Amintiri din copilarii by Editura Viață și Sănătate

Amintiri din copilďż˝rii

AMINTIRI DIN COPIL�RII Florin Bică (editor) Cu ilustrații de Sebastian Baculea

P a ntel imon 2017

Redactare: Florin Bică Corectură: Delia Mirela Buciuman Tehnoredactare: Dragoş Gârea Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi achiziţionate prin reţeaua sa naţională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare: Editura Viaţă şi Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Amintiri din copilării / ed.: Florin Bică ; il.: Sebastian Baculea. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2017 ISBN 978-606-911-187-1 I. Bică, Florin (ed.) II. Baculea, Sebastian (il.) 821.135.1

„Vai, se adresă el lumii în general. Iar am dat de bucluc.” Michael Bond, Un urs pe nume Paddington

„Simpatice gângănii sunt greierii! Am învățat astă-vară să-i scot din gaura lor cu un fir de pai. Îi zădăram ce-i zădăram, și ieșeau furioși pe pai. Simpatici sunt!” Mircea Sântimbreanu, Recreația mare

„Nu există manuale care să-ți spună cum să te comporți în fiecare situație din viață, știți? De aceea eu spun mereu că întotdeauna este mai bine să te situezi de partea binelui. Ăsta-i secretul. Când nu știi ce să faci, fii bun. Nu poți da greș.” R. J. Palacio, Cartea lui Julian

Au fost odat� ni�te copii minuna�i

Se spune că în oamenii mari stau ascunși, departe de ochii lumii, niște copii. Or fi oare niște copii cuminți și exagerat de serioși, așa cum sunt cei mari? Păiii… nu prea. Ca mai toți copiii din lume, și ei sunt puși pe șotii, glume și joc. De fapt, acești oameni mari au fost odată, cu multă-multă vreme în urmă, copiii care se ascund în ei astăzi. Cu timpul, s-au schimbat. Și-au dat dinții de lapte pentru alții mai rezistenți, au terminat școala, le-au crescut mustăți și au început să meargă la serviciu, plini de entuziasm, firește. Uneori însă, când nimeni nu îi vede sau când cred ei că nimeni nu-i observă, copiii care se ascund în oamenii mari ies la lumină. Sigur, vă întrebați deja pe unde or ieși oare. Au ei niște ușițe secrete. Pe acolo se strecoară tiptil-tiptil ca să mai dea câte o raită prin locurile unde s-au jucat odată, ca să alerge, să sară coarda ori să țopăie într-un picior în pătratele șotronului, să râdă în hohote ori să se dea de-a dura prin iarbă. Și, uite-așa, după ce se amuză și retrăiesc momente de bucurie pură, ca acelea din copilărie, se scutură de praf și se întorc la locul lor, în oamenii mari care au devenit. Dar păstrează în suflet dorința după prilejuri noi de a-și face de cap și de a copilări din nou. 7

Amintiri din copilării

Cartea pe care o țineți în mâini, Amintiri din copilării – și sunt sigur că o țineți frumos, fără să o mâzgăliți și fără să-i îndoiți paginile – este în realitate una dintre ușițele secrete despre care v-am spus. Pe ușița asta au dat buzna afară niște copii. Sunt copii de demult, de pe vremea când voi, copiii de azi, nici măcar nu vă povesteați. Și au ieșit la plimbare, și s-au ținut de povești, și și-au adus aminte. Este atât de frumos să-ți amintești despre odinioară, să te revezi cocoțat pe gard sau tocmai sus, pe cracă, mușcând cu poftă dintr-un măr! Surpriza este că amintirile copiilor despre care vă spun v-au rămas vouă. Sunt aici, în carte, scrise cu litere frumoase pe hârtie. O să le citiți și o să vă amuzați. Sunt sigur. Să fiți totuși atenți, că fiecare dintre poveștile lor are un tâlc ascuns în ea, așa cum stă sâmburele ascuns în caisă. Când veți găsi sâmburele poveștii, să-l spargeți și să-l mâncați. O să vă prindă bine. V-ar plăcea cu siguranță să-i cunoașteți pe cei care și-au depănat amintirile și care și-au spus poveștile. Pe toți. Uite-l pe Dănuț, care vă zâmbește blând și vă mângâie ușor pe creștet! Lângă el este chiar Cristinel, care știe taaare multe; e deștept, să știți. Și pe urmă vine Alina, care este corectă și cu mult bun-simț, întotdeauna. Ei, dar uite-o și pe Geanina! O să vă placă de ea, că e glumeață. Nu o scăpăm din ochi nici pe Corina cea vorbăreață și prietenoasă. Buuun, și uite așa am ajuns la bunicul Ion, despre care trebuie să aflați că știe o mulțime de povești și că dă mereu sfaturi înțelepte. Dar tot aici este Raluca, mereu elegantă, mereu zâmbitoare. „Cris-ti-naaa! Cristina, vino și tu cu noi!” (Cristina e mereu pe munte, dar o să coboare repede, să vă cunoască pe toți.) Lui Bogdan îi plac poezia și cântecul și să povestească; da, da, o să vă povestească și vouă ceva interesant. Iar imediat după aceea urmează la rând Ligia, care, de fiecare dată când stă de vorbă cu voi, copiii, este blândă și zâmbitoare. 8

Au fost odată niște copii minunați

Gata! Piua! Vine Alina-care-râde-și-glumește-și-pe-copii-îi-iubește. Hai, o roată în jurul ei! (Atenție! Sunt două Aline. Să nu le confundăm.) Iar acum ne apropiem de celălalt capăt al grupului de copii de demult și ajungem la Dragoș, pe care îl veți recunoaște după zâmbetul cu gura până la urechi (chiar și atunci când cântă frumos, frumos de tot). Și-am ajuns și la mine, Florin. Nici nu știu ce să zic. Am rămas la urmă, că am nasul mai mare și n-a intrat decât aici. Toți copiii aceștia, astăzi mari, au pus mână de la mână, din sufletul și din dragul lor pentru copii, ca să vă îmbie să intrați prin ușița lor secretă și să porniți într-o călătorie printre amintiri din copilăriile trăite cândva. Ei bine, da! Au fost odată niște copii minunați… Așa, ca voi. Lectură plăcută! Cu mare drag, Florin Bică, copil în rezervă

CONCHISTADORII DE PEPENI de Dănuț Bărcăcianu

D�nu� B�rc�cianu este pastor și profesor de religie. A început să citească în copilărie, la îndemnul celui mai bun prieten, Cătălin Diaconu, a cărui mamă era învățătoare și bibliotecara școlii. Într-o zi, Cătălin l-a luat la bibliotecă, unde Dănuț a rămas fascinat de mulțimea cărților. De atunci a citit tot ce i-a trezit interesul, cartea cea mai valoroasă pentru el fiind Biblia. Este pasionat de muzică, naiul fiind instrumentul pe care îl studiază în prezent la Universitatea Națională de Muzică din București. Pentru că iubește mult copiii, merge adeseori în școlile din București și Ilfov, pentru a prezenta lecții de viață cu ajutorul povestirilor valoroase.

Conchistadorii de pepeni

— Dane, am auzit că s-au copt pepenii în via Asociației! — Serios? întrebai eu, provocator, vrând să aflu mai multe amănunte. — Daaa…, a luat Fănel aseară unu’ mare și copt! L-a mâncat cu băieții în fâneață, la Dobre. — Hmm…, făcui eu, parcă neștiind ce să cred. Pe culmea dealurilor care străjuiau de veacuri ulița noastră se întindeau de mai mulți ani viile Asociației Agricole Răcăciuni. Mii și mii de hectare de vie, cu fel și fel de soiuri de struguri, unele despre care nici măcar nu auzisem. Statul investise foarte mulți bani pentru valorificarea terenurilor deluroase din zona noastră. În primăvara acelui an, conducerea Asociației hotărâse să cultive cu pepeni spațiile dintre rândurile de viță-de-vie. Bucuria noastră, a băieților! Ne și vedeam stând la taclale și mâncând pepeni în iarba mare și deasă a fânețelor dimprejur. Toată vara am stat cu ochii pe pepenii ăia. În fiecare săptămână treceam ca „nașul” prin tren, din vagon în vagon, să-i luăm la control și să vedem cât au mai crescut. La început fuseseră mici, mici de tot, cam cât sunt nucile. După câteva săptămâni însă, se făcuseră deja mai mari, cât niște portocale mai arătoase. Începutul verii i-a găsit deja la mărimea unor mingi de volei, iar noi ne frecam mâinile de bucurie că nu mai era mult și că, în scurtă vreme, aveam să ne desfătăm cu dulceața și aroma pepenilor. Când colo, ce să vezi?! Într-o zi au apărut în vie, din loc în loc, niște adăposturi așezate așa… cam la înălțimea unui om. N-a trecut mult și, într-altă zi, niște bărbați din satul nostru au întins sârmă peste tot, împiedicând intrarea în vie. Cum se apropia cineva prea mult de rândurile de viță-de-vie, cum era fluierat așa… ca să ia seama. 13

Amintiri din copilării

Misterul s-a risipit destul de repede. Pepenii aveau paznici! Tocmai acum, când începuseră să aibă miezul roșu și dulce! Mare ne-a fost jalea nouă, băieților care ne întâlneam la pășune, cu vitele noastre. Însă Iulian, unul de-al nostru, mai mare cu vreo câțiva ani decât noi, luă hotărât cuvântul și ne risipi imediat orice umbră de amărăciune: — Băi, nu fiți blegi! Ascultați-mă pe mine, că știu eu cum se face treaba! Îl pândim pe paznic și, când se duce în celălalt capăt al viei, unul dintre noi se strecoară, dezleagă pepenii și-i dă de-a dura la vale, prin iarba înaltă, unde nu-i vede nici uliul. Da’ să nu care cumva să sufle vreunu’ o vorbă acasă, că ne-am ars cu toții! M-ați înțeles? Am salutat ideea lui Iulian cu entuziasm, înghițind în sec cu gândul la pepenii pântecoși. — A-ten-ți-u-ne! La posturi, toată lumea! Cristea, tu te duci în vie! — Nu mă duc frate, că mi-e frică! Pe mine mă cunoaște și, dacă mă vede, mă spune lu’ taică-miu și mă snopește! — Nu te duci…, pleci acasă! Neavând încotro, Cristea se tupilă prin iarba înaltă până după muchia dealului. Curând nu-l mai văzurăm deloc. — Dane, tu stai în vale și prinzi pepenii, să nu se ducă în porumb la tanti Maria, că, dacă vede urme că am intrat în porumb, iese ceartă mare! Sării în sus de bucurie. Urma să prind pepenii și să-i distribui cu grijă întregii oștiri. Ce onoare! Ei, doar eram favoritul lui Iulian! Ceilalți fură repartizați și ei, imediat, la posturi de observare și supraveghere a „dușmanului”. — Băi, fiți atenți! făcu Iulian, cu o expresie extrem de serioasă pe chip. Nu trece de voi nici vrabia! Cum ați văzut pe 14

Conchistadorii de pepeni

cineva, fluierați scurt de trei ori! Când o să fluier eu lung, o dată, ne adunăm sub nucul lui Radu. Ne-am înțeles? — Să trăiți! ziseră băieții într-un glas. Pasămite, învățaseră lecția din alte „misiuni speciale”, cum fusese aceea cu perele văratice ale unchiului Iordache sau cea de la nașa Floarea, care avea un cireș de mai, ale cărui crengi doldora de fructe atârnau grele peste gard. Mă așezai la baza dealului și, după câteva minute, care mie îmi păruseră secole, pepenii începură să salte voinicește peste poteca dintre vie și pășune, apoi, mai departe, prin iarba înaltă. Ciudat însă! Deși dealul era destul de abrupt, undeva pe la jumătatea dealului, pepenii dispăreau pur și simplu în iarbă, de parcă ar fi intrat în pământ. Mă plimbam de colo-colo, doar, doar s-o ivi vreun pepene. Nimic! După ce a lansat vreo zece pepeni mari cât o minge de fotbal, Cristea se furișă din vie, se rostogoli prin iarba înaltă și, în câteva clipe, ajunse lângă mine. — Unde-s pepenii, Dane? — Asta mă întreb și eu… S-or fi oprit în iarbă. În clipa aceea, Iulian fluieră lung o dată și, în scurt timp, eram adunați toți sub nuc. — Ce stați? Haideți pe coastă să ne adunăm munca! Am urcat deci prin iarbă și am găsit primul pepene. Dar vai, bietul de el, era spart în bucăți, iar miezul era doar rozaliu, semn că abia începuse să se pârguiască. Toți cei zece pepeni zăceau crăpați și risipiți prin iarbă, cei mai mulți fiind necopți încă. Se spărseseră după doar câțiva metri, din cauza vitezei și a loviturilor încasate la contactul cu pământul bolovănos. Pleava de la iarba uscată se lipise de miezul lor, așa că nu ne puteam înfrupta din ei nici măcar așa cum erau, cruzi. 15

Amintiri din copilÄ&#x192;rii

Conchistadorii de pepeni

O nenorocire nu vine însă niciodată singură. În timp ce căutam să găsim măcar unul întreg, auzirăm un fluierat lung și amenințător de pe culmea dealului. Era paznicul, care ne căuta cu privirea, vrând să-și dea seama cine și ai cui suntem. — Aha! Tu ești al lu’ nea Vasile. Eu eram ăla. — Tu ești băiatul lu’ tanti Ioana… și tu… și pe tine te știu… Gataaa… V-am notat pe toți! Vorbim noi mai târziu! Ne-am întrunit imediat în ședință extraordinară și, de data asta, eu am fost cel care a luat cuvântul: — Eu zic să mergem să cerem iertare. Poate că nu ne spune părinților. — Ce pierdem? îmi ținu isonul Cristea și căzurăm astfel de acord. Urcarăm dealul în șir indian și ne înființarăm în fața adăpostului paznicului. — Nene, nu ne-am dat seama…, începui eu cu glas plângăreț. Ne-a fost poftă și nouă de-un pepene… Vă rugăm, nu ne spuneți părinților! — Uite, facem un târg, zise paznicul, țuguindu-și buzele și umezindu-le, vrând parcă să dea mai multă greutate cuvintelor sale. Aduceți fiecare câte două găleți de apă de la izvor, din vale, și umpleți butoaiele astea! Am acceptat fără crâcnire. Să ne fi văzut cum urcam dealul cu gălețile pline cu apă! Galerele ar fi părut blânde pe lângă pedeapsa noastră. Apoi, când în sfârșit butoaiele au fost pline ochi, omul ne chemă în spatele adăpostului și, ghiciți dacă puteți, ne invită la… masă. În fața noastră, pe o față de masă așternută în iarbă, erau câțiva pepeni mari și copți, tăiați felii, cât să mâncăm pe săturate. — Nu era mai bine, măi băieți, dacă făceam așa de la-nceput? 17

Amintiri din copilării

— Ba da, nene. Era! ziserăm noi. Pepenii aceia au fost cei mai gustoși pe care i-am mâncat în anii copilăriei mele. Iar a doua zi după întâmplarea cu pricina, părinții noștri au aflat ce odrasle harnice aveau ei în casă. De parcă n-ar fi știut deja!