Degeaba cântă cucuveaua by Editura Viață și Sănătate

DEGEABA CÂNTĂ CUCUVEAUA

LUCIAN CRISTESCU

DEGEABA CÂNTĂ CUCUVEAUA

Consultanți: Attila Peli, Cristina Peli, Daniel Popa Redactare: Livia Ciobanu-Mihai Corectură: Lavinia Goran Tehnoredactare: Dragoș Gârea Copertă: Robert Andrieș

Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate prin rețeaua sa națională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poștă sau prin agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro

ISBN 978-973-101-825-6 Descrierea CIP este disponibilă la Biblioteca Naţională a României.

CUPRINS Introducere ................................................................................................. 7 Dannng... .................................................................................................... 9 Dom’ Spiridon .......................................................................................... 14 Un oaspete volubil ................................................................................... 26 Note din caietul lui Spiridon ................................................................. 32 La „casa cu boscheți” ............................................................................... 36 Prohodul ................................................................................................... 43 Castelul cu stafii ....................................................................................... 52 Adio, Cezar! ............................................................................................. 56 Alphonse .................................................................................................. 60 Dezvăluiri ................................................................................................. 67 La o plăcintă ............................................................................................. 76 Vizitatori nocturni .................................................................................. 81 Trei cărți ................................................................................................... 85 O poveste străveche ................................................................................. 88 Tango final .............................................................................................. 100 Tapițerul intră în joc ............................................................................. 105 Război și foc ........................................................................................... 113 Extratereștrii .......................................................................................... 121 Mâța roșie ............................................................................................... 128 Copia fasciculului dactilografiat al domnului Demetrescu ............... 138 Coana Argentina ................................................................................... 142 Ilarie ........................................................................................................ 152 Cântă cucuveaua! ................................................................................... 157 Domnul Roth ........................................................................................ 168 Note din fasciculul lui Demetrescu ..................................................... 188 Un cer sumbru ....................................................................................... 192

Vizite ...................................................................................................... 202 Notițe din Biblia lui Demetrescu: Teologi anihilaționiști și titlurile publicate ......................................... 213 Confuzii .................................................................................................. 215 Din adnotările lui Demetrescu ............................................................ 224 Vraja se rupe .......................................................................................... 229 Omul lui Dumnezeu ............................................................................. 234 Culegerea părintelui Mărășescu din Sfinții Părinți, despre suflet și moarte .......................................................................... 241 Documente în mov ................................................................................ 249 Noile însemnări din caietul lui Spiridon ........................................... 255 Joia dinaintea parastasului .................................................................... 257 Parastasul cel mare ................................................................................ 261 Epilog ...................................................................................................... 277

INTRODUCERE

Fie că suntem mai tineri sau mai tomnatici, suferim cu toții de același „reflex” nefericit: ori de câte ori ne intersectăm cu chipul morții, întoarcem instantaneu capul și preferăm să-l ignorăm. Preferăm să alegem culorile vieții... măcar că „Doamna cu coasa” nu uită pe nimeni. Paradoxul acesta face ca toți, mare sau mic, să ne simțim stângaci și nepregătiți mental pentru „marea călătorie”, cum au numit-o bătrânii. Moartea, considerată „cea mai mare problemă a filosofiei”, îmbracă în diferite culturi fie haina de prieten, fie cea de dușman. Dar la întrebarea: „Ce este dincolo?” sau „Unde merg?”, în afară de bănuieli sau crezuri, nimeni n-are dovada obiectivă, pentru că nimeni nu s-a întors de-acolo. În afară de Unul singur: Iisus Hristos. Dezvăluirea pe care El a produs-o a fost atât de puternică, încât timpul s-a împărțit în două: înainte și după Hristos. Iar toți cei ce au aflat-o, de-atunci și până azi, au sărbătorit eliberarea de sub teroarea morții și a mormântului. Mileniile care au trecut peste civilizația creștină ne-au familiarizat într-atâta cu ideea Evangheliei, încât veacul al XXI-lea, desensibilizat, a ajuns, practic, străin de conținutul ei. Pentru a corecta această stare de fapt, s-a născut această carte. 7

DEGEABA CÂNTĂ CUCUVEAUA

Conceput în buna tradiție a comunicării marilor adevăruri prin intermediul unor narațiuni fictive1, volumul Degeaba cântă cucuveaua prezintă un număr de situații reale și autentice, culese din peisajul românesc, legate însă împreună printr-o dramă imaginară. Conform cutumei, numele persoanelor și ale locurilor au fost schimbate. Dincolo de pulsul dramatic care îl motivează pe cititor, mintea căutătorului va descoperi adevărurile fundamentale care limpezesc necunoscuturile și nasc certitudini.

Vezi: Călătoria creștinului, de John Bunyan; Cartea cu sublinieri, de Charles L. Taylor; Cântecul Evei și Proiect Sunlight, de June Strong ș.a.

DANNNG...

Bătrânul pendul bătea ora 13:30. În cancelaria pustie, un bărbat trecut de mijlocul vieții zăbovea la masa lungă, cufundat în lectura unui respectabil volum. Un ușor ciocănit îl trezi la realitate. – Da, intră... În cadru, apăru chipul spălăcit al portarului. – Scuzați, dom’ profesor... Cam cât mai stați? Știți, azi e Vinerea Mare... În școală nu mai e nimeni. M-aș cam duce și eu acasă... Bărbatul tresări ca ars. – Huu... Deja unu jumate! Ai dreptate, Grigoraș. Uite, acum plec și eu... – Da’ nu vă supărați... – Ei, cum să mă supăr! M-așteaptă și pe mine nevasta. Mi-a zis: „La 12 neapărat să fii acasă...” Ce-a zburat timpul! Grăbit, bărbatul strânse lucrările elevilor, băgă în geantă volumul prețios pe care tocmai îl cumpărase: Opera literară a lui Hasdeu, încuie dulapul și dădu să iasă. – Ia, măi Grigoraș, sendvișul și merele astea. Că iar mă ceartă Margareta că n-am mâncat pachețelul. – Bogdaproste... Sărbători fericite. Și scuzați, dom’ profesor... – Să fii sănătos, Grigoraș! Afară, soarele strălucitor îmbrăca totul în primăvară. Profesorul Florea Costache o luă cu pas mărunt în jos, pe același drum bătut 9

DEGEABA CÂNTĂ CUCUVEAUA

de nouăsprezece ani. În timp ce pașii îl purtau mecanic spre casă, gândurile îi măcinau sufletul. Prin mulțimea veselă de pe stradă, Florea trecea absent, ca omul invizibil. Se reculese abia când ajunse în fața porții lui. Casa de la nr. 7 de pe strada Brândușelor era scundă, acoperită cu tablă, o casă tipică pentru Dudeștii anilor 1930. Se înșira de-a lungul curții mititele și întunecate. Ferestrele bucătăriei și ale sufrageriei din stânga intrării, care priveau spre străduță, n-aveau parte de soare. În schimb, ferestrele dormitoarelor dinspre grădina vecinului împrospătau atmosfera casei. Un gard scund de lemn delimita curtea. La doi pași de poartă, un rond mic, demarcat cu bucăți de cărămidă, ocrotea un liliac bătrân, singurul supraviețuitor verde al curții. O potecă, tot de cărămidă, ducea către marchiza cu trei trepte. În dreapta intrării se zărea fereastra mică a băii. În continuarea clădirii se ridica o magazioară înăltuță, pentru lemne și alte troace. În curte, cișmeaua ciuruia a pustiu. Florea împinse poarta care scârțâi. Prin fereastra deschisă a bucătăriei, zări silueta Margaretei. Îl aștepta. El își șterse bine pantofii și intră. Până să-i zică o vorbă, femeia i-o luă înainte: – Na, că muri și nea Nicu... Ce l-a apucat să moară chiar azi, de Vinerea Mare? Ca să ne strice nouă Paștele... Florea s-a oprit în prag, ca trăsnit. Nicu?... mort? – Ce stai și te miri? Că doar i-a ajuns cât a benchetuit... Dumnezeu să-l ierte! Florea Costache închise încet ușa după el. Nu de nea Nicu îi era lui. Unchiul Margaretei fusese un pezevenghi. Era hapsân, fustangiu, bețiv. Copii n-a vrut, iar pe mătușa a băgat-o în mormânt. Și-apoi, țin-te de prostii până a tocat toată agoniseala... Așa, ca să nu lase niciun sfanț nepoatelor. „Mort...” Omul își puse pălăria în cui, luă geanta și, pentru câteva clipe, chipul său din oglindă îi fură privirea. Se văzu mărunțel și adus ușor de spate, cu ochii obosiți... Părea îmbătrânit înainte de vreme. Vestea morții lui nea Nicu doar i-a reaprins tăciunii din suflet. Aproape că se împlinea anul de când niște dureri abdominale surde 10

Dannng...

îl sâcâiau tot mai des. Gândul unei boli grele îl otrăvea. Să fi fost ficatul? Pancreasul? Abia cu două luni în urmă se hotărâse să meargă la doctori. După cum se uitaseră la el, pricepuse că nu e glumă. Rezultatul urma să-i vină abia după Paște. Să-i spună Margaretei de boală? Ferească Sfântul! N-ar mai fi avut liniște: reproșuri, ocări, cicăleală... Ce să facă? O merge și el pe unde i-a fost scris... Și-acum, uite, nea Nicu! În starea deprimată în care era, nu-i venea deloc să se întâlnească cu rânjetul morții. Dar n-avea încotro... Sâmbătă dimineață, Florea își spălă Dacia roșie. Apoi încărcă bagajele și coroana. – Gata, Floreo! zise Margareta. Mână la Titu, la răposatul! Pentru că înmormântarea se nimerise tocmai în vacanța de Paște, Cezar, băiatul lor, student în anul III la Politehnică, a insistat s-o ia cu ei și pe Lisa, prietena lui de la facultate. Fata, o șatenă drăguță, cu codiță și ochi albaștri, era din Sighișoara. Era fiica familiei Hermann, niște sași cu nume bun. Tatăl ei era învățător. De când Margareta a văzut că-i treabă serioasă, obișnuia să viseze cu voce tare: – Eu zic că, după licență, facem nunta. Ce zici, Floreo? Apoi... Ehei... la Germania! Că orice om trage la ai lui. Vremurile-s grele... și... mai știi? Ne-om lipi și noi pe lângă ei... Doiciland, Doiciland*... *** Motorul torcea bătrânește. În spate, Cezar și Lisa șușoteau pe limba lor. În față, Margareta vorbea de toate. Cu ochii în parbriz, absent, Florea se întorsese cu gândul la anii duși pe copcă... Cu treizeci şi trei de ani în urmă, venise el, fecior cuminte, din Rădăuți la București, la facultate. A găsit gazdă în cartier, la o cunoștință de-a mamei. Prin anul III i-a furat mințile o fetișcană din vecini, Margareta. Avea forme generoase, măturici la pleoape și purta rochii pe corp. Nici nu mai știe cum a început. Odată, l-a întrebat de vorbă. El i-a răspuns timid. Din adolescență, Florea avea o teamă *

Deutschland (Germania)

DEGEABA CÂNTĂ CUCUVEAUA

înnăscută de fete. Simțindu-și ascendentul, Margareta pornise ofensiva. Ea, fată de târgoveți, râvnea la statutul unei soții de intelectual... „Să mă strige: Doamna profesor...!” Zi de zi îi ținea calea. La început îi bătea la geam pentru vreo coală de hârtie... Apoi începuse să-l viziteze chiar la el în cameră. Și nu se grăbea să plece. Odată – trecuseră câteva luni – nici una, nici alta... i-a sărit de gât. Gestul îl dăduse gata! Fata avea ceva stare. Deh..., mai era și buletinul de București. Așa că... s-au luat. Luna de miere au petrecut-o la Amara, căci Margaretei nu-i venea să voiajeze până-n fundul Moldovei. Apoi a început corvoada vieții. Văzându-se cu sacii în căruță, după o vreme, Margareta renunță la dichisurile femeiești. Și n-a mai ținut cont. S-a îngrășat și s-a făcut „cucoană de Dudești”. Iar el, provincialul, se învățase să-i rabde felul. După licență, Florea a fost repartizat mai întâi la țară, la Săpunari, lângă Lehliu. Ani de zile a făcut naveta. Patru zile stătea la școală, într-o cameră mică, închiriată, și trei zile acasă, că Margareta nu concepea să lase capitala. I-a fost greu: mai cu frigul, mai cu foamea... De-atunci a început să-l cam supere abdomenul. În singurătate, se mângâia cu elevii. Îi iubea. Și ei îl iubeau. În sfârșit, după nouă ani de navetă, prin relațiile nevesti-sii, a reușit să ocupe o catedră de limba română la o școală generală, tot în Dudești. Copii?... Cât își dorise! Trei-patru... Dar ce? Putea el să-i nască? Abia când Margareta a căzut la învoială, târziu, după doisprezece ani, a sosit pe lume și Cezar. Băiatul era mămos tare. Margareta a știut să-l croiască după chipul și asemănarea ei. Ori de câte ori copilul se juca cu Florea, mamă-sa făcea ce făcea și-i despărțea... Acum, Cezar tăifăsuia mai degrabă cu ea. El, Florea, se simțea „cantitate neglijabilă”... În lipsa afecțiunii, se refugiase tot în lucrul cu elevii. Iar când ajungea acasă, dispărea în dormitorul cu bibliotecă, ce-i ținea loc și de birou. – Costache! Cu tine vorbesc! Speriat, Florea se dezmetici și frână. Când Margareta îl striga pe numele de familie, era bai! – Mda... Scuze... Mă gândeam și eu, așa... 12

Dannng...

– Hai, zi: Să intru la partaj cu Anica? Sau nu? „Partaj... Procese... Pentru o dărăpănătură?” gândi Florea. Depășit de situație, înjghebă un răspuns neutru: – Eu zic... să te mai gândești... De pe bancheta din spate se auzi glasul fetei: – Uite că am ajuns... Într-adevăr. Primele case din Titu se profilau în zare. În ritm domolit, ca de paradă, Dacia își făcea intrarea în urbea rubedeniilor peste care, în sfârșit, dăduse norocul moștenirii.

DOM’ SPIRIDON

Nu plouase de săptămâni bune. Târgul părea prăfuit și uitat de lume. Dacia roșie se opri la penultima casă de pe strada Liniștii, la hotar cu o livadă părăsită și cu imașul. Două coloane scorojite, odată mândre, străjuiau treptele ce duceau spre parterul înalt. La poartă atârna prapurul negru. Pe faldurile decolorate se mai zăreau, răzleț, litere dintr-un adagiu pentru morți. În curte, două vecine se zoreau să curețe bătătura de mizeria adunată încă din toamnă. Margareta, Cezar și Lisa s-au grăbit s-o ia înainte. În timp ce Florea se opintea să scoată coroana din portbagaj, surprinse dialogul vecinelor: – Nu-ți zisei eu că dă ortu’ popii? – N-aș fi zis! Că numai luni umbla țanțos prin târg. – Ei, Leano... Când îți cântă cucuveaua, gata! De luni, întruna numai pe casa lui se oprea. Și cântaaaaa... Florea, în stradă și cu coroana în mână, tot zăbovea. „Na’, cucuveaua! De ce nu i-o fi cântat altă dată? De ce tocmai acum?” gândea el. Nu-i venea deloc să miroasă lumânări, tămâie și mort. Îl urmărea simțământul că avea să asiste la repetiția generală a propriului prohod... În sufragerie era forfotă. Femeile, în frunte cu coana-mare, Vasilica, aranjau treburile. Tușa Rița, surdă de tot, ședea pe recamier cu lumânarea oablă în pumn și aștepta să pună mortul pe masă. – Uite-l și pe Florea! zise Anica, nepoată de-a lui nea Nicu. – Dumnezeu să-l ierte..., îngăimă Florea. 14

Dom’ Spiridon

– Ce să-l ierte? Că tare câinos a mai fost și unchiul... Doamne, iartă-mă! – Ptiu... Nu vorbi mortul de rău! i-o tăie coana-mare. Că acuși se supără. Vasilica, trecută bine de şaizeci de ani, era expertă în datini și îngropăciuni. Nu era mort în tot târgul, și chiar în împrejurimi, la care să n-o cheme. Înăltuță, iute și bărbătoasă, se simțea în largul ei printre femei. Dădea ordine și toate o ascultau. Prins între atâtea femei, Florea se așeză stânjenit lângă tușa Rița. – Nu sta, dom’ Florea... Umple urciorul ăsta cu apă și pune-l strajă sub căpătâiul răposatului. Și... Vai! Oglinda! Oglinda...! – Ce oglindă? – Tii !... E neacoperită... Repede! Că se face strigoi! Dintr-o mișcare, Anica smulse carpeta cu „Răpirea din serai” de pe perete, o aruncă peste sticlă și gata! Oglinda nu mai era... Cu urciorul în mână, Florea se strecură afară. „Strigoi?!” Citise despre ei în Eminescu, Bolintineanu... Niciodată nu s-a gândit că ar putea fi ceva mai mult decât fantezie macabră. Acum, muncit de propriu-i sfârșit, se vedea atât de vulnerabil față de lucruri de care habar n-avea... „Am să mor... Unde m-oi duce? Strigoi – eu? Ce-o mai fi și cu datinile astea?” *** Se înserase de-a binelea. O pâclă de fum purtat în dangăt de clopot se întinse peste toată mahalaua. În casa răposatului Nicu, începu să vină lumea la priveghi. Care cum intra, mergea legănat până la sicriu, se zgâia la mort, ofta și zicea: – Ce să-i faci? Obștea, cu fețe lungi, îi răspundea în cor: – N-ai ce-i face... Și, cu fiecare nou-venit, ritualul se relua iarăși și iarăși. Pe la 7, sosi un bărbat uscățiv cu părul lins, cu fața slabă și lucioasă și cu ochi nervoși. Era Spiridon, bărbatul Verginicăi, o altă 15

DEGEABA CÂNTĂ CUCUVEAUA

nepoată a lui nea Nicu. Fusese locotenent-major. Odată cu desființarea Unității Militare Găiești, a fost disponibilizat și s-a întors acasă, în Hagioaica. Cu banii din salariile compensatorii, nevastă-sa deschisese o gogoșărie pe strada mare din Titu. Iar el, pe lângă ea. Ura gândul să se mai bage slugă la stăpân. Pentru felul lui caustic și nesuferit, nu-l înghițea nimeni. – Singur, Spiridoane? Dar Verginica...? – E la gogoși. E lume multă, ca de sărbători... Pe scaune și în colțuri se adunaseră cam cincisprezece. Femeile şi-au găsit de vorbă grupuri-grupuri, iar bărbații – unii pe-afară, alții prin bucătărie, pe la sticle... – La ce oră vine părintele ca să citească Stâlpii? – Nu vine. Are treabă multă la biserică. A zis că trimite mâine pe careva, pe cine o găsi... – Păi, dacă-i așa... Și câțiva s-au ridicat să plece. După ei, și Cezar cu Lisa. Ocupată cu treburile, Margareta nici nu băgă de seamă. „Bine fac!” gândi Florea. „Ce să caute ei printre babe? Sunt tineri. Lasă-i să se ducă la plimbare!” Coana-mare îndreptă „toiagul” aprins pe pieptul mortului. Spiridon, care își luase locul lângă Florea, singurul necunoscut la care spera să mai aibă acces, zise înfundat, arătând cu capul spre lumânarea răsucită colac: – Uite șarpele! – Ce șarpe? tresări Florea. – Eh... lumânarea aia... Datină păgână, furată de la greci. – Ce vorbești? sări o vecină. E obiceiul nostru sfânt, din moși-strămoși. – Drept grăiești!... Că moșii tăi tot păgâni erau. Pe mine nu mă îmbrobodiți... Cât a lucrat Spiridon la garnizoană, la birouri, avea timp berechet să citească. Instruit pe timpul Împușcatului, era în răspăr cu biserica. 16

Dom’ Spiridon

La înmormântarea bunicii, s-a ciondănit cu rudele și cu popii. Nefiind documentat, a ieșit cam șifonat. De atunci, și-a pus ambiția să lămurească el lucrurile din cărți. Acum se știa cu spatele acoperit. – Pisica! Oprește mâța, Jane! țipă Vasilica. Doi se smuciră de pe scaune: – Zât, ghiavole! Spiridon chicoti răutăcios: – Ei zic că se face strigoi, he-he... Că dacă trece mâța pe sub mort sau sare peste el, gata, nea Nicu se face strigoi! – De unde știi? întrebă Florea. – Ei... Din cărțile lor. Le-am luat la puricat... Și cu asta, cu oglinda... Dacă nu-i acoperită, cică sufletul lui Nicu intră în oglindă și... nu mai scapă de el... – Nu mai spune!? Spiridon râse cinic. După câteva clipe, Florea arătă cu capul spre mort. – Dar săculețul acela, de sub cap? – Oho... E calabalâcul lui pentru „dincolo”. Are săpunul... pieptănul lui... Dar ce freză să-și mai facă Nicu, că-i chel? Și forfecuța... Și un ac... Cică să-i fie bine pe lumea cealaltă. I-au pus și un aparat de ras... Păcat: e nou-nouț, cu trei lame... Pe deasupra – auzi mata! – i-au numărat nouă bucăți de pietricele, de cioburi și de tămâie... Asta ce-i, dom’ Florea? Nu-i magie? Florea trăia un sentiment straniu – se simțea transportat într-o altă lume. Spiridon, aplecat spre urechea lui, își continuă perorația: – Dar treaba cu banii, o știți? – Care bani? – Ăia din pumn și de prin coșciug. Ai? – ?? – Tot de la păgâni... Pe când Spiridon dădea să-i lămurească taina, apăru lângă ei Vasilica. – Măi Spiridoane. Te-ai găsit să împui capul la dom’ profesor cu prostiile tale! 17

DEGEABA CÂNTĂ CUCUVEAUA

– E-adevărul gol-goluț, coană-mare. Am documente... – Ce docomente? Vezi că se supără mortul, bre! Și năpasta pică pe tine! Apoi, adresându-se soborului: – Hai, fetelor! Care vine la înviere și care rămâne să păzească mortul? Unul după altul, toți au ales să plece, afară de Florea, Spiridon și tușa Rița. Curând, plecă și Spiridon cu bicicleta, dar numai până acasă. Zicea că vine înapoi. Rămas singur în casă cu baba surdă, Florea porni să iscodească mortul și casa. Nea Nicu era îmbrăcat în costum nou, cum n-a mai avut de la nuntă. „Nou-nouț... Și-l bagă în pământ!...” Pe piept ardea lumânarea încolăcită. Pe fundul sicriului luceau parale... „Ce-o fi și cu astea?” Încet, dădu ocol prin odăi. Casa era mare și întoarsă pe dos. Pe jos, zăcea gunoi nemăturat. „Zicea Spiridon că, până nu scoate mortul, e rău să mături!?” Lângă poza răposatului aștepta un teanc de prosoape noi, cu etichetă. Sus, pe bufet, erau trei tipsii cu colivă, ornate cu bomboane. Apoi cozonac cât vrei, șase sticle cu șpriț, plus trei jumătăți de țuică. Peste tot, numai căni și păhărele golite... N-a trecut nici o jumătate de oră, că Spiridon apăru în ușă, nădușit. Sub braț ținea ceva important. Era un caiet mare, studențesc. – Vino încoa’, dom’ profesor. Pun pariu că așa ceva n-ai văzut... Curios, Florea se așeză lângă el, la masa din bucătărie. Spiridon goli mai întâi un pahar de vin, îşi suflă nasul cu năduf, deschise tacticos caietul și începu să-l răsfoiască demonstrativ. Era plin cu un scris nervos în multe culori, ca la armată. Se vedea că era muncit. – Știi ce-i ăsta, dom’ Florea?... Florea întinse gâtul și încercă să se dumirească, dar ochii îi fugeau peste rânduri. Erau o mulțime de citate. – Ăsta-i caietul meu cu documente. Mata ești profesor. Dar și eu am citit mult. Din ’99, asta-i pasiunea mea... Și fotbalul – îs microbist, îs cu Petrolul... Cum ziceam, am citit mult: pe Marian... 18

Dom’ Spiridon

Burada... Ciaușanu... Dom’le, alde ăștia au fost mari! Au scris înainte de Primul Război Mondial... În timp ce Spiridon își defila palmaresul, profesorul îl privea din ce în ce mai mirat. Părea că are în față nu un amărât de rezervist, ci un cercetător sui-generis cu o tolbă grasă. – De unde vrei s-o iau? zise Spiridon şi deschise caietul undeva, la mijloc. Uite aici. Știai, dom’ profesor, că slujba de înmormântare e un ghiveci de datini, păgâne și creștine? Și n-o zice oricine. Panaitescu ăsta a fost studentul lui Iorga. O zic chiar și fețe bisericești. Îi am aici, în caiet... Ochii lui Florea parcurseră în tăcere câteva pasaje. – Ei, folclor... Dar spune, despre strigoi... ai ceva? – Strigoi? Stai așa... Spiridon se aplecă peste masă și începu să-și răsfoiască catastiful... – Am găsit. Cică... strigoii2 sunt „spiritele morților care n-ajung din anumite motive în lumea de dincolo, după înmormântare...” Zice că-s „periculoși pentru vii”. Sunt mai multe soiuri: strigoi de apă și strigoi de uscat... strigoi de vite și de stupi... de ploi și de foc...3 Spiridon pufni într-un râs zgomotos. – Cum adică? întrebă Florea. – Vezi mintenaș... Cică: „Strigoii provin din morții cărora nu li s-au făcut sau li s-au făcut greșit rosturile la înmormântare... Sau n-au avut cu ce plăti vămile, întrucât nu li s-a dat banul la plecare sau l-au pierdut pe drum...” Prosteli! Apoi: „Strigoii călătoresc... pe coadă de mătură, pe butoi sau în butoi...”4 Oameni în toată firea și cred prostiile astea!? În timp ce ochii vorbitorului cercetau să vadă ce impresie a lăsat, cu stânga își mai turnă un șpriț. – Hai, dom’ profesor, ia și mata un pahar... 2

Strigoi: nume derivat din latinescul strigosus, „descărnat”, sau din italianul stregone, „vrăjitor”.

Dr. Ion Ghinoiu, Lumea de-aici, lumea de dincolo, 1999.

Ibidem.

DEGEABA CÂNTĂ CUCUVEAUA

Fără să protesteze, Florea primi paharul, îl duse la buze, sorbi ușor și-l lăsă jos cu o grimasă. „Zeamă de butoi...” – Apropo, dom’ profesor, știai că ăsta..., Voltaire, și el credea în strigoi? A și scris despre ei. Hai, că am găsit una tare: „Strigoii se tem de usturoi”... Ha-ha-ha. „De Sf. Andrei, fricoșii ung pragurile ușilor cu usturoi și ceapă... Și le atârnă la copii căței de usturoi pe după gât.” Huu, ce duhoare...! Până unde merge prostia omenească, dom’le! Mai dădu o pagină și citi: – I-auzi: „Practici de destrigoire!” Adică dezgropi mortul, îi împungi inima sau i-o scoți și o arzi. Apoi bei cenușa. Ptiu! Ca-n timpul lui Pazvante Chioru’. Chiar anul trecut s-au întâmplat de-astea prin Oltenia! Zău, am citit în ziar! Cică-s chestii „paranormale”5... Florea îl privi țintă. În minte îi mocnea o întrebare. – Spune-mi, Spiridoane... Matale ești creștin? – Eu? Îs ateu. Sau... Nu știu ce-oi fi. Dar am necaz pe popi. – Nu faci bine, Spiridoane. Că și matale mori. Și cin’ te îngroapă? – Pe mine? N-am treabă. Că toată îngropăciunea lor este un circ... Ia ascultă, dom’ Florea! Și Spiridon dădu caietul de la început. – Așaa... Vrei să-ți citesc ceva despre priveghi? Zice că „mortul trebuie păzit zi și noapte ca să nu-i fure necuratul sufletul...”6 Cum vine asta? Să păzești ce nu vezi? Și încă... să te pui cu Diavolul? Dar Dumnezeu unde-i în toată povestea asta? Spiridon își muie arătătorul pe limbă și dădu pagina. – Uite, treaba cu săculețul: „Obiectele au profunde semnificații magice.” Auzi matale: ma-gi-ce! Mai zice că practicile noastre funerare îs „atestate documentar încă din secolul al III-lea î.Hr. ...”7 Curat păgâne! Ia uite: „Toiagul” – lumânarea de pe pieptul mortului – șarpe încolăcit! Pricepi? Aici și-a băgat șarpele coada! Așaa... Și Spiridon mai frunzări caietul. 5

Cornel-Dan Niculae, Magia și ființele fantastice din arhaicul românesc, 2005.

Dr. Ion Ghinoiu, op. cit.

Prof. Cocora I. C., Influențe precreștine în ritualul înmormântării, 2003.

Dom’ Spiridon

– Apoi despre bocet... Pe asta o zice un popă: „Romanii, grecii și alte popoare păgâne aveau bocitoare tocmite ca să facă această slujbă.”8 Și încă una: „Plângerea morților... își are rădăcinile în credințele geto-dacilor în Zamolxis.”9 Ți-am spus eu? Florea îl opri cu un semn din mână: – Dom’ Spiridon, matale crezi în suflet? – Eu...? La Academie am învățat că... adică, la marxism! ... că sufletul nu există, că e doar așa, un efect al materiei. Ei, c-o fi, că n-o fi, nu-i treaba mea. Dar nici nu pot crede bazaconii de-astea. Vrei despre suflet? Și Spiridon luă sticla cu vin. Dădu pe gât ultimele două-trei guri. „Ăhhh...”, gemu el de plăcere și puse cu zgomot sticla înapoi. Pentru vreo trei secunde, rămase nemișcat. Apoi își șterse gura cu palma și se aplecă iarăși peste caiet. – Uite: „Dacă sufletul poate suporta foamea, prin faptul că se hrănește cu parfumuri” – de unde, dom’le? – „îi este imposibil să suporte setea și se spune că riscă chiar să moară.” Cum adică să moară?!? „De aceea trebuie să-i oferi cel puțin un urcior de apă...”10 Iritat, Spiridon lovi caietul cu palma și se lăsă pe spate. – Lămurește-mă: Dacă-i suflet, nu-i trup. Și dacă nu-i trup, de un’ să aibă gură sau pântece. Și-atunci, zi mata: Cum să bea?... Ei? Fără să aștepte răspuns, se aplecă peste foi și continuă să depene pasajul: – Cică: „În fereastră se pun colăcei, un pahar cu vin și unul cu apă. Se crede” – cine crede, bre?? – „că, până la șase săptămâni, sufletul vizitează locurile pe unde a umblat...” Vezi, de-aici năzdrăvănia cu strigoii! „...Iar seara vine și mănâncă, dacă e flămând, și bea dacă îi este sete. Oamenii spun că nu s-a întâmplat niciodată să găsească mâncat colăcelul” – cred și eu! – „pe când paharele se golesc uneori, chiar de tot în timpul nopții...” He-he, sunt destui care vin să-l bea pe șest... Matale crezi de-astea, dom’ profesor? 8

Preot Ioan Șt. Popescu, Noțiuni liturgice, nedatat.

Oprea Gh., Folclorul muzical românesc, 1983.

Ioana Andreescu, Mourir a l’ombre des Carpathes, 1986.

DEGEABA CÂNTĂ CUCUVEAUA

– Eu?... În materie de morți sunt confuz. Zi, te rog, mai departe... – Dar despre „punți”, sau „poduri”, ai auzit? – Nu... Satisfăcut de neștiința profesorului, Spiridon se porni cu un nou avânt. – Se zice că, pe când se scoate mortul din casă, trebuie să pui înaintea ușii o „punte”, ca sufletul să poată trece de la o vamă la alta... – Ce vamă? Cum adică? – Ehe, treabă complicată... Dacă nu știi cum e cu vămile astea, nu pricepi nici ce e cu punțile. Hai să-ți citesc din Simeon Florea Marian. Ăsta, ți-am zis, îi mare! Ia ascultă: „După răscoala îngerilor, când Dumnezeu îi alungă din cer, îngerii răi cad pe pământ. Văzând Dumnezeu că pică prea mulţi, a poruncit ca toți cei care nu au ajuns pe pământ să rămână acolo unde sunt.” Care-i raționamentul?!? „Cei care nu au ajuns pe pământ atârnă şi acum în aer. Din dorinţa de răzbunare, ei se sfătuiesc să facă vămi și să oprească sufletele oamenilor care călătoresc de pe pământ spre cer...” Și continuă: „Unii spun că sunt 7 vămi, alţii, 9, alţii, 12, alţii, 24, iar după unii, chiar 99. Cei mai mulţi români sunt de părere că sunt 24 de vămi.” Observi că e după... păreri! Și Spiridon continuă citania lungă cu iz de basm.11 Pasajul continuă: „Mai departe, se numeşte: una vama furtului, alta a uciderii, alta a omorului, alta a beţiei, alta a fumatului, a minciunii, a învrăjbirii etc. Cea mai de pe urmă, şi totodată cea mai fioroasă şi periculoasă vamă, se zice că este o punte foarte lungă, dar numai cât unghia de groasă, ca şi muchia cuţitului de lată, care duce peste un iazer fără de fund şi întunecos în care se află tot felul de gângănii, unele mai urâte şi mai fioroase decât altele. La vama de lângă puntea aceasta, numită și puntea raiului, e aşa de întuneric, că nu se vede nici mâna, de aceea este foarte greu de trecut peste ea. Dacă sufletul celui decedat este foarte păcătos, cum pune piciorul pe dânsa, cum pică în iazer și se duce în iad, iar dacă e nevinovat și drept ca lumina, atunci scapă, trece mai departe şi se duce în rai. Celor mai multe suflete însă, tocmai când se află la mijlocul punţii și speră că sunt scăpate de pericolul cel mai mare, le ies înainte o mâță și îndărăt un câine. Mâța vrea numaidecât să le dea jos în iazer, iar câinele nu o lasă. În fine, soseşte un om și, dacă sufletul trecător are vreo para la sine și i-o dă, omul acela alungă mâța şi-l ajută să treacă puntea. Dacă n-are cu ce plăti, atunci e pace de dânsul, căci omul îl lasă şi trebuie apoi să cadă în iazerul cel fără de fund. De aici vine datina românilor de a-i pune mortului în mână o lumină de ceară şi un bănuţ lipit de dânsa, anume că, având și aprinzând lumina, să vadă pe unde are să se ducă și, plătind bănuţul omului, să-l treacă de cealaltă parte. Un suflet vinovat poate scăpa de vamă plătind cu un colac şi un ban dintre colacii şi 11

Dom’ Spiridon

– Hmm... Asta sună a Făt-Frumos și Zmeul, mustăci Florea. – Eu ce zic? Partea comică e că vameșii, ăia de cercetează și judecă sufletele, auzi: „cu dreptate”, sunt... dracii! De unde până unde „draci... drepți” și urâtori de păcat? Ce? Dracii fac judecata? Ei, „vătășeii” lui Dumnezeu? Dacă există un dumnezeu cum zic creștinii, ce caută dracii-judecători, tocmai ei care-i bagă pe fraieri în păcat? Cu ce drept și-au așezat ei vămile? Au bilet de voie de la Dumnezeu? Pe deasupra, iau și „plată”? Ce mai plată! Marian mai zice: „Plata vămii este un colac și un bănuț.”12 Hi-hi-hi... Va să zică, pe de-o parte diavolii – după ăsta, Cleopa13, dacă ai auzit de el – îs „groaznic de înfricoșători”. Iar pe de altă parte, ca să treci de bâzdâganiile alea, le dai... un bănuț și un colac? Ce? Îs cățeluși? Și-apoi, ce să facă dracul în văzduh cu 50 de bani?!? Nu vezi, dom’ profesor? Neghiobie curată! Pe măsură ce-i dădea înainte cu explicațiile, duhul lui Spiridon se înfierbântase de tot. Trecea de la umor la sarcasm. – Mai stai, Spiridoane, și trageți oleacă sufletul... Spiridon căută cu ochii după vin. Se ridică, merse la bufet, turnă în pahar și-l goli. Apoi se așeză și își curăți zgomotos gâtlejul. – Buun... Acum să ne întoarcem la punți. Folclorul zice că dincolo de fiecare vamă te așteaptă un lac. Cum să-l treci? Ei bine: „În faţa casei mortului se pune o punte, ca sufletul să poată trece de la o vamă la alta. Ștergarele, sau prosoapele, se dau să fie punți, de care sufletul să se folosească la trecerea prin vămi.”14 – Ce să facă mortul cu prosopul? întrebă Florea. banii ce s-au dat de pomană când i s-a dus corpul la groapă. Dacă e păcătos și nici nu are cu ce plăti pe vameş, merge în iad. (Simeon Florea Marian, Înmormântarea la români, 1892) Vezi și Tudor Pamfile, Povestea lumii de demult după credințele poporului român, 1915: „Plata este un colac, bănuț, plus ceva haine și mâncare”; și preot Victor Aga: Simbolica biblică şi creştină – Dicţionar Enciclopedic, 1935: „Colacii vămilor, vămeşeii, se fac şi se dau de pomană, spre a plăti cu ei vămile văzduhului şi a uşura trecerea sufletului prin ele.” 12

„Peste fiecare ceată de îngeri răi înfricoșători de la vămi este un înger cumplit, cu misiunea să cerceteze sufletul de un anume păcat. Adică: când l-a făcut, de câte ori, dacă l-a mărturisit, dacă a îndemnat și pe alții să-l facă...” (Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol. 5) 13

S. F. Marian, op. cit.

DEGEABA CÂNTĂ CUCUVEAUA

– O fi întrebarea matale logică, da-i... nebună! sări Spiridon. Păi, dacă-i mitologie? E ca și visul de noapte: n-are noimă. Toate se leagă și se îmbârligă anapoda. Prosoapele întinse pe pământ... țacpac se fac punți. Și gata: mortul trece balta. Să mai știi un lucru. Povestea cu punțile nu e născocire românească. Vine taman de la capătul lumii. O zice chiar ăsta... mitropolitul Banatului, Corneanu.15 Ca să-i puie capac, un alt popă scrie: „Toate pomenile se împart în acest timp ca milostenie pentru răposat, spre a fi ajutat în a depăși feluritele piedici pe care Diavolul le pune în calea sa la trecerea prin vămile văzduhului.”16 – Bizar... Dar cu banul cum e? îngână Florea. – Spiridoane! Spiridoane! se auzi din stradă o voce de femeie. – Hait! Îi Verginica... Vrea s-o duc la Înviere, de n-o fi prea târziu... Gata, plec! – Ai putea să-mi lași caietul să mă uit prin el? Numai până mâine... – Caietul? E comoara mea. Nu-l dau la nimeni. – Dar mai vii? Cu caietul... – Poate mâine... – Mulțumesc, Spiridoane! Noapte bună... Afară bătea un vânt ușor. Când și când clincănea o tablă din streașină. În cameră se auzea doar tic-tacul pendulei cu cuc, din perete. Florea se așeză din nou, zăpăcit de gânduri. Tot ce auzise era nou și în contradictoriu cu gândirea rezonabilă. „Mitologia? Povești! ... O fi și un sâmbure de adevăr... Dar care-i sâmburele acela? Despre tainele astea, nimeni nu mi-a zis nimic de când mă știu...” Deodată, un horcăit sinistru îl înfioră pe Florea. – Cine-i? „Simbolistica podului există în toate marile religii: în budism, la inzi, la medo-perşi, la greco-romani, la mahomedani, la creştini şi la români... Pe lângă fiecare dintre podurile acestea se mai pune şi câte un colac sau o pâine însoţită şi de câte o lumânare. În colţurile pânzelor se pun şi bani (pomneţi). Podurile... stau în legătură cu puntea raiului, care este foarte îngustă şi greu de trecut. Deci sufletul care a trecut toate vămile, ajungând la puntea raiului, aşterne pânza care i s-a pus în cale.” (N. Corneanu, Podul considerat ca simbol şi înţelesurile lui religioase, în revista Mitropolia Olteniei, 1970) 15

Protosinghelul Nicodim Mândița, Vămile văzduhului, 2008.

Dom’ Spiridon

Tăcere... Florea, înlemnit de groază, rămase în așteptare. Cu sângele zvâcnind în urechi, se sculă încet și privi spre lumina chioară din sufragerie. Mortul? Tot acolo. Făcu câțiva pași... Un alt horcăit îi făcu părul măciucă. Să fugă... În beznă? Era și mai nesigur. Cu inima-n dinți și cu mișcări de somnambul, intră în sufragerie. Dincolo de sicriu, zări atârnând... un cap! Era tușa Rița, răpită în lumea viselor fără culoare, cu lumânarea muiată covrig între degete. „Uff... Bine că-s doar fantezia nărodului, strigoii ăștia...” Lăsându-se moale pe scaun, gândurile i se întoarseră spre chipul bolii ce-i bântuia singurătatea... „Dacă-i cancer, e rău de tot. De cancer s-a curățat și tanti Laura... și vecinul... Ce repede s-au dus... Doamne, Doamne!” Trecuse bine de miezul nopții. Pe stradă se auziră pași. Apoi scârțâi și poarta. În ușă, apărură Margareta și coana Vasilica. Un simțământ de bine îl cuprinse pe Florea. – Hristos a înviat! rosti cu sprâncenele arcuite Margareta. – Adevărat a înviat! răspunse Florea. Unde e Cezar? – Nu le duce tu grija. I-am dus la Anica să se odihnească. Coana-mare rămâne cu noi la priveghi. Mută-te dincolo ca să punem de-ale gurii.