Geanina Constantin
Adeluța
și lumea nevăzută a îngerilor
Cu ilustrații de Teodora Oprea
P a n t eli m o n 2 0 1 7
© 2017 – Editura Viață și Sănătate Toate drepturile rezervate. Redactare: Florin Bică Corectură: Lavinia Goran Grafică și tehnoredactare: Dragoș Gârea Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate prin rețeaua sa națională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poștă sau agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CONSTANTIN, GEANINA Adeluţa şi lumea nevăzută a îngerilor / Geanina Constantin ; cu il. de Teodora Oprea. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2017 ISBN 978-606-911-203-8 I. Oprea, Teodora (il.) 087.5
E
o dimineață frumoasă de iunie. Pe balansoarul din curte, aflat între cireși, stă bunicul Iliuță. Jos, la picioarele lui, toarce Pic, pisoiul leneș și veșnic somnoros al casei. Deși se uită într-o carte, bunicul Iliuță mustăcește șugubăț. Știe că în vița-de-vie de lângă poartă s-a tupilat Adeluța, nepoțica lui, și că e pregătită să-l sperie. Spre amuzamentul bunicului, în dimineața asta, leoaica Adeluța s-a încurcat între liane și s-a împiedicat. În loc să apară pe neașteptate în spatele bunicului, răcnind fioros, fetița ateriză la picioarele lui, cu nasul proptit în blănița cafenie a pisoiului. Nemaiputând să se abțină, bunicul izbucni în râs, iar Pic, trezit din somn, mieună îmbufnat. — Adeluța mea scumpă, ce-ai pierdut? o întrebă bunicul pe un ton voit nedumerit. — Nimic, bunicule, nimic, eu doooar…, se bâlbâi Adeluța, neștiind ce să spună, în timp ce se ridică de jos și își scutură rochița de praf. Bunicul își luă nepoțica în brațe și o așeză în balansoar, lângă el. Vioaie, fetița începu să-și legene picioarele, spre nemulțumirea lui Pic, care se văzu nevoit să-și schimbe iar locul. 3
— Bunicule, cum se face că ești atât de curajos? Uite, eu încerc în fiecare zi să te sperii, dar nu-mi iese niciodată. Ție chiar nu ți-e frică de nimic? Nu te sperii nici de leu, nici de urs, nici de mistreț! Nici nu știu ce animal să mai zic. Nu cred că există bunic mai viteaz ca tine! — Asta crezi tu despre mine? întrebă bunicul Iliuță un pic surprins. — Da, bunicule, asta cred! Și o să le spun şi copiilor cu care mă joc ce bunic am! Ei știu că eu sunt fricoasă și că fug de fiecare dată când văd omizi sau gândaci. De-acum înainte le voi spune că, atunci când voi crește mare, voi fi la fel de curajoasă ca bunicul Iliuță. — Adeluța, Adeluța, scumpetea lu’ bunicu’! O să-ți mărturisesc un secret… — Un secret? Adică un secret tainic, misterios și neștiut de nimeni? — Exact așa! Un secret tainic, misterios și neștiut de nimeni! o aprobă bunicul, râzând. — Păi, spune-mi-l! Spune-mi-l! Sunt numai urechi! exclamă Adeluța entuziasmată. — Ochi și urechi…, îi șopti bunicul. Fetița se cocoță cu picioarele pe balansoar și se întoarse spre bunicul Iliuță, pregătită să-i afle marele secret. — Știi, Adeluța, secretul meu este că și eu sunt la fel de fricos ca tine… — Ce spui? Nu, bunicule, nu se poate una ca asta… Te știu de-o viață! Te-am văzut de-atâtea ori. Tu nu te sperii de nimic! Nu te-ai speriat nici când am văzut șobolanul ăla gri în fundul grădinii, nici când s-a repezit la tine cloșca aia înfuriată, care a crezut că îi furi puișorii… — Adeluța mea dragă, o întrerupse bunicul, mă bucur că mă crezi curajos, dar adevărul este că și eu mă tem de o mulțime de lucruri, la fel ca tine și ca bunica 4
Miuța. Uite, de exemplu, mi-e frică să umblu noaptea singur prin curte, mă tem de viespi și de taurii furioși, dar și de oamenii puși pe harță și de trăsnete. Ce mai încolo și-ncoace, mă tem de o mulțime de lucruri! Adeluța făcu ochii mari, clipi de câteva ori și rămase cu gura căscată. — Aoleu, bunicule, chiar așa de sperios ești? — Fix așa! — Și când ți-e frică, de ce nu țipi și nu plângi? Ai văzut că eu țip de fiecare dată când văd o omidă de-aia mare şi verde sau când mă aleargă curcanul prin curte… — Am văzut, Adeluța, am văzut! Cred că și vecinii noștri au auzit, zise bunicul, râzând. Fetița chicoti, înțelegând la ce anume se referise bunicul. Așa era ea. Țipa cât o ținea gura când vedea vreo insectă prin curte. Când îi auzeau țignalul, vecinii știau: Adeluța a venit la bunici și a dat piept cu vietățile feroce de pe bătătură. — Să-ți explic, Adeluța. Deși mi-e frică, știu că nu sunt niciodată singur, pentru că îngerul meu păzitor are grijă de mine mereu. Preț de o clipă, Adeluța lăsă capul pe spate, ca și cum ar fi vrut să exclame: Ahaa! Deci asta era! Brusc, își încruntă sprâncenele micuțe și îl întrebă pe bunicul Iliuță: — Dar… ce este un înger? — Hmm… Îngerii sunt niște ființe speciale pe care le-a creat Dumnezeu. De obicei, noi, oamenii, nu îi vedem pe îngeri. — Sunt invizibili? — Se poate spune și așa! — Și-atunci, de unde știm că îngerii există de-adevăratelea? — Știm că există deoarece Biblia ne spune lucrul acesta și, în plus, au fost ocazii când unii îngeri li s-au arătat anumitor oameni. 6