Fernando Magellan si aventura primei calatorii in jurul lumii by Editura Viață și Sănătate

fernando magellan și aventura primei călătorii în jurul lumii

Samuel Willard Crompton

FernandO MagellaN și aventura primei călătorii în jurul lumii

Cu o introducere de William H. Goetzmann Traducere din limba engleză de Florin Bică Cu ilustrații de Sebastian Baculea

P a ntel imo n 2 0 21

Redactare: Florin Bică Corectură: Lavinia Goran Grafică și tehnoredactare: Dragoş Gârea Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi achiziţionate prin reţeaua sa naţională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare: Editura Viaţă şi Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CROMPTON, SAMUEL WILLARD Fernando Magellan şi aventura primei călătorii în jurul lumii / Samuel Willard Crompton ; cu il. de Sebastian Baculea ; cu o introd. de William H. Goetzmann ; trad. din lb. engleză de Florin Bică. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2021 ISBN 978-606-087-015-9 I. Baculea, Sebastian (il.) II. Goetzmann, William H. (pref.) III. Bică, Florin (trad.) 910.4 929

CuprinS Introducere

1. Strâmtoarea

2. Portugalia și Spania

3. Magellan în Oceanul Indian 4. Regele Spaniei

5. Magellan în Oceanul Atlantic 6. Rebeliune!

7. La capătul lumii

8. Magellan în Oceanul Pacific 9. Tragedie în Filipine

103

10. Magellan și istoria

115

Cronologie

130

Bibliografie

132

Index

133

IntroducerE de William H. Goetzmann, Universitatea Texas, Austin, SUA

xploratorii au fost întotdeauna oameni cu spirit de aventură. Au fost, și sunt și azi, oameni cu viziune și, întâi de toa-

te, plini de curiozitate. Poetul englez Rudyard Kipling a descris cândva psihologia din spatele curiozității unui explorator prin cuvintele: Ceva-i ascuns. Du-te și caută! Du-te și privește dincolo de Orizont! Ceva-i pierdut în spatele Orizontului. Pierdut și așteptându-te pe tine. Du-te!* *

Rudyard Kipling, versuri din poemul „The Explorer”.

Samuel Willard Crompton

Miguel de Cervantes, marele autor al romanului Don Quijote, a tânjit să fie explorator-conchistador. Așa că i-a trimis o scrisoare lui Filip al II-lea, regele Spaniei, cerând să fie numit în fruntea unei expediții în Lumea Nouă. Filip al II-lea i-a refuzat cererea. Mai târziu, pe când se afla în închisoare, Cervantes și-a luat revanșa. A scris povestea nemuritoare a lui Don Quijote, cavalerul din La Mancha, pe jumătate sărit de pe fix și epuizat emoțional, care a „explorat” Spania alături de loialul său camarad Sancho Panza. Cartea lui Cervantes a fost, probabil, prima dintr-un lung șir de romane revanșarde – o satiră la adresa adevăraților exploratori-conchistadori. Mulți dintre acești exploratori-conchistadori, printre care se numără Columb și Cortés, sunt considerați adeseori niște eroi care au descoperit lumi noi și imperii. Au fost curajoși, sfidători și inteligenți, dar majoritatea dintre ei au manifestat cruzime față de populațiile indigene pe care le-au întâlnit. Cortés, de exemplu, cu o trupă de doar cinci sute de conchistadori spanioli, a distrus marele Imperiu Aztec. Și-a bătut joc de zeitățile aztecilor și le-a distrus templele. La scurt timp după aceea, mult mai spre miazăzi, în America de Sud, Francisco Pizzaro și Hernando de Soto i-au făcut același lucru Imperiului Incaș, care se afla ascuns în spatele unui enorm platou deșertic, printre munții semeți din Peru. Ambele fapte păreau imposibil de realizat, și totuși conchistadorii aceștia nu numai că au înfrânt natura și armatele indigene, dar le-au furat acestora aurul și au devenit 8

Fernando Magellan și aventura primei călătorii în jurul lumii

niște aristocrați bogați. Și mai uimitor este faptul că au convertit țări întregi, ba chiar un continent la catolicismul spaniol. Templele îmbibate de sânge au fost înlocuite de catedrale, iar oamenii din America de Sud și Centrală până în nord, la granița Mexicului, au vorbit în scurtă vreme doar două limbi – portugheză în Brazilia și spaniolă în restul țărilor, această din urmă limbă ajungând să fie vorbită chiar și în sud-vestul Statelor Unite ale Americii. O parte semnificativă din munca de construire a catedralelor și de tranziție de la limbile locale la cele vorbite de cuceritori a fost atribuită numărului mare de misionari spanioli și portughezi, însă probabil că un rol important l-au jucat în sensul acesta și relațiile comerciale, precum și transformarea indigenilor în sclavi. De asemenea, un rol aparte l-au avut misiunile creștine, care erau pe jumătate biserici și pe jumătate comunități care creșteau animale și se ocupau cu agricultura. Aici, indigenii găseau protecție împotriva dușmanilor și o viață caracterizată de stabilitate. Bineînțeles că un număr mare de indigeni s-au alăturat misiunilor acestora. Misiunile se aflau la concurență cu șefii de trib – niște indigeni plini de cruzime – în ce privește asigurarea protecției și a resurselor de hrană. Sunt întrebări pe care trebuie să ni le punem. Cuceririle spaniolilor au condus la o creștere a nivelului de viață? O religie a dragostei i-a atras pe indigeni mai mult decât una bazată pe teroare totală, în care inimile erau smulse din piept și trupurile sfârtecate pe treptele abrupte ale temple9

Samuel Willard Crompton

lor, unde, probabil, erau mâncate de câini sau de alte animale sălbatice? Acestea sunt întrebări la care să te gândești pe măsură ce citești cartea. Sunt întrebări profunde, chiar și în zilele noastre. Expresia „teritorii noi” nu are în vedere numai emisfera vestică și cuceririle făcute de spanioli și de portughezi acolo. Istoria explorărilor ar trebui să înceapă, probabil, cu vikingii aprigi – cu Eric cel Roșu, care a descoperit Groenlanda în 982, și cu Leif Ericson, care a descoperit nordul Americii în 1002, pe urmele lui călcând, probabil după un an, un colonist pe nume Bjorni. Diversele saga ale vikingilor (adică povești transmise de la o generație la alta) spun istoria acestor bărbați și a lui Fredis, prima femeie care a descoperit un teritoriu nou. Aceasta i-a salvat pe vikingi când, mânuind o sabie lată și urlând ca ieșită din minți, i-a pus pe fugă, de una singură, pe indigenii Beothuk, care erau pe punctul de a rade de pe fața pământului cele mai timpurii așezări ale vikingilor din America de Nord, dintre cele care au putut fi identificate. Totuși, vikingii nu au rezistat în America de Nord la fel de mult precum în Groenlanda și în nordul Angliei. Indigenii din nord erau mult mai duri decât cei din zonele sudice și din Caraibe. Departe de locurile acelea – practic, în cealaltă parte a lumii – negustorii își croiau drum spre răsărit, spre China. Perșii și arabii, precum și mongolii au statornicit o rută comercială către Estul îndepărtat, trecând prin orașe legendare ca Samarkand, Bukhara 10

Fernando Magellan și aventura primei călătorii în jurul lumii

și Kashgar și traversând munții Hindukuș și munții Pamir, către Tibet și mai departe. Una dintre poveștile interesante este cea a lui Marco Polo, care a pornit din Bizanț (Constantinopolul de mai târziu) – de-a lungul Drumului Mătăsii – spre China și a ajuns la curtea lui Kublai Khan, împăratul mongol. A fost o călătorie de-a lungul unor deșerturi pustii și a unor munți semeți, un drum la fel de lung ca acela străbătut de Columb peste Oceanul Atlantic până în zona Caraibelor. Totuși, voiajul lui Columb a avut loc în condiții mai confortabile și mai puțin periculoase (nu existau pirați încă) decât cele prin care au trecut cei doi Polo – Nicolo și Matteo – care, între anii 1260 și 1269, s-au aventurat de-a lungul acestor pustietăți fără sfârșit, împrietenindu-se cu aprigii mongoli. În 1271, cei doi l-au luat cu ei pe Marco Polo (care era fiul lui Nicolo și nepotul lui Matteo). Marco a intrat în grațiile lui Kublai Khan și a rămas în China până în 1292. Acolo a devenit chiar conducătorul unuia dintre orașele cele mai mari ale lui Kublai Khan; este vorba despre orașul Hangchow. Înainte de a se întoarce acasă, Marco Polo a învățat despre multe dintre porturile chinezești și, datorită comerțului făcut de chinezi, traversând Oceanul Indian înspre vest, a aflat despre Africa de Est tocmai până în Zanzibar. A aflat, de asemenea, și despre Insulele Mirodeniilor și Japonia. Când a revenit în orașul său natal, Veneția, a adus cu el cunoștințe noi, demne de invidiat, despre praful de pușcă, des11

Samuel Willard Crompton

pre hârtie și banii făcuți din hârtie, despre cărbuni, ceai și importanța viermilor care fac mătase. Când a fost luat prizonier de armatele genoveze, a dictat o dare de seamă despre aventurile sale, în care a inclus o mare cantitate de informații noi nu numai despre China, ci și despre geografia a aproape jumătate din globul pământesc. Acesta a fost un moment decisiv al istoriei marilor exploratori. Oare cât de mult au contribuit aceștia la totalitatea cunoștințelor pe care le deține lumea? Acești primi exploratori plini de curiozitate au fost membri importanți ai unei culturi a științei, care a izvorât din comerțul la scară largă și din curiozitatea veritabilă. Cunoștințele câștigate de membrii familiei Polo traversând deșerturi, munți și țări sau regiuni stăpânite de triburi periculoase au fost câștigate cu greu. Când vei citi despre călătoriile lui Marco Polo, încearcă să numeri multele lucruri noi și descrieri pe care acesta le-a adus în țările mediteraneene. În afară de cei din familia Polo au fost numeroși călători musulmani care au ajuns în China, precum Ibn Battuta, care a pornit din nordul Africii, din Maroc. Un rabin și negustor evreu din Italia, Jacob dʼAncona, și-a croit drum prin India, în 1270, către marele port comercial chinezesc Zaitun, unde a petrecut foarte mult timp. Acești doi călători și exploratori au lăsat rapoarte amănunțite despre expedițiile lor, care au rivalizat cu acelea ale familiei Polo, fiind totuși mai puțin cunoscute, așa cum au fost și relatările 12

Fernando Magellan și aventura primei călătorii în jurul lumii

călugărilor romano-catolici care au ajuns în China, dintre care unul a devenit episcop de Zaitun.* În anul 1453, Imperiul Otoman a tăiat accesul pe Drumul Mătăsii spre Asia. Turcii au fost însă contrariați când, în 1497 și 1498, căpitanul portughez Vasco da Gama, pornind de la Lisabona, a ocolit Africa prin punctul ei cel mai sudic, ajungând în Mozambicul controlat de arabi și, traversând Oceanul Indian, a poposit la Calicut, pe coasta de vest a Indiei. El a avut de înfruntat ostilitatea negustorilor arabi care dominau orașul Calicut. Da Gama a rezolvat problema aceasta în 1502, când a făcut o a doua călătorie, cu douăzeci de corăbii comandate de alt portughez – Pedro Álvares Cabral – cu scopul de a apăra interesele coloniștilor. Da Gama a asediat orașul Calicut și a distrus o flotă de douăzeci și nouă de vase de război. A făcut din Calicut un oraș sigur pentru coloniștii portughezi și a deschis un drum al mirodeniilor către insulele Indiilor de Est, ceea ce a dus la îmbogățirea Portugaliei și a Spaniei. La vremea aceea, mirodeniile valorau aproape la fel de mult ca aurul, din moment ce, în lipsa tehnicilor de congelare, mâncarea se strica foarte repede. Mirodeniile ascundeau lucrul acesta și, în plus, dădeau gust bun mâncării. Aproape în fiecare cultură a lumii există un fel de tocană. Cam toate mâncărurile de felul acesta depind de mirodenii. Ai putea spune numele câtorva mirodenii aduse din îndepărtatele Insule ale Mirodeniilor? * Jacob DʼAncona, The City of Light: The Hidden Journal of the Man Who Entered China Four Years Before Marco Polo, New York, Citadel Press, 1997.

Samuel Willard Crompton

Desigur, toată lumea a auzit de Cristofor Columb care, în 1492, a navigat spre vest, traversând Oceanul Atlantic în căutarea Indiilor și a Chinei. În schimb, pe parcursul a patru călătorii, el a ajuns în Hispaniola (azi, Haiti și Republica Dominicană), în Cuba și în Jamaica. El a deschis perspectiva unei Lumi Noi, locuită de ceea ce a numit, în mod greșit, indieni. Diverși conchistadori au mers pe urmele lui Columb, între aceștia numărându-se italianul Amerigo Vespucci, care a călătorit în numele Portugaliei și, în 1502, a ajuns în America de Sud, acolo unde astăzi se află Brazilia. Acostarea sa în locurile acelea explică originile limbii portugheze în Brazilia, precum și felul în care America și-a dobândit numele său renascentist de pe hărțile desenate pe pergament sau pe piei de oaie uscate. Între timp, englezii au auzit zvonuri despre descoperirea de către portughezi a unor locuri de pescuit extraordinare în preajma peninsulei Labrador (descoperite de vikingi și redescoperite de un misterios marinar portughez, care ar fi navigat în nume propriu și care s-ar fi numit... Labrador). Englezii l-au trimis pe John Cabot, în 1497, să găsească locurile acestea. Cabot a reușit să ajungă acolo și a găsit și Labradorul, și insula Newfoundland. Astfel, englezii au descoperit America de Nord. Pe lângă acestea, sunt și poveștile stranii ale altor exploratori de tărâmuri noi – Juan Ponce de León, care a căutat bogății și o misterioasă fântână a tinereții (adică a vieții veșnice) și care a murit în 14

Fernando Magellan și aventura primei călătorii în jurul lumii

Florida; Francisco Coronado, ai cărui oameni au descoperit Marele Canion și care au fondat la Zuni ceea ce avea să fie inima sud-vestului spaniol, înainte de întemeierea orașului Santa Fe; de Soto, care, după ce a dat o mână de ajutor la cucerirea incașilor, a devastat plin de îndrăzneală zona de sud și sud-est a Americii de Nord. De Soto a descoperit că amerindienii care își aveau centrul la Cahokia, de-a lungul fluviului Mississippi (aproape de orașul Saint Louis din zilele noastre), nu aveau aur și nu a fost primit bine de aceștia. Garcilaso de la Vega – supranumit El inca – a supraviețuit cât să poată scrie povestea lui de Soto, intitulată Regeștile cronici ale incașilor, o poveste revanșardă, care să facă pereche cu aceea a lui Cervantes, cel care, la fel ca Garcilaso de la Vega, avea să sfârșească în orășelul spaniol Burgos. Cei doi scriitori nu s-au întâlnit niciodată. Oare cum de nu s-a întâmplat lucrul acesta, mai ales că Cervantes era colector de taxe? Poate că asta s-a întâmplat pe când el se afla în închisoare, scriind Don Quijote. În 1513, Vasco Núñez de Balboa a descoperit Oceanul Pacific, văzut „de pe un pisc muntos al provinciei Darien”*, dar a fost decapitat la scurt timp după aceea de către un conchistador rival. Însă, probabil că realizarea cea mai măreață din Oceanul Pacific a fost călătoria întreprinsă de Fernando Magellan în jurul lumii (între anii 1519 și 1522), călătorie căreia nu a reușit să-i supraviețuiască. *

John Keats, „On First Looking Into Chapmanʼs Homer”.

Samuel Willard Crompton

Magellan a fost un portughez care a navigat în numele Spaniei, călătorind spre sud pe Oceanul Atlantic, și-apoi trecând prin strâmtoarea care azi îi poartă numele – un îngust pasaj de trecere către Oceanul Pacific. El a traversat acest al doilea ocean până în Filipine, unde a fost ucis într-o luptă cu băștinașii. După cum a scris unul dintre biografii săi, Magellan „a navigat peste marginea lumii”.* După moartea lui, oamenii săi au continuat să navigheze spre vest, iar Victoria – ultima corabie rămasă dintre cele cinci cu care a plecat – deteriorată și ponosită, a ajuns în Spania. Sir Francis Drake, un corsar și dușman neînduplecat al Spaniei, a navigat în numele reginei Elisabeta a Angliei, în anul 1577, ca să găsească un pasaj de trecere pe deasupra Americilor. Deși a navigat, după propriile-i cuvinte, „de-a lungul părții celei mai îndepărtate a Noii Spanii”**, ajungând în nord probabil până în Alaska, nu a găsit pasajul de trecere căutat. Apoi a navigat spre vest, în jurul lumii, până în Anglia. A supraviețuit și a dat o mână de ajutor la înfrângerea uriașei armade spaniole, trimisă de regele Filip al II-lea să cucerească Anglia în 1588. Din păcate, Drake nu a putut renunța la vechile sale obiceiuri piraterești și a murit din cauza dizenteriei la Porto Bello, în Panama. Drake nu a găsit ceea ce căuta * Laurence Bergreen, Over the Edge of the World: Magellanʼs Terrifying Circumnavigation of the Globe, New York, William Morrow & Company, 2003.

A se vedea Richard Hakluyt, Principal Navigations, Voyages, Traffiques and Discoveries of the English Nation, secțiunea despre Sir Francis Drake.

Fernando Magellan și aventura primei călătorii în jurul lumii

„dincolo de Orizont”, însă nu curiozitatea a fost ceea ce i-a pus capăt vieții. Poate că, dintre exploratori, el a fost cel mai mare. În timp ce citești despre viața marelui explorator Magellan, gândește-te la numeroasele întrebări care se nasc din lectură și care, sper eu, te vor inspira spre fapte mărețe.

1 StrâmtoareA

ra a treia săptămână a lunii octombrie din anul 1520. Patru corăbii mici s-au apropiat de o cale navigabilă numită strâmtoare. La bordul lor se aflau în jur de două sute de oameni proveniți din Spania, Portugalia și alte țări europene. Comandantul lor era Fernando Magellan. Acesta avea cam patruzeci de ani și își petrecuse cel puțin o jumătate din viață pe

Samuel Willard Crompton

mările și pe oceanele lumii. Nimic din tot ce făcuse înainte nu fusese la fel de palpitant ca momentul acesta. De zile și luni întregi, Magellan se afla în căutare. De luni și ani de zile, visa întruna. Iar acum, în sfârșit, intrase în strâmtoarea care azi îi poartă numele. O numim Strâmtoarea Magellan. Dacă te uiți pe o hartă a emisferei vestice, vei observa că Americile de Nord, Centrală și de Sud alcătuiesc împreună o linie de pământ remarcabilă. De la Golful Hudson, în nord, până la Tierra del Fuego – Țara de Foc – în sud, aproape că nu este niciun loc pe unde navele maritime ar putea să traverseze dincolo. Însă ideea de a trece dincolo de Americi pentru a ajunge în China, în Japonia sau în India a fost una valoroasă. Unul după altul, diverși navigatori și-au pierdut viața încercând să găsească așa-numitul „pasaj nord-vestic”. Fiecare dintre navigatori spera ca, trecând dincolo de teritoriile stâncoase ale Americilor de Nord, Centrală sau de Sud, să ajungă la comorile legendare ale tărâmurilor răsăritene. Vreme de mai multe secole, nimeni nu a fost în stare să găsească pasajul nord-vestic. Cu excepția unor scurte perioade, când soarele verii topește ghețarii arctici, nu există un astfel de pasaj de trecere. În schimb, există un pasaj sud-vestic. Doar că nu îl numim așa, ci îi spunem Strâmtoarea Magellan, în cinstea marelui explorator. Aceasta este povestea lui. Oamenii din zilele noastre traversează încă Strâmtoarea Magellan. Varietatea formelor de uscat și a apelor de aici îi uimesc. Prin locurile acestea, pă20

Fernando Magellan și aventura primei călătorii în jurul lumii

Strâmtoarea Magellan. Gravură publicată în anul 1897.

mântul este încă destul de puțin vizitat de oameni. În funcție de perioada anului, se pot vedea coline de gheață. În clima neprietenoasă de aici supraviețuiesc numeroși pinguini și alte animale rezistente. În cea mai mare parte, locul acesta oferă stâncă, apă și gheață. Pe aici a intrat Magellan în data de 20 octombrie a anului 1520. A fost nevoie de multă credință pentru a pătrunde în strâmtoare. Magellan nu avea la dispoziție vreun GPS care să-l ghideze. De fapt, el nici măcar nu deținea ceea ce am putea numi o busolă și un echipament de navigație adecvat. Ca toți navigatorii timpului său, Magellan se baza pe proprii ochi, pe propriul auz, pe Steaua Nordului și pe Crucea Sudului. Acestea au fost instrumentele pe care le deținea când s-a avântat în 21