DOAMNE, SALVEAZÄ‚-MI COPIII!
Richard O’Ffill
DOAMNE, SALVEAZĂ-MI COPIII!
Pantelimon 2017
© 2017 – Editura Viață și Sănătate. Toate drepturile de reproducere totală sau parțială rezervate. Original English edition copyright © 2002 by Review and Herald Publishing Association. Titlul în original: Lord, Keep Your Mansions-Just Save My Children Traducere: Loredana Sîrbu Redactare: Adela Băncău-Burcea Corectură: Livia Ciobanu-Mihai Tehnoredactare: Dragoș Gârea Copertă: Dragoș Gârea Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate prin rețeaua sa națională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poștă sau agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României O'FFILL, RICHARD Doamne, salvează-mi copiii! / Richard O'Ffill. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2017 ISBN 978-606-911-304-2 28 159.9
Dedic această carte copiilor şi nepoţilor mei. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi i-a dat, fiindcă, iubindu-i, am învăţat ce înseamnă dragostea Sa.
CUPRINS
Prolog ..................................................................................................... 9 Nu eşti singur ...................................................................................... 13 Aşteptări înalte .................................................................................... 21 De ce-mi faci una ca asta? .................................................................. 31 Nu o lua personal! .............................................................................. 40 Nu vreau să mai văd ............................................................................ 47 Cum să accepţi inacceptabilul ............................................................ 55 Dacă m-ai iubi cu adevărat ................................................................. 62 Cum să priveşti înapoi fără să mergi înapoi (1) ............................... 70 Cum să priveşti înapoi fără să mergi înapoi (2) ............................... 78 Cine este stăpân aici? .......................................................................... 86 Cum să ştii când să le dai libertate .................................................... 94 Când nu poţi rezolva problema .......................................................102 Dacă ar fi s-o iau de la capăt ............................................................110 Cum să fii implicat fără să te implici ...............................................118 Nu te resemna niciodată! .................................................................126 Doamne, învaţă-ne să ne rugăm! .....................................................135 Nu există dragoste mai mare ...........................................................146
PROLOG
Benjamin Franklin scria în Almanahul sărmanului Richard: „A greşi e omeneşte, a te căi e dumnezeieşte, a stărui în greşeală e diavoleşte.” Eu am reformulat-o: „A greşi e omeneşte; a nu admite că ai greşit e prosteşte.” Ceea ce noi numim încercare şi eroare este de fapt experienţă. Viaţa este o experienţă în continuă derulare şi depinde de noi ce lecţii ne însuşim de-a lungul ei. Un lucru este însă cert – nu putem lua viaţa de la capăt! Nu putem trăi şi retrăi viaţa la infinit, dar viaţa noastră de astăzi este suma tuturor zilelor noastre de ieri. Viaţa de mâine depinde de ceea ce facem cu ziua de astăzi care, în curând, va deveni ziua de ieri. Într-o etapă a vieţii, cariera era totul pentru mine. Apoi am trecut la etapa acumulării – mi-am dorit o casă la ţară – mai mult însemna mai bine! În paralel, soţia mea şi cu mine am crescut patru copii. Acum, copiii sunt majori şi au copii la rândul lor. Cariera o mai am şi casa de la ţară a fost odată a mea. Dar acum perspectiva mea cu privire la lucrurile cu adevărat importante s-a schimbat. 9
R IC HA R D O’ F F I L L
Într-o zi, în timp ce mă rugam pentru copiii şi nepoţii noştri, am spus aşa (şi cred că nu am fost lipsit de respect şi că nu am comis un sacrilegiu): „Doamne, Tu Te-ai dus să-mi pregăteşti un loc şi am citit că ai pregătit şi coroane. Lucrurile acestea sunt bune şi mi le doresc. Dar ce-mi doresc mai mult decât orice este să-mi salvezi copiii!” Desigur că am avut dintotdeauna dorinţa aceasta, doar că s-au adăugat de-a lungul timpului cariera şi lucrurile materiale. Acum nimic altceva nu mai contează. Ceea ce-mi doresc de la viaţa aceasta este mântuirea copiilor şi nepoţilor noştri. Cartea aceasta li se adresează părinţilor şi bunicilor (dar şi cei necăsătoriţi au ce învăţa din experienţa noastră!). În ea ne vom cerceta trecutul, vom examina prezentul şi vom arunca o privire în viitor. Dar vei observa că ea nu este atât despre copiii noştri, cât este despre noi. Poate că nu este şi despre tine, dar în mod sigur este despre mine. Ea vorbeşte despre sentimente precum frustrarea, mânia şi mâhnirea. Dacă s-ar opri însă la aceste simţăminte, nu ar face decât să ne agraveze starea. De aceea, ea vorbeşte şi despre speranţă, iertare, încredere, consolare şi dragoste. Sper cel puţin că vei găsi aceste lucruri în cartea mea. Lui Abraham Lincoln îi este atribuită afirmaţia: „Poţi să-i păcăleşti pe toţi oamenii câtva timp şi poţi să-i păcăleşti pe câţiva oameni tot timpul, dar nu poţi să-i păcăleşti pe toţi oamenii tot timpul.” Şi în dreptul ei am venit cu propria versiune: „Putem să-i păcălim pe câţiva oameni tot timpul şi putem să ne păcălim pe noi înşine câtva timp, dar pe Dumnezeu nu-L putem păcăli niciodată.” Cartea aceasta ne încurajează să ne analizăm cu onestitate, din perspectiva câtorva experienţe pe care le avem ca părinţi şi bunici. Ea nu conţine numai idei pozitive şi încurajatoare, dar sper ca, în final, să reuşească să prezinte lucrurile în aşa fel încât, dacă vom fi sinceri cu noi înşine şi cu Dumnezeu, să descoperim că putem 10
D OA M N E , S A LV E A Z Ă- M I C O P I I I !
primi energia şi puterea necesare pentru a face faţă provocărilor zilei de astăzi. Şi, pe măsură ce vom reuşi iar şi iar să facem faţă acestor provocări, vom privi spre viitor cu speranţă. Cartea aceasta nu îşi propune să nege realitatea şi nici să o mascheze, ci să ne încurajeze şi să ne stimuleze să mergem înainte. Înainte să mă apuc de scris, i-am anunţat pe copiii noştri de intenţia mea şi le-am cerut permisiunea de a scrie această carte. Am primit permisiunea lor. Fiul risipitor din familia noastră mi-a spus: „Tată, după câte bătăi de cap v-am dat ţie şi mamei, măcar atâta bine pot să vă fac!” Ce băiat bun! De vreme ce cartea aceasta vorbeşte despre „comorile” noastre cele mai de preţ – copiii noştri – , îţi poţi închipui că, pe măsură ce am scris şi am depănat amintiri, am vărsat multe lacrimi. Am dat exemple din viaţa reală – din viaţa noastră. Pe măsură ce citeşti, sunt sigur că ele îţi vor trezi amintiri personale. Vei constata atunci că şi alţii au avut poveri asemănătoare. Iar poverile noastre se pot uşura mult dacă luăm aminte la cuvintele Scripturii: „De aceea, mângâiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii, cum şi faceţi în adevăr” (1 Tesaloniceni 5:11). Menţionez faptul că nu am scris cu intenţia de a oferi consiliere psihologică, ci din dorinţa de a le împărtăşi altora experienţa mea, precum şi lecţiile pe care mi le-am însuşit prin aplicarea principiilor biblice. Dacă m-ar întreba cineva de ce am scris cartea aceasta, aş răspunde că am scris-o cu scopul de a le oferi speranţă, încurajare şi ajutor celor care au trecut sau trec prin experienţe similare cu ale mele. După fiecare capitol, am inclus o secţiune cu titlul „Meditaţie personală”, în care am enumerat pe scurt ideile sau principiile tratate în capitolul respectiv. Am inclus, de asemenea, o secţiune cu titlul „Teme pentru discuţie”. Scriptura spune: „După cum fierul ascute fierul, tot astfel şi omul însuşi îl face mai ager pe semenul 11
R IC HA R D O’ F F I L L
său” (Proverbele 27:17, NTR). Schimbul de experienţă ne face mintea mai ageră şi ne lărgeşte orizontul. În final, am notat o scurtă rugăciune. Îţi doresc ca dedicarea ta faţă Tatăl nostru ceresc să se adâncească în urma citirii acestei cărţi! Şi când Isus va veni pe norii cerului şi ne va întreba: „Unde îţi este turma, turma de care erai aşa de mândru?” (vezi Ieremia 13:20), să putem răspunde: „Este aici!”
12
1 NU EŞTI SINGUR
S
e întâmpla în ajunul Anului Nou. Mă aflam în Florida, pe veranda din spatele casei noastre. Deşi era 31 decembrie, vremea era plăcută. Oamenii făceau pregătiri de sărbătoare, dar eu de-abia aşteptam ca anul să se termine mai repede, pentru că fusese cel mai oribil an din viaţa mea. Fiul nostru cel mai tânăr se droga. Am fost la consiliere şi am fost sfătuiţi să-l abordăm direct şi să-i spunem că ştiam despre dependenţa lui. Am urmat acest sfat. Am stat de vorbă cu mulţi oameni şi am citit câteva publicaţii pe această temă, însă situaţia nu s-a îmbunătăţit cu nimic. Ajunsesem la capătul puterilor! Stăteam aşadar pe întuneric şi am izbucnit în plâns. Nu m-am putut stăpâni. Mă simţeam singur. În timp ce plângeam, mi-am amintit de Al-Anon Family Groups, o organizaţie în genul Narcoticilor Anonimi, doar că oferă sprijin familiilor dependenţilor de droguri. Am găsit în cartea de telefoane numărul unei filiale, am sunat şi mi-am exprimat dorinţa de a participa la o întâlnire a organizaţiei Al-Anon. Persoana de la celălalt capăt al firului a fost amabilă şi plină de înţelegere. M-a întrebat unde locuiam şi mi-a 13
R IC HA R D O’ F F I L L
spus unde se găsea cel mai apropiat centru de întâlniri din zona mea. Spre deosebire de mine, soţia mea suferă în tăcere; eu însă mă manifest zgomotos. Voi vorbi în alt capitol despre efectul pe care l-a avut creşterea copiilor şi a nepoţilor asupra căsniciei noastre. Deocamdată, este de ajuns să spun că ea n-a considerat necesară participarea la întâlnirile Al-Anon, dar că, de dragul meu, a acceptat să mă însoţească. Chiar în ajunul Anului Nou, am căutat filiala şi am găsit-o în clădirea unei biserici, nu departe de casa noastră. Am găsit sala şi am intrat sfioşi. Participanţii stăteau pe scaune, în jurul unei mese, şi se prezentau. Eu am spus: „Mă numesc Dick.” Ceilalţi mi-au răspuns în cor: „Bună, Dick!” Asta a fost tot ce am reuşit să spun, pentru că, în restul orei cât a durat şedinţa, am plâns continuu! Fiecare filială Al-Anon organizează şedinţe săptămânal. Am aflat că şedinţele celorlalte filiale din diferitele zone ale oraşului cădeau în altă zi a săptămânii şi mi-am propus să merg în fiecare seară la câte o şedinţă. Încet, dar sigur, am început să mă simt mai bine, deoarece mi-am dat seama că nu eram singur. Când stai în jurul unei mese împreună cu cel puţin alte zece persoane care au exact aceeaşi suferinţă ca tine, problema, chiar dacă nu dispare, devine treptat mai suportabilă. Cineva spunea: „Când particip la şedinţă, am impresia că în mijlocul mesei se află o baterie gigantică. După ce intru în sală, mă conectez la bateria asta şi iau loc pe scaun. La plecare, mă simt reîncărcat!” Când stăm în jurul mesei, se creează întotdeauna o atmosferă specială. Nu ne întâlnim ca să pălăvrăgim despre ce se petrece în familie. Nici n-avem nevoie de aşa ceva! Ne întâlnim ca să aflăm cum procedează ceilalţi în diverse situaţii, cum le fac ei faţă şi cum reuşesc să meargă mai departe. Cineva spunea că viaţa este formată 10% din ce ni se întâmplă şi 90% din reacţiile noastre la ce ni se întâmplă. De multe ori 14
D OA M N E , S A LV E A Z Ă- M I C O P I I I !
depunem eforturi şi ne consumăm emoţional pentru a schimba ce ni se întâmplă, când aceasta nu face decât să îngreuneze cele 90 de procente. Exact acest lucru mi s-a întâmplat mie în ajunul acelui An Nou! Am încercat toate stratagemele posibile pentru a-l convinge pe fiul nostru să renunţe la droguri şi să-şi refacă viaţa. A fost exmatriculat de la şcoală şi îndepărtat din funcţia de preşedinte al clasei. Am reuşit să-i aranjăm să urmeze cursurile prin corespondenţă şi, cu chiu, cu vai, a terminat liceul. Ba chiar a mers mai departe, la facultate. La momentul acela, lua în principal steroizi – din câte ştiam –, însă încercarea de a ţine problema sub control a avut un efect negativ. Abandona drogurile pentru o perioadă, după care revenea la ele. Emoţional eram când în culmea extazului, când în valea disperării. Am ajuns astfel să capitulez înaintea lui! Din seara în care am mers pentru prima oară la o şedinţă AlAnon, am început să mă concentrez pe partea de 90% şi din clipa aceea lucrurile au început să ia o turnură pozitivă pentru mine. Problema nu a dispărut. Din contră, ea avea să dureze zece ani şi să se complice enorm faţă de seara aceea de decembrie. Acum însă eram pregătit. În seara aceea, am descoperit că ne aflam într-o companie aleasă. Spun „aleasă” fiindcă, pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni şi lunile în ani, soţia mea şi cu mine ne-am dat seama că nu există familie care să nu aibă probleme de o natură sau alta. Experienţa de a avea un fiu risipitor mi-a schimbat viaţa radical. Eu eram un idealist, mă aşteptam ca oamenii să fie perfecţi. Acum nu mai sunt aşa; acum caut supravieţuitori. Există un text care spune aşa: „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda” (1 Corinteni 10:13). 15
R IC HA R D O’ F F I L L
Textul acesta ne transmite ideea că n-am trecut încă printr-o încercare care să nu fie comună tuturor oamenilor şi că putem avea încrederea că Dumnezeu nu va permite să fim încercaţi mai mult decât putem suporta. El ne va da puterea de a depăşi încercările. Un cântec vechi spune Nobody Knows the Trouble I’ve Seen [Nimeni nu-mi ştie durerea]. Este adevărat că sufletul nostru a strigat când şi când cuvintele acestea, dar probabil că mai corect ar fi să spunem: „Mai devreme sau mai târziu, toţi vor suferi cum am suferit eu, asta dacă nu cumva suferă deja.” Noi obişnuim să ne salutăm cu cuvintele: „Ce mai faci?” Răspunsul standard este: „Bine.” Nu reflectă neapărat adevărul, dar pur şi simplu ne-a intrat în obişnuinţă să răspundem aşa. Acest tip de comunicare este numit de unii „fatic”, deoarece facilitează stabilirea de relaţii, chiar dacă la un nivel superficial. Întrebarea şi răspunsul exprimă o atitudine prietenească şi nu încearcă să transmită informaţii, ca în cazul în care dialogul ar avea loc de exemplu între un medic şi pacientul său. În ultimii ani, când mă întreba cineva: „Ce mai faci?”, sufletul meu striga în mine de dorinţa de a povesti prin ce treceam. Necazul era însă că, după ce făceam împreună câţiva paşi, fiecare îşi vedea de ale lui şi îşi ducea mai departe propria suferinţă. Îi aud pe alţii cum îşi exprimă recunoştinţa pentru copiii lor care sunt în biserică şi care au familii frumoase şi mă bucur împreună cu ei, pentru că Biblia ne îndeamnă să ne bucurăm cu cei ce se bucură (Romani 12:15). Aş vrea să-mi pot exprima şi eu recunoştinţa la fel, dar deocamdată nu pot. Mulţi părinţi trebuie să ducă toată viaţa povara de a avea copii dezavantajaţi. Dacă Dumnezeu le poate da unor părinţi harul şi puterea de a creşte un copil cu sindrom Down şi de a relaţiona cu el, atunci El nu-mi poate da şi mie harul şi forţa de a suporta dure16
D OA M N E , S A LV E A Z Ă- M I C O P I I I !
rea adusă de dependenţa de droguri şi de divorţ? Promisiunea este că El poate! Soţia mea şi cu mine putem confirma că El poate. Nu suntem desăvârşiţi, însă putem fi supravieţuitori. Nu suntem primii părinţi care suferim pentru copiii noştri. Aşa a fost dintotdeauna. Primul părinte a fost Însuşi Dumnezeu. El a fost Părintele-model. A făcut totul ca la carte şi, cu toate acestea, în familia cerească a izbucnit într-o zi un conflict în urma căruia o treime din copiii Săi s-au întors împotriva Lui. Apoi au mai fost Adam şi Eva. În scurtă vreme, aceşti oameni proaspăt creaţi s-au ascuns printre tufişuri, cum se ascund copiii de părinţi când se ştiu vinovaţi. Acestor primi copii care şi-au dezamăgit atât de mult Părintele ceresc, le-a fost dat să-şi vadă la rândul lor copilul, pe Cain, transformându-se în primul criminal din istorie şi părăsind „biserica” pentru totdeauna. (După cum spuneam, ne aflăm într-o companie aleasă!) A fost odată un tânăr. Îl chema Edson. Mama lui se număra printre fondatorii bisericii noastre. Într-o zi, pe când ea se afla în Australia, i-a scris următoarele cuvinte: „Nu am absolut nicio înclinaţie spre religie” (Arthur L. White, Ellen G. White [Hagerstown, Md.: Review and Herald Pub. Assn., 1983], vol. 4, p. 94). Aceasta după mai mulţi ani în care a fost activ în biserică, s-a ocupat de cartea de imnuri, de studiile Şcolii de Sabat şi de lucrarea cu publicaţiile. Scrisoarea lui aproape că a dărâmat-o sufleteşte. Răspunsul dat de Ellen White reprezintă strigătul tuturor părinţilor ai căror copii nu mai sunt în biserică: „Nu mai eşti copil. Aş vrea să mai fii copil. Te-aş lua în braţe şi te-aş păzi ca mai înainte. Acum însă eşti om în toată firea” (Ibid., p. 96). Îmi amintesc că în clipele cele mai grele mi-am spus în sinea mea: Unde este băiatul meu de altădată? Unde este puiul meu care, pe la doi ani, mi se urca în spinare şi-mi cerea să-l duc la piscină? Îmi 17
R IC HA R D O’ F F I L L
amintesc cum mă uitam la poze cu el când era mic şi cum aveam sentimentul că l-am pierdut. Acum nu mi-e greu să mă uit înapoi, deoarece cunosc deznodământul. Experienţa aceasta m-a schimbat pentru totdeauna. În predicile mele, le spun uneori ascultătorilor că, în tinereţe, obişnuiam să ţin o predică intitulată „Cele zece porunci pentru educaţia copiilor”. Anii au trecut, copiii mei au ajuns la vârsta pubertăţii şi am schimbat titlul: „Cele zece recomandări pentru educaţia copiilor”. După 40 de ani ca părinte şi acum ca bunic a opt nepoţi, am schimbat titlul încă o dată: „Cele zece întrebări ale mele despre educaţia copiilor”! Odinioară, când îmi cerea cineva să mă rog pentru copiii lui, îl băteam pe umăr şi îi promiteam să mă rog. Eram sincer, fără îndoială, dar nu rezonam cu el. Acum, când cineva îmi cere cu lacrimi în ochi să mă rog pentru copiii lui, plâng împreună cu el. Să fi fost oare planul lui Dumnezeu ca noi să avem un fiu risipitor, să ne creştem o nepoţică vreme de cinci ani şi să fim martori la divorţul celor mai mulţi dintre copiii noştri? Nu, nu a fost planul Lui. A fost lucrarea celui rău. Dar Dumnezeu ne-a dat putere şi har de fiecare dată şi cred că acum sunt mai aproape de El decât înainte. Am auzit nu o singură dată cuvintele: „Pastore O’Ffill, am auzit prin ce-aţi trecut. Sunteţi o sursă de încurajare pentru noi!” Soţia mea şi cu mine nu avem niciun merit în această privinţă. Dumnezeul căruia Îi slujim merită toată lauda. Când vom ajunge în cer, dacă mă vei întreba cum a fost viaţa mea pe pământ, va trebui să-ţi răspund că uneori a fost un coşmar. Totuşi Îi voi fi veşnic recunoscător lui Isus pentru că, în ciuda tuturor lacrimilor vărsate, ne-a adus mai aproape de El decât ne-am imaginat vreodată! Textul din 2 Corinteni 1:3-4 exprimă foarte bine adevărul acesta: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru 18
D OA M N E , S A LV E A Z Ă- M I C O P I I I !
Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!” Ştii zicala: „Cine se aseamănă se adună.” Ea este adevărată mai ales în dreptul părinţilor care se roagă: „Doamne, Te rog din tot sufletul, salvează-mi copiii!” Părinţii care au trecut prin experienţe dureroase cu copiii lor le pot fi de ajutor celor care trec prin experienţe similare. E timpul să luăm poziţie şi să nu ne mai fie ruşine că facem parte din acest grup de părinţi! Ne aflăm într-o companie aleasă! Şi dacă tot trecem prin astfel de situaţii, atunci să trecem împreună! Încă de la începutul istoriei, marii bărbaţi şi marile femei ale lui Dumnezeu au avut fii şi fiice risipitoare. Realitatea este că majoritatea copiilor lui Dumnezeu au avut sau au copii rătăcitori. Mulţi au crezut că lor nu li se poate întâmpla aşa ceva, că n-ar trebui să li se întâmple aşa ceva sau că, dacă li s-ar întâmpla aşa ceva, n-ar trebui să spună la nimeni. Mă bucur că nu li se întâmplă aşa ceva tuturor, şi totuşi ni se întâmplă celor mai mulţi dintre noi, iar întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este următoarea: Ce să facem acum, că ne aflăm în această situaţie? Cadrele medicale care se ocupă de pacienţi cu boli contagioase îşi iau măsuri de precauţie pentru a nu contracta boala. Să nu uităm că, deşi suntem părinţi, suntem concomitent copii – suntem copiii lui Dumnezeu! Când ne rugăm pentru mântuirea copiilor pe care El ni i-a dat, să avem grijă să-L onorăm pe Tatăl nostru ceresc şi să luăm măsuri ca să nu contractăm şi noi boala pe care încercăm s-o vindecăm la cei dragi ai noştri, ajungând să fim amărâţi, plini de resentimente, mânioşi sau descurajaţi. În capitolele următoare, vom discuta despre sentimentele care iau naştere în suflet atunci când copiii noştri Îl părăsesc pe Domnul şi despre ce putem face în această situaţie. 19
R IC HA R D O’ F F I L L
MEDITAŢIE PERSONALĂ
1. Nu există familie care să nu sufere (decât probabil cu câteva rare excepţii). 2. Reacţia noastră faţă de ceea ce ni se întâmplă în viaţă este mai importantă decât ce ni se întâmplă. 3. Până şi părinţii perfecţi au copii care Îl părăsesc pe Domnul. 4. Încercările şi suferinţele ne pot ajuta să ne apropiem de Isus. 5. Oamenii cu experienţe similare se pot încuraja unii pe alţii. TEME PENTRU DISCUŢIE
1. Cum reuşeşte suferinţa să ne aducă mai aproape de Isus? 2. De ce ne simţim mai bine la gândul că şi alţii trec prin greutăţi asemănătoare cu ale noastre? RUGĂCIUNEA UNUI PĂRINTE
Tată ceresc, uneori simt că nimeni altcineva în afară de Tine nu ştie prin ce trec. Te rog, iartă-mă că am încercat să mă prefac că nu trec printr-o experienţă dificilă. Condu-mă la acei oameni cu care pot vorbi despre experienţa mea, cărora le pot oferi şi de la care pot primi încurajare şi împreună cu care mă pot ruga. Îţi mulţumesc pentru făgăduinţa că nu mă vei trece printr-o încercare mai grea decât pot suporta şi că îmi vei oferi puterea de a ieşi cu bine din ea. Dă-mi putere şi ajută-mă să-i încurajez pe alţii! În Numele lui Isus, amin!
20
2 AŞTEPTĂRI ÎNALTE
Succesul nu înseamnă absenţa eşecurilor, ci atingerea obiectivelor finale. Înseamnă câştigarea războiului, nu a fiecărei bătălii. • Edward Bliss •
Î
ntr-o ocazie, am călătorit în Africa pentru Agenţia Adventistă pentru Dezvoltare, Refacere şi Ajutor (ADRA) şi i-am făcut o vizită unei tinere mame misionare. Ea mi-a povestit că, înainte să plece în misiune peste ocean, a participat la nunta surorii ei mai mici şi că, la recepţia nunţii, i-a pus o întrebare: — Câţi copii vreţi să aveţi tu şi Tim? — Nu intenţionăm să ne reproducem, i-a răspuns sora ei. Mi-a mărturisit că şi-a stăpânit cu greu mirarea. Cât de uşor au fost date uitării cuvintele Scripturii: „Iată, fiii sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată dată de El. Ca săgeţile în mâna unui războinic, aşa sunt fiii făcuţi la tinereţe. Ferice de omul care îşi umple tolba de săgeţi cu ei! Căci ei 21
R IC HA R D O’ F F I L L
nu vor rămâne de ruşine când vor vorbi cu vrăjmaşii lor la poartă” (Psalmii 127:3-5)! Cu ceva timp în urmă, se considera că viaţa era făcută pentru a te căsători şi a avea copii. Astăzi, căsătoria este pentru mulţi o chestiune opţională, iar creşterea copiilor, o chestiune costisitoare. Am fost impresionat să văd că femeile africane îşi poartă copiii în spate în timp ce muncesc. Am întrebat-o pe una dintre ele dacă n-o incomoda, dar ea mi-a răspuns cu zâmbetul pe buze: — Spinarea este pentru cărat copiii! Biblia nu precizează acest lucru, dar noi credem că primul lucru pe care l-a făcut Dumnezeu după ce a creat lumea noastră a fost să oficieze o nuntă şi să pună astfel bazele primei familii. De asemenea, potrivit textului din Geneza 4:1, Eva, mama noastră a tuturor, a considerat că întâiul ei născut a fost un dar de la Domnul. Martin Luther a redat textul acesta din ebraică în sensul lui primar: „Am primit un om, Domnul.” La fel ca mulţi părinţi ai bisericii, el a plecat de la ideea că Eva a văzut în fiul ei, Cain, pe copilul promis de Dumnezeu în Geneza 3:15. Dacă aşa stau lucrurile, atunci imaginează-ţi cât de dezamăgită a fost când Cain l-a ucis pe Abel şi a fost nevoit să plece de acasă şi „din Faţa Domnului” (4:16). Dar vremurile s-au schimbat. Astăzi, multe femei privesc sarcina ca pe un lucru de evitat şi de îndepărtat când pofteşti. Relaţia intimă dintre soţ şi soţie, lăsată ca mijloc de manifestare a dragostei şi de aducere pe lume a copiilor, a devenit obsesia societăţii. Activitatea sexuală în afara căsniciei este tot mai des întâlnită, iar copiii sunt în unele cazuri abandonaţi. Nu cu mult timp în urmă, o companie de asigurări a realizat un sondaj naţional online, cu scopul de a afla ce lucruri contau cel mai mult pentru americanii căsătoriţi. Rezultatele au indicat că 22