Carutasul din Montana

CĂRUŢAŞUL DIN MONTANA

C.C. ROUSE

DIN MONTANA

Traducere din limba engleză de Emanuela Jalbă-Şoimaru Ilustraţii de Oana Ispir

P a ntel imo n 2 0 21

© 2021 – Editura Viaţă şi Sănătate Toate drepturile rezervate.

English edition copyright © by Pacific Press Publishing Association, Nampa, Idaho, USA. This Romanian-language edition is published under a licensing agreement with the copyright owner.

All international rights reserved.

Titlul în original: Montana Bullwhacker Colecţie coordonată de Florin Bică Redactare: Geanina Constantin Corectură: Lavinia Goran Tehnoredactare: Dragoş Gârea Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi achiziţionate prin reţeaua sa naţională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare: Editura Viaţă şi Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României ROUSE, C.C. Căruţaşul din Montana / C.C. Rouse ; trad. din lb. engleză de Emanuela Jalbă-Şoimaru ; il. de Oana Ispir. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2021 ISBN 978-606-911-983-9 I. Jalbă-Şoimaru, Emanuela (trad.)

II. Ispir, Oana (il.)

821.111

1

Drumul se desparte

Ț

inutul de preerie din Nebraska se întindea cât vedeai cu ochii, fiind încălzit de ultimele raze ale asfinţitului dintr-o seară de iunie a anului 1861. Preţ de mai bine de un kilometru, un şir de căruţe cu coviltir, cu acoperişurile de culoare albă, pline de praful lungii lor călătorii, se întindea într-o procesiune de proporţii prin vegetaţia de preerie.

Lisha Rouse, în vârstă de cincisprezece ani, mic de statură pentru vârsta lui, dar de o duritate ca şfichiuirea biciului, mergea grăbit pe lângă o pereche de cai înhămaţi la o căruţă de mici dimensiuni, care îşi croia drum chiar pe mijlocul convoiului. Fratele lui mai mare, Elliot, cocoţat pe scaunul căruţei, strunea cu fermitate animalele. Caii simţiseră deja mirosul apei, la fel ca toate celelalte animale din convoi, şi doar o intervenţie rapidă, fermă din partea oamenilor îi împiedica să n-o ia la goană înspre râu.

Lisha îşi făcu mâna streaşină la ochi, ca să se apere de ultimele raze ale soarelui, şi se strădui să dea de urma râului şi a clădirilor. Şi el se simţea îmboldit s-o ia la goană, asemenea cailor. Zări, în

5

Căruţaşul din Montana

cele din urmă, aşezarea răsfirată din preerie, în lumina amurgului, iar ochii săi căprui şi vioi înregistrară rapid toate detaliile clădirilor împrăştiate ici-colo.

— Deci acesta este North Platte! exclamă el.

Fratele lui nu luă seama la anunţul pe care tocmai îl făcuse.

Ce altceva putea fi mănunchiul acela de clădiri la care se uitau amândoi, dacă nu North Platte? Cu toate acestea, reflectă Lisha, aşteptau de aproape o lună să dea cu ochii de North Platte.

Elliot îşi scoase pipa din gura, fără ca expresia severă de pe chip să i se îmblânzească vreun pic.

— Lisha, asta este ultima aşezare.

Ridică vocea, încercând să acopere zgomotul convoiului.

— Trebuie să ne hotărâm ce facem!

De o săptămână tot vorbeau despre asta – de fapt, chiar de mai mult timp – chiar de când plecaseră din Franklin County, Minnesota, ca să ţină drumul spre Vest. Când aveau să ajungă la North Platte, însemna că de acolo începea adevăratul Vest Sălbatic. Îşi făcuseră atâtea speranţe acolo, în Minnesota. Vestul, cu promisiunea unei vieţi libere, pline de aventuri, le păruse cel mai grozav plan de viitor pe care-l puteau făuri. Acum însă, niciunul dintre ei nu mai era la fel de sigur în privinţa aurului şi a pieilor de animale care-i aşteptau acolo. De-a lungul călătoriei le ajunseseră la urechi multe întâmplări descurajante. Văzuseră cu ochii lor mulţi oameni dezamăgiţi întorcându-se din acel ţinut fenomenal al aurului. Mulţi pierduseră totul. Bolnavi şi deznădăjduiţi, se întorceau spre Estul mult mai paşnic, cu siguranţa, fermele, grădinile şi păşunile sale pline de turme care păşteau satisfăcute vegetaţia abundentă.

Lisha ştia că întâlnirile cu oamenii aceia şi veştile pe care aceştia le aduceau îl descurajaseră de tot pe Elliot, care nu mai voia să meargă spre Vest, ci spre California. Aici, în North Platte, trebuiau să ia o hotărâre importantă. Să meargă mai departe, spre

6

C.C. Rouse

California, alături de convoiul de căruţe, sau să-şi încerce norocul pe cont propriu?

Lisha ştia, bineînţeles, că decizia îi aparţinea în principal lui Elliot. În vârstă de douăzeci şi cinci de ani, căsătorit, cu doi băieţi mici, Elliot risca mult mai multe decât Lisha, care era cu zece ani mai tânăr decât el. Da, Elliot trebuia să hotărască ce vor face.

— Trebuie să luăm o decizie, Lisha, se auzi vocea lui Elliot.

Continuăm drumul spre California sau o luăm spre Oregon? întrebă el, biciuind scurt spatele cailor. Trebuie să ne hotărâm cât stăm aici, în North Platte.

— Da, ştiu.

Lisha ar fi vrut să spună mai multe. Ştia foarte bine ce voia el.

Personal, ar fi vrut să ia în stăpânire o parte din acel teritoriu bogat, să-şi încropească un rost al lui în sălbăticia aceea promiţătoare, să se stabilească în Vestul sălbatic şi liber, unde ar fi avut posibilitatea să prospere, să se îmbogăţească, împlântându-şi rădăcinile în pământul acela virgin. Deşi prefera s-o ia spre Oregon, din experienţa precedentă cu fratele său ştia că nu trebuia să se arate prea nerăbdător, ba dimpotrivă, putea chiar s-o facă pe indiferentul.

— Vorbeşte, prietene! îl îndemnă Elliot. Eşti deja bărbat în toată firea.

Lisha păstră mai departe tăcerea.

— În ceea ce mă priveşte, continuă Elliot, aş cam lua-o înspre Oregon. Sunt aproape sigur că toate minele de aur din California sunt deja secătuite.

— Oregon îmi convine şi mie, spuse Lisha. Ţinutul e aşa de mare şi de bogat, încât bănuiesc că n-are nicio importanţă dacă mergem şi noi acolo.

Căruţele care mergeau în ritm lent ajunseră, în cele din urmă, la râu şi, în timp ce întunericul serii devenea tot mai dens, călătorii reuşiră să-şi aşeze tabăra. Animalele de povară îşi potoleau în sfârşit setea, iar copiii gălăgioşi se zbenguiau fericiţi în râu. De jur împrejur, Lisha auzea sunetele familiare şi liniştitoare ale topoare-

7

Căruţaşul din Montana

lor care despicau lemne pentru focul de seară şi clinchetul vaselor de cină. Ceva mai târziu, mirosurile amestecate ale mâncărurilor pregătite la foc îi ascuţiră şi mai puternic foamea.

Lisha ştia că întregul convoi avea să petreacă următoarele câteva zile aici, lângă râul Platte, unde femeile îşi puteau spăla rufele, iar animalele puteau paşte în voie. În dimineaţa următoare, Lisha se trezi în zgomotele specifice convoiului. Cocoşii cântau, câinii lătrau, vacile mugeau şi, de peste tot, glasurile copiilor se amestecau sau acopereau uneori toate celelalte zgomote. Ajunseră la el mirosuri de ceai, carne şi fum de la focurile de tabără. Preţ de câteva clipe, îi fu greu să-şi amintească unde se afla. Brusc, conştientiză ce se întâmpla în jur. Îşi aşezaseră tabăra în North Platte, iar Elliot se trezise deja şi făcuse focul.

Lisha se îmbrăcă în grabă, apoi înşfăcă ceainicul şi o traistă cu grăunţe. Cu ochii cârpiţi de somn, căută oala în care preparau micul dejun, dar văzu că Elliot o pusese deja pe foc.

— Azi e ziua cea mare, spuse Elliot, punându-şi un castron cu terci de ovăz. Încă mai vrei să mergi în Oregon?

— Da, dacă vrei şi tu.

Cei doi fraţi mâncară în tăcere. Lisha se întreba ce-or fi făcut Melissa şi cei doi băieţi în dimineaţa aceea minunată de iunie.

— E bine că nu i-am adus pe Melissa şi pe băieţi cu noi, spuse Elliot, de parcă i-ar fi citit gândurile fratelui său. Drumul va fi dificil şi periculos chiar şi pentru nişte tipi duri ca noi – darămite pentru femei şi copii.

Elliot îşi aprinse pipa şi se uită în zare cu privirea lui pătrunzătoare, intensă.

— Ei bine, avem cam tot ce ne trebuie ca să începem o viaţă nouă aici, în Vest, spuse el, întorcându-şi privirea scrutătoare către fratele său mai tânăr. Avem muşchi viguroşi şi mai avem şi dorinţa puternică de a trăi o viaţă dură, liberă. Suntem obişnuiţi să muncim din greu şi asta ar trebui să ne ajute să facem bani.

8

Căruţaşul din Montana

— Nu pot să nu mă gândesc la amărâţii ăia pe care i-am văzut întorcându-se în Est, spuse Lisha. Uneori mă întreb dacă nu cumva au crezut şi ei că banii – adică aurul – contează mai mult decât orice altceva.

— Poate că da, poate că nu… Îl mai ţii minte pe tipul acela care tuşea tot timpul? Arăta de parcă îşi luase din plin porţia de ghinion şi boală. Cred că mulţi dintre ei au aflat deja că banii sunt mult mai puţin importanţi decât îşi imaginaseră la început.

Lisha ridică privirea şi văzu un străin venind spre ei.

— Cine-i ăsta, Elliot? Pare un fermier…

Elliot se ridică să iasă în întâmpinarea străinului. Arăta, într-adevăr, a fermier, dar le zâmbi şi le întinse mâna amândurora.

— Am avut o recoltă bogată de fân şi suntem în căutare de mână de lucru. Îşi mută privirea de la unul la celălalt, iar Lisha observă că asupra lui zăbovi ceva mai mult. Oare fermierul voia să spună că el, un băieţandru de cincisprezece ani, ar fi putut să-şi găsească de lucru la strânsul fânului?

Fermierul părea că ştie ce face.

— Prieteni, aţi vrea să munciţi câteva săptămâni la strânsul fânului?

— Ne-am hotărât să ne despărţim aici de restul convoiului.

Elliot se uita cu interes la bărbatul acela, iar Lisha îşi dădu seama că fratele său era de acord cu propunerea pe care tocmai o primiseră.

— Câteva zile la câmp par o idee foarte bună. Tu ce zici, Lisha?

Discutară lefurile şi alte detalii. Fraţii Rouse aveau să meargă cu căruţa la fermă şi urmau să doarmă în ea. Mâncare aveau să primească de la fermă.

Lisha fu de acord cu termenii negocierii. Toate aceste aranjamente îl obosiseră. Trecuse aproape o lună de când plecaseră de la Melissa, tânăra soţie a lui Elliot, ca să-şi caute norocul în Vest.

Fermierul porni înaintea lor călare şi îi conduse spre ferma sa. Ajunşi acolo, băieţii îşi deshămară caii şi îi lăsară să pască pe

10

C.C. Rouse

o pajişte împrejmuită. Intrară în bucătărie şi se aşezară la masă, pentru cină.

Când ieşiră să se alăture oamenilor de la fermă la strângerea fânului, trecură pe sub fereastra bucătăriei, iar Lisha o auzi pe una dintre femeile care se ocupau de spălatul vaselor spunând: — Dumnezeule, ai văzut cum mănâncă ăla mic, nou-sosit?

Lisha îşi dădu seama pe loc că vorbeau despre el. La urma urmei, nu mai mâncase o mâncare bine gătită de mai bine de o lună, pe lângă faptul că îi era mai mereu foame. Credea că o asemenea poftă de mâncare era absolut normală pentru un băiat de cincisprezece ani. Cel puţin, spera să fie aşa. Încă mai simţea gustul biscuiţilor abia scoşi din cuptor, cu unt proaspăt şi miere, ouăle proaspete şi delicioase, laptele şi friptura de vită cu cartofi, mazărea proaspătă şi salata de grădină – da, chiar mâncase tot ce-i căzuse sub ochi. Îşi simţea stomacul pocnind de cât era de plin, dar se simţea bine, atât de bine!

Muşchii lor erau încă obişnuiţi cu munca de acasă, din Minnesota, aşa că fraţilor Rouse li se păru destul de uşor să lucreze la strânsul fânului. Mirosul proaspăt al ierbii uscate şi briza răcoroasă care ajungea la ei dinspre râu, alungând torpoarea după-amiezii, îl convinseră pe Lisha că viaţa lor o apucase deja pe un făgaş mai bun. Era bucuros că se despărţiseră de convoiul de căruţe. Acum, caii lor se puteau odihni, ca să fie în formă pentru drumul până în Oregon, iar ei doi urmau să aibă şi nişte bani puşi deoparte.

După cină, se aşezară să asculte poveştile bărbaţilor strânşi laolaltă. Aceştia discutau despre aurul şi despre ţinuturile bogate din Vest, dar şi despre pericolele de acolo.

— Chiar azi am auzit, spuse unul dintre ei, că un convoi a încercat să se strecoare dinspre Laramie înspre teritoriul indian, ca să ajungă la minele de aur. Indienii i-au prins şi i-au omorât pe toţi.

— Da, fu de acord altul, singura modalitate de a scăpa cu viaţă este să faci drumul ăsta într-un convoi suficient de mare,

11

Căruţaşul din Montana

încât indienii să nu aibă nicio şansă de a-i sta împotrivă. Drumurile spre ţinutul Idaho sunt înţesate de osemintele aventurierilor nesăbuiţi. În noaptea aceea, când merseră la culcare în căruţa lor, Elliot îi spuse: — Ştii, Lisha, cred că am luat cea mai bună hotărâre. Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât sunt mai convins că marea noastră şansă este în ţinutul de nord-vest. Mai sunt şi alte lucruri pe lângă aur – mai este vorba şi despre pământ.

— Şi despre pericole!

Lisha îşi aminti discuţia oamenilor de la fermă, de după cină, şi se simţi scuturat de un fior pe şira spinării.

— Sunt indieni, şi încă mulţi, dar şi fioroşi pe deasupra. Oamenii care au venit să-şi croiască un rost aici sunt duri şi plini de forţă.

— Da, din câte am văzut, aşa sunt.

Elliot îşi aprinse pipa şi se sprijini de partea din spate a căruţei.

— Nu mă sperie asta. Pot fi la fel de dur şi de forţos precum cei mai buni dintre ei şi la fel de iute în mişcări.

Lisha se gândi la silueta subţire şi înaltă a fratelui său, la claia lui de păr negru şi la privirea care te băga în sperieţi. Hotărî în sinea lui că Elliot era probabil în stare să convingă pe oricine de capacitatea lui de a se apăra singur. Îşi îndoi braţul şi îşi testă vigoarea propriilor muşchi.

— Nu-s la fel de înalt ca tine, Elliot, dar poate mai cresc. Sunt iute şi vânjos şi pot fi la fel de sălbatic când mă bat cu cineva. Îmi place ideea de a ne croi singuri drum într-un ţinut necunoscut şi sălbatic.

— Poate vom descoperi că vânătoarea şi pescuitul sunt îndeletniciri mai plăcute decât tot ce am cunoscut în Minnesota.

Elliot scutură cenuşa din pipă.

— Ar trebui să ne fie destul de uşor să ne croim un rost.

12

C.C. Rouse

Lisha stătu multă vreme treaz, după ce Elliot adormi buştean, şi se gândi îndelung la fratele său. Elliot părea foarte dur şi mereu dornic să intre în luptă cu oricine l-ar fi provocat, dar Lisha ştia că, în realitate, era mai generos şi mai înţelegător decât mulţi alţi oameni. Plus că putea convinge pe oricine de orice ar fi vrut să-i demonstreze. Lisha nu se îndoia nici de afecţiunea profundă pe care fratele său i-o purta.

Se uită în jur şi, în lumina lunii, zări conturul unei cărţi pe care Elliot o citea de câteva săptămâni bune. Nu-i putea citi titlul, dar ştia despre ce carte era vorba: Vârsta raţiunii, de Thomas Paine.

Uneori, Elliot citea cu glas tare, iar Lisha stabilise deja în sinea lui că nu-i plăcea cartea aceea. Părea să-şi bată joc de Dumnezeu, iar el nutrise mereu respect pentru Dumnezeu.

Lisha îşi dorea ca Elliot să nu bea şi să nu fumeze, dar, în ciuda acestor defecte, fratele lui îl făcea să se simtă în siguranţă. Formau echipă bună împreună. Aveau să-şi găsească un loc al lor şi să-şi construiască o fermă într-un ţinut cu pământ bun. Mai apoi, Elliot putea să-i aducă şi pe Melissa şi pe copii ca să trăiască toţi împreună. În ziua următoare, pe care o petrecură la fermă, stăpânul veni şi lăudă munca celor doi.

— Vă descurcaţi de minune, chiar şi cel mic! E ca argintul viu, spuse bărbatul râzând. Aş vrea să rămâneţi pe toată perioada strângerii fânului, chiar şi mai mult, dacă sunteţi şi voi de acord.

Elliot se scărpină în cap, gânditor.

— O să stăm la strânsul fânului, apoi cred c-ar fi mai bine s-o luăm din loc. Vrem să ne aşezăm undeva înainte să vină iarna.

Fermierul avu un moment de ezitare.

— Nu-mi place să văd cum doi băieţi destoinici ca voi pornesc spre teritoriul acela sălbatic şi plin de indieni, care devin tot mai furioşi pe zi ce trece. Nu le plac deloc albii care vin să sape după aur sau care se apucă să împuşte bizoni.

Vara trecu pe nesimţite. Aproape zilnic, băieţii Rouse auzeau despre indieni care atacau convoaie, despre protestele căutători-

13