Daniel și Apocalipsa (2 în 1) by Editura Viață și Sănătate

enigmele bibliei â&#x20AC;&#x201C; daniel

Jacques B. Douk ha n

enigmele bibliei

Cartea profetului

Daniel

© 2013 – Editura Viață și Sănătate Toate drepturile rezervate. Titlul în original: Secrets of Daniel: Wisdom and Dreams of a Jewish Prince in Exile Traducere: Christian Sălcianu Redactare: Cristinel Sava Corectură: Lavinia Goran Tehnoredactare: Dragoș Gârea Copertă: Dragoș Gârea Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate prin rețeaua sa națională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poștă sau agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DOUKHAN, JACQUES B. Enigmele Bibliei - cartea profetului Daniel / Jacques B. Doukhan ; trad.: Christian Sălcianu. - București : Viaţă și Sănătate, 2013 ISBN 978-973-101-602-3 I. Sălcianu, Christian (trad.) 22=135.1

CUPRINS

Prolog

Capitolul 1 Capitolul 2 Capitolul 3 Capitolul 4 Capitolul 5 Capitolul 6 Capitolul 7 Capitolul 8 Capitolul 9 Capitolul 10 Capitolul 11 Capitolul 12

Introducere: victoria Babilonului

Statuia gigantică și muntele

La pas prin cuptorul de foc

Copacul din mijlocul pământului

Mâna care scrie

Leii fermecaţi

Patru fiare și un Fiu al omului

107

Războiul de Kippur

129

Recviem pentru un Mesia

143

Preotul cu ochi de foc

165

Războiul lumilor

175

Victoria Ierusalimului

189

Nota editorului Dacă nu se specifică altfel, citatele din Scriptură sunt luate din Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, cu trimiteri, traducerea Dumitru Cornilescu, ediţie revizuită ortografic, Asociaţia Biblică Română „Casa Bibliei”, 2012. Sigle utilizate în text: a) Biblii: BVA – Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli, tipărită cu binecuvântarea și prefaţa Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001; GBV – Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, traducere literală nouă, completată, revizuită și actualizată, cu subtitluri și texte paralele marginale și adnotări de traducere în subtext, București, GBV, 2001. Are la bază traducerea literală a lui Dumitru Cornilescu din 1931. KJV – King James Version; NIV® – THE HOLY BIBLE, NEW INTERNATIONAL VERSION®, copyright © 1973, 1978, 1984, 2011 deținut de Biblica, Inc.™ Folosită cu permisiune. Toate drepturile rezervate la nivel mondial. NTR – Biblia. Noua traducere în limba română, International Bible Society, 2006, tipărită 2007. b) Dicţionare: DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a revăzută și adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, București, Univers Enciclopedic Gold, 2009. DLR – Dicţionarul limbii române, întocmit și publicat după îndemnul și cu cheltu iala Majestăţii Sale Regelui Carol I, partea 1: F-I, București, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, 1934. DER – Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic român, Tenerife, Universidad de la Laguna, 1958-1966. DOOM2 – Dicţionarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediţia a II-a revăzută și adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005. În cazul anumitor termeni care, în Bibliile citate, apar scriși cu majusculă, am optat pentru scrierea lor cu minusculă. Totuși, în citatele din Scriptură, am respectat textul biblic. În ce privește numele Mântuitorului, am optat pentru varianta care corespunde caracterului preponderent fonologic al ortografiei românești, și anume „Isus Hristos”. Numele proprii latinești și grecești sunt date în forma originară.

PROLOG

Sătucul irakian era în mare fierbere, iar oamenii își aruncau unii altora insulte și blesteme de-o parte și de alta a râului Touster1. Femeile boceau și blestemau. Bărbaţii își ascuţeau pumnalele. Copiii tremurau. Sămânţa noului conflict din Orientul Mijlociu nu era nici petrolul, nici tensiunea dintre evrei și arabi, ci o veche legendă cu privire la mormântul profetului Daniel. Credinţele strămoșești acordau o mare însemnătate rămășiţelor pământești ale unui profet, considerându-le semne aducătoare de noroc. Oamenii care trăiau pe unul din malurile râului, observând că locuitorii de pe celălalt mal, unde se afla mormântul profetului, erau prosperi și fericiţi, au căutat să-l mute pe pământul lor. Conflictul era pe cale să izbucnească violent, când, după lungi negocieri, s-a ajuns la un compromis: sătenii ambelor localităţi aveau să mute coșciugul profetului anual, de pe un mal pe altul, astfel încât cu toţii să beneficieze de prosperitatea pe care o aducea el. Practica aceasta a continuat mulţi ani, până când, într-o zi, prin părţile acelea a venit în vizită regele Sagarșah, care a fost de părere că exhumarea repetată era o dezonoare la adresa memoriei profetului. Sub atenta sa supraveghere, sătenii au legat cu lanţuri grele coșciugul la mijlocul unui pod, la distanţă egală de cele două maluri. Daniel urma să fie acum pentru toată lumea. Povestea, așa cum a fost spusă de un călător din secolul al XII-lea2, are încă ecouri puternice. Un document ce cuprinde doar 12 capitole, pierdut între sulurile Bibliei străvechi, și singura rămășiţă confirmată a profetului din vechime, cartea lui Daniel conţine un mesaj universal, care transcende biserici și culturi. Această carte prezintă interes pentru fiecare. Iudaismul l-a recunoscut deja pe Daniel, conform mărturiei lui Josephus Flavius, drept „unul dintre cei mai mari profeţi”, deoarece el „nu doar că a profetizat lucruri viitoare, așa cum au făcut și ceilalţi profeţi, ci a și fixat anumite date la care acestea aveau să se întâmple”3. 7

enigmele bibliei – daniel

Atât referirile la cartea lui Daniel din literatura inter-testamentară (100-200 î.Hr.)4 și din legendele vremii respective5, cât și influenţa ei asupra comunităţii de la Qumran6 certifică veneraţia deosebită de care se bucura cartea. Talmudul îl admiră pe Daniel, deoarece îi întrece „pe toţi înţelepţii altor popoare”7. În Midraș, Daniel și Iacov sunt consideraţi singurii oameni care au primit de la Dumnezeu revelaţii cu privire la sfârșitul timpului8. Conform unui alt pasaj din Midraș, Dumnezeu i-a descoperit lui Daniel destinul poporului israelit și data judecăţii finale9. În ciuda anumitor rezerve născute din polemicile iudeo-creștine, profeţiile lui Daniel au rămas obiectul unui studiu intens din partea teologilor evrei. Marele Maimonide a aplicat aceste profeţii Romei, Greciei, Persiei, islamului și chiar creștinismului10. Cercetători renumiţi, precum exegetul Rashi, liderul de comunitate Saadia Gaon, poetul și filosoful Nahmanide, omul de stat Abrabanel sau umanistul Loeb (Maharal), au studiat, de asemenea, cu atenţie cartea lui Daniel, încercând să deducă din ea data venirii lui Mesia11. Mai aproape de noi, în secolul al XX-lea, filosoful Franz Rosenzweig nu a ezitat să stabilească o legătură între istoria lumii și profeţia lui Daniel12. Abraham Heschel l-a numit pe Daniel profet în așteptare13, iar André Neher l-a calificat drept „profetul rugăciunii”. Pentru Elie Wiesel, cartea lui Daniel conţine floarea speranţei14. Tradiţia creștină îl consideră un profet de referinţă. În nenumărate rânduri, creștinii din primele secole și-au bazat argumentaţia și mărturia pe cartea lui. Aceeași carte a atras interesul filosofilor creștini, printre care Hippolytus, Hyeronimus sau chiar Tommaso d’Aquino15. Mai târziu, Reforma a venit cu un val de comentarii și studii despre cartea lui Daniel. Luther spunea, pe când lucra la traducerea Sfintelor Scripturi, că merită să fie publicată prima16. După o vreme, a devenit tema centrală a celor mai strălucite cuvântări ţinute de Calvin17. În timpul mișcării de redeșteptare religioasă din secolul al XIX-lea, a inspirat așteptări mesianice18. Astăzi, cartea profetului Daniel este obiectul unui nou val de studii19. Chiar și islamul a fost interesat de cartea lui Daniel. Tradiţia islamică cuprinde majoritatea secvenţelor din viaţa lui Daniyal, cunoscut și ca „marele judecător și vicerege”: Daniel la curtea lui Nebucadneţar, în groapa leilor, nebunia lui Nebucadneţar, ospăţul de la curtea regală etc. Însă chiar și în context islamic, Daniel apare în special ca un profet care prezintă viitorul și anunţă sfârșitul lumii. Coranul face referire la profeţiile lui Daniel prin visul Dhul Quarnain „cele două coarne”, care, probabil, are la bază viziunea 8

prolog

din Daniel capitolul 8. În timpul Evului Mediu, musulmanii au inventat o serie de horoscoape populare (malhamat Daniyal), a căror autoritate i-o atribuiau lui Daniel. Islamul mai asociază profeţiile lui Daniel cu amintirea marelui calif Omar20. Mai aproape de zilele noastre, mișcarea Bahá’í, care își are originea în șiismul iranian, își justifică existenţa pe baza profeţiilor lui Daniel. Învăţaţii Bahá’í cred că al doisprezecelea Bab, sau Mahdi, care este așteptat în islamul iranian să instaureze o eră a păcii și a dreptăţii, a venit deja în anul 1844 al erei noastre (1260 de la hegiră*). Ei își bazează afirmaţiile pe profeţia de 1 260 de zile a lui Daniel21. Trecând de domeniul tradiţiei religioase, și filosofi ca Spinoza, psihologi ca Jung sau oameni de știinţă ca Newton au manifestat un interes deosebit pentru cartea lui Daniel22, care a constituit o sursă de inspiraţie chiar și pentru poeţi sau artiști. Începând cu parafraza simplistă proprie dramei liturgice din Evul Mediu și ajungând până la compoziţiile sofisticate ale lui Darius Milhaud sau la melodiile lui Louis Armstrong, temele din Daniel au îmbrăcat diferite forme: tragicomedii de secol XVII, cantate sau chiar jazz de secol XX23. Pictorii și-au găsit inspiraţia în paginile ei. Michelangelo, Rembrandt, Rubens, Delacroix24, alături de mulţi alţii, au creat capodopere care nu doar că descriu scenele extraordinare ale miracolelor, ci îndrăznesc chiar să dezvolte ciclurile profetice ale cărţii. Cu adevărat, cartea lui Daniel nu aparţine în exclusivitate tradiţiei religioase, ci și moștenirii seculare. De fapt, putem constata caracterul ei universal chiar din paginile cărţii în sine. Fără îndoială, cartea lui Daniel este, în primul rând, o lucrare religioasă. Însă profunzimea ei spirituală pare că trece pe un plan secundar în faţa fantasticelor viziuni apocaliptice și minuni, care te uluiesc. În realitate însă, în structura cărţii, senzaţionalul este strâns legat de ritmul zilnic al rugăciunii. Sunt menţionate șapte rugăciuni. Unele sunt implicite, deduse din gestul tradiţional de a se pleca la pământ, cu faţa spre Ierusalim. Altele sunt explicit enunţate. Profunde și de o frumuseţe mișcătoare, ele se nasc întotdeauna din evenimentele istorice, din experienţa omului. Cea mai lungă rugăciune apare în capitolul 9, exact între două profeţii: una care privește cei 70 de ani din profeţia lui Ieremia, ce anunţă întoarcerea Israelului din exil, iar cealaltă, de 70 de săptămâni, care vorbește despre refacerea Ierusalimului și salvarea lumii. Această întrepătrundere a rugăciunii cu faptul istoric este o ilustrare * Hegiră, „dată la care începe calendarul musulman (16 iulie 622, când a fost strămutat Mahomed de la Mecca la Medina), considerată ca începutul erei musulmane” (DEX, s.v. hegiră). (n.r.)

enigmele bibliei – daniel

tipică a conceptului biblic de spiritualitate. În lumea Bibliei, întâlnirea cu divinul nu implică o detașare de lumea reală. Dimpotrivă, cele două experienţe sunt interconectate. Istoria se sprijină pe braţul rugăciunii. Și, întrucât este întrupată, spiritualitatea lui Daniel este una omenească. Cartea se recomandă și prin poezie, folosind diverse procedee poetice, precum paralelismul, ecoul, jocurile de cuvinte sau ritmul. Cititorul va trebui să recunoască aceste procedee literare pentru a surprinde sensul subtil al cuvintelor. Pentru că, în cartea lui Daniel, frumuseţea este adevăr, fără ca acest lucru să implice ideea că adevărul raţional sau cel filosofic ar fi de rang secundar. Am putea spune chiar că această carte ne curtează gândirea și inteligenţa. Fiind o carte de înţelepciune, conţine unele dintre cele mai profunde gânduri cu privire la istorie, Dumnezeu, etică și existenţa umană. În canonul ebraic, cartea lui Daniel se regăsește în secţiunea numită „Cărţile Înţelepciunii”. Daniel ne apare ca un om înţelept (1:20; 2:13), cu alte cuvinte, un om capabil să înţeleagă lucrurile. Cartea prezintă adevărul ca pe ceva care trebuie înţeles. Ca atare, verbul „a înţelege” este unul dintre cuvintele-cheie. Profetul însuși încearcă să înţeleagă (vezi 9:13), îngerul îl face pe Daniel să înţeleagă viziunile (vezi 8:17; 9:22,23), ba chiar sunt momente în care profetul nu mai înţelege (vezi 8:27). În cele din urmă, cartea îi îndeamnă pe cei care fac parte din poporul lui Dumnezeu să înţeleagă și să-i ajute și pe alţii să înţeleagă (vezi 11:32,33). Tot felul de numere împânzesc profeţiile din Daniel, o situaţie rar întâlnită în Scriptură, iar prevestirea unui eveniment urmează rigoarea unui raţionament știinţific. André Lacocque avea dreptate să afirme că „una dintre cele mai importante contribuţii ale cărţii lui Daniel este insistenţa ei inedită asupra legăturii dintre credinţă și înţelegere”25. Un asemenea „accent” pus pe inteligenţă poate părea paradoxal în contextul revelaţiei, din moment ce, adesea, credinţa este considerată ceva opus inteligenţei. Cartea lui Daniel ne învaţă că inteligenţa și gândirea sunt condiţii obligatorii. În același timp însă, cartea se dovedește o provocare la adresa inteligenţei, din moment ce cuvintele ei rămân „pecetluite” (12:4,9). Cartea lui Daniel vorbește toate limbile omului. Această universalitate se descoperă deja la nivelul concret al limbilor utilizate. Pe lângă ebraică, limba tradiţională a Israelului, Daniel face uz și de aramaică (de la 2:4 până la 7:28), limba internaţională a vremii, dar și de o serie de cuvinte din vechea babiloniană (akkadiană), din persană sau chiar din greacă. Această multitudine de limbi din cartea lui Daniel este un exemplu unic în toată Biblia, semnul că mesajul ei trece dincolo de graniţa Israelului și face apel la inteligenţa tuturor popoarelor. 10

prolog

Caracterul universal26 al cărţii transpare și din conţinutul ei. Este o lucrare religioasă, care vorbește în numele lui Dumnezeu și descoperă viziuni cerești, dar și una istorică, cu referiri la trecut, prezent și viitor. Dincolo de aceasta, este o carte a rugăciunilor care izvorăsc din sufletul unui om ce tremură în faţa Creatorului său, o carte de poezie, care expune frumuseţile nepreţuite ale cântărilor sale. În același timp, este o carte de înţelepciune și de enigme care provoacă și stimulează gândirea și inteligenţa. Omul religios sau misticul, dar și omul de știinţă sau filosoful, evreul, dar și neevreul – cu toţii se simt atrași de conţinutul ei. Cartea lui Daniel este universală și merită atenţia tuturor. Însă asta nu e tot. Structura literară a cărţii lui Daniel dezvăluie o legătură organică între părţile ei istorice (capitolele 1 – 6) și cele profetice (capitolele 7 – 12). Schema acestei structuri poate fi reprezentată în două moduri: • în „paralelisme concentrice”27:

ISTORIE

PROFEŢIE

• sau în „paralelism chiasmatic”28:

Capitolul 1 este separat, constituind introducerea întregii cărţi. Cât despre capitolele următoare, acestea sunt legate între ele printr-un joc de paralelisme și de corespondenţe tematice și verbale (pentru moment, ne mulţumim să facem această observaţie, pe care o vom demonstra și o vom dezvolta pe măsură ce vom avansa în studiul nostru). Astfel, cele două perspective, istorică și profetică, sunt interconectate, ca pentru a sublinia legătura strânsă dintre evenimentul care se distinge în istorie și profeţia care proiectează viziunea viitorului. Semnificaţia acestei 11

enigmele bibliei – daniel

legături este clară: evenimentele istorice relatate în această carte sunt și de natură profetică, iar aceasta nu doar din perspectiva trecutului, prin faptul că ele sunt adesea împliniri ale profeţiei, ci și din cea a viitorului, deoarece sunt semne ale destinului care așteaptă această lume. Pe de altă parte, viziunile profetice sunt și de natură istorică, în sensul că trebuie interpretate pe planul istoriei, nu doar ca niște simple lecţii de morală sau mesaje spirituale. Acest caracter în același timp istoric și profetic al cărţii lui Daniel ne-a inspirat și ne-a condus metoda de interpretare. Dat fiind că profeţia și istoria sunt strâns legate, ne-am asumat riscul de a crede textul pe cuvânt și am privit și în istorie, în paralel cu profeţia. Vom avansa capitol cu capitol, invitând cititorul să ne urmeze utilizând versiunea biblică pe care o preferă sau pe care o are la dispoziţie. Pentru fiecare capitol, studiul nostru se va lăsa condus de indicaţiile textului și ale structurii sale29. Ne vom deplasa cu prudenţă de la text la istorie, nu invers. Acest mod de abordare ne va ajuta să evităm să cădem în speculaţii fanteziste, permiţându-ne totuși să verificăm dacă profetul a „văzut bine” (Ieremia 1:12, NTR). În același timp, vom fi în măsură să ne plasăm pe noi înșine și vremurile în care trăim în raport cu profeţia, căci, dacă este adevărat că viziunea profetică a lui Daniel se raportează la istoria reală a lumii, atunci la fel de adevărat este și că viziunea sfârșitului ne vizează pe noi toţi: „Vedenia privește vremea sfârșitului” (Daniel 8:17). Mesajul cărţii lui Daniel depășește, așadar, toate aspectele particulare, pentru că ceea ce îi unește pe oameni, dincolo de diferenţele religioase, psihologice, culturale și politice, este, mai întâi de toate, perspectiva unui destin comun, pe care Daniel îl numește „sfârșit”. Au fost vremuri când acest cuvânt stârnea râsete. Astăzi, ne face să tremurăm sau să cădem pe gânduri, pentru că datele sunt prea clare pentru a ne mai lăsa reci sau ignoranţi. La acest început de mileniu și în ciuda optimismului, sub ameninţarea războiului nuclear și a dezechilibrelor ecologice, economice și politice, începem să ne dăm seama că sfârșitul nu este doar o idee născocită de un profet visător și utopic. Sfârșitul a devenit un eveniment probabil și real, care, pentru prima dată, dă motive de îngrijorare întregii lumi. Cuvântul acesta face parte, la ora actuală, din vocabularul ecologiștilor, al politicienilor, al filosofilor și al economiștilor. Oameni dintre cei mai diverși dezbat chestiunea cu seriozitate. Problema zilei de mâine devine din ce în ce mai tulburătoare. Omul simte că a ajuns la sfârșit. Prin urmare, cartea lui Daniel, cartea sfârșitului, nu a fost niciodată mai actuală și mai universală. 12

prolog

Note 1

Un mic râu la est de fluviul Tigru (cunoscut anterior sub numele de Choaspes).

Vezi Adolf Asher (ed. și trad.), The Itinerary of Rabbi Benjamin of Tudela, în ebraică și engleză, Londra/Berlin, A. Asher & Co., 1840-1841, vol. I, p. 152-154. 2

Josephus Flavius, Antiquitates Judaicae 10.266,267.

Vezi Ezdra 12:11, Cartea lui Enoh (83-90), Oracolele sibiline (4:388-400), 1 Macabei (1:54; 2:59 ș.u.), Testamentele celor doisprezece patriarhi, Jubileele, Apocalipsa lui Baruh etc.

Vezi, în special, pasajele inserate în Septuaginta (Rugăciunea lui Azaria și cântarea celor trei tineri, Istoria Susanei și Istoria omorârii balaurului și a sfărâmării lui Bel). Biserica RomanoCatolică a păstrat aceste texte grecești (deuterocanonice), care lipsesc din Biblia ebraică. Ele nu apar însă în Bibliile folosite de bisericile Reformei, care le-au denumit apocrife. 5

6 Cartea lui Daniel a fost, fără îndoială, un document favorit al sectei de la Qumran. Arheologii au descoperit o serie de manuscrise, unele conţinând aproape toate capitolele cărţii, iar un număr important de pasaje (din capitolele 1, 5, 7, 8, 10 și 11) apar în duplicat (vezi André Dupont-Sommer, The Essene Writings From Qumran, traducere în limba engleză de G. Vermès, Gloucester, Massachusetts, Peter Smith, 1973; E. Ulich, „Daniel Manuscripts from Qumran, part 1: Preliminary Editions of 4QDan (b) and 4QDan (c)”, Bulletin of the American Schools of Oriental Research, 268, 1987, p. 3-16; „Daniel Manuscripts from Qumran, part 2: Preliminary Editions of 4QDan (b) and 4QDan (c)”, Bulletin of the American Schools of Oriental Research, 274, 1989, p. 3-26). 7

Talmudul babilonian, Yoma 77a.

Midraș Choher Tov 31.7.

Midraș Rabba Geneza 98.2.

Iggeret Teman IV, V.

Pentru referinţe la acești autori, vezi Dan Cohn-Sherbok, The Jewish Messiah, Edinburgh, T. & T. Clark, 1997, p. 119, 120. 11

12 Vezi Franz Rosenzweig, The Star of Redemption, traducere în limba engleză de William W. Hallo, New York, Holt, Rinchart & Winston, 1970, p. 336.

Abraham J. Heschel, Israel: An Echo of Eternity, New York, Farrar, Straus & Giroux, 1969, p. 97. 13

14 Cu privire la cartea lui Daniel, Elie Wiesel scria: „Îmi place să o citesc iar și iar. Pentru frumuseţea ei? Pentru pericolul ei? Într-adevăr, este imposibil să-i descifrăm enigmele, dar cel puţin știm că are o enigmă, iar această cunoaștere ne ajută să trecem dincolo de lucrurile obișnuite și să respingem vulgaritatea. Această cunoaștere ne face în stare să dăm speranţei un nume care precedă însăși creaţia” (Sages and Dreamers, New York, Summit Books, 1991, p. 114).

Pentru referinţe la acești autori, vezi James A. Montgomery, A Critical and Exegetical Commentary on the Book of Daniel, New York, Charles Scribner’s Sons, 1927, p. 107, 108.

Martin Luther, Vorrede über den Propheten Daniel, 1530, ediţie revizuită 1541, Deutsche Bibel, 1960, p. 13. 16

enigmele bibliei – daniel

Jean Calvin, Commentaries on the Book of the Prophet Daniel, traducere în limba engleză de Thomas Myers, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans, 1948, vol. 1. 17

Vezi Henri Desroche, The Sociology of Hope, traducere în limba engleză de Carol MartinSperry, Londra/Boston, Routledge & K. Paul, 1979. 18

Vezi André Lacocque, The Book of Daniel, traducere în limba engleză de David Pellauer, Atlanta, John Knox Press, 1979; bibliografie extinsă în John E. Goldingay, Word Biblical Commentary, Daniel, vol. 30, Dallas, Texas, Word Books, 1989, p. XXI-XXIV, XLI-LIII, și A. S. van der Woude (ed.), The Book of Daniel in the Light of New Findings, Leuven, Leuven University Press, 1993. 19

Vezi G. Vajda, „Dāniyāl”, în Bernard Lewis, Charles Pellat și Joseph Schacht (ed.), The Encyclopedia of Islam, ediţie nouă, Leiden, E. J. Brill, 1965, p. 112. 20

Vezi Shoghi Effendi, God Passes By, cu o introducere de George Townshend, Wilmette, Illinois, Bahá’í Pub. Trust, 1970, p. 57, 58. 21

Baruch Spinoza, Tractatus Theologico-Politicus, traducere în limba engleză de Samuel Shirley, Leiden/New York/København/Köln, E. J. Brill, 1989, p. 189; Carl G. Jung, Dreams, traducere în limba engleză de R. F. Hull, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 1974, p. 37; Isaac Newton, Observations Upon the Prophecies of Daniel and the Apocalypse of St. John, Londra, J. Darby and T. Browne, 1733. 22

O „Dramă a lui Daniel”, compusă în secolul al XII-lea de Hilarius, discipolul lui Abelard (Paris, Bibl. Nat., 11331, vol. 12-16), și una compusă în secolul al XIII-lea de Beauvais Cathedral School (Londra, Brit. Mus. Egerton, 2615, vol. 95-108); Darius Milhaud, Les miracles de la foi, 1951; melodia negro spiritual „Shadrac”, compusă în 1931 de Mac Gimsey (înregistrare din 1938, de Louis Armstrong și orchestra sa, cu vânzări record); piesa germană Der Siegende Hofmann Daniel, 1671; Vachel Lindsay, The Daniel Jazz, pus pe muzică de Louis Gruenberg în 1923. 23

O pictură Daniel între frescele din Capela Sixtină, de la Vatican (1508-1512) – o marcă poștală cu o reproducere a ei a apărut în 1961; Viziunea lui Daniel (1652), la Muzeul Naţional din Berlin; Daniel și leii (1618), la National Gallery of Art, în Washington, D.C.; Daniel în groapa cu lei (1849), la Palatul Bourbon, în Paris. 24

Lacocque, p. 191.

Într-adevăr, caracterul universal al cărţii nu se datorează doar limbii și formei sale, ci se justifică esenţialmente prin conţinutul ei. Cartea lui Daniel are un mesaj universal pentru că adevărul ei vizează destinul întregii omeniri. Dintre toate cărţile biblice, aceasta este cea mai preocupată de sfârșitul cosmic al acestei lumi. Datele statistice sunt elocvente în acest sens. Dintre cele 42 de apariţii în Scriptură ale ebraicului qefz „sfârșit”, 29 se găsesc în Daniel, 9 în Ezechiel, 5 în Ieremia, 5 în Geneza, 4 în Isaia etc. De asemenea, dintre cele 10 apariţii ale aramaicului sof „sfârșit”, 5 se găsesc în Daniel, 3 în Eclesiastul, 1 în 2 Cronici și 1 în Ioel. Este în același timp semnificativ faptul că scrierea lui Daniel este încadrată literal de două referiri la sfârșit. Cartea se deschide cu un eveniment particular, sfârșitul unei părţi din istoria Israelului (1:1), și se încheie cu un eveniment universal, sfârșitul lumii (12:13). De remarcat importanţa acordată acestei orientări, care se verifică și în interiorul cărţii, prin spaţiul alocat 26

prolog

timpului sfârșitului în cadrul viziunilor care înglobează istoria totală a lumii. În capitolul 2, 5 versete (vers. 41-45) din 9 (vers. 37-45) vorbesc despre sfârșit; în capitolul 7, 5 versete (vers. 23-27) din 8 (vers. 17, 18, 23-28); în capitolul 11, 41 de versete (vers. 5-45) din 45; iar în capitolul 12, tot capitolul. 27

Vezi A. Lenglet, „La structure littéraire de Daniel 2-7”, Biblica, 53, 1972, p. 169-190.

Structura chiasmatică (de la litera grecească chi: χ) este un procedeu clasic în literatura ebraică, însă este atestat și în literatura extrabiblică a Orientului Mijlociu antic (vezi John W. Welch, „Chiasmus in Ugaritic”, Ugarit-Forschungen, 6, 1974, p. 425-428).

Structura fiecărui capitol va fi prezentată la începutul lui. Este vorba de o figură retorică, ce constă în a face să corespundă două grupe de cuvinte sau de teme a căror ordine este inversată (ABC/CBA). De exemplu: „Cine varsă (A) sângele (B) omului (C), / de om (C) sângele-i (B) va fi vărsat (A)” (Geneza 9:6, NTR). 29

Structura lui Daniel 1 A

A Deportarea (vers. 1, 2) a) O dată: al treilea an al lui Ioiachim b) Babilonul cucerește Ierusalimul c) Domnul „a dat” (ntn)

B Alienarea (vers. 3-7) a) Hrana hotărâtă (aluzie la Creator; cf. Iona 2:1; 4:6,7) b) O perioadă: 3 ani, motivul sfârșitului c) Numele le sunt „puse”, sau „hotărâte” (sam)

B1 Rezistenţa (vers. 8-16) a) Daniel „s-a hotărât” (sam) b) Hrana cerută (aluzie la Creator; cf. Geneza 1:29) c) O perioadă: 10 zile, motivul sfârșitului

A1 Eliberarea (vers. 17-21) a) Evreii „cuceresc” Babilonul b) Dumnezeu „a dat” (ntn) c) O dată: primul an al lui Cirus

Capitolul 1

INTRODUCERE: VICTORIA BABILONULUI

Cartea lui Daniel debutează cu o confruntare militară – Babilonul asediind Ierusalimul: „În al treilea an al domniei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadneţar, împăratul Babilonului, a venit împotriva Ierusalimului și l-a împresurat” (1:1). Dincolo de bătălia locală în care erau implicate două puteri istorice, autorul ne îndreaptă atenţia spre un alt conflict – unul universal. Asocierea clasică „Babilon-Ierusalim” sugerează deja un astfel de mod de a citi versetul. În plus, interpretarea este confirmată și prin evocarea Șinearului (vers. 2), denumirea legendară a Babilonului, care este strâns legată de episodul biblic al Turnului Babel (Geneza 11:2). Încă din cele mai vechi timpuri, Babilonul a simbolizat în Biblie forţele răului, care se opun lui Dumnezeu și care caută să preia prerogativele și privilegiile divine. Naraţiunea din Geneza 11:1-9 descrie modul în care, în zilele de după potop, oamenii au decis să construiască un turn care să-i ducă la porţile cerului. Textul ne spune apoi, nu fără umor, despre o coborâre devastatoare a lui Dumnezeu, hotărât să pună capăt proiectului lor încurcându-le limba. Printr-un joc de cuvinte, Scriptura pune numele Babel în legătură cu rădăcina bll, care înseamnă „a încurca” (vers. 9). Ca atare, Babel, cuvântul ebraic pentru Babilon, este simbolul biblic pentru lumea de jos, care încearcă să uzurpe puterea ce aparţine exclusiv lumii de sus. Mai târziu, profeţii vor folosi din nou aceeași temă atunci când ameninţarea babiloniană va deveni din ce în ce mai concretă: „Vei cânta cântarea aceasta asupra împăratului Babilonului: «(…) Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui 17

enigmele bibliei – daniel

Dumnezeu; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănopţii; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt»” (Isaia 14:4-14; vezi și Ieremia 50:17-40; Ezechiel 31). În spatele confruntării dintre Babilon și Ierusalim, profetul vede un conflict de o dimensiune mult mai mare. Așadar, trebuie să citim cartea lui Daniel având în minte această perspectivă.

I. Deportarea (1:2) Cartea denunţă exilul israeliţilor ca fiind o acţiune uzurpatoare din partea Babilonului. Poporul lui Dumnezeu și lucrurile sfinte ale templului devin acum proprietatea lui Nebucadneţar: „Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, și o parte din vasele Casei lui Dumnezeu” (vers. 2). Pentru a înţelege mai bine aceste cuvinte, este nevoie de o scurtă trecere în revistă a contextului istoric în care s-au desfășurat evenimentele descrise. Suntem în anul 605 î.Hr.1. Caldeenii au asediat Ierusalimul, capitala regatului Iuda, și i-au deportat pe locuitori. Cu un secol mai înainte (722 î.Hr.), asirienii invadaseră regatul din nord, Israelul (2 Împăraţi 17:3-23). Regatul Iuda, ca atare, reprezintă ultima regiune liberă a vechiului regat al lui David. După moartea lui Solomon, regatul lui David se rupsese în două. Cele 10 seminţii din nord formaseră regatul Israel, iar cele două seminţii din sud – regatul Iuda. După această schismă, în ciuda unor conflicte fratricide, istoria externă a celor două regate prezentase aproximativ aceleași caracteristici. Fiind situate între cele două superputeri ale vremii, Egiptul, la sud, și Asiria, la nord, atât Israelul, cât și Iuda fuseseră ispitite să se alieze cu puterea din sud pentru a face faţă celei din nord. Ambele regate avuseseră aceeași soartă, nefericita alianţă accelerându-le căderea. În Israel, regele Osea căutase să stabilească relaţii diplomatice, mili tare sau de altă natură cu Egiptul, în speranţa că va scutura jugul asirian. Răspunsul Asiriei fusese însă rapid. Ocupase teritoriul Israelului, arestându-l și întemniţându-l pe Osea (2 Împăraţi 17:4,5). Samaria, capitala regatului, rezistase timp de trei ani, după care fusese cucerită, în anul 722 î.Hr. Împăratul Asiriei, Sargon al II-lea, folosea practica deportării instaurată deja de Tiglat-Pileser al III-lea (745-727 î.Hr.), așa că îi luase cu forţa pe israeliţi și îi dusese în regiunile răsăritene ale Asiriei, aducând în locul lor coloniști asirieni de origine babiloniană, dar și cuteeni, viitorii samariteni. 18

introducere:victoria babilonului

În urma acestui proces, majoritatea evreilor dispăruseră. Zece seminţii din totalul de douăsprezece fuseseră asimilate de populaţia asiriană. Regatul Iuda, cu cele două seminţii ale sale, supravieţuiește o perioadă, dar, în cele din urmă, are parte de aceeași soartă, iar seminţiile din Iuda iau, de asemenea, calea exilului. Acum însă, spre deosebire de ce se întâmplase cu un secol în urmă, locul asirienilor este luat de babilonieni. Asiria dispăruse cu mult timp în urmă, iar Ninive, capitala ei, fusese distrusă în anul 612 î.Hr. Mai mult, alianţa iudeo-egipteană nu era atât de spontană cum fusese cea israeliano-egipteană. De fapt, egiptenii o impuseseră în cursul unei campanii militare în cadrul căreia îl înlocuiseră pe împăratul iudeu Ioahaz, pe atunci aliat cu Babilonul, cu fratele său, Ioiachim, care era mai supus (2 Împăraţi 23:31 – 24:7; 2 Cronici 36:1-4). Babilonul, departe de a fi încântat de astfel de manevre, considerase că teritoriul regatului Iuda îi aparţine. Trei ani mai târziu, bătrânul împărat Nabopolassar își trimite fiul, pe Nebucadneţar, împotriva armatelor egiptene. Bătălia are loc la Carchemiș, în anul 605 î.Hr., după care, învingând armatele egiptene, Nebucadneţar mătură teritoriul Israelului și îl înrobește pe Ioiachim. Doar vestea morţii tatălui său îl face pe împăratul babilonian să-și grăbească întoarcerea acasă. Cu această ocazie însă, ia ca robi un număr de tineri din elita regatului Iuda, printre care se numără și Daniel împreună cu prietenii lui. Știind că trebuie să se întoarcă rapid în ţară pentru a-și apăra tronul de uzurpatori, Nebucadneţar, însoţit de o armată de încredere, alege traseul cel mai scurt – prin deșert. Robii, împreună cu restul armatei, merg pe ruta comercială normală, mai lipsită de obstacole, prin nord. Înlănţuiţi și rupţi de casa lor, iudeii simt că au pierdut totul. Trecutul, speranţele, identitatea, valorile – totul este compromis. În exil, este foarte ușor să îţi uiţi ţara natală. De fapt, strategia din spatele deportării este aceea de a exila locuitorii unei zone pentru a-i putea subjuga mai ușor. Minorităţile, pierdute în mijlocul populaţiei indigene, devin atât de ocupate să se adapteze, încât nu mai au timp să se răzvrătească. Și, cine știe, e posibil chiar să fie asimilate și să devină identice cu populaţia care le înconjoară. Chinul pe care îl trăiesc exilaţii iudei implică însă ceva mai mult decât disconfortul personal: sfârșitul lui Iuda înseamnă, de fapt, dispariţia ultimilor israeliți. Este o soartă care vizează poporul ales, de aceea și are această conotaţie spirituală și cosmică. Dispariţia ultimului martor al lui Dumnezeu pune în pericol supravieţuirea lumii. Babilonul a înlocuit Ierusalimul și 19

enigmele bibliei – daniel

nimeni nu poate ignora implicaţiile religioase ale unei asemenea uzurpări. În mod semnificativ, textul subliniază de trei ori faptul că Nebucadneţar a luat vasele din templul lui Dumnezeu pentru a le folosi în templul zeului său: „Nebucadneţar a dus vasele în ţara Șinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeului său” (1:2). Cu alte cuvinte, Nebucadneţar a devenit înlocuitorul Dumnezeului lui Iuda. Mai crunt decât atât, evenimentul în sine reprezintă o pedeapsă venită din partea lui Dumnezeu: „Domnul a dat în mâinile lui… ” (vers. 2). Ca urmare, suntem martorii împlinirii unor profeţii rostite de prorocii din vechime ai Israelului, care erau atât avertizări, cât și apeluri la pocăinţă (Isaia 39:5-7; Ieremia 20:5).

II. Alienarea culturală (1:3-7) Când au sosit în Babilon, oficialii împăratului i-au luat imediat în primire pe iudei. După o atentă inspecţie din partea șefului eunucilor, administratorii babilonieni au ales câţiva tineri de viţă regală (vers. 3), fără defecte fizice și cu capacităţi intelectuale superioare, care să fie instruiţi pentru a intra în slujba împăratului2. Printre cei aleși, era și prinţul Daniel, probabil un descendent direct al lui Zedechia, ultimul rege din Iuda3. Faptul că întreaga operaţiune de inspecţie este coordonată de șeful eunucilor4, Așpenaz, este un indiciu al tragediei dureroase prin care au trecut noii captivi. Este foarte posibil ca Daniel și prietenii lui să fi fost castraţi pentru a deveni eunuci la curtea regală, practica fiind foarte des întâlnită în Orientul Apropiat, după cum reiese din basoreliefurile asiriene care ilustrează viaţa de la curte. Astfel, sclavii eunuci de origine nobilă erau cel mai adesea exilaţi aduși din ţări străine. Probabil că, atunci când au trecut prin această procedură umilitoare, prinţii lui Iuda și-au adus aminte de profeţia lui Isaia (39:7), care prevestea că urmașii lui Ezechia aveau să devină eunuci la curtea babiloniană. Tinerii iudei au fost înscriși imediat la cele mai bune școli caldeene. Educaţia includea mult mai mult decât o simplă iniţiere tehnică în literatura și scrierea babiloniană. Pentru a sluji ca scrib, era nevoie să cunoști cel puţin trei limbi: sumeriana, limba sacră tradiţională, scrisă în simboluri cuneiforme; babiloniana (sau akkadiana), dialectul naţional de origine semitică, de asemenea cu alfabet cuneiform; și, în cele din urmă, aramaica, limba internaţională a afacerilor și a diplomaţiei, cu litere asemănătoare cu cele pe care le regăsim în Bibliile ebraice moderne. Tehnicile de magie ale 20

introducere:victoria babilonului

haldeilor* aveau de asemenea o pondere însemnată în curriculum. Cuvântul haldeu are [în limba engleză – n.r.] deja această conotaţie. Derivat din rădăcina babiloniană kaldu (sau kașdu), el face aluzie la „arta de a întocmi hărţi astronomice”, o specialitate a haldeilor. Babilonienii erau maeștri în astronomie. Documentele antice conţin observaţii și chiar predicţii ale eclipselor cu o precizie remarcabilă (cum a fost eclipsa din 747 î.Hr.). Dar știinţa aceasta mai avea o ţintă, dincolo de simpla determinare a mișcărilor astronomice. Scopul ultim al unei astfel de analize a bolţii cerești era acela de a putea prezice viitorul. Astronomul haldeu era, mai presus de orice, astrolog. Horoscopul de astăzi își are originea în vremurile babiloniene. Babilonienii credeau, ca și mulţi dintre contemporanii noștri, că mișcările astrale influenţează destinul oamenilor. Astfel, curriculumul învăţăceilor care aveau să devină scribi era, în esenţă, unul religios, conceput să-i transforme pe evrei în adevăraţi preoţi haldei, experţi în știinţa divinaţiei. Ţinta transformării culturale nu se limita doar la domeniul inte lectului, ci atingea și alte aspecte mai intime, ale vieţii de zi cu zi, inclusiv alimentaţia. Astfel, împăratul este cel care le stabilește meniul (1:5). Verbul folosit aici în forma wayeman „a hotărât” nu are, în Biblie, niciun alt subiect * În limba engleză, termenul Chaldean reunește trei sensuri: 1) locuitor al Caldeei, babilonian; 2) astrolog (derivat din faptul că astrologia și magia au înflorit în Caldeea); 3) limba vorbită în Caldeea (cf. Webster’s New World Dictionary, third college edition, Simon and Schuster, 1994, s.v. Chaldean). Termenul românesc caldeean nu are decât primul sens din engleză, cel de „locuitor al Caldeei”. Limba română cunoaște un al doilea termen înrudit cu acesta – haldeu. Dicţionarele curente ale limbii române nu admit însă, pentru termenul haldeu, decât sensul de „poreclă dată de călugări preoţilor de mir” (cf. DEX, s.v. haldeu), sens cu care apare la Ion Creangă (cf. DLR, s.v. haldeu). DER mai înregistrează și sensul „păgân”. Prin urmare, niciunul din cuvintele românești care ar putea traduce englezescul Chaldean nu înregistrează (conform dicţionarelor) sensul al doilea al acestui cuvânt – „astrolog”. Pe de altă parte, tradiţia biblică a consacrat termenul haldeu pentru a exprima, fără vreo diferenţiere, ambele sensuri: „locuitor al Caldeei” și „astrolog”. Așa este folosit termenul în Biblia de la București (1688), în diferitele versiuni ale traducerii lui Dumitru Cornilescu, în Biblia Sinodală tipărită în 1994 de Societatea Biblică Interconfesională din România, precum și în BVA. În ediţia Cornilescu revizuită ortografic, apărută în 2012 la Asociaţia Biblică Română „Casa Bibliei”, s-a adoptat în mod uniform forma recomandată de DOOM2 – caldeean. NTR a făcut distincţie între cele două sensuri, folosind termenul caldeean pentru a face referire la babilonieni și termenul astrolog pentru a desemna breasla atât de caracteristică babilonienilor. Având în vedere specificul textului de faţă (care elaborează pe marginea rădăcinii babiloniene kaldu), dar și tradiţia biblică de folosire bivalentă a termenului haldeu (lucru care, în mod inexplicabil, nu a fost înregistrat în dicţionare), vom folosi denumirea haldeu pentru a desemna breasla astrologilor, iar, pentru a face referire la babilonieni, vom urma recomandarea DOOM2 și vom folosi termenul caldeean. (n.r.)

enigmele bibliei – daniel

decât pe Dumnezeu Însuși și nu apare decât în contexte care fac aluzie la creaţie (Iona 1:17; 4:6-8). Folosirea neașteptată a acestui verb în legătură cu Nebucadneţar sugerează că, atunci când „hotărăște” meniul, împăratul ia de fapt locul Creatorului. O analiză mai atentă a respectivului meniu confirmă adevăratele intenţii ale împăratului. Într-adevăr, asocierea „carne-vin” caracterizează, și în Biblie, și în culturile din Orientul Mijlociu, mesele rituale consumate în contextul unui serviciu de închinare. Participarea la o astfel de masă implica supunere faţă de cultul babilonian și recunoașterea lui Nebucadneţar ca dumnezeu. Religia babiloniană îl considera pe împărat dumnezeu pe pământ. Prin urmare, consumul zilnic al cărnii și al vinului într-un cadru ritualic nu avea ca scop doar hrănirea, ci viza dobândirea loialităţii participanţilor faţă de împărat. Expresia din Daniel 1:5, care, literal, înseamnă „ei aveau să stea înaintea împăratului”, face aluzie la această funcţie a mesei rituale. Este o expresie tehnică, folosită pentru a-i descrie pe cei consacraţi slujbei religioase. În 2 Cronici 29:11, este folosită pentru a descrie funcţia leviţilor. Educaţia caldeeană nu urmărea doar îndoctrinarea evreilor, ci le punea în pericol până și cele mai intime obiceiuri, toate acestea pentru a-i converti la cultul lui Nebucadneţar. Pentru a simboliza și mai concret acest transfer de autoritate, prizonierii au primit nume noi: • Daniel, nume care, în ebraică, însemna „Dumnezeu este judecătorul meu”, a fost schimbat în Beltșaţar – „fie ca Bel5 să-l ţină în viaţă”. • Hanania, nume care, în ebraică, însemna „harul lui Yahwé”, a fost schimbat în Șadrac – „în slujba lui Aku6”. • Mișael, nume care, în ebraică, însemna „cine este ca Dumnezeu”, a fost schimbat în Meșac – „cine este ca Aku”. • Azaria, nume care, în ebraică, însemna „Yahwé a ajutat”, a fost schimbat în Abed-Nego –„slujitor al lui Nego”7.

III. Rezistenţa (1:8-16) Cei trei captivi, în special Daniel, au reacţionat imediat la noul program. Chiar și forma în care sunt redate numele babiloniene în cartea lui Daniel ne arată acest lucru. Atunci când sunt comparate cu numele din documentele nereligioase, se observă că, în textul biblic, elementul divin din componenţa lor a fost deformat în mod sistematic. 22

introducere:victoria babilonului

În loc de „Belșaţar”, numele lui Daniel este scris „Beltșaţar” cu un „t” suplimentar, astfel că numele zeului nu mai este Bel, ci Belt. În loc de „Șada Aku”, numele babilonian al lui Hanania este scris Șadrac, numele zeului fiind redus la o singură literă ebraică – „k”. În loc de „Mușallim-Marduk”, Mișael este numit Meșac, numele zeului fiind din nou redus la o singură literă ebraică – „k”. Și, în loc de „Ardi-Nabu”, Azaria primește numele Abed-Nego. Abed este traducerea ebraică a termenului babilonian ardi „slujitor”. Cât despre numele zeului Nabu, acesta a fost deformat în Nego (litera beth a fost înlocuită cu ghimel, următoarea literă din alfabetul ebraic). Astfel, numele zeilor babilonieni își pierd identitatea. Printr-un astfel de truc lingvistic, autorul cărţii Daniel, alături de ceilalţi prinţi iudei care poartă numele respective, își exprimă rezistenţa faţă de ceea ce li se întâmpla. Însă hotărârea lor nu se oprește doar la nivelul cuvintelor, ci se extinde, curios, și la nivelul alimentaţiei. Textul folosește același verb ebraic, sam, pentru a face referire atât la hotărârea lui Daniel de a nu mânca la masa împăratului („s-a hotărât”, vers. 8), cât și la actul șefului eunucilor de a le da nume noi („a pus”, vers. 7). Prin aceste acţiuni în ecou, autorul dorește să ne arate că Daniel și ceilalţi tineri au răspuns în mod direct intenţiei împăratului de a-i forţa să adopte cultura babiloniană. Pentru a-și păstra identitatea, exilaţii aleg să consume alimente și băuturi diferite. Ca atare, Daniel cere legume și apă. Dincolo de problema „alegerii sănătoase”, chestiunea în cauză este una esenţial religioasă, la care se fac aluzii în text prin menţionarea faptului că Daniel hotărăște „să nu se spurce” (vers. 8). Acesta este un limbaj religios, care se regăsește în Leviticul, în contextul alimentelor interzise (Leviticul 11). Daniel are aceeași grijă ca oricare alt evreu aflat în exil – să consume o mâncare cușer. Și totuși e mai mult de-atât. Expresia pe care o folosește Daniel pentru a descrie meniul dorit este o citare literală a textului de la creaţie. Aceleași cuvinte ebraice apar cu aceleași asocieri: „zarzavaturi”8, „să se dea”, „de mâncat” (vezi Geneza 1:29). Reformulând expresia din Geneza, Daniel afirmă practic că Dumnezeu este Creatorul, nu împăratul. Prin urmare, motivaţia sa este aceeași cu cea implicată în legile alimentaţiei cușer din Leviticul – credinţa în Creator. Într-adevăr, și legile alimentelor curate sau necurate din Leviticul sunt formulate într-o manieră care să îi reamintească cititorului de evenimentul creaţiei din Geneza 19. Întrucât Daniel nu poate avea controlul asupra surselor de hrană, alege, în mod înţelept, să fie vegetarian, cel mai sigur mod de a mânca cușer și, totodată, cea mai expli23

enigmele bibliei – daniel

cită mărturie a credinţei sale în Dumnezeul creator. Prin acest gest, Daniel vorbește de fapt într-un limbaj universal, al cărui mesaj trebuia înţeles și de păgânii care-l urmăreau la masă: Dumnezeul său este Dumnezeul creaţiei și, ca atare, și Dumnezeul lor. Însă, dincolo de grija de a da mărturie și de dorinţa de a-I rămâne credincios lui Dumnezeu, comportamentul lui Daniel conţine o lecţie importantă cu privire la legătura prea des ignorată dintre credinţă și viaţa de zi cu zi. Religia lui nu se limitează la convingeri spirituale sau la lucruri abstracte, ci se manifestă și la nivelul concret al existenţei. Daniel ne învaţă că credinţa implică deopotrivă sufletul și viaţa trupului. Poate că mentalităţile moderne influenţate de dualismul platonist vor fi tulburate de ideea unei religii care se ocupă de aspecte cum ar fi mâncarea. Totuși Biblia este interesată și de această dimensiune. Primul test pe care au trebuit să-l treacă oamenii a avut o componentă alimentară. Adam și Eva și-au hotărât destinul, și implicit pe acela al întregii omeniri, pe baza unei simple alegeri cu privire la mâncare (Geneza 3). Mai târziu, legile levitice ale alimentelor curate și necurate au dezvoltat același principiu, stabilind o legătură între hrană și sfinţenie (Leviticul 11:44,45). Preoţii se abţineau de la consumul de băuturi alcoolice, ca să fie capabili să distingă între ce este sfânt și ce este nesfânt (Leviticul 10:8-11). În timpul peregrinării prin pustiu, israeliţii au învăţat aceeași lecţie. De la prepeliţe la mana care a căzut în jurul taberei, fiecare astfel de eveniment conţinea și un aspect religios. Daniel nu inova în această privinţă. Preocuparea lui pentru alimentaţie își avea rădăcinile în tradiţia biblică. În același timp, merită observat că Daniel rămâne om în adevăratul sens al cuvântului. Nu este un ascet – departe de așa ceva. De fapt, tinerii evrei sunt chiar chipeși, iar feţele lor nu arată nicio urmă de tristeţe, așa cum s-ar fi așteptat funcţionarii împăratului (1:10). Nu e nevoie decât de 10 zile10 pentru a dovedi că abstinenţa de la carne și vin nu împiedică pe nimeni să se bucure de viaţă. Trebuie să remarcăm și comportamentul lui Daniel faţă de reprezentantul împăratului. Convingerile sale religioase și idealul lui de sfinţire nu fac din el un arogant. Dimpotrivă, Daniel îl abordează pe superiorul său cu smerenie și îl roagă să-i împlinească dorinţa (vers. 8). Ba chiar dezvoltă cu el o relaţie de prietenie și respect (vers. 9). Atitudinea lui conţine o lecţie importantă pentru toţi cei obsedaţi de dorinţa de sfinţenie. Sfinţenia nu exclude omenia, dimpotrivă. A te înveșmânta în haina scorţoasă a dreptăţii sau a te detașa de realitate ori de bucuria vieţii nu este nici 24

introducere:victoria babilonului

pe departe sfinţenie. Această atitudine nu este altceva decât o idee distorsionată despre sfinţenie, mult prea îndelung promovată de „sfinţi” încruntaţi și cu feţe palide. Ignorând mâncarea bună și râsul, ei au făcut din religie ceva ce semenii lor nu au mai putut tolera. Ca reacţie, au apărut tot felul de mișcări umaniste, cu sloganurile lor care fac apel la dragoste și fraternitate. Sfinţii încruntaţi au făcut ca legea lui Dumnezeu să pară ceva suspect. Abraham Heschel declară că secretul unei vieţi evlavioase stă în a fi deopotrivă „sfânt și om”11. Daniel este un tip plăcut, care se bucură de realitatea vieţii, dar care, în același timp, refuză să facă vreun compromis. IV. Eliberarea (1:17-21) În cele din urmă, Dumnezeu intervine. Până acum, păruse absent. Textul Îl menţionase ultima oară la începutul capitolului, în contextul plecării în robie. Finalul capitolului Îl menţionează din nou, de data aceasta într-un context pozitiv. Dacă, în introducere, Dumnezeu „a dat” vasele templului pe mâna împăratului babilonian, acum El „a dat” celor patru tineri știinţă, pricepere și înţelepciune (vers. 17). Utilizarea aceluiași verb (ntn) subliniază simetria celor două situaţii și îi reamintește cititorului de existenţa providenţei. Noţiunea de Dumnezeu constituie cadrul acestui capitol, făcându-se aluzie la prezenţa Lui implicită și la faptul că El conduce cursul evenimentelor. El este cel care „a dat”. Dacă cei patru robi evrei s-au dezvoltat așa cum ni se spune că s-au dezvoltat, faptul acesta nu este un efect direct al unei pregătiri intense, ci rezultatul harului ceresc. Să nu fie nimeni tentat să tragă concluzia că ar exista vreo relaţie de tip cauză-efect între cele 10 zile și capacitățile lor superioare de mai târziu. Pasajul repetă, într-adevăr, numărul 10, ca și cum dimensiunea înţelepciunii lor ar fi proporţională cu efortul depus în respectivele zile. Însă nu e cazul să vedem astfel lucrurile. Daniel nu a consumat mâncare vegetariană ca și cum aceasta ar fi fost „suplimentul-minune” și nici nu a folosit dieta ideală ca mijloc de a atinge perfecţiunea spirituală, ci alimentaţia lui a fost, pur și simplu, un semn al credinţei lui în Dumnezeu. De fapt, Daniel și prietenii lui și-au asumat un risc, riscul credinţei – și acesta a fost elementul-cheie care i-a salvat. La sănătatea și supleţea lor, Dumnezeu a adăugat înţelepciune, pricepere și știinţă, iar ei au recunoscut în acest întreg un dar divin. Pentru a completa lecţia de har, textul aruncă o lumină și asupra naturii omenești. Dimensiunile spirituale merg mână în mână cu calităţile intelectuale și fizice. Fiinţa umană, conform lui Daniel, nu este o combinaţie 25

enigmele bibliei – daniel

de suflet și trup, ci trebuie văzută ca un întreg – un alt concept revoluţionar. Societatea îi vede adesea pe oamenii religioși ca pe niște persoane cu un intelect nedezvoltat și știinţa se acomodează greu cu explicaţiile simpliste ale religiei. Pe de altă parte, de multe ori ne așteptăm să găsim frumuseţe și sănătate la oamenii care nu-și strică ochii pe cărţi și nu-și tocesc coatele prin biblioteci. Spre exemplu, ne e greu să ne imaginăm un individ musculos gândind profund sau implicându-se în meditaţii spirituale. Ceea ce ne spune însă Daniel este că inteligenţa și dezvoltarea fizică nu se exclud reciproc. Unirea armonioasă a tuturor facultăţilor este un ideal spre care să tindem. Aceasta nu înseamnă că, de azi înainte, trebuie să devenim obsedaţi de perfecţiune și să ne alăturăm unei elite, ci că ar trebui să acordăm importanţă tuturor dimensiunilor fiinţei umane. Harul atinge toate aspectele vieţii. Nu suntem rezultatul exclusiv al acţiunilor noastre, ci mai degrabă produsul harului lui Dumnezeu. El Se coboară la nivelul robilor evrei și le oferă fericire și succes chiar în situaţia tragică în care se aflau. Însă acţiunea lui Dumnezeu nu se oprește aici. Dumnezeu le pregă tește o salvare de dimensiuni istorice și cu repercusiuni cosmice. Finalul primului capitol face aluzie la lucrul acesta, prin menţionarea lui Cirus, împăratul asociat în Biblie cu întoarcerea din exil și cu eliberarea Israelului (2 Cronici 36:21-23), ca răspuns divin la rugăciunile și profeţiile din vechime (Isaia 45:1-13).

Note 1 Teologii au stabilit data nu numai pe baza cronologiei biblice, ci și în conformitate cu ciclurile astronomice menţionate în cronicile babiloniene care datau domniile împăraţilor după eclipsele de lună și conjuncţiile planetelor.

Pe lista cerinţelor care trebuiau îndeplinite de viitorii funcţionari împărătești, era și aceea ca tinerii aleși să aibă undeva între 16 și 18 ani. Mai mult, Scriptura folosește același termen, yeled, cu raportare la Iosif, care avea 17 ani atunci când a fost vândut ca sclav (Geneza 37:2,30; vezi și 39:21-23).

Vezi Josephus Flavius, Antiquitates Judaicae 10.186; vezi și Talmudul babilonian, Sanhedrin 93b.

Cuvântul saris, tradus de cele mai multe versiuni prin „eunuc” (vezi New King James Version; vezi și Septuaginta [„famen” în Cornilescu – n.r.]), implică faptul că persoana a suferit castrarea. Sensul original al cuvântului a primit, probabil, conotaţia mult mai generală de funcţionar guvernamental. Se pare totuși că ei erau eunuci în sensul de bază al cuvântului, așa cum este sugerat de descrierile asiriene ale vieţii de la curte, în care acești funcţionari apar fără barbă. 4

introducere:victoria babilonului 5

Un alt nume al lui Marduk, principala zeitate a Babilonului.

Zeul sumerian al Lunii.

O formă a numelui lui Nabu, zeul înţelepciunii.

Termenul ebraic folosit aici pentru „zarzavaturi” derivă din zera, care înseamnă „sămânţă” și implică tot ce crește pe faţa pământului, inclusiv cereale, fructe și legume.

Textul din Leviticul 11, unde apar aceste legi, folosește aceleași cuvinte tehnice și expresii stilistice („fiarele pământului”, „târâtoare”, „după soiul lor” etc.). Mai mult, enumerarea animalelor se face în aceeași ordine ca și în Geneza 1:24-26 (cea de-a șasea zi a creaţiei). După crearea animalelor pământului (Leviticul 11:2-8; cf. Geneza 1:24,25), crearea omului este raportată succesiv la crearea animalelor marine (Leviticul 11:9-12; cf. Geneza 1:26), a zburătoarelor (Leviticul 11:13-23; cf. Geneza 1:26) și a animalelor terestre, inclusiv a reptilelor (Leviticul 11:24-43; cf. Geneza 1:26). În cele din urmă, în Leviticul 11, ca și în Geneza 1:24-26, relaţia dintre oameni și animale are corespondent în relaţia dintre oameni și Dumnezeu. Geneza 1:26 asociază datoria de a stăpâni peste animale cu faptul că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa. În mod asemănător, Leviticul 11 pune în legătură datoria de a distinge între alimentele curate și cele necurate cu faptul că sfinţenia omenească reflectă sfinţenia divină: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (Leviticul 11:44,45).

În Biblie, numărul 10 simbolizează cantitatea minimă dintr-un anumit lucru (Geneza 18:32; Amos 5:3; 6:9). Ar trebui să adăugăm, de asemenea, faptul că, în limba ebraică, numărul 10 este reprezentat prin cea mai mică literă a alfabetului – yod. Într-un context temporal, numărul 10 simbolizează o perioadă în care suntem puși la încercare (cf. Apocalipsa 2:10). O perioadă de 10 zile există și între Sărbătoarea Trâmbiţelor și Ziua Ispășirii, servind astfel ca timp de pregătire și de probă. 10

Abraham Heschel, God in Search of Man, New York, Farrar, Straus & Cudahy, 1955, p. 238.

Pentru comenzi prin poștă sau agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro

enigmele bibliei â&#x20AC;&#x201C; apocalipsa

Jacques B. Douk ha n

enigmele bibliei

Cartea profeticÄ&#x192;

Apocalipsa

© 2013 – Editura Viață și Sănătate Toate drepturile rezervate. Titlul în original: Secrets of Revelation: The Apocalypse Through Hebrew Eyes Traducere: Christian Sălcianu Redactare: Cristinel Sava Corectură: Lavinia Goran Tehnoredactare: Dragoș Gârea Copertă: Dragoș Gârea Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate prin rețeaua sa națională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poștă sau agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României DOUKHAN, JACQUES B. Enigmele Bibliei - cartea profetică Apocalipsa / Jacques B. Doukhan ; trad.: Christian Sălcianu. - București : Viaţă și Sănătate, 2013 ISBN 978-973-101-601-6 I. Sălcianu, Christian (trad.) 22=135.1

CUPRINS

Prefață O carte ciudată Introducere „Iată că El vine pe nori!”

9 19

PARTEA I Furtuni Capitolul 1 Capitolul 2 Capitolul 3

Scrisoare deschisă către biserici

Jihadul creștin

Șofarele morţii

PARTEA A II-A Cerul este roșu Capitolul 4 Capitolul 5 Capitolul 6

Diavolul și femeia

111

Despre oameni și fiare

119

Strigătul îngerilor

129

PARTEA A III-A Vești de la răsărit Capitolul 7 Capitolul 8 Capitolul 9

Potirele lumii

149

Războiul stelelor

175

Ierusalimul de aur

195

Încheiere

„Eu vin curând!”

209

Nota editorului Dacă nu se specifică altfel, citatele din Scriptură sunt luate din Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, cu trimiteri, traducerea Dumitru Cornilescu, ediţie revizuită ortografic, Asociaţia Biblică Română „Casa Bibliei”, 2012. Sigle utilizate în text: a) Biblii: BVA – Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli, tipărită cu binecuvântarea și prefaţa Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001; GBV – Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, traducere literală nouă, completată, revizuită și actualizată, cu subtitluri și texte paralele marginale și adnotări de traducere în subtext, București, GBV, 2001. Are la bază traducerea literală a lui Dumitru Cornilescu din 1931. KJV – King James Version; NIV® – THE HOLY BIBLE, NEW INTERNATIONAL VERSION®, copyright © 1973, 1978, 1984, 2011 deţinut de Biblica, Inc.™ Folosită cu permisiune. Toate drepturile rezervate la nivel mondial. NTR – Biblia. Noua traducere în limba română, International Bible Society, 2006, tipărită 2007. b) Dicţionare: DEX – Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a revăzută și adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, București, Univers Enciclopedic Gold, 2009. Enigmele Bibliei – Daniel se referă la Jacques B. Doukhan, Enigmele Bibliei – Cartea profetului Daniel, București, Editura Viaţă și Sănătate, 2013, apărută în aceeași serie cu prezentul volum. În cazul anumitor termeni care, în Bibliile citate, apar scriși cu majusculă, am optat pentru scrierea lor cu minusculă. Totuși, în citatele din Scriptură, am respectat textul biblic. În ce privește numele Mântuitorului, am optat pentru varianta care corespunde caracterului preponderent fonologic al ortografiei românești, și anume „Isus Hristos”. Numele proprii latinești și grecești sunt date în forma originară.

Fiicei mele, Abigail, care a împărtășit cu mine povara Cuvântului și lumina viziunii

Prefață

O CARTE CIUDATĂ (Apocalipsa 1:1-3)

În Mișna, se povestește că patru înțelepți faimoși au ajuns în Pardes, paradisul mistic din viziunea apocaliptică1. Totuși niciunul nu a rămas întreg în urma vizitei. Primul a murit pe loc, al doilea și-a pierdut credința, iar al treilea, minţile. Cât despre al patrulea…, ei bine, a ajuns să se creadă Mesia. Această parabolă ne transmite – desigur, cu un surâs amar – un avertisment foarte important: conceptul de apocalipsă este unul cu adevărat periculos. Este înconjurat de o aură de moarte, de nenorocire, de frică. Uneori, frica devine atât de paralizantă, încât unii nici măcar nu suportă să se gândească la ce scrie în această carte. Cineva spunea cândva că „apocalipsa ori te găsește gata nebun, ori te face nebun”. De la David Koresh, din Statele Unite ale Americii, la Shoko Asahara, din Japonia, Luc Jouret, din Europa, și toți „misticii” care încă dau fuga la Ierusalim2 ca să-L găsească pe Mesia sau să devină Mesia, conceptul de apocalipsă a fost sursa multor nebunii și a și mai multor deliruri. Așadar, înainte de a ne aventura în cartea biblică Apocalipsa, trebuie să ne pregătim și să ne asigurăm că o vom citi și o vom înțelege așa cum a dorit Dumnezeu să fie înţeleasă. În acest scop, primele trei versete ne indică tocmai natura cărții și servesc de repere, ca să știm cum să o abordăm pentru a ne bucura de ea și a-i supraviețui. ***** Mai întâi de toate, autorul ei este evreu, pe numele său ebraic Yohanan „YHWH este plin de har”, un nume destul de obișnuit în poporul său, care apare încă din vremurile biblice3; Josephus Flavius menționează 17 persoane diferite care purtau acest nume. Este, de asemenea, numele unor faimoși rabini din Antichitate, precum Yohanan ben Zakkai (secolul I) 9

enigmele bibliei – apocalipsa

sau Yohanan Făcătorul de Sandale (secolul al II-lea). Yohanan al nostru este, probabil, aceeași persoană care a scris Evanghelia după Ioan – Yohanan ben Zebedeh „Ioan, fiul lui Zebedei”, fratele lui Iacov și ucenicul iubit al lui Isus (sau Yeșua). Tradiția creștină a acceptat în unanimitate acest lucru. Polycrates, episcop al Efesului (130-196 d.Hr.), atestă în mod clar prezența lui Ioan în Efes, ceea ce ar explica grija deosebită a autorului pentru bisericile din Efes și Asia4. Autorul cărţii Apocalipsa este deci o persoană reală. Locul unde se afla, Patmos, este o mică insulă de peste 40 km2, în Marea Egee (cuvântul „mare”, thalassa în limba greacă, apare de 25 de ori în Apocalipsa). Conform tradiției, Domitianus, primul împărat roman (81-96 d.Hr.) care și-a luat în serios divinitatea și le-a cerut oamenilor să i se închine ca unui zeu, l-a exilat pe Ioan pe această insulă și l-a condamnat la muncă silnică în carieră. Întrucât refuzau să-i recunoască divinitatea, evreii și creștinii, pe care el îi numea „ateii ăștia”, îl deranjau. Conform lui Hieronymus5, romanii l-au deportat pe Ioan la 14 ani de la persecuția lui Nero și l-au eliberat la moartea lui Domitianus (96 d.Hr.). Astfel de deportări erau obișnuite sub regimul roman și implicau, în general, personalități politice. Prizonierii își pierdeau toate drepturile civile și proprietățile. În introducerea la Apocalipsa, Ioan se identifică drept un martor, un martus (Apocalipsa 1:2), care suferă „în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu” (vers. 9). Dezrădăcinat de trecutul său, de familie, de prieteni, de casă și de locurile cunoscute, zdrobit de munca grea și de umilința la care era supus, nemairămânându-i decât speranța, autorul cărţii Apocalipsa a fost un „martir” care a ajuns la Kidduș ha-Șem „sfințirea numelui” în manieră tradițională iudaică. Iar nostalgia după ţinutul natal și confruntările zilnice cu opresorii săi nu au făcut decât să-i consolideze identitatea iudaică.

O carte iudaică Apocalipsa este, prin urmare, mult mai iudaică decât oricare altă carte a Noului Testament. Conține mai mult de 2 000 de aluzii la Scripturile ebraice (Vechiul Testament), inclusiv 400 de referințe explicite și 90 de citări literale din Pentateuh și Profeți. În ce privește citările textuale, Apocalipsa este mult mai fidelă originalului ebraic al Vechiului Testament decât traducerii în greacă, Septuaginta. Ernest Renan observa că „limba Apocalipsei este calchiată după ebraică, este gândită în ebraică și cu greu poate fi înțeleasă de cei care nu cunosc ebraica”6. Această caracteristică ne invită să analizăm fundalul și perspectiva evreiască a cărții. Pentru a înțelege Apocalipsa, trebuie să 10

o carte ciudată

o citim în lumina Scripturilor ebraice. Aceasta este principala perspectivă a comentariului de față. Pe măsură ce căutăm să deslușim intențiile autorului, vom analiza referirile la Scripturile ebraice în contextul lor ebraic și iudaic. Interpretarea noastră va include deci nu doar o exegeză directă a Scripturilor ebraice, acolo unde este necesar, ci va lua în considerare și lumea iudaică în sine și tradițiile iudaice specifice pe care le reflectă Apocalipsa.

O taină descoperită De la bun început, cartea este înrădăcinată în „tainele lui Daniel”. Chiar primul cuvânt al ei, „descoperirea”, ne aduce în prezența unei taine care este pe cale să fie descoperită. „Descoperirea”, sau „apocalipsa”7, vine de la grecescul apokalypto „a descoperi cuiva un secret”. Acest verb, „a descoperi”, se întâmplă să fie tocmai unul din cuvintele-cheie ale cărții lui Daniel (glh), unde apare de șapte ori. Ca și primul cuvânt al Apocalipsei, și ebraicul glh introduce viziunile profetice8 și este asociat cu un alt cuvânt – razah „taină”. Acest ecou al cărții lui Daniel în primul cuvânt al Apocalipsei sugerează o conexiune specială între cele două texte profetice. „Descoperirea lui Ioan” ne trimite înapoi la „tainele lui Daniel”. Mai mult, Apocalipsa începe cu o fericire care reia ca un ecou ultima fericire din cartea lui Daniel: „Ferice de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii și păzesc lucrurile scrise în ea, căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1:3). Daniel, la rândul său, scria: „Ferice de cine va aștepta și va ajunge până la o mie trei sute treizeci și cinci de zile! Iar tu, du-te, până va veni sfârșitul; tu te vei odihni și te vei scula iarăși odată în partea ta de moștenire, la sfârșitul zilelor” (Daniel 12:12,13)9. Încă de la început, autorul Apocalipsei se plasează în aceeași perspectivă ca aceea din profeția lui Daniel, după cum ne-o sugerează titlul – „Apocalipsa”, sau „Descoperirea” – și prima fericire, care constituie o introducere a cărţii și care îl orientează pe cititor. Apocalipsa conţine mai multe aluzii la cartea lui Daniel decât la oricare altă carte a Scripturilor ebraice10. Chiar și expresia tehnică: „Eu, Ioan”, pe care profetul o folosește pentru a-și introduce viziunea11, este un ecou al expresiei: „Eu, Daniel”12. Ambele cărți au o frazeologie similară. Și ambele conţin aceleași viziuni, aceleași teme, aceleași implicații etice și aceeași perspectivă profetică, acoperind aceeași perioadă de timp13. Asemănările dintre cărţile Daniel și Apocalipsa ne oferă primele indicii legate de modul în care ar trebui să citim cartea lui Ioan. Referirile la 11

enigmele bibliei – apocalipsa

cartea lui Daniel ne vor servi drept puncte de reper atunci când vom încerca să interpretăm Apocalipsa. Le recomand tuturor să citească mai întâi cartea biblică Daniel și comentariul meu, Enigmele Bibliei – Cartea profetului Daniel14, ca să înţeleagă mai bine modul în care Apocalipsa folosește aceleași teme și aluzii. De asemenea, fericirea cu care începe Apocalipsa sugerează de la bun început metodologia care ar trebui să caracterizeze orice abordare a acestei cărți. Pasajul se împarte în trei verbe: „citește”, „ascultă” și „păzește” (sau „pune la suflet”). În primul rând, cartea ne îndeamnă să citim: „Ferice de cine citește!” Fericirea se naște dintr-o revelație, „o taină descoperită”, o apocalipsă. Urarea de mai sus sugerează că fericirea implică nevoia de revelaţie, fără de care s-ar putea să ne scape esenţialul. De fapt, modalitatea de lecturare a cărții este, în esență, una religioasă. Un fapt interesant este că verbul „a citi” este singurul la singular din pasaj: „cel ce citește”. Celelalte verbe sunt la forma de plural: „cei ce ascultă” și „cei ce păzesc”. Cititorul are o audiență, nu este singur. Cuvintele pe care le citește trebuie să fie ascultate de mulțime – „cei ce ascultă” – conform practicii liturgice de la sinagogă. Ne aflăm, așadar, în contextul sacru al închinării organizate. Apocalipsa trebuie citită ca o liturghie, ca o experiență mistică și emoțională, ca o poezie, cu ritmurile, simbolurile și lecțiile ei spirituale. Apocalipsa este însă mult mai mult decât un exercițiu liturgic. Scriptura numește cuvintele ei „profeție”. Cartea are în vedere mai mult decât niște simple emoții și nu se adresează doar misticilor și poeților. Cuvintele ei răsună mult dincolo de zidurile templului și de contextul specific serviciului divin de închinare. Apocalipsa este mai mult decât o liturghie, este o carte pe care oamenii trebuie să o studieze și să o înțeleagă. Însă această abordare necesită efort intelectual. Trebuie să „ascultăm” profeția, ceea ce, în contextul gândirii ebraice, înseamnă că trebuie să o înţelegem (Neemia 8:3; Ieremia 6:10; Apocalipsa 2:7; 3:22). Numai atunci își va „descoperi tainele” și va lumina cursul chinuit al istoriei până la împlinirea ei finală, după cum o sugerează chiar ultimele cuvinte ale fericirii – „căci vremea este aproape” (abordarea istorico-profetică). Conceptul ebraic al „ascultării” implică și dispoziția de a aduce faptele în conformitate cu ceea ce ai înțeles. Celebrul Șema Israel (Deuteronomul 6:4-9) este mai mult decât o melodie plăcută. În ebraică, verbul 12

o carte ciudată

„a auzi” („a asculta (pe cineva/ceva), a înțelege”) este sinonim cu verbele „a păzi”, „a asculta (de cineva/ceva)”. Exact acesta este mesajul ultimelor cuvinte ale pasajului nostru: „Ferice (…) de cei ce ascultă și iau aminte la lucrurile scrise în ea!”. Dincolo de lectura liturgică ce ne încântă urechile și de profeția care ne provoacă intelectul, Apocalipsa își propune să ne facă să ne consacrăm viața lui Dumnezeu, să o aducem în armonie cu „lucrurile scrise în ea” (abordarea existențială). Fericirea ne îndreaptă apoi atenţia spre primele cuvinte ale cărții, identificând mesajul scris drept o revelație de sus: „descoperirea (…) pe care a dat-o Dumnezeu” (Apocalipsa 1:1). Ar trebui să înţelegem titlul cărţii nu ca „descoperirea lui Ioan” (primul titlu sub care a fost cunoscută)15, ci ca descoperirea către Ioan. Apocalipsa este, astfel, adevărul divin întrupat în cuvântul scris, care presupune efortul chinuitor de a căuta cu pasiune sensul textului (abordarea exegetică).

Structura de tip menorah* a Apocalipsei

Această multitudine de abordări pe care ar trebui să o folosim în studiul Apocalipsei este deja sugerată chiar de structura cărții – o structură pe care o voi numi de tip menorah, sau înșeptită (vezi tabloul menorah de la finalul capitolului) – cu următoarele caracteristici: 1. Ca și cartea lui Daniel16, se desfășoară în șapte cicluri de viziuni, paralele și simultane, cu structură de chiasm (de la litera grecească chi, care are forma unui X), adică a doua jumătate a ciclului este paralela inversă a primei jumătăţi (A B C/C1 B1 A1). 2. La începutul fiecărui ciclu, viziunea se întoarce la templu, cu o notă liturgică ce face aluzie la calendarul zilelor sfinte ale Israelului (așa cum sunt stabilite în Leviticul 23). Cartea plasează, astfel, fiecare ciclu profetic în perspectiva unei sărbători iudaice, la care se face adesea aluzie în cadrul ciclului respectiv17. Autorul ne invită să citim Apocalipsa în lumina sărbătorilor iudaice18, ritualuri care proiectează un sens simbolic asupra istoriei. 3. Mai mult, asemenea cărții lui Daniel, Apocalipsa se împarte în două mari secțiuni (istorică/terestră și escatologică/cerească), în * Menorah este sfeșnicul cu șapte braţe folosit în sanctuarul și templul evreiesc, devenit acum emblema iudaismului și a statului modern Israel. (n.r.)

enigmele bibliei – apocalipsa

mijlocul cărţii fiind plasată judecata lui Dumnezeu din vremea sfârșitului și întoarcerea Fiului omului (Apocalipsa 14; cf. Daniel 7)19. Prima parte a Apocalipsei este, în primul rând, o viziune profetică asupra istoriei, începând cu vremea în care a trăit Ioan până la venirea lui Dumnezeu, în timp ce partea a doua tratează perioada cuprinsă între venirea lui Dumnezeu și coborârea cetății cerești. Astfel, în loc să interpretăm Apocalipsa drept o simplă reflectare a unor evenimente contemporane cu Ioan (interpretarea preteristă)20, ar trebui mai degrabă să o interpretăm din perspectiva lui, ca o viziune a lucrurilor care urmează să vină (interpretarea istoricoprofetică), cu toate riscurile pe care le implică o astfel de interpretare, și anume faptul că se cere de la noi credință și responsabilitate (abordarea existențială). Această interpretare istorico-profetică nu numai că este cea mai fidelă intențiilor autorului, ci și cea mai veche21. Cartea desfășoară, dezvoltă și își intensifică în mod treptat temele apocaliptice. Ioan urmează exemplul lui Daniel, care a repetat și și-a amplificat viziunile (vezi în special Daniel 2, 7 și 8). „Descoperirile lui Ioan” sunt, de fapt, o singură descoperire. Titlul Apocalypsis implică deopotrivă un singular și un plural. Ca atare, interpretarea pe care o vom da viziunilor ar trebui să ia în considerare acest procedeu literar al repetării și intensificării (interpretarea recapitulativă). O astfel de interpretare constituie, în mod evident, o provocare la adresa înțelegerii cronologice a Apocalipsei, conform căreia evenimentele anunţate de peceți ar urma evenimentelor anunțate de scrisori, iar cele anunțate de trâmbițe ar urma după peceți și așa mai departe (interpretarea futuristă și dispensaționalistă). ***** Toate aceste observații preliminare cu privire la natura, scopul și forma Apocalipsei ne indică faptul că ea nu a fost destinată să fie înfricoșătoare și stranie, ci, dimpotrivă, o revelaţie clară, care să răspundă întrebărilor noastre și să ne alunge temerile cu privire la viitor.

Forma de tip menorah a Apocalipsei

enigmele bibliei – apocalipsa

Note 1

Talmudul babilonian, Hagiga 14b; cf. Talmudul de la Iersualim, Hagiga 2:1, 77b.

Vezi Yair Bar-El, Rimona Durst, Gregory Katz, Josef Zislin, Ziva Strauss și Haim Y. Knobler, „Jerusalem Syndrome”, The British Journal of Psychiatry, 176, 2000, p. 86-90.

1 Cronici 3:15; Neemia 12:23; Ieremia 40:16 etc.

Polycrates, From His Epistle to Victor and the Roman Church Concerning the Day of Keeping the Passover (Ante-Nicene Fathers, vol. 8, p. 773), citat în Eusebius, Church History 5.24.3 (Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. 1, p. 242). 4

Hieronymus, Lives of Illustrious Men 9 (Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. 3, p. 364, 365). 5

6 Ernest Renan, Antichrist: Including the Period from the Arrival of Paul in Rome to the End of the Jewish Revolution, traducere în limba engleză și ediţie de Joseph Henry Allen, Boston, Roberts Brothers, 1897, p. 17.

Cuvântul „apocalipsă” a dat numele unui important curent literar, și în tradiţia iudaică, și în cea creștină, și se aplică deopotrivă surselor biblice și nebiblice. În Scripturile ebraice, printre exemple se numără Daniel, Ezechiel, Hagai, Zaharia și unele secţiuni din Isaia; în Noul Testament, găsim acest gen în Matei 24, Marcu 13, 1 Tesaloniceni 4:13-18; 2 Tesaloniceni 2:1-12; 1 Corinteni 15:20-26,51-53. Dintre textele necanonice (scrieri apocrife sau pseud epigrafice), în aceeași categorie putem include textele: 1 Enoh, 2 Enoh, Apocalipsa ebraică a lui Ezra, 2 Baruh, Înălţarea lui Moise, Apocalipsa lui Avraam, Apocalipsa lui Adam, Apocalipsa lui Ilie, Cartea jubileelor, Testamentul celor doisprezece patriarhi și unele texte din manuscrisele de la Marea Moartă. Dintre textele creștine, sunt considerate apocaliptice: Apocalipsa lui Petru, Apocalipsa lui Pavel, Apocalipsa lui Isaia etc. Trebuie să remarcăm totuși că clasificarea acestor scrieri ca „apocaliptice” rămâne arbitrară și artificială. Mai mult, Apocalipsa păstrează anumite caracteristici care o diferenţiază de alte scrieri „apocaliptice” (intenţia profetică, implicaţiile etice, optimismul, autorul [al cărui nume nu este un pseudonim al vreunui predecesor mai ilustru] etc.). 7

Daniel 2:19,22,28-30,47; 10:1.

Apocalipsa conţine șapte fericiri (Apocalipsa 1:3; 14:13; 16:15; 19:9; 20:6; 22:7,14). Toate șapte fac aluzie la Dumnezeul care vine.

Vezi Henry B. Swete, The Apocalypse of St. John: The Greek Text with Introduction, Notes and Indices, ediţia a 3-a, Londra/New York, Macmillan, 1917, p. cliii.

Cf. Apocalipsa 1:4,9; 22:8.

În cartea lui Daniel, această expresie apare de șapte ori, introducând viziunile apocaliptice (Daniel 7:15,28; 8:15,27; 9:2; 10:2,7). 12

13 Pentru paralelele și conexiunile dintre Daniel și Apocalipsa, vezi Richard Lehmann, „Relationships Between Daniel and Revelation”, în Frank B. Holbrook (ed.), Symposium on Revelation—Book 1, Daniel and Revelation Committee Series, vol. 6, Silver Spring, Maryland, Biblical Research Institute, General Conference of Seventh-day Adventists, 1992, p. 131-144. Cf. Jean-Pierre Ruiz, Ezekiel in the Apocalypse: The Transformation of

o carte ciudată

Prophetic Language in Revelation 16, 17-19, 10, European University Studies, Series XXIII, Theology, vol. 376, Frankfurt am Main/New York, Peter Lang, 1989, și Gregory K. Beale, The Use of Daniel in Jewish Apocalyptic Literature and in the Revelation of St. John, Lanham, Maryland, University Press of America, 1984. 14 Jacques B. Doukhan, Secrets of Daniel: Wisdom and Dreams of a Jewish Prince in Exile, Hagerstown, Maryland, Review and Herald Pub. Assn., 2000 (pentru ediţia în limba română, vezi Jacques B. Doukhan, Enigmele Bibliei – Cartea profetului Daniel, București, Editura Viaţă și Sănătate, 2013).

Canonul muratorian, un document din secolul al II-lea, și scrierile părinţilor bisericești confirmă acest lucru (vezi David E. Aune, Revelation, Word Biblical Commentary, vol. 52, Dallas, Texas, Word Books, 1997, p. 4). 15

16 Vezi Jacques B. Doukhan, Daniel: The Vision of the End, ediţie revizuită, Berrien Springs, Michigan, Andrews University Press, 1989, p. 3-6.

Sărbătorile iudaice indicate în titluri vor fi date în ebraică: Șabbat (sabatul), Pessa (Paștele), Șavuot (Cincizecimea/Rusaliile), Roș Hașana (Anul Nou, sau Sărbătoarea Trâmbiţelor), Kippur (Ziua Ispășirii), Sukkot (Sărbătoarea Corturilor).

Pentru un model similar al sărbătorilor iudaice în Evanghelia după Ioan, vezi George R. Beasley-Murray, John, ediţia a 2-a, Word Biblical Commentary, vol. 36, Nashville, Tennessee, Thomas Nelson Publishers, 1999, p. lix.

Vezi Enigmele Bibliei – Daniel, p. 107.

Iezuitul spaniol Luis de Alcazar (1554-1614) a introdus pentru prima oară această interpretare. În contrast cu reformatorii, care au aplicat această profeţie la papalitate, teologul iezuit a aplicat-o în schimb iudaismului și Romei păgâne, contemporane cu Ioan. Raţionalismul german din secolul al XIX-lea a dezvoltat mai departe această perspectivă, care a pregătit drumul metodei istorico-critice.

Irenaeus din Lyon (130-202 d.Hr.) a susţinut această interpretare. Născut la doar câţiva ani după apariţia cărţii Apocalipsa, acest părinte bisericesc a fost ucenicul lui Polycarpos, martir care l-a întâlnit personal pe Ioan (vezi Eusebius, Church History 5.20.6, în Nicene and Post-Nicene Fathers, Second Series, vol. 1, p. 238, 239). Biserica, sub influenţa lui Hippolytus și a lui Origenes, a respins această interpretare în perioada Evului Mediu, optând pentru una mai alegorică, mai spirituală și mai morală. Ea a reapărut totuși în secolul al XVI-lea, odată cu reformatorii. 21

Cf. Kenneth A. Strand, Interpreting the Book of Revelation: Hermeneutical Guidelines, with Brief Introduction to Literary Analysis, ediţie revizuită și adăugită, Worthington, Ohio, Ann Arbor Publishers, 1976, p. 51.

Introducere

„IATĂ CĂ EL VINE PE NORI!” (Apocalipsa 1:4-10)

Dumnezeul Israelului

Încă de la primele cuvinte de salut ale cărții, autorul își ancorează profeția în Dumnezeul Israelului: „Din partea Celui ce este, Celui ce era și Celui ce vine” (Apocalipsa 1:4). Expresia aceasta ne amintește de modul în care i S-a prezentat Dumnezeu lui Moise (Exodul 3:14): „Eu sunt Cel ce sunt.” Dumnezeul Israelului Se prezintă ca acel Dumnezeu care nu poate fi cuprins sau limitat într-o definiție teologică. El este pur și simplu Dumnezeul „care este” chiar aici, în prezentul nostru. Însă Dumnezeul căruia ne închinăm noi azi este același Dumnezeu căruia I s-a închinat Israelul din vechime. Al doilea verb, „era”, ne reamintește că El a fost Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Și totuși El „este” în prezent, după cum „era” și în trecut, iar, cât privește viitorul, el nu doar că va „fi”. Ioan schimbă verbul și trece de la verbul existenţial „a fi” (conjugat deja la prezent și la trecut) la verbul „a veni”. Cu adevărat, Dumnezeu există. Dar în ciuda tuturor cunoștințelor pe care le-am acumulat despre El și a întregii experiențe pe care o avem în urma intervențiilor Sale în istorie, Dumnezeu rămâne undeva departe, pentru că încă nu a venit. Numai viitorul este luminat de promisiunea venirii Lui. Viitorul ne rezervă mult mai multe decât trecutul și prezentul. Mai mult decât un simplu Dumnezeu al amintirilor, mai mult decât un simplu Dumnezeu al existenței prezente, al spiritualității și al comuniunii, El este Dumnezeul „ce vine”. Cartea confirmă mesajul acesta și printr-o referire la Duhul care se află „înaintea scaunului Său de domnie” (Apocalipsa 1:4). Profeţiile Apocalipsei nu sunt rezultatul unor interpretări în cheie astrologică sau 19

enigmele bibliei – apocalipsa

parapsihică. Ele sunt sigure pentru că vin de la tronul lui Dumnezeu, de la Judecătorul suveran al universului, care cunoaște toate lucrurile. Când profetul Isaia enumeră cele șapte Duhuri care Îl vor încorona pe Mesia, o face pentru a ilustra judecata clară și dreaptă a Lui, care va preceda întemeierea împărăției lui Dumnezeu: „Nu va judeca după înfăţișare, nici nu va hotărî după cele auzite. (…) Atunci, lupul va locui împreună cu mielul. (…) Nu se va face niciun rău și nicio pagubă pe tot muntele Meu cel sfânt, căci pământul va fi plin de cunoștinţa Domnului ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11:3-9). Atunci când Duhul de sus descoperă tainele mântuirii și ale judecăţii acestei lumi, cartea se identifică încă o dată ca o apocalipsă – o descoperire. Cuvintele profetului sunt rostite apoi pe un ton mai cald, mai intim, atunci când declară că aceste taine vin „din partea lui Isus Hristos” (Apocalipsa 1:5). Ioan descrie trei atribute ale lui Hristos („Martorul credincios”, „Cel întâi născut din morți”, „Domnul împăraților pământului” [vers. 5]), care au legătură cu trei acțiuni („ne iubește”, „ne-a spălat de păcatele noastre”, „a făcut din noi o împărăție” [vers. 6]). Cele trei atribute ale lui Isus fac aluzie la cele trei etape importan te ale mântuirii: (1) întruparea Sa, ca martor al lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor; (2) moartea Sa, care ne aduce mântuirea, și, în ultimul rând, (3) prerogativele Sale împărătești, care ne garantează că vom face parte din împărăția Sa. Apostolul Pavel, meditând asupra învierii lui Hristos, a descris aceleași trei etape: „Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. (…) În urmă, va veni sfârșitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl. (…) Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmașii sub picioarele Sale” (1 Corinteni 15:20-25). Avem aceeași progresie tematică și în discursul lui Petru rostit în faţa mulțimilor adunate cu ocazia Cincizecimii (Faptele apostolilor 2:22-25; cf. Faptele apostolilor 7:56). Întregul plan de mântuire, așa cum a fost înțeles de primii evrei creștinaţi, servește ca preludiu al acestei profeții. Dumnezeul care vine nu este nimeni altul decât Mesia Însuși. Însă profeția proclamă mai mult decât vestea bună a eliberării. Nu așteptăm doar un eveniment, ci și o persoană pe care o iubim și o cunoaștem, care ne iubește și ne cunoaște. Această relație personală face ca așteptarea să fie și mai intensă. Prima profeție a Apocalipsei este cea a venirii lui Mesia. Ioan Îl descrie așa cum apare în cartea lui Daniel: „El vine pe nori” (Apocalipsa 1:7; 20

„iată că el vine pe nori!”

cf. Daniel 7:13). Expresia pare deplasată și, uneori, a fost privită cu zâmbete sau chiar cu batjocură. Unii au crezut că ar fi mai bine să o interpreteze în sens spiritual – ar fi vorba de faptul că Dumnezeu vine să locuiască în sufletul omului. Alţii au considerat-o nimic altceva decât un mit. Și totuși, în mod clar, profetul are în minte ceva cât se poate de real, întrucât mai departe afirmă: „Orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns” (Apocalipsa 1:7). Textul face referire aici la o profeție a lui Zaharia: „Își vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu și-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut. În ziua aceea, va fi jale mare în Ierusalim, ca jalea din Hadadrimon în Valea Meghidonului” (Zaharia 12:10,11). Trimiterea la Zaharia evocă imaginea plânsului și a bocetului. Având în faţă „o împărăție și preoți” (Apocalipsa 1:6), adică pe aceia care Îl așteaptă din toată inima pe Mesia să vină de sus, Ioan delimitează o altă tabără – „toate seminţiile pământului” (Apocalipsa 1:5), cei ce se bazează numai pe puterile lor pământești, numai pe ceea ce e imediat și tangibil. Aici se includ nu doar romanii care I-au bătut cuie în palme și care L-au văzut murind, ci și cei care au contribuit indirect la moartea Sa: preoții invidioși pe popularitatea Lui, ucenicii „creștini” care, din lașitate, s-au făcut nevăzuți și, în ultimă instanţă, marea mulțime de bărbați și femei care, de-a lungul secolelor, într-un fel sau în altul, au participat la omorârea Lui. Ioan anunță că vor fi dezamăgiți. În loc să devină împărați și să moștenească viața veșnică, se vor boci, dar nu pentru că El ar urma să moară, ci pentru că, la venirea Lui, își vor da seama cât de greșit L-au judecat. Scriptura compară părerea lor de rău cu acea emoție profundă pe care o simțim atunci când ne moare cineva drag. Este o notă cât se poate de ironică. Pe Acela pe care și-L doriseră mort – și pe care chiar L-au omorât – Îl plâng acum, deși văd cu propriii ochi că nu mai este mort. Un răspuns liturgic confirmă faptul că Mesia va reveni: „Da, Amin!” (vers. 7). Cuvintele par să iasă direct de pe buzele Celui Străpuns, El fiind cel care vorbește acum: „«Eu sunt Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul», zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, Cel Atotputernic” (vers. 8). El este „Domnul Dumnezeu”, YHWH Elohim al creației (Geneza 2), Dumnezeul începutului și al sfârșitului timpului, „Alfa și Omega” (prima și ultima literă a alfabetului grecesc), „Cel ce este, Cel ce era” și, în special, „Cel ce vine”, „Cel Atotputernic” (El Șaddai). Acest ultim nume este unul dintre cele mai vechi nume ale lui Dumnezeu din tradiția ebraică. Israeliţii și-L amintesc, pe El, Dumnezeul 21

enigmele bibliei – apocalipsa

patriarhilor, ca Dumnezeul promisiunilor și al binecuvântărilor (Geneza 28:3; 35:11).

Șabbat Ioan primește această viziune în „ziua Domnului” (Apocalipsa 1:10). Cei mai mulți cititori creștini se gândesc imediat la duminică, uitând că autorul este evreu, hrănit din Scripturile ebraice, îmbibat de tradiția strămoșilor săi. Mai mult, duminica este numită „ziua Domnului” abia din secolul al II-lea. Astfel, este mult mai plauzibil să credem că „ziua Domnului” din Apocalipsa 1:10 este sabatul Decalogului, pe care Scripturile ebraice îl numesc o zi „a Domnului” (Deuteronomul 5:14; Exodul 20:10). În plus, folosirea frecventă a numărului 7 în Apocalipsa justifică decizia noastră de a considera sabatul sărbătoarea de deschidere a acestei cărți. Mai mult, sabatul este sărbătoarea care deschide ciclul anual al sărbătorilor iudaice, așa cum este prezentat în Leviticul: „Șase zile să lucraţi, dar ziua a șaptea este Sabatul, ziua de odihnă, cu o adunare sfântă. Să nu faceţi nicio lucrare în timpul ei: este Sabatul Domnului” (Leviticul 23:3). Conform tradiției biblice, sabatul este prima sărbătoare a lui Dumnezeu pe care a ținut-o omenirea (Geneza 2:1-3). Este, de asemenea, singura zi pe care a sfințit-o Dumnezeu înainte de a da poruncile la muntele Sinai (Exodul 16:23,29) și singura zi a cărei celebrare nu depinde de anotimpuri, de mișcarea vreunui corp ceresc sau de vreun eveniment istoric. Astfel, este numai normal să începem cu sabatul. Este însă la fel de probabil ca Ioan să facă aici aluzie la cealaltă „zi a Domnului”, acel Yom YHWH despre care vorbeau profeții din vechime (Isaia 13:9-13; Ezechiel 30:1-5; Ioel 2:1-11; Amos 5:18-20; Țefania 1:14-18 etc.), ziua judecății și a venirii Sale la sfârșitul timpului. Contextul escatologic al pasajului nostru confirmă o astfel de interpretare. Cu alte cuvinte, Ioan primește o viziune despre ziua Domnului (ziua judecății finale și a parusiei) în timpul sabatului (cealaltă zi a Domnului). Nu ar trebui să ne surprindă faptul că profetul asociază cele două zile. Sabatul a avut întotdeauna conotații escatologice în Biblie (Isaia 58:14; 61:1-3), precum și în tradiția iudaică, unde este văzut ca un semn al zilei eliberării, „o pregustare a lumii care va veni”1. Dintr-odată, Ioan aude în spatele său un glas puternic (Apocalipsa 1:10). În gândirea ebraică, trecutul era întotdeauna așezat „înaintea” ochilor cuiva, pentru că este desfășurat în fața noastră și-l putem percepe, în timp 22

„iată că el vine pe nori!”

ce viitorul urmează să aibă loc, ca atare vine din spatele nostru2. Astfel, prin implicaţie, glasul puternic reprezintă viitorul. Lui Ioan, glasul îi sună familiar. Este vocea lui Mesia, pe care L-a cunoscut personal și pe care L-a iubit, vocea lui Isus cel înviat, Isus al prezentului. Este însă și o voce care vine de departe, din viitor – vocea lui Dumnezeu, „Cel ce vine”.

Note 1

Midraș Rabba, Geneza 17.5.

Ebraicul qedem „înainte” desemnează ceea ce deja a avut loc, trecutul; ebraicul ahar „în spate” desemnează ceea ce urmează, viitorul. În contrast, gândirea modernă occidentală tinde să vadă trecutul ca fiind în spate și viitorul, în faţă. Cu privire la această noţiune, vezi Thorleif Boman, Hebrew Thought Compared with Greek, New York, W. W. Norton, 1960, retipărit 1970, p. 149, 150. 2