Comentariu la romani sample opt

C O M E N TA R I U L A R O M A N I

George R. Knight

COMENTARIU

romani

© 2015 – Editura Viață și Sănătate.

Toate drepturile rezervate. © 2010 – Review and Herald Publishing Association.

All rights reserved.

Traducere: Loredana Sîrbu Redactare: Christian Sălcianu Corectură: Elena Buciuman Tehnoredactare: Dragoș Gârea Copertă: Dragoș Gârea

Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate prin rețeaua sa națională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poștă sau prin agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României KNIGHT, GEORGE R. Comentariu la Romani / George R. Knight ; trad.: Loredana Sîrbu. Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2015 ISBN 978-973-101-893-5 I. Sîrbu, Loredana (trad.)

227.12

CUPRINS

PARTEA I

Pavel se prezintă – Romani 1:1-16 ................................................... 25

PARTEA a II-a

Toți au păcătuit – Romani 1:18–3:20 ............................................. 47

PARTEA a III-a

Vestea bună a neprihănirii – Romani 3:21–5:21 ........................ 103

PARTEA a IV-a

Calea evlaviei – Romani 6:1–8:39 ................................................. 171

PARTEA a V-a

Mântuirea este pentru oricine – Romani 9:1–11:36 .................. 257

PARTEA a VI-a

Trăirea dragostei lui Dumnezeu – Romani 12:1–15:13 ............ 313

PARTEA a VII-a

Cuvinte de rămas-bun – Romani 15:14–16:27 ........................... 381

INTRODUCERE LA EPISTOLA CĂTRE ROMANI Iată o carte extraordinară! Epistola lui Pavel către romani ocupă un loc central în istoria Occidentului. Protestantul James Dunn subliniază* faptul că aceasta este „prima declaraţie teologică bine formulată de către un teolog creştin care a ajuns până la noi şi care a exercitat de atunci încoace o influenţă incalculabilă asupra articulării teologiei creştine – posibil cea mai importantă lucrare de teologie creştină scrisă vreodată”.1 Iar eruditul romano-catolic Joseph Fitzmyer declară că este, probabil, cea mai importantă carte din Noul Testament. „Impactul pe care l-a avut această epistolă asupra istoriei bisericii creştine este incalculabil. (…) De altfel, cineva aproape că poate să scrie istoria teologiei creştine prin urmărirea modului în care a fost interpretată cartea Romani.”2 Cu alte cuvinte, ar fi putut spune simplu: Impactul epistolei lui Pavel asupra istoriei Occidentului, în general, este „incalculabil”! Să luăm ca exemplu cazul lui Augustin (354–430 d.Hr.). Pe când se lupta să scape din lanţurile poftei şi păcatului, a auzit dintr-odată o voce „repetând iar şi iar: «Ia şi citeşte. Ia şi citeşte.»”

Drept urmare, a luat Biblia şi a citit primul pasaj pe care i-a căzut privirea: „Nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă; îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de firea pământească în ale ei [pofte].”3 Cuvintele acestea din Romani 13:13,14 l-au condus pe Augustin la biruirea problemelor lui personale. Din această epistolă, a aflat că Isus este * Lista lucrărilor citate poate fi consultată la finalul acestui volum. (n.r.)

8

GEORGE R. KNIGHT — COMENTARIU LA ROMANI

Acela care mântuieşte din păcat. Iar Augustin a fost cea mai importantă voce din Europa vreme de o mie de ani. Scrierile acestui om, convertit de Epistola către romani, au influenţat gândirea occidentală mai mult decât oricare alte scrieri.

La mai bine de un mileniu după aceea, Martin Luther a avut o experienţă similară. Într-o ocazie, el nota că „dacă vreun om ar fi putut fi mântuit prin viaţa monahală, atunci acela aș fi fost eu”4.

Concret, toate eforturile lui în plan spiritual nu l-au ajutat în acest sens. Situaţia în sine era tot mai disperată până când a descoperit neprihănirea lui Hristos în Epistola către romani. „Imediat după aceea”, scria el, „am simţit că m-am născut din nou şi că am intrat în Paradis prin porţile deschise. Întreaga Scriptură a căpătat un nou sens.”5 Rezultatul a fost Reforma protestantă.

După două sute de ani, John Wesley, care se trudise ani la rând să devină neprihănit, s-a trezit cuprins de o disperare totală. Aflat în starea aceasta, pe data de 24 mai 1738, a intrat într-o capelă din strada Aldersgate din Londra şi a ascultat pe cineva citind Prefaţa la Epistola către romani, un text al comentariului lui Luther. „Mi-am simţit inima”, consemna el, „cuprinsă de o căldură ciudată. Am simţit într-adevăr că mă încredeam în Hristos şi numai în Hristos pentru mântuire şi am primit asigurarea că [El] ridicase păcatele mele, chiar pe ale mele, şi că m-a scăpat pe mine de legea păcatului şi a morţii.”6 Rezultatul a fost apariţia mişcării metodiste, cu impactul ei puternic asupra mişcării evanghelice, mişcării sfinţirii şi mişcării penticostale din vremurile moderne.

La începutul anilor 1880, tânărul Ellet J. Waggoner avea să treacă printr-o experienţă aproape identică în faţa harului mântuitor al lui Dumnezeu, fapt care a dat startul redeşteptării neprihănirii prin credinţă din 1888.7 Secolul al XX-lea a fost martorul înrâuririi exercitate de Epistola către romani asupra gândirii şi vieţii lui Karl Barth. După terminarea Primului Război Mondial, căutând un rost şi explicaţii,

Introducere la Epistola către romani

Barth a descoperit că a fost transformat de cartea Romani. Comentariul său asupra epistolei lui Pavel a căzut „ca o bombă în tabăra teologilor”8 şi a stimulat apariţia neoortodoxiei, o mişcare ce a determinat o parte covârşitoare a creştinătăţii să ia Biblia mai în serios. Şi care este morala acestei expuneri? În câteva cuvinte, citirea Epistolei către romani schimbă viaţa oamenilor. Întemeierea şi istoria bisericii din Roma Pavel şi-a compus scrisorile fie pentru anumite persoane, fie pentru bisericile pe care le organizase personal. Epistola către romani face excepţie de la această regulă. Apostolul nu vizitase încă Roma la momentul în care i-a scris bisericii de acolo (Romani 1:13).

Un fapt interesant legat de acest notabil avanpost creştin este acela că „nu se cunoaşte aproape nimic despre circumstanţele întemeierii şi despre istoria timpurie a acestei biserici”9. Cel mai bun indiciu de care dispunem se găseşte în relatarea lui Luca din Faptele apostolilor 2 despre revărsarea Duhului Sfânt, unde se precizează că oaspeţii din Roma erau atât iudei, cât şi păgâni adepţi ai credinţei iudaice (Faptele apostolilor 2:10). Convertiţii dintre aceşti oaspeţi s-au întors la Roma şi au format probabil nucleul bisericii de acolo. Ştim din istorie că, până la mijlocul primului secol creştin, populaţia iudaică din Roma era numeroasă. Istoricul roman Suetoniu (cca 75–140 d.Hr.) consemnează un eveniment important din istoria lor, notând că împăratul Claudius „i-a alungat” pe iudei din Roma din cauză că „stârneau mereu tulburări la instigarea lui Crestus”10. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că numele „Crestus” este o alterare a numelui grec Christos „şi că referirea este, probabil, la disputele din interiorul comunităţii iudaice cu privire la declaraţia lui Isus că era Christos, Mesia”11. Expulzarea aceasta a avut loc probabil în anul 49 d.Hr. şi este amintită în Faptele apostolilor 18:2, unde ni se spune că Aquila şi Priscila veniseră de

9

10

GEORGE R. KNIGHT — COMENTARIU LA ROMANI

curând în Grecia, „deoarece Claudius poruncise ca toţi iudeii să plece din Roma”. Conform textului din Romani 16:3, ei se aflau din nou în Roma la momentul în care Pavel a trimis această epistolă. Revenirea iudeilor a avut loc, probabil, la scurt timp după decesul lui Claudius, în 54 d.Hr. Sosirea lor însă a provocat un conflict în comunitatea creştină din Roma. După modul cum s-au derulat evenimentele, posibil că cei dintâi creştini din metropolă au fost iudei. Ei au dominat creştinismul roman până la expulzare, chiar dacă s-au botezat şi dintre foștii păgâni. Însă, între anii 49 şi 54 d.Hr., convertiţii dintre neamuri au fost cei care au condus comunităţile din Roma. A fost numai natural ca adunările creştine să se distanţeze în acest timp de originile ei iudaice în direcţia creştinismului neiudaic. Odată cu întoarcerea creştinilor iudei însă, au apărut în mod inevitabil tensiuni. Pe fondul acestor tensiuni şi-a alcătuit Pavel ceea ce studiem aici – Epistola către romani.

Scrierea propriu-zisă a avut loc, undeva, între întoarcerea iudeilor şi a creştinilor iudei după moartea lui Claudius şi anul 64 d.Hr., când împăratul Nero i-a acuzat pe creştini de incendierea Romei şi a pornit persecuţia împotriva bisericii din Roma. Dovezile externe indică faptul că epistola a fost compusă undeva între anii 55 şi 59 d.Hr.12 Scopul Epistolei către romani Epistola către romani are cel puţin trei scopuri, toate fiind conectate într-un fel sau altul cu istoria tulbure a bisericii din Roma.

Primul este de ordin practic. Pavel a ajuns la un punct de răscruce în activitatea lui. Lucrarea sa de evanghelizare până la acel moment acoperise provinciile romane Galatia, Asia, Macedonia şi Ahaia (teritorii care corespund cu aproximaţie statelor moderne Turcia, Grecia şi Macedonia) şi se pregătea să îşi îndrepte eforturile către Spania. Înainte însă să plece în Spania, apostolul trebuia să viziteze alte două locuri. Primul era Ierusalimul, fiindcă dorea să predea

Introducere la Epistola către romani

contribuţia strânsă în bisericile creştinilor proveniţi dintre nea­ muri pentru săracii dintre creştinii iudei. Al doilea loc pe care dorea să-l viziteze în drumul către Spania era Roma (Romani 15:23-28). Aceste două vizite iminente pregătesc terenul pentru epistola lui Pavel către creştinii din Roma.

Bineînţeles că ar fi putut să plece direct în Spania fără să se mai oprească în Roma. Dar el spera să obţină sprijinul creştinilor din Roma, la fel cum îl obţinuse odinioară pe cel al credincioşilor din Antiohia pentru evanghelizarea timpurie a Orientului. De aici şi solicitarea ca ei să-l însoţească în misiune, după ce avea să ajungă la ei şi să îi cunoască (Romani 15:24).

Scopul Epistolei către romani ia trei forme: 1. Practic 2. Strategic 3. Teologic Acest prim aspect „practic” pregăteşte cadrul pentru un alt scop pe care îl putem numi „strategic”. Mai exact, pentru ca biserica din Roma să constituie o bază solidă, grupările adversare ale neamurilor şi iudeilor erau nevoite să se împace. „Ecourile acestei controverse, atât în implicaţiile ei teologice, cât şi în cele practice, se fac auzite pe tot cuprinsul Epistolei către romani. Iar Pavel este văzut de la început până la sfârşit ca un autentic conciliator care toarnă untdelemn pe apele tulburi, nerăbdător să păstreze intacte, deopotrivă, adevărul şi consensul, fără a sacrifica pe unul de dragul celuilalt.”13 Abordarea cea mai amplă a obiectivului împăcării apare în Romani 14:1–15:13, unde se ocupă de certurile lor şi de acuzaţiile reciproce pe care şi le aduceau referitor la problemele iudaice.

Punctul culminant al declaraţiilor sale cu privire la acest subiect îl constituie însă afirmaţia că Dumnezeu va avea „îndurare de toţi” (atât de iudei, cât şi de neamuri) în planul de mântuire (11:32; cf.

1:16,17; 3:22,23).

11

12

GEORGE R. KNIGHT — COMENTARIU LA ROMANI

Ideea aceasta ne conduce la cel de-al treilea scop, cel „teologic”, urmărit de apostol prin Epistola către romani. În termeni expliciţi, Pavel a simţit nevoia să facă dovada autorizaţiei teologice. Ca urmare, a scris o epistolă în care şi-a prezentat concepţia asupra „logicii interne a Evangheliei”14. Demersul acesta era esenţial din moment ce dobândise reputaţia de opozant al legii şi probabil chiar de antiiudeu, din cauza combaterii anumitor creştini iudei legalişti, după cum vedem în alte epistole precum Galateni şi 2 Corinteni. Se pare că zvonurile cu privire la poziţia sa în aceste chestiuni ajunseseră deja la Roma. De aici şi referirea sa la cei care l-au acuzat că ar fi făcut afirmaţia: „Să facem răul ca să vină bine din el” (Romani 3:8). Pavel „este conştient că trebuie să demonteze aceste zvonuri şi să îi câştige, dacă era posibil, de partea sa pe unii care îi erau deja ostili.”15 Tactica la care a recurs a fost aceea de a scrie o expunere cât mai completă a Evangheliei pe care o propovăduia de mai bine de douăzeci de ani, astfel încât creştinii iudei şi, în acelaşi timp, cei dintre neamuri să-i înţeleagă poziţia înainte de sosirea sa. Şi, cu toate că ţinta acestei expuneri a Evangheliei a reprezentat-o, fără îndoială, situația creştinilor din Roma, după cum ne indică trimiterea repetată la tensiunile de pe frontul etnic, se poate ca să fi avut şi alte scopuri. Jacob Jervell, de pildă, a sugerat că Epistola către romani ar fi putut constitui un cuvânt de apărare pe care Pavel ar fi intenţionat să-l prezinte înaintea bisericii din Ierusalim, dar unul util şi în Roma.16 Ipoteza aceasta devine plauzibilă când citim despre comploturile celorlalţi iudei împotriva lui Pavel (vezi, de exemplu, Faptele apostolilor 20:3) şi despre rugămintea lui adresată creştinilor din Roma de a se ruga pentru el ca să fie „izbăvit de răzvrătiţii din Iudeea” (Romani 15:31,32). Şi, dat fiind că apostolul nu a mai apucat să predice Evanghelia în Occident, putem considera că tratarea extensivă a subiectului mântuirii în Epistola către romani reprezintă „o ultimă dorinţă şi un testament, o comoară preţioasă încredinţată bisericii şi, prin ea, comunităţii celor credincioşi de pretutindeni”17.

Introducere la Epistola către romani

Posibilitatea ca Pavel să fi avut în minte mai multe motive pentru a trata extensiv subiectul mântuirii în Romani ne ajută în mare măsură să înţelegem formatul scrisorii. Spre deosebire de 1 şi 2 Corinteni, Galateni, Filipeni, Coloseni, Filimon, 1 şi 2 Tesaloniceni, 1 şi 2 Timotei şi Tit, care se concentrează constant asupra unor nevoi date de circumstanţele locale, Romani 1:16–11:36 prezintă o argumentație foarte generală, lipsită de astfel de chestiuni. În loc să ofere răspunsuri la probleme locale, Epistola către romani îşi trage seva din logica internă a învăţăturii lui Pavel. Nicăieri în aceste capitole nu este menţionată Roma sau un caz particular din Roma. Din acest motiv, Richard Longenecker consideră că Romani este o epistolă „tratat”, şi nu una pastorală precum cele enumerate anterior. El susţine că aceste epistole de tip tratat, deşi „pastorale la modul general vorbind”, „sugerează prin conţinutul şi tonul lor că au fost iniţial menite să fie mai mult decât răspunsuri strict pastorale la unele serii de probleme concrete, ivite în anumite locuri.” Ele au fost mai degrabă expuneri teologice cu caracter general, adecvate în contexte variate. Din această categorie a tratatelor fac parte şi epistolele precum Evrei şi Iacov.18 Acestea fiind spuse, să nu facem totuşi greşeala de a considera că Epistola către romani ar avea în totalitate calităţi de tratat. În definitiv, Romani 1:1-15 şi 14:1–16:27 prezintă toate semnele distinctive ale unei epistole pastorale. De aceea, probabil că cel mai bine este să o considerăm o expresie a preocupării pastorale a apostolului, în care se cuprinde şi un tratat teologic adresat nevoilor comunităţii din Roma, regăsit în pasajul din 1:16–11:36.

Formatul ei de tip tratat explică, totodată, versiunile prescurtate care se pare că circulau în lumea antică, versiuni care elimină menţiunile la Roma din cap. 1:7,15 şi care nu conţin capitolul 16 cu toate saluturile lui personale.19 Temele teologice ale Epistolei către romani Când oamenii sunt rugaţi să spună care ar fi contribuţia pe care o aduce Epistola către romani, primul lucru care le vine, în

13

14

GEORGE R. KNIGHT — COMENTARIU LA ROMANI

general, în minte multora este teologia şi în mod deosebit concepţia creştină despre mântuire. Lucrul acesta este adevărat, însă e important să ne reamintim că Romani nu este o lucrare de teologie sistematică care să exprime toate cunoştinţele scriitorului în detaliu, ci o scrisoare menită să se ocupe cu ideile corecte şi eronate care circulau în creştinismul de la mijlocul primului secol. În centrul scrisorii şi al lucrării lui Pavel se afla o problemă – cât de multe elemente ale iudaismului trebuiau să se regăsească în biserica creștină. De o parte a baricadei, se aflau iudeii creştinaţi cărora se pare că le era dificil să abandoneze aspectele ceremoniale ale Vechiului Testament şi care se aflau sub influenţa iudeilor adepţi ai ideii că legea ar fi un mijloc de obţinere a mântuirii. De cealaltă parte, se aflau cei care dispreţuiau orice era evreiesc, inclusiv legea.

Discuţia noastră despre temele teologice ale Epistolei către romani se va desfăşura în acest cadru al tensiunilor dintre cele două tabere. Înainte însă de a ne opri asupra diverselor teme ale epistolei, este important de remarcat faptul că, în ultimii treizeci de ani, E. P. Sanders şi alţii au argumentat că iudaismul din timpul lui Pavel nu era legalist şi că apostolul nu pleda împotriva acelora care încercau să obţină mântuirea prin faptele legii. Teza lui Sanders a declanşat un adevărat război printre cercetători. Pentru analiza punctelor slabe ale poziţiei sale, vezi lucrările lui Stephen Westerholm şi Peter Stuhlmacher, menţionate în „Lista lucrărilor citate”.

Mie mi se pare clar că scrisoarea lui Pavel se ocupă de modul corect de abordare și de înțelegere a ceea ce era legalismul. Având această înțelegere, putem explica cel mai bine diferitele pasaje pe această temă, în vreme ce, dacă am adopta „noua perspectivă” asupra epistolei (menționată de Sanders și alții), ne-am confrunta cu mai multe dificultăţi serioase.

Desigur, este adevărat că reprezentanţii de seamă ai iudaismului, în forma lui ideală, au aderat la neprihănirea prin har, şi nu la cea prin fapte. Dar prea adesea, mulţi adepţi ai credinţei iudaice nu au reuşit să prindă ideea neprihănirii prin credință. De aceea, Pavel a fost nevoit să se ocupe de influenţa iudeilor creştini

Introducere la Epistola către romani

legalişti în mai multe dintre epistolele sale – în special în Galateni şi în Romani.

Cu aceste considerente în minte, să ne îndreptăm atenţia spre temele teologice majore ale cărţii Romani.

1. Unitatea în Hristos şi mântuirea pentru toţi. John Brunt a surprins esenţa acestei teme când a scris că „unul dintre cei mai importanţi termeni teologici din Romani este termenul simplu toţi”20. Pe parcursul scrisorii, apostolul se străduieşte să-i aducă la unitate pe membrii bisericii din Roma care se delimitaseră pe criterii etnice în iudei şi neamuri.

Din moment ce toţi au păcătuit (Romani 3:23) şi toţi trebuie să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată (14:10), toţi sunt pierduţi şi au nevoie de mântuire.

Nevoia umană universală conduce, în Romani, la măsura luată de Dumnezeu pentru mântuirea tuturor. Astfel, Dumnezeu le oferă mântuirea tuturor celor care cred, atât iudei, cât şi greci (1:16), şi va avea îndurare de toţi (11:32).

Ideea că toţi oamenii sunt pierduţi şi au nevoie de mântuire constituie fundamentul multor sfaturi practice date de Pavel, cum ar fi: să nu ne judecăm unii pe alţii (14:13), să ne iubim unii pe alţii (13:8-10) şi să trăim în pace cu toţi (12:18). Astfel, aici, ca în multe alte locuri din epistolele sale, convingerea teologică se întrepătrunde cu existenţa zilnică.

2. Păcatul. Realitatea păcatului pregăteşte cadrul pentru întreaga scrisoare. Romani 1:18-32 vorbeşte despre vinovăţia neamurilor, iar Romani 2, despre cea a iudeilor. Ambele categorii se află „sub păcat” (3:9), deoarece „toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (3:23). Şi, întrucât „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23), viitorul este sumbru pentru toţi.

Oamenii, susţine Pavel, sunt prin natura lor păcătoşi şi, pe deasupra, sclavi ai păcatului (6:12-16). Singura lor speranţă este

15

16

GEORGE R. KNIGHT — COMENTARIU LA ROMANI

să se prindă de Hristos, care poate să-i elibereze de „legea păcatului şi a morţii” (8:2) prin „har” (6:14).

3. Legea. În Romani, dezbaterea despre lege prezintă mai multe aspecte. Polemica majoră pe această temă se leagă de afirmaţiile aparent negative şi de cele pozitive făcute de apostol referitor la lege. În fruntea afirmaţiilor negative se află dictonul că „nimeni nu va fi socotit neprihănit… prin faptele Legii” (3:20). Strâns legat de el este Romani 7:4, de unde aflăm că moartea eului păcătos îi scoate pe credincioşi de sub condamnarea şi dominaţia legii şi că îi eliberează pentru a se alătura lui Hristos. Astfel, ei au „murit în ce priveşte Legea”, aceasta fiind calea de răscumpărare.

Dar credincioşii nu sunt scutiţi de respectarea legii. Dimpotrivă, ei întăresc legea (3:31), care este „sfântă, dreaptă şi bună” şi „duhovnicească” (7:12,16,14). Prin urmare, legea ocupă un loc în viaţa credincioşilor, chiar dacă nu este un mijloc de mântuire.

Rolul principal al legii este acela de punere în evidenţă a păcatului (3:20; 4:15; 7:7); de aici şi nevoia omului după harul lui Dumnezeu, care îl socoteşte neprihănit. Fiecare fiinţă umană posedă legea într-o formă sau alta. Iudeii (dar şi creştinii – 2:1-13) o au descoperită în Scripturi, iar neamurile, deşi nu deţin legea revelată, au totuşi o lege dezvăluită într-un anumit grad la nivelul conştiinţei lor (2:14,15). La final, legea va constitui standardul judecăţii (2:5,6). Aceia care aud legea, dar nu ascultă de ea, vor fi găsiţi nedesăvârşiţi (2:13). Prin urmare, cu toate că legea nu este calea spre mântuire (3:20), cei mântuiţi care se bucură de o viaţă transformată (12:2) trăiesc „o viaţă nouă” „împreună cu Hristos”, ascultând de principiile Legii lui Dumnezeu (6:1-8).

Conform Epistolei către romani, principiul fundamental al legii este reprezentat de dragostea pentru aproapele (13:8,10) chiar şi pentru cel care se află de cealaltă parte a barierei etnice dintre iudei şi neamuri. Romani 13:8-10 ne arată că fiecare poruncă de pe tabla a doua a Decalogului derivă din a doua mare poruncă a

Introducere la Epistola către romani

dragostei, evidenţiată de Hristos (Matei 22:36-40). Pavel ar fi putut proceda similar şi cu poruncile de pe prima tablă, însă cititorii lui nu aveau nicio problemă cu dragostea faţă de Dumnezeu.

Explicaţiile aduse în Romani 13:8-10 demonstrează natura spirituală şi internă a legii. Lucrul acesta conta într-o cultură orientată mai degrabă pe comportamentul exterior decât pe starea spirituală interioară a individului. Pavel reflectează asupra naturii legii şi în Romani 7:7, unde mărturiseşte că nu a cunoscut păcatul până când nu a înţeles ce înseamnă „să nu pofteşti!”, unica poruncă de pe a doua tablă a Decalogului care este un indicator intern al sănătăţii spirituale, şi nu o acţiune exterioară. În concluzie, în Romani, legea este prezentată ca un ghid de viaţă, ca un acuzator de păcat şi ca un standard al judecăţii lui Dumnezeu, dar nu ca o cale spre mântuire.

4. Harul. Epistola către romani arată că la mântuire se ajunge prin har (charis). Harul este darul fără plată oferit de Dumnezeu prin Hristos pentru mântuirea omului (3:24). Apostolul aşază în contrast harul cu faptele, considerându-le două soluţii de refacere a relaţiei cu Dumnezeu, care se exclud reciproc (3:20-24; 6:14; 11:6). James Dunn surprinde esenţialul în următorul paragraf: „Pentru Pavel, în spatele întregului proces al mântuirii se află iniţiativa lui Dumnezeu. Niciun alt cuvânt nu exprimă teologia sa cu privire la acest subiect mai clar decât cuvântul «har» (charis). (…)

Charis se alătură cuvântului agapē («dragoste») chiar în centrul Evangheliei lui Pavel. (…) «Har» şi «dragoste», împreună, sintetizează şi caracterizează toată teologia sa.”21 Din cele 155 de ocurenţe ale cuvântului charis din Noul Testament, 29 apar în Epistola către romani.

5. Neprihănirea prin credinţă. Harul este darul fără plată al lui Dumnezeu pentru mântuirea păcătoşilor, iar Pavel exprimă această mântuire printr-o mulțime de metafore. De exemplu, în Romani 3:24,25 găsim trei metafore: „răscumpărarea” (preţul

17

18

GEORGE R. KNIGHT — COMENTARIU LA ROMANI

plătit de Dumnezeu din îndurare, pentru ca oamenii înrobiţi de păcat să poată fi eliberaţi), „jertfă de ispăşire” (cuvânt care se referă la renunţarea lui Dumnezeu la mânie sau pedeapsa pentru păcat) şi „socotiţi neprihăniţi”.

Această ultimă metaforă, socotirea ca neprihănire, reprezintă tema centrală a cărţii Romani, o temă care ne furnizează textul-cheie al epistolei în 1:16,17 şi care constituie materia primă pentru capitolele 3, 4 şi 5.

Pavel a creat metafora „socotirii ca neprihănire” sau a „îndreptăţirii” pentru a răspunde la problema blestemului legitim al legii, care aduce pedeapsa capitală (3:23; 6:23). „Îndreptăţirea”, susţine Vincent Taylor, „este o întrebare care vizează de la început până la sfârșit statutul omului înaintea lui Dumnezeu.”22 Este o persoană neprihănită sau este vinovată înaintea Judecătorului divin? În Romani 3, îndreptăţirea nu înseamnă „a face neprihănit”, ci „a declara neprihănit”. „Ideea de bază în îndreptăţire”, scrie George Eldon Ladd, „este declaraţia lui Dumnezeu, Judecătorul cel drept, că omul care crede în Hristos, chiar dacă este păcătos, […] e văzut ca fiind drept, deoarece prin Hristos a intrat într-o relaţie dreaptă cu Dumnezeu.” Relaţia, sugerează Ladd, este esenţială pentru înţelegerea îndreptăţirii. „Omul îndreptăţit a intrat, prin Hristos, într-o nouă relaţie cu Dumnezeu”, care îl priveşte de acum ca fiind neprihănit şi îl tratează ca atare. A fi socotit neprihănit este total opus cu a fi condamnat. „Este hotărârea de achitare de toată vinovăţia şi rezultă în eliberarea de orice condamnare şi pedeapsă.”23 Dar poate că ne întrebăm: Cum primesc oamenii păcătoşi asemenea daruri ale harului fără plată? Răspunsul lui Pavel la această întrebare este fără echivoc. Toate darurile mântuitoare ale harului lui Dumnezeu sunt întotdeauna primite „prin credinţă” (Romani 3:25; 1:16,17). De aici avem expresiile „neprihănirea prin credinţă” şi „îndreptăţirea prin credinţă”. Aici este necesar un cuvânt de avertizare. Credinţa nu este un act meritoriu care apare în urma efortului omenesc, ci este un alt dar oferit de Dumnezeu fără plată, un dar care face posibilă acceptarea de către oameni a celorlalte daruri ale Sale.

Introducere la Epistola către romani

6. Viaţa transformată. În Romani, socotirea ca neprihănire, răscumpărarea şi ispăşirea prin har nu reprezintă punctul final al procesului de mântuire, ci constituie pasul premergător al acestuia.

Nu găsim nimic din ceea ce Dietrich Bonhoeffer înfiera drept „har ieftin”24. Descoperim în schimb harul transformator (12:2) care îi determină pe creştini să trăiască „o viaţă nouă” (Romani 6:43) şi să evite viaţa de păcat (6:1-14). În Romani, în inima acestei vieţi sfinţite sau sfinte stă marea lege a lui Hristos privind iubirea faţă de aproapele (12:9:13), din care decurge viaţa dusă în armonie cu Decalogul (13:8-10) şi cu regula de a nu-i judeca pe alţii (14:13).

Cititorii Epistolei către romani care se opresc la neprihănirea prin credinţă, considerând-o ca fiind punctul culminant din epistolă, nu reuşesc să prindă în întregime ideea transmisă de Pavel.

Socotirea ca neprihănire nu este de sine stătătoare. Dimpotrivă, ea se găsește într-o relaţie indisolubilă cu viaţa transformată sau sfinţită. Dacă o deţii pe cea dintâi, o vei avea și pe cea de-a doua.

Iar la sfârşitul timpului, oamenii vor fi judecaţi şi făcuţi neprihăniţi pentru totdeauna pe baza modului în care harul transformator le-a influenţat viaţa (2:5,6,13). Merită remarcat faptul că în Romani sunt dedicate trei capitole (3–5) neprihănirii, iar şase capitole şi jumătate (6–8, 12–15), vieţii transformate sau sfinţite. În concepţia lui Pavel, neprihănirea şi sfinţirea formează o unitate.

Ele sunt în egală măsură importante, cea dintâi conducând la cea de-a doua, iar cea de-a doua fiind întemeiată pe cea dintâi. Conform Epistolei către romani, creştinul este acea persoană care este socotită neprihănită şi care, totodată, duce o viaţă transformată.

Pe oricare dintre ele am elimina-o, am distruge concepţia despre mântuire prezentată în Romani.

7. Speranţa şi asigurarea. „Speranța” („nădejdea”) este un alt cuvânt important din Romani, fiind utilizat de foarte multe ori, mai mult decât în oricare altă carte a Noului Testament. Creştinii se închină înaintea Dumnezeului speranţei (15:13), sunt tari în speranţă (15:13), se bucură în speranţă (5:2; 12:12) şi sunt mântuiţi în speranţă (8:24).

19

20

GEORGE R. KNIGHT — COMENTARIU LA ROMANI

După cum observăm, în Romani speranţa nu înseamnă o gândire optimistă cu privire la viitor, ci o certitudine bazată pe ce a făcut deja Dumnezeu pentru cei care cred în Hristos. Ea ne oferă fundamentul pentru o viaţă creştină zilnică, încrezătoare şi cunoaşterea faptului că la sfârşit Dumnezeu va îndrepta toate lucrurile (8:18-25).

Strâns legată de speranţă, este tema asigurării. Duhul Sfânt „adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori – moştenitori ai lui Dumnezeu” care vom fi „proslăviţi” împreună cu Hristos (8:16,17). Învăţătura epistolei despre speranţă şi asigurare îşi are punctul culminant în Romani 8:31-39, unde Pavel le promite creştinilor în mod repetat că nimic nu-i poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu care este „pentru” ei. Având în vedere acest lucru, ar trebui, probabil, să considerăm că învăţătura despre speranţă şi asigurare constituie apogeul dezbaterii despre mântuire din cartea Romani.

Structura şi planul cărţii Romani Dacă pentru unele cărţi din Noul Testament, precum 1 Ioan, este mai dificil să trasezi o schiță care să fie absolut convingătoare, structura cărţii Romani (datorită naturii ei de tratat) este aproape la fel de bine delimitată ca tabla de materii a unei cărţi de teologie sistematică. După o introducere (1:1-15) şi o declaraţie cu privire la tema abordată (1:16,17), restul epistolei (1:18–15:13) trece logic de la o idee majoră la alta până când Pavel o încheie cu un post-scriptum (15:14-33), cu saluturi şi aprecieri (16:1-23) şi o doxologie (16:25-27). Planul prezentat în continuare reflectă această structură: I. Chestiuni introductive (1:1-15) A. Salutări (1:1-7) B. Rugăciune şi anticiparea călătoriei la Roma (1:8-15)

Introducere la Epistola către romani

II. Declaraţia cu privire la tema abordată: Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor care au credinţă (1:16,17) III. Starea universală de păcat şi mânia lui Dumnezeu (1:18–3:20) A. Vinovăţia lumii păgâne (1:18-32) B. Principiile judecăţii lui Dumnezeu, păcătoşenia iudeilor şi universalitatea păcatului (2:1–3:20) 1. Principiile judecăţii (2:1-16) 2. Iudeii vinovaţi înaintea lui Dumnezeu (2:17–3:8) 3. Toţi oamenii vinovaţi înaintea lui Dumnezeu (3:9-20) IV. Neprihănirea prin credinţă ca soluţie a lui Dumnezeu la problema păcatului şi a vinovăţiei (3:21–5:21) A. Calea mai bună a lui Dumnezeu pentru mântuire: neprihănirea prin credinţa în jertfa lui Hristos (3:21-31) B. Dovada din Vechiul Testament: Avraam a fost socotit neprihănit prin credinţă (4:1-25) C. Beneficiile neprihănirii prin credinţă (5:1-11) D. Neprihănirea prin credinţă poate fi dobândită de fiecare persoană (5:12-21) V. Viaţa credinciosului în Hristos (6:1–8:39) A. Născuţi la un nou mod de viaţă (6:1-11) B. Trecerea de la statutul de robi ai păcatului la cel de robi ai neprihănirii (6:12-23) C. Lupta creştină cu păcatul şi legea (7:1-25) D. Binecuvântările vieţii în Duhul Sfânt (8:1-39) 1. Izbăvirea de legea păcatului şi a morţii (8:1-17) 2. Speranţa viitoare şi asigurarea mântuirii (8:18-39)

21

22

GEORGE R. KNIGHT — COMENTARIU LA ROMANI

VI. Mântuirea pentru toţi deopotrivă – iudei şi neamuri (9:1–11:36) A. Întristarea pentru Israel (9:1-5) B. Ilustraţii care demonstrează că planul lui Dumnezeu nu a eşuat (9:6-33) C. Responsabilitatea omului în planul lui Dumnezeu (10:1-21) D. Diferenţa dintre cei aleşi şi cei împietriţi (11:1-10) E. Dumnezeu Îşi va împlini promisiunile (11:11-36) VII. Trăirea dragostei lui Dumnezeu (12:1–15:13) A. Preocupări etice (12:1–13:14) 1. Viaţa transformată (12:1,2) 2. Utilizarea darurilor lui Dumnezeu (12:3-8) 3. Purtarea creştinului în relaţiile cu oamenii (12:9-21) 4. Purtarea creştinului în relaţie cu statul (13:1-7) 5. Legea dragostei (13:8-10) 6. Speranţa, ca motivaţie pentru viaţa creştină (13:11-14) B. Chestiuni concrete legate de viaţa creştină şi de conştiinţă (14:1–15:13) 1. Creştinii să nu-i judece pe alţii în aceste chestiuni (14:1-12) 2. Creştinii să nu fie o pricină de poticnire pentru alţii (14:13-23) 3. Creştinii să urmeze exemplul lui Isus în relaţiile cu alţii (15:1-13) VIII. Remarci finale (15:14–16:27) A. Post-scriptum 1: Motivul scrierii epistolei (15:14-21) B. Post-scriptum 2: Planurile de viitor ale lui Pavel (15:22-33) C. Aprecieri şi salutări (16:1-23) D. Doxologie finală (16:25-27)

Introducere la Epistola către romani

Relevanţa Epistolei către romani în secolul al XXI-lea Dacă unii ar putea să conteste relevanţa unor cărţi biblice, precum Obadia pentru viaţa contemporană, nimeni nu are vreun dubiu cu privire la importanţa cărţii Romani pentru viaţa lor. Fiecare creştin se bucură de harul uimitor al lui Dumnezeu, care ne primeşte cu braţele deschise, deşi suntem aşa cum suntem.

Pe lângă aceasta, cartea Romani prezintă câteva principii călăuzitoare pentru multe dintre cele mai importante activităţi ale vieţii din punctul de vedere al trăirii vieţii creştine şi al relaţionării cu cei din religii şi/sau rase diferite şi ne oferă chiar îndrumări cu privire la rolul autorităţii în existenţa noastră individuală şi colectivă. Şi apoi, desigur, mai avem tema speranţei şi a asigurării care ne dă curaj şi încredere în faţa vicisitudinilor vieţii. Speranţa aceasta este o siguranţă în Dumnezeul legământului care Îşi împlineşte promisiunile. Ea reprezintă miezul cărţii Romani. Viaţa fără speranţă este prin definiţie „disperată”. De aceea, nu greşim dacă afirmăm că Epistola lui Pavel către romani este relevantă pentru vieţuirea într-o lume complexă şi plină de greutăţi şi că mesajul ei nu este întrecut în importanţă de nicio altă carte din Biblie sau din altă parte.

Note 1. în Hawthorne, p. 838.

2. Fitzmyer, p. xiii.

3. Augustin, Confessions 8.29.

4. în Barclay, Galateni, p. 23.

5. în Bainton, pp. 49, 50.

6. Wesley, vol. 1, p. 103.

7. vezi Whidden, p. 19.

8. în Vanhoozer, p. 700.

9. Harrison, p. 21.

10. Suetoniu 5.4.

11. Moo, Epistle, pp. 4, 5.

12. vezi Cranfield, Romans, vol. 1, pp. 12–16.

13. Stott, p. 35.

14. Cranfield, Romans, vol. 1, p. 23.

15. Moo, Epistle, p. 21.

16. vezi Donfried, pp. 61–74.

17. Harrison, p. 25.

18. în Carson, Scripture, pp. 104–106.

19. vezi Bruce, p. 25–30; Moo, Epistle, pp. 5–9.

20. Brunt, p. 23.

21. Dunn, Theology, pp. 319, 320.

22. Taylor, Forgiveness, p. 68.

23. Ladd, pp. 437, 443, 445, 446.

24. Bonhoeffer, p. 45.

23

PARTEA I

Pavel se prezintă Romani 1:1-16

1 Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat să fie apostol, pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu, 2pe care o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi în Sfintele Scripturi. 3Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, 4iar în ce priveşte duhul sfinţeniei, dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor, adică pe Isus Hristos, Domnul nostru, 5prin care am primit harul şi apostolia, ca să aducem, pentru Numele Lui, la ascultarea credinţei pe toate neamurile, 6între care sunteţi şi voi, cei chemaţi să fiţi ai lui Isus Hristos. 7Deci, vouă tuturor, care sunteţi preaiubiţi ai lui Dumnezeu în Roma, chemaţi să fiţi sfinţi: Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos!

1

Romani 1:1-7

URARE Ce mod surprinzător de a începe o scrisoare! Care dintre noi, altfel om întreg la minte, ar începe o scrisoare recomandându-se drept rob?

Ei bine, unul ca apostolul Pavel. El nu este genul de om care să-şi ascundă apartenenţa şi ne dă de înţeles că cel mai important lucru pe care trebuie să-l ştim despre identitatea lui este chiar acesta – el este creștin, deci tot ce este şi tot ce are Îi aparţine lui Hristos.

Mulţi traducători moderni caută să îndulcească termenul „rob”, redându-l prin cuvântul „serv”. Însă grecescul doulos are sensul primar de „rob” („slugă”). Pavel declară de la bun început deci că el nu este un fel de angajat, unul care să lucreze pentru Hristos pe bani, ci este un rob care Îi aparţine cu toată fiinţa.

Alte concepte înrudite cu robia sunt recurente în epistola aceasta. Astfel, în Romani 3:24, când vorbeşte despre faptul că Dumnezeu îi răscumpără pe păcătoşi, el apelează la vocabularul folosit în pieţe. În zilele sale, „a răscumpăra” însemna a cumpăra ceva de la piaţă, mai ales un sclav.1 Viaţa şi mesajul lui gravitau în jurul răscumpărării sale prin sângele vărsat de Isus pe crucea de pe Calvar.

Creştinul ca rob al lui Dumnezeu reapare în Romani 6, unde apostolul le spune cititorilor săi că fiecare om este rob fie al lui Satana, fie al lui Hristos. Fiecare îi aparţine cuiva, nimeni nu este un agent complet liber şi orice om este fie robul păcatului, „care duce la moarte”, fie robul ascultării, „care duce la neprihănire” (vezi Romani 6:16-23).

28

GEORGE R. KNIGHT — COMENTARIU LA ROMANI

Însă robia faţă de Hristos, ne spune Pavel, nu înseamnă privare de libertate, ci este tocmai modul prin care se capătă libertatea. Încununarea ei va fi viaţa veşnică (v. 23). Prin urmare, robia de acest tip este o veste bună. Este până la urmă cel mai important lucru pe care Pavel doreşte să-l transmită cititorilor săi despre el.

Totuşi el prezintă imediat un al doilea aspect. El declară despre sine că este „rob al lui Isus Hristos” şi, totodată, un om „chemat să fie apostol” (Romani 1:1). Avem aici un titlu care implică o mare autoritate. Conform textului din Faptele apostolilor 1:15-26, un apostol era un credincios care Îl cunoscuse personal pe Domnul şi care fusese „martor al învierii Lui” (v. 22). În plus, un apostol era un ucenic care își primise chemarea „nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos şi prin Dumnezeu Tatăl” (Galateni 1:1). Pavel afirmă în mod repetat că Dumnezeu îl chemase să fie apostol (vezi, de exemplu, 1 Corinteni 1:1; 2 Corinteni 1:1).

Iată o juxtapunere interesantă: Pavel declară despre sine că este „rob”, dar, în același timp, se descrie și ca „apostol”. Primul termen exprimă multă modestie, conştientizarea lipsei sale de importanţă. Al doilea însă este un titlu de mare autoritate – o autoritate de așa grad încât să pretindă egalitatea cu ucenicii aleşi de Însuşi Isus când a fost pe pământ.

De fapt, titlul de apostol corespunde într-un anumit sens cu statutul de rob al lui Dumnezeu, întrucât Vechiul Testament îi numeşte pe Iosua şi pe alţi profeţi „robi” ai lui Dumnezeu (Iosua 24:29) sau „slujitori” (Amos 3:7). Când se descrie pe sine ca fiind rob şi apostol, el se aşază practic în acelaşi rând cu profeţii. Tocmai aceasta l-a îndreptăţit să facă următoarea afirmaţie: „Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească, pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos” (Galateni 1:11,12). Prin declaraţia din Romani 1:1, el doreşte să îi conştientizeze pe cititorii săi de faptul că are să le transmită de la Dumnezeu un cuvânt care se bucură de autoritate.

Urare

Tot în versetul 1, descoperim un al treilea lucru despre Pavel: că a fost „pus deoparte ca să vestească Evanghelia lui Dumnezeu”. În acest factor de identificare observăm două idei semnificative. În primul rând, Pavel a fost „pus deoparte” pentru Evanghelie. Expresia aceasta este interesantă deoarece provine din aceeaşi rădăcină cu cuvântul „fariseu” („cel pus deoparte”, sau „separat”). Referitor la aceasta, Anders Nygren notează că Pavel „fusese pus deoparte încă înainte de a deveni creştin. Ca fariseu, se pusese deoparte pentru lege. Acum însă Dumnezeu îl pusese deoparte pentru ceva cu totul diferit. (…) Pavel, care se pusese deoparte pentru lege, este pus deoparte de Dumnezeu pentru Evanghelie”.2 Aşadar, încă din primul verset al epistolei se declanşează o tensiune între lege şi Evanghelie, ca mod de apropiere de Dumnezeu, tensiune ce poate fi resimţită apoi pe parcursul întregii scrisori.

A doua expresie semnificativă din cea de-a treia descriere pe care şi-o face Pavel este „Evanghelia lui Dumnezeu”. Găsim aici nu numai prima apariţie a cuvântului „Evanghelie” în Romani, ci şi ideea că aceasta vine de la Dumnezeu. „Dumnezeu” este cel mai important reper din scrisoare. Dumnezeu l-a chemat pe Pavel şi, mai mult, El este autorul Evangheliei. Vestea bună nu a fost invenţia lui Pavel sau a celorlalţi apostoli. Ea le-a fost descoperită de Dumnezeu, care i-a chemat şi i-a pus deoparte ca s-o vestească.

Realitatea că Dumnezeu este autorul Evangheliei prima idee dintr-o analiză în şase puncte, prezentată de Pavel în Romani 1:1-6.

A doua idee este aceea că Evanghelia a fost făgăduită „mai înainte prin prorocii Săi” în scripturile evreilor (v. 2). Tot Vechiul Testament arată spre Hristos şi spre lucrarea Sa. Prima aluzie apare în Geneza 3:15, unde Dumnezeu a declarat că sămânţa femeii avea, în final, să-l înfrângă pe Diavolul. Ultima aluzie este în Maleahi 4:5, unde se găseşte promisiunea venirii lui Ilie, înainte-mergătorul lui Mesia.

Cu alte cuvinte, Evanghelia „pe care o făgăduise mai înainte prin prorocii Săi” este cheia înţelegerii întregii Biblii. Vechiul

29

30

GEORGE R. KNIGHT — COMENTARIU LA ROMANI

Testament arată spre Hristos, iar Noul Testament prezintă şi explică implicaţia Veştii bune date de Dumnezeu prin Isus.

Faptul că Evanghelia a fost promisă în Vechiul Testament constituie una dintre temele majore ale predicilor din Noul Testament (vezi, de exemplu, Faptele apostolilor, capitolele 2 și 13 sau 8:32,33). Isus Însuşi i-a ajutat pe urmaşii Săi să recunoască faptul că Vechiul Testament arăta spre lucrarea Sa. Când înfăţişează discuţia lui Isus cu cei doi ucenici pe drumul către Emaus, Biblia ne spune că El „a început de la Moise şi de la toţi prorocii şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27).

Următoarea idee pe care o remarcăm în analiza în şase puncte a lui Pavel cu privire la Evanghelia pentru care Dumnezeu îl pusese deoparte este aceea că în centrul ei se află Isus. Ea se referă la Isus, care S-a „născut din sămânţa lui David în ce priveşte trupul” (Romani 1:3). Cuvintele „în ce priveşte trupul” ne reamintesc că El nu era doar o fiinţă umană. Este adevărat că a fost Fiul lui David „în ce priveşte trupul”, dar a fost totodată şi Fiul unic al lui Dumnezeu. Una dintre marile învăţături din Evanghelia după Matei este aceea că Isus a fost fiul Mariei, dar nu al lui Iosif – a fost Fiul Mariei şi al Duhului Sfânt (Matei 1:18). Isus a fost atât uman, cât şi divin – a fost „Dumnezeu cu noi” (v. 23). De aceea, Isus întrupat a avut capacitatea de a „mântui pe poporul Lui de păcatele sale” (v. 21).

Romani 1:4 arată clar că Isus cel unic a fost Fiul lui Dumnezeu. Însă aspectul celălalt din versetul 3, Fiul lui David, este crucial. „Fiul lui David” era un titlu mesianic unic, recunoscut universal, care a fost menţionat pentru prima oară în 2 Samuel 7:12,13, unde Dumnezeu a promis să întărească tronul lui David pentru totdeauna.

Ieremia se referă la această concepţie, acceptată atunci, când face următoarea profeţie: „Iată vin zile, zice Domnul, când voi ridica lui David o Odraslă neprihănită. El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi judecată în ţară. (…) Şi iată numele pe care I-l voi da: Domnul, neprihănirea noastră!” (Ieremia 23:5).

Urare

Pavel şi-a construit Epistola către romani pe adevărul că Isus este „neprihănirea noastră”, speranţa noastră, Mântuitorul nostru.

A patra idee din analiza apostolului este aceea că Isus „a fost dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor” (Romani 1:4) sau, conform altor versiuni, „a fost declarat Fiul lui Dumnezeu în putere… prin învierea din morţi”. Vestea bună este fundamentată pe întruparea lui Isus, dar şi pe învierea Sa. Nu există nimic mai nefolositor decât un Mântuitor mort.

Dacă ar fi venit pe pământ şi dacă nu ar fi făcut altceva decât să ducă o viaţă bună (desăvârşită chiar) şi să moară vitejeşte, Isus nu ar fi fost decât un bun şi mare erou şi nimic mai mult. Fiindcă ar fi fost mort ca orice erou.

Vestea bună, ne reamintește Pavel, nu este despre un om bun care a suferit o moarte nedreaptă, ci despre Fiul puternic al lui Dumnezeu, aşa cum ne-o demonstrează învierea Sa. Vestea bună este că Isus trăieşte ca să lucreze mai departe pentru cei care L-au acceptat. Învierea Sa ocupă locul central în mesajul lui Pavel (1 Corinteni 15:1-4,14). Ea reprezintă pivotul istoriei. Nygren subliniază că „înainte de” acest eveniment, Isus „a fost Fiul lui Dumnezeu în slăbiciune şi umilinţă. Prin înviere, El a devenit Fiul lui Dumnezeu în putere”3.

A cincea idee din analiza iniţială a lui Pavel asupra Evangheliei este aceea că scopul ei este „ascultarea credinţei” (Romani 1:5), expresie care se regăseşte şi în Romani 16:26 şi care indică o altă temă a epistolei – ascultarea bazată pe o relaţie mântuitoare. Pavel vorbeşte destul de clar despre importanţa ascultării în viaţa creştinului. Mântuirea nu vine prin ascultare (3:20), dar ascultarea este rodul necesar pentru cei care au fost socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Isus. Vom reveni asupra acestui subiect, fiindcă este parte integrantă din structura Epistolei către romani.

Cea de-a şasea şi ultima idee este aceea că Evanghelia nu este numai pentru iudei, ci pentru „toate neamurile” (v. 5).

31

32

GEORGE R. KNIGHT — COMENTARIU LA ROMANI

Apostolul îşi încheie remarcile introductive notând că Dumnezeu a luat iniţiativa de a-i chema pe fiecare dintre cititorii săi la vestea bună a mântuirii în Hristos (v. 16) şi că fiecare creştin este un „sfânt” – este pus deoparte să fie sfânt (v. 7). În final, el le urează tuturor har şi pace de la Tatăl şi de la Fiul (v. 7). Şase adevăruri importante despre Evanghelie 1. Autorul ei este Dumnezeu (1:1).

2. A fost profetizată în Vechiul Testament (1:2).

3. Îl are în centru pe Isus, Fiul lui David, şi, totodată, Fiul lui Dumnezeu (1:3,4).

4. Învierea lui Isus a demonstrat puterea ei (1:4).

5. Ea dă neprihănire şi conduce la o viaţă de ascultare şi credinţă (1:5).

6. Ea este pentru „toate neamurile”, nu pentru un anumit popor (1:5).

Pentru comenzi prin poștă sau agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro