Ieremia • Timothy Joseph Golden by Editura Viață și Sănătate

IEREMIA, PROFETUL CRIZEI

T I M OT H Y J O S E P H GOLDEN

IEREMIA, PROFETUL CRIZEI

© 2015 – Editura Viață și Sănătate Toate drepturile rezervate. Traducere: Adrian Petre Redactare: Christian Sălcianu Corectură: Elena Buciuman Tehnoredactare: Dragoș Gârea Copertă: Dragoș Gârea Cărțile Editurii Viață și Sănătate pot fi achiziționate prin rețeaua sa națională de librării www.viatasisanatate.ro/librarii Pentru comenzi prin poștă sau agenți de vânzare: Editura Viață și Sănătate Telefon: 021 323 00 20, 0740 10 10 34 Fax: 021 323 00 40 E-mail: comenzi@viatasisanatate.ro Site: www.viatasisanatate.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GOLDEN, TIMOTHY JOSEPH Ieremia – profetul crizei / Timothy Joseph Golden ; trad.: Adrian Petre. - Pantelimon : Viaţă şi Sănătate, 2015 ISBN 978-973-101-938-3 I. Petre, Adrian (trad.) 224.2

DEDICAȚIE Această carte este dedicată tuturor acelora care, asemenea profetului Ieremia, pornesc pe drumul chemării divine, în ciuda consecinţelor profund marcate de tristeţe și plângeri (Ieremia 9:1; 20:7,8,14-18).

CUPRINS

Prefaţă ...................................................................................... 8 Profet, nu profitor: Chemarea și integritatea lui Ieremia ........... 11 Lumea lui Dumnezeu: Creația și criza ...................................... 30 Natura umană și harul divin ..................................................... 44 Însingurat, dar nu singur .......................................................... 64 Mărturisire, împăcare și relație ................................................ 77 Sunetul tăcerii ......................................................................... 93 Jocul învinuirii ....................................................................... 108 Pe dinăuntru: Iosia și reforma culturală ................................. 116 Agonia victoriei și încântarea înfrângerii ................................ 128 Cunoaștere și experiență ........................................................ 143 O nouă învoială ...................................................................... 152 Repetiție și unitate ................................................................. 163 Principii trainice din cartea lui Ieremia .................................. 174

PREFAŢĂ Studierea Bibliei este o bucurie pentru viaţa creștină. Fiind Cuvântul revelat al lui Dumnezeu, adevărurile Bibliei sunt infinite, la fel ca Dumnezeul care le rostește. Comorile sale spirituale și morale sunt inepuizabile; sunt comori care – ca și aurul și diamantele aflate adânc în inima pământului, care cer un efort intens pentru a fi găsite, – sunt descoperite prin demersul susţinut al studiului umil, cu rugăciune, plin de Duhul Sfânt, prin care cititorul sapă cercetând profunzimile. În această carte-companion pentru ghidul de studiu biblic al Școlii de Sabat (trimestrul IV, 2015) despre cartea lui Ieremia, am pornit într-un astfel de studiu cercetând câteva dintre comorile îngropate care se regăsesc în Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci când aceste comori sunt aduse la suprafaţă, spre deosebire de aur și diamante (care sunt de folos doar pentru înfăţișarea exterioară), ele aduc o reformă morală și spirituală interioară, deoarece sunt „de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire” (2 Timotei 3:16). Am și un cuvânt de atenţionare: ceea ce urmează sunt doar reflecţiile unei minţi finite asupra Cuvântului infinit al lui Dumnezeu. Astfel că, deși sunt recunoscător pentru oportunitatea de a scrie această carte-companion, recunosc imensitatea sarcinii care cere slăbiciunii minţii mele finite să reflecteze asupra infinităţii lui Dumnezeu. Biblia afirmă clar că Dumnezeu nu poate fi cuprins și înţeles pe deplin (Iov 11:7-9). Într-adevăr, când Isus,

IEREMIA, PROFETUL CRIZEI

care era Pâinea vieţii (Ioan 6:35), a hrănit cinci mii de oameni cu pește și pâine, pâinea a fost cea care a rămas, nu peștele (versetele 12, 13). Așa că, deși peștele este o creatură și poate fi consumat, Dumnezeu este Creatorul și nu poate fi consumat. Întotdeauna va fi ceva despre Dumnezeu care scapă pătrunderii mele și care este dincolo de înţelegerea mea finită, ceva care, ca și pâinea de la hrănirea celor cinci mii, a mai „rămas”. Și totuși Dumnezeu ni Se descoperă (Romani 1:20; Evrei 1:1-3). Doar cu această revelaţie de Sine a lui Dumnezeu, ca răspuns la multele mele rugăciuni, a fost posibilă cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu pentru descoperirea câtorva dintre comorile acestuia. În măsura în care demersul meu se va dovedi un succes, Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru oferirea puterii și a înţelepciunii; fără călăuzirea Lui, cartea aceasta ar fi fost în zadar.

C A P I TO LU L

PROFET, NU PROFITOR: CHEMAREA ȘI INTEGRITATEA LUI IEREMIA

Introducere O trăsătură uimitoare a cărții lui Ieremia este accentul unic pus de Dumnezeu pe momentul și unicitatea chemării profetice a lui Ieremia. Venind dintr-o lungă descendență preoțească, Ieremia a primit o chemare deosebită de cea a înaintașilor lui – aceea de a fi un profet (Ieremia 1:1). Dumnezeu scoate în evidență particularitatea și timpul chemării profetice a lui Ieremia când îi spune acestuia că, înainte de a fi fost el alcătuit în pântecele mamei lui, El l-a hotărât să fie „proroc al neamurilor” (versetul 5). Acest text ne spune multe despre planurile și scopurile pe care le are Dumnezeu cu viața noastră. Atât de intimă este cunoașterea noastră de către El și atât de sinceră e preocuparea Sa pentru noi (Luca 12:7) încât, încă dinainte de existența noastră, El Se gândește la viața noastră care urmează să se desfășoare. Imaginați-vi-L pe Dumnezeu într-o consultare cerească cu Sine Însuși, pregătind un ansamblu de daruri spirituale care te fac să fii cine ești. El ia în calcul o combinație specială de daruri și înzestrări cu gândul la sarcinile pe care doar cineva cu acel set de

TIMOTHY JOSEPH GOLDEN

talente le poate îndeplini. Iar apoi, același Dumnezeu declară în Sinea Lui că viața ta este una de valoare! Rezultă că existența noastră, ca și a lui Ieremia, nu este nici accidentală, nici la întâmplare; din contră, are și intenție, și scop. Astfel că, înainte ca noi să existăm, Dumnezeu, conform voinței Sale desăvârșite, ne pune deoparte pentru îndeplinirea unei anumite misiuni. Atunci când îndeplinești această misiune așa cum Dumnezeu a proiectat-o, Îi aduci glorie Lui și ești de folos semenilor, așa cum nimeni altul nu poate fi. Sarcina noastră este aceea de a ne da seama care este această misiune și de a o îndeplini cât de bine putem, cu ajutorul lui Dumnezeu. Depinde de noi dacă alegem să ne supunem voii Sale desăvârșite și să urmăm planul Său pentru viața noastră sau dacă alegem să ne împlinim propriile planuri. Dumnezeu are un plan pentru noi (Ieremia 29:11,12), și profetul Ieremia este un exemplu excelent al cuiva care și-a înțeles chemarea în viață și care, deși adesea dezamăgit, a rămas credincios acelei chemări. Ieremia și-a luat chemarea atât de în serios încât, pentru a o îndeplini, și-a dorit ca să-i fie capul „plin de apă” și ochii, „izvor de lacrimi” pentru a „plânge zi și noapte pe morții fiicei poporului meu” (Ieremia 9:1). Tristețea caracteristică a lui Ieremia pentru condiția spirituală lamentabilă a lui Israel (el este cunoscut ca „profetul plângerilor”) a condus la transformarea numelui său ebraic dintr-un substantiv propriu, care denotă o persoană, într-un substantiv comun, care denotă un lucru. Cuvântul „ieremiadă”, care în mai multe limbi (inclusiv în limba română; n.tr.) înseamnă „o plângere sau tânguire fără sfârșit”, este derivat din numele lui. La origini însă, semnificația numelui său în limba ebraică este „Dumnezeu creează” sau „Dumnezeu stabilește”. Însă cum este posibil ca numele lui Ieremia, luând în considerare conotațiile ebraice ale puterii creatoare și stabilizatoare

IEREMIA, PROFETUL CRIZEI

a lui Dumnezeu, să ajungă să însemne ceva trist? Nu serbăm noi cu bucurie Creația, în fiecare săptămână când respectăm Sabatul? Acestor întrebări legitime le vom căuta un răspuns pe parcursul studierii primului capitol, care accentuează integritatea lui Ieremia și credincioșia lui față de chemarea sa profetică unică. Integritatea și credincioșia lui Ieremia pot fi înțelese în cel puțin două moduri. În primul rând, Ieremia a fost chemat dintr-o descendență preoțească coruptă pentru a fi un profet – ceva diferit de oricine altcineva dintre înaintașii lui – și a avut deplină încredere că Dumnezeu îi va purta de grijă. În al doilea rând, umilința lui Ieremia l-a făcut în stare să-și păstreze integritatea, deoarece i-a dat un simțământ profund al nevredniciei sale. Acest simțământ l-a păstrat aproape de Dumnezeu și l-a ajutat să restaureze scopurile lui Dumnezeu atât în natură, cât și în mijlocul corpului de credincioși, prin puterea mărturiei profetice. Fiecare dintre aceste puncte reprezintă o secțiune diferită a capitolului. Ambele puncte, deși diferite, ne arată că Ieremia era un profet în adevăratul sens al cuvântului, deoarece el era mai puțin preocupat de propriul confort și comoditate pe cât era de transmiterea nediluată a cuvântului lui Dumnezeu către poporul Său. În două cuvinte, Ieremia era un profet care nu era preocupat de profit. Vom începe cu unicitatea chemării lui Ieremia și ce ne spune acest lucru despre nevoia de a respecta și a împlini voia lui Dumnezeu pentru viața noastră. Chemarea de a fi diferit: profet, nu profitor Ieremia venea dintr-o lungă descendență preoțească, însă a fost chemat să fie profet. Aceste două roluri, deși importante pentru poporul lui Dumnezeu, erau diferite. Profeții transmit

TIMOTHY JOSEPH GOLDEN

cuvântul lui Dumnezeu și preoții îi oferă jertfe lui Dumnezeu. Preotul și profetul au o relație inversă unul față de celălalt: profetul transmite ceva de la Dumnezeu spre om, iar preotul transmite ceva de la om spre Dumnezeu. Profetul transmite cuvântul lui Dumnezeu, care condamnă păcatul, pronunță judecata și îndeamnă la neprihănire; preotul oferă o jertfă lui Dumnezeu, pentru ca păcatele să poată fi iertate. Există astfel un rol stabilit de Divinitate atât pentru profet, cât și pentru preot, care, înțeles în mod colectiv, oferă atât un mesaj de judecată și condamnare, cât și un mesaj de iertare și milă, reflectând imaginea unui Dumnezeu care este echilibrat, un Dumnezeu care nu execută judecata la mânie, ci care Își extinde mila și harul cu dragoste. Mai mult, judecățile lui Dumnezeu pot fi evitate, deoarece vin doar după o avertizare și o chemare la pocăință. Se pare că harul și mila stau la baza tuturor deciziilor lui Dumnezeu cu privire la relația Sa cu noi; chiar și atunci când Dumnezeu este mânios – și lui Dumnezeu îi trebuie destul de mult timp ca să Se mânie pe noi (Psalmii 103:8; 145:8; Numeri 14:18) –, fundamentul mâniei Lui este harul și mila Sa, forțe durabile pentru binele nostru, care sunt întemeiate pe dragostea Sa profundă și trainică față de noi. Din nefericire, în vremea lui Ieremia, slujbele sfinte de preot și profet erau marcate de corupție și era nevoie de o persoană cu tăria morală și spirituală ca a acestui profet pentru a se detașa de abuzurile săvârșite de profeții și preoții din zilele sale. Când Îl luăm în considerare pe Isus și chemarea lui Iacov și Ioan la ucenicie, putem înțelege esența unicității chemării lui Ieremia. Iacov și Ioan erau pescari. Ei erau angajați în activitățile lor obișnuite, de pregătire a năvoadelor împreună cu tatăl lor, Zebedei. Când au auzit însă glasul lui Isus chemându-i, și-au abandonat plasele și mijloacele de trai pentru o viață împreună cu

IEREMIA, PROFETUL CRIZEI

Mântuitorul (Matei 4:21,22). Atitudinea lor pare destul de rece și de dură față de tatăl lor. Până la urmă, a-l abandona pe tatăl tău de dragul unui predicator itinerant din ghetoul Nazaretului nu pare cel mai bun lucru de făcut, nu-i așa? Ei bine, lucrurile stăteau altfel în cazul acesta. Și asta pentru că ceea ce suntem obișnuiți să facem nu este neapărat ceea ce suntem chemați să facem. La fel cum Iacov și Ioan erau obișnuiți să pescuiască, Ieremia era obișnuit cu preoția, în virtutea mediului familial. Deși nu era preot, preoția era parte a genealogiei lui. Însă Dumnezeu avea alte planuri pentru viața lui Ieremia, așa cum Isus avea un alt plan pentru viața lui Iacov și a lui Ioan. De ce o chemare așa de diferită pentru Ieremia? Dumnezeu i-a oferit o răspundere specială nu numai pentru că i-a dat cuvântul Său, astfel încât să poată înfiera imoralitatea națiunii (Ieremia 1:9), ci și având în vedere temperamentul primit de la Dumnezeu. În acest sens, Ellen White afirmă că „în tânărul Ieremia Dumnezeu a văzut pe cineva care urma să fie demn de încredere și care urma să stea de partea adevărului în fața unei mari împotriviri”1. Pentru a aprecia caracterul lui Ieremia, în contrast cu purtarea urâtă a înaintașilor lui, și a aprecia nevoia chemării sale de a fi profet, trebuie să ne gândim la preoții din mediul său. Tatăl său, Hilchia, era un descendent al lui Abiatar, preotul corupt care a permis ambițiilor lumești să-i împiedice progresul spiritual și pe care împăratul Solomon l-a îndepărtat pentru totdeauna de la oficiul preoțesc (atât pe el, cât și pe urmașii săi; 1 Împărați 2:26,27). Dar Dumnezeu este milostiv. În ciuda acestei degradări ancestrale, Ieremia a fost chemat să slujească în slujba sfântă de profet. Adică Dumnezeu încă avea nevoie de 1 Ellen G. White, Profeți și regi, Editura Viață și Sănătate, p. 407 (orig.).

TIMOTHY JOSEPH GOLDEN

Ieremia, în ciuda trecutului strămoșesc mânjit de păcat. Nu numai chemarea lui Ieremia avea să fie diferită de cea a înaintașilor săi, ci și caracterul său urma – și trebuia – să fie, de asemenea, diferit. Așa că, spre deosebire de Abiatar, preotul corupt care a încercat să-și detroneze împăratul, Ieremia urma să fie un profet credincios care să transmită Cuvântul lui Dumnezeu, condamnând acest tip de comportament. De fapt, vom vedea că Ieremia a avut de suferit din partea preoților nu numai din cauza lipsurilor sale ancestrale, ci și din cauză că acestora nu le plăcea ceea ce el, ca profet, avea de spus (Ieremia 20:1,2). Dar Ieremia a înfruntat cu credincioșie suferințele sale pentru că, spre deosebire de preoții din trecutul, prezentul sau viitorul său, ale căror motivații erau confortul, siguranța și câștigul lumesc, el era un profet dezinteresat de profit. Eficiența profeților ar scădea dacă aceștia ar fi foarte preocupați nu doar de compensațiile monetare, un profit, ci și de orice formă de câștig personal, până la împlinirea nevoilor de bază precum oferirea confortului și a siguranței. Dacă vom considera termenul „profit” în sensul acesta mai larg, atunci este ușor de înțeles de ce Abiatar era un preot corupt. Ca preot, el trebuia doar să ofere jertfe pentru păcatele poporului, nu să se alăture unei lovituri de stat. Preoții nu trebuiau să fie preocupați de succesorul tronului. În schimb, ei trebuiau să ofere jertfe pentru păcatele poporului și ale împăratului. În felul acesta, preoția era sacră, nu seculară. Oficialilor seculari, precum împărații, le era interzis să ofere jertfe. Aceasta era slujba preoților. Lui Saul i s-a reamintit acest lucru atunci când Samuel l-a mustrat că a adus o jertfă înainte de întoarcerea lui Samuel la Ghilgal (1 Samuel 13:8-14). Vezi, de asemenea, și istoria împăratului Ozia, care a fost lovit cu lepră pentru că a încercat să aducă jertfe la templu (2 Cronici 26:1-21).

IEREMIA, PROFETUL CRIZEI

Abiatar a îngăduit să se lase convins de Adonia, fratele lui Solomon, că i-ar fi mult mai bine cu Adonia ca rege decât cu Solomon. Aici, Abiatar a greșit. El a permis preocupării sale materiale pentru o poziție și pentru onoare să înlăture preocuparea sa spirituală de îndeplinire a voii lui Dumnezeu. Adonia a exploatat slăbiciunea lui Abiatar și aceasta l-a condus pe preot la revoltă. Însă slujbele sfinte de preot și profet cer un caracter care nu se lasă ușor schimbat de privilegii, de confort sau de ușurința câștigului lumesc. Într-adevăr, a fi profet înseamnă a te simți confortabil cu ceea ce este inconfortabil. Disconfortul și neplăcerea merg împreună cu misiunea profetică. Adevărații profeți nu pot fi manipulați în vederea câștigului personal. Așa că folosim aici termenul „profit”, în sensul larg, pentru a spune că profeții nu pot fi cu adevărat profeți dacă interesele lor personale reprezintă motivația declarațiilor lor. În caz contrar, cuvântul lui Dumnezeu este compromis în mod sever și lucrul acesta poate avea consecințe dezastruoase. Să luăm în considerare cazul lui Ahab și al lui Iosafat (1 Împărați 22:5-40). Iosafat, împăratul lui Iuda, dorea să afle dacă Dumnezeu îl va ajuta în lupta pentru cucerirea Ramot-Galaadului, în contextul alianței cu Ahab, împăratul Israelului. În mod înțelept, Iosafat a căutat sfatul Domnului, cerând să vorbească cu un profet. El i-a spus lui Ahab: „Întreabă acum, te rog, cuvântul Domnului” (1 Împărați 22:5). Ahab a adunat o mulțime de profeți falși (patru sute – care nici n-ar putea fi numiți profeți falși, ci adevărați „profitori”), care i-au spus imediat regelui ceea ce dorea să audă: că victoria va fi a lui dacă va încerca să cucerească Ramot-Galaadul (versetul 6). Dar Iosafat a înțeles că ceva nu era în regulă, motiv pentru care a cerut sfatul unui profet adevărat (versetul 7).

TIMOTHY JOSEPH GOLDEN

Ce anume în legătură cu cei patru sute de profeți l-a făcut pe Iosafat atât de bănuitor? Poate că era numărul lor exagerat de mare. La Dumnezeu, cantitatea nu este neapărat calitate. Isus Însuși a afirmat acest principiu atunci când ne-a sfătuit să intrăm pe poarta cea îngustă, deoarece sunt mulți care intră pe poarta cea largă, „căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, și mulți sunt cei ce intră pe ea” (Matei 7:13). Prin contrast, puțini intră pe poarta cea îngustă (versetul 14). Chiar în versetul următor, Isus avertizează împotriva profeților falși, în greacă pseudoprophētēs, care se referă la cineva care, în numele unui profet, face „profeții”, declarând minciuni. Isus ne avertizează să ne ferim de ei, pentru că ei „vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt niște lupi răpitori” (versetul 15). Isus vorbește aici atât despre rezultatele, cât și despre metodele profeților falși. În legătură cu rezultatele profeților falși, Isus indică relația dintre profeții falși și numerele mari: profeții falși îi vor înșela pe mulți, care vor intra pe „poarta cea largă”. Cât despre metoda profeților falși, Isus spune că aceștia vor veni „în haine de oi”. Această strategie înșelătoare are sens, deoarece, dacă profeții falși și-ar prefața declarațiile cu „tot ce urmează să spun este fals și eu voi spune doar pentru că am un câștig din aceasta”, cine i-ar mai asculta? Vrăjmașul este mult mai subtil decât atât (Geneza 3:1). Dacă el vrea să aibă succes înșelându-ne, trebuie să facă astfel încât metalul neprețios să aibă aparența aurului fin. Iată de ce nu ar trebui să ne lăsăm amăgiți de calitatea manierei discursului profetic, atribuindu-i automat și autenticitate conținutului acestuia. În istoria lui Ahab și Iosafat, să-l punem în contrast pe Mica cu profeții lui Ahab. Discursul său nu era nici regizat și nici impresionant ca mod de prezentare. Dar conținutul său era un cuvânt direct din partea Domnului. Cum pot fi comparate?

IEREMIA, PROFETUL CRIZEI

Și care sunt implicațiile acestei comparații pentru studiul nostru asupra cărții lui Ieremia? Biblia afirmă clar că împăratul i-a adunat pe cei patru sute de profeți împreună (1 Împărați 22:6), sugerându-ni-se că ei lucrau pentru împărat; prin contrast, împăratul trebuia să-i spună unuia dintre oficialii săi să-l aducă „îndată pe Mica” (versetul 9), implicând faptul că Mica era închis. Acest lucru are sens, dat fiind faptul că Ahab recunoștea că îl ura pe Mica deoarece acesta nu prorocea „nimic bun” cu privire la Ahab, ci „numai rău” (versetul 8). Mai mult, Mica a fost trimis la închisoare, cazul lui urmând să fie soluționat după întoarcerea lui Ahab de la luptă (versetele 26, 27). Însă, așa cum Mica a profetizat, Ahab a fost ucis și nu s-a mai întors din război (versetele 17, 34-38). Această istorie ne lasă impresia că cei patru sute de „ profeți” erau la cheremul împăratului, probabil primind un salariu (sau cel puțin confort și siguranță) nu în schimbul cuvântului Domnului, ci pentru ceea ce împăratul dorea să audă. Cu alte cuvinte, ei erau patru sute de „profitori”, nicidecum „profeți”. Dar de ce nu își dorea împăratul să cunoască cuvântul adevărat al Domnului? Poate pentru că împăratul nu dorea să facă voia Domnului? Dacă nu suntem interesați în a îndeplini voia lui Dumnezeu, vom fi indiferenți cu privire la ceea ce Dumnezeu are să ne spună, deoarece oricum vom face ceea ce vrem noi. Scopul profetului fals era – și este – să înșele, așa cum Ahab a încercat să-l înșele pe Iosafat. Desigur că Ieremia nu era ca cei patru sute de „profitori”. El era un adevărat profet. Viața sa era una integră și el și-a îndeplinit îndatoririle profetice cu un mare risc personal, cu neplăceri și cu sacrificiu (Ieremia 20:7,8; Plângerile lui Ieremia 3). Cu toate acestea, nimeni nu trebuie să ajungă la vreo concluzie din evaluarea suferinței personale. De exemplu, se credea

TIMOTHY JOSEPH GOLDEN

adesea în vremurile biblice că infirmitățile cuiva erau rezultatul păcatului său. Într-adevăr, Elifaz i-a spus lui Iov, în mijlocul calamităților lui, „care nevinovat a pierit? Care oameni neprihăniți au fost nimiciți?” (Iov 4:7). Același fel de raționament îl întâlnim și în Noul Testament, în cazul omului născut orb, când ucenicii l-au întrebat pe Isus: „Cine a păcătuit: omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” (Ioan 9:2). În realitate, suferința cuiva nu implică automat faptul că el este păcătos. Și reversul este de asemenea adevărat: suferința cuiva nu presupune că el este neprihănit. Ploaia cade și peste cei drepți, și peste cei nedrepți (Matei 5:45). Aceasta înseamnă că atât oamenii săraci, cât și cei înstăriți pot suferi. Noi nu putem trage nicio concluzie cu privire la starea lor morală sau spirituală, bazându-ne pe suferința lor sau bună starea lor. Este adevărat că, adesea, angajamentul față de Dumnezeu va rezulta în suferință mai degrabă decât în prosperitate. Nu este nici virtute și nici viciu în suferința în sine; mai degrabă răspunsul nostru este acela care spune mai multe despre starea noastră spirituală decât suferința în sine. Cunoașteți clișeele: „Dacă vrei să afli ce este într-un plic de ceai, pune-l în apă fierbinte”, „întunericul descoperă mai mult decât ascunde” și așa mai departe. Modul în care ne comportăm în dificultăți arată cine suntem cu adevărat pe dinăuntru. Însă aceasta nu înseamnă că nu avem voie să simțim durere, chiar mânie față de Dumnezeu. Ieremia și-a manifestat o astfel de durere atunci când, în agonia captivității sale, a pretins că Domnul l-a înșelat2 (Ieremia 20:7). Şi Isus a arătat aceeași agonie când L-a întrebat pe Tatăl Său de ce L-a părăsit (Matei 27:46). Aceasta înseamnă că, în mijlocul suferințelor noastre, 2 Deși cuvântul ebraic transmite sensul acesta, în versiunea Cornilescu nu apare. În schimb, în NTR este „a amăgi”, iar în alte versiuni de limbă engleză (KJV, ESV, NIV) apare cu acest sens – „m-ai înșelat și am fost înșelat”. (n.tr.)

IEREMIA, PROFETUL CRIZEI

rămânem credincioși lui Dumnezeu, așa cum au rămas Ieremia și Isus. Observăm integritatea lui Ieremia în faptul că el a răspuns favorabil chemării lui Dumnezeu de a fi diferit, el fiind diferit de alții în cel puțin două moduri. În primul rând, Ieremia nu a permis preocupărilor materiale firești să o ia înaintea angajamentului său față de Dumnezeu. În al doilea rând, așa cum vom vedea, Ieremia a manifestat umilință, o trăsătură care l-a ajutat să rămână integru. Smerenie: și natura, și templul sunt afectate de corupţie În studiul acestei săptămâni, vom compara chemarea profetică a lui Moise și a lui Isaia și vom vedea că, indiferent dacă chemarea lui Dumnezeu a fost în mijlocul naturii (Moise) sau în templu (Isaia), această chemare la slujba profetică este sfințită, deoarece Dumnezeu este Domnul tuturor atât în interiorul lumii templului, cât și în exteriorul lumii naturale. Într-adevăr, Dumnezeu este Dumnezeu peste și deasupra tuturor lucrurilor, fie naturale, fie făcute de om. El a creat întreaga natură și este sursa puterii umane care ne permite și nouă să creăm. E adevărat că noi o facem pornind de la o materie primă, și nu ex nihilo (din nimic), așa cum creează El. Și, pentru că Dumnezeu este Dumnezeul tuturor lucrurilor, atât al celor naturale, cât și al celor făcute de om, comparația pe care o face studiul între locația chemării lui Moise și cea a lui Isaia ne spune că această chemare de a fi profet este una sfântă, indiferent unde are loc. Dacă aprofundăm chemarea profetică a lui Moise și cea a lui Isaia, putem vedea că locația chemării nu numai că ne spune ceva despre Dumnezeu și despre sfințirea chemării la slujirea

TIMOTHY JOSEPH GOLDEN

profetică, ci ne spune ceva și despre umanitatea noastră, care ar trebui să ne facă umili și dedicați față de Dumnezeu. Locația chemării profetice a lui Moise și a lui Isaia ne spune că noi avem o tendință de a distruge ceea ce Dumnezeu a făcut, fie că este în lumea fizică a naturii, fie că este în lumea spirituală a templului sau a sinagogii (astăzi, probabil cel mai bine reprezentată de către biserică). Iar distrugerea a ceea ce Dumnezeu a intenționat pentru binele omului a condus la construirea a ceva rău. Putem numi această tendință de-a face ceva rău din ceva bun drept o boală spirituală ce distruge lucrurile care, în mod asemănător cu natura și templul, sunt intenționate pentru binele nostru. Acestei boli spirituale îi putem da un nume: „consacrarea eșuată”. Suntem consacrați pentru slujire în ciuda eșecurilor noastre (toți profeții erau ființe umane imperfecte) și eșuăm în ciuda consacrării pentru slujire (vezi cazul împăratului Saul, de exemplu). Aceasta înseamnă că Dumnezeu ne oferă lucruri bune pentru scopuri bune, atât în natură, cât și în bisericile noastre, în ciuda nevredniciei noastre. Și apoi, în ciuda faptului că Dumnezeu ne-a oferit asemenea lucruri bune, eșuăm în a le folosi așa cum Dumnezeu a intenționat. Afectarea cu această boală spirituală este un semn clar că ar trebui să fim întotdeauna umili și să ne bazăm pe Dumnezeu. Într-adevăr, atât Moise sau Isaia, cât și Ieremia s-au simțit profund nevrednici să ocupe poziția sacră a unui profet. Acest simțământ al nevredniciei este o expresie a umilinței care i-a ajutat să-și păstreze integritatea, deoarece ei trebuiau să se bazeze din toată inima pe Domnul. Ei au o suspiciune sănătoasă cu privire la propriile capacități și un nivel corespondent de credință în capacitatea lui Dumnezeu de a avea grijă de ei. Să examinăm îndeaproape această boală spirituală a „consacrării eșuate” prin intermediul unor exemple biblice, în lumina

IEREMIA, PROFETUL CRIZEI

locațiilor chemărilor profetice ale lui Moise și Isaia. Acest lucru ne va ajuta să apreciem cât de mult putem învăța despre noi înșine și despre nevoia noastră de a fi integri în relația noastră cu Dumnezeu. În primul rând, chemarea lui Moise ne spune ceva despre eșecurile noastre morale legate de natură. Păcatul deteriorase în mod semnificativ atât ființele umane, cât și natura în timpul în care Moise a primit chemarea sa profetică. Ne-am îndepărtat foarte mult de paradisul Edenului; atât de mult, încât ne-am înrobit unii pe alții și am început să comitem păcatul idolatriei sub forma închinării la pisici în Egipt, printre altele. Închinându-ne creaturii, și nu Creatorului (Romani 1:18-25), umanitatea a transformat natura într-un dumnezeu. Nu aceasta trebuie să fie natura. Dumnezeu a intenționat ca toată natura să fie un semn care să indice spre El și spre puterea Sa creatoare. Acesta este motivul, cel puțin în parte, al păstrării Sabatului zilei a șaptea. Respectăm această zi ca sfântă, recunoscând că, indiferent cât de frumoasă și uimitoare ar fi natura, Dumnezeul naturii, și nu natura, trebuie să primească închinare. Examinând acest fenomen al idolatriei în amănunțime, este important să evidențiem două lucruri despre semne. Primul este legat de natura unui semn. Nimeni nu așteaptă ca un semn anume să facă ceea ce spune. De exemplu, când călătorești pe un drum lung și întâlnești un indicator pe care scrie IZVOR, nu te aștepți ca, oprind la semnul acela, din țeava semnului să țâșnească un izvor de apă. Ar fi absurd. Nu este în natura semnului care spune IZVOR să-ți astâmpere setea; mai degrabă, semnul indică dincolo de el spre un loc unde probabil există un izvor de apă. Semnele spun, dar nu fac ceea ce spun. În al doilea rând, scopul unui semn este transcendent, adică scopul lui este acela de a indica întotdeauna spre ceva dincolo de el și spre lucrul pe

TIMOTHY JOSEPH GOLDEN

care îl cauți (în cazul amintit, spre o sursă de apă). Astfel că natura semnului este aceea de a spune, fără a face ceea ce spune, iar scopul semnului este să indice dincolo de funcția lui limitată spre ceva care poate să-ți împlinească în mod real nevoile. Mergând mai departe, natura însăși este un semn. Ca în exemplul de mai sus, ea ne spune în primul rând că Dumnezeu există și, în al doilea rând, arată spre Dumnezeu ca fiind Cel care, în ultimă instanță, susține și oferă totul. Când ne închinăm idolilor, fie că sunt creații din lemn sau piatră făcute de mâinile noastre, fie ceva creat de Dumnezeu în natură ca un semn ce indică spre El, greșim atunci când distorsionăm natura în ceva pe care Dumnezeu nu l-a intenționat niciodată să fie. Dar idolii noștri nu sunt limitați la sculpturile din lemn sau piatră sau la închinarea la animale. Noi ne facem idoli din posesiunile materiale, obiceiuri sau chiar din anumite persoane din viața noastră, pe care le considerăm mai importante decât Dumnezeu. El ne oferă natura (un semn bun care indică spre Dumnezeu) și noi o transformăm într-un idol (ceva rău care distorsionează imaginea lui Dumnezeu). În felul acesta, ne manifestăm tendința de a eșua, în ciuda consacrării noastre. Păstrând aceste lucruri în minte, putem vedea că Dumnezeu dorește să refacă relația noastră cu El. Dumnezeu împlinește această dorință prin refacerea înțelegerii corecte cu privire la natură, ca semn ce indică spre Dumnezeu, nu ca un dumnezeu în sine. Chemarea lui Moise de a fi profet ne arată atât modul în care Dumnezeu restaurează înțelegerea corectă cu privire la natură, cât și modul în care Dumnezeu îl pregătește pe Moise pentru viața sa profetică. Pentru a ne arăta că El stăpânește natura, Dumnezeu i-a apărut lui Moise în forma unui arbust arzând. Acest act era o minune pentru că, deși ardea cuprins de flăcări, arbustul „nu

IEREMIA, PROFETUL CRIZEI

se mistuia deloc” (Exodul 3:2). Acesta era un simbol a ceea ce Dumnezeu urma să facă pentru Moise. Nu indică numai modul în care Dumnezeu urma să-l înzestreze pe Moise cu un mare curaj și entuziasm profetic, făcându-l înflăcărat, ci și modul în care Moise, datorită credincioșiei lui, urma, ca și arbustul arzând, să trăiască fără a fi consumat. Pentru a înțelege acest lucru, trebuie să luăm în considerare că, în general, prezența lui Dumnezeu este un foc mistuitor (2 Tesaloniceni 2:8). Însă, în cazul lui Moise, Dumnezeu îi arăta cum urma să fie condiția lui spirituală: înflăcărată de fervoarea profetică, însă neconsumându-se. Arbustul arzând era, în felul acesta, o oglindă a condiției spirituale a lui Moise atâta timp cât acesta era ascultător de Dumnezeu: Moise urma să fie înflăcărat de fervoarea profetică și, cu toate acestea, flăcările nu aveau să-l rănească. Într-adevăr, aceasta este și starea profetică despre care Ieremia spune că este ca „un foc mistuitor închis în oasele” lui, care-l ajută să prezinte cuvântul curat al lui Dumnezeu fără frica de represalii umane, deoarece el înțelege că este atât de aproape de Dumnezeu, încât este înflăcărat fără a fi consumat (Ieremia 20:9). Care sunt implicațiile acestui incident pentru modul în care îl înțelegem pe Ieremia? Înțelegându-și nevrednicia, Ieremia, ca și Moise și Isaia, a avut un simțământ al umilinței care l-a ajutat să-și păstreze integritatea, permițându-i să experimenteze puterea intensă a mărturiei profetice fără a fi consumat. În felul acesta, o neîncredere sănătoasă în sine (Ieremia 17:5; Psalmii 139:23,24) transformă idolatria închinării la natură în puterea deplină a mărturiei profetice. Aceasta este semnificația chemării lui Moise în slujba profetică, o chemare ce a avut loc în natură. Din nefericire, „boala spirituală a consacrării eșuate” și-a făcut apariția nu doar în natură, ci și în biserică. Chemarea de a fi profet adresată lui Isaia are loc în templu, un loc care, ca și

TIMOTHY JOSEPH GOLDEN

natura, a fost intenționat de Dumnezeu să fie bun, însă a devenit pervertit. Exemplele eșecului nostru de a păstra sanctitatea templului abundă, incluzând și revelația dată de Dumnezeu lui Ezechiel cu privire la idolatrie (Ezechiel 8) și revelația Sa oferită lui Ieremia cu privire la pervertirea preoțească (Ieremia 2:8). Mai mult, pervertirea templului a continuat până în zilele lui Isus și, având nevoie de curățire, a fost primul loc în care Isus a mers, după intrarea Sa triumfală în Ierusalim, călare pe un măgăruș (Matei 21:12). De ce era templul atât de pervertit? În capitolul 4 al evangheliei sale, Luca arată că Isus a „ieșit” din sinagogă (versetul 38). În limba greacă, acest cuvânt (anistēmi) implică faptul că Isus a revenit la viață, spiritual vorbind, după ce a ieșit din sinagogă. Aceasta implică mai departe că, în timp ce Isus era în sinagogă, El era, de fapt, printre cei morți, dar nu fizic, ci spiritual. Sinagoga devenise depozitul cadavrelor spirituale, un loc unde oamenii îndeplineau toate ritualurile, însă nu aveau o putere reală prin serviciile sinagogii, care fuseseră intenționate de către Dumnezeu să fie solemne și sfinte. Cum avusese loc decesul lor? Boala spirituală a consacrării eșuate a fost cea care i-a ucis. Putem observa dovezile acestei boli în faptul că Isus a avut o experiență negativă în două sinagogi diferite, mai devreme, în același capitol. Mai întâi, Isus intră într-o sinagogă din Nazaret (Luca 4:16). Acolo le citește Isaia 61:1,2. Când El citește acest pasaj din Isaia, El citește Cuvântul lui Dumnezeu. În aceeași măsură este adevărat și că Isus este Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1:1,14). Așa că, atunci când Isus citește acest pasaj, El citește despre Sine. Mai mult, ceea ce citește este semnificativ, deoarece El parcurge un pasaj care afirmă că ungerea divină este peste El ca să îndeplinească următoarele șase lucruri: să predice Evanghelia săracilor, să-i

IEREMIA, PROFETUL CRIZEI

vindece pe cei cu inima zdrobită, să vestească robilor eliberarea, orbilor, căpătarea vederii, celor apăsați, ușurarea poverilor și să vestească anul îndurării Domnului (Luca 4:18,19). Pe măsură ce citește aceste lucruri, Isus sugerează nu doar că ungerea este asupra Lui, ci și că ungerea lui Dumnezeu nu mai este peste poporul Israel. De ce nu mai este? Pentru că Israel nu a reușit să facă lucrurile pe care Isus le-a citit din cartea lui Isaia. Țara și-a asuprit săracii; a zdrobit inimi, în loc să le vindece; a ținut robi, în loc să-i elibereze; i-a orbit pe alții și nu le-a oferit vedere, a pus stăpânire, în loc să dea drumul celor care erau loviți și striviți. Iar predicarea anului îndurării Domnului a ajuns fără valoare din cauza propriului comportament neîndurat de către Dumnezeu. Poporul a cedat în fața bolii spirituale a consacrării eșuate, iar comportamentul lui față de Isus demonstrează moartea spirituală a poporului. După ce citește din Isaia, Isus îi sugerează Israelului că ungerea Sa este în beneficiul celor din afara poporului ales. Ascultătorii s-au mâniat atât de tare încât, amintește Luca, „s-au sculat, L-au scos afară din cetate și L-au dus până în sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce jos în prăpastie” (versetele 28, 29). Aceștia erau oamenii din sinagogă! Deși vorbim de o instituție auxiliară templului, dacă starea spirituală a sinagogii, încă un loc al închinării, era atât de rea, imaginați-vă cât de rău era la templu. Cu sinagoga și templul atât de pervertite, Isus Se găsește pe marginea prăpastiei, gata să fie aruncat în hău. Alături de istoria omului demonizat din sinagoga din Capernaum, încercarea de linșare a lui Isus de către membrii sinagogii indică faptul că locurile de închinare, atât templul, cât și sinagoga, aveau nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu nu

TIMOTHY JOSEPH GOLDEN

doar ca să fie auzit ritualic, ceremonial, ci să fie și trăit cu o semnificație autentică. În acest context a „ieșit” Isus, adică a revenit la viață, când a plecat de la sinagogă. În mod semnificativ, doar după ce a ieșit din sinagogă a putut să Se implice în lucrarea de vindecare, așa cum ne este relatat despre soacra lui Petru (versetul 39). Păcatul pervertise atât de mult poporul lui Dumnezeu, încât Isus a trebuit să plece din casa de închinare pentru a Se putea implica în slujire. Realitatea aceasta este dezamăgitoare, ca să nu spunem mai mult. Păcătoșenia din zilele lui Ieremia nu era diferită. Atât preotul, cât și profetul erau corupți, iar chemarea lui Ieremia reprezenta ocazia sa de a prezenta Cuvântul creativ al lui Dumnezeu în mijlocul întunericului moral și spiritual al zilelor Sale, așa cum Dumnezeu a făcut la Creație (Geneza 1:1). Isus, care este Cuvântul lui Dumnezeu, S-a făcut trup și a locuit printre noi (Ioan 1:14), pentru a aduce viață unui popor mort; Dumnezeu a prefigurat venirea Fiului Său, oferind cuvântul profetic lui Ieremia într-un timp de criză. Vom explora aceste idei mai departe în următorul capitol, care are în centru relația dintre puterea creativă a lui Dumnezeu, manifestată prin slujirea profetică a lui Ieremia, și criza care a urmat, amintindu-ne de nevoia noastră de a-L alege pe Dumnezeu. Concluzie Dumnezeu l-a chemat pe Ieremia să fie profet mai degrabă decât preot. Acest fapt este semnificativ din două motive. În primul rând, ne arată că Dumnezeu avea o chemare pentru viața lui Ieremia, în ciuda necredincioșiei familiei sale față de slujba preoției. În al doilea rând, chemarea lui Ieremia de a fi profet, în lumina moștenirii sale familiale de oameni ai preoției, ne arată că

IEREMIA, PROFETUL CRIZEI

Dumnezeu nu doar pronunță judecata și condamnă păcatul prin Cuvântul Său, printr-un profet ca Ieremia, ci ne oferă și iertare prin puterea mijlocirii preoțești. Când punem în legătură aceste două funcții, cea de preot și cea de profet, observăm un Dumnezeu complet – o combinație desăvârșită între dreptate și har. Mai mult, Ieremia nu a fost preocupat de bunăstarea lui materială sau socială, ci a fost preocupat doar să împlinească voia lui Dumnezeu, spre deosebire de falșii profeți – „profitorii” zilelor sale. În concluzie, putem vedea cum chemarea profeților, atât în natură, cât și în templu, a fost contaminată de idolatrie și alte forme de boală spirituală și morală. În sensul acesta, profeții sunt chemați să prezinte Cuvântul lui Dumnezeu ființelor umane atât din interiorul corpului credincioșilor, cât și din afara acestora, deoarece ambele categorii au nevoie de eliberare.