Cum mi am petrecut vacanta

Cum mi-am petrecut vacanĹŁa

Florin Bică este autor de cărți pentru copii. A lucrat ca bibliotecar, secretar de redacție și redactor. Cărți pentru copii publicate: Jucărie de hârtie; Am găsit o geantă cu bani; Școala Feților-Frumoși; Fineas și dinozaurii; Batistă, șervețel; Lecții financiare pentru copii; Igiena orală pe înțelesul copiilor (coautor soției lui, Adelaida); De-aș fi Superman…; Eroii Bibliei.

A publicat și: Mărunțișuri de mare preț (antologie de citate); studiul „Cartea absurdului și a rostului” în Confesiunea Înțeleptului; Ocolul clipei în optzeci de veșnicii (versuri); Alege să alegi!; Mi-am adunat mințile.

Sebastian Baculea lucrează în domeniul graficii publicitare și este ilustrator de carte. A publicat bandă desenată în revistele Comics și Glorioasa Fanzină și în albumele Urban Comics made in Cluj și Țara desenată – Întâmplări cu și despre Germania (albume publicate cu sprijinul Centrului Cultural German din Cluj-Napoca). Pentru copii a ilustrat cărțile: Fineas și dinozaurii; Am găsit o geantă cu bani; Jucărie de hârtie; Amintiri din copilării.

CUM MI-AM PETRECUT

VACANȚA Florin Bică (editor) Cu ilustrații de Sebastian Baculea

P a ntel imon 2 0 18

© 2018 – Editura Viaţă şi Sănătate Toate drepturile rezervate.

Redactare: Florin Bică Corectură: Lavinia Goran Tehnoredactare: Dragoş Gârea Cărţile Editurii Viaţă şi Sănătate pot fi achiziţionate prin reţeaua sa naţională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poştă sau agenţi de vânzare: Editura Viaţă şi Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Cum mi-am petrecut vacanța / ed.: Florin Bică ; cu il. de Sebastian Baculea. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2018 ISBN 978-606-911-457-5 I. Bică, Florin (ed.)

II. Baculea, Sebastian (il.)

821.135.1

„— Bun venit la școală, dragă Pippi!

Sper să te simți bine aici și să-nveți multe lucruri folositoare!” „— Eu, una, sper să-mi dați vacanță! zise Pippi.

De-aia am venit! Așa-i cinstit!”

Astrid Lindgren, Pippi Șosețica

„Cele mai frumoase amintiri sunt cele din copilărie.”

Andrei Tarkovski, Sculptând în timp

Revanșa Dacă nu în prima, cu siguranță în cea de-a doua săptămână de școală, pe când ne străduiam să reintrăm în ritmul și în rutina anului școlar, ni se dădea faimoasa temă – să scriem o compunere (astăzi, materiei i se spune „scriere creativă”) cu titlul „Cum mi-am petrecut vacanța mare”. Să fi văzut atunci eforturi sisifice, cu tâmpla grea sprijinită în podul palmei, cu broboane reci de sudoare alunecându-ne pe grumaz, în timp ce rodeam cu disperare capătul stiloului și ne uitam pe pereți în căutarea inspirației pierdute. Într-un sfârșit, după ce ne munceam creierii minute în șir pentru a ajunge la forma perfectă care să o lase mută de uimire pe profesoara de limba și literatura română, reușeam să dăm naștere unor „grandioase” opere literare, care sunau cam așa: Eu mi-am petrecut vacanța de vară la bunici. Acolo m-am jucat cu alți copii și am mâncat tot felul de fructe. M-am plimbat cu bicicleta și am făcut multe lucruri frumoase și interesante. Am citit două cărți și m-am dat în leagăn. Ce frumoasă a fost vacanța mare!

Dacă reușeam să scriem măcar o jumătate de pagină despre ceea ce trăisem de-a lungul unui sfert din an ne consideram fericiți, maeștri ai scrisului, viitori laureați cu Nobel pentru Literatură, câștigând admirația colegilor pe care muza scrisului îi ocolise îndărătnică. De cele mai multe ori, nu ne ieșea poate nici jumătatea 7

Cum mi-am petrecut vacanța

aceea de pagină pe care încercam să o umplem cu adjective – merele fuseseră „dulci și zemoase”, zilele, „frumoase și călduroase”, vacanța, „distractivă” și așa mai departe.

Că o astfel de temă este o provocare și pentru elevii de astăzi o dovedește internetul. Nu demult am găsit pe o pagină web o cerere pe care o redau exact cum era scrisă, în ciuda greșelilor: Sall vreau o compunere cu titlu cum miam petrecut vacanta de vara. Nu este singura cerere de acest fel. Din fericire, în anii în care autorii povestirilor din carte erau copii, nu existau pagini de internet unde să se poată face schimb de compuneri. Fiecare era „silit” să-și poarte povara propriei compuneri, a propriei vacanțe, a propriei lipse de inspirație.

Carevasăzică, domnișoarele și doamnele învățătoare și profesoare insistă și azi în a le cere copiilor să povestească – în scris – ce au făcut în vacanță, adică din iunie până în septembrie. Dar cine mai ține minte? Și cui i-ar păsa de așa ceva? N-ar fi mai bine să arătăm cum ne-am petrecut vacanța punând fotografiile într-un album pe Facebook? De fapt, de cele mai multe ori, azi, ca și ieri, copilului din fața paginii albe sau, eventual, din fața documentului Word deschis pe monitor îi este teamă că nu va găsi cuvintele potrivite, că amintirile lui sunt banale, că ar putea să se facă de râs, că nu a trăit nimic demn de povestit, ca și cum adevăratele aventuri și experiențe sunt acelea din filme sau din cărțile marilor exploratori ai omenirii. Poate că textele din acest volum îi vor ajuta pe cititori să descopere despre ce ar putea scrie într-o compunere creativă cu titlul „Cum mi-am petrecut vacanța”.

Ideea cărții s-a născut aproape simultan cu un alt volum, publicat anterior; mă refer la Amintiri din copilării. Mi-am spus atunci că amintirile din copilărie ale adulților de azi sunt resurse inepuizabile pentru povestiri pline de haz și tâlc. De ce nu și o carte cu amintiri din marile vacanțe?

Punând mână de la mână fragmente scurte din propriile copilării și din sufletul lor minunat, autorii au scris despre ceea ce au trăit în vacanțele lor de vară sau de iarnă. Unii au relatat întâmplări 8

Revanșa

amuzante, alții, boacăne din care au avut de învățat. E mare lucru să găsești oameni care să scrie sincer despre năzdrăvăniile sau chiar despre greșelile din copilărie, mai ales astăzi, într-o lume care pune prea mult preț pe aparențe. În litera celor mai mulți sau poate chiar a tuturor autorilor cuprinși în carte se simte nostalgia, dorul după ceva care a fost unic și frumos. Câțiva au depășit cadrul vacanțelor, povestind mai mult despre ei, despre ce au trăit, despre cum a fost să fie copii. Cele unsprezece povestiri din carte sunt dovada de netăgăduit că nu contează dacă locuim la țară sau la oraș, copilăria fiind o „meserie” care presupune multă creativitate, voie bună și energie oriunde și oricând.

Le sunt recunoscător autorilor (o bună parte, debutanți) care, după ani de la terminarea școlii, au acceptat nu numai misiunea de a-și aminti momente frumoase din vacanțele copilăriei, dar și provocarea de a se arăta publicului cititor așa cum au fost, cu bune și cu… prune, cu fapte de cumințenie și cu isprăvi de „vitejie”, cu zile de vară petrecute până-n seară în jurul blocului (unii) sau la țară (alții), dar și cu zile de iarnă, zburând cu săniuțele pe pârtie.

Participarea la acest proiect de carte a fost ocazia potrivită pentru revanșă, pentru a scrie așa cum poate n-am știut sau n-am avut curaj la vremea copilăriei noastre. Povestirile coautorilor m-au făcut să râd, să mă înduioșez, să-mi amintesc de lucruri care, altfel, ar fi rămas rătăcite prin vreun colțișor al minții. Le dau deci notă maximă (sau cel mai bun calificativ) – și sper că veți face la fel și voi.

Cum mi-am petrecut vacanța este o carte plină de mămăițe și tătăiți, jocuri, vaci, pomi fructiferi, izlazuri și munți, străduțe și blocuri, zile însorite și pârtii de săniuș, frați, surori și verișori, năzbâtii, glume, regionalisme, peripeții, părinți, mătuși și unchi, păduri, ciuperci și câte și mai câte mărunțișuri. Iar partea cea mai bună este că poate fi citită oricând, în timpul școlii sau, de ce nu, în vacanță.

Florin Bică 9

IULIA DRĂGHICI

A venit vacanța cu trenul din Franța

Iulia Drăghici este profesor de limbi străine și traducător. Asta înseamnă că, de când a intrat ea în clasa I, nu s-a săturat de școală niciodată, fiind, pe rând, elevă, studentă, profesoară. De când a învățat să citească și să scrie, tot asta îi place să facă: să citească și să scrie. Încă îi plac poveștile, atât cele inventate, cât mai ales cele adevărate. Dar nu a stat mereu cu nasul în cărți, o, nu! Mai erau și vacanțele, așa cum veți vedea.

11

Cum mi-am petrecut vacanța

— A venit vacaaaanța, cu trenu’ din Fraaanța…

De multe ori am auzit și am strigat și eu încântată micul refren. Pentru mine însemna că, pentru un timp, spuneam adio învățătoarei comuniste și sălii de clasă mirosind a petrosin, adio sunetului implacabil al soneriei-clopoțel, adio întrebărilor zilnice ale părinților despre cum a fost la școală sau, mai târziu, adio acrei profesoare de matematică!

Frumoase foc erau vacanțele, mai ales cea de vară, pentru că…, ați ghicit, era vacanța mare, iar zilele ei lungi și însorite promiteau multe bucurii.

Puteam, în sfârșit, să citesc după pofta inimii sau să stau pe-afară toată ziua. Dacă închid ochii și mă gândesc la vacanțele mele de vară, amintirile îmi aduc în nări mirosul salin al mării, îmi pun sub tălpile goale nisipul cald al aceleiași plaje din Jupiter și-mi susură cântul valurilor pe care le auzeam, uneori noaptea, chiar și din cort. O văd pe fetița care eram eu atunci, Iia – acesta fiind, să zicem, numele ei de vacanță.

Iia avea părul tuns „castron”, faţa creolă şi genunchii rupţi în fiecare vară. Se născuse în 1976, anul în care Nadia Comăneci primise primul 10 din istoria gimnasticii mondiale. La 11 luni, Iia mergea deja, parcă grăbindu-se să fie nadie – în vocabularul ei din primii ani, „Nadia” nu era nume, ci substantiv comun care însemna „o fată cu codiţe care ştie să meargă pe bârnă”. Şi „să facă bine la sol şi paralele”.

Fata avea, din dotare, doi părinţi cu serviciu şi o bunică scundă şi foarte bună, pe nume Maica. După vârsta de 4 ani şi jumătate, toamna, Iia a primit şi o surioară năzdrăvană, ochioasă, sprâncenată şi cu gropiţe, poreclită Copilu’. Fetiţa, într-adevăr, comandase o surioară şi, până la un timp, fusese amuzată de giumbuşlucurile celei nou-venite. Însă primejdia permanentă în care se aflau jucăriile ei plus statutul de subordonată la cerinţele bebeluşei-dictator au făcut ca Iia să se 12

A venit vacanța cu trenul din Franța

dedice cât de mult putea statului pe-afară, în compania înţelegătoare a prietenelor de bloc posesoare, şi ele, de şefi în scutec.

Când nevoia o cerea şi Iia trebuia să stea în casă cu Copilu’ şi să o dea în leagăn (care fusese al ei), ei bine, bebeluşul era extras de acolo şi depus în siguranţă pe pat, iar sora mai mare se urca ea în „obiectul muncii”. Vedeţi voi, Iia nu îşi mai aducea aminte cum era în leagăn, aşa că recupera şi ea. Iar dacă avea la îndemână şi biberonul, lucrurile erau cu atât mai plăcute. Sper că nu v-aţi grăbit să o judecaţi: Iia avea propria sticluţă cu tetină, la fel, la fel cu a bebeluşei, obţinută prin programul lăcrimos: „Maaaami, vreau şi eu biberon!”

Pe lângă citit şi locuitul în cort la mare, vacanţele Iiei cuprindeau multe alte treburi de fetiţă de bloc din anii ’80.

Nu, nu era din clanul celor cu cheie la gât, deşi i-ar fi plăcut, poate. Purtătoarea de cheie era Maica, atunci când pleca să cumpere pâine, doar că nu o ţinea la gât, ci la mână, legată cu un elastic.

Ocupațiile de vacanță ale Iiei erau minunate: campionate de gimnastică și de sărit coarda, expediții de prins insecte pe câmpul de dincolo de calea ferată, ascensiuni pe acoperișul blocurilor și al sălii de sport din apropiere, inspectarea gropanelor din șantierele noilor clădiri, incursiuni de luptă pe teritoriul copiilor nesuferiți de la alte blocuri și, bineînțeles, unele care nu se pot povesti.

Cea mai frecventă joacă era „de-a gimnastele”. În afară de faptul că Iiei îi plăcea foarte mult, aceasta nu implica deplasări în afara zonei de acoperire a părinților. De obicei, părinții își strigau copiii pe geam pentru diverse motive și dacă nu auzeai însemna că te aflai deja în zone neautorizate, pentru care primeai o pedeapsă mai mare.

Fetițele din anii aceia aveau, fiecare, câte un nume de gimnastă: Ecaterina Szabo, Daniela Silivaș, Simona Păucă, 13

Cum mi-am petrecut vacanța

Teodora Ungureanu, Anca Grigoraș. Bordurile aleilor ar fi trebuit să fie tocite de cât de folosite erau, căci Iia și prietenele ei îşi pregăteau sârguincioase evoluţiile la bârnă: întâi suflau praful de pe „bârnă”, apoi, cu salutul şi intrarea de rigoare, exerciţiul începea. Fiecare fetiţă făcea piruete, roata, legări, flic-uri, mici salturi, semisfoara. Ca o nadie.

Trebuie să vă mai spun că genunchii rupţi ai Iiei nu erau de la gimnastică. Erau de la alergări pe panta din faţa blocului, disciplină în care Iia nu prea câştiga medalii, nici măcar de bronz.

Una dintre întâmplările pe care vreau să vi le povestesc s-a petrecut la „paralele”. Acestea erau un lanţ vopsit alb-roşu, atârnat între două ţevi. Ele marcau locul de parcare al unui vecin ingenios din blocul cu 10 etaje, singurul care îşi făcuse aşa ceva. Când pleca la serviciu, lăsa lanţul atârnat.

Era mare aglomeraţie de nadii la paralele, pentru că parcarea era de la trei blocuri. Când prindeau momentul, Iia şi prietenele ei exersau cu încântare roata, lenta şi alte sărituri de o parte şi de alta a lanţului. Într-o după-amiază de vară care începuse tihnită, a apărut o junioară care voia să treacă la senioare. Era Copilu’, care avea acum cam 3 ani şi era foarte interesată de ce făcea Iia, sora ei mai mare. În casă, strânsă de îndemnul constant al părinţilor: „Las-o pe ea/Dă-i ei/Fă tu…, că eşti mai mare!”, Iia răbda. Mai protesta, mai bufnea, dar răbda. Altfel oricum nu mergea… Însă afară redevenea stăpâna timpului şi a jucăriilor ei, spre nemulţumirea micuţei Copilu’ care se vedea pusă în situaţia să alerge şi la propriu, şi la figurat după compania surorescă. În acea după-masă, Iia era în plin exerciţiu la paralele când a apărut Copilu’, vrând să „facă şi ea”. Rememorând cele mai recente admonestări părinteşti, Iia nu a avut ce face şi a 14

A venit vacanța cu trenul din Franța

trebuit să îi cedeze „aparatul” junioarei. Mai ales că aceasta era îndrăgită de prietenele-gimnaste ale Iiei, care aveau toate câte un frate și și-ar fi dorit o surioară.

Evoluţia micuței Copilu’ la paralele a fost scurtă şi tristă.

Lanţul, surprins de lipsa de exerciţiu a junioarei şi jignit de tălpile-i profane, i s-a încolăcit de gleznă şi a secerat-o pe micuţa nadie. Aceasta tocmai afişa zâmbetul „profesionist” văzut la senioare, arătându-şi pentru ultima dată frumoşii doi dinţişori de lapte din faţă. Năzdrăvana junioară avea să fie știrbă până la 7 ani.

Ambele surori au învățat ceva din pățanie: una să fie mai atentă şi mai grijulie, iar cealaltă să nu se ia după ce vede la televizor și nici măcar după sora ei mai mare.

După această întâmplare neplăcută, Iia și celelalte gimnaste au hotărât să renunțe la „sala de gimnastică” folosită până atunci, adică parcarea dintre blocuri, cel puțin pentru exercițiile la sol, care încă prezentau interes pentru junioară, spre deosebire de „paralele” și „bârnă”.

Un alt motiv a fost și întreruperea frecventă a exercițiilor de la sol din cauza Daciilor care foloseau parcarea și ca pasaj de acces spre drumul principal. Suprafața aleasă pentru exerciții a fost acoperișul plat, acoperit cu smoală, al sălii de sport a școlii de vizavi de blocul Iiei. Nadia a râs în barbă pentru că sora ei, prea „pice” ca să ajungă la scara exterioară de câțiva metri, care ducea pe sală, nu avea nicio șansă decât să rămână jos și să strige după ele: — Vreaaau și eeeuu! Ia-mă și pe mineee!

— Taaaci! Tu nu vezi că de-abia mă urc eu?! Cum să te urc și pe tine?

— Aaaaa…., plângea nemângâiată junioara. Ia-măăăăăă!

— Pleacă, piceo! Du-te în fața blocului! rostise ferm Iia, în timp ce urca puțin câte puțin pe scara prinsă, cu șuruburi mari de fier, de peretele de beton al sălii.

15

Cum mi-am petrecut vacanța

— Ia-mă și pe mineee! Aaaaa… Te spun lu’ mămicaaa! era amenințarea ultimă, însă Iia era surdă acum.

Ultima dată clacase în fața acestei amenințări, într-o situație similară, și se chinuise să o aburce pe pice pe o scară asemănătoare, aflată însă în interior, care ducea pe acoperișul blocului lor. Înaintea lor urcase cea mai bună prietenă a Iiei, Beti, care era mai mică decât Iia cu aproape un an și locuia la etajul patru, ultimul. Cele două fetițe plănuiseră să facă un picnic pe bloc, adică să mănânce pâine cu muștar la înălțime.

(Beti avea și „piftele” acasă, dar Iia nu mânca porc, așa că picnicul era frugal.)

De fratele lui Beti scăpaseră ușor, acesta fiind total neinteresat de ocupațiile fetițelor, dar surioara Iiei se ținuse toate cele patru etaje după ele, în ciuda întunericului beznă dintre etaje – blocul nu avea ferestre în interior, iar lipsa curentului electric în multe momente ale zilei și nopții era un lucru frecvent în acei ani ai regimului comunist.

— Șșșș! Faci gălăgie! se stropșise Iia la picea căreia îi era teamă să urce singură pe scheletul subțirel al scării interioare de fier, care se bălăngănea periculos, fiind prinsă doar cu două cârlige de o bară metalică de sub capacul care dădea pe acoperiș. De ce te-ai ținut după noi?

Deja sus, Beti dăduse capacul la o parte și privea în jos la cele două surori, ținând într-o mână pâinea și uitându-se îngrijorată la borcanul de muștar care era în mâna Iiei.

— Las-o și pe ea…, rosti Beti încet. Dacă iese șeful de scară și ne vede? Acesta locuia tot la etajul patru, exact lângă scara de fier.

— Ține muștarul atunci, se resemnă Iia, urcând ultimele trepte și întinzându-i exasperată borcanul lui Beti. Apoi coborî nervoasă scara care se bălăngăni cu zgomot.

16