-le ordinea inițială. Se pare că Întâlnire cu cei care am fost (2000), împreună cu alte două volume, Înaripatele din vis (2005) şi Maria, viaţa ta e o flacără... (2010), cel din urmă obţinând premiul Uniunii Scriitorilor şi premiul întâi la Festivalul Naţional „Alexandru Odobescu” (unde lui Octavian Paler i s-a decernat marele premiu pentru opera omnia), reprezintă perioada albastră a vieţii şi creaţiei mele deopotrivă. Autorul

|Întâlnire cu cei care am fost

ORBUL Nu e adevărat că orbii nu văd. Scorobete s-a născut orb şi orb avea să moară, dar a văzut lucruri pe care noi, văzătorii, nu le vom întrezări nicicând. S-ar crede că pentru un orb cea mai accesibilă lume este cea dinlăuntrul său, că ar fi tot atât de accesibilă pe cât de inaccesibilă pare, pentru noi, lumea viselor şi a coşmarurilor noastre. Scorobete a văzut însă şi o altă lume, nebănuită, magică, de dincolo de noi. Şi atunci, mai poate fi adevărată afirmația că orbilor nu le e dat să vadă? DE FIECARE DATĂ CÂND MĂ TREZESC, MĂ TREZESC ÎN lumină. În propria-mi lumină. E puternică, e verde, aproape mă orbeşte. Îmi împresoară trupul ca o mănuşă pufoasă şi uneori, când mă alint, îmi place să spun că mă scald în lumină. Îmi dau seama că acest lucru nu are nimic de-a face cu lumina propriu-zisă a soarelui sau a zilei, pe care o bănuiesc doar. Dimpotrivă, în întuneric o văd mai bine. Pornind de la configuraţia ei, îmi pot imagina cu uşurinţă forma unei mâini sau chiar a unui corp întreg. Îmi pot imagina cu uşurinţă un bărbat sau o femeie. Dar eu niciodată nu văd corpuri, eu întrezăresc doar nimburile care le învăluie ca o ninsoare magică şi vie, ca o ceaţă mirifică. Lumina copiilor este mai firavă, aproape selenară, aş zice. O aureolă candidă şi vioaie, dar care poate dispărea uşor. Lumina copiilor e vulnerabilă şi necesită ocrotire. 7

Ladislau Daradici|

Toate luminile necesită ocrotire. Cea mai palidă este cea a bătrânilor, în timp ce lumina tinerilor, băieţi şi fete, e ca smaraldul: îţi sfâşie ochii minţii, te orbeşte. Aşa a fost cândva şi lumina mea, lumina oarbă a lui Scorobete, orbul... JOCUL MEU PREFERAT ERA, PE-ATUNCI, CITIREA VÂRSTEI unui om după nuanţa şi intensitatea luminii ce-l însoţea. Oricând puteam ghici vârsta unuia care trecea înainte-mi. Cu timpul, am izbutit să descifrez bolile trupeşti ale fiecăruia, arta mea culminând cu relevarea morţii iminente care se cuibărea în oameni. Îl recunoşteam din o sută pe cel atins de boală, din o mie îl puteam găsi pe cel care avea să moară în curând. Mi-a fost teamă să ascund de oameni propriile lor boli şi propria lor moarte; am fost învăţat să iubesc adevărul. La început au crezut că sunt vraci şi au venit de pretutindeni să le desluşesc bolile ori moartea. Apoi, naivi, pretindeau tămăduire. Le spuneam că nu am nicio putere asupra bolilor şi cu atât mai puţin asupra morţii; cine ar putea pretinde oare aşa ceva? Dar ei mă implorau, neînţelegându-mi şi neacceptându-mi neputinţa. Aşa am ajuns să fiu urât: mă implorau să-i privesc, apoi urându-mă pentru ceea ce vedeam în ei. Seară de seară, treceau cu zecile prin faţa porţii mele, ziua refuzând să-i privesc; era un spectacol fascinant de aureole şi lumini ce se mişcau în această imensă noapte a vieţii. Şi le alegeam pe cele afectate, pe cele în care se cuibărise deja viermele pieirii. Şi atunci eram blestemat; aşa am început să mă tem de ei, aşa cum şi ei se temeau tot mai mult de mine. În realitate se temeau de bolile pe care le-ar fi putut avea, de moartea care oricum avea să vină. Mă întreb: oare cum e mai bine să trăieşti, în ignoranţă ori în cunoaştere, însă devorat de spaimă? Când am devenit conştient de efectul malefic al previziunilor mele, am refuzat să mai privesc luminile lor. Şi atunci m-au urât şi mai mult. 8

|Întâlnire cu cei care am fost

PE VREMEA ACEEA ÎNCEPUSEM DEJA SĂ FIU TOT MAI fascinat de mirajul morţii: mă întrebam ce se întâmplă cu lumina celor care trec în nefiinţă. Oare se stingea, precum o lumânare, sau abandona pur şi simplu trupul inert, eliberându-se şi începând o nouă existenţă? Şi ce era strălucirea pe care o puteam vedea doar eu, orbul: un efect al vieţii sau viaţa însăşi? Ori poate era chiar sufletul? Dar atunci, eram un cititor de suflete şi asta însemna că boala şi chiar moartea trupului ni se cuibăreşte mai întâi în suflet şi, dacă-i aşa, n-ar trebui oare să ne lecuim mai întâi sufletele pentru toate relele trupeşti? Aş fi vrut să rămân mai mult alături de muribunzi, măcar până în clipa în care îşi dădeau duhul, poate că aşa aş fi putut afla câte ceva. Mă gândeam că, dacă lumina se desparte într-adevăr de cel pogorât în nefiinţă, n-aş mai deosebi lumina unui om viu de luminile celor care nu mai sunt; dacă ele continuă să rămână printre noi, rătăcind orfane, neîmpăcate? Dar n-am reuşit să mă apropii de nici un muribund, căci oamenii mă izgoneau de fiecare dată, numindu-mă orbul aducător de moarte, iar copiii îmi strigau cobe, cobe şi zvârleau cu pietre în urma mea... AŞA S-AU SCURS ANII MEI, VIAŢA MEA, CA UN IMENS anotimp al deznădejdii. Apoi, într-una din zile, a venit ea; era o seară caldă şi înmiresmată de cireşar. Văzduhul mirosea a frunze ruginii, păru-i mirosea a miere sălbatică. I-am zărit lumina pe cărare şi m-am cutremurat: era pe moarte. Cine eşti? am întrebat. Nimeni, mi-a răspuns. Dar nimeni nu e doar nimeni, i-am spus. De unde vii? Mi-a răspuns că vine de departe... Mi-era teamă că mă va întreba dacă văd ceva în lumina ei, mi-era teamă că pentru asta venise; nu ştiu dacă aş fi putut-o minţi. Dar n-a pomenit 9

Ladislau Daradici|

nimic de asta: s-a apropiat cuminte şi m-a atins. Vreau să mă iubești, mi-a șoptit. Am venit să fac dragoste cu tine... AȘA AM CONDUS-O ÎN CASĂ. LUMINA EI, ATINGÂND-O PE a mea: niciodată n-aş fi sperat atât de mult. Aveam senzaţia că orbesc, mi-am strâns pleoapele, însă dumnezeiasca strălucire îmi inunda întreaga fiinţă, copleşindu-mă. M-a despuiat de haine, eliberându-şi la rându-i trupul din strânsoarea mătăsii, apoi şi-a apăsat sânii pe pieptul meu şi m-a sărutat: buzele ei aveau gustul sângelui înfierbântat şi gustul luminii, trupurile noastre contopindu-se într-o scânteiere unică, pulsând ca inima unei stele în nemărginirea albăstrie a nopţii. Niciodată n-am fost atât de fericit, niciodată nu m-am bucurat atât de mult de viaţa-mi chinuită şi amară. Până în zori ne-am dezmierdat şi iubit, iar eu, recunoscător, ştiam deja că sunt pe cale de-a înfăptui minunea mea cea mare: în jocul dragostei şi al luminilor noastre, fără să bănuiască măcar, am luat asupră-mi moartea ce-i adumbrea lumina vieţii. M-am rugat s-o pot face, m-am rugat, pentru prima oară, pentru lumina ei, dăruindu-i astfel viaţa în schimbul fericirii mele de o noapte, fericire capabilă să-mi împlinească şi să-mi desăvârşească existenţa pământeană. A plecat în zori, cu lacrimile curgându-i, şi când am strigat în urma-i, rugând-o să-mi spună numele, mi-a răspuns, şoptind: Maria... A MAI TRECUT O ZI ŞI ÎNCĂ UNA. ȘI PARCĂ AM ÎNCEPUT să mă simt ciudat, de parcă aş fi devenit altul. Acum ştiu că voi muri curând, însă ideea morţii nu mă înspăimântă. Mă gândesc că ar fi cel mai bun prilej să pot afla ce se petrece cu lumina mea după ce inima va înceta să-mi mai bată. Uneori mă îndoiesc că orbilor le e dat să vadă şi dincolo. Ei pot depista doar bolile şi eventuala moarte, citind-o din cartea nescrisă a luminii ce însoţeşte viaţa fiecăruia, iar 10

|Întâlnire cu cei care am fost

uneori, în mod excepţional, atunci când simt o nemărginită dragoste, pot lua moartea cuiva asupra lor, într-o contopire şi un schimb pătimaş de lumini. Dar acest lucru nu e posibil decât o singură dată... LUMINA M-A PĂRĂSIT AZI, SUNT SINGUR DE-ACUM. S-AR zice că am murit: pentru mine trupul nu mai înseamnă nimic. Mă simt uşor, dar nu-mi pot zări propria lumină. Nu mă pot zări: oare e posibil să fi devenit eu însumi lumină? Şi oare ce-i această plutire lină, acest zbor mirific într-o lume saturată de culori? Totul e viu, suav, totu-i strălucitor. Uite un fluture: mi se aşază pe braţ. Pe braţu-mi ca o aripă de lumină. Şi un singur gând mă mai urmăreşte încă: dorul de Maria. Căci mi-e dor de ea, un dor arzător, cumplit. De lumina ei, mi-ar plăcea s-o revăd, de lumina noastră... Oare cine a spus că orbilor nu le e dat să vadă?

Ladislau Daradici|

RECVIEM PENTRU UN ARBORE Destinele îşi găsesc ades împlinirea când ni pare că nici nu mai poate fi posibil; uneori durerea mântuieşte, fiindcă irumpe dintr-o dragoste pe care nici n-o conştientizăm măcar. Tatăl meu era de părere că această poveste este atât de tristă în frumusețea-i, încât nici n-ar fi trebuit spusă; oare de ce preferăm uneori minciunile totuși? Poate pentru că adevărul e într-atât de crud, că ne-am obişnuit deja să-l asociem durerii?... AŞA CĂ L-AU TĂIAT: MUNICIPALITATEA HOTĂRÂSE CA toţi plopii din oraş să fie eliminaţi; se pare că de la o vreme deveniseră o veritabilă pacoste. Numai în timpul acelei furtuni din iulie s-au prăbuşit treisprezece: un bătrân a fost ucis, mai multe case rămase fără acoperiș, vitrinele unor magazine avariate. Ca să nu mai vorbim de automobile turtite, fire optice şi cabluri rupte, străzi inundate şi aşa mai departe. Cât erau mici, nu deranjaseră pe nimeni, cu toate că plopul nu se număra printre arborii specifici regiunii. Înspre nord și vest, oraşul era mărginit de coline împădurite: erau acolo din belşug carpeni şi goruni, tei sau mesteceni; ar fi fost atât simplu să aduci puieţi şi să transformi urbea într-un parc imens, o prelungire firească a acelor păduri. Dar când au realizat acest lucru, a fost deja prea târziu. Iar acum, onorabilii aleşi au convenit să nu se mai facă excepţii; aşa că l-au tăiat şi pe el...

|Întâlnire cu cei care am fost

OARE CÂŢI DINTRE CONCETĂŢENII NOȘTRI I-AU PUTUT desluși, în toţi anii aceia, şoaptele înăbuşite de deznădejde, scâncetul implorând înţelegere şi îndurare? Poate păsările, gâzele minuscule şi licuricii. Ori spiritele neliniştite şi rătăcitoare ale nopţilor târzii cu lună plină... În rest, ramurile-i colcăiau tot timpul de vieţuitoare sute şi sute, omizi şi păianjeni, piţiguşi, presuri, cinteze şi vrăbii, iar în unele nopţi din an părea învăluit de-a dreptul într-un nimb mirific, verzui. Dar de ce un plop? s-ar fi putut întreba domniile lor. Semăna atât de bine cu o femeie... Oare câţi dintre ei i-au atins trunchiul zvelt ca un tors perfect, îmbrăţişându-l apoi şi simţindu-i zvâcnetul îndepărtat şi neistovit al inimii răzbătând din adâncuri şi parcă peste timp din temniţa aceea lemnoasă blestemată? Uneori, noaptea, coboram în stradă, atingându-i scoarţa; întotdeauna aveam senzaţia că tresare. Îi sărutam trunchiul învelit în coaja netedă, parcă îndurerată, dorind să-l despoi, să-l îmbrăţişez; de ce n-am putea oare face dragoste şi cu un arbore, de ce ar fi atât de neobişnuit? De ce nu i-am putea iubi? În oraş existau câteva sute de plopi, însă nici măcar unul precum acesta. NIMENI NU ŞTIA DE UNDE AU FOST ADUŞI. ORICUM, ÎN comparaţie cu speciile existente în zonă, plopul era un lemn păcătos: moale, apos, nerentabil. Şi nici măcar igienic: pe frunzele crude, la începutul fiecărei veri, mișunau omizile cu miile. Cădeau pe trotuare şi pe terasele cafenelelor, era de-ajuns să uiţi un geam deschis şi-ţi invadau apartamentul, moi şi lipicioase, spurcând pereţii şi mobilierul, furişându-se prin dulapuri, prin rufărie, putrezind apoi şi mirosind îngrozitor, a belea şi moarte, erau de părere bătrânii; pe-atunci oficialii noştri încă dădeau dovadă de o prea evidentă opacitate ca să-i poţi convinge de inutilitatea unor plopi banali, riscai să fii 13

Ladislau Daradici|

suspectat de prejudecăţi sau chiar rea-voinţă. Şi mai ales că, la vremea aceea, nici nu prezentau încă vreo ameninţare mai serioasă. ÎMI RĂSFOIESC JURNALUL... E O NOAPTE GEROASĂ DE ianuar. Mă trezesc din somn. Visasem că oamenii din jurul meu se opresc şi îşi ridică braţele spre cer, rând pe rând, ca la un semn, metamorfozându-se în arbori... Alerg printre ei, acum toţi par la fel, femei, bărbaţi, nu întrezăresc nici o deosebire între ei. Îmi caut plopul, nu-l zăresc; întregul oraş a devenit un oraş-de-plopi, tineri, dar mai ales bătrâni. O strig disperat pe Alice, dar în zadar. Sunt înconjurat de un zid impenetrabil de arbori. Şi parcă simt: e un zid ostil. Alice, explică-le tu... Spune-le... Aş plânge. Privesc afară: noaptea e geroasă, cerul înstelat. Deschid fereastra, nu-mi pasă de frig. Şi atunci îi aud scâncetul. Ce-i? mă întreabă somnoroasă Lena. Nu auzi? Plânge plopul... Eşti nebun… Iar începi? Închide naibii geamul ăla, vrei să degerăm?... Neputincios, mă cuibăresc lângă trupu-i prea tânăr, dar împlinit, îngropându-mi cu remuşcare faţa în sânii ei mirosind a pâine caldă. Cine dracu mai e şi Alice? mă întreabă. Nu-i răspund… CÂT SĂ FI TRECUT DE-ATUNCI, ZECE, CINCISPREZECE ani?... Un arbore creşte mai repede decât un om şi, de obicei, dăinuie mai mult. O parte dintre concetăţenii mei au şi uitat zilele acelea când infanteriștii au împânzit oraşul, săpând sute şi sute de gropi în jurul blocurilor, pe marginea străzilor; ziceai că se pregătesc de război, parcă săpau tranşee. Oamenii s-au mirat: gropile erau prea multe şi prea adânci. Puştanii se bucurau cel mai mult, profitând de ele pentru joaca lor. Doar câte un alcoolic făcea scandal, în zori, când se trezea din beţie, în timp ce părăsea, plin de vânătăi şi de noroi, groapa în care nimerise de cu seară; în 14

|Întâlnire cu cei care am fost

zilele acelea au fost violate trei sau patru femei. Câţiva soldaţi au fost reţinuţi; despre toate astea s-a vorbit însă prea puţin… Oare cum mai poţi privi în ochii unei femei violate? O iubeam pe Alice, dar oare am mai fi putut trăi alături? Soldaţii au prins-o, erau trei, legându-i mâinile, astupându-i gura, pe urmă târând-o în parc, pe malul râului; n-a fost noapte în aceşti ani să nu-i aud scâncetul... CÂND PUIEŢII AU FOST ADUŞI, ERAU REZISTENȚI DEJA; nu s-a uscat nici măcar unul. În câţiva ani, oraşul a fost pur şi simplu invadat de plopi. Şi au trecut alţi şi alţi ani, arborii ridicându-se vertiginos deasupra imobilelor, parcă ameninţându-le. Iar în anul acela s-au năpustit peste noi două vijelii pe cinste: a fost nevoie de câte o săptămână să se cureţe străzile şi zonele verzi de trunchiurile doborâte şi de crengi. Dispoziţia municipalităţii n-a mirat, aşadar, pe nimeni. ÎN NOAPTEA ACEEA, DUPĂ CE AU BATJOCORIT-O, ALICE A a venit la mine; întotdeauna am susţinut că n-ar fi trebuit să facă asta. N-am putut s-o privesc: o iubeam şi o uram în acelaşi timp. Mi-a pus o grămadă de întrebări, dacă o mai doresc şi alte lucruri de genul acesta; apoi a plâns şi a continuat să tot vorbească. Eu cred că o femeie, şi mai ales după ce a fost violată, ar trebui să vorbească mai puţin. Fiecare cuvânt al ei îmi pârjolea parcă sufletul. Mă implora, forţându-mă, practic, să-i promit că ne vom căsători; n-ar fi trebuit să facă asta. S-A POTRIVIT CA ÎN ZIUA ÎN CARE PLOPUL A FOST TĂIAT să fiu şi eu de faţă: într-adevăr, copacul plângea. Fireşte că nu şi-au dat seama că este un arbore aparte. Dar eu ştiam. Şi eram singurul. Mi-ar fi plăcut să pot împiedica această nouă crimă, cum altfel poţi califica un asemenea act 15

Ladislau Daradici|

barbar? Însă oamenii sunt ignoranți, cei mai mulţi dintre ei nu vor face niciodată diferenţa dintre un plop și celălalt. Ar fi trebuit doar să-i asculte cu atenţie foşnetul, acel tremur delicat al frunzelor, atunci când nu adia nicio boare de vânt; era un tremur diafan, aproape adolescentin. Şi-apoi, lacrimile... Acele lacrimi zilnice adunându-se încet în colţul fiecărei frunze, îngreunând-o, pe urmă căzând. Le-am gustat şi erau sărate. Dar de unde să bănuiască ei, în ignoranța lor, adevărul? I-aş fi întrebat: de ce credeţi că frunzele foşnesc când ramurile celorlalţi plopi zac în nemişcare? Sau: uitaţi-vă la picurii aceia de apă care cad din când în când, nu sunt oare lacrimi? Până şi pământul era albicios jur-împrejur. De sarea lacrimilor... CÂND AM ÎNCERCAT SĂ LE EXPLIC CELOR DOI MUNCITORI în salopete murdare, m-au privit uluiţi: Domnule, mi-a spus cel pirpiriu, plopii trebuie tăiaţi… Fără excepţie... Orice împotrivire e o-ncălcare a deciziei consiliului municipal, a adăugat celălalt. Nu am avut putere să mă mai opun: cum să le spun că el este, de fapt, o ea? Aşa că l-au ancorat cu funii şi l-au tăiat: a căzut ca un uriaş învins zguduind pământul şi se pare că până şi ei i-au desluşit în cele din urmă suspinele tainice, îmbibate de durere. Dar nu le-a păsat nici măcar atunci: i-au curăţat trunchiul, secţionându-l în bucăţi lungi de doi metri. Când le-am spus că l-aş cumpăra, s-au distrat pe seama mea: Dă-ne ceva de băut şi ţi-l dăm gratis, omule! Oricum sunt prea mulţi, iar şefii ăştia ai noștri habar n-au ce s-ar putea face cu ei... AŞA L-AM OBŢINUT. MĂ GÂNDEAM CĂ, DACĂ LEMNUL ERA bun, mi-aş putea comanda ceva din el: un scrin sau un birou măcar. Căci plopul acela avea pentru mine o semnificaţie aparte, legându-mă de el un sentiment profund: în groapa pe care au săpat-o soldaţii pentru a-l 16

|Întâlnire cu cei care am fost

planta, am îngropat-o pe Alice, după ce i-am luat viața, chiar în noaptea în care fusese violată de ei. Şi asta, pentru că o iubeam prea mult. Privind acel copac, zilnic, când ieşeam sau intram în imobil, era ca şi cum tânăra aceea, nefericită şi din cale afară de frumoasă, ar fi continuat să trăiască. Nu m-aş fi gândit nici o clipă că, în curând, din lemnul acelui arbore mi se va meşteri sicriul... Dar cu asta începe deja o altă poveste, o fascinantă şi tulburătoare poveste de dragoste în care, după cincisprezece ani, eu şi Alice...

Ladislau Daradici|

PUŞTIUL LUI SIMON POATE CĂ NICI NU MI-AŞ FI DAT SEAMA CĂ TRECUSE anul, că suntem suspendaţi din nou între toamnă şi iarnă în acest balansoar stupid al destinului care ne măsoară vieţile ca pe nişte bucăţi de aţă. Poate că nici nu mi-aş fi dat seama... Până n-am văzut, zgâriat în bruma groasă de pe parbriz, mesajul: Nu-ţi port pică, să ştii. Nu-ţi port pică... Mă aflam în propria-mi curte, în propria-mi zădărnicie şi, preț de o clipă, am simţit o spaimă aproape organică, o spaimă de propria-mi singurătate. Pe urmă am văzut că frunzele bătrânului castan, adunate grămadă lângă zidul de cărămidă roşie ce-mi împrejmuia curtea, erau împrăştiate iarăşi pe straturile de flori, pe trotuar, pe treptele casei, şi am ştiut că din nou i-a ars de şotii şi, zâmbind, m-am gândit că se va întoarce. Însă n-a mai făcut-o... L-AM DESCOPERIT ÎN GARAJ, ÎN URMĂ CU UN AN, CHIAR în săptămâna în care mă părăsise Olga şi am avut apoi şi accidentul. L-am recunoscut după chipul rotund şi alb ca o monedă bătută în argint, după ochii căprui şi părul negru. El era: puştiul lui Simon... Şi din acea zi, cu câteva întreruperi nesemnificative, băieţelul acesta de nouă ani, din cale afară de tăcut şi din cale afară de cuminte, a rămas în garajul meu sau, oricum, în preajma maşinii mele, mai întâi răscolindu-mi sufletul şi răvăşindu-mi viaţa, dar netezind-o apoi şi sfârşind prin a-i da sens; acum ştiu că trebuie să-i fiu recunoscător... 18

|Întâlnire cu cei care am fost

AR FI PUTUT IEŞI ORICÂND ÎN CURTE SAU INTRA ÎN CASĂ, căci spaţiu era suficient şi nu l-ar fi stânjenit nimeni. Gardul meu este înalt de aproape doi metri, un gard solid de cărămidă arsă, năpădit de o iederă stufoasă, invadat din primăvară până-n toamnă de o armată de furnici, păianjeni şi tot soiul de alte gâze minuscule, fosforescente în albăstrimea nopţilor de vară. Ar fi putut oricând să se apropie de zid, stând la umbra lui mirosind a umed şi a vechi, a frunze putrede şi a moarte; s-ar fi putut căţăra chiar în castan, ca orice puşti, ascunzându-se prin frunzişul opac şi ocrotitor... A făcut toate astea după câteva luni, când ne obişnuiserăm deja unul cu altul, aproape având nevoie unul de celălalt. Dar şi atunci, doar când lăsam maşina în curte; se pare că devenise ca o garanţie pentru el... LUCRURILE SE PETRECEAU ASTFEL: DIMINEAȚA, CÂND deschideam garajul, îl şi vedeam în maşină, aşezat cuminte pe bancheta din spate. Sfios, rămânea acolo pe tot parcursul călătoriei. La început, stăpânit oarecum de teamă, am încercat să fac abstracţie de el, având totuşi suficientă tărie pentru a-i studia expresia feţei, acea nerăbdare şi, ceva mai târziu, chiar emoţie a plecării. Aşa că, din ziua în care s-a mutat la mine, am renunţat să mai iau pe altcineva în maşină; mă temeam că acest lucru l-ar putea stânjeni. Şi aşa a început viaţa mea, pe nesimţite, să se schimbe... În mod firesc, după Olga ar fi trebuit să urmeze altele; cu ea rezistasem aproape șase luni şi, după aşa un tur de forţă, urmau de obicei aventuri ocazionale de câte două-trei nopţi; aveam și eu, din păcate, slăbiciunile mele... Am şi încercat, într-o seară, o relaţie nouă, parcă Nina era numele tinerei. Am adus-o cu un taxi, motivând că maşina mea e defectă. Am intrat pe poartă şi am aruncat o privire spre garaj: puştiul era acolo, în uşă. Mă privea ca un 19

Ladislau Daradici|

om matur, fără să mă judece, dar cu o tristeţe care m-a descumpănit. În noaptea aceea musafira mea a rămas oarecum descumpănită în privința masculinității mele... Adevărul e că nu mă simţeam deloc în largul meu şi, de câteva ori, m-am şi apropiat de fereastră să pot vedea în curte: puştiul stătea nemişcat lângă ușa garajului, privindu-mă, la rându-i, cu ochii aceia goi şi arşi parcă de neputinţa şi imensitatea morţii. PÂNĂ ATUNCI MĂ CONSIDERASEM UN TIP PRAGMATIC, prin excelenţă raţional, şi la început m-am gândit să vorbesc cu Simon despre puşti, deşi el încetase de la o vreme să mă mai salute. Locuiam pe aceeaşi stradă. Puştiul apăruse de o săptămână, dar încă-mi era străin, provocându-mi nedumerire şi chiar teamă. Cu timpul, după ce mi-am găsit refugiul în singurătatea aceea protectoare, goliciunea existenţei mele umplându-se, puţin câte puţin, cu Chopin, Mahler şi Prokofiev, Camus, Kafka şi Borges, mi-am dat seama că încep să-l înţeleg şi, deşi n-am putut conversa niciodată în adevăratul sens al cuvântului, era ca şi cum ne-am fi împărtăşit temerile, remuşcările. Uneori avea dorinţe de-a dreptul bizare; încercam să le accept ca atare. La urma urmei, îmi ziceam, era doar un copil şi încă nu unul oarecare. Niciodată n-a intrat, de pildă, în clădirea colegiului unde predau, dar îi făcea plăcere să mă aştepte în maşină, chiar ore întregi, la ieşire. Uneori, când din sala unde aveam curs puteam zări maşina, îi vedeam chipul rotund, lipit de geam, cu nasul turtit pe sticlă, şi atunci aveam senzaţia că în ochii lui zăresc un licăr de bucurie. Mai ales când curtea era plină de fete și băieți, iar râsetele lor răsunau prin împrejurimi. Cam la o lună după ce s-a mutat la mine, într-una din zile a dispărut pentru câteva ore, ceea ce m-a neliniștit oarecum: simţeam că încă nu lămurisem o mulţime de lucruri. A apărut seara, timid, cu 20

|Întâlnire cu cei care am fost

un căţel în braţe, iar a doua zi o bătrânică mi-a spus că şi câinele lui Simon a fost omorât, lovit tot de o maşină... Puştiul nu mi-a dat explicaţii, dar în săptămâna aceea, cred că era sâmbătă, m-a convins să facem o vizită în cimitir; bănuiam că-mi pregătise ceva. A fost pentru prima oară când a coborât din maşină în afara garajului sau a curţii mele; căţelul era în braţele lui. Am intrat pe poarta imensă şi el a fost cel care m-a condus pe o alee. Era trecut de mijlocul lui brumar, iar mormintele păreau sufocate de crizanteme. Niciodată n-am văzut atâtea la un loc, albe şi galbene, roz sau mov, mărunte ca nişte monede sau mari şi creţe ca nişte chipuri inocente de copil; adevărate flori ale morţii. Puştiul s-a oprit în dreptul mormântului mamei sale şi atunci m-am cutremurat, căci mi-am dat seama că vreme îndelungată, pur și simplu, uitasem de Silvia... Cândva, adolescenţi fiind, ne iubiserăm cu patimă: a fost prima noastră dragoste, neprihănită, irepetabilă, fără egal. Apoi eu am plecat la studii, ea rămânând în oraș. Când m-am întors, după aproape cinci ani, eu devenisem deja altul: cunoscusem între timp o mulţime de femei, eram stăpânit de neastâmpăr, de o dorinţă incontrolabilă de a poseda. Derutată, Silvia s-a măritat cu Simon, după câţiva ani mutându-se, întâmplător, pe o stradă paralelă cu a mea. Ne-am reîntâlnit într-una din zile. Cu regrete, cu remuşcări. Mi-a mărturisit, printre lacrimi, că a continuat să mă iubească în toţi anii aceia. Am invitat-o la mine şi am făcut dragoste cu disperare, continuând să ne vedem şi în săptămânile care au urmat. Pe urmă Simon a bănuit ceva şi Silvia aştepta să iau o decizie: ar fi divorţat, dacă îi ceream, însă eu am intrat în panică şi, de comun acord, am decis să nu ne mai vedem. Pe urmă ea a născut, anii au trecut, eu rămânând tot singur. Întâmplător, am aflat că murise în urma unei operaţii; am fost prea ocupat sau prea laș să mă duc la înmormântare, deşi mai târziu am regretat profund. 21

Ladislau Daradici|

Acum îi priveam mormântul şi îl priveam pe puşti. El şi-a înclinat capul, aprobând. Ştia tot ce gândeam şi parcă-mi vorbea în gând. Deci te-ai născut tu, i-am spus. Apoi a murit ea. Iar tu te-ai născut după ce noi am încetat să ne mai vedem... Părea să fie de acord. Dar de unde ştia toate astea? De la Simon nu, în orice caz. Şi atunci? Mi-a făcut semn, arătând mormântul, vrând parcă să-mi spună: De la mama... Dar Silvia murise când el avea doar patru ani... Şi-atunci mi-am dat seama că puştiul lui Simon era, de fapt, copilul meu... MI-AM UCIS, AŞADAR, PROPRIUL FIU, LOVINDU-L CU maşina, ca apoi, la câteva zile după înmormântare, să mă trezesc cu el acasă, în garaj. De parcă s-ar fi întors, măcar după moarte, la mine, adică la tatăl său... Şi mi-am reamintit cum îmi strigase Simon, la poliţie, după accident: L-ai ucis, nenorocitule! L-ai ucis, te-ai ucis... Atunci nu am înţeles. Dar Simon ştia. Iar dacă puştiul eram eu, căci în fond copiii suntem noi, părinţii, nu-i aşa, luându-i viaţa, mi-am luat propria viaţă... Într-un fel, m-am sinucis, omorându-l... După anchetă, am fost declarat nevinovat, cel puţin trei martori afirmând că puştiul sărise înaintea maşinii de după un camion parcat, într-un moment în care mi-a fost imposibil să-l evit: voia să-şi prindă cățelul care fugise pe trotuarul opus, iar faptul că şeful poliţiei îmi fusese coleg de clasă, la liceu, a simplificat oarecum lucrurile. Iar când l-am zărit prima oară acolo, în garajul meu, am crezut că s-a întors să se răzbune, făcându-mă să-mi simt vinovăţia... Dar eu o simţeam oricum. Nu m-aş fi gândit însă că tot el va fi cel care avea să mă înveţe lucruri pe care, până atunci, ignorant, n-am fost în stare să le înţeleg. În primul rând, cum este să fii părinte... Pentru că l-am avut şi l-am ucis, trebuia să mă revanşez cumva, trebuia să fac ceva pentru el, pentru propriul meu fiu. Poate că, întorcându-se, mi se 22

|Întâlnire cu cei care am fost

oferea o şansă. Dar oare cine se joacă astfel cu destinele noastre? Cine decide pentru fiecare? DUPĂ O VREME, PRIETENII ŞI COLEGII ÎNCEPURĂ SĂ MĂ privească bănuitori. Unii mă suspectau că, renunţând la aventuri, devenisem gay. Alţii ziceau că m-am pocăit, că mi-am pierdut minţile şi aşa mai departe. Însă adevărul e că îmi regăsisem sinele; era ca şi când, după o prelungă și derutantă rătăcire, m-aş fi întors acasă. În acel an, iarna a venit pentru mine cu multă împăcare şi foarte mult omăt. În ciuda frigului, puştiul părea să se simtă tot mai în largul său. Într-o zi, i-am făcut un om de zăpadă: răsplata a fost un zâmbet, umbrit încă de tristeţe. Pentru seara de Ajun i-am împodobit un brad acolo, în mijlocul curţii, iar pentru Revelion i-am pregătit artificii. Am încercat să-l chem în casă, ar fi avut totul la dispoziţie, însă a refuzat. N-a intrat niciodată şi, cu excepţia garajului, în răstimpul şederii la mine, n-a intrat în nicio clădire. Poate pentru că ei nu au voie... După Anul Nou am plecat pentru vreo şapte zile la munte; i-a plăcut în Bucegi. Apoi a venit primăvara, iar eu mi-am redescoperit pasiuni din îndepărtata-mi adolescenţă: la sfârşit de săptămână ieşeam împreună la pescuit sau făceam drumeții. Într-un fel, încercam să-i ofer tot timpul ceva. Şi oferindu-i, îmi ofeream şi mie... După şase luni, parcă eram alt om: am abandonat fumatul şi n-am mai pus nici alcool în gură. Colegii continuau să mă trateze cu suspiciune. Dar treptat-treptat, se obişnuiră, respectândumi alegerile. Alergam în fiecare dimineaţă, parcă mă simţeam mai tânăr, mai sănătos. Vara m-am dus cu puştiul la mare, la Portița, colindând apoi ţara în lung şi lat. Ne deprinseserăm să fim împreună; seara, pe malul vreunei ape, întindeam cortul şi, la lumina unui foc, îi povesteam. Îi povesteam despre cărţile mele preferate, despre ursul lui Faulkner şi despre balena albă a lui Melville, despre 23

Ladislau Daradici|

Macondo, fascinanta lume imaginată de Marquez, despre bătrânul Santiago şi leii pe care-i visa, despre dropii şi capre negre. Apoi mă vâram în sacul de dormit, în cort, iar el rămânea afară, de veghe. Pentru că morţii n-au somn; el mi-a spus-o. E curios cum ei, cei care au plecat şi s-au întors, nu dorm niciodată. Chiar şi timpul, pentru ei, înseamnă cu totul altceva, fiind practic inexistent, zilele noastre pentru ei nefiind decât secunde, un an de-al nostru este pentru ei ca o singură zi... SPRE SFÂRŞITUL LUI GUSTAR, SIMON S-A MUTAT DIN oraș; a plecat fără să anunţe pe nimeni, vânzând și casa. În perioada aceea, eu şi puştiul mergeam tot mai des în cimitir; de obicei duceam flori la mormântul Silviei şi chiar la mormântul puştiului. Acest lucru îi făcea plăcere, distrându-l în acelaşi timp. Acum Silvia devenise pentru mine ceea ce ar fi trebuit să fie, poate, tot timpul: o soţie. Aşa cum puştiul era, de-acum, băiatul meu. Când am spus o dată unor colegi că soţia mea a murit, m-au privit derutaţi, aproape cu teamă. De la o vreme, se întâmpla însă ca vizitele noastre în cimitir să coincidă cu cele ale unei tinere îndoliate. Venea mereu la un mormânt aflat în vecinătatea mormântului puştiului şi, de obicei, când ajungeam noi, ea se afla deja acolo. Ce se întâmplă? l-am întrebat o dată pe puşti. O coincidenţă, a răspuns el gândului meu. Apoi mi-a făcut cu ochiul. Se căţărase pe propria-i piatră funerară. Iar dincolo, unde femeia se ruga, de pe crucea albă de marmură îşi legăna picioarele încălţate cu sandale roșii o puştoaică bălaie. Femeia în negru n-o vedea, o vedeam doar eu şi puştiul... Stătea îngenuncheată, lacrimile-i curgeau, inundându-i obrazul. Am privit-o cu atenţie: era măruntă, fragilă, încă tânără şi frumoasă în tristeţea şi deznădejdea ei. La un moment dat ne-am privit: puştiul i-a făcut cu mâna. Dar i-a răspuns doar puştoaica. Au coborât de pe 24

|Întâlnire cu cei care am fost

pietrele funerare, apropiindu-se unul de altul, râzând. Pe urmă au început să alerge pe una din aleile cimitirului, căţelul fugind în urma lor. M-am apropiat de femeia îndoliată. Mă scuzați, i-am spus. M-a privit speriată. Dar după câteva clipe, s-a liniştit. Mă ştia, aşadar, mă remarcase şi ea, după toate acele vizite în cimitir; avea un fel de blândeţe în priviri. Iar puştoaica ei şi puştiul făceau să avem ceva în comun. Ceva dureros şi trist căruia oamenii cu greu îi găsesc un nume. Era frumoasă fetiţa mea, mi-a spus, era bălaie şi avea ochi albaştri... Ce să-i răspund? Că ştiam? Acum e bine, i-am spus, dacă aţi vedea-o, poate că aţi înţelege... M-a privit nedumerită: Credeţi? Desigur. Nici nu vă imaginaţi cât de mare este deosebirea dintre ceacare-a-fost şi cea-care-este... Cea-care-este? Nedumerirea ei creştea... Da, i-am spus. Cei-care-vom-fi şi noi, la rândul nostru, într-o bună zi... Căci moartea nu e decât o poartă către noi și nebănuite lumi... Aici e clipa, acolo însă e eternitatea. Aici e nimicul, acolo e Marele-Tot... Când am pornit alături spre poarta cimitirului, puştoaica şi puştiul alergau încă pe alei; aveam senzaţia că aud răsunând chiar lătratul câinelui. AŞA A VENIT TOAMNA ŞI AŞA MI-AM DAT SEAMA CĂ A trecut deja un an de când în viaţa mea apăruse puştiul. Apoi, într-una din dimineţi, am descoperit frunzele castanului împrăştiate prin curte şi acel mesaj zgâriat în bruma depusă pe parbrizul maşinii: Nu-ţi port pică, să ştii. Nu-ţi port pică... În ziua aceea am luat nişte flori şi am plecat din nou spre cimitir. Poate că nădăjduiam să-l mai zăresc o dată, să-mi mai trimită un semn... Dar nu l-am mai văzut. Şi n-am mai zărit-o nici pe fetiță. Era acolo, în schimb, mama ei: în seara aceea am condus-o, prin oraș, acasă... Uneori mă gândesc că e cumva ciudat ca adevărata viaţă, cea care te face să simți că te-ai regăsit, să-ți înceapă 25

Ladislau Daradici|

la treizeci şi cinci de ani. Şi mă înfior gândindu-mă că unora nu li se acordă nici măcar această şansă. Şi pentru ca aceste însemnări să fie cât de cât complete, trebuie să mai adaug acum, în final, că eu şi Silvia, căci aşa se numeşte femeia din cimitir, ne-am căsătorit în cele din urmă şi că, nu de mult, ea a născut doi gemeni: un puşti cu ochii verzi şi o puştoaică. Bălaie, desigur. Acum nu prea mai mergem în cimitir, în schimb suntem aproape tot timpul împreună: Silvia, eu, puştiul şi puştoaica. Întreaga familie. Reunită.

|Întâlnire cu cei care am fost

ARTA FUGII Ce este viaţa şi ce este moartea; tata refuza să-mi spună. Îl întrebam şi mă lua peste picior, n-ai cum înţelege, zicea. Pentru că nimic nu e ceea ce pare în astă lume amăgitoare a aparenţelor. În fiecare viaţă râvnim marile iubiri, căutându-ne cu înfrigurare sufletele gemene, în schimb doar ispăşim pentru păcatele altor vieţi. E un joc diabolic, hazardant, care nu se sfârşeşte niciodată... CÂND TRENUL, CA UN MONSTRU ÎNTUNECAT ȘI VLĂGUIT, se oprise în gară, se trezi cuprins brusc de un sentiment de uşurare; ajungea, în sfârşit, acasă. Pe Magdalena n-o mai văzuse de aproape trei săptămâni; îi trimisese o telegramă să-l aştepte. Acum o dorea şi fizic, împotriva voinței sale; era o senzaţie stânjenitoare, în compartiment mai aflându-se două femei. Din fericire, se pregăteau să coboare. Ajutând-o să-şi ia valiza, cea înaltă se atinse cumva de el, apăsându-şi pentru o clipă sânii de pieptul său; roşi ca un adolescent cu gândul la Magdalena, simţindu-se vinovat şi oarecum penibil. Încordat niţel, aşteptă să se elibereze compartimentul şi doar când rămase singur, derutat încă de parfumul puternic şi străin, răsuflă uşurat, pregătindu-se, la rându-i, să coboare. Însă Magdalena nu se afla pe peron... POATE SE ÎMBOLNĂVISE ORI POATE CĂ NICI NU PRIMISE telegrama. Sau probabil că tramvaiul nu ajunsese la timp. Dar ea putea să-l aştepte foarte bine şi la ieşirea din pasaj 27

Ladislau Daradici|

ori în faţa gării; era o viermuială groaznică pretutindeni, oameni grăbiţi, transpiraţi şi nepoliticoşi, duhnind a tutun ieftin şi-a băutură proastă. Încerca să rămână stăpân pe situaţie, dându-şi seama că trebuie doar să aibă răbdare. Treptat, călătorii eliberară peronul şi doar după ce s-a asigurat din nou de absenţa Magdalenei, coborî în pasajul umed și murdar, mirosind a urină şi-a câine mort; toate acestea erau deja prea mult faţă de cât putea suporta. La ieşire, pe scări, îşi încetini pasul, o clipă gândindu-se panicat la ce se va întâmpla dacă ea nu se va afla nici acolo. Îşi dădea seama că subconştientul său respingea categoric o asemenea posibilitate şi că, în acel moment, era din cale afară de vulnerabil. Pe Magdalena n-o găsi nici la ieşirea din pasaj şi nici măcar în faţa gării... ORAŞUL DE PE BEGA PĂREA LINIŞTIT, MAI ALES ÎN contrast cu aglomerația din gară. Privi ceasul de pe frontispiciul clădirii: mai erau aproape două ore până la miezul nopţii, o noapte senină și caldă de cireşar. Ar fi putut lua tramvaiul şi în cincisprezece minute ar fi fost acasă, dar ceva îl făcea să ezite. Bagaje nu avea, aşa că porni pe jos, convins că acest lucru va avea darul să-i readucă încrederea și liniștea în suflet. Chiar în apropierea gării, pe latura stângă a Bulevardului Dragalina, zări firma discretă a unui bar aflat la demisol şi traversă cu gândul să-şi cumpere ţigări; nu mai fusese acolo niciodată. Atmosfera era plăcută, o lumină blândă şi muzica temperată a unui clavecin făcând să te simţi într-un alt timp, suspendat şi straniu, totuşi familiar; te făcea să te simţi cumva în largul tău. Ceru un pachet de ţigări şi ceva răcoritor. O fată înaltă îi aduse un pahar cu un lichid verzui: avea gust amărui, semănând a absint, aromat și plăcut. Pe urmă, chiar la ieşire, spre surprinderea sa, o zări pe femeia înaltă şi brună din compartiment: aceasta îl privea insistent, sorbind alene 28

|Întâlnire cu cei care am fost

dintr-o ceaşcă. Se înfioră, parcă simţindu-i încă sânii străpungându-i pieptul. Îşi zise că trebuie să facă abstracţie de prezența ei şi ar fi izbutit cu siguranţă gândindu-se la Magdalena, însă în dreptul ei, parcă împotriva voinței sale, se opri, cerând permisiunea să se aşeze. De câteva ori se gândise, chiar în tren, la o cafea amară și fierbinte... Ar fi trebuit să mă întâlnesc cu cineva, spuse ea încet, nu-mi pot imagina ce s-a întâmplat: se pare că lucrurile au luat o altă turnură... Nici eu n-am mai luat tramvaiul, rosti el, Magdalena şi cu mine locuim aproape, dincolo de Piaţa Sinaia... N-o privea, având senzaţia că săvârşeşte un păcat. Au şi camere aici, la subsol, continuă femeia, chiar mă gândeam să rămân peste noapte... Iar el: Poate n-a primit telegrama... Bolnavă nu poate fi, n-a fost nici măcar răcită, niciodată... Cred că va fi o noapte lungă, fu de părere femeia, deseori am insomnii; e groaznic să fii singură întrun oraş străin... Iar el: O iau pe jos, aşadar... Timişoara a rămas dintotdeauna oraşul meu de suflet… Cafeaua era fierbinte şi avea o aromă puternică; era atât de amară încât îi făcea greaţă. Ar trebui să ne simţim acasă pretutindeni, mai spuse femeia în şoaptă, adăugând: Printre suflete, vreau să zic… Dar el se ridicase deja fără a îndrăzni s-o privească, întinzându-i totuşi mâna. Şi a fost prea târziu când a înţeles că n-ar fi trebuit s-o atingă din nou, căci în clipa aceea o simţi pe Magdalena departe, mai departe chiar decât o simțise înainte de a sosi în oraş. Iar acest lucru îl făcea să-şi piardă minţile… AJUNGÂND LA PODUL ŞTEFAN CEL MARE, REALIZĂ CĂ inima îi bate mai puternic; de pe Bulevardul Carol, dincolo de Piaţa Sinaia, urma strada pe care locuiau. Se opri o clipă, ţinându-se de balustradă şi aplecându-se niţel: oglinda lină şi întunecată a apei reflecta slab cele câteva lumini ale clădirilor din jur. Un ţipăt scurt răzbătu prin noapte 29

Ladislau Daradici|

dinspre Podul Eroilor, de parcă o femeie ar fi strigat după ajutor, un timp auzindu-se şi zgomotul apei lovite haotic de braţe disperate. Oare era o sinucigaşă răzgândindu-se în ultimul moment? Însă Podul Modoş, cel căutat de cei rămaşi fără speranţă, se afla departe... Stătea aplecat încă peste balustradă, inspirând adânc, aşa cum făcuse mereu, pentru a se sătura de mirosul apei; întotdeauna avusese ceva aparte, straniu şi răcoritor în acelaşi timp. Dar acum se schimbase ceva, poate că apa e vie, îşi zise, şi se hrăneşte cu trupurile înecaţilor. Dar nu le devorează, restituindu-le după o zi-două... Poate că înrobeşte doar sufletele lor, dar oare ce să facă râul cu sufletele noastre? Oricum, în noaptea aceea Bega părea de-a dreptul insalubră, o apă întunecată şi murdară, prea întunecată poate… Coborî de pe pod, îndreptându-se spre Bulevardul Carol; continua să se simtă straniu. Se gândea că, poate, Magdalena se aflase totuși pe peron. Dar în câteva minute avea să ajungă acasă şi lucrurile aveau să se clarifice; de regulă, marile nedumeriri întotdeauna au răspunsuri dintre cele mai simple, banale chiar… La intersecţie, dinspre Piaţa Iosefini, fu izbit de un miros puternic de pâine abia scoasă din cuptor. Se opri, încercând să raţioneze, dar greaţa izbucni din propriile-i măruntaie, începând să vomite. Şi atunci îşi dădu seama că niciodată nu fusese o brutărie acolo. Greşise oare intersecţia? Privi de-a lungul trotuarului luminat pe alocuri: arborii păreau mai mici ca de obicei, având coroana prea îngrijită, aproape rotundă. Unde erau teii rămuroşi sub care le plăcuse atât de mult să treacă în cireşar, îmbătându-se de parfumul lor? Magdalena îi recita poeme, propriile-i poeme, numindu-le ale sufletului ei. Oare cum le-ai putea uita?... Mai merse vreo două sute de metri, încercând zadarnic să suprapună amintirile realităţii înconjurătoare, dar când pe partea opusă a străzii se ivi firma luminoasă a unui hotel, fu silit să accepte ideea că greşise bulevardul; 30

|Întâlnire cu cei care am fost

trebuia să se întoarcă degrabă. Îşi zicea că noaptea e de vină, numai noaptea... Ori poate faptul că lipsise prea mult de-acasă... Dar dacă bulevardul era totuşi cel bun? Una dintre clădiri semăna cu cele pe care le păstra încă în minte ca aparţinând zonei în care locuiau. În acest caz, casa lor ar fi trebuit să se afle undeva pe dreapta, chiar după acel pâlc de arbori… Trebuie să mergi până la capăt, se încuraja, până la capăt... Dar oare unde se afla acesta? Dacă trecuse deja de el? NUMAI NOAPTEA ERA DE VINĂ, NUMAI ÎNTUNERICUL… ȘI absenţa aceea a sa de câteva zile, săptămâni… Iar casa trebuia să fie acolo, la adăpostul arborilor, luminată, adăpostind-o pe Magdalena. Căci ea era acasă şi îl aştepta. Telegrama se rătăcise probabil, poate că el însuşi greşise data. Întotdeauna încurcăm zilele şi anii, aşa cum obişnuim să încurcăm totul, viaţa și moartea, dragostea şi ura, ce ni-i 12 sau 21, ce ni-i trecutul, prezentul sau viitorul? Timpul e un fluviu trecând peste noi, găsindu-ne în acelaşi vad, tineri sau cărunți deja. Magdalena îl aştepta oricum pentru că ştia că avea să sosească. Trebuia să simtă acest lucru. Avea să-i facă o surpriză, iar noaptea avea să fie tandră şi fără sfârşit... O dorea. O iubea cum n-a mai fost iubită vreodată o femeie, era o dragoste mai puternică decât moartea; era convins de acest lucru. I se părea că sacoşa îi atârnă tot mai greu pe umăr, era obosit şi simţea nevoia să fumeze. Dar nu era timp pentru asta, nu mai era... Ajuns în dreptul pâlcului de arbori, ar fi trebuit dintr-o clipă în alta să zărească imobilul: o clădire solidă şi veche, un cămin trainic pentru o iubire precum era a lor. Dar casa lipsea, dincolo de arbori întinzându-se un fel de parc cu alei şi bănci, arbuşti şi statui, o fântână arteziană în mijloc şi straturi de trandafiri. Mulţi, foarte mulţi trandafiri... Doar că pe strada lor nu existase niciodată o grădină. Şi dintr-o dată, realiză cât de 31

Ladislau Daradici|

mult urăşte trandafirii... Trebuia să se întoarcă la pod, era unica soluţie. Sau era posibil să fi greşit chiar podul? Dar câte erau în oraș, zece, unsprezece? Şi câte de piatră? Categoric, trebuia să se întoarcă... Greşise piaţa, asta era! Mai bine zis bulevardul. Dar dacă greşise şi cartierul? Şi oare era posibil să fi greşit chiar oraşul? Şi dacă nimic nu mai părea a fi la fel, el cine era de fapt? Era posibil ca el însuși să fie altul? Unde era casa lui, locul său, oare unde s-ar fi putut simţi şi el acasă? Şi Magdalena? Şi odaia aceea mare pe care o transformaseră în dormitor, şi patul acela imens pe care obişnuiau să se iubească precum nebunii, până leşinau de plăceree și epuizare? Îi era dor de patul acela mare şi alb, un dor cumplit, chinuitor... Era istovit. Oare toate astea existau doar în imaginaţia sa? Îi era somn, totul îl răvășea, dar nu se putea da bătut. Trebuia să caute, să insiste. Ajuns la intersecţie, nu mai ştia care era strada pe care se aflase podul. Încotro s-o apuce? Un cerşetor bătrân se apropie de el, privindu-l cu ochi tulburi: Domnişoru’ se simte bine? Desigur, îi răspunse bâiguind, am greşit doar strada… Podul, casa... Boschetarul scoase din buzunarul larg al paltonului o sticlă: Ia o duşcă, omule! E rom. Ia o duşcă... Bău cu greaţă, vomitând aproape instantaneu. Bătrânul îl privi cu milă crescândă: Eşti un om mort dacă nu poţi nici să mai bei! Eşti un om pierdut! Şi eu, care credeam că vom fi prieteni... Râdea dezamăgit, îndepărtându-se. Dar el n-avea nevoie de prieteni, doar o avea pe Magdalena… TRECUSE DEJA DE MIEZUL NOPŢII REGĂSI, ÎN SFÂRȘIT, podul. Îi era tot mai somn şi îi venea să plângă. Acum era limpede: toată eroarea pornise de la pod, căci era altul decât cel pe care îl ținea minte. Şi chiar dacă ar fi fost acelaşi, oare mai putea şti pe care parte ar fi trebuit să coboare ca să găsească apoi bulevardul? Până și râul părea 32

|Întâlnire cu cei care am fost

altul, era mult mai lat şi părea mai adânc, nu ca vechiul canal în care apa se prelingea lin printre malurile joase, betonate, încât părea o oglindă vie lunecând aproape imperceptibil, ca o măsură a scurgerii clipelor. Şi dacă podul nu mai constituia un reper, îi rămânea o singură variantă: să se întoarcă în punctul iniţial al rătăcirii sale; trebuia să se întoarcă la gară. Căci oricum ar fi fost ea şi în orice oraş s-ar fi aflat, trebuia să fie aceeaşi cu cea în care coborâse din tren. Şi în clipa cealaltă zări apropiindu-se pe trotuar doi tineri. Nu vă supăraţi, îi opri cu sfială, nu ştiţi cumva încotro se află gara? Tânărul îşi ridică braţul, arătând spre stânga: Drept înainte, domnule! Tot înainte... Ajungând însă în dreptul lui şi privindu-l, o spaimă de nedescris se întipări pe chipurile lor tinere. Un înecat! ţipă atunci fata. Este el, înecatul... Ca apoi să dispară alergând în întuneric, lăsându-l buimac, cătând nedumerit în urma lor: aveau chef de şotii, probabil… Pe urmă porni din nou; parcă se simţea mai bine. Se simţea mai uşurat. Începu să-şi amintească unele lucruri din viaţa sa, reuşind, în mai puţin de o jumătate de oră, să ajungă înapoi în zona gării. Găsi barul de unde îşi cumpărase ţigări şi unde se despărţise de femeia străină. Vederea micului local a fost unul dintre lucrurile plăcute din noaptea aceea bizară. Împinse uşa, răsuflând uşurat, de parcă s-ar fi eliberat de o imposibilă povară. Iar ea stătea la aceeaşi masă, aşteptând… În sfârşit, îşi zise, căci era pentru prima oară când lucrurile păreau a fi ele însele. Şi porni zâmbind în direcţia ei. Te-ai întors? Glasu-i era cuminte. Da, Magdalena... Şi ea: Te-am aşteptat. Ştii, mi-a fost teamă… E un oraş complet străin... Chiar era... Eu însumi m-am rătăcit niţel. Parcă-mi căutam propriul trecut şi propriu-mi destin... Trebuia s-o fac, parcă mă silea ceva, parcă mă împingea înainte... Dar te-am dorit tot timpul. În toată fuga asta istovitoare care nu se mai sfârşea şi din care nu mă mai puteam opri. Ca o agonie disperată a 33

Ladislau Daradici|

sufletului... Şi acum? M-am regăsit, regăsindu-te... Te iubesc, Magdalena... Să coborâm atunci, odaia e imensă. Cu un pat mare şi alb, exact cum îți doreai mereu… Am ajuns, aşadar? Închizând ochii, o strânse la piept, simţindu-i sânii fierbinţi. Apoi porniră alături pe treptele roase şi reci, ca nişte lespezi de marmură albă. Sunetele unui clavecin răzbăteau până la ei, răsunând ca într-o catedrală imensă, albă şi pustie. Se opri, zâmbind cu tristeţe. Arta fugii, bâigui. Magdalena îi strânse mâna, sărutându-i buzele crăpate şi fierbinţi. De-acum s-a sfârşit, şopti. De acum... Era ca şi cum ar fi ajuns, în sfârşit, acasă… Se spune că în fiecare an, în noaptea de cincisprezece iunie, un înecat bântuie străzile Timişoarei. În această noapte, cunoscută de-acum ca Noaptea înecaţilor, concetăţenii mei se feresc să se aventureze pe străzi, adăpostindu-se îndărătul uşilor şi ferestrelor întunecate. Doar dinspre Bega mai răzbat, din când în când, ţipetele disperate...

|Întâlnire cu cei care am fost

CELE CINCISPREZECE TREPTE VINO ŞI TE VOI INIŢIA ÎNTRU TAINĂ, ROSTI. NIMĂNUI NU i-ar fi spus asta, însă Iulia zâmbea doar, impasibilă, cu ochii aţintiţi spre nicăieri. Ea însăşi e un mister, gândi. Iar ea: Biet idiot! În loc să mă strângă în braţe, îmi debitează despre taine... Vei veni? o întrebă. Însă acum se temea că ar putea accepta. Aşa cum se temea să-l şi refuze. În turn? Nu-i vedea gura mică şi chipul delicat, nici mânuţele cu degete lungi, subţiri şi albe. Îşi întoarse faţa spre vânt, iar păru-i flutura molatec: era galben, era aur. Doi bărbaţi se întoarseră uluiţi de frumuseţea-i, toată făptura ei răspândea un parfum discret de flori de primăvară. Miroşi a viorele, bâigui. În sfârşit, biet idiot... Îţi place? E iarnă, zâmbi el chinuit. Era. Omăt, ger, vânt îngheţat; spirite prizoniere. Lipsea însă acea tăcere deplină, acea pace în suflet, acea seninătate şi vigoare a iernilor de altădat’. O iarnă cenușie, întunecată, ca o maladie grea de suflet… Uite că vin, spuse copilăroasă, semănând acum cu un boboc de trandafir plesnind în splendoarea-i. Da?! rosti el uluit. Îhâm... Uite că m-ai stârnit cu taina ta... Însă el o întâmpină îngrozit: Nu se poate. Ce să nu se poată? Să vii azi. Doar mâine. Nu-s gata. Iulia râse din nou: Nu te mai prosti! Să mergem... TURNUL ERA ACOLO, LA CAPĂTUL URBEI: ÎNALT, ÎNTUNECAT, bizar. Dinspre colinele mohorâte, o pâclă groasă şi înecăcioasă se rostogolea greoi peste clădirile aburite și bolnave. Cerul 35

Ladislau Daradici|

era murdar, canceros. Iulia se înfăşurase în blana-i argintie; acum parcă regreta că se angajase în acestă aventură imbecilă. Dacă-i bolnav? se întreba. Putea fi în stare de orice... Nu-l mai privea, simţindu-l însă alături, dârdâind în hainele acelea subțiri, ieftine și ponosite, înspăimântat parcă. Cu sufletul zbuciumat. Măcar de-ar fi cald acolo, gândi. Dar era conştientă că nu te poţi aştepta la nimic bun de la un turn cu totul și cu totul de piatră ca acela. Şi nu se înşela… PĂREA UN LOC ABANDONAT, PARCĂ DINTR-O ALTĂ LUME, înconjurat de un zid sordid de piatră mucegăită şi rece. În mijloc se înălţa un fel de scară, bizară şi ea, parcă pierzându-se în cer. Căci turnul, părând pe dinăuntru nespus de înalt, se deschidea pur şi simplu în gol, spre ceruri. Iulia îşi întinse mâna, atingând cu degetele zidul igrasios, năpădit de licheni, simţind fiori reci de gheaţă străbătându-i trupul. Ce-i asta? întrebă nedumerită, însă el tăcea doar, privind-o cu o teamă amestecată cu admiraţie. Aici locuieşti? întrebă ea din nou. I-ar fi plăcut să plece. Dar îl vedea total neajutorat; suflet bolnav, gândi, spirit orfan, zdrenţăros... Aici mă antrenez, spuse el, parcă prinzând curaj. Și ce anume faci? Mă caţăr, şopti el aproape cu mândrie. Nu, că e nebun... Te caţeri pur şi simplu? Pe ce te caţeri? Pe scară… Auzi la el: pe scară! Dumnezeule, scapă-mă cât mai iute de aici... Dar oricine se poate căţăra pe o scară, îi spuse. El zâmbi doar, prostit, jenat: Nu oricine. Cel puţin nu pe această scară. E taina mea... Rahat! Nu e o scară oarecare... Şi atunci? E scara ursitei, un prag... Ca o golgotă, ca muntele lui Sisif... Alt nebun. O metaforă? O scară-destin? Îi poţi spune şi aşa… Nu pricep. Uite acolo, la a treisprezecea treaptă... Vezi eşarfa aceea? Mda... Ţi-am dăruit-o alaltăieri. Ca o fraieră... Până acolo mi-am încercat puterea. De dragul tău... Vrei să spui că ţi-ai forţat destinul? 36

|Întâlnire cu cei care am fost

Exact. Îţi pot arăta. Pe urmă, poţi încerca şi tu. Eu? Eşti bolnav... Atunci urmăreşte-mă doar... Şi în frigul şi umezeala aceea, începu să-şi lepede hainele... IULIA ÎL PRIVEA STUPEFIATĂ: CE FACI? TREBUIE SĂ intrăm goi în destin... Dar e frig... Oare nu-i destinul de cele mai multe ori potrivnic? Bietul nebun, era doar piele şi os! Trupu-i era vânăt, acoperit de răni, zgârieturi, de parcă ar fi trăit în codru, printre sălbăticiuni. Nu mai exista nici un dubiu: era dus cu pluta. Cu desăvârșire. Dar nu-i nimic, avea să scape de el, avea să-l uite. Se căţăra deja, chiar trecuse de prima treaptă. Își solicita trupul la maximum, cu muşchii încordaţi, cu venele umflate. Parcă purta pe umeri tone de poveri, de durere, de mizerie şi de neputinţă. Suferinţa unei lumi întregi. Îl privea uluită: părea un zeu. E chiar frumos, gândi. Acum pielea-i căpătase culoarea bronzului, iar ochii-i luceau albastru, încrezători. Nu te lăsa, îi spuse. Nu te lăsa... Apoi, strigându-i: Dar de ce o faci numai în mâini? De ce nu-ţi foloseşti şi picioarele, om fără minte?!... Pentru că n-ar fi corect, răspunse el gâfâind. În viaţă nu contează doar să obții ceva, contează şi cum o faci. Ea nu înţelegea; dar era o luptă. O veritabilă confruntare cu spaţiul, cu gerul, cu sinele. Ca o răzvrătire împotriva fricii şi a morţii. Nu te lăsa, îi şopti, încurajându-l acum. Dar nu era nevoie să facă asta, nu era. Şi treptat, acolo, în turn, aerul începu să se încălzească. Pietrele zidului se uscaseră, iar Iulia fu nevoită să-și scoată blana, răsuflând uşurat; acum poate că ar fi făcut dragoste cu el... AJUNSE ABIA LA A OPTA TREAPTĂ, DAR DEVENISE UN chin să-l priveşti de-acum, depunea un efort supraomenesc pentru a se menţine la acea înălţime; asuda sânge, îi curgeau şi lacrimile. Sânge şi lacrimi, îşi zise ea. Ce nebun, of, Doamne, ce nebun! Cum poţi iubi aşa un dement?! Nici nu 37

Ladislau Daradici|

şi-ar fi imaginat că nu trecuse încă de a zecea treaptă, căci era deja atât de sus, atât de departe… Şi dacă prostul s-ar fi folosit şi de picioare... De genunchi măcar... Dar n-avea minte, categoric n-avea. Şi oare ăsta era destinul, o căţărare idioată pe o scară veche, într-un turn abandonat? O căţărare în mâini? Nu şi-a dat seama când s-a oprit, simţindu-se oarecum plictisită; durase prea mult. Şi vrei să spui că asta-i limita ta? E prea mult şi-aşa... Ar fi trebuit să mă opresc la unsprezece. De dragul tău am forţat: am izbutit. Glasu-i era ostenit din cale afară. În turn aerul începuse din nou să se răcească. Auzi, de dragul meu! E un favor pe cinste... E puţin! îi strigă. Auzi, e al naibii de puţin! Şi eu, care mă gândeam să fac dragoste cu tine... Însă el nu-i mai răspunse. Iar ea: Eu cred că ai putea mai mult. Dacă ai dori. Dar nu cred că vrei asta... Privi spre el. Plângea? Îi tremura încet tot trupul. Poate că eşti laş şi de-aia... Un laş neputincios şi impotent! conchise. ŞI ATUNCI ÎL VĂZU ŢÂŞNIND, APROAPE ARUNCÂNDU-SE spre cea de-a paisprezecea treaptă. Dar deja nu mai era el: trupu-i devenise mai mic, diform, i se părea că ochii i se măresc la nesfârşit, ieşind din orbite, însângeraţi, gata să plesnească. Iar când atinse cea de-a cincisprezecea treaptă, braţele-i păreau deja aripi imense, nespus de albe şi nespus de largi. Apoi, când una din ele se frânse, se prăbuşea deja, pulverizat în pene, lacrimi şi sânge, risipindu-se pe pietrele umede şi reci ale turnului. Stupefiată, Iulia simţea cum o pătrunde frigul. Îşi puse blana pe umeri, întorcându-se şi căutând cu înfrigurare uşa masivă de lemn. Afară ningea. Noaptea învăluise burgul, stranie şi atotcuprinzătoare. Speriată, tânăra porni prin ninsoarea mişcătoare şi albastră...

|Întâlnire cu cei care am fost

LUNA UNEI NOPŢI DIN LUNA MAI ÎN ZIUA ÎN CARE PUŞTIUL A DISPĂRUT, ŞTEFANO SE simţise mai rău; era sfârşitul lui mai. Îl aşteptase, călcându-şi suferinţa în picioare, însă băiatul n-a apărut. Spre seară, câţiva tineri au pornit să-l caute, dar lui tot nu i-au spus nimic. Aveau un răspuns pregătit în caz că s-ar fi interesat totuşi: că l-au trimis pe băiat la Gina, în oraş. Gina era mătuşa lui Ştefano şi, cu o zi înainte, chiar el insistase asupra unei astfel de soluții. Dar cum să trimiţi copilul fără să-şi ia rămas bun? Tatăl de la el, el de la tată, se ştia doar că ar fi fost ultima lor întrevedere... În săptămânile care au trecut, boala lui se agravase. Cancerul ăsta era ca un monstru mititel care se cuibărise în trupul său, regăsindu-se acolo; era un mic-monstru-mare care se hrănea, sporea, devenind tot mai viguros, în timp ce Ştefano se mistuia văzând cu ochii. De o săptămână nu mai dormea şi era atât de slab încât puteai să-l ridici în braţe, ca pe un copil. Până atunci mai aţipea un ceas-două pe zi, noaptea însă veghea şi, alături de el, veghea toată casa. În seara aceea, când am fost anunţat că mă cheamă Irina pentru că dispăruse şi Ştefano, la început m-am gândit că probabil aflase de puşti. Eram în pat cu Lena şi mă gândeam la o mulţime de lucruri. Apoi s-au auzit bătăile în poartă şi am ieşit. Făcuserăm dragoste, ca în vremurile noastre bune, şi acum Lena dormea ori cel puţin mi se părea mie că doarme. Soţia mea întotdeauna avea un somn bun, pe ea n-o munceau obsesiile; era genul de femeie cu picioarele pe pământ. E 39

Ladislau Daradici|

suficient unul cu imaginaţia bolnavă, glumea adesea pe seama mea. Gândindu-mă însă la Ştefano, îmi ziceam, iată, noi trăim felia de voluptate a vieţii, în timp ce el se zbate ca ştiuca pe nisip, într-un joc înspăimântător de-a viaţa şi de-a moartea... Dintotdeauna a fost prietenul meu cel mai bun, dar de când monstrul acela i se cuibărise în piept, parcă s-a îndepărtat de toţi, chiar şi de mine. S-a îndepărtat de Irina, soţia sa, abia o mai suporta prin preajmă, iar puştiului i-a interzis categoric să-l mai vadă. Copilul ăsta trebuie luat de aici, îmi spusese încă de pe vremea când mai puteai desluşi cuvintele din horcăitul acela straniu pe care-l scotea din gâtlejul ars de durere și febră. De ce să vadă cum mă zbat, de ce să fie martorul neputinţei mele? Mai bine să-şi amintească de mine aşa cum am fost când eram încă om... N-am putut să-l fac să înţeleagă că greşeşte: bolnavii, şi mai ales cei muribunzi, adesea devin tirani și e imposibil să li te opui. IRINA MĂ AŞTEPTA ÎN CURTE. PLÂNGEA. MEREU PLÂNGEA când n-o vedea Ştefano, el nesuportând s-o vadă smiorcăindu-se. Puştiul dispăruse de dimineaţă, de când cu boala tatălui său, pleca des, revenind însă după o oră, două. Era un copil bizar, căruia nu-i plăcea să stea închis, chiar și pe ploaie sau iarna prefera să stea în curte ori în grădină. Mai târziu, crescând, se obişnuise să hoinărească prin împrejurimi, pe malul Mureşului şi chiar până la pădurile de dincolo de colinele cu mesteceni. Iar de când cu agonia tatălui, parcă se zbătea şi în el o păsăruică rănită, nu-şi găsea locul şi nu vorbea cu nimeni. Am întrebat-o pe Irina când a dispărut Ştefano. Cam de o oră, mi-a spus, ieşise în curte, ea profitând de absenţa lui pentru a aerisi odaia şi a mai pune câteva lemne pe foc. Ştefano pretindea să i se facă focul, stătea ore în şir cu privirile aţintite în flăcările jucăuşe, iar Irina se bucura sperând că nu suferă, părea că-l 40

|Întâlnire cu cei care am fost

mai slăbesc durerile, înaintea izbucnirii blestematelor de crize când, aproape urlând, se zvârcolea în pat smulgându-şi părul, refuzând calmantele şi chiar prezenţa ei; lasă-mă, îi poruncea atunci, du-te; erau momente în care nu mă suporta nici pe mine. Trebuie să-l găsim, mi-a spus Irina, mi-e teamă să nu facă vreo prostie... Un singur lucru ar fi putut face: să-şi ia viaţa, curmând astfel acea agonie imposibilă la care era condamnat pentru o necunoscută vină. Am luat-o prin grădini de unul singur; parcă ceva-mi şoptea unde l-aș putea găsi. Era un loc unde obişnuiam să mergem împreună, uneori zile şi nopţi la rând, la pescuit... Dar pescuitul era doar un pretext pentru a petrece câteva ore în tihnă, lângă foc, privind stelele şi povestind de una, alta. Uneori ne întorceam cu câte un somn, crăpcean sau vreo mireană bătrână şi atunci sărbătoream: Irina şi Lena pregăteau peştele, mâncam o ciorbă, o saramură, pe urmă beam vin. Soțiile ne erau alături; oare ți-ai putea dori mai mult într-o viaţă de om? Noaptea era întunecată şi rece. Printre merii bătrâni abia se mai zărea cerul îngreunat de norii imenşi. Mă gândeam la puşti şi la Ştefano: amândoi erau în pericol. Mi-am adus aminte că Irina îmi spusese că prietenul meu plecase doar în pijama. Era frig de-a binelea şi-mi ziceam că-l voi găsi dârdâind. Însă nu ştiam ce i-aş putea spune. De la o vreme nu accepta să-i mai zici nimic și mai ales să-l întrebi cum se simte. Parcă-ţi spunea: încă dispun de viaţa mea şi, câte zile mai am de trăit, fac ce cred de cuviinţă. O dată mi-a spus: Să mă spânzur dac-aş vrea, tu n-ai dreptul să încerci să mă opreşti... Atunci i-am dat dreptate. Şi totuşi, eram prietenul lui... Şi în ciuda izbucnirilor sale de neputinţă, avea nevoie de mine. Eu însumi aveam nevoie de el... Începuse să sufle vântul şi mă gândeam că n-ar fi exclus să înceapă şi ploaia. Mi-am scos o ţigară, dar până să reuşesc s-o aprind, vântul mi-a stins de câteva ori chibritul. Mă gândeam la Lena, ea poate visa 41

Ladislau Daradici|

acum copilul acela mic şi pufos pe care ne chinuiam să-l facem de câţiva ani încoace. Dar parcă ceva ne stătea în cale… Singurul lucru care ne-a mai rămas de făcut, mi-a spus ea râzând într-o zi, ar fi să încercăm fiecare pe cont propriu, eu cu un alt bărbat, iar tu cu o altă femeie. Ca să vedem care e cel defect... Nu ştiu ce-mi venise, dar m-am întrebat atunci cine ar putea fi bărbatul cu care Lena să facă o astfel de încercare. Şi fără să-mi dau seama, m-am gândit la Ştefano; încă nu se îmbolnăvise. NU MAI AVEAM MULT PÂNĂ LA MUREŞ, CÂND ÎN BEZNA aceea apăsătoare am desluşit câteva glasuri omeneşti. Apoi s-a auzit şi un câine lătrând. Erau câţiva bărbaţi şi veneau exact în direcţia mea; eram convins că îl găsiseră pe Ştefano. Da, îl găsiseră, însă nu-l aduceau cu ei. Porniseră de fapt în căutarea puştiului. De Ştefano dăduseră la Piatra lui Filip, în locul acela unde, la ieșirea din defileu, apele Mureşului deveneau nespus de largi şi nespus de adânci, aproape încetând să mai curgă. Stătea pe stânca aceea, dar nu s-au putut înţelege cu el. I-au vorbit, încercând să-l lămurească, însă el nu-i auzea. Apoi, când unul dintre ei s-a apropiat atingându-i umărul, Ştefano l-a lovit şi tânărul a alunecat de pe stâncă, fracturându-şi braţul. L-am fi putut aduce cu forţa, îmi explica unul mai bătrân, dar cum să dai în Ştefano? Era ca şi când ar fi spus: cum să dai într-un muribund... Aşa că l-au lăsat acolo, gândindu-se să mă cheme. Ştefano a rămas cu faţa spre râu şi, deşi era îmbrăcat doar în pijama, iar vântul sufla cu furie vălurind apele râului, părea că nu simte frigul. Aştepta ceva, poate că îşi pierduse minţile... I-am întrebat de copil. Toată seara umblaseră să-l caute, dar în zadar. Intenționau să mai cheme câţiva bărbaţi și să aducă și niște câini pentru a continua căutarea. Trebuie să fie undeva pe aici, le-am 42

|Întâlnire cu cei care am fost

spus. Apoi: Pe Ştefano îl duc eu acasă. Ne-am despărţit, eu coborând spre Piatra lui Filip. ACESTA FUSESE UN BĂTRÂN ASCET CARE TRĂISE ÎNTR-O grotă, sub stânca aceea. Murind, a fost îngropat acolo, iar pe stâncă a fost ridicată o cruce înaltă de piatră ce putea fi zărită acum de departe, chiar de pe celălalt mal al Mureșului. Întunericul se mai dizolvase, treptat-treptat se însenina. Simţind că mă apropii, Ştefano s-a ridicat în picioare şi s-a întors cu faţa spre mine. Recunoscându-mă, şi-a ridicat braţele spre cer a neputință, parcă regretând cele întâmplate. I-am pus scurta mea pe umeri, iar el mi-a făcut semn să-i aprind o ţigară. Am fumat amândoi ca pe vremuri, stând pe piatra aceea umedă şi rece, privind apa. Deasupra noastră norii s-au împrăştiat şi a apărut luna: era rotundă şi rece, ca un măr imens de argint. Era aproape miezul nopţii când am ajuns acasă; Ştefano parcă uitase de toate, părea că uitase şi de copil. Când am intrat în curte, s-a apropiat de Irina şi i-a şters lacrimile cu degetele osoase şi lungi, clătinând încet din cap. Parcă îi spunea: Nu e bine să plângi. Apoi a sărutat-o şi m-a chemat în casă. Irina ne-a urmat. Ştefano i-a întins un pahar, rugând-o prin gesturi să-l umple. Când Irina a adus vinul, i-a arătat speriată medicamentele. Ştefano a dat din mâini a lehamite. Irina a turnat în pahare şi am băut amândoi ca pe vremuri, pahar după pahar. Simţeam că ameţesc. Pe urmă au început durerile şi, când a simţit că nu le mai poate suporta cu demnitate, Ştefano mi-a făcut semn să mă retrag. Mă simţeam neputincios, ca un câine fără stăpân. Aş fi vrut să plâng. Ajuns acasă, am zărit lumina arzând în bucătărie: Lena mă aştepta. Îşi făcuse ceai. Văzându-mă ameţit şi plângând, a plâns şi ea, apoi mi-a explicat că de ceva timp tot ar fi vrut să-mi spună ceva, dar îi era teamă să nu se 43

Ladislau Daradici|

înşele. Am întrebat-o îngrijorat despre ce e vorba și mi-a spus că e însărcinată. ÎN NOAPTEA ACEEA L-AM VISAT DIN NOU PE ȘTEFANO. De data asta stătea acolo, pe Piatra lui Filip, privind nemişcat râul. Era cu spatele la mine, într-o cămaşă albă; nu-i vedeam faţa. Parcă aştepta şi aşteptam şi eu să se întoarcă. Apoi l-am văzut îndepărtându-se de Mureș şi era tot cu spatele spre mine, căci de data asta eu mă aflam pe malul celălalt al râului. M-am trezit. Eram neliniştit şi gura mi se uscase. Am coborât încet din pat, atent să n-o trezesc pe Lena. Mi-am amintit că aşteaptă un copil şi lucrul acesta m-a tulburat nespus. Noaptea era umedă şi rece. Nu vedeam luna pe geam, doar un colţ de cer pistruiat cu stele. Mi-am pus halatul, trecând în camera mea unde îmi amenajasem biblioteca. Am deschis fereastra fără a aprinde lumina, lăsând ca aerul rece să năvălească în odaie. Nu ştiam dacă voi scrie sau nu. Simţeam viaţa ca pe un fruct cărnos, în miezul căruia mă aflam. Undeva aproape de sâmbure, aproape de adevăr. Mă aflam în miezul acelui fruct, precum un vierme… Trebuia să-mi potolesc setea: puteam merge în bucătărie sau afară, la fântână. În cele din urmă am ieşit în curte. Răcoarea nopţii m-a învăluit, liniştindu-mi simţurile. Ceva se întâmpla. Deocamdată însă, un singur lucru simţeam cu toată fiinţa mea: era conştiinţa vieţii, a faptului că trăiesc. Cunoşteam această stare în care gândurile, sufletul şi trupul receptează la maximum certitudinea existenţei. Era starea cea mai propice creaţiei, când absolut toate celulele îţi participă la naşterea miracolului pe hârtie: cuvintele, cărămizi de sens, se suprapun imboldului raţiunii şi arhitecturii, pe care n-o poţi decât bănui, a sufletului... Ajungând la fântână, nu m-am atins încă de apă. Aşteptam revelaţia unui lucru din care nu pricepeam încă nimic. Mi-am reamintit de visul cu Ştefano. 44

|Întâlnire cu cei care am fost

Cerul era deasupra mea. Stelele care erau aceleaşi de milioane de ani. Şi noi: Ştefano, Lena, Irina, eu... Şi ceilalţi. Şi atunci mi-am dat seama că, murind, noi nu murim de fapt, ceva din noi trebuie să rămână şi pentru mai târziu. Dar ce anume? Sufletul? E mult prea puţin... Trupul putrezeşte, mâncat de viermi. Şi atunci? Gândurile? Nu... Adevărul era încă departe. Poate că nici nu exista. Ori poate că nu-mi era accesibil. Eu eram cel bolnav, nu Ştefano! O clipă mi-a venit să pornesc prin grădini, spre cimitir. Poate că acolo aş fi putut afla ceva. Poate aş fi putut lua legătura cu tatăl meu... Murise de patru ani, dar încă nu mi-a dat nici un semn de dincolo. Ar fi trebuit să stau de vorbă cu cineva. Dacă aş fi trezit-o pe Lena, s-ar fi speriat. Şi dintr-o dată, am simţit nevoia să fac dragoste cu ea. DORMEA ADÂNC ŞI AM IMPRESIA CĂ NICI NU SE TREZISE de tot. Se obișnuise cu asalturile mele nocturne, acceptându-mă fără cuvinte, caldă, cu trupul mereu primitor, copt şi tandru, fără de care n-aş fi putut trăi. O iubeam şi eu fără cuvinte, de fiecare dată având impresia că împreunarea noastră e o nouă izbândă împotriva durerii și a morţii, o imensă sfidare în numele vieţii şi a iubirii care ne dădea acest drept. Am rămas lângă ea, mângâind-o, până ce trupul i s-a liniştit, destinzându-se în urma voluptăţii. Trăiam intens apogeul senzaţiilor ei, mai intens poate decât propria-mi plăcere. Întotdeauna mă linişteam eu cel dintâi, neabandonând-o însă. Pentru ea totul se petrecea ca în vis, căci nedeşteptată din somn, dar conştientă totuşi, mi se dăruia întrutotul. Şi, de obicei, în zori, mă întreba cu inocenţă ce se întâmplase: îi spuneam cuminte că nu ştiu, apoi, ca într-un joc mereu reînceput, se ducea la maşina de scris să vadă ce noutăţi au mai apărut pe hârtie. Ştia că, după ce făceam dragoste, trebuia să scriu; aş fi înnebunit dacă n-aş fi făcut-o… În noaptea aceea am continuat să 45

Ladislau Daradici|

lucrez la povestea mea despre cimitirul blestemat. Titlul nuvelei ar fi trebuit să fie Morţii vii sau mai degrabă Viaţa morţilor, era o istorie stranie a unei mici comunităţi rurale în care răposaţii neîmpăcaţi din progradie se pregăteau, sub semnul răzbunării, să se revolte. În fond, povestea era simplă, dar îndeajuns de bizară ca s-o înspăimânte pe Lena... Într-o noapte, sătenii constată cu uimire că în cimitirul lor paşnic de pe colină, din spatele bisericuţei, se petrec lucruri ieşite din comun: se aud urlete înfiorătoare şi chiar împuşcături, flăcări hrăpăreţe înălţându-se spre cerul înstelat. Trei bărbaţi pornesc înarmaţi spre lăcaşurile de veci pentru a vedea ce se întâmplă. Când se întorc, Ionas, cel mai tânăr dintre ei, e rănit. E îngrijit de medicul din sat şi flăcăul relatează că acel colonel german pe care în timpul războiului sătenii l-au ucis, exact cu şapte ani în urmă, îngropându-l apoi fără preot, într-o noapte, în afara cimitirului, şi-a părăsit mormântul şi, împreună cu alţi câţiva morţi rebeli din cimitir, mai ales sinucigaşi, au pornit o ofensivă atroce împotriva morţilor cuminţi, credincioşi; au spart morminte, răscolind osemintele, au aprins focuri, iar acum păreau gata să atace şi satul. Cei trei s-au luptat cu ei, tânărul Ionas fiind rănit. Rebelii erau ireali şi totuşi existau, iar marea dilemă era ce ar putea întreprinde ei, cei vii, împotriva lor, cum să te lupţi cu moartea, cu morţii, eşti neputincios, tu, omul-vieţii, întotdeauna suntem neputincioşi când avem de-a face cu moartea... Cam asta era şi încă nu ştiam cum s-o scot la capăt şi mult mai târziu mi-am dat seama că în povestea aceea răsfrângeam în cuvinte neputinţa mea în ceea ce îl privea pe Ştefano, pe puştiul lui şi tot ce se petrecuse în zilele acelea de sfârşit de mai şi în nopţile acelea vegheate de aceeaşi lună rotundă şi rece ale cărei raze nevii nu izbuteau să lumineze cărările întortocheate ale destinelor noastre. 46

|Întâlnire cu cei care am fost

A DOUA ZI TOT SATUL A PORNIT ÎN CĂUTAREA PUŞTIULUI. Au scotocit pădurea, văile, zăvoaiele de pe malul Mureşului. Câţiva tineri au coborât cu barca pe râu, cercetând prundişurile pe care apa îşi abandona de obicei victimele. Era aproape amiază când am pornit să-l văd pe Ştefano. Lena m-a întrebat: Vin şi eu? I-am spus că nu am nimic împotrivă şi că poate era chiar mai bine pentru Irina. Cu o singură condiţie: să nu devină confidenta ei privind zvonurile din sat despre dispariţia puştiului. Căci imaginaţia oamenilor scornise deja câteva variante fanteziste: că l-ar fi răpit o lupoaică drept răzbunare pentru puii ei omorâţi de nişte vânători, că ar fi fost pedeapsa Cerului pentru că Ştefano, chiar şi pe patul morţii, refuza preotul, refuzându-l deci pe Dumnezeu. Şi aşa mai departe… Era mult soare peste sat şi până la Ştefano am ocolit prin câteva livezi, preferând să mergem pe malul Mureşului. Lena a scos din buzunar două mere mari şi roşii. Pe unul l-a frecat de sân până a devenit strălucitor, iar când mi l-a întins, nu ştiam ce să muşc mai întâi: mărul sau sfârcul pieptului ei zvâcnind sub bluza roşie. Ne-am oprit sub o salcie, chiar pe mal, unde iarba era mai înaltă. M-am aşezat. Ce facem? m-a întrebat Lena. Mâncăm mărul, i-am spus. Şi pe urmă? m-a întrebat ea. Iar eu: Cum dorești, dar putem mânca mărul şi pe urmă... Era chiar locul în care vara trecută ne cam făceam de cap uneori, aşa, pe cont propriu... De obicei făceam dragoste în apă, ca doi adolescenți îndrăgostiţi. Pe acea porţiune Mureşul era lin, cu albia nisipoasă. Mă lăsam purtat de curentul slab, ţinându-mă la suprafaţă. Niciodată nu m-am temut de apă, iar în momentul în care îi dăruiam trupul meu, practic putea să mi se întâmple orice: între apă şi mine se crea un fel de intimitate fără egal şi dacă m-ar fi tras spre adâncurile ei, nu ştiu dacă m-aş fi putut împotrivi. Lena se scufunda, îmbrăţişându-mi trupul. Mă strângea cu 47

Ladislau Daradici|

încăpăţânare, apoi degetele ei începeau să-mi exploreze trupul într-un mod care mă întărâta. Când ieşea la suprafaţă, apa-i şiroia de pe păr şi chip. Acum voi fi peşte şi am să te muşc, îmi spunea, scufundându-se. Mă muşca prelung cu buzele, iar eu, nemairezistând, îi căutam sânii cu gura, târând-o în aval, spre un prundiş cu apa mai puţin adâncă. Acum era ea deasupra mea, sub mine fiind pietrele late şi reci, iar peştişorii îmi ciuguleau firele de păr de pe picioare. Lena, eu şi apa deveneam o singură entitate. Pe urmă o luam în braţe şi o purtam până pe mal; din iarbă i se vedeau doar sfârcurile şi genunchii. Îmi plimbam buzele pe trupul ei, simţind cum se cutremură de plăcere. Libidinosule, îmi spunea. Însă eram la fel de libidinoşi. O dată, un ţăran bătrân a trecut pe lângă noi şi s-a făcut că nu ne vede... În ziua aceea de sfârşit de mai nu era însă de baie. Dar dragoste tot am făcut, fără s-o dezbrac pe Lena, ţinând-o doar pe genunchii mei. Mai târziu, ne-am întâlnit cu un pescar care, aflând că mergem să-l vedem pe Ştefano, ne-a dăruit o plătică bătrână. Ştiu că-i va face plăcere, ne-a spus. S-o privească măcar... L-AM GĂSIT ÎN CURTE, ÎI SCOSESE IRINA UN FOTOLIU ȘI el şedea nemişcat, înfăşurat într-o pătură galbenă de lână. Uite ce ţi-am adus, i-a spus Lena, arătându-i peştele. Ștefano şi-a înclinat capul, în semn de aprobare. Tot trupu-i părea încordat şi încercam să-mi dau seama dacă e din pricina durerii sau a gândurilor. Mi-a făcut semn să mă duc să-mi torn nişte vin. Am intrat în casă. Retrase în bucătărie, Irina şi Lena plângeau. Am întrebat-o pe Irina dacă Ştefano ştie de copil. Mi-a răspuns că nu pomenise de el, dar era mai mult ca sigur că bănuia ceva. Am umplut un pahar cu vin şi am ieşit în curte. Ştefano mângâia plătica; arăta din cale afară de rău. Faţa-i era neagră, de culoarea pământului, pielea i se strânsese pe oase, lăsându-i scheletul vizibil, 48

|Întâlnire cu cei care am fost

înspăimântător. Păru-i rărit încărunţise; parcă devenise altul. Ar fi trebuit să-i vorbesc, să-l încurajez, să încerc să-l distrag cât de cât de la calvarul său; mi-era imposibil, mă simţeam mai neputincios ca el. M-a întrebat prin semne dacă mai scriu. I-am spus că lucrez la ceva, pregătind al doilea volum de povestiri, dar că era al naibii de greu, ar fi trebuit să studiez mai mult, să călătoresc, mărturisindu-i că uneori mă gândeam chiar să părăsesc satul, mutându-mă cu Lena la oraş. M-am abţinut să-i spun că e însărcinată: îmi era teamă că mă va întreba de puşti. Pe urmă am început să-i vorbesc despre Mureş, apa se limpezise cât de cât, viiturile curăţând albia. Oricum, avea să fie un an bun pentru pescuit, mieii-apelor, adică scobarii, au urcat deja pe văi să-şi depună icrele. Dar toate astea l-au întristat pe Ştefano, căci a devenit nervos, neatent. Pe urmă m-am apucat să curăţ plătica, acolo în curte, lângă fântână. Ştefano a prins câţiva solzi în mână, mângâindu-i cu tandreţe. Încă nu terminasem cu peştele când l-am auzit gemând. Trupu-i atârna într-o parte şi avea ochii închişi; îşi pierduse cunoştinţa. Tocmai ieşise şi Lena din casă. E pe moarte, mi-a şoptit. În dimineaţa asta l-a văzut medicul şi a spus că e posibil să nu apuce ziua de mâine... L-am luat în braţe, nu mai simţea nimic. Era atât de uşor că m-am îngrozit; Irina mi-a deschis uşa plângând. Slăbise şi ea, era un miracol că se mai ţinea pe picioare. L-am dus pe prietenul meu în camera sa, întinzându-l pe pat. Câtva timp am mai rămas acolo. Pe urmă au venit câteva femei de prin vecini, discutând despre înmormântare. Erau multe de făcut: cozonac, plăcinte, sarmale... Auzindu-le, simţeam că înnebunesc. De sicriu te vei îngriji tu, mi-a spus Lena în curte, Irina vrea aşa. Va trebui să te duci să vorbeşti cu nea Aurel, tâmplarul... Dar nu s-ar putea aduce un sicriu de la oraş? am ripostat. Însă Lena mi-a spus că era o dorinţă mai veche de-a lui Ştefano, bătrânul Aurel fiind un fel de unchi 49

Ladislau Daradici|

al său... Şi atunci mi-am pierdut cumpătul: Dar nici n-a murit, am spus, iar voi vreţi să-l îngropaţi deja! Lena nu mi-a răspuns. Am plecat spre casă, dar de data asta n-am mai ocolit spre Mureş. Mă simţeam singur, aş fi urlat poate. Erau lucruri care mă depăşeau; uneori viaţa e a naibii de complicată. În realitate, nu mă puteam obişnui cu ideea că într-o zi, peste un ceas poate, Ştefano nu va mai fi. Devenise o permanenţă a existenţei mele, ca o felie aparte a sufletului meu. Era copilăria mea, fratele meu... Şi mi se părea o nedreptate mai ales faptul că până atunci nici nu mă gândisem la toate astea, că până atunci totul mi se păruse firesc. Acasă, am refuzat să mănânc. Puţin speriată şi tristă, Lena m-a lăsat în pace; ea însă n-avea nici o vină, săraca... E O ANUME DISPERARE ÎN TOT CE FAC, ÎN SCRISUL MEU şi în viaţa mea cu Lena. O anume disperare care face uneori să-mi scape esenţialul; mă simt mediocru, neputincios. Savurez cărţile şi uneori le iau mai în serios decât propria-mi existenţă. Sunt mari semne de întrebare înainte-mi la care nu voi putea răspunde niciodată. Suntem atât de mărunţi, trăim viaţa asta fără s-o pricepem. Ştiu că trăiesc, de ce o fac însă? Încerc să accept moartea, dar nu pot s-o înţeleg... În ziua aceea am continuat să lucrez la Viaţa morţilor, dar nu înainte de a mă urca eu însumi în cimitir. M-a însoţit un bătrânel fără vârstă care cunoştea mai bine așezarea mormintelor decât a caselor din sat. Căci morţii nu-şi schimbă locul, îmi spunea el, în timp ce viii vând şi cumpără case... L-am întrebat unde e îngropat ofițerul acela. M-a lămurit că, spre deosebire de cei vii, morţii se călăuzesc după reguli stricte. Un necreştin n-are ce căuta printre creştini, iar sinucigaşii sunt excluşi din marea comunitate a blajinilor. Ca şi violatorii ori criminalii. Aceeaşi regulă este valabilă şi pentru cei înmormântaţi fără preot; în aceste 50

|Întâlnire cu cei care am fost

condiţii, acel colonel pervers care, pe lângă faptul că violase băieţi şi era un ucigaş, devenind apoi victima unei crime, a fost îngropat pe ascuns, noaptea, fără preot. Aşa a ajuns în afara gardului cimitirului şi, astfel exilat, nu i s-a pus nici piatră la căpătâi. Căci ar fi fost un sacrilegiu să-i sapi mormântul lângă morţii credincioşi şi blânzi ai sătenilor. După credinţă, un astfel de mort niciodată nu-şi putea găsi odihna. Acesta este motivul pentru care, după ani şi ani, trecea la ofensivă: devenea strigoi, devenea viu-în-moarte, se putea elibera de propria-i captivitate, iar noaptea putea face rele. Ce fel de rele? am întrebat. Poate vărsa sânge, mi-a răspuns bătrânul. Ucide, poftind la sângele oamenilor… Acesta era şi mobilul povestirii mele. Căci movila colonelului era o realitate, m-am putut convinge de acest lucru cu ochii mei. Iar după ce Ionas le povesti în noaptea aceea sătenilor despre calvarul şi peripeţiile din cimitir, bătrânii se adunară la sfat pentru a găsi soluţia eliberării satului de acel blestem fără precedent. A fost convocat primarul şi, în zorii zilei, o delegaţie a purces spre grota bătrânului Filip, ascetul. Câtuşi de puţin mirat de cele auzite, acesta ceru un răgaz de un ceas pentru a se retrage în grotă şi a medita. Era un om mărunt şi slab, cu o barbă lungă şi cărămizie. Din pricina întunecimii grotei, ochii i se strânseseră, pleoapele i se zbârciseră, pielea obrazului fiind brăzdată de şanţuri. Bărbaţii îl aşteptară tăcuţi; în locul acela apele Mureşului descriau un cot imens şi erau din cale afară de adânci. Crângurile care împrejmuiau stânca cenuşie erau pline de cuibare de şerpi; erau lighioane respingătoare, groase cât braţul, în timp ce sus, printre stânci, în după-amiezile însorite, puteau fi zărite, dormitând, vipere cu corn. Nimeni nu ştia de când sălăşluia bătrânul Filip acolo. Cu lighioanele şi sălbăticiunile care pogorau din codri se înţelegea bine, însă oamenii nu-şi puteau imagina cu ce-şi ţinea zilele. Când reapăru în gura 51

Ladislau Daradici|

grotei, părea mai tânăr, faţa-i radiind de o lumină blândă. Lucrurile sunt clare de-acum, rosti şoptind, parcă împotmolindu-se în propriile-i vorbe. Trebuie să faceţi întocmai cum vă spun şi astfel veţi scăpa satul şi morţii paşnici de această uneltire a diavolului. Iar oamenii făcură legământ că-i vor urma întocmai sfatul... SCRIAM, ERA APROAPE SEARĂ ȘI PARCĂ UITASEM DE puşti, de Lena, de Ştefano şi de mine însumi. Acum ştiu că a fost o laşitate din partea mea: o lume întreagă răscolea ţinutul în căutarea copilului prietenului meu care-şi trăia ultimele ceasuri, iar eu scriam, pierdut într-o lume clădită din haos şi din imaginaţie, pe propria mea neputinţă şi disperare. Lena mi-a explicat odată situaţia cât se poate de sugestiv: E ca şi când, pus să alegi între o femeie pictată şi una vie, tu ai alege-o pe cea din tablou... Nu i-am spus că eu găsesc cât se poate de firească o asemenea opțiune; nu puteam fi într-atât de insensibil. Însă povestea se derula, epuizându-mă: în ziua aceea tot satul se urcase la îndemnul bătrânului Filip în cimitir pentru o slujbă a împăcării şi a iertării. Nu a fost nevoie de ţăruşi ascuţiţi împlântaţi în inima morţilor recalcitranţi, deşi o asemenea scenă mi-a incitat, la un moment dat, imaginaţia. Apropiindu-mă de final, începeam să regret varianta în care Ionas e violat şi ceilalţi doi săteni ucişi de colonelul german. Ar fi fost totuşi o variantă cuminte în comparaţie cu cea în care morţii invadează satul, sugrumând copiii, muşcându-i de cap şi sugându-le sângele, în care bărbaţii se luptă cu ei cu furcile şi cu topoarele, sfărâmându-le oasele şi carnea împuţită a trupurilor, căci morţii ăştia te urmăreau prin foc şi prin apă, erau atât de hidoşi că mi-era teamă că, citind acele pagini, Lena mi-ar fi aruncat manuscrisul în foc, iar maşina de scris, în Mureş... Nu ştiu de ce aveam această poftă sadică de a nimici totul, oare ce voiam, în fond, să mă ridic 52

|Întâlnire cu cei care am fost

împotriva vieţii, să mă răzbun? Şi pe cine? Pe nişte bieţi muritori amărâţi? S-ar fi zis şi despre mine, ca şi despre Ştefano, că mi-am vândut sufletul diavolului, aşa că am distrus variantele cu acele perspective bolnăvicioase, o motivaţie solidă fiind şi faptul că bătrânul Filip nu putea fi implicat într-o poveste atât de terifiantă. Satul se urcase deci în cimitir, era amiază şi soare, era linişte şi pace. În fruntea mulţimii înainta ascetul însoţit de preot, primar şi câţiva dascăli. Înconjurară cu toţii locul răscolit unde se afla îngropat colonelul, iar patru bărbaţi, cu lopeţi şi cazmale, începură să sape mormântul acela blestemat. L-au scos pe colonel, aşezându-i osemintele într-un sicriu adus pentru acest lucru, stropit în prealabil cu apă sfinţită. Pe urmă începu slujba de înmormântare. A fost un ceremonial frumos, cu cântece, cu rugăciuni, în care însuşi bătrânul Filip, aproape orb de-acum, rosti câteva cuvinte, adresându-se oamenilor şi bunului Dumnezeu. A cerut iertarea păcatelor acelui bărbat care, prin slujba aceea, devenea unul dintre morţii comunităţii. De-acum e al vostru, le-a spus el oamenilor, ca fiul rătăcitor care s-a întors la sânul părintelui său. De-acum va face parte dintre morţii noştri, să-l iertăm, căci şi bunul Dumnezeu va ierta păcatele noastre... Sicriul a fost dus în cimitir şi depus într-un mormânt. La căpătâi i s-a pus o cruce pe care s-a scris numele şi cele cuvenite, după actele care i-au fost luate înainte de a fi îngropat: Karl Guttman, născut în 1899 şi mort în a patra zi a lunii septembrie 1944. Odihnească-se în pace. Mă durea capul. Lena mi-a adus o cafea: băusem cam multe în zilele acelea. Am întrebat-o cât e ceasul: am văzut că e niţel supărată. E aproape seară, mi-a spus. Apoi: Mai ai? I-am răspuns că nu, cuprinzându-i mijlocul cu braţele și îngropându-mi faţa între sânii ei. Să mergem la Ştefano, i-am şoptit. M-a sărutat şi mi-a spus: Mă duc să mă îmbrac. 53

Ladislau Daradici|

VĂZÂND LUMEA ADUNATĂ ÎN CURTE, M-A FULGERAT gândul că a murit. Aveam senzaţia că mă trezesc la realitate. Era din nou frig, un frig nefiresc, aproape bizar pentru seara aceea de sfârşit de mai. Cerul era senin, iar la orizont apăruse deja luna. Lena îmi strângea braţul, aproape că plângea, nu mai apucă dimineaţa, mi-a spus, am mai trecut de două ori pe la Irina în timp ce lucrai, Ştefano e terminat, nu mai recunoaşte pe nimeni... Nu i-am putut răspunde, simţeam că ameţesc şi mi-era şi greaţă. Mâinile-mi tremurau; eşti bolnav, mi-a spus Lena îngrijorată, cred că ai şi febră... Aveam febră, n-am stat mult, casa era plină şi nu înţelegeam de ce se înghesuie lumea în jurul unui muribund; nu vor să scape spectacolul, i-am spus Lenei, dar ea nu mi-a răspuns, un om trebuie lăsat să moară singur, am spus, apoi am început să strig: Lăsaţi-l în pace, pentru numele lui Dumnezeu, Ştefano n-a murit, e viu, lăsaţi-l cu durerea, cu chinurile, l-aţi încolţit ca pe un mistreț rănit, ce naiba vreţi, ce mai așteptați de la el, mai bine v-aţi duce să-i căutaţi copilul... Oamenii mă priveau speriaţi, eu nu-i mai vedeam, cineva m-a prins să nu cad, să-l ducem acasă, am desluşit glasul Lenei, erau prieteni buni, a mai spus cineva. Aşa că am căzut în întunericul acela adânc şi înalt, era aproape somn, era aproape moarte, apoi l-am revăzut pe Ionas şi pe bătrânul Filip, pe urmă pe colonelul Guttman ce-l ţinea de mână pe puştiul lui Ştefano... Lena! am strigat, sărind din pat şi încercând să mă ridic, copilul e mort, puştiul lui Ştefano este mort!... Îşi ţinea palmele pe fruntea mea. Poate că ai dreptate, mi-a răspuns. Nu l-a mai văzut nimeni de ieri dimineaţă, totuşi, o speranţă trebuie să mai existe, o speranţă cât de mică, gândeşte-te la Irina... Ce s-a întâmplat cu mine? am întrebat. Ţi-a fost rău. Poate că eşti răcit, poate te doare: Ştefano e prietenul tău, murind, rămâi cu o rană imensă în suflet... O rană... Lena, i-am spus, tu mă iubeşti? Da, mi-a răspuns. De ce mă iubeşti? Nu ştiu: eşti 54

|Întâlnire cu cei care am fost

ciudat, eşti bun, uneori eşti atât de slab, parcă-ai fi un copil... Ai nevoie de mine... Şi dacă mor? am întrebat. Nu putem muri cu toţii, mi-a spus. Poate că unii mor ca ceilalţi să poată trăi... Să poată deveni mai buni… Ce, nu vrei să-ţi vezi măcar copilul? Copilul... Da, copilul meu... Uitasem de el, un copil întotdeauna e o speranţă... Lena îmi prăji nişte ouă, şuncă, puse de ceai. Cum e? mă întrebă. Era mai bine. Şi aşteptam amândoi, parcă aşteptam ceva să se întâmple... Era aproape de miezul nopţii când un vecin bătu în geam: A fugit iarăşi Ştefano, spuse. M-a rugat Irina să vă anunţ... A fugit din nou, îi spusei Lenei. Iar ea: Vin cu tine... Ne-am îndreptat spre Piatra lui Filip: simţeam că e din nou acolo. Luna se ridicase deja deasupra sălciilor. O ţineam de mână, aerul rece îmi făcea bine. Era o lună mare şi rotundă. Niciodată n-am văzut-o aşa de mare, îmi spuse Lena. Dar eu o mai văzusem: în nopţile acelea de neuitat, petrecute cu Ştefano pe malul Mureşului. Crezi că a ajuns până acolo? mă întrebă Lena. În starea în care era... Iar eu: E acolo. Şi mi-e teamă că nu-i singur... Nu era. Şi nu se afla nici pe piatră. Luna tremura peste Mureş, era atâta lumină încât ne vedeam şi umbrele. Ne oprirăm pe stâncă, aproape de crucea lui Filip. Apoi privirăm în jos: Ştefano era acolo, prăbuşit pe malul umed şi nisipos, cu braţele întinse, cu trupul răstignit parcă pe lespedea durerii. Iar alături, la nici doi paşi, trupul neînsufleţit al puştiului plutea pe apele line ale râului, cu faţa spre cer, luminată straniu de razele albastre ale lunii… Aceasta-i povestea, iar acum, când Ştefano e mort, iar eu am terminat Viaţa morţilor, această incredibilă istorie a acelui colonel german, îmi dau seama că totul e, de fapt, o stare de spirit. Nemaifiind, am senzaţia că Ştefano nici n-a existat. Poate că n-a existat nici colonelul şi e foarte posibil să nu exist nici eu însumi. Însă ceea ce rămâne 55

Ladislau Daradici|

sunt poveştile aşternute pe hârtie, doar ele contând cu adevărat. Scriindu-le, am încetat parcă să mai exist, ele urmându-şi, de acum, propria devenire...

|Întâlnire cu cei care am fost

PODUL Poveste din poveste: alta. Deşi vei fi de părere că-i aceeaşi, mereu aceleaşi poveşti întru poveste. Ţi-o spun. Pentru că între Aici şi Acolo se află, de-a pururi, el, Podul... Alb. Înalt şi rece. Impunător. Bătrânul meu spunea că fiecare pod e o punte între ceva şi alt-ceva. Între ceea-ce-suntem şi ceea-ce-am-putea-fi. Ori între ceea-ce-suntem şi ceea-ceam-fost cândva: depinde unde te afli, depinde din care parte priveşti. Povestea-i aceeaşi, vei spune. Aceeaşi de fiecare dată şi alta pentru fiecare. Aceeaşi şi, totuşi, irepetabilă în fond: o preafrumoasă minciună sacră, povestea iubirii, muririi şi nemuririi lor... POATE CĂ NIMENI NU VA ŞTI VREODATĂ CINE A FOST ÎN realitate Vladimir şi cine a fost Isabela; uneori mă gândesc că ar fi putut fi oricare dintre noi. De ce se iubeau atât de mult şi ce căutau ei acolo în acea ultimă zi a acelui an? Încotro se îndreptau? Poate nimeni nu va şti. Știm doar că deja erau aproape de pod când el a pierdut controlul volanului, maşina derapând şi izbindu-se de parapet. Dacă fusese vina lui? În clipa aceea era atât de lucid încât se mira el însuşi. Dar calmul lui dintotdeauna nu i-a mai putut fi de ajutor, căci parapetul a cedat, bolidul răsturnându-se și apoi rostogolindu-se precum o jucărie stricată la picioarele podului. Îşi mai amintea doar că Isabela strigase ceva, poate fusese un ţipăt de spaimă ori ceva asemănător, automobilul rămânând cu roţile în aer, şi primul lucru care 57

Ladislau Daradici|

îi reţinu atenţia a fost că parbrizul era spart. Vom ieşi pe acolo, îşi zise, dându-şi seama că trebuie să părăsească maşina. Chiar aşa: era cea din urmă zi a lui decembrie, o zi mohorâtă, cu un văzduh violat de nori plumburii. Doar ciorile lipseau... Isabela îşi întinse mâinile albe și delicate înspre el, rostindu-i în șoaptă numele. Avea o rană pe frunte, o dâră de sânge purpuriu prelingându-i-se lin spre colţul ochiului stâng. Ca petala sfâșiată a unei roze dintr-un preavechi rondel... Te poţi mişca? o întrebă. Şi ea: Parcă se întâmplă ceva cu picioarele mele... Lui Vladimir îi venea să urle. Oare de ce toate astea? se întreba. De ce ni se întâmplă tocmai nouă? Ochii-i ardeau, gura-i sângera, aerul era rece, parcă solidificat, acuşi devenea umbră, întuneric blestemat, parşiv. Înțelese că trebuie s-o scoată din maşină şi se întoarse, mişcându-şi mâinile şi picioarele, simţindu-şi trupul amorţit, străin. Părea că o mână greoaie îi apasă creştetul, era amețit, dar se forţa să rămână lucid. Zări în stânga pâlpâirea unei flăcări; trebuie să ne îndepărtăm, îşi zise, maşina ar putea exploda. O îmbrăţişă pe fată, simţindu-i trupul tremurând; era speriată şi îi era frig. Bărbatul îşi împinse trupul cu picioarele, rezemându-şi coatele și genunchii de ceva solid şi reuşind să-şi scoată capul. Fu izbit de gerul ca un metal lucios şi nemilos, de aerul prea tare pentru plămânii săi. Îi trebuia timp să se obişnuiască; te poţi obişnui cu orice, odată ce te-ai obişnuit cu viaţa; oare cine a spus asta, vreun poet sinucigaș, nebun... Afară realiză că încă era întreg: se putea mişca; încerca să se ridice în capul oaselor. Zăpada era înaltă şi moale sub trupul său, neprofanată de urme de niciun fel. Își aminti că, în copilărie, recunoştea urmele oricărui animal întipărite pe obrazul imaculat al zăpezii, urme de coţofană ori de fazan, de lup, de vulpe, pârş ori nevăstuică; învățase toate astea de la bunicul său. Rămase întins pe spate, privind cerul tot mai întunecat, tot mai greoi, ascultând. 58

|Întâlnire cu cei care am fost

Desluşi şoapte hulpave de flăcări mistuind aerul îngheţat, îşi întoarse capul şi zări pâlpâirea, mişcarea pricinuindu-i însă o durere adâncă în şira spinării. Isabela? întrebă, îngrijorat de tăcerea ei. Isabela!?... Iar ea gemu uşor, ca atunci când făceau dragoste; avea glasul blând şi parcă de copilandru, uşor lezat, ca al unei femei rănite. Vladimir?... Chemarea ei îi umplu sufletul de neputinţă. ACESTA A FOST ÎNCEPUTUL. SAU SFÂRŞITUL. CĂCI ORICE început implică și un sfârşit. Iar sfârșitul, un nou început... O scoase, îndepărtându-se amândoi, târând-o pe zăpada pufoasă. În dreapta, Mureşul se prelingea molcom, impasibil; se spune că râurile nu au amintiri. O ceaţă zdrenţuită se ridica de pe luciu-i sfărâmat pe alocuri de undele argintii. Îţi poţi mişca picioarele?... Nu putea. O întinse pe malul îngheţat şi îşi căută batista, ştergându-i floarea de sânge de pe obraz. Sărută-mă, şopti ea. Îi atinse uşor fruntea, apoi ochii, gura; buzele ei i se părură reci. Priveau maşina cuprinsă de flăcări, era ca un rug imens pe albul zăpezii, pe acel fundal înmărmurit, aproape înfricoşător al podului. Era prea rigid, prea semeţ, parcă dintr-o altă lume. Pot oare oamenii construi aşa ceva? Noaptea şi rugul... Sprijinită în mâini, Isabela plânse încet. O îmbrăţişă, mângâindu-i părul întunecat, sărutându-i din nou fruntea. Nu mai sângera. Mi-e frig, şopti ea. Te iubesc, Vladimir... Mi-e frig şi mi-e frică... Şi atunci înțelese că de el depinde totul, s-o urce pe şosea, apoi, dacă nu trecea nicio maşină, să încerce să traverseze podul... Pe porţiunea aceea de drum se circula puţin, şi mai ales iarna. Dincolo de pod se afla însă un sat, acolo puteau găsi pe cineva dispus să-i ajute. Acolo puteau fi găzduiţi de oameni. Treptat, înserarea învălui valea, grăbită poate şi de ceaţa care se pogorâse peste râu ca un suflet bolnav, degerat, de necuprins. Li se părea că e tot mai frig, apoi începu să fulguiască; era o 59

Ladislau Daradici|

ninsoare rece şi păcătoasă, ninsoare-în-înserare. Maşina continua să ardă... CRED CĂ MĂ DESCURC, ROSTI, RIDICÂND-O, SPRIJININD-O de umăr şi privind apoi pentru ultima oară maşina cuprinsă de flăcări. Începu să urce. Cred că mă descurc, dragostea mea... Zăpada e înaltă, picioarele-mi alunecă la tot pasul, mă ajut cu o mână, cu cealaltă strângându-te la pieptu-mi... Da, iubire. Acum nu mai plângi pentru că ştii că va fi bine, gândeşte-te doar la noi, gândeşte-te la dragostea noastră, o imploră în gând, alunecând apoi, lăsându-se în genunchi, aproape lipindu-şi trupul de terasamentul îngheţat, pierzându-şi fularul, dar nemaiîntorcându-se înapoi, uimit din nou de propria luciditate, fără să simtă teamă, fără furie şi păreri de rău, strângând-o pe Isabela, simţind că şi-ar da viaţa pentru ea. Poate că nici nu e aşa de grav, gândi. Poate că n-ar fi trebuit s-o mişc, dar cum s-o las acolo? Se opri, privind spre râu. Învăluit acum în întunericul alburiu şi înecat în ceaţa pustie, podul semăna cu un balaur cocoşat, aplecat asupra râului. Cred că mă descurc, îşi zise, măcar de-ar veni cineva. Doamne, măcar de-ar veni o maşină, de s-ar opri... Dar cine să vină, e iarnă, e aproape noapte, iar oamenii se adăpostesc acum în casele lor... Cred însă că mă descurc de minune, nu-i aşa, Isabela, dragostea mea? Nu-i aşa că am dreptate? Şi ajungând sus, lângă pod, se opri să-şi tragă sufletul. Dar nu mai era obosit, nu mai sunt obosit, Doamne, apoi râse straniu, simţind ceva ciudat, ceva plăcut şi neplăcut în acelaşi timp, cred că mă descurc, gerul e usturător, iar podul abia se mai zăreşte prin ninsoare şi prin ceaţa albăstruie şi lăptoasă, dar parcă nici nu e ceaţă, grăi, avea impresia că se va risipi, umezeala şi frigul îi acaparară treptat fiinţa, parcă dizolvând-o. Ce naiba! exclamă. Tu simţi, Isabela? Căci se petrecea ceva nefiresc în el şi în preajma sa, simţind că aparţine râului, 60

|Întâlnire cu cei care am fost

cerului, zăpezii... Isabela, tu simţi? Iar ea-l privea cu ochii mari şi goi, uite podul, îi şopti, mângâind-o, uite podul, dragostea mea... Dar parcă era un alt pod de-acum, părea luminat de un nimb crepuscular, era alb şi nesfârşit, atât de alb încât te minunai şi ţi se făcea teamă… SE AUDE ACUM TROPOTUL CAILOR ȘI FÂȘÂITUL UNOR tălpi lunecând apăsat pe omăt; şi asta-i din poveste. Unul din ţărani trage de hăţuri, înjurând şi silind caii să se oprească. Priveşte: acum coboară de pe sanie amândoi, frecându-şi mâinile înţepenite de ger. Acolo-i, rosteşte cel care ţinuse de hăţuri, ceva mai bătrân, mai înțelept, arătând spre piciorul podului. Adă şi felinarul ăla, să vedem mai bine! Şi se scotocesc prin buzunare şi îşi aprind câte o ţigară, pe urmă îşi dau drumul să alunece pe panta terasamentului, bodogănind. Un fum subţire şi albăstrui se ridică de printre fiarele înnegrite, din maşină mai rămase doar un schelet bizar, aproape caraghios, părând de-acum o insectă moartă, ninsă de scrum, întunecând albeaţa zăpezii. Ia vezi, rosteşte bătrânul, şi cel cu felinarul se apleacă peste fiare, parcă ferindu-se să le atingă. Îs acolo, spune răguşit. Şi cel care a condus, şi fata: îs scrum. Te pomeneşti c-au murit când s-o prăvălit maşina, nici n-apucară să iasă... La dracu! izbucneşte celălalt, scuipând. Oare de ce se opresc să moară toţi aici, la podul ăsta blestemat?!... Şi mai zăbovesc puţin, stingheriţi parcă de omniprezenţa morţii, pornind apoi alături, urcând terasamentul îngheţat, pufăind. Aceeaşi poveste din poveste, ţi-o spun. Prea trista poveste a Isabelei şi a lui Vladimir. Aceeaşi poveste întru poveste... Dar cine ştie, poate că ei sunt fericiţi de-acum...

Ladislau Daradici|

ÎNTÂLNIRE CU CEI CARE AM FOST Tatăl meu spunea că, inevitabil, Destinul e deasupra noastră, a tuturor, în timp ce Moartea sălăşluieşte înlăuntru, în fiecare. Tu însuţi i-ai putea fi stăpân, aşa cum lesne-ţi poate fi ea însăşi stăpână. În Carte scrie… CÂND INDIVIDUL SCUND ȘI NEGRICIOS M-A IZBIT CU ACEL obiect greu și dur, eram încă unul şi acelaşi. Pe urmă firul s-a rupt şi m-am trezit smuls din propriu-mi trup; Edna ţipa şi atunci am zărit sângele prelingându-i-se pe obraz: se prăbuşise în zăpadă, zvârcolindu-se ca un miel înjunghiat. Iar ei continuau s-o lovească, întorcând-o apoi cu faţa în sus şi smulgându-i cerceii. De mine nu s-au mai atins, de trupul meu adică, tâmpla-mi sângera şi simţeam în picioare, apoi în şira spinării, o răceală stranie paralizându-mă; cred că atunci s-a petrecut ruptura, căci m-am separat de mine însumi şi m-am ridicat, nedumerit oarecum să-mi zăresc corpul zăcând aproape în aceeaşi poziţie ca şi a Ednei. Cred că am zâmbit atunci, amintindu-mi că o dată sau de două ori, în vis, mă mai văzusem astfel. Şi nu era ceva plăcut sau neplăcut, simţind mai degrabă o senzaţie de uluire şi derută… În clipa următoare, Edna mi se alătură, mai bine zis proiecţia ei, dublura; nici nu ştiu cum să numesc ceeace-devenisem amândoi. Se lipise de mine, iar eu retrăiam vag ceva din sentimentul acela cald ce se instaurase de la o vreme în vieţile şi în sufletele noastre, doar că acum ne aflam parcă într-o altă viaţă. O altă existență. În seara aceea 62

|Întâlnire cu cei care am fost

ne iubiserăm îndelung, cu patimă, aş spune, dar şi cu măsură, cum le stă bine unor adulţi responsabili ce eram. Cu trei ani în urmă rămăsesem văduv, iar Edna era prima femeie cu care m-am întâlnit după acea perioadă prelungă de deznădejde şi de doliu; simţeam amândoi că am putea clădi ceva trainic împreună. Băuserăm nişte vin fiert, făcând dragoste din nou; îi povesteam despre tinereţile şi tristeţile mele, despre muzica și cărțile preferate. Edna știa că am un copil: Sophia împlinise nouă ani. Afară ningea cu fulgi imenşi și era o noapte fascinantă de iarnă, aşa cum numai în Transilvania mai pot exista. În curând avea să fie Crăciunul, imediat după Anul Nou urmând să ne căsătorim. Pe urmă a trebuit să plec, căci fetiţa mea se întorcea de la părinții mei, iar Edna a insistat să mă conducă până la maşină. Ne-am oprit pe alee, sărutându-ne în murmurul pașnic al ninsorii; cred că a fost momentul în care cei doi ticăloși s-au năpustit asupra noastră… CEEA CE M-A UIMIT MAI ÎNTÂI A FOST FAPTUL CĂ EDNA se simţea, încă de la început, în largul ei, în timp ce eu eram răvăşit, parcă sfâşiat, total copleșit de această nouă ipostază. La început am izbutit să rămân prin preajmă şi chiar să mă apropii de cele două trupuri de pe alee; între timp cei doi agresori dispăruseră cu maşina mea. Apoi am simţit că mă îndepărtez, parcă fără voia mea, prins într-un vârtej năucitor al aerului, căutam zadarnic ceva să mă agăţ, un zid, un arbore, un stâlp acolo, simţind în acelaşi timp ceva asemănător înecului, când ţi-e teamă şi încerci să strigi, dar ceva îţi strangulează vocea, te învăluie şi te striveşte în acelaşi timp; devenisem, dintr-un naufragiat al destinului, un pribeag înecat al aerului, biet peregrin... Câteva clipe, imaginea originalelor noastre abandonate pe alee mi-a mai stăruit în minte şi cel mai straniu mi se părea că nimic nu mă mai lega de învelișul de carne pe care-l 63

Ladislau Daradici|

avusesem; nimic nu mă mai lega de mine, acest lucru provocând acel straniu simțământ de incertitudine și teamă. Nimic nu mai exista între mine şi mine, eu şi eu însumi devenind, practic, doi indivizi străini. Apoi din hrubele îngheţate ale întunericului s-a stârnit acel vânt înfiorător, aproape risipindu-mă; mă aflam ca într-un tunel al timpului, fărâmiţat de un şuier infernal, încercam să mă adun, în timp ce şuvoiul bezmetic mă arunca dintr-o parte în alta, în noi şi imposibile dimensiuni. Când am zărit ruinele înnegrite ale Oraşului, imaginea trupului meu mă mai urmărea încă, ceţoasă deja, ca amintirea a ceva nedefinit, aproape ireal. Mă rechema oare? N-aveam de unde şti… Un singur lucru era cert însă: îmi provoca spaimă și disperare. AICI ERAI? EDNA NU PĂREA CÂTUȘI DE PUȚIN SURPRINSĂ că ne reîntâlnim. Iar eu, mirat că o pot auzi fără ca ea să-mi vorbească şi că o pot întreba, la rându-mi, fără glas: Pe-unde ai umblat? Pe aproape… Uneori la un pas în urma ta, alteori cu o secundă înainte... Dar unde ne aflăm acum? am întrebat. În Oraşul-intermediar, mi-a răspuns. Sau efemer… Oraşul prădătorilor de vieţi şi de suflete care stau la pândă tot timpul... Iar eu: Sufletele şi vieţile suntem noi, nu-i aşa? Râdea: Noi suntem ceea-ce-suntem. Spre deosebire de ceeace-am-fost şi ceea-ce-vom-deveni… Pentru că totul devine, nu-i așa, chiar și veșnicia... Uneori mi se părea într-adevăr că ne aflăm într-un oraş, alteori însă zăream doar ruinele acelea înspăimântătoare şi reci, străzile înguste, presărate cu oseminte sfărâmate şi cenuşă, mărginite de ziduri înalte şi pârjolite. Mirosea a carne și a pene arse. Deasupra, un cer de cărbune pe care nu se zăreau nici stelele, nici luna; era un oraş al întunericului şi al morţii, un oraş părăginit şi straniu, cu parcuri dezolante, împânzite cu statui bizare, trupuri malformate încolăcindu-se de suferinţă şi disperare 64

|Întâlnire cu cei care am fost

ca nişte monumente imperfecte și imposibile ale deznădejdii; aveam senzaţia că statuile acelea prind viaţă… În arborii uriaşi şi ciuntiţi cu trunchiuri de metal şi de piatră sălăşluiau înaripate suave, cu pielea lucioasă şi colorată strident; niciodată nu-şi luau zborul, niciodată nu coborau pe pământ; nu puteau fi ele prădătorii. Şi atunci? Între timp Edna o luase deja înainte, eu urmând-o. Aş vrea să mă întorc, i-am spus la un moment dat. S-a oprit surprinsă, privindu-mă: Acum nu mai este posibil… Mi se părea, cumva, străină... Şi de ce, mă rog? Pentru că nu există cale; de-aici nimeni nu s-a mai întors… Pentru că tot ce suntem acum e efemer. Inconsistent și neconturat. Trebuie să ne îndreptăm neapărat spre ceea-ce-vom-fi... Dincolo de poduri şi de porţi... De unde ştia? Aş fi rugat-o să-mi explice unde ne aflăm, încotro ne îndreptăm, însă în mintea mea se învălmăşise totul. Şi ce se afla dincolo de acele poduri şi porţi? N-am mai apucat să întreb, însă pentru că în acel moment acelaşi suflu îngheţat s-a năpustit asupra noastră, smulgându-ne de pe stradă, din timpul şi din spaţiul nostru, al fiecăruia. În clipele acelea mă gândeam că şi acasă fusese iarnă… Îmi aminteam chiar de ninsoarea aceea mirifică şi albastră din Hermannstadt... AMEŢEAM CUMPLIT, NICIODATĂ NU-MI PLĂCUSE SĂ MĂ învârt ori să mă dau peste cap, niciodată nu-mi plăcuse să mă dau în leagăn, mi se făcea rău şi vomitam. Acum simţeam aceeaşi greaţă, dar era ca o greaţă a minţii, şi în acelaşi timp parcă mă dizolvam, risipindu-mă. Totul se derula prea rapid şi nu reuşeam să procesez, nici să-mi amintesc măcar. Poate că suflul acela nimicitor mă împinsese prea departe. Acum mă aflam la marginea Oraşului, pe ţărmul pustiit al unei mări, încât auzeam valurile furibunde spărgându-se de stânci. Mi-era teamă să nu mă prăbuşesc, ideea abisurilor întunecate şi reci 65

Ladislau Daradici|

îngrozindu-mă. Simţeam că ar fi putut fi sfârşitul. Dar nu s-a întâmplat nimic şi, când ceaţa s-a risipit, mă aflam din nou pe o stradă întunecoasă, alături de Edna. Dinspre un dom uriaş şi diform, care-mi amintea de Evangelische Stadtpfarrkirche, desluşeam un şuier metalic; de data asta erau chiar ei, prădătorii. Năvălind turbaţi pe şacalii lor nălucă, ţâşnind concomitent de pretutindeni. Concentrează-te, mi-a poruncit Edna. La ce să mă concentrez? Că nu exişti. Şi nu te mai gândi la mine ori la Sophia, nu te mai gândi la absolut nimic!... Sunt desluşitori de gânduri? am întrebat. Pot detecta şi un crâmpei de amintire, orice şoaptă minusculă a minţii, mi-a spus. Localizându-te apoi... Dar ce căutăm aici?! Sunt pretutindeni... E dimensiunea lor; aici ei sunt stăpâni. Nimicesc totul, blestemaţii! Pe prizonieri îi duc în Oraşulmorţii-negre; e un oraş subteran, definitiv; nimic nu mai urmează după... E oraşul zădărniciei veşnice, al nefiinţei întru nefiinţă, al infinitelor cazne. Şi al spurcăciunilorspurcate... Infernul, mă gândeam şi mă forţam să uit că exist, că am existat vreodată. Mă străduiam să şterg de pe ecranele memoriei orice fărâmă de amintire care m-ar fi putut trăda, simţind în acelaşi timp că mă dizolv în gol, că devin nimic, că mă risipesc în vid. Însă prădătorii n-au reuşit să ne detecteze, trecând prin apropierea noastră, uneori mi se părea că trec prin mine, însă fără a mă simţi; le vedeam chipurile hidoase ca nişte măşti ale morţii, singurul ochi de o albeaţă tulbure, capetele umflate şi noduroase, trupurile jilave ca ale unor pisici înecate și umflate... O frică organică a pus atunci stăpânire pe mine, apoi când totul s-a sfârşit, mi-am dat seama că Edna dispăruse. Oare era posibil să fi căzut în ghearele lor? Sau era tot acolo, cu o secundă în urmă sau înainte-mi? Între timp strada se populase din nou, toţi existaseră şi înainte, dar pentru că au făcut exact acelaşi lucru ca şi noi, impunându-şi să nu se 66

|Întâlnire cu cei care am fost

gândească la nimic şi să nu-şi amintească, nici eu nu-i putusem vedea, simţi, detecta. Iar acum îi desluşeam după gândurile şi amintirile lor, erau oameni şi ei de tot felul, tineri şi vârstnici, însinguraţi şi înspăimântați. Cei mai mulţi se grăbeau, căci se pare că Edna avusese dreptate: oraşul efemer trebuia părăsit imediat, după un timp devenind tot mai greu şi chiar imposibil să te ascunzi de prădători. Însă direcţiile în care se îndreptau ceilalţi erau atât de diferite încât, dacă stăteai să te gândeşti pe unde s-o apuci, nu ajungeai nicăieri. Se pare că fiecare trebuia să-şi urmeze propria cale, fiecare trebuia să-şi urmeze destinul, căci există un alt labirint pentru fiecare, o altă viață și o altă moarte... Un moşuleţ chel și întunecat la față s-a apropiat de mine, era slab şi murdar şi avea un picior de lemn. Se vor întoarce exact pe aici, mi-a şoptit, în curând se vor întoarce şi mai înverşunaţi… M-a împins înainte, parcă n-avea nici chip, între timp am intrat într-o clădire imensă şi cenușie cu multe coridoare, scări, încăperi. Părea o proiecţie distorsionată a unui ospiciu sau poate a unei închisori. Uneori mă aflam singur în vreo odaie uriaşă, alteori simţindu-mă strivit şi călcat în picioare de mulţimea celor care alergau dintr-o parte în alta. Mi-era teamă că pe Edna o pierdusem definitiv şi absenţa ei îmi provoca durere. Cel puţin aşa mi se părea atunci... OARE DE CE AVEAM IMPRESIA CĂ ACEASTĂ RĂTĂCIRE ÎN labirint se confunda uneori cu incoerenţa şi discontinuitatea visului? Erau clipe în care bizara-mi aventură se intersecta cu imagini păstrate încă pe pelicula memoriei; atunci mi se părea că recunosc elemente aparţinând vechiului sistem, cel real. Nu puteam fi deci prea departe: trebuia să existe posibilitatea întoarcerii... Continuam totuşi să rătăcesc, ca un biet suflet în derivă ce eram. Devenisem propria-mi esenţă, rezumatul. Ceea ce mă 67

Ladislau Daradici|

definea. Căci tot ceea ce rămăsese în urmă de-acum, pierdut de mine, era nesemnificativ. Şi ce era şi mai curios, toată această aventură imposibilă o percepeam ca pe ceva perfect real. Dar era real într-adevăr? Mă simţeam debusolat, deznădăjduit. Îmi simţeam acut singurătatea şi disperarea. Poate că dincolo de faptul că e temniță și povară în acelaşi timp, trupul mai este şi adăpost. Mă simţeam descoperit. Aş fi avut nevoie de un loc al meu, de un cămin. Aş fi avut nevoie de înţelegere, de dragoste. De Edna… Oare cum putea fi ea atât de sigură pe tot ce se petrecea? De unde ştia tot ce avea să urmeze? Aş fi vrut s-o regăsesc, deşi, cine ştie, poate că ar fi fost mai bine de-acum să mă feresc de ea. Dacă mai aveam de gând să mă întorc… Dacă aşa ceva mai era posibil. Ednei nu-i surâdea ideea. Însă eu aveam de gând să nu mă dau bătut, trebuia să încerc să găsesc o cale de întoarcere, să mă regăsesc. Mă aflam într-o odaie albă şi strălucitoare când au dat din nou buzna prădătorii; n-aş fi crezut că vor intra şi în labirint. Însă ăştia erau parcă mai mărunţi, de culoarea fecalei. Erau aşa de mulţi, de imprevizibili şi de iuţi că aproape au izbutit să mă înhaţe. Am reuşit în ultima clipită să-mi anihilez amintirile şi gândurile şi, în timp ce ei se învârteau în juru-mi, derutaţi ca nişte drăcuşori afurisiţi şi neputincioşi aşteptând să capteze vreo fărâmă de gând care să mă piardă, m-am strecurat printre ei, lăsându-mă să alunec printr-un tunel lipicios şi umed, căci bănuiam că nu mă vor urmări şi acolo. Şi într-adevăr, am nimerit într-o dimensiune care le era străină; poate că scăpasem definitiv de ei. Era asemănătoare oarecum lumii mele de acasă, căci mă aflam într-un subsol, într-un canal mai exact, mirosind a dejecţii şi a hoit. Şi atunci a urmat ceea ce aş putea numi asaltul şobolanilor; pe vremuri nu-mi era frică de ei. E drept că îmi provocau întotdeauna dezgust, dar acum simţeam înmiit oroarea, căci eram pur şi simplu devorat de ei. Dar 68

|Întâlnire cu cei care am fost

oare ce puteau sfâşia din mine, mă întrebam, când eu însumi nu mai posedam nimic din ceea ce s-ar fi putut numi materie? Senzaţia însă era aceeaşi, era groaza şi sentimentul că eşti sfârtecat și înfulecat, neputinţa de a te putea sustrage boturilor lor umede şi scabroase; era ca o durere şi ca o greaţă a minţii, ca o scârbă cosmică, universală. Mi-era teamă că nimerisem în Oraşul-morţiinegre, oraşul blestemat al spurcăciunilor spurcate, despre care-mi vorbise Edna, unde prădătorii îşi duceau victimele nefericite. Şi când credeam deja că totul s-a sfârşit, că mă dizolv în balele lor veninoase şi însângerate, am reuşit să scap ca prin minune de ei; era ca şi când ai fi răsfoit o carte şi te-ai fi trezit într-un alt capitol... O altă poveste... Poate că totul fusese doar un test. O nouă încercare. Din partea cui însă? Cine voia cu tot dinadinsul să mă încerce? Şi pentru ce? Şi m-am trezit urlând: Ednaaa!... Ednaaa!... AM IZBUTIT SĂ MĂ STRECOR AFARĂ, ACUM AFLÂNDU-MĂ din nou pe stradă. Era lume multă acolo, femei, bărbaţi, copiii şi bătrâni, o lume aparent liniştită. Pe urmă mi-am dat seama că nici ei nu aveau chip, cineva îi lăsase fără înfăţişare; şi eu, care voiam cu tot dinadinsul să văd oameni, oare de ce aveam atâta nevoie să mă uit în ochii lor, aveam nevoie oare de compasiune şi de solidaritate, poate de ajutor? Pipăindu-mi faţa, chipul meu părea cel pe care îl ştiam dintotdeauna. Voiam s-o strig din nou pe Edna, de data asta însă nu mai aveam glas. Şi atunci m-am concentrat să mă gândesc la ea, încercând s-o chem din amintire. Şi nu ştiu ce s-a petrecut în mintea şi în sufletul meu, căci m-am trezit din nou afară din Oraş, pe un câmp arat, în vecinătatea unui cimitir în care morţii nu erau îngropaţi, fiecare şezând apatic pe marginea mormântului său. Nu reuşeam să înţeleg dacă erau ei sau doar dublurile lor; eram obsedat de un singur fapt: de moartea unuia 69

Ladislau Daradici|

dintre ei. Era un copil, mai precis o copilă, şi era acolo, chiar alături de mine, ghemuită pe propriu-i mormânt cu pământul încă reavăn, iar mama ei, care se afla tot acolo, plângea, întâmpinându-mă cu ură şi neputinţă. De ce?! mă întreba, iar eu simțeam că sunt vinovat de moartea fetiţei, răspunzător cumva, deşi nu-mi puteam imagina ce se întâmplase. Poate că aş fi putut salva cândva viaţa ei şi n-am făcut-o? Eşti un laş! mi-a strigat femeia grasă şi nesuferită, iar eu nu-i puteam răspunde şi nu înţelegeam de ce mă consideră aşa, nu ştiam nici măcar cum murise puştoaica, ştiam doar că acest lucru se petrecuse şi că eu aş fi putut împiedica, însă n-am vrut s-o fac ori n-am fost în stare... Nu ştiam de ce, dar parcă moartea fetiţei însemna propria-mi moarte, lacrimile-mi curgeau şi mă înecam, aş fi strigat-o din nou pe Edna, dar tot nu aveam glas şi nici putere, şi atunci mi-am amintit de Sophia, fetiţa mea, oare cum putusem uita de ea atâta timp, îi promisesem că nu voi sta mult şi că n-am s-o părăsesc niciodată, aşa cum făcuse, cu ani în urmă, mama ei... Trebuia să mă întorc, acum ştiam asta. A o abandona pe Sophia era ca şi cum aş fi ucis-o. Aşa cum o ucisesem, probabil, pe puştoaica din lumea aceea bizară și fără sens... Poate că uneori săvârşim crime fără să ne gândim la asta, fără să ne dăm seama măcar. Şi atunci copila moartă şi-a ridicat privirea spre mine şi, deşi nu erau ochii Sophiei, era ca şi cum m-ar fi privit ea. Dacă vrei, mi-a spus, te însoțesc eu... Unde? Morţii nu-mi vorbiseră încă, niciodată… Acasă… Învăţasem deja că mă pot aştepta la orice. Am întrebat: Cine eşti tu? Mi-a răspuns: Sophia… Apoi, zâmbind: Cealaltă… Aşa-mi devenise călăuză. NE-AM ÎNTORS ÎMPREUNĂ ÎN ORAŞUL-EFEMER ȘI DE câteva ori a fost cât pe ce să cad în ghearele blestemaţilor de prădători; mi-era tot mai greu să mă ascund de ei. Îmi dădeam seama că şi Sophia riscă. Sophia-călăuza... Am 70

|Întâlnire cu cei care am fost

întrebat-o dacă e adevărat că am ucis-o. Mi-a spus că, într-un fel, da... Am întrebat-o cum vine asta şi mi-a spus că nu voi şti niciodată, că în asta constă, de fapt, povara mea... Erau lucruri pe care încă nu le înţelegeam şi multe nici n-aveam să le înţeleg vreodată. Am fost surprins când, într-o piaţă imensă, am zărit-o pe Edna: se afla într-un şir prelung de oameni aşteptându-şi rândul în faţa unei porţi. Am strigat-o cu disperare. Când m-a recunoscut, m-am apropiat de ea, dar nu puteam pătrunde în spațiul în care se afla. Ca să ajungi aici, mai întâi trebuie să treci de prima poartă, mi-a strigat, însă abia dacă o auzeam. Nu vreau asta: eu încerc să mă întorc, i-am spus, Sophia mi-e călăuză... Care Sophia? Cea pe care am ucis-o. Cealaltă. Mă va ajuta să mă întorc la fetița mea... A rămas singură, i-am promis că n-o voi părăsi… Mi-a spus: Nu știu dacă mai poţi face asta. Nu putem... Eu voi putea. Vino cu mine. Mi-ai promis că vom fi împreună, că vom încerca... De-acum e prea târziu, dragul meu... E mult-mult prea târziu! Uitase oare că trebuia să ne căsătorim? Şi atunci am observat că nu era singură, că se afla un bărbat în stânga ei. Unul înalt, brunet. Mai tânăr decât mine, mai frumos. Necunoscut... Mă simţeam trădat. Ne iubiserăm până de curând. Eram logodiți. Am făcut dragoste adesea, ca doi maturi responsabili, cu patimă și dăruire. Ne-am iubit și am plâns de atâtea ori... Iar cea din urmă noapte fusese desăvârșită: afară ningea albastru, mirific, cu fulgi imenşi. Acum îmi aminteam şi de alee... Trebuie să ajung înapoi, i-am şoptit călăuzei. Pe alee... Dar tu nu mai eşti acolo, mi-a spus. Şi Edna? Nici ea. Aţi fost luaţi şi duşi. Acum sunteţi într-o încăpere. Într-o clădire imensă şi albă, lângă un parc cu alei şi statui. Acolo trebuie să te duc... De unde ştii? Nu ştiu de unde... Ştiu doar că ştiu şi că se face tot mai târziu de-acum. Înţelegi?! Eu sunt călăuza. Nu înţelegeam, dar nu mai conta. Am urmat-o docil, cred că zburam amândoi, alături. Nu era greu să zbori 71

Ladislau Daradici|

dacă îți doreai şi de data asta nu-mi mai era nici măcar greaţă. Oraşul-intermediar, cu prădători, cu poduri şi cu porţi rămăsese în urma noastră, devenind trecut. De fapt eu eram cel care se întorcea în trecut, dar se pare că uneori şi viitorul poate fi considerat astfel, depinde unde sau când te afli şi în ce direcţie vrei s-o iei… Zborul nostru a durat destul de mult, treceam din nou prin tunel, în ciuda şuvoiului acela îngheţat, nemilos. Călăuza mea se dovedea a fi extraordinară. Cine eşti de fapt? am întrebat-o într-o clipă de răgaz. Ți-am spus: Sophia… Nu e destul... Atunci gândeşte-te că sunt îngerul tău. Te-am ucis şi ai devenit propriul meu înger? M-ai ucis, dar acum asta nu s-a întâmplat încă. Aproape că nici nu mai contează. Şi, oricum, n-ai cum să înţelegi! De cele mai multe ori oamenii îşi ucid până şi propriii îngeri; important e însă că tu ai crezut în mine şi continui să crezi. Poate că n-am de ales. Ştii, am iubit viaţa… Şi dacă soţia mea n-ar fi murit, atunci, în urmă cu trei ani... Ai putea-o întâlni. Dar pentru asta trebuie să rămâi... Aş fi vrut s-o întâlnesc. Dar nu puteam rămâne: fetiţa mea mă aştepta. Eram convins că şi soţia mea ar fi dorit acelaşi lucru: să mă întorc la Sophia. SOPHIA-CĂLĂUZA A AVUT DREPTATE: EU ȘI EDNA NU MAI suntem pe alee. Între timp a mai nins, a nins chiar din belşug. Aşa că acum mi se face dor de iarnă, de zăpadă… Găsim rapid imobilul în care am fost duşi, este chiar clădirea spitalului de lângă Strada Cetăţii din Hermannstadt, de lângă Obelisc. Ne aflăm în aceeaşi încăpere: Edna şi eu, întinşi pe câte o masă albă, luminată puternic, cu bărbaţi şi femei în alb rotindu-ni-se prin preajmă. Sunt medici şi asistenți și par îngrijoraţi. Voi putea sta foarte puţin cu tine, îmi şopteşte Sophia-călăuza. Nu mă părăsi acum, o rog; ne oprim în dreptul geamului, privind prin sticla îngheţată înăuntru. În acel moment se 72

|Întâlnire cu cei care am fost

întâmplă ceva la masa pe care e întinsă Edna: unul dintre medici îşi ridică braţele a neputinţă şi văd o tânără asistentă ştergându-şi, pe ascuns, lacrimile. Pe urmă se strâng în jurul mesei pe care sunt eu. E gata, îmi şopteşte Sophia-călăuza. Cred că Edna a trecut şi de cea de-a doua poartă; de-acum e tot mai aproape de ceea-ce-va-deveni. A dorit asta, spun. Însă îmi vine s-o strig. Şi plâng. Îmi dau seama că într-un fel sunt văduv pentru a doua oară. Trebuie să plec acum, îmi spune călăuza mea cu tremur în glas. Sunt o intrusă în acest timp şi spațiu și nici tu nu poţi zăbovi prea mult dacă nu izbuteşti… Voi izbuti, îi spun. Cred că ar trebui să te apropii mai mult. Să te uneşti cu trupul tău. Şi asta, până răsare soarele: asta-i regula. Eu nu mai pot sta de-acum. Iartă-mă, te rog... Iartă-mă, dar trebuie să plec! Aşteaptă! o strig. Şi în clipa aceea, uşa salonului se trânteşte, năvălind înăuntru Sophia, fetiţa mea, urmată de părinții mei. Se produce un curent de aer şi fereastra se deschide, aproape spulberându-mă. Acum! îmi strigă Sophia-călăuza, dar eu n-o mai pot vedea. Du-te, mai aud glasul ei. Îţi mulţumesc! îi strig, îţi voi rămâne dator... Dar nu ştiu dacă mă aude. Mă strecor înăuntru, chiar în clipa în care unul dintre medici reuşeşte să închidă geamul. Acum sunt aici, aproape. Trebuie să reuşesc… MĂ TEM CĂ ÎNCERCĂRILE MELE SE DOVEDESC A FI TOTUȘI zadarnice. Soarele poate răsări oricând. Sunt conştient că e ultima mea şansă şi mi-e teamă că aș putea-o rata; aş fi pierdut pentru totdeauna. Fără călăuză. Fără un ţel. Uitemă deci aici şi acolo, mort și viu: îmi dau singur ocol. Mă chem, mă strig, mă caut, dar în zadar. Călăuza mea avusese dreptate: sunt planuri diferite şi care nu se suprapun. Dar se pot intersecta şi atunci m-aş putea uni cu cel-care-amfost. Redevenind cel-care-am-fost. De dragul fetiţei mele. În numele vieţii… Am depăşit totuşi spaima aceea infernală, 73

Ladislau Daradici|

acea neputinţă cosmică de a acţiona. Sunt propriu-mi egal şi, în acelaşi timp, stăpân. Sunt propriul meu Dumnezeu, căci am un avantaj: pot încerca. Şi izbuti, eventual… Şi Edna? mă întreb. Unde se află ea acum? Trupurile noastre par de marmură, claustrate în acea imobilitate a pietrei. Dar eu mă învârt deasupra noastră, martor, alunecând prin aer, prin întunecime şi lumină. Suspendat în timp. Un fluture imens şi invizibil, învineţit de ger. Înspăimântat şi singur. Căutându-se. Regăsindu-se. Întorcându-se spre sine. Având forma sinelui. Aidoma unui tipar imaterial, perfect şi imperfect. Sunt eu şi sunt singur. Reîntors dintr-o lume înspăimântătoare, scăpat din coşmarul halucinant al morţii. Pentru a mă reîntâlni cu mine însumi… O aud pe Sophia ţipând: Tatăăă!... Şi în secunda aceea devin conştient. Eu. Da, m-am întors! Am izbutit… Deschid ochii: Sophia e lângă mine. Sophia mea, puştoaica. Deci n-a fost un vis... Tată... îmi şopteşte. Ştiam eu, doar mi-ai promis... Lacrimile-i curg. Afară e ger şi mai este niţel ger şi în mine. Sunt buimăcit oarecum, dar treptat se limpezeşte totul. Undeva, de după piscurile înzăpezite ale munţilor, răsare soarele. Am senzaţia că n-a rămas nimic din cumplitul coşmar pe care l-am trăit. Doi bărbaţi în halate albe aduc o targă pentru a ridica trupul neînsufleţit al Ednei. Când ajung în dreptul meu, le fac semn să se oprească pentru o clipă. Îi descopăr chipul. O privesc. Mi se pare impasibilă, străină. Dar eu ştiu că tot ce văd acolo este, de acum, doar cea-care-a-fost. Iar cea-careeste a ajuns deja departe, în cea lume a dăinuirii, cea lume fascinantă şi stranie de dincolo de poduri şi de porţi...

|Întâlnire cu cei care am fost

TIMPURI VERBALE IERI PARCĂ A FOST ACEA SĂPTĂMÂNĂ, CEA MAI FRUMOASĂ din viaţa mea. Şi cea mai scurtă. Oraşul era în delir, oamenii parcă înnebuniseră: îşi părăsiseră casele, ieşind pe străzi; era o revărsare de lume, valuri-valuri. Au fost zile şi nopţi în care nu ştiam dacă mai trăim sau vom sfârşi prin gropile comune din cimitirul săracilor; erau în stare să radă Timişoara de pe faţa pământului, transformând malurile Begăi în culturi de soia. Tu ştii, mamă... Şi parcă ne iubeam cu toţii, chiar fără a ne cunoaşte; parcă eram fraţi. Iar eu şi Ana ne iubeam cel mai mult, ne iubeam atât de mult încât nimic n-ar fi putut sta în calea iubirii noastre. Nimic n-o putea atinge, vătăma, nici măcar moartea... Aşa simţeam atunci, deşi ne temeam de spectacolul morţii; pentru prima dată vedeam oameni împuşcaţi, vedeam copii ciuruiţi de gloanţe pe treptele reci ale catedralei în care nu li s-a permis să se ascundă. Dacă mori, îmi spunea Ana, voi muri şi eu... Îi sărutam ochii. Trebuie să moară doar unul, îi şopteam râzând, celălalt ne va purta iubirea mai departe... Dar eram prea tineri să ne gândim cu adevărat la asta: mureau alţii alături, însă nouă nu ni se putea întâmpla nimic. Toţi tinerii gândesc aşa, poate din pricina asta au şi căzut cei mai mulţi dintre ei. Zile şi nopţi umede şi reci de decembrie, zilele şi nopţile însângerate ale Timişoarei... Eram zeci de mii. Eram împreună. O imensă familie, om lângă om. Treceam pe acasă pentru a lua pachetele pregătite de tine, mamă. Îmi spuneai: Pentru Ana şi pentru 75

Ladislau Daradici|

tine, Sebastian… Şi pentru băieţi... Băieţii erau colegii şi colegele noastre. Oare de ce o iubeai atât de mult pe Ana? Pe toţi ne iubeai. Ce fel de suflet aveai tu, mamă? Aveţi grijă de voi, îmi spuneai, ai grijă de fata ta... Lacrimile-ţi curgeau, mă îmbrăţişai; miroseai a cozonac şi-a fursecuri, a vanilie şi-a scorţişoară. Prăjiturile, dulciurile, torturile erau viaţa ta. Aveai mereu comenzi de la soţii de ofiţeri, de procurori, de medici, în fiecare săptămână. Uneori, sâmbăta, veneau cu maşina după tine să te ducă să le găteşti. Cu banii câştigaţi mă hrăneai, mă îmbrăcai. De multe ori m-am gândit: viaţa ta, eu şi fursecurile. Ai fi bănuit vreodată că într-o bună zi aveau să-ţi mai rămână doar ele? Mă voi ruga pentru voi, copii, spuneai. Vorbeai cu mine, dar te gândeai şi la Ana, la toți prietenii noștri. Plecam de acasă cu sacoşa doldora de bunătăţi pe umăr. Treceam pe la universitate şi o luam pe Ana. Piaţa Operei era ticsită de lume, iar noi ne aveam locul nostru, acolo ne întâlneam cu băieţii, stăteam cu schimbul, strigând: Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă! Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă!... De parcă ei, morţii, ar fi fost acolo... Pe-atunci nu-mi imaginam că ei chiar ar fi putut fi acolo. Şi strigam. Iar ticăloşii răspundeau cu salve de mitralieră şi gaze lacrimogene. Cine erau ei? Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă... Mulţi au murit aşa, strigând. Mulţi au murit în zilele şi nopţile acelea. Vaietele lor răzbăteau prin noapte, sufocate de pârâitul infernal al semănătorilor de moarte, de ţipătul mamelor îndurerate. M-au împuşcat, mamă, m-au împuşcat! Ca pe-un câine turbat m-au împuşcat! Blestemaţi să fiţi în vecii vecilor... SE TRĂGEA ÎN NOI, SE TRĂGEA LA ÎNTÂMPLARE. Niciodată nu mă mai simţisem mai aproape de oameni ca atunci. Uneori îmi venea să-i îmbrăţişez pe toţi, să-i sărut, să le fac loc în inima mea. Eram, cumva, mândru de ei. Eram mândru de mine, fericit în acelaşi timp că mi-a fost dat să 76

|Întâlnire cu cei care am fost

trăiesc acele clipe. Istoria se scria acolo, cu vieţile şi cu sângele nostru, pe trotuar. Aveam cu toţii aceleaşi speranţe, aceleaşi visuri. Ana mă ţinea de mână tot timpul. Uneori, pe furiş, ne sărutam. Strigam odată cu ceilalţi, strângându-ne cu încăpăţânare, cu teamă şi bucurie degetele. De bucurie că suntem împreună. Când ni se făcea foame, desfăceam pachetele pregătite de tine, mamă... Băieţii se băteau pe plăcintele cu varză, dovleac și cartofi ca nişte căţei. Trăiam într-o lume săracă, dar ne simțeam atât de bogați... Când ne era frig, beam ceai fierbinte din termos, toată lumea bea ceai, oricine se întorcea de acasă aducea de-ale gurii și ceai; se împărţea totul. Uneori Ana îmi şoptea că mă doreşte; eu o doream tot timpul. Nu ne puteam săruta acolo, faţă de ceilalţi, acolo unde sângele morţilor şi răniţilor nu se zvântase încă pe caldarâm; ar fi fost o profanare. Erau nopţi umede şi reci, nopţi însângerate, nopţile albe ale Timişoarei. Nopţile înflăcărate ale speranţelor… Te doresc, îmi şoptea şi pe loc ne hotăram şi dădeam fuga până la universitate. Acolo făceam dragoste, la început într-un amfiteatru. Era un adevărat joc de-a viaţa şi de-a moartea să răzbaţi până acolo, portarul ne cunoştea, ne lăsa înăuntru, îi duceam şi lui câte ceva de-ale gurii; era speriat tot timpul, dacă veneau securiștii? Apoi am descoperit la penultimul etaj, pe coridor, o canapea şi acolo, pe întuneric, lângă un calorifer fierbinte, ne iubeam cu disperare, cu patimă. Ne regăseam de fiecare dată unul în celălalt de parcă am fi fost întotdeauna alţii şi totuşi aceiaşi, dezmierdându-ne, încăpăţânându-ne, uneori îndureraţi, plângând. Ne gândeam la toţi cei ucişi, în majoritate tineri, şi plângeam în tăcere, dând frâu liber sentimentelor noastre, în timp ce trupurile ni se încolăceau dornice şi fierbinţi, dincolo parcă de voinţa noastră. Te iubesc, îmi şoptea Ana. Nu vreau să te pierd, îi răspundeam, eşti cel mai frumos lucru din viaţa mea, vieţile noastre sunt 77

Ladislau Daradici|

miracole, poate izbutim şi vom clădi o lume nouă în care să ne creştem copiii, fericiţi şi înconjuraţi de cărţi, de muzică şi de prieteni. Eram nebuni după cărţi ca toţi ceilalţi, cărţi despre care auzisem, dar pe care nu le văzusem niciodată, cărţi care ne fuseseră interzise de minţile lor găunoase. Astfel ne iubeam, făcându-ne planuri, visând să ne întemeiem o familie, să călătorim, ne iubeam şi plângeam, sărutându-ne ochii înecaţi în lacrimi, apoi ne întorceam lângă ceilalţi, furişându-ne din nou prin parcuri, printre rafalele ucigaşe, pe malul înecat în beznă al râului; ne iubeam prea mult ca să ne temem de ei… NU CRED CĂ CINEVA A AVUT INTENŢIA PREMEDITATĂ DE a mă ucide. A fost mai degrabă un foc tras la întâmplare: glontele mi-a izbit umărul, am simţit doar o căldură puternică învăluindu-mă, am auzit şi ţipătul Anei, o clipă crezând că fusese rănită şi ea. M-am prăbuşit fără cunoştinţă, mulţimea era acolo, în juru-mi, toţi acei oameni pe care nu-i cunoşteam, dar îi simţeam aproape. Aşa că nu mi-a fost teamă, nu mă simţeam singur, iar Ana striga, câţiva colegi s-au aplecat asupră-mi; e-n regulă, am şoptit revenindu-mi din leşin, parcă era mai bine. Unde te-a lovit? m-a întrebat Andrei. Eram colegi de grupă, cei mai buni prieteni. I-am spus că în umăr, că îmi simţeam oasele sfărâmate, cineva era de părere că avusesem noroc, că putea fi puţin mai jos, în dreptul inimii, ori mă putea lovi în cap; oricum sângeram şi mi se părea că ceva se scurge încet, odată cu sângele, din mine. Parcă mi se scurgea viaţa şi la un moment dat mi s-a făcut teamă. Ana a cerut să fiu dus la spital; plângea. E o simplă rană, i-am spus, nu te teme. Te iubesc, mi-a şoptit, te vom duce la spital şi voi rămâne cu tine; cu fularul său, Andrei mi-a bandajat umărul, apoi m-au prins şi ridicat, ducându-mă pe lângă catedrală în dreapta, pe Nicolae Titulescu, spre pod. Ţin 78

|Întâlnire cu cei care am fost

minte că erau cu toţii acolo, mă conduceau, Alexandru şi Sonia, Petra şi Fane, şi ceilalţi colegi. Toţi băieţii. Asasinii, tot repeta Andrei; era din cale afară de afectat. Asasinii... Mulţimea din piaţă striga: Nu plecăm acasă... Nu plecăm... Se temeau şi ei. Acum se trăgea din nou. O auzeam pe Ana plângând. Simţeam că nu mai am putere să-i vorbesc. Nu plânge, i-am şoptit totuşi chinuit de durere, însă ea continua să plângă, iar mie parcă-mi era tot mai somn. M-au urcat într-o maşină şi atunci mi-am pierdut din nou cunoştinţa; sângeram. Mi-am revenit când am ajuns la spital şi i-am auzit pe ceilalţi certându-se, căci cei de la poartă nu voiau să lase pe nimeni înăuntru, nimeni nu mă putea însoţi, nu ştiam unde e Ana, acum mi-era într-adevăr teamă, totul se mistuia în mine şi în preajma mea, era un pârjol cumplit, copleşitor, m-au întins pe o targă şi m-au ridicat, totul se învârtea cu mine, Ana, am spus, dar nu părea să mă audă cineva, nici eu nu mai auzeam, şi-mi amintesc doar că în clipele acelea mă simţeam din cale afară de singur... Iar în noaptea aceea se făcuse un recensământ al morţilor din spital şi pentru că lipseau câteva cadavre până la patruzeci şi ei nu mai aveau răbdare, s-a căzut de acord ca locurile vacante să fie completate cu câţiva dintre răniţi... Aşa că, într-o clipă de deznădejde şi durere mocnită, am simţit ceva metalic lipindu-mi-se de tâmplă, urmând apoi un zgomot asurzitor şi acel val de fierbinţeală care m-a ridicat şi m-a zvârlit în braţele chinuitoare ale nimicniciei... Trupurile ne-au fost băgate în saci de plastic şi încărcate într-o maşină, destinaţia fiind capitala, crematoriul Cenuşa. Dar noi nu ştiam încă asta. În zori, colegii au venit cu mama şi cu Ana la spital să mă vadă. Li s-a spus că nu am fost internat niciodată acolo... AZI SE ÎMPLINESC ZECE ANI. CE-S ZECE ANI? ZECE ZILE. Atât mi s-a permis să mai rămân. Tu ştii, mamă... M-ai 79

Ladislau Daradici|

simţit tot timpul prin preajmă. Zece zile, ani... Ce-s zece ani? Nimic nu s-a schimbat. Anotimpurile au devenit ore, orele minute. Dar ştiu deja că am un rost, ştiu deja că mi se oferă o nouă şansă... Mă opresc sub teiul de lângă mormânt; deasupra-mi cântă un graur. L-aş atinge. Tu ai îngenuncheat deja şi te rogi. Nu merită, ţi-aş spune, dar nu mă auzi. Oare ai uitat că mormântul este gol, că trupul meu... Uneori simt cum mă risipesc iarăşi în vânt. Dar nu... Trupul meu... Parcă mă învăluie gerul îngheţat, nemilos; moartea e ca o iarnă a sufletului. Trupul meu, colb şi cenuşă... O amintire ce încă mai doare. Pe câmp, mamă... Acolo, în patru zări. Pământul e pretutindeni acelaşi, aceeaşi ţărână geamănă. Nu marmură, mamă, nu granit! Ţărână... Nu voi sicriu bogat... Nu lespezi... Azi se împlinesc zece ani... Vezi acolo, în stânga? Sub marmura cea sufocată de flori scumpe, sângerii? Acolo zace. Chircit. Înfricoşat, vinovat. E călăul meu; îl ştiu de-acum... După ce m-a împuşcat, a fost lovit la rându-i. Ca o ironie a sorţii. E un paradox al istoriei, al nostru, inedit: victime şi călăi, laolaltă, eroi cu toţii... Iar sângele meu... Cenuşa. Ora... Azi se împlinesc zece ani... Cine s-a gândit că doar murind poţi dobândi acea tinereţe fără bătrâneţe; eu am tot nouăsprezece ani. Mi s-a îngăduit să mai zăbovesc niţel, n-am înţeles de ce, însă mi se oferă această şansă. Dar nu-mi găsesc tihna, mă zbat. Mă risipesc şi mă adun. Mă mişc de colo-colo, asta fac, naveta: Timişoara, Bucureşti, Piaţa Operei, spital, crematoriu... Apoi mă duc pe câmp, unde mi s-a împrăştiat cenuşa. Rătăcesc câteva clipe pe-acolo, mă caut. Mă întorc. Mă opresc în piaţă, în locul în care am fost rănit. Chiar acolo lângă troiţă, unde o ţineam pe Ana de mână. Unde strigam. Dau o raită pe la facultate, canapeaua pe care făceam dragoste a dispărut, nici portarul nu mai este: a murit de patru ani, avea cancer pulmonar, bietul om. Apoi o caut pe Ana. Nu-i pot spune nimic. Uneori o ţin de mână şi am 80

|Întâlnire cu cei care am fost

senzaţia că mă simte. Ştie că sunt acolo, se întristează, plânge. Nu-mi place s-o văd plângând. Mă îndepărtez: zâmbeşte iar. E mai matură, la fel de frumoasă. Şi te caut iarăşi pe tine, mamă... Azi se împlinesc zece ani de-atunci... Mă reped până la spital, refăcând drumul acela halucinant, când noi, cei patruzeci, în saci de plastic... Ne simţeam prizonieri, suflete prizoniere... Uneori mă mai întâlnesc cu ei, ne intersectăm. Dar nu zăbovim, timpul se scurge altfel pentru fiecare. Poate dacă ne-am fi cunoscut dinainte... Dar nu. Sunt alte reguli pe-aici, nu toţi avem putințe, aceleaşi privilegii. Revin la Timişoara. Te caut, mamă. Adesea te găsesc aici, în cimitir. Ce flori mi-ai mai adus? Ce fursecuri? Copiii străzii te cunosc deja, te-au îndrăgit. Îţi ştiu mirosul de vanilie şi scorţişoară. El e băiatul meu, le spui când ajungeţi aici, lângă mormânt. Şi le împarţi fursecurile. Cum s-a numit? te întreabă o fetiţă. Îi spui: Sebastian. Ceilalţi zâmbesc. Râd şi eu, cocoţat în tei. Iar graurul cântă. Cei mici termină fursecurile. Mai ai, bunică? Mâine le vei aduce mai mult. Copiii râd şi aleargă afară din cimitir. Alerg şi eu după ei, râd şi eu. Am grijă să nu cadă vreunul, tot timpul trebuie să ai grijă de ei... Azi se-mplinesc zece ani... Iar tu între timp ai devenit mama unui erou-martir. Cu o pensie de mizerie, de-abia îţi ajunge de unt şi făină pentru prăjituri. De-acum eşti convinsă că eu sunt aici, sub marmura asta albă şi curată. Şi poate că într-un fel ai dreptate: eu sunt aici. Îmi vorbeşti. Vezi, îmi spui, ai un mormânt frumos. Şi tu erai frumos, băiatul mamii, singurul meu copil... Ţi-aş spune că nu mai sunt copil, sunt mort de-acum, dar las să-mi vorbeşti, să povesteşti: îţi face bine. Dau fuga până la spital. Caut încăperea în care am fost împuşcat pentru a doua oară. Mi se face teamă, plec, dar încă simt ţeava aceea rece lipindu-mi-se de tâmplă. Apoi explozia în creier. Şi eliberarea. Singurătatea în suflet. Căci n-a mai fost durere, n-a mai fost ură. Doar un dor teribil şi o singurătate fără 81

Ladislau Daradici|

egal, atât. Un dor de Ana. Dar n-a fost regret. Doar dor. Şi singurătate. Multă, nespus de multă singurătate. Iar azi se împlinesc zece ani... MÂINE TE VA CĂUTA ANA. VA VENI ÎNSOȚITĂ DE ANDREI. Va dori să ţi-l prezinte pe prietenul meu de odinioară, logodnicul ei de-acum. Să nu te întristezi, să nu începi să plângi. Dacă Ana a trebuit să facă o alegere, a făcut-o pe cea mai bună. Bucură-te, mamă, pentru ei. Invită-i în odaia mea, vor dori asta. Vor vorbi despre mine, dar tu întreabă-i de ei, vor să înceapă o viaţă nouă împreună, n-au nevoie de un mort în sufletele lor. Fă-le o cafea şi serveşte-i cu fursecuri. Le poţi pregăti de astăzi, ştiu că îţi face plăcere. Ana îţi va aduce bomboane de ciocolată, iar Andrei, flori. Florile vor fi pentru tine, nici să nu te gândeşti să le aduci în cimitir. Oricum, ei vor trece şi pe la mine, îmi vor aduce trandafiri, iar eu voi fi acolo, cocoţat în tei. Îi voi privi şi mă voi bucura. Pentru că eu ştiu multe, eu am privit în destinele lor, mamă... Se vor căsători, vor fi fericiţi. Sunt oameni sufletiști și cuminți. După acel însângerat decembrie, terminând facultatea, Andrei a rămas la Universitate; acum e profesor. Bibliotecară, Ana a trăit izolată de lume, printre cărţi. S-au întâlnit acum un an, întâmplător. În Piaţa Operei... Ţie îţi pot mărturisi: am contribuit şi eu, niţel, la revederea lor... Avem şi noi, mamă, mijloacele noastre... Aşa că s-au întâlnit acolo, în piaţă, în locul în care am fost rănit. Şi-au adus aminte şi s-au plimbat pe malul Begăi. Ne-am plimbat. Să nu crezi că aş putea fi gelos; noi, cei privilegiaţi de aici, nu suntem capabili de asemenea sentimente; nu putem fi egoişti, meschini. De altfel, şi tu ştii asta, n-am fost niciodată. Mâine, Ana şi Andrei îţi vor spune că se căsătoresc. Inevitabil, ea va plânge şi vei plânge şi tu puţin. Dar să te bucuri de bucuria lor, pentru că şi eu o fac, pentru că bucuria lor este şansa mea cea mare. Pentru asta mi s-a 82

|Întâlnire cu cei care am fost

oferit acest răgaz de zece zile/ ani: să te vindec pe tine, s-o vindec şi pe Ana. Şi s-o pregătesc. Ea va deveni mamă: înţelege, e şansa mea de-a fi din nou cu voi şi mi s-au oferit cele zece zile/ ani s-o împlinesc. Ana va naşte în toamnă, mamă... Acum, eu trebuie să plec. Dar mă voi întoarce. Mi s-a îngăduit s-o fac. Definitiv, mamă... Pentru o nouă viaţă. Iar numele meu va fi tot Sebastian... În Timişoara, acum zece ani, revoluţia a început în Piaţa Maria. Pentru noi, cei patruzeci, ea s-a sfârşit în nişte saci de plastic, la crematoriul Cenușa. Dar destinul nostru nu s-a încheiat. Se spune că atunci, în decembrie, am murit în zadar. Că nu s-a împlinit nimic din visurile noastre. Eu nu mai am dreptul să judec, să urăsc; e în afara puterilor noastre. Dar dacă voi reveni, măcar voi şti unde am rămas. Şi poate, cândva, într-un alt moment, vom reîncepe... E curios cum e şi cu existenţa asta a noastră! O continuitate în trecut, prezent şi viitor... Destinul unui om adunat într-o viaţă, o moarte şi o nouă viaţă. Speranţele, idealurile... Viaţa însăşi. Timpuri verbale. Trecut, prezent şi viitor...

Ladislau Daradici|

SOMNUL ŞI NESOMNUL ÎL ÎNTREZĂREA ŞI-ACUM CU O IZBITOARE CLARITATE ȘI un soi de uimire perpetuă. De parcă ar fi privit printr-un ochean magic, ca o clepsidră a timpului, prin amintire. Iată-l, aşadar: un puşti bondoc, bălai, cu ochi albaştri. Şade pe scaun, lângă masă. Înaintea sa, pe farfurioara netedă de porţelan albăstrui, se află o felie de tort de ciocolată cu frișcă. Puştiul ridică linguriţa. O rotește prin frişcă, apropiind-o apoi încet de buze. Şi atunci apare musca: verzuie, mare, bâzâind indecent. Se aşază pe linguriţă, el scăpând-o. Afurisita, izbucnește femeia. Deschide geamul, ia un șervet, vânturându-l în toate direcțiile, dar agera insectă o ocolește cu dibăcie de fiecare dată, revenind deasupra mesei. Puştiul râde. Uluită, femeia se opreşte. Copilul întinde mâna spre insectă, o priveşte insistent. Vino, pare să-i spună, la care musca, docilă, înscrie în zbor un arc de cerc, aşezându-i-se în palmă. Puştiul se ridică şi o duce la geam, de unde vietatea îşi ia zborul… Greg îşi amintea: aşa a început. Cu musca şi cu tortul acela de aniversare; era ziua în care împlinea patru ani… SE OPRI, APĂSÂNDU-ŞI FRUNTEA DE STÂNCA CENUȘIE ȘI rece. Prea rece, gândi, era ca lespedea unui mormânt. Era conştient că o secundă de neatenţie l-ar putea costa viaţa, însă nu-i păsa. Acum tot trupu-i participa, încordat, la escaladare: degetele pipăind adânciturile pintenilor de stâncă sau eventualele crăpături, coatele însângerate, 84

|Întâlnire cu cei care am fost

zgâriate de aşchiile de granit, genunchii lipiți de peretele ostil. Gleznele tensionate. Şi pieptul. Sfârcurile paralizate, devenite insensibile din pricina răcelii pietrei. Abdomenul încordat. Şi sexul. A face dragoste cu muntele, iată o imagine care-i dădea fiori. A face dragoste, a escalada... Muntele-femeie, femeia-stâncă... A-ţi epuiza resursele, trăind cu iluzia că ai putea învinge. În bătălia cu muntele. Cu tine însuţi. Cu nesomnul... Îşi simţi degetele înţepenite în crăpătura dintre stânci, durerea parcă-i descătuşindu-i tensiunea. Binecuvântata durere a cărnii. Ridicându-şi privirea, o lăsă s-alunece slobodă până în punctul în care cenuşiul pietrei se topea în adâncul albastrului de cer. Îşi simţea puterile scurgându-se. Apoi se avântă din nou, cărându-şi propriul hoit, devenind, paradoxal, propria sa povară. Tu între tine și tine. La nesfârşit. Ca o repetabilă durere. Oare cum poți scăpa de tine însuți, cum te-ai putea elibera? Poate doar dispărând... Cine eşti? De unde ai răsărit? Ce cauţi aici, printre ei? Cine, ce ţi-a făcut? E o boală, un blestem? Reluând același lucru la infinit... Descătuşându-te. Golindu-te şi apropiindu-te nebănuit de inerţia şi impasibilitatea dulceagă pe care ţi-o poate oferi doar neantul. Epuizat, sfârșindu-te în fiecare zi... Ca apoi, odată ajuns sus, pe creastă, să-ți închizi ochii, aţipind. O fărâmă de somn, iată răsplata! Şi surâzând amar, îşi continuă urcuşul: acelaşi traseu mereu. Şi aceeaşi prețioasă infimă răsplată. Iar mai târziu, urmând iarăși, inevitabil, nesomnul... Veghea cea de toate zilele şi nopţile. SĂLBĂTICIUNEA DĂDUSE TÂRCOALE CABANEI DOUĂ NOPȚI la rând; Dora nici n-o simţise măcar. Dar Greg ştia: trebuia să fie acel linx bătrân și înrăit despre care pomenise, două seri la rând, însuși cabanierul, numindu-l cel fără de somn, întruchiparea diavolului sau cel care îl sfidează pe Dumnezeu. Curios individ, însă cum Dora nu se preocupase 85

Ladislau Daradici|

niciodată de asemenea detalii, nimic n-ar fi putut-o smulge din comoditatea existenței sale: adormea la pieptul său ca atunci, la început, era acelaşi somn de femeie satisfăcută şi nepăsătoare. Un somn adânc şi liniştit ca de copil, ca adâncurile apelor line şi calde, mările sudului despre care Pavese scrisese cândva un superb poem; era un somn pe care el nu l-a putut cunoaște niciodată... Se ridică uşor, desprinzându-se agil din îmbrăţişarea ei, căci contactul trupurilor îl stânjenea acum. O dragoste ucisă din fașă, zâmbi, ea a murit şi am rămas noi... De parcă ar fi fost vorba vreodată de așa ceva, căci iubirea ar fi trebuit să fie altceva, ceva adânc și înalt în același timp, desăvârșit, esențial. Ceva să-ți vindece și să-ți rotunjească sufletul, să-ți împlinească ființa, ceva definitiv și îndeajuns să dea existenței tale un sens, ceva pentru care ai putea muri oricând, în orice secundă din zi sau din noapte, fără ezitare, fără regret; Dora n-ar fi putut înțelege niciodată asta. Iar Greg ar fi preferat ca ea să devină cât mai curând amintire, deşi era perfect conștient că locul ei n-ar fi rămas prea mult timp gol; ţinea şi asta de povară. Sau cum zicea Robert, medicul, făcea parte din tratament. Sexul, ca şi alergatul, ca şi escaladatul... Cură zilnică și obligatorie... Iar răsplata: acele câteva ore de somn. Eşti un accident, Greg, îi spusese. Un veritabil neom ori supraom sau cum vrei să-i spui.... Energia ta, acest surplus nepământean de vitalitate... Ca să rămâi cât de cât în limitele normalității, ar trebui să faci sex de cel puţin zece ori pe zi... O adevărată maşinărie instinctuală! Să trăieşti în permanenţă cu această povară, să fii tot timpul propriul tău duşman. Să fii unic. Gata să explodezi oricând. Ca o bombă vie. Condamnat la nesomn. La această veghe, ca o pedeapsă. Să nu ştii niciodată care-i rostul tău, pentru că eşti conştient că ar trebui să ai și tu un un rost. Că va veni o zi în care va trebui să faci exact ce trebuie, exact acel lucru pentru care eşti programat. Dar până atunci... Coborî din 86

|Întâlnire cu cei care am fost

pat, apropiindu-se de geam, pândind. Desprins parcă dintotdeauna să asculte tăcerile nopţii, tăcerile universului. Greg? se auzi chemarea Dorei. Îl căuta şi în somn, iar el nu întârzia să vină. Reluând mereu acelaşi joc, acelaşi ritual, parodiind parcă facerea lumii sau, cine ştie, vreun misterios Mare Început. Eliberându-se pentru un timp, golindu-se, reuşind să uite... Aţipind. Până i se încărca, apoi, şi visul, ca o bandă înregistrată cu sute şi mii de scheme și clişee. Derulându-se. Imagini şi cuvinte. Haos. Greaţă şi durere... Dora era ca o supapă pentru refulare. Prag între normalitate şi demenţă. Ca un zid de carne între el şi moarte. Un zid. Greg?... Cât de mult o ura! Chiar şi în somn, parcă era conştientă de neputinţa sa, de nevoia lui de a o avea. Profitând. Eu sunt leacul tău, iubitule, îi spunea uneori. Viaţa ta. Iar tu, pentru mine, masculul ideal... Bărbatul care te iubeşte şi apoi îţi veghează somnul... O ura. Noaptea era senină şi rece. Prospeţimea aerului montan îţi oxigena creierul. Parcă şi gândurile se limpezeau, clocotul domolindu-se. Amintirile se derulau purificate, dublând şi chiar triplând necontenit prezentul; două ape întâlninduse, reunindu-se în aceeaşi matcă rămasă neîncăpătoare, apele vieţii şi apele aducerilor-aminte... Iar undeva sus, suspendat ca deasupra unui abis ameţitor, nesomnul şi durerea de a fi. Greg?!... Îi privea trupul nesătul, împlinit. Aproape perfect. Lăsându-şi halatul să-i alunece de pe umeri, se apropie de pat, îngenunchind. Iar când îi desfăcu picioarele umezind-o cu limba și o pătrunse, ea gemu prelung, chiar şi aşa, în somn... IMAGINI, CLIŞEE, ADUCERI-AMINTE. IMPOSIBILE ȘI insuportabile. Mama: Dormeai, băiatul meu? Da, mamă... Aveai ochii deschiși... Mă gândeam, mamă... Încearcă să nu te mai gândeşti la Michael… Dar el nu se gândea la el, cel puţin nu în felul acesta. Se simţea chiar uşurat; mama n-ar 87

Ladislau Daradici|

fi înţeles. Dar colegul său îi făcuse prea multe, prea îi batjocorise pe toţi. Aşa că nu se gândea la el, ci revedea doar scena. Clipul acelor secunde care i-au înspăimântat pe toţi, colegi şi profesori deopotrivă. Michael avea un dobermann şi uneori câinii devin agresivi, nu-i aşa? Medicii au fost de părere că băiatul a avut totuşi noroc căci, deşi desfigurat şi schilodit pe viaţă, măcar a rămas în viață. Câinele a murit în aceeaşi zi, împuşcat de unchiul lui Michael, un individ de altfel simpatic. Uneori Gred visa să aibă şi el un astfel de unchi, chiar și înainte ca tatăl lui să fie condamnat, luându-și apoi viața. Îşi închise ochii, scuturându-se... Dând năvală, trecutul putea deveni copleşitor. Deschise fereastra, inspirând aerul înmiresmat al codrului de molid. Acum i-ar fi plăcut să iasă să alerge. Jur împrejur brazii întunecau văile adânci ca nişte făpturi uriaşe, mute și impasibile. Era o lume a spaimei vegetale, trunchiurile acelea imense ca nişte coşciuge vii accentuându-i sentimentul de panică, de nimicnicie. Dar tot era mai bine decât în preajma oamenilor, oare de ce îi ura atât de mult? Poate pentru că ei reprezentau somnul, în timp ce el era întruchiparea nesomnului? Dar somnul e fratele geamăn al morţii, grecii au spus-o. Şi nesomnul? Un atribut al diavolului, al celui care şi-a vândut sufletul, al celui fără de tihnă. Poate că sunt un agent al răului, îşi zise. Cât de mult îi pot urî uneori! Oare la fel simţeai şi tu, tată? Acum îl înţelegea. Căci n-a fost doar aşa, cum susţinuseră avocaţii, pentru a-şi scuti pacienţii de o suferinţă inutilă. Canceroşii ăia oricum mureau în curând. Oare moştenise ceva de la el? Undeva aici era cheia problemei. Niciodată n-a reuşit, în schimb, să comunice cu arborii, aşa cum făcea cu gâzele, cu păsările, cu câinii... Niciodată nu le-a putut impune ceva, de parcă între el şi arbori s-ar fi interpus mereu un zid înalt, ameninţător. Acelaşi zid care exista între el şi ceilalți oameni: inutil, derutant, un zid de cuvinte 88

|Întâlnire cu cei care am fost

golite de sens. În esența lor, arborii erau mai complecși decât noi, oamenii... De cele mai multe ori reuşea totuși să facă abstracţie de lumea vegetală, ceea ce în cazul oamenilor era exclus. Pe ei îi simţea întotdeauna aproape, atât de aproape încât păreau să-i tropăie în creier, în sufletul lui. Arborii nu făceau asta, în cazul lor presimţind totuşi ameninţarea. Iarba, în schimb, avea un efect benefic asupra sa, aproape la fel de intens ca şi marea. Toamna şi primăvara mai ales, atunci contactul cu sutele de milioane de fiinţe subacvatice se traducea într-o inegalabilă senzaţie de calm şi de odihnă. De împăcare. Numai moartea mai putea fi imaginată astfel… La fel de bine se simţea şi în apă. Printre animalele cu sânge rece. Printre batracieni, reptile şi peşti, oricând putându-i chema de la mare distanţă. Sau în iarbă, să stai întins, privind cerul. Pământul era răcoros şi aproape. Zăcând aşa, nemişcat, după un timp simţi cum ţărâna îţi suge energiile malefice, parcă descărcându-te. Era tentantă ideea îngropării într-o pajişte, sub covorul molatec şi viu al ierbii. Gol şi fără sicriu. Foarte tentantă ideea... Ca şi cea a morţii, în general... Deşi nu credea că moartea i-ar fi putut rezolva cumva problema. Era o povară ce trebuia dusă, purtată cale de multe vieţi... Dora dormea întinsă pe patul alb şi larg. Dormea despuiată ca de obicei. Era acelaşi somn de femeie leneșă și senzuală. Un somn adânc şi liniştit ca de copil. N-o invidia pentru somn. Şi atunci? Oare o ura pentru că avea atâta nevoie de ea? Pentru că, făcând la nesfârşit dragoste cu ea, avea impresia că se culca din nou cu toate femeile pe care le avusese deja? Multe femei. Prea multe ca să le mai poţi face de fiecare dată faţă. Prea mult femei devenite aduceri-aminte. Necesare. Blestemate. PRIMELE IUBIRI, EXALTATE ŞI SINCERE. ANGIE ERA PUȚIN mai înaltă decât el şi singurul ei păcat a fost că i-a cedat prea 89

Ladislau Daradici|

uşor. O iubise pe Angie. Într-o zi, au făcut dragoste într-o poiană, în pădurea de la marginea oraşului. Era sfârşitul lui iulie. Poiana era în formă de inimă, erau singuri, goi, în iarba înaltă, printre miile de flori. De patru ori au făcut dragoste. Spre seară, ea părea deja istovită, speriată chiar. Atunci ar fi putut aţipi şi el puţin. Dacă ar fi rămas peste noapte acolo. Angie se îmbrăca. Aş vrea să te îmbrac eu, îi spuse. În felul meu... Soarele, gata să apună, însângerase deja zările la orizont. Greg îşi închise ochii, chemând apoi fluturii. Nu i-a fost prea uşor. La început veniră vreo zece, apoi tot mai mulţi, fluturi albaştri şi galbeni, albi şi roşii, fluturi mari cât palma şi minusculi precum fulgii de omăt. Se așezară pe umerii ei, pe sâni, pe braţe, după câteva minute acoperindu-i trupul. Cum ai reușit? îl întrebă ea înfiorată de încântare; îi sărută buzele în loc de răspuns, iubind-o pentru a cincea oară. NU MAI CHEMASE FLUTURII DE-ATUNCI, ÎN SCHIMB A repetat experimentul cu porumbeii, dar asta mai târziu, şi nu de dragul unei femei, ci al unui puşti infirm. Acum simţea că linxul e din nou aproape, se afla acolo, printre crengile întunecate ale brazilor. Îl simţea şi-l chema, sălbăticiunea însă nu dădea niciun semn că ar asculta de el. Cu o zi în urmă, cabanierul le povestise iarăşi cum anul trecut, în august, a mai fost ucis un copil: l-au găsit în spatele cabanei, cu gâtul frânt şi pieptul sfâşiat. Era atât de alb, că ţi se făcea părul măciucă. Şi culmea, sălbăticiunea nici măcar nu mâncase din el, mulţumindu-se doar să-l golească de sânge... Era oare aceeași vietate? Greg niciodată nu văzuse un râs. Acum îl simţea însă, umbra sanguinară se ridică încet, întorcându-şi încet capul spre el. Iată-l pe ramul cel gros al bradului, cu trupu-i lipit parcă de trunchiul maroniu. Ochii-i verzi lucesc în beznă, paralizându-te. E mai puternic decât mine, îşi zise. Un 90

|Întâlnire cu cei care am fost

singur lucru aveau însă în comun: nesomnul. Şi simţea cum e atras de fiară ca de o vrajă mistuitoare, o clipă chiar gândindu-se să iasă pe geam, poposind pe aceeaşi creangă pe care se afla linxul. Pe aceeaşi creangă. Însă animalul, pe nesimţite, se urni, lunecând fără zgomot pe un ram vecin. Întoarce-te, îi porunci atunci Greg. Iar acela se opri ca fulgerat, întorcându-şi din nou capul. Ca în clipa următoare să ţâşnească într-un salt imens, topindu-se în întunecimea codrului. Greg rămase lângă geam, parcă hipnotizat. Somnul şi nesomnul... O boare de vânt burzului cetina greoaie, un freamăt neliniştitor inundând văgăunile nopţii. Greg? şopti Dora în vis. Greg?!... Îi descoperi trupul. Nădăjduia că, iubindo, va aţipi niţel. ÎN ZORI CABANIERUL POMENI IARĂȘI DESPRE sălbăticiune. Primise autorizația de a o împuşca. Se înrăise de-acum, era de părere, se pare că în acea săptămână, la o stână, a mai ucis un cioban, rănind un altul. Cel ucis era un băiat tânăr, abia însurat. L-au găsit în zori, lângă trunchiul unui brad, cu pieptul sfâşiat şi trupul golit de sânge. De unde ştiţi că e acelaşi râs? întrebă cineva. Bătrânul zâmbi, neobosindu-se să mai răspundă. Dora nu participa la aceste discuţii pe care oricum le-ar fi considerat lipsite de noimă. Nimic n-o interesa parcă dincolo de propria persoană. Trăia cu conştiinţa propriei sale frumuseţi, trăia doar pentru propriu-i trup splendid, împlinit, ce-i drept, fără egal. O îmbăta conştiinţa acestei unicităţi, făcând-o impasibilă faţă de problemele insignifiante ale vieţii de zi cu zi. Greg o privea, dorind-o şi urând-o în acelaşi timp. De o vreme însă, mai mult o ura. Se mira cât s-a putut schimba în câteva luni, nici urmă de sfiiciune ori timiditate în comportamentul ei. O aură de aroganţă şi de automulţumire o însoţea, un farmec mereu reînviat, o pură şi dezarmantă vrajă. Iar în dragoste se desăvârşise parcă, în 91

Ladislau Daradici|

dragostea trupească, pentru că sufletu-i rămase gol şi insuficient, se pare că trupu-i ţinea loc şi de suflet... Dora nu putea concepe să nu fie iubită. A fi iubită era, pentru ea, un mod de a fi. Pe Greg îl irita adesea calmul ei, orgoliul, nepăsarea. Somnul ei satisfăcut şi adânc, acea convingere că i se cuvine totul. I se părea firesc să fie adorată, alintată, răsfăţată. Să primești cadouri sau flori devernise pentru ea ceva atât de firesc încât nici nu mai considera necesar să mulţumească. O lipitoare, conchise Greg cu amărăciune. Îţi suge viața și banii, nu va obosi niciodată. Căci nu obosea. Cine ştie, poate că n-avea să mai întâlnească niciodată o asemenea femeie. Un astfel de leac pentru nesomnul său. Însă era prea ostenit. Obosit de nesomn, de oameni și amintiri. Văguit de ură... Poate că şi nebunii, ca şi el, ar fi putut fi trataţi prin sex. Cu ajutorul unor femei ca Dora. Prin cățărarea unor pereți stâncoși. Oare de ce o ura atât de mult, se întreba, în timp ce alerga spre golgota sa de stâncă pentru o nouă escaladare... ÎN SEARA ACEEA ŞI-AU TERMINAT ȘAMPANIA ȘI DORA A mai cerut un pahar. Pe urmă mergem sus, iubitule, îi şopti. Era ca un magnet care te atrage şi te respinge în acelaşi timp, un clocot inepuizabil de dorinţă şi încântare. Un blestem necesar. Un animal. Încă o mai ţinea în braţe când simţi linxul: ştiuse că trebuie să apară, trebuia să apară negreşit. Nu pleca, îl imploră el atunci, apropie-te... Pe urmă, când Dora adormise deja, ameţită de şampanie şi epuizată de sex, se apropie de geam, pândind în noapte. Nu se înşelase: linxul era acolo. Îl ascultase, aşadar. Era chiar mai aproape ca în noaptea precedentă. Îl privea. Calm, docil, o felină prudentă, feroce în acelaşi timp, gata în orice clipă să ţâşnească pentru a ucide. Mustăţile-i ţepoase adulmecau tăcerea nopţii, nara-i crăpată fremătând parcă de mirosul dulceag al sângelui. Greg se simţea din nou hipnotizat. Tu şi 92

|Întâlnire cu cei care am fost

eu, şopti. Nesomnul... În liniştea odăii, desluşi respiraţia leneşă a Dorei. Oare ce visa? Niciodată n-o întrebase. Dar acum era prea târziu. Deschise larg fereastra, i se părea curios că nu simte nimic, remuşcare ori bucurie măcar. E rândul tău de-acum, băiete, şopti. Pe urmă, luându-şi ţigările şi bricheta de pe noptieră, stinse lumina şi părăsi odaia. Era deja pe scări când auzi, în urmă-i, zgomotul amorf. Fusese ca zbaterea unei păsări rănite în ghearele unui prădător. Se pare că linxul nu-şi dezminţise nici de data asta agilitatea, lucrând cu atâta precizie încât Dora n-a mai avut timp nici să ţipe măcar...

Ladislau Daradici|

IARNA MÂNTUIRII NOASTRE ÎN CABINETUL IMENS, ÎNCĂRCAT CU DRAPERII VIȘINII DE catifea olandeză, cu pereţi lambrisaţi cu lemn de mahon, se afla un singur individ: era scund, obez, cu faţa roşie şi ochii mărunţi, ca de şoarece. El e? rosti calm când Damaschin îl introduse pe Vico. Da, dom’le... Băiatul nu arăta rău şi nici măcar nu era murdar: tuns scurt şi îmbrăcat în pantaloni de blugi şi-o geacă de piele de bună calitate; avea ochi negri şi strălucitori, gata parcă să ia foc dintr-o clipă în alta. Şi nişte priviri sfredelitoare. Nu sălbatice, nu indecente, îndrăzneţe însă şi isteţe. Prea triste totuşi, era de părere demnitarul. Câţi ani ai? îl întrebă. Şapteşpe... Ar fi trebuit să fie mai blând cu el, mai afectuos; se pregătise pentru asta. Simţea că ar trebui să-i ofere ceva, sugerând că relaţia dintre ei nu era doar ceea ce părea, cea de la stăpân la slugă, puţoi de jeg la urma urmei pe care-l puteai strivi oricând ca pe-o ploşniţă, dar care-ţi era indispensabil acum. Ar trebui să par mai prietenos, îşi zise, Doamne, deși nu-i decât un guzgan ce trebuie stârpit, strivit sub talpă... Cum te numeşti, băiete? Vico... Precis că nu ştia nici când s-a născut şi unde; toți erau la fel de imbecili. Şi totuşi, nu părea unul care stă de zece ani prin canale, cu toţi aurolacii şi cerşetorii, cu toţi ologii și orfanii Bucureştiului, dormind pe betonul umed şi rece al subsolurilor, pe conductele de apă caldă, hrănindu-se cu resturi de la gunoaie, din mila bucureștenilor sau cu ce mai apucau să fure şi ei. Îşi lăsă trupul greoi să se afunde în fotoliul ascuns îndărătul 94

|Întâlnire cu cei care am fost

biroului masiv de nuc. Da, chiar aşa, parcă era mai bine acum... Se simţea mai sigur pe sine acolo. Îl întrebă: Vico şi mai cum? Atât: Vico... Îmi tremură buzele, îşi zise demnitarul. Dar asta e: dacă n-aş bea, ar fi de zece ori mai rău... E un mistreţ, conchise, la rându-i, Vico. Urât şi greţos. Ca un dos umflat şi roşu. Şi mai are şi buze groase şi vinete. Exact ca Tată-Urdă, oropsitul, după ce l-a înjunghiat Buză-Blestematul. Buze vinete, ca de hoit... Şi Vico se gândi la Urdă, înţeleptul şi patronul canalelor, tată pentru aurolaci. Că aşa-i spuneau, tată, Dumnezeu să-l ierte... Şi amintindu-şi, simţea un nod în gât şi gol în suflet. Ia loc, rosti demnitarul, dar Vico nu se aşeză. Parcă era prea curat, prea lustruit totul pe-acolo. Ţi s-a spus ce ai de făcut? Totul e aranjat, interveni Damaschin. Dispozitivul e gata, aşteptăm doar ordinele. Mdaaa... mormăi demnitarul. Chiar că avea un cap ca de cur, râse în sinea sa Vico. Umflat și roşu, împuţit, pe deasupra duhnind a whisky. Degeaba vă-nţoliţi voi, porcilor, ca la revistă, degeaba vă parfumaţi, că tot gunoaie sunteţi, rămâneţi gunoaie! Dacă Buză a ucis pe unul ca tine, nici n-a greşit prea mult… A greşit doar că a ucis: e lege să nu ucizi, e lege pentru aurolaci. Iar cel care o face trebuie să-şi ispăşească pedeapsa. Aşa îi învățase Tată-Urdă, doar astfel puteau fi protejaţi ceilalţi. Suntem cerşetori, hoţi şi sifilitici, spunea bătrânul, dar nu criminali. Crima e păcat de moarte în ochii lui Dumnezeu, trebuie să ne ferim de ea. Deci ştii ce avem de gând? întrebă demnitarul. Da, să-l prindeţi pe Buză. Ca să fie pedepsit pentru că l-a ucis pe senator. Iar eu vă arăt calea... Și demnitarul: Pentru ce o faci? N-avea nicio limită ticălosul! Şi să nu-i dai dreptate lui Buză? În ăștia n-a mai rămas nimic sfânt... Oricum, nu mai avea chef să-i răspundă; l-a privit doar cu dezgust. Ar fi vrut să se termine odată totul. Poate dacă n-ar fi murit bătrânul, poate că atunci nu s-ar fi ajuns atât de departe. Atunci n-ar fi fost silit să trădeze. L-a 95

Ladislau Daradici|

înjunghiat Buză când Tată-Urdă i-a spus că trebuie să se predea, nu se putea sustrage legii. Altfel riscau să fie măcelăriți, acum ticăloşii chiar aveau un motiv. Periclitezi comunitatea, îi spuse lui Buză. C-aşa zicea: Suntem o comunitate. Şi erau. Aveau femei, peste o mie de copii se născuseră acolo, prin canale, cei mai mulţi rahitici şi tuberculoşi, ologi şi cocoşaţi, însă cu timpul unii au început să vadă prin întuneric, iar alţii se puteau strecura și prin găurile de şobolan; ei erau talentaţii, cum îi numise Tată-Urdă, alături de cei inițiați, care puteau rămâne treji oricât voiau, fără să se mişte, fără să scoată un sunet; ei sunt viitorul, spunea bătrânul, lumea de mâine, deşi cei mai mulţi mureau înainte de-a împlini douăzeci de ani, dar important era că omul se putea adapta la orice, peste o sută de ani locuitorii canalelor nici nu vor mai avea nevoie de lumină, peste o mie, de cuvinte; deja erau câţiva deslușitori de gânduri, un puști se născuse cu patru mâini, două obişnuite şi două mai mici, atârnând de omoplaţi; e un copil cu aripi, spusese Tată-Urdă la botez, şi i-au spus Îngerel, el e sfinţişorul nostru, era de părere bătrânul. O fetiţă era surdo-mută, împlinise deja zece ani şi îţi putea vindeca rănile atingându-le; doar pe Tată-Urdă nu l-a mai putut readuce la viață. Eşti un pericol pentru fraţii tăi, aşa i-a spus bătrânul lui Buză-Blestematul, nu trebuia să-l ucizi pe liberal, atunci, după miting, burduhănosul ăla tot crăpa devreme. Tată-Urdă detesta crimele: azi îi omori pe ei, iar mâine pe ai tăi, i-a spus lui Buză, am ieşit în stradă, am demonstrat, am strigat Pâine şi aurolac! şi Jos Guvernul de asasini!, o lume întreagă ne-a văzut, s-a mirat Europa de ce poate fi la noi în secolul douăzeci şi unu, în mileniul trei, toţi s-au mirat... Obezul ăla a vrut să discute cu noi, era singurul dispus să dialogheze, cineva trebuie să-i asculte şi pe ei, declarase el presei, sunt problema noastră, a tuturor, aurolacii sunt o chestiune a societăţii noastre care s-a 96

|Întâlnire cu cei care am fost

agravat în ultimii zeci de ani, de parc-ar exista aici două oraşe, cel de sus, care se vede, şi cel de jos, al lor, o altă lume; să facem ceva pentru dânşii, zicea senatorul, de ce trebuia să-l ucidă Buză chiar pe el? Iar Buză i-a răspuns că l-a ucis pentru că toţi erau oricum o apă şi-un pământ, guvernanţi şi parlamentari, preşedinte şi prim-ministru, jandarmerie și poliție, că una declarau şi alta făceau, şi-apoi nu se aflau oare în război cu ei: jandarmii bătuseră peste o sută de manifestanți, iar vreo treizeci au fost reţinuţi şi probabil erau morţi deja, că d-aia s-au săpat atâtea gropi în cimitirul săracilor de la marginea oraşului, cu excavatorul... Sunt toţi neidentificaţi, morţii noştri, fraţii noştri, crezi că-i mai vezi vreodată? urla Buză-Blestematul. Poate pe lumea aialaltă, bătrâne, suntem în război cu ei de-acum, păi atunci război să fie... Iar Tată-Urdă, scuipându-l: Război pe pizda lu’ mumă-ta! Şi-atunci a băgat Buză cuţitul în el, de două ori în piept, apoi în burtă, spintecându-l de jos în sus de-i atârnau maţele ca la Toma Alimoş, haiducul ăla nefericit, iar când au sărit câțiva asupra lui, i-a împuns şi pe ei, unul şi-a dat duhul mai apoi, căci i s-a scurs tot sângele, ca o apă i s-a scurs, de s-au adunat şobolanii ca la ospăţ, şi pe unde trecea Buză şi pe cine întâlnea în cale băga cuţitu-n el, își pierduse mințile, ce mai!, înnebunise de-a binelea devenind un pericol pentru ai săi... Măcar de ar fi fost doar el, dar îşi făcuse deja o gaşcă, erau turbaţi, periculoşi. Faci asta de capul tău sau ştiu şi ei? îl întrebă demnitarul pe Vico, întinzându-i nişte ţigări de foi. Dar Vico n-avea chef de ţigările alea. Am acordul lor, răspunse grav. Ei m-au trimis. Dacă Buză nu s-a predat de bunăvoie, trebuie prins. Altfel ne veţi vâna pe toţi ca pe nişte şobolani, ştiu că abia aşteptaţi momentul... Dacă ucidea doar pe unul de-ai noştri, rezolvam singuri. Dar aşa... Sunteţi organizaţi, nu? Dar Vico tăcea. Acum vei vedea un film de la mitingul ăla al vostru... Câţi sunteţi acolo jos? Un timp, Vico nu răspunse. Apoi: La 97

Ladislau Daradici|

miting n-au fost toţi. Colonelul Damaschin porni aparatul. Vico privea un colţ al ferestrei, acolo unde draperia n-o acoperea în întregime; afară ningea. Era a doua jumătate a lui decembrie şi după o săptămână de ger vremea se mai înmuiase. Oricum, erau zile grele pentru aurolaci. Şi aşa mureau, în fiecare iarnă, cam doi, trei din zece. Mureau în adăposturile din canale, în somn, unii fără zgomot, alţii abia suspinând, cei suferinzi mai întâi, cei cu pneumonie ori Sida, cei bătrâni, cei prea tineri. Copiii. Dimineaţa îi găseau şi-i adunau la un loc, în Sala-cea-mare-a-întrunirii, era catedrala lor. Acolo se adunau, se luau decizii. Acolo le vorbise de atâtea ori Tată-Urdă. Morţii erau aşezaţi pe beton, vegheaţi până la căderea serii. Apoi erau urcați în oraş, lăsaţi pe trotuare, pe câte o bancă. Erau adunaţi de autorităţi, duşi la morgă şi îngropaţi apoi în cimitirul săracilor, pe banii contribuabililor. Căci ei nu aveau încă un cimitir numai al lor. Doar pe Tată-Urdă nu l-au scos, au sustras un sicriu dintr-o capelă, fusese depus un ştab acolo, i-au luat sicriul şi i-au furat şi hainele, lăsându-l în puța goală pe catafalc, în plata Domnului. Tată-Urdă a fost spălat de femei, tuns şi îmbrăcat în hainele alea scumpe. I-au aprins o sută de lumânări, veghindu-l. Era frumoasă Catedrala, băieţii au scos tot ce aveau mai bun prin adăposturi, au mâncat salam şi caşcaval, măsline şi hering afumat, au băut vodcă şi au fumat iarbă de calitate, lăcrimând pentru bătrân. Apoi au cântat şi au făcut dragoste, căci Tată-Urdă spunea că a face dragoste înseamnă a muri câte puţin, era ca o celebrare și o repetiţie a morţii. Şi atunci au hotărât că Buză-Blestematul trebuie predat. I-au spus lui Vico: Du-te tu la ei, tu ştii să negociezi, să vină şi să-l salte pe criminal. A încălcat toate legile de-acum, cele de sus şi cele de jos, a ucis pe unul de-al lor şi ne-a ucis părintele şi frații. Şi-a pierdut minţile şi e în stare de orice. Nu voiau să fie vânaţi din pricina nenorocitului aceluia, oricum iarna era 98

|Întâlnire cu cei care am fost

greu de suportat pentru ei, iar Vico a venit şi a fost dus la Damaschin, colonelul ăsta negru la faţă şi întunecat în priviri. Vi-l dăm pe Buză, i-a spus, a devenit periculos şi pentru noi, în schimb ne veţi lăsa, pe noi ceilalţi, în pace... Colonelul n-a zis nici da, nici ba, dar iată-l acum aici, cu ei, însuşi grăsanul ăsta l-a primit, curios şi el cum arată un delegat al aurolacilor. Vezi, băiete, totul se poate aranja, i-a spus în prealabil colonelul, discutând, se pot aranja multe. Multe se pot pune la cale... Vico privea la bucata aceea de geam, oare de ce îşi acopereau ei geamurile, de parcă s-ar teme de lumină? Ei, în canale, n-aveau nici măcar ferestruici, ce n-ar fi dat Tina să aibă un gemuleţ cât de mic acolo, deschis spre o pădure, spre un parc... Afară ningea, omătul se aduna pe străzi, pe trotuare, acoperind grămezile uriaşe de gunoi, mizeria şi şobolanii morţi; cam asta devenise capitala în acest prim secol al noului mileniu, o uriașă groapă de gunoi, şi asta din pricina celor de la putere, că nici aurolacii nu erau într-atât de proşti să nu-şi dea seama. Nişte hoţi, o lume cu curu-n sus, a foametei şi-a morţii, a orfanilor abandonaţi pe străzi, a sărăntocilor zvârliţi în stradă, a sinucigaşilor, pentru ca ei, acolo sus, să aibă totul: tot ce putea fi furat sau cumpărat, vândut, negociat, batjocorit, umilit, după ani şi ani de la revoluţia aceea de care aurolacii nici nu-şi mai aminteau măcar, cei mai mulți dintre ei nenăscându-se încă, şi apoi pentru ei timpul s-a dilatat la nesfârşit, zile şi nopţi devenind săptămâni şi luni, minutele ore, orele zile, şi cele mai lungi, aproape fără sfârşit, iernile, bântuite de frig şi foamete, de durere şi spaima necontenită a morţii. După ce au fost alungaţi din gări şi din staţiile de metrou şi li s-a interzis să cerşească, se refugiaseră în măruntaiele oraşului; nimeni n-a reușit să-i mai scoată. Canalele Bucureştiului erau întortocheate, un adevărat labirint nesfârșit plin de capcane de tot felul, dar aurolacii au învăţat repede şi s-au acomodat, 99

Ladislau Daradici|

le-au descoperit tainele, au învăţat să se facă nevăzuţi, să se ascundă ca şobolanii, să supravieţuiască, într-un cuvânt să se descurce, să-şi schimbe zona în funcţie de anotimp, căci erau porţiuni mai calde şi mai răcoroase, mai umede şi mai uscate, erau zone mai sigure şi altele mai vulnerabile, îşi făceau apariţia doar noaptea prin oraş, furişându-se prin subsoluri, ivindu-se prin gurile de aerisire şi strecurându-se pe sub maşinile parcate, pătrunzând, pe nesimţite, în depozite şi în magazii, prădând prăvăliile milionarilor Bucureştiului, făcând rost de alimente, haine şi băutură, adunându-şi bani şi cumpărând droguri de calitate; aurolacul rămăsese doar o amintire, bun doar pentru cei amărâţi, pentru muribunzi şi tuciurii. Cei prinşi erau ucişi în bătaie, deveniseră o pată pe obrazul ţării, aşa scriau ziarele, opoziţia, aproape inexistentă, dădea vina pe guvernanţii care n-au făcut decât să agraveze şi mai mult situaţia oropsiților, aşa cum şi-au bătut joc de întreaga ţară, sărăcind-o, vânzând-o pentru un pumn de valută. În primăvară erau din nou alegeri, iar primul-ministru i-a promis preşedintelui că va soluţiona problema. Definitiv. Şi i-a telefonat ministrului de interne. Iar acela, unui secretar de stat. Operaţiunea trebuia condusă de Damaschin, un ofițer devotat, cel care în evenimentele tulburi din acel decembrie sângeros, locotenent fiind, se descurcase atât de bine, devenind omul cel mai de încredere al puterii, precum a dovedit-o și în urmă cu patru ani, când cu atentatul împotriva şefului opoziţiei... CÂND APĂRURĂ PE ECRAN, VICO SIMŢI CUM I SE STRÂNGE inima în piept, zbătându-se ca o pitulice prinsă în laţ. Zdrenţăroşi şi murdari, aurolacii îşi târau picioarele umflate de reumatism şi alte boli cumplite după ei, ca nişte vietăți stranii, parcă din alte lumi. Scuturaţi de frig și de febră, cu chipurile acoperite de plăgi, ochii lor pândeau în stânga şi 100

|Întâlnire cu cei care am fost

în dreapta orbiţi de lumina plumburie a amiezii mohorâte de iarnă. Vico recunoscu chipurile câtorva puşti, dar nu-i ştia pe toţi, n-avea cum, mirându-se că acolo, prin canale, parcă nu arătau atât de rău, atât de înfricoșător. Tată-Urdă se afla printre ei, ajutat de doi băieţandri, abia îşi târa picioarele betege, sprijinit în cârje, cu buzele subțiri crăpate şi înnegrite de tutun, cu barba rară căruntă şi murdară. Zărindu-l acolo, pe ecran, după ce îl privise atâtea ore mort, în sicriul acela negru, lăcuit, Vico avu un sentiment ciudat: i se părea că bătrânul continua să trăiască şi că totul a fost doar un coşmar. Şi pe el l-a ucis, izbucni atunci. Pe Tată-Urdă. Ascultam de el. Toţi l-am iubit... De ce l-a ucis? întrebă calm demnitarul. Continua să stea afundat în fotoliu. Pentru că i-a ordonat să se predea și să nu ne pună vieţile în pericol… Era un înţelept, fu de părere demnitarul. Da, era bun cu noi. Cum l-a ucis? L-a înjunghiat. Pe el şi pe alții câţiva. Acum şi-a făcut gaşcă... Ca pe senator, gândi demnitarul. Ca pe senator... Mama mă-sii de aurolac nenorocit! Vicepreşedintele de partid, baron local, înjunghiat ca un porc de către un jeg de boschetar... Cine era Urdă ăsta? A fost preot cândva... Apoi l-au dat afară. Din motive politice, spunea el. Trebuia să moară de mult, mai spunea, de bătrân şi de bolnav ce era. Dar se pare că Dumnezeu l-a pedepsit cu zile. Până a venit BuzăBlestematul să le curme. Voi, cei de acolo, credeţi în Dumnezeu? întrebă demnitarul. Trebuie să crezi în ceva, spuse încet Vico. E mai uşor. În cine să crezi când ţi-e frig şi îţi chiorăie maţele, când simţi că nu mai e nimic de făcut, când cei de lângă tine mor în somn? E mai bine să stai şi să te rogi... Deci Buză v-a ucis Apostolul. Pe ticălos nu-l vezi pe ecran? Nu încă... O zări, în schimb, pe Tina… Vico era şi el acolo, în stânga ei. Tina aştepta un copil, în vară Vico avea să fie tată. Dar până atunci trebuia să găsească ceva, aveau să găsească ei o soluţie să scape. Să înceapă ceva, undeva, 101

Ladislau Daradici|

într-un orăşel, să scape de canale. Tina vorbea tot timpul de munţi, o singură dată a fost în munţi, când fusese mică. Întotdeauna visa că se va întoarce, aveau să-şi crească acolo copilul… Acela eşti tu, rosti colonelul. Da. Şi fata? E soţia mea. Așteptăm un copil. V-aţi căsătorit? întrebă distrat demnitarul. Parcă ziceai că ai şaptesprezece ani... Ne-a cununat Tată-Urdă, zâmbi tânărul cu tristeţe. Şi-apoi, dacă trăieşti prin canale, la douăzeci şi cinci de ani eşti bătrân deja... Acum pe ecran se prelingea, treptat, întreaga coloană de demonstranţi. Obiectivul se opri pe câteva primplanuri. El e Buză, spuse Vico, în momentul în care chipul aceluia apăru într-un colţ al ecranului. Acolo, în dreapta... Colonelul opri imaginea, mărind-o. Demnitarul se ridică şi el din fotoliu, apropiindu-se de aparat. Îşi apăsă degetul scurt şi gros pe pieptul lui Buză. El este, spuse Vico. El e criminalul... Dar nu simţea nicio plăcere trădându-l, nicio izbândă; cândva fuseseră prieteni. Bărbatul cel scund şi gras se întoarse spre colonel: Să-i multiplicăm potretul, să-l dăm în urmărire... Şi zici că totu-i pregătit pentru intervenție? Da... Am blocat căile de acces, n-are cum să scape. Întreaga zonă e sub control, cu ajutorul lui Vico, desigur... El ne-a dat detaliile. Şi ne va conduce şi acum... Grăsanul îl privi pe băiat: Eşti în stare să faci asta? Sunt... Dacă vei colabora până la capăt, vom avea grijă de tine şi de fată. Ascultă-mă, dacă ne ajuţi să-l prindem pe criminal, ţara întreagă aşteaptă asta de la noi, e mai mult ca sigur că ţâncul tău se va naşte într-o casă. O casă adevărată, ce zici, doar a voastră? Oraşul îl alegeţi voi... Îşi mângâie burta umflată, de parcă ar fi zăcut o pisică bolnavă înăuntru. Apoi, către colonel: Daţi-i drumul!... ŞI-AŞA COBORÂRĂ ÎN LUMEA ACEEA A TENEBRELOR, O lume a mizeriei şi a promiscuităţii, cu copii şi tineri oropsiți și suferinzi strecurându-se parcă beţi de-a lungul zidurilor 102

|Întâlnire cu cei care am fost

umede şi îngheţate, în acel infern al umbrelor şi tăcerilor deşarte. Lui Damaschin îi venea să râdă, neîndrăznind să-și imagineze că totul va decurge într-atât de uşor. După spusele lui Vico, aproape toţi erau adăpostiţi cam în aceeaşi zonă, undeva între Universitate şi Cişmigiu, acolo aflânduse Catacombele, cum numeau ei această reşedinţă a lor de iarnă. Încerca să-şi păstreze calmul de câte ori şobolanii dădeau năvală strecurându-se cu chiţcăituri obraznice, chiar agresive, printre picioarele lor; toată scursoarea aceea mizerabilă i se lipea de bocanci, mirosea a rahat și a hoit, era o duhoare râncedă şi înăbuşitoare îngreţoşându-ţi mintea și otrăvindu-ți sufletul. Îl întrebă pe Vico de ce se adună iarna toți în aceeași zonă şi tânărul îi spuse că era singurul loc mai cald şi mai uscat. Dar câţi sunteţi, aproximativ? Vico îl privi nedumerit. Oare a înţeles? se întreba colonelul. Câteva mii, răspunse încet Vico; dar cine să-i știe pe toţi, tot timpul mureau şi veneau alţii, din toată ţara se adunau aici, orfanii şi deznădăjduiţii de prin gări, oropsiţii sorţii, era precum un furnicar, dar nimeni nu avea treabă cu nimeni, aici puteai să te ascunzi şi să mori în tihnă, nimeni n-a făcut vreodată un recensământ, era un labirint de tunele şi adăposturi, Damaschin auzise despre ele, neimaginându-se însă că sub oraş poate exista aşa ceva, atâta mizerie, Doamne, atâta promiscuitate, boală şi moarte... Acum Vico păşea înainte între doi mascaţi înarmaţi luminând cu lanternele lor puternice tunelurile lugubre. Urma Damaschin, pe urmă ceilalţi, înarmaţi şi ei până în dinţi, cu automate şi aruncătoare de flăcări, oare la ce le-ar fi putut folosi?, cu gaze lacrimogene şi măşti, se pare că nimic nu le lipsea pentru a pârjoli, distruge, nimici. Pentru a deratiza, îşi zise colonelul, acum îşi privea ceasul, celelalte echipe trebuiau să se apropie şi ele de zonă, de cartierul ăsta subteran atât de real şi de ireal în acelaşi timp, posibil şi imposibil, de neimaginat. Toată zona 103

Ladislau Daradici|

trebuia încercuită, tăind orice cale de acces pentru cei care ar fi avut de gând să scape fugind; nici o suflare nu trebuia să ajungă sus, oricum toate ieșirile erau supravegheate, închise și păzite. Îl privea pe Vico din când în când, întrebându-se dacă tânărul înțelese adevărul... Nu era posibil să nu bănuiască ceva, nu putea fi atât de idiot, practic, după indicaţiile lui i-au încercuit pe aurolaci, iar Buză-Blestematul n-avea cum să scape. Buză şi ceilalţi. Da, îşi zise colonelul, privindu-l din nou pe adolescent, ar putea fi nepotul meu, cel care se pregătea să plece din toamnă cu o bursă la Londra, şi acum parcă-i era milă de băiat, de naivitatea sa. Şi se întreba cum să-i explice, trebuia să rezolve o dată şi asta, să înceapă. Înaintea lor se iviră câteva umbre tremurânde, şoaptele lor desluşindu-se de prin adăposturi. Colonelul se opri. Vico, rosti. Băiatul se întoarse şi Damaschin îi privi ochii: Vico ştia. Acum te duci şi te întorci cu fata aceea, băiete, îi spuse. Cu Tina. Scoate-o de unde ştii, dacă ţii la viaţa ei... Dar... Nu avem timp, băiete! Nu mai e timp. Te duci şi o aduci, ai priceput?! Altfel nu garantez pentru viaţa ei... Vico rămase paralizat şi colonelul ar fi dat orice să-i poată citi gândurile: ce era în capul său, Doamne, oare înţelegea ceva din ceea ce tocmai făcuse, înţelegea ceva din ce se întâmpla? Nu mai avem timp, îi spuse din nou, fugi după fată... Şi Vico porni, clătinându-se. Damaschin se uita în urma lui. Bietul băiat, abia acum dacă îşi dădea seama că nu are de ales. Dar poate că avea să încerce totuşi să fugă, oare avea să încerce să-i scape şi pe ceilalţi? Într-un fel, ar fi fost mai uşor pentru toţi. Dar Vico nu fugi, era prea târziu pentru asta. Pe Tina o găsi în adăpostul lor, plângând. Ea îl privi cu bucurie şi spaimă: Vico? E-n regulă, îi şopti cu glasul tremurând. Îl vom prinde pe Buză şi gata. A înnebunit, plânse uşor fata. Ştie că veniţi... A mai tăiat pe câţiva, m-a ameninţat că-mi spintecă burta... Vico o luă în braţe, strângând-o la piept. Mi-e teamă, 104

|Întâlnire cu cei care am fost

şopti fata. Îl vom prinde, nu te mai gândi. Ştii, azi m-am văzut cu un barosan. Vom avea o casă, Tina, mi-a spus că oraşul îl putem alege noi. Vei naşte acolo, iubito... Mi-a promis. O casă? Cu terasă, curte, flori... O casă... şopti Tina. Şi plânse. Pentru noi, iubirea mea. Pentru copil... Şi-apoi, pentru sine: Dar oare cu ce preţ? Ajunseră în dreptul colonelului. Damaschin făcu semn la doi dintre cei care-l însoţeau s-o conducă pe fată afară, la adăpost. O duceţi sus, le ordonă, răspundeţi de viaţa ei; aşteaptă un copil. S-o vadă un medic până ajungem noi... Sufletul lui Vico se mai linişti, pitulicea din inima lui nu se mai zbătea. Oare ştia? se întreba iarăşi colonelul. Era ca un joc, trebuia să ştie... Pe urmă răsunară primele focuri de armă, ecourile lor rostogolindu-se asurzitor prin canale, îndepărtându-se apoi ca nişte pocnete seci, pierind. Ce faceţi?! se întoarse Vico spre colonel. Ce dracu' se petrece?! Dar doi mascați îl ţineau deja de braţe, târându-l după ei. Se-ntâmplă ceea ce trebuia să se întâmple, spuse calm Damaschin. Ori n-ai înţeles? Nu pricepi nici măcar acum? Viaţa ta şi a fetei, în schimbul lor... Casa voastră, libertatea voastră... I-ai trădat, Vico! I-ai trădat pe aurolacii tăi! Într-un fel, le-ai făcut un serviciu: nu vezi ce se petrece aici? Toată mizeria asta, şi bolile... Malformaţiile... O lume degenerată, omule. O ameninţare pentru naţia asta... Știm mai multe despre voi decât crezi... Ticăloşilor! urlă atunci Vico zbătându-se, lovindu-i pe însoţitorii săi, însă unul din soldați îl izbi cu patul armei în abdomen şi el se prăbuşi gemând. Gândeşte-te măcar la viaţa fetei dacă de tine nu-ţi pasă, îi spuse colonelul, în câteva ore deratizăm pe-aici şi dacă vei avea tăria să uiţi povestea asta, vei putea începe o altă viaţă, vei deveni alt om. Şi-acum du-ne la Buză! Gândeşte-te la fată, Vico. La copilul tău... Însă de-acum Vico plângea doar, cât era de slab, se miră colonelul, parcă acum îi vedea pentru prima oară braţele descărnate şi subţiri, spatele îngust şi 105

Ladislau Daradici|

osos, omoplaţii reliefându-se prin geaca de piele. Ajunseră deja la primele adăposturi, într-adevăr era un întreg cartier acolo, din canalele largi prin care se scurgea mizeria oraşului deschizându-se adăposturi mai strâmte şi mai largi, adevărate depozite de zdrenţe şi de cartoane, sute şi mii de obiecte inutilizabile, furate, adunate de pe la deşeuri, cărucioare de la supermarketuri, cutii de conserve şi ambalaje de plastic. Îi vedeai strecurându-se afară din găoace, cu feţele înnegrite şi ochii în ceaţă, bâiguind vorbe fără înţeles, şi atunci ei deschideau focul, secerându-i, unul, încă unul, încă patru, plus treizeci, oare de unde se adunaseră atâţia, o fată înaltă și slabă se furişă dintre păturile murdare şi alţi doi băieţi priveau ameţiţi în urma ei, erau despuiaţi şi ea avea sânii mici şi albi, toată pielea-i era cenuşie, doar sânii albi ca pana de înger, şi-i puteai număra coastele... Şi-ngâna un cântec, o melodie firavă, fără slove; părea nebună, roasă de sifilis, măcinată de tuberculoză. Alţi trei băieţi fumau într-un ungher mucegăit, abia luminat de câteva lumânări firave, fumau masturbându-se unul pe celălalt, iar când soldaţii deschiseră focul, începură să râdă; ăştia sunt nebuni, îşi zise colonelul ferindu-se de cetele de şobolani care curgeau de pretutindeni, apoi simţi că-şi pierde minţile. Între timp, Vico îşi revenise: Ticălosule, urlă deznădăjduit, am avut încredere în tine! Dar ai ştiut, nu-i aşa? îl întrebă Damaschin, zi, băiete, ai ştiut-o mereu, drept cine ne iei, nu suntem tâmpiţi, pentru Buză-Blestematul nu mobilizam tot detașamentul ăsta de elită, chiar şi tu ai vrut asta, spune de nu-i adevărat, nu trebuia să vă jucaţi cu focul, atentatele politice nu-s de nasul vostru, ascultă-mă pe mine, eu mă pricep la mineriade, asasinate şi aşa-zise revoluţii, acum toţi vă vor moartea şi toate crimele-s puse pe seama voastră, ieri un jandarm tânăr a fost înjunghiat lângă parc şi târât în boscheţi, i-au zdrobit capul cu o bucată de 106

|Întâlnire cu cei care am fost

bordură şi l-au lovit până n-a mai rămas nimic din faţa lui, oare cine a făcut-o, Vico, dacă nu aurolacii tăi? Sau fata aceea violată în Parcul Tei... L-aţi ucis pe senatorul acela, Buză-Blestematul e doar o unealtă, căci răul e-n voi toţi, aici se coace răul şi puroiul, aţi început să vă jucaţi cu vieţile oamenilor, Vico, iar vieţile voastre nu fac doi bani... Iar Vico tăcea, scâncind, iartă-mă, Doamne, bâigui văzând cum sunt seceraţi aurolacii, cum cădeau ca spicele cutremurându-se, murind neştiutori, fără să ştie pentru ce sunt ucişi, fără să-şi dea măcar seama, apoi veneau cei cu aruncătoarele de flăcări pârjolind adăposturile cu tot ce se afla acolo, frigând trupurile vinete şi bolnave ca pe nişte guzgani prinși în mijlocul unui pârjol, țipetele se auzeau de pretutindeni, gemetele lor îngrozite, unii răniţi, arşi de viu, urlând de ţi se făcea părul măciucă. Aşa, băieţi, îşi zise colonelul, să nu scape unul, să rezolvăm odată şi problema asta, s-o lichidăm pentru totdeauna. Şi simţea cum îi tremură buzele şi genunchii, iar Vico, paralizat, zâmbea doar ca un dement, ca un idiot. Împuşcaţi-mă pe mine, îi imploră, împuşcaţi-mă pe mine mai întâi... Însă ofiţerul rânjea doar, satisfăcut: Dacă ne ajuţi până la capăt, de ce te-am omorî? Încă nu-l avem pe Buză... Şi-apoi, la fată nu te gândeşti? La Tina asta a ta... Nu merită şi ea o viaţă normală? Dar oare Tina ştia ce a făcut el, oare ea cunoştea preţul? Avea să-l mai iubească după toate astea? Să-l ierte? Măcar să încerce să-l ierte? Iar deratizarea îşi urma cursul, minutele, orele treceau, aurolacii prefăcându-se în scrum şi cenuşă. În panica lor, cei care erau mai aproape se refugiaseră în Sala-cea-mare-a-întrunirii, acolo unde era aşezat sicriul lui Tată-Urdă. Lumânările ardeau, iar ei, îngenunchiaţi, se rugau: Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău... Pârâitul mitralierelor răsună amplificat în spaţiul acela imens, oare ce naiba voiau să facă în această uriașă încăpere subterană minţile bolnave 107

Ladislau Daradici|

care au conceput-o şi oare când a fost ea construită, în urmă cu cinzeci, cu o sută de ani? Alături se aflau numeroase alte săli, mai mici şi mai mari, bine izolate, eventuale refugii, depozite secrete, cine le mai putea şti rostul? Deci aici erau Catacombele, cartierul aurolacilor, al celor care se obişnuiseră să trăiască în beznă, în foamete şi frig, în mizerie şi boală... Iar acum cădeau ca spicele. Urletele lor se înălţau în noapte, pierzându-se prin tunelele umede şi reci, ruga lor nu găsea ascultare. V-aţi înşelat, băieţi, Dumnezeu nu ajunge până la voi pentru că aici e Infernul, îi este de-ajuns ceea ce vede sus, tot ce se-ntâmpla acolo, toate crimele şi afacerile acelea, ce-i mai trebuie şi iadul ăsta subpământean? Cădeau aurolacii ca spicele... Pe urmă focul pârjolea totul, înnegrind pereţii umezi şi strălucitori pe care bitumul izolator se topea scurgându-se peste oasele albe ale acestor orfani de soartă mistuiţi de flăcări. Acum şi sicriul bătrânului Urdă ardea, transformându-se încet într-un rug înalt, iar când şi ultimele suspine se stinseseră, iar Vico rătăcea buimac şi orb prin Sala-cea-mare-a-întrunirii, înconjurând ameţit rugul pe care se prăjea cadavrul lui Tată-Urdă, urletul lui Buză-Blestematul sfărâmă tăcerea apăsătoare și insuportabilă a morţii: Trădătorule! Trădătorule de fraţi... Tu eşti adevăratul asasin!... Și sărind în mijlocul încăperii, îşi scoase pumnalul să-l izbească pe Vico. Acesta îl aştepta resemnat. Dar automatul unui mascat răsună din nou şi Buză se prăbuşi într-o baltă de sânge. Vico îl privea năucit şi acum plângea ca un copil, ai fost ultimul, şopti aplecându-se şi apăsându-şi degetele tremurânde pe pleoapele lui calde încă. Trebuia să fii primul... Cuvintele lui Buză îi răsunau necontenit în minte: Trădătorule! Trădătorule de fraţi... Ai fost ultimul, îi şopti Vico, şi atunci îl auzi pe Damaschin încărcându-şi revolverul. Nu se întoarse, se aşteptase la asta. N-a fost el, grăi grav colonelul. 108

|Întâlnire cu cei care am fost

N-a fost el ultimul: tu eşti acela, băiete... Şi cred că eşti de acord: după toate astea, viaţa ar fi o povară prea grea pentru tine... Şi Tina? îl întrebă Vico. Ea unde e? Ce i-aţi făcut? Dar simţea deja pârjolul acela infernal izbucnind în el şi-mprejurul său, un pârjol copleşitor al morţii şi, pentru ultima oară, ecourile se-ncrucişară prin canale, apropiinduse şi îndepărtându-se apoi, ca nişte chemări inutile, târzii. Însă aurolacii n-aveau cum să le mai audă... Vico se prăbuşi peste cadavrul lui Buză, inspirând mirosul sângelui său cald, mirosul propriului său sânge amestecat cu scrumul şi scursorile ce se prelingeau prin şanţuri. Îşi aminti de Tina, de dragostea lor nefericită, de visul ei de-a pleca în munţi pentru a privi florile de colţ, ciutele şi cerbii... Copilul nostru se va naşte acolo, îi spunea, să nu ştie niciodată de canale, să nu audă vreodată de aurolaci... Şi-i vedea ochii arşi şi obrazul palid, buzele tremurând şi zâmbetul trist. Au ucis-o, îşi zise. Pe ea, ca pe toţi ceilalţi... Iar acum a venit şi rândul meu. Uite că vin, Tina, aşteaptă-mă... Aşteptaţi-mă şi iertaţi-mă, de-acum suntem liberi... Şi eliberat astfel din propriu-i destin, cu sufletul plumbuit însă de povara trădării, aştepta cu resemnare clipa izbăvitoare a morţii. V-am trădat... şopti. V-am iubit şi v-am trădat, dar sunteţi liberi de-acum. Şi eu voi fi, eu, Vico, cel din urmă aurolac... NINSOAREA ÎNVĂLUISE ORAŞUL CA O PERDEA DE MĂTASE. Fulgii mari se roteau în jurul imobilelor parcă dansând, iar Damaschin îi urmărea până totul i se amestecă în faţa ochilor, în creier. Plămânii nu i se mai săturau de aerul rece şi curat al înserării, hainele-i erau umede şi-i era frig. Dar nu-i păsa. Ştia că sunt clipe în care cel mai bine e să-ţi laşi trupul să sufere, atunci gândurile ţi se limpezesc, iar sufletul pare să-şi regăsească tihna. Acum încerca să scape de acea apăsare pe care o simţise dedesubt, în canale. Abia acum îşi dădea seama că nu suporta spaţiile închise, că 109

Ladislau Daradici|

dacă cineva l-ar fi închis acolo, şi-ar fi pierdut în cele din urmă minţile. Au murit mai mulţi în după-amiaza aceea ca în urmă cu ani, în revoluţie... Poate de zece ori mai mulţi. Damaschin zâmbea amar: ăia deveniseră eroi, pe când ăştia, doar gunoaie... O ceată blestemată de sifilitici jegoși. Dar la urma urmei, pentru moarte nu era nicio deosebire, în faţa morţii toţi suntem egali; oare cine a spus asta, vreun poet schizofrenic, sinucigaș... Şi Damaschin râse, uluit de propriile-i gânduri. Simţea că ceva îi apasă pieptul şi se opri o secundă. Oare era inima din nou? Se întrebă dacă-şi va mai putea privi nepoţii în ochi după toţi acei copii ucişi într-o singură zi, dacă-şi va mai putea săruta soţia... S-o îmbrăţişeze, cu mâinile acelea... Şi îşi privi mâinile, câte un fulg i se oprea în palmă, devenind, subit, lacrimă. Lacrimi albe, îşi zise, un miliard de fluturi devenind lacrimi pentru aurolaci... Când ajunse la Universitate, dârdâia. Frigul îl pătrunse, parcă avea şi febră. După cât a transpirat acolo, dedesubt, după ce i-a curs toată mizeria capitalei în cap, pe trup, pe haine... Iar acum, afară, în ninsoare... Maşina trebuia să fie undeva pe lângă Teatrul Naţional. Acolo i-a spus lui Tache, şoferul, să-l aştepte. L-ar fi putut chema și prin mobil, să vină să-l ia... Simţea însă nevoia să fie singur. Singur, în ninsoare. Simţea că-i este greaţă, îi era scârbă de toate, de viaţă, de responsabilităţi... Poate că era vremea să se gândească să se retragă... Îşi scoase o ţigară şi un timp urmări mâzgălelile de pe pereţi: Jos guvernul de imbecili! Votaţi trandafirul, autenticul cârnat oltenesc! De la democraţia originală, la dictatura totalitară!... Inscripţii vechi, intrate deja în istorie, în istoria devenirii noastre... Damaschin râse amar: Ce ţi-e şi cu studenții ăştia!... Întotdeauna au fost aşa, gata să moară pentru o idee, gata să devină eroi. Zău că nu le-ar strica nici lor câte o lecţie, măcar aşa, din când în când... Şi parcă-i era milă de ei. Nenorociţii... Ce ştiau ei de politică, de ce se petrecea în 110

|Întâlnire cu cei care am fost

dosul zâmbetelor protocolare, al strângerilor cordiale de mână? Uite, aurolacii, de pildă... Mâine toţi aveau să ştie: a fost o epidemie, de gripă, de holeră, aveau să inventeze ei ceva, că sunt spitalizaţi, izolaţi, trataţi. Că guvernul, în sfârşit, a soluţionat pentru câtva timp problema... Pentru că apoi se vor înmulţi din nou... Îşi aminti de Vico. Parcă îi părea rău de băiat. La şaptesprezece ani îşi trăise din plin viaţa. Se gândi la nepotul lui. Zări o altă lozincă, scrisă cu vopsea albastră: Ultima soluţie, înc-o revoluţie! Ha-ha!... râse. La anul erau din nou alegeri. Aveau să scandeze din nou, ca şi în urmă cu cinci, cu zece ani: Un preşedinte pentru mileniul trei! Comuniştii fuseseră mici copii pe lângă ăştia... Dar până atunci, el ar putea deveni general... După o astfel de misiune... Maşina era acolo. Când ieşi din pasaj, ninsoarea se mai înteţise parcă. Tache sforăia la volan. Scoală, sergent... Domnu’ colonel... Dar mult v-a mai trebuit! Încotro o luăm? Damaschin se aşeză, zvârlindu-şi revolverul şi echipamentul pe bancheta din spate. Apoi, ştergându-şi mâinile de pantaloni, de parcă ar fi fost pătate de sânge, îşi strânse cu încăpăţânare pleoapele, rostind: La minister, băiete... La minister, să scap de hainele astea... Pe urmă acasă. Chiar aşa, mâine e Crăciunul... Trebuie să cumpărăm nişte cadouri pentru toţi... Şi maşina porni încet pe strada cenuşie şi murdară, prin ninsoarea albastră ce nu mai contenea...

111

Ladislau Daradici|

PORŢI ŞI ORAŞE ORAŞUL ARE PATRU PORŢI, ACEASTA ESTE ULTIMA. EA separă dincoace de dincolo. Pentru că există un aici şi un acolo, aşa cum există un sus şi un jos, un ieri şi un azi şi uneori, poate, chiar şi un mâine... Doar că de multe ori nu mai ştii care este care. Din toate astea nimic n-ar trebui să-ţi scape; oare de ce, de obicei, ne scapă exact esenţialul? Poarta se înalţă stranie, cu răceală, durată dintr-un granit sângeriu: imense bucăţi hexagonale de aceeaşi lăţime şi grosime îmbinate cu mare artă, ca într-un mozaic fascinant şi inutil de vechi şi nou. Dar oare ce este util şi ce inutil? Îmi aminteşte de un fagure, îi şoptesc lui tata. Chiar aşa, îmi spun, e ca un fagure metafizic… Însă bătrânul nu-mi răspunde. INEVITABIL, TOŢI SE PRELING PE SUB ARCADĂ, UNUL câte unul: pare o coloană interminabilă de femei, bărbați şi copii. Un şir infinit scurgându-se. Tata mă ţine de mână, însă eu nu mă tem. Dar oare intră sau ies, l-aş întreba. Dar ce contează? Privind Poarta, parcă mă încearcă o senzaţie stranie: îmi vine să ating cu palma pietrele acelea. Ca atunci, în copilărie, când în drum spre şcoală îmi frecam uneori degetele de şipcile gardurilor. După un asemenea exerciţiu, buricele degetelor mi se înnegreau de o răşină lipicioasă, un fel de ceară murdară care se curăţa foarte greu şi, în timp ce bătrânul profesor de literatură ne vorbea despre luntrea lui Caron şi râul Styx, îmi apropiam câte un 112

|Întâlnire cu cei care am fost

deget de limbă, încercând să recunosc o esenţă de lemn sau alta. Diferenţiam uşor bradul de fag, salcâmul de paltin. Teiul îmi crea pur şi simplu o senzaţie de ameţeală, iar frasinul, un dezgust amar ca fierea. Doar gorunul avea întotdeauna acelaşi gust inconfundabil: cel al morţii şi al deznădejdii. E CURIOS ACUM: PRIVESC ACEASTĂ POARTĂ ȘI-MI ADUC aminte... Pe-atunci iubisem o fată, era altfel decât noi. Nu m-a înţeles. Îmi spunea: În capul tău e un cimitir, băiete... Ideile tale sunt de-a dreptul macabre... Râdea tot timpul, era ca o zi caldă şi însorită de florar, alături de ea mă simţeam deja un amurg mohorât de noiembrie. Însă primăverile se mistuie uneori într-o clipită... Eu am rămas: de-a pururi acelaşi friguros şi ceţos brumar. Dar iată că cineva este dat afară acum! Sau silit să rămână… E împins pur şi simplu îndărăt şi, concomitent, îşi fac apariţia două făpturi în halate albe, apucându-l de braţe şi târându-l în direcţia parcului. Parcă ar fi un spital acolo… L-au întors, îi spun lui tata. Dar acum iar nu mai ştiu care e o parte şi care cealaltă, dacă toţi acei oameni se înghesuie la Poartă pentru a ieşi sau a intra. Poate că acela care a fost dat afară e reţinut de fapt înăuntru, sunt prea multe porţi şi prea multe oraşe, de nu mai ghiceşti unde începe unul şi unde sfârşeşte celălalt, nu ştii când ieşi sau intri, totul e confuz, depinde din care parte priveşti; sunt prea multe lumi, niciodată nu conştientizezi în care te afli. Totul pare suprapus, există un infinit de planuri paralele, un infinit de existenţe, dimensiuni, de fireşti nostalgii. O şansă, o neşansă, poate, pentru fiecare… ÎN PREAJMA PORŢII, IARBA E VEȘTEDĂ, STRIVITĂ ÎN picioare. Dar eu privesc doar la imensa arcadă sângerie înălţată parcă la hotarul dintre două lumi: prag ce separă 113

Ladislau Daradici|

sau uneşte. Curios: acum nu mă atrage, nu mă respinge, tot spectacolul acesta caraghios neafectându-mă câtuşi de puţin, de parcă m-aş afla într-o binecuvântată sau blestemată neutralitate. De dragul aparenţei însă, şi pentru că îl văd din cale afară de tăcut, îl mai întreb o dată pe bătrânul meu: Tată, noi de ce nu intrăm sau ieşim?... Cu degetele puternice și reci, îmi strânge mâna rece şi îmi spune: Pentru că noi suntem deja dincolo, băiete...

114

|Întâlnire cu cei care am fost

MUNŢII, ACEST RAI AL SINGURĂTĂŢII Căci munţii sunt raiul singurătăţii noastre, spunea. Îi poţi privi, îi poţi iubi şi, uneori, îi poţi chiar cunoaşte. Însă ei rămân stăpâni. Omul e o biată umbră pribegind sub piscurile lor semeţe; munţii abia îl simt. Timpul omului e infim, a munţilor e veşnicia. Sufletul omului e schimbător, bolnav, spiritul munţilor e nepieritor. Omul ucide, muntele îl rabdă. Muntele adapă omul, îl pedepseşte sau îl ocroteşte. Omul se mistuie, se sfârşeşte. Muntele îl acceptă la sânul său. Şi astfel, omul devine o fărâmă din munte... Aşa obişnuia să spună Lisandru... PUŞTIUL PRIVEA SPRE BLESTEMATELE DE CIORI NEGRE din mesteacăn; în rest, albul omătului înecase totul în nemişcare şi o linişte de dincolo de fire. Nici nu tresăreau. Păsări urâte, gândi. Îl înfiorau şi-l atrăgeau în acelaşi timp ca o vrajă otrăvitoare scurgându-se parcă din măruntaiele nopţii şi din putreziciunea morţii. Se însera. Treptattreptat, zăpada se învăluia într-un cenuşiu deznădăjduit, lumina murind din lume, ameninţând însăşi viaţa. Tot cerul era un singur nor, cadavru-de-nor-trecător care, odată cu lăsarea întunericului, acapara bolta, atoatestăpân. Puştiul era conştient că se temea. Erau momente în care frica renăştea parcă din propria-i cenuşă, o spaimă de altundeva, dintr-un alt timp, bruscându-l şi copleşindu-l, paralizându-i simţurile. Ciorile începură să se agite croncănind deprimant şi batjocoritor. Dar ei tot nu se zăreau. Încă... Aveau să răsară câtva timp mai târziu, suri şi mişcători ca 115

Ladislau Daradici|

nişte fantasme de pe altă lume. Iar el ştiuse că aveau să vină. Poate de zile, de săptămâni... Aşteptase, pândind semnele sosirii. Și în seara aceea, mai grea decât însăşi povara gerului, corbii erau unul din semne. Semne peste semne, râse, imitându-şi mama. Dar oare ce puteau să însemne? Clipi, frecându-şi cu palma vârful nasului împurpurat de ger. Şi nu se mişca, în vreme ce ei se legănau deja în depărtarea îngheţată şi pustie, lent şi monoton precum nişte gângănii bolnave. Iar ciorile croncăneau din nou: părea scârţâitul zăpezii sub apăsarea cizmelor unui uriaş greoi. ERAU EI DOI ŞI ÎNCĂ UNUL; PE ĂSTA ÎL ADUCEAU LEGAT. Unde stai? îl întrebă primul; avea o voce fermă şi blândă totodată. Băiatul îşi ridică braţul, arătând spre marginea satului unde se zărea casa din bârne înnegrite de brad. Taică-tu e acasă? se auzi şi glasul celui de-al doilea; doar al treilea tăcea, smucindu-se uneori, inutil. El, prizonierul... Taica nu mai e, rosti atunci, privind neliniştit spre albinosul vlăguit. Şi maică-ta? Porni înaintea lor, mai aruncând doar câte o ocheadă, pe furiş, spre ciorile blestemate. Ea e acasă, spuse. Apoi, pentru sine: Aşadar, s-a împlinit. Ai avut dreptate, mamă... Auzea paşii lor grei urmându-l şi se simţea din cale-afară de important. Ar fi vrut să-i întrebe ceva, poate de unde vin, dar îşi dădea seama că nu i-ar fi răspuns. Ar fi vrut să-i întrebe măcar de albinos, căci îl rodea curiozitatea, dar îi era teamă că ar putea strica totul, că vraja s-ar putea risipi: mama nu i-ar fi iertat-o niciodată. Ciudat, îşi zise, cum mai seamănă ăştia doi între ei. Erau la fel, de parc-ar fi fost fraţi. Doar ofițerul acela, albinosul, era altfel. De câteva ori încercă să-i privească ochii, nici el nu ştia de ce îl interesau anume ochii lui, dar înserarea se pogorâse deja peste ei, adumbrind obrazul încremenit al omătului, fiecare cută a zăpezii umplându-se parcă de 116

|Întâlnire cu cei care am fost

sufletele morţilor, suflete îngrozite de ger, de noapte, de singurătate. Ar fi vrut să-i întrebe: oare şi morţii se tem? Tăcu însă. Îşi simţea inima zvâcnind, vrând parcă să-i spargă pieptul. ANA RĂSTURNĂ MĂMĂLIGA ABURINDĂ CE SEMĂNA CU un bulgăre de aur pe un fund de lemn şi-ntinse alături o sfoară subţire de cânepă. Pe urmă aduse brânza. Şi el? întrebă cuminte, arătând spre captiv. O priviră cu gravitate. De când păşise pragul, albinosul se făcuse parcă mai mic şi mai umil, era palid, degetele-i tremurau, iar ochii-i erau plini de spaimă şi umezi de neputinţă. Îi dezlegară mâinile să poată mânca, dar el nu se atinse de mâncare. Nu-i place, conchise unul dintre partizani, înjurând printre dinți. Leagă-i mâinile la loc şi-l coborâm în beci, hotărî cel cărunt. Nu-mi prieşte nimic dacă-i simt duhoarea... Crezi că beciul e sigur? se codi celălalt, privind-o în acelaşi timp pe femeie. Ana îşi înclină capul a aprobare: era. Fusese săpat în stânca de sub casă de către Lisandru, iar chepengul... să-l spargi cu tunul, nu alta! Şi-apoi, mai era şi câinele: alb, lăţos şi credincios, un ciobănesc uriaş, mare cât un urs. Îi dau un ţol, rosti încet femeia. E frig acolo, beznă... Cei doi mârâiră şi doar puştiul o privea mirat, fără să îndrăznească însă s-o întrebe. Oare de ce avea mama lui întotdeauna dreptate? De unde ştia ea totul? Mai târziu, când chepengul fusese coborât şi zăvorât, iar întunericul îl înghiţise pe ostatecul speriat, răsuflară uşuraţi, mâncând pe săturate, stingându-şi setea cu câte o cană de vin fiert şi chiar făcând câteva glume amare pe seama războiului şi-a acelor vremuri. Doar câinele se întinse peste capacul beciului, continuând să adulmece neliniştit. L-o fi recunoscut şi el, îşi zise băiatul. L-o fi recunoscut... Şi-atunci, bărbatul cărunt i se adresă, zâmbind: Şi zici că ne arăţi tu calea? Mâine, în zori... 117

Ladislau Daradici|

Trebuie să trecem creasta, s-ajungem pe înserat la ai noştri, dincolo de munţi. Avem nevoie de o călăuză... O NOAPTE DE IARNĂ ALBĂ ŞI ÎNTUNECATĂ ÎN ACELAȘI timp, senină, geroasă şi mută. Cât de crâncenă poate fi uneori natura, înverşunată, nemiloasă, încăpăţânată şi stăpână! Până şi stâncile crapă de gerul aspru, darămite o vietate, un om... Ana îşi închise ochii şi îl văzu pe Lisandru: era acelaşi ca în urmă cu un an, înalt şi hotărât, doar niţel mai palid. Aceasta era imaginea cu care rămăsese de la el, cea pe care avea s-o poarte cu sine în mormânt. Îi era teamă doar că ar fi putut trăi prea mult, îmbătrânind şi devenind slută, în vreme ce Lisandru avea să rămână de-a pururea tânăr, acelaşi bărbat puternic şi blând, mândru, curat, netemător... Acesta era însă privilegiul morţilor, nu şi al celor vii şi neputincioşi, şi Ana nu se putea împăca deloc cu gândul. Uneori reuşea să şi-l amintească altfel, aşa cum fusese înainte, într-o zi de primăvară sau de toamnă, cu părul negru fluturând în vânt, acolo sus, pe creastă, deasupra Izvorului Doamnei. Căci munţii îi erau dragi peste măsură. Munţii, acest rai al singurătăţii... Aşa obişnuia să spună Lisandru. Şi de fiecare dată revenea imaginea cea din urmă: între cei doi soldaţi având mâinile crispate pe patul puştilor, el, cu căciula de blană trasă pe urechi, încruntat, înmărmurit, aparent înfrânt. El, călăuza... FUSESE ACEEAŞI IARNĂ, ACELAŞI OMĂT ÎMBELȘUGAT. Omătul pe care nu-l poţi iubi, dar nici urî, îl accepţi doar, îl suporţi. Căci e pretutindeni, e copleşitor precum destinul, nu se sinchiseşte de om. Şi nici măcar de viaţă: omătul e fidel doar morţii, îl păstrase şi pe Lisandru până în primăvară, până colea, către prier. După ce îl dezarmase pe unul dintre nemţi, a fost răpus, la rându-i, de către celălalt. De albinosul pe care, de-atunci, nu-l mai văzuse nimeni... 118

|Întâlnire cu cei care am fost

Ana deschise ochii. Alături, băiatul părea că doarme. Dar ea ştia că doar se preface, băiatul aştepta ca ea să-i grăiască. Îi atinse aşadar braţul, imediat după miezul nopţii, şoptindu-i: E timpul... Sosise deci momentul. Apoi Ana se ridică încet şi se apropie de sobă, împingând un butuc pe jarul învăluit în spuza albă. Cei doi partizani dormeau în odaia vecină bucătărioarei. Prin uşa întredeschisă de scândură de brad răzbătea respiraţia lor greoaie, întreruptă regulat de sforăituri inegale de oameni istoviți. Ţi-am spus, zâmbi straniu Ana. Aşa-i că ţi-am spus? Băiatul o privea speriat, acum ne vom urca în pod, gândi, în vreme ce mama lui păşea deja către scară. S-o urmeze? Trebuia... Acceptase de mult jocul şi acum nu mai putea da înapoi. Îi era frică, deşi n-ar fi trebuit: Ana ştia ce face şi, la urma urmei, răspundea pentru faptele sale. Departe, dinspre munţi, se auzi urletul deznădăjduit al unei sălbăticiuni singuratice. O lupoaică, îşi zise băiatul. CĂCI MUNŢII SUNT RAIUL SINGURĂTĂŢII NOASTRE, AȘA spunea Lisandru. Îi poţi privi, îi poţi iubi şi, uneori, îi poţi chiar cunoaşte. Însă ei rămân stăpâni. Omul e o biată umbră pribegind sub piscurile lor semeţe; munţii abia îl simt. Trupul omului e infim, a munţilor e veşnicia. Omul ucide, muntele îl rabdă. Muntele adapă omul, îl pedepseşte sau îl ocroteşte. Omul se mistuie, se sfârşeşte. Muntele îl acceptă la sânul lui. Şi astfel omul devine o fărâmă din munte... URLETUL LUPOAICEI RĂSUNĂ IARĂŞI. POATE ERA RĂNITĂ, ori poate îşi chema doar ortacii. Femeia ajunse în capătul scării şi împinse uşa grea a podului. Simţind un nod imens în gât, băiatul o urmă. Odată ajunşi sus, reuşi să închidă uşa fără zgomot. Ştia: ar fi trebuit să facă el totul. Aşa-i explicase odată mama. Căci tu eşti unealta neprihănită a 119

Ladislau Daradici|

inocenţei... Ana era dăscăliţă şi ştia lucruri la care alţii nici nu se gândiseră măcar. Aprinde lumânările, îi şopti ea acum aproape poruncitor, întinzându-i cu o mână sigură chibriturile. În pod era frig şi-şi simţea degetele înţepenite. Aprinse un băţ, pe urmă altul, şi curând cele treizeci şi trei de lumânări aşezate în cerc pâlpâiau în aerul îngheţat ca nişte suflete minuscule, captive. Ultimul băţ se mistui, arzându-i degetele, în vreme ce el îşi privea mama. Acum se va duce spre ladă, îşi zise. Iar Ana, după ce mai cuprinse odată cu privirile-i reci flăcările gălbui, se îndreptă încet spre lada scorojită şi înnegrită de trecerea timpului şi de fum. Pe urmă îi săltă capacul şi, ghemuindu-se, prinse cuşca şobolanului în mâini, cu ochii lucindu-i de o bucurie stranie, amestecată cu ură. Băiatul se cutremură, zărindu-i umbra înfricoşătoare proiectată pe perete, până în tavan. Deasupra ei plana umbra şobolanului ce tremura îngrozit, cu botul ridicat, cu mustăţile-i abjecte adulmecând parcă răsuflarea morţii. Mi l-ai readus, în sfârşit, Stăpâne... şopti Ana. Mi l-ai readus. Vei sfârşi în chinuri, dar moartea îţi va fi răsplată, căci morţii sunt liberi şi nu cunosc nici teamă, nici durere; morţii sunt liberi de deznădejde şi de suferinţă. Liber vei fi şi tu, Stăpâne, iar eu îţi voi rămâne în veci recunoscătoare şi mă voi închina spiritului tău. Ca în faţa unui zeu mă voi închina măreției tale... Aduse cuşca în dreptul ochilor, privind spurcăciunea de animal. Iar băiatul, în gând: Fugi d-aice, hoit-de-apă, huli-te-ar, hlizită, muma, ea, leproasa-holeroasa, iar tu ciuma... Vierme ud cu păr pre limbă, putrezi-te-ai la mulţi ani 120

|Întâlnire cu cei care am fost

cu ai tăi, să-ţi fie casa cimitir de şobolani... Mulţumescu-ţi, rosti atunci femeia, şi-ţi mulţumesc şi ţie, Doamne... Iar le amestecă, se-nfioră băiatul. Mama lui nu înţelegea că El nu avea absolut nici un amestec... ZILE ŞI NOPŢI I SE RUGASE. APOI, DEZNĂDĂJDUITĂ, implorase şi întunericul. Iar în cele din urmă, i se arătase visul. A doua zi îl chemă pe băiat şi îl puse să meşterească el cuşca. O săptămână aşteptară apoi să vină, rugându-se. Dar asta era încă în toamnă, când munţii deveniseră peste noapte ruginii, când ierburile prinseseră deja a se usca, aplecate de degetele vântului care nu mai contenea să cutreiere, când florile-de-colţ se ofiliseră, iar caprele negre îşi începuseră împerecherea. Iar el venise. Era real? Era doar o nălucire? Apăruse de lângă hornul înnegrit de scrum apropiindu-se docil, parcă hipnotizat, ca unul care-şi acceptă în sfârşit destinul. Ca un învins. De unde venise? De sus? De jos? Coborâse din hăurile înalte ale cerului ori poate din munţii pustiiţi de vânturile pribege şi reci, hărţuit de sufletul lui Lisandru? Ori urcase din adâncurile blestemate şi bezmetice ale pământului, de acolo unde se adună păcatele lumii şi sunt schingiuite sufletele nelegiuiţilor? Ana îşi întinsese mâinile spre el, şoptindu-i vorbe de neînţeles. Din ziua aceea se iviseră clipe când n-o mai recunoştea. Şobolanul nu îndrăznea să privească în ochii ei, nici măcar o dată. În schimb, chiar atunci, în drum spre cuşcă, îl privise pe el. Îl privise de parcă i-ar fi fost ruşine: părul nu i se albise încă. Iar lui i se făcuse greaţă şi alergase să vomite... Aşa devenise şobolanul, începând din acea seară, o permanenţă a existenţei lor. Ea îi ţinea cuşca în bucătărie, atârnată de o grindă din tavan. Îl înfometa, hrănindu-l apoi din abundenţă, cu mărinimie. Îl înseta, 121

Ladislau Daradici|

șoptindu-i uneori cu vorbe de blestem şi de ocară, iar apoi îi închina rugăciuni. Îl obliga pe el să-l spele cu vin, să-l îmbete. Erau momente când băiatului i se făcea teamă şi, tot mai des, pleca de acasă. Oare mama sa își pierduse mințile? I se părea totul primejdios, inutil. Noaptea, cuşca şobolanului era închisă în pod, în ladă; băiatul îl visa. Îşi închidea ochii şi-l vedea, iar şobolanul îşi aţintea, la rândui, privirile spre el, de parcă ar fi vrut să-i spună ceva anume. De câteva ori a avut chiar senzaţia că ochii aceia înspăimântaţi şi inteligenţi semănau cu ochii tatălui său. Şi iată că Ana avusese dreptate în cele din urmă, căci şobolanul îl readusese, într-un târziu, pe celălalt. Veţi deveni unul şi acelaşi, i se adresase odată. Tu vei fi el şi el se va preschimba în tine, el, ucigaşul lui Lisandru. Scârba sufletului tău va fi scârba sufletului său, scâncetul tău de suferinţă va deveni scâncetul lui de neputinţă, zadarnic murmurat, rostit, strigat; îi vei împrumuta moartea-ţi, devenind unealta indispensabilă a răzbunării şi a dreptăţii, jertfa ta va fi jertfa morţii sale... Oare ce înţelegea el, şobolanul, din toate astea? AŞA, STĂPÂNE... MISTUIE-ŢI DUREREA ÎN LUMINĂ. ȘI rosteşte graiul slut şi dulce al blestemului întru descântec: Dar să fie, Jertfă-n Beznă, în abisul Morţii reci; ştreangul ud sfidând Chemarea, Opreliştea, Născătoarea, Moaşa-Morţii s-o petreci. Este Ora, mistui-s-a Ceasul-Sorţii pe sub Porţi, Orb s-aştepţi cătând Prilejul Răzbunării întru Morţi... 122

|Întâlnire cu cei care am fost

Nemişcat, şobolanul o privea hipnotizat, vrăjit parcă. Ana îşi întinse mâinile înspre el; până atunci nu-l mai atinsese. Îi prinse trupul alb, înmărmurit parcă, între degete, mângâindu-l ca pe un odor nepreţuit. Apoi îl săltă, purtându-l deasupra lumânărilor aprinse, şi-l întinse, în cercul de lumină, pe spate. Nările şobolanului tremurau, își mişca mustăţile albe, subţiri, rămânând însă docil în acea poziţie nefirească, cu spinarea încovoiată şi labele în aer, semănând cu o bărcuţă pufoasă legănată de valurile pâlpâitoare de umbre şi lumini. Ochii Anei luceau avid şi straniu. Dă-mi sfoara, şopti atunci, iar băiatul îi întinse sfoara aceea roşcată de cânepă. Eu trebuia să fac totul, se gândi, dar ea nu mai avea răbdare, poate că avea să strice totul... Tu eşti omul, rosti femeia prinzând între degete lăbuţele dinainte ale şobolanului care o privea doar năucit, scâncind abia perceptibil. Legă apoi cele două picioruşe lipsite de vlagă, bâiguind: Iartă-mă, Stăpâne... Iar către băiat: Dă-mi andreaua. El îi întinse tija aceea lustruită de oţel, ascuţită la ambele capete. Pregăteşte laţul, îi porunci, în timp ce întinse vârful andrelei spre flacăra unei lumânări, aşteptând să se înroşească. O să strice totul, îşi zise băiatul, doar stabilisem că eu trebuie să fac asta... Pune-i laţul la gât, şopti ea. Aşa. Iar acum strânge-l şi ridicăl în aer... Şi în timp ce şobolanul se zbătea în gol neputincios, agonizând, ea întinse andreaua încinsă şi-i străpunse un ochi, apoi celălalt, rostind: Acesta este Preţul... UN URLET ÎNFIORĂTOR RĂSUNĂ DINSPRE BECI, SFÂȘIIND întunericul şi liniştea nopţii de iarnă. Îl însoţi numaidecât schelălăitul sinistru al câinelui. Unul dintre bărbaţi sări din pat şi, izbind cu piciorul uşa de brad, se repezi cu arma în mână în mijlocul bucătăriei. Zărind apoi lumina din pod, din trei paşi se căţără pe scara aproape verticală, asistând cu ochii holbaţi de uimire la finalul acelui spectacol de 123

Ladislau Daradici|

neînţeles. Ce dracu’ se petrece aici?! izbucni văzând la lumina gălbuie a lumânărilor trupul neînsufleţit şi însângerat al şobolanului legănându-se între femeie şi puşti, ca un scrânciob blestemat al sorţii. Se împlini sorocul, rosti femeia. Iacătă, se mistui şi clipa dulce a răzbunării, sufletul lui Lisandru e împăcat acum... Deşteptându-se ca dintr-un coşmar, bărbatul părăsi podul şi alergă spre chepengul ferecat al beciului; acum numai dulăul mai urla cu botul ridicat spre luna rotundă şi imensă ce se ivise în fereastră, tulbure ca sufletele sinucigaşilor. Deschise chepengul şi se prăvăli înăuntru cu puşca în mână, însoţit de razele îngheţate ale lunii. Albinosul atârna de una dintre grinzi, cu mâinile legate şi ochii arşi, pârjoliţi parcă de un fier încins. Chipu-i era schimonosit ca după o cumplită tortură. Se legăna precum un pendul imens, diform, măsurând fără odihnă, zadarnic, scurgerea neobosită a timpului... Căci munţii sunt raiul singurătăţii, aşa spunea Lisandru. Îi poţi privi, îi poţi iubi şi uneori îi poţi chiar cunoaşte. Însă ei rămân stăpâni...

124

|Întâlnire cu cei care am fost

OSPICIUL Nu mă vătămaţi, nu daţi în voi înşivă. Eu sunt măsura clipei, impiegatul timpului. Nu mă atingeţi, aţi ucide timpul. Nu vă sinucideţi... (Din Testamentul lui Vlase) SĂ MERGEM LA POET, ÎMI ZISE VLASE. E ACOLO, SUB bradul cel înalt... Era acolo: şedea pe o creangă ţepoasă, păroasă, aplecată până-n pământ. E ca un rege, spusei. Vlase îmi răspunse: Rege-care-drege… În săptămâna aceea ne contaminase febra poeziei. Pojarul-jar, cum zicea Vlase. Descoperisem acea lume a imaginilor întoarse, a cuvintelor încărcate cu miez şi esenţe; le culegeam cu voluptate din pomul limbii, savurându-le carnea zemoasă. Ne fascina pur şi simplu. Până şi cei mai răi dintre noi păreau supuşi de această vrajă impalpabilă a rostirii. Orele noastre deveniseră un spectacol halucinant al sensurilor sublime, întoarse şi stoarse cu meşteşug prin intermediul harului Marelui Poet. Era acolo şi Spânzuratul. E tot aici, mă iniţia Vlase în tainele ceremonialului. El este cel-care-a-văzutmoartea-cu-ochii; acum nu-l mai paşte niciun pericol... Însă mai erau şi alţii: Pensionarul, Profesorul, chiar Doamna. În dimineaţa aceea, Poetul mi s-a părut din cale afară de ostenit. Părea altul. Avea o frunte înaltă şi lată, dezgolită de părul lung şi decolorat, dat pe spate. Nasu-i era îngust, aproape transparent, iar buzele, subţiri şi sângerii. Doar ochii îi erau imenşi şi atât de negri încât, privindu-i, te 125

Ladislau Daradici|

cuprindea teama. Se legăna înainte şi înapoi, scufundat într-o meditaţie profundă. Vrea să ne spună ceva, îmi şopti Doamna. Se pare că are să ne spună ceva important din cale afară. Îţi voi tălmăci eu totul, adăugă în şoaptă Vlase. Doar să nu te-ndepărtezi: îţi voi tălmăci eu totul. Căci asta e Poezia: o limbă neînțeleasă de cei neinițiați... Încă nu eram obişnuit, iar Vlase îmi era de mare ajutor; într-un fel devenise mentorul meu spiritual, un fel de călăuză. Era un iniţiat prin excelență, fiecare înţelegea altfel rostirile Poetului, însă el era singurul în măsură să ne dezvăluie până şi sensurile cele mai absconse. Acuşi începe, îmi şopti Doamna. Deja cunoşteam aceste clipe dinaintea rostirii: Poetul îşi părăsea abisurile propriului subconştient, înălţându-şi braţele şi izbucnind: mâinile-i tremurau, ochii lui dublându-şi volumul, îşi umezea buzele cu salivă, adresându-se vreunuia dintre noi. Mie încă nu mi se adresase. Cea mai vizată era Doamna, apoi Spânzuratul. Şi Vlase, desigur... O dată mi-a explicat că eu, neinițiat fiind, încă nu aveam personalitate, că personalitatea mea se afla încă într-o fază incipientă, aproape ca o mirabilă sămânţă; am încheiat citatul. Dar că ea avea să germineze într-o bună zi, copleşindu-mă; aşteptam cu emoţie acest lucru. În ziua aceea, îl fixă cu privirile tot pe Spânzurat. Acesta era omul-morţii, aşa-l numeam, era mortul nostru viu, o veritabilă enigmă. Nu vorbea niciodată, dar asta nu însemna că era mut. Vlase îmi explicase odată că Spânzuratul şi Poetul nici nu aveau nevoie de cuvinte, putând comunica doar prin puterea minții; pe-atunci îmi era destul de greu să înţeleg acest lucru. Tu, rosti Poetul, vei fi astăzi Martorul, abandonându-ţi culcuşul rudimentar, vei înălţa mirare către aştri! Vlase îmi şopti: Tuturor ne vorbeşte acum, ne va sosi ceva din afară şi trebuie să fim pe deplin pregătiţi pentru asta. Cărările se-ntrepătrund, continuă Poetul, însă vraja e vie şi-şi mistuie apropierea... 126

|Întâlnire cu cei care am fost

Vlase mă prinse de braţ: Acel ceva e pe drum, îmi spuse. E ceva ca o absolvire, răsfrângerea ordinii lucrurilor, sublimarea. Poate e însăşi Iubirea... Chemare şi teamă, iz de ferigi arse-n criptele albastre ale orelor, spuse Poetul. Sufletu-mi e purpură, sufletu-ţi e mirare. Dezvăluie-ţi căderea şi-nălţarea în aşteptare: e reverberarea zăpezii şi-a luminii, e sângele vieţii şi viaţa sângelui... Îl întrebai pe Vlase: Nu-i cumva e vorba de o femeie? Vezi că ştii! mă privi surprins. Aşa s-ar părea, dar nu de o femeie oarecare, ci despre o anumită femeie... Dezveleşte-ţi goliciunea, bărbate! mai strigă atunci Poetul. Te-nghite visul orbilor orbiţi în zori cu rouă! Adulmecă-ţi imensa lume-a singurătăţii, cosmosul va coborî în noi, prin noi... Vlase mă trase de-o parte. Ai avut dreptate, fără doar şi poate că-i vorba de o femeie. Nu ştiu însă dacă Spânzuratul mai poate face faţă... Căci într-adevăr, chipul aceluia se umflase îngrijorător: ochii-i luceau de o emoţie nebună şi, prinzându-se de cap cu ambele mâini, începu să plângă în hohote. Pace cu tine, îi spuse atunci Poetul. Iar noi ştiam că ni se adresează şi nouă. Vlase îmi explicase: un singur om nu poate fi doar un om pentru geniu. Uneori nici mai mulţi oameni nu puteau fi un singur om. Nu prea realizam peatunci semnificaţia vorbelor sale, însă Vlase, fiind iniţiat și în hermeneutică, ascultam de el. Îl părăsi pe Poet în clipa în care se abandonă iarăşi meditaţiei. Îşi fixă privirile în pământ, înmărmurit, încetinindu-şi legănarea. Însă noi rămaserăm pe cărare, toată după-amiaza aceea pândind pe cărarea parcului minunea al cărui proroc fusese Poetul. Şi într-adevăr, spre seară, la ospiciu a mai fost adusă o femeie: era o tânără de nouăsprezece ani. Se numea Laura. IATĂ POVESTEA PE CARE NE-O TOT SPUNEA VLASE, repetând-o atât de des încât, pentru noi, cei din ospiciu, deja îşi pierduse hazul. Şi mai ales pentru că lucrurile 127

Ladislau Daradici|

despre care era vorba nu se întâmplaseră încă. Însă Vlase susţinea că faptele s-au consumat întrucâtva în viitor, că tot aia e, şi dacă ar fi percepute şi pricepute cum se cuvine, s-ar putea împiedica eventuala lor îndeplinire. Părea o chestiune sucită, în orice caz. Că de asta sunt bune poveştile, spunea Vlase, că ne fac să nu uităm cele ce s-au petrecut, dar în acelaşi timp ne ajută să şi împiedicăm dezastrele care ar putea să vină... Aşa era Vlase al nostru, din cale afară de straniu şi de înţelept. Dar nouă ne era drag de dânsul. Chestia asta, spunea, ar trebui să aibă loc peste vreo două mii de ani, şi asta, după modestele sale socoteli. Şi până atunci, tot repetând-o, oamenii i-ar putea desluşi tâlcul, evitând unele erori. Ce fel de erori? îl întrebai, amintindu-mi că tot el spusese odată că cea mai mare eroare a omului e însuşi faptul că s-a născut. Mă privi cu blândeţe, fără să-mi răspundă. Dar ştiam: îi era ciudă. O ciudă d-aia intelectuală, metafizică vasăzică. Deşi nu prea pricepeam ce înseamnă asta. Apoi mi-am zis că nu putea fi vorba, categoric, decât de erori experiențiale și existențiale. Dar iată povestea, aşa cum obişnuia să ne-o spună el... CÂND TERRANII AU AFLAT CĂ ÎN UNIVERS ALTE FIINȚE au dobândit o serie de avantaje din partea Marelui-Şef, printre care şi privilegiul prelungirii vieţii până la limite impresionante, n-au ezitat să-şi manifeste făţiş indignarea. Drept urmare, reprezentanţii uniunii mondiale a oamenilor au cerut, şi încă de urgenţă, o intermediere. Dar Creatorul nu s-a grăbit să răspundă solicitării lor; poate o făcea intenţionat, având în vedere că El niciodată n-a întreprins ceva la întâmplare. Iar terranii ştiau asta. Problema e, le-a transmis în cele din urmă, că de un timp încoace am încetat să mai investesc iluzii în voi: aţi devenit o pacoste şi, chiar mai mult de atât, chiar o ameninţare pentru ceilalţi. Căci deacum şi alţii s-au convins de acest lucru. Există lumi în univers 128

|Întâlnire cu cei care am fost

cu fiinţe pe care, egoişti şi orgolioşi cum sunteţi, le-aţi cataloga din start inferioare, dar care n-au cunoscut niciodată omorul… Bineînţeles că-mi sunt dragi, bineînţeles că le-am dăruit tot ce am putut! În timp ce voi aţi devenit o pată ruşinoasă pe obrazul meu, mi-e lehamite să mă mai şi gândesc la asta… Aerul şi apele vi le-aţi otrăvit, animalele vi le-aţi exterminat, v-aţi măcelărit în mii de războaie absurde, v-aţi gazat unii pe alţii arzându-vă pe ruguri şi în crematorii, v-aţi avortat pruncii, v-aţi drogat, v-aţi transformat fiicele în târfe, dezmăţându-vă, devenind homosexuali… V-aţi închis fiii şi fraţii în ospicii… Cine a mai pomenit aşa ceva? Ostenit, Demiurgului i-a scăpat un oftat prelung; părea dezamăgit şi trist. Apoi a adăugat: Dar pentru că există nişte lucruşoare delicate care mă leagă de voi şi mai ales de strămoşii voştri, vă mai acord o şansă... Un ultim privilegiu, aş zice... Şi dacă-l rataţi, eu îmi întorc faţa de la voi şi-i las pe ceilalţi să vă judece… Continuă după o scurtă pauză: Vă dau posibilitatea să muriţi unul pentru celălalt, unii în locul celorlalţi. Tuturor celor care vor urma să moară, le va apărea pe frunte semnul: atingându-l, oricine îşi va putea schimba destinul cu al celuilalt. Astfel geniile voastre vor putea trăi o veşnicie, părinţii vor putea muri în locul copiilor, copiii în locul părinţilor şi aşa mai departe… Şi pentru că niciodată nu vorbise atât de mult – terranii ăştia nu erau grei de cap, dar răstălmăceau mereu totul –, Marele-Prim a tăcut, retrăgându-se în propria-i dimensiune, practic uitând de oameni. Avea altele pe cap, lumile evoluau, unele stingându-se şi altele născându-se la tot pasul. Şi nici El nu mai era cel de acum o sută de milioane de ani… Cu toate astea, deşi păreau deja un capitol încheiat, continua să aibă o mare slăbiciune pentru oameni, o slăbiciune devenită deznădejde, suferinţă... Dar niciodată nu se ştia: poate că aveau să treacă, totuşi, testul… Şi s-a mai scurs un veac, apoi încă unul… Clipite, dacă ne gândim 129

Ladislau Daradici|

la imensitatea universului. Şi iată că într-o zi, Mai-Marele îşi aminti din nou de oameni, aflând cu stupoare că până şi ultimul său privilegiu a fost răstălmăcit şi că, în loc să aducă armonie pe Terra, a devenit o excelentă cale de negoţ parşiv, avuţii oferind bani săracilor care, dorind să îndulcească oarecum viaţa mizeră a familiilor lor, tot mai mulţi acceptau să moară în locul parveniţilor. S-a ajuns până acolo ca voluntarii să fie recrutaţi din ţările sărace prin agenţii, dezvoltându-se o adevărată mafie în jurul acestei afaceri. Cu cât erai mai tânăr şi mai sănătos, cu atât aveai şanse mai mari să-ţi vinzi pielea mai scump, şi astfel magnaţii îşi prelungeau la nesfârşit vieţile, rudele lor devenind nemuritoare, în timp ce oropsiţii mureau ca vitele, la preţuri tot mai mici, în mizerie şi în disperare... Când Creatorul a luat cunoştinţă despre toate astea, o tristeţe fără margini i-a adumbrit chipul. Şi după o prelungă tăcere, a spus abătut: Voi, oamenii… Aţi devenit ca un vis urât. Din nou mi-am pus speranţe în voi şi uite ce a ieşit... Credeţi că le ştiţi pe toate, că vă puteţi permite totul, dar n-aţi învăţat nimic… Apoi, către ceilalţi: Trebuie să mă eliberez cumva, trebuie să mă eliberez de acest teribil coşmar… Şi, oftând din adâncul sufletului, a dat câteva dispoziţii finale... ACEASTA ERA POVESTEA PE CARE NE-O TOT SPUNEA Vlase, până şi el fiind afectat de indubitabilul ei deznodământ. Întotdeauna îl formula cu alte vorbe, dar rămânea mereu același genial patetic, pătruns până-n măduva oaselor de propriile sale cuvinte. Adevărul e că era un tip extrem de sensibil, nu degeaba ziceau unii că-i regele schizofrenilor. Nu-i aşa, îmi spuse deunăzi, când ne întrebam cât de idiot trebuie să fii ca să nu sesizezi tâlcul acestei parabole, că Marele-Prim ar putea fi considerat un model excelent de comunist paranoic şi parşiv? 130

|Întâlnire cu cei care am fost

VEZI CĂ SE APROPIE ZIUA ÎN CARE VIN INSECTELE, MĂ avertiză într-una din seri; aveam senzaţia că zilele acestea se repetă cam des: atunci nu mai ieşea din rezerva sa, chiar doctorul Ugaru îi făcea vreo două-trei vizite, eu îl aşteptam pe culoar, mă duceam la uşă, trăgeam cu urechea, iar aşteptam... Dar nu mă lăsau niciodată înăuntru. Sora Adela chiar se enerva. Întotdeauna se enerva, dar eu cred că mai mult se prefăcea că se enervează: striga la mine, mă alunga, ameninţându-mă; eu râdeam. Parcă era mai frumoasă... Ultima oară pe Vlase l-au invadat furnicile; au fost câteva milioane, mi-a explicat mai târziu. Am vrut să-l întreb dacă le-a numărat, dar când venea vorba despre insecte, era mai bine să nu-l iei peste picior. Întotdeauna îmi spunea că insectele ţin de o altă dimensiune; nu-mi dădeam seama ce insinua. Furnicile au fost de trei culori: roşii, galbene şi negre. Cele mai blânde erau cele negre, dar după opinia lui Vlase, mai bine ar fi fost şi fără cele negre. Se întâmpla cam aşa: deschideai ochii şi în jurul tău vedeai pretutindeni doar furnici. Călcai pe furnici, dormeai pe furnici. Peretele însuşi era plin de furnici, încolonate, mărşăluind în sus şi în jos, în desăvârșite şiruri interminabile. Dacă-ţi închideai puţin ochii, îmi explica, în loc de coloane vedeai doar nişte linii subţiri care curgeau şi se mişcau în permanenţă. Se duceau în sus, până în tavan, apoi se întorceau, într-o ordine perfectă. Şir lângă şir, coloană după coloană... Până ochii ţi se închideau şi te trezeai, la rându-ţi, o furnică... Poate un furnic, am vrut să-i spun, dar mi-era teamă că iar mă aruncă din copac. Căci acolo era locul nostru preferat, pe creanga cea groasă a teiului, creanga bătrânilor, cum ziceam. Că aşa ne şi strigam, bătrâne... L-am întrebat pe Vlase: Şi cum te simţi atunci când eşti furnică? Mi-a explicat că se simțea groaznic. E ca şi când te-ar strânge pielea. Te strânge în toate părţile, dar cel mai insuportabil e la cap. 131

Ladislau Daradici|

Pentru că tu rămâi la fel, un trup omenesc adică, ambalaj imperfect de sânge, carne și oase. Apoi, metamorfozându-te dintr-o dată în furnică, te comprimi. Ca într-o menghină. Deci nu se pierde nimic din tine, rămâi la fel de greu. În schimb, volumul îţi scade până ajungi cât ele. Chiar cât ele? l-am întrebat. Eh, mi-a spus, poate mai mărișor nițel... Să zicem... cât o coropișniță. Dar mi se părea caraghios: nu suportam coropișnițele și nici nu mai văzusem o furnică-coropișniță (iertați cacofonia, dar pe mine mă amuză). Problema e, mi-a explicat Vlase, că trebuie să încapi într-un volum atât de mic. Gândeşte-te la bomba atomică: un sâmbure căcăcios de materie acolo, dar care simte nevoia să-şi părăsească sinele, plesnind. Şi când o face, vai de curul nostru... Odată l-au vizitat cărăbuşii, iar într-o altă zi, lăcustele. Vlase crescuse la ţară şi le cunoştea perfect, mi-a povestit că la trei ani, într-o singură dimineaţă, a înghiţit optsprezece greieri, de unde şi vorba aceea: a avea greieri... Ziua în care veneau insectele, în cazul său, începea de fapt seara. Şi ţinea cam până în după-amiaza zilei următoare. Când îl apuca, eu ziceam: Mâine e ziua mea liberă. Adică liberă de Vlase. Oricum, nu făceam altceva decât să aştept. Pentru mine aşteptarea era de-acum ca o profesie, un modus vivendi. În după-masa aceea, după invazia insectelor, Vlase a apărut cam şifonat pe aleea parcului. Venea încet, bălăbănindu-şi braţele pe lângă corp, cu ochii măriţi şi aproape stinşi; ştiam că îi trebuie vreo două ore să-şi revină. L-am întrebat: Na, de data asta ce dracu a mai fost, ţânţari ori cărăbuși? N-ai ghicit, mi-a răspuns răvăşit, forțându-se să zâmbească totuşi. De data asta au fost fluturi... Pe urmă a început să zboare... ÎNTR-O ZI MI-A SPUS: ÎL VEZI PE ĂLA? ȘI EL E INTELECTUAL ca noi... Apoi mi-a explicat: Adică vorbeşte mult (asta ca o 132

|Întâlnire cu cei care am fost

medotă de risipire-de-sine). De fapt, nici nu vorbea: gândea cu voce tare. Iar asta e ca metafizica, mi-a explicat. Meta se referă la meta(bolism), dar de fapt vine de mă-ta, iar fizica e un fel de perpetuum mobile. De unde şi vorba aceea: fiecare cu mumă-ta. Dacă iei un vas, par exemple, şi-i faci două găuri, apa se va scurge din el până se golește. Dintr-un intelectual cuvintele se scurg, dar nu se termină niciodată. Am intervenit: Vrei să spui că are atâtea cuvinte câte sunt într-o bibliotecă? Dar lui Vlase nu-i plăcea ideea de bibliotecă. Bibliotecile sunt temnițe, mi-a spus afectat. Chiar dacă n-au gratii ori zăbrele... Cred că treaba asta i se trăgea de la unul Borges, despre care vorbea tot timpul, dar pe care eu nu l-am cunoscut; cred că îl externaseră deja când am fost adus acolo... În ziua aceea Intelectualul nostru pregătise o dizertaţie despre femeia înecată. Ea, spunea printre altele, e aproape ca celelalte. Diferenţa constă doar în proporţia de apă pe care o conţine organismul ei: această proporţie e mai ridicată. Ţesuturile pur şi simplu se scaldă în lichid, sunt învăluite în H2O, prin urmare se comportă aidoma vieţuitoarelor acvatice. La început acomodarea e mai anevoioasă, cu timpul însă îşi perfecţionează modalităţi de autoapărare şi mecanisme de deplasare eficiente. Inima, de pildă, lucrează mai lesne într-un lichid. Imaginaţi-vă într-un bazin: masa corpului scade, iar mişcările, deşi mai încete, se fac cu o mai mare voiciune... L-am întrebat pe Vlase: Oare se poate face şi sex într-un bazin? Nu ştiu, mi-a răspuns, cu o femeie înecată n-am încercat niciodată. Dar eu eram convins că se poate. Şi era şi el, căci zâmbea cu subînţeles. Mi-a şoptit: Imaginează-ţi o casă de toleranţă subacvatică: tipele nici n-ar trebui să se mai spele… Iar cele care ar rămâne gravide, ar naște mai ușor... Se pare că îl pălise ora lui de şotii, când spunea tot felul de tâmpenii la care râdea singur. În ziua aceea însă am refuzat să-l mai urmăresc, căci discursul Intelectualului îmi stârnise 133

Ladislau Daradici|

curiozitatea. Fenomenul cel mai interesant se petrece în creier, spunea el. Gândurile sunt nevoite să răzbată prin masa lichidă pentru a ieşi la suprafaţă. Aţi stat şi voi pe malul lacului şi aţi văzut uneori bule de aer ridicându-se la suprafaţă: acestea sunt gândurile. Gândurile-mpuţite-alebălţii, comentă Vlase, dar nu i-am mai dat atenţie. Orice sentiment, a continuat Intelectualul, există în cazul femeii înecate sub formă de fiori. Din pricina asta, bucuria devine teamă, iar iubirea, suferinţă. Căldura e trăită ca un frig propriu-zis, iar speranţa devine deşertăciune... O adevărată cutie a Pandorei, mă gândeam. Şi cred că dizertaţia lui ar fi continuat mult şi bine dacă dinspre parc n-am fi auzit un cântecel vesel, rostit de Filimon, un idiot senil care avea trei boaşe şi care se credea şoim-al-patriei, mulţumindu-i din inimă partidului (am încheiat citatul). Se îndrepta spre noi, gesticulând, de data asta cânta ceva despre primăvară, miei şi floricele pe câmpii. Vlase mi-a spus: Cred că s-a întâmplat ceva la lac, să mergem acolo... Ne-a însoţit şi Intelectualul. Şi într-adevăr, pe malul lacului i-am zărit pe doctorul Ugaru şi pe încă doi indivizi. Mai erau acolo şi două asistente-insistente, cum le batjocorea Vlase, o grăsună și o lesbiană foarte sexi. Unul din indivizi chiar ieşea din apă, trăgând după el trupul unei tinere fete. Am recunoscut-o: era Laura, fata cea nouă de care ne cam îndrăgostisem cu toţii. Ne-am încolonat pe mal ca nişte soldaţi, privind adolescenta aceea minunată al cărei chip nu era nici trist, dar nici vesel. Ochii-i erau deschişi, privind fără contenire cerul, iar din gură i se prelingea un firicel de sânge apos. Intelectualul a fost cel care a vorbit primul: Iată, așadar, şi obiectul dizertaţiei noastre! Pe urmă a pornit pe una din aleile parcului, continuând să mediteze cu voce tare.

134

|Întâlnire cu cei care am fost

UITE CUM A FOST, MI-A ZIS ÎNTR-O ZI VLASE, A FOST odată ca niciodată un om şi omului ăstuia i-a murit nevasta... Iar ne spui poveşti? l-am întrebat. Exact. Dar nu mă întrerupe... Unde naiba rămăsesem? Ai spus: Omului ăstuia i-a murit nevasta... Aşa s-a şi întâmplat. Şi asta nici n-ar fi cine ştie ce dacă te gândeşti că femeile astea mai mult te încurcă. Când Dumnezeu a clonat femeile, era cam plictisit, de asta au ieşit atât de jalnice. Că dacă nouă, bărbaţilor, ne intră pe o ureche şi ne iese pe cealaltă, unei femei îi intră pe ambele urechi şi-i iese pe gură... Asta era şi esenţa filozofiei lui Demostene... L-am întrerupt: Sunt jalnice într-adevăr... Dar numai cele trecute de patruzeci de ani. Şi cele grase... Pentru că Adela, asistenta, de pildă, nu era jalnică deloc: am văzut-o goală odată, când s-a dus să înoate noaptea în lac cu doctorul Ugaru… Vlase mi-a dat dreptate. Apoi a continuat: Femeia n-a murit acasă, i se făcuse doar rău. Au dus-o la spital cu o căruţă. C-aşa se întâmpla pe-atunci, în mediul rural, prin părţile astea. Acum e şi mai rău... Şi biata de ea a murit oblu acolo, că de aia sunt spitalele, nu-i aşa? I-am spus că da. Că un spital e o instituţie unde poţi da ortul popii în mod civilizat. Şi cu acte în regulă. Supravegheat de cei mai buni medici. Dacă dai şpagă, desigur... Vlase a continuat: Dar să vezi ce s-a întâmplat... Un medic din ăsta cam dus cu pluta a zis că femeia trebuie disecată, căci asta era procedura. A arătat soțului ei regulamentul, dar nefericitul nu ştia să citească. Şi nebunaticul ăla de doctor a mai spus: Îmi trebuie un martor. Adică asistent la autopsie. Probabil că i-a fost frică s-o facă de unul singur... Că dacă răposata nu era chiar decedată? Am mai auzit undeva cuvântul ăsta, i-am spus lui Vlase. Auto înseamnă ceva de la sine, iar psie, vine de la psihopaţii din parlament şi din guvern. Adică schizofrenicii ăia libidinoși, corupţi şi mincinoși... Dar Vlase mi-a făcut semn să tac. Şi doctorul s-a apucat de treabă, a continuat. A 135

Ladislau Daradici|

despicat-o în două ca pe o plătică, de la gât şi până la buric. Pe urmă a început să scoată din ea toate piesele alea de schimb, sau organe, cum le zic canibaliştii ăştia. Săracul om al femeii s-a făcut cum îi varul, mai-mai să dea şi el în primire! Iar când doctorul ăla descreierat a despicat şi capul decedatei cu ferăstrăul, scoţându-i hardul şi placa de memorie, bietul ţăran a leşinat, spre ruşinea sa şi a strămoşilor săi daci şi romani. L-au dus la reanimare şi abia l-au repus în drepturi şi în simţiri. Şi atunci a făcut el jurământ că în viaţa lui nu mai bagă carne de nici un fel în gură. Şi s-a făcut vegetarian. Mă cuprinsese ameţeala. Mi-am imaginat-o pe femeia aceea tăiată bucăți şi am simţit că se clatină teiul cu noi. M-am agăţat de Vlase. Ţi-e rău? m-a întrebat. I-am spus că nu. Parc-ai fi o muiere, mi-a zis. Apoi a continuat: Când s-a întors în sat şi şi-a înmormântat nevasta, omul nostru, Harap-Albul ăsta, căci încărunţise tot, s-a ţinut de cuvânt: n-a mai mâncat carne. Foarte frumos din partea lui, am fost eu de părere, omul trebuie să se ţină de cuvânt... Da, a continuat Vlase. Cu excepţia preşedintelui, miniștrilor, parlamentarilor, procurorilor și polițiștilor... Şi ar fi fost perfect dacă țăranii din satul acela blestemat ar fi fost mai rezonabili şi ar fi avut o cât de mică responsabilitate civică în ei. Și empatie. La o nuntă, când au văzut că văduvul nu e deloc vesel şi nu acceptă să mănânce nici măcar sarmale, mâncarea asta a noastră naţională furată de la turci încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, au spus că-i pocăit, trădător, spion, ateu, ecologist, intelectual, eretic, homosexual şi aşa mai departe. Şi au vrut să-l omoare. Ce chestie, am zis. Dar ce democraţia lui peşte mai e şi asta?! Dar, a continuat Vlase, în ciuda faptului că omul mânca numai rădăcinoase și buruieni, Dumnezeu i-a dat putere să reziste: a reuşit să scape din mâinile lor şi a luat-o către pădure. Turbaţi şi răniţi în amorul propriu, sătenii beţi s-au luat după el cu câini, cu puşti şi cu topoare. 136

|Întâlnire cu cei care am fost

A fost cea mai emoționantă goană din câte au existat vreodată, s-a transmis în direct chiar şi la Pro TV. O noapte întreagă l-au hăituit, până au reuşit să-l prindă. Şi-apoi? am întrebat eu nerăbdător. Vlase mi-a spus: I-au băgat un cuţit în gură şi l-au obligat să înghită bucăţi de carne crudă. Au băgat atâta carne crudă în el cât au putut tăia de pe coapsa lui stângă. Pe urmă i-au bătut mâinile şi picioarele în cuie, de un stejar. L-au răstignit. Eu însumi l-am văzut, într-o capelă... Cum zici că-l chema? l-am întrebat pe Vlase, pentru că aveam vaga senzaţie că toate astea le mai auzisem cândva. Nu ştiu, mi-a răspuns. În orice caz, era un nume care începea cu I... Cred că îşi bătea joc de mine. Astea-s poveşti, măi Vlase, i-am spus. Şi i-am dat un brânci. Ai început şi tu să le amesteci... Vlase a căzut de pe creanga teiului exact în pruna pe care-o făcuse înainte de a ne urca. Pentru că aşa spuneam noi când voiam să ne căcăm, că mergem să facem o prună, o fructă sau să-i punem un colet președintelui. Toate-s poveşti, mi-a spus supărat, ştergându-şi mâinile de scoarţa teiului. Ţine minte, omule, toate-s poveşti!... Pe urmă s-a dus şi s-a închis în rezerva sa şi nimeni nu l-a mai văzut în ziua aceea. MAMA MEA N-A AVUT COPII, MI-A SPUS ÎNTR-O ALTĂ ZI Vlase, cred că era stearpă. Credea în Dumnezeu şi era de o pudoare ireproșabilă, exasperantă chiar... În ziua aceea nu ne-am mai urcat în tei, preferând să stăm pe o bancă, aproape de lac. În apropiere, pe malul stâng, pescuiau doi tineri. Erau gemeni, iar noi le spuneam Muţii: se înţelegeau telepatic, dar Vlase era de părere că, de fapt, gândesc simultan acelaşi lucru. Chiar şi mişcările lor erau corelate: când unul scuipa, celălalt îşi scotea batista. Îi stă bine unei femei să fie pudică, i-am spus lui Vlase. El a dat doar din cap, continuând: Să vezi cum a fost... Bătrânul, adică taică-meu, ţinea morţiş ca ea să-i facă un băiat. Aşa zicea: 137

Ladislau Daradici|

Orice, numai să-i atârne ceva acolo, între picioare! S-a consultat cu moaşa din sat, o cocoşată simpatică și scundă cu un ochi mare şi unul mic și care vindeca găinile de deochi şi le făcea să ouă... Vlase s-a lovit cu palma peste genunchi. Muţii s-au ridicat amândoi în picioare, concomitent, așezându-se apoi din nou; eu aşteptam cu interes continuarea. În faţa noastră apăru un moşuleţ cu fața plină de coşuri: era veşnic îndrăgostit și făcea pe el când îi zâmbea vreo asistentă; el era Libidinosul jalnic. Ştii ce i-a zis babacului meu? m-a întrebat Vlase. Şi tot el a răspuns: S-o ducă la doctor! Am exclamat: Iar doctorii ăştia?! Ştiu că și ei sunt libidinoşi, mi-a zis Vlase, te pipăie cu degetele, cu privirile şi cu stetoscopul... Freud a spus că medicii au libidoul cel mai ridicat din lume: toată ziua văd femei goale. Simţeam că-mi creşte tensiunea. Mama, a continuat Vlase, ştia foarte bine acest lucru. Dar timidă şi docilă cum era, s-a dus cu tata la oraş, la doctor. Ptiu! am exclamat. Chiar atunci, gemenii s-au ridicat din nou în picioare, aşezându-se apoi. Au prins ceva? m-a întrebat Vlase. Nu ştiu, i-am spus. De obicei nu prindeau peşte: naveau nici râme. L-am întrebat pe Vlase cum era tipul. Adică medicul. Bărbos, mi-a spus. Aşa cred... Era înalt şi gras, nu slab şi simpatic ca doctorul Ugaru... A măsurat-o pe mama din priviri, ochii-i luceau de o poftă animalică. L-a scos pe tata din cabinet şi a spus: Dezbracă-te. Mama n-a înţeles. Dezbracă-te şi urcă-te pe masă, i-a mai spus doctorul. Şi atunci mama a început să ţipe: striga de răsuna toată ginecologia. Eu mi-s femeie cinstită, țipa. Măritată şi credincioasă. Vlase obosise. Gemenii chiar au prins un peştişor, cred că era de aur. L-am privit pe Vlase: era emoţionat. Aşa se întâmplă mereu când e pusă în discuţie o mamă. L-am bătut pe umăr: Lasă, omule, i-am spus. Lasă... Gemenii s-au apucat să mănânce peştele. Era un crap, totuşi. Un crap autohton. Oglindă, cum îi zic specialiştii. Era 138

|Întâlnire cu cei care am fost

un păcat, nu? m-a întrebat Vlase cu glasul tremurând. Adică ce a vrut să facă doctorul. Era. Şi i-am spus-o. Toţi doctorii erau nişte păcătoşi, în afară de doctorul Ugaru pe care l-a părăsit nevasta pentru un interlop şi din pricina asta ne era milă de el. Așa un bărbat educat și frumos... Și milos și el: se culca cu toate asistentele... Apoi l-am întrebat pe Vlase cine l-a născut pe el dacă maică-sa n-a avut copii. A stat puţin pe gânduri, apoi mi-a spus: Cred că m-a adus barza. Gemenii se dezbrăcaseră între timp: cred că voiau să facă baie. Şi atunci am văzut că unul dintre ei era, de fapt, fată; poate că de aia se înțelegeau atât de bine și preferau să doarmă împreună... NOI AVEM CEEA CE SE NUMEŞTE STATUT PRIVILEGIAT, mi-a explicat într-una din seri Vlase. Un fel de imunitate ospicială... I-am spus că nu găsesc termenul chiar potrivit, că e posibil să nici nu existe în dicţionare; simţeam că e un moment în care pot să-l contrazic. Ca majoritatea oamenilor, şi Vlase avea orgolii. Întotdeauna m-am gândit că în postura mea de interlocutor, trebuia să adopt poziţia de ucenic-mucenic care, de regulă, pune întrebări capabile să stârnească imaginaţia. Eram la cină şi degustam porţia noastră jalnică de orez cu lapte. Sau lapte cu orez, că tot o mizerie era... Cineva a spus odată că laptele este leacul dușilor de acasă și al tembelilor, fapt pentru care, dacă te intoxicai cu ciuperci şi o luai razna, era de preferat să bei lapte şi nu bere. Deci ca să mă exprim mai precis, a continuat Vlase, ne este rezervat în exclusivitate un comportament-în-libertate, o gândire-în-libertate, o acţiuneîn-libertate. Căci multe ni se permit. Am fost de acord. Să presupunem, mi-a spus Vlase, că Mara şi-a ucis copilul, ceea ce este perfect adevărat. Dar în loc să fie judecată după legi, în loc să zacă la zdup, Mara a fost trimisă la noi. E o nevinovăţie-întru-demență. O inocenţă sută la sută, am spus 139

Ladislau Daradici|

eu. Mara era o tânără care se plimba cât era ziulica de mare în sus şi în jos prin parc, legănând o păpuşă de cârpă căreia îi zicea fătul meu. Când se supăra foc pe acest făt-frumosdin-lacrimă (am încheiat citatul), îl călca în picioare, îl sugruma şi-l arunca în lac, transformându-l într-un făt-frumos-din-baltă. Era pescuit de gemeni şi Mara se bucura, era ca şi când fătul respectiv s-ar fi născut din nou. Era ca o naştere-în-renaştere. Sau să-l luăm pe Pişta, mi-a zis Vlase. E un tip extremist, iredentist, separatist, naţionalist şi şovin pe deasupra. Dar în loc să fie spânzurat de autorităţi, împuşcat sau pus pe scaunul electric, a fost trimis aici să se plimbe pe malul lacului: acum asmute broaştele împotriva peştilor şi berzele împotriva bâtlanilor. În concluzie, n-are treabă! Şi are şi ţigări bune, i-am spus lui Vlase. Şi ne dă şi nouă, a râs el. Cică e aprovizionat chiar de către un partid extremist de la Budapesta... Ca să conchidem că Pişta, cel care cânta marşuri revoluţionare în patru limbi străine, era un băiat bun. Şi asta aşa era. Căci ospiciul e întotdeauna o ţară liberă, vorba unui american de prin Ardeal. Iar noi, locatarii, eram oameni liberi, nu-i aşa? Exact ca parlamentarii, mi-a spus Vlase. Şi ei sunt imuni. Noi şi ei, pe picior de egalitate! Chiar aşa, eram nişte privilegiaţi! Am auzit că azi ne-au adus şi un politic, mi-a şoptit apoi Vlase. Unul care a stat la coadă la pâine şi a spus că politica-i curvă. Am început să râd. Politica nu-i femeie, am zis. Politica o fac acei indivizi care n-au învăţat bine la şcoală. Ei sunt activiştii. Adică activează, îşi ies din ţâţâni şi ţin alocuţiuni... Adică mint de îngheaţă apele… Just, mi-a spus Vlase. Dar ăsta nu-i politician, el e împotrivă. Atunci e dizident, am spus. Întotdeauna m-a mirat de ce se numesc dizidenţii băgați la zdup deţinuţi politici, când ei de fapt neagă politica. Dar negând-o, mi-a explicat Vlase, ei se implică. Am fost de acord. Atunci, am zis, dacă acceptăm noţiunea de deţinut politic, s-o acceptăm şi pe cea de 140

|Întâlnire cu cei care am fost

dement politic. Adică de psihopat. Ha-ha! s-a amuzat Vlase, iar le-ncurcăm. Nebunii politici sunt politicienii nebuni şi, slavă domnului, există o grămadă! Al nostru însă e di-zident, tu ai spus-o. Şi ce zice? l-am întrebat. Deocamdată nimica. E închis şi are un căluş în gură: l-a făcut pe director comunist împuţit pentru că avea chiloții roşii... E o chestie şi cu politica asta, am spus. Treabă afurisită, nu-i de glumă. Stalin, săracul, mai-mai să se-mbolnăvească omorând sutele de mii de mujici. Nici nea Nicu n-a fost scutit de probleme... Cică a făcut şi prost-tată pe chestia dezvoltării multilaterale... Ne distram copios. Oameni necăjiţi, ce mai! am conchis eu. Răspunderea-i mare. Şi mai sunt şi securiştii şi vechii securişti, KGB-iştii, CIA-iştii, mi-a zis Vlase. Ca să nu mai vorbim de teroriştii lui Iliescu din decembrie sau de bravii lui mineri... Ăia erau şi ai lui Miron Cozma, haiducul... Dar cine i-a chemat? Iar Băse a pus capac la toate cu blonda lui, cu frate-su și cu Bercea mondialul... Pe dizident l-am întâlnit a doua zi: nu dădeai doi bani pe el. Aveam impresia că a picat în mlaştina asta politică total nevinovat. Vlase l-a şi interpelat sub tei: Hai cu noi... Scoateţi-vă limba, ne-a somat el. Ne-am executat. S-a uitat la limbile noastre, le-a mirosit. Voiam să văd dacă vă pute gura, ne-a spus. Dacă nu cumva sunteţi informatori implementaţi cu un scop precis printre handicapaţii ăştia mintali. Cum adică? l-am întrebat noi, ca simpli cetăţeni. Ca Vasile Roaită. Ăla de-a tras sirena în treizeci şi trei... De care parte? l-a întrebat Vlase şugubăţ, aia de jos sau de alea două de sus? Politicul a început să râdă: era un băiat isteţ totuşi. Eu am căzut în zacusca asta politică din pricina nevestei, ne-a spus. Am prins-o în pat cu unul de la partidul liber schimbist, ăia care spuneau bancuri în parlament ca să inducă în eroare opinia publică, dar din fericire nu-i băga nimeni în seamă. I-am zis la ăla: eu nu fac schimb de nevastă. Că şi nevasta e bună în lipsă de altceva, nu-i aşa? El m-a înjurat de mamă. I-am zis să n-o 141

Ladislau Daradici|

amestece şi pe dânsa. Şi atunci am făcut un schimb de pumni şi de picioare în fund. Adică eu le dădeam şi el le încasa, c-aşa stăteau lucrurile. M-a reclamat şi-n seara aceea m-au şi săltat băieţii cu ochii albaştri. Stăteam la coadă, la pâine... A bate un membru al unui partid politic, au zis ei, este deja o chestiune politică. O curvă şi politica asta, le-am zis, exact ca nevastă-mea. Iar ei m-au tratat cu bastoanele, cu pumnii şi cu bocancii. Pe urmă, când le-am spus că voi scrie la Consiliul Europei, au zis că, de fapt, sunt nebun. Aşa am ajuns printre dumneavoastră, la un tratament intensiv de prăjit creierii, de legumizare... Trăsnească! am exclamat eu. O istorie întreagă... Pe urmă, când dizidentul s-a îndepărtat, Vlase mi-a spus: Să-mi spui tu mie nebun dacă treaba asta n-a fost regizată de nevastăsa... Sută la mie, i-am spus. În femei să n-ai încredere niciodată... UNEORI, ÎMI SPUNEA VLASE ÎNTR-O DISCUȚIE REFERITOR la raportul dintre Sinea şi Sinele, eu sunt el şi atunci el e stăpân. Vino, îmi spune, iar eu mă duc. Căci omul este format din mai mulţi indivizi. Simplificând, putem spune că-s doi. Deci unul sunt eu, iar celălalt el. E foarte greu să ştii care e el şi care sunt eu. Ceea ce mă încurcă cel mai mult e faptul că uneori cred că sunt eu, în realitate fiind el, şi invers; acest lucru îmi dă dureri de cap. Dar ca să-ţi dau un exemplu concret, imaginează-ţi că eu fac dragoste cu o fată. În cazul ăsta, el asistă. La un moment dat însă îmi dau seama că, de fapt, el e cel care face sex, eu fiind cel care asistă. Concluzia ar fi că doi au fost cei care au făcut dragoste cu tânăra aceea, dar nu uita că eu şi el suntem una şi aceeaşi persoană... Mai rău e însă faptul că de un timp eu şi el am început să nu ne mai suportăm. Şi mai ales pentru că nu ştim care dintre noi a sugrumat-o pe fata aceea... Ne suspectăm, ne pândim, nu mai avem încredere unul în 142

|Întâlnire cu cei care am fost

celălalt. Reprezentăm două aripi ale aceleiaşi păsări: când una zboară, cealaltă ar sta pe loc şi aşa mai departe. Dar am găsit soluţia: trebuie să-l omor. Îl voi ucide şi astfel voi rămâne doar eu. Aici însă există şi un risc: dacă, vrând să-l omor pe el, mă omor pe mine? Doar suntem una şi aceeaşi persoană... Însă acest impediment mi se pare nesemnificativ: chiar dacă m-aş ucide pe mine, va rămâne el, deci tot eu. Şi, ca totuşi cineva să ştie dacă l-am ucis pe el sau m-am ucis pe mine, aş dori ca tu să fii martorul acestei răfuieli... Simţeam că îmi plesneşte capul... Aveam încredere în Vlase, deci am acceptat oferta lui. Dar din păcate, el n-a prevăzut ceva: faptul că omorându-l pe acel el, sau pe sine, îi va ucide pe amândoi... A fost înmormântat în parc, aproape de lac, sub teiul nostru bătrân, afară nemaiavând pe nimeni; el a dorit asta. Moartea lui a fost unul dintre evenimentele cruciale din viaţa mea. IATĂ MANUSCRISUL-TESTAMENT AL LUI VLASE, L-AM descoperit sub perna mea după ce a murit, cred că a vrut ca eu să-l găsesc pentru că avea încredere deplină în mine. Pentru acest lucru, l-am iubit şi l-am stimat şi mai mult. ÎN FIECARE SECUNDĂ, SE REVARSĂ ÎN MINE O SECUNDĂ. Mă umple. O altă secundă, concomitent, se scurge din mine. Ca firul de nisip prin clepsidră. Secundele fac rând înainte-mi, picurând prin mine, devenind trecut; timpulviu se preface în timp-mort, şirul continuând în urma-mi, devenind evantai, piramidă al cărei vârf mă ţintuie. Dar şi secundele ce vin se clădesc într-o imensă piramidă răsturnată, vie. Ca o pâlnie. Ăsta sunt: lăcaş gâtuit pentru câte o secundă, prins între vârfurile a două piramide colosale, de neimaginat. Căci prin mine se prelinge însuşi Timpul: îi sunt robinet, îl prefac, îl ucid, îi sunt ştreang. Altfel Timpul n-ar mai deveni trecut, iar 143

Ladislau Daradici|

prezentul ar fi veşnic: nemurirea asta v-ar costa, paradoxal, viaţa… ÎN MOMENTUL ÎN CARE AM DEVENIT CONȘTIENT DE acest har şi această povară, am ştiut că sunt cel mai important om din univers. Ca o măsură şi o condiţie a Timpului, limită care limitează şi de-limitează. Sunt piatra de hotar dintre trecut şi viitor, dintre vechi şi nou, speranţe şi amintiri. Vameş sunt. Eu însumi, unicul Prezent. Preţuiţi-mă, aşadar. Nu mă vătămaţi: nu daţi în voi înşivă. Nu vă apropiaţi, nu sunteţi încă pe deplin conştienţi de esenţa mea, de această menire. Sunt omul datoriei, destinul meu nu e o întâmplare. Eu nu sunt ca voi, nu vă acuz, nu vă şantajez, vă cerşesc doar înţelegere. Oricând aţi putea strica, idiot, jocul: inima mea e o maşinărie a timpului, fiecare bătaie e o secundă, fiecare clipire e o moarte şi o naştere în acelaşi timp, un sfârşit şi un început, un apus şi o renaştere. Totul e aici, devine aici, fiecare trecere şi pe-trecere, aripi vâslind etern întru osteneală, fiecare secundă picurând pic-picpic ca într-o imensă peşteră a devenirii: ochi se închid şi ochi se deschid, viaţa-şi are aici izvorul şi capătul în acelaşi timp. Sunt omul cel mai important din univers, punctul din care începe şi punctul în care se sfârşeşte. ZIC UNII CĂ AŞ FI NEBUN, POATE CĂ N-AR TREBUI SĂ-I ascult... Îmi fac rău, mă pot perturba, greşi, ar putea întrerupe procesul, provocând Apocalipsa. Dar eu sunt aici, ei sunt acolo, eu sunt filtrul secundelor, stăpân, esenţa clipei; ei sunt dispersie, haos, majoritatea lor înecaţi în trecut, de-a pururea în derivă. Eu sunt licăr, ei penumbră, eu conştiinţa, ei balastul, ei sunt carnea, eu sufletul. Idee sunt. Am două feţe: cea de Ieri şi cea de Mâine, fiind, în acelaşi timp, şi Azi. Ca un pendul. Atras. 144

|Întâlnire cu cei care am fost

Respins. Învins şi neînvins. Eu sunt omul-secundă. Cel-care-înţelege. Nu-mi faceţi rău. ÎN FIECARE SECUNDĂ SE REVARSĂ ÎN MINE O SECUNDĂ. Apoi alta şi alta. Secundele sunt cărămizi. Timpul, un zid. Ne îngropăm în propria noastră devenire şi trecere. Căci asta faci: treci şi te petreci. Ca într-un neînţeles poem. Eu sunt Alesul. Celălalt... Deşi aici, în ospiciu, unii consideră c-aş fi nebun. De asta stau, uneori, închis şi legat: să nu mă poată vătăma nimeni… ÎN LIPSA LUI VLASE, ÎN TIMPUL MEU S-A CREAT UN GOL imens, de neumplut. Era ca o prăpastie care mă despărţea de realitate; Vlase a însemnat mult pentru noi toţi. Absenţa lui o resimţeau şi alţii. Unul care-şi zicea Cioplitor s-a gândit să-i facă o statuie. Am pune-o în parc, spunea. Ideea ni s-a părut bună. Dar ca să-şi realizeze proiectul, sculptorul a încălcat unele reguli de convieţuire a viilor și morților: a fost prins într-o noapte dezgropând sicriul lui Vlase, căci îl vroia cu tot dinadinsul drept model. L-au băgat la izolator, iar Vlase a fost înmormântat a doua oară. Poetul i-a dedicat două ode, mi le-a arătat şi mie. Într-una evoca într-o manieră optzecistă şi post-mortem-transmodernistă efectul pe care l-a avut Vlase asupra băieţilor, pomenind de cazul oligofrenului Roată, unul care se rostogolea tot timpul şi căruia Vlase i-a spus odată în glumă: Mai bine ai sări gardul şi ai asculta de-a adevăratelea glasul roţilor de tren... Căci dacă traversai parcul şi dădeai de gard, dincolo, la nici zece metri, era calea ferată. Imbecilul de Roată s-a ascuns seara după gard şi a stat două ore acolo, până a venit acceleratul. A fost găsit în zori, făcut bucăţi, încât a trebuit să-l adunăm cu lingurița. Prea puţini şi-au mai amintit însă că acea idee genială fusese, de fapt, a lui Vlase... În ceea ce mă privea, acum mă simţeam cam singur. Era ca 145

Ladislau Daradici|

o otravă în suflet. Aş fi avut nevoie de băşcăliile lui, mi-era dor de teribilele sale poveşti, de filozofia lui şoadă şi impecabilă. Şi oarecum mă simţeam dator faţă de zilele acelea petrecute împreună. Seara, când a venit doctorul Ugaru, i-am și spus: Dom’le doctor, am nevoie de un caiet: vreau să încep să-mi scriu Jurnalul. Excelent, mi-a răspuns, privindu-mă cu un real interes. Vei primi totul, însă nu te expune prea mult căci, aşa cum spunea şi marele poet Cesare Pavese, cel care pentru o târfă a făcut exact ce a făcut şi Vlase, adică s-a sinucis, laborare stanca! L-am întrebat ce înseamnă asta. Mi-a spus: Munca oboseşte. Era adevărat. Adică o tâmpenie. E ca şi cum nici n-aş scrie, i-am spus. Adică cel care scrie mai întâi trebuie să gândească, nu? Aşa zicea Vlase. Iar eu oricum gândesc. Tot timpul gândesc, sunt un om lucid, doar dumneata mi-ai spus că boala mea se numeşte exces-de-luciditate. Ceva de genul existenţialismului lui Sartre şi al lui Camus, cel care l-a făcut fericit pe Sisif, în schimb a lăsat-o să moară de ciumă pe soția doctorului Rieux... Deci, dacă oricum gândesc tot timpul, căci suntem trestii cugetătoare, nu-i aşa (am încheiat citatul), e ca şi când jumătatea actului scrisului ar fi deja făcută. În rest, concretizarea ideilor în cuvinte mi se pare o treabă de copil. Adică transcriere banală... Doctorul Ugaru mă asculta surprins: Dumneata eşti un om deosebit, mi-a spus. Da, i-am răspuns şugubăţ. Mă cam supără, din când în când, un rinichi... Însă el nu s-a prins. Aici era buba cu ei: niciodată nu-şi dădeau seama când vorbeam serios sau îi luam peste picior; confuzia asta durează dintotdeauna... E ca şi când, bolnav fiind cu trupul, îi spui unuia să te trateze de impotenţă, când tu de fapt suferi de platfus. Doctorul Ugaru m-a întrebat: Ai lucrat până acum la vreun proiect în sensul ăsta? I-am spus că nu am absolut nici un plan după care voi scrie. Însă lucrarea mea va avea exact zece părţi egale şi că personajul principal va fi, 146

|Întâlnire cu cei care am fost

desigur, Vlase, cel mai bun prieten al meu... M-a întrebat: Şi cu ce vei începe? Cu Vlase, i-am zis, cu ce altceva?! Şi ca să fiu mai concret, voi începe exact cu ziua în care el mi-a propus să mergem să-l vedem pe Poet; era chiar săptămâna în care ne contaminase febra poeziei. Sau pojarul-jar, cum zicea Vlase...

147

Ladislau Daradici|

DESPRE AUTOR Ladislau DARADICI este prozator, poet, critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor. Trăieşte în Deva, unde este profesor de limba și literatura română. Debutează în 1992, în Luceafărul, iar editorial în 2000, cu volumul de proză fantastică Întâlnire cu cei care am fost. Ulterior publică alte șapte volume de proză fantastică: Înaripatele din vis (2005), Maria, viaţa ta e o flacără... (2010, premiul Uniunii Scriitorilor), Povestiri: Mașina de scris, Vânătoare de mistreți, Sub cetini în țărână (2011), Călăuzitorul de suflete (2014, premiul Uniunii Scriitorilor), Oraşul sufletelor amestecate (2015, roman), Chiulind de la ora de moarte (2018, premiul revistei Discobolul) și Povești de dragoste muritoare (2020). Publică volumele de versuri Cocostârcii Domnului (2001) și O sută de cuvinte (2021). Semnează cinci cărți de critică literară, dintre care Rezervor. Despre alcătuirea poemului (2016, premiul Revistei Discobolul) și Rezervor. Despre frumusețea imaginației poetice (2017). După ’89, colaborează cu Ardealul literar, Arhipelag, Astra, ArtPanorama, Algoritm literar, Contemporanul, Cafeneaua literară, Convorbiri literare, Discobolul, Familia, Feed Back, Luceafărul, Nord literar, Orient latin, Poesis, Poezia, ProSaeculum, Provincia corvina, Reflex, Semne, Vatra veche, Vox libri, Zona literară și altele. Deține o serie de premii, printre care și Trofeul Arthur pentru Să fii păstor la mieiiapelor, roman pentru tineret (2014). Prezent în antologii, a fost inclus și în Cele mai frumoase proze ale anului (Editura Adenium, 2014), în volumul colectiv Uite cine vorbeşte (Editura Arthur, 2016) etc.

148

|Întâlnire cu cei care am fost

EDITURA BISCARA 2021

ISBN 978-606-95107-9-7

www.editurabiscara.ro

149